Alexandre Dumas

  Capitolul IV OBICEIURILE TIMPULUI   Când Maurice Lindey îşi veni în fire şi se uită în jur, nu văzu decât nişte uliţe întunecoase ce se întindeau la dreapta şi la stânga, încercă să caute, să se orienteze, dar mintea lui era tulburată şi noaptea sumbră. Luna, care ieşise cât ai clipi ca să lumineze chipul fermecător al necunoscutei, intrase iarăşi în nori. Tânărul nostru, după o clipă de nesiguranţă chinuitoare, se îndreptă spre casa lui, situată pe strada Roule. Ajugând pe strada Sainte-Avoye, Maurice fu uimit de mulţimea patrulelor care circulau în cartierul Temple. — Ce s-a-ntâmplat, sergent? îl întrebă el pe şeful unei patrule grozav de active, care tocmai făcuse percheziţie pe strada Fontaines. — Ce s-a-ntâmplat? făcu sergentul. Păi, s-a-ntâmplat, ofiţere, c-au vrut s-o răpească pe femeia Capet cu toată şleahta ei. — Şi cum asta? — Păi, o patrulă de mai-nainte, care făcuse rost nu ştiu cum de parolă, s-a introdus în închisoarea Temple, cu costume de vânători din Garda naţională şi erau gata-gata să le ridice. Din fericire, cel care făcea pe caporalul, vorbind cu ofiţerul de gardă, i-a spus domnule; s-a trădat singur, aristocratul. — Drace! exclamă Maurice. Şi au fost arestaţi conspiratorii? — Nu, patrula a reuşit să iasă în stradă şi s-au împrăştiat. — Şi mai este vreo speranţă să se pună mâna pe îndrăzneţii aceia? — Eh! bine-ar fi să prindem şeful, unul înalt şi slab... care fusese vârât printre oamenii de gardă de către unul dintre funcţionarii municipali de serviciu. Ce-am mai alergat după el, ticălosul! Dar se vede c-a dat peste o uşă din dos şi va fi fugit pe la călugăriţele madelonete. În orice altă împrejurare, Maurice ar fi stat toată noaptea cu patrioţii ce vegheau salvarea Republicii, dar de vreun ceas dragostea de patrie nu mai era singurul său gând. Îşi urmă aşadar drumul, vestea pe care-o aflase topindu-se puţin câte puţin în conştiinţa lui şi pierind în spatele întâmplării ce-i ieşise în cale. Dealtfel, pretinsele tentative de răpire ajunseseră atât de frecvente, patrioţii înşişi ştiind că în anumite împrejurări se recurgea la ele la fel de lesne de înţeles ca un mijloc politic, încât vestea nu-i inspirase o prea mare îngrijorare tânărului republican. Ajungând acasă, Maurice îşi găsi îndatoritorul8. Pe vremea aceea nimeni nu mai avea slujitori. Maurice, după cum spuneam, îşi găsi îndatoritorul care, aşteptându-l, adormise şi, dormind, sforăia de îngrijorare. Tânărul îl deşteptă cu toate menajamentele pe care le datorăm semenilor noştri, îl puse să-i tragă cizmele, îl expedie din cameră ca nu cumva să-l abată din gândurile lui, se culcă, şi, cum era târziu, iar el tânăr, adormi în ciuda preocupărilor ce-i munceau mintea. A doua zi dimineaţă, găsi o scrisoare pe măsuţa de noapte. Plicul vădea un scris fin, elegant şi necunoscut. Maurice se uită la sigiliu: sigiliul purta ca deviză un singur cuvânt în limba engleză: Nothing, adică Nimic.  Îl deschise şi-n el găsi cuvintele de mai jos:   „Mulţumesc! Recunoştinţă veşnică, în schimbul unei uitări veşnice!..."   Maurice îşi chemă slujitorul; adevăraţii patrioţi nu-i mai sunau, soneria amintind slugăreala. Dealtminteri, mulţi dintre îndatoritori, când intrau la stăpân, puneau această condiţie pentru serviciile pe care consimţeau să i le facă. Cu vreo treizeci de ani în urmă, la botez, îndatoritorul lui Maurice primise numele de Jean, dar în 1792, din proprie iniţiativă şi-l schimbase, Jean mirosind a aristocraţie şi a deism, şi acum se numea Scaevola. — Scaevola, îl întrebă Maurice, ştii tu ce-i cu scrisoarea asta? — Nu, cetăţene, — Cine ţi-a dat-o? — Portarul. — Cine a adus-o? — Un comisionar, fără îndoială, pentru că nu-i pe ea timbrul naţiunii. — Coboară şi roagă-l pe portar să urce la mine. Portarul urcă, deoarece era chemat de Maurice, Maurice fiind foarte iubit de toţi îndatoritorii cu care era în legătură. Portarul declară însă că, dac-ar fi fost vorba de oricare alt locatar, l-ar fi invitat să coboare la el. Pe portar îl chema Aristide. Maurice îi puse întrebări. Un om necunoscut adusese scrisoarea cu pricina către ceasurile opt dimineaţa. Oricât s-a străduit tânărul nostru, înmulţind întrebările, întorcându-le pe toate feţele, portarul nu-i putu da alt răspuns. Maurice îl rugă să primească zece franci şi, în cazul că omul acela s-ar prezenta din nou, să-l urmărească fără să se dea de gol, apoi să se-ntoarcă şi să-i spună unde se dusese. Ne grăbim să vă înştiinţăm că, spre marea satisfacţie a lui Aristide, cumva umilit de propunerea de-a urmări pe unul dintre semenii lui, omul nu s-a mai întors.   Rămas singur, Maurice mototoli înciudat scrisoarea, scoase inelul de pe deget, îl puse alături de scrisoarea mototolită pe măsuţa de noapte, şi se întoarse cu faţa la perete, având pretenţia nesăbuită de-a adormi iarăşi. Dar peste vreun ceas, după ce-i trecuse valul acela de fanfaronadă, Maurice s-a pomenit sărutând inelul şi recitind scrisoarea; un safir tare frumos era încrustat în inel. Aşa cum am mai spus, scrisoarea era doar un bileţel încântător, ce mirosea a aristocraţie de la o poştă. În vreme ce Maurice se lăsa pradă cercetării aceleia, uşa se deschise. Maurice puse inelul pe deget şi ascunse scrisoarea sub pernă. Să fi fost oare pudoarea sentimentului de dragoste abia încolţit? Sau sfiala patriotului, care nu vrea să se ştie de legăturile lui cu persoane destul de imprudente ca să scrie un asemenea bileţel, al cărui parfum era de-ajuns spre a compromite mâna care l-a scris precum şi pe cea care l-a desfăcut? Cel ce intrase astfel era un tânăr în costum de patriot, dar un patriot de o eleganţă desăvârşită. Purta o carmaniolă de postav fin, un pantalon de caşmir şi nişte ciorapi pestriţi de mătase fină. Cât despre boneta-i frigiană, ar fi dat-o de ruşine chiar şi pe cea a lui Paris, datorită formei elegante şi frumoasei sale culori purpurii. Pe deasupra, mai avea la cingătoare două pistoale de la fosta fabrică regală din Versailles şi o sabie dreaptă şi scurtă, asemănătoare celor purtate de elevii de la Champ-de-Mars. — Aha dormi, Brutus! exclamă noul venit, iar patria-i în primejdie. Halal! — Nu, Lorin, răspunse Maurice, râzând, nu dorm, visez. — Da, înţeleg, visezi la Eucharis a ta9! — Ce? Nu te-nţeleg! — Ei asta-i! — De cine vorbeşti? Cine-i acea Eucharis? — Ei, na! femeia... — Care femeie? — Femeia din strada Saint-Honoré, femeia cu patrula, necunoscuta pentru care ne-am riscat amândoi capetele ieri seara. — A! da, zise Maurice, care ştia prea bine ce voia să spună prietenul său, dar se prefăcea că nu înţelege, femeia aceea necunoscută! — Ei, da, cine era? — Habar n-am. — Dar era frumoasă? — Pf! făcu Maurice, întinzându-şi buzele cu o expresie de dispreţ. — O biată femeie uitată la o întâlnire de dragoste   ...Da, neputincioşi suntem în faţ-acelor graţii, Căci dragostea fără-ncetare ne chinuie pe noi, bărbaţii.   — S-ar putea, şopti Maurice, căruia în clipa aceea ideea ce-i trecuse prin cap îi făcea o silă cumplită, preferând să vadă în frumoasa necunoscută o conspiratoare mai curând decât o îndrăgostită. Şi unde locuieşte? — Habar n-am. — Hai, nu te mai preface! Habar n-ai! Cu neputinţă! — De ce, mă rog? — Dar ai însoţit-o. — Mi-a scăpat, luând-o la fugă la Podul Marie... — Ţi-a scăpat ţie? exclamă Lorin izbucnind într-un hohot de râs. O femeie să-ţi scape ţie, cine te crede?   Cum poate porumbiţa să scape, vai!, cu duh  De vulturul cel negru, tiranul din văzduh?  Şi cum poate gazela să fugă făr'să piară  Când tigrul a-nhăţat-o cu apriga lui gheară?   — Lorin, spuse Maurice, când ai să te deprinzi şi tu să vorbeşti ca toată lumea? Mă scoţi din sărite cu poezia ta infernală. — Cum adică să vorbesc ca toată lumea? Dar eu cred că vorbesc mai bine decât toată lumea. Vorbesc precum cetăţeanul Demoustier, în proză şi în versuri. Cât despre poezia mea, dragul meu, ştiu eu o Emilie căreia nu i se pare proastă; dar să ne întoarcem la a ta. — La poezia mea? — Nu, la Emilia ta. — Dar ce, am eu vreo Emilie? — Hai, hai! se vede că gazela ta s-a făcut tigresă şi ţi-o fi arătat colţii, aşa că poate te simţi ofensat, dar tot îndrăgostit eşti! — Eu şi îndrăgostit! protestă Maurice, scuturând din cap. — Da, tu, îndrăgostit.   Hai, dragă nu te mai ascunde  Şi nu face din asta un mister.  Cythera ţine-n inimă, pe unde  N-ajunge trăsnetul lui Jupiter.   — Lorin, exclamă Maurice, înarmându-se cu o cheie cu gaură de pe măsuţa de noapte, îţi pun în vedere că la primul vers pe care-l mai spui te fluier. — Atunci hai s-o schimbăm pe politică. Dealtfel pentru asta venisem. Ai aflat vestea? — Am aflat că văduva Capet a vrut să evadeze. — Ei! Asta nu-i nimic. — Dar ce mai este în plus? — Faimosul Cavaler de Maison-Rouge e la Paris. — Nu mai spune! strigă Maurice, ridicându-se în capul oaselor, chiar el? — Da, el în persoană. — Dar când a pătruns? — Aseară. Cum asta? Deghizat în vânător din Garda naţională. O femeie, despre care se crede că e o aristocrată, deghizată şi ea în femeie din popor, i-a dus hainele la barieră; imediat după aceea au intrat amândoi, braţ la braţ. Abia când trecuseră, santinela fu cuprinsă de-o bănuială. Văzuse femeia trecând cu un pachet şi-acuma o revedea trecând cu un militar la braţ; i se păruse ceva necurat la mijloc; a dat alarma şi s-a pornit goana după ei. S-au făcut nevăzuţi, dispărând într-un palat de pe strada Saint-Honoré, a cărui uşă s-a deschis ca prin minune. Palatul mai avea o ieşire în Champs-Elysées. Şi cu asta basta! Cavalerul de Maison-Rouge şi complicea lui au pierit de parcă i-a înghiţit pământul. Palatul va fi dărâmat, proprietarul ghilotinat, dar asemenea fapte n-au să-l împiedice pe cavaler să pună din nou la cale tentativa care i-a eşuat acum patru luni pentru întâia oară şi aseară pentru a doua oară. — El n-a fost arestat? întrebă Maurice. — Ţi-ai găsit, arestează-l pe Proteu, dragul meu, hai! arestează-l pe Proteu. Ştii doar cât s-a trudit Aristide să-i vină de hac.   Pastor Aristoeus fugiens Peneia Tempe...10   — Ia seama, spuse Maurice, ducând cheia la gură. — Ia seama tu, ei drăcie! căci de data asta nu mă fluieri pe mine, ci pe Virgiliu. — Ai dreptate, şi câtă vreme nu-l traduci, n-am nimic de spus. Dar să ne-ntoarcem la Cavalerul de Maison-Rouge. — Da, să recunoaştem că-i un bărbat viteaz. — Ca să încerci asemenea lucruri, e nevoie de-un mare curaj, asta-i sigur. — Sau de o mare dragoste.  — Tu chiar crezi în dragostea cavalerului pentru regină? — Nu cred, spun şi eu aşa, ca toată lumea. Dealtfel pe mulţi i-a făcut să se-ndrăgostească de ea, n-ar fi de mirare să-l fi sedus şi pe-acesta. Doar l-a sedus şi pe Barnave11, după cât se spune. — N-are a face, cavalerul trebuie neapărat să aibă complici chiar în închisoarea Temple. — E posibil.   Amorul rupe gratii, Şi râde de zăvoare.   — Lorin! — Ah! da, ai dreptate. — Aşadar, eşti şi tu de părerea celorlalţi? — De ce nu? — Pentru că după socotelile tale regina ar fi avut vreo două sute de amorezi. — Două sute, trei sute, patru sute. E destul de frumoasă pentru aşa ceva. Nu zic că i-a iubit, dar, oricum, ei au iubit-o. Toţi oamenii văd soarele, dar soarele nu-i vede pe toţi. Aşadar, Cavalerul de Maison-Rouge zici că-i... Zic că-i puţin cam hăituit în clipa de faţă, iar dacă scapă de copoii Republicii înseamnă că-i şiret ca o vulpe şmecheră. — Şi în toată afacerea asta ce face Comuna? — Comuna are să dea o hotărâre prin care toate casele, ca nişte registre deschise, vor fi obligate să înscrie pe faţadă numele celor ce le locuiesc, bărbaţi şi femei. Se împlineşte visul celor din vechime. De ce oare nu există câte-o fereastră în inima omului pentru ca toată lumea să poată vedea ce se petrece acolo?! — Grozavă idee! exclamă Maurice. — Să se pună ferestre la inimile oamenilor? — Nu, să se pună liste la uşile caselor. De fapt, Maurice se gândea că astfel ar putea s-o descopere pe necunoscută sau măcar să-i dea de urmă. — Nu-i aşa? zise Lorin. Le-am spus că o asemenea măsură ne-ar ajuta să punem mâna pe vreo cinci sute de aristocraţi. Fiindcă veni vorba, ştii c-am primit azi-dimineaţă la club o solie din partea înrolaţilor voluntari; au venit îndrumaţi de adversarii noştri de astă-noapte, care erau beţi morţi când ne-am despărţit; au venit cu ghirlande de flori şi coroniţe imortele. — Chiar aşa? întrebă Maurice, râzând, şi câţi erau? — Vreo treizeci. Se bărbieriseră şi aveau bucheţele de flori la butoniere. „Cetăţeni ai clubului Termopile, începu oratorul, ca adevăraţi patrioţi ce suntem, dorim ca unirea francezilor să nu fie stânjenită de nici o neînţelegere şi am venit să fraternizăm din nou cu voi." — Şi?... — Şi am fraternizat iarăşi, recidivând, cum spune Diafoirus12. Din masa secretarului şi două carafe în care s-au pus buchete de flori s-a înălţat un altar patriei. Tu erai eroul festivităţii, aşa că ai fost chemat de trei ori ca să fii încoronat; şi cum n-ai răspuns, nefiind acolo, şi cum trebuia cu orice preţ să se încoroneze ceva, au încoronat bustul lui Washington. Iată ordinea în care s-a desfăşurat ceremonia. În timp ce Lorin încheia povestirea faptelor întâmplate, care la epoca aceea n-aveau nimic grotesc în ele, se auzi o rumoare pe stradă şi se desluşiră nişte bătăi de tobă, mai întâi depărtate, pe urmă din ce în ce mai apropiate, însoţite de vacarmul alarmei, atât de obişnuit pe-atunci. — Ce-o fi asta? întrebă Maurice. — Proclamarea hotărârii Comunei, răspunse Lorin. — Trebuie să fug la secţie, zise Maurice, sărind jos din pat şi strigându-şi îndatoritorul să vină să-l îmbrace. — Şi eu mă duc acasă să mă culc, spuse Lorin. N-am dormit decât două ceasuri astă-noapte din pricina blestemaţilor tăi de voluntari. De nu va fi decât o mică încăierare, să mă laşi să dorm; dar de va fi bătaie în toată regula, să vii să mă chemi. — Dar de ce te-ai gătit aşa? îl întrebă Maurice, cercetându-l cu privirea pe Lorin, care se sculase să plece. — Păi, ca să vin la tine sunt silit să trec pe strada Béthisy, şi pe strada Béthisy la numărul 3 se află o fereastră care se deschide ori de câte ori trec eu. Şi nu ţi-e teamă c-ai să fii luat drept regalist? Regalist eu? Ei bine, dimpotrivă, eu sunt cunoscut ca un adevărat   revoluţionar. Dar trebuie să facem şi oarecari sacrificii pentru sexul frumos. Cultul patriei nu-l exclude pe cel al dragostei, ba, din contră, unul îl cere pe celălalt:   Republica a decretat  Pe urmele grecilor să păşim  Şi-al Libertăţii altar înălţat  Cu-al Graţiilor să-l unim.   Îndrăzneşte să fluieri strofa asta şi te denunţ că eşti aristocrat şi pun să te radă pe cap de n-ai să mai porţi niciodată perucă. Rămâi cu bine, scumpe amice. Lorin întinse prietenos mâna lui Maurice, pe care tânărul secretar o strânse tot prietenos, şi plecă gândindu-se să cumpere un buchet de flori pentru Chloris13.     Capitolul V CE FEL DE OM ERA CETĂŢEANUL MAURICE LINDEY   În vreme ce Maurice Lindey, după ce se-mbrăcă în grabă, o pornise spre secţia din strada Lepelletier, al cărei secretar, cum se ştie, era, să încercăm a pune sub ochii publicului antecedentele acestui om, care a intrat în scenă împins de unul dintre elanurile acelea ale inimii ce sunt atât de fireşti făpturilor puternice şi generoase. Tânărul spusese adevărul gol-goluţ când, luând necunoscuta pe răspunderea sa, declarase că se numeşte Maurice Lindey şi că locuieşte în strada Roule. Ar fi putut adăuga că este un vlăstar al acelei semiaristocraţii acordate magistraţilor. Strămoşii săi se evidenţiaseră încă de două sute de ani prin necotenita opoziţie parlamentară care a făcut faima unui Mole14  sau Maupeou15 . Tatăl său, bătrânul Lindey, om tare de treabă care-şi petrecuse toată viaţa cârtind împotriva despotismului, murise de uimire şi spaimă când, în ziua de 14 iulie 1789, Bastilia căzu în mâinile poporului şi el văzu despotismul înlocuit cu o libertate militantă; lăsă acest unic fiu, independent datorită averii, şi republican prin sentiment. Revoluţia, care urmărise atât de stăruitor marele eveniment al republicanismului, îl găsise aşadar pe Maurice în plină vigoare şi maturitate virilă — însuşiri ce se cer atletului pregătit să intre în arenă —, format totodată printr-o educaţie republicană, consolidată şi de frecventarea asiduă a cluburilor şi de lectura tuturor pamfletelor epocii. Numai Dumnezeu ştie câte trebuise să citească Maurice. Dispreţ profund, dar raţional, pentru ierarhie, ponderaţie filosofică în faţa elementelor ce alcătuiesc trupul, negare netă a oricărei nobleţi ce nu e personală, apreciere imparţială a trecutului cu entuziasm pentru ideile noi, simpatie pentru popor amestecată cu cea mai aristocratică dintre structuri, iată trăsăturile morale ale celui pe care nu noi l-am ales, ci pe care însemnările cotidiene din care ne inspirăm ni l-au dat ca erou al povestirii de faţă. Ca înfăţişare, Maurice Lindey era un bărbat înalt de peste un metru şi şaptezeci, în vârstă de două zeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani, cu o musculatură herculeană, chipeş, având o frumuseţe tipic franceză, care vădeşte trăsăturile specifice francilor, adică frunte pură, ochi albaştri, păr castaniu şi ondulat, obraji trandafirii şi dinţi ca de fildeş. Şi-acum, după ce-am făcut portretul omului, să vedem poziţia cetăţeanului. Dacă nu bogat, cel puţin independent materialiceşte, purtând un nume respectat, dar mai ales popular, cunoscut datorită educaţiei sale liberale şi principiilor sale şi mai liberale decât educaţia, Maurice se plasase, ca să zicem aşa, în fruntea unui partid alcătuit din tineretul burghez patriot. Se prea poate ca faţă de revoluţionari să fi trecut drept un ins cam molatic, iar faţă de colegii de la secţie drept un tânăr cam prea parfumat. Dar revoluţionarii îi iertau lipsa de elan când frângea bâtele cele mai noduroase ca pe nişte trestii firave, iar colegii uitau eleganţa lui când cu o lovitură de pumn între ochi te trimitea rostogol cât colo, la vreo douăzeci de paşi, dacă ochii îl priviseră într-un fel care nu-i plăcea. Aşadar, atât cu forţa lui fizică şi morală, cât şi cu atitudinea sa cetăţenească, cu toate trei laolaltă, Maurice participase la cucerirea Bastiliei, făcuse parte din corpul trimis la Versailles, luptase ca un leu la 10 august, şi e drept să-i recunoaştem meritul de-a fi ucis în ziua aceea memorabilă tot atâţia patrioţi şi soldaţi de-ai lui Ludovic al XVI-lea, fiindcă n-a mai vrut să suporte nici un fel de asasin, fie că purta carmaniolă, fie că era un duşman al Republicii îmbrăcat în haină roşie. El fu acela care, pentru a îndemna trupele să se predea şi pentru a curma vărsarea de sânge, se aruncase asupra gurii unui tun pe care un artilerist parizian era pe cale de a-l slobozi; el fu acela care intrase primul în palatul Luvru printr-o fereastră, în ciuda focurilor de armă ale celor cincizeci de soldaţi ai monarhiei şi ale altor gentilomi ambuscaţi, gata să se repeadă; iar când zări semne de capitulare din partea duşmanilor, sabia lui năprasnică străpunse peste zece oşteni în uniforme; atunci, văzând cum prietenii săi îi masacrează pe îndelete pe prizonieri, care aruncau armele şi ridicau mâinile implorând şi cerând să rămână în viaţă, s-a apucat furios să-şi măcelărească amicii, ceea ce i-a făurit o reputaţie demnă de zilele grandioase ale Romei şi Greciei. Când s-a declarat războiul, Maurice s-a înrolat şi a plecat pe frontieră, ca locotenent, cu primii o mie cinci sute de voluntari pe care Capitala îi trimitea împotriva năvălitorilor şi care în fiecare zi trebuiau să fie urmaţi de alţi o mie cinci sute. La prima bătălie la care a luat parte, adică la Jemmapes, a fost lovit de un glonte care, după ce i-a despicat muşchii de oţel de la umăr, s-a turtit de os. Reprezentantul poporului îl cunoştea şi îl trimise înapoi la Paris, să se vindece. Mistuit de febră, Maurice se zbătu o lună întreagă pe patu-i de suferinţă, dar luna ianuarie îl găsi pe picioare, conducând, dacă nu de drept, cel puţin de fapt, Clubul Termopile, adică o sută de tineri din rândurile burgheziei pariziene, gata înarmaţi ca să oprească şi să împiedice orice tentativă în favoarea tiranului Capet. Dar mai e ceva: cu sprânceana-ncruntată de-o mânie neagră, cu ochii holbaţi, cu fruntea lividă, cu inima strânsă de-un amestec ciudat de ură morală şi de milă fizică, Maurice a asistat cu mâna pe sabie la execuţia regelui şi poate că din toată mulţimea fu singurul care rămase mut când căzu căpăţâna acelui urmaş al lui Ludovic cel Sfânt, al cărui suflet urca în ceruri. Abia după ce tigva căzuse, îşi ridică sabia de temut şi toţi amicii săi strigară: „Trăiască libertatea!", fără a băga de seamă că de data aceea, în mod excepţional, vocea lui nu se amestecase cu ale lor. Iată cine şi cum era bărbatul care se îndrepta în dimineaţa zilei de 11 martie înspre strada Lepelletier, şi căruia povestirea noastră îi va da mai mult relief prin amănuntele vieţii furtunoase ce se putea duce şi se ducea în acea epocă. Către ceasurile zece Maurice sosi la secţia al cărei secretar era. Neliniştea ajunsese la culme. Se punea problema votării unei comunicări adresate Convenţiei în scopul de a pune capăt comploturilor girondinilor. Maurice era aşteptat cu nerăbdare. Nu se vorbea decât de reîntoarcerea Cavalerului de Maison-Rouge, de cutezanţa cu care îndârjitul şi pătimaşul conspirator pătrunsese pentru a doua oară în Paris, unde se pusese preţ pe capul sau, lucru pe care dealtfel îl ştia. Pătrunderea lui era pusă în legătură cu tentativa din ajun, de la închisoarea Temple, şi cu toţii îşi manifestau ura şi indignarea împotriva trădătorilor şi aristocraţilor. Dar împotriva tuturor aşteptări a celor de faţă, Maurice se arătă fără vigoare. Redactă cu dibăcie proclamaţia, îşi termină toate obligaţiile de serviciu în trei ore, întrebă dacă şedinţa s-a încheiat şi, primind răspuns afirmativ, îşi luă pălăria, ieşi şi o apucă pe strada Saint-Honoré . Ajuns acolo, Parisul îi păru cu totul nou. Revăzu colţul străzii Coq, unde, în timpul nopţii, îi apăruse frumoasa necunoscută, zbătându-se în mâinile soldaţilor. Apoi, din strada Coq până la podul Marie, străbătu acelaşi drum pe care-l parcusese alături de ea, zăbovind în toate locurile în care patrulele îi opriseră, repetând replicile pe care le schimbaseră în locurile ce i le aminteau întocmai, de parc-ar fi păstrat ecoul cuvintelor lor; numai că era ora unu după-amiază şi soarele, luminând întregul drum, scotea parcă în relief la fiecare pas amintirile din cursul nopţii. Maurice străbătu podurile şi ajunse curând pe strada Victor, cum i se spunea pe vremea aceea. — Biata femeie! şopti Maurice, ea nu s-a gândit ieri că noaptea ţine doar douăsprezece ceasuri şi că taina ei nu va putea dura mai mult decât ţine noaptea, în bătaia soarelui am să găsesc poarta prin care s-a strecurat şi cine ştie dacă n-am s-o zăresc chiar şi pe ea la vreo fereastră? Pătrunse atunci pe vechea stradă Saint-Jacques şi se aşeză în locul în care îl pusese necunoscuta în ajun. Preţ de-o clipă închise ochii, crezând poate, biet năuc!, că sărutul din noaptea trecută îi va dogori buzele pentru a doua oară. Dar nu simţi decât amintirea. Ce-i drept, şi amintirea ardea încă. Maurice deschise ochii şi văzu cele două ulicioare, una la dreapta şi cealaltă la stânga lui. Erau pline de noroi, cu pavajul stricat, înţesate de obstacole, tăiate de mici punţi aruncate peste un pârâiaş. Se puteau vedea arcade din grinzi, unghere, vreo douăzeci de porţi prost închise, putregăite. Rezultatul unei munci grele în toată mizeria lui, şi mizeria în toată hidoşenia ei. Ici-colo grădini îngrădite ba de-un gard de mărăcini, ba de-un zaplaz de araci, ori înconjurate de ziduri; piei puse la uscat sub hangare împrăştiau un miros respingător, de tăbăcărie, de ţi se făcea greaţă. Maurice cercetă, căută, chibzui preţ de două ore, dar nu găsi nimic şi nu ghici nimic. De zeci de ori se întorcea de unde plecase ca să se orienteze. Dar toate încercările-i fură zadarnice, toate cercetările sterile. Urmele tinerei femei păreau a fi şterse de ceaţă şi de ploaie. — Am visat, îşi spuse Maurice. Asemenea cloacă nu i-a putut sluji nici o clipă de refugiu frumoasei mele zâne de astă-noapte. Sălăşluia în sufletul acestui republican crâncen o poezie reală, dar în cu totul alt fel decât în inima amicului său, cu catrenele lui anacreontice, de vreme ce îmbrăţişase asemenea idee ca să nu umbrească aureola care-şi revărsa strălucirea asupra capului necunoscutei sale. E drept că se întoarse deznădăjduit. — Rămas bun! şopti el, frumoasa mea învăluită în taină; m-ai socotit prost sau copil. La drept vorbind, ar fi venit ea cu mine dacă aici i-ar fi fost locuinţa? Nu!, a trecut doar pe-aici, ca lebăda peste o mocirlă infectă. Şi a lăsat o urmă invizibilă, precum cea a păsării în văzduh.

Capitolul XIII 31 MAI   În cursul faimoasei zile de 31 mai, când clopotele şi trompetele de alarmă prinseră a suna chiar de când mijiseră zorile, batalionul de gardă al suburbiei Saint-Victor pătrundea în închisoarea Temple. După ce toate formalităţile de rigoare fuseseră îndeplinite şi santinelele repartizate la posturi, sosiră cetăţenii municipali de serviciu şi patru tunuri pentru întărirea pazei veniră să se adauge celor dispuse în baterie la poarta închisorii. Odată cu tunurile sosi şi Santerre, într-o ţinută cu epoleţi de lână galbenă; pe haină i se putea citi patriotismul în nişte mari pete de grăsime. Trecu în revistă batalionul, îl socoti apt şi numără cetăţenii municipali, care nu erau decât trei. — De ce numai trei cetăţeni municipali? întrebă el, şi care-i cetăţeanul mizerabil care lipseşte? — Cel care lipseşte, cetăţene general, nu-i unul dintre cei leneşi, răspunse Agricola, vechea noastră cunoştinţă; e secretarul secţiei Lepelletier, e şeful vitejilor din unitatea Termopile, cetăţenul Maurice Lindey. — Bine, bine, făcu Santerre. Şi eu ca şi tine recunosc patriotismul cetăţeanului Maurice Lindey, dar asta nu mă împiedică să-l pun pe lista absenţilor, dacă nu se prezintă în zece minute. Şi Santerre trecu la alte probleme. La câţiva paşi de general, în clipa în care acesta pronunţase cuvintele de mai sus, un căpitan de vânători şi un soldat şedeau deoparte, unul sprijinit de puşcă, celălalt şezând pe un tun. — Ai auzit? spuse pe şoptite căpitanul soldatului, Maurice n-a sosit încă. — Dacă n-o să vină, zise căpitanul, te-aş pune pe tine de santinelă pe scară şi cum ea va urca probabil în turn pe platformă, ai putea să-i strecori un cuvânt. În momentul acela, un bărbat, cetăţean municipal după eşarfa tricoloră pe care-o purta, intră. Numai că omul acela era un necunoscut pentru căpitan şi pentru vânător, drept care privirile lor se fixară asupra lui. — Cetăţene general, spuse nou-venitul, adresându-se lui Santerre, te rog să mă primeşti în locul cetăţeanului Maurice Lindey, care e bolnav. Iată aici şi certificatul medicului. Rândul meu de gardă cade peste opt zile şi schimb cu dânsul, peste opt zile are să facă el de serviciu in locul meu, aşa cum astăzi fac eu în locul lui. — Numai dacă familia Capet, femei şi bărbaţi, va mai fi în viaţă peste opt zile, spuse unul dintre cetăţenii municipali. Santerre răspunse cu un zâmbet vag la gluma pe care o făcuse zelosul acela; apoi, întorcându-se spre înlocuitorul lui Maurice, zise: — Bine, du-te de semnează în condică în locul lui Maurice Lindey şi consemnează în coloana observaţiunilor pricinile acestei schimbări. Căpitanul şi vânătorul s-au privit cu o expresie de surprindere bucuroasă.  — Peste opt zile, îşi spuseră ei. — Căpitane Dixmer, strigă Santerre, ia postul în primire în grădină împreună cu însoţitorul pe care-l ai. — Hai, Morand, spuse căpitanul vânătorului care-l întovărăşea. Se auzi toba bătând, iar compania de sub comanda meşterului tăbăcar se depărta în direcţia indicată. După ce puştile fură puse în piramidă, compania se despărţi în grupuri, care începură să se plimbe în lung şi-n lat, care cum îl tăia capul. Locul plimbării lor era tocmai grădina unde, pe vremea lui Ludovic al XVI-lea, familia regală venea uneori să ia aer. Grădina era goală, aridă, dezolată, lipsită cu desăvârşire de flori, arbori sau verdeaţă. La vreo douăzeci şi cinci de paşi de porţiunea de zid ce dădea spre strada Porte-Foin, se înălţa un fel de cabană a cărei construire, datorită prevederilor municipalităţii, fusese îngăduită pentru un cât mai mulţumitor confort al gărzilor naţionale ce staţionau la Temple şi care, în zilele de răzmeriţă când le era interzisă ieşirea, găseau acolo de băut şi de mâncat. Conducerea micii locante interioare fusese grozav de râvnită. În sfârşit, concesiunea a fost dată unei patriote de nădejde, văduva unuia din cartier, ucis la 10 august, şi anume jupânesei Plumeau. Ghereta aceea mică, construită din scânduri şi chirpici, era aşezată în mijlocul unui răzor, căruia i se puteau recunoaşte marginile, datorită unui gard viu de merişor pitic. Era alcătuită dintr-o încăpere de vreo douăsprezece picioare pătrate, sub care se întindea o pivniţă, unde coborai pe nişte trepte grosolane tăiate chiar în pământ. Acolo văduva Plumeau ţinea sub cheie băuturile şi merindele, pe care le vegheau pe rând ea şi cu fiică-sa, o copilă între doisprezece şi cincisprezece ani. Abia instalaţi în bivuacul lor, cei din gărzile naţionale s-au apucat, precum am mai spus, unii să se plimbe prin grădină, alţii să stea de vorbă cu portăresele; unii se uitau la desenele schiţate pe pereţi care reprezentau, toate, subiecte patriotice, cum ar fi regele spânzurat, cu inscripţia: „Domnul Veto luând o baie de aer", sau regele ghilotinat, cu inscripţia: „Domnul Veto scuipând în paner", iar ceilalţi făceau propuneri doamnei Plumeau în privinţa unor proiecte gastronomice, sugerate de poftele lor, mai mari sau mai mici. În rândul acestora din urmă se aflau căpitanul şi vânătorul despre care am luat cunoştinţă. — A! căpitane Dixmer, exclamă cantiniera, am un vin grozav de Saumur, ehei! — Prea bine, cetăţeană Plumeau, dar vinul de Saumur, după părerea mea cel puţin, nu face nici doi bani fără brânza de Brie, răspunse căpitanul, care înainte de-a enunţa asemenea combinaţie se uitase cu grijă în jurul lui şi băgase de seamă că dintre merindele felurite cu care se făleau tejghelele cantinei lipsea tocmai alimentul acesta atât de apreciat de dânsul. — Vai! căpitane, parcă-i un făcut, dar tocmai am dat ultima bucată. — Atunci, spuse căpitanul, unde nu-i brânza de Brie, nici vinul de Saumur nu merge. Şi ia aminte, cetăţeană Plumeau, consumaţia ar fi meritat truda, mai ales că intenţionam să fac cinste întregii companii. — Căpitane, nu-ţi cer decât cinci minute, cât dau o fugă să caut la cetăţeanul portar, care-mi face concurenţă şi care are totdeauna; am s-o plătesc mai scump, dar tu eşti un prea bun patriot ca să nu mă despăgubeşti. — Da, da, du-te, răspunse Dixmer, iar noi în timpul ăsta avem să coborâm în pivniţă ca să ne alegem singuri vinul. — Ca la tine acasă, căpitane, chiar aşa. Şi văduva Plumeau începu s-alerge cât o ţineau picioarele spre ghereta portarului, în timp ce căpitanul şi vânătorul, înarmaţi cu o lumânare aprinsă, ridicau chepengul şi coborau în pivniţă. — Bine, zise Morand, după câteva clipe de cercetare, pivniţa se prelungeşte în direcţia străzii Porte-Foin. E adâncă de noua zece picioare şi n-are nici un soi de zidărie. — Cum este solul? întrebă Dixmer. — Tuf calcaros. Pământuri de umplutură. Toate grădinile de-aici au fost întoarse de mai multe ori, piatră nu găseşti nicăieri. — Iute, spuse repezit Dixmer, aud saboţii vivandierei noastre. Ia două sticle de vin şi hai să urcăm. Amândoi îşi făcură tocmai apariţia în deschizătura chepengului, când jupâneasa Plumeau se întoarse, aducând faimoasa brânză de Brie, cerută cu atâta stăruinţă. În urma ei veneau mai mulţi vânători, ademeniţi de înfăţişarea straşnică a brânzei cu pricina. Dixmer făcu cinste, oferi vreo douăzeci de sticle de vin companiei sale, în timp ce Morand povestea soldaţilor despre devotamenul lui Curtius, despre modestia lui Fabricius şi despre patriotismul lui Brutus şi Casisius, poveşti care fură cam tot atât de gustate cât şi brânză de Brie şi vinul de Anjou, oferite de Dixmer, ceea ce nu e puţin lucru. Bătură unsprezece ceasuri. La unsprezece şi jumătate se schimbau santinelele în posturi. — De obicei austriaca nu se plimbă de la douăsprezece până la unu? întrebă Dixmer pe Tison, care tocmai trecea prin faţa cabanei. — Ba da, chiar de la amiază la unu. Şi se apucă să cânte:   Cucoana urcă-n turn,  Miroton, tonton, mirontum.   Năzbâtia asta fu primită cu râsetele unanime ale soldaţilor din gărzile naţionale. Numaidecât după aceea Dixmer făcu apelul oamenilor din compania sa care trebuiau să intre de gardă de la unsprezece jumătate la unu jumătate, îi sfătui să se grăbească cu prânzul şi lui Morand îi dădu armele, ca să-l pună de gardă, aşa cum conveniseră, la ultimul etaj al turnului, chiar în ghereta în spatele căreia se ascunsese Maurice în ziua când interceptase semnalele ce-i fuseseră făcute reginei, de la fereastra unei case de pe strada Porte-Foin. Dacă te-ai fi uitat la Morand, în clipa în care primise dispoziţia de mai sus, atât de firească şi atât de aşteptată, ai fi văzut cum păleşte faţa lui încadrată de lungile şuviţe de păr negru. Deodată un zgomot surd zgudui curţile închisorii Temple şi în depărtare se auzi un fel de vijelie de strigăte şi urlete. — Ce-o mai fi şi asta? îl întrebă Dixmer pe Tison. — Ei! răspunse temnicierul, nimic. Se vede că-i vreun pui de răzmeriţă pe care ar vrea să ne-o facă ticăloşii ceia de partizani ai lui Brissot, înainte de-a merge la ghilotină. Strigătele deveneau din ce în ce mai ameninţătoare, se auzea duruitul artileriei în mers şi o ceată de oameni, care urlau, trecu pe-aproape de închisoarea Temple, strigând: „Trăiască secţiile! Trăiască Henriot! Jos cu brissotinii! Jos cu rolandiştii! Jos cu cocoana Veto!" — Bine! Bine! făcu Tison, frecându-şi mâinile, mă duc să-i dau drumul cocoanei Veto, să se bucure făr' de margini de dragostea pe care i-o poartă poporul. Şi se apropie de vizeta turnului. — Ei! Tison! strigă o voce tunătoare. — Da, cetăţene general, răspunse cel strigat, oprindu-se scurt în loc. — Azi nu-i plimbare! spuse Santerre. Arestatele n-au voie să iasă din celulă. Ordinul era fără apel. — Fie! făcu Tison, mai puţină bătaie de cap. Dixmer şi Morand schimbară o privire sumbră. Aşteptând apoi ca semnalul de schimbare a gărzii, acum de prisos, să sune, plecară amândoi să se plimbe între cantină şi zidul ce da spre strada Porte-Foin. Acolo, Morand se apucă să măsoare distanţa, făcând nişte paşi regulaţi, adică de câte trei picioare. — Care-i distanţa? întrebă Dixmer. — Între şaizeci şi şaizeci şi unu de picioare, răspunse Morand. — Câte zile ne-ar trebui? Morand se gândi, schiţă pe nisip cu o vergea câteva semne geometrice şi matematice, pe care le şterse numaidecât. — Şapte zile cel puţin, spuse el. — Maurice e de gardă peste opt zile, murmură Dixmer. Trebuie aşadar neapărat ca de azi în opt zile să fim împăcaţi cu Maurice. Ceasul bătu unsprezece jumătate. Morand apucă puşca, suspinând, şi, îndrumat de caporal, se duse să schimbe santinela care se plimba pe platforma turnului.     Capitolul XIV DEVOTAMENT    În ziua următoare celei în care se petrecuseră toate scenele pe care vi le-am povestit, adică la 1 iunie, la ceasurile zece dimineaţa, Geneviève şedea la locul ei obişnuit, de sub fereastră, şi se întreba de ce de trei săptămâni încoace zilele începeau atât de trist pentru ea, de ce treceau atât de încet şi, în sfârşit, de ce în loc s-aştepte seara cu nerăbdare, o aştepta acuma cu temere. Mai cu seamă nopţile îi erau triste. Nopţile ei de altădată erau atât de frumoase, nopţile acelea pe care şi le petrecea visând la ce se întâmplase în ajun şi la ce avea să fie a doua zi. Deodată, privirile îi căzură asupra unor minunate glastre cu garoafe roşii pe care încă din timpul iernii le scosese din sera cea mică, unde Maurice fusese închis, şi le ţinea în camera ei, ca să înflorească. Maurice o învăţase să le cultive pe răzorul din cutia de lemn de mahon, în care erau răsădite; acolo le stropise, le rărise şi le legase pe araci, cât timp venea Maurice, deoarece îi plăcea să-i arate progresele pe care încântătoarele flori le făcuseră în timpul nopţii, datorită îngrijirilor atente de care se bucurau. Dar de când Maurice încetase a mai veni, sărmanele garoafe fuseseră lăsate în părăsire şi iată că, daţi uitării, bieţii boboci moleşiţi rămăseseră seci şi se aplecau, îngălbenindu-se, peste marginile cutiei, pe jumătate veştejiţi. Geneviève, la simpla lor vedere, a înţeles şi motivul tristeţii sale. Îşi spuse că se întâmplă cu florile cum se întâmplă şi cu unele prietenii, pe care le hrăneşti, le cultivi cu pasiune şi care îţi fac inima să înflorească; pe urmă, într-o bună dimineaţă, o toană sau un neajuns retează prietenia din rădăcină, iar inima pe care prietenia aceea o însufleţea se închirceşte moleşită şi se ofileşte. Tânăra noastră simţi atunci toată groaza pe care-o avea în inimă. Sentimentul pe care a vrut să-l înfrunte şi pe care nădăjduise să-l răpună se zbătea înlăuntrul conştiinţei şi gândurilor sale, mai puternic ca oricând strigând că nu moare decât odată cu inima. Urmă o clipă de disperare, căci simţea că nu mai poate îndura lupta. Îşi aplecă uşor capul, îmbrăţişă unul dintre bobocii aceia veştejiţi. Tocmai în clipa în care îşi ştergea ochii, intră soţul ei. Dar şi Dixmer, pe de altă parte, era atât de preocupat şi absorbit de propiile-i gânduri, încât nici vorbă să ghicească tulburarea dureroasă pe care tocmai o încercase soţia lui, şi nu observă deloc roşcata trădătoare a pleoapelor ei. E drept că Geneviève, zărindu-şi soţul, se ridică în grabă şi, alergând spre el, astfel încât să fie cu spatele spre fereastră, îl întrebă. — Ei, cum e? — Cum să fie? Nimic nou. Cu neputinţă să-i strecori ceva, cu neputinţă s-o vezi măcar. — Cum? izbucni Geneviève, chiar cu toate zvonurile care bântuie prin Paris? — Ei, vezi, tocmai zvonurile de care vorbeşti au sporit neîncrederea paznicilor; s-au temut să nu se profite de învălmăşeala generală şi să se urzească tentativa de-a pune mâna pe închisoarea Temple. De aceea, în clipa în care majestatea-sa avea să urce pe platformă, Santerre a dat ordin să nu fie lăsate să iasă nici regina, nici doamna Elisabeth, nici principesa. — Sărmanul cavaler, cât de amărât trebuie să fi fost! — Era disperat când a văzut că ne scapă un asemenea prilej. S-a făcut atât de alb la faţă încât, de frică să nu se trădeze, l-am luat şi l-am dus de-acolo. — Dar, întrebă cu sfială Geneviève, nu se afla la Temple nici un cetăţean municipal dintre cunoştinţele dumitale? — Trebuia să fie unul, dar acela n-a venit deloc. — Cine? — Cetăţeanul Maurice Lindey, spuse Dixmer cu un glas pe care se silea să şi-l prefacă indiferent. — Şi de ce n-a venit? întrebă Geneviève, făcând şi ea acelaşi efort de-a părea nepăsătoare. — E bolnav. — Bolnav, el? — Da, ba chiar destul de grav. Patriot, cum îl ştii, s-a văzut totuşi silit să-şi cedeze rândul altuia. O, Doamne-Dumnezeule! dar chiar dac-ar fi fost acolo, urmă Dixmer, ar fi fost acelaşi lucru, înţelegi? Certaţi cum suntem, poate că s-ar fi ferit să stea de vorbă cu mine. — Cred, dragul meu, că dumneata exagerezi gravitatea situaţiei. S-ar putea ca domnul Maurice să nu mai vină pe-aici dintr-un capriciu, din cine ştie ce motive neîntemeiate. Dar asta nu înseamnă că e duşmanul nostru. Răceala nu înlătură politeţea şi, dacă te-ar fi văzut venind către el, sunt sigură c-ar fi făcut şi el jumătate de drum către dumneata. — Geneviève, îi răspunse Dixmer, pentru ceea ce aşteptăm noi de la Maurice, ar trebui mai mult decât o simplă politeţe: n-ar fi prea mult nici chiar o prietenie adevărată şi adâncă. Dar prietenia noastră e zdrobită. N-a mai rămas nici o speranţă în această privinţă. Şi Dixmer scoase un suspin adânc, pe când fruntea lui, de obicei senină, se încreţi plină de tristeţe. — Dar, spuse Geneviève cu sfiiciune, dacă socoteşti că domnul Maurice este atât de necesar proiectelor voastre... — Atât de necesar încât, interveni Dixmer, mă cuprinde deznădejdea văzând că nu vor izbuti fără el. — Ei bine, atunci de ce nu încerci un nou demers pe lângă cetăţeanul Lindey? I se părea că dacă-i rostea numele de familie, intonaţia vocii îi era mai puţin mângâietoare decât atunci când îl rostea pe cel de botez. — Nu, răspunse Dixmer, clătinând din cap, nu; am făcut tot ce puteam face, un nou demers ar părea ciudat şi i-ar trezi cu siguranţă bănuielile; nu, şi apoi, ştii ceva, Geneviève, eu văd puţin mai departe în toată povestea asta decât dumneata, în adâncul inimii lui Maurice e o rană. — O rană? întrebă Geneviève, foarte emoţionată. Vai! Doamne! ce vrei să spui? Vorbeşte, dragul meu. — Vreau să spun, şi dealtfel şi dumneata eşti încredinţată ca şi mine, că pricina rupturii noastre cu cetăţeanul Lindey e mai mult decât un capriciu. — Şi-atunci cărui fapt îi atribui dumneata ruptura? — Orgoliului, poate, spuse Dixmer cu promptitudine. — Orgoliului?... — Da, după părerea lui cel puţin, ne făcea o onoare, el, burghezul din Paris, el, pe jumătate nobil, păstrându-şi susceptibilităţile sub scutul patriotismului; ne făcea o onoare, el, republicanul atotputernic în secţia lui, în clubul şi-n municipalitatea lui, acordând prietenie unor fabricanţi pielari. Poate c-am fost prea rezervaţi, poate c-am fost necuviincioşi... — Dar, interveni Geneviève, dacă am fost prea rezervaţi, dacă am fost necuviincioşi, îmi pare că demersul pe care l-ai făcut dumneata pe lângă el a răscumpărat totul. — Da, presupunând că necazul a venit de la mine; dar dacă, dimpotrivă, supărarea îi vine de la dumneata? — De la mine? Şi cum crezi oare, dragul meu, că i-aş fi putut prilejui o supărare domnului Maurice? întrebă Geneviève mirată. — Ei! cine ştie, cu o fire ca a lui! Nu l-ai învinuit dumneata, şi încă cea dintâi, că e capricios? Iată, mă întorc iarăşi la primul meu gând. Geneviève, cred c-ai greşit că nu i-ai scris lui Maurice. — Eu! izbucni Geneviève, chiar crezi? — Nu numai că cred, răspunse Dixmer, dar chiar m-am gândit mult şi serios în răstimpul celor trei săptămâni de când s-a petrecut ruptura dintre noi. — Şi?...,întrebă timid Geneviève. — Şi socot că un asemenea demers este absolut indispensabil. — Oh! izbucni din nou Geneviève, nu, nu, Dixmer, nu-mi cere aşa ceva. — Ştii doar, Geneviève, că nu cer niciodată nimic de la dumneata; te rog numai. Ei bine, înţelegi?, te rog să-i scrii cetăţeanului Maurice. — Dar..., făcu Geneviève. — Ascultă, draga mea, începu iarăşi Dixmer, întrerupând-o, sau între dumneata şi Maurice sunt motive grave de ceartă, deoarece, în ce mă priveşte, niciodată nu s-a plâns de felul meu de-a fi şi de-a proceda, sau cearta dintre voi e urmarea vreunei copilării. Geneviève nu răspunse nici un cuvânt. — Dacă cearta e prilejuită de-o copilărie, ar fi curată nebunie din partea dumitale s-o lungeşti la nesfârşit; dacă totuşi are un motiv serios, în situaţia în care ne aflăm se cade, ia aminte bine la cele ce spun, să nu mai ţinem atât de mult la demnitatea sau la amorul-propriu. Zău, crede-mă, o ceartă dintre doi tineri trage mai puţin în cumpănă decât nişte interese uriaşe. Fă un efort, calcă-ţi pe suflet, scrie-i un cuvânt cetăţeanului Maurice Lindey şi-atunci are să se-ntoarcă. Geneviève rămase o clipă pe gânduri. — Dar, spuse ea, nu s-ar putea găsi un mijloc mai puţin compromiţător de-a restabili buna înţelegere dintre voi şi domnul Maurice? — Compromiţător zici? Dar, dimpotrivă, să-i scrii mi se pare un mijloc foarte firesc. — Mie nu, dragul meu. — Eşti tare îndărătnică, Geneviève. — Cel puţin dă-mi voie să-ţi spun că pentru prima oară observi la mine un asemenea cusur. Dixmer, care de câteva clipe îşi tot mototolea batista în mâini, îşi şterse fruntea plină de sudoare. — Da, răspunse el, şi tocmai de-aceea mirarea mea creşte. — Doamne, Doamne! făcu Geneviève, e oare cu putinţă, Dixmer, să nu fi înţeles motivele împotrivirii mele şi să vrei să mă sileşti să vorbesc? Şi, fără nici o vlagă, ca şi cum ar fi ajuns la capătul puterilor, lăsă să-i cadă capul pe piept şi braţele în lături. Dixmer păru ca face un efort puternic să se stăpânească, o apucă pe Geneviève de mână, o sili să ridice capul, şi privind-o în adâncul ochilor, izbucni în râs, într-un hohot ce i s-ar fi părut silit Genevièvei, dacă ea însăşi nu ar fi fost tulburată în momentele acelea. — Acum văd ce s-a întâmplat, spuse el. La drept vorbind, ai dreptate. Am fost orb. Cu inteligenţa dumitale, dragă Geneviève, cu fineţea şi discreţia de care te bucuri, te-ai lăsat furată de un gând banal, te-ai temut ca Maurice să nu se îndrăgostească de dumneata. Geneviève simţi cum un fior de frig ucigător îi pătrunde în inimă. Ironia soţului ei cu privire la dragostea pe care i-o purta Maurice, dragoste a cărei aprigă putere o putea lesne cântări după toate câte ştia ea despre firea tânărului nostru, dragoste pe care, în sfârşit, şi ea o împărtăşea în adâncul inimii fără să şi-o mărturisească altfel decât prin multe remuşcări, ironia aceea o ului. N-avu nici măcar puterea de-a se uita la el. Simţi că i-ar fi cu neputinţă să răspundă. — Am ghicit, nu-i aşa? urmă Dixmer. Ei bine, linişteşte-te, Geneviève, eu îl cunosc pe Maurice, e un republican înverşunat, care n-are în sufletul lui altă dragoste decât cea pentru patrie. — Domnule, întrebă Geneviève, eşti absolul sigur de cele ce spui? — Da! Fără îndoială, urmă Dixmer, dacă Maurice te-ar fi iubit, în loc să se certe cu mine, şi-ar fi îndoit numărul atenţiilor şi-al amabilităţilor faţă de cel pe care avea tot interesul să-l înşele. Dacă Maurice te-ar fi iubit, n-ar fi renunţat cu atâta uşurinţă la titlul de prieten al casei, cu ajutorul căruia, de obicei, se pot acoperi asemenea infidelităţi. — Zău, izbucni Geneviève, nu glumi deloc, te rog, cu asemenea lucruri. — Dar nu glumesc deloc, doamnă; îţi spun numai că Maurice nu te iubeşte, asta-i tot. — Iar eu, eu, se repezi Geneviève, îţi spun că te înşeli. — În cazul acesta, zise Dixmer, Maurice, care a avut mai curând puterea de-a se îndepărta decât de-a înşela încrederea gazdei sale, e un om cinstit; or, oamenii cinstiţi sunt rari, Geneviève, şi ai datoria să faci tot ce trebuie ca să-i readuci când au plecat de lângă tine. Geneviève, ai să-i scrii lui Maurice, nu-i aşa? — O! Doamne! exclamă tânăra noastră. Şi-şi lăsă capul să-i cadă între mâini: cel pe care trebuia să se sprijine în clipa primejdiei îi lipsea cu desăvârşire, ba mai curând o împingea în prăpastie, în loc s-o apere. Dixmer o privi o clipă, pe urmă, silindu-se să-i zâmbească, îi spuse: — Haide, draga mea, lasă la o parte amorul-propriu de femeie. Dacă Maurice doreşte să-ţi facă iarăşi declaraţii înfocate, râzi şi de astea cum ai râs de cele dintâi. Te cunosc, Geneviève, ai un suflet demn şi nobil. Sunt sigur de dumneata. — Vai! exclamă Geneviève, lăsându-se s-alunece aşa încât ajunse cu un ghenunchi jos, vai! Doamne!, cum poţi fi sigur de altul când nu eşti sigur de tine? Dixmer păli de parcă tot sângele i s-ar fi adunat în inimă. — Geneviève, spuse el, am greşit făcându-te să treci prin toate chinurile pe care le-ai încercat. Ar fi trebuit să-ţi spun chiar de la început: Geneviève, ne aflăm în epoca marilor dăruiri; Geneviève, i-am dăruit reginei, binefăcătoarea noastră, nu numai braţul, nu numai capul, dar şi fericirea mea. Alţii au să-i dăruiască vieţile lor. Voi face mai mult decât să-i dau viaţa, îmi voi risca onoarea; şi onoarea mea, dacă piere, nu va însemna decât o lacrimă ce se rostogoleşte în oceanul suferinţelor care e gata să înghită Franţa. Dar onoarea mea nu riscă nimic când se află sub paza unei femei ca Geneviève a mea. Pentru întâia oară Dixmer se dezvăluise în întregime. Geneviève înălţă capul, îşi pironi asupra lui ochii ei frumoşi, plini de admiraţie, se sculă încetişor şi-i întinse fruntea ca să i-o sărute. — Dumneata chiar vrei să-i scriu? îl întrebă ea. Dixmer făcu un semn afirmativ cu capul. — Atunci dictează. Şi luă o pană. — Nu, nicidecum, spuse Dixmer, e destul că uzez, că abuzez poate de tânărul acesta atât de demn. Şi de vreme ce se va împăca cu noi în urma unei scrisori pe care o va fi primit de la Geneviève, scrisoarea trebuie să fie chiar de la Geneviève şi nu de la domnul Dixmer. Şi Dixmer îşi sărută a doua oară soţia pe frunte, îi mulţumi şi plecă. Atunci Geneviève, cuprinsă de-un tremur, scrise:   „ Cetăţene Maurice, Ai ştiut cât de mult ţine soţul meu la dumneata. Trei săptămâni de despărţire, trei săptămâni ce ne-au părut cât un secol, te-au făcut să-l uiţi? Vino, te aşteptăm! Întoarcerea domniei-tale va fi o adevărată sărbătoare pentru noi. Geneviève"     Capitolul XV ZEIŢA RAŢIUNE   Maurice era într-adevăr serios bolnav, aşa cum trimisese vorbă în ajun generalului Santerre. De când nu mai ieşea din casă, Lorin venise regulat să-l vadă şi făcuse tot ce putuse ca să-l înduplece să mai petreacă puţin. Dar Maurice rezistase cu toată tăria. Sunt boli de care nu doreşti să te vindeci. În ziua de 1 iunie veni către ora unu. — Ce noutăţi de seamă pe ziua de azi? îl întrebă Maurice. Eşti grozav de impunător. Într-adevăr, Lorin purta costumul de zile mari: boneta roşie, carmaniola şi centura tricoloră împodobită cu cele două instrumente care, pe vremea aceea, erau numite pocalurile abatelui Maury, dar care mai înainte şi după aceea s-au chemat pur şi simplu pistoale. — Mai întâi, răspunse Lorin, are loc prăbuşirea generală a girondei, care e pe cale de-a se desăvârşi, dar ştii, iute, cât ai zice peşte, în clipa de faţă, de exemplu, se pregăteşte măcelul în Piaţa Carrousel. Apoi, îţi spun în mod special ţie, se pune la cale o mare solemnitate la care te poftesc poimâine. — Dar astăzi, ce se petrece astăzi? Zici c-ai venit să mă inviţi undeva. — Da, astăzi avem repetiţia. — Care repetiţie? — Repetiţia marii solemnităţi. — Dragul meu, spuse Maurice, doar ştii că de opt zile n-am mai ieşit, ca atare nu mai sunt la curent cu absolut nimic şi ţin neapărat să fiu încunoştinţat. — Cum! Încă nu ţi-am spus? — Nu mi-ai spus nimic. — Mai întâi, dragul meu, ştiai doar că l-am desfiinţat pe Dumnezeu pentru o bucată de vreme şi l-am înlocuit cu Fiinţa Supremă. — Da, asta o ştiu. — Ei bine, se pare că s-a băgat de seamă ceva: s-a văzut că Fiinţa Supremă e un individ moderat, un rolandist, un girondin. — Lorin, fără glume când e vorba de lucruri sfinte. Doar stii că asemenea lucruri nu-mi plac deloc. — Ce vrei, dragă? Trebuie să fii omul secolului în care trăieşti. Şi mie mi-era destul de drag Dumnezeul cel vechi, mai întâi de toate fiindcă eram obişnuit cu el. Cât despre Fiinţa Supremă — ar părea că are într-adevăr păcate şi că de când a ajuns acolo sus toate merg anapoda. În sfârşit, legislatorii noştri i-au decretat dizgraţierea. Maurice ridică din umeri. — Ridică tu din umeri cât pofteşti, spuse Lorin.   Cum ne-a-nvăţat filosofia,  Noi, mari adepţi ai lui Momus,  Decretăm ca nebunia  Să-şi aibă cultul in partibus.   Aşa că, urmă Lorin, de-aici înainte avem s-o adorăm câte puţin pe zeiţa Raţiune. — Şi tu te bagi în toate mascaradele astea? întrebă Maurice. — Vai! dragul meu, dacă ai cunoaşte-o şi tu pe zeiţa Raţiune aşa cum o cunosc eu, ai fi unul dintre partizanii ei cei mai înflăcăraţi. Ascultă, vreau s-o cunoşti şi tu, am să i te prezint. — Lasă-mă în pace cu toate nebuniile tale; sunt trist, doar ştii. — Cu atât mai mult, ce naiba!, ea are să te înveselească. E fată bună... Ei! dar tu o cunoşti pe sobra zeiţă pe care parizienii au s-o încununeze cu lauri şi-au s-o plimbe într-un car învelit de hârtie aurită. E... ia ghiceşte... — Cum vrei să ghicesc? — E Arthémise. — Arthémise? repetă Maurice controlându-şi memoria fară ca numele de mai sus să-i amintească cât de cât ceva. — Da, o brunetă înaltă, pe care am cunoscut-o anul trecut, la bal, la Operă, drept care tu ai venit să iei supeul cu noi şi ai ameţit-o. — A! da, e-adevărat, răspunse Maurice, acum mi-aduc aminte. Ea e? — Da, are cele mai multe şanse. Am prezentat-o la concurs. Toţi cei din clubul Termopile mi-au făgăduit votul. Peste trei zile — alegerea generală. Astăzi — ospăţ pregătitor, azi vărsăm vinul de Champagne, poate poimâine se va vărsa sânge! Dar să se verse ce se varsă, numai Arthémise să fie zieţă; de nu, să mă ia dracu! uf, vino! o îmbrăcăm noi cu tunica. — Mulţumesc. De când mă ştiu mi-a fost silă de-asemenea lucruri.  — Silă să îmbraci zeiţele? La naiba!, dragul meu, dar dificil mai eşti! Hai să vedem dacă aşa te-nvoieşti: eu am să-i pun tunica si tu ai să i-o scoţi. — Lorin, sunt bolnav şi nu numai că veselia m-a părăsit, dar chiar şi veselia altora îmi face rău. — Ei, asta e! ştii că mă sperii, Maurice! Nu te mai lupţi, nu mai râzi... nu cumva pui la cale o conspiraţie, aşa din întâmplare? — Eu? Ferească Dumnezeu! — Vrei să zici ferească zeiţa Raţiune! — Lasă-mă în pace, Lorin. Nu pot şi nici nu vreau să ies din casă. Stau în pat şi în pat rămân. Lorin se scarpină după ureche. — Bine! făcu el, acuma văd eu ce este. — Şi ce vezi? — Văd c-o aştepţi pe zeiţa Raţiune. — Ei, drăcia dracului! izbucni Maurice, prietenii spirituali mă stingheresc. Pleacă sau te dau dracului cu zeiţa ta cu tot. — Aşa, atacă, atacă... Maurice era gata să ridice mâna şi să-l dea dracului când fu oprit de îndatoritorul său, care intră tocmai în clipa aceea, ţinând în mâna o scrisoare pentru cetăţeanul fratele său. — Cetăţene Agesilau, interveni Lorin, ai intrat tocmai când nu trebuia; stăpânul tău era pe punctul de-a trăi o clipă sublimă. Maurice coborî mâna şi o întinse cu nepăsare spre scrisoare, dar abia o atinse, şi tresări; apoi, apropiind-o cu lăcomie de ochi, îi sorbi dintr-o privire scrisul şi pecetea, şi, pălind treptat la faţă, de parcă avea să i se facă rău, rupse pecetea. — Vai! şopti Lorin, iată că în fine ni se trezeşte interesul, după cât se pare. Dar Maurice nu mai asculta, citea cu nesaţ cele câteva rânduri de la Geneviève. Le- a citit şi le-a recitit de două, de trei, de patru ori. Pe urmă îşi şterse fruntea, lăsă mâinile să-i cadă şi se uită la Lorin năucit. — Ei, drace! zise Lorin, iată o scrisoare care, pare-se, cuprinde nişte veşti straşnice. Maurice reciti scrisoarea pentru a cincea oară şi se îmbujoră. Ochii săi seci se umeziră, un suspin adânc îi umflă pieptul. Apoi, uitând dintr-o dată de boală şi de slăbiciunea care o însoţise, sări jos din pat. — Hainele! strigă el către îndatoritorul său uluit. Hainele, dragă Agesilau! Ah! bietul Lorin, bunul meu Lorin, o aşteptam în fiecare zi, dar, drept să-ţi spun, nu mai aveam nici o speranţa s-o primesc. Dă-mi un pantalon alb şi o cămaşă cu jabou, piaptănă-mi părul şi rade-mă numaidecât. Îndatoritorul se porni să execute în grabă poruncile lui Maurice; îl pieptănă şi îl bărbieri într-o clipă. — S-o văd iarăşi! s-o văd iarăşi! izbucni tânărul nostru, ştii tu, Lorin, că habar n-am avut până acum ce înseamnă fericirea?! — Bietul de tine, Maurice, spuse Lorin, eu cred că ai nevoie să te duci să vezi pe cine te sfătuiam. — Dragul meu, exclamă Maurice, iartă-mă, drept să-ţi spun mi-am pierdut raţiunea. — Hai să ţi-o dau eu pe-a mea, răspunse Lorin, râzând de oribilul calambur. Lucru tare de mirare, până şi Maurice râse. Odată cu fericirea îi revenise cheful de-a gusta glumele. Şi nu numai atât. — Poftim, zise el, tăind o ramură de portocal plină de flori, du din partea mea buchetul ăsta demnei văduve a lui Mausoleus. — Bravo! exclamă Lorin, o galanterie ca asta mai zic şi eu. Te iert dealtfel. Şi pe urmă, mi se pare că eşti îndrăgostit de-a binelea şi trebuie să-ţi spun că totdeauna am avut cel mai profund respect pentru marile nefericiri. — Ei, da, aşa e, sunt îndrăgostit, spuse hotărât Maurice, a cărui inimă plesnea de bucurie, sunt îndrăgostit şi acum pot s-o mărturisesc pentru că şi ea mă iubeşte. De vreme ce mă cheamă, înseamnă că mă iubeşte, nu-i aşa Lorin? — Fără îndoială, răspunse cu complezenţă adoratorul zeiţei Raţiune. Dar, ia seama, Maurice, felul cum înţelegi tu lucrul acesta mă înspăimântă...   Când te iubeşte-o Egerie Nu e decât o-nşelăciune  De la tiranul Cupidon,  Iar înţeleaptă te ia-n balon,  Îndrăgosteşte-te de Raţiune  Fără să faci vreo nebunie!   — Bravo, bravo! strigă Maurice, bătând din palme. Şi luând-o la picior, coborî scara în goană, ajunse pe chei şi se repezi în direcţia atât de cunoscută a vechii străzi Saint-Jacques. — Ei, Agesilau, crezi că m-a aplaudat? îi ceru Lorin părerea. — Da, cu siguranţă, cetăţene, şi nici nu-i de mirare, căci ceea ce ai spus dumneata era tare frumos! — Atunci e mai bolnav decât credeam, adăugă Lorin. Apoi, la rândul său, coborî scara, dar cu un pas mai liniştit. Arthémise nu era Geneviève. Abia ajunsese cu florile lui de portocal pe strada Saint-Honoré, când o ceată de tineri cetăţeni cărora Lorin obişnuia să le împartă, după starea de spirit în care se afla, fie câte zece centime, fie câte un genunchi pe sub carmaniolă, se porniră să-l urmărească, plini de respect, luându-l, fără îndoială, drept unul dintre oamenii aceia virtuoşi, cărora Saint-Just propusese să li se dea haine albe şi buchete de flori de portocal. Cum cortegiul creştea fără încetare, un om virtuos fiind chiar şi-n epoca aceea ceva rar de văzut, o gloată de câteva mii de tineri se adunase când buchetul fu oferit Artémisei. A fost un omagiu la vederea căruia multe alte Raţiuni, care se aliniau în front, se simţiră rău, apucându-le chiar şi durerea de cap. În aceeaşi seară s-a răspândit în tot Parisul faimoasa cantată:   Trăiască zeiţa Raţiune,  Flacără pură, dulce lumină,  Cea mai frumoasă din lume.   Şi cum întâmplarea face să fi ajuns până la noi fără a se cunoaşte numele autorului, ceea ce a dat mult de furcă arheologilor Revoluţiei, aproape că am îndrăzni să afirmăm că faimoasa cantată a fost compusă pentru frumoasa Arthémise chiar de către amicul nostru Hyacinthe Lorin.  

  Capitolul XXVI BLACK   Cetăţeanul municipal ieşi să-şi cheme colegii şi să dea citire procesului-verbal lăsat de municipalii care părăsiseră garda. Regina rămase singură, cu fiica şi cumnata ei. Câteştrele se priviră. Principesa se repezi în braţele reginei şi o ţinu îmbrăţişată. Doamna Elisabeth se apropie de cumnata ei şi-i întinse mâna. — Să ne rugăm lui Dumnezeu, spuse regina, dar să ne rugăm în şoaptă pentru ca nimeni să nu-şi închipuie că ne rugăm. Sunt epoci fatale în care rugăciunea, acel imn firesc pe care Dumnezeu l-a sădit în adâncul sufletului omenesc, ajunge să fie suspect în ochii oamenilor, căci rugăciunea e un act de speranţă sau de recunoştinţă. Or, în ochii paznicilor ei, atât speranţa cât şi recunoştinţa erau pricini de îngrijorare, deoarece regina nu mai putea spera decât un singur lucru, evadarea; deoarece regina nu-i putea mulţumi lui Dumnezeu decât pentru un singur lucru, că i-ar fi dat mijloacele să evadeze. După ce rugăciunea făcută în gând s-a încheiat, toate trei rămaseră tăcute, fără să mai rostească un singur cuvânt. Bătură unsprezece ceasuri; apoi amiaza. În clipa în care ultima bătaie răsună din clopotul de bronz, un zgomot de arme începu să dea năvală pe scara în spirală şi să urce până la regină. — Se schimbă santinelele în posturi, spuse ea. Au să vină să ne caute. Regina văzu că şi cumnata şi fiica ei păliră. — Curaj, le spuse, pălind şi ea. — E amiază, se auzi un strigăt de jos, aduceţi deţinutele! — Iată-ne, domnilor, răspunse regina, care, cu un sentiment din care nu lipsea o anume părere de rău, aruncă o ultimă privire şi-şi luă rămas bun de la pereţii întunecaţi şi de la mobilele, nu grosolane, dar destul de simple, tovarăşii captivităţii sale. Prima uşiţă se deschise: dădea pe coridor. Coridorul era întunecos şi în obscuritate cele trei captive puteau să-şi ascundă emoţia. Înaintea lor alerga micuţul Black. Dar, când ajunseră la a doua uşiţă, adică lângă uşa de care Maria-Antoaneta încerca să-şi ferească privirea, animalul credincios se duse să-şi lipească botul de cuiele acelea cu floarea mare, şi, după ce dădu drumul mai multor scheunări scurte şi tânguitoare, scoase un geamăt dureros şi prelung. Regina trecu repede, fără să mai aibă puterea de a-şi chema câinele, căutând zidul să se sprijine. După ce mai făcu câţiva paşi, simţi că o lasă picioarele şi trebui să se oprească. Fiica şi cumnata ei se apropiară de dânsa şi o clipă cele trei femei rămaseră nemişcate, formând un grup îndurerat, mama sprijinindu-şi fruntea pe capul principesei. Black, căţeluşul, veni lângă ea. — Ei!, strigă vocea de jos, ce face? coboară ori nu mai coboară? — Iată-ne, răspunse municipalul, care rămăsese în picioare respectând durerea, aceea atât de mare în simplitatea ei.   Haidem! spuse regina. Şi coborâră. Când arestatele ajunseră la capătul scării în spirală, în faţa ultimei uşi, pe sub care soarele trasa nişte fâşii late de lumină aurită, se auzi o bătaie de tobă care chema santinela, după care urmă o tăcere adâncă, prilejuită de curiozitate, şi uşa greoaie se deschise încetişor, rotindu-se în balamalele ce scârţâiră. O femeie şedea aşezată pe pământ sau mai curând culcată lângă pietroiul de-alături de uşă. Era nevasta lui Tison, pe care regina n-o mai văzuse de vreo douăzeci şi patru de ceasuri şi a cărei lipsă, şi în timpul serii din ajun şi în cursul dimineţii aceleia, îi stârnise mirarea. Regina avea sub ochi ziua, arborii, grădina şi, dincolo de bariera care închidea grădina, privirea ei lacomă căuta coliba mică a cantinei, unde prietenii o aşteptau fără îndoială, când, la zgomotul paşilor ei, femeia lui Tison îşi dădu la o parte mâinile de pe faţă şi regina văzu un chip pierit şi zdrobit sub părul sur al femeii. Schimbarea era atât de mare, încât regina se opri mirată. Atunci, cu încetineala fiinţelor cu mintea rătăcită, femeia veni să îngenuncheze în faţa uşii, oprind trecerea Mariei-Antoaneta. — Ce vrei dumneata, femeie dragă? întrebă regina. — A spus că trebuie să mă ierţi. — Cine? o întrebă iarăşi regina. — Bărbatul cu mantie, răspunse femeia lui Tison. Regina se uită cu uimire la doamna Elisabeth şi la fiica ei. — Hai, hai, interveni cetăţeanul municipal, lasă să treacă văduva Capet, are voie să se plimbe în grădină. — Ştiu eu asta, răspunse bătrâna. Doar de asta am venit s-o aştept aici, pentru că n-au vrut să mă lase să urc la ea şi, deoarece trebuie să-i cer iertare, trebuia s-o aştept aici. — Dar de ce n-au vrut să te lase să urci la mine? o întrebă regina. Femeia lui Tison începu să râdă. — Pentru că ei susţin că-s nebună! răspunse ea. Regina se uită la ea şi văzu, într-adevăr, în ochii rătăciţi ai nenorocitei aceleia lucind o scânteie stranie, acel licăr nedefinit care arată lipsa gândirii. — Vai, Doamne-Dumnezeule! exclamă ea, biata femeie! ce ţi s-a întâmplat? — Mi s-a întâmplat... ce, nu ştii? spuse femeia; ba da... o ştii prea bine, căci din pricina dumitale e condamnată... — Cine? — Héloïse. — Fiica dumitale? — Da, ea... biata mea fiică! — Condamnată?... dar de către cine? cum? de ce? — Pentru că ea a vândut buchetul... — Care buchet? — Buchetul de garoafe... Şi doar ea nu-i florăreasă, urmă femeia lui Tison, de parca-ar fi căutat să-şi trezească amintirile. Cum oare a putut ea să vândă buchetul. Regina se cutremură. O legătură nevăzută unea scena aceea cu situaţia prezentă şi înţelese că nu trebuia să piardă timpul într-un dialog inutil. — Femeie dragă, spuse ea, te rog lasă-mă să trec, mai târziu ai să-mi povesteşti totul. — Nu, chiar acum. Trebuie să mă ierţi, trebuie să te ajut să evadezi, pentru ca el să-mi salveze fiica. Regina se făcu albă la faţă ca o moartă. — Doamne-Dumnezeule! şopti ea, ridicând ochii spre cer. Apoi, întorcându-se spre cetăţeanul municipal, îi spuse: — Domnule, fii bun şi dă la o parte femeia asta, vezi bine că e nebună. — Haide, haide, măicuţă, zise municipalul, hai s-o luăm din loc. Dar femeia lui Tison se agăţă de zid.  — Nu, urmă ea, trebuie să mă ierte ea pentru ca el să-mi salveze fata. — Dar cine-i acela? — Bărbatul cu mantie. — Soră dragă, interveni doamna Elisabeth, spune-i câteva cuvinte de mângâiere. — Bineînţeles, spuse regina. De fapt cred că aşa se termină mai repede. Pe urmă, întorcându-se spre nebună, o întrebă: — Femeie dragă, ce doreşti? spune! — Doresc să mă ierţi pentru câte te-am făcut să suferi, pentru ocările pe care ţi le-am aruncat, pentru denunţurile pe care le-am pus la cale împotriva dumitale, şi, când ai să-l vezi pe omul acela cu mantie, să-i porunceşti să-mi salveze fiica, fiindcă el face tot ce doreşti dumneata. — Nu ştiu ce vrei să spui cu omul cu mantie, răspunse regina, dar, dacă nu-i vorba decât să capeţi de la mine, pentru liniştea sufletului, iertarea tuturor jignirilor pe care crezi că mi le-ai adus, din adâncul sufletului, sărmană femeie, te iert cu toată sinceritatea, şi fie ca aceia pe care i-am jignit să mă ierte şi ei tot aşa! — Oh! oftă femeia lui Tison într-o izbucnire de nespusă bucurie, îmi va salva fata deoarece dumneata m-ai iertat. Dă-mi mâna, doamnă, dă-mi mâna. Regina, mirată, fără să înţeleagă nimic, îi întinse mâna pe care femeia lui Tison o apucă cu înfrigurare şi de care îşi lipi buzele. În clipa aceea, vocea răguşită a unui vestitor de ştiri se auzi strigând de pe strada Temple: — Iată judecata şi sentinţa ce condamnă pe tânăra Héloïse Tison la pedeapsa cu moartea pentru crima de conspiraţie! Abia ajunseră vorbele de mai sus până la urechile femeii lui Tison şi faţa i se descompuse. Se ridică într-un genunchi şi întinse amândouă braţele, oprind trecerea reginei. — Oh, Doamne-Dumnezeule! şopti regina care nu pierduse nici un cuvânt din îngrozitoarea veste. — Condamnată la pedeapsa cu moartea? izbucni mama fetei. Fiica-mea condamnată? Héloïse pierdută? Aşadar n-a salvat-o şi n-o poate salva? Aşadar e prea târziu?... Vai!... — Sărmană femeie, crede-mă că-ţi plâng de milă. Tu? se repezi ea şi ochii i se umplură de sânge. Tu? tu mă plângi? Niciodată! Niciodată! — Te înşeli, te plâng din toată inima, dar lasă-mă să trec. — Să-ţi dau drumul să treci!? Femeia lui Tison izbunci într-un hohot de râs. — Nu! nu! Te lăsam să fugi pentru că-mi spusese că, dacă-ţi cer iertare şi te las să fugi, fiica mea va fi salvată, dar deoarece fata mea are să moară, tu n-ai să scapi. — Ajutor, domnilor, veniţi-mi în ajutor! exclamă regina. Doamne-Dumnezeule! doar vedeţi prea bine că femeia asta e nebună. — Nu, nu sunt nebună, nu. Eu ştiu ce spun, izbucni femeia lui Tison. Ştiţi, e adevărat că a fost o conspiraţie. Simon a descoperit-o, fiica mea, biata mea fiică a vândut buchetul. Ea a mărturisit în faţa tribunalului revoluţionar... un buchet de garoafe... în el erau hârtii. — Doamnă! exclamă regina, în numele Celui-de-sus! Se auzi din nou vocea vestitorului care repeta: — Iată judecata şi sentinţa care condamnă pe tânăra Héloïse Tison la pedeapsa cu moartea pentru crimă de conspiraţie! — Auzi tu? urlă nebuna, în jurul căreia se adunau soldaţii din Garda naţională, auzi tu? condamnată la moarte! Pentru tine, pentru tine au să-mi omoare fata, auzi tu?, pentru tine, austriaco! — Domnilor, zise regina, pentru Dumnezeu, dacă nu voiţi să mă scăpaţi de nebuna asta, sărmana, lăsaţi-mă cel puţin să urc sus înapoi. Nu pot suporta învinuirile femeii acesteia; aşa nedrepte cum sunt, mă distrug. Şi regina întoarse capul, izbucnind într-un dureros hohot de plâns. — Da, da, plângi, ipocrito! strigă nebuna. Buchetul tău o costă scump... Dealtfel ar fi trebuit să nu se încreadă. Aşa mor toţi cei care te slujesc. Tu aduci nenorocire, austriaco! Ţi-au ucis prietenii, soţul, apărătorii, în sfârşit, acum îmi ucid fata. Când îţi vine rândul şi ţie să te ucidă ca să nu mai moară nimeni pentru tine? Şi nenorocita rosti aceste ultime cuvinte, urlând şi însoţindu-le de-un gest de ameninţare. — Nenorocito! se încumetă să spună Elisabeth, uiţi că vorbeşti cu regina? — Regină ea?... regină? repetă femeia lui Tison, al cărei acces de nebunie creştea şi se înteţea de la o clipă la alta. Dacă e regină, să-i oprească pe călăi să-mi ucidă copila... s-o graţieze pe biata mea Héloïse... doar regii pot graţia... Hai, dă-mi înapoi fata şi-am să te recunosc de regină. Până atunci, nu eşti decât o simplă femeie, ba chiar o femeie care aduci nenorocire, o femeie care ucide!... — Vai! fie-ţi milă, doamnă, exclamă Maria-Antoaneta, nu vezi durerea mea? Uită-te la lacrimile mele! Şi Maria-Antoaneta încercă să treacă, nu în speranţa de-a mai evada, ci doar în mod automat, ca să scape de obsesia aceea înfiorătoare. — Ei! n-ai să treci, urlă bătrâna. Vrei să fugi, doamnă Veto... o ştiu bine, omul cu mantia mi-a spus-o, vrei s-ajungi la prusacii tăi... dar n-ai să fugi, urmă ea, agăţându-se de rochia reginei. Am să te împiedic eu! La spânzurătoare, doamnă Veto! La arme, cetăţeni! Să mergem... sângele scârnav... Şi, cu braţele încleştate, cu părul sur răvăşit, cu obrajii roşii ca focul, cu ochii înecaţi în sânge, nenorocita se prăbuşi răsturnată, rupând o bucată din rochia de care se agăţase.  Regina, tulburată, dar scăpând cel puţin de nebună, era gata să fugă înspre grădină, când deodată, un strigăt teribil, amestecat cu un lătrat de câine şi însoţit de o zarvă ciudată scoaseră din amorţire soldaţii din gărzile naţionale care, atraşi de scena de mai sus, stăteau în jurul Mariei-Antoaneta. — La arme! La arme! Trădare! striga un om pe care după voce regina îl recunoscu că e Simon cârpaciul.  Lângă omul acela, care, cu sabia în mână, păzea pragul colibei, micuţul Black lătra furios. — La arme, toţi din post! strigă Simon, suntem trădaţi; băgaţi-o pe austriacă înăuntru. La arme! La arme! Un ofiţer sosi în fugă. Simon începu să-i vorbească, arătându-i cu ochii scânteietori interiorul cabanei. Ofiţerul strigă şi el, la rândul său: — La arme! — Black! Black! chemă regina făcând câţiva paşi înainte. Dar câinele nu-i răspunse, lătrând mai departe, furios. Soldaţii din gărzile naţionale alergară la arme şi se năpustiră spre cabană, în vreme ce municipalii luară în primire pe regină, pe cumnata şi pe fiica ei şi sileau arestatele, grăbindu-le, să treacă înapoi prin portiţa turnului, care se închise în urma lor. — Pregătiţi-vă armele! strigară municipalii către santinele. Şi se auzi zgomotul puştilor care se încărcau. — E-acolo, e-acolo, sub chepeng, strigă Simon. Am văzut chepengul mişcându-se, sunt sigur. Dealtfel câinele austriecei, un căţeluş de treabă ce nu făcea parte din complot, a lătrat împotriva conspiratorilor, care se vede treaba că sunt în pivniţă. Ei! vedeţi, încă mai latră! Într-adevăr, Back, încurajat de strigătele lui Simon, îşi înteţi lătratul. Ofiţerul apucă inelul chepengului. Doi grenadiri dintre cei voinici, văzând că nu reuşeşte să-l ridice, îl ajutară, dar fără mai mult succes. — Vedeţi cum ţin de chepeng pe dinăuntru? spuse Simon. Foc! prin chepeng, prieteni, foc! — Ei! strigă doamna Plumeau, o să-mi distrugeţi sticlele. — Foc! repetă Simon, foc! — Ia mai taci tu, flecarule! se răsti ofiţerul. Iar voi, aduceţi nişte topoare şi despicaţi scândurile. Acuma, un pluton să fie gata. Atenţie! şi foc prin gaura chepengului, de cum va fi deschisă. Un geamăt, nişte vaiete şi o tresăltare subită dădură de veste soldaţilor din gărzile naţionale că se petrecuse o mişcare înăuntru. Curând după aceea se auzi un zgomot subteran, de parcă un grilaj de fier s-ar fi închis. — Curaj! îi îndemnă ofiţerul pe soldaţii genişti care dădură fuga. Toporul despică scândurile. Douăzeci de ţevi de puşcă coborâră în direcţia deschiderii, care se lărgea din clipă în clipă. Dar prin deschidere nu văzură pe nimeni. Ofiţerul aprinse o torţă şi o aruncă în pivniţă: pivniţa era goală. Chepengul, care, de data aceasta, cedă fără să opună nici cea mai mică împotrivire, fu ridicat. Urmaţi-mă! strigă ofiţerul năpustindu-se vitejeşte pe scară. — Înainte, înainte! strigară soldaţii din gărzile naţionale, repezindu-se în urma ofiţerului lor. — Ah! văduvă Plumeau, spuse Tison, va să zică îţi împrumuţi pivniţa aristocraţilor. Zidul era desfundat. Nenumăraţi paşi călcaseră pământul umed şi un tunel lat de trei picioare şi înalt de cinci, de parc-ar fi fost drumul strâmt al unei tranşee, se înfunda înspre strada Cornerie. Ofiţerul se aventură în deschizătura aceea, hotărât să urmărească aristocraţii până în inima pământului. Dar, abia de făcuseră trei-patru paşi şi fu oprit de un grilaj de fier. — Staţi! le spuse el celor care-l împingeau din spate, nu se poate merge mai departe, e-un obstacol. — Ei bine, întrebară cetăţenii municipali care, după ce închiseseră deţinutele, alergară să afle veşti, ce e? Spuneţi-ne ce s-a întâmplat? — La naiba! exclamă ofiţerul, ieşind la iveală, e-o conspiraţie! Aristocraţii voiau s-o răpească pe regină în timpul plimbării sale, şi se vede treaba că ea era înţeleasă cu ei. — Ai dracului! strigă municipalul. Daţi ruga după cetăţeanul Santerre şi să se aducă la cunoştinţa Comunei. — Soldaţi, ordonă ofiţerul, rămâneţi în pivniţă şi ucideţi pe oricine ar veni. Şi ofiţerul, după ce dădu ordinul de mai sus, urcă sus să-şi întocmească raportul. — Ai! ai! strigă Simon, frecându-şi mâinile, ai! ai!, s-ar mai putea spune că sunt nebun? Viteazul Black! Black e-un patriot faimos! Black a salvat Republica! Vin-aici, Black, vin-aici! Şi tâlharul, făcând ochi dulci bietului câine care se apropie de el, îi trase o lovitură de picior, trimiţându-l la vreo douăzeci de paşi depărtare. — Vai! ce drag îmi eşti, Black! zise el, tu ai să-i tai gâtul stăpânei tale! Hai, vin-aici Black, vin-aici! Dar, în loc să-l mai asculte, de data asta Black o apucă schelălăind, pe drumul turnului.     Capitolul XXVII TÂNĂRUL REGALIST   Să fi trecut vreo două ore de când se petrecuseră evenimentele pe care tocmai vi le-am povestit. Lorin se plimba prin camera lui Maurice în vreme ce Agesilau16 văcsuia şi lustruia cizmele stăpânului său în încăperea alăturată. Pentru înlesnirea convorbirii uşa rămăsese însă deschisă, iar Lorin, ce umbla de colo-colo, se oprea din când în când în faţa uşii aceleia şi punea întrebări „îndatoritorului". — Şi tu, cetăţene Agesilau, zici că stăpânul tău a plecat azi-dimineaţă? — Păi da! — La ora obişnuită?   Cu zece minute mai devreme sau cu zece minute mai târziu, nu ştiu precis. — Şi de-atunci nu l-ai mai văzut? — Nu, cetăţene. Lorin porni iarăşi să se plimbe, făcu fără să scoată o vorbă trei-patru ocoluri, pe urmă, oprindu-se din nou, întrebă: — Şi-a luat sabia cu el? — Păi, totdeauna când se duce la secţie pleacă cu sabia. — Şi eşti sigur că s-a dus la secţie? — Cel puţin aşa mi-a spus. — În cazul acesta am să-l găsesc, răspunse Lorin. Dacă ne încrucişăm cumva pe drum, să-i spui c-am venit şi că am să mă reîntorc. — Stai puţin, zise Agesilau. — Ce? — Îi aud pasul pe scară. — Crezi? — Sunt sigur.  Într-adevăr, aproape în aceeaşi clipă, uşa se deschise şi Maurice intră. Lorin îi aruncă o privire fugară şi nevăzând nimic schimbat la el, zise: — Uf! Iată-te în sfârşit! Te aştept de două ceasuri. — Cu atât mai bine, răspunse Maurice zâmbind, ai avut tot timpul să-ţi pregăteşti distihurile şi catrenele. — O! dragul meu Maurice, spuse improvizatorul, m-am lăsat de ele. — De distihuri şi de catrene? — Da. — Cum aşa? A venit sfârşitul lumii? — Maurice, dragă prietene, sunt tare trist. — Tu, trist? — Sunt nenorocit. — Tu, nenorocit?  — Da, am remuşcări, înţelegi? — Remuşcări? — Ei, Doamne! Da, răspunse Lorin, tu sau ea, dragul meu, altă posibilitate nu era. Tu sau ea, şi-ţi dai seama că n-am şovăit, dar ştii, Arthémise e în culmea disperării, era prietena ei. — Biata fată! — Şi deoarece ea mi-a dat adresa... — Ai fi făcut de-o mie de ori mai bine să fi lăsat lucrurile să-şi urmeze cursul de la sine. — Da, şi-atunci tu ai fi în clipa de faţă condamnat în locul ei. Grozav te-ai mai gândit, dragă amice. Şi eu care venisem să-ţi cer un sfat! Te credeam mai cu scaun la cap. — Să vedem, n-are a face, cere-mi-l totuşi. — Ei bine, înţelegi? Biata fată, aş vrea să încerc s-o salvez. Dac-aş trage sau dacă m-aş alege c-un ghiont zdravăn, cred că m-aş simţi bine. — Eşti nebun, Lorin, spuse Maurice, ridicând din umeri. Dar dac-aş face un demers pe lângă tribunalul revoluţionar? — E prea târziu, a fost condamnată. — La drept vorbind, continuă Lorin, e îngrozitor să vezi pierind aşa femeia asta tânără. — Cu atât mai îngrozitor cu cât salvarea mea i-a pricinuit moartea. Dar, la urma urmei, Lorin, trebuie să ne consoleze faptul că era o conspiratoare. — Ei, Doamne! oare în vremurile pe care le trăim nu conspiră toată lumea, mai mult sau mai puţin? A făcut şi ea ca toată lumea. Biata femeie! — N-o plânge prea mult, amice, şi mai ales n-o plânge în gura mare, spuse Maurice, pentru că şi noi purtăm o parte din vină. Crede-mă, nu suntem încă scoşi complet de sub acuzaţia de complicitate, încât să fim fără pată. Astăzi la secţie am fost numit girondin de căpitanul de vânători de la Saint-Leu şi a trebuit să-i trag pe loc o lovitură de sabie, ca să-i dovedesc că se înşelase. — Va să zică pentru asta te întorci acasă atât de târziu. — Întocmai. — Dar de ce nu mi-ai dat de ştire? — Pentru că în treburi de soiul ăsta tu nu te poţi stăpâni. Trebuia ca drăcia asta să se termine numaidecât ca să nu stârnească vâlvă. Fiecare ne-am ocupat de cei pe care îi aveam la îndemână. — Şi canalia aia te-a făcut girondin pe tine, un ins fără de pată? — Chiar aşa! Ceea ce îţi dovedeşte, dragul meu, că încă o aventură ca asta şi nu vom mai fi populari. Şi doar ştii că în zilele noastre, sinonimul cuvântului nepopular e cuvântul suspect. — O ştiu prea bine, răspunse Lorin, şi cuvântul ăsta îi face şi pe cei mai viteji să se cutremure. N-are a face... Nu suport gândul s-o las pe biata Héloïse să se ducă la ghilotină fără să-i cer iertare. — Pe scurt, ce vrei? — Aş vrea ca tu să rămâi aici, Maurice, tu care n-ai nimic a-ţi imputa în privinţa ei. Cu mine e altceva. Pentru că nu mai pot face nimic pentru ea, am să-i ies înainte când o vor duce, pricepi tu, dragă Maurice, ca măcar să-mi întindă mâna!... — Atunci, am să te însoţesc, spuse Maurice. — Cu neputinţă, dragul meu, ia gândeşte-te: tu eşti cetăţean municipal, eşti secretar de secţie, ai fost pus în cauză, pe câtă vreme eu, eu n-am fost decât apărătorul tău; te-ar putea crede vinovat, aşa că rămâi; cu mine e altceva, eu nu risc nimic, deci mă duc. Toate cele pe care le spunea Lorin erau atât de întemeiate încât nu i se putea obiecta nimic. Maurice, de-ar fi schimbat un singur semn cu fiica lui Tison în drum spre eşafod, şi-ar fi denunţat singur complicitatea. — Atunci, du-te, spuse el, dar fii prudent. Lorin zâmbi, îi strânse mâna lui Maurice şi plecă. Maurice deschise fereastra şi-i trimise un trist rămas bun. Dar, înainte ca prietenul lui să dea colţul străzii, Maurice se reîntoarse de mai multe ori să se uite la el, şi de fiecare dată, atras de un soi de simpatie magnetică, Lorin se întorcea de asemenea, şi-l privea surâzând. În sfârşit, după ce dispăru la colţul cheiului, Maurice închise fereastra, se lăsă într-un fotoliu şi căzu într-o somnolenţă dintre acelea care la firile tari şi la temperamentele nervoase sunt prevestitoare de mari nenorociri, căci seamănă cu liniştea ce precede vijelia. Din visare sau mai curând din aţipeală l-a scos „îndatoritorul" său, care, înapoindu-se dintr-o cursă prin oraş, intră cu aerul însufleţit al slujitorilor ce ard de nerăbdare să spună stăpânului veştile pe care le-au cules. Dar, văzându-l pe Maurice dus pe gânduri, nu îndrăzni să-l conturbe, mulţumindu-se să treacă şi iar să treacă prin faţa lui fără pricină, dar cu încăpăţânare. — Ce e? întrebă Maurice într-o doară. Spune dacă ai ceva de spus. — Vai! cetăţene, încă o conspiraţie straşnică, asta-i! Maurice dădu din umeri. — O conspiraţie de ţi se face părul măciucă, urmă Agesilau. — Zău aşa? făcu Maurice ca unul obişnuit cu câte treizeci de conspiraţii pe zi, cum era pe vremea aceea. — Da, cetăţene, reîncepu Agesilau, să te cutremuri, nu alta! Numai dacă te gândeşti la ea şi te apucă groaza, ca bun patriot. — Şi ce fel de conspiraţie? întrebă Maurice. — Austriaca, puţin a lipsit să fugă. — Aşi! exclamă Maurice, începând să fie mai atent. — Se pare, urmă Agesilau, că văduva Capet avea legături cu fata lui Tison, pe care o ghilotinează astăzi. Merită ce-a păţit, nenorocita. — Şi cum avea regina legături cu fata asta? întreabă Maurice care simţea cum i se îmbrobonează fruntea de sudoare. — Printr-o garoafă, închipuieşte-ţi, cetăţene, că i-a strecurat planul evadării într-o garoafă. — Într-o garoafă!... Şi cine oare? — Domnul Cavaler de... stai puţin... e totuşi un nume grozav de cunoscut, dar eu... eu uit toate numele astea... Un cavaler de Château... ce prost sunt... doar nu mai sunt castele... Un cavaler de Maison... — Maison-Rouge. — Întocmai. — Cu neputinţă. — Cum cu neputinţă? Dacă-ţi spun că s-a găsit o trapă, o subterană, nişte căleşti. — Dar cum? doar n-ai spus încă nimic din toate astea. — Ei bine! iată că-ţi spun acum. — Spune. Dacă-i o născocire, cel puţin e frumoasă? — Nu, cetăţene, nu-i născocire, nici gând, şi ca probă — toate le ştiu de la cetăţeanul portar. Aristocraţii au săpat o galerie de mină. Galeria pornea din strada Corderie şi ducea până-n pivniţa cantinei cetăţenei Plumeau, şi până şi ea, cetăţeana Plumeau, era cât pe-aci să fie acuzată de complicitate. O cunoşti, nu? — Da, răspunse Maurice. Şi pe urmă? — Ei bine, văduva Capet trebuia să fugă prin subterana aceea. Era chiar cu piciorul pe prima treaptă! Cetăţeanul Simon a prins-o de rochie, iată, sună generala în oraş şi apelul în secţii! Auzi toba? Se zice că prusacii sunt la Dammarţin şi c-au ajuns cu recunoaşterile până la frontiere. În acel torent de vorbe, unele adevărate, altele mincinoase, unele posibile, altele absurde, Maurice întrezări firul conducător. Totul pornea de la garoafa dată reginei sub ochii lui şi cumpărată de el de la nenorocita aceea de florăreasă. Garoafa ascundea planul unei conspiraţii care se înfăptuise, cu amănuntele mai mult sau mai puţin adevărate, povestite de Agesilau. Între timp, bătăile de tobă se apropiară şi Maurice auzi strigându-se pe stradă: — Mare conspiraţie descoperită la Temple de cetăţeanul Simon! Mare conspiraţie în folosul văduvei Capet, descoperită la Temple! — Da, da, exclamă Maurice, e tocmai ceea ce gândeam. E ceva adevărat aici. Şi Lorin, care în mijlocul mulţimii exaltate, are să-i întindă poate fetei aceleia mâna, riscând să fie sfâşiat în bucăţi... Maurice îşi luă pălăria, îşi prinse sabia la centură şi din două salturi ajunse în stradă. „Unde să fie? se întrebă Maurice. În drum spre Conciergerie, fără îndoială." Şi-o porni spre chei. La capătul cheiului Mégisserie, nişte suliţe şi baionete, răsărind dintr-o adunătură de oameni, îi izbiră privirea, îi păru că în mijlocul grupului desluşeşte uniforma unuia din Garda naţională şi gesturile duşmănoase ale celor din grup. Cu inima strânsă alergă spre mulţimea care se înghesuise pe malul apei. Cetăţeanul din Garda naţională împresurat de cohorta marsiliezilor era tocmai Lorin: livid la faţă, cu buzele strânse, cu privirea ameninţătoare, cu mâna pe plăselele săbiei, măsurând din ochi locul în vederea loviturilor pe care se pregătea să le dea. La doi paşi de Lorin se afla Simon. Acesta din urmă, cu un rânjet sălbatic, îl arăta pe Lorin marsiliezilor şi gloatei, spunând: — Iată, iată! îl vedeţi pe cel de colo, e unul din aristocraţii pe care i-am alungat ieri din Temple; unul din cei care înlesnesc schimbul scrisorilor prin garoafe. El e complicele fetei lui Tison care va trece îndată. Ei bine, îl vedeţi cum se plimbă liniştit pe chei, în timp ce complicea lui va fi dusă la ghilotină! Ba poate că-i era mai mult decât complice, poate că-i era amantă şi c-a venit aici ca să-i spună rămas bun, sau să-ncerce s-o scape.   Lorin nu era omul care s-aştepte s-audă mai mult. Îşi trase sabia din teacă. În acelaşi timp gloata făcu loc unui bărbat care intra în mulţime cu capul plecat şi a cărui umeri largi şi vânjoşi răsturnară trei sau patru spectatori ce se pregăteau să devină actori. — Fii fericit, Simon, spuse Maurice. Fără îndoială îţi pare rău că sunt şi eu aici cu prietenul meu ca să-ţi faci din plin meseria de denunţător. Denunţă, Simon, hai, denunţă, iată-mă. — Zău, chiar aşa, exclamă Simon cu rânjetu-i hidos, soseşti tocmai la timp. Acela, făcu el, e frumosul Maurice Lindey, care a fost acuzat odată cu fata lui Tison şi care a scăpat fiindcă e bogat, de! — La spânzurătoare, la spânzurătoare cu el! strigară marsiliezii. — Da, da! încercaţi numai, ripostă Maurice. Şi, făcând un pas înainte, împunsese, doar aşa, ca să-şi încerce puterile, drept în mijlocul frunţii pe unul dintre cei mai înfocaţi călăi, pe care-l năpădi sângele, orbindu-l. — Ajutor! strigă el. Marsiliezii aplecară suliţele, ridicară securile, îşi încărcară flintele. Mulţimea înspăimântată se trase în lături şi cei doi prieteni rămaseră izolaţi şi expuşi tuturor loviturilor, ca o ţintă dublă. Se priviră cu un ultim surâs, pentru că se aşteptau să fie sfâşiaţi de vârtejul de fier şi foc care-i ameninţa, când, dintr-odată, uşa casei de care se sprijineau cu spatele se deschise şi o ceată de tineri în uniformă, dintre cei numiţi la vremea aceea tineri regalişti sau muscadini, toţi înarmaţi cu săbii şi fiecare având câte o pereche de pistoale la cingătoare, se năpustiră asupra marsiliezilor, provocând o încăierare crâncenă. — Ura! strigară într-un glas Lorin şi Maurice, reînsufleţiţi de ajutorul neaşteptat, fără să se gândească că luptând alături de acei nou-veniţi îndreptăţeau învinuirile lui Simon. Ura! Dar dacă ei nu se gândeau la salvarea lor, un altul se gândi pentru ei. Un tânăr mic de statură, de vreo douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, cu ochi albaştri, mânuind cu nemaipomenită dibăcie şi înfocare o sabie de genist, pe care ai fi zis că mâna lui delicată nici n-ar fi putut s-o ridice, văzând că Maurice şi Lorin, în loc să fugă pe uşa pe care părea că o lăsase anume deschisă, luptau alături şi împreună cu el, se întoarse, spunându-le încet: — Fugiţi pe uşa aceea; ceea ce facem noi aici nu vă priveşte şi vă compromiteţi de prisos. Apoi, văzând că cei doi prieteni şovăiau, strigă către Maurice: — Înapoi! n-avem nevoie de patrioţi, cetăţene Lindey, noi suntem aristocraţi.  Auzind numele acela şi văzând îndrăzneala tânărului de a-şi declina o calitate care pe-atunci însemna condamnarea la moarte, mulţimea scoase un strigăt. Dar tânărul cel blond şi încă trei sau patru dintre prietenii lui, fără să se sperie de strigătul acela, îi împinseră pe Maurice şi pe Lorin într-un gang, închizând poarta în urma lor. Apoi se întoarseră, amestecându-se în învălmăşeala care crescuse deoarece se apropia căruţa condamnaţilor. Maurice şi Lorin, salvaţi ca printr-o minune, se priveau miraţi, uluiţi. Salvarea lor părea pregătită anume. Intrară într-o curte, în fundul căreia găsiră o portiţă tainică ce da în strada Saint-Gerimain-l'Auxerrois. În clipa aceea, de pe Pont-au-Change ieşi un detaşament de jandarmi care trecu repede cheiul, cu toate că de pe strada perpendiculară pe cea unde şedeau Maurice şi Lorin se mai auzi vreme de-o clipă-două o luptă îndârjită. — La galop! strigă o voce, la galop! Căruţa o porni în galop. Lorin zări pe tânăra nenorocită, în picioare, cu surâsul pe buze şi cu ochii semeţi. Dar nu putu să schimbe nici măcar un semn cu ea; trecu, fără să-l vadă, pe lângă o gloată de oameni care strigau: — La moarte, aristocrata! La moarte! Şi zgomotul se depărta, potolindu-se şi îndreptându-se spre palatul Tuileries. În acelaşi timp, portiţa pe unde ieşiseră Maurice şi Lorin se redeschise şi trei sau patru tineri regalişti cu hainele sfâşiate şi pline de sânge ieşiră şi ei tot pe acolo. Erau pesemne singurii care mai rămăseseră din grup. Tânărul blond ieşi cel din urmă. — Vai! oftă el, cauza pentru care luptăm se vede că e blestemată! Şi, aruncându-şi sabia ruptă şi plină de sânge, se îndreptă spre strada Lavandières.  

  Capitolul XXXIX BUCHETUL DE VIOLETE   Pacea, după cum era de prevăzut, nu putea sălăşlui multă vreme în lăcaşul atât de fericit care-i adăpostea pe Geneviève şi Maurice. În vijeliile stârnite de vânt şi de fulger, cuibul hulubilor e zgâlţâit odată cu arborele care îi tăinuieşte. Geneviève căzu dintr-o spaimă în alta: nu se mai temea pentru Maison-Rouge, dar tremura pentru Maurice. Îşi cunoştea prea bine soţul şi nu se îndoia că, de vreme ce dispăruse, era salvat. Sigură de salvarea lui, tremura pentru ea însăşi. Nu îndrăznea să-şi destănuiască suferinţa celui mai cutezător om al epocii aceleia, în care nimeni nu mai ştia ce-i frica, dar suferinţa i se citea în ochii înroşiţi şi pe buzele livide. Într-o zi Maurice intră încetişor, fără ca Geneviève, afundată într-o adâncă visare, să-l fi auzit. Se opri în prag şi o văzu stând nemişcată, cu privirea fixă, cu braţele inerte, întinse pe genunchi, cu fruntea îngândurată şi capul plecat. O privi o clipă cu o tristeţe amară, căci tot ceea ce se petrecea în inima tinerei femei i se dezvălui, de parcă i-ar fi citit până şi cel din urmă gând. Atunci, făcând un pas către dânsa, îi spuse: — Nu-ţi mai este dragă Franţa, Geneviève, recunoaşte şi mărturiseşte. Te fereşti şi de aerul pe care-l respiri, până şi de fereastră te apropii cu silă. — Vai! răspunse Geneviève, ştiu prea bine că nu-ţi pot tăinui gândurile, Maurice. Ai ghicit. — Totuşi, ce ţară frumoasă! exclamă tânărul. Viaţa are preţ astăzi şi e plină de evenimente. Zgomotoasele dezbateri publice, activitatea cluburilor, conspiraţiile fac să fie atât de dulci ceasurile petrecute între cei patru pereţi ai căminului. Dragostea e mai mare când te-ntorci acasă cu temerea de-a nu mai putea iubi a doua zi, pentru că a doua zi vei înceta poate să mai trăieşti! Geneviève clătină din cap. — Ingrată ţară! exclamă ea. — Cum adică? — Da, câte n-ai făcut pentru libertatea ei şi totuşi astăzi eşti pe jumătate suspect! — Dar tu, scumpa mea Geneviève, răspunse Maurice, duşmancă înverşunată a acestei libertăţi, tu care ai făcut atâta împotriva ei, dormi liniştită şi apărată sub acoperişul unui republican. Iată, după cum vezi, că există o compensaţie. — Da, spuse Geneviève, dar asta nu va dura multă vreme, căci ceea ce e nedrept nu poate dura. — Ce vrei să spui? — Vreau să spun că eu, adică aristocrata din mine, care visează pe ascuns înfrângerea partidului vostru şi prăbuşirea ideilor voastre, eu, care conspir până şi în casa ta pentru întoarcerea vechiului regim, eu, care odată recunoscută ca atare, te condamn la moarte şi la dezonoare, potrivit părerilor tale cel puţin eu, Maurice, n-am să rămân aici, ca un geniu rău al casei. Şi n-am să te târăsc după mine la eşafod. Şi unde ai să te duci, Geneviève? Unde am să mă duc? într-o zi, când vei fi plecat, am să mă duc să mă denunţ eu însămi, fără să spun de unde vin. — Ah! oftă Maurice, rănit în adâncul sufletului, nerecunoştinţa s-a şi ivit. — Nu, răspunse tânăra cuprinzându-l pe Maurice cu braţele pe după gât, nu, dragul meu, nu-i nerecunoştinţa, e dragoste gata de jertfă, ţi-o jur. N-am vrut ca fratele meu să fie prins şi ucis ca un rebel şi nu vreau ca iubitul meu să fie prins şi ucis ca un trădător. — Ai să faci aşa ceva, Geneviève? exclamă Maurice. — Tot atât de sigur cum ştiu că există un Dumnezeu în cer! răspunse tânăra. Dealtfel, nu teama mă chinuie, ci remuşcarea. Şi-şi lăsă capul intr-o parte ca şi cum remuşcarea ar fi fost prea grea ca s-o poată îndura. — Vai! Geneviève, exclamă Maurice. — Înţelegi desigur ceea ce spun şi mai ales ceea ce simt, Maurice, urmă Geneviève, căci aceeaşi remuşcare te apasă şi pe tine... Ştii prea bine că m-am dăruit fără să am dreptul de-a dispune de mine; că m-ai avut fără să am dreptul de-a mă dărui. — De-ajuns! spuse Maurice, de-ajuns! Fruntea i se încreţi şi o hotărâre sumbră licări în ochii lui limpezi. — Îţi voi arăta, Geneviève, urmă tânărul, că nu te iubesc decât pe tine. Îţi voi dovedi că nici un sacrificiu nu e mai presus de dragostea mea. Urăşti Franţa. Ei bine, fie, vom părăsi Franţa. Geneviève îşi împreună mâinile şi se uită la iubitul ei cu o admiraţie plină de entuziasm. — Nu mă amăgeşti, Maurice? grăi ea cu o voce stinsă. — Când te-am dezamăgit? o întrebă Maurice. Poate în ziua când mi-am călcat onoarea ca să te câştig? Geneviève îşi apropie buzele de buzele lui Maurice şi rămase, ca să zicem aşa, atârnată de gâtul iubitului ei. — Da, tu ai dreptate, Maurice, spuse ea, de fapt eu m-am înşelat. Ceea ce simt nu e remuşcare, poate mai degrabă o înjosire sufletească. Dar tu cel puţin ai să mă înţelegi, te iubesc prea mult şi nu pot încerca alt sentiment decât spaima de-a te pierde. Să plecăm departe, iubitule; să mergem acolo unde nimeni nu ne va mai putea ajunge. — Îţi mulţumesc! exclamă Maurice, în culmea bucuriei. — Dar cum să fugim? întrebă Geneviève, cutremarându-se la asemenea gând înspăimântător. Astăzi nu poţi lesne scăpa de pumnalul asasinilor din 2 septembrie sau de securea călăilor din 21 ianuarie. — Geneviève, spuse Maurice, Dumnezeu ne ocroteşte. Ascultă: binele pe care am voit să-l fac cu prilejul acelui 2 septembrie, de care vorbeai mai înainte, îmi va aduce răsplata astăzi. Doream din răsputeri să salvez un biet preot, care învăţase cu mine. M-am dus să-l găsesc pe Danton şi, la cererea lui, Comitetul Salvării Publice a semnat un permis de liberă trecere pentru nenorocitul acela şi pentru sora lui. Danton mi-a înmânat mie permisul. Dar sărmanul preot, în loc să vină să-l caute la mine, aşa cum îl sfătuisem, s-a dus să se ascundă la Mânăstirea carmeliţilor şi acolo şi-a găsit moartea.   Şi permisul? întrebă Geneviève. — E tot la mine. Astăzi preţuieşte un milion. Dar face mai mult, Geneviève, permisul acesta înseamnă viaţa, înseamnă fericirea! — O, Doamne-Dumnezeule! exclamă tânăra eroină, fii binecuvântat! — Acum ascultă: n-am altă avere, după cum ştii, decât o bucată de pământ, pe care o administrează un slujitor bătrân al familiei, patriot cinstit, suflet leal în care ne putem încrede. El îmi va trimite veniturile unde voi vrea. În drum spre Boulogne, trecem pe la dânsul. — Unde locuieşte? — Lângă Abbeville. — Când plecăm, Maurice? — Peste un ceas. — Nu trebuie să se ştie că plecăm. — Nimeni n-are să ştie. Eu dau o fugă până la Lorin; el are o trăsurică fără cal, eu am un cal fără trăsură. După ce mă întorc, plecăm numaidecât. Tu rămâi aici, Geneviève, şi pregăteşte toate cele necesare pentru drum. Nu ne trebuie multe bagaje. O să cumpărăm tot ce ne lipseşte în Anglia. Mă duc să-l trimit pe Scaevola undeva, ca să-l îndepărtez. Lorin are să-i spună deseară despre plecarea noastră. Şi chiar în seara asta vom fi departe. — Şi dacă ne arestează pe drum? — Dar n-avem permisul cu noi? Mergem întâi la Hubert, aşa îl cheamă pe administrator. Hubert aparţine municipalităţii din Abbeville, şi de la Abbeville până la Boulogne ne va însoţi ca să ne păzească. La Boulogne cumpărăm sau închiriam o barcă. Dealtfel aş putea trece pe la comitet ca să obţin o misiune pentru Abbeville. Dar nu, fără vicleşuguri! Nu-i aşa, Geneviève? Să ne câştigăm fericirea, riscându-ne vieţile. — Da, dragul meu, şi vom reuşi. Dar cum mai miroşi a parfum în dimineaţa asta, iubitule! spuse Geneviève, lipindu-şi faţa de pieptul lui Maurice. — Aşa e, ai dreptate, cumpărasem un buchet de violete pentru tine, azi-dimineaţă, când am trecut prin faţă pe la Palais-Egalite; dar, intrând şi văzându-te atât de tristă, nu m-am mai gândit decât să te întreb despre pricinile tristeţii tale. — Vai! dă-mi-l. Geneviève aspiră mireasma buchetului cu un nesaţiu pe care parfumurile îl trezesc în mai toate firile sensibile. Dintr-o dată ochii i se umplură de lacrimi. — Ce ai? o întrebă Maurice. — Biata Héloïse! şopti Geneviève. — A! da, oftă Maurice. Dar să ne gândim la noi, draga mea, şi să lăsăm morţii, din orice partid ar fi ei, să doarmă în mormântul pe care însuşi devotamentul lor l-a săpat. Adio! eu plec! — Întoarce-te cât mai repede. — În mai puţin de jumătate de ceas voi fi înapoi. — Dar dacă Lorin nu-i acasă? — Nu-i nimic. Servitorul lui mă cunoaşte. Pot lua de la el tot ce-mi place, chiar şi în lipsa lui, cum ar face şi el la mine. Bine, bine! Tu, Geneviève, pregăteşte tot, mărginindu-te, cum ţi-am spus, la strictul necesar; nu trebuie ca plecarea noastră să pară o mutare. — Fii pe pace! Tânărul făcu un pas spre uşă. — Maurice! îl strigă Geneviève. Se întoarse şi-şi văzu iubita cu braţele întinse spre el. — La revedere! la revedere, draga mea, şi mult curaj! Într-o jumătate de ceas sunt înapoi. Geneviève rămase singură, ocupată, cum am spus, cu pregătirile de plecare. Pregătirile acelea le făcea într-un soi de febră. Cât timp mai stătea în Paris, avea impresia că e de două ori vinovată. Odată ieşită din Franţa, odată ajunsă în străinătate, îi părea că acea crimă a ei, mai curând a fatalităţii decât a ei, o va apăsa mai puţin. Ajunsese chiar să spere că până la urmă singurătatea şi izolarea o vor face să uite de existenţa oricărui bărbat afară de Maurice. Trebuia să fugă în Anglia, aşa conveniseră. Acolo ar avea o căsuţă, o vilă mică, izolată, ascunsă tuturor privirilor, îşi vor schimba numele şi din cele două nume ale lor vor face unul singur. Acolo, ar angaja doi slujitori care să nu ştie absolut nimic din trecutul lor. Întâmplarea făcuse că şi Maurice şi Geneviève vorbeau englezeşte. Nici unul nici celălalt nu lăsau nimic în Franţa după care să regrete, afară doar de mama aceea pe care o regretăm totdeauna, fie ea chiar vitregă, şi pe care o numim patrie. Geneviève începuse aşadar să aşeze lucrurile de care nu se puteau lipsi în călătoria sau, mai curând, în fuga lor. Simţea o nepusă plăcere să aleagă dintre toate lucrurile pe cele pentru care Maurice avea predilecţie: haina care îi venea mai bine pe talie, cravata care i se potrivea mai bine la faţă, cărţile pe care le răsfoise mai des. Termină de ales. Haine, lenjerie, cărţi stăteau grămadă pe scaune pe canapea, pe pian, aşteptând să fie rânduite în cufăr. Deodată auzi cheia scrâşnind în broasca uşii. — Se-ntoarce Scaevola, îşi zise ea. Să nu-l fi întâlnit oare Maurice? Şi îşi văzu mai departe de treabă. Uşile de la salon erau deschise. Geneviève îl auzi pe îndatoritor umblând în camera de-alături. — Scaevola! chemă ea. Un pas, ce se apropia, se auzi în camera vecină. — Scaevola! repetă Geneviève, vino aici, te rog. — Iată-mă! răspunse un glas. La intonaţia şi inflexiunea vocii aceleia, Geneviève se întoarse brusc şi scoase un ţipăt puternic. — Soţul meu! strigă ea. — Chiar eu, spuse liniştit Dixmer. În momentul intrării lui, Geneviève şedea pe un scaun cu braţele ridicate, căutând într-un sertar ceva de legat. Atunci simţi cum se învârte casa cu ea, întinse braţele şi se lăsă pe spate, dorind să se deschidă o prăpastie şi s-o înghită. Dixmer o prinse în braţe şi o duse pe o canapea, unde se aşeză şi el.  — Dar ce ai, draga mea? Ce se întâmplă? întrebă el. Prezenţa mea aici produce asupra dumitale un efect atât de neplăcut? — Simt că mor! bâigui Geneviève, apăsându-şi ochii cu mâinile, ca să nu mai vadă cumplita arătare. — Hm! făcu Dixmer, mă şi credeai mort, draga mea, şi-ţi fac impresia unei fantome? Geneviève se uită în jur cu privirile rătăcite şi, zărind portretul lui Maurice, se lăsă să alunece de pe canapea, căzând în genunchi, de parc-ar fi cerut ajutor de la chipul acela neputincios şi nesimţitor care continua să surâdă. Sărmana femeie înţelegea toate ameninţările pe care Dixmer le ascundea sub calmul lui prefăcut. — Da, dragă copilă, continuă să spună tăbăcarul, chiar eu sunt. Poate mă credeai departe de Paris, dar nu, am rămas aici. A doua zi după ce am părăsit casa, m-am întors şi am văzut în locul ei un morman mare şi frumos de cenuşă. Am întrebat de dumneata, nimeni nu te văzuse. M-am apucat să te caut şi am trudit din greu ca să te găsesc. Mărturisesc că nu te credeam aici. Totuşi, am avut o bănuială, fiindcă, precum vezi, am venit. Dar principalul e că te văd şi mă vezi. Ce face Maurice? Într-adevăr, sunt sigur că ai suferit tare mult, dumneata, regalistă înfocată, fiind silită să trăieşti sub acelaşi acoperământ cu un republican fanatic. — Doamne-Dumnezeule! şopti Geneviève, fie-ţi milă de mine! — Totuşi, draga mea, urmă Dixmer privind în jurul său, mă mângâie faptul că eşti foarte bine instalată aici şi că nu pari a fi avut prea multe de îndurat din cauza surghiunului. Eu, de când ne-a ars casa şi am fost ruinaţi, am rătăcit la voia întâmplării, aciuindu-mă prin fundul pivniţelor, prin calele corăbiilor şi uneori chiar prin canalele ce se scurg în Sena. — Domnule! exclamă Geneviève. — Văd aici nişte fructe foarte frumoase. Eu a trebuit adesea să mă lipsesc de desert, fiind silit să mă lipsesc chiar şi de mâncare. Geneviève îşi ascunse faţa în mâini, hohotind de plâns. — Nu că mi-ar fi lipsit banii, urmă Dixmer. Slavă Domnului, am luat cu mine vreo treizeci de mii de franci de aur, ceea ce face azi vreo cinci sute de mii de franci. Dar e greu ca un cărbunar, un pescar sau un adunător de zdrenţe să scoată ludovici din buzunar şi să cumpere o bucată de brânză sau un salam! Ei da, doamnă, am adoptat pe rând cele trei costume. Astăzi, ca să mă deghizez mai bine, m-am costumat în patriot, chiar în unul extremist, în marsiliez. Graseiez şi înjur! Drace! Un proscris nu umblă prin Paris atât de uşor ca o femeie tânără şi frumoasă, şi n-am avut fericirea să cunosc o republicană înfocată care să mă fi putut ascunde de orice privire. — Domnule, exclamă Geneviève, fie-ţi milă de mine! Doar vezi că sunt gata să mor! — De îngrijorare, înţeleg. Ai fost tare îngrijorată de soarta mea. Dar linişteşte-te, iată, m-am întors şi nu ne vom mai despărţi, doamnă. Ai să mă ucizi! exclamă Geneviève.   Dixmer o privi cu un surâs înspăimâtător. — Să ucid o femeie nevinovată! Vai, doamnă, ce spui dumneata? Se vede că durerea pe care ai încercat-o din pricina lipsei mele te-a făcut să-ţi pierzi minţile! — Domnule, exclamă Geneviève, mai bine ucide-mă decât să mă chinui cu ironii atât de crude. Nu, nu sunt nevinovată. Se cuvine să mor. Ucide-mă, domnule, ucide-mă. — Aşadar recunoşti că meriţi moartea? — Da. — Şi că pentru a ispăşi nu ştiu ce crimă de care te învinuieşti vei îndura moartea fără să te plângi? — Loveşte, domnule! N-am să scot nici un strigăt şi în loc să te blestem voi binecuvânta mâna care mă loveşte. — Nu, doamnă, nu vreau să te lovesc. Totuşi vei muri, aşa cred. Numai că moartea dumitale, în loc să fie dezonorantă, aşa cum ai fi îndreptăţită să te temi, va fi glorioasă, pe aceeaşi treaptă cu cele mai frumoase morţi. Mulţumeşte-mi, doamnă, te voi pedepsi făcându-te nemuritoare. — Domnule, ce ai de gând să faci? — Voi urmări ţelul către care năzuiam când am fost întrerupţi în drumul nostru. În ceea ce te priveşte şi în ceea ce mă priveşte, vei fi vinovată, pentru cei mulţi însă vei muri ca o martiră. — Ah! Doamne-Dumnezeule! Vorbindu-mi astfel, dumneata mă scoţi din minţi, încotro mă duci? Unde mă târăşti? — Probabil la moarte. — Lasă-mă atunci să-mi fac rugăciunea. — Rugăciunea? — Da. — Către cine? — Asta nu te priveşte! De vreme ce dumneata mă ucizi, mi-am plătit datoria şi plătind-o, nu-ţi mai datorez nimic. — Ai dreptate, spuse Dixmer, retrăgându-se în camera de-alături. Te aştept. Şi ieşi din salon. Geneviève îngenunche în faţa portretului, apăsându-şi puternic, cu amândouă mâinile, inima gata să i se sfarme. — Maurice, şopti ea, iartă-mă. Nu mă aşteptam să fiu fericită, dar nădăjduiam să te pot face fericit. Maurice, te lipsesc de fericirea pentru care trăiai. Iartă-mă pentru moartea ta, iubitule! Şi, tăind o şuviţă din părul ei lung, o înnodă în jurul buchetului de violete pe care îl aşeză lângă portret, iar portretul acela, insensibil ca orice tablou negrăitor, luă parcă o expresie dureroasă când o văzu plecând. Cel puţin aşa i se păru Genevièvei, uitându-se la portret printre lacrimi. — Eşti gata, doamnă? întrebă Dixmer. — Atât de repede! şopti Geneviève. — O! Faceţi tot ce-aveţi de făcut pe îndelete, doamnă!... răspunse Dixmer. Eu nu sunt grăbit! Dealtfel Maurice nu mai poate întârzia mult, şi aş fi încântat să-i pot mulţumi pentru ospitalitatea pe care ţi-a acordat-o. Geneviève tresări de spaimă la gândul că iubitul ei s-ar putea întâlni cu soţul ei. Se ridică de parc-ar fi fost împinsă de un resort. — S-a terminat, domnule, spuse ea. Sunt gata! Dixmer trecu înainte. Geneviève, tremurând din creştet până în tălpi, îl urmă, cu ochii pe jumătate închişi, cu capul răsturnat pe spate. Urcară într-un vehicul ce aştepta la uşă, în faţa casei. Trăsura porni. Aşa cum spusese Geneviève, într-adevăr totul se terminase.     Capitolul XL LA CÂRCIUMA PUŢUL LUI NOE   Omul îmbrăcat în carmaniolă, pe care l-am văzut măsurând în lung şi în lat sala paşilor pierduţi şi pe care, în timpul expediţiei arhitectului Giraud, generalul Hanriot şi bătrânul Richard, l-am auzit schimbând câteva cuvinte cu temnicerul rămas de pază la intrarea subteranei, patriotul acela furios cu cuşmă de urs şi cu mustaţă deasă, care-i declarase lui Simon că el a purtat capul principesei de Lamballe, în ziua următoare acelei seri atât de bogate în emoţii se găsea, către ceasurile şapte seara, la cârciuma Puţul lui Noe, situată, cum am mai spus, la colţul străzii Vieille-Draperie. Se afla acolo la negustorul, sau mai curând la negustorita de vin, în fundul unei încăperi întunecoase şi afumate de fumul tutunului şi al lumânărilor, făcându-se că înghite pe nerăsuflate o porţie de peşte prăjit în unt încins. Încăperea în care cina era aproape goală: nu mai rămăseseră decât doi ori trei clienţi, obişnuiţii localului, ce se bucurau de privilegiul pe care îl dobândiseră venind zilnic acolo. Aproape toate mesele erau goale, dar trebuie s-o spunem spre cinstea cârciumii Puţul lui Noe, feţele de masă înroşite, sau mai curând vineţii, mărturiseau trecerea unui număr mulţumitor de clienţi ce plecaseră sătui. Ultimii trei se făcuseră pe rând nevăzuţi, şi, către ceasurile opt fără un sfert, patriotul se afla singur. Atunci depărtă cu un dezgust cât se poate de aristocratic felul de mâncare ordinar cu care păruse în urmă cu o clipă a se delecta, şi scoase din buzunar o tabletă de ciocolată de Spania, pe care o degustă încet, cu o expresie total diferită de cea pe care îl văzusem străduindu-se s-o dea mai înainte fizionomiei sale. Din când în când, în timp ce ronţăia ciocolata de Spania şi pâinea neagră, arunca priviri neliniştite către uşa cu geamuri acoperite de o perdea în carouri albe şi roşii. Uneori ciulea urechea, întrerupându-şi cina modestă şi căzând pe gânduri, ceea ce trezi interesul patroanei localului, ce şedea la tejghea, destul de aproape de uşa asupra căreia patriotul nostru îşi aţintea ochii, făcând-o să se creadă, fără prea mare vanitate, obiectul preocupărilor sale. În sfârşit, clopoţelul de la uşa de intrare sună într-un anumit fel care-l făcu pe omul nostru să tresară; începu din nou să mănânce peşte, fără ca patroana cârciumii să fi băgat de seamă că jumătate de porţie o aruncă unui câine, ce se uita înfometat la el, iar cealaltă jumătate — unei pisici care îşi încerca ghearele delicate, dar ascuţite, pe botul bietului câine. Uşa cu perdeaua în carouri roşii şi albe se deschise şi intră un om îmbrăcat aproape la fel cu patriotul, cu deosebirea că purta o bonetă roşie în loc de una de blană. O verigă enormă cu chei atârna la cingătoarea omului aceluia, cingătoare de care mai era prinsă şi o sabie mare de infanterist cu teaca de aramă. — Supa şi clondirul meu! strigă omul intrând în sala comună, fără să se atingă de boneta-i roşie şi mulţumindu-se să-i facă un semn cu capul patroanei localului. Apoi, după ce scoase un suspin de oboseală, se duse să se aşeze la masa vecină celei la care cina patriotul nostru. Stăpâna cârciumii, din interesul pe care-l purta nou-venitului, se sculă şi se duse personal să comande cele cerute de el. Cei doi bărbaţi şedeau cu spatele unul la altul: primul privea strada, celălalt se uita spre fundul încăperii. Nici un cuvânt nu fu schimbat între cei doi bărbaţi cât timp stăpâna cârciumii era de faţă. Abia când uşa se închise în urma ei şi când, în sfârşit, la pâlpâitul unei singure lumânări, suspendată la capătul unui fir de sârmă de o lungime calculată aproape ştiinţific, în aşa fel ca lumina să se împartă egal între cei doi oaspeţi, bărbatul cu bonetă de blană îşi dădu seama, datorită oglinzii aşezate în faţa lui, că încăperea era cu desăvârşire goală, el îi spuse tovarăşului său, fără să se întoarcă: — Bună seara. — Bună seara, domnule, îi răspunse nou-venitul. — Ei, îl întrebă patriotul cu aceeaşi nepăsare prefăcută, cum stăm? — S-a isprăvit. — Ce s-a isprăvit? — După cum ne-am înţeles, am avut discuţii cu taica Richard în privinţa serviciului. Eu m-am plâns că mi-a slăbit auzul, că am ameţeli şi mi-a venit rău chiar în încăperea grefei. — Foarte bine. După aceea? — După aceea taica Richard şi-a chemat nevasta şi nevastă-sa m-a frecat cu oţet la tâmple, drept care mi-am venit în fire. — Şi pe urmă? — Pe urmă, după cum ne-a fost înţelegerea, i-am spus că lipsa de aer îmi dă leşinuri, dat fiind că eu sunt temperament sanguin şi că slujba la Conciergerie, unde acuma se află patru sute de arestaţi, mă ucide. — Ei ce-au spus. — Maica Richard m-a plâns. — Şi taica Richard? — El m-a dat afară. — Dar asta nu-i de-ajuns că te-au dat afară. — Aşteptaţi puţin. Maica Richard, care e o femeie inimoasă, l-a ţinut de rău că n-are suflet deloc, mai cu seamă că eu am copii. — Şi la asta el ce-a spus? — A spus că ea are dreptate, dar că prima condiţie ca să fii temnicer e să locuieşti în închisoarea în care slujeşti; că Republica nu glumeşte şi că le taie capetele celor care au ameţeli în exerciţiul funcţiei lor.   Ei drace! făcu patriotul. Şi are dreptate taica Richard. De când e acolo austriaca e un adevărat iad cu supravegherea: nici pe taică-tău nu-l mai scapi din ochi. Patriotul dădu câinelui farfuria s-o lingă; pisica îl muşcă pe câine. — Spune până la capăt, zise el fără să se întoarcă. — În sfârşit, domnule, m-am apucat să gem, adică să-mi fie rău. Am cerut să fiu dus la infirmerie şi i-am încredinţat că mi-ar muri de foame copiii dacă îmi taie leafa. — Şi taica Richard? — Taica Richard mi-a răspuns că nu faci copii când eşti temnicer. — Dar maica Richard ţinea cu dumneata, cred? — Din fericire! I-a făcut o scenă lui bărbatu-său, învinuindu-l că e rău la suflet şi până la urmă taica Richard mi-a spus: „Ei bine, cetăţene Gracchus, înţelege-te cu unul din prietenii tăi, care să-ţi dea o parte din leafa ta; adă-mi-l ca înlocuitor, şi-ţi făgăduiesc să fac în aşa fel ca să fie primit." Drept care am plecat, spunând: „S-a făcut, taică Richard, mă duc să-l caut." — Şi ai găsit pe cineva, dibaciule? În clipa aceea patroana localului intră, aducând cetăţeanului Gracchus supa şi clondirul. Aşa ceva nu era nici pe placul lui Gracchus, nici al patriotului, ei mai având, fără îndoială, câteva lucruri importante să-şi spună. — Cetăţeană, spuse temnicerul, am primit o mică gratificaţie de la taica Richard, aşa că astăzi mi-aş îngădui un cotlet de porc cu castraveciori şi-o sticlă de vin de Bourgogne; trimite-ţi slujnica să-mi caute cotletele la măcelar, iar dumneata du-te să-mi aduci vinul de la pivniţă. Patroana dădu numaidecât poruncile de rigoare. Slujnica ieşi pe uşa dinspre stradă, iar ea ieşi pe uşa de la pivniţă. — Bine, spuse patriotul, eşti băiat deştept. — Atât de inteligent încât îmi dau seama, cu toate făgăduinţele dumneavoastră frumoase, ce ne aşteaptă pe amândoi. Bănuiţi ce ne aşteaptă? — Da, bineînţeles. — Ne riscăm amândoi capetele. — Nu te îngrijora de-al meu. — Nu al dumneavoastră, domnule, îmi produce, trebuie să mărturisesc, îngrijorarea cea mare. — Ci al tău. — Da. — Dar dacă-l socotesc la dublu decât preţuieşte... — Ei! domnule, gâtul e un lucru foarte preţios. — Nu al tău. — Cum nu al meu? — Cel puţin în clipa de faţă. — Ce vreţi să spuneţi? — Vreau să spun că gâtul tău nu face nici două parale, căci dacă aş fi, de exemplu, un agent al Comitetului Salvării Publice, mâine ai fi ghilotinat. Temnicerul se întoarse cu o mişcare atât de bruscă, încât câinele prinse a lătra la el. Era livid ca un mort. — Nu te întoarce şi nu te-ngălbeni, spuse patriotul; termină-ţi supa; nu sunt agent provocator, amice. Bagă-mă la Conciergerie, pune-mă în locul tău, dă-mi cheile şi mâine îţi număr cinzeci de mii de lire de aur. — E măcar adevărat? — Ai o garanţie faimoasă: capul meu. Temnicerul stătu pe gânduri câteva clipe. — Hai! spuse patriotul, care-l vedea în oglindă, hai, nu te gândi la rele. Dacă mă denunţi, ceea ce-ar însemna că ţi-ai făcut doar datoria, Republica n-are să-ţi dea nici un ban. Dacă însă mă serveşti, ceea ce ar însemna că nu ţi-ai făcut datoria, eu am să-ţi dau cele cinzeci de mii de lire, fiindcă în lumea asta e nedrept să faci ceva pe gratis. — Ei, înţeleg, spuse temnicerul, n-am decât câştig şi folos dacă fac ceea ce-mi ceri; dar mă tem de urmări... — Urmările!... ce ai te teme? Doar nu eu am să te denunţ, dimpotrivă. — Fără îndoială. — A doua zi după ce mă voi fi instalat, tu vii să dai o raită pe la Conciergerie; îţi număr douăzeci şi cinci de fişicuri, fiecare însemnând câte două mii de franci; cele douăzeci şi cinci de fişicuri se vor simţi bine în buzunarele tale. Odată cu banii îţi dau şi-un bilet de liberă trecere ca să poţi ieşi din Franţa; pleci, şi oriunde te vei duce, vei fi, dacă nu bogat, cel puţin liber şi de capul tău. — Ei bine, s-a făcut, domnule, întâmplă-se ce s-o întâmpla. Eu sunt un biet calic, nu mă bag în politică. Franţa a mers bine totdeauna fără mine şi n-are să piară acuma din pricina mea. Dacă dumneavoastră aţi pus la cale ceva rău, cu atât mai rău pentru dumneavoastră. — În tot cazul, răspunse patriotul, nu cred c-aş putea face mai rău decât se face în momentul de faţă. — Dumneavoastră îmi veţi îngădui să nu judec eu politica Convenţiei Naţionale. — Eşti un om minunat, plin de înţelepciune şi de nepăsare. Acum să vedem când mă duci la taica Richard. — Chiar în seara asta dacă binevoiţi. — Da, sigur. Şi cine sunt eu? — Vărul meu Mardoche. — Mardoche? Fie! Numele îmi place. Ce meserie? — Pantalonar. — De la pantalonar la tăbăcar nu-i decât o chestie de deprindere a mâinii. — Sunteţi tăbăcar? — Aş putea fi. — Adevărat! — La ce oră ne prezentăm acolo? — Peste o jumătate de ceas, dacă binevoiţi. — Atunci, la ceasurile nouă. — Şi eu când primesc banii? — Mâine. — Sunteţi, aşadar, foarte bogat? Am din ce trăi cu îndestulare. Sunteţi un om al vechiului regim, nu-i aşa? — Ce te priveşte? — Să ai avere şi să-ţi dai averea pentru riscul de a fi ghilotinat, într-adevăr cei din vechiul regim trebuie să fie tare dobitoci! — Ce vrei! revoluţionarii sunt atât de deştepţi, încât n-a mai rămas deşteptăciune şi pentru alţi. — Sst! iată că vine vinul! — Pe deseară, în faţa Conciergeriei. — Da. Patriotul îşi plăti consumaţia şi plecă. Din uşă, fu auzit cum strigă cu vocea-i tunătoare: — Haide odată, cetăţeană, cotletele cu castraveciori! vărul meu Gracchus moare de foame. — Ce bun e Mardoche! spuse temnicerul, gustând din paharul are tocmai i-l umpluse cu vin de Bourgogne, pe care tocmai il umpluse cârciumăreasa, uitându-se la el cu drag.     Capitolul XLI GREFIERUL MINISTERULUI DE RĂZBOI   Patriotul ieşise, dar nu se depărtase. Prin sticla geamurilor afumate îl pândea pe temnicer, ca să vadă dacă nu intră în legătură cu agenţii poliţiei republicane, una dintre cele mai bune din câte au existat vreodată, căci o jumătate din societate o spiona pe cealaltă, nu atât pentru gloria grandioasă a guvernului, cât pentru siguranţa propriilor capete. Dar nici o suspiciune a patriotului nu s-a dovedit întemeiată; la ceasurile nouă fără câteva minute, temnicerul se ridică, o ciupi pe cârciumăreasă de bărbie, apoi ieşi. Patriotul îl întâlni lângă Conciergerie şi amândoi intrară în în chisoare. Chiar în seara aceea târgul se încheie: taica Richard îl acceptă pe temnicerul Mardoche ca înlocuitor al cetăţeanului Gracchus. Cu două ceasuri înainte de încheierea înţelegerii, într-altă parte a închisorii se petrecea o scenă aparent neimportantă, care are totuşi o mare însemnătate pentru personajele principale ale povestirii de faţă. Grefierul de la Conciergerie, ostenit după ziua lui de lucru, era gata să-şi închidă registrele şi să plece, când un bărbat, condus şi însoţit de cetăţeana Richard, se înfăţişă la biroul său. — Cetăţene grefier, spuse însoţitoarea, iată pe confratele dumitale de la Ministerul de Război, care vine din partea cetăţeanului ministru ca să copieze câteva acte de puşcăriaşi militari. — A! cetăţene, făcu grefierul, soseşti cam târziu, tocmai eram gata de plecare. — Dragă confrate, iartă-mă, răspunse nou-sositul, dar avem atâtea treburi, încât deplasările noastre nu le putem face decât în clipele de răgaz şi clipele noastre de răgaz sunt doar cele în care ceilalţi mănâncă şi dorm. — Dacă-i aşa, atunci zi, scumpe confrate, dar dă-i zor, căci, vezi şi dumneata, e ceasul cinci şi mi-e foame. Ai împuternicirile la dumneata? — Iată-le, spuse grefierul de la Ministerul de Război, înfăţişând un portofoliu, pe care confratele său, cu toată graba lui, îl cercetă cu scrupuloasă atenţie. — Ei! toate sunt în regulă, zise soţia lui Richard, doar le-a inspectat şi soţul meu. — N-are a face, n-are a face, răspunse grefierul, continuându-şi cercetarea. Grefierul Ministerului de Război aşteptă cu răbdare ca unul ce ştia că trebuie să treacă prin stricta îndeplinire a unor asemenea formalităţi. — E în perfectă ordine, spuse grefierul de la Conciergerie, poţi începe când doreşti. Ai multe acte de copiat? — O sută. — Atunci e treabă de mai multe zile! — De aceea, dragă confrate, vreau să înfiinţez la dumneata o mică instituţie, dacă-mi îngădui, bineînţeles. — Cum intenţionezi s-o faci? întrebă grefierul de la Conciergerie. — Asta am de gând să-ţi explic. Te invit să cinezi în seara asta cu mine. Ţi-e foame, după cum spuneai. — Şi nu mă dezic. — Ei bine, ai să-mi cunoşti soţia; e bucătăreasă bună; pe urmă ai să mă cunoşti pe mine; sunt băiat bun. — Pe legea mea, chiar aşa îmi pari a fi. Totuşi, dragă confrate... — Hai, primeşte fără nazuri stridiile pe care am să le cumpăr trecând prin Piaţa Châtelet, un pui de la grătargiul nostru şi două-trei feluri de mâncare, nişte fleacuri, pe care doamna Durand le reuşeşte la perfecţie. — Mă farmeci şi mă ispiteşti, dragă confrate, răspunse grefierul de la Conciergerie, uluit de asemenea meniu, neobişnuit pentru un grefier plătit de tribunalul revoluţionar cu două livre în hârtia-monedă a acelor timpuri, care în realitate abia dacă valorau doi franci. — Aşadar, primeşti? — Primesc. — În cazul acesta, lăsăm lucrul pe mâine; în seara asta, plecăm. — Să plecăm. — Eşti gata? — Într-o clipă. Lasă-mă numai să dau de ştire gardienilor care o păzesc pe austriacă. — Ce anume le dai de ştire? — Că plec şi că nu mai e nimeni la grefă, ca atare, toate zgomotele devin pentru ei suspecte. — A! foarte bine, minunată precauţie, pe legea mea! — Înţelegi, nu-i aşa? — De minune. Hai, du-te! Grefierul de la Conciergerie se duse într-adevăr şi bătu în ferestruică; unul dintre paznici deschise, întrebând: Cine bate? Eu! grefierul. Află că plec. Seara bună, cetăţene Gilbert. — Seara bună, cetăţene grefier. Şi ferestruica se închise. Grefierul de la Ministerul de Război cercetase toată scena cu cea mai mare atenţie, iar când uşa de la camera reginei se deschise, privirea lui pătrunsese repede până în fundul primului compartiment: îl văsuse pe străjerul Duchesne stând la masă şi ca atare se încredinţase că regina n-avea decât doi paznici. Se-nţelege de la sine că la întoarcerea grefierului Conciergeriei, confratele său luase cea mai indiferentă expresie pe care-o putuse da fizionomiei sale. Tocmai când ieşeau de la Conciergerie, doi oameni se pregăteau să intre. Cei doi, care intrau, erau cetăţeanul Gracchus şi vărul său Mardoche. Vărul Mardoche şi grefierul de la Ministerul de Război, zărindu-se, îşi înfundară pe ochi boneta de blană, celălalt pălăria cu boruri late, fiecare dintre ei cu un gest ce părea a izvorî din sentimente identice. — Cine-s oamenii ăştia? întrebă grefierul de la Ministerul de Război. — Nu cunosc decât pe unul dintre ei: un temnicer, îl cheamă Gracchus. — A! făcu celălalt, cu o nepăsare prefăcută, aşadar temnicerii de la Conciergerie pot ieşi din închisoare? — Au şi ei ziua lor de ieşire. Investigaţia nu fu împinsă mai departe. Noii amici o luară pe Pont-au-Change. În colţul Pieţei Châtelet, grefierul de la Ministerul de Război, potrivit programului anunţat, cumpără un coş cu douăsprezece duzini de stridii; pe urmă o apucară pe cheiul Gevres. Locuinţa grefierului de la Ministerul de Război era foarte modestă. Cetăţeanul Durand ocupa trei încăperi mici situate în Piaţa Grève, într-o casă fără portar. Fiecare locatar avea câte o cheie de la uşa dinspre alee şi se convenise că-şi vor da de ştire, când nu vor fi luat cheile cu ei, printr-una, două sau trei lovituri de ciocan, potrivit cu etajul locuit: persoana care aştepta pe cineva şi care recunoştea semnalul cobora şi deschidea uşa. Cetăţeanul Durand avea cheia în buzunar, deci nu bătu. Grefierul de la Palat o găsi pe soţia grefierului de la Ministerul de Război foarte pe placul său. Era, într-adevăr, o femeie fermecătoare, a cărei expresie de adâncă tristeţe, întipărită pe întreaga-i fizionomie, trezea la prima vedere un interes puternic. Să nu uităm că tristeţea e unul dintre cele mai sigure mijloace de seducţie ale femeilor frumoase. Tristeţea îi atrage pe toţi bărbaţii, fără excepţie, chiar şi pe grefieri, căci, orice s-ar spune, grefierii sunt şi ei bărbaţi şi nu există nici un amor-propriu, oricât de feroce, şi nici un suflet sensibil care să nu nădăjduiască să mângâie o femeie frumoasă întristată şi să-i preschimbe rozele albe de pe tenul palid în nişte roze mai vesele, cum spunea cetăţeanul Durand. Cei doi grefieri cinară cu multă poftă, doar doamna Durand nu guse nimic în gură. Întrebările totuşi curgeau de la unul la celălalt. Grefierul de la Ministerul de Război îl intreba pe confratele său, cu un interes neobişnuit în timpurile acelor drame cotidiene, care erau uzanţele, la Palat, zilele de judecată sau mijloacele de supraveghere şi pază. Grefierul de la Palat, bucuros că e ascultat cu atâta atenţie, răspundea binevoitor, vorbind despre obiceiurile gardienilor, despre cele ale lui Fouquier-Tinville şi, în sfârşit, despre cele ale cetăţeanului Sanson, principalul actor al tragediei ce se juca în fiecare seară în Piaţa Revoluţiei. Apoi, adresându-se colegului şi gazdei sale, cerea şi el informaţii cu privire la minister. — O! răspunse Durand, eu sunt mai puţin informat decât dumneata, fiind doar secretar de grefier şi nu titularul postului. Fac însă slujba grefierului-şef. Ca funcţionar obscur, mă aleg cu truda, iar cei iluştri cu profitul; ăsta-i obiceiul tuturor birocraţilor, fie şi revoluţionari. Pământul şi cerul se vor schimba poate într-o zi, dar birourile nu se vor schimba nicicând. — Ei bine, eu am să te ajut, cetăţene, spuse grefierul Palatului, încântat de vinul bun al gazdei şi mai cu seamă de ochii frumoşi ai doamnei Durand. — A! mulţumesc, îi răspunse cel căruia i se făcuse asemenea ofertă dezinteresată. Orice schimbare a obiceiurilor şi a locurilor de muncă înseamnă o distracţie pentru un biet funcţionar, şi mai curând mă tem c-am să-mi văd lucrul terminat la Conciergerie decât c-am să-l văd tărăgănându-se, mai ales dacă voi putea s-o aduc în fiecare seară la grefă pe doamna Durand, care s-ar plictisi singură aici, acasă. — Nu văd ce te-ar putea împiedica, spuse grefierul Palatului, încântat de plăcuta distracţie pe care i-o făgăduia confratele său. — Ea are să-mi dicteze actele de eliberare ale arestaţilor, urmă cetăţeanul Durand; şi apoi, din când în când, dacă nu ţi-a părut cina din seara asta prea rea, vei veni să mai iei câte una la fel. — Da, dar nu prea des, răspunse demn grefierul de la Palat, căci trebuie să-ţi mărturisesc că voi fi ţinut de rău dacă mă voi întoarce mai târziu ca de obicei într-o anume căsuţă din strada Petit-Musc. — Ei bine, lasă că lucrurile se vor aranja de minune, zise Durand. Nu-i aşa, draga mea? Doamna Durand, foarte palidă şi la fel de tristă, ridică ochii asupra soţului ei şi răspunse: — Facă-se precum voieşti dumneata. Bătură unsprezece ceasuri. Venise timpul să se despartă. Grefierul de la Palat se ridică şi îşi luă rămas bun de la noii săi prieteni, exprimându-şi toată plăcerea de care se bucurase făcând cunoştinţă cu ei şi cu cina lor. Cetăţeanul Durand îşi conduse oaspetele până pe palier. Apoi, întorcându-se în cameră, spuse: — Hai, Geneviève, culcă-te. Tânăra, fără să răspundă, se sculă, luă o lampă şi trecu în camera din dreapta. Durand, sau mai curând Dixmer, o privi ieşind, rămase o clipă pe gânduri, cu fruntea întunecată după plecarea ei; apoi trecu în camera sa, care se afla în partea opusă.       Capitolul XLII CELE DOUĂ BILETE   Cu începere de-atunci, grefierul de la Ministerul de Război veni în fiecare seară să lucreze cu sârg în biroul colegului său de la Palat. Doamna Durand reconstituia documentele din registrele pregătite dinainte, iar Durand copia cu înfocare. Durand cerceta tot ce era în jur, fără să pară că e atent la ceva. Băgase de seamă că în fiecare seară, la ceasurile nouă, un paner cu de-ale mâncării, adus de Richard sau de soţia lui, era aşezat la uşă. În clipa în care grefierul spunea paznicului: „Cetăţene, eu plec", paznicul, fie Gilbert, fie Duchesne, ieşea, lua panerul şi-l ducea la Maria-Antoaneta. În timpul celor trei seri consecutive, în care Durand rămăsese mai târziu la postul lui, panerul de asemeni rămăsese mai târziu la locul lui, pentru că numai când deschidea el uşa, ca să spună rămas bun grefierului, paznicul lua coşul cu alimente. La un sfert de ceas după ce panerul cel plin era băgat înăuntru, unul dintre cei doi paznici punea la uşă coşul cel gol, din ajun, aşezându-l în acelaşi loc în care fusese celălalt. În seara zilei a patra, era la începutul lui octombrie, după şedinţa obişnuită, după ce grefierul Palatului plecase, şi Durand, sau mai curând Dixmer, rămăsese singur cu soţia, el lăsă pana din mână, pe urmă se uită în jur şi, ciulind urechea cu o atenţie atât de încordată de parcă ar fi fost în joc propria lui viaţă, se ridică repede şi, alergând cu paşi înăbuşiţi către uşa cu ferestruică, dădu la o parte şervetul care acoperea panerul şi înfipse în pâinea moale, destinată arestatei, un tub mic de argint. Apoi, alb la faţă, tremurând de emoţie, o emoţie care îl tulbură până şi pe omul cel mai stăpân pe sine după ce a săvârşit un act suprem, a cărui împlinire a fost îndelung pregătită şi mult aşteptată, tremurând de emoţie, spuneam, s-a întors să-şi reia locul, apăsându-şi o mână pe frunte şi cealaltă pe inimă. Geneviève s-a uitat la el să vadă ce şi cum face, fără să-i spună nici un cuvânt; în mod obişnuit, de când soţul ei o luase de la Maurice, ea aştepta totdeauna ca el să-i adreseze primul cuvântul. Totuşi, de data aceasta, ea rupse tăcerea. — Astă-seară? întrbă ea. — Nu, mâine, răspunse Dixmer. Şi, ridicându-se, după ce se uitase în juru-i şi trăsese din nou cu urechea, închise registrele, se apropie de uşa cu ferestruică şi bătu în ea. — Ce-i? întrebă Gilbert — Cetăţene, răspunse el, eu plec. — Bine, spuse paznicul din fundul celulei. Bună seara. — Bună seara, cetăţene Gilbert. Durand auzi scârţâitul zăvoarelor şi, înţelegând că paznicul avea să deschidă uşa, plecă. Pe coridorul ce ducea de la locuinţa taicăi Richard în curte, el se izbi de un temnicier ce purta o bonetă de blană şi învârtea o legătură grea de chei. Pe Dixmer îl cuprinse frica; omul acela brutal, ca toţi colegii de meserie, avea să-l cerceteze, să-l privească, să-l recunoască poate, îşi îndesă mai tare pălăria pe cap, în vreme ce Geneviève îşi acoperea ochii cu garnitura pelerinuţei ei negre. Dar Dixmer se înşelase. — Ah! iertaţi-mă! Doar atât spuse temnicierul, cu toate că el fusese cel izbit. Dixmer tresări auzindu-i vocea blândă şi politicoasă. Dar temnicerul era fără îndoială grăbit: strecurându-se pe coridor, deschise uşa de la locuinţa taicăi Richard şi se făcu nevăzut. Dixmer îşi urmă drumul, împreună cu Geneviève. — Ce ciudat! spuse el, când se văzu afară, după ce uşa se închisese în spatele lui şi curentul de aer îi răcorise fruntea încinsă. — Da, foarte ciudat, şopti Geneviève. Pe vremea intimităţii lor, cei doi soţi şi-ar fi împărtăşit unul altuia pricina uimirii. Dar Dixmer îşi pecetlui gândurile în minte, căutând să le alunge ca pe-o halucinaţie, iar Geneviève, trecând de Pont-au-Change, se mulţumi să arunce o ultimă privire asupra sumbrului Palat, în care ceva asemănător fantomei prietenului pierdut trezise într-însa atâtea amintiri dulci şi totodată amare. Amândoi ajunseră în Piaţa Grève, fără să mai fi rostit nici un cuvânt. Între timp, paznicul Gilbert ieşise şi luase panerul cu alimente, destinat reginei, în el se aflau fructe, un pui fript, o sticlă de vin alb, o garafă de apă şi jumătate dintr-o pâine de două livre. Gilbert ridică şervetul şi constată aşezarea obişnuită a obiectelor puse în paner de către cetăţeana Richard, după care, dând la o parte paravanul, spuse cu glas tare: — Cetăţeană, iată masa. Maria-Antoaneta rupse pâinea, dar de îndată ce apucă o bucată de pâine între degete, simţi atingerea rece a argintului şi înţelese că în pâinea aceea se afla ceva extraordinar. Atunci privi în jur, dar paznicul plecase. Regina rămase o clipă nemişcată; era atentă, socotind paşii paznicului ce se depărta treptat. Când se încredinţa că e singură şi că Gilbert se aşezase lângă camaradul său, scoase tubuşorul din pâine. În el se afla un bilet, îl desfăcu şi citi cele ce urmează:   „Doamnă, fiţi gata mâine la ora la care aţi primit biletul de faţă, căci mâine, la aceeaşi oră, o femeie va fi adusă în celula majestăţii-voastre. Femeia se va îmbrăca cu veştmintele domniei-voastre şi vi le va da pe ale sale. Pe urmă veţi ieşi din Conciergerie la braţul unuia dintre cei mai devotaţi slujitori ai dumneavoastră. Să nu vă sperie zgomotul ce se va produce în încăperea vecină; să nu vă opriţi şi să nu şovăiţi nici la ţipete, nici la gemete; să nu aveţi altă grijă decât cea de-a îmbrăca cât mai repede rochia şi de-a vă pune pe umeri pelerinuţa femeii care trebuie să ia locul majestăţii-voastre."   — Ce devotament! şopti regina. Mulţumescu-ţi, Doamne! Aşadar, nu sunt, cum se spunea, ţinta hulei tuturor. Maria-Antoaneta reciti biletul. Abia atunci fu izbită de paragraful al doilea. — „Să nu şovăiţi nici la ţipete şi nici la gemete", şopti ea. Asta înseamnă că cei doi paznici ai mei vor fi loviţi, bieţii oameni!, ei care mi-au arătat atâta milă! Vai! niciodată, niciodată! Rupse jumătatea a doua a biletului, care era nescrisă şi, cum nu avea nici pană, luă acul cu care-şi prindea fişiul şi înţepă în hârtie litere ce alcătuiră cuvintele următoare:    „Nu pot şi nu trebuie să primesc sacrificarea vieţii nimănui în schimbul vieţii mele. M. A."   Pe urmă puse hârtia în tub, pe care îl vârî în cea de-a doua parte a pâinii rupte. Abia se terminase operaţia descrisă mai sus când ceasurile bătură zece. Regina, cu bucata de pâine în mână, numără cu tristeţe bătăile orelor care vibrau lent şi distinct, când auzi la una dintre ferestrele ce dădeau spre aşa-numita curte a femeilor un zgomot strident, asemănător celui produs de un diamant ce zgâria sticla. Zgomotul fu urmat de-o lovitură uşoară în fereastră, lovitură repetată de mai multe ori, acoperită cu intenţie de tusea unui bărbat. Pe urmă, în colţul geamului se ivi o bucăţică de hârtie răsucită sul, care alunecă încetişor şi căzu jos, lângă zid. Apoi regina auzi zgomotul legăturii de chei ce săltau izbindu-se unele de altele, şi paşi ce se depărtau, bocănind pe pavaj. Văzu că geamul fusese găurit într-un colţ, şi că prin colţul găurii, bărbatul ce se depărta strecurase hârtia, care era fără îndoială tot un bilet. Şi biletul şedea pe pământ, la picioarele ei. Regina îl sorbea din ochi, trăgând cu urechea dacă vreunul dintre paznici nu se apropie cumva de ea; dar îi auzi vorbindu-şi pe şoptite, ca de obicei, printr-o convenţie tacită, ca să nu-i tulbure liniştea. Atunci se sculă încetişor, ţinându-şi răsuflarea, şi se duse să ridice hârtiuţa. Un obiect subţire şi dur căzu, alunecând ca dintr-o teacă, şi se izbi de cărămida pardoselii, răsunând metalic. Era o pilă de cea mai mare fineţe, mai curând o bijuterie decât o unealtă, o piesă de oţel cu care şi mâna cea mai slabă şi mai stângace ar fi putut tăia într-un sfert de oră fierul celor mai groase gratii.   „Doamnă, grăia hârtia, mâine la ceasurile nouă şi jumătate, un bărbat va veni să stea de vorbă cu gardienii ce vă păzesc, prin fereastra dinspre curtea femeilor. În acel răstimp, majestatea-voastră să taie a treia gratie de la fereastra sa, mergând dinspre stânga spre dreapta... Tăiaţi pieziş, un sfert de ceas trebuie să-i fie de-ajuns majestăţii-voastre, pe urmă fiţi pregătită să treceţi prin fereastră... Ştirea vă vine de la unul dintre cei mai devotaţi şi credincioşi slujitori, care şi-a închinat viaţa majestăţii-voastre şi ar fi fericit să şi-o sacrifice pentru ea."   — O! şopti regina, să fie oare o cursă? Dar nu, scrisul mi se pare cunoscut, e acelaşi ca la Temple; e scrisul Cavalerului de Maison-Rouge. Fie! Dumnezeu vrea poate să scap. Şi regina căzu în genunchi şi se cufundă în rugăciune, balsamul suveran al arestaţilor.  

Alexandre Dumas COLIERUL REGINEI Volumul 1   Capitolul I   Un bătrân gentilom şi un bătrân majordom   Cam în primele zile ale lunii aprilie 1784, în jurul ceasurilor trei şi un sfert dupăamiază, bătrânul mareşal de Richelieu, vechea noastră cunoştinţă, după ce îşi îmbibase el însuşi sprincenele cu o vopsea parfumată, împinse cu mâna oglinda pe care o ţinea valetul său ― urmaşul care nu l-a putut niciodată egala pe devotatul Rafé ― şi, clătinând capul într-un fel care era numai al lui, zise: — Să mergem, e destul de bine aşa ― şi, ridicându-se de pe fotoliu, scutură cu un gest tineresc pulberea de pudră albă ce zburase din perucă pe pantalonii de catifea albastru-deschis. Apoi, după ce făcu de câteva ori înconjurul cabinetului, examinându-şi cu încântare pasul încă elastic, strigă: Să vină majordomul! Cinci minute mai târziu, majordomul se prezentă în costum de ceremonie. Mareşalul luă un aer grav, aşa cum o cerea situaţia. — Domnule ― spuse el ― presupun că mi-ai pregătit o masă bună. — Desigur, monseniore. — Ai primit lista invitaţilor mei, nu-i aşa? — Şi am reţinut numărul cu exactitate, monseniore. Nouă tacâmuri, nu este aşa? — Sunt tacâmuri şi tacâmuri, domnule! — Da, monseniore, dar… Mareşalul îl întrerupse pe majordom, schiţând un gest de nerăbdare, atenuat, cei drept, de ţinuta sa maiestuoasă. — Dar… nu este un răspuns, domnule şi de fiecare dată când aud cuvântul dar şi l-am auzit de multe ori în optzeci de ani, ei bine, domnule, de fiecare dată când l-am auzit, sunt dezolat că trebuie să ţi-o spun, însoţea o prostie. — Monseniore!… — Mai întâi, la ce oră vei servi masa? — Monseniore, burghezii mănâncă la două, magistraţii la trei, nobilimea la patru. — Şi eu, domnule? — Monseniorul va mânca astăzi la ora cinci. — Oh! Oh! La ora cinci! — Da, monseniore, ca regele. — Şi de ce ca regele? — Pentru ca pe lista pe care monseniorul mi-a făcut cinstea să mi-o trimită se află numele unui rege. — Nu este adevărat, domnule, te înşeli; printre invitaţii mei de azi nu se află decât simpli gentilomi. Monseniorul vrea fără îndoială să glumească cu umilul său servitor şi îi mulţumesc pentru cinstea pe care mi-o face, dar domnul conte de Haga, care este unul dintre invitaţii monseniorului… — Ei bine? — Ei bine, contele de Haga este un rege. — Nu cunosc nici un rege care să se numească astfel. — Atunci să mă ierte monseniorul ― spuse majordomul, înclinându-se ― dar am crezut, am presupus… — Datoria dumitale nu este să crezi, domnule! Datoria dumitale nu este să presupui!   Ceea ce ai dumneata de făcut, este să citeşti ordinele pe care ţi le dau, fără să adaugi nici un comentariu. Când vreau să se ştie un lucru, spun; când nu spun, înseamnă că nu vreau să se ştie. Majordomul se înclină a doua oară şi de data aceasta mai respectuos poate decât dacă ar fi vorbit unui rege. — Prin urmare, domnule ― continuă bătrânul mareşal ― de vreme ce nu am la masă decât gentilomi, vei binevoi să mă serveşti la ora patru, ora mea obişnuită. Nici dacă şi-ar fi auzit condamnarea la moarte, bătrânul slujitor nu s-ar fi posomorât mai tare ca la auzul acestui ordin. Palid, copleşit de povara mustrării, se clătină ca şi când ar fi primit o lovitură. Apoi, revenindu-şi, spuse cu curajul pe care ţi-l dă numai disperarea: — Întâmplă-se ce s-o întâmpla, monseniore, dar nu veţi lua masa decât la ora cinci. — Cum asta? strigă Richelieu, ridicându-se din fotoliu. — Deoarece este absolut imposibil ca monseniorul s-o facă înainte de această oră. — Domnule ― rosti bătrânul mareşal înălţându-şi semeţ capul încă tânăr şi vioi ― eşti pare-mi-se de douăzeci de ani în serviciul meu, nu-i aşa? — Douăzeci şi unu, o lună şi două săptămâni, monseniore. — Ei bine, domnule, acestor douăzeci şi unu de ani, o lună şi două săptămâni nu le vei mai adăuga nici măcar o zi, nici măcar o oră, înţelegi? strigă mânios bătrânul, încruntându-şi sprâncenele vopsite şi mişcându-şi nervos buzele subţiri. Începând din această seară îţi vei căuta alt stăpân. În casa mea nu îngădui să fie rostit cuvântul imposibil. E prea târziu pentru mine să mai învăţ acest cuvânt. Nu am timp de pierdut.   Majordomul se înclină pentru a treia oară. — Mă veţi concedia, monseniore, astă-seară, dar numai după ce-mi voi fi făcut datoria aşa cum se cuvine, până în ultima clipă. Făcu apoi doi paşi de-a-ndărătelea, retrăgându-se spre uşă. — Ce înţelegi dumneata prin se cuvine! strigă mareşalul. Află, domnule, că lucrurile trebuiesc făcute aici cum îmi place mie, iată ceea ce se cuvine. Ori eu am hotărât să iau masa la patru şi nu îngădui ca atunci când vreau să iau masa la patru, dumneata să mi-o serveşti la cinci. — Domnule mareşal ― replică sec majordomul ― am fost pivnicer la domnul prinţ de Soubise şi intendent la domnul prinţ cardinal Louis de Rohan. La primul, maiestatea sa, răposatul rege al Franţei, lua masa o dată pe an; la al doilea, maiestatea sa împăratul Austriei lua masa o dată pe lună. Ştiu deci cum trebuiesc serviţi suveranii, monseniore. În zadar, când lua masa la domnul de Soubise, regele Ludovic al XV-lea trecea drept baronul de Gonesse, tot rege era; în zadar, când află la domnul de Rohan, împăratul Joseph trecea drept contele de Fockenstein, tot împărat era. Dumneavoastră, domnule mareşal, primiţi astăzi un oaspete care îşi zice, chipurile, contele de Haga; contele de Haga nu este altul decât regele Suediei. Domnule mareşal, sau voi părăsi în seara asta palatul, sau domnul conte de Haga va fi tratat ca un rege. — Iată ce mă ostenesc în zadar să te împiedic, domnule încăpăţânat; contele de Haga doreşte cel mai strict, cel mai desăvârşit incognito. La naiba! Recunosc acum toate ridicolele voastre vanităţi cu şervetul pe braţ! Nu regalitatea o onoraţi, ci pe voi înşivă vă flataţi cu banii noştri. — Presupun ― răspunse acru majordomul ― că senioria voastră glumeşte, desigur, pomenind de bani. — La dracu! exclamă mareşalul, aproape umilit. Cine vorbeşte despre bani? Nu încerca să schimbi vorba, şi-ţi repet, că nici nu vreau s-aud despre prezenţa vreunui rege la această masă. — Dar, domnule mareşal, drept cine mă luaţi? Credeţi că sunt un idiot? Dar nu va fi nici o clipă vorba despre vreun rege. — Atunci nu te mai încăpăţâna şi serveşte masa la ora patru. — Nu pot, domnule mareşal pentru că la ora patru nu voi fi primit ceea ce aştept. — Dar ce aştepţi? Un peşte? Întocmai ca domnul Vatel. — Domnul Vatel, domnul Vatel… ― repetă majordomul. — Ei bine! Te revoltă aceasta comparaţie? — Nu; numai că din pricina unei nenorocite de lovituri de sabie, cu care domnul Vatel şi-a străpuns trupul, iată-l nemuritor. — Ah! Ah! Şi dumneata, domnule, găseşti prea ieftin plătită această glorie? — Nu, monseniore, dar sunt atâţia alţii printre noi care îndură suferinţe şi umilinţe de o sută de ori mai grele decât o lovitură de sabie, lucru care nu le aduce de loc nemurirea. — Ei, domnule, încă n-ai aflat că, pentru a fi nemuritor, trebuie sau să fii mort, sau să faci parte din Academie. — Dacă este aşa, stăpâne, mai bine să rămâi în viaţă şi să-ţi faci datoria. În loc să mă omor, voi încerca să slujesc aşa cum ar fi slujit şi Vatel dacă domnul prinţ de Condé ar fi avut răbdare să aştepte o jumătate de oră. — Dar bine, domnule, dumneata făgăduieşti minuni; eşti tare iscusit. — Minuni? Nici vorbă, monseniore. — Dar, în sfârşit, ce aştepţi? — Monseniorul doreşte să-i spun? — Pe legea mea, mor de curiozitate. — Ei bine, monseniore, aştept o sticlă cu vin. — O sticlă cu vin?! Lucrul începe să mă intereseze, domnule. Explică-mi. — Iată despre ce este vorba, monseniore. Maiestatea sa regele Suediei, să-mi fie iertat, am vrut să spun, excelenţa sa contele de Haga, nu bea altceva decât vin de Tokay. — Ei bine, n-ai să-mi spui că sunt atât de sărac încât să nu am Tokay în pivniţa mea! În acest caz, va trebui să-l concediem numai decât pe pivnicer. — Dimpotrivă, monseniore, mai aveţi cel puţin şaizeci de sticle. Ei bine, doar n-ai să pretinzi că domnul conte de Haga bea şaizeci şi una de sticle de vin la o singură masă! — Răbdare, monseniore. Când domnul conte de Haga a venit pentru prima dată în Franţa şi nu era decât moştenitorul tronului, a luat masa la răposatul rege, care primise douăsprezece sticle de Tokay din partea maiestăţii sale împăratul Austriei. Ştiţi că Tokay-ul din cea mai bună podgorie este rezervat pivniţelor imperiale şi că ceilalţi suverani nu beau din el decât atunci când maiestatea sa împăratul binevoieşte să le trimită? — Ştiu. — Ei bine, monseniore: din aceste douăsprezece sticle din care a gustat prinţul moştenitor şi pe care le-a preţuit în mod deosebit, din aceste douăsprezece sticle, astăzi nu mai există decât două. — Oh! Oh! — Una din ele se afla încă în pivniţele regelui Ludovic al XVI-lea. — Şi cealaltă? — Tocmai asta e, monseniore. Cealaltă sticlă, ei bine! Cealaltă, a dispărut ― rosti cu un surâs triumfător majordomul, care vedea apropiindu-se pentru el o victorie binemeritată — Şi cine a făcut-o să dispară? — Unul dintre prietenii mei care-mi este foarte obligat: pivnicerul răposatului rege. — Aha! Şi care ţi-a dat-o dumitale. — Desigur, monseniore ― rosti cu mândrie majordomul. — Şi ce-ai făcut cu ea? — Am depus-o cu mare grijă în pivniţa stăpânului meu. — A stăpânului dumitale? Şi cine era stăpânul dumitale pe vremea aceea, domnule? — Monseniorul cardinal prinţul Louis de Rohan. — Ah, Dumnezeule! La Strasbourg? — La Saverne. — Şi ai trimis să mi se aducă mie această sticlă?! strigă bătrânul mareşal. — Întocmai, monseniore ― răspunse majordomul, cu tonul cu care ar fi spus: “Nerecunoscătorule!”   Ducele de Richelieu strânse mâna bătrânului servitor, exclamând: — Domnule, îţi cer scuze, eşti regele majordomilor! — Şi dumneavoastră mă alungaţi! răspunse acesta, cu o mişcare a umerilor şi a capului ce nu se poate reda. — Dimpotrivă, voi plăti o sută de pistoli pentru această sticlă. — Şi cu încă o sută cât îl va costa pe domnul mareşal cheltuielile drumului, fac două sute de pistoli. Dar monseniorul va admite că este o nimica toată. — Admit tot ce vrei, domnule şi în plus, începând de astăzi îţi dublez leafa. — Monseniore, nu o merit, nu mi-am făcut decât datoria. — Dar, în sfârşit, când va apare curierul dumitale valorând o sută de pistoli? — Monseniorul să judece singur dacă mi-am pierdut timpul: când aţi fixat dineul? — Cred că acum trei zile. — Unui curier de nădejde îi trebuiesc douăzeci şi patru de ore la dus, douăzeci şi patru la întors. — Îţi mai rămâneau douăzeci şi patru de ore. Prinţ al majordomilor, cum ai folosit aceste douăzeci şi patru de ore? — Vai, monseniore, le-am pierdut. Ideea nu mi-a venit decât a doua zi după ce mi-aţi dat lista invitaţilor. Mai puneţi la socoteală şi timpul necesar negocierilor şi-o să vedeţi, monseniore, că cerându-vă un răgaz până la ora cinci, nu v-am cerut decât strictul necesar. — Cum? Sticla nu este încă aici? — Nu, monseniore. — Dumnezeule! Dar ce se întâmplă dacă colegul dumitale din Saverne este la fel de de-votat domnului prinţ de Rohan cum îmi eşti dumneata mie? — Ei bine, monseniore?… — Dacă va refuza să predea sticla, cum ai fi făcut şi dumneata? — Eu, monseniore? — Da, dumneata, bănuiesc că dumneata n-ai fi dăruit o asemenea sticlă dacă ea s-ar fi aflat în pivniţele mele? — Cer cu umilinţa iertare monseniorului, dar dacă un confrate ar fi trebuit să servească un rege şi mi-ar fi cerut cea mai bună sticlă de vin pe care o aveaţi, i-aş fi dat-o imediat. — Oho! exclamă mareşalul, cu o uşoară strâmbătură. — Numai ajutând, putem fi ajutaţi, monseniore. — Iată-mă ceva mai liniştit ― suspină mareşalul ― deşi ghinionul încă ne mai poate urmări. — Cum anume, monseniore? — Dacă sticlă se sparge? — Oh, monseniore, n-am mai auzit că un om să fi spart vreodată o sticlă de vin preţuind două mii de livre. — Ai dreptate, să nu mai vorbim despre asta. La ce oră vine curierul dumitale? — La ora patru fix. — Atunci ce ne împiedică să cinăm la ora patru ― reluă mareşalul, încăpăţânat ca un catâr de Castilia. — Monseniore, am nevoie de o oră pentru ca vinul meu să se limpezească şi asta numai datorită unui procedeu inventat de mine. Altfel, mi-ar fi trebuit trei zile. Plecând capul, mareşalul se recunoscu încă o dată înfrânt în faţa slujitorului sau. — De altfel ― continuă acesta ― invitaţii monseniorului, ştiind că au cinstea de a lua masa cu domnul conte de Haga, nu vor sosi decât la ora patru şi jumătate. — Alta acum! — Fără îndoială, monseniore; invitaţii monseniorului sunt: domnul conte de Launay, doamna contesă Du Barry, domnul de La Pérouse, domnul de Favras, domnul de Condorcet, domnul de Cagliostro şi domnul de Taverney? — Ei bine? — Ei bine, monseniore, să procedăm metodic: domnul de Launay vine de la Bastilia; şi cu gheţuşul care acoperă acum drumurile, va face trei ore bune de la Paris. — Da, dar va pomi la drum imediat după masa deţinuţilor, deci la douăsprezece; asta o ştiu şi eu.   Iertare, monseniore; dar de când monseniorul a fost la Bastilia, ora mesei s-a schimbat. Bastilia mănâncă la ora unu. — Învăţăm în fiecare zi câte ceva, domnule. Continuă. — Doamna Du Barry vine de la Luciennes pe un drum care coboară tot timpul şi cu polei… — O, asta nu o va împiedica să fie punctuală. De când nu mai este decât favorita unui duce, nu mai face pe regina decât cu baronii. Dar înţelege şi dumneata că trebuie să mâncăm devreme, din pricina domnului de La Pérouse, care pleacă astăseară şi care nu va voi, de bună seamă, să întârzie. — Monseniore, domnul de La Pérouse e la rege: discută cu maiestatea sa geografie, cosmografie. Deci regele nu-l va lăsa pe domnul de La Pérouse să plece devreme. — Posibil. — Sigur, monseniore. Tot aşa se vi întâmpla cu domnul de Favras, care se află la domnul conte de Provence şi care îi vorbeşte fără îndoială despre piesa domnului Cabon de Beaumarchais. — Despre Nunta lui Figaro. — Da, monseniore. — Ştii că eşti un adevărat literat, domnule! — În timpul liber citesc, monseniore — Mai rămâne domnul de Condorcet, care, în calitatea sa de geometru, ştie foarte bine ce înseamnă exactitatea. — Da, însă se va cufunda într-un calcul, iar când va sfârşi, se va afla într-o întârziere de o jumătate de oră. În ce-l priveşte pe contele de Cagliostro, acest senior este străin şi locuieşte de puţin timp la Paris, astfel că s-ar putea să nu cunoască încă perfect viaţa de la Versailles şi se va lăsa aşteptat. — Bine ― spuse mareşalul ― în afara lui Taverney, ai numit pe toţi invitaţii şi ai făcut-o într-o ordine demnă de Homer şi de bietul meu Rafé. Majordomul se înclină. — Nu am vorbit încă despre domnul de Taverney ― spuse el -pentru că domnul de Taverney este un vechi prieten, care se va conforma uzanţelor. Iată, cred, monseniore, cele opt tacâmuri de astă-seară, nu este aşa? — Perfect! Unde ne serveşti masa, domnule? — În sala cea mare, monseniore. — Vom îngheţa. — O încălzesc de trei zile, monseniore şi am reglat temperatura la optsprezece grade. — Foarte bine! Dar iată că bate jumătate… Mareşalul aruncă o privire spre pendulă: Este ora patru şi jumătate, domnule. — Da, monseniore şi iată un cal care intra în curte; este sticla mea cu vin de Tokay. — Dacă aş putea fi servit încă douăzeci de ani în felul acesta spuse bătrânul mareşal, întorcându-se spre oglindă în timp ce majordomul alergă la datorie. — Douăzeci de ani! rosti o voce exuberantă chiar în clipa în care ducele se îndrepta spre oglindă ― douăzeci de ani, scumpul meu mareşal, ţi-i doresc. Atunci însă eu voi avea şaizeci şi voi fi bătrână. — Dumneavoastră, contesă! strigă mareşalul. Dumneavoastră prima!? Dumnezeule, cât de proaspătă şi de frumoasa sunteţi! — Spuneţi mai bine cât de îngheţată sunt, duce. — Vă rog, treceţi cât mai repede în budoar. — Ah! Un tête-a-tête, mareşale? — În trei ― replică o voce spartă. — Taverney! exclamă mareşalul. Pacostea care strică dispoziţia tuturor! şopti el la urechea contesei. — Un înfumurat! murmură doamna Du Barry, râzând în hohote. Trecură toţi trei în camera de alături.   descărcați cartea gratuit direct de aici:…