Alexandre Dumas

Capitolul XLIII PREGĂTIRILE LUI DIXMER   Ziua următoare, precedată de o noapte de insomnie, veni în sfârşit, groaznică şi, putem spune fără exagerare, de culoarea sângelui. De fapt, în epoca aceea şi mai cu seamă în anul acela, soarele, oricât de frumos ar fi fost, avea în fiecare zi nişte pete palide-vineţii. Regina abia putu să doarmă, şi somnul nu-i aduse odihnă; de cum închidea ochii îi părea că vede sânge, îi părea că aude strigăte şi gemete. Adormise cu pila în mână. O parte din zi o închinase rugăciunii. Paznicii o vedeau rugându-se atât de des, încât nu-i îngrijoră deloc sporul acela de cucernicie. Din timp în timp, arestata scotea de la piept pila care-i fusese trimisă de unul dintre salvatorii ei şi compara fragilitatea instrumentului cu puterea gratiilor. Din fericire, gratiile nu erau fixate în zid decât într-o singură parte, adică în partea de jos. Partea de sus se îmbuca într-o gratie transversală; odată partea de jos tăiată, nu mai rămânea decât să tragi gratia, şi gratia ieşea.  Dar nu din pricina greutăţilor fizice şovăia regina: înţelesese cât se poate de bine că lucrul era cu putinţă, şi tocmai putinţa aceea prefăcea speranţa într-o flacără sângerândă care o orbea. Presimţea că prietenii ei, ca să ajungă la ea, trebuiau să ucidă paznicii şi regina n-ar fi admis cu nici un preţ moartea lor; de multă vreme oamenii aceia erau singurii care îi arătau oarecare milă. Pe de altă parte, dincolo de gratiile pe care i se cerea să le taie, trecând peste trupurile celor doi oameni sortiţi pieirii fiindcă i-ar fi împiedicat pe salvatori s-ajungă la ea, dincolo era viaţa, libertatea şi poate răzbunarea, trei lucruri ademenitoare, mai cu seamă pentru o femeie, încât îşi cerea iertare de la Dumnezeu că le dorea atât de fierbinte. Observase, dealtfel, că nici un soi de bănuială nu-i tulbura pe paznici. Cât despre cursa întinsă arestatei, presupunând că proiectatul complot nu era decât o cursă, nici prin minte nu le trecea una ca asta. Regina renunţă aproape în întregime la gândurile care o făceau să considere cele două propuneri ce-i fuseseră făcute drept nişte capcane. Dar pe măsură ce ruşinea de-a fi prinsă în una dintre cele două curse o părăsea, era cuprinsă de-o teamă mai mare, aceea de-a vedea curgând sângele vărsat pentru ea. „Bizar destin şi sublim spectacol! şopti ea. Două conspiraţii se unesc ca să salveze o sărmană regină, sau mai curând o biată femeie arestată, care n-a făcut absolut nimic ca să-i ademenească sau să-i încurajeze pe conspiratori, şi conspiraţiile au să se dea în vileag în acelaşi timp. Cine ştie! poate că amândouă nu sunt decât una şi aceeaşi. Poate că-i o mână dublă ce trebuie să ajungă într-un singur punct. Dacă aş vrea, aş fi salvată! Dar o biată femeie sacrificată în locul meu! Şi doi oameni ucişi pentru ca femeia aceea să ajungă până la mine! Nici Dumnezeu, nici viitorul nu mi-ar ierta una ca asta. Cu neputinţă, cu neputinţă!..." Dar atunci în mintea ei se perindau iarăşi şi iarăşi măreţele idei despre devotamentul slujitorilor pentru stăpânii lor, şi vechile tradiţii privitoare la dreptul stăpânilor de-a dispune de vieţile slujitorilor: fantome aproape spulberate ale unei regalităţi muribunde. „Anna de Austria, îşi spunea ea, ar fi acceptat. Anna de Austria ar fi pus mai presus de orice lucru măreţul principiu al salvării persoanelor de sânge regesc. Anna de Austria era dintr-acelaşi sânge cu mine şi aproape în aceeaşi situaţie ca mine. A fost o nebunie c-am venit să continui în Franţa regalitatea Annei de Austria! Dealtfel nu eu am venit. Doi regi au spus: «- E important ca doi copii de sânge regesc care nu s-au văzut niciodată, care nu s-au iubit, care poate că nu se vor iubi niciodată, să fie căsătoriţi la acelaşi altar, ca apoi să moară pe acelaşi eşafod.» Şi apoi, moartea mea nu o va aduce oare şi pe cea a sărmanului meu copil care, în ochii puţinilor prieteni pe care îi am, e încă regele Franţei? Şi când fiul meu va fi mort ca şi soţul meu, cele două umbre nu vor surâde de milă, văzând că am mânjit cu sângele meu rămăşiţele tronului lui Ludovic cel Sfint, numai ca să cruţ câteva picături de sânge vulgar?" Aşa, cuprinsă de temeri din ce în ce mai mari, de febra îndoielii, ale cărei pulsaţii se înteţeau, şi, în sfârşit, de groază, a întâmpinat regina înserarea. De mai multe ori s-a uitat pe furiş la cei doi paznici; niciodată nu arătaseră a fi mai liniştiţi ca atunci. Şi niciodată micile atenţii ale oamenilor acelora grosolani, dar buni la suflet, n-o impresionaseră mai tare. Când umbra înserării pătrunse în celulă, când paşii patrulei de rond se auziră lovind caldarâmul, când zgomotul armelor şi urletul câinilor treziră ecourile sumbrelor bolţi, când, în sfârşit, închisoarea întreagă se vădea înspăimântătoare şi lipsită de orice speranţă, Maria-Antoaneta, stăpânită de slăbiciunea inerentă firii femeieşti, se sculă înspăimântată, spunând: — Da, am să fug, am să fug. Când vor veni şi vor vorbi, am să tai o gratie şi am să aştept să-mi hotărască soarta Dumnezeu şi salvatorii mei. Sunt datoare faţă de copiii mei. Pe ei n-au să-i omoare sau, dacă-i omoară, iar eu am să fiu liberă, ah! atunci, cel puţin... Nu-şi isprăvi vorba, căci ochii i se închiseră şi buzele i se încleştară. A fost un vis înspăimântător al unei biete regine închise într-o încăpere cu zăvoare şi gratii. Dar, curând, tot în visul ei, gratiile şi zăvoarele căzură; se văzu în mijlocul unei armate sumbre şi nemiloase, poruncea flăcării să strălucească, săbiei să iasă din teacă; se răzbuna pe un popor care, la urma urmei, nici măcar nu era al ei. În acel răstimp, Gilbert şi Duchesne stăteau de vorbă liniştiţi, pregătindu-şi masa de seară. Tot atunci, Dixmer şi Geneviève intrau la Concienerie şi, ca de obicei, se instalau la grefă. După un ceas de la venirea lor, de asemeni potrivit obiceiului, grefierul Palatului îşi termina treburile şi îi lăsa singuri. De îndată ce uşa se închise în urma colegului său, Dixmer se repezi la panerul gol, aşezat la uşă în locul panerului din seara aceea. Apucă bucata de pâine, o rupse şi găsi tubul. Bileţelul reginei era închis în el. Dixmer îl citi, pălind. Şi pe când Geneviève se uita la el, observându-l, Dixmer rupse hârtia în bucăţele mici pe care le aruncă în gura sobei încinse. — Bine, făcu el, totul e în ordine.   Apoi, întorcându-se spre Geneviève, zise: — Vino, doamnă. — Eu? — Da, trebuie să-ţi vorbesc în şoaptă. Geneviève, ţeapănă şi rece ca marmura, făcu un gest de resemnare şi se apropie. — Iată, a venit ceasul, doamnă, spuse Dixmer. Ascultă-mă. — Da, domnule. — Preferi o moarte utilă cauzei noastre, o moarte pentru care să te binecuvânteze un partid întreg şi să te plângă tot poporul, decât o moarte ruşinoasă şi josnică, venită din răzbunare, nu-i aşa? — Da, domnule. — Aş fi putut să te ucid pe loc, când te-am găsit la amantul dumitale; dar un om ca mine, care şi-a consacrat viaţa unei cauze demne şi sfinte, trebuie să ştie să tragă foloase din propriile-i nenorociri şi să le consacre acelei cauze, aşa cum am făcut eu sau mai curând cum intenţionez să fac. După cum ai văzut, am renunţat la plăcerea de a-mi face singur dreptate. L-am cruţat şi pe amantul dumitale. Ceva asemănător unui surâs fugar, dar groaznic, flutură pe buzele livide ale Genevièvei. — Cât despre amantul dumitale, trebuie să înţelegi, dumneata , care mă cunoşti, că n-am aşteptat decât un prilej mai bun. — Domnule, sunt gata. De ce atunci asemenea preambul? — Eşti gata? — Da, dumneata mă ucizi. Ai dreptate, aştept. Dixmer se uită la Geneviève şi tresări fără voie: în momentul acela era sublimă, o aureolă părea că-i luminează fiinţa, cea mai strălucitoare dintre toate, cea care vine din dragoste. — Acum să continui, urmă Dixmer. Am prevenit-o pe regină. Ea aşteaptă. Totuşi, după toate probabilităţile, regina va face obiecţiuni, dar dumneata ai s-o sileşti. — Bine, domnule, porunceşte şi mă voi supune. — Acuşi, urmă Dixmer, am să bat la uşă şi Gilbert va deschide. Cu pumnalul ăsta — Dixmer îşi desfăcu haina şi-i arătă, trăgându-l pe jumătate din teacă, un pumnal cu două tăişuri — cu pumnalul ăsta am să-l ucid. Geneviève se cutremură fără voie. Dixmer făcu un semn cu mâna prin care îi cerea să fie atentă. — În clipa în care-l lovesc, continuă el, te repezi în camera de-alături, unde se află regina. Uşă nu există, după cum ştii, numai un paravan, şi dumneata schimbi îmbrăcămintea cu ea, în timp ce eu îl voi ucide pe-al doilea soldat. Atunci am s-o iau pe regină la braţ şi am să ies cu ea. — Foarte bine, spuse rece Geneviève. — Înţelegi? o întrebă Dixmer. În fiecere seară eşti văzută cu pelerinuţa de tafta neagră care-ţi acoperă faţa. Pune pelerinuţa pe umerii majestăţii-sale şi potriveşte-i cutele aşa cum ai obiceiul să le potriveşti pe dumneata. — Voi face întocmai cum spui, domnule. — Nu-mi mai rămâne decât să te iert şi să-ţi mulţumesc doamnă, adăugă Dixmer. Geneviève clătină din cap cu un surâs rece. — Nu am nevoie de iertarea dumitale, domnule, nici de mulţumirile dumitale, spuse ea, întinzând mâna. Ceea ce fac sau mai curând ceea ce am să fac şterge o crimă, cu toate că eu nu sunt vinovată decât de-o slăbiciune. Şi spre slăbiciunea aceea, adu-ţi aminte, domnule, aproape că m-ai împins prin purtarea dumitale. Eu fugeam de el şi dumneata mă împingeai în braţele lui. Aşa că dumneata eşti instigatorul, judecătorul şi, pe deasupra, şi răzbunătorul. Deci eu trebuie să te iert că mă omori, şi te iert. Eu trebuie să-ţi mulţumesc, domnule, că-mi iei viaţa, pentru că viaţa mi-ar fi de nesuferit departe de singurul om pe care-l iubesc, mai cu seamă din ceasul în care dumneata, dintr-o răzbunare sălbatică, ai sfărâmat toate legăturile dintre mine şi el. Dixmer îşi înfipse unghiile în carne. Voi să răspundă, dar nu avu glas. Făcu câţiva paşi prin grefă, după care spuse, în sfârşit: — Timpul trece, fiecare clipă e preţioasă. Haide, doamnă, eşti gata? — Ţi-am spus, domnule, răspunse Geneviève cu calmul unei martire, aştept! Dixmer îşi adună hârtiile, se duse să vadă dacă toate uşile sunt bine închise, dacă nimeni n-ar fi putut intra în grefă; apoi voi să repete soţiei sale toate instrucţiunile. — Inutil, domnule, spuse Geneviève, ştiu perfect ce am de făcut. — Atunci, rămas bun! Şi Dixmer îi întinse mâna, ca şi cum, în clipa aceea supremă, orice imputare ar fi trebuit să se şteargă în faţa unei situaţii atât de măreţe şi a unui sacrificiu atât de sublim. Geneviève, cutremurându-se, atinse cu vârful degetelor mâna soţului ei. — Vino lângă mine, doamnă, spuse Dixmer, şi, îndată ce-l voi fi lovit pe Gilbert, intră. — Sunt gata. Atunci Dixmer strânse în mâna dreaptă pumnalul său mare, iar cu stânga bătu în uşă.       Capitolul XLIV PREGĂTIRILE CAVALERULUI DE MAlSON-ROUGE   În vreme ce scena descrisă în capitolul precedent se desfăşura în faţa uşii de la grefă, ce dădea în închisoarea reginei, sau mai precis în prima încăpere, ocupată de cei doi paznici, alte pregătiri se făceau, în partea opusă, adică în curtea femeilor. Un bărbat se ivi dintr-o dată, ca o statuie de piatră care s-ar fi desprins din zid. Bărbatul era însoţit de doi câini şi pe când intona cântecul care era foarte la modă în epoca aceea, lovi cu legătura de chei pe care o ţinea în mâna cele cinci gratii ce ferecau fereastra reginei. Regina tresări mai întâi, dar, luând faptul drept un semnal, deschise încetişor fereastra şi se apucă de lucru cu o mână mai experimentată decât s-ar fi putut crede, căci nu o dată, în atelierul de lăcătuşerie în care augustul ei soţ se distrase odinioară petrecându-şi acolo o parte a zilei, ea, cu degetele-i delicate, apucase instrumente asemănătoare celui în care acum se sprijineau toate şansele de salvare. De îndată ce auzi fereastra reginei deschizându-se, bărbatul cu legătura de chei se duse să bată în geamul paznicilor. — Ei! exclamă Gilbert uitându-se printre gratii, e cetăţeanul Mardoche. — Chiar el, răspunse acesta. Se pare că paza noastră merge de minune! — Ca de obicei, cetăţene. Îmi pare bine că nu ne găseşti vină prea des. — Ei! făcu Mardoche, în noaptea asta trebuie să fim mai vigilenţi ca oricând. — Na! exclamă Duchesne, apropiindu-se. — Da, da, cu siguranţă! — Dar ce se întâmplă? — Deschideţi fereastra, că vă povestesc. — Deschide, spuse Duchesne. Gilbert deschise fereastra şi schimbă o strângere de mână cu purtătorul cheilor, care se şi împrietenise cu cei doi paznici. — Ce se-ntâmplă, cetăţene Mardoche? repetă Gilbert. — Ce să se-ntâmple? Şedinţa Convenţiei s-a cam înfierbântat. Aţi citit ştirile? — Nu. Dar ce s-a petrecut? — Ce să se petreacă? Mai întâi de toate cetăţeanul Hébert a descoperit un lucru. — Care anume? — Păi, conspiratorii pe care-i credeau morţi sunt vii, şi încă foarte vii! — Ah, da! spuse Gilbert; Delessart şi Thierry; am auzit vorbindu-se despre asta. Se zice că sunt în Anglia, netrebnicii. — Şi Cavalerul de Maison-Rouge! făcu purtătorul cheilor, ridicând glasul să-l audă regina. — Cum! şi-acela e în Anglia? — Da' de unde! E în Franţa, urmă Mardoche păstrându-şi glasul la acelaşi diapazon.  — S-a întors? — Nici n-a plecat. — Iată unul care are tupeu, nu glumă! zise Duchesne. — Aşa e el! — Ei bine, au să încerce să-l aresteze. — Sigur că au să încerce să-l aresteze. Dar, după cât se pare, nu-i lucru uşor. În clipa aceea, cum pila reginei scrâşnea aşa de tare pe gratii, încât purtătorul de chei se temu să nu fie auzită în ciuda sforţărilor pe care le făcea ca să acopere zgomotul, apăsă cu călcâiul pe laba unuia dintre câinii săi, care scoase un urlet de durere. — Vai! bietul câine! spuse Gilbert. — Ei! făcu purtătorul cheilor, n-avea decât să încalţe nişte saboţi. N-ai de gând să taci, Girondin, n-ai de gând să taci? — Pe câinele tău îl cheamă Girondin, cetăţene Mardoche? — Da, i-am dat numele ăsta. — Ei, şi spuneai că, începu Duchesne, care, sechestrat şi el, asculta veştile cu acelaşi interes ca şi arestaţii, ziceai că? — Da, aşa-i, vă spuneam că cetăţeanul Hébert, ăsta zic şi eu patriot!, a introdus o moţiune cum că austriaca să fie dusă iarăşi la Temple. — Şi de ce, mă rog?  — Pentru că pretinde că a fost smulsă din Temple numai ca să fie sustrasă inspecţiei directe a Comunei din Paris. — Şi tentativelor afurisitului de Maison-Rouge, spuse Gilbert. Îmi pare că subterana există. — Chiar asta i-a răspuns şi cetăţeanul Santerre, dar Hébert a zis că de vreme ce suntem preveniţi nu mai există primejdie, că la Temple Maria-Antoaneta putea fi ţinută cu jumătate din măsurile de precauţie necesare aici. De fapt, e-adevărat că Temple e o construcţie mult mai solidă decât Conciergerie. — Pe cinstea mea, spuse Gilbert, eu aş vrea s-o ducă înapoi la Temple. — Înţeleg, îţi vine greu s-o păzeşti. — Nu, mă întristează. Maison-Rouge tuşi puternic; pe măsură ce pătrundea mai adânc în gratia de fier, pila făcea mai mult zgomot. — Şi ce s-a hotărât până la urmă? întrebă Duchesne, după ce accesul de tuse al purtătorului de chei trecu. — S-a hotărât să rămână aici, dar să i se intenteze numaidecât procesul. — Vai! Biata femeie! spuse Gilbert. Duchesne, al cărui auz era mai fin decât al colegului său, sau a cărui atenţie era mai puţin captivată de poveştile lui Mardoche, se aplecă să tragă cu urechea spre compartimentul din stânga. Purtătorul cheilor observă mişcarea. — Aşa că, înţelegi dumneata Duchesne, spuse el cu vioiciune, tentativele conspiratorilor vor deveni cu atât mai disperate cu cât ei îşi vor da seama că au mai puţin timp înaintea lor ca să le pună la cale şi să le execute. Se vor dubla paznicii la închisori, dat fiind că-i vorba nici mai mult nici mai puţin decât de o invazie armată în Conciergerie. Conspiratorii vor ucide totul în calea lor până vor pătrunde la regină, la văduva Capet, vreau să spun. — Ei, na! dar cum au să intre conspiratorii? — Deghizaţi în patrioţi, se vor preface că încep iarăşi un 2 septembrie, ticăloşii! Şi-apoi, odată uşile deschise, s-a isprăvit! Urmă o clipă de tăcere, prilejuită de uimirea paznicilor. Purtătorul de chei auzi, cu bucurie şi spaimă totodată, cum pila continua să scârţie. Bătură orele nouă. În acelaşi timp se auziră ciocănituri la uşa grefei, dar cei doi paznici, preocupaţi, nu răspunseră. — Ei bine, vom veghea, vom veghea fără răgaz, spuse Gilbert. — Şi, dacă trebuie, vom muri la posturile noastre ca nişte adevăraţi republicani, adăugă Duchesne. „Curând trebuie să termine", îşi spunea purtătorul de chei, ştergându-şi fruntea de sudoare. — Şi dumneata, în ceea ce te priveşte, zise Gilbert, veghezi, presupun, căci n-ai să fii mai ferit decât noi, dac-ar fi să se întâmple vreun eveniment de felul celui pe care ni-l prevesteşti. — Nici vorbă, spuse purtătorul de chei. Eu îmi petrec nopţile făcând rond după rond. Dealtfel, sunt şi foarte istovit; voi ăştilalţi faceţi cel puţin cu schimbul şi din două nopţi puteţi dormi una. În clipa aceea se auziră pentru a doua oară bătăi în uşa de la grefă. Mardoche tresări. Orice incident, cât de mic, putea împiedica reuşita planului său. — Ce mai e şi asta? întrebă el ca din întâmplare. — Nimic, nimic, răspunse Gilbert, grefierul de la Ministerul de Război pleacă şi-mi dă de ştire. — Aha! exclamă purtătorul cheilor. Dar grefierul se încăpăţâna să bată în uşă. — Bine! bine! strigă Gilbert fără să plece de la fereastră. Bună seara!... Cu bine!... — Îmi pare că spune ceva, făcu Duchesne, întorcându-se cu faţa spre uşă. Răspunde-i. Atunci se auzi glasul grefierului: — Hai, vino, cetăţene gardian, aş vrea să-ţi spun ceva, doar o clipă. Vocea, copleşită precum părea de-o emoţie care-i înlătura accentul obişnuit, îl făcu pe purtătorul cheilor să-şi ciulească urechile, crezând că o recunoaşte. — Ce pofteşti, cetăţene Durand? întrebă Gilbert. — Vreau să-ţi spun ceva. — Ei, lasă c-ai să-mi spui mâine dimineaţă. — Nu, în seara asta. Trebuie să-ţi vorbesc în seara asta, repetă aceeaşi voce. „Ce are să se întâmple oare? şopti purtătorul cheilor. Asta e vocea lui Dixmer." Sinistră şi răsunătoare, vocea aceea părea că imprimă un accent funebru ecoului îndepărtat al coridorului sumbru. Duchesne se întoarse. — Ei hai, zise Gilbert, fiindcă vrea numaidecât, iată, mă duc. Purtătorul cheilor se folosi de clipa în care atenţia celor doi gardieni era absorbită de-o împrejurare neprevăzută şi dădu fuga la fereastra reginei. — Gata? întrebă el. — Sunt la mai mult de jumătate, răspunse regina. — Grăbiţi-vă! şopti el. — Ei, cetăţene Mardoche, spuse Duchesne, unde eşti? — Iată-mă, exclamă purtătorul cheilor întorcându-se repede la fereastra primei încăperi. În aceeaşi clipă, în vreme ce era gata să-şi ia din nou locul, un strigăt teribil răsună în închisoare, pe urmă un potop de ocări, apoi zăngănitul unei săbii, trasă din teaca-i de metal. — A! ticălosule, tâlharule! strigă Gilbert. Şi zarva unei lupte se auzi din coridor. În acelaşi timp, uşa se deschise: temnicierul văzu două umbre încăierându-se în faţa uşii şi lăsând liberă trecerea unei femei, care, împingându-l pe Duchesne, se repezi în încăperea reginei. Duchesne, fără să se îngrijoreze de prezenţa femeii, alergă să dea ajutor camaradului său. Temnicierul se repezi la cealaltă fereastră: văzu femeia îngenuncheată în faţa reginei, rugând-o, implorând-o pe arestată să schimbe îmbrăcămintea cu dânsa. Mardoche se aplecă cu ochii scânteind, încercând să observe chipul femeii pe care se temea c-o recunoscuse. Dintr-o dată scoase un strigăt îndurerat. — Geneviève! Geneviève! rosti el îngrozit. Regina lăsase să-i cadă pila din mână şi părea zdrobită, încă o tentativă neizbutită! Temnicierul prinse cu amândouă mâinile şi zgâlţâi cu o sforţare supremă gratia de fier tăiată de pilă. Dar muşcătura oţelului în gratie nu era destul de adâncă şi gratia rezistă. În răstimpul acesta, Dixmer reuşise să-l împingă pe Gilbert înapoi în închisoare şi era gata să intre cu el, când Duchesne, împingând uşa, izbuti să-l respingă. Dar nu putu închide uşă. Dixmer, disperat, vârâse braţul între uşă şi uşorul ei. La capătul braţului, încleştat în palmă, se afla pumnalul, care, frecându-se de catarama de aramă a centironului, lunecase de-a lungul pieptului gardianului, despicându-i haina şi sfâşiindu-i carnea. Cei doi bărbaţi se străduiau să-şi adune toate puterile şi, în acelaşi timp, strigau după ajutor. Dixmer simţi că i se rupe braţul; îşi sprijini umărul de uşă şi, îrnpingând cu toată puterea, izbuti să-şi tragă afară braţul zdrobit. Uşa se închise cu zgomot. Duchesne împinse zăvoarele, în vreme ce Gilbert răsuci cheia în broască. Paşi grăbiţi răsunară pe coridor, după care totul se sfârşi. Cei doi paznici se uitară unul la altul şi începură a căuta în jur. Auziră zgomotul pe care îl făcea falsul temnicier încercând să rupă gratia. Gilbert se repezi în închisoarea arestatei, unde o găsi pe Geneviève în genunchi în faţa reginei, implorând-o să schimbe îmbrăcămintea cu ea. Duchesne apucă cu amândouă mâinile carabina şi alergă la fereastră: văzu un om agăţat de gratiile ferestrei pe care le zgâlţia cu disperare şi prin care zadarnic încerca să treacă. Puse carabina la ochi. Tânărul văzu ţeava carabinei aplecându-se asupra lui şi spuse: — Da! ucide-mă; trage! Şi, sublim în disperarea sa, îşi umflă pieptul ca să înfrunte glontele. — Cavalere! exclamă regina, cavalere, te implor, cruţă-ţi viaţa, cruţă-ţi viaţa! La glasul Mariei-Antoaneta, Cavalerul de Maison-Rouge căzu în genunchi. Puşca se descarcă, dar căderea lui în genunchi îl salvă; glontele trecu pe lângă capul său. Geneviève îşi crezu prietenul ucis şi, pierzându-şi cunoştinţa, se prăbuşi pe lespezi. Când fumul de puşcă se risipi, nu mai era nimeni în curtea femeilor. După vreo zece minute, treizeci de soldaţi, conduşi de doi comisari, cercetau Conciergerie până în cele mai ascunse cotloane. Nimeni nu fu găsit. Grefierul trecu liniştit şi surâzător prin faţa fotoliului în care şedea taica Richard. Cât despre temnicer, el ieşise strigând: — Alarmă! alarmă! Santinela voise să-l oprească, punându-i baioneta în piept, dar câinii lui se repeziră la gâtul santinelei. Numai Geneviève a fost arestată, interogată şi băgată în închisoare.     Capitolul XLV CERCETĂRILE   Nu mai putem lăsa în uitare pe unul dintre personajele principale ale povestirii de faţă, cel care, în vreme ce se petreceau evenimentele din capitolul precedent, suferea mai tare decât toţi, cu atât mai mult cu cât suferinţele lui merită cu prisosinţă compasiunea cititorilor noştri. Strada La Monnaie era scăldată în soare, iar cumetrele adunate în faţa uşilor stăteau la taifas bucuroase tare, de parcă oraşul n-ar fi fost într-un val de sânge de mai bine de zece luni, când iată că Maurice se întoarse cu trăsurica pe care făgăduise s-o aducă. Lăsă hăţurile calului în mâinile unui lustragiu din faţa bisericii Saint-Eustache şi urcă, cu inima plină de bucurie, treptele scării. Ce sentiment dătător de viaţă e dragostea! Ea ştie să însufleţească inimile inerte la orice senzaţie, ea populează pustiurile şi aduce în faţa ochilor imaginea fiinţei iubite, ea face ca vocea care cântă în sufletul îndrăgostitului să-i arate lumea întreagă scăldată în lumina sclipitoare a speranţei şi fericirii, şi, dat fiind că acest sentiment este pe cât de generos, pe atât de egoist, îndrăgostitul devine orb la tot ce nu e fiinţa adorată. Maurice nu văzu femeile, Maurice nu le auzi palavrele. El n-o vedea decât pe Geneviève făcând pregătirile în vederea plecării care avea să le asigure o fericire trainică, n-o auzea decât pe Geneviève fredonând dusă pe gânduri cântecelu-i obişnuit, şi cântecelul acela îi suna atât de dulce în urechi, încât ar fi jurat că aude modulaţiile vocii ei concomitent cu scrâşnetul unei broaşte ce se încuie. În faţa intrării Maurice se opri. Uşa — care de obicei rămânea încuiată — era întredeschisă, ceea ce îl miră pe Maurice. Se uită jur-împrejur să vadă dacă n-o zăreşte cumva pe Geneviève în coridor, dar Geneviève nu se afla acolo. Atunci intră, străbătând anticamera, sufrageria, salonul. Cercetă şi dormitorul. Anticamera, sufrageria, salonul, dormitorul, toate erau pustii. Cheamă, strigă, dar nimeni nu răspunde. Îndatoritorul plecase, cum dealtfel se ştie. Maurice se gândi că, în lipsa lui, Geneviève va fi avut nevoie de vreo funie ca să lege cuferele sau de ceva provizii pentru drum, şi că va fi plecat să le cumpere. Imprudenţa ei îi păru mare, dar, cu toate că neliniştea începuse să-l cuprindă, încă nu bănuia nimic. Se hotărî să aştepte, plimbându-se în lung şi-n lat şi aplecându-se din timp în timp afară pe fereastră, prin deschizătura căreia pătrundeau răbufniri de vânt amestecate cu ploaie. La un moment dat, i se păru că aude un pas pe scară; ciuli urechea: nu era pasul Genevièvei. Cu toate acestea alergă până la scară, se aplecă peste rampă şi îl văzu pe îndatoritorul său urcând alene scara, cu nepăsarea atât de obişnuită a slujitorilor. — Scaevola! îi strigă el. Îndatoritorul înălţă capul. — A! dumneata eşti, cetăţene? — Da, eu; unde e cetăţeana? — Cetăţeana? întrebă Scaevola mirat, continuând să urce. — Da. N-ai văzut-o pe jos? — Nu. — Atunci coboară, întreabă pe portar şi cere informaţii de la vecini. — Numaidecât. Scaevola coborî iarăşi. — Mai repede, hai, mai repede! strigă Maurice. Nu vezi că stau ca pe jăratec? Maurice aşteptă cinci-şase minute pe scară, pe urmă, văzând că Scaevola nu apare, intră în apartament şi se aplecă din nou prin fereastră afară, îl văzu pe Scaevola intrând în două-trei prăvălii şi ieşind fără să fi aflat nimic. În culmea nerăbdării, îl strigă. Îndatoritorul înălţă capul şi-l văzu la fereastră pe stăpânul său plin de nerăbdare. Maurice îi făcu semn să urce. — E cu neputinţă să fi ieşit, îşi spuse Maurice. Şi o strigă din nou: — Geneviève! Geneviève! Totul părea a fi mort. Camera goală parcă nu mai avea nici ecou. Scaevola intră. — Ştii, portarul e singurul care-a văzut-o. — Portarul a văzut-o? — Da, vecinii n-au auzit nimic. — Portarul zici c-a văzut-o? Cum? — A văzut-o plecând. — Aşadar a plecat? — Aşa se pare. — Singură? E cu putinţă ca Geneviève să fi plecat singură. — Nu era singură, cetăţene, era cu un bărbat. — Cum cu un bărbat? — Cel puţin aşa spune cetăţeanul portar. — Du-te şi adu-l aici. Trebuie să aflu cine e bărbatul acela. Scaevola făcu doi paşi spre uşă. Pe urmă, întorcându-se, spuse părând că stă pe gânduri: — Aşteaptă puţin. — Ce e? Vorbeşte! — Poate că bărbatul care a fugit după mine. — Un bărbat a alergat după tine? — Da. — De ce? — Ca să-mi ceară cheia din partea dumitale. — Care cheie, nenorocitule? Hai spune, spune odată! — Cheia de la apartament. — Şi-ai dat cheia de la apartament unui străin? strigă Maurice apucându-l cu amândouă mâinile de guler. — Dar nu e un străin, domnule, e unul dintre prietenii dumitale. — A, da? Unul dintre prietenii mei? Atunci e Lorin fără îndoială. Aşa trebuie să fie, va fi plecat cu Lorin. Şi Maurice zâmbi, aşa livid cum era, şi îşi şterse cu batista fruntea udă de sudoare. — Nu, nu, domnule, nu era el, spuse Scaevola. Ce dracu! nu-l cunosc eu pe domnul Lorin? — Atunci cine era? — Îl ştii şi dumneata bine, cetăţene: bărbatul care-a venit într-o zi... — Care zi? — Ziua în care dumneata erai atât de trist. Cel care te-a luat cu el şi pe urmă te-ai întors atât de vesel... Scaevola băgase de seamă toate amănuntele. Matirice se uită la el uluit, un fior îi străbătu prin toate mădularele, apoi, după o tăcere lungă, întreabă: — Dixmer? — Da, zău, cred că el e, cetăţene, răspunse îndatoritorul. Maurice se clătină şi, trăgându-se îndărăt, căzu într-un fotoliu. Ochii i se înceţoşară. — Doamne-Dumnezeule! şopti el. Când deschise ochii, privirile îi căzură pe buchetul de violete uitat sau mai degrabă lăsat de Geneviève. Se repezi la el, îl luă, îl sărută, apoi, observând locul în care fusese pus, zise: — Nu mai rămâne nici o îndoială: violetele... sunt ultimul ei rămas bun! Maurice se întoarse şi abia atunci băgă de seamă cufărul: era doar pe jumătate făcut; restul rufelor erau pe jos sau în dulapul întredeschis. Fără îndoială, rufele ce se aflau pe jos îi căzuseră Genevièvei din mâini la ivirea lui Dixmer. Din clipa aceea, îşi explică totul. Scena îi apăru vie şi groaznică în faţa ochilor, între cei patru pereţi, martori odinioară ai unei atât de mari fericiri. Până în clipa aceea Maurice fusese doborât, zdrobit. Deşteptarea fu cumplită, mânia tânărului — înspăimântătoare. Se ridică, închise fereastra rămasă întredeschisă, luă de deasupra biroului două pistoale, gata încărcate pentru călătorie, le cercetă capsele şi, găsindu-le în bună stare, puse pistoalele în buzunarele de la haină. Pe urmă îşi strecură în buzunar două fişicuri de ludovici, pe care, în ciuda patriotismului său, socotise că e înţelept să-i păstreze în fundul unui sertar, şi, luând în mână sabia, cu teacă cu tot, spuse: — Scaevola, cred că ţii la mine. De cincisprezece ani te afli la noi, întâi la tata, apoi la mine. — Da, cetăţene, răspunse îndatoritorul îngrozit, căci paloarea, vinişoarele ieşite şi tremurul nervos al stăpânului său îl speriară: niciodată nu-l văzuse într-o asemenea stare pe omul acela care trecea pe bună dreptate drept cel mai puternic dintre bărbaţi; da, spune ce-mi porunceşti? — Ascultă, dacă doamna care locuia aici... Maurice se întrerupse. Vocea îi tremura atât de tare, rostind cuvintele de mai sus, încât nu mai putu continua. — Dacă se întoarce, urmă el după o clipă, primeşte-o; încuie uşa după ce va fi intrat, ia carabina asta, aşează-te pe scară şi cu preţul capului, cu preţul vieţii, cu preţul sufletului tău, să nu laşi pe nimeni să intre. Dacă vor să spargă uşa, apăr-o; loveşte, ucide, nu te teme de nimic, Scaevola. Iau totul asupra mea. Glasul tânărului nostru, încrederea lui plină de vehemenţă îl înflăcără şi-l exaltară pe Scaevola. — Nu numai că voi ucide, spuse el, dar mă voi lăsa chiar ucis pentru cetăţeana Geneviève. — Îţi mulţumesc... Acuma, ascultă. Apartamentul ăsta mi-a devenit nesuferit şi nu mai vreau să calc aici până nu o voi găsi. Dacă va putea să scape şi dacă se întoarce, aşează pe fereastră vasul mare japonez cu margarete, florile care-i plăceau atât de mult. Asta în timpul zilei. Noaptea să pui un sfeşnic. De fiecare dată când voi trece pe la capătul străzii, voi avea veşti; câtă vreme n-am să mai văd nici sfeşnicul şi nici vasul japonez, voi continua cercetările. — Vai! domnule, fii cu băgare de seamă, fii cu băgare de seamă! exclamă Scaevola. Maurice nici măcar nu răspunse. Se repezi afară din cameră, coborî scara de parc-ar fi avut aripi şi alergă într-un suflet la Lorin. Ar fi greu de redat uimirea, mânia, furia demnului nostru poet când află asemenea veste; ar însemna să repetăm elegiile emoţionante pe care trebuie să i le fi inspirat Oreste lui Pilade. — Aşadar, nu ştii unde se află? întreba el întruna. — Pierdută, dispărută! urla Maurice în paroxismul disperării; a ucis-o, Lorin, a ucis-o! — Nu, scumpul meu prieten, nu, dragul meu Maurice, n-a ucis-o. Nu ucizi o femeie ca Geneviève, după atâtea zile de gândire. Dacă ar fi ucis-o, ar fi ucis-o pe loc şi, ca semn de răzbunare, i-ar fi lăsat trupul în casa ta. Nu, dragul meu, a fugit cu ea, peste măsură de fericit că şi-a găsit comoara. — Tu nu-l cunoşti, Lorin, tu nu-l cunoşti, se tânguia Maurice. Omul ăsta avea ceva funest în privire. — Da' de unde, te înşeli. Mi s-a părut totdeauna un om de treabă. A luat-o ca s-o sacrifice. Are să fie arestat împreună cu ea. Au să-i ucidă pe amândoi. Iată unde stă primejdia, spunea Lorin. Şi vorbele lui măreau îndoit tulburarea lui Maurice. — Am s-o găsesc! Am s-o găsesc sau am să mor, strigă el. — Cât despre asta, e sigur c-avem s-o găsim, zise Lorin. Linişteşte-te. Ascultă, Maurice, dragul meu Maurice, nu cauţi bine dacă nu te gândeşti, şi gândeşti greşit dacă te frămânţi, aşa cum faci tu. — Rămâi cu bine, Lorin, rămâi cu bine. — Dar ce ai de gând să faci? — Plec. — Şi pe mine mă laşi? De ce? — Pentru că treaba asta mă priveşte numai pe mine, pentru că numai eu trebuie să-mi risc viaţa ca s-o salvez pe cea a Genevièvei. — Vrei să mori? — Am să înfrunt orice. Vreau să mă duc să-l găsesc pe preşedintele comitetului de supraveghere, vreau să stau de vorbă cu Hébert, Danton, Robespierre. Voi mărturisi tot, dar trebuie să mi-o redea. — Bine, fie, spuse Lorin. Şi fără să mai aduge nici un cuvânt, se închise cu centironul, îşi puse pe cap pălăria de uniformă şi, aşa cum făcuse şi Maurice, apucă două pistoale încărcate pe care le vârî în buzunare. — Hai să plecăm, adăugă el simplu. — Dar te compromiţi! exclamă Maurice. — Ei şi?   Când piesa-i pe sfârşite, trebuie, dragul meu, În bună tovărăşie să te-ntorci cu amicul tău.   — Unde mergem să căutăm în primul rând? întrebă Maurice, — Să căutăm mai întâi în vechiul cartier, în vechea stradă Saint-Jacques, pe urmă să-l pândim pe Maison-Rouge; unde-i el, trebuie să fie şi Dixmer; pe urmă să ne ducem prin preajma caselor din Vieille-Corderie. Ştii că se vorbeşte s-o transfere pe Antoaneta la Temple? Crede-mă, oameni ca ei abia în ultima clipă pierd speranţa de-a o salva. — Da, repetă Maurice, într-adevăr, ai dreptate... Maison-Rouge crezi că e în Paris? — Dixmer sigur e. — Adevărat, adevărat. S-au reîntâlnit, spuse Maurice, pe care câteva străfulgerări îl ajutară să-şi recapete, încet, încet, capacitatea de-a raţiona. Atunci, chiar în clipa aceea, cei doi prieteni se puseră pe căutat, dar totul fu în zadar. Parisul e mare şi întunericul lui — de nepătruns. Nici o prăpastie n-a ştiut vreodată să ascundă mai bine taina pe care crima sau nenorocirea i-a încredinţat-o. De sute de ori Lorin şi Maurice trecură prin Piaţa Grève, de sute de ori au fost la un pas de căsuţa în care locuia Geneviève, păzită fără răgaz de Dixmer, aşa cum preoţii de altădată îşi păzeau victima hărăzită sacrificiului. Cât despre Geneviève, văzându-se sortită pieirii, ea acceptase sacrificiul şi, ca toate fiinţele generoase, voia să moară fără vâlvă; dealtfel, se temea de publicitatea pe care Maurice n-ar fi şovăit nici o clipă s-o dea răzbunării sale mai puţin pentru Dixmer, cât pentru cauza reginei. Păstră, aşadar, o tăcere atât de profundă de parcă moartea îi încleştase gura. Totuşi, fără să-i spună lui Lorin, Maurice se dusese să se roage de membrii neînduratului Comitet al Salvării Publice, iar Lorin, pe de altă parte, fără să-i spună lui Maurice, întreprinsese şi el aceleaşi demersuri. Aşa că, în aceeaşi zi, câte o cruce roşie fusese făcută de Fouquier-Tinville în dreptul numelor lor şi cuvântul suspecţi îi legă într-o acoladă sângeroasă.     Capitolul XLVI JUDECATA   În a douăzeci şi treia zi din vendemiar, anul al II-lea al Revoluţiei Franceze, una şi indivizibilă, corespund datei de 14 octombrie 1793, stil vechi, cum se spunea pe-atunci, o mulţime curioasă năvălise dis-de-dimineaţă umplând până la refuz tribunele sălii în care se ţineau şedinţele revoluţionare. Culoarele palatului, aleile şi străzile ce duceau la Conciergerie erau năpădite de spectatori dornici să afle şi plini de nerăbdare, care-şi împărtăşeau unii altora zvonurile şi patimile, cum valurile îşi împărtăşesc unele altora vuietul şi spuma. În ciuda curiozităţii ce pusese stăpânire pe fiecare spectator, sau poate tocmai din pricina curiozităţii, fiece val al acestei mări neliniştite, strânsă între două obstacole, obstacolul dinafară care o împingea şi obstacolul dinăuntru care o respingea, îşi păstra în acel flux şi reflux aproape acelaşi loc pe care apucase să-l ocupe. Totuşi, cei mai bine plasaţi înţeleseseră că poziţia lor va stârni invidia celorlalţi, pe care încercaseră s-o domolească povestind vecinilor mai prost plasaţi decât ei, care transmiteau la rândul lor mai departe, tot ce vedeu şi ce auzeau. Dar lângă uşa tribunalului o ceată de bărbaţi înghesuiţi îşi aruncau invective grosolane, certându-se pentru zece centimetri, căci zece centimetri în lăţime le-ar fi fost de-ajuns ca să poată vedea printre doi umeri un colţ de sală şi chipurile judecătorilor, iar zece centimetri în înălţime le-ar fi fost de-ajuns ca să vadă, pe deasupra capetelor celor din faţă, sala întreagă şi chipul acuzatei. Din nenorocire, trecerea de pe coridor în sală, un culoar foarte îngust, fusese luata în stăpânire aproape în întregime de către un bărbat lat în umeri şi care îşi ţinea braţele curbate ca nişte arcuri, proptind întreaga mulţime unduitoare, gata să se năpustească în sală dacă meterezul acela uman nu i-ar fi stat în cale. Bărbatul neclintit de pe pragul tribunalului era tânăr şi chipeş şi la fiecare asalt mai puternic al mulţimii îşi scutura ca pe-o coamă părul des, sub care strălucea o privire întunecată şi hotărâtă. Apoi, după ce respingea mulţimea dintr-o privire şi dintr-un gest, ca un stăvilar însufleţit, oprindu-i asalturile încăpăţânate, tânărul revenea la starea de imobilitate şi de atenţie concentrată. De sute de ori masa compactă încercase să-l dea la o parte, căci era înalt de statură şi din spatele lui era cu neputinţă să se vadă ceva. Dar, cum am mai spus, o stâncă n-ar fi fost mai greu de clintit decât el. Totuşi, de la celălalt capăt al mării de oameni, prin chiar inima mulţimii înghesuite, un alt bărbat îşi croise drum cu o stăruinţă soră cu cruzimea; nimic nu-i stăvilise neobosita înaintare, nici loviturile celor pe care-i depăşea, nici ocările celor pe care-i strivea trecând, nici vaietele femeilor, căci erau multe femei în gloata aceea. La lovituri răspundea cu lovituri, la ocări cu câte-o privire dinaintea căreia se trăgeau îndărăt şi cei mai viteji, la vaiete — cu o nepăsare care aducea a dispreţ. În sfârşit, ajunse în spatele tânărului voinic, care închidea, ca să zicem aşa, intrarea în sală. Şi în toiul aşteptării generale, căci fiecare dintre cei de faţă voia să vadă cum se vor petrece lucrurile între cei doi aprigi antagonişti, în toiul aşteptării generale, cum spuneam, viteazul nostru îşi încercă metoda, care consta în a-şi introduce între doi spectatori coatele ca nişte pene şi în a-şi croi drum printre trupurile cele mai înghesuite unele într-altele. Totuşi, acest tânăr era mai curând scund, avea obrajii palizi şi picioare subţiri ce vădeau o alcătuire bicisnică, după cum ochii săi înflăcăraţi erau semnul unei voinţe de nezdruncinat. Dar abia dacă atinse cu cotul şoldul tânărului din faţa lui, şi acesta, uimit de agresiunea celuilalt, se întoarse cât ai clipi şi ridică pumnul care, lăsându-se să cadă, ameninţa să-l strivească pe îndrăzneţ. Cei doi vrăjmaşi se aflară atunci faţă în faţă şi un strigăt înăbuşit scăpă în aceeaşi clipă fiecăruia dintre ei. Se recunoscuseră. — Cetăţene Maurice, zise tânărul delicat, cu un accent de inexprimabilă durere, dă-mi voie să trec. Lasă-mă să văd, te rog din adâncul sufletului. Pe urmă poţi să mă ucizi. Maurice, căci el era, se simţi pătruns de înduioşare şi admiraţie pentru un asemenea devotament, pentru o asemenea voinţă neclintită. — Dumneata! şopti el. Dumneata aici! Câtă nesocotinţă! — Da, eu aici, dar sunt sleit de puteri... Doamne-Dumnezeule!, o aud vorbind! Lasă-mă s-o văd! Lasă-mă s-o ascult! Maurice îi făcu loc şi tânărul trecu înaintea lui. Atunci, dat fiind că Maurice se afla în fruntea gloatei, nimic nu mai putea împiedica vederea celui care suferise atâtea lovituri şi atâtea împotriviri ca să poată ajunge până acolo. Întreaga scenă şi şoaptele prilejuite de ea deşteptară curiozitatea judecătorilor. Acuzata îşi întoarse şi ea privirile înspre partea aceea unde, în fruntea mulţimii, îl zări şi-l recunoscu pe cavaler. Un fior o tulbură o clipă pe regină, care era aşezată în fotoliul de fier. Interogatoriul, condus de preşedintele Harmand, interpretat de Fouquier-Tinville şi comentat de Chauveau-Lagarde, apărătorul reginei, dură atât cât îngăduiră puterile judecătorilor şi ale acuzatei. Tot timpul, Maurice rămase neclintit pe locul său, în vreme ce de mai multe ori spectatorii se reîntoarseră, atât în sală cât şi pe coridoare. Cavalerul se sprijinea de un stâlp şi era tot atât de palid ca stâlpul de care se proptise. Noaptea opacă urmă zilei; câteva lumânări aprinse pe mesele juraţilor, câteva lămpi care filau pe pereţii sălii luminau cu reflexele lor sinistre şi roşietice chipul nobil al acelei femei care păruse atât de frumoasă sub luminile strălucitoare ale serbărilor de la Versailles. Se afla acolo singură, răspunzând scurt, dispreţuitor, la întrebările preşedintelui şi aplecându-se uneori la urechea apărătorului ca să-i vorbească în şoaptă. Fruntea ei albă şi netedă nu pierduse nimic din mândria-i obişnuită. Era îmbrăcată în rochia cu dungi negre pe care, de la moartea regelui, nu mai voise s-o lepede. Judecătorii se ridicară spre a se duce să dezbată; şedinţa se terminase. — M-am arătat oare prea semeaţă, domnule? îl întrebă ea pe Chauveau-Lagarde. — Vai! doamnă, răspunse el, are să vă stea întotdeauna bine să vă arătaţi precum sunteţi. — Ai văzut cât e de mândră! exclamă o femeie din asistenţă, de parcă o voce ar fi răspuns întrebării pe care nefericita tocmai o pusese apărătorului ei. Regina întoarse capul către femeia aceea. — Ei da, repetă femeia, spun că eşti mândră, Antoaneta, şi că mândria asta a ta te-a pierdut. Regina roşi. Cavalerul se întoarse spre femeia care rostise cuvintele de mai sus şi îi spuse cu blândeţe: — Era regină. Maurice îl prinse de închietura mâinii. — Hai, îi spuse el în şoaptă, ai tăria de-a nu te pierde, dându-te în vileag. — Domnule Maurice, îi răspunse cavalerul, eşti bărbat şi vorbeşti cu un bărbat. Spune-mi, crezi oare că vor putea s-o condamne? — Nu cred, răspunse Maurice, sunt sigur. — O femeie! exclamă Maison-Rouge cu un suspin. — Nu, o regină, replică Maurice. Dumneata însuţi ai spus-o adineaori. Cavalerul îl prinse la rândul său pe Maurice de încheietura mâinii şi, cu o putere de care nu l-ai fi crezut în stare, îl sili să se aplece spre el. Se făcuse ceasul trei şi jumătate de noapte, goluri mari se puteau vedea în rândurile spectatorilor. Câteva lumini se stinseră ici-colo, lăsând unele părţi din sală în întuneric. Una dintre părţile cele mai întunecate era tocmai cea în care se găseau cavalerul şi Maurice, care asculta ceea ce avea să-i spună. — De ce te afli aici şi ce cauţi, îl întrebă cavalerul, dumneata, domnule, care n-ai o inimă de tigru? — Ei, Doamne! răspunse Maurice, am venit să aflu ce s-a întâmplat cu o femeie nefericită. — Da, spuse Maison-Rouge, cea pe care soţul ei a băgat-o în celula reginei, nu-i aşa? Cea care a fost arestată sub ochii mei? — Geneviève? — Da, Geneviève. — Aşadar, Geneviève e arestată, sacrificată de soţul ei, ucisă de Dixmer?... Vai! înţeleg totul, acum înţeleg totul. Cavalere, povesteşte-mi ce s-a petrecut, spune-mi unde se află, spune-mi unde-aş putea s-o regăsesc. Cavalere... femeia aceasta e toată viaţa mea, înţelegi? — Ei bine, am văzut-o; eram de faţă când a fost arestată. Şi eu venisem s-o scot pe regină din închisoare! Dar cele două planuri ale noastre, pe care nu ni le-am putut împărtăşi, s-au distrus unul pe altul, în loc să se ajute reciproc. — Şi dumneta n-ai salvat-o cel puţin pe ea, pe sora dumitale, pe Geneviève? — Parc-aş fi putut? Nişte zăbrele de fier mă despărţeau de ea. Vai! Dac-ai fi fost şi dumneata acolo, dacă ne-am fi putut uni puterile, bara blestemată ar fi cedat şi le-am fi salvat pe amândouă. — Geneviève! Geneviève! şopti Maurice. Apoi, uitându-se la Maison-Rouge cu o furie de nedescris, îl întrebă: — Şi Dixmer? Ce-i cu el? — Nu ştiu. A fugit pe unde a putut, ca şi mine. — O! exclamă Maurice cu dinţii strânşi, dacă se-ntâmplă să-mi iasă vreodată în cale... — Da, înţeleg. Dar situaţia nu e încă disperată pentru Geneviève, spuse Maison-Rouge, pe câtă vreme aici, pe câtă vreme regina... Ascultă, Maurice, eşti un om de suflet, eşti un om puternic, ai prieteni... Te rog cum te rogi lui Dumnezeu, ajută-mă să salvez regina. — Te mai gândeşti încă?  — Maurice, Geneviève te conjură prin glasul meu. — Nu rosti numele ăsta, domnule. Cine ştie dacă n-ai fi sacrificat-o şi dumneata pe biata femeie, la fel ca Dixmer? — Domnule, răspunse cavalerul cu mândrie, când lupt pentru o cauză, eu ştiu să nu pun în joc decât propria-mi persoană. În clipa aceea, uşa de la sala de dezbateri se redeschise. Maurice era gata să răspundă. — Tăcere, domnule! spuse cavelerul. Tăcere! Iată, intră judecătorii. Şi Maurice simţi cum tremură mâna pe care Maison-Rouge, palid şi gata să-şi piardă echilibrul, tocmai i-o pusese pe braţ. — Ah! şopti cavalerul, nu mai am putere. — Curaj şi ţine-ţi firea, altfel eşti pierdut, spuse Maurice. Curtea intră, într-adevăr, şi vestea prezenţei ei se răspândi în coridoare şi galerii. Mulţimea se năpusti din nou în sală şi luminile se aprinseră parcă de la sine pentru o asemenea clipă decisivă şi solemnă. Regina fu şi ea readusă în sală: stătea dreaptă, nemişcată, trufaşă, cu ochii ficşi şi buzele strânse. Îi fu citită sentinţa care o condamna la pedeapsa cu moartea. Ascultă fără să pălească, fără să clipească, fără ca nici un muşchi al feţei sale să arate vreo urmă de emoţie. Apoi se întoarse spre cavaler, îndreptă către el o lungă şi grăitoare privire, ca să-i mulţumească acestui om pe care nu-l văzuse niciodată altfel decât ca pe statuia însufleţită a devotamentului. Apoi, sprijinindu-se de braţul ofiţerului de jandarmi care comanda trupa, ieşi liniştită şi demnă din incinta tribunalului. Maurice scoase un suspin lung. — Slavă Domnului! spuse el, nimic din declaraţia sa n-o compromite pe Geneviève, şi mai sunt încă speranţe. — Slavă Domnului! murmură pe de altă parte Cavalerul de Maison-Rouge, totul s-a încheiat şi lupta s-a sfârşit. Nu mai aveam putere să merg mai departe. — Curaj! îi spuse Maurice în şoaptă. — Voi avea! îi răspunse cavalerul. Şi amândoi, după ce-şi strânseră mâinile, plecară, ieşind prin două uşi diferite. Regina fu dusă iarăşi la Conciergerie. Când păşi înăuntrul închisorii, orologiul cel mare bătea ceasurile patru dimineaţa. Când dădu să iasă de pe Pont-Neuf, Maurice fu oprit de cele două braţe ale lui Lorin. — Stai, spuse el, pe-aici nu se trece! — Dar de ce? — Încotro te duci? — Acasă. Acum pot să mă întorc, fiindcă ştiu ce s-a întâmplat cu ea. — Cu atât mai bine, dar n-ai să te duci acasă! — Care-i motivul? — Motivul iată-l: de două ceasuri jandarmii au venit să te aresteze. — Ah! exclamă Maurice. Cu atât mai bine. — Eşti nebun? Şi Geneviève? — Ai dreptate. Şi-atunci unde mergem? — La mine, ce naiba! — Dar te duc la pierzanie! — Cu atât mai bine. Hai, vino! Şi-l luă cu dânsul.

Alexandre Dumas COLIERUL REGINEI Volumul 2   Capitolul XLII   Două ambiţii care vor să treacă drept două iubiri   Jeanne era şi ea femeie, ba încă fără a fi regină. Rezultă de aici că, în clipa când se urcă în trăsură, compară frumosul palat de la Versailles, bogatul şi splendidul lui mobilier, cu cel de al patrulea etaj de pe strada Sainte-Claude, lacheii impozanţi cu bătrâna ei servitoare. Dar aproape numaidecât meschina mansardă şi bătrâna servitoare se cufundară în umbra trecutului, ca acele fantasme care, nemaiexistând, nu au existat niciodată şi Jeanne văzu căsuţa sa din cartierul Saint-Antoine, atât de distinsă, atât de graţioasă, atât de confortabilă, cum s-ar spune în zilele noastre, cu lachei mai puţin împodobiţi decât cei de la Versailles, dar tot atât de respectuoşi, tot atât de ascultători. Casa şi lacheii erau Versailles-ul ei; ea era tot atât de regină ca şi Maria-Antoaneta, iar dorinţele ei, cu condiţia de a şti să şi le înfrâneze, nu atât în limitele necesităţii cât ale raţionamentului, erau la fel de bine şi la fel de repede executate, ca şi când ea ar fi ţinut un sceptru.   Aşa că Jeanne ajunse acasă foarte încântată şi cu surâsul pe buze. Era încă devreme; luă hârtie, o pană şi cerneală, scrise câteva rânduri, le puse într-un plic din hârtie fină şi parfumată, scrise adresa şi sună. De-abia se stinsese ultimul clinchet al clopoţelului şi uşa se deschise: un lacheu aştepta în prag. — Aveam dreptate ― murmură Jeanne ― nici regina nu este mai bine slujită. Apoi, întinzând mâna, spuse: Du scrisoarea monseniorului cardinal de Rohan! Valetul înainta, luă scrisoarea şi ieşi fără să rostească măcar un cuvânt, cu acea supunere mută a servitorilor de casă mare. Contesa căzu într-o visare adâncă, o visare care era urmarea firească acelei de pe drum. Nu trecură nici cinci minute, că cineva bătu la uşă. — Intră! spuse doamna de La Motte. Acelaşi lacheu apăru. — Ce este? întrebă doamna de La Motte, schiţând un mic gest de nerăbdare, deoarece ordinul său nu fusese încă executat. — În clipa când ieşeam să îndeplinesc ordinele doamnei contese ― lămuri valetul ― monseniorul bătea la poartă. I-am spus că mergeam la palatul său. A luat scrisoarea doamnei contese, a citit-o, a sărit din trăsură şi a intrat zicând: “Bine, anunţă-mă!” — Şi? — Monseniorul este aici; aşteaptă ca doamna să binevoiască a-l primi. Un surâs uşor flutură pe buzele contesei. După câteva clipe, adăugă cu o vădită satisfacţie: — Spune-i să intre. Oare cele două clipe avusesem drept scop să-l facă pe un prinţ al bisericii să aştepte în anticamera sa, sau fuseseră necesare doamnei de La Motte ca să-şi schiţeze planul? Prinţul se ivi în prag. Întorcându-se acasă, trimiţând să-l caute pe cardinal, simţind o atât de mare bucurie la sosirea cardinalului, oare toate acestea însemnau că Jeanne avea un plan? Da, caci fantezia reginei, asemenea focurilor jucăuşe ce luminează văile când se întâmplă vreun incendiu, acea fantezie de regină şi, mai ales, de femeie, deschise privirilor intrigantei contese toate ungherele tainice ale unui suflet, de altfel prea mândru pentru a le ascunde.   Drumul de la Versailles la Paris este lung şi când îl faci având alături demonul cupidităţii, acesta are tot timpul să-ţi sufle la ureche calculele cele mai îndrăzneţe. Jeanne se simţea ameţită de cele un milion cinci sute de mii de livre risipite în diamante pe mătasea albă a sipetului domnilor Boehmer şi Bossange. Un milion cinci sute de mii de livre! Nu era oare o avere princiară, mai ales în ochii unei sărmane cerşetoare care, doar cu o lună în urmă, cerea de pomană de la cei mari? De bună seamă, era mult mai mare distanţa dintre Jeanne de Valois din strada Saint-Claude, la Jeanne de Valois din cartierul Saint-Antoine, decât dintre Jeanne de Valois, stăpâna a colierului.   Aşadar, străbătuse mai mult de jumătate din drumul norocului. Şi norocul la care râvnea Jeanne nu era o iluzie, cum ar fi cuvântul scris într-un contract sau posesiunea unui teritoriu, amândouă foarte importante, dar pentru care ai nevoie de inteligenţa minţii sau de agerimea ochiului. Nu, acest colier era cu totul altceva decât un contract sau pământul: acest colier era norocul care putea fi văzut: aşa va arăta veşnic, strălucitor şi fascinant; şi fiindcă regina îl dorea, putea şi Jeanne de Valois să-l viseze, fiindcă regina era în stare să renunţe la el, putea şi doamna de La Motte să-şi pună frâu ambiţiei.   Deci mii de gânduri nedesluşite, năluci stranii cu contururi înceţoşate despre care poe-tul Aristofan spunea că omul le asimilează în clipele lui de pasiune, mii de pofte, mii de furii ale patimei de a poseda luară pentru Jeanne, în timp ce străbătea drumul de la Paris la Versailles, chipuri de lupi, de vulpi şi de şerpi înaripaţi. Cardinalul, care trebuia să-i împlinească visele, le curmă firul prin prezenţa lui neaşteptată tocmai când doamna de La Motte ar fi dorit să-l vadă. El însuşi avea visele sale pe care le ascundea sub masca amabilităţii, sub aparenţa dragostei. — Ah, scumpă Jeanne! exclamă el. Iată-vă! Mi-aţi devenit atât de necesară, încât întreaga zi mi-a fost umbrită de gândul că sunteţi departe de mine. Cel puţin v-aţi întors sănătoasă de la Versailles? — După cum vedeţi, monseniore. — Şi mulţumită? — Încântată. — Deci regina v-a primit? — Imediat ce am ajuns, am şi fost introdusă la ea. — Aveţi noroc. După aerul dumneavoastră triumfător, pariez că regina v-a vorbit. — Am stat aproape trei ore în cabinetul maiestăţii sale.   Cardinalul tresări şi puţin a lipsit să nu repete după Jeanne, cu un glas plin de admiraţie: “Trei ore!” Dar se stăpâni şi zise: — Sunteţi o adevărată vrăjitoare şi nimeni nu vă poate rezista. — Oh, oh, exageraţi, scumpul meu prinţ! Aţi stat într-adevăr trei ore cu regina? Jeanne încuviinţă din cap. Trei ore! repetă cardinalul, zâmbind. Câte lucruri poate spune în trei ore o femeie inteligentă ca dumnea-voastră! — O, vă asigur, monseniore, că nu mi-am pierdut timpul. — Pariez că în aceste trei ore ― azvârli ca în treacăt cardinalul ― nu v-aţi gândit nici măcar o clipă la mine… — Sunteţi un ingrat! — Adevărat?! strigă cardinalul. — Am făcut pentru dumneavoastră mai mult decât să mă gândesc. — Ce-aţi făcut? — Am vorbit despre dumneavoastră. — Aţi vorbit despre mine? Cui? întrebă prelatul, cu o voce în care, cu toată stăpânirea de sine, se ghicea emoţia; şi inima prinse să-i bată. — Cui, dacă nu reginei? Şi rostind aceste cuvinte atât de preţioase pentru el, Jeanne avu delicateţea de a nu-l privi în faţă, ca şi când nici nu i-ar fi păsat de efectul spuselor ei. Domnul de Rohan era foarte emoţionat. — Ah! se precipită el. Haide, scumpă contesa, povestiţi-mi. Mă interesează atât de mult tot ce vi se întâmplă, încât nu vreau să pierd nici cel mai mic amănunt.   Jeanne zâmbi; ştia ce îl interesează pe cardinal, la fel de bine ca şi el însuşi. Cum însă îşi pregătise meticulos cele ce urma să povestească, cum ar fi făcut-o chiar dacă n-ar fi fost rugată, ea începu rar, lăsând să-i fie smulsă aproape fiecare silabă: istorisi în amănunt întrevederea, conversaţia, demonstrând cu fiecare cuvânt că, printr-una dintre acele întâmplări fericite care fac uneori norocul unui curtean, picase la Versailles într-o circumstanţă cu totul specială şi devenise, într-o singură zi, dintr-o străină, o prietenă aproape indispensabilă. Într-adevăr, într-o singură zi, Jeanne de La Motte fusese iniţiată în toate necazurile reginei, în toate neplăcerile domniei. Domnul de Rohan nu părea să reţină din povestire decât ceea ce regina spusese în legătura cu Jeanne. Jeanne, în povestirea sa, nu dădea importanţa decât la ceea ce spusese regină în legătură cu domnul de Rohan. Povestirea tocmai se sfârşise, când acelaşi lacheu intră, anunţând că masa e servită. Jeanne îl invită pe cardinal din ochi. Cardinalul acceptă printr-un semn. Dădu braţul stăpânei casei, care se obişnuise atât de repede să-i facă onorurile şi trecură în sufragerie.   După ce mâncară, după ce prelatul sorbi cu înghiţituri lungi speranţa şi iubire din relatările de zeci de ori reluate, de zeci de ori întrerupte ale acestei vrăjitoare, se văzu silit să-şi dea seama că va trebui să ţină cont de femeia din faţa lui, care ştia să ţină în mâini inimile celor puternici. Căci observă, cu surprindere şi spaimă totodată, că, în loc să se pună în valoare că orice femeie care se ştie răsfăţata şi de care ai nevoie, ea venea în întâmpinarea dorinţelor interlocutorului său, cu o gingăşie cu totul diferită de acea mândrie de leoaică manifestată la ultima masă luată împreuna în acelaşi loc şi în aceeaşi casă.   De data aceasta, Jeanne făcea pe gazda nu numai ca o femeie stăpână pe ea însăşi, ci şi ca o stăpână a celorlalţi. Nici urmă de sfială în privirea ei, nici o reţinere în glas. Oare nu stătuse ea întreaga zi în preajma celor mai iluştri aristocraţi, floarea nobilimii franceze, pentru a lua exemplu de la ei? Oare nu i se adresase cu “scumpa contesă” o regină care nu avea rivală? Aşa încât cardinalul, el însuşi un bărbat stăpân pe sine, îi recunoscu superioritatea, nu încerca să-i reziste şi îi spuse luându-i mâna: — Contesă, în dumneavoastră sunt două femei. — Cum asta? întrebă contesa. — Cea de ieri şi cea de azi. — Şi pe care o preferă eminenţa voastră? — Nu ştiu. Ştiu numai că cea de astă-seară este o Armida1, o Circe2, ceva cu totul irezistibil. — Şi căreia, cu toate că sunteţi prinţ, nu veţi încerca, sper, să-i rezistaţi, monseniore. Prinţul alunecă de pe scaun şi îngenunche la picioarele doamnei de La Motte. — Cereţi pomană? întrebă aceasta. — Da şi aştept să mi-o daţi. — Astăzi e ziua îngăduinţelor ― răspunse Jeanne. Contesa de Valois şi-a ocupat locul cuvenit, a intrat în rândul femeilor de la curte; peste puţină vreme, ea se va număra printre cele mai mândre femei de la Versailles. Aşadar, poate să-şi deschidă palma şi să i-o întindă cui crede că o merită. — Chiar şi unui prinţ? întrebă domnul de Rohan. — Chiar şi unui cardinal ― răspunse Jeanne. Cardinalul depuse un sărut lung şi arzător pe aceasta mână delicată; apoi, după ce cercetă din ochi privirea şi zâmbetul contesei, se ridică. Trecând în anticameră, spuse câteva cuvinte mesagerului său. După două minute, se auzi zgomotul trăsurii care se îndepărta. Contesa înalţă capul. — Pe legea mea, contesă, mi-am dat foc la corăbii. — Nu-i nimic deosebit într-asta, de vreme ce vă aflaţi în port ― răspunse contesa.   descăracați cartea gratuit direct de aici:…

LA FEMME AU COLLIER DE VELOURS     CUPRINS:   PROLOG: Arsenalul.   I – Familia lui Hoffmann.   II – Un îndrăgostit şi un nebun.   III – Maestrul Gottlieb Murr.   IV – Antonia.   V – Jurământul.   VI – O barieră a Parisului în 1793   VII – Ghilotina din Piaţa Revoluţiei.   VIII – Judecata lui Paris.   IX – Arsène.   X – A doua reprezentaţie cu Judecata lui Paris.   XI – Cafeneaua.   XII – Portretul.   XIII – Ispititorul.   XIV – Numărul 113   XV – Medalionul.   XVI – Un hotel din strada Saint-Honoré         PROLOG: Arsenalul.   Pe 4 decembrie 1846, când vasul meu era ancorat de o zi în golful Tunis, m-am deşteptat în zori, pe la ora cinci; eram stăpânit de o dispoziţie ciudată, melancolică, dintre acelea care te ţin mult timp în stăpânirea lor.   De vină era un vin pe care-l avusesem.   Am sărit jos din pat, am tras nişte pantaloni pe mine, am urcat pe punte, am privit de jur-împrejurul meu. Speram că peisajul superb care se desfăşura sub ochii mei avea să mă distragă de la o anume preocupare, care era cu atât mai insistentă cu cât nu avea o cauză foarte concretă.   Aveam în faţa mea, la distanţă nu mai mare de o bătaie de puşcă, jetela care se întindea de la fortul Goulette până la fortul Arsenalului, lăsând o trecere destul de îngustă pentru navele care trec din golf spre lac. Lacul, cu ape sinilii ca azurul cerului pe care îl reflectau, era agitat, ici şi colo, de bătăile de aripi ale unor lebede, în timp ce pe unul din stâlpii fixaţi din loc în loc ca să indice pragurile de pe fundul apei, stătea nemişcat, asemenea păsărilor sculptate pe pietrele funerare egiptene, un cormoran care, din când în când, se prăvălea vertiginos în apă, după pradă, şi revenea la suprafaţă cu un peşte în cioc, îl înghiţea, se urca din nou pe stâlpul sau şi redevenea imobil, statuar, până ce alt peşte ce trecea prin apropierea sa îi trezea interesul şi, învingându-şi lenea, se arunca din nou în apă pentru ca să reapară după câteva clipe.   În acest timp, cerul era traversat, din cinci în cinci minute, de un şir de păsări flamingo ale căror aripi de purpură ieşeau în evidenţă pe albul mat al penajului şi, descriind un contur pătrat, arătau ca un joc de cărţi alcătuit numai din aşi de caro şi înşirate pe o linie dreaptă.   La orizont se vedea Tunisul, o îngrămădire de case cubice, fără ferestre, fără deschideri spre exterior, urcând pantele, în amfiteatru, albe şi strălucitoare, decupându-se vizibil pe cerul senin. La stânga se ridicau, asemenea unui zid de cetate cu creneluri, munţii de Plumb, al căror nume sugerează singur culoarea lor mohorâtă; la picioarele lor se zăreau, tupilate, mica moschee şi satul Sidi-Fathallah; la dreapta se distingea mormântul sfântului Ludovic şi locul unde fusese cândva Cartagina, două dintre relicvele cele mai însemnate din istoria lumii. În spatele meu se legăna, ancorat, Montezuma, o splendidă fregată cu aburi, de patru sute cincizeci de cai putere.   Erau, desigur, o mulţime de lucruri care să-ţi distragă imaginaţia de la alte preocupări. Dar mintea mea se fixase, cu încăpăţânate, asupra unui singur gând, pe care visul din acea noapte îl scosese la suprafaţă din adâncurile subconştientului.   Privirea mea se fixase într-un singur punct. Toată această panoramă inegalabilă se înceţoşa treptat, pe măsură ce ochii mei se detaşau de realitate. În curând, nu mai vedeam nimic din ce exista împrejurul meu. Din inima acestui vid tulbure, ca sub bagheta unei zâne, apăru un salon cu lambriuri albe, în adâncimea căruia zăream, aşezată înaintea unui pian pe clapele căruia degetele ei rătăceau neatente, o femeie melancolică. Am recunoscut-o şi am murmurat, ca şi cum ar fi putut să mă audă:   — Te salut, Marie, graţioasă Marie, gândul meu e alături de tine.   Apoi, m-am lăsat în voia acestui fluviu atotputernic care se cheamă memoria, întorcându-mă în zilele tinereţii, urmărind-o în trecut pe această fată plină de nevinovăţie, apoi tânără femeie şi mamă. Am fost cuprins de un sentiment egoist, simţind o nestăpânită nevoie de a comunica şi altui suflet gândurile care mă frământau.   Am luat pana şi am scris:   La bordul lui Véloce, având sub ochi Cartagina şi Tunisul, 4 decembrie 1846.   „Doamnă, Când veţi deschide o scrisoare trimisă de la Tunis, vă veţi întreba cine v-ar putea scrie dintr-un asemenea loc şi veţi spera să primiţi un autograf de la Regulus sau de la Ludovic al XI-lea. Vai! doamnă, cel ce îşi trimite gândul pios de la asemenea depărtare nu e nici erou nici sfânt şi, dacă a semănat vreodată întrucâtva cu episcopul de Hipponia, al cărui mormânt l-a vizitat acum trei zile, asemănarea nu priveşte decât prima parte a vieţii acestui sfânt. E adevărat, că şi el, ar putea răscumpăra această primă parte a vieţii prin cea de-a doua. Dar e prea târziu de-acuma pentru penitenţă şi, după toate probabilităţile, va muri precum a trăit, neîndrăznind măcar să lase după el mărturisirile lui care, la nevoie, ar putea fi povestite, dar nu pot fi câtuşi de puţin citite.   Aţi aruncat deja o privire asupra semnăturii, nu-i aşa, doamnă? şi ştiţi cu cine aveţi de-a face; şi desigur că vă întrebaţi cum se face că autorul Muşchetarilor şi al lui Monte-Cristo s-a gândit să vă scrie de-aici, de lângă lacul unde zace amintirea Cartaginei, când, la Paris, uită un an întreg, câteodată, să vă facă o vizită.   Înainte de toate, doamnă, Parisul e Paris, adică un fel de vârtej în care pierzi memoria tuturor lucrurilor, în mijlocul zgomotului pe care îl face atâta lume aflată într-o continuă agitaţie. La Paris, trebuie să v-o spun, mă comport şi eu ca toată lumea. Atunci când nu alerg de colo-colo, stau acasă şi scriu. Dar trebuie să spun că, atunci când scriu, nu sunt aşa de departe de dumneavoastră pe cât credeţi, căci dumneavoastră sunteţi una dintre acele puţine persoane pentru care scriu şi se întâmplă rar să nu-mi spun, când am terminat un capitol de care sunt mulţumit sau o carte reuşită: Marie Nodier, acest spirit încântător, va citi aceste rânduri; şi sunt mândru, doamnă, căci sper că, după ce veţi citi ce am scris, voi fi puţin mai sus în gândurile dumneavoastră.   Cert este, doamnă, ca să reiau firul gândurilor, că în noaptea asta am avut un vis, de care nu eraţi străină, care m-a făcut să nu mai simt bula care clatină un gigantic vapor cu aburi pe care guvernul mi-l închiriază şi pe care îl găzduiesc pe unul dintre prietenii şi admiratorii dumneavoastră, Boulanger, precum şi pe fiul meu, fără a mai aminti de Giraud, Maquet, Chacel şi Desbarolles, care se află printre cunoscuţii dumneavoastră. Cert este că am adormit fără să mă preocupe ceva anume şi, cum mă aflu aici într-un decor din O mie şi una de nopţi, un spiriduş m-a vizitat şi m-a condus într-un vis în care dumneavoastră eraţi regina. Acel loc în care m-a condus nu era un palat, era mult mai mult decât un palat, mai mult decât un regat: era minunata Casă de la Arsenal în vremurile ei de fericire şi veselie, când mult-iubitul nostru Charles îi făcea onorurile cu firescul ospitalităţii antice şi mult-respectata noastră Marie cu tot farmecul ospitalităţii moderne.

Alexandre Dumas Vicontele de Bragelonne Volumul 3 I PSIHOLOGIE REGALĂ Regele intră în apartamentele sale cu un pas grăbit. Se prea poate că Ludovic al XlV-lea mergea atât de repede ca să nu se clatine. Ai fi zis că lăsa în urma lui vălul unui doliu misterios. Voioşia aceea pe care toată lumea o observase în mişcările lui la venirea sa în salonul DOAMNEI, şi de care toţi se bucuraseră, nimeni n-o adâncise poate în adevăratul ei sens; dar acum, această plecare atât de furtunoasă, acest chip atât de răvăşit, fiecare le înţelese, sau cel puţin crezu că le înţelege fără mare greutate.   Cutezanţele DOAMNEI, glumele ei puţin cam aspre pentru o fire uşor de întărâtat, şi mai ales pentru o fire de rege, asemuirea, prea directă, fără îndoială, a acestui rege cu un om de rând – iată motivele pe care adunarea le dădea plecării atât de pripite şi atât de neaşteptate a lui Ludovic al XlV-lea. DOAMNA, mai pătrunzătoare ca alţii, nu văzu nici ea totuşi altceva în purtarea monarhului. Şi se simţea mulţumită că lovise întrucâtva în amorul propriu al aceluia care, uitând atât de repede înţelegerea încheiată, părea că luase hotărârea să dispreţuiască, fără a se sinchisi de nimic, cele mai nobile şi mai ilustre cuceriri. Nu era tocmai lipsit de însemnătate pentru DOAMNA, în situaţia în care se găseau lucrurile, de a-l face pe rege să priceapă că era totuşi o deosebire între a iubi pe plan înalt şi a umbla după un amor oarecare, ca un cadet de provincie. Prin iubirile acestea mari, care-şi făceau simţite regalitatea şi atotputernicia, păstrându-şi într-o anumită măsură eticheta şi mândria, un rege nu numai că nu se cobora cu nimic, dar îşi câştiga chiar liniştea, apărarea, misterul şi respectul tuturor. Amorurile vulgare, dimpotrivă, îi aduceau, chiar şi din partea celor mai umili supuşi, clevetiri şi zâmbete de sarcasm; pierdea atunci din măreţia lui, socotită ca neputând da greş şi neputând fi ştirbită. Coborât în sfera măruntelor mizerii omeneşti, el se lovea acolo de biete furtuni lipsite de glorie. Într-un cuvânt, a face din regele-zeu un simplu muritor, atingându-l în inimă, sau chiar numai în obraz, ca pe cel din urmă dintre supuşii lui, însemna să aduci o lovitură îngrozitoare orgoliului ce stăpânea acest sânge clocotitor: Ludovic putea fi captivat mai degrabă prin amor propriu, decât prin iubire. DOAMNA îşi ticluise bine răzbunarea; şi, după cum am văzut, se şi răzbunase.   Să nu se creadă totuşi că DOAMNA era pradă pasiunilor oarbe ale eroinelor din evul mediu şi că privea lucrurile sub aspectul lor sumbru; DOAMNA, dimpotrivă, tânără, graţioasă, spirituală, cochetă, îndrăgostită mai mult din fantezie, din imaginaţie sau ambiţie, decât dintr-o pornire a inimii, DOAMNA, dimpotrivă, inaugura acea epocă de plăceri uşoare şi trecătoare ce se întinde pe parcursul celor o sută douăzeci de ani câţi se numără între jumătatea veacului al XVII-lea şi cele trei pătrimi ale veacului al XVIII-lea. DOAMNA vedea, prin urmare, sau, mai bine zis, credea că vede lucrurile sub adevărata lor înfăţişare; ea ştia că regele, augustul ei cumnat, fusese cel dintâi care râsese de sărmana La Vallière şi că, după obiceiul lui, nu era de presupus că s-ar putea îndrăgosti vreodată de persoana de care avusese prilejul să râdă, fie chiar şi numai o singură clipă. Şi apoi nu era aici şi amorul propriu, acest demon şoptitor care joacă un rol atât de mare în comedia dramatică ce se numeşte viaţa unei femei? Amorul propriu care-i striga cu glas tare, în şoaptă, cu jumătate de voce, pe toate tonurile posibile, că nu se putea în nici un chip ca ea, prinţesă, tânără, frumoasă, bogată, să fie pusă alături de biata La Vallière, tot atât de tânără ca şi dânsa, e adevărat, dar nu atât de frumoasă şi, pe deasupra, cu desăvârşire săracă. Iar această părere a DOAMNEI nu trebuie să mire pe nimeni: se ştie doar că firile cele mai puternice sunt acelea care se măgulesc cel mai mult în comparaţiile pe care le fac între ele şi alţii, între alţii şi ele.   Vom fi poate întrebaţi ce urmărea DOAMNA prin acest atac atât de savant întocmit? Pentru ce atâtea forţe risipite, dacă nu era serios vorba să-l smulgă pe rege de lângă o inimă nouă în care el voia să se instaleze? Avea oare nevoie DOAMNA să-i dea o asemenea importanţă domnişoarei de La Vallière, câtă vreme nu se temea de ea? Nu, DOAMNA nu se temea de La Vallière, în lumina vederilor unui istoric care cunoaşte faptele şi ştie cum se înlănţuiesc ele în viitor sau cum s-au înlănţuit în trecut; DOAMNA nu era nici proroc, nici sibilă; ea nu putea să citească mai mult decât oricare altul în această teribilă şi fatală carte a viitorului, care închide în paginile ei cele mai tainice evenimentele cele mai serioase. Nu, DOAMNA voia pur şi simplu să-l pedepsească pe rege pentru că-i ascunsese înclinarea lui către o altă femeie; voia să-i dovedească în chip limpede că, dacă el folosea acest soi de arme ofensive, atunci ea, femeie de spirit şi de viţă, găsea fără doar şi poate în arsenalul imaginaţiei sale armele defensive în stare să ţină piept chiar atacurilor unui rege. Şi, pe urmă, mai voia să-i arate că, în acest gen de războaie, regii nu mai sunt regi sau, în tot cazul, că regii, luptând pentru propria lor piele, ca nişte oameni de rând, pot să-şi vadă coroanele căzând la cea dintâi lovitură primită; că, în sfârşit, dacă la început, bizuindu-se pe frumuseţea lui, sperase să fie adorat de toate femeile de la curtea sa, asta era o pretenţie pur omenească, îndrăzneaţă, jignitoare pentru unele femei situate mai sus decât altele, şi că lecţia, dată la timp acestui cap regal prea înalt şi prea mândru, nu va fi decât folositoare.   Iată, desigur, care erau gândurile DOAMNEI cu privire la rege. Ceea ce se întâmplase mai înainte rămânea în afara lor. Aşadar, am văzut că ea acţionase asupra spiritului domnişoarelor sale de onoare şi pregătise în toate amănuntele comedia care tocmai se jucase. Regele fu de-a dreptul uluit. De când scăpase de sub tutela domnului de Mazarin, era pentru întâia oară când se vedea iarăşi tratat ca un simplu om. O astfel de severitate, din partea supuşilor săi, i-ar fi dat prilejul să se împotrivească. În luptă, puterile cresc. Dar să se ia la harţă cu nişte femei, să fie încolţit de nişte biete provinciale venite de la Blois anume pentru asta, era culmea dezonoarei pentru un rege tânăr, plin de vanitatea pe care i-o stârneau deopotrivă şi însuşirile sale personale şi puterea regală. Nu era nici o măsură de luat, nici mustrări, nici surghiun, nici a o face pe supăratul. A face pe supăratul ar fi însemnat să mărturisească singur că a fost atins, ca Hamlet, de o spadă cu vârful fără apărătoare – arma ridicolului. Să te prefaci supărat pe femei, ce umilire! Mai ales când aceste femei au la-ndemână râsul pentru a se răzbuna! O, dacă, în loc să lase totul pe seama femeilor, un curtean oarecare s-ar fi amestecat în această intrigă, cu câtă plăcere s-ar fi slujit Ludovic al XIV-lea de prilej pentru a-l arunca în Bastilia!   Dar şi aici mânia regelui se oprea în loc, învinsă de puterea judecăţii. Să ai o armată, închisoare, o putere aproape divină, şi să pui această atotputernicie în slujba unei mărunte dorinţe de răzbunare, iată ceva nedemn nu numai de un rege, dar chiar de un om. Trebuia deci să-şi mistuie în tăcere, pur şi simplu, ocara şi să-şi pună pe faţă masca blândeţii şi a bunăvoinţei. Trebuia să o trateze pe DOAMNA ca pe o prietenă. Ca pe o prietenă!… Şi de ce nu? Căci DOAMNA sau pusese la cale cele ce s-au întâmplat, sau întâmplările îi dăduseră apă la moară. Dacă ea era aceea care pusese la cale totul, o făcuse cu multă îndrăzneală, dar, la urma urmei, oare nu ăsta era rolul ei firesc? Cine se dusese s-o caute, în cele mai dulci momente al lunii sale de miere, pentru a-i şopti la ureche cuvinte de dragoste? Cine cutezase să înfrunte riscurile adulterului, mai mult chiar, ale incestului? Cine, retras în dosul omnipotenţei sale regale, îi spusese acestei tinere femei: “Nu te teme de nimic, iubeşte-l pe regele Franţei, el e mai presus de toţi, şi un gest al braţului său înarmat cu sceptru te va apăra împotriva tuturor, chiar împotriva remuşcărilor tale”? Deci tânăra Prinţesă se supusese acestui cuvânt regesc, cedase la acest glas ispititor, iar acum, după ce făcuse sacrificiul moral al onoarei sale, se vedea plătită pentru acest sacrificiu printr-o necredinţă cu atât mai umilitoare, cu cât avea drept pricină o femeie cu mult mai prejos decât aceea care la început se crezuse a fi iubită. Aşa încât, dacă DOAMNA ar fi fost instigatoarea acestei răzbunări, DOAMNA ar fi avut dreptate. Dacă, dimpotrivă, ea n-avea nici un amestec în această întâmplare, ce motiv avea regele să se supere pe ea? Trebuia oare, sau, mai degrabă, putea ea să stăvilească limbuţia câtorva guri provinciale? Trebuia oare, printr-un exces de zel rău înţeles, să înăbuşe, cu riscul de a o învenina, obrăznicia celor trei fetişcane?   Toate aceste gânduri erau tot atâtea înţepături în însuşi orgoliul regelui; dar, după ce-şi reaminti cu de-amănuntul cele petrecute, Ludovic se miră, stând şi chibzuind, adică după ce-şi legase rănile, că simte alte dureri surde, necunoscute şi de nesuportat. Şi, ceea ce nu îndrăznea să-şi mărturisească nici lui însuşi, era că aceste mâhniri apăsătoare porneau chiar din inima sa. Şi, într-adevăr, se cuvine ca povestitorul s-o mărturisească în faţa cititorului, aşa cum regele şi-o mărturisea lui însuşi: îşi lăsase inima să-i fie ademenită de acea declaraţie copilărească a domnişoarei de La Vallière; crezuse într-o dragoste curată, într-o dragoste adresată bărbatului din el, într-o dragoste străină de orice interes; şi sufletul său, mai tânăr şi mai naiv decât ar fi crezut, sărise în întâmpinarea celuilalt suflet ce se îndrepta spre el cu toate năzuinţele sale. Lucrul cel mai puţin obişnuit în istoria atât de complexă a dragostei este dubla tresărire a iubirii în două inimi dintr-o dată: nici simultaneitate, nici egalitate; unul din îndrăgostiţi începe să iubească aproape întotdeauna înaintea celuilalt, după cum unul sfârşeşte să iubească, aproape întotdeauna, mai târziu decât celălalt. Astfel încât curentul electric se stabileşte în funcţie de intensitatea primei pasiuni care se aprinde. Cu cât domnişoara de La Vallière se arătase mai îndrăgostită, cu atât regele se simţea mai atras spre ea. Şi tocmai asta era ceea ce îl uimea pe rege. Căci era limpede pentru el că nici un curent de simpatie nu putuse să-i străbată inima, deoarece mărturisirea aceea a fetei nu era dragoste, deoarece mărturisirea aceea a ei nu era decât o insultă adusă bărbatului şi regelui, deoarece, în sfârşit, şi asta mai ales îl ardea ca un fier roşu, deoarece, în sfârşit, vorbele acelea nu erau decât o prefăcătorie.   Aşadar, această copilă, căreia, la o privire mai atentă, i se putea tăgădui totul, frumuseţe, blazon, spirit, aşadar, această copilă, aleasă de DOAMNA însăşi tocmai pentru starea ei umilă, nu numai că îl provocase pe rege, dar îl dispreţuise pe rege, adică pe un bărbat care, asemeni unui sultan din Asia, n-avea decât să-şi arunce ochii, să întindă mâna, să lase să-i cadă batista. Şi totuşi, din ajun, el era preocupat de această copilă în aşa măsură, că nu se mai gândea decât la ea, n-o mai visa decât pe ea; din ajun, imaginaţia lui se complăcea în a-i împodobi imaginea cu toate vrăjile pe care ea nu le avea; din ajun, în sfârşit, el, pe care-l chemau atâtea treburi, pe care-l chemau atâtea femei, îşi consacrase toate minutele vieţii sale, toate bătăile inimii sale acestei singure reverii. Într-adevăr, era prea mult, sau era prea puţin. Indignarea îl făcea pe rege să uite de orice, chiar de faptul că de Saint-Aignan era alături de el; iar această indignare se manifesta prin cele mai necruţătoare mustrări la adresa altora.   E adevărat că de Saint-Aignan se ghemuise într-un colţ şi privea din acel colţ cum se înteţeşte furtuna. Dezamăgirea lui i se părea probabil un lucru de nimic în comparaţie cu mânia regală. Asemuia micul său amor propriu cu nemărginitul orgoliu al acestui rege jignit şi, cunoscând inima regilor în general şi pe a celor puternici în particular, se întreba dacă această greutate a furiei, suspendată până acum în gol, nu va sfârşi în curând prin a cădea asupra lui, tocmai pentru faptul că era cu totul nevinovat şi că alţii erau de vină. Într-adevăr, regele se opri dintr-o dată din mersul sau nestăpânit şi, aruncând asupra lui de Saint-Aignan o privire încruntată, strigă: — Şi tu, de Saint-Aignan? De Saint-Aignan făcu o mişcare ce voia să spună: “Ei bine, sire?” — Da, ai fost la fel de neghiob ca şi mine, nu-i aşa? — Sire – bâigui de Saint-Aignan. — Te-ai lăsat prins de această glumă de prost gust. — Sire – zise de Saint-Aignan cuprins de un fel de tremur – maiestatea voastră să nu se mânie: femeile, o ştiţi prea bine, sunt nişte făpturi nedesăvârşite, create pentru rău; deci a aştepta de la ele binele este a le cere imposibilul.   Regele, care avea un respect adânc faţă de sine şi care începea să-şi stăpânească pasiunile cu acea putere pe care avea să şi-o păstreze toată viaţa, regele simţi că se cobora pe sine arătând un atât de mare interes pentru un subiect atât de neînsemnat. — Nu – răspunse el cu însufleţire – nu, te înşeli, Saint-Aignan, nu mă mânii deloc; mă mir numai că ne-am lăsat jucaţi cu atâta dibăcie şi atâta îndrăzneală de aceste două fetişcane. Mă mir mai ales că, în loc să ne dăm seama de ce se întâmplă, am făcut nebunia de a ne lăsa conduşi de propria noastră inimă. — Oh, inima, sire, inima e un organ care trebuie redus la simplele lui funcţiuni fizice şi căruia trebuie să i se interzică toate funcţiunile morale. Mărturisesc, în ce mă priveşte, că atunci când am văzut inima maiestăţii voastre preocupată atât de mult de această mică… — Preocupat, eu? Inima mea preocupată? Spiritul meu poate; cât despre inimă… ea era… Ludovic îşi dădu seama, şi de astă dată, că, pentru a umple un gol, se pomenea în faţa unui alt gol. — De fapt – adăugă el – n-am nimic să-i reproşez acestei copile. Ştiam foarte bine că iubeşte pe altul. — Pe vicontele de Bragelonne, da. Prevenisem despre asta pe maiestatea voastră. — Fără îndoială. Dar nu erai primul. Contele de La Fère îmi ceruse mâna domnişoarei de La Vallière pentru fiul său. Ei bine, la întoarcerea acestuia din Anglia, îi voi căsători, căci se iubesc. — În adevăr, recunosc în asta întreaga mărinimie a regelui. — Haide, Saint-Aignan, ascultă-mă, să nu mai vorbim despre astfel de lucruri – zise Ludovic. — Da, să căutăm a uita afrontul, sire – încuviinţă curteanul, resemnat. — De altfel, va fi foarte uşor – vorbi regele, modulând un suspin. — Şi, pentru început, eu… – rosti Saint-Aignan. — Ei bine? — Ei bine, am să fac o epigramă pe seama acestui trio. O voi intitula: Naiadă şi Driadă, şi cred că are să-i facă plăcere DOAMNEI. — Fă, Saint-Aignan, fă – murmură regele. Îmi vei citi apoi versurile, asta mă va distra. Ah, dar n-are a face, n-are a face, Saint-Aignan – adăugă regele ca un om ce răsuflă cu greutate – lovitura cere o tărie supraomenească pentru a fi îndurată cu demnitate. În timp ce regele încheia astfel, luând aerul celei mai îngereşti răbdări, unul dintre valeţii de serviciu începu să ciocăne timid în uşa de la cameră. Saint-Aignan se retrase la o parte, din respect. — Intră – zise regele. Valetul întredeschise uşa. — Ce doreşti? îl întrebă Ludovic. Valetul arătă o scrisoare îndoită în formă de triunghi. — Pentru maiestatea sa – răspunse el. — Din partea cui? — Nu ştiu; a fost adusă de unul dintre ofiţerii de serviciu. Regele făcu un semn; valetul îi înmână biletul. Cu el în mână, regele se apropie de o lumânare, desfăcu hârtia, citi semnătura şi lăsă să-i scape un strigăt. De Saint-Aignan era destul de politicos pentru a nu privi direct; dar, fără să privească, vedea şi auzea totul. Alergă lângă monarh. Regele, cu un gest, îi făcu semn valetului să iasă. — Oh, Dumnezeule! murmură regele citind. — Maiestatea voastră se simte rău? întrebă de Saint-Aignan cu braţele întinse. — Nu, nu, Saint-Aignan; citeşte! Şi-i dădu biletul. Ochii lui Saint-Aignan se opriră asupra semnăturii. — La Vallière! exclamă el. Oh, sire! — Citeşte! Citeşte! Şi Saint-Aignan citi: Sire, iertaţi-mi cutezanţa, iertaţi-mi mai ales lipsa de formalitate care însoţeşte această hârtie; un bilet mi se pare mai grabnic şi mai stăruitor decât o scrisoare; îmi îngădui deci să adresez un bilet maiestăţii voastre. M-am întors în camera mea zdrobită de durere şi de oboseală, sire, şi implor din partea maiestăţii voastre favoarea unei audienţe în care voi putea spune întregul adevăr regelui meu. Semnat: LOUISE DE LA VALLIÈRE — Ei bine? întrebă regele, reluând hârtia din mâinile lui Saint-Aignan, uimit şi el de cele ce citise. — Ei bine? repetă Saint-Aignan. — Ce zici de asta? — Nu ştiu ce să cred. — Totuşi spune ceva! — Sire, micuţa va fi auzit bubuind trăsnetul şi se va fi speriat. — Să se sperie, de ce? întrebă Ludovic cu mărinimie. — Doamne, ce vreţi, sire! Maiestatea voastră are atâtea motive să se supere pe autorul, sau pe autorii unei glume atât de răutăcioase, şi memoria maiestăţii voastre, îndreptată spre vinovat, va fi o veşnică ameninţare pentru imprudentă. — Saint-Aignan, eu nu gândesc ca tine. — Regele trebuie să gândească mai bine decât mine. — Ei bine, eu văd în aceste rânduri durere, apăsare, şi acum, îndeosebi, când îmi amintesc unele amănunte din scena care s-a petrecut la DOAMNA… În fine… Regele se opri cu aceste cuvinte pe buze. — În fine – reluă Saint-Aignan – maiestatea voastră va îngădui audienţa, iată ceea ce e mai limpede ca orice. — Voi face mai mult, Saint-Aignan. — Ce veţi face, sire? — Ia-ţi mantia. — Dar, sire… — Ştii unde este camera domnişoarelor de onoare ale DOAMNEI? — Bineînţeles. — Cunoşti vreun mijloc de a pătrunde înăuntru? — Oh, aşa ceva nu. — Dar, în sfârşit, trebuie să cunoşti pe cineva de pe-acolo! — În adevăr, maiestatea voastră e un izvor de idei înţelepte. — Cunoşti pe cineva? — Da. — Pe cine cunoşti? Spune! — Cunosc pe un anumit tânăr care se are bine cu o anumită domnişoară. — De onoare? — Da, de onoare, sire. — Cu domnişoara de Tonnay-Charente? întrebă Ludovic râzând. — Nu, din păcate; cu Montalais. — Cum se numeşte tânărul? — Malicorne. — Bun. Te poţi bizui pe el? — Aşa cred, sire. El trebuie să aibă o cheie… Şi dacă are, întrucât şi eu i-am făcut lui un serviciu… mi-o va împrumuta. — E foarte bine! Să mergem. — Sunt la ordinele maiestăţii voastre. Regele îşi aruncă mantia sa pe umerii lui Saint-Aignan, iar el o luă pe a acestuia. Apoi ieşiră amândoi în vestibul.   descarcați cartea direct de aici:...

Alexandre Dumas CONTELE  DE MONTE-CRISTO   volumul 3    I PROCESUL VERBAL   Noirtier aştepta, îmbrăcat în negru şi instalat în jilţ. Când cele trei persoane la care  se aştepta intrară, el privi uşa; valetul o închise imediat. — Ia seama, îi şopti  Villefort Valentinei, care  nu-şi  putea ascunde bucuria, dacă domnul Noirtier vrea  să-ţi comunice lucruri ce ar putea împiedica proiectul căsătoriei, eu îţi interzic să-l înţelegi. Valentine roşi,  dar nu răspunse. Villefort se apropie  de Noirtier. — Iată-l  pe domnul Franz d'Épinay, îi spuse el; l-ai chemat, domnule, şi el se supune dorinţelor dumitale. Fără îndoială, noi dorim de multă vre- me întrevederea aceasta şi voi fi încântat dacă  ea îţi va dovedi cât de puţin întemeiată era împotrivirea dumitale la căsătoria Valentinei. Noirtier nu răspunse decât printr-o privire care îl înfioră pe Villefort. Făcu semn  Valentinei să se apropie.   Într-o clipă,  graţie mijloacelor de care  se slujea  în conversaţiile cu bunicul, fata  găsi cuvântul cheie. Consultă atunci privirea paraliticului, care  se fixă  asupra sertarului unei  mobile mici,  plasată între  ambele ferestre. Deschise sertarul şi găsi într-adevăr o cheie. După  ce luă cheia  şi după  ce bătrânul îi făcu  semn  că într-adevăr pe aceea  o cerea,  ochii  paraliticului se îndreptară spre un scrin  vechi, uitat de ani de zile, care nu cuprindea, cel puţin aşa se crezuse, decât hârţoage inutile. — Să deschid scrinul? întreabă Valentine. — Da, făcu bătrânul. — Să deschid sertarele? Valentine îl deschise şi scoase  un pachet. — Asta doreşti, bunicule?   Ea scoase  rând  pe rând  toate celelalte hârtii, până  când  nu mai rămase nimic în sertar. — Dar sertarul e gol acum,  spuse ea. Ochii  lui Noirtier erau  fixaţi asupra dicţionarului. — Da, bunicule, te înţeleg, glăsui fata. Şi repetă una după  alta  fiecare literă a alfabetului; la S, Noirtier o o- pri.  Ea deschise dicţionarul şi căută până  la cuvântul secret. — A, e un secret? întrebă Valentine. — Da, făcu Noirtier. — Şi cine  cunoaşte secretul? Noirtier privi uşa prin  care  ieşise  servitorul. — Barrois? întrebă ea. — Da, făcu Noirtier. — Să-l chem? — Da.   Valentine se duse  la uşă şi îl chemă pe Barrois. În vremea asta sudoarea şiroia  pe fruntea lui Villefort, iar Franz stătea buimăcit de uimire. Bătrânul servitor apăru. — Barrois, spuse Valentine, bunicul mi-a  cerut să iau cheia,  să des- chid  scrinul şi să trag sertarul; sertarul are un secret pe care dumneata se pare  că îl cunoşti; deschide-l. Barrois se uită  la bătrân. — Supune-te, supuse  ochiul inteligent al lui Noirtier. Barrois se supuse; un fund  dublu se deschise şi înfăţişă un teanc de hârtii, legat cu o panglică neagră. — Acestea le doriţi, domnule? întrebă Barrois. — Da, făcu Noirtier. — Cui trebuiesc predate  hârtiile, domnului de Villefort? — Nu. — Domnişoarei Valentine? — Nu. — Domnului Franz d'Épinay? — Da. Franz înaintă uimit. — Mie, domnule? întrebă el. — Da. Franz primi hârtiile din mâna  lui Barrois şi, aruncându-şi ochii  asupra învelitoarei, citi:   "Să se depună, după  moartea mea,  la prietenul meu  generalul Du- rand,  care,  în cazul  când  va muri şi el, va lăsa pachetul fiului său cu în- demnul de a-l păstra, deoarece cuprinde o hârtie de cea mai  mare însemnătate."   — Ce vreţi, domnule, să fac cu hârtia aceasta? întrebă Franz. — Fără îndoială s-o păstraţi pecetluită aşa cum  este,  spuse  procuro- rul  regal. — Nu, nu, răspunse repede Noirtier. — Doreşti poate ca domnul s-o citească? întrebă Valentine. — Da, răspunse bătrânul. — Auziţi, domnule baron, bunicul vă roagă  să citiţi hârtia aceasta, spuse Valentine. — Atunci să ne aşezăm, glăsui Villefort cu enervare, căci lectura va dura  câtva timp. — Aşezaţi-vă, făcu  ochiul bătrânului. Villefort luă loc, dar Valentine rămase în picioare alături de părintele ei, sprijinită de jilţ, şi Franz rămase în faţa lui. Ţinea  în mână  misterioasa hârtie. — Citeşte-o, spuseră ochii  bătrânului. Franz desfăcu plicul şi o linişte mare  se aşternu în cameră. Citi în mijlocul liniştii:   "Extras din procesele- verbale ale unei  şedinţe a clubului bonapartist din strada Saint- Jaques, ţinută la 5 februarie 1815".   Franz se opri. — 5 februarie 1815?  E ziua când  părintele meu  a fost  asasinat! Valentine şi Villefort tăcură; numai ochiul bătrânului spuse  limpede: Continuă! — Tatăl  meu  a dispărut ieşind  de la clubul acesta, continuă Franz. Privirea lui Noirtier urmă să spună: Citeşte! Franz  reluă:   "Subsemnaţii Louis-Jaques  Beaurepaire, locotenent-colonel de artile- rie, Etienne Duchampy, general de brigadă, şi Claude  Lecharpal, director al apelor şi pădurilor.   Declară că la 4 februarie 1815  a sosit  din insula Elba o scrisoare care recomanda bunăvoinţei şi încrederii membrilor clubului bonapartist pe generalul Flavien de Quesnel care,  servind pe împărat între  1804  şi 1815, era, desigur, devotat cu totul dinastiei napoleoniene, în ciuda titlului de baron pe care Ludovic al XVIII-lea  îl ataşase domeniului său Épinay. În consecinţă a fost  trimisă o scrisoare generalului de Quesnel prin care  era rugat să asiste  la şedinţa de a doua  zi, 5 februarie. Scrisoarea nu indica nici strada, nici numărul casei  unde  urma să se ţină  întrunirea; nu purta nici o semnătură, dar îl anunţa pe general că, dacă vrea  să fie gata, îl va lua cineva la 9 seara. Şedinţele aveau  loc de la orele  nouă  seara  până  la miezul nopţii. La orele  9, preşedintele clubului se prezentă la general. Generalul era gata; preşedintele îi spuse  că una din condiţiile introducerii lui era că va ignora pe vecie  locul  întrunirii şi că va lăsa să i se lege  ochii,  jurând că nu va încerca să scoată legătura.   Generalul de Quesnel acceptă condiţia şi făgădui pe cuvânt de onoare că nu va căuta să vadă  unde-i dus. Generalul îşi pregătise trăsura, preşedintele îi spuse însă că  nu se pot servi  de ea, dat  fiind  că n-avea nici un rost  legarea ochilor stăpânului dacă vizitiul rămânea cu ochii  liberi şi recunoştea străzile prin  care vor trece. — Cum să facem atunci? întrebă generalul. — Am trăsura mea,  spuse preşedintele. — Sunteţi aşa de sigur  de vizitiul dumneavoastră încât  îi încredinţaţi un secret pe care  socotiţi imprudent să-l spuneţi vizitiului meu? — Vizitiul nostru e un membru al clubului, glăsui preşedintele; vom fi conduşi de un consilier de stat. — În cazul  acesta, spuse  generalul râzând, ne pândeşte alt risc: acela  de a ne răsturna. Consemnăm gluma aceasta ca dovadă că generalul nu a fost  câtuşi de puţin silit  să ia parte la şedinţă şi că a venit de bună  voie. După  ce s-au urcat în trăsură, preşedintele i-a reamintit generalului făgăduiala că va lăsa să i se lege  ochii.  Generalul nu se opusese deloc formalităţii: un fular  pregătit în acest  scop în trăsură desăvârşi lucrul.   Pe drum, preşedintelui i se păru  că generalul încerca să privească pe sub legătură: îi reaminti jurământul. — A, da, adevărat! spuse  generalul. Trăsura se opri  în dreptul unei  alei din strada Saint-Jacques. Genera- lul coborî  sprijinindu-se de braţul preşedintelui, a cărui  demnitate nu o cunoştea şi pe care  îl credea un simplu membru al clubului; străbătură a- leea,  urcară un etaj  şi intrară în camera de deliberări. Şedinţa începuse. Înştiinţaţi de prezentarea ce urma să aibă  loc în seara  aceea,  membrii clubului se găseau în completul lor. Când ajunse  în mijlocul sălii,  generalul fu invitat să-şi scoată legătura. Se execută numaidecât şi păru  foarte uimit găsind atât  de multe figuri cunoscute într-o societate a cărei  existenţă nu o bănuise până  atunci. Fu cercetat asupra sentimentelor sale, dar el mărgini să răspundă că scrisorile din insula Elba au vorbit, desigur, despre ele..."   Franz se întrerupse. — Tatăl  meu  era regalist, glăsui el; n-aveau nevoie să-l întrebe asupra sentimentelor sale, căci ele erau  cunoscute. — Aşa se explică legătura mea  cu părintele dumitale, dragă domnule Franz, spuse  Villefort; oamenii se împrietenesc uşor când împărtăşesc aceleaşi păreri. — Citeşte, continuă să spună  ochiul bătrânului. Franz continuă:   "Preşedintele luă atunci cuvântul, îndemnându-l pe general să se explice mai  lămurit; dar domnul de Quesnel răspunse că dorea  mai  întâi să ştie  ce vroiau de la el. Se comunică atunci generalului scrisoarea din insula Elba care  îl re- comanda clubului ca pe un om pe al cărui  concurs se putea conta. Un paragraf întreg expunea întoarcerea probabilă din insula Elba şi făgăduia o nouă  scrisoare cu mai  ample detalii la sosirea  Faraonului, vas aparţinând armatorului Morrel din Marsilia, al cărui  căpitan era trup şi suflet devotat împăratului. Câtă vreme ţinu  lectura, generalul, pe care socotisem că se poate conta ca pe un frate, dădu  dimpotrivă vădite semne de nemulţumire şi de dezgust. După  terminarea lecturii el rămase tăcut, cu sprâncenele încruntate. — Ce aveţi de spus despre scrisoare, domnule general? întrebă preşedintele. — Spun că e prea  puţină vreme de când  am jurat credinţă regelui Ludovic al XVIII-lea,  ca să încalc  jurământul în favoarea fostului împărat, răspunse el.   De data  aceasta răspunsul era prea  limpede pentru a ne mai  putea înşela  asupra sentimentelor lui. — Generale, glăsui preşedintele, pentru noi nu există nici regele Lu- dovic  al XVIII-lea,  nici fostul împărat. Nu există decât Majestatea sa Împăratul, îndepărtat de zece luni  din Franţa, statul său, prin  violenţă şi trădare. — Iertaţi-mă, domnilor, spuse  generalul; se poate ca pentru dumneavoastră să nu existe un rege  Ludovic al XVIII-lea,  dar pentru mine  e, deoarece m-a făcut baron şi mareşal; nu voi uita  niciodată că datorez aceste două  titluri fericitei sale reîntoarceri în Franţa. — Domnule, spuse  preşedintele cu ton cât se poate de serios  şi scu- lându-se, luaţi seama  la ce spuneţi; cuvintele ce rostiţi ne demonstrează limpede că cei din insula Elba s-au înşelat asupra dumneavoastră şi că ne-au  înşelat pe noi. Comunicarea care  vi s-a făcut se explică prin  încre- derea  ce avem în dumneavoastră şi, în consecinţă, printr-un sentiment care  vă onorează. Ne înşelăm noi:  un titlu şi un grad  v-au  raliat noului regim pe care vrem să-l răsturnăm. Nu vă vom  constrânge să ne daţi concursul dumneavoastră; nu vom  înrola  pe nimeni împotriva conştiinţei şi voinţei sale;  dar vă vom  constrânge să vă purtaţi ca un cavaler, chiar dacă nu aţi  fi dispus. — Numiţi cavalerism cunoaşterea conspiraţiei dumneavoastră şi ne- dezvăluirea ei? Eu numesc aceasta complicitate. Precum  vedeţi, sunt mai  sincer  decât dumneavoastră..."   — O, tată! glăsui Franz îndepărtându-se, înţeleg acum  de ce te-au  a- sasinat. Valentine nu se putu  opri  de a arunca o privire asupra lui Franz;  tâ- nărul  era într-adevăr frumos în entuziasmul său filial. Villefort se plimba în lung  şi în lat dinapoia lui. Noirtier urmărea din ochi  expresia fiecăruia, păstrându-şi atitudinea demnă şi severă. Franz reveni asupra manuscrisului şi continuă:   "Domnule, spuse  preşedintele, aţi fost  rugat să veniţi în sânul adunării. Nu v-a târât nimeni cu de-a sila; vi s-a propus să vi se lege ochii,  aţi acceptat. Când aţi primit ambele invitaţii, ştiaţi perfect că nu ne vom  ocupa  de consolidarea tronului lui Ludovic al XVIII-lea,  căci nu ne-am fi luat  atâtea măsuri pentru a ne ascunde de poliţie. Înţelegeţi acum  că ar fi prea  comod să puneţi o mască  pentru a surprinde secretul unor  oameni şi pentru a nu avea  apoi  nevoie decât să scoateţi masca  ca să-i nenorociţi pe cei ce s-au încrezut în dumneavoastră. Nu, nu; veţi spune  mai  întâi  răspicat dacă sunteţi de partea regelui care întâmplător domneşte în momentul a-cesta, sau de partea Maiestăţii sale împăratul. — Sunt regalist, răspunse generalul: am jurat lui Ludovic al XVIII-lea, îmi voi ţine  jurământul. Cuvintele fură  urmate de un murmur general şi se putu  vedea din privirile multor membri ai clubului că ei ar fi vrut să-l silească pe domnul d'Épinay să regrete imprudentele-i vorbe.   Preşedintele se ridică din nou şi impuse tăcere. — Domnule, spuse  el, sunteţi un om prea  serios  şi prea  chibzuit pentru a nu înţelege consecinţele situaţiei în care  ne aflăm unii  faţă  de alţii, şi însăşi sinceritatea dumneavoastră ne dictează condiţiile pe care suntem obligaţi să le punem: veţi  jura  deci pe cuvânt de onoare că, nu veţi  destăinui cele ce aţi auzit. Generalul duse  mâna  la sabie  şi strigă: — Dacă vorbiţi de onoare, înseamnă că nu cunoaşteţi legile ei, şi prin  violenţă nu impuneţi nimic. — Iar dumneavoastră, domnule, continuă preşedintele cu un calm mai  grozav poate decât furia  generalului, lăsaţi sabia;  e sfatul ce vi-l dau. Generalul învârti în jurul său priviri care  trădau un început de neli- nişte. Cu toate acestea, încă nu se plecă; dimpotrivă, adunându-şi toate puterile, spuse: — Nu voi jura! — În cazul  acesta, domnule, veţi  muri! răspunse liniştit preşedintele. Domnul d'Épinay deveni foarte palid: mai  privi o dată  în juru-i; nu- meroşi membri ai clubului vorbeau în şoaptă şi căutau sub mantalele lor arme. — Generale, declară preşedintele, fiţi liniştit; vă aflaţi printre oameni de onoare care vor încerca în tot  chipul să vă convingă înainte de a se năpusti asupra dumneavoastră; dar,  aţi spus singur, vă aflaţi printre conspiratori; posedaţi secretul nostru, sunteţi dator să ne garantaţi secretul. O linişte plină  de semnificaţie urmă acestor cuvinte; iar pentru că generalul nu răspundea nimic, preşedintele spuse  uşierilor: — Închideţi uşile!   Aceeaşi  linişte de moarte urmă cuvintelor sale. Atunci generalul înaintă şi, făcând o violentă sforţare, spuse: — Am un fiu şi sunt  dator să mă gândesc la el când  mă găsesc printre asasini. — Generale, spuse cu nobleţe şeful  adunării, un om singur are întot- deauna dreptul să insulte cincizeci: este  privilegiul slăbiciunii. Face însă rău că uzează  de acest  drept. Crede-mă, generale, jură  şi nu ne insulta. Încă o dată  îmblânzit de superioritatea şefului adunării, generalul şovăi  un moment; dar apoi,  înaintând până  la biroul preşedintelui, întrebă: — Care e formula? — Iat-o: "Jur pe onoare că nu voi trăda nimănui cele ce am văzut şi auzit  la 5 februarie 1815, între  orele  nouă  şi zece seara,  şi declar că merit moartea dacă încalc  jurământul." Generalul păru  stăpânit de o înfiorare nervoasă, care  îl împiedică timp de câteva secunde să răspundă; în sfârşit, înfrânându-şi un dezgust vădit, rosti  jurământul, dar cu un glas aşa de scăzut încât  abia  se auzi; de aceea  câţiva membri cerură să-l repete cu glas mai  tare şi mai lămurit, ceea ce el făcu. — Acum  doresc  să mă retrag, glăsui generalul; sunt,  în sfârşit, liber?   Preşedintele se ridică, desemnă trei membri ai adunării pentru a-l însoţi  şi se urcă  în trăsură cu generalul, după  ce îi legă  ochii.  Printre cei trei membri era vizitiul care îl adusese. Ceilalţi membri ai clubului se despărţiră în tăcere. — Unde vreţi să vă ducem? întrebă preşedintele. — Oriunde voi putea să scap de prezenţa dumneavoastră! răspunse domnul d'Épinay. — Domnule, declară atunci preşedintele, luaţi seama, nu vă mai găsiţi în adunare, nu mai  aveţi a face decât cu oameni izolaţi; nu-i insultaţi, dacă nu vreţi să fiţi tras la răspundere pentru insultă. Dar, în loc să priceapă limbajul acesta, domnul d'Épinay răspunse: — Sunteţi tot  aşa de brav  în trăsură ca şi la clubul dumneavoastră, pentru motivul, domnule, că patru oameni sunt  întotdeauna mai  tari decât unul singur. Preşedintele dădu  ordin  să se oprească trăsura. Se aflau  în dreptul cheiului des Ormes,  unde  e scara care duce la râu. — De ce opriţi aici? întrebă domnul d'Épinay. — Pentru  că, domnule, spuse  preşedintele, aţi insultat un om, iar o- mul  acesta nu vrea  să mai  facă un pas fără a vă cere în chip  leal satisfacţie. — Un mod  de asasinare, spuse  generalul înălţând din umeri. — Fără zgomot, domnule, răspunse preşedintele, dacă nu vreţi să vă privesc ca pe unul  din oamenii pe care îi arătaţi adineauri, cu alte cuvinte ca pe un laş care face din slăbiciunea sa scut.  Sunteţi singur; unul vă va răspunde; aveţi o spadă,  am şi eu una în bastonul acesta; nu aveţi martori; unul  din domni va fi martorul dumneavoastră. Acum,  dacă vreţi, puteţi să scoateţi legătura. Generalul îşi smulse îndată batista de la ochi. — În sfârşit, spuse  el, voi şti cu cine am a face. Deschiseră uşa trăsurii: cei patru bărbaţi coborâră..."   Franz se întrerupse încă o dată.  Îşi şterse  sudoarea rece care  îi curgea pe frunte; era un spectacol înfricoşător să-l vezi pe fiu,  tremurând şi palid, citind cu glas tare amănuntele necunoscute până  atunci ale morţii părintelui său. Valentine îşi împreună mâinile, ca şi cum  s-ar fi rugat. Noirtier se uită  la Villefort cu o expresie aproape de dispreţ şi orgoliu. Franz continuă:   "Era, precum am spus, la 5 februarie. De trei zile îngheţul era între cinci  şi şase grade; scara  luneca din cauza sloiurilor; generalul era gras şi înalt,  astfel că preşedintele îi oferi  partea dinspre rampă ca să coboare. Cei doi martori veneau în urmă. Noaptea era întunecoasă, treptele scării  umede de zăpadă şi chiciură, apa se vedea curgând neagră, adâncă, purtând câteva sloiuri pe ea. Unul din martori se duse să caute o lanternă într-o corabie de căr- buni; la lumina lanternei, examinară armele. Spada preşedintelui care  era, precum s-a spus,  o simplă spadă  pur- tată într-un baston, era mai  scurtă decât a adversarului şi n-avea gardă. Generalul d'Épinay propuse ca ambele săbii  să fie trase  la sorţi: pre- şedintele răspunse însă că el a provocat şi că, provocând, a pretins ca fiecare să se servească de arma  sa.   Martorii încercară să stăruie; preşedintele îi sili să tacă. Puseră lanterna jos, adversarii se aşezară de o parte şi de alta  lupta începu. Lumina făcea  din cele două  spade  două  fulgere. Oamenii abia puteau fi zăriţi, într-atât de dens era întunericul. Domnul general trecea drept unul  dintre cei mai  buni  mânuitori de spadă.  El fu însă luat  aşa de repede încât  dădu  înapoi  şi căzu. Martorii îl crezură ucis;  dar adversarul său, care  ştia  că nu l-a atins, îi oferi  mâna  pentru a-l ajuta să se ridice. În loc să-l calmeze, împrejurarea aceasta îl scoase  din sărite pe general, care se năpusti la rându-i asupra adversarului. Dar adversarul nu dădu  înapoi  deloc.  De trei ori generalul se trase  în urmă şi reveni la atac. A treia oară căzu din nou. Ceilalţi îşi închipuiră că a alunecat, aşa cum  lunecase prima dată; văzând însă că nu se ridică, martorii se apropiară de el şi încercară să-l scoale; dar cel care  îl luase  în braţe simţi sub mână  o căldură jilavă. Era sânge. Generalul, care era aproape leşinat, îşi reveni. — Mi s-a trimis un spadasin, un maestru de arme! spuse el. Fără să răspundă, preşedintele se apropie de martorul care  ţinea lanterna şi, ridicându-şi mâneca, îşi arătă braţul străpuns de două lovituri de spadă;  apoi,  desfăcându-şi haina  şi vesta, arătă şoldul vătămat de-a treia lovitură. Cu toate astea  nu scoase  măcar un oftat. Generalul d'Épinay intră în agonie şi îşi dădu  sufletul după  cinci  mi- nute..."   Franz citi ultimele cuvinte cu o voce  aşa de gâtuită încât  abia  se auziră, iar după  ce le citi  se opri  trecându-şi mâna  peste  ochi  ca pentru a alunga un nor. După  o clipă  de tăcere, continuă:   "Preşedintele urcă  scara  după  ce îşi băgă  sabia  în baston; o dâră  de sânge  însemna drumul său pe zăpadă. Nu ajunse încă sus când  auzi un clipocit înăbuşit în apă: era corpul generalului, pe care martorii îl aruncară în râu după  ce constatară moartea. Generalul a sucombat, deci, într-un duel  loial,  iar nu într-o capcană, cum s-ar putea  spune. Drept care  am semnat prezentul proces-verbal pentru a stabili adevărul faptelor, ca nu cumva vreunul dintre actorii acestei scene cumplite să fie acuzat într-o zi de crimă cu premeditare, sau de trădare a legilor onoarei. Semnat: Beauregard, Duchampy şi Lecharpal".   După  ce Franz sfârşi  lectura aceasta aşa de cumplită pentru un fiu, după  ce Valentine, palidă de emoţie, îşi şterse  o lacrimă, după  ce Villefort, tremurând ghemuit într-un colţ,  încercase să înlăture furtuna adresând neînduplecatului bătrân priviri imploratoare: — Domnule, îi spuse d'Épinay lui Noirtier, deoarece dumneavoastră cunoaşteţi istoria aceasta grozavă în toate amănuntele ei, deoarece aţi întărit-o prin  semnături onorabile, deoarece, în sfârşit, îmi faceţi impresia că vă interesaţi de mine, deşi interesul dumneavoastră nu s-a manifestat încă decât prin  durere, vă rog să nu-mi refuzaţi ultima satisfacţie: spuneţi-mi numele preşedintelui clubului pentru a cunoaşte, în sfârşit, pe cel ce l-a ucis pe bietul meu  părinte. Villefort căută, buimăcit parcă, butonul uşii.  Valentine, care înţelese cea dintâi răspunsul bătrânului şi care  observase de multe ori pe antebraţul lui două  urme de sabie,  făcu  un pas înapoi. — Pentru  numele lui Dumnezeu, domnişoară, spuse  Franz adresân- du-se  logodnicei sale, veniţi în sprijinul meu  ca să aflu  numele omului care  m-a făcut orfan la doi ani.   Valentine rămase nemişcată şi mută. — Crede-mă, domnule, spuse  Villefort, nu mai  prelungi scena aceasta oribilă, de altminteri numele au fost  într-adins tăinuite. Nici părintele meu  nu-l cunoaşte pe preşedinte, iar dacă îl cunoaşte, nu va putea să-l spună: numele proprii nu se găsesc  în dicţionar. — Ce nenorocire! exclamă Franz. Singura speranţă care  m-a susţinut de-a lungul lecturii şi care  mi-a  dat puterea să merg până  la capăt era că voi cunoaşte cel puţin numele celui  ce l-a ucis pe părintele meu. Domnule, domnule, exclamă el întorcându-se spre Noirtier, pentru numele lui Dumnezeu, faceţi ce veţi  putea... vă implor... pentru a-mi indica, pentru a mă face să înţeleg... — Da, răspunse Noirtier. — Domnişoară, domnişoară, strigă Franz, bunicul dumneavoastră a făcut semn  că poate să mi-l  arate... pe omul  acela... Ajutaţi-mă... dumneavoastră îl înţelegeţi... daţi-mi concursul. Noirtier privi dicţionarul. Franz îl luă cu un tremur nervos şi pronunţă pe rând  literele alfabetului până  la E. La litera aceasta bătrânul făcu semn  că da. — E, repetă Franz.   Degetul tânărului lunecă pe cuvinte; dar la toate cuvintele, Noirtier răspundea printr-un semn  negativ. Valentine îşi ascundea capul  în mâini. În sfârşit, Franz ajunse la cuvântul Eu. — Da, făcu bătrânul. — Dumneavoastră? exclamă Franz şi părul  i se zbârli pe cap; dum- neavoastră, domnule Noirtier, l-aţi ucis pe părintele meu? — Da, răspunse Noirtier fixând asupra tânărului o privire impunătoa- re. Franz căzu fără  puteri într-un jilţ. Villefort deschise uşa şi fugi,  căci îi venise în minte să înăbuşe bruma de existenţă ce stăruia încă în inima cumplită a bătrânului.   download carte....

Capitolul VI ÎNCHISOAREA TEMPLE   În aceeaşi zi, la aceeaşi oră la care Maurice, crunt dezamăgit, trecea iarăşi podul Journelle, mai mulţi cetăţeni municipali însoţiţi de Santerre, comandantul Gărzii naţionale, procedau la o cercetare severă în turnul mănăstirii Temple — lăcaşul călugărilor templieri —, transformată în închisoare din ziua de 13. Totul se desfăşura cu deosebire în apartamentul de la etajul al treilea, alcătuit dintr-un vestibul şi trei încăperi. Una dintre camere era ocupată de două femei, o fată şi un copil de nouă ani, cu toţii îmbrăcaţi în haine cernite. Cea mai vârstnică dintre femei să tot fi avut treizeci şi şapte sau treizeci şi opt de ani. Şedea lângă o masa şi citea. A doua şedea şi ea şi lucra la o tapiserie; putea să fie în vârsta de douăzeci şi opt, douăzeci şi nouă de ani.  Fata, în jur de paisprezece ani, şedea lânga copil care bolnav sau numai culcat, ţinea ochii închişi ca şi cum ar fi dormit ,cu toate că era cu neputinţă să dormi în zgomotul pe care-l făceau cetăţenii municipali. Unii mutau paturile, ceilalţi desfăceau lenjeria în care terminaseră de cercetat, se uitau cu o stăruinţă insolentă la nenorocitele arestate, care şedeau cu privirile încăpăţânat plecate una asupra cărţii pe care o citea, cealaltă asupra ţesăturii, iar a treia asupra fratelui ei.  Cea mai în vârstă, înaltă, palidă şi frumoasă, citea şi părea că-şi concentrează atenţia mai ales asupra carţii, cu toate că, după toate probabilităţile, numai ochii citeau, nu mintea. Atunci, unul dintre cetăţenii municipali se apropie de ea, îi smulse cu sălbăticie cartea din mână şi o azvârli în mijlocul încăperii.  Deţinuta întinse mâna spre masă, luă un al doilea volum şi continuă să citească. Montagnardul prinse a se repezi furios să-i smulgă şi-al doilea volum, cum făcuse cu primul. Dar la mişcarea lui, deţinuta care broda lângă fereastră tresări, iar fata alergă, cuprinse cu braţele capul femeii care citea şi murmură, plângând: — Vai! sărmana mea mamă. Apoi o îmbrăţişă. Atunci deţinuta îşi lipi buzele de urechea fetei, ca şi cum ar fi sărutat-o, şi-i şopti: — Maria, în gura sobei e ascuns un bileţel: scoate-l. — Hai! hai! făcu reprezentantul municipal, trăgând-o sălbatic pe fată spre el şi despărţind-o de maică-sa. Când aveţi de gând să încetaţi cu sărutatul? — Domnule, ripostă fata, Convenţia a decretat cumva că un copil nu are voie să-şi sărute mama? — Nu, dar a decretat ca toţi trădătorii şi aristocraţii să fie pedepsiţi şi de aceea ne aflăm şi noi acum aici, ca să punem întrebări. Hai, Antoaneta, răspunde. Cea interpelată atât de grosolan nu găsi de cuviinţă nici măcar să se uite la cel ce-i pusese întrebarea. Dimpotrivă, întoarse capul şi o uşoară îmbujorare trecu peste obrajii ei, livizi din cauza durerii şi brăzdaţi de lacrimi. — E cu neputinţă, urmă omul acela, să nu fi avut habar de tentativa de astă-noapte. Dincotro vine? Aceeaşi tăcere din partea deţinutei. — Răspunde, Antoaneta, zise atunci Santerre, apropiindu-se, fără să fi luat aminte la fiorul de groază ce-o cuprinsese pe tânăra femeie, când îl văzu pe omul care în ziua de 21 ianuarie, dimineaţa, venise să-l ridice din închisoarea Temple pe Ludovic al XVI-lea ca să-l ducă la eşafod. Răspunde. Astă-noapte a fost o conspiraţie împotriva Republicii şi au încercat să te smulgă din închisoarea care, în aşteptarea pedepsirii crimelor de care te-ai făcut vinovată, ţi-a fost destinată prin voinţa poporului. Ia spune, ştiai că se punea la cale conspiraţia asta? Maria-Antoaneta tresări la auzul vocii aceluia de care părea că se apără, trăgându-se cât mai în fundul scaunului pe care şedea. Dar nu răspunse nici întrebării acesteia a lui Santerre, cum nu răspunsese nici celorlalte două ale reprezentantului municipal. — Aşadar, nu vrei să răspunzi? spuse Santerre, izbind puternic cu piciorul în podea. Deţinuta luă de pe masă un al treilea volum. Santerre se întoarse. Puterea brutală a acestui om, care avea sub comandă 80.000 de inşi, căruia nu i-a trebuit decât un singur gest ca să înăbuşe vocea lui Ludovic al XVI-lea în pragul morţii, se izbea neputincioasă de demnitatea unei biete deţinute, al cărei cap îl putea face să cadă, dar nu să se plece. — Şi tu, Elisabeth, se adresă el celeilalte femei, care preţ de-o clipă încetase să lucreze la tapiserie spre a-şi împreuna mâinile şi a se ruga, dar nu oamenilor acelora, ci lui Dumnezeu..., ai să-mi răspunzi? — Nu ştiu ce mă-ntrebaţi, replică ea, nu vă pot deci răspunde. — Ei, drăcie! Cetăţeană Capet, făcu Santerre, pierdându-şi răbdarea, e totuşi limpede ce întreb. Spun că ieri s-a făcut o tentativă ca să fiţi scoase din închisoare — şi că desigur cunoaşteţi vinovaţii. — Nu avem nici un soi de comunicaţie cu exteriorul, domnule, nu putem, aşadar, şti nici ceea ce se face pentru noi, nici ceea ce se face împotriva noastră. — Bine, fie, spuse reprezentantul municipal. Avem s-aflăm noi atunci ce ne spune nepotul tău.  Şi se apropie de patul prinţului moştenitor al Franţei. În faţa unei asemenea ameninţări, Maria-Antoaneta se ridică numaidecât. — Domnule, spuse ea, fiul meu e bolnav şi doarme... Nu-l deştepta. — Atunci răspunde tu. — Nu am cunoştinţă de nimic. Reprezentantul municipal porni drept spre patul micului deţinut, care se făcea, aşa cum am mai spus, că doarme. — Hai, hai, scoală, Capet, zise el zgâlţâindu-l cu sălbăticie. Regina, în zbuciumul durerii şi-al spaimei, făcu semn către fiică-sa care, folosindu-se de momentul potrivit, se strecură în camera vecină, deschise unul dintre capacele sobei, scoase biletul, îl arse, apoi se întoarse înapoi în cameră şi cu o privire o linişti pe maică-sa. — Ce vreţi de la mine? întrebă copilul. — Vrem să ştim dacă n-ai auzit nimic astă-noapte? — Nu, am dormit. — Îţi place tare să dormi, după cât se pare. — Da, pentru că visez când dorm. — Şi ce visezi? — Că-l văd pe tatăl meu, pe care l-aţi ucis. — Aşadar, n-ai auzit nimic? întrebă repezit Santerre. — Nimic. — Precis că lupanii ăştia sunt înţeleşi cu lupoaica, zise înfuriat agentul municipal; şi, totuşi, s-a înfăptuit un complot. Regina schiţă un surâs. — Austriaca nu se sinchiseşte de noi, exclamă municipalul. Ei, dacă-i aşa, hai să aplicăm cu toată rigoarea decretul Comunei scoală-te, Capet. — Ce vreţi să faceţi? strigă regina ieşindu-şi din fire. Nu vedeţi, fiul meu e bolnav, că are febră? Vreţi să-l ucideţi? — Fiul tău, îi răspunse agentul municipal, e o pricină continuă de nelinişte pentru consilierii închisorii Temple. El este ţinta tuturor conspiratorilor. Îşi fac iluzii c-au să vă răpească pe toţi împreună. Ei bine, să poftească... Tison!... Ia chemaţi-l pe Tison. Tison era un fel de zilier, însărcinat cu muncile grele în gospodăria închisorii. Veni la chemare. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu pielea arsă de soare, cu faţa aspră şi sălbatică şi cu părul negru, scurt şi creţ, coborând până pe sprâncene. — Tison, întrebă Santene, cine a venit ieri s-aducă merinde deţinuţilor? Tison rosti un nume. — Şi rufăria cine le-a adus-o? — Fiică-mea. — Aşadar, fiică-ta e spălătoreasă? — Păi, desigur. — Şi tu i-ai dat deţinuţii ca muşterii? — De ce nu? Şi ea poate să câştige de pe urma lor la fel ca oricare alta. Doar nu mai sunt banii tiranilor, sunt banii naţiunii, de vreme ce naţiunea plăteşte pentru ei. — Ţi s-a spus să cercetezi rufăria cu de-amănuntul. — Şi ce? Nu-mi fac eu datoria cum trebuie? Ca dovadă, ieri am găsit o batistă cu două noduri şi m-am dus s-o arăt la consiliu, care i-a poruncit soţiei mele s-o deznoade, s-o calce şi să se ducă la coana Capet să i-o dea fără să-i spună nimic. La auzul ştirii cele două noduri făcute la batistă, regina tresări, pupilele i se măriră, iar doamna Elisabeth schimbă o privire cu dânsa. — Tison, zise Satere, fiică-ta e o cetăţeană al cărei patriotism nu e pus de nimeni la îndoială, dar cu începere de astăzi nu mai are voie să intre în închisoarea Temple.  — Vai! Doamne! exclamă Tison înspăimântat, ce tot spuneţi dumneavoastră? Cum adică, să nu-mi mai văd fiica decât când ies de-aici? — Nici tu n-ai să mai ieşi, urmă Santerre. Tison se uită jur-împrejur fără să-şi oprească privirea buimăcită asupra nici unui lucru din preajmă, apoi strigă brusc: — N-am să mai ies! A! Va să zică aşa? Ei bine, eu vreau ies de-a binelea. Îmi dau demisia; eu nu-s trădător, nici aristocrat, ca să fiu ţinut în închisoare. V-o spun pe şleau, vreau să ies. — Cetăţene, îl întrerupse Santerre, ascultă de ordinele Comunei şi taci din gură, sau ai s-o sfârşeşti rău, ţi-o spun eu. Rămâi pe loc şi fii cu ochii în patru la cele ce se petrec. Sunt cu ochii pe tine, te previn. Între timp, regina, crezându-se uitată, se înseninase încet-încet şi-l aşeză pe fiul ei în pat. — Cheamă-ţi nevasta sus, îi spuse reprezentantul municipal lui Tison. Acesta ascultă fără să crâcnească. Ameninţările lui Santerre îl potoliseră, făcându-l blând ca mielul. Soţia lui Tison se arătă. — Vino-ncoa', cetăţeană, îi spuse Santerre; noi trecem în încăperea de-alături şi cât stăm acolo tu percheziţionează deţinutele. — Ce zici, nevastă, nu vor să ne mai lase fata să vină la Temple. — Cum? Nu mai vor să ne lase fata să vină? Să nu ne mai vedem fata? Tison clătină din cap. — Ce tot spui? — Spun c-avem să facem un raport către consiliul închisorii şi consiliul va hotărî. Până atunci... — Până atunci, zise femeia, eu vreau să-mi văd fata. — Taci! se răsti Santerre; te-am chemat aici ca să percheziţionezi arestatele, percheziţionează-le şi pe urmă vedem noi... — Dar... totuşi! — Ţî! ţî! făcu Santerre încruntând sprâncenele; îmi pare că treburile se-ncurcă. — Femeie, fă odată ce-ţi spune cetăţeanul general; pe urmă doar ai auzit c-a spus că vedem noi... Şi Tison se uită la Santerre cu un zâmbet umil. — Bine, spuse femeia, hai, plecaţi, sunt gata să le percheziţionez. — Dragă doamnă Tison, i se adresă regina, să credeţi... — Nu cred nimic, cetăţeană Capet, spuse cumplita femeie scrâşnind din dinţi, afară doar că tu eşti pricina nenorocirilor poporului. De aceea, numai să găsesc eu ceva ce nu se cuvine asupra ta, şi-ai să vezi tu. Patru oameni rămaseră la uşă să-i dea o mână de ajutor nevestei lui Tison, în cazul în care regina s-ar fi împotrivit.  S-a făcut începutul cu regina. Asupra ei s-au găsit o batistă înnodata cu trei noduri, ce părea nenorocire, un răspuns pregătit la cea de care vorbise Tison, un creion, o rasă de călugăriţă şi nişte ceară roşie de sigilat. — Aha! ştiam eu prea bine, exclamă femeia lui Tison, şi le-am spus-o municipalilor, că austriaca scrie! Deunăzi am găsit un bob de ceară pe dosul sfeşnicului. — Vai! doamnă, spuse regina, implorând-o, să nu le arătaţi decât rasa. — Ei da, sigur, răspunse femeia, să-mi fie milă de tine!... Dar de mine cui i-e milă?... Vor să-mi ia fata. Asupra doamnei Elisabeth şi alteţei-regale nu s-a găsit nimic. Femeia lui Tison chemă agenţii municipali care intrară cu Santerre în frunte, ea le înmână lucrurile găsite asupra reginei, care trecură din mână în mână şi făcură obiectul unui număr nesfârşit de presupuneri. Mai ales batista cu trei noduri puse la-ncercare multă vreme imaginaţia persecutorilor neamului regesc. — Şi-acum, spuse Santerre, avem să-ţi citim hotărârea Convenţiei. — Care hotărâre? întrebă regina. — Hotărârea care ordonă să fii despărţită de fiul tău. — E-adevărat că există o asemenea hotărâre? — Da. Convenţia are prea mare grijă de copilul încredinţat mamei de către naţiune, ca să-l lase în tovărăşia unei mame atât de depravate ca tine... Ochii reginei aruncau fulgere. — Dar formulaţi măcar o învinuire, tigri ce sunteţi. — Zău că nu-i greu, interveni un municipal, iată... Şi rosti o învinuire infamă ca una dintre cele formulate împotriva Agrippinei.  — Ah! exclamă regina, în picioare, albă ca varul şi superbă în indignarea ei, vie-mi în sprijin sunetul tuturor mamelor!  — Hai! hai! făcu municipalul, toate sunt întocmai cum spun. Dar iată-ne stând aici de vreo două ceasuri şi nu ne putem pierde toată ziua. Scolă-te Capet şi vino după noi. — Niciodată! Niciodată! strigă regina spre agenţii municipali şi tânărul Ludovic ,pregătindu-se să apere patul de apropierea duşmanului, cum face tigroaica cu puii ei — niciodată n-am să îngădui să-mi fie luat copilul!  — Vai, domnilor, interveni doamna Elisabeth împreunându-şi mâinile cu o expresie demnă de admirat, în numele Celui-de-Sus fie-vă milă de două mame! — Descleştaţi-vă gurile, răspunse Santerre, divulgaţi numele, mărturisiţi planul complicilor voştri, spuneţi ce voiau să însemne nodurile acelea de la batista adusă cu rufele voastre de fata lui Tison, şi cele făcute la batista găsită în buzunarele voastre; atunci are să vi se lase copilul. Cu o privire doamna Elisabeth păru că imploră pe regină să facă cumplitul sacrificiu. Dar ea, ştergându-şi cu mândrie o lacrimă ce-i strălucea ca o nestemată în colţul ochiului zise: — Rămas bun, copilul meu. Să nu-l uiţi niciodată pe tatăl tău, care e acum în cer, şi nici pe maică-ta, pe care în curând are s-o regăsească; nu uita să spui în fiecare seară rugăciunea pe care te-am învăţat. Adio, fiul meu. Îl mai îmbrăţişă o dată, pentru cea din urmă oară, şi apoi, ridicându-se indiferentă şi neînduplecată, le spuse: — Nu ştiu nimic, domnilor; faceţi ce doriţi. Reginei i-ar fi trebuit însă mai multă putere decât cea de care era în stare un suflet de femeie şi mai ales o inimă de mamă. Se prăbuşi zdrobită pe un scaun, în vreme ce i se lua copilul, căruia-i curgeau lacrimile şiroaie şi care întindea braţele spre ea, fără să scoată însă nici un strigăt. Uşa se închise în urma reprezentanţilor municipali care ridicaseră copilul de rege, şi cele trei femei rămaseră singure. Urmă o clipă de tăcere deznădăjduită, întreruptă de câteva hohote de plâns. Regina o curmă. — Fiica mea, întrebă ea, ce e cu biletul? — L-am ars, aşa cum mi-ai spus, mamă. — Fără să-l fi citit? — Fără să-l citesc. — Atunci adio, ultimă licărire, supremă speranţă, şopti doamna Elisabeth. — Da, ai dreptate, ai dreptate, surioară, suferinţa e prea grea. Apoi întorcându-se spre fiică-sa: — Dar măcar ai văzut scrisul, Maria? — Da, mamă, doar o clipă. Regina se ridică, se duse până la uşa să vadă dacă nu e cumva spionată, apoi, scoţând un ac din păr, se apropie de zid, scoase dintr-o crăpătură o hârtiuţă împăturită ca un bileţel şi, arătând-o prinţesei îi spuse: — Înainte de a-mi răspunde copila mea, aminteşte-ţi bine cele văzute şi spune-mi: era acelaşi scrie ca acesta de aici? — Da, mamă, exclamă prinţesa, da, îl recunosc, e acelaşi! — Slavă Domnului! murmură regina, căzând în genunchi într-o stare de exaltare. Dacă astăzi dimineaţă a fost în stare să scrie, înseamnă că-i salvat. Mulţumescu-ţi ţie Doamne! Unui prieten atât de nobil i se cuvenea una din minunile tale. — De cine vorbeşti, mamă? întrebă prinţesa. Cine este acest prieten al nostru? Spune-mi cum îl cheamă, ca să-l pomenesc în rugile care le-nalţ Domnului. — Da, ai dreptate, copila mea, să nu uiţi niciodată numele acesta, purtat de un gentilom pe cât de cinstit, pe atât de viteaz. El nu ne e devotat din ambiţie, căci nu ni s-a arătat decât în zilele nenorocirii noastre. N-a văzut-o niciodată pe regina Franţei, sau, mai curând regina Franţei nu l-a văzut niciodată şi, iată, îşi închină viaţa ca s-o apere. Poate fi-va răsplătit, aşa cum se răsplăteşte azi orice virtute, cu o moarte cumplită… Dar dacă va fi să moară... vai! acolo sus! am să-i mulţumesc... Numele lui e… Regina privi cu nelinişte în juru-i şi spuse în şoaptă: — Numele lui e Cavalerul de Maison-Rouge... Rugaţi-vă pentru el.     Capitolul VII JURĂMÂNT DE JUCĂTOR   Încercarea de răpire, oricât a fost de contestată, pentru că nu se trecuse la executarea ei, aţâţase pe de-o parte mânia unora, pe de alta curiozitatea şi interesul altora. Dealtfel — fapt ce adăuga evenimentului despre care vorbim o probabilitate aproape palpabilă — până şi comitetul siguranţei generale aflase că, de vreo trei săptămâni sau chiar o lună, o mulţime de emigranţi se reîntorseseră în Franţa, pătrunzând prin diferite puncte de frontieră. Era limpede că oamenii care-şi riscau astfel capul nu şi-l riscau fără un scop şi că un asemenea scop, după toate probabilităţile, nu putea fi altul decât acela de a-şi da concursul la răpirea familiei regale. La propunerea lui Osselin, membru al Convenţiei, se şi promulgase cumplitul decret prin care se condamna la moarte orice emigrant dovedit că a pus iarăşi piciorul pe pămânţul Franţei, orice francez dovedit că şi-a făcut planuri de emigrare, orice individ dovedit că a ajutat un emigrant sau un emigrat să fugă sau să se reîntoarcă şi, în sfârşit, orice cetăţean dovedit că a adăpostit vreun emigrant. Cu această lege înspăimântătoare s-a inaugurat Teroarea. Nu mai lipsea decât legea suspecţilor. Cavalerul de Maison-Rouge era un duşman prea întreprinzător şi prea îndrăzneţ pentru ca pătrunderea lui în Paris şi apariţia sa la închisoarea Temple să nu fi generat luarea celor mai grave măsuri. Percheziţii mai severe ca niciodată fură executate într-o grămadă de case suspecte. Dar, afară de descoperirea câtorva emigrante, care se lăsară ridicate, şi a câtorva bătrâni, care nu-şi mai bătură capul să-şi apere de călău puţinele zile ce le mai rămăseseră de trăit, cercetările nu duseră la nici un rezultat. Secţiile, aşa cum lesne e de închipuit, în urma acestui eveniment au avut de lucru până peste cap multe zile în şir, şi, ca atare, secretarul secţiei Lepelletier, una dintre cele mai influente din Paris, nu prea a avut timp să se gândească la necunoscuta lui. Mai întâi încercase să uite, aşa cum hotărâse când părăsise vechea stradă Saint-Jacques, dar, precum îi spusese şi prietenul său Lorin:   Gândindu-te că trebuie să uiţi, Te trezeşti că-ţi aduci aminte.   Maurice, totuşi, nu spusese nimic, nici nu mărturisise nimic. Ferecase în suflet amănuntele aventurii care scăpase de investigaţia prietenului său. Cu toate acestea, Lorin, care cunoştea firea veselă şi comunicativă a lui Maurice şi care acum îl vedea întruna dus pe gânduri şi căutând singurătatea, presimţise şi bănuia că pungaşul acela de Cupidon, cum îi spunea el, îşi vârâse coada. E de notat că în timpul celor optsprezece secole de monarhie, Franţa a avut puţini ani închinaţi mitologiei, precum anul de graţie 1792. Totuşi, cavalerul nu fusese prins. Nu se mai auzea vorbindu-se de el. Regina, văduvită de soţ, lipsită de copil, se mulţumea doar să plângă, când rămânea singură, între fiică şi cumnată. Tânărul prinţ moştenitor începea, pe mâinile cizmarului Simon, cunoscutul martiraj ce avea să-l alăture peste doi ani tatălui şi mamei sale. Urmă doar o clipă de acalmie. Vulcanul montagnard se odihnea înainte de a-i nimici pe girondini. Maurice simţea apăsarea acelei acalmii, aşa cum se simte povara atmosferei pe vreme de furtună şi, neştiind cum să-şi petreacă clipele de răgaz, ce-l lăsau pradă înflăcărării unui simţământ care, de nu era chiar dragoste, grozav îi mai semăna, Maurice, cum ziceam, citi iarăşi scrisoarea, îşi lipi buzele de frumosul safir, şi se hotărî, călcându-şi jurământul, să facă o ultimă încercare, făgăduindu-şi să fie cea din urmă.  Tânărul nostru se gândise la un lucru: să se ducă la secţia din sectorul Grădinii botanice şi acolo să ceară informaţii de la secretarul secţiei colegul său. Dar prima sau, am putea spune, unica idee care o avusese, cum că frumoasa-i necunoscută era amestecată în cine ştie ce uneltire politică, îl opri. La gândul că o indiscreţie din partea lui o putea duce pe fermecătoarea femeie în Piaţa Revoluţiei şi putea face să cadă capul ei de înger pe eşafod, la gândul acesta un fior de groază trecea prin vinele lui Maurice. Se hotărî aşadar, să încerce aventura singur şi fără nici o informaţie. Planul lui are destul de simplu. Listele afişate la toate uşile trebuiau să-i dea primele indicii; apoi interogarea portarilor avea să aducă limpezirea misterului, în calitate de secretar al secţiei Lepelletier avea mână liberă şi deplină putere şi îndreptăţire de-a pune întrebări. Dealtfel, Maurice nu ştia numele necunoscutei, dar trebuia să se orienteze prin deducţii. Era cu neputinţă ca o făptură atât de fermecătoare să nu poarte un nume potrivit pentru înfăţişarea ei, vreun nume de silfidă, de zână sau de înger, fiindcă sosirea sa pe pământ trebuia să fi fost salutată ca aceea a unei fiinţe superioare, supranaturale. Numele îl va îndruma fără doar şi poate. Maurice se îmbrăcă cu o carmaniolă de postav gros, cafeniu, pe cap îşi puse boneta roşie de zile mari şi porni în expediţie fără să spună nimănui. În mână avea o bâtă noduroasă, căreia i se spunea constituite; asemenea armă, pe măsura pumnului viguros al lui Maurice, căpăta tăria măciucii lui Hercule. În buzunar avea împuternicirea de secretar al secţiei Lepelletier. Dispunea deopotrivă de siguranţa fizică şi de garanţia morală. Porni, aşadar, să străbată iarăşi strada Saint-Victor şi vechea stradă Saint-Jacques, citind la lumina zilei pe sfârşite toate numele scrise pe panourile fiecărei uşi de-o mână mai mult sau mai puţin iscusită. Se afla la a suta casă şi, ca atare, la a suta listă, fără ca nimic să-l îndreptăţească să creadă c-ar fi dat cât de cât de urmele necunoscutei sale, ceea ce dealtfel n-ar fi voit să recunoască decât dacă i-ar fi căzut ochii pe-un nume de felul celui pe care-l visase, când un cizmar, om cumsecade de felul lui, văzând nerăbdarea ce se zugrăvise pe chipul celui ce citea, deschise uşa locuinţei sale, ieşi cu o curea într-o mână şi cu sula în cealaltă şi, uitându-se la Maurice pe deasupra ochelarilor, îl întrebă: — Vrei să afli câte ceva despre locatarii casei de-aici? Dacă-i aşa, dă-i drumul. Sunt gata să-ţi răspund. — Mulţumesc, cetăţene, mormăi Maurice, căutam doar un prieten. — Spune-i numele, cetăţene, cunosc toată lumea din cartier. Unde locuia prietenul? — Locuia, după câte-mi pare, pe vechea stradă Saint-Jacques; dar mi-e teamă să nu se fi mutat. — Dar cum îl cheamă? Trebuie să-i ştiu numele. Maurice, luat prin surprindere, şovăi o clipă, apoi rosti primul nume care-i veni pe buze. — René, spuse el. — Şi ce meserie? Maurice, uitându-se în jur, se văzu încercuit numai de tăbăcârii. — Ucenic tăbăcar. — În asemenea caz, interveni un meşter care tocmai se oprise acolo şi se uita la Maurice cu oarecare naivitate, nu lipsită însă de puţină bănuială, ar trebui să-l întrebi pe meşterul lui. — Asta aşa e, observă portarul. Ce-i drept, meşterii ştiu numele lucrătorilor lor. Iată-l aici şi pe cetăţeanul Dixmer, patronul unei tăbăcării care are peste cincizeci de lucrători; el poate să te lămurească. Maurice se întoarse şi dădu cu ochii de un patron în toată regula, înalt de statură, blajin la chip, purtând nişte haine scumpe, de industriaş înstărit. — Numai că, aşa cum a spus şi cetăţeanul portar, urmă meşterul, ar trebui să-i ştiu numele de familie. — L-am spus doar: René. — René e nume de botez, eu te-ntreb de numele de familie. Toţi lucrătorii sunt înscrişi la mine cu numele lor de familie. — Zău, făcu Maurice, pe care un asemenea interogatoriu începuse să-l scoată din sărite, numele de familie nu i-l ştiu. — Cum dracu!? zise meşterul cu un surâs în care lui Maurice i se păru că desluşeşte mai multă ironie decât ar fi vrut celălalt s-arate, cum, cetăţene, nu-i ştii numele de familie prietenului tău? — Nu. — Atunci se vede treaba că n-ai să-l găseşti. Şi meşterul, salutându-l cu bunăvoinţă pe Maurice, făcu câţiva paşi şi pătrunse într-o casă de pe vechea stradă Saint-Jacques. — Fapt e că dacă nu-i ştii numele de familie..., urmă portarul. — Ei, iată, nu i-l ştiu, răspunse Maurice, care n-ar fi pregetat să dea frâu liber mâniei sale şi nu s-ar fi supărat să i se caute pricină, ba dimpotrivă, trebuie să spunem că nu era departe de-a căuta el însuşi pricină cu tot dinadinsul. Şi ce-ai de spus la asta? — Nimica, cetăţene, chiar nimic. Numai că, dacă nu ştii cum îl cheamă pe prietenul tău, se vede treaba, aşa cum a spus şi cetăţeanul Dixmer, se vede treaba că n-ai să-l mai găseşti. Şi cetăţeanul portar intră în gheretă, ridicând din umeri. Maurice avea o poftă grozavă să-i ardă o bătaie straşnică portarului, numai că acesta era bătrân: neputinţa îl salvă. De-ar fi avut cu douăzeci de ani mai puţin, Maurice ar fi dat un scandalos spectacol de egalitate în faţa legii, dar de inegalitate în faţa forţei. Dealtfel, noaptea era gata să se lase şi Maurice nu mai avea decât câteva minute de lumină. Le folosi ca să pătrundă mai întâi pe prima străduţă, apoi pe a doua, cercetă fiecare uşă, iscodi fiecare ungher, se uită peste toate zăplazurile, se caţără pe deasupra tuturor zidurilor, trase cu ochiul prin toate zăbrelele, prin fiecare gaură de cheie, bătu la uşa câtorva magazine pustii, fără să capete răspuns, în sfârşit petrecu aproape două ore într-o căutare zadarnică. Bătură ceasurile nouă seara. Se înnoptase de tot. Nu se mai auzea nici un zgomot, nu se mai zărea nici o mişcare în cartierul acela pustiu, din care viaţa părea că se retrăsese odată cu lumina zilei. Maurice, deznădăjduit, era pe punctul de-a face cale-ntoarsă, când, dintr-o dată, la cotitura unei cărărui înguste, văzu strălucind o lumină. Se încumetă să pătrundă în strâmtoarea întunecoasă, fără să bage de seamă că tocmai în clipa în care înainta, o iscoadă, ce de vreun sfert de ceas îi urmărise toate mişcările din mijlocul unui pâlc de arbori înălţat peste zidărie, dispăru în graba mare în dosul zidului. La câteva clipe după ce iscoada dispăruse, trei bărbaţi, ieşind printr-o portiţă făcută în zid, se năpustiră pe cărarea pe care se afundase Maurice, în vreme ce un al patrulea, pentru mai multă precauţie, închidea portiţa cărăruii. La capătul cărării, Maurice dăduse peste o curte, lumina strălucea de partea cealaltă a curţii. Bătu la uşa unei case sărăcăcioase şi singuratice, dar la prima bătaie în uşă lumina se stinse. Maurice bătu din nou, dar nimeni nu-i răspunse, îşi dădu seama că era consemn să nu se răspundă, înţelese că îşi pierdea timpul de prisos bătând la uşă, aşa că străbătu curtea şi intră iarăşi pe cărare. În acest răstimp uşa casei se crăpă încetişor: trei bărbaţi ieşiră şi se auzi un fluierat scurt. Maurice se întoarse şi văzu trei umbre la o depărtare cam de două ori mai mare decât lungimea bâtei sale. În licărul de lumină care stăruie chiar în plină beznă pentru ochii deprinşi de mult cu întunericul, trei tăişuri străluceau cu sclipiri ameninţătoare. Maurice înţelese că era împresurat: voi să facă un mulinet cu bâta, dar cărarea era atât de îngustă încât măciuca lui atinse amândoi pereţii, în aceeaşi clipă, o lovitură puternică în cap îl năuci. Era atacul neprevăzut dau de cei patru care ieşiseră din spatele zidului. Şapte bărbaţi se năpustiră deodată asupra lui Maurice şi, cu toată rezistenţa lui disperată, îl doborâră, îi legară mâinile, imobilizându-l, şi-l legară la ochi. Maurice nu scosese nici un vaiet şi nu strigase după ajutor. Puterea şi cutezanţa doresc totdeauna să se descurce singure, de parcă le-ar fi ruşine să primească un ajutor din afară. Dealtfel, oricât ar fi strigat el după ajutor în mahalaua aceea pustie, nimeni n-ar fi venit. Fu aşadar doborât şi legat burduf, fără a fi scos, cum am mai spus, nici măcar un geamăt. Se gândise dealtminteri că, dacă-l legaseră la ochi, nu făcuseră ei asta ca să-l ucidă numaidccât. La vârsta lui Maurice, orice răgaz e-un prilej de speranţă. Îşi concentra, aşadar, toată prezenţa de spirit şi aşteptă. — Cine eşti? întrebă o voce încă învrăjbită de luptă. — Sunt un om pe cale de-a fi asasinat, răspunse Maurice. — Ba mai mult, eşti mort dacă vorbeşti în gura mare, chemi sau strigi. — De-aş fi vrut să strig, n-aş fi aşteptat până acuma. — Eşti gata să-mi răspunzi la întrebări? — Întreabă inai întâi şi-am să văd dacă trebuie să-ţi răspund. — Cine te-a trimis aici? — Nimeni. — Vii deci cu de la tine putere? — Da. — Minţi. Maurice încercă din toate puterile să-şi desfacă mâinile, dar un asemenea lucru era cu neputinţă. — N-am minţit niciodată! izbucni el. — Fie că vii cu de la tine putere, fie că eşti trimis, oricum eşti spion. — Şi voi nişte laşi. — Laşi, noi? — Da, voi, şapte sau opt împotriva unui singur om legat zdravăn, pe care-l mai şi insultaţi. Laşi, laşi, laşi! În loc să-i înfurie, mânia lui Maurice păru că-i potoleşte pe adversarii săi. Furia asta dovedea că tânărul nostru nu era ceea ce îl acuzau ei c-ar fi; un spion adevărat ar fi tremurat şi-ar fi cerut îndurare. — Asta nu-i insultă, rosti o voce mai blândă, dar totodată mai autoritară dccât oricare dintre celelalte care vorbiseră, în vremurile pe care le trăim, poţi fi spion fără să fii necinstit; numai că-ţi rişti viaţa. — Fii binevenit, dumneata care ai rostit asemenea vorbe; am să-ţi răspund leal. — Ce cauţi aici în cartier? — Caut o femeie. Justificarea fu primită cu şoapte de neîncredere. Şoaptele se înteţiră până ce ajunseră asemeni unei vijelii. — Minţi! spuse iarăşi aceeaşi voce. Nu-i nici o femeie, şi noi ştim ce-nseamnă femeia; aici în cartier nu-i nici o femeie de urmărit. Mărturiseşte-ţi scopul, altfel ai să mori. — Ei aşi! făcu Maurice. Doar n-aveţi să mă ucideţi, aşa, pentru plăcerea de-a ucide, afară doar dacă nu sunteţi cu-adevărat nişte tâlhari de drumul mare. Şi Maurice se smuci din nou, mai tare şi mai neaşteptat decât întâia oară, ca să-şi elibereze mâinile din strânsoarea funiei care le lega, dar dintr-o dată simţi o atingere rece şi o senzaţie dureroasă şi vie îi sfâşie pieptul. Fără voie, Maurice dădu un pas înapoi. — Aha! ai simţit ce-i asta, rosti unul dintre bărbaţi. Ei bine, mai sunt încă opt bucăţi aidoma celei cu care ai făcut acuma cunoştinţă. — Atunci, ucideţi-mă, spuse Maurice resemnat. Cel puţin aşa se termină numaidecât. — Cine eşti? Hai, spune! interveni glasul acela blând şi autoritar totodată. — Numele meu vreţi să-l ştiţi? — Da, numele tău. — Sunt Maurice Lindey. — Ce? exclamă o voce, Maurice Lindey, revolu... patriotul? Maurice Lindey, secretarul secţiei Lepelletier? Cuvintele de mai sus fură rostite cu atâta însufleţire, încât Maurice văzu prea bine că erau decisive. Să dea un răspuns însemna, într-un fel sau altul, să-şi hotărască soarta. Maurice nu era în stare de nici un soi de laşitate. Luă o atitudine demnă şi autoritară, ca un adevărat spartan, şi spuse cu glas hotărât: — Da, Maurice Lindey; da, Maurice Lindey, secretarul secţiei Lepelletier; da, Maurice Lindey, patriotul, revoluţionarul, iacobinul; Maurice Lindey, în sfârşit, şi ziua în care va muri pentru libertate va fi cea mai frumoasă zi din viaţa lui. O tăcere de moarte îi întâmpină răspunsul. Maurice Lindey îşi oferi pieptul, aşteptând dântr-o clipă-n alta ca spada, al cărei vârf doar îl simţise, să i se înfigă întreagă în inimă. — Să fie oare adevărat? rosti după câteva secunde o voce care trăda o oarecare emoţie. Ascultă, tinere, să nu minţi.  — Scotociţi-mă în buzunare, răspunse Maurice, şi-aveţi să găsiţi legitimaţia. Priviţi spre pieptul meu şi, dacă sângele nu le-a acoperit, îmi veţi găsi iniţialele, un M şi un L, brodate pe cămaşă. Pe dată, Maurice se simţi ridicat de nişte braţe puternice. Fu purtat pe o distanţă destul de scurtă. Auzi deschizându-se o uşă, apoi a doua. Numai că a doua era mai strâmtă decât cea dintâi, căci bărbaţii care-l duceau abia putură trece cu el. Murmurele şi şoaptele se înteţiră. „Sunt pierdut, îşi spuse Maurice, au să-mi pună o piatră de gât şi-au să mă arunce în cine ştie ce bulboană din apa Bievrei." Dar, după o clipă, simţi că aceia care-l purtau urcară câteva trepte. Un aer mai călduţ îl izbi în faţă; fu aşezat pe-un scaun. Auzi o uşă care se încuie de două ori şi nişte paşi depărtându-se. Se crezu lăsat singur. Ciuli urechea cu atenţia de care-i în stare omul a cărui viaţă atârnă de-un cuvânt, şi-i păru că aude aceeaşi voce, care-i impresionase urechea prin amestecul acela de energie, putere şi blândeţe, spunând celorlaţi: — Să ne sfătuim şi să chibzuim.

Capitolul XVI FIUL RISIPITOR   Maurice n-ar fi putut merge mai repede, chiar dacă ar fi avut aripi. Străzile erau pline de lume, dar el nu băga de seamă mulţimea decât în măsura în care îl făcea să întârzie. Umbla vorba, în grupuri, că fusese asediată Convenţia, că majestatea-sa poporul era jignit prin reprezentanţii săi, că era oprită libera circulaţie, şi faptele puteau fi adevărate căci se auzea sunând clopotul de alarmă şi bubuind tunul. Dar ce-i păsa lui Maurice în clipa aceea de tunul şi de clopotul de-alarmă? Ce-l privea că deputaţii puteau sau nu ieşi, câtă vreme opreliştea n-ajungea până la el? El alerga, şi asta era tot. În timp ce alerga, îşi închipuia că Geneviève îl aştepta la ferestruica ce da asupra grădinii, ca să-i poată trimite, din depărtare, de cum îl va vedea, surâsul ei cel mai fermecător. Dixmer şi el trebuie să fi fost prevenit de fericita reîntoarcere, şi are să-i întindă lui Maurice mâna lui mare şi bună, atât de sinceră şi de leală în strânsoarea-i caldă. Îi era drag Dixmer în ziua aceea, îi era drag până şi Morand, cu părul lui negru şi ochelarii verzi, în dosul cărora crezuse până atunci ca vede lucind un ochi viclean şi ipocrit. Îi era drag tot ce se afla sub soare, fiindcă era fericit; ar fi aruncat bucuros flori asupra capetelor tuturor oamenilor, ca toţi oamenii să fie fericiţi ca el. Totuşi, bietul Maurice se înşela în speranţele sale, da, se înşela cum se întâmplă, de nouăsprezece ori din douăzeci, omului care gândeşte după cum îl îmbie inima, şi se ia după ce-i spune ea. În locul surâsului dulce pe care-l aştepta Maurice şi care trebuia să-l întâmpine de departe, de cum va fi fost zărit, Geneviève se hotărâse să nu-i arate eroului nostru decât o politeţe rece, răgaz şubred cu care voia să stăvilească torentul ce ameninţa să-i copleşească inima. Se retrăsese în camera ei de la primul etaj şi n-avea să coboare decât atunci când va fi poftită. Vai! şi ea se înşela. Numai Dixmer nici gând să se înşele; îl pândea pe Maurice de după un grilaj şi zâmbea ironic. Cetăţeanul Morand vopsea liniştit în negru nişte cozi mici pe are urma să le prindă de nişte pielicele albe de pisică, ca să facă din ele hermină. Maurice împinse portiţa aleii ca să intre simplu şi prieteneşte prin grădină. Ca altădată, portiţa dădu glas clopoţelului, în felul acela anumit care arăta că Maurice e cel ce o deschide. Geneviève, care stătea în picioare în faţa ferestrei închise, tresări. Lăsă să cadă perdeaua pe care o crăpase. Prima senzaţie pe care o încercă Maurice, reintrând acolo unde fusese poftit, fu, aşadar, o dezamăgire. Nu numai că Geneviève nu-l aştepta la fereastra ei de la parter, dar, intrând în salonaşul în care se despărţise de ea, n-o găsi şi fu silit să-şi anunţe prezenţa, ca şi cum, în cursul celor trei săptămâni în care lipsise, ajunsese să fie un străin. Inima i se strânse. Pe Dixmer l-a văzut Maurice cel dintâi; Dixmer dădu fuga şi-l strânse pe Maurice în braţe, cu exclamaţii de bucurie. Atunci coborî şi Geneviève. Îşi plesnise obrajii cu cuţitu-i de sidef, ca să-şi readucă sângele în obraji, dar nici măcar nu coborâse cele douăzeci de trepte şi carminul acela nefiresc pieri, întorcându-se în valuri spre inimă. Maurice o văzu pe Geneviève apărând în penumbra uşii, se îndreptă spre ea surâzând, ca să-i sărute mâna. Abia atunci îşi dădu seama cât de mult se schimbase. Şi ea, pe de altă parte, observă starea de slăbiciune a lui Maurice şi lucirea febrilă din ochii săi. — Aşadar, iată-te, domnule! îl întâmpină cu o voce din care nu-şi putu stăpâni emoţia. Se hotărâse să-i spună cu un glas indiferent: — „Bună ziua, cetăţene Maurice. De ce te arăţi atât de rar?" Varianta îi păru şi aşa rece lui Maurice, şi totuşi, ce nuanţă! Dixmer puse capăt cercetărilor prea prelungite şi reproşurilor reciproce. Porunci să li se servească prânzul, căci era aproape ora două. Intrând în sufragerie, Maurice băgă de seamă că tacâmul său fusese pus. Atunci sosi şi cetăţeanul Morand, îmbrăcat cu aceeaşi haină cafenie şi cu aceeaşi vestă. Purta tot ochelari verzi, avea aceleaşi plete mari, negre, şi acelaşi jabou alb. Maurice se arătă cât putu de afectuos cu tot grupul, care îi inspira infinit mai puţină temere când îl avea sub ochi decât când era departe. Într-adevăr, ce l-ar putea îndemna să creadă că Geneviève l-ar iubi pe chimistul acela mărunt? Trebuie să fii grozav de îndrăgostit şi, ca atare, nebun, ca să-ţi treacă asemenea trăsnaie prin cap. Dealtfel, momentul ar fi fost cum nu se poate mai prost ales ca să fii gelos. Maurice ţinea în buzunarul vestei scrisoarea primită de la Geneviève şi inima-i tresălta de bucurie. Geneviève îşi recăpătase seninătatea. Femeile se bucură de acea trăsătură aparte, datorită căreia prezentul poate aproape totdeauna să şteargă în ele urmele trecutului sau ameninţările viitorului. Redevenind fericită, Geneviève se simţi iarăşi stăpână pe ea, adică rece şi calmă, totuşi afectuoasă, altă nuanţă pe care Maurice n-a fost destul de pătrunzător spre a o înţelege. Lorin i-ar fi găsit explicaţia în Parny, Berlin sau în Gentil-Bernard. Conversaţia se opri asupra zeiţei Raţiune. Căderea girondinilor şi noul cult care trecea moştenirea puterii celeste în mâinile femeilor erau cele două evenimente ale zilei. Dixmer pretinse că nu i-ar fi părut deloc rău să vadă asemenea cinste de nepreţuit oferindu-i-se Genevièvei. Maurice dădu a râde, dar Geneviève fu de părerea soţului ei, aşa că Maurice îi privi pe amândoi uimit că patriotismul a putut rătăci până într-atât un spirit rezonabil cum era cel al lui Dixmer şi o fire plină de poezie cum era cea a Genevièvei. Morand dezvoltă teoria femeii politice, pornind de la Théroigne de Mericourt, eroina zilei de 10 august, şi ajungând la doamna Roland, sufletul Girondei. Pe urmă, în treacăt, lăsă să-i scape câteva vorbe împotriva femeilor ce asistă tricotând la şedinţele Convenţiei. Cuvintele lui îl făcură pe Maurice să zâmbească. De fapt, erau ironii amare împotriva acelor femele patriote, cărora mai târziu li s-a dat porecla hidoasă de „linge-ghilotină". — Vai! cetăţene Morand, spuse Dixmer, să respectăm patriotismul chiar şi-atunci când cade în rătăcire. — Cât despre mine, interveni Maurice, găsesc că femeile sunt totdeauna îndeajuns de patriote când nu sunt prea aristocrate. — Ai foarte mare dreptate, zise Morand. Eu mărturisesc cu toată sinceritatea că găsesc tot atât de demnă de dispreţ femeia care-şi dă aere de bărbat, pe cât de laş bărbatul care insultă o femeie, chiar dacă femeia aceea îi este cea mai înverşunată duşmancă. Cum era şi firesc, Morand căută să-l atragă pe Maurice pe un teren delicat. La rândul lui, Maurice răspunsese printr-un semn afirmativ. Arena de luptă era deschisă. Atunci, Dixmer, precum heraldul care dă semnalul, adăugă: — O clipă, o clipă, cetăţene Morand, exceptezi, sper, femeile care sunt duşmancele naţiunii. O tăcere de câteva secunde urmă după această ripostă la replica lui Morand şi la semnul afirmativ al lui Maurice. Tăcerea fu ruptă de Maurice. — Ba să nu exceptăm pe nimeni, spuse el cu tristeţe. Femeile care au fost duşmancele naţiunii sunt astăzi, pare-mi-se, tare pedepsite. — Te gândeşti la prizonierele de la Temple, austriaca, cumnata ei şi fata Capet, izbucni Dixmer cu o repeziciune şi volubilitate care alungau din vorbele lui orice expresie. Morand păli în aşteptarea răspunsului tânărului municipal şi oricine l-ar fi observat ar fi zis că avea să-şi sape brazde pe piept, într-atât de adânc îşi înfipsese unghiile în carne. — Tocmai de ele vorbesc, răspunse Maurice. — Cum! exclamă Morand cu vocea gâtuită, ceea ce se spune e adevărat, cetăţene Maurice? — Dar ce se spune? întrebă tânărul. — Că prizonierele sunt tratate cu cruzime, câteodată chiar de cei a căror datorie ar fi să le apere. — Există oameni, răspunse Maurice, care nu merită numele de oameni. Sunt cei laşi care nu s-au luptat niciodată şi care simt nevoia să-i tortureze pe cei învinşi ca să se încredinţeze că sunt învingători. — Dumneata, Maurice, nu faci parte dintre oamenii aceia, sunt sigură, izbucni Geneviève. — Doamnă, răspunse Maurice, eu, cel care vă vorbeşte, am fost de gardă lângă eşafod când a pierit răposatul rege. Aveam sabia în mână şi eram postat acolo ca să ucid cu mâna mea pe oricine ar fi căutat să-l salveze. Totuşi, în clipa în care a ajuns lângă mine, mi-am scos fără să vreau pălăria şi întorcându-mă către oamenii mei le-am spus: „Cetăţeni, vă pun în vedere că voi străpunge cu sabia trupul primului care ar îndrăzni s-arunce injurii regelui aici de faţă." Ei bine! desfid pe oricine cutează să spună că măcar un singur strigăt s-a înălţat din rândurile companiei mele. Tot eu am scris cu mâna mea prima dintre cele zece mii de lozinci afişate în Paris, când regele fu readus de la Varennes: „Oricine va saluta pe rege, va fi bătut; oricine îl va insulta, va fi spânzurat." Ei bine, urmă Maurice, fără să observe ce puternic efect făcuseră vorbele lui în rândurile celor de faţă, ei bine, am dovedit, aşadar, că sunt un patriot bun şi sincer, şi că detest regii şi pe sprijinitorii lor. Şi, în ciuda părerilor pe care le am şi care nu sunt decât expresia convingerilor mele adânci, cu toată certitudinea mea că austriaca are o bună parte de vină în nenorocirile care mâhnesc şi tulbură Franţa, declar că niciodată, dar niciodată un om, oricare ar fi el, fie chiar Santerre, n-o va insulta pe fosta regină în prezenţa mea. — Cetăţene, îl întrerupse Dixmer, clătinând din cap, ca unul care dezaprobă asemenea îndrăzneală, ştii dumneata c-ar trebui să fii tare sigur de noi ca să spui asemenea lucruri în faţa noastră? — Le spun în faţa domniilor-voastre şi în faţa tuturor, Dixmer. Aş mai adăuga: poate că şi ea va pieri pe eşafodul pe care a pierit soţul ei, şi eu nu sunt dintr-aceia care să se teamă de-o femeie, şi totdeauna îi voi cruţa pe toţi cei mai slabi ca mine. — Şi regina, întrebă cu sfiiciune Geneviève, ţi-a arătat vreodată în vreun fel, domnule Maurice, că ar fi fost mişcată de asemenea delicateţe, cu care acum e departe de-a fi obişnuită? — Arestata mi-a mulţumit de mai multe ori pentru menajamentele mele faţă de ea, doamnă. — Atunci trebuie să aştepte cu plăcere când e rondul dumitale de gardă... — Aşa cred, răspunse Maurice. — Deci, spuse Morand, tremurând ca o femeie, de vreme ce faci dovada că eşti un suflet generos, cum nimeni nu mai face dovadă acum, cred că nu persecuţi nici copiii. — Eu? făcu Maurice. Întrebaţi-l pe nelegiuitul de Simon ce greutate are braţul cetăţeanului municipal în faţa căruia a avut îndrăzneala să-l lovească pe micuţul Capet. Răspunsul de mai sus a stârnit o reacţie spontană la masa lui Dixmer. Toţi comesenii se sculară în semn de respect. Numai Maurice rămase pe scaun, neîndoindu-se că lui i se datora elanul de admiraţie. — Ei bine, ce e? întrebă mirat. — Am crezut c-a strigat cineva din atelier, răspunse Dixmer. — Nu, nu, spuse Geneviève. Şi eu am crezut la început la fel, dar ne-am înşelat. Şi cu toţii se reaşezară. — A! deci dumneata, cetăţene Maurice, spuse Morand cu un tremur în glas, eşti cetăţenul municipal despre care s-a vorbit atât de mult şi care a apărat un copil într-un chip atât de nobil? — S-a vorbit? întrebă Maurice cu o naivitate aproape sublimă. — Oh! iată un suflet nobil, spuse Morand, sculându-se de la masă, ca să nu se trădeze, şi retrăgându-se în atelier, ca şi cum o lucrare grabnică l-ar fi chemat acolo. — Da, cetăţene, răspunse Dixmer, da, s-a vorbit, şi trebuie să recunosc că toţi oamenii cu suflet şi plini de curaj te-au lăudat fără să te cunoască. — Hai să-l lăsăm să rămână necunoscut, adăugă Geneviève. Gloria pe care i-ar aduce-o asemenea fapte ar fi prea primejdioasă. Astfel, în cursul acelei ciudate convorbiri, fiecare, fără să ştie, îşi spusese cuvântul cu privire la eroism, la devotament, la afecţiune şi bunătate. Ajunseseră până aproape de exclamaţia de dragoste.     Capitolul XVII MINERII   În clipa în care se sculau de la masă, Dixmer fu înştiinţat că notarul său îl aştepta în birou. Cerându-i scuze lui Maurice, de care obişnuia să se despartă în acest fel, se duse acolo unde îl aştepta notarul. Era vorba de cumpărarea unei mici case din strada Corderie, situată în faţa grădinii închisorii Temple. Dealtfel, s-ar fi putut spune că Dixmer cumpăra un loc de casă, şi nu o casă, fiindcă imobilul existent nu era decât o ruină. El însă avea intenţia s-o reclădească. De aceea nici târgul cu proprietarul n-a durat mult. Chiar în dimineaţa aceea notarul o văzuse şi căzuse de acord cu preţul de nouăsprezece mii cinci sute de livre, îi supusese propietarului contractul spre semnare şi urma să-i înmâneze suma convenită în schimbul imobilului. Proprietarul era obligat să elibereze chiar în cursul zilei casa în care aveau să intre lucrătorii a doua zi. Contractul odată semnat, Dixmer şi Morand se duseră împreună cu notarul în strada Corderie, grăbiţi să vadă noua achiziţie fiindcă fusese făcută „pe nevăzute". Era o casă aşezată cam pe unde se află astăzi numărul 20, cu trei etaje, având şi o mansardă. Parterul fusese închiriat cândva unui negustor de vinuri şi avea nişte pivniţe straşnice. Proprietarul lăudă cu deosebire pivniţele; erau partea cea mai valoroasă a casei. Dixmer şi Morand păreau că arată prea puţin interes pivniţelor acelora şi totuşi, amândoi, ca din complezenţă, coborâră în „subterane", cum le numea propietarul. În pofida obiceiului proprietarilor, acesta într-adevăr nu minţise: pivniţele erau grozave, una dintre ele se întindea până sub strada Corderie, deasupra se auzea duruitul trăsurilor. Dixmer şi Morand nu părură a pune mare preţ pe-un asemenea avantaj, exprimându-şi chiar dorinţa să astupe cavităţile acelea care, minunate pentru un negustor de vinuri, se dovedeau a fi de prisos pentru nişte burghezi de treabă, care gândeau să ocupe casa-ntreagă. După pivniţe, vizitară parterul, apoi etajul întâi şi pe urmă etajul doi, de unde dădeai cu ochii drept în grădina Temple, invadată ca de obicei de soldaţii din Garda naţională, care se bucurau din plin de ea de când regina nu se mai plimba pe-acolo. Dixmer şi Morand îşi recunoscură prietena, pe văduva Plumeau, care, alergând încoace şi-ncolo, făcea onorurile cantinei. Bineînţeles, dorinţa lor de-a fi recunoscuţi de ea nu era prea mare, de vreme ce se ascundeau în dosul proprietarului, care le demonstra cât e de avantajos să ai o asemenea vedere, pe cât de variată, pe atât de plăcută. Cumpărătorii cerură să vadă mansarda. Proprietarul nu se aşteptase la o asemenea pretenţie, şi nu avea cheia. Dar, înduioşat de teancul de bancnote ce-i fu arătat, dădu fuga jos s-o caute. — Nu m-am înşelat, spuse Morand, casa asta ne convine de minune. — Dar de pivniţă ce ai de spus? — Că e un ajutor al providenţei care ne scuteşte de două zile de muncă. — Crezi că e orientată înspre cantină? — O apucă puţin spre stânga, dar n-are a face. — Dar bine, întrebă Dixmer, cum ai să poţi ţine linia subterană cu toată siguranţa că vei ajunge unde ţinteşti? — Fii pe pace, dragul meu, asta mă priveşte. — Dacă am da totuşi de aici semnalul că veghem? — De la platformă regina n-ar putea să-l vadă, căci numai mansardele sunt, cred, la nivelul platformei, şi nu sunt sigur nici de asta. — N-are a face; Toulan sau Mauny ar putea să-l vadă printr-o deschizătură oarecare, şi-o vor preveni pe majestatea-sa. Dixmer făcu nişte noduri la capătul unei perdele de stambă, şi scoase perdeaua prin fereastră de parcă ar fi împins-o vântul. Pe urmă, amândoi, ca şi cum ar fi fost nerăbdători să vadă mansarda, se duseră să-l aştepte pe propietar la scară, după ce închiseră uşa la etajul al doilea ca nu cumva să-i vină bravului om ideea de-a trage înăuntru perdeaua ce fâlfâia în afară. Mansarda, aşa cum prevăzuse Morand, n-ajungea până la vârful turnului. Era în acelaşi timp o dificultate şi un avantaj: dificultate pentru că nu puteau să comunice cu regina prin semne, avantaj pentru că o asemenea imposibilitate înlătura orice bănuială. Casele înalte erau, fireşte, cele mai supravegheate. — Ar trebui ca prin Mauny, Toulan sau prin fiica lui Tison sa fie găsit un mijloc de a i se comunica să-şi ia măsurile de cuviinţă ca să nu fie surprinsă, murmură Dixmer. — Am să mă gândesc la asta, răspunse Morand. Coborâră. Notarul aştepta în salon cu contractul gata semnat. — E în regulă, spuse Dixmcr, casa îrni convine. Numără-i cetăţeanului cele nouăsprezece mii cinci sute de livre, aşa cum am convenit, şi dă-i să semneze. Proprietarul numără şi el cu atenţie suma şi semnă. — Ştii, cetăţene, îi spuse Dixmer, că una din clauzele principale e să-mi pui casa la dispoziţie chiar în seara asta, ca să pot aduce chiar de mâine lucrătorii. — Mă voi conforma, cetăţene; poţi să iei cheile cu dumneata chiar acum. Deseară la ceasurile opt casa va fi cu desăvârşire goală. — Ah! stai puţin, exclamă Dixmer, parcă dumneata, cetăţene notar, mi-ai spus că mai e o ieşire ce dă în strada Porte-Foin? — Da, cetăţene, răspunse proprietarul, dar am blocat-o, deoarece, c-un singur îndatoritor, bietul de el, era prea greu şi obositor să se vegheze la două uşi. Dealtfel, ieşirea e blocată în aşa fel, încât poate fi pusă iarăşi în folosinţă cu o muncă de cel mult două ceasuri. Vreţi să vă încredinţaţi, cetăţenilor? — Mulţumesc, e de prisos, răspunse Dixmer, n-are nici o importanţă pentru noi ieşirea aceea. Şi plecară amândoi, după ce l-au silit pe proprietar să făgăduiască pentru a treia oară că la orele opt scara casa va fi goală. Seara la cesurile nouă, amândoi se reîntoarseră, urmaţi la oarecare distanţă de şase bărbaţi, cărora, în toiul dezordinii care domnea în tot Parisul, nimeni ne le dădu nici o atenţie Intrară ei doi, mai întâi. Proprietarul se ţinuse de cuvânt, casa era cu desăvârşire goală. Închiseră obloanele cu cea mai mare grijă şi aprinseră lumânările pe care Morand le adusese cu el în buzunar. Cei cinci sau şase bărbaţi intrară unul după altul. Erau comesenii obişnuiţi ai muncitorului tăbăcar, aceiaşi contrabandişti care, într-o seară, fuseseră pe cale să-l ucidă pe Maurice, şi care după aceea ajunseseră prietenii lui. Uşile fură închise şi cu toţii coborâră în pivniţă. Pivniţa, atât de dispreţuită şi nebăgată-n seamă în timpul zilei, devenise, seara, partea cea mai importantă a casei. Astupară mai întâi toate deschizăturile şi crăpăturile prin care o privire curioasă ar fi putut pătrunde înăuntru. Apoi Morand răsturnă numaidecât un butoi gol cu fundul în sus şi se apucă să schiţeze cu creionul pe o bucată de hârtie nişte figuri geometrice. În timp ce trase liniile acelea, ceilalţi, conduşi de Dixmer, au ieşit din casă, au apucat-o pe strada Corderie şi s-au oprit în colţul străzii Beauce, în faţa unei trăsuri acoperite. În trăsură se afla un om care distribui în tăcere fiecăruia câte o unealtă din cele folosite de soldaţii genişti: unuia o cazma, altuia o sapă, altuia o lopată, altuia o rangă. Fiecare dintre ei o ascunsese sub haina îmblănită sau sub mantie. Minerii se întoarseră pe drumul pe care veniseră şi trăsura se făcu nevăzută. Morand isprăvise lucrul. Se duse de-a dreptul într-un ungher al pivniţei.  — Acolo, zise el, săpaţi acolo. Şi muncitorii eliberării se apucară numaidecât de lucru. Situaţia deţinuţilor de la Temple ajunsese din ce în ce mai gravă şi, mai ales, din ce în ce mai dureroasă. Pentru o clipă, regina, doamna Elisabeth şi principesa recăpătaseră oarecare speranţă. Nişte cetăţeni municipali, anume Toulan şi Lepâtre, cuprinşi de milă pentru augustele deţinute, le arătaseră oarecare bunăvoinţă. La început, prea puţin obişnuite cu asemenea semne de simpatie, bietele femei n-avură nici un pic de încredere, dar când speri nu se poate să n-ai încredere. Dealtfel, ce i se mai putea întâmpla reginei pe care închisoarea o despărţise de fiul ei, iar moartea — de soţ? Să meargă la eşafod ca el? De multă vreme privea o asemenea soartă în faţă şi, cu timpul, isprăvise prin a se obişnui cu ea. Prima oară când le veni rândul de gardă lui Toulan şi Lepâtre, regina le ceru, dacă-i adevărat că se interesau de soarta ei, să-i povestească amănuntele morţii regelui. Li se punea simpatia la grea încercare. Lepâtre, care fusese de faţă la execuţie, ascultă de ordinul reginei. Regina ceru gazetele care relatau cum a decurs execuţia. Lepâtre făgădui că le va aduce data viitoare. Rândul de gardă le venea din trei în trei săptămâni. Când trăia regele, la Temple erau patru municipali. După moartea lui nu rnai erau decât trei: unul de veghe ziua, doi — noaptea. Toulan şi Lepâtre născociră atunci un şiretlic ca să fie totdeauna de gardă noaptea împreună. Ceasurile de gardă se trăgeau la sorţi: pe un biletel se scria ziua şi pe celelalte două noaptea. Fiecare îşi trăgea bileţelul dintr-o pălărie. Hazardul îi alegea pe gardienii de noapte. De fiecare dată când Lepâtre şi Toulan erau de gardă, ei scriau ziua pe toate trei buletinele şi întindeau pălăria cetăţeanului municipal pe care voiau să-l înlăture. Acesta vâra mâna în urna improvizată şi trăgea un bileţel pe care scria neîndoielnic ziua. Toulan şi Lepâtre le rupeau pe celelalte două, bombănind că hazardul le rezervă totdeauna corvoada cea mai grea şi mai plicticoasă, adică paza de noapte. Când regina fu încredinţată de simpatia celor doi supraveghetori, îi puse în legătură cu Cavalerul de Maison-Rouge. Atunci fu urzită o tentativă de evadare. Regina şi doamna Elisabeth trebuiau să fugă travestite în ofiţeri municipali, cu bilete de trecere ce aveau să le fie procurate. Cât despre cei doi copii, adică principesa şi tânărul prinţ moştenitor, cum omul care aprindea lămpile cu ulei la Temple venea însoţit de doi copii de-aceeaşi vârstă cu principesa şi principele moştenitor, se hotărâse ca Turgy, despre care vom vorbi îndată, să îmbrace nişte haine la fel cu ale lampagiului şi să-i scoată astfel pe principesă şi pe prinţul moştenitor. Să spunem în două cuvinte ce era cu Turgy. Turgy fusese pe vremuri băiat de serviciu la sufrageria regelui şi adus la Temple cu o parte din personalul de serviciu de la Tuileries, căci regele avusese la început un serviciu al meselor destul de bine organizat. În prima lună serviciul acela costase naţiunea treizeci sau patruzeci de mii de franci. Dar, cum e lesne de înţeles, asemenea risipă nu mai putea dăinui. Comuna făcu ordine. Au fost concediaţi şefii, bucătarii şi ajutorii de bucătari. Un singur băiat de serviciu fu menţinut; ei bine, băiatul acesta era Turgy. Turgy era, aşadar, un agent intermediar între cele două deţinute şi partizanii lor, deoarce el putea ieşi din Temple şi, ca atare, putea duce bileţele şi aduce răspunsuri. De obicei biletele erau răsucite în chip de dopuri la sticluţele cu lapte de migdale care li se aduceau reginei şi doamnei Elisabeth. Erau scrise cu zeamă de lămâie şi literele rămâneau invizibile până ce hârtia era apropiată de foc. Totul era pregătit pentru evadare, când, într-o zi, Tison şi-a aprins pipa cu dopul uneia dintre sticluţe. Pe măsură ce hârtia ardea, el văzu apărând litere. Stinse hârtia pe jumâtate arsă şi duse fragmentul care rămăsese la consiliul de conducere al închisorii. Acolo hârtia fu apropiată de foc, dar nu putură fi citite decât câteva cuvinte fără şir; cealaltă jumătate fusese prefăcută în scrum. S-a recunoscut însă scrisul reginei. Interogat, Tison relată câteva amabilităţi pe care i se păruse că le observă din partea lui Toulan şi Lepâtre faţă de deţinute. Cei doi comisari municipali au fost denunţaţi municipalităţii şi li se interzise intrarea în Temple. Rămăsese Turgy. Dar neîncrederea crescând în cel mai înalt grad, niciodată nu mai era lăsat singur cu principesele. Orice comunicare cu exteriorul ajunsese imposibilă. Totuşi, într-o bună zi, doamna Elisabeth îi dăduse lui Turgy un cuţitaş cu lama de aur, de care se slujea ea ca să-şi taie fructele, rugându-l să-l cureţe. Turgy bănui ceva şi, tot curăţindu-l, îi scoase mânerul, în mâner era vârât un bileţel. Bileţelul era un alfabet de semne. Turgy îi dădu cuţitul doamnei Elisabeth, dar un cetăţean municipal, care era de faţă, i-l smulse din mâini şi-l cercetă, despărţind şi el, la rândul său, lama de mâner. Din fericire, bileţelul nu mai era acolo. Totuşi, municipalul confiscă cuţitul. Atunci a plănuit neobositul Cavaler de Maison-Rouge a doua tentativă de evadare care urma să fie înfăptuită datorită casei pe care o cumpărase Dixmer. Totuşi, puţin câte puţin deţinutele pierduseră orice speranţă. În ziua aceea, regina, înspăimântată de strigătele din stradă care străbătură până la ea, şi aflând din acele strigăte că era vorba să fie puşi sub acuzare girondinii, ultimii susţinători ai moderaţiei, se întristase de moarte. Odată girondinii ucişi, familia regală n-ar mai fi avut în Adunarea Convenţiei nici un apărător. La orele şapte li se servi cina. Cetăţenii municipali examinară fiecare fel de mâncare, ca de obicei, desfăcură unul câte unul toate şervetele, sondară pâinea, unul cu furculiţa, celălalt cu degetele, fărâmară macaroanele, sparseră nucile, în sfârşit cercetară totul de teamă să nu le parvină deţinutelor un bileţel. Apoi, după ce precauţiile de mai sus fuseseră luate, poftiră pe regină şi pe principesă să se aşeze la masă: — Văduvă Capet, poţi să te apuci să mănânci. Regina clătină din cap în semn că nu-i era foame. Dar în acelaşi timp, principesa veni, ca şi cum ar fi dorit să-şi sărute mama, şi-i şopti încet: — Aşează-te la masă, doamnă, îmi pare că Turgy îţi face semn. Regina tresări şi ridică capul. Turgy se afla în faţa ei, cu şervetul pus pe braţul stâng şi cu mâna dreaptă atingându-şi ochiul. Ea se sculă numaidecât, fără să mai facă nici o obiecţie, şi se duse să-şi ocupe locul obişnuit la masă. Cei doi municipali asistau: nu le era îngăduit să lase principesele nici o clipă singure cu Turgy. Picioarele reginei şi ale doamnei Elisabeth se întâlniseră sub masă şi îşi făceau semne. Cum regina era aşezată în faţa lui Turgy, nici unul dintre semnele băiatului nu putea să-i scape. Dealtfel, toate gesturile lui erau atât de fireşti, încât nu puteau inspira şi nici nu inspirară nici o bănuială municipalilor. După cină, se strânse masa cu aceleaşi precauţii ce fuseseră luate la servirea ei. Până şi cele mai mici fărâme de pâine fură adunate şi cercetate, după care Turgy ieşi primul, pe urmă şi municipalii, dar rămase nevasta lui Tison. Femeia asta ajunsese feroce de când fusese despărţită de fiică-sa, de soarta căreia nu mai ştia nimic. De câte ori regina o îmbrăţişa pe principesă — fiica ei — o apuca furia, de parcă ar fi fost cuprinsă de nebunie. De-aceea regina, a cărei inimă maternă înţelegea prea bine ce însemna durerea unei mame, se oprea deseori în clipa când îşi căuta o asemenea mângâiere, singura dealtfel care îi mai rămăsese. Tison veni să-şi ia nevasta, dar ea spuse că nu pleacă până n-o vede pe văduva Capet culcată. Doamna Elisabeth se despărţi atunci de regină şi trecu în încăperea ei. Regina se dezbrăcă şi se culcă, la fel şi principesa. Atunci femeia lui Tison luă lumânarea şi ieşi. Municipalii se şi culcaseră pe paturile lor de campanie în coridor. Luna, palida vizitatoare a deţinuţilor, strecura prin deschizătura oblonului o rază piezişă care de la fereastră se aşternea la picioarele reginei. O clipă domni în cameră o linişte deplină. Apoi o uşă se învârti uşor în balamale, o umbră se strecură prin raza de lumină şi se apropie de căpătâiul patului. Era doamna Elisabeth. — Ai văzut? întrebă ea în şoaptă. — Da, răspunse regina. — Şi ai înţeles? — Atât de bine că nici nu-mi vine a crede. — Hai să repetăm semnele. — Mai întâi şi-a atins ochiul cu mâna, ca să ne arate că a intervenit ceva nou. — Pe urmă a mutat şervetul de pe braţul stâng pe braţul drept, ceea ce însemnă că se fac încercări pentru eliberarea noastră. — Pe urmă şi-a dus mâna la frunte, în semn că ajutorul pe care ni-l vesteşte ne vine dinăuntru şi nu din străinătate. — Apoi, când l-ai rugat să nu uite să-ţi aducă mâine laptele de migdale, şi-a făcut două noduri la batistă. — E deci iarăşi Cavalerul de Maison-Rouge. Nobil suflet! — El e, spuse şi doamna Elisabeth. — Dormi, fata mea? întrebă regina. — Nu mamă, răspunse principesa. — Atunci, roagă-te pentru cine ştii tu. Doamna Elisabeth plecă fără zgomot în camera ei şi preţ de cinci minute se auzi glasul tinerei prinţese care vorbea cu Dumnezeu în tăcerea nopţii. Asta se petrecea tocmai în clipa în care, după indicaţiile şi dispoziţiile lui Morand, răsunau primele lovituri de cazma în casa cea mică din strada Corderie.

  Capitolul XXVIII CAVALERUL DE MAISON-ROUGE   Maurice se grăbi să se întoarcă la secţie ca să facă o plângere împotriva lui Simon. E-adevărat că înainte de-a se despărţi de Maurice, Lorin găsise un mijloc mai expeditiv: s-adune câţiva membri ai secţiei Termopile, să-l aştepte pe Simon la prima lui ieşire din Temple şi să-l omoare într-o încăierare pusă la cale. Dar Maurice se împotrivise hotărât unui asemenea plan.   — Eşti pierdut dacă apuci calea violenţei. Să-l zdrobim pe Simon, dar să-l zdrobim pe căi legale. Pentru jurişti trebuie să fie un lucru uşor. Ca urmare, a doua zi de dimineaţă Maurice se duse la secţie şi-şi formulă plângerea. Fu însă uimit când la secţie preşedintele îşi declină răspunderea, sub motiv că nu putea să ia parte la o dispută între doi buni cetăţeni, însufleţiţi ambii de dragoste de patrie. — Bine! spuse Maurice, ştiu acuma ce trebuie să faci pentru a merita reputaţia de bun cetăţean. Să aduni gloata ca să asasinezi un om pe care nu-l poţi suferi, asta numeşti dumneata a fi însufleţit de dragoste de patrie? Atunci mă alătur sentimentelor lui Lorin, pe care am greşit combătându-le. Cu începere de azi am să m-apuc să practic patriotismul aşa cum îl înţelegeţi voi, şi experienţa o voi face cu Simon. — Cetăţene Maurice, îi răspunse preşedintele, Simon are poate mai multă dreptate decât tine în problema de faţă. A descoperit o conspiraţie, fără a fi fost chemat s-o facă prin slujba pe care o are, acolo unde tu n-ai văzut nimic, tu care aveai datoria s-o descoperi. Mai mult, tu eşti complice întâmplător sau intenţionat... nu ştim încă..., dar eşti complice cu duşmanii naţiunii. — Eu! exclamă Maurice. Asta-i bună, iată lucruri noi! Dar cu cine anume, cetăţene preşedinte? — Cu cetăţeanul Maison-Rouge. — Eu? făcu Maurice uimit la culme, eu? Eu sunt complice cu Cavalerul de Maison-Rouge? Nici nu-l cunosc, niciodată nu l-am... — Ai fost văzut vorbindu-i. — Eu? — Strângându-i mâna.  — Eu?    Da. — Unde? Când?... Cetăţene preşedinte, spuse Maurice, năvalnic, încredinţat de nevinovăţia lui, ai fost minţit. — Zelul tău pentru patrie te împinge puţin cam departe, replică preşedintele, şi-are să-ţi pară rău de tot ce-ai spus, când am să-ţi dovedesc că n-am rostit decât adevărului. Iată trei rapoarte diferite care te învinuiesc. — Ei asta-i! zise Maurice, adică dumneata crezi că sunt atât de nerod încât să cred în cavalerul dumitale de Maison-Rouge? — Şi de ce n-ai crede? — Pentru că nu-i decât un conspirator imaginar care te ajută să ai mereu o conspiraţie gata făcută la îndemână, ca să-ţi implici toţi duşmani. — Citeşte denunţurile. — Nu citesc nimic, răspunse Maurice. Protestez şi neg că l-aş fi văzut vreodată pe Cavalerul de Maison-Rouge sau că aş fi vorbit ieri cu el. Cine nu crede în cuvântul meu de onoare, să vină să-mi spună şi ştiu şi eu cum am să-i răspund. Preşedintele ridică din umeri. Maurice, care nu voia să rămână dator nimănui cu nimic, făcu la fel. Şedinţa continuă într-o atmosferă apăsătoare şi plină de neîncredere. După şedinţă, preşedintele, brav patriot ridicat la primul rang al districtului prin sufragiile concetăţenilor săi, se apropie de Maurice şi-i spuse: — Vino, Maurice, vreau să-ţi mai spun ceva. Maurice păşi în urma preşedintelui, care îl duse într-o încăpere alăturată sălii de şedinţe. Ajuns acolo, îl privi în ochi şi, punându-i mâna pe umăr, îi spuse: — Maurice, l-am cunoscut şi l-am admirat pe tatăl tău, drept care te stimez şi ţin la tine. Maurice, crede-mă, te expui unei mari primejdii dacă îţi pierzi încrederea, primul semn de declin al unui spirit cu adevărat revoluţionar. Maurice, dragul meu, de îndată ce-ţi pierzi încrederea, îţi pierzi şi ataşamentul. Tu nu crezi în duşmanii naţiunii, de aceea treci pe lângă ei fără să-i vezi şi ajungi să fii instrumentul uneltirilor lor fără să-ţi dai seama. — Ce dracu! Cetăţene, răspunse Maurice, doar ştiu ce fac, sunt un om de suflet şi un patriot zelos, dar zelul meu nu m-a făcut fanatic: iată duăzeci de pretinse conspiraţii pe care Republica le atribuie pe toate aceluiaşi nume. Întreb, odată pentru totdeauna, cine le dă în vileag? — Nu crezi în conspiratori, Maurice, zise preşedintele. Ei bine, spune-mi, crezi în garoafa roşie pentru care a fost ghilotinată ieri fiica lui Tison? Maurice tresări. — Crezi în subterana construită în grădina Temple, care e o cale de comunicare între pivniţa cetăţenei Plumeau şi o anume casă de pe strada Corderie? — Nu, răspunse Maurice. — Atunci fă ca apostolul Toma, du-te şi vezi. — Nu sunt de gardă la Temple şi n-am să fiu lăsat să intru. — Acum toată lumea poate să intre la Temple.  Cum aşa? Citeşte raportul ăsta. De vreme ce eşti atât de neîncrezător, am să te conving numai cu acte oficiale. — Cum? exclamă Maurice citind raportul, s-a ajuns chiar până aici? — Citeşte mai departe. — Regina e transportată la Conciergerie? — Ei, ce zici? întrebă preşedintele. — Vai! exclamă Maurice. — Crezi oare că pe temeiul unui vis, sau al unei fantasme, cum îi spui tu, sau ai unei trăsnăi, Comitetul Salvării Publice a adoptat o măsură atât de gravă? — Măsura a fost adoptată, dar nu va fi executată, la fel cu multe alte măsuri pe care le-am văzut luate, şi asta-i tot... — Citeşte până la capăt, spuse preşedintele. Şi îi mai dădu un ultim document. — Avizul de recepţionare al lui Richard, temnicerul de la Conciergerie! exclamă Maurice. — A fost întemniţată acolo la orele două. De data aceasta Maurice rămase pe gânduri. — Comuna, după cum ştii, continuă preşedintele, acţionează în vederea unor scopuri temeinice. Ea şi-a săpat un drum larg şi drept, iar măsurile pe care le ia nu sunt deloc naive, căci a pus în aplicare principiul următor al lui Cromwell: „Regii nu trebuie loviţi decât la cap" . Citeşte nota asta secretă a ministrului poliţiei. Maurice citi:   „Dat fiind că avem certitudinea că numitul Cavaler de Maison-Rouge se află la Paris; că a fost văzut în diferite locuri; că a lăsat urme ale intervenţiei sale în mai multe comploturi, din fericire zădărnicite, poftesc pe toţi şefii de secţii să intensifice vigilenţa."   — Ei, ce zici? întrebă preşedintele. — Trebuie să te cred, cetăţene preşedinte, exclamă Maurice. Şi continuă:   „Semnalmentele Cavalerului de Maison-Rouge: cinci picioare şi trei degete înălţime, părul blond, ochii albaştri, nasul drept, barba castanie, bărbie rotundă, voce plăcută, mâini ca de femeie. Între treizeci şi cinci şi treizeci şi şase de ani."   La semnalmentele indicate, o străfulgerare ciudată trecu prin mintea lui Maurice; se gândi la tânărul ce comanda trupa de tineri regalişti, numiţi la vremea aceea muscadini, care îi salvase în ajun pe Lorin şi pe dânsul şi care îi lovea cu atâta hotărâre pe marsiliezi cu sabia lui de genist. „Ei, drăcie! şopti Maurice, să fi fost el? În cazul acesta, denunţul în care se spune că am fost văzuţi stând de vorbă nu poate fi fals. Numai că nu-mi aduc aminte să-i fi strâns mâna." — Ei bine, Maurice, întrebă preşedintele, acuma ce mai ai de spus, dragul meu? Spun că te cred, răspunse Maurice, meditând cu tristeţe, căci de-o bucată de vreme, fără să ştie ce influenţă nefastă îi întuneca viaţa, vedea cum totul în jurul lui se înnegura. — Nu-ţi pune în joc popularitatea, Maurice, urmă preşedintele. Astăzi popularitatea înseamnă viaţă; nepopularitatea, ia aminte, înseamnă bănuială de trădare, şi cetăţeanul Lindey nu poate fi bănuit că e trădător. Maurice nu avea nimic de răspuns unei opinii pe care simţea că o împărtăşeşte întocmai. Mulţumi vechiului său prieten şi părăsi sediul secţiei. — Ei! şopti el, să respirăm puţin. Prea multe bănuieli şi lupte. Să mergem la Geneviève. Şi Maurice apucă drumul către vechea stradă Saint-Jacques. Când ajunse la meşterul tăbăcar, Dixmer şi Morand îi dădeau îngrijiri Genevièvei, cuprinsă de o violentă criză de nervi. Aşa că, în loc de a i se îngădui să intre, un slujitor îi opri trecerea. — Totuşi, anunţă-mă, spuse Maurice îngrijorat, şi dacă Dixmer nu mă poate primi, am să plec. Slujitorul intră în pavilionul cel mic, în timp ce el, Maurice, rămase în grădină. Îi păru că se petrece ceva ciudat în casă. Lucrătorii tăbăcari nu erau la locul lor de muncă, ci străbăteau grădina cu un aer îngrijorat. Dixmer veni personal până la uşă. — Intră, dragă Maurice, intră, spuse el. Doar nu eşti dintre cei cărora uşa le e închisă. — Dar ce s-a întâmplat? întrebă tânărul nostru. — Geneviève e bolnavă, răspunse Dixmer. Mai mult chiar, aiurează. — Doamne-Dumnezeule, exclamă Maurice întristat că nici acolo nu găseşte decât tulburare şi suferinţă. Dar ce are? — Dragul meu, urmă Dixmer, despre bolile femeilor nimeni nu ştie nimic, şi cu atât mai puţin soţul. Geneviève şedea lungită pe o canapea. Lângă ea se afla Morand, care îi dădea să aspire săruri. — Ei, cum e? întrebă Dixmer. — La fel, răspunse Morand. — Héloïse! Héloïse! murmură tânăra femeie printre dinţii încleştaţi şi buzele vinete: — Héloïse! repetă Maurice cu mirare. — Ei Doamne! da, interveni grăbit Dixmer, Geneviève a avut nenorocul să iasă ieri în oraş şi a văzut trecând nenorocita aceea de căruţă a condamnaţilor, cu o biată fată pe nume Héloïse, pe care o duceau la ghilotină. Din clipa aceea a avut cinci sau şase crize de nervi şi repetă întruna numele ăsta. — A impresionat-o mai cu seamă faptul că în fata aceea a recunoscut-o pe florăreasa care i-a vândut garoafele pe care le ştii. — Sigur că le ştiu, doar din pricina lor era cât pe-aci să mi se taie capul. — Da, am ştiut toate acestea, dragă Maurice, şi crede-mă că am fost înspăimântaţi la culme. Dar Morand a fost la şedinţă şi te-a văzut ieşind liber. Tăcere! exclamă Maurice; iarăşi vorbeşte, cred. Cuvinte întretăiate, de neînţeles, continuă Dixmer. — Maurice! şopti Geneviève, au să-l ucidă pe Maurice. Ajutor! cavalere, ajutor! O tăcere adâncă se lăsă după cuvintele acestea. — Maison-Rouge, şopti iarăşi Geneviève, Maison-Rouge! Maurice simţi o urmă de bănuială, doar atât, o urmă. Dealtfel era prea îngrijorat de suferinţa Genevièvei ca să mai comenteze cuvintele ei. — Aţi chemat un medic? întrebă el. — O! nu-i nimic grav, răspunse Dixmer, delirează puţin, asta e tot. Şi strânse atât de tare braţul soţiei sale, încât Geneviève îşi reveni şi, scoţând un strigăt stins, deschise ochii pe care până atunci îi ţinuse tot timpul închişi. — Ah! iată-vă pe toţi, spuse ea, şi Maurice cu voi. O! sunt fericită că te văd prietene, dacă ai şti cât am... Reluă: —... cât am suferit cu toţii de două zile încoace! — Da, spuse Maurice, iată-ne pe toţi. Linişteşte-te, aşadar, nu mai fi înspăimântată. Şi mai cu seamă, încearcă să te dezobişnuieşti a mai rosti un nume care în clipele de faţă nu e văzut cu ochi buni. — Care e acela? întrebă repede Geneviève. — Al Cavalerului de Maison-Rouge. — Am rostit eu numele cavalerului de Maison-Rouge? întrebă Geneviève înspăimântată. — Fără îndoială că da, răspunse Dixmer cu un râs silit. Dar, înţelegi dumneata, Maurice, nu e de mirare, deoarce se spune în mod public că el a fost complicele fiicei lui Tison şi că a condus tentativa de răpire care, din fericire, a eşuat ieri. — Nu spun c-ar fi ceva de mirare în asta, replică Maurice, spun doar că trebuie să se ascundă bine. — Cine? întrebă Dixmer. — Ei na! Cavalerul de Maison-Rouge! Comuna îl caută şi copoii ei au mirosul fin. — Numai dacă l-ar aresta înainte de-a pune la cale o nouă tentativă, care să-i reuşească mai bine decât cea din urmă, spuse Morand. — În orice caz, răspunse Maurice, nu va mai fi în slujba reginei. — Şi de ce, mă rog? întrebă Morand. — Pentru că de-acum înainte regina e pusă la adăpost de serviciile sale. — Şi unde e ea acum? întreabă Dixmer. — La Conciergerie, răspunse Maurice; au transferat-o astă-noaple. Dixmer, Morand şi Geneviève scoaseră un strigăt pe care Maurice l-a luat ca pe o exclamaţie de surpriză. — Aşa că, vă daţi seama, urmă el, adio cu planurile cavalerului reginei! închisoarea Conciergerie e mai sigură decât Temple. Morand şi Dixmer schimbară o privire care îi scăpă lui Maurice. — Vai! Doamne! exclamă el, iată că doamna Dixmer păleşte iar. — Geneviève, îi spuse Dixmer soţiei sale, trebuie să te culci, eşti suferindă.   Maurice văzu că i se da a înţelege să plece. Sărută mâna Genevièvei şi ieşi. Morand îl însoţi până în vechea stradă Saint-Jacques. Acolo îl părăsi şi se duse să spună câteva cuvinte unui slujitor care ţinea de căpăstru un cal gata înşeuat. Maurice era atât de preocupat, încât nici măcar nu-l întrebă pe Morand, cu care dealtfel nu schimbase nici un cuvânt de când ieşiseră din casă, cine era omul acela şi ce rost avea acolo calul înşeuat. O apucă pe strada Fosses-Saint-Victor şi ajunse pe cheiuri. — Ce ciudat! îşi spunea el pe când mergea. Oare îmi slăbeşte mintea? Oare evenimentele iau o întorsătură gravă? Oricum, totul apare mărit ca printr-un microscop. Şi, ca să găsească puţină linişte, Maurice îşi întoarse faţa către briza serii şi se sprijini de parapetul podului.     Capitolul XXIX PATRULA   Şi pe când îşi desăvârşea în cuget meditaţiile de mai sus, privind curgerea apei cu o atenţie melancolică, ale cărei simptome sunt de găsit la orice parizian neaoş, Maurice, sprijinit de parapetul podului, auzi apropiindu-se o ceată mică de oameni cu pas egal, ca de patrulă. Se întoarse: era o companie a Gărzii naţionale, care venea pe partea cealaltă. În plin întuneric, lui Maurice i se păru că-l recunoaşte pe Lorin. Era el, într-adevăr. De cum îl recunoscu, alergă să-l întâmpine cu braţele deschise. — În sfârşit, exclamă Lorin, iată-te! Ei drăcie! E greu să te găsească omul:   Dar, cum un drag prieten în cale mi-a ieşit Şi soarta-mi va să aibă un mult mai bun sfârşit!   De data asta nădăjduiesc că n-ai să te mai împotriveşti; îţi ofer versuri de Racine, nu de Lorin. — Ce cauţi pe-aici cu patrula? întrebă Maurice, pe care orişice începuse să-l neliniştească. — Sunt şef de misiune, dragul meu. Trebuie să restabilesc reputaţia noastră zdruncinată. Apoi, întorcându-se spre companie, spuse: — Pentru onor, arm'! Pe loc repaus! Hai, băieţi! Încă nu s-a înnoptat de tot. Vorbiţi şi voi de necazurile voastre, căci şi noi avem să vorbim de-ale noastre. Întorcându-se către Maurice, Lorin continuă: — Astăzi la secţie am aflat două veşti grozave. — Care? — Cea dintâi: începem să fim suspecţi, tu şi cu mine. — O ştiu. Cealaltă? A! O ştii? Da. — A doua: toată conspiraţia cu garoafa a fost pusă la cale şi comandată de Cavalerul de Maison-Rouge. — Şi pe asta o ştiu. — Atunci să trecem la a treia veste, pe care n-o mai ştii, sunt sigur, în seara asta îl prindem pe Cavalerul de Maison-Rouge. — Îl prindeţi pe Cavalerul de Maison-Rouge? — Da. — Aşadar, te-ai făcut jandarm? — Nu, dar sunt patriot. Un patriot are obligaţii faţă de patria sa. Or, patria mea este grav primejduită de Cavalerul ăsta de Maison-Rouge, care pune la cale uneltiri peste uneltiri. Or, patria îmi porunceşte mie, care sunt patriot, s-o descotorosesc de sus-numitul Cavaler de Maison-Rouge, care o stinghereşte teribil, şi eu îmi ascult patria. — Totuna e, zise Maurice, dar este ciudat că-ţi iei o asemenea misiune. — Nu eu mi-am luat misiunea, ci am primit-o. Dar, dealtfel, trebuie să-ţi spun că aş fi aspirat la o asemenea misiune. Avem nevoie de o ispravă strălucită ca să ne reabilităm, dat fiind că reabilitarea noastră nu înseamnă numai siguranţa existenţei, ci şi dreptul de-a vârî cu prima ocazie un vârf de sabie în burta dezgustătorului Simon. — Dar cum s-a aflat că în fruntea conspiraţiei cu subterana a fost Cavalerul de Maison-Rouge? — Încă nu e chiar sigur, dar se presupune. — A! aşadar procedaţi prin deducţii? — Nu, procedăm prin certitudini. — Şi ce plan ţi-ai făcut? Ia să vedem, căci, în sfârşit... — Ascultă cu atenţie. — Te ascult. — De îndată ce-am auzit strigându-se: „Mare conspiraţie descoperită de cetăţeanul Simon..." (canalia asta de Simon! pretutindeni dai de el, mizerabilul!), am vrut să aflu prin propriile-mi mijloace. Or, era vorba de-o subterană. — Există subterana? — Există, am văzut-o. Cu ochii mei, eu însumi, văzut-am, deci văzui. Na, de ce nu mă fluieri? — Pentru că versul e de Molière şi pentru că, trebuie să mărturisesc, împrejurările sunt prea grave ca să-mi mai ardă de glumă. — Ei na! Dar când vrei tu să glumim, dacă nu când lucrurile sunt grave? — Spui, aşadar, c-ai văzut... — Subterana... Îţi repet c-am văzut subterana, că am trecut prin ea şi că face legătura între pivniţa cetăţenei Plumeau şi o casă de pe strada Corderie, casa cu numărul 12 sau 14, nu-mi mai aduc bine aminte. — Adevărat, Lorin, ai trecut prin ea?... — Cât e de lungă şi, zău, te-ncredinţez că era un tunel grozav de frumos săpat. Mai mult, era întretăiat de trei grilaje de fier, pe care am fi fost siliţi să le dezgropăm unul după altul, dar care le-ar fi dat conjuraţilor tot timpul, sacrificându-şi trei sau patru dintr-ai lor, s-o pună pe doamna văduvă Capet la loc sigur, în cazul în care ar fi reuşit. Din fericire n-a fost aşa şi afurisitul ăla de Simon a descoperit-o şi pe-asta. — Dar, spuse Maurice, îmi pare că primii bănuiţi ar fi trebuit să fie locuitorii casei din strada Corderie. — Asta s-ar fi făcut, dacă în casă s-ar fi găsit măcar un locatar. — Bine, dar casa aceea trebuie să fie a cuiva? — Da, este a unui nou proprietar, dar nimeni nu-l cunoaşte. Se ştia că imobilul îşi schimbase proprietarul de vreo cincisprezece zile sau trei săptămâni, şi asta-i tot. Vecinii auziseră zgomote, însă casa fiind veche, au crezut că se lucra la repararea ei. Cât despre celălalt proprietar, el a părăsit Parisul. Eu am sosit tocmai atunci. "Dă-ţi seama, i-am spus lui Santerre trăgându-l la o parte, sunteţi cu toţii în mare încurcătură." "E-adevărat, răspunse el, suntem." „Casa asta a fost vândută, nu-i aşa?" „Da." „Acum cinsprezcce zile?" „Cinsprezecc zile sau trei săptămâni." „Vândută în prezenţa unui notar?" „Da, aşa e." „Ei bine, trebuie de căutat la toţi notarii din Paris, pentru a afla cine a vândut casa şi pentru a obţine actul de vânzare. În el are să se vadă numele şi domiciliul cumpărătorului." „Bravo! exclamă Santerre, iată un sfat bun. Şi totuşi omul care mi-l dă e învinuit că nu-i un bun patriot. Lorin! eu am să te reabilitez, sau de nu, să mă ia dracul!" Aşa că, urmă Lorin, zis şi făcut. Fu căutat notarul, fu găsit şi actul şi pe act numele şi domiciliul vinovatului. Drept care Santerre şi-a ţinut cuvântul şi m-a împuternicit să-l arestez. — Şi omul acela e Cavalerul de Maison-Rouge? — Nu. E complicele lui. Adică aşa bănuim. — Atunci cum spui c-ai să-l arestezi pe Cavalerul Maison-Rouge? — Avem să-i arestăm pe toţi. — Dar tu îl cunoşti pe Cavalerul de Maison-Rouge? — De minune. — Îi ai semnalmentele? — Ei na! Mi le-a dat Santerre. Înalt de cinci picioare şi două-trei degete, părul blond, ochi albaştri, nasul drept, barba castanie. Dealtfel l-am văzut. — Când? — Astăzi chiar. — L-ai văzut? — L-ai văzut şi tu. Maurice tresări. — Tinerelul acela blond, care ne-a salvat azi-dimineaţă, ştii, cel care comanda ceata de muscadini şi care lovea din răsputeri. Aşadar el e? întrebă Maurice. Chiar el. A fost urmărit, dar i s-a pierdut urma în preajma domiciliului proprietarului nostru din strada Corderie. Aşa încât se bănuieşte că locuiesc împreună. — Într-adevăr e posibil. — Ba e chiar sigur. — Dar, după câte-mi pare, dragă Lorin, adăugă Maurice, dacă tu îl arestezi în seara asta pe cel care ne-a salvat azi-dimineaţă, dai dovadă de oarecare lipsă de recunoştinţă. — Ei, na! făcu Lorin, Crezi oare că el ne-a salvat ca să ne salveze? — Dar atunci pentru ce? — Nici gând, dragul meu. Şedeau acolo la pândă ca s-o răpească pe sărmana Héloïse Tison, când avea să treacă. Asasinii noştri îi stinghereau şi-atunci au sărit asupra lor. Noi am fost salvaţi prin contralovitură şi datorită ei. Şi cum numai intenţia are valoare, iar în cazul nostru intenţia a lipsit, n-am a-mi reproşa nici cea mai mică ingratitudine. Dealtfel, esenţială e necesitatea. Or, trebuie neapărat să ne reabilităm printr-o lovitură grozavă. Mi-am luat răspunderea şi pentru tine. — Faţă de cine? — Faţă de Santerre. El ştie că tu eşti în fruntea expediţiei. — Cum asta? — „Eşti sigur c-ai s-arestezi împricinaţii?", m-a întrebat el. „Da, i-am răspuns eu, dacă vine şi Maurice cu mine." „Dar te bizui pe Maurice? De-o bucată de vreme i-a scăzut înflăcărarea." „Cei ce susţin aşa ceva se înşeală. Maurice e tot atât de înflăcărat cât sunt şi eu." „Şi răspunzi de el?" „Ca de mine însumi", i-am răspuns eu. După aceea am trecut pe la tine, dar nu te-am găsit; am apucat-o apoi pe drumul ăsta, mai întâi pentru că e cel pe care mergi tu de obicei, în sfârşit, te-am întâlnit, iată-te. Înainte marş!   În cântec de victorie  Deschidem drum spre glorie...   — Dragă Lorin, îmi pare nespus de rău, dar n-am nici un chef să merg în asemenea misiune. Spune-le că n-ai dat de mine. — Cu neputinţă! Toţi oamenii noştri te-au văzut. — Ei bine, atunci ai să le spui că m-ai întâlnit şi că n-am vrut să mă alătur vouă. — Şi asta-i cu neputinţă! — Dar, mă rog, de ce? — Pentru că în cazul de faţă nu vei fi doar un om lipsit de înflăcărare, ci pur şi simplu un suspect. Şi doar ştii care-i soarta suspecţilor: sunt duşi în Piaţa Revoluţiei şi poftiţi să salute statuia Libertăţii, numai că în loc s-o salute cu pălăria, o salută cu capul. — Ei bine, Lorin, întâmplă-se ce s-o-ntâmpla, dar are să-ţi pară cu siguranţă ciudat ceea ce am să-ţi spun. Lorin căscă ochii mari şi se uită la Maurice. — Ştii tu, urmă Maurice, mi-e-silă de viaţă. Lorin izbucni în râs. — Bun! zise el, ne-am luat la harţă cu iubita, şi iată că ne-au năpădit ideile negre. Haide, frumosule Amadis17, fii iarăşi bărbat, şi-apoi vei redeveni cetăţean. Eu, dimpotrivă, nu-s niciodată patriot mai bun ca atunci când sunt certat cu Arthémise. Apropo, divina zeiţă Raţiune îţi trimite un milion de calde salutări. — Să-i mulţumeşti din partea mea. Adio, Lorin. — Cum adio? — Da, plec. — Unde pleci? — Acasă la mine, ei drăcie! — Maurice, mergi pe calea pierzaniei. — Atâta pagubă! — Maurice, gândeşte-te, dragul meu, gândeşte-te. — Sunt hotărât. — Nu ţi-am spus tot... — Tot ce? — Tot ce mi-a spus Santerre. — Ce ţi-a spus? — Când te-am cerut ca şef al misiuni, mi-a spus: „Ia seama." „La cine?" „La Maurice." — La mine? — Da. „Maurice, a adăugat el, se duce foarte des în cartierul acela." — În care cartier? — În cel al lui Maison-Rouge. — Cum asta!? exclamă Maurice, pe aici se ascunde? — Cel puţin aşa se bănuieşte, pentru că pe aici locuieşte complicele său presupus, cumpărătorul casei din strada Corderie. — În cartierul Victor? — Da, în cartierul Victor. — Şi pe ce stradă din cartier? — Pe vechea stradă Saint-Jacques. — Vai! Doamne-Dumnezeule! şopti Maurice, încremenit şi trăsnit ca de-un fulger. Şi-şi duse mâna la ochi. Apoi, după o clipă, ca şi cum în clipa aceea îşi adunase tot curajul, întrebă:  — Ce profesie are? — Meşter tăbăcar. — Şi cum îl cheamă? — Dixmer. — Ai dreptate, Lorin, spuse Maurice stăpânindu-şi prin puterea voinţei până şi cea mai mică urmă de emoţie, merg cu voi. — Bine faci, eşti înarmat? — Am sabia, ca de obicei. — Ia şi pistoalele astea amândouă. Şi tu? Eu am carabina. Drepţi! Arma la umăr! înainte marş! Patrula porni, însoţită de Maurice, care mergea alături de Lorin, şi precedată de-un bărbat îmbrăcat în cenuşiu, care o conducea: era omul poliţiei. Din când în când, din colţurile străzilor sau de pe sub porţile caselor se vedea desprinzându-se câte-o umbră ce venea să schimbe câteva cuvinte cu bărbatul îmbrăcat în cenuşiu: erau oameni puşi să supravegheze. Ajunseră la stradelă. Omul cenuşiu nu şovăi nici o singură clipă; era bine informat; apucă pe stradelă. În faţa porţii de la grădină, prin care cândva Maurice trecuse legat fedeleş, omul se opri. — Aici, zise el. — Ce aici? întrebă Lorin. — Aici îi găsim pe cei doi şefi. Maurice se sprijini de zid. Simţi că are să se prăbuşească pe spate. — Acuma, urmă omul cenuşiu, avem trei intrări: intrarea principală, apoi asta şi încă o intrare care dă într-un pavilion. Eu am să intru cu şase sau opt oameni prin intrarea principală; păziţi intrarea de aici cu patru sau cinci oameni şi puneţi trei oameni de încredere la ieşirea pavilionului. — Eu, spuse Maurice, am să trec peste zid şi-am să stau de veghe în grădină. — De minune, exclamă Lorin, mai cu seamă că, fiind înăuntru, ai să ne deschizi poarta. — Bucuros, îi răspunse Maurice, numai să nu părăsiţi aleea şi să nu veniţi până nu vă chem. Am să văd din grădină tot ce se va petrec înăuntru. — Aşadar, cunoşti casa? întrebă Lorin. — Am vrut s-o cumpăr cândva. Lorin îşi piti oamenii prin ungherele gardurilor, pe la colţurile uşilor, în timp ce agentul de poliţie se depărta cu opt sau zece soldaţi din Garda naţională ca să forţeze, după cum spusese, intrarea principală. După o clipă, zgomotul paşilor lor se stinse fără să fi trezit în mijlocul pustiului aceluia nici urmă de îngrijorare. Oamenii lui Maurice se aflau la posturile lor şi se pitulau în umbră, cât puteau mai bine. Ai fi jurat că peste tot domneşte liniştea şi că nu se petrece nimic neobişnuit în vechea stradă Saint-Jacques. Maurice începu, aşadar, să escaladeze zidul. — Aşteaptă, îi spuse Lorin. — Ce? — Parola. — Adevărat. — Garoafă şi subterană. Arestează pe toţi cei ce nu-ţi spun aceste două cuvinte. Lasă-i să treacă pe toţi cei ce ţi le vor spune. Ăsta-i consemnul. — Îţi mulţumesc, spuse Maurice. Şi sări de pe creasta zidului în grădină.     Capitolul XXX GAROAFĂ ŞI SUBTERANĂ   Primul şoc a fost teribil şi numai printr-o mare stăpânire de sine a izbutit Maurice să-i ascundă lui Lorin tulburarea ce-i cuprinsese întreaga fiinţă. Dar de îndată ce se află în grădină, singur în tăcerea nopţii, spiritul i se mai linişti, şi gândurile, în loc să i se rostogolească dezordonate în creier, i se înfăţişară pe rând cugetului, putând fi adâncite şi cântărite de raţiune. Cum!? Casa asta în care Maurice intrase atât de des cu cea mai curată bucurie, casa asta care fusese pentru el raiul pe pământ, nu era altceva decât un cuib de intrigi sângeroase? Toată bunăvoinţa cu care a fost primită prietenia lui înflăcărată să fie doar ipocrizie? Toată dragostea Genevièvei să fi fost numai frică? Ştim cum era împărţită grădina în care nu o dată cititorii i-au urmărit pe tinerii noştri eroi. Maurice se strecură din tufiş în tufiş până ce se găsi ferit de razele lunii, în umbra serei improvizate unde fusese închis în prima zi când pătrunsese în casă. Sera era în faţa pavilionului în care locuia Geneviève. Dar în seara aceea, în camera tinerei noastre nu se vedea o lumină statornică şi izolată, ca de obicei. Lumina trecea acum de la o fereastră la alta. Maurice o zări pe Geneviève printr-o perdea ridicată pe jumătate, din întâmplare: înghesuia în grabă nişte lucruri într-un cufăr şi cu uimire observă lucirea unor arme în mâinile ei. Se sui pe o bornă de piatră ca să vadă mai bine ce se petrece în cameră. În vatră se ridicau flăcări mari care-i atraseră atenţia: erau nişte hârtii pe care Geneviève le ardea. În clipa aceea o uşă se deschise şi un bărbat intră la Geneviève. La început Maurice se gândi că nu putea fi decât Dixmer. Tânăra alergă la el, îi apucă mâinile şi amândoi rămaseră o clipă unul în faţa altuia, părând cuprinşi de o emoţie puternică. Ce emoţie putea fi oare? Maurice nu era în stare s-o ghicească, sunetul vorbelor lor n-ajungea până la el. Dar dintr-o dată Maurice îi măsură statura cu ochii. „Ăsta nu e Dixmer", şopti el. Într-adevăr, cel care intrase era subţire şi scund; Dixmer era înalt şi trupeş. Gelozia e un stimulent energic, într-o clipă, Maurice calculase statura necunoscutului cu o precizie aproape perfectă şi analizase în gând şi silueta soţului. „Nu e Dixmer", şopti el iarăşi, ca şi cum ar fi fost silit să-şi repete lui însuşi cele văzute ca să se încredinţeze de perfidia Genevièvei. Se apropie de fereastră, dar cu cât se apropia mai tare cu atât vedea mai puţin: fruntea îi ardea ca focul. Piciorul i se izbi de-o scară. Fereastra era la o înălţime de şapte-opt picioare. Maurice luă scara şi se duse s-o sprijine de zid. Se urcă şi-şi lipi ochiul în despicătura perdelei. Necunoscutul din camera Genevièvei era un tânăr de douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani, cu ochi albaştri şi cu o înfăţişare şi ţinută elegantă. Apucase mâinile tinerei noastre şi vorbea cu ea ştergându-i întruna lacrimile care înceţoşau fermecătoarea privire a Genevièvei. Un zgomot uşor produs de Maurice îl făcu pe tânăr să întoarcă privirile spre fereastră. Maurice îşi stăpâni un strigăt de uimire: recunoscuse pe misteriosul său salvator din Piaţa Châtelet. În clipa aceea Geneviève îşi trase mâinile din cele ale necunoscutului şi apoi se îndreptă spre cămin ca să se încredinţeze că hârtiile fuseseră nimicite de foc. Maurice nu se mai putu stăpâni. Toate patimile groaznice care torturează omul, dragostea, răzbunarea, gelozia, îi strângeau inima cu dinţii lor de foc. Nu mai aşteptă, împinse cu putere fereastra prost închisă şi sări în cameră. În aceeaşi clipă două pistoale-i fură puse în piept. La zgomotul făcut, Geneviève se întoarse; zărindu-l pe Maurice, rămase mută. — Domnule, spuse cu răceală tânărul republican celui care-i ţinea de două ori viaţa în mână, la capetele celor două arme, domnule, dumneata eşti Cavalerul de Maison-Rouge? — Şi dac-ar fi aşa? răspunse cu o întrebare cavalerul. — A! dacă-i aşa, înseamnă că eşti un bărbat viteaz şi ca atare un om calm, drept care am să-ţi spun două cuvinte. — Vorbeşte, spuse cavalerul fără să clintească pistoalele. — Dumneata poţi să mă ucizi, dar n-ai să mă ucizi mai înainte de-a fi scos un strigăt, sau mai bine zis n-am să mor fără să-l fi scos. Dacă scot strigătul, o mie de oameni care au împresurat casa au s-o facă pulbere în zece minute. Aşadar, pune jos pistoalele şi ascultă ce-am să-i spun doamnei. — Genevièvei? întrebă cavalerul. — Mie? şopti tânăra. — Da, dumitale. Geneviève, mai albă decât o statuie, îl prinse de braţ pe Maurice; tânărul o respinse. — Ştii doar ceea ce mi-ai mărturisit, doamnă, zise Maurice cu un profund dispreţ. Văd că ai spus adevărul, într-adevăr, nu-l iubeşti pe domnul Morand. — Maurice, ascultă-mă! exclamă Geneviève. — Nu mai am nimic de auzit, doamnă, spuse Maurice. M-ai înşelat. Dintr-o singură lovitură ai frânt toate legăturile care-mi uniseră inima de a dumitale ca sub un sigiliu. Mi-ai mărturisit că nu-l iubeşti pe domnul Morand, dar nu mi-ai spus că iubeşti pe altul. — Domnule, spuse cavalerul, ce tot spui dumneata de Morand, sau, mai curând, despre ce Morand vorbeşti dumneata?  — Despre Morand chimistul. — Morand chimistul se află în faţa dumitale. Morand chimistul şi Cavalerul de Maison-Rouge sunt una şi aceeaşi persoană. Şi întinzând mâna spre o măsuţă alăturată, într-o clipă îşi puse pe cap peruca neagră, care îl făcuse aşa de multă vreme de nerecunoscut în ochii tânărului republican. — Ah! da, exclamă Maurice, cu un îndoit dispreţ, da, înţeleg, dumneata nu-l iubeai pe Morand, pentru că Morand nu exista; dar deşi subterfugiul e dibaci, nu e mai puţin vrednic de dispreţ. Cavalerul făcu o mişcare ameninţătoare. — Domnule, urmă Maurice, binevoieşte şi mă lasă o clipă să stau de vorbă cu doamna. Dacă doreşti, poţi să asişti la convorbirea noastră, nu va fi lungă, te asigur. Geneviève făcu un semn, poftindu-l pe Maison-Rouge să aibă răbdare. — Aşadar, urmă Maurice, dumneata, Geneviève, m-ai făcut de râs în faţa prietenilor mei! Am ajuns să le inspir silă! M-ai făcut să slujesc orbeşte tuturor comploturilor dumnitale! M-ai folosit ca pe o unealtă! Ascultă: e o acţiune infamă, dar vei fi pedepsită, doamnă, căci domnul, aici prezent, are să mă ucidă sub ochii dumitale! Dar, în mai puţin de cinci minute, şi el va împietri acolo, zăcându-ţi la picioare, sau dacă va scăpa cu viaţă, va trăi doar ca să-şi ducă tigva pe eşafod. — El să moară!? exclamă Geneviève. El să-şi ducă tigva pe eşafod!? Dar nu ştii, Maurice, că el este ocrotitorul meu, al familiei mele, că mi-aş da viaţa ca să i-o apăr pe-a lui; că dacă el moare, am să mor şi eu, şi că dacă dumneata eşti dragostea mea, el e religia mea? — Vai! zise Maurice, continui să spui că mă iubeşti! Într-adevăr, femeile sunt prea slabe şi prea laşe! Apoi, întorcându-se, i se adresă tânărului regalist: — Hai, domnule, trebuie să mă ucizi sau să mori. — Dar pentru ce? — Pentru că dacă nu mă ucizi, te arestez. Maurice întinse mâna ca să-l înşface de piept. — Eu n-am să-mi apăr viaţa luptând cu dumneata! spuse Cavalerul de Maison-Rouge. Şi-şi aruncă armele pe un fotoliu. — Şi de ce n-ai să-ţi aperi viaţa luptând cu mine? — Pentru că viaţa mea nu răscumpără remuşcarea de-a fi ucis un om de onoare şi mai ales, da, mai ales pentru că Geneviève te iubeşte. — Vai! exclamă tânăra noastră împreunându-şi mâinile, cât eşti de bun, de mărinimos, de leal şi de generos, Armand! Maurice se uită la amândoi cu o uimire aproape prostească. — Iată, spuse cavalerul, intru în camera mea. Îţi dau cuvântul de onoare că nu pentru a fugi, ci pentru a ascunde un portret. Maurice îşi îndreptă repede ochii către portretul Genevièvei; era la locul său obişnuit. Fie că Maison-Rouge va fi ghicit gândul lui Maurice, fie că va fi voit să împingă generozitatea până la culme, spuse: — Poftim, ştiu că dumneata eşti republican, dar totodată ştiu că ai un suflet curat şi cinstit. Am să mă destăinui dumitale până la capăt. Priveşte! Şi scoase din sân o miniatură pe care i-o arătă lui Maurice: era portretul reginei. Maurice lăsă capul în jos şi-şi apăsă mâna pe frunte. — Aştept ordinele dumitale, domnule, spuse Maison-Rouge. Dacă urmăreşti arestarea mea, să baţi la uşa asta când va fi timpul să mă predau. Nu mai ţin la viaţa mea, de vreme ce viaţa mea nu se mai sprijină pe speranţa de-a salva regina. Cavalerul ieşi fără ca Maurice să fi făcut nici măcar un gest spre a-l opri. Abia apucă să iasă din cameră şi Geneviève se aruncă la picioarele tânărului republican. — Iartă-mă, exclamă ea, iartă-mă, Maurice, pentru tot răul pe care ţi l-am făcut; iartă-mă pentru înşelătoriile mele, iartă-mă în numele suferinţelor şi al lacrimilor mele, căci îţi jur c-am plâns tare mult şi am suferit groaznic. Vai! soţul meu a plecat azi de dimineaţă, nu ştiu unde a plecat şi poate nici n-am să-l mai văd. Acum nu-mi rămâne decât un singur prieten, nu un prieten, ci un frate, şi dumneata ai să-l ucizi. Iartă-mă, Maurice! Iartă-mă! Maurice o ridică de la picioarele lui şi-i spuse: — Ce vrei? Uneori ne iese în cale ursita rea, ca acuma. Toată lumea îşi pune în joc viaţa, în clipa de faţă. Cavalerul de Maison-Rouge a jucat ca şi ceilalţi, dar a pierdut. Trebuie să plătească. — Adică să moară, dacă te înţeleg bine. — Da. — Trebuie să moară, şi tocmai dumneata îmi spui asta? — Nu eu, Geneviève, ci destinul. — Destinul nu şi-a spus ultimul cuvânt în împrejurarea de faţă, pentru că dumneata îl poţi salva.  — Cu preţul cuvântului meu şi, ca atare, al onoarei mele. Înţeleg, Geneviève. — Închide ochii, Maurice, doar atâta îţi cer şi îţi făgăduiesc că recunoştinţa mea va merge până unde poate ajunge recunoştinţa unei femei. — De prisos aş închide ochii, doamnă: este o parolă, o parolă fără de care nimeni nu poate ieşi din casa asta, căci, îţi repet, casa este împresurată. — Şi dumneata o ştii? — Fără îndoială că o ştiu. — Maurice! — Ce este? — Dragul meu, scumpul meu Maurice, spune-mi parola, trebuie să mi-o spui! — Geneviève, cine eşti dumneata ca să-mi spui: „Maurice, în numele dragostei pe care ţi-o port, calcă-ţi cuvântul, calcă-ţi onoarea, trădează-ţi cauza, reneagă-ţi crezul?" În schimbul acestora ce-mi oferi dumneata, care mă ispiteşti? — Ah, Maurice, salvează-l, întâi salvează-l şi apoi cere-mi viaţa. — Geneviève, urmă Maurice cu un glas sumbru, ascultă ce am să-ţi spun. Cu un picior am păşit pe calea infamiei; ca s-o urmez până la capăt, aş vrea să am cel puţin un temei faţă de mine însumi. Geneviève, jură-mi că nu-l iubeşti pe Cavalerul de Maison-Rouge. — Îl iubesc pe Cavalerul de Maison-Rouge ca o soră, ca o prietenă, nu altfel, ţi-o jur. — Geneviève, mă iubeşti? — Maurice, te iubesc, ţi-o mărturisesc în ţaţa lui Dumnezeu, care m-aude. — Dacă fac ceea ce-mi ceri, ai să te lepezi de rude, prieteni, patrie, ca să fugi cu trădătorul? — Maurice! Maurice! — Şovăi!... şovăi! Şi Maurice se dădu înapoi copleşit de dispreţ. Geneviève, care se sprijinea de el, simţi deodată cum o părăseşte sprijinul şi căzu în genunchi. — Maurice, exclamă ea, lăsându-se pe spate şi frângându-şi mâinile împreunate, Maurice, fac tot ce vei vrea, îţi jur; porunceşte, ascult. — Ai să fii a mea? — Când ai să vrei. — Jură-mi pe Hristos! Geneviève întinse braţul. — Doamne! rosti ea, ai iertat pe soţia adulteră; nădăjduiesc că mă vei ierta şi pe mine. Şi lacrimi mari i se rostogoliră pe obraji, căzându-i pe şuviţele lungi, despletite, ce-i ajungeau până la piept. — Nu aşa, nu jura aşa, spuse Maurice, căci nu-ţi primesc jurământul. — Doamne! urmă ea, jur să-mi închin toată viaţa lui Maurice, să mor cu el şi, dacă trebuie, să mor pentru el, dacă-mi salvează prietenul, protectorul şi fratele, pe Cavalerul de Maison-Rouge. — Bine, va fi salvat, spuse Maurice. Şi se îndreptă spre camera alăturată. — Domnule, zise el, îmbracă-te iarăşi cu hainele tăbăcarului Morand. Te dezleg de cuvântul dat, eşti liber. Iar dumneata, doamnă, urmă el, adresându-se Genevièvei, ascultă cuvintele parolei: garoafă şi subterană. Apoi, ca şi cum i-ar fi făcut scârbă să mai rămână în încăperea în care rostise cele două cuvinte ce făcuseră din el un trădător, Maurice deschise fereastra şi sări din cameră în grădină.     Capitolul XXXI PERCHEZIŢIA   Maurice îşi reocupă postul de observaţie în grădină, în faţa ferestrei Genevièvei, dar fereastra nu mai era luminată: Geneviève intrase la Cavalerul de Maison-Rouge. Era dealtfel şi timpul ca Maurice să părăsească încăperea, căci abia ajunsese la colţul serei când poarta de la grădină se deschise şi omul cenuşiu apăru, urmat de Lorin şi de cinci sau şase grenadiri. — Ei, cum e? întrebă Lorin.  — Vezi şi tu, răspunse Maurice, sunt la postul meu. — Nimeni n-a încercat să treacă cu forţa? întrebă iarăşi Lorin. — Nimeni, îi răspunse Maurice, fericit că a putut scăpa de o minciună prin felul în care-i fusese pusă întrebarea. Nimeni! Şi voi, ce-aţi făcut? — Noi ne-am convins că domnia-sa Cavalerul de Maison-Rouge a intrat în casă acum un ceas şi de-atunci n-a mai ieşit, răspunse omul poliţiei. — Şi îi ştiţi camera? întreabă Lorin. — Camera lui nu-i despărţită de camera cetăţenei Dixmer decât printr-un coridor. — A! exclamă Lorin. — De fapt, nu era nevoie de nici o despărţitură. Se pare că acest Cavaler de Maison-Rouge e un bărbat uşuratic. Maurice simţi cum i se urcă sângele la cap. Închise ochii şi văzu mii de fulgere lăuntrice. — Ei bine! dar... cetăţeanul Dixmer ce zice de-aşa ceva? întrebă Lorin. — I se părea că-i o cinste pentru el. — Ascultaţi! făcu Maurice cu vocea gâtuită, ce hotărâre luăm? — Luăm hotărârea, spuse omul poliţiei, să mergem să-l înşfăcăm din camera lui şi poate chiar din pat. — Nu bănuieşte, aşadar, nimic? — Absolut nimic. — Cum e dispus terenul? întrebă Lorin. — Avem un plan foarte exact, răspunse omul cenuşiu: un pavilion situat în ungherul grădinii, iată-l: urci patru trepte, le vedeţi chiar aici! Ajungi pe un palier, la dreapta — uşa apartamentului cetăţenei Dixmer; e fără îndoială acela a cărui fereastră o vedem, în faţa ferestrei, acolo, în fund, e o uşă care dă spre coridor şi în coridor e uşa camerei trădătorului. — Bine, iată o topografie amănunţit făcută. Cu un plan ca ăsta poţi să mergi şi cu ochii legaţi, cu atât mai lesne cu ochii deschişi. Să mergem, aşadar. — Străzile sunt bine păzite? întrebă Maurice cu un interes pe care toţi cei de faţă îl atribuiră, fireşte, temerii lui de a nu-l scăpa pe cavaler. — Şi străzile şi trecerile şi răscrucile, toate, zise omul cenuşiu. Nici un şoarece nu poate să treacă dacă nu ştie parola. Maurice se cutremură. Atâtea precauţii luate îl făceau să se teamă că trădarea sa nu va fi de nici un folos fericirii lui. — Acum, spuse omul cenuşiu, câţi oameni vă trebuie ca să-l arestaţi pe cavaler? — Câţi oameni? întrebă Lorin. Nădăjduiesc că Maurice şi cu mine suntem destui. Nu-i aşa, Maurice? — Da, se bâlbâi Maurice, sigur că ne vom descurca. — Ascultaţi, nu umblaţi cu lăudăroşenii de prisos. Vreţi să-l prindeţi? — Ei, drăcie! dacă vrem! exclamă Lorin, bineînţeles că da! Nu-i aşa, Maurice, că trebuie să-l prindem? Lorin apăsă pe ultimele cuvinte. El spusese dealtfel că un început de bănuială apucase să planeze asupra lor şi nu trebuia lăsat timp bănuielilor, ce se răspândeau pe vremea aceea ca fulgerul, să se înrădăcineze. Or, Lorin îşi da seama că nimeni n-ar mai îndrăzni să pună la îndoială patriotismul a doi bărbaţi ce-ar fi izbutit să-l prindă pe Cavalerul de Maison-Rouge. — Ei bine! spuse omul poliţiei, dacă ţineţi cu tot dinadinsul, să luăm cu noi mai curând trei în loc de doi sau patru în loc de trei; cavalerul se culcă totdeauna cu o sabie sub căpătâi şi cu două pistoale pe măsuţa de noapte. — Ei, fir-ar al naibii! exclamă unul dintre grenadirii din compania lui Lorin, hai să intrăm cu toţii. Fără preferinţe! Dacă se predă, îl păstrăm pentru ghilotină, dacă rezistă, îl sfârtecăm cu săbiile. — Bine zici, făcu Lorin. Aşadar, înainte! Intrăm pe uşă sau pe fereastră? — Pe uşă, spuse omul poliţiei. Poate că întâmplător cheia e în uşă, pe câtă vreme dacă intrăm pe fereastră, trebuie să spargem câteva ochiuri şi am face zgomot. — Fie, pe uşă, zise Lorin, numai să intrăm odată, puţin îmi pasă pe unde. Haidem, cu sabia în mână, Maurice. Automat, Maurice îşi trase sabia din teacă. Trupa mică înainta spre pavilion, întocmai cum arătase omul cenuşiu, au dat de primele trepte, apoi au păşit pe palier şi, în sfârşit, în vestibul. — Ah! exclamă Lorin bucuros, cheia e în uşă. Într-adevăr, întinsese mâna prin întuneric şi, aşa cum spusese, cu vârful degetelor simţi răceala cheii. — Hai, deschide odată, cetăţene locotenent, spuse omul cenuşiu. Lorin răsuci cu băgare de seamă cheia în broască. Uşa se deschise. Maurice îşi şterse cu mâna sudoarea de pe frunte. — Am ajuns! exclamă Lorin. — Nu încă, îi întoarse vorba omul cenuşiu. Dacă informaţiile noastre topografice sunt exacte, aici ne aflăm în apartamentul cetăţenei Dixmer. — N-avem decât să ne încredinţăm, spuse Lorin. Să aprindem nişte lumânări. Văd că mai este foc în cămin. — Să aprindem torţe, hotărî omul cenuşiu. Torţele se sting mai greu decât lumânările. Şi luă din mâna unui grenadir două torţe pe care le aprinse de la focul din cămin care abia mai pâlpâia. Una i-o dădu lui Maurice, cealaltă — lui Lorin. — Vedeţi că nu m-am înşelat; iată uşa care dă în camera de culcare a cetăţenei Dixmer şi iat-o şi pe cea care dă pe coridor. — Înainte, pe coridor, ordonă Lorin. Uşa din fund fu deschisă la fel de uşor ca prima şi se găsiră cu toţii în faţa uşii apartamentului în care locuia cavalerul. Poate de douăzeci de ori văzuse Maurice uşa aceea, dar niciodată nu întrebase încotro duce. Pentru el lumea toată se mărginea la camera în care-l primea Geneviève. — Ah! exclamă Lorin în şoaptă, aici schimbăm tactica. Uşa e încuiată, nici urmă de cheie. — Dar, întrebă Maurice, abia putând să vorbească, sunteţi siguri că e aici? — Dacă planul e exact, aici trebuie să fie, răspunse omul poliţiei. Dealtfel, vom vedea. Grenadiri, spargeţi uşa, năvăliţi în cameră. Patru oameni, desemnaţi de către trimisul poliţiei, ridicară paturile puştilor şi la un semn al acestuia, care conducea operaţia, dădură toţi odată o singură lovitură: uşa se făcu ţăndări. — Predă-te sau eşti mort, răcni Lorin, năvălind în cameră. Nimeni nu răspunse: draperiile patului erau închise. — Iatacul! ia seama la iatac! strigă omul poliţiei, arma la ochi şi la prima mişcare a perdelelor, trageţi! — Aşteptaţi, spuse Maurice, am să dau perdelele într-o parte. Şi nădăjduind, fără îndoială, că Maison-Rouge şedea ascuns îndărătul perdelelor de la pat şi că prima lovitură de pumnal sau primul glonte de pistol îi vor fi hărăzite lui, Maurice se repezi la draperiile care lunecară scrâşnind pe vergeaua galeriei. Patul era gol. — Ei, drăcie! făcu Lorin, nimeni! — Te pomeneşti c-o fi scăpat, bolborosi Maurice. — Cu neputinţă, cetăţeni! Cu neputinţă! exclamă omul cenuşiu. Vă spun c-a fost văzut intrând acum un ceas, că nimeni nu l-a văzut ieşind şi că toate ieşirile sunt păzite. Lorin deschidea uşile tuturor dulapurilor şi comodelor, se uita pretutindeni, chiar şi acolo unde ar fi fost cu neputinţă să se ascundă un om. — Nimeni, totuşi! Vedeţi doar că nu e nimeni! — Nimeni, repeta şi Maurice cu o emoţie lesne de înţeles; într-adevăr se vede că nu e nimeni. — În camera cetăţenei Dixmer, spuse omul poliţiei. Poate că e acolo. — O! exclamă Maurice, respectaţi camera unei femei. — Cum asta!? făcu Lorin. Bineînţeles că o vom respecta, ca şi pe cetăţeana Dixmer. Dar s-o cercetăm. — Pe cetăţeana Dixmer? întrebă unul dintre grenadiri, bucuros să plaseze o glumă de prost-gust. — Nu, răspunse Lorin, camera ei. — Atunci, interveni Maurice, lăsaţi-mă pe mine să trec în frunte. — Treci, spuse Lorin, tu eşti căpitanul. Să acordăm fiecăruia onorurile ce i se cuvin. Doi oameni fură lăsaţi să păzească încăperea pe care ceilalţi o părăsiră trecând în cea în care aprinseseră torţele. Maurice se apropie de uşa ce dădea în camera de dormit a Genevièvei. Era prima oară când avea să intre acolo. Inima îi bătea foarte tare. Cheia era în uşă. Maurice duse mâna spre cheie, dar şovăi. — Hai, deschide odată! îl zori Lorin. — Dar, zise Maurice, dacă cetăţeana Dixmer e culcată? — Avem să ne uităm în patul ei, sub pat, în cămin şi în dulapuri, răspunse Lorin, după care, dacă nu e nimeni decât ea, avem să-i urăm noapte bună. — Nicidecum, interveni omul poliţiei, avem s-o arestăm, cetăţeana Geneviève Dixmer e o aristocrată, recunoscută drept complice a fiicei lui Tison şi a Cavalerului de Maison-Rouge. — Deschide dumneata atunci! se răsti Maurice, dând drumul cheii, eu nu arestez femei. Omul poliţiei se uită chiorâş la Maurice, iar grenadirii începură să cârtească. — Ce, aţi început să cârtiţi? întrebă Lorin. N-aveţi decât să cârtiţi şi împotriva mea, căci sunt de părerea cetăţeanului Lindey. Şi se trase un pas îndărăt. Omul cenuşiu apucă cheia, o întoarse grăbit, uşa se deschise; soldaţii se năpustiră în cameră.  Două lumânări ardeau pe o măsuţă, dar camera Genevièvei, ca şi cea a Cavalerului de Maison-Rouge, era goală. — Goală! exclamă omul poliţiei. — Goală! repetă Maurice, pălind. Unde să fie oare? Lorin se uită lung la Maurice, cu uimire. — S-o căutăm, spuse omul poliţiei. Şi, urmat de jandarmi, se apucă să scotocească toată casa, din pivniţă până-n ateliere. Abia se întoarseră ei cu spatele, şi Maurice, care-i urmărise cu ochii plini de îngrijorare, se repezi la rândul său în încăpere, deschizând iarăşi dulapurile pe care le mai deschise şi chemând cu o voce plină de teamă şi nelinişte: — Geneviève! Geneviève! Dar Geneviève nici gând să răspundă, camera era într-adevăr goală. Atunci Maurice se apucă şi el să scotocească prin casă cu un zel pătimaş. Serele, hangarele, dependinţele, cercetă tot, dar era de prisos. Deodată se auzi un zgomot puternic; o ceată de bărbaţi înarmaţi se înfăţişă la poartă; oamenii schimbară parola cu santinela, năvăliră în grădină şi se răspândiră în casă. În fruntea grupului de întărire strălucea panaşul fumuriu al lui Santerre. — Ei bine! făcu el către Lorin, unde e conspiratorul? — Cum adică unde e conspiratorul? — Da. Vă întreb ce-aţi făcut cu el? — Şi eu v-aş întreba pe dumneavoastră: detaşamentul pe care-l comandaţi, dacă a păzit bine ieşirile, trebuie să-l fi arestat, pentru că nu mai era în casă când am intrat noi. — Ce tot spui? exclamă generalul furios, l-aţi lăsat să scape? — Noi n-am putut să-l lăsăm să scape, fiindcă nu l-am prins. — Atunci nu mai înţeleg nimic, spuse Santerre. — Nimic din ce? — Nimic din cele ce mi-aţi comunicat prin trimisul vostru. — V-am trimis noi pe cineva? — Bineînţeles. Bărbatul acela cu haină cafenie, cu părul negru şi ochelari verzi, care a venit să ne vestească din partea voastră că sunteţi gata-gata să puneţi mâna pe Maison-Rouge, dar că se apără, luptându-se ca un leu. Drept care am venit în fugă. — Un om cu haină cafenie, cu părul negru şi cu ochelari verzi? repetă Lorin. — Bineînţeles, ţinând o femeie de braţ. — Tânără, frumoasă? exclamă Maurice, reprezindu-se spre general. — Da, tânără şi frumoasă. — Era el împreună cu cetăţeana Dixmer. — Care el? — Maison-Rouge... Oh! păcătosul de mine, cum de nu i-am ucis pe amândoi? — Hai, lasă cetăţene Lindey, spuse Santerre, îi prindem noi. — Dar cum de i-aţi lăsat să treacă? întrebă Lorin. — Ei, fir-ar să fie! exclamă Santerre, i-am lăsat să treacă fiindcă ştiau parola. — Ştiau parola? strigă Lorin. Aşadar, printre noi se află un trădător? — Nu, nu, cetăţene Lorin, spuse Santerre, voi sunteţi cunoscuţi, se ştie bine că printre voi nu sunt trădători. Lorin se uită jur-împrejurul lui, de parc-ar fi căutat trădătorul despre a cărui prezenţă pomenise. Observă fruntea încruntată şi privirile şovăitoare ale lui Maurice. — Ah! şopti el, ce-o mai fi şi asta? — Cavalerul nu poate fi prea departe, spuse Santerre; să cercetăm prin împrejurimi. Poate a dat peste vreo patrulă mai dibace ca noi, care nu s-o fi lăsat păcălită. — Da, da, să căutăm, adăugă Lorin. Apoi îl apucă pe Maurice de braţ şi, sub pretextul investigaţiilor de făcut, îl scoase afară din grădină. — Da, să căutăm, spuseră şi soldaţii, dar înainte... Şi unul dintre ei îşi aruncă torţa sub o şură ticsită cu vreascuri şi iarbă uscată. — Hai, zise Lorin, vino. Maurice nu se împotrivi, îl urmă pe Lorin, ca un copil. Amândoi alergară până la pod fără să scoată nici un cuvânt; acolo se opriră. Maurice întoarse capul. Cerul era roşu în direcţia cartierului, deasupra caselor urcau puzderie de scântei.  

MASCA DE FIER de Alexandre Dumas   Capitolul I   Taina cea mare   Paris, în 1638. Palatul regelui Ludovic al XIII-lea era în mare fierbere. Slugile alergau de colo până colo, iar curtenii se strânseseră în sala cea mare a tronului, comentând evenimentul urmărit de întreaga Franţă: Regele aştepta primul moştenitor. În mijlocul miniştrilor şi curtenilor, care discutau pe şoptite, îşi făcu intrarea Cardinalul Mazarin, întovărăşit de nelipsitul său aprod, vicleanul Fouquet. Noii intraţi îşi croiră drum printre cei prezenţi, care se aplecară adânc în faţa marelui Cardinal, în mâinile căruia erau destinele tuturor. Ludovic al XIII-lea fiind prea slab să i se împotrivească, Mazarin îl făcea să acţioneze cu planurile şi interesele lui. Când ajunseră la locul rezervat Cardinalului, Fouquet se scotoci cu febrilitate prin buzunare şi scoase o cutie mică de pastile, bomboanele favorite ale Cardinalului, pe care o întinse stăpânului său. — Pastilele, Eminenţă, zise el. — Îţi mulţumesc, Fouquet. Eşti foarte atent. Cardinalul se servi şi apoi readuse discuţia asupra subiectului curent. — E o zi mare pentru Franţa. Fouquet se înclină linguşitor şi replică: — Dacă Majestatea sa va avea un fiu… fiul va avea nevoie de un preceptor… Restul nu fu necesar să mai spună, căci Mazarin se uită la el cu un surâs cu multe înţelesuri şi-i spuse: — Eşti ambiţios, Fouquet. — Singura mea ambiţie este să servesc Franţa, replică aprodul, înclinându-se adânc.   Discuţia lor fu întreruptă de apariţia şambelanului, care anunţă în mijlocul forfotei ce se produsese: — Majestatea Sa Regele! Ludovic al XIII-lea îşi făcu, grăbit, intrarea şi se îndreptă spre Cardinal, în vreme ce grupul curtenilor se strânse în jurul său, Colbert şi D’Artagnan fiind cei din imediata lui apropiere. — Mai trebuie să aşteptăm mult?, întrebă el pe Cardinal, nerăbdător. Mazarin îl privi zâmbind şi-i răspunse calm: — Acest lucru cere răbdare… chiar şi de la un rege. — Astfel mă încurajezi? replică regele amuzat. Suveranul se întoarse apoi spre D’Artagnan, căpitanul muşchetarilor săi şi zise: — D’Artagnan, îţi aminteşti bătălia cu austriecii? Da, Sire. Foarte bine. — Am fost mai curajos, atunci. Uşa din fundul sălii se deschise. Printre curteni, îşi făcu drum moaşa, cu obrajii îmbujoraţi şi se îndreptă spre rege. — Majestate… e băiat… O frumuseţe de băiat! spuse ea cu grabă. — Un băiat! exclamă Ludovic, în culmea fericirii alergând spre odaia lăuzei.   Câteva minute mai târziu, apăru în balconul palatului, ţinând Delfinul ― moştenitorul tronului ― în braţe, având pe Cardinal în dreapta sa. Apariţia aceasta fu primită cu aclamaţii de mulţimea strânsă în jurul palatului, care aştepta cu nerăbdare fericitul deznodământ. Cardinalul făcu un semn spre mulţime şi în mijlocul liniştii care se aşternu peste miile de oameni spuse: — Atotputernicul, în neţărmurita lui bunătate, a binecuvântat unirea Majestăţii sale Regelui cu iubita noastră Regină, dăruindu-le lor şi vouă… un fiu. Cardinalul luă nou-născutul din mâna regelui şi arătându-l mulţimii adăugă: — Acesta este moştenitorul tronului Franţei! în timp ce, în stradă, ovaţiile nu se mai terminau, în odaia lăuzei, doctorul se întoarse de la patul reginei şi se adresă moaşei: — Cheamă-l pe rege! De afară se auzeau murmurele mulţimii, care pătrundeau atenuate, până în alcovul reginei. — Nu se poate! Ascultă! spuse moaşa. — Atunci pe Colbert. El va găsi o soluţie. Moaşa fugi afară din odaie şi pătrunse în larga anticameră, unde îl găsi pe Fouquet, stând la uşă, în spatele curtenilor şi muşchetarilor, care erau întorşi toţi cu faţa spre balcon. Pradă unei mari surescitări, moaşa se apropie de Fouquet şi-l întreabă într-un suflet: — Unde este domnul Colbert? — Pe balcon.   Agitaţia moaşei deşteptă atenţia lui Fouquet, care se repezi afară din odaie şi ascultând la uşă ― o auzi pe regină ţipând. Fără să ezite, deschise uşa şi pătrunse în camera reginei, neanunţat. Dintr-o privire, îl văzu pe medic la patul lăuzei, întors cu spatele spre uşă şi se strecură în dosul unui scrin, în aşa fel să nu poată fi observat de nimeni. Câteva clipe mai târziu, îşi făcură apariţia Colbert şi moaşa. Primul se adresă în grabă medicului: — Ce s-a întâmplat, doctore? — Regina a mai născut un copil. — Încă un băiat? repetă ministrul înspăimântat. — Da. Tot un băiat… E un geamăn. Colbert murmură: — Un alt fiu… — Să-l duc regelui? întrebă moaşa. — Nu se poate! şopti Colbert. Apoi se adresă medicului: — Cine ştie despre aceasta? — Numai moaşa şi eu, răspunse medicul mirat. — Nu trebuie să mai afle nimeni, adăugă ministrul şi se îndreptă spre patul reginei. Mi-l luaţi şi pe acesta? întrebă lăuza, într-o şoaptă. Ştiţi prea bine că fiii Majestăţii Voastre aparţin Franţei, răspunse Colbert. Făcu, apoi, câţiva paşi de la patul reginei şi se adresă medicului şi moaşei: — Veniţi cu mine! — Dar Majestatea Sa?… începu să spună doctorul. — Voi răspunde eu în locul reginei, îl întrerupse Colbert. Ministrul, cu copilul în braţe, apăsă pe un mecanism secret şi se deschise o uşă, prin care pătrunseră într-altă odaie. Fouquet care fusese martor la toată această scenă, ieşi din ascunzătoarea lui, apăsă şi el pe mecanism, aşa cum îl văzuse făcând pe Colbert şi deschise şi el uşa secretă, pentru a intra în odaia alăturată. De îndată ce fu posibil, regele fu chemat în odaia în care Colbert dusese geamănul. Suveranul veni în grabă însoţit de d’Artagnan şi întrebă: — Ce s-a întâmplat? — E de datoria mea să prezint Majestăţii Voastre pe al doilea fiu. Soarta a hărăzit Franţei doi Delfini. Suveranul se trânti pe un scaun. — Doi fii, doi moştenitori ai tronului! — Nu poate exista decât un Delfin, interveni Colbert. — Pentru un alt tată doi gemeni este o binecuvântare… Pentru mine va fi un blestem, spuse regele. — Mai rău, Sire! Băieţi gemeni poate însemna război civil… ură şi luptă între fraţi. Viitorul Franţei atârnă de tăria Majestăţii Voastre de a fi rege, nu tată. Numai un singur fiu poate domni. — Nu-l pot osândi pe propriul meu fiu la moarte, Colbert!… — Nici nu este necesar. Îndepărtaţi-l de aici. Nu trebuie să ştie nimeni… nici măcar el, adăugă ministrul arătând spre copil. — Există un om căruia să-i pot încredinţa această taină? — Da. Sire, un singur om… d’Artagnan. — D’Artagnan!, exclamă regele. Să-mi pierd şi fiul şi pe cel mai bun prieten? — E şi prietenul meu, spuse Colbert. Daţi-i lui copilul. Trimiteţi-l în Gasconia. Îngăduiţi-i să crească băiatul ca pe copilul lui şi Franţa va fi salvată. Suveranul strânse copilul la piept şi îl sărută. Apoi se adresă lui d’Artagnan, care împietrise în spatele lui: — De câte ori am luptat împreună pentru Franţa? De câte ori ai apărat viaţa regelui? D’Artagnan, faci asta pentru mine? Căpitanul muşchetarilor, înduioşat de încrederea Suveranului său, se mulţumi să răspundă cu demnitate: — Sunt soldat, Sire. Regele trecu copilul în braţele lui d’Artagnan şi se adresă lui Colbert: — Dă-i cai şi… tot ce-i trebuie, întorcându-se spre căpitanul său, reluă: — Îmi vei lipsi. Se aplecă asupra copilului, îl sărută iarăşi şi spuse: — Pleacă acum! D’Artagnan se îndreptă spre ieşire. În pragul uşii, se opri şi, întorcându-se spre rege, zise: — Dacă mă va întreba vreodată numele tatălui său? Spune-i că tatăl lui a dat totul pentru Franţa. Botează-l Filip. D’Artagnan ieşi, în timp ce regele şi Colbert se îndreptară spre uşa secretă, unde suveranul se opri. — Dar medicul… moaşa?, întrebă Ludovic. — Nici o grijă, Sire… Sunt oameni care nu vor vorbi niciodată despre aceasta. În momentul în care ieşiră îşi făcu apariţia Fouquet. Acesta se uită la leagănul copilului şi zâmbi misterios. În sfârşit, găsise ocazia cea mare pentru realizarea planurilor lui ambiţioase.   descarcați gratuit de aici...

  Capitolul XLVII PREOT ŞI CĂLĂU   După ce părăsi incinta tribunalului, regina fusese transportată tot la Conciergerie. Ajunsă în camera ei, a luat o foarfecă şi şi-a tăiat părul lung şi frumos, încă şi mai frumos din pricina lipsei de pudră, interzisă de un an de zile. Apoi l-a înfăşurat într-o hârtie, pe care a scris: A se împărţi între fiul şi fiica mea. După aceea s-a aşezat sau mai curând s-a prăbuşit pe un scaun şi, zdrobită de oboseală, — interogatoriul durase optsprezece ceasuri — a adormit. La ora şapte, zgomotul paravanului mutat din loc o trezi brusc: se întoarse şi văzu un bărbat care-i era cu desăvârşire necunoscut. — Ce doriţi de la mine? întrebă ea. Bărbatul se apropie de ea şi, salutând-o atât de politicos de parcă n-ar fi fost regină, îi spuse: — Eu mă numesc Sanson. Regina se înfioră puţin şi se ridică. Numele acela îi spunea mai mult decât o lungă cuvântare. — Ai venit prea devreme, domnule, îi spuse ea. Nu ai putea să mai întârzii puţin? — Nu, doamnă, răspunse Sanson; am primit ordin să vin. După ce rosti cuvintele de mai sus, făcu un pas spre regină. Şi prezenţa acelui om şi clipa ce sosise erau pe cât de limpezi, pe atât de cumplite. — Ah! înţeleg, spuse arestata, ai venit să-mi tai părul. — Este necesar, doamna, răspunse gâdele. — Ştiam, domnule, zise regina, şi am dorit să te scutesc de asemenea sarcină. Părul meu e acolo, pe masă. Sanson urmări mâna reginei în partea în care se îndrepta. — Numai că, urmă ea, aş vrea să le fie dat copiilor mei, în seara aceasta. — Doamnă, zise Sanson, asemenea sarcină nu mă priveşte pe mine. — Totuşi, crezusem... — Mie nu-mi aparţine, urmă călăul, decât ceea ce rămâne...de la persoane... haine, bijuterii, şi încă şi acelea numai dacă mi se dau formal; dacă nu, totul e dus la Salpêtriere şi aparţine sărmanilor din spitale. Un decret al Comitetului Salvării Publice a hotărât aşa. — Dar totuşi, domnule, întrebă Maria-Antoaneta, stăruind, aş putea fi sigură că părul meu va fi dat copiilor mei? Sanson rămase mut. — Îmi iau eu sarcina să încerc, spuse Gilbert. Arestata îi aruncă paznicului o privire plină de inexprimabilă recunoştinţă. — Venisem acuma, spuse Sanson, ca să vă tai părul, dar de vreme ce operaţia asta s-a înfăptuit, aş putea, dacă doriţi, să vă las un moment singură. — Te rog, domnule, răspunse regina, căci am nevoie să mă reculeg şi să-mi fac rugăciunea. Sanson se înclină şi ieşi. Atunci regina rămase singură, fiindcă Gilbert îşi strecurase doar capul ca să rostească vorbele pe care le-am auzit. În vreme ce condamnata îngenunchea pe un scaun mai scund decât celelalte, care-i slujea de scăunel de rugăciune, o scenă, nu mai puţin înfiorătoare decât cea pe care v-am povestit-o, se petrecea în casa parohială a bisericuţei Saint-Landry, în insula Cité. Preotul parohiei abia se sculase. Bătrâna lui menajeră îi pregătea modesta gustare, când, deodată, cineva bătu cu putere în uşa casei parohiale. Chiar la un preot din zilele noastre, o vizită neprevăzută vesteşte totdeuna un eveniment: botez, o căsătorie in extremis sau o spovedanie supremă. Dar în vremurile acelea, vizita unui străin putea prevesti ceva mai grav. De fapt, în vremurile acelea preotul nu mai era mandatarul lui Dumnezeu, el trebuia să dea socoteală oamenilor. Totuşi, abatele Girard era din numărul celor care nu prea aveau de ce se teme, căci depusese jurământul pe Constituţie: în făptura sa conştiinţa şi probitatea vorbiseră mai tare decât amorul-propriu şi spiritul religios. Fără îndoială, abatele Girard admitea posibilitatea unui progres în guvernare şi-i părea rău că atâtea abuzuri se săvârşiseră în numele puterii divine. Păstrându-şi credinţa în Dumnezeu, încuviinţase totuşi să se înfrăţească cu regimul republican. — Du-te de vezi, doamnă Jacinthe, cine-a venit să ne bată la poartă atât de dimineaţă, zise el. Dacă nu mi se cere cumva un ajutor grabnic, spune c-am fost chemat în dimineaţa asta la Conciergerie şi că sunt silit să plec îndată.  Doamna Jacinthe se numise pe vremuri doamna Madeleine, dar încuviinţă să primească un nume de floare în schimbul vechiului nume, aşa cum abatele Girard încuviinţase titlul de cetăţean în locul celui de preot. La îndemnul stăpânului ei, doamna Jacinthe se grăbi să coboare treptele grădiniţei în care dădea poarta de la intrare. Trase zăvoarele şi un tânăr tare palid şi tare neliniştit, dar cu o înfăţişare blândă şi cinstită, i se înfăţişă. — Îl caut pe domnul abate Girard! spuse el. Jacinthe îi cercetă straiele răvăşite, barba neîngrijită şi observă tremurul nervos al nou-venitului. Toate i se părură semne rău prevestitoare. — Cetăţene, răspunse ea, aici nu există nici un domn, nici abate. — Iertaţi-mă, doamnă, urmă tânărul, vreau să spun parohul bisericii Saint-Landry. Jacinthe, în ciuda patriotismului de care era însufleţită, fu izbită de cuvântul doamnă, care nu i s-ar mai fi adresat nici măcar unei împărătese. Totuşi îi spuse: — Nu poate fi văzut, cetăţene; îşi spune rugăciunule din breviar. — În cazul acesta am să aştept, răspunse tânărul. — Dar, ripostă doamna Jacinthe, căreia stăruinţa străinului îi redeştepta gândurile rele pe care şi le făcuse dintru început, ai să aştepţi zadarnic, cetăţene, căci a fost chemat la Conciergerie unde are să plece în câteva clipe. Tânărul se făcu alb ca varul, sau, mai curând, din palid cum era, deveni livid. — Aşadar e-adevărat! spuse el în şoaptă. Apoi, adăugă tare: — Iată, doamnă, tocmai pricina care mă aduce la cetăţeanul Girard. Şi vorbind întruna, intrase, închisese zăvoarele de la poartă, încetişor, ce e drept, dar sigur, şi cu toate protestele, ba chiar ameninţările doamnei Jacinthe, pătrunsese în casă, ajungând până în camera abatelui. Acesta, văzându-l, scoase un uşor strigăt de surpriză. — Să mă iertaţi, domnule paroh, spuse tânărul numaidecât, trebuie să vă aduc la cunoştinţă un lucru foarte grav. Îngăduiţi să rămânem singuri. Bătrânul preot ştia din experienţă cum se exteriorizează marile suferinţe. Pe figura tânărului nostru citi o pasiune mistuitoare şi-n vocea lui febrilă desluşi o emoţie supremă. — Lasă-ne singuri, doamnă Jacinthe, zise el. Tânărul urmări din ochi cu nerăbdare menajera, care, obişnuită să ia parte la tainele stăpânului, întârzia să plece; apoi, după ce în sfârşit închise uşa în urma ei, necunoscutul începu să vorbească: — Domnule paroh, mă veţi întreba de la început cine sunt. Am să v-o spun: sunt un om proscris, sunt un om condamnat la moarte, care nu trăieşte decât datorită cutezanţei. Sunt Cavalerul de Maison-Rouge. Abatele tresări de spaimă în fotoliul său mare. — O! să nu vă temeţi de nimic, urmă cavalerul; nimeni nu m-a văzut intrând aici, şi chiar cei care m-ar fi văzut, nu m-ar fi recunoscut; m-am schimbat tare mult în ultimele două luni. — Dar bine, ce doreşti dumneata, cetăţene? întrebă parohul. — Vă duceţi în dimineaţa asta la Conciergerie, nu-i aşa? — Da, am fost căutat de portar. — Ştiţi de ce? — Pentru vreun bolnav, pentru vreun muribund, sau pentru vreun condamnat, poate. — Aţi ghicit, o fiinţă condamnată vă aşteaptă. Bătrânul se uită la cavaler plin de uimire. — Dar ştiţi cine e fiinţa aceea? întrebă Maison-Rouge. — Nu, nu ştiu. — Fiinţa aceea e regina. Abatele lăsă să-i scape un strigt de durere. — Regina? Doamne-Dumnezeule! — Da, domnule abate, regina! Am căutat să aflu ce preot aveau să-i dea. Am aflat că v-au ales pe sfinţia-voastră şi-am venit într-un suflet. — Şi ce vrei dumneata de la mine? întrebă preotul înspăimântat de cuvintele înfrigurate ale cavalerului. — Vreau... ah! nu vreau, domnule abate, vin să vă implor, să vă rog, să mă prosternez. — Pentru ce anume? — Să mă luaţi cu domnia-voastră la majestatea-sa. — O! dar dumneata eşti nebun! exclamă abatele. Dumneata îmi vrei pieirea şi-ţi vrei pieirea dumitale însuţi! — Să nu vă temeţi de nimic. — Biata femeie e condamnată şi s-a isprăvit cu ea! — Ştiu, domnule abate. Nu ca s-o salvez vreau eu s-o văd, ci... Dar, ascultaţi-mă, văd că nu mă ascultaţi, părinte. — Nu te ascult fiindcă-mi ceri un lucru cu neputinţă; nu te ascult fiindcă te comporţi ca un om dement, răspunse bătrânul; nu te ascult fiindcă vorbele dumitale mă înspăimântă. — Părinte, liniştiţi-vă, continuă tânărul încercând să se liniştească el însuşi. Părinte, credeţi-mă, sunt cu mintea întreagă. Regina e pierdută, o ştiu, dar doresc să mă prosternez la picioarele ei, doar o clipă, şi asta-mi va salva viaţa; dacă n-o văd, mă omor, şi cum sfinţia-voastră va fi pricina disperării mele, îmi veţi fi ucis în acelaşi timp şi trupul, şi sufletul.  — Fiule, fiule, spuse preotul, îmi ceri să-mi sacrific viaţa, gândeşte-te! Aşa bătrân cum sunt, existenţa mea e încă de trebuinţă multor nenorociţi; aşa bătrân cum sunt, să ies singur în calea morţii ar însemna să mă sinucid. — Nu mă alungaţi, părinte, răspunse cavalerul. Doar aveţi nevoie de un ajutor, de un diacon; luaţi-mă pe mine, luaţi-mă cu sfinţia-voastră. Preotul încercă să facă apel la tăria lui de caracter, care începuse să slăbească. — Nu, zise el, nu, asta ar însemna să-mi calc datoria; am jurat pe Constituţie, am jurat din inimă, cu toată sinceritatea. Femeia condamnată e o regină vinovată. Primesc bucuros să mor, dacă moartea mea ar putea fi de folos aproapelui meu, dar nu accept să-mi nesocotesc datoria. — Vă spun şi vă repet, vă jur că nu vreau s-o salvez pe regină; iată, jur pe sfinta evanghelie, pe sfânta cruce ce-o aveţi în faţă, că nu merg la Conciergerie ca s-o scap de la moarte. — Atunci ce doreşti? întrbă bătrânul mişcat de accentul acela de disperare, care nu poate fi imitat. — Ascultaţi, părinte, vorbi cavalerul, al cărui suflet voia parcă să ajungă pe buze, mi-a fost binefăcătoare şi are pentru mine un oarecare ataşament; să mă vadă în ultimul ei ceas va fi pentru ea, sunt sigur, o mângâiere. — Asta e tot ce vrei? întrebă preotul, zdruncinat de accentul irezistibil al tânărului. — E tot şi numai atât. — Nu cumva urzeşti un complot ca să încerci s-o salvezi pe condamnată? — Nici un complot. Sunt creştin, părinte, şi dacă în sufletul meu e o umbră de minciună, dacă nutresc nădejdea că ea va scăpa cu viaţă şi dacă mă strădui să fac cât de cât ceva în asemenea scop, să mă pedepsească Dumnezeu, condamnându-mă la focul cel veşnic. — Nu-ţi pot făgădui nimic, îi spuse preotul, în mintea căruia se iveau primejdiile atât de mari şi de numeroase aduse de o asemenea imprudenţă. — Luaţi aminte, părinte, exclamă cavalerul cu un accent de adâncă durere, v-am spus totul ca un fiu supus, n-am grăit decât sub îndemnul unor sentimente creştineşti, de milostenie. Nici o vorbă otrăvită şi nici o ameninţare nu s-a desprins de pe buzele mele şi totuşi capul îmi clocoteşte şi febra îmi arde sângele, disperarea îmi sfâşie inima şi sunt înarmat, părinte. Priviţi, am un pumnal la mine. Şi tânărul scoase de la piept o spadă strălucitoare şi fină ce aruncă un licăr livid pe mâna lui tremurătoare. Parohul se trase repede îndărăt. — Să nu vă temeţi de nimic, spuse cavalerul cu un surâs trist. Alţii, ştiindu-vă atât de credincios cuvântului dat, v-ar fi smuls un jurământ în schimbul fricii sfinţiei-voastre. Nu, eu v-am implorat şi încă vă mai implor cu mâinile împreunate şi cu fruntea plecată: ajutaţi-mă s-o mai văd o singură clipă. Iată în schimb o garanţie pentru siguranţa voastră. Scoase din buzunar un bilet şi-l înmână abatelui Girard, care îl desfăcu şi citi cele de mai jos:   „Eu, Rene, Cavaler de Maison-Rouge, declar, în numele lui Dumnezeu şi pe a mea cinste, că, prin ameninţare cu moartea, l-am silit pe venerabilul paroh de la Saint-Landry să mă ia cu el la Conciergerie, în ciuda împotrivirilor sale violente. Drept care semnez, Maison-Rouge"   — Bine, fie, zise preotul. Dar mai jură-mi încă o dată că n-ai să comiţi imprudenţe. Nu-i destul ca viaţa mea să fie apărată, răspund şi de-a dumitale. — O! să nu ne mai gândim la asta, spuse cavalerul: sunteţi de acord? — N-am încotro, de vreme ce dumneata ţii cu tot dinadinsul. Ai să m-aştepţi jos şi când ea va intra în grefă, atunci ai s-o vezi... Cavalerul apucă mâna bătrânului şi o sărută cu acelaşi respect şi cu acelaşi extaz cu care ar fi sărutat crucifixul. — Vai! şopti cavalerul, cel puţin va muri ca o regină şi mâna călăului n-o va atinge.       Capitolul XLVIII CĂRUŢA   De îndată ce căpătă încuviinţarea parohului de la Saint-Landry, Maison-Rouge se repezi într-o cămăruţă întredeschisă, pe care o recunoscu a fi odăiţa de toaletă a abatelui. Acolo, într-o clipită, barba şi mustăţile-i căzură sub tăişul briciului şi-abia atunci putu să vadă şi el cât era de palid; era într-adevăr înfricoşător. Se întoarse aparent liniştit; dealtfel, parcă uitase cu desăvârşire că la Conciergerie putea fi recunoscut, cu toate că nu mai avea barbă şi mustăţi. Îl urmă pe abate pe care, în timpul celor câteva clipe cât eroul nostru lipsise, doi funcţionari veniseră să-l caute. Cavalerul era de nerecunoscut, fiind buhăit şi puhav din pricina febrei şi, cu îndrăzneala aceea care spulberă orice bănuială, intră prin poarta cu gratii ce da în curtea Palatului. Era, ca şi abatele Girard, îmbrăcat în haine negre, veştmintele preoţeşti fiind interzise. În incinta grefei dădură peste mai mult de cincizeci de inşi, slujitori ai închisorii, deputaţi, comisari, care aşteptau s-o vadă pe regină trecând, fie trimişi de alţii, fie veniţi din simplă curiozitate. Inima cavalerului bătea atât de puternic când ajunse în faţa ghişeului de la intrarea în închisoare, încât nu mai auzi discuţiile abatelui cu paznicii şi cu temnicierul. Dar un om, care ţinea în mâna o foarfecă şi o bucată de stofă tăiată de curând, se izbi de Maison-Rouge în prag. Maison-Rouge se întoarse şi-l recunoscu pe călău. — Ce cauţi aici, cetăţene? întrebă Sanson. Cavalerul încercă să-şi potolească fiorii care fără voia lui îi treceau prin vine. — Eu? întrebă el. Nu vezi, cetăţene Sanson, că îl însoţesc pe parohul de la Saint-Landry? — A! bine, răspunse călăul. Şi se aşeză deoparte, dând porunci ajutorului său. În timpul acela, Maison-Rouge pătrunse în incinta grefei, pe urmă din grefă trecu în încăperea în care se aflau cei doi paznici. Bieţii oameni erau consternaţi: pe cât de mândră şi trufaşă fusese condamnata cu ceilalţi, pe atât de bună şi blândă fusese cu ei; păreau a fi mai curând slujitorii decât paznicii ei. Dar, de-acolo de unde şedea, cavalerul n-o putea zări pe regină; paravanul era închis. Paravanul se deschise ca să intre preotul, dar se închise la loc în urma lui. Când cavalerul intră, convorbirea începuse. — Domnule, spunea regina cu glas strident şi distant, deoarece ai depus jurământ de credinţă Republicii, în numele căreia sunt trimisă la moarte, n-aş putea avea încredere în domnia-ta. Nu ne mai închinăm aceluiaşi Dumnezeu. — Doamnă, răspunse abatele Girard, adânc mişcat de semeaţă ei profesiune de credinţă, o creştină care are să moară trebuie să moară fără ură în suflet şi nu trebuie să-l alunge pe Dumnezeu, sub orice formă i s-ar prezenta. Maison-Rouge făcu un pas ca să întredeschidă paravanul, nădăjduind că regina, văzându-l şi aflând pricina care-l adusese, îşi va schimba şi hotărârea faţă de preot. Dar cei doi paznici se şi repeziră. — Deoarece sunt diaconul parohului..., spuse Maison-Rouge. — Dacă ea nu-l vrea pe preot, spuse Duchesne, n-are nevoie nici de diaconul lui. — Poate că va primi, spuse cavalerul, ridicând vocea; e cu neputinţă să nu primească. Dar Maria-Antoaneta era prea copleşită de sentimentele care o frământau, ca să audă şi să recunoască glasul cavalerului. — Haide, domnule, urmă ea, adresându-se tot abatelui Girard, du-te şi lasă-mă. Deoarece trăim la ora aceasta în Franţa sub un regim de libertate, cer libertatea de-a muri după pofta mea. Preotul încercă să stăruie. — Lasă-mă, domnule, exclamă ea, ţi-am spus să mă laşi în pace. Preotul vru să mai spună ceva. — E dorinţa mea, adăugă regina cu un gest ca al Mariei Tereza. Abatele Girard ieşi. Maison-Rouge încercă să-şi strecoare privirea prin deschizătura paravanului, dar arestata şedea cu spatele spre el. Ajutorul călăului se încrucişă cu preotul; intrase ţinând nişte frânghii în mână. Cei doi paznici îl împinseră pe cavaler spre uşă, înainte ca el, deznădăjduit şi zăpăcit, să fi scos o vorbă sau să fi făcut o mişcare pentru a-şi înfăptui planul. Se reîntâlni cu abatele Girard pe coridorul ce ducea la poarta cu ghişeu. De pe coridor fură amândoi împinşi până la grefă, unde vestea refuzului reginei de-a primi preotul se răspândise şi unde trufia austriacă a Mariei-Antoaneta era pentru unii pretext de invective şi ocări grosolane, iar pentru alţii motivul unei tainice admiraţii. — Haideţi, spuse Richard preotului, întoarceţi-vă acasă, de vreme ce v-a alungat. N-are decât să moară cum pofteşte. — Zău! făcu soţia lui Richard, să ştiţi că are dreptate, şi eu aş face la fel. — Dar n-aţi avea dreptate, cetăţeană, spuse abatele. — Taci, femeie! şopti temnicerul, holbându-se la ea. Ce te priveşte pe tine? Poftiţi, părinte, poftiţi. — Nu, răspunse abatele Girard, am s-o însoţesc chiar fără voia ei; un cuvânt, de n-ar fi decât un cuvânt, dacă-l aude, are să-i amintească de îndatoririle sale; dealtfel Comuna mi-a dat o misiune... şi trebuie să dau ascultare Comunei. — Fie, dar atunci descotoroseşte-te de paracliserul tău, spuse cu grosolănie adjutantul-major care comanda unitatea militară. Era un vechi actor de la Comedia Franceză, pe nume Grammont. Ochii cavalerului fulgerară de mânie, şi automat îşi vârî mâna în sân. Abatele Girard ştia că sub vestă ţinea un pumnal. Cu o căutătură rugătoare îi opri gestul. — Cruţă-mi viaţa, îi spuse el în şoaptă. Vezi bine că totul e pierdut, nu te pierde şi pe dumneata odată cu ea. Pe drum am să-i vorbesc despre dumneata, îţi jur, am să-i povestesc cât ai riscat ca s-o vezi pentru ultima oară. Cuvintele preotului potoliră clocotul tânărului nostru erou; dealtfel, reacţia firească începuse să se producă; toată fiinţa lui era cuprinsă de-o slăbiciune ciudată. Bărbatul acesta, de o voinţă eroică, de o tărie miraculoasă, ajunsese la capătul puterilor şi al voinţei sale; plutea şovăitor, sau mai curând istovit, răpus, într-un soi de somnolenţă pe care ai fi putut-o lua drept prevestirea morţii. — Da, spuse el, aşa trebuia să se întâmple: crucea pentru Iisus, eşafodul pentru ea; zeii şi regii beau până la fund paharul pe care li-l înmânează oamenii. Rezultatul acestei meditaţii, plină de resemnare şi de inerţie, fu că tânărul se lăsă împins până la uşa exterioară, fără să se apere decât prin câte-un geamăt involuntar, fără să se-mpotrivească defel, ca Ofelia, sortită morţii, când se văzu luată şi împinsă de undele apei. La porţile Conciergeriei şi pe lângă gratii se înghesuia o mulţime înspăimântătoare, dintr-acelea pe care e cu neputinţă să ţi le imaginezi dacă nu le-ai văzut măcar o dată în viaţă. Nerăbdarea pusese stăpânire pe tot soiul de patimi, şi patimile acelea îşi strigau în gura mare păsurile care, împreunându-se, alcătuiau un soi de rumoare imensă şi prelungită, ca şi cum tot zgomotul întregii populaţii a Parisului s-ar fi concentrat în cartierul Palatului de justiţie. În faţa mulţimii se instalase o armată întreagă, cu tunuri menite să protejeze serbarea şi să dea o certitudine celor veniţi să se desfete. Zadarnic ai fi încercat să străpungi zidul de oameni, îngroşat puţin câte puţin de patrioţii suburbiilor, din clipa în care vestea condamnării se răspândise şi în afara Parisului. Maison-Rouge, odată scos din Conciergerie, se află fireşte în faţa primului rând de soldaţi. Soldaţii îl întrebară cine e. El răspunse că e vicarul abatelui Girard, dar, ca unul ce jurase pe constituţie odată cu abatele său, fusese şi el refuzat de regină. Soldaţii îl împinseră şi ei, până ce ajunse în primele rânduri ale gloatei. Acolo fu silit să repete cele spuse soldaţilor. Atunci, vocile se înălţară într-un strigăt: — Acum s-a despărţit de ea... A văzut-o... Ce spunea?... Ce făcea?... Tot trufaşă e?... E abătută?... Plânge?... Cavalerul răspunse tuturor întrebărilor cu o voce stinsă, blândă şi binevoitoare în acelaşi timp, ca şi cum vocea lui ar fi fost cea din urmă manifestare a vieţii ce parcă i se concentrase pe buze. Răspunsul lui era adevărul curat şi simplu; numai că adevărul acela era un elogiu adus tăriei de caracter a Antoanetei, şi tot ce spunea el, cu simplitatea şi sinceritatea unui evanghelist, strecură chin şi remuşcare în multe suflete. După ce vorbi de prinţul moştenitor, de principesă, apoi de regina detronată, de soţia fără soţ şi de mama fără copii, în sfârşit de femeia rămasă singură şi părăsită, fără nici un prieten, pe mâinile călăilor, multe frunţi păliră sub vălul tristeţii, multe lacrimi se iviră, furişate şi fierbinţi, în ochi ce doar cu o clipă înainte fuseseră însufleţiţi de ură. Bătu ceasul unsprezece la orologiul Palatului şi pe dată rumoarea, încetă. Sute de mii de oameni numărau bătăile ceasului cărora le răspundeau bătăile inimii. Apoi, după ce vibrarea ultimei bătăi a ornicului se stinse în văzduh, se auzi un zgomot mare îndărătul porţilor şi se văzu venind o căruţă dinspre cheiul Florilor, croindu-şi drum prin uriaşa gloată, pe urmă printre paznici, şi oprindu-se în sfârşit în faţa treptelor. Îndată regina apăru sus, pe imensul peron. Toate pasiunile se concentrară în ochi, tuturor li se curmă răsuflarea. Părul, tăiat scurt, îi albise în timpul captivităţii, iar nuanţa lui argintie accentua delicateţea palorii sidefii, care, în clipa supremă, dădea frumuseţii acelei fiice a cezarilor o trăsătură aproape celestă. Purta o rochie albă şi mâinile-i erau legate la spate. Când apăru sus pe scară, având în dreapta pe abatele Girard, ce o însoţea în ciuda dorinţei ei, şi în stânga pe călău, amândoi îmbrăcaţi în negru, prin toată mulţimea străbătu un murmur, pe care doar Dumnezeu, care citeşte în adâncul sufletelor, l-ar fi putut înţelege şi sintetiza într-un adevăr. Un om se strecură atunci între călău şi Maria-Antoaneta. Era Grammont. Trecu astfel ca să-i arate abjecta căruţă. Involuntar, regina se trase un pas înapoi. — Urcă, îi spuse Grammont. Toată lumea auzi cuvântul acela, căci emoţia făcuse să amuţească pe buzele spectatorilor orice şoaptă. Atunci se văzu cum sângele urcă în obrajii reginei şi ajunge la rădăcina părului; apoi, aproape numaidecât, faţa-i recapătă paloarea aceea mortală. Buzele învineţite se întredeschiseră. — De ce eu sunt dusă în căruţă, spuse ea, când regele a mers la eşafod în trăsura lui? Abatele Girard îi spuse în şoaptă câteva cuvinte. Fără îndoială, combătea acest ultim strigăt de orgoliu regal al condamnatei. Regina tăcu şi se clătină. Sanson întinse amândouă braţele s-o sprijine, dar ea se îndreptă înainte ca el s-o fi atins. Coborî treptele, în vreme ce ajutorul călăului potrivea o scăriţă de lemn în spatele căruţei. Regina urcă, abatele urcă şi el în urma ei. Sanson îi puse pe amândoi să se aşeze. Când căruţa începu a se hurduca, o mare mişcare se iscă în popor. Dar cum soldaţii nu puteau cunoaşte scopul acelui freamăt al mulţimii, îşi adunară toate puterile ca să îndepărteze gloata. Se făcu deci un mare spaţiu între căruţă şi primele rânduri. În spaţiul acela se auzi un urlet lugubru. Regina tresări şi se ridică în picioare, privind în jur. Îşi văzu câinele, pierdut de două luni, câinele care nu putuse pătrunde cu ea în Conciergerie, care în ciuda huiduielilor, loviturilor şi ocărilor se repezea întruna spre căruţă. Dar într-o clipă bietul Black, sleit de puteri, slab, zdrobit, dispăru sub picioarele cailor. Regina îl urmări din ochi. Nu putea vorbi, căci vocea îi era acoperită de zgomot; nu-l putea arăta cu degetul, căci mâinile-i erau legate. Dealtfel, chiar dacă l-ar fi putut arăta, chiar dacă ar fi putut fi auzită, rugămintea ei ar fi rămas zadarnică. Dar, după ce-l pierduse o clipă din ochi, îl revăzu. Se afla în braţele unui tânăr palid care, stând în picioare pe un tun, domina mulţimea. Parcă înălţat de o exaltare ce nu poate fi descrisă în cuvinte, tânărul făcea plecăciuni reginei şi îi arăta cerul. Maria-Antoaneta îşi îndreptă şi ea privirea spre cer şi schiţă cu blândeţe un surâs. Cavalerul de Maison-Rouge scoase un geamăt, de parcă surâsul acela i-ar fi făcut o rană în inimă şi, în timp ce căruţa coti înspre Pont-au-Change, el coborî în mulţime şi se făcu nevăzut.     Capitolul XLIX EŞAFODUL   În Piaţa Revoluţiei, aşteptau doi bărbaţi, sprijiniţi de-un felinar. Aşteptau, împreună cu mulţimea — din care o parte se dusese în Piaţa Palatului, o altă parte venise în Piaţa Revoluţiei şi restul, în tumult şi înghesuială, se răspândise pe drumul care lega cele două pieţe — aşteptau, spuneam, sosirea reginei la instrumentul de supliciu, care, tocit de ploaie şi de vânt, tocit de mâna călăului, tocit, groaznic lucru!, de contactul cu victimele, domina cu o trufie sinistră toate capetele de sub el, aşa cum o regină îşi domină poporul. Cei doi bărbaţi, cu braţele încrucişate, cu buzele livide, cu sprâncenele încruntate, ce îşi vorbeau din când în când în şoaptă, erau, fireşte, Maurice şi Lorin. Pierduţi printre spectatori, dar ocupând locuri ce puteau fi invidiate de toţi, continuau în şoaptă o discuţie ce nu era dintre cele mai puţin interesante din câte şerpuiau în grupurile care, parcă electrizate, se frământau, precum o mare vie, de la Pont-au-Change până la Podul Revoluţiei. Imaginea pe care v-am înfăţişat-o, cea a eşafodului dominând toate capetele, îi izbise pe amândoi. — Priveşte, zicea Maurice, cum monstrul hidos îşi înalţă braţele roşii. Ai zice că ne cheamă şi că ne zâmbeşte din ferestruica lui, ce pare o gură înfiorătoare. — Pe cuvânt, răspunse Lorin, eu nu fac parte din acea şcoală a poeziei care vede totul în roşu. Eu văd lucrurile în roz, şi chiar picioarele maşinii ăsteia hidoase aş cânta şi aş spune: Dum spiro, spero. — Încă nădăjduieşti, când se ucid femeile? — Ah, Maurice, fiu al Revoluţiei, nu-ţi renega mama. Rămâi mai departe patriotul bun şi leal. Maurice, cea care va să moară nu-i o femeie ca toate celelalte femei; cea care va să moară este geniul rău al Franţei. — Nu după ea îmi pare rău, nu pe ea o plâng! exclamă Maurice. — Da, înţeleg. E vorba de Geneviève. — Ah! oftă Maurice, ştii tu, mă roade un gând care mă înnebuneşte: că Geneviève se află în mâinile furnizorilor ghilotinei, Hébert şi Fouquier-Tinville, în mâinile celor ce-au trimis-o aici pe sărmana Eloise şi care o trimit aici şi pe trufaşa Maria-Antoaneta. — Ei bine! replică Lorin, vezi tu, pe mine tocmai asta mă face să sper. După ce mânia poporului se va fi hrănit din plin cu cei doi tirani, se va sătura cel puţin pentru o bucată de vreme, ca şarpele boa, căruia îi trebuie trei luni ca să mistuie ceea ce sfâşie. Atunci mânia aceasta nu va mai putea înghiţi pe nimeni şi, cum zic profeţii mahalalei, are să se teamă până şi de cele mai mici fărâme. — Lorin, zise Maurice, eu sunt mai pozitiv decât tine şi-ţi voi spune în şoaptă ceea ce sunt gata să repet şi în gura mare: Lorin, eu o urăsc pe regina cea nouă, succesoarea austriecei, pe care are s-o distrugă. E o regină mohorâtă, tristă, a cărei purpură e ţesută din sângele vărsat zilnic şi al cărei prim-ministru e călăul Sanson. — Ei, pe noi n-are să ne prindă! — Nu ştiu, urmă Maurice, clătinând din cap. Doar vezi că n-avem altă ieşire decât să colindăm străzile, ca să nu ne aresteze la noi acasă! — Putem pleca din Paris, nimic nu ne împiedică. Să nu ne plângem, aşadar. Unchiul meu ne aşteaptă la Saint-Omer; bani, paşapoarte, nimic nu ne lipseşte. Doar n-are să ne aresteze nici un jandarm, ce crezi? Stăm aici fiindcă vrem să stăm. — Nu, ceea ce spui tu nu-i drept, dragă prietene, suflet devotat ce-mi eşti... Tu stai numai fiindcă eu vreau să stau. — Şi tu vrei să stai ca s-o găseşti pe Geneviève. Ei bine, ce poate fi mai simplu, mai drept şi mai firesc? Crezi că-i în închisoare, ceea ce e aproape sigur. Vrei să veghezi asupra ei şi, pentru asta, nu trebuie să părăseşti Parisul. Maurice scoase un suspin. Era evident că gândurile sale prinseseră a rătăci pe alte meleaguri. — Îţi mai aduci aminte moartea lui Ludovic al XVI-lea? spuse el. Parcă mă văd, palid de emoţie şi de mândrie. Eram unul dintre şefii mulţimii în care mă ascund astăzi. Eram mai mare la picioarele eşafodului decât fusese vreodată în viaţa lui regele care îi urca treptele. Ce schimbare, Lorin! Şi când te gândeşti că n-au trecut decât nouă luni! — Nouă luni de dragoste, Maurice!... O! dragoste, tu ai făcut să cadă Troia! Maurice suspină. Gândurile-i hoinare apucară pe alt drum şi prinseră a cerceta alte orizonturi. — Sărmanul Maison-Rouge, şopti el, ce zi tristă pentru el! — Ehei! făcu Lorin, ştii tu ce mi se pare mie cel mai trist în revoluţii? Vrei să-ţi spun? — Da. — Că de multe ori ai drept duşmani oameni pe care i-ai dori prieteni, şi drept prieteni oameni pe care... — Îmi vine greu să cred..., îl întrerupse Maurice. — Ce? — Că n-are să născocească vreun plan, fie el chiar nesăbuit, ca s-o salveze pe regină. — Un om mai tare ca o sută de mii? — Ţi-am spus doar: fie planul acela chiar nesăbuit... Eu unul ştiu că de-ar fi s-o salvez pe Geneviève... Lorin încruntă sprâncenele. — Ţi-o mai spun o dată, Maurice, ai apucat pe căi greşite. Nu, chiar dac-ar trebui s-o salvezi pe Geneviève, n-ai deveni un cetăţean periculos. Dar destul cu asta, suntem ascultaţi. Iată, capetele au prins a se undui. Uite, slujitorul cetăţeanului Sanson s-a ridicat de pe paner şi priveşte în depărtare. Soseşte austriaca. Într-adevăr, un freamăt prelung şi din ce în ce mai puternic cuprinsese mulţimea, parcă spre a însoţi unduirea pe care o observase Lorin. Semăna cu o rafală dintr-acelea care încep şuierând şi sfârşesc mugind. Maurice îşi înălţă statura impunătoare slujindu-se de stâlpii felinarului, şi privi înspre strada Saint-Honoré. — Da, spuse el, cuprins de fiori, iat-o. Într-adevăr, se zărea altă maşinărie, aproape la fel de hidoasă ca ghilotina: căruţa. La dreapta şi la stânga străluceau armele escortei, în faţa ei, Grammont răspundea cu fluturări de sabie la strigătele câtorva fanatici. Dar, pe măsură ce înainta căruţa, strigătele se stingeau sub privirea rece şi sumbră a condamnatei. Nici o fizionomie n-a impus vreodată un respect mai adânc, niciodată Maria-Antoaneta n-a fost atât de plină de măreţie şi de maiestate, împinse trufia curajului ei până acolo încât trezi spaima celor de faţă. Nepăsătoare la încurajările abatelui Girard, care o însoţise împotriva dorinţei ei, fruntea nu i se înclina nici la dreapta, nici la stânga; gândul viu din străfundul minţii sale părea neclintit, ca şi privirea; hurducăturile căruţei pe caldarâmul bolovănos îi scoteau şi mai mult în relief rigiditatea ţinutei: s-ar fi zis că-i o statuie de marmură purtată într-un car. Statuia regală avea însă privirea aprinsă şi părul îi flutura în vânt. O tăcere, asemănătoare celei a deşertului, se lăsă brusc asupra celor trei sute de mii de oameni care asistau la o scenă pe care cerul o vedea pentru întâia oară sub bătaia soarelui. Curând, din locul unde se aflau, Maurice şi Lorin auziră scârţâitul osiilor căruţei şi răsuflarea puternică a cailor. Căruţa se opri la picioarele eşafodului. Regina, care fără îndoială nu se gândise la clipa aceea, se trezi şi înţelese; îşi aruncă privirea semeaţă asupra mulţimii, şi acelaşi tânăr palid, pe care-l văzuse în picioare pe un tun, îi apăru din nou, în picioare pe o bornă. De pe bornă îi făcu aceeaşi plecăciune plină de respect, pe care i-o adusese şi-n clipa ieşirii de la Conciergerie; pe urmă, sări numaidecât jos. Mulţi oameni îl văzură şi, fiindcă era îmbrăcat în negru, se iscă zvonul că un preot ar fi aşteptat-o pe Maria-Antoaneta ca să-i acorde absolvirea păcatelor şi iertarea divină în clipa urcării pe eşafod. Dealtfel nimeni nu-l tulbură pe cavaler. Există în momentele supreme un respect suprem pentru unele lucruri. Regina coborî cu băgare de seamă cele trei trepte ale scăriţei. Era susţinută de Sanson. Acesta, deşi îşi executa sarcina la care părea el însuşi condamnat, o înconjură până în ultimul moment cu cele mai prevenitoare atenţii. În timp ce se îndrepta către treptele eşafodului, câţiva cai se cabrară, câţiva gardieni pedeştri şi câţiva soldaţi părură că se clatină şi-şi pierd echilibrul. Apoi se văzu un soi de umbră strecurându-se sub eşafod. Dar calmul se restabili într-o clipă: nimeni nu voia să-şi piardă locul într-un asemenea moment solemn, nimeni nu voia să piardă nici cel mai mic amănunt din marea dramă care avea să se săvârşescă: toţi ochii se îndreptară spre condamnată. Regina ajunsese pe platforma eşafodului. Preotul îi vorbea întruna, un ajutor de călău o împingea uşor din spate, un altul îi dezlega fişiul care-i acoperea umerii. Maria-Antoaneta simţi mâna netrebnică ce-i atinse gâtul şi, ferindu-se brusc, călcă fără voie pe piciorul lui Sanson, care, fără că ea să vadă, o lega de scândura fatală. Sanson îşi trase piciorul. — Iartă-mă, domnule, îi spuse regina, n-am făcut-o anume. Fură cele din urmă cuvinte rostite de fiica de împăraţi, regina Franţei, văduva lui Ludovic al XVI-lea. Sfertul de ceas după ora amiezii bătu la orologiul palatului Tuileries: odată cu el, Maria-Antoaneta se cufundă în eternitate. Un strigăt teribil, un strigăt care însuma toate sentimentele, bucurie, spaimă, deznădejde, speranţă, triumf, ispăşire, acoperi ca un uragan un strigăt slab şi jalnic, care, în aceeaşi clipă, izbucni de sub eşafod. Totuşi, aşa slab cum era, gardienii îl auziră şi făcură câţiva paşi înainte. Mulţimea, scăpând din strânsoare, se revărsă asemeni unui fluviu care rupe zăgazurile, răsturnă grilajul, împrăştie paznicii şi se izbi ca un flux de postamentul eşafodului, clătinându-l. Fiecare voia să vadă de-aproape rămăşiţele regalităţii, pe care toţi o socoteau definitiv suprimată în Franţa. Dar gardienii şi jandarmii căutau altceva, căutau umbra care se strecurase sub eşafod. Doi jandarmi se întorseseră târând de guler un tânăr care ţinea în dreptul inimii o batistă pătată de sânge. Tânărul era urmat de un câine mic, prepelicar, care urla jalnic. — La moarte aristocratul! La moarte cu el! strigară câţiva bărbaţi din popor arătându-l pe tânăr. Şi-a muiat batista în sângele austriecei! La moarte cu el! — Doamne-Dumnezeule! zise Maurice către Lorin, îl recunoşti? Spune, îl recunoşti? — La moarte regalistul! repetară, urlând, furioşii. Luaţi-i batista pe care vrea s-o păstreze ca pe-o relicvă, smulgeţi-o, smulgeţi-o! Un surâs orgolios se ivi pe buzele tânărului. Îşi desfăcu cămaşa, descoperindu-şi pieptul, şi lăsă să-i cadă batista. — Domnilor, spuse el, sângele pe care-l vedeţi nu-i al reginei, e al meu. Lasaţi-mă să mor în pace! Şi o rană adâncă, lucind în bătaia luminii, se văzu larg deschisă în dreptul inimii. Mulţimea scoase un strigăt şi se dădu îndărăt. Atunci tânărul se aplecă încetişor şi căzu în genunchi, cu privirile îndreptate spre eşafod, ca un martir ce priveşte spre altar. — Maison-Rouge! şopti Lorin la urechea lui Maurice. — Bun rămas! şopti tânărul, aplecându-şi capul cu un surâs supraomenesc. Bun rămas, sau mai curând, la bună vedere! Şi-şi dădu ultima suflare în mijlocul gardienilor uluiţi. — Iată ce se mai poate face, Lorin, spuse Maurice, înainte de-a ajunge cetăţean dăunător. Căţelul se tot învârtea în jurul cadavrului, urlând năucit şi speriat. — Ăsta-i Black, spuse un bărbat, ce ţinea un baston gros în mână. Vino aici, drăguţule! Câinele se îndreptă spre cel care-l chema, dar, când ajunse la un pas de el, omul ridică bastonul şi-i crăpă capul, hohotind de râs. — Blestematul! exclamă Maurice. — Taci! şopti Lorin, oprindu-l, taci, altfel suntem pierduţi. Ăsta e Simon.     Capitolul L DESCINDERE LA DOMICILIU   Lorin şi Maurice s-au întors la locuinţa primului dintre ei. Maurice, ca să nu-şi compromită prietenul, îşi luase un obicei să plece dis-de-dimineaţă şi să nu se mai întoarcă decât seara. Urmărind evenimentele, asistând la transferul prizonierilor la Conciergerie, pândea zilnic transportarea Genevièvei, neputând şti în ce imobil fusese închisă. Căci Lorin, după ce se dusese la Fouquier-Tinville, reuşise să-l convingă pe Maurice că primul său demers pe faţă îl va pierde şi că va fi sacrificat fără să-i fi putut aduce vreun ajutor Genevièvei, iar Maurice, care s-ar fi lăsat încarcerat numaidecât în speranţa de a-şi regăsi în sfârşit iubita, ajunsese să fie prudent din teama de-a nu fi despărţit pe veci de ea. Aşadar, în fiecare dimineaţă se ducea de la Carmes la Port-Libre, de la Madelonnettes la Saint-Lazare, de la Force la Luxembourg şi se posta în faţa închisorilor la ieşirea căruţelor care duceau acuzaţii la tribunalul revoluţionar. De cum îşi arunca privirile asupra victimelor, alerga la altă închisoare. Dar curând îşi dădu seama că nici zece oameni n-ar izbuti să supravegheze cele treizeci şi trei de închisori de care dispunea Parisul în epoca aceea, aşa că se mulţumi să meargă chiar la tribunal şi să aştepte apariţia Genevièvei. Era, după cât se vede, un început de disperare, într-adevăr, ce speranţe îi mai rămâneau unui condamnat după arestare? Uneori, tribunalul, care-şi începea şedinţele la ora zece dimineaţa, proceda la condamnarea a douăzeci sau chiar treizeci de inşi până la ceasurile patru după-amiază; în asemenea caz, primul condamnat se mai bucura de viaţă preţ de şase ceasuri, dar ultimul, primind sentinţa la patru fără un sfert, cădea sub cuţit la patru şi jumătate. A se resemna la gândul că Geneviève ar putea avea o asemenea soartă însemna a renunţa să se mai lupte cu destinul. O! dac-ar fi ştiut dinainte de întemniţarea Genevièvei, cum ar mai fi dejucat Maurice justiţia umană, atât de orbită în epoca aceea! Cât de uşor şi de repede ar fi smuls-o pe Geneviève din închisoare. Nicicând evadările nu fuseseră mai lesnicioase ca atunci, şi totuşi s-ar putea spune că niciodată n-au fost atât de rare. Toată nobilimea, odată băgată în închisoare, se instala acolo ca într-un castel şi aştepta în tihnă să moară. A fugi ar fi fost totuna cu a te abate de la legile duelului. Până şi femeile roşeau de ruşine la gândul de a-şi recâştiga libertatea cu un asemenea preţ. Dar Maurice nu şi-ar fi făcut atâtea scrupule. Să ucizi nişte câini, să corupi un temnicier, ce putea fi mai simplu! Geneviève nu purta un nume atât de ilustru încât să tragă atenţia lumii... Ea nu s-ar fi dezonorat fugind din închisoare şi dealtfel... chiar dacă s-ar fi dezonorat! Oh! cu ce amărăciune se gândea la grădinile de la Port-Libre, peste porţile cărora era atât de uşor de sărit; la pereţii încăperilor de la Madelonnettes, atât de simplu de străpuns că să ajungi în stradă; la zidurile de la Luxembourg şi la coridoarele întunecoase de la Carmes în care un bărbat hotărât putea pătrunde atât de lesne forţând o fereastră! Dar era oare Geneviève în vreuna din închisorile acestea? Atunci, sfâşiat de îndoială şi zdrobit de îngrijorare, Maurice îl copleşea cu ocări pe Dixmer, îl ameninţa, îşi degusta mânia pe care o nutrea împotriva omului aceluia a cărui răzbunare laşă se ascundea sub masca devotamentului pentru cauza regalităţii. „Am să-l găsesc până la urmă, gândea Maurice, căci dacă vrea s-o salveze pe sărmana lui soţie, are să se arate, iar dacă vrea s-o piardă, va căuta s-o acopere de insulte. Am să-l găsesc, nelegiuitul, şi-atunci va fi vai de el!" În dimineaţa zilei în care se petreceau faptele pe care le vom povesti, Maurice plecase să-şi ia locul în incinta tribunalului revoluţionar. Lorin dormea. Fu deşteptat de o gălăgie mare: auzi la uşa locuinţei sale voci de femei şi zgomot de paturi de puşcă. Aruncă în jur o privire buimacă, de om surprins, dorind parcă să se încredinţeze că nici un obiect compromiţător nu e la vedere. Patru militari de la secţie, doi jandarmi şi un comisar intrară în locuinţa lui. Vizita lor era atât de semnificativă, încât Lorin se grăbi să se îmbrace. — Mă arestaţi? întrebă el. — Da, cetăţene Lorin. — Dar de ce? — Pentru că eşti suspect. — A! e drept. Comisarul mâzgăli câteva cuvinte în josul procesului-verbal de arestare. — Unde ţi-e prietenul? întrebă el pe urmă. — Care prieten? — Cetăţeanul Maurice Lindey. — La el acasă, probabil, răspunse Lorin. — Nu-i adevărat, locuieşte aici. — El? Haida-de! Căutaţi şi dacă-l găsiţi... — Iată denunţul, spuse comisarul, e limpede. Şi-i dădu lui Lorin o bucată de hârtie cu o scriere hidoasă şi o ortografie enigmatică, în denunţ se spunea că în fiecare dimineaţă cetăţeanul Lindey, suspect şi sortit arestării, era văzut ieşind de la cetăţeanul Lorin. Denunţul era iscălit de Simon. — Păi cârpaciul ăsta are să-şi piardă clienţii, spuse Lorin, dacă practică două meserii în acelaşi timp. Şi delator şi tălpuitor de ghete! E un adevărat cezar acest domn Simon... Şi izbucni în râs. — Cetăţeanul Maurice, spuse atunci comisarul, unde e cetăţeanul Maurice? Te somăm să-l predai! — V-am spus că nu-i aici! Comisarul trecu în camera vecină, pe urmă urcă într-o odăiţă unde locuia îndatoritorul lui Lorin. În sfârşit intră şi într-o cameră scundă. Nici urmă de Maurice. Dar, pe masa din sufragerie, o scrisoare scrisă de curând atrase atenţia comisarului. Era de la Maurice care o pusese la plecare, dis-de-dimineaţă, fără să-şi trezească prietenul, cu toate că dormeau împreună.   „Mă duc la tribunal. Ia masa fără mine, nu mă întorc decât deseară."   — Cetăţeni, spuse Lorin, oricât m-aş grăbi să vă dau ascultare, veţi înţelege că nu vă pot însoţi în cămaşă... Îngăduiţi-i îndatoritorului să mă îmbrace. — Aristocratul! spuse o voce, are nevoie de ajutor că să-şi tragă pantalonii. — Ei! Doamne, da! răspunse Lorin, eu sunt la fel cu cetăţeanul Dagobert! Aţi băgăt de seamă că n-am spus regele... — Hai, dă-i drumul, spuse comisarul, dar grăbeşte-te. Îndatoritorul coborî din cămăruţa lui şi veni să-şi ajute stăpânul să se îmbrace. Scopul lui Lorin nu era de fapt acela de-a fi slujit de un valet. El voia ca nimic din cele petrecute să nu-i scape îndatoritorului, pentru ca la rândul sau îndatoritorul să-i spună lui Maurice tot ce se petrecuse. — Acuma, domnilor... scuzaţi, cetăţenilor... acuma, cetăţenilor, sunt gata şi vă urmez. Dar îngăduiţi-mă, vă rog, să iau cu mine ultimul volum din Scrisori către Emilia de Demoustier, care abia a apărut şi încă nu l-am citit. Asta va alunga plictisul captivităţii mele. — Captivitatea ta? spuse deodată Simon, ajuns şi el municipal, intrând urmat de patru membri ai secţiei. N-are să fie lungă; faci parte din procesul femeii care a vrut s-o facă scăpată pe austriacă. Ea e judecată astăzi... mâine te judecă pe tine după ce depui mărturia. — Cizmarule, spuse Lorin pe un ton grav, ia seama că prea coşi repede tălpile la încălţări. — Da, dar ce minunată tăietură de cuţit! răspunde Simon cu un rânjet hidos. Ai să vezi, ai să vezi, frumosule grenadir. Lorin ridică din umeri. — Ei, hai, nu plecăm? întrebă el. Vă aştept. Şi cum unul câte unul se întorceau să coboare scara, Lorin îi trase municipalului Simon o lovitură de picior atât de puternică, încât acesta se rostogoli, urlând, din treaptă în treaptă de-a lungul scării lustruite, până jos. Cei ce-l însoţeau nu-şi putură stăpâni râsul. Lorin îşi vârî mâinile în buzunare. — În exerciţiul funcţiei mele! strigă Simon alb la faţă de mânie. — Ei, drăcie! răspunse Lorin, nu suntem oare cu toţii în exerciţiul funcţiei? Îl urcară într-o trăsură şi comisarul îl duse la Palatul de justiţie.     Capitolul LI LORIN   Dacă cititorul vrea să ne urmeze pentru a doua oară la tribunalul revoluţionar, avem să-l regăsim acolo pe Maurice, în acelaşi loc în care l-am văzut, numai că-l vom găsi mai palid şi mai neliniştit. În clipa când ridicăm cortina lugubrei scene spre care ne mână evenimentele mai mult decât propria noastră plăcere, juraţii sunt în deliberare asupra unui proces pe care tocmai îl ascultaseră; doi acuzaţi îşi şi făcuseră toaleta, gătindu-se pentru eşafod cu o precauţie insolentă, — un mijloc prin care erau zeflemisiţi judecătorii în epoca aceea, şi acum stăteau de vorbă cu apărătorii lor, ale căror cuvinte neclare semănau cu cele ale unui medic deznădăjduit în privinţa stării bolnavului său. Gloata din tribune se afla, în ziua aceea, într-o dispoziţie sumbră, o dispoziţie dintre cele ce aţâţă severitatea juraţilor; puşi sub directa supraveghere a tricotezelor şi mahalagiilor, juraţii se ţin mai tare, precum actorii care-şi dublează energia în faţă unui public prost dispus. Începând de la ora zece de dimineaţă, cinci deţinuţi fuseseră gata preschimbaţi în cinci condamnaţi de către neînduplecaţii juraţi. Cei doi, care se aflau atunci pe banca acuzaţilor, aşteptau, aşadar, acel da sau nu ce trebuia să-i redea vieţii sau să-i arunce în braţele morţii. Gloata celor de faţă, pe care obişnuita tragedie cotidiană, ce devenise spectacolul ei favorit, o adusese într-o stare de cruzime sălbatică, gloata celor de faţă, spuneam, îi pregătea prin exclamaţii pentru clipa de pe urmă. — Ia te uită la cel lung! zicea o tricoteză care, neavând bonetă, purta la coc o cocardă tricoloră, de un lat de palmă. Uite-te cât e de pierit! parc-ai zice c-a şi murit! Condamnatul se uita cu un surâs plin de dispreţ la femeia care-l apostrofa. — Ce tot spui? făcu vecina celei dintâi. Uite-l că râde. — Da, râde galben! Un mahalagiu se uită la ceas. — Cât e ceasul? îl întrebă cel ce-l întovărăşea. — Unu fără zece. Durează de trei sferturi de ceas... — Ca la Domfront, oraşul nenorocirii: soseşti la amiază, eşti spânzurat la unu. — Şi cel mic, şi cel mic! striga altul din mulţime; ia te uită la el, cât are să fie de urât când va strănuta în sac! — Ei! treaba se face la iuţeală, nici n-ai timp să-ţi dai seama. — Ştii ceva? Să-i cerem capul de la domnul Sanson; doar avem dreptul să-l vedem. — Ia te uită ce haină frumoasă are! Ce să zic, au şi săracii o plăcere când sunt scurtaţi eleganţii. Într-adevăr, aşa cum spusese şi călăul reginei, sărmanii moşteneau hainele rămase de la fiecare victimă, îndată după execuţie toate hainele fiind duse la Salpâtriere spre a fi împărţite nevoiaşilor. Tot acolo fuseseră trimise şi veştmintele reginei ghilotinate. Maurice asculta învolburarea cuvintelor fără să ia seama la ele. În clipe ca acelea, fiecare era stăpânit de cine ştie ce gând puternic care-l însingura. De câteva zile inima lui nu mai bătea decât în anumite clipe şi cu întretăieri. Din timp în timp, fie teama, fie speranţa îi întrerupeau parcă mersul vieţii, şi această necurmată oscilaţie nimicise sensibilitatea sufletului său, înlocuind-o cu un soi de nepăsare. Juraţii intrară în şedinţă şi, cum era de aşteptat, preşedintele rosti condamnarea celor doi arestaţi. Fură luaţi şi ieşiră cu un pas ferm: pe vremea aceea toată lumea murea frumos. Vocea aprodului sună lugubru şi sinistru. — Cetăţeanul acuzator public împotriva cetăţenei Geneviève Dixmer. Maurice fu străbătut prin tot trupul de un fior şi un val de sudoare îi acoperi faţa. Uşa mică prin care intrau acuzaţii se deschise şi Geneviève apăru. Era îmbrăcată în alb, păru-i era pieptănat cu o fermecătoare cochetărie, căci şi-l etajase în bucle aranjate cu artă, în loc să-l taie, cum făceau multe dintre femei. Fără îndoială, sărmana Geneviève voia să pară până-n ultima clipă frumoasă celui care s-ar fi putut s-o vadă. Maurice o văzu pe Geneviève şi simţi că toate puterile pe care şi le strânsese pentru această împrejurare îl părăsesc dintr-o dată. Totuşi se aştepta la o atare lovitură, deoarece, de douăsprezece zile, nu scăpase nici o şedinţă şi de trei ori chiar numele Genevievei fusese rostit de acuzatorul public. Unele disperări sunt însă atât de intime şi atât de profunde, încât nimeni nu le poate sonda abisul. Toţi cei care-o văzură ivindu-se pe femeia aceea, atât de frumoasă, atât de pură, atât de palidă, scoaseră câte un strigăt, unii de furie — în epoca aceea se găseau oameni care urau orice superioritate, fie ea a frumuseţii sau a banului, fie ea a geniului sau a originei —, alţii de admiraţie, câţiva de milă. Nu încape îndoială că Geneviève recunoscu un strigăt între toate strigătele, o voce între toate vocile, căci se întoarse înspre Maurice, în vreme ce preşedintele răsfoia dosarul acuzatei, uitându-se din când în când la ea, pe furiş. De la prima aruncătură de ochi, Geneviève îl văzu pe Maurice, cu toate că borurile pălăriei lui mari îi ascundeau chipul. Atunci se întoarse spre el, cu un surâs dulce, făcând un gest şi mai dulce încă: îşi apăsă mâinile cuprinse de tremur pe buze şi, încredinţându-şi sufletul suflului, înaripa sărutul acela pierdut, pe care un singur ins din mulţime avea dreptul să-l prindă. O şoaptă străbătu toată sala, trezită de curiozitate. Geneviève, interpelată, se întoarse către judecători, dar se opri brusc din mişcarea ei şi ochii dilataţi se fixară, cu o inexprimabilă expresie de teroare, asupra unui punct din sală. Zadarnic se înălţă Maurice în vârful picioarelor. Nu văzu nimic sau, poate, altceva cu mult mai important îi atrase atenţia asupra scenei, cu alte cuvinte asupra tribunalului. Fouquier-Tinville începuse citirea actului de acuzaţie. Actul susţinea că Geneviève Dixmer era soţia unui conspirator îndârjit, bănuit c-ar fi ajutat pe ex-Cavalerul de Maison-Rouge în tentativele succesive pe care acesta din urmă le făcuse pentru salvarea reginei. Dealtfel, acuzata fusese surprinsă în genunchi în faţa reginei implorând-o să schimbe hainele cu ea şi oferindu-se să moară în locul ei. Asemenea fanatism stupid, spunea mai departe actul de acuzare, va merita fără îndoială elogiile contrarevoluţionarilor, dar astăzi, adăuga actul, fiecare cetăţean francez îşi datoreşte viaţa numai naţiunii, şi a şi-o sacrifica duşmanilor Franţei înseamnă a se face de două ori vinovat de trădare. Geneviève, întrebată dacă recunoaşte că fusese surprinsă, aşa cum declaraseră gardienii Duchesne şi Gilbert, în genunchi în faţa reginei, implorând-o să schimbe hainele cu ea, răspunse simplu: — Da! — Atunci, spuse preşedintele, povesteşte-ne ce planuri îţi făcuseşi şi ce speranţe nutreai. Geneviève zâmbi. — O femeie poate nutri speranţe, răspunse ea, dar nu e în stare să facă un plan de felul celui căruia i-am căzut victimă. — Atunci, cum de te aflai acolo? — Mă aflam acolo fiindcă nu eram liberă, stăpână pe actele mele, ci eram împinsă. — Cine te-a împins? întreabă acuzatorul public. — Oameni care mă ameninţaseră cu moartea dacă nu m-aş fi supus. Şi privirea întărâtată a tinerei acuzate rătăci iarăşi prin sală, fixându-se asupra unui punct invizibil pentru Maurice. — Dar, ca să scapi de moartea de care erai ameninţată, înfruntai moartea care decurgea în chip firesc pentru dumneata dintr-o condamnare. — Când am cedat presiunilor, eram cu cuţitul în piept, pe câtă vreme fierul ghilotinei era încă departe de capul meu. Am îngenuncheat în faţa ameninţării şi violenţei imediate. — De ce n-ai strigat după ajutor? Oricare cetăţean integru te-ar fi apărat. — Ah! domnule, răspunse Geneviève, cu atâta tristeţe şi dulceaţă în glas, încât inima lui Maurice se umflă de parcă să plesnească, nu mai aveam pe nimeni lângă mine. Înduioşarea înlocui simpatia, după cum simpatia înlocuise curiozitatea. Multe capete se aplecară, unele ascuzându-şi lacrimile, altele lăsându-le să curgă în voie. Maurice zări atunci în stânga lui un cap dârz, o figură împietrită. Era Dixmer, în picioare, sumbru, implacabil, nepierzând din ochi nici pe Geneviève, nici tribunalul. Tânărul nostru simţi sângele urcându-i-se la cap; mânia i se ridică din inimă în creier, umplându-i toată fiinţa de o nestăpânită dorinţă de răzbunare, îi aruncă lui Dixmer o căutătură plină de ură, atât de pătrunzătoare şi de puternică, încât acesta întoarse capul înspre duşmanul lui, de parcă ar fi fost atras de un fluid fierbinte. Privirile lor se încrucişară ca două văpăi. — Spune-ne numele instigatorilor dumitale, ceru preşedintele. — Nu-i decât unul singur, domnule. — Care? — Soţul meu. — Ştii unde se află? — Da. Spune-ne unde se ascunde. El a putut fi ticălos faţă de mine, dar eu n-am să fiu laşă. Nu e de datoria mea să-i divulg ascunzătoarea, ci de datoria domniilor-voastre s-o descoperiţi. Maurice se uită la Dixmer. Dixmer nici nu se clinti. Un gând trecu prin capul tânărului, gândul de a-l denunţa, denunţându-se şi pe el însuşi; dar îl înlătură. „Nu, îşi spuse el, nu trebuie să moară aşa." — Prin urmare, refuzi să ne înlesneşti cercetările? întrebă preşedintele. — Cred, domnule, că n-aş putea-o face, răspunse Geneviève, decât făcându-mă demnă de dispreţ în ochii altora, aşa cum s-a făcut el în ochii mei. — Martori sunt? întreabă preşedintele. — Este unul, răspunse aprodul. — Cheamă martorul. — Maximilien-Jean Lorin! ţipă aprodul. — Lorin! exclamă Maurice. Vai, Doamne, oare ce s-a întâmplat? Scena de mai sus s-a petrecut chiar în ziua arestării lui Lorin şi Maurice habar n-avea că Lorin fusese arestat. — Lorin! şopti Geneviève uitându-se în jur cu o îndurerată îngrijorare. — De ce nu răspunde martorul la apel? întrebă preşedintele. — Cetăţene preşedinte, spuse Fouquier-Tinville, în urma unui denunţ recent, martorul a fost arestat la domiciliu; urmează să fie adus numaidecât. Maurice tresări. — Este un alt martor mai important, urmă Fouquier, dar acela n~a putut fi încă găsit. Dixmer se întoarse spre Maurice, surâzând. Poate că acelaşi gând care străbătuse prin capul iubitului trecea acum prin capul soţului. Geneviève se făcu albă ca varul şi se ghemui scoţând un geamăt. În clipa aceea intră Lorin însoţit de doi paznici. După dânsul şi prin aceeaşi uşă se arătă şi Simon, care veni să se aşeze în sala tribunalului, ca unul dintre obişnuiţii locului. — Numele şi prenumele dumitale? întrebă preşedintele. — Maximilien-Jean Lorin. — Ocupaţia dumitale? — Om liber. — N-ai să mai fii multă vreme, spuse Simon, arătându-i pumnul. — Eşti rudă cu acuzata? — Nu, dar am cinstea de-a face parte dintre prietenii ei. — Ai ştiut că a conspirat pentru răpirea reginei din închisoare? — Cum credeţi că aş fi ştiut? — Poate că ţi-a încredinţat taina. — Mie, membru al secţiei Termopile?... Haida-de! — Totuşi ai fost văzut cu ea. — Trebuie să fi fost văzut chiar adeseori. — Ai cunoscut-o drept o aristocrată? — Am cunoscut-o ca soţia unui meşter tăbăcar. — În realitate, soţul ei nu exercita meseria sub care era ascuns. A! asta n-o ştiu. Soţul ei nu face parte dintre prietenii mei. Spune ce ştii despre soţ. — A! Bucuros!... e un om rău şi primejdios... — Domnule Lorin, interveni Geneviève, fie-ţi milă...  Lorin urmă nepăsător: — Care şi-a sacrificat soţia, sărmana, pe care o aveţi în faţa ochilor, nu spre a-şi satisface crezul său politic, ci ca să-şi potolească o ură personală. Pf! Îl pun aproape tot atât de jos ca şi pe Simon. Dixmer se făcu livid. Simon voi să deschidă gura, dar cu un gest preşedintele îi impuse tăcerea. — Se pare că ştii la perfecţie povestea cu pricina, cetăţene Lorin, spuse Fouquier-Tinville; ia povesteştene-o. — Să-mi fie cu iertare, cetăţene Fouquier, răspunse Lorin, ridicându-se, dar am spus tot ce ştiam. Salută şi se aşeză iarăşi jos. — Cetăţene Lorin, urmă acuzatorul, e de datoria ta să lămureşti tribunalul. — Să se lămurească cu cele pe care i le-am spus. Cât despre femeia de faţă, o mai repet o dată, n-a făcut altceva decât să se supună violenţei... Uitaţi-vă la ea, are ea aerul unei conspiratoare? A fost silită să facă ceea ce a făcut, asta-i tot! — Crezi? — Sunt sigur că-i aşa. — În numele legii, spuse Fouquier, cer ca martorul Lorin să fie chemat în faţa tribunalului, ca învinuit de complicitate cu femeia aceasta. Maurice scoase un geamăt. Geneviève îşi ascunse faţa în mâini. Simon exclamă în culmea bucuriei: — Cetăţene acuzator, ai salvat patria! Cât despre Lorin, fără să răspundă nimic, sări peste balustradă, ca să vină să se aşeze alături de Geneviève; îi luă mâna şi, sărutându-i-o respectuos, îi spuse cu un sânge rece care înfiora adunarea: — Bine te-am găsit, cetăţeană. Ce mai faci? După care se aşeză pe banca acuzaţilor.     Capitolul LII URMARE LA CEL DINAINTE   Toată scena de mai înainte trecuse ca o fantasmagorie prin faţa ochilor lui Maurice, ce şedea sprijinit în sabia de care nu se despărţea. Vedea cum îi cad unul câte unul prietenii în prăpastia din care nu se mai întorc, şi imaginea aceea ucigătoare îl tulbura atât de puternic, încât se întreba pentru ce el, tovarăşul nefericiţilor acelora, se mai agăţa de marginea prăpastiei, de ce nu se lăsa dus de vârtejul care îl târa după ei. Sărind peste balustradă, Lorin văzuse chipul sumbru şi batjocoritor al lui Dixmer. După ce se aşeză lângă ea, aşa cum am spus, Geneviève se aplecă la urechea lui şi-i şopti: Ştii că Maurice e acolo?   Unde? — Nu te uita numaidecât. Privirea dumitale l-ar putea pierde. — Fii pe pace. — În spatele nostru, aproape de uşă. Ce durere pentru el dacă vom fi condamnaţi! Lorin se uită la tânăra noastră eroină cu o expresie de blândă compătimire. — Vom fi, spuse el, te rog să nu te îndoieşti. Dezamăgirea ar fi prea crudă dacă ai avea imprudenţa să speri. — Vai! Doamne! exclamă Geneviève. Sărmanul prieten va rămâne singur pe lume! Lorin se întoarse atunci către Maurice, iar Geneviève, nemaiputând rezista, aruncă o privire fugară asupra tânărului. Maurice şedea cu ochii ţintă la ei, apăsându-şi o mână pe inimă. — Există un mijloc să te salvezi, spuse Lorin. — Sigur? întrebă Geneviève, cu o strălucire de bucurie în ochi. — Pe răspunderea mea. — Dacă m-ai salva, Lorin, cum te-aş mai binecuvânta! — Dar mijlocul acela..., urmă tânărul. Geneviève îi citi îndoiala în privire. — Aşadar, şi dumneata l-ai văzut? întrebă ea. — Da, l-am văzut. Vrei să fii salvată? Să coboare şi el pe fotoliul de fier, şi-atunci eşti salvată. Dixmer ghici, fără îndoială, din expresia privirii lui Lorin, ce vorbe rostise, căci se făcu alb ca varul. Dar după scurtă vreme reveni la calmul lui posomorât şi rânjetul i se aşternu din nou pe buze. — E cu neputinţă, spuse Geneviève, nu l-aş mai putea urî. — Va să zică îţi ştie generozitatea şi te înfruntă. — Fără îndoială, fiindcă e sigur de el, de mine, de noi toţi. — Geneviève, eu sunt mai puţin perfect ca dumneata. Lasă-mă pe mine să-l vâr aci şi pe urmă să piară. — Nu, Lorin, te implor, nimic comun cu un asemenea om, nici chiar moartea. Mi s-ar părea că îi sunt necredincioasă lui Maurice dacă aş muri cu Dixmer. — Dar dumneata n-ai să mai mori. — Şi cum va fi cu putinţă să trăiesc când va fi mort? — Vai! făcu Lorin, câtă dreptate are Maurice să te iubească! Eşti un înger şi patria îngerilor e cerul. Bietul Maurice, scumpul nostru Maurice! Între timp, Simon, care nu putea auzi ce vorbeau cei doi acuzaţi, îi sfâşia cu privirea, neputându-le auzi cuvintele. — Cetăţene paznic, zise el, ia opreşte conspiratorii să-şi continue comploturile împotriva Republicii până şi în tribunalul revoluţionar. — Doar ştii, cetăţene Simon, răspunse paznicul, că aici nu se mai conspiră sau, dacă se conspiră, nu ţine mult. Stau de vorbă cetăţenii şi de vreme ce legea nu le interzice să vorbească în căruţă, de ce i-ar opri să vorbească în tribunal? Paznicul nu era altul decât Gilbert. Recunoscuse învinuita arestată de el în celula reginei şi, cinstit ca de obicei, nu se putea împiedica să admire curajul şi devotamentul. Preşedintele îşi ascultase asesorii; la invitaţia lui Fouquier-Tinville îşi începu chestionarul. — Acuzat Lorin, îl întrebă el, de ce natură erau relaţiile dumitale cu cetăţeana Dixmer? — De ce natură, cetăţene preşedinte? — Da. — De o prietenie pură ne uneau inimile legate: Eu o iubeam ca pe-o soră, ea mă iubea ca pe-un frate. — Cetăţene Lorin, făcu Fouquier-Tinville, rima nu e perfectă. — Cum asta? — Fără îndoială, gata cu frate. — Taie, cetăţene acuzator, taie, doar asta ţi-e meseria. Chipul nepăsător a lui Fouquier-Tinville păli uşor la auzul înfiorătoarei glume. — Şi cu ce ochi, întrebă preşedintele, privea cetăţeanul Dixmer legăturile unui bărbat, ce se pretindea republican, cu soţia lui? — Despre asta nu vă pot spune nimic, declarându-vă că nu l-am cunoscut pe cetăţeanul Dixmer, lucru de care sunt cât se poate de mulţumit. — Dar, interveni Fouquier-Tinville, văd că nu ne spui că prietenul tău, cetăţeanul Maurice Lindey, era nodul acestei prietenii atât de pure dintre dumneata şi acuzată... — N-o spun, răspunse Lorin, pentru că găsesc că nu e bine s-o spun şi cred că şi dumneata ar fi trebuit să iei exemplu de la mine. — Cetăţenii juraţi, spuse Fouquier-Tinville, vor decide asupra acestei alianţe ciudate dintre doi republicani şi o aristocrată, şi încă în clipa în care aristocrata a fost dovedită ca autoare a unuia dintre cele mai negre comploturi împotriva naţiunii. — Cum aş fi putut şti despre complotul de care vorbeşti, cetăţene acuzator? întrebă Lorin mai curând revoltat decât înspăimântat de brutalitatea argumentului. — Dumneata ai cunoscut-o pe femeia asta, îi erai prieten, ea te numea frate şi dumneata o numeai soră, şi adică n-aveai habar despre demersurile ei? E oare cu putinţă, cum singur ai spus-o, întrebă preşedintele, ca ea să fi săvârşit singură acţiunea de care e învinuită? — N-a săvârşit-o singură, răspunse Lorin, slujindu-se de termenii tehnici folosiţi de preşedinte, de vreme ce ea v-a spus, de vreme ce eu v-am spus, de vreme ce eu vă repet că soţul ei o silea. — Atunci cum se face că nu-l cunoşti pe soţ, spuse Fouquier-Tinville, de vreme ce soţul era unit cu femeia? Lorin n-ar fi avut decât să povestească prima dispariţie a lui Dixmer; Lorin n-ar fi avut decât să vorbească despre dragostea Genevièvei cu Maurice; Lorin n-ar fi avut, în sfârşit, decât s-aducă la cunoştinţă felul în care soţul îşi răpise şi-şi ascunsese soţia într-un loc retras, de negăsit, şi astfel s-ar fi dezvinovăţit de orice complicitate, spulberând orice bănuială. Dar pentru asta ar fi trebuit să dea în vileag taina celor doi prieteni; pentru asta ar fi trebuit s-o facă pe Geneviève să roşească în faţa a cinci sute de oameni; Lorin clătină din cap de parcă şi-ar fi spus lui însuşi; nu. — Ei bine, întrebă preşedintele, ce ai de răspuns cetăţeanului acuzator? — Că logica domniei-sale e zdrobitoare, spuse Lorin, şi că m-a convins de un lucru pe care nici nu-l bănuiam. — Care lucru? — Că sunt, după cât se pare, unul dintre cei mai oribili şi înspăimântători conspiratori din câţi s-au văzut. Asemenea declaraţie stârni un val de ilaritate generală. Nici chiar juraţii nu-şi putură opri râsul, căci tânărul nostru rostise vorbele de mai sus cu tonul cel mai potrivit. Fouquier simţi ironia din plin, şi cum, datorită perseverenţei sale neobosite, ajunsese să cunoască tainele acuzaţilor tot atât de bine ca şi pe acuzaţii înşişi, nu-şi putu stăpâni un sentiment de admiraţie şi compătimire pentru Lorin. — Hai, spuse el, cetăţene Lorin, vorbeşte, apără-te. Tribunalul are să te asculte, căci îţi ştie trecutul, şi trecutul tău e cel al unui brav republican. Simon voi să deschidă gura. Preşedintele îi făcu semn să tacă. — Vorbeşte, cetăţene Lorin, te ascultăm. Lorin clătină iarăşi din cap. — Tăcerea asta e o recunoaştere, urmă preşedintele. — Nu, spuse Lorin, tăcerea asta e tăcere şi-atâta tot. — Încă o dată, interveni Fouquier-Tinville, nu vrei să vorbeşti? Lorin se întoarse cu faţa spre auditoriu ca să-l întrebe din ochi pe Maurice ce trebuia să facă. Maurice nu-i făcu nici un semn să vorbească şi Lorin tăcu. Ceea ce a însemnat că s-a condamnat singur. Pe urmă, lucrurile se desfăşurară rapid. Fouquier îşi rezumă acuzaţia, preşedintele rezumă dezbaterile, juraţii plecară să delibereze şi se întoarseră cu un verdict de vinovăţie împotriva lui Lorin şi a Genevièvei. Preşedintele îi condamnă pe amândoi la pedeapsa cu moartea. La marele orologiu al Palatului băteau ceasurile două. Preşedintele pronunţă condamnarea exact în răstimpul cât sună orologiul. Maurice ascultă cele două zgomote contopite. Când dubla vibrare, a vocii şi-a clopotului, se stinse, puterile îl părăsiră. Paznicii îi scoaseră afară pe Geneviève şi Lorin, care îi oferi braţul. Amândoi îl salutară pe Maurice, fiecare în felul său: Lorin surâdea; Geneviève, palidă, gata să leşine, îi trimise un ultim sărut pe vârful degetelor scăldate în lacrimi. Ea păstrase până în ultima clipă speranţa de-a trăi şi acum îşi plângea nu viaţa, ci dragostea ce avea să se stingă odată cu viaţa. Maurice, pe jumătate nebun, nu răspunse acelui rămas bun al prietenilor. Se sculă pierit, rătăcit, de pe banca pe care se prăbuşise. Prietenii lui dispăruseră. Atunci simţi că un singur lucru mai trăia în fiinţa lui; ura care îi muşca inima. Aruncă o ultimă privire în jur şi-l recunoscu pe Dixmer, plecând cu ceilalţi spectatori şi aplecându-se ca să treacă pe sub uşa arcuită a culoarului. Cu repeziciunea unui arc ce se destinde, Maurice sări din bancă în bancă ajunse la aceeaşi uşă. Dixmer ieşise şi acum cobora spre coridorul întunecos. Maurice coborî în urma lui. În clipa în care Dixmer păşi pe lespezile sălii celei mari, Maurice îi puse mâna pe umăr.     Capitolul LIII DUELUL   În vremurile acelea nu era deloc plăcut să te simţi atins pe umăr. Dixmer se întoarse şi-l recunoscu pe Maurice. — A! bună ziua, cetăţene republican, zise Dixmer, fără să-şi arate emoţia decât printr-o tresărire aproape imperceptibilă, pe care şi-o stăpâni pe loc. — Bună ziua, cetăţene mişel, îi răspunse Maurice, mă aşteptai, nu-i aşa? — Dimpotrivă, nu te aşteptam, răspunse Dixmer. — Şi de ce? — Pentru că te-am aşteptat mai devreme. — Şi aşa sosesc prea devreme pentru tine, asasinule! adăugă Maurice, cu o voce, sau mai curând într-o şoaptă înspăimântătoare, căci în ea se simţea vuietul vijeliei ce i se adunase în suflet, cum în priviri i se adunaseră fulgere. — Flăcări îmi arunci prin ochi, cetăţene, spuse Dixmer. Vom fi descoperiţi şi urmăriţi. — Da, şi te temi să nu fii arestat, nu-i aşa? Te temi să nu fii dus pe eşafodul pe care trimiţi pe alţii? Să ne aresteze, cu-atât mai bine, căci mi se pare că astăzi lipseşte un vinovat în faţa justiţiei naţionale. — Aşa cum lipseşte şi un nume pe lista oamenilor de onoare, nu-i aşa?, de când numele dumitale a fost şters de pe ea. — Bine, mai vorbim noi despre asta, nădăjduiesc. Dar până una-alta, te-ai răzbunat ca un ticălos, te-ai răzbunat pe-o femeie. Dacă m-ai aşteptat undeva, de ce nu m-ai aşteptat la mine, în ziua în care mi-ai furat-o pe Geneviève? — Cred că dumneata eşti primul hoţ. — Haide, domnule, fără vorbe de duh, căci nu te ştiu priceput în ele. Fără vorbărie. Te ştiu mai tare în fapte decât în cuvinte, dovadă ziua în care ai vrut să mă asasinezi: atunci ţi-ai arătat adevăratele porniri. — Şi nu o dată mi-am reproşat că n-am dat ascultare primei porniri, răspunse Dixmer liniştit. — Ei bine, spuse Maurice, lovindu-şi sabia cu mâna, îţi ofer o revanşă. — Mâine, dacă vrei, nu astăzi. — Pentru ce mâine? — Sau diseară. — De ce nu numaidecât? — Pentru că sunt ocupat până la orele cinci. — Încă vreun plan ticălos, spuse Maurice, încă vreo cursă. — Ia ascultă, domnule Maurice, replică Dixmer, la drept vorbind eşti cam nerecunoscător. Vreme de şase luni te-am lăsat să întreţii legături de dragoste cu soţia mea; timp de şase luni v-am respectat întâlnirile, am închis ochii la surâsurile domniilor-voastre. Nicicând un bărbat, trebuie să recunoşti, n-a fost mai puţin gelos ca mine. — Pentru că erai încredinţat că ţi-aş putea fi de folos şi mă menajai. — Fără îndoială, răspunse liniştit Dixmer, care se stăpânea pe măsură ce Maurice se aţâţa. În timp ce dumneata îţi trădai republica şi mi-o vindeai în schimbul unei priviri a soţiei mele, în vreme ce dumneata te dezonorai prin trădare, iar ea prin adulter, eu eram înţeleptul, eroul. — Groaznic! exclamă Maurice. — Da! nu-i aşa? Califici purtarea dumitale, domnule. Da, e groaznică, e infamă! — Te înşeli, domnule, purtarea pe care o găsesc groaznică şi infamă e cea a bărbatului căruia i-a fost încredinţată cinstea unei femei, care a jurat că-i va păstra cinstea pură şi intactă şi care, în loc să-şi ţină jurământul, a făcut din frumuseţea ei o nadă ruşinoasă în care a prins inima celui slab din fire. Înainte de orice, era datoria dumitale sfântă s-o aperi pe femeia asta, şi dumneata, în loc s-o aperi, ai vândut-o. — Am să-ţi spun, domnule, răspunse Dixmer, ce eram dator să fac; eram dator să-mi salvez prietenul, care împreună cu mine lupta pentru o cauză sfântă. Aşa cum mi-am sacrificat averea pentru acea cauză, la fel mi-am sacrificat şi onoarea. Cât despre mine, am uitat cu desăvârşire de persoana mea, m-am retras cu totul în umbră. La mine nu m-am mai gândit decât în ultimă instanţă. Acuma nu mai am prieten; prietenul mi-a murit străpuns de-un pumnal; acuma nu mai am regină; regina a murit pe eşafod; acuma, ei bine, acum nu mă mai gândesc decât la răzbunarea mea. — Spune mai curând la asasinatul dumitale. — N-asasinezi o femeie adulteră, lovind-o, o pedepseşti doar. — Adulterul i l-ai impus, deci era legitim. — Crezi? făcu Dixmer cu un surâs sumbru. Analizează-i remuşcările, ca să vezi dacă ea crede c-a procedat legitim. — Cel care pedepseşte, loveşte în văzul tuturor. Dumneata nu pedepseşti pentru că, punându-i capul sub ghilotină, te ascunzi. — Auzi vorbă! Eu să fug, eu să mă ascund! Dar unde vezi una ca asta, nătângule? întrebă Dixmer. Înseamnă că m-am ascuns, de vreme ce-am asistat la condamnarea ei? Înseamnă că fug, de vreme ce-am să mă duc până în sala morţilor ca să-i spun ultimul adio?  — Ai s-o mai vezi? exclamă Maurice, ai să-ţi mai iei rămas bun de la ea? — Hotărât lucru, răspunse Dixmer ridicând din umeri, nu te pricepi la răzbunări, cetăţene Maurice. Aşadar, în locul meu, ai lăsa evenimentele să se desfăşoare în voia lor şi împrejurările să-şi urmeze cursul; aşadar, spre exemplu, socoţi că faţă de femeia adulteră care şi-a meritat moartea m-am achitat, de vreme ce-am pedepsit-o cu moartea, sau mai curând ea s-a achitat faţă de mine. Nu, cetăţene Maurice, eu am găsit ceva mai bun de făcut, am găsit un mijloc să-i întorc femeii ăsteia răul pe care mi l-a făcut! Te iubeşte şi are să moară departe de dumneata. Pe mine mă urăşte şi pe mine are să mă vadă iarăşi. Uite, adăugă el scoţând un portofel din buzunar, vezi portofelul ăsta? În el am un bilet semnat de grefierul Palatului. Cu biletul ăsta pot pătrunde până la condamnaţi. Ei bine, am să pătrund până la Geneviève, şi-am să-i spun de la obraz că-i o adulteră, am să mă uit cum îi cade părul sub mâna călăului şi, în vreme ce părul are să-i cadă, are să-mi audă vocea, repetându-i: „ Adultero!" Am s-o însoţesc până la căruţă şi, când va păşi pe eşafod, ultimul cuvânt ce-are să-l audă va fi cel de adulteră. — Ia seama! n-are să aibă puterea să sufere atâtea mârşăvii şi are să te denunţe! — Nu! răspunse Dixmer, prea mă urăşte ca să facă una ca asta. Dac-ar fi avut de gând să mă denunţe, m-ar fi denunţat atunci când prietenul dumitale o sfătuia în şoaptă să mă denunţe. De vreme ce nu m-a denunţat ca să-şi salveze viaţa, n-are să mă denunţe acum ca să moară cu mine, căci ştie prea bine că dacă mă denunţă, îi voi amâna supliciul cu o zi; şi ştie prea bine că dacă m-ar denunţa, am s-o însoţesc nu numai până jos unde se termină scările palatului, ci până la eşafod; căci ştie prea bine că, în loc s-o părăsesec lângă scăunaş, voi urca cu dânsa în căruţă; şi ştie la fel de bine că tot timpul drumului am să-i repet cuvântul teribil de adulteră; că şi pe eşafod am să i-l repet şi că în clipa în care se va prăbuşi în eternitate, învinuirea asta o va însoţi. Dixmer era înfiorător de plin de mânie şi ură. Îl apucase de mână pe Maurice şi i-o scutura cu o putere nebănuită de tânărul nostru, care avea o reacţie contrară: pe măsură ce Dixmer se înfierbânta, Maurice se calma. — Ascultă, spuse el, la asemenea răzbunare lipseşte un lucru. — Care? — Să-i poţi spune; „Ieşind din tribunal, ţi-am întâlnit iubitul şi l-am ucis." — Dimpotrivă, prefer să-i spun că trăieşti şi că tot restul vieţii dumitale ai să suferi din pricina morţii ei. — Totuşi ai să mă ucizi, spuse Maurice; sau, adăugă el, uitându-se jur-împrejur şi văzându-se aproape stăpân pe poziţie, sau am să te ucid eu. Şi alb la faţă de emoţie, exaltat de mânie, simţindu-şi puterile îndoite din pricina stăpânirii de sine pe care şi-a impus-o ca să-l audă pe Dixmer cum îşi expune până la capăt groaznicu-i proiect, îl înşfăcă de gât şi îl trase după el, mergând cu spatele, către o scară ce dădea pe malul apei. Simţindu-i mâna, Dixmer fu cuprins, la rându-i, de-o ură ce urca în el ca o lavă. — Prea bine, zise el, nu-i nevoie să mă tragi cu sila, vin singur. — Vino atunci, eşti înarmat. — Te urmez. — Nu, mergi înaintea mea. Îţi pun în vedere că la cel mai mic semn, la cel mai mic gest îţi despic capul cu o lovitură de sabie. — Ei! ştii doar prea bine că nu mi-e teamă, spuse Dixmer cu un surâs pe care buzele palide îl făceau înfiorător. — Teamă de sabia mea, nu, şopti Maurice, dar ţi-e teamă că nu te vei mai putea răzbuna. Totuşi, adăugă el, acum când suntem faţă-n faţă, poţi să-ţi iei rămas bun de la ea. Într-adevăr, ajunseseră la marginea apei şi chiar dacă privirea cuiva i-ar fi putut urmări acolo unde se aflau, nimeni n-ar fi putut ajunge la timp spre a împiedica desfăşurarea duelului. Dealtfel, o mânie identică îi sfâşia pe cei doi bărbaţi. Din vorbă în vorbă, coborâseră pe scăriţa care da în Piaţa Palatului şi ajunseseră pe cheiul aproape pustiu, căci, fiind abia ora două, dezbaterile şi condamnările continuau şi mulţimea se înghesuia încă în sala tribunalului, pe coridoare şi în curţi. Dealtminteri, Dixmer părea la fel de însetat de sângele lui Maurice, ca şi Maurice de sângele lui Dixmer. S-au afundat atunci sub una dintre bolţile ce duc de la celulele Conciergeriei la apa fluviului, canale infecte astăzi, dar care, însângerate odinioară, fuseseră nu o dată locul de trecere a cadavrelor scoase din temniţele subterane. Maurice se aşeză între apă şi Dixmer. — Cred că eu am să te omor, Maurice, spuse Dixmer; tremuri prea tare. — Iar eu, Dixmer, spuse Maurice, apucând sabia în mână şi împiedicându-i cu grijă orice încercare de retragere, cred, dimpotrivă, că eu am să te ucid şi, după ce te voi fi ucis, am să-ţi iau din portofel biletul de liberă trecere de la grefa Palatului. Ei! degeaba ţi-ai încheiat nasturii la haină, sabia mea are să ţi-o desfacă, mă prind pe orice, fie ea de bronz, ca platoşele din antichitate. — Biletul acela, urlă Dixmer, ai să-l iei? — Da, răspunse Maurice, eu am să mă slujesc de biletul acela. Cu biletul acela eu am să pătrund până la Geneviève; eu am să mă aşez alături de ea în căruţă; am să-i şoptesc la ureche cât timp va mai trăi: Te iubesc, iar când îi va cădea capul, am să-i spun: Te-am iubit. Dixmer făcu o mişcare cu mâna stângă ca să apuce hârtia şi să o arunce cu portofel cu tot în fluviu. Dar, iute ca fulgerul, ascuţită ca o coasă, sabia lui Maurice se abătu asupra mâinii aceleia şi o desprinse aproape în întregime de încheietură. Rănitul scoase un strigăt, scuturându-şi mâna mutilată, şi se puse în gardă. Abia atunci începu sub bolta aceea izolată şi întunecoasă o luptă teribilă. Cei doi bărbaţi încercuiţi într-un spaţiu atât de îngust, încât loviturile nu puteau depăşi, ca să zicem aşa, linia trupului, alunecau pe lespezile pline de mâzgă şi anevoie se propteau de pereţii canalului. Atacurile se înteţeau pe măsura nerăbdării luptătorilor. Dixmer simţea scurgându-i-se sângele şi-şi dădea seama că puterile aveau să-l părăsească odată cu sângele pierdut, îl atacă pe Maurice cu atâta violenţă, încât acesta se văzu silit să se dea un pas îndărăt. Trăgându-se înapoi, îi alunecă piciorul stâng şi vârful săbiei duşmanului său îi atinse pieptul, rănindu-l. Dar cu o mişcare iute ca gândul, aşa îngenuncheat cum se afla, Maurice înlătură lama cu mâna stângă şi întinse vârful săbiei spre Dixmer, care, în plin avânt al mâniei, repezindu-se în mişcarea lui pe un sol înclinat, căzu peste sabia lui Maurice şi se străpunse singur în ea. Se auzi un blestem înspăimântător. Apoi trupurile celor doi se rostogoliră până afară din boltă. Unul singur se ridică: Maurice, Maurice scăldat în sânge, dar în sângele duşmanului său. Trase sabia către el, dar pe măsură ce o trăgea părea că scoate şi restul de viaţă care mai scutura încă într-un tremur nervos mădularele lui Dixmer. Apoi, când se încredinţa de-a binelea că acela murise, se apleca asupra cadavrului, deschise haina mortului, luă portofelul şi se depărta în mare grabă. Dar se privi cum arată şi-şi dădu seama că n-ar fi putut face nici patru paşi pe stradă fără să fie arestat: era plin de sânge. Se apropie de malul apei, se aplecă înspre fluviu şi-şi spălă mâinile şi hainele. Pe urmă urcă repede scara, aruncând o ultimă privire spre boltă. Un fir roşu şi aburind ieşea de sub boltă şi înainta scurgându-se spre cursul apei. Ajuns aproape de Palat, desfăcu portofelul şi găsi biletul de liberă trecere semnat de grefierul Palatului. — Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, tu cel drept! şopti el. Şi urcă în grabă treptele care duceau la sala morţilor. Ornicul bătea ora trei.     Capitolul LIV SALA MORŢILOR   Ne amintim desigur că grefierul Palatului de Justiţie pusese la îndemâna lui Dixmer toate registrele sale de întemniţări şi eliberări ale arestaţilor şi că întreţinuse cu el relaţii pe care prezenţa doamnei grefiere le făcea nespus de plăcute. Omul acesta, cum lesne ne putem închipui, a fost copleşit de o spaimă cumplită când ieşi la iveală complotul lui Dixmer. Într-adevăr, era obligat să apară în postura de complice al fostului său coleg şi să fie condamnat la moarte odată cu Geneviève. Fouquier-Tinville îl chemase la el. E de la sine înţeles cât s-a trudit bietul om să-şi dovedească nevinovăţia în ochii acuzatorului public. Şi a reuşit datorită mărturisirilor Genevièvei, care stabileau că el habar nu avusese de planurile soţului ei. A reuşit şi datorită dispariţiei lui Dixmer, dar mai cu seamă datorită interesului lui Fouquier-Tinville de-a păstra cu orice preţ reputaţia imaculată a organelor sale administrative. — Cetăţene, îi spusese grefierul, aruncându-se în genunchi la picioarele sale, iartă-mă, m-am lăsat înşelat. — Cetăţene, îi răspunse acuzatorul public, un slujitor al naţiunii care se lasă înşelat în nişte vremuri cum sunt cele pe care le trăim, se cuvine să fie ghilotinat. — Dar omul poate greşi din prostie, cetăţene, urmă grefierul, care murea de pofta de a-l numi monseniore pe Fouquier-Tinville. — Prostie sau nu, replică severul acuzator, nimeni nu trebuie să se lase să adoarmă în el dragostea pentru Republică. Şi gâştele Capitoliului erau proaste şi totuşi s-au trezit din somn ca să salveze Roma. La asemenea argument, grefierul nu mai avea nimic de replicat; scoase un geamăt şi aşteptă. — Te iert, spuse Fouquier. Ba chiar am să-ţi iau şi apărarea, căci nu vreau ca unul dintre slujbaşii mei să fie nici măcar bănuit. Dar, ţine minte, la cel mai neînsemnat cuvânt ajuns la urechea mea, la cea mai palidă amintire a poveştii de faţă, te-ai curăţat. Nu-i nevoie să mai spunem cu ce grabă şi solicitudine porni grefierul să găsească rapoartele, gata oricând să spună tot ce ştiau şi uneori ce nu ştiau, chiar de-ar fi făcut să cadă capetele a zeci de oameni. Îl căută pretutindeni pe Dixmer ca să-i ceară să tacă. Dar Dixmer îşi schimbase fireşte domiciliul şi grefierul nu-l putu găsi nicăieri. Geneviève fu adusă pe banca acuzaţilor, dar ea declarase dinainte, în cursul instrucţiei, că nici ea, nici soţul ei n-au avut nici un complice. Şi vai! cum i-a mai mulţumit el din ochi bietei femei când o văzu trecând prin faţa lui în drum spre judecată! Numai că, după ce ea trecuse şi el se întorsese o clipă în grefă să ia un dosar pe care-l cerea cetăţeanul Fouquier-Tinville, îl văzu deodată pe Dixmer apărând şi îndreptându-se spre el cu pas domol şi liniştit. Apariţia îl împietri. — Vai! făcu el, de parc-ar fi zărit un spectru. — Ce, nu mă mai cunoşti? întrebă nou-venitul. — Ba da. Eşti cetăţeanul Durand, sau mai curând cetăţeanul Dixmer. — Chiar aşa. — Dar nu eşti mort, cetăţene? — Nu încă, precum vezi. — Vreau să spun că vei fi arestat. — Cine vrei să mă aresteze? Nimeni nu mă cunoaşte. — Dar te cunosc eu şi n-am de spus decât un cuvânt ca să te trimit la ghilotină. — Iar eu n-am de spus decât două cuvinte ca să fii ghilotinat odată cu mine. — E îngrozitor ceea ce spui. — Nu, e doar logic. — Dar despre ce e vorba? Să vedem, vorbeşte! Grăbeşte-te, căci, cu cât vom vorbi mai puţin, cu atât riscăm mai puţin şi unul şi celălalt. — Iată. Soţia mea va fi condamnată, nu-i aşa? — Tare mă tem că da, biata femeie! — Ei bine, doresc s-o mai văd pentru ultima oară ca să-i spun rămas bun. — Unde? — În sala morţilor. — Şi-ai să îndrăzneşti să intri acolo? — De ce nu? — Vai! exclamă grefierul, care simţi că se înfioară chiar numai la un asemenea gând. — Trebuie să existe un mijloc! urmă Dixmer. — Ca să pătrunzi în sala morţilor? — Da, fără îndoială. — Care-i acela? — Să-ţi procuri un bilet de liberă trecere. — Şi unde se obţine biletul de liberă trecere? Grefierul se făcu alb ca varul şi bolborosi: — Biletele de liberă trecere unde se obţin, întrebi? — Întreb unde se obţin, răspunse Dixmer; întrebarea e limpede, cred. — Se obţin... aici. — Ei, zău? Şi cine le semnează de obicei? — Grefierul. — Dar grefierul eşti tu! — Fără îndoială că sunt eu. — Na! ce potriveală! urmă Dixmer luând loc. Ai să-mi semnezi un bilet de liberă trecere. Grefierul sări ca ars. — Îmi ceri capul, cetăţene, spuse el. — Ba nu, îţi cer un bilet de liberă trecere, atâta tot! — Acuma chem să te-aresteze, nenorocitule! exclamă grefierul, făcând apel la toată energia sa. — N-ai decât, răspunse Dixmer, dar în aceeaşi clipă, te denunţ ca complice, şi în loc să mă laşi să mă duc singur în sala faimoasă, ai să mă însoţeşti, atâta tot! Grefierul se îngălbeni. — Ah! Ticălosule! exclamă el. — Nu-i nici un ticălos în afacerea asta, urmă Dixmer. Trebuie să vorbesc cu soţia mea şi-ţi cer un bilet de liberă trecere ca s-ajung până la ea. — E chiar atât de necesar să vorbeşti cu ea? — Aşa se pare, de vreme ce-mi risc capul ca să izbutesc. Argumentul i se păru plauzibil grefierului. Dixmer văzu că era pornit s-o facă. — Hai, urmă el, fii pe pace, n-are să se ştie nimic. Ce dracu! Trebuie să mai fie cazuri asemănătoare celui în care mă găsesc! — Rar. Nu-i mare concurenţă la aşa ceva! Ştii ce? Hai să aranjăm treaba altfel. — Dacă-i cu putinţă, n-am nimic împotrivă. — E foarte cu putinţă. Intri prin uşa condamnaţilor; prin uşa aceea n-ai nevoie de bilet de liberă trecere. Şi după ce vei fi vorbit cu soţia, mă chemi şi eu te scot. — Nu-i rea ideea, spuse Dixmer, dar din nenorocire e povestea aia care circulă prin tot oraşul... — Care? — Povestea unui ghebos care a greşit uşa şi, crezând că intră în arhive, a murit în sala despre care vorbim. Numai că intrând prin uşa condamnaţilor în loc să intre pe uşa cea mare şi neavând bilet de liberă trecere cu care să se legitimeze, odată intrat, n-au mai vrut să-l lase să iasă. I s-a spus că de vreme ce-a intrat pe uşa condamnaţilor, trebuie să fi fost şi el condamnat ca şi ceilalţi, în zadar a protestat, s-a jurat, a chemat, nimeni nu l-a crezut, nimeni nu i-a venit în ajutor, nimeni nu l-a scos. Aşa încât cu toate protestele, jurămintele, strigătele sale, călăul i-a tăiat mai întâi părul şi pe urmă gâtul. E adevărată anecdota, cetăţene grefier? Dumneata trebuie s-o ştii mai bine ca toată lumea. — Da, e-adevărată! spuse grefierul tremurând din tot trupul. — Ei bine, vezi deci că, ţinând seama de asemenea antecedente, ar trebui să fiu nebun să intru într-un abator ca ăsta! — Dar de vreme ce îţi spun că eu voi fi aici! — Şi dacă vei fi chemat şi reţinut în altă parte, sau dacă uiţi? Dixmer repetă ultimile cuvinte: — Dacă uiţi că sunt acolo? — Dar de vreme ce-ţi făgăduiesc... — Nu. Dealtminteri, aşa ceva te-ar compromite. Ai fi văzut discutând cu mine, şi pe urmă, ce să mai vorbim, nu-mi convine. Aşa că prefer biletul de liberă trecere. — Cu neputinţă. — Atunci, dragul meu, va trebui să deschid gura, şi vom face împreună plimbarea în Piaţa Revoluţiei. Grefierul, năucit, zăpăcit, pe jumătate mort, semnă un bilet de liberă trecere pentru un cetăţean. Dixmer se repezi asupra lui şi ieşi grăbit să se ducă să ia loc în sala de şedinţe, acolo unde l-am văzut. Restul se ştie. Din clipa aceea, grefierul, ca să evite orice învinuire de complicitate, se duse să ia loc alături de Fouquier-Tinville, lăsând direcţia grefei pe mâinile primului său ajutor. La ceasurile trei şi zece minute, Maurice, în posesia biletului de liberă trecere, străbătu un şir de temniceri şi de paznici, ajungând fără nici o piedică la uşa fatală. Când spunem fatală, exagerăm, deoarece existau două uşi. Una mare prin care intrau şi ieşeau posesorii biletelor de liberă trecere, şi uşa condamnaţilor, prin care intrau numai cei ce trebuiau să meargă la eşafod. Încăperea în care pătrunsese Maurice era despărţită în două compartimente. În unul dintre compartimente şedeau funcţionarii însărcinaţi să înregistreze numele celor ce soseau, iar în celălalt, mobilat doar cu câteva bănci de lemn, erau depuşi şi cei ce fuseseră numai arestaţi şi cei ce fuseseră condamnaţi, ceea ce de fapt era aproape acelaşi lucru. Încăperea era întunecoasă, luminată doar de nişte geamuri dintr-un perete de scândură, comun cu grefa. O femeie îmbrăcată în alb, pe jumătate fără cunoştinţă, zăcea într-un colţ rezemată de zid. Un bărbat stătea în picioare în faţa ei, cu braţele încrucişate, clătinând din când în când din cap şi şovăind să-i vorbească, de frică să nu-i redeştepte simţirea, pe care părea să şi-o fi pierdut. În jurul celor două personaje se vedeau mişcându-se condamnaţii, care hohoteau de plâns sau cântau imnuri patriotice. Alţii se plimbau cu paşi gigantici, de parcă ar fi vrut să fugă de gândurile care-i sfâşiau. Era într-adevăr anticamera morţii şi mobilierul o făcea să-şi merite numele. Se vedeau întredeschizându-se sicriele umplute cu paie, de parcă i-ar fi chemat pe cei vii: slujeau drept paturi de odihnă, erau morminte provizorii. Un dulap mare se afla pe peretele opus ferestrelor. Din curiozitate, un arestat îl deschise, dar se dădu înapoi plin de groază. În dulap stăteau închise hainele însângerate ale ghilotinaţilor din ajun şi cozi lungi de păr împletit atârnau ici şi colo; ele reprezentau bacşişurile călăului, care le vindea rudelor, când autoritatea supremă nu-i poruncea să ardă acele scumpe relicve. Maurice, cu răsuflarea tăiată, scos din fire, nici nu deschisese bine uşa şi văzu dintr-o ochire întregul tablou. Făcu doar trei paşi în încăpere şi se prăbuşi la picioarele Genevièvei. Biata femeie scoase un strigăt pe care Maurice i-l înăbuşi cu un sărut. Lorin, plângând, îşi strângea prietenul în braţe; erau cele dintâi lacrimi pe care le vărsa. Ce straniu! Toţi nenorociţii de acolo, care aveau să moară împreună, abia de se uitau la tabloul înduioşător pe care li-l ofereau aceşti semeni ai lor. Fiecăruia dintre ei îi erau prea de-ajuns emoţiile personale ca să mai poată lua parte la emoţiile celorlalţi. Cei trei prieteni rămaseră pentru o clipă uniţi într-o îmbrăţişare mută, fierbinte, aproape plină de voioşie. Lorin se desprinse primul din grupul îndurerat. — Şi tu eşti condamnat? îl întrebă pe Maurice. — Da, răspunse el. — Vai! ce fericire! şopti Geneviève. Bucuria oamenilor care nu mai au decât un ceas de trăit nu poate dăinui nici măcar cât viaţa lor. Maurice, după ce-o contemplă pe Geneviève, cu dragostea lui înflăcărată şi adâncă, pe care o păstra în inimă, după ce-i mulţumi pentru cuvântul-totodată egoist şi duios care îi scăpase de pe buze, se întoarse către Lorin.  — Acuma, spuse el, cuprinzând în mâna lui amândouă mâinile Genevièvei, să stăm de vorbă. — A! da, să stăm de vorbă, încuviinţă Lorin. E tocmai ce trebuie, dacă ne rămâne timp. Ce vrei să-mi spui? — Ai fost arestat din pricina mea, condamnat din pricina ei, fără să fi comis nimic împotriva legilor. Cum Geneviève şi cu mine ne plătim datoriile, n-are nici un rost să fii pus tu să plăteşti odată cu noi. — Nu înţeleg. — Lorin, tu eşti liber. — Liber eu? Eşti nebun! izbucni Lorin. — Nu, nu sunt nebun, îţi repet că eşti liber. Iată biletul de liberă trecere. Vei fi întrebat cine eşti; ai să spui că eşti funcţionar la grefa de la Carmes şi că ai venit să vorbeşti cu cetăţeanul grefier al Palatului; din curiozitate i-ai cerut un bilet de liberă trecere ca să vezi condamnaţii; i-ai văzut, eşti satisfăcut şi pleci. — Asta e o glumă, nu-i aşa? — Nu, nici vorbă, dragul meu, iată biletul, nu lăsa să-ţi scape prilejul. Tu nu eşti îndrăgostit, tu n-ai nevoie să mori ca să petreci câteva minute cu iubita sufletului tău şi să nu pierzi nici o clipă din eternitatea ta. — Ei bine! Maurice, exclamă Lorin, dacă se poate ieşi de aici, ceea ce n-aş fi crezut nici în ruptul capului, îţi jur, de ce nu încerci s-o salvezi întâi pe doamna? Cât despre tine, vom vedea ce-i de făcut. — Cu neputinţă, răspunse Maurice cu o teribilă strângere de inimă. Uită-te, pe bilet e vorba de un cetăţean şi nu de o cetăţeană. Şi, dealtfel, Geneviève n-ar vrea să iasă şi să mă lase pe mine aici, să trăiască, ştiind că eu am să mor. — Ei bine, dar dacă ea nu vrea, de ce să vreau eu? Crezi, aşadar, că am mai puţin curaj decât o femeie? — Nu, dragul meu, dimpotrivă, ştiu că eşti cel mai curajos dintre bărbaţi, dar nimic pe lume n-ar putea îndreptăţi încăpăţânarea ta în asemenea caz. Hai, Lorin, profită de momentul propice şi dă-ne nouă bucuria supremă de-a te şti liber şi fericit. — Fericit! exclamă Lorin, se vede că glumeşti! Fericit fără voi? ... Ei! ce dracu vrei să fac eu în lumea asta, fără voi, la Paris, ieşit din obiceiurile mele? Să nu vă mai văd, să nu vă mai scot din sărite cu versurile mele pe rime date? Ah! nu, în ruptul capului! — Lorin, prietene!... — Tocmai fiindcă-ţi sunt prieten, de-aceea stărui. Cu speranţa de-a vă regăsi, fiind arestat aşa cum sunt, aş fi în stare să dărâm ziduri. Dar să scap de-aici singur-singurel ca să hoinăresc pe străzi, cu capul plecat, apăsat de-o greutate ca o remuşcare, ce-are să-mi strige fără încetare în ureche: „Maurice, Geneviève!", ca să trec prin anume cartiere, prin faţa unor case în care v-am văzut pe voi, ca s-ajung să-mi fie silă şi să nu mai pot suferi Parisul ăsta scump, pe care l-am iubit atât de mult, nu! pe cinstea mea nu, şi găsesc că a fost just să se proscrie regii, de n-ar fi decât din pricina regelui Dagobert. — Şi ce legătură are regele Dagobert cu cele ce se petrec cu noi? — Ce legătură? Tiranul acela infernal îi spunea marelui Eloi: „Nu există nici o tovărăşie, oricât de bună, de care să nu trebuiască să te desparţi!" Ei bine, eu sunt republican şi spun: Nimic nu trebuie să ne facă să ne despărţim de-o tovărăşie, nici chiar ghilotina; mă simt bine aici, aşa că rămân. — Bietul meu prieten! bietul meu prieten! exclamă Maurice. Geneviève nu spunea nimic, dar se uita la el cu ochii scăldaţi în lacrimi. — Ţie îţi pare rău după viaţă! spuse Lorin. — Da, din pricina Genevièvei! — Dar mie nu-mi pare rău neavând de ce, nici din cauza zeiţei Raţiunea, care — am uitat să-ţi aduc la cunoştinţă împrejurarea s-a supărat în ultima vreme grozav de tare pe mine, lucru care nu-i va pricinui nici măcar necazul de-a se consola ca cealaltă Arthémise, cea veche. Voi merge, aşadar, foarte liniştit şi foarte bine dispus. Am să-i fac să râdă pe toţi netrebnicii ăştia care aleargă după căruţa condamnaţilor; am să-i fac un catren frumos domnului Sanson, şi pe urmă gata... adică... stai puţin. Lorin se întrerupse. — A! s-a făcut! s-a făcut! izbucni el, s-a făcut, vreau să ies. Ştiam prea bine că nu iubesc pe nimeni dincolo; dar uitasem că urăsc pe cineva. Ceasul, Maurice, cât e ceasul? — Trei şi jumătate. — Am vreme, am vreme. — Cu siguranţă! exclamă Maurice. Mai sunt încă nouă acuzaţi astăzi, şedinţa nu se termină înainte de cinci. Mai avem, aşadar, aproape două ceasuri înaintea noastră. — E tocmai cât îmi trebuie. Dă-mi biletul de liberă trecere şi împrumută-mi douăzeci de centime. — Doamne! ce ai de gând să faci? şopti Geneviève. Maurice îi strânse mâna. Important pentru el era să plece Lorin.  — Am o idee! spuse Lorin. Maurice îşi scoase punga cu bani din buzunar şi o puse în mâna prietenului său. — Şi acum biletul de liberă trecere, pentru Dumnezeu! scuzaţi, am vrut să spun pentru Fiinţa Supremă! Maurice îi înmână biletul de liberă trecere. Lorin îi sărută mâna Genevièvei şi, profitând de clipa în care erau aduşi la grefă o serie de condamnaţi, trecu încălecând băncile de lemn şi se înfăţişă la uşa cea mare. — Ei! exclamă un paznic, iată unul care fuge, după câte-mi pare. Lorin se răsti la el prezentându-i biletul. — Citeşte aici, spuse el, cetăţene paznic, şi învaţă să cunoşti mai bine oamenii. Paznicul recunoscu iscălitura grefierului, dar făcea parte din categoria aceea de funcţionari care n-au în general încredere, şi cum tocmai atunci grefierul cobora treptele tribunalului, cu un fior care încă nu-l părăsise de când, cu atâta imprudenţă, se încumetase să-şi pună iscălitura, paznicul îl întrebă: — Cetăţene grefier, iată un act cu ajutorul căruia un oarecare vrea să iasă din sala morţilor. E valabil actul? Grefierul păli de spaimă şi, încredinţat că, dacă se uită, are să zărească chipul teribil al lui Dixmer, se grăbi să răspundă, uitându-se la biletul de liberă trecere: — Da, da, e semnătura mea. — Atunci, spuse Lorin, dacă e iscălitura ta, dă-mi biletul. — Nu, spuse grefierul, rupând în bucăţele biletul, nu! Soiul ăsta de bilete nu pot sluji decât o dată. O clipă, Lorin rămase nehotărât. — A! nu-i nimic, exclamă el, mai înainte de toate trebuie să-l omor. Şi se repezi afară din grefă. Maurice îl urmărise pe Lorin cu o emoţie lesne de înţeles. După ce Lorin dispăru, îi spuse Genevièvei într-o exaltare care părea să fie bucurie adevărată: — A scăpat! I-a rupt biletul de liberă trecere, n-are să mai poată intra. Dealtfel, chiar de-ar putea intra, şedinţa tribunalului se termină la cinci, când se va întoarce, noi vom fi morţi. Geneviève scoase un suspin şi se înfiora. — Ah! strânge-mă în braţe, şopti ea, şi să nu ne mai despărţim... Oare de ce nu-i cu putinţă să fim loviţi o singură dată, ca să ne dăm ultima suflare în aceeaşi clipă! După aceea se retraseră în cel mai depărtat ungher al încăperii întunecate, Geneviève se aşeză strâns lipită de Maurice şi-şi petrecu amândouă braţele în jurul gâtului său. Îmbrăţişaţi, răsuflând amândoi odată, potolind înlăuntrul lor tumultul oricărui gând, cei doi împietriră în înlănţuirea dragostei şi în vecinătatea morţii. Şi astfel s-a scurs o jumătate de ceas.     Capitolul LV DE CE PLECASE LORIN   Dintr-o dată se auzi un zgomot puternic, paznicii dădură buzna prin uşiţa scundă, în urma lor venea Sanson însoţit de ajutoarele lui care duceau colaci de frânghie. — Vai! dragul meu, exclamă Geneviève, iată clipa fatală şi simt că mă părăsesc puterile. — Vă înşelaţi, se auzi vocea puternică a lui Lorin:   Vă înşelaţi, n-aveţi dreptate, Ca moartea-nseamnă libertate!   — Lorin! strigă Maurice în culmea disperării. — Nu sunt bune deloc, nu-i aşa? Sunt de aceeaşi părere cu tine. Începând de ieri n-am mai făcut decât versuri vrednice de dispreţ. — A! despre asta e vorba. Te-ai întors, nenorocitule!... te-ai întors!... — Asta ne-a fost înţelegerea, nu? Ascultă, fiindcă cele ce am de spus vă interesează pe amândoi. — Doamne! — Dar lasă-mă să vă vorbesc, altfel n-am să mai am vreme să vă povestesc comedia. Am vrut să ies ca să cumpăr un cuţit din strada Barillerie. — Dar ce voiai să faci cu cuţitul? — Voiam să-l ucid pe milostivul de domn Dixmer. Geneviève fu scuturată de-un fior. — Ah! exclamă Maurice, acum înţeleg. — L-am cumpărat. Şi iată ce-mi ziceam eu, iar tu vei înţelege ce spirit logic are prietenul tău. Încep să cred c-ar fi trebuit să mă fac matematician, nu poet. Din nenorocire, acum e prea târziu. Iată, aşadar, ce-mi ziceam eu; urmăreşte-mi raţionamentul: „Domnul Dixmer şi-a compromis soţia; domnul Dixmer a venit s-o vadă în timpul procesului, domnul Dixmer nu se va lipsi de plăcerea de-a o vedea trecând în căruţa condamnaţilor şi mai ales de-a ne însoţi. Am să-l găsesc în primul rând al gloatei, am să mă strecor lângă el, am să-i spun: «Bună ziua, domnule Dixmer» şi am să-i înfig cuţitul în coaste." — Lorin! exclamă Geneviève. — Linişteşte-te, scumpă prietenă, providenţa a făcut singură dreptate, închipuiţi-vă că gloata, în loc să stea în faţa Palatului, ca de obicei, făcuse o întorsătură spre dreapta şi se înghesuia de-a lungul cheiului. Aha! mi-am zis eu, fără îndoială că trebuie să fie vreun câine care se îneacă. De ce n-ar fi acolo şi Dixmer? Un câine care se îneacă e un prilej de-a căsca gura. Mă apropii de parapet şi văd de-a lungul malului o grămadă de oameni care ridicau braţele în sus, se aplecau să se uite la ceva ce sta întins pe pământ şi scoteau exclamaţii de gândeai c-are să se reverse Sena. Mă apropiai... Acel ceva... ghiceşte cine era... — Era Dixmer, spuse Maurice cu o voce sumbră. — Da, el. Cum de-ai putut ghici? Da, Dixmer, scumpe prieten, Dixmer care-şi spintecase singur pântecul. Nenorocitul s-a sinucis, fără îndoială, drept ispăşire. — Ei! făcu Maurice cu un zâmbet sumbru, asta ai crezut tu? Geneviève îşi lăsă capul să-i cadă în mâini. Era prea slăbită ca să mai poată îndura atâtea emoţii una după alta. — Da, asta am crezut, dat fiind că s-a găsit lângă el sabia-i plină de sânge; afară doar... dacă nu va fi întâlnit pe cineva... Maurice, fără să spună vreun cuvânt şi folosindu-se de clipa în care Geneviève, copleşită, nu era cu ochii îndreptaţi asupra lui şi nu putea să-l vadă, îşi desfăcu haina şi-i arătă lui Lorin vesta şi cămaşa însângerată. — A! asta-i altceva, spuse Lorin. Şi-i întinse mâna lui Maurice. — Acum, spuse el, aplecându-se la urechea lui Maurice, dat fiind că n-am fost percheziţionat, deoarece am pătruns spunând că fac parte din suita domnului Sanson, am la mine cuţitul cumpărat, dacă ghilotina îţi face cumva silă. Maurice apucă arma cu o mişcare plină de bucurie. — Nu, spuse el, Geneviève ar suferi prea tare. Şi-i înapoie cuţitul lui Lorin. — Ai dreptate, zise Lorin. Trăiască maşina domnului Guillotin! În fond, ce-i maşina domnului Guillotin? Un bobârnac peste gât, cum a spus Danton. Ce-i un bobârnac? Şi azvârli cuţitul în mijlocul grupului de condamnaţi. Unul dintre ei îl luă şi şi-l înfipse în piept, căzând mort numaidecât.  În aceeaşi clipă, Geneviève făcu o mişcare şi scoase un ţipat. Sanson îi pusese mâna pe umăr.      Capitolul LVI TRĂIASCĂ SIMON!   La strigătul scos de Geneviève, Maurice înţelese că lupta e gata să înceapă. Dragostea poate exalta sufletul până la eroism, dragostea poate, împotriva instinctelor fireşti, să împingă o făptură umană să-şi dorească moartea, dar nu poate stinge în om teama de durere. Era evident că Geneviève accepta moartea cu mai multă linişte şi pietate de când ştia că Maurice va muri cu ea, dar resemnarea nu exclude suferinţa şi a pleca din lumea aceasta nu înseamnă numai a cădea într-un abis pe care-l numim necunoscut, ci mai înseamnă a suferi căzând. Maurice cuprinse cu privirea toată scena prezentă şi cu gândul toată scena care avea să urmeze: În mijlocul încăperii — un cadavru din pieptul căruia un paznic, repezindu-se, smulsese un cuţit, de teamă să nu slujească şi altora. În jurul lui — bărbaţi muţi de disperare, abia luându-l în seamă, scriind pe câte-un carnet cuvinte fără şir, sau strângându-şi mâinile unii altora; unii repetând fără încetare, cum fac demenţii, un nume îndrăgit, sau scăldând în lacrimi un portret, un inel, o şuviţă de păr; alţii proferând blesteme furioase împotriva tiraniei, cuvânt banal, afurisit rând pe rând de toată lumea şi totdeauna, iar uneori chiar de tirani. În mijlocul tuturor nenorocirilor acelora, Sanson, împovărat mai puţin de cei cincizeci şi patru de ani ai lui, decât de gravitatea funcţiei sale lugubre, Sanson blând şi prevenitor, atât cât îi îngăduia misiunea sa, dădea unuia un sfat, altuia o încurajare, găsind cuvinte creştineşti cu care să răspundă atât deznădejdii, cât şi înfruntării. — Cetăţeană, îi spuse el Genevièvei, va trebui să vă scoateţi fişiul şi să vă ridicaţi părul sau să-l tăiaţi, dacă binevoiţi. Geneviève începu să tremure. — Hai, scumpa mea prietenă, zise cu blândeţe Lorin, curaj! — Aş putea să-i ridic eu părul doamnei? întrebă Maurice. — Ah! da, exclamă Geneviève, el! vă implor, domnule Sanson. — Fie, zise bătrânul, întorcând capul. Maurice îşi dezlegă cravata ce păstra căldura gâtului său, Geneviève o sărută şi, aşezându-se în genunchi în faţa tânărului, îi întinse capul fermecător, mai frumos acum, copleşit de durere, decât vreodată în clipe de bucurie! După ce Maurice isprăvi funebra operaţie, mâinile îi tremurau atât de tare şi pe chipul lui se citea atâta durere, încât Geneviève exclamă: — Vai! Maurice, acuma am curaj. Sanson se întoarse. — Nu-i aşa, domnule, că am curaj? îl întrebă ea. — Bineînţeles, cetăţeană, răspunse călăul cu glasul înduioşat.          Între     timp,     ajutorul     principal     parcursese     borderoul    trimis     de Fouquier-Tinville. — Paisprezece, zise el. Sanson, numără condamnaţii. — Cincisprezece, cu cel mort, spuse el; cum se face asta? Lorin şi Geneviève numărară şi ei după el, însufleţiţi de acelaşi gând. — Spuneţi că nu sunt decât paisprezece condamnaţi, şi noi suntem cincisprezece? întrebă ea. — Da, se vede că cetăţeanul Fouquier-Tinville s-a înşelat. — Vai! tu ai minţit, îi spuse Geneviève lui Maurice, tu nu ai fost condamnat. — De ce să aştept până mâine când tu mori astăzi? răspunse Maurice. — Iubitule, făcu ea surâzând, îmi dai putere; văd acuma cât e de uşor să mori. — Lorin, zise Maurice, Lorin, îţi spun pentru ultima oară... nimeni nu te poate recunoaşte aici... spune c-ai venit să-ţi iei rămas bun de la mine... spune c-ai fost închis din greşeală. Cheamă paznicul care te-a văzut ieşind... Eu, cel ce trebuie să mor, voi fi adevăratul condamnat. Dar tu, te implorăm, prietene, fă-ne bucuria de-a trăi, ca să ne păstrezi amintirea. Mai este timp, Lorin, te implorăm. Geneviève îşi împreună mâinile în semn de rugă. Lorin îi luă amândouă mâinile şi i le sărută. — Am spus nu şi e nu, răspunse Lorin cu vocea-i hotărâtă. Nu mai stăruiţi, sau, pe bună dreptate, am să cred că vă stingheresc. — Paisprezece, repetă Sanson, şi ei sunt cincisprezece! Apoi, ridicând glasul, spuse: — E careva printre dumneavoastră care are ceva de reclamat? E careva care ar putea dovedi că se află aici dintr-o eroare? Poate că s-au întredeschis câteva guri la întrebarea de mai sus, dar s-au închis fără să rostească nici un cuvânt. Celor care ar fi minţit le era ruşine să mintă; cel care n-ar fi minţit n-a vrut să vorbească. Se făcu o tăcere de câteva minute, în vreme ce ajutoarele îşi vedeau de treburi, săvârşindu-şi lugubra lor slujbă. — Cetăţeni, suntem gata... spuse atunci glasul surd şi solemn al lui Sanson. Câteva suspine şi câteva gemete răspunseră glasului aceluia. — Ei bine, zise Lorin, fie!   Să murim pentru patrie, E soarta cea mai frumoasă!...   Da, mai cu seamă când mori pentru patrie; dar, hotărât lucru; încep să cred că noi nu murim decât pentru plăcerea celor care se uită la noi cum murim. Pe cinstea mea, Maurice, sunt de părerea ta, încep şi eu să fiu dezgustat. — Apelul! strigă un comisar la uşă. Mai mulţi paznici intrară în cameră şi închiseră ieşirile, aşezându-se astfel între viaţă şi condamnaţi, de parcă i-ar fi împiedicat să revină la viaţă. Se făcu apelul. Maurice, care fusese de faţă la judecata condamnatului care se sinucisese cu cuţitul lui Lorin, răspunse prezent când i s-a rostit numele. Atunci se văzu că mortul era în plus. Mortul fu scos afară din sală. Dacă i s-ar fi stabilit identitatea, dacă ar fi fost recunoscut drept condamnat, ar fi fost ghilotinat cu ceilalţi, aşa mort cum era. Supravieţuitorii fură împinşi spre ieşire. Pe măsură ce trecea câte unul prin faţa ferestruicii de la intrare, i se legau mâinile la spate. Nici o vorbă nu fu rostită preţ de zece minute de către nenorociţii aceia. Numai călăii vorbeau şi acţionau. Maurice, Geneviève şi Lorin, care abia se mai puteau ţine pe picioare, se înghesuiau unul în altul ca să nu fie despărţiţi. Apoi condamnaţii fură împinşi din localul Conciergeriei în curte. Acolo, spectacolul deveni înspăimântător. Mulţi dintre condamnaţi simţiră că li se taie picioarele la vederea căruţelor; temnicerii îi ajutară să urce. Se auzeau în dosul porţilor, încă închise, vocile confuze ale gloatei şi se ghicea după freamătul ei că trebuie să fie mare. Geneviève urcă în căruţă cu destulă putere; dealtfel Maurice o sprijinea cu cotul. Maurice sui iute după dânsa. Lorin nu se grăbi, îşi alese locul şi se aşeză în stânga lui Maurice. Porţile se deschiseră; în fruntea primelor rânduri se afla Simon. Cei doi prieteni îl recunoscură; şi dânsul îi văzu. Se caţără pe borna de la poartă, pe lângă care căruţele aveau să treacă; erau trei căruţe. Prima se urni din loc: era cea în care se aflau cei trei prieteni. — Ei! bună ziua, frumosule grenadir! îi strigă Simon lui Lorin; gândesc c-ai să încerci tăişul cuţitului meu, nu? — Da, răspunse Lorin, şi am să-mi dau osteneala să nu-l ştirbesc prea tare, ca să poată tăia şi pielea ta, când ţi-o veni rândul. Celelalte căruţe se porniră şi ele, urmând-o pe prima. O furtună înspăimântătoare de strigăte, de gemete, de blesteme izbucni în jurul condamnaţilor. — Curaj, Geneviève, curaj! îi şopti Maurice. — Vai! răspunse tânăra noastră, nu-mi pare rău de viaţă, deoarece mor împreună cu tine. Îmi pare rău că n-am mâinile libere ca măcar să te strâng în braţe, înainte de-a muri. — Lorin, spuse Maurice, Lorin, scotoceşte în buzunarul vestei mele, şi ai să găseşti un cuţitaş. Maurice îşi aplecă buzunarul la înălţimea mâinilor prietenului său; pe urmă, trudindu-se amândoi, îl deschiseră. Atunci Maurice îl apucă cu dinţii şi tăie funiile care legau mâinile lui Lorin. Lorin, scăpat de funiile sale, îi făcu acelaşi serviciu lui Maurice. — Grăbeşte-te, spuse tânărul, uită-te la Geneviève; e gata să leşine. Într-adevăr, ca să poată îndeplini operaţia aceea, Maurice se întorsese o clipă de lângă biata femeie şi, ca şi cum toată puterea i-ar fi venit de la dânsul, ea închisese ochi şi-şi lăsase capul să-i cadă pe piept. — Geneviève, o strigă Maurice, Geneviève, deschide ochii, draga mea! Nu mai avem decât câteva minute ca să ne vedem pe lumea asta. — Funiile îmi rănesc mâinile, şopti ea. Maurice o dezlegă. Numaidecât deschise ochii şi se ridică în prada unei exaltări care o făcu sclipitor de frumoasă. Cu un braţ îl cuprinse pe Maurice de gât, cu cealaltă mână prinse mână lui Lorin şi toţi trei, în picioare în căruţă, având la picioarele lor celelalte două victime îngropate în stupoarea unei morţi anticipate, trimiseră cerului, care le îngăduise să se sprijine liberi unul de altul, un semn şi o privire pline de recunoştinţă. Gloata care-i insulta, văzându-i şezând, tăcu când îi văzu stând în picioare. Se zări eşafodul. Maurice şi Lorin îl văzură; Geneviève nu-l zări; ea nu se uita decât la iubitul ei. Căruţa se opri. — Te iubesc, îi şopti Maurice Genevièvei, te iubesc. — Femeia mai întâi, femeia prima! strigară mii de voci. — Îţi mulţumesc, poporule, spuse Maurice. Cine spunea oare că eşti crud? O cuprinse pe Geneviève în braţe şi, cu buzele lipite de buzele ei, o duse în braţele lui Sanson. — Curaj, strigă Lorin, curaj! — Am, răspunse Geneviève, am! — Te iubesc! şopti Maurice. Te iubesc! Nu mai erau nişte victime sortite măcelului, ci nişte prieteni care sărbătoreau moartea. — Rămas bun! strigă Geneviève lui Lorin. — La revedere! îi răspunse el. Geneviève dispăru sub fatala basculă. — E rândul tău! spuse Lorin. — E rândul tău! zise Maurice. — Ascultă! Geneviève te cheamă. Într-adevăr, Geneviève scoase ultimul ei strigăt. — Vino! chemă ea. O zarvă mare se iscă în gloată. Frumosul şi gingaşul cap căzuse. Maurice se repezi. — E cât se poate de drept, spuse Lorin, să ne ţinem de logică. M-auzi tu, Maurice? — Da. — Ea te-a iubit, e ucisă prima, tu nu eşti condamnat, deci tu mori al doilea; eu n-am făcut nimic, dar fiind cel mai criminal dintre noi trei, vin ultimul la rând.   Şi iată, totul este clar Când ai de logică habar.   Pe cinstea mea, cetăţene Sanson, îţi făgăduisem un catren, dar ai să te mulţumeşti şi cu un distih. — Te-am iubit! şopti Maurice, legat de scândura fatală, zâmbindu-i capului iubitei lui, te-am iu... Fierul tăie cuvântul la jumătate. — E rândul meu! exclamă Lorin, sărind dintr-un salt pe eşafod, şi repede! căci, într-adevăr, îmi pierd capul... Cetăţene Sanson, te-am păgubit de două versuri, în schimb îţi ofer un calambur. Sanson îl legă şi pe el. — Uite, urmă Lorin, e moda să se strige trăiască... ceva, când mori. Altădată se striga: „Trăiască regele!", dar rege nu mai este. După aceea s-a strigat: „Trăiască libertatea!", dar nici libertate nu mai am. Pe cinstea mea: „Trăiască Simon!" care ne-a adunat pe toţi trei la un loc. Şi capul generosului tânăr căzu lângă cele ale lui Maurice şi Geneviève!   Sfârșit Haină scurtă ce se purta în timpul Revoluţiei Franceze Claude-Joseph Dorat (1734-1780), poet facil care nu a reuşit să se impună posterităţii, deşi a abordat aproape toate genurile literare. Evariste Desire, viconte de Parny (l753-l8l4), reprezentant al poeziei elegiace şi erotice din vremea sa. Pierre-Joseph Bernard, zis Gentil-Bernard (l708-l755), poet şi dramaturg. Luteţia, vechiul nume al Parisului Parny cântă imaginea creolei Esther Lelièvre pe care o celebrează sub numele de Eléonore. 7 Grădina botanică   În orig. officieux, adj. substantivizat, termenul a fost utilizat în timpul Revoluţiei franceze în locul termenului de valet, lacheu, servitor etc., „pentru a le salvgarda demnitatea de cetăţeni." Una dintre nimfele lui Calypso şi eroina unui episod din Aventurile lui Telemac, scriere de Fénelon, publicată în l699. Virgiliu, Georgicele Antoine Barnave (176l-1793), avocat, om politic, partizan al unei monarhii constituţionale, se compromite din punct de vedere civic prin desele sale vizite la familia regală şi mai cu seamă la regină. E condamnat la moarte şi ghilotinat. Personaj din comedia Bolnavul închipuit de Molière În mitologia greacă, zeiţa florilor şi a primăverii Mathieu Mole (1584-1656), preşedinte al Parlamentului şi ministru de justiţie, a jucat un rol important în timpul Frondei. Nicholas de Maupeou (1714-1792), cancelar al Franţei care, în 1771, înlocuieşte parlamentele din Paris şi Rouen prin curţi de justiţie. Noua poreclă a „îndatoritorului". Agesilau a fost un rege al Spartei (c.399 — c.360 î.e.n. Personaj principal, caracterizat prin statornicie în dragoste, al unui celebru roman cavaleresc, Amadis de Geada. Enceladus, cel mai puternic dintre giganţii care au uneltit împotriva lui Zeus 19 Este vorba de scrierea abatelui Jean-Jacques Barthélemy, apărută în 1788.

Alexandre Dumas După douăzeci de ani   PARTEA ÎNTÎIA   I FANTOMA LUI RICHELIEU   Într-o încăpere a Palatului Cardinal, pe care o cunoaştem, la o masă cu colţurile ferecate în argint aurit, încărcată de hîrtii şi de cărţi, şedea un om cu capul sprijinit în mîini. Îndărătul lui se afla un cămin impunător, împurpurat de răsfrîngerile jăraticului şi în care tăciunii aprinşi se mistuiau printre mari grătare aurii. Licărirea căminului învăluia din spate veşmîntul măreţ al acestui visător, pe care îl lumina din faţă un candelabru plin de lumînări. Văzînd mantia aceasta roşie şi bogatele-i dantele, fruntea aceasta palidă şi plecată sub povara gîndurilor, însingurarea ce domnea aici în încăpere, muţenia anticamerelor şi pasul măsurat al străjilor pe coridor, ai fi crezut că umbra cardinalului Richelieu se afla şi acum în cabinetul său. Vai, era, într-adevăr, numai umbra marelui era! Franţa slăbită, autoritatea regelui nesocotită, nobilii deveniţi iarăşi puternici şi nesupuşi, duşmanul încălcînd hotarele – totul stătea mărturie ca Richelieu nu mai era.   Dar ceea ce dovedea şi mai grăitor că mantia cea roşie nu-l înveşmînta pe bătrînul cardinal era tocmai această însingurare ce părea – aşa cum am spus – mai degrabă a unei năluci, decît a unui om viu; erau coridoarele pustii de curteni şi curţile ticsite de străji: era batjocura ce urca din stradă şi năvălea pe ferestrele acestei încăperi zguduite de răsuflarea unui întreg oraş coalizat împotriva ministrului; era, în sfîrşit, zgomotul depărtat şi mereu reînnoit al împuşcăturilor, din fericire slobozite aiurea, numai ca să dea a înţelege gărzilor, elveţienilor, muşchetarilor şi ostaşilor de veghe în jurul Palatului Regal – întrucît însuşi Palatul Cardinal îşi schimbase numele – că şi poporul avea arme. Această fantomă a lui Richelieu era Mazarin. Şi Mazarin era singur şi se simţea slab. — Venetic! murmură el. Italian! Uite ce-mi tot aruncă în obraz! Cu vorba asta l-au ucis, l-au spînzurat şi l-au sfîşiat pe Concini şi, dacă i-aş lăsa, m-ar ucide, m-ar spînzura şi m-ar sfîşia şi pe mine la fel, cu toate că nu le-am făcut nicicînd alt rău, decît doar că i-am stors niţeluş. Nerozii! Nu pricep că duşmanul lor nu-i acest italian care vorbeşte prost franţuzeşte, ci mai curînd aceia care au darul să le îndruge cuvinte frumoase cu un atît de curat şi cuceritor accent parizian. Da, da, urmă ministrul cu surîsul fin, care de astă dată părea ciudat pe buzele-i pale, da, larma voastră îmi spune că soarta favoriţilor e nesigură; dar, dacă ştiţi asta, ar trebui să ştiţi deopotrivă că eu nu sînt un favorit oarecare! Contele de Essex avea un minunat inel împodobit cu diamante, pe care i-l dăruise regeasca lui amantă; eu am doar un simplu inel cu două iniţiale şi o anume zi gravate pe el, însă inelul acesta a fost binecuvîntat în capela Palatului Regal; de aceea pe mine n-au să mă doboare, aşa cum ar pofti. Tot urlînd: „Jos cu Mazarin!”, nu-şi dau seama ca eu îi fac să strige cînd trăiască Beaufort, cînd trăiască Prinţul, cînd trăiască Parlamentul! Ei bine, domnul de Beaufort e închis la Vincennes, Prinţul îi va călca pe urme dintr-o zi în alta, iar Parlamentul…   Aici surîsul cardinalului căpătă o expresie de ură, de care chipu-i blajin nu părea în stare. — Ei bine! Parlamentul… vedem noi ce facem şi cu Parlamentul; acum îi avem pe Orléans şi pe Montargis. Ah, am să las timpul să lucreze! Toţi cîţi au început să strige “Jos cu Mazarin” vor sfîrşi prin a-i huli pe fiecare dintre ei, rînd pe rînd. Richelieu, pe care îl urau atunci cînd trăia şi de care vorbesc mereu de cînd a murit, a fost încă şi mai înjosit decît mine; căci el s-a văzut alungat de cîteva ori şi s-a temut de şi mai multe ori de asta. Pe mine însă regina nu mă va alunga niciodată şi, dacă voi fi silit să mă plec voinţei poporului, ea va fi alături de mine; dacă fug eu, va fugi şi ea, şi-o sa vedem noi atunci ce fac răzvrătiţii fără regină şi fără rege. Ah, barem de n-aş fi străin, de-aş fi barem francez, barem gentilom! Şi căzu din nou în visare. Într-adevăr, situaţia era critică şi ziua care abia se sfîrşise o complicase şi mai mult. Mazarin, veşnic îmboldit de respingătoarea-i lăcomie de bani, strivise poporul sub povara impozitelor, şi poporul, căruia nu-i mai rămăsese decît sufletul – după vorba procurorului general Talon – cum nu-şi putea pune sufletul la mezat, poporul, pe care încercau să-l facă să-şi păstreze răbdarea cu larma stîrnită în jurul unor victorii, dar care găsea că gloria nu-i carne să-ţi potoleşti foamea cu ea, poporul începuse să murmure cam de multişor.   Dar asta nu era tot; fiindcă, atunci cînd doar poporul murmură, curtea, ţinută departe de către burghezie şi gentilomi, nu-l aude; Mazarin avusese însă nesocotinţa sa se atingă de magistraţi! El vînduse douăsprezece titluri de raportor în Consiliul de Stat şi, cum magistraţii plăteau bani grei pentru slujba lor, iar numirea acestor noi doisprezece urma să le micşoreze procopseala, cei vechi ţinuseră sfat şi juraseră pe Evanghelie să nu îngăduie una ca asta şi să se împotrivească din răsputeri persecuţiilor curţii, făgăduindu-şi totodată că, dacă din pricina acestei răzvrătiri vreunul dintre ei şi-ar pierde slujba, să pună toţi mînă de la mînă ca să-l despăgubească.   Şi iată ce se întîmplase din aceste două motive: În ziua de 7 ianuarie, şapte-opt sute de negustori din Paris se strînseseră laolaltă şi, revoltaţi de o nouă dare plănuită pentru proprietarii de case, trimiseră pe zece dintre ei să vorbească ducelui de Orléans, care, potrivit vechiului său obicei, căuta să cîştige simpatia mulţimii. Ducele de Orléans îi primise, şi ei declarară răspicat că sînt hotărîţi să nu plătească nici o lăscaie din darea cea nouă, chiar de-ar fi să se apere cu arma în mînă de oamenii regelui veniţi să o perceapă. Ducele de Orléans îi ascultase cu mare bunăvoinţă, le dăduse nădejdea unei oarecare îndulciri, le făgăduise să înfăţişeze reginei păsul lor şi-i concediase cu vorba dintotdeauna a maimarilor: „Vom vedea.” La rîndul lor, în ziua de 9, magistraţii veniseră la cardinal, şi unul dintre ei, împuternicitul celorlalţi, îi vorbise cu atîta hotărîre şi îndrăzneală, încît cardinalul rămăsese uluit; şi scăpase de ei la fel ca şi ducele de Orléans, zicînd că are să vadă ce e de făcut. Şi atunci, ca să vadă ce e de făcut, convocase consiliul şi trimisese după ministrul de finanţe d’Emery. Acest d’Emery era foarte urît de popor, mai întîi fiindcă era ministru de finanţe şi orice ministru de finanţe trebuie să fie urît; apoi, se cuvine să adăugăm că o şi merita niţel.   Era fiul unui bancher din Lyon, pe care îl chema Particelli şi care, dînd faliment, îşi schimbase numele în d’Emery. Cardinalul Richelieu, recunoscînd într-însul un cap financiar, îl prezentase regelui Ludovic al XII-lea drept domnul d’Emery şi, dornic să-i obţină numirea ca inspector general de finanţe, găsise numai cuvinte de laudă pentru el. — Minunat! a rostit regele. Mă bucur că îmi vorbeşti despre domnul d’Emery pentru această funcţie care cere un om cinstit. Auzisem că ai vrea să-l numeşti pe ticălosul de Particelli şi mă temeam că ai să mă sileşti să-l accept. — Sire, răspunse cardinalul, majestatea-voastră să fie liniştit: Particelli de care aţi pomenit a fost spînzurat. — A, cu atît mai bine! exclamă regele. Nu degeaba mi se spune mie Ludovic cel drept. Şi semnă numirea lui d’Emery. Era acelaşi d’Emery care devenise între timp ministru de finanţe. Aşadar, i s-a trimis vorbă că e chemat de către cardinal şi el s-a ivit în grabă, palid şi înspăimîntat, îngăimînd că fiul său era cît pe ce să fie ucis chiar în acea zi în faţa Palatului: mulţimea îl oprise şi-i ceruse socoteală pentru luxul neveste-si, care se lăfăia într-o casă tapisată în catifele roşii împodobite cu ciucuri de aur. Ea era fiica lui Nicolas de Camus, ministru în 1617, cel care venise la Paris cu douăzeci de franci în pungă şi care, după ce-şi asigurase o rentă de patruzeci de mii de franci, împărţise de curînd nouă milioane odraslelor sale.   Fiul lui d’Emery era cît pe ce să fie strivit din pricina unuia dintre răzvrătiţi, care striga că trebuie stors pînă va da îndărăt tot aurul pe care-l înghiţise. În acea zi, consiliul nu a luat nici o hotărîre, ministrul fiind prea copleşit de cele petrecute ca să se mai poată gîndi şi la altceva. A doua zi, primul preşedinte, Mathieu Molé, al cărui curaj în toate aceste împrejurări – zice cardinalul de Retz – nu s-a dovedit cu nimic mai prejos de cel al ducelui de Beaufort şi al prinţului de Condé, adică a doi bărbaţi socotiţi cei mai neînfricaţi din Franţa – a doua zi, primul preşedinte a fost şi el atacat; mulţimea ameninţa să-i ceară lui socoteala pentru toate relele ce se puneau la cale pe spinarea ei; dar primul preşedinte, fără să se tulbure şi fără să se arate descumpănit, a răspuns cu liniştea sa dintotdeauna că, dacă răzvrătiţii nu vor da ascultare poruncilor regelui, va pune să se ridice spînzurători în pieţe şi cei mai îndărătnici vor atîrna pe dată în ştreang. La aceasta, mulţimea a urlat că nu aşteaptă decît să vadă ridicate spînzurătorile şi că ele vor sluji doar pentru judecătorii necinstiţi, care cumpără favoarea curţii cu preţul mizeriei poporului.   Şi asta nu-i tot: în ziua de 11, ducîndu-se la slujbă la Notre-Dame, cum făcea de obicei în fiecare sîmbătă, regina fusese urmată tot drumul de peste două sute de femei, care se tînguiau, cerînd dreptate. Ele nu aveau, de altfel, nici un gînd rău, voiau doar să-i cadă în genunchi şi să o înduioşeze, dar ostaşii din gardă nu le-au lăsat să se apropie şi regina a trecut mai departe, semeaţă şi neînduplecată, fără să le asculte plîngerile. După-amiază consiliul s-a întrunit din nou şi de astădată s-a hotărît să se menţină autoritatea regelui: drept urmare, s-a convocat Parlamentul pentru a doua zi – în 12. În această zi, în seara căreia începea această nouă povestire, regele, pe atunci în vîrstă de zece ani şi care abia avusese vărsat de vînt, sub cuvînt că merge la Notre-Dame să mulţumească cerului pentru însănătoşirea sa, îşi pusese pe picioare garda, elveţienii şi muşchetarii, înşiruindu-i în jurul Palatului Regal, pe cheiuri şi pe Pont-Neuf, iar după slujba religioasă se abătuse pe la Parlament, unde, într-o şedinţă ţinută în grabă, nu numai ca menţinuse edictele de mai înainte, dar dăduse şi altele noi, vreo cinci sau şase la număr, şi toate – spune cardinalul de Retz – unul mai ruinător decît altul. Astfel încît primul preşedinte care, după cum s-a văzut, era deunăzi de partea curţii, se ridicase acum cu toată îndrăzneala împotriva acestui chip de a-l aduce pe rege în Parlament, pentru ca prin neaşteptata-i prezenţă să constrîngă libertatea voturilor.   Dar cei care protestară cu tărie contra noilor dări fură mai cu seamă preşedintele Blancmesnil şi consilierul Broussel. După promulgarea edictelor, regele porni spre Palat. O mare mulţime de oameni stătea înşiruită în calea sa; însă cum se ştia că regele vine de la Parlament şi cum nimeni nu aflase dacă a fost acolo pentru a face dreptate poporului, ori pentru a-l împila încă şi mai vîrtos, nici un strigăt de bucurie nu răsună la trecerea alaiului spre a-i saluta însănătoşirea. Dimpotrivă, feţele erau posomorîte şi neliniştite, ba unele de-a dreptul ameninţătoare. În ciuda reîntoarceri sale, trupele rămaseră pe loc: exista teama să nu izbucnească vreo răscoală atunci cînd se vor cunoaşte hotărîrile Parlamentului; şi, într-adevăr, abia se lăţi zvonul ca regele a sporit dările în loc să le uşureze, că pe străzi se formară grupuri-grupuri şi se stîrni un tumult de strigăte: „Jos cu Mazarin! Trăiască Broussel! Trăiască Blancmesnil!”, deoarece poporul aflase că Broussel şi Blancmesnil i-au ţinut partea; şi cu toate că strădania lor fusese zadarnică, mulţimea nu contenea să-şi arate recunoştinţa.   S-a încercat să se împrăştie aceste grupuri, s-a încercat să se pună capăt acestor strigăte, dar, aşa cum se întîmplă în asemenea împrejurări, grupurile se îngroşară şi mai mult, iar larma spori încă o dată pe atît. Tocmai se dăduse poruncă gărzilor regelui şi gărzilor elveţiene nu numai să le ţină piept, dar să şi patruleze pe străzile Saint-Denis şi Saint-Germain, unde grupurile păreau mai mari şi mai întărîtate, cînd se înfăţişă la palat starostele negustorilor. Fu lăsat să intre numaidecît: el venea să spună că, dacă nu se pune capăt acestor măsuri duşmănoase, în două ceasuri se va răscula întreg Parisul. Pe cînd chibzuiau ce e de făcut, apăru locotenentul de gardă Comminges, cu hainele sfîşiate şi cu faţa însîngerată. Zărindu-l, regina scoase un ţipăt de uimire şi-l întrebă ce s-a întîmplat. La vederea gărzilor, aşa cum prevăzuse starostele negustorilor, mulţimea îşi ieşise cu totul din fire. Năvălise la clopote şi dăduse alarma. Comminges nu-şi pierduse cumpătul, arestase pe unul care părea să fie dintre capii răzmeriţei şi, drept pildă pentru cei din jur, poruncise să fie spînzurat de crucea de la Trahoir. Ostaşii l-au luat îndată ca să îndeplinească ordinul. Dar, în dreptul halelor, s-au pomenit atacaţi cu pietre şi cu halebarde; răzvrătitul se folosise de această clipă ca să scape şi, ajungînd în strada Lombards, se făcuse nevăzut într-o casă ale cărei uşi au fost sparte numaidecît de către urmăritori. Violenţă zadarnică: vinovatul pierise fără urmă. Comminges lăsase un post de pază în stradă şi, cu restul ostaşilor, se întorsese la palat spre a raporta reginei ce se petrecea. Tot drumul fusese urmărit de strigăte şi de ameninţări, cîţiva dintre oamenii săi fuseseră răniţi cu suliţele şi cu halebardele, ba pînă şi pe el îl nimerise o piatră, zdrelindu-i sprînceana.   Povestirea lui Comminges întărea cuvîntul starostelui negustorilor şi toţi ştiau bine că nu sînt în stare să ţină piept unei răscoale în lege; atunci, cardinalul porunci să se răspîndească zvonul că trupele au fost înşiruite pe cheiuri şi pe Pont-Neuf numai în vederea ceremoniei şi că vor fi retrase fără zăbavă. Într-adevăr, către ceasurile patru după-amiază, ele porniră rînd pe rînd spre Palatul Regal; fu lăsat doar un post de pază la bariera Sergents, un altul la Quinze-Vingts şi, în sfîrşit, un al treilea pe colina Saint-Roche. Curţile interioare şi încăperile de la catul de jos al palatului fură înţesate cu elveţieni şi muşchetari, şi toată lumea rămase în aşteptare. Iată dar cum stăteau lucrurile în clipa cînd l-am introdus pe cititor în cabinetul cardinalului Mazarin – odinioară cabinetul cardinalului Richelieu. Am văzut în ce stare de spirit asculta Mazarin murmurul mulţimii şi ecoul împuşcăturilor care răzbăteau pînă aici, în încăpere. Deodată, cardinalul ridică fruntea, cu sprîncenele uşor încruntate, ca un om care a luat o hotărîre, îşi aţinti ochii pe cadranul unei pendule uriaşe gata să bată orele zece şi, luînd un fluier de argint aurit, aflat pe masă, la îndemînă, suflă într-însul de două ori.   O uşă tăinuită în perete se deschise fără zgomot şi un om înveşmîntat în negru înaintă în tăcere, rămînînd în picioare în spatele jilţului. — Bernouin, zise cardinalul, fără măcar să se întoarcă, ştiind că numai valetul său putea să intre la cele două semnale de fluier, ce muşchetari fac de gardă la palat? — Muşchetarii negri, monseniore. — Ce companie? — Compania Tréville. — E vreun ofiţer din companie în anticameră? — Locotenentul d’Artagnan. — Un om de nădejde, nu? — Întocmai, monseniore. — Adu-mi o uniformă de muşchetar şi ajută-mă să mă îmbrac. Valetul ieşi la fel de neauzit cum intrase şi se întoarse după o clipă cu uniforma cerută. Cardinalul, tăcut şi gînditor, îşi scoase veşmîntul de ceremonie, îmbrăcat pentru şedinţa Parlamentului, punîndu-şi în schimb uniforma ostăşească, pe care o purta cu oarecare eleganţă, mulţumită campaniilor sale de odinioară din Italia; în clipa cînd fu gata, spuse: — Du-te şi cheamă pe domnul d’Artagnan. De astă dată, valetul ieşi pe uşa din mijloc, păşind tot atît de tăcut şi de neauzit ca şi mai înainte. Ai fi zis că e o umbră.   Rămas singur, cardinalul se privi cu oarecare mulţumire într-o oglindă; era încă tînăr, căci abia împlinise patruzeci şi şase de ani, zvelt, de statură aproape mijlocie, cu faţa chipeşă şi plină de vioiciune, cu privirea focoasă, cu nasul mare însă destul de bine proporţionat, cu fruntea largă şi maiestuoasă, părul castaniu, uşor ondulat, barba mai neagră decît părul şi adusă niţel în sus cu fierul de frizat, ceea ce îi dădea o înfăţişare plăcută. Petrecîndu-şi aninătoarea spadei pe după umăr, îşi privi cu încîntare mîinile foarte frumoase şi pe care şi le îngrijea cu cea mai mare migală; pe urmă azvîrli mănuşile mari de antilopă ale uniformei şi-şi puse nişte mănuşi de mătase. În clipa aceea uşa se deschise. — Domnul d’Artagnan, anunţă valetul. Un ofiţer trecu pragul încăperii. Era un bărbat de vreo treizeci şi nouă-patruzeci de ani, scund dar bine legat, subţirel, cu ochii vii şi scăpărînd de inteligenţă, cu barba neagră şi părul încărunţit, aşa cum se întîmplă întotdeauna cînd socoteşti viaţa prea bună sau prea rea şi, mai cu seamă, cînd eşti tare oacheş. D’Artagnan făcu patru paşi în cabinetul care nu-i era necunoscut, întrucît mai fusese o dată aici, pe vremea cardinalului Richelieu, şi cum nu văzu pe nimeni, afară doar de un muşchetar din compania sa, îşi aţinti privirea asupră-i, recunoscîndu-l din capul locului pe cardinal. Rămase în picioare, într-o atitudine respectuoasă, dar demnă, aşa cum se cuvine unui om de ispravă, căruia viaţa i-a dat adeseori prilejul să se afle în faţa unor nobili de seamă.   Cardinalul îl aţinti cu ochiul său mai degrabă fin decît pătrunzător, cercetîndu-l cu luare-aminte şi, după cîteva momente de tăcere, spuse: — Dumneata eşti domnul d’Artagnan? — Chiar eu, monseniore, răspunse ofiţerul. Cardinalul mai scrută o clipa chipul acesta inteligent, a cărui deosebită expresivitate fusese încătuşată de ani şi de încercările vieţii; d’Artagnan îi susţinu bărbăteşte privirea, ca unul care înfruntase altădată nişte ochi mult mai pătrunzători decît cei care îl cercetau acum. — Domnule, rosti cardinalul, vei merge cu mine, sau mai curînd voi merge eu cu dumneata. — La ordinele dumneavoastră, monseniore! zise d’Artagnan. — Aş vrea să inspectez eu însumi posturile de pază din jurul Palatului Regal. Socoteşti că e vreo primejdie? — Primejdie, monseniore?! făcu d’Artagnan cu un aer mirat. Care? — Se spune că s-a răsculat poporul. — Uniforma muşchetarilor regali e foarte respectată, monseniore, şi, chiar de n-ar fi aşa, cu alţi trei ca mine mă simt în stare să pun pe fugă şi o sută de neisprăviţi din ăştia. — Totuşi, ai văzut ce-a păţit Comminges? — Domnul Comminges face parte din gardă şi nu dintre muşchetari, răspunse d’Artagnan. — Asta înseamnă oare că muşchetarii sînt ostaşi mai vrednici decît cei din gardă? zîmbi cardinalul. — Fiecare are mîndria uniformei pe care o poartă, monseniore. — Afară de mine, domnule, urmă cardinalul cu acelaşi surîs, deoarece vezi bine că am lăsat haina mea ca să îmbrac uniforma dumitale. — Asta-i modestie, monseniore! glăsui d’Artagnan. Eu, unul, spun deschis că, de-aş purta haina Eminenţei-Voastre, m-aş mulţumi cu ea şi, la nevoie, m-aş lega chiar sa n-o schimb niciodată pentru alta. — Da, numai că astă-seară n-ai fi prea în siguranţă îmbrăcat astfel. Bernouin, pălăria.   Valetul se întoarse aducînd o pălărie de uniformă cu borurile largi. Cardinalul şi-o potrivi semeţ pe cap şi se întoarse către d’Artagnan: — Ai cai gata înşeuaţi în grajd, nu-i aşa? — Da, monseniore. — Ei, atunci, haidem! — Cîţi oameni doriţi să vă însoţească, monseniore? — Ai spus adineauri că, dacă sînteţi patru, te simţi în stare să pui pe fuga o sută de inşi; cum s-ar putea să întîlnim două sute, la opt. — Voi face întocmai, monseniore. — Sînt gata să te urmez, nu adăugă cardinalul, pe aici mai degrabă. Bernouin, luminează-ne calea. Valetul luă o lumînare; cardinalul, cu o cheie micuţă aflată pe masa de lucru, deschise o uşă ce dădea spre o scară secretă şi, după cîteva clipe, ajunse în curtea Palatului Regal.   descărcați cartea gratuit direct de aici:…

Memoriile lui Garibaldi de Alexandre Dumas Memoriile lui Garibaldi revăzute şi completate de Al. Dumas – tatăl         EMBLEMA UNEI PRIETENII.   Memoires de Garibaldi Tradu.it sur. Ie manuscrit original par Alexandre Dumas Editeurş Calmann Levy, Paris între multiplele modalităţi de participare 5a devenirea istorică a umanităţii există două atitudini cu orientări şi structuri diferite, dacă nu chiar opuse. Una declanşează evenimentul istoric prin acţiuni concrete, în lealitatea lui faptică, materială, fremătătoare de viaţă, cealaltă îl' însufleţeşte prin mijloacele artei, urmărindii-i sinuozităţile şi hăţişurile, crcându-i, cu alte cuvinte, o existenţă imaginară, simbolică, transpusă pe planul estetic.   N-am putea oare considera că revoluţionarul 'democrat italian Giuseppe Garibaldi şi scriitorul francez Alexandre Dumas-tatăl întruchipează asemenea orientări? Căci dacă primul, datorită nestăvilitei sale energii, se află la originea unor momente unice din viaţa eitorva popoare, cu largi ecouri sociale şi politice asupra comunităţilor umane respective, în schimb, al doilea a scos la iveală din hrisoavele colbuite ale istoriei, sau „lin fecunda lui putere de plăsmuire, o întreagă lume lo personaje, reale şi fictive, zugrăvite cu veridicitate, vervă şi umor, reţinând şi astăzi pe cititor în mrejele paginilor sale captivante.   Evident, atitudinea celor doi protagonişti faţă de fenomenul istoric diferă profund. Pentru Garibaldi, omul nu o cu adevărat el însuşi decât proiectat în viitor. Prezenţa lui nu poate li confirmată decât în virtutea capacităţii sale de înfăptuire. Privit astfel, viitorul nu înseamnă o simplă năzuinţă dincolo de individ, a cărui realizare ar depinde de un temperament, de o întâmplare sau de un capriciu. Dimpotrivă, e un scop pe care făptura umană îl găseşte înăuntrul ei sau, altfel spus, într-un fel de tensiune interioară, într-o aşteptare chinuitoare nevoită la un moment dat să se manifeste, să acţioneze, să capete viaţă. Numai înfăptuindu-şi posibilităţile ascunse fiecare ins îşi trăieşte cu adevărat, existenţa, îi acordă un sens şi ia parte la procesul istoric al epocii sale.   La rândul său, Dumas ia cunoştinţă de istoricitatea omului prin dezvăluirea trecutului, sau, după expresia lui Edgar Quinet, prin „conştiinţa vremurilor care i-au precedat individualitateascriitorul a descoperit condiţionarea istorică a fiinţei umane prin personajele şi evenimentele de altădată, clasate şi ierarhizate, adică prin existenţa altor făpturi, ajungând astfel la sentimentul valorii şi al sensului propriei sale trăiri. Interesul pentru trecut vădeşte, ca atare, o istoricitate care se împlineşte pe căi ocolite, adăpându-se la sursele unei realităţi mistuite de vremuri.   Ş: totuşi, în pofida destinelor divergente, există, fără îndoială, profunde similitudini, afinităţi şi puncte de contact în viaţa cu iz atât de fabulos a acestor doi oameni.   Mai întâi, robusteţea lor înnăscută, menită să înfrunte natura în rosturile ei elementare, să se avânte până la istovire, depăşind obstacolele, afirmându-şi fără încetare bărbăţia, în înţelesul de „agonal”, aşa cum se folosea expresia în vechea Eladă, adică de luptă şi emulaţie. Ar fi cu neputinţă de imaginat nenumăratele acţiuni şi fapte de bravură ale lui Garibaldi, nedesminţitul lui efort de-a lungul unei vieţi cuprinse într-o aprigă încleştare ca adversităţile naturii şi ale oamenilor, fără resursele uimitoare ale vigurosului său organism.   Nici fertilitatea literatului Dumas, care a publicat aproape trei sute de lucrări cu zeci de mii de personaje populând sute de mii de pagini, n-ar putea fi concepută fără capacitatea lui fizică excepţională, nevoită să facă faţă nu numai activităţii scriitoriceşti, dar şi pasiunii cinegetice, multiplelor obligaţii ca director de teatru şi de periodice, lungilor călătorii în străinătate sau unor misiuni cu caracter oficial şi nu mai puţin vieţii sociale tfi. Mondene, cu nenumărate barjehete şi libaţiuni în care spiritul său seânteietor se etala cu prodigalitate.   O altă trăsătură de unire o reprezintă firea lor disponibilă, aventuroasă, înclinată să rişte, dar să se şi dăruiască fără încetare, impregnată de sentimentul măreţiei, deşi nu scutită de gustul fastului sau de o anumită emfază, neîngrădită de nici un fel de oprelişti rasiale sau naţionale, strivind nu arareori cu eleganţă, convenţionalismul şi ipocrita rigoare impusă de societatea timpului.   Nu poate fi trecută cu vederea nici identitatea de situaţii creată în copilărie prin asimilarea unei învăţături pripite şi rudimentare, repulsia lor încăpăţânată faţă sie studiul materiilor cu caracter clasicizant sau abstract, de unde serioase lacune existente în bagajul lor de cunoştinţe ca adolescenţi, completate în bună parte în anii de mai târziu, printr-o netăgăduită râvnă de autodidacţi.   Dar mai presus de toate, temperamentele lor se înrudeau prin nesecate rezerve de viaţă ce se cereau cheltuite cu orice preţ, fie chiar în gesturi spectaculoase sau gratuite. Aşa se explică de ce curba existenţei lor parcurge curioase meandre, eu suişuri vertiginoase şi căderi bruşte, elemente de grandoare dar şi de amărăciune şi ingratitudine, desprinse însă de meschinărie, resentiment sau trufie, făcând din ei cele mai originale şi populuro figuri de la mijlocul veacului precedent, un fel de personaje de legendă, îndrăgite şi admirate de mulţimi.   Pe scurt, ingenuitatea unui suflet de copil într-un trup de gigant, iată înţelesul metaforic al comunităţii îor tem peramentale. Căci aceeaşi undă de optimism, de mărinimie şi încredere în bunătatea firească şi nativă a omului îi învăluia pe amândoi, ca o răsfrângere afectivă şi anacronică a umanismului idilic al lui Rousseau.

Alexandre Dumas Vicontele de Bragelonne Volumul 4 I RIVALI POLITICI D’Artagnan îi făgăduise domnului Baisemeaux că va fi înapoi la sfârşitul mesei, şi se ţinu de cuvânt. Erau la vinurile uşoare şi la băuturile dulci, despre care mergea vestea că se aflau din belşug în pivniţa guvernatorului, când pintenii căpitanului de muşchetari răsunară pe coridor şi el însuşi apăru în pragul uşii. Athos şi Aramis se feriseră să-şi dea pe faţă gândurile în timpul convorbirii. Astfel că nici unul din ei nu izbutise să ghicească ce era în capul celuilalt. Mâncaseră bine, discutaseră despre Bastilia, despre cea din urmă călătorie la Fontainebleau, despre viitoarea serbare pe care domnul Fouquet avea să o dea la Vaux. Se menţinuseră la generalităţi şi nici unul, în afară de Baisemeaux, nu atinsese chestiunile particulare.   D’Artagnan căzu tocmai la mijlocul convorbirii, palid încă şi emoţionat după întrevederea sa cu regele. Baisemeaux se grăbi să-i ofere un scaun. D’Artagnan nu se codi să primească un pahar plin, şi-l goli dintr-o sorbitură. Athos şi Aramis observară amândoi că prietenul lor nu era în apele lui. Cât despre Baisemeaux, el nu-l mai vedea decât pe căpitanul de muşchetari al maiestăţii sale, şi căuta cu tot dinadinsul să-i fie pe plac. A fi în preajma regelui însemna, pentru domnul Baisemeaux, a avea toate îndreptăţirile. Aramis, cu toate că vedea bine această tulburare, nu-i putea ghici însă pricina. Singur Athos credea că înţelege ceva. Pentru el, întoarcerea lui d’Artagnan, şi mai ales frământarea omului atât de liniştit de obicei, însemna: “I-am cerut regelui ceva şi regele m-a refuzat”, şi socotea că numai acesta putea fi adevărul.   Athos zâmbi, se ridică de la masă şi-i făcu un semn lui d’Artagnan, ca spre a-i aminti că aveau altceva mai bun de făcut decât să stea şi să se ospăteze acolo. D’Artagnan pricepu îndemnul şi-i răspunse printr-un alt semn. Aramis şi Baisemeaux, urmărind acest dialog mut, priviră întrebător. Athos se simţi atunci dator să le dea lămuriri în legătură cu ceea ce se întâmpla. — Adevărul, prieteni – zise contele de La Fère cu un surâs – este că tu, Aramis, ai stat la masă cu un criminal de stat, iar dumneata, domnule Baisemeaux, cu propriul dumitale prizonier. Baisemeaux scoase o exclamaţie de surprindere şi aproape de bucurie. Acest simpatic domn Baisemeaux era mândru de închisoarea lui. Lăsând la o parte chestiunea câştigului, cu cât avea mai mulţi deţinuţi, cu atât era mai fericit; şi cu cât aceşti deţinuţi erau mai de soi, cu atât se simţea mai măgulit. În ce-l priveşte pe Aramis, acesta, luând o înfăţişare potrivită cu împrejurarea, zise: — Oh, dragă Athos, iartă-mă, dar aproape că bănuiam ceea ce se petrece. Vreo poznă de-a lui Raoul sau a domnişoarei de La Vallière, nu-i aşa? — Vai! murmură Baisemeaux. — Iar tu – continuă Aramis – ca mare senior ce eşti, neţinând seama că palatul nu mai e ticsit acum decât de curteni, te-ai dus la rege şi i-ai vorbit fără ocol. — Ai ghicit, prietene. — Astfel încât – bâigui Baisemeaux, speriat că avusese la masa lui pe un om căzut în dizgraţia maiestăţii sale – astfel încât, domnule conte…? — Astfel încât, dragul meu guvernator – răspunse Athos – prietenul meu d’Artagnan îţi va înmâna hârtia aceea pe care o zăresc la cingătoarea lui şi care nu este altceva, desigur, decât ordinul pentru arestarea mea.   Baisemeaux întinse mâna, cu supunerea lui obişnuită. D’Artagnan scoase, într-adevăr, două hârtii de la brâu, şi pe una i-o dădu guvernatorului. Baisemeaux desfăcu hârtia şi citi cu jumătate de glas, privind către Athos pe deasupra rândurilor şi întrerupându-se mereu în cursul lecturii: — “Ordin de întemniţare în castelul meu de la Bastilia…” Foarte bine… “În castelul meu de la Bastilia… domnul conte de La Fère.” Oh, domnule, e pentru mine o dureroasă cinste de a vă ţine sub pază! — Vei avea un deţinut potolit, domnule – rosti Athos cu glasul lui blând şi melodios. — Dar un deţinut care nu va sta mai mult de o luna la dumneata, dragul meu guvernator – zise Aramis, în timp ce Baisemeaux, cu ordinul în mână, transcria în condica lui de înregistrări voinţa regală. — Ba nici măcar o zi sau, mai bine zis, nici măcar o noapte – adăugă d’Artagnan arătând al doilea ordin al regelui – căci acum, scumpe domnule Baisemeaux, va trebui să transcrii acolo şi acest ordin de punere numaidecât în libertate a contelui. — Ah – făcu Aramis – m-ai scăpat de-o mare grijă, d’Artagnan! Şi strânse într-un chip plin de înţeles mâna muşchetarului, o dată cu aceea a lui Athos. — Ei, cum – rosti cu uimire acesta din urmă – regele îmi redă libertatea? — Citeşte, dragă prietene – răspunse d’Artagnan. Athos luă ordinul şi-l citi. — E adevărat – zise el. — Şi-ţi pare rău? întrebă d’Artagnan. — Oh, nu, dimpotrivă. Eu nu-i vreau răul regelui, şi cel mai mare rău pe care cineva îl poate dori regilor este de a-i face să săvârşească o nedreptate. Dar pesemne că ai avut de îndurat multe pentru asta, nu-i aşa? Hai, mărturiseşte, prietene. — Eu? Câtuşi de puţin! răspunse muşchetarul râzând. Regele face tot ce doresc eu. Aramis se uită la d’Artagnan şi văzu că acesta minţea. În schimb, Baisemeaux nu-şi mai lua ochii de la muşchetar, pătruns de o adâncă admiraţie pentru acest om care-l făcea pe rege să zică aşa cum voia el. — Şi regele îl trimite pe Athos în surghiun? întrebă Aramis. — Nu, nu chiar aşa; regele nici n-a adus vorba despre aşa ceva – răspunse d’Artagnan. Dar părerea mea e că acum contele nu are altceva mai bun de făcut, afară numai dacă nu ţine să-i mulţumească regelui… — Nu ţin, într-adevăr – zise Athos zâmbind. — Ei bine, eu cred că acum contele nu are altceva mai bun de făcut – reluă d’Artagnan – decât să se retragă la castelul său. De altfel, dragul meu Athos, vorbeşte, cere; dacă una din reşedinţe îţi place mai mult decât cealaltă, mă fac punte să ţi-o obţin pe aceea pe care o doreşti. — Nu, mulţumesc – zise Athos – nimic nu-mi poate face mai multă plăcere, dragă prietene, decât să mă reîntorc în singurătatea mea, la umbra vajnicilor mei copaci, pe malul Loarei. Dacă Dumnezeu e cel mai mare tămăduitor al rănilor sufletului, natura este cel mai desăvârşit leac. Aşa că, domnule – continuă Athos întorcându-se către Baisemeaux – iată-mă liber, nu-i aşa? — Da, domnule conte, aşa cred, aşa sper cel puţin – rosti guvernatorul întorcând pe o parte şi pe alta cele două bucăţi de hârtie – afară numai dacă domnul d’Artagnan nu are cumva un al treilea ordin. — Nu, scumpe domnule Baisemeaux, nu – zise muşchetarul – execută-l pe-al doilea şi să ne oprim aici. — Ah, domnule conte – reluă Baisemeaux adresându-se lui Athos – nici nu ştiţi ce pierdeţi! V-aş fi trecut la treizeci de livre, în rând cu generalii; ce spun, la cincizeci, în rând cu prinţii, şi aţi fi mâncat în fiecare seară aşa cum aţi mâncat astă-seară. — Îngăduie-mi, domnule – răspunse Athos – să mă mulţumesc cu puţinul meu de-acasă. Apoi, întorcându-se către d’Artagnan, îi spuse: Să mergem, prietene. — Să mergem – răspunse d’Artagnan. — Îmi va fi dată bucuria – întrebă Athos – de a te avea ca tovarăş de drum, prietene? — Numai până la poartă, dragul meu – răspunse d’Artagnan. După aceea, îţi voi spune ceea ce i-am spus şi regelui: “Sunt de serviciu”. — Dar tu, scumpul meu Aramis – zise Arhos cu un zâmbet – nu vrei să mă însoţeşti? La Fère e în drumul spre Vannes. — Eu, dragă prietene – răspunse prelatul – am o întâlnire astă-seară la Paris, şi n-aş putea lipsi fără să-mi încurc anumite rosturi. — Atunci, iubite prietene – zise Athos – dă-mi voie să te îmbrăţişez şi să plec. Dragă domnule Baisemeaux, multe mulţumiri pentru bunăvoinţa dumitale, şi mai ales pentru dovada pe care mi-ai arătat-o despre felul cum se trăieşte la Bastilia.   Şi, după ce-l îmbrăţişă pe Aramis şi-i strânse mâna lui Baisemeaux, după ce primi urările de drum bun din partea amândurora, Athos se retrase împreună cu d’Artagnan. În timp ce deznodămintul scenei de la Palatul Regal se încheia la Bastilia, să vedem ce se petrecea acasă la Athos şi la Bragelonne. Grimaud, după cum ştim, îl însoţise pe stăpânul său la Paris; după cum am arătat, fusese de faţă la plecarea de acasă a lui Athos; îl văzuse pe d’Artagnan muşcându-şi mustaţa şi îl văzuse pe stăpânul lui urcându-se în trăsură; cercetase îndeaproape cele două fizionomii, şi le cunoştea bine pe amândouă de prea multă vreme pentru a nu înţelege, dincolo de masca nepăsării lor, că se petreceau lucruri grave. Îndată după plecarea lui Athos, începu să se fră-mânte îndelung. Îşi aminti felul ciudat în care Athos îşi luase rămas bun, îşi aminti stânjeneala, greu de observat pentru alţii, dar nu şi pentru el, a acestui stăpân ale cărui hotărâri erau atât de limpezi, a cărui voinţă era atât de neşovăielnică. Ştia că Athos nu luase nimic în afară de ceea ce avea pe el, şi, totuşi, îşi spunea că Athos nu plecase de-acasă pentru un ceas, nici chiar pentru o zi.   În felul cum Athos rostise cuvântul de rămas bun, despărţindu-se de Grimaud, se putea vedea că era vorba de o plecare pentru mai multă vreme. Toate acestea îi reveniră în minte o dată cu simţămintele de dragoste adâncă pentru Athos, o dată cu groaza de golul şi singurătatea ce cuprind totdeauna închipuirea oamenilor care iubesc; toate acestea, spunem, îl făcură pe cinstitul Grimaud să se simtă foarte trist şi mai ales foarte neliniştit. Fără să-şi dea seama de ceea ce făcea de la plecarea stăpânului său, rătăcea singur prin toată casa, căutând, ca să spunem aşa, urmele stăpânului, asemuindu-se în aceasta  căci tot ce e bun se aseamănă  câinelui care nu se nelinişteşte de lipsa stăpânului, ci numai i se face un urât de moarte. Dar cum, la instinctul animalului, Grimaud adăuga judecata omului, el se simţea cuprins în acelaşi timp şi de urât, şi de nelinişte. Negăsind nimic care să-i călăuzească gândurile, nevăzând nimic sau nedescoperind nimic care să-i potolească temerile, Grimaud începu să-şi închipuie ceea ce putuse să se întâmple. Dar închipuirea e izvorul sau, mai curând, supliciul inimilor bune. Într-adevăr, niciodată nu se întâmplă ca o inimă bună să gândească despre un prieten că e fericit sau că e voios.   Niciodată porumbelul care şi-a luat zborul în văzduh nu-i trezeşte altceva decât groază porumbelului rămas în hulubărie. Grimaud trecu deci de la nelinişte la groază. Recapitulă tot ceea ce se petrecuse: scrisoarea lui d’Artagnan către Athos, scrisoare în urma căreia Athos păruse atât de abătut; apoi vizita lui Raoul la Athos, vizită în urma căreia Athos îşi pusese ordinele şi costumul de ceremonie; pe urmă, întrevederea aceea cu regele, întrevedere după care Athos se întorsese acasă atât de posomorât; pe urmă, discuţia dintre tată şi fiu, discuţie după care Athos îl îmbrăţişase cu atâta tristeţe pe Raoul, în timp ce acesta plecă atât de întristat la el acasă; în sfârşit, sosirea lui d’Artagnan muşcându-şi mustaţa, sosire în urma căreia domnul conte de La Fère se urcase în trăsură împreună cu d’Artagnan. Toate acestea alcătuiau o dramă în cinci acte, foarte limpede, mai ales pentru un analist de forţa şi pătrunderea lui Grimaud. Şi, din capul locului, Grimaud recurse la mijloacele de prim ordin: se duse să caute în haina pe care o lăsase stăpânul său scrisoarea lui d’Artagnan. Această scrisoare se găsea încă acolo, şi iată care era conţinutul ei:   Dragă prietene, Raoul a venit să-mi ceară lămuriri despre purtarea domnişoarei de La Vallière în timpul şederii tânărului nostru prieten la Londra. Eu însă sunt un biet căpitan de muşchetari ale cărui urechi sunt împuiate toată ziua cu strigăte de cazarmă şi cu ceea ce se vorbeşte pe coridoarele palatului. Dacă i-aş fi spus lui Raoul tot ce cred a şti, bietul băiat ar fi murit dintr-o dată; eu însă, care sunt în serviciul regelui, nu pot vorbi despre treburile regelui. Dacă inima te îndeamnă, fă-o tu! Lucrurile te privesc mai mult decât pe mine, şi aproape tot atât de mult ca şi pe Raoul. Grimaud îşi smulse un firişor de păr din creştet. Şi-ar fi smuls el mai multe dacă ar fi avut o chică mai bogată! “Iată – îşi zise apoi – nodul enigmei. Fata şi-a făcut de cap. Ceea ce se spune despre ea şi despre rege e adevărat. Tânărul nostru stăpân e înşelat. Pesemne c-o ştie. Domnul conte s-a dus la rege şi i-a vorbit pe şleau. Pe urmă, regele l-a trimis pe domnul d’Artagnan să potolească lucrurile. Ah, Dumnezeule – îşi aminti Grimaud – domnul conte s-a întors acasă fără spadă!” Această descoperire făcu să i se umple fruntea de sudoare cumsecadelui om. Nu stătu să chibzuiască mai mult, ci-şi înfundă pălăria pe cap şi alergă la locuinţa lui Raoul. După plecarea Louisei, Raoul îşi înăbuşise durerea, dacă nu dragostea, şi, silit să privească înainte pe acest drum primejdios spre care-l împingeau nebunia şi răzvrătirea, el îl văzu de la prima aruncătură de ochi pe tatăl său înfruntând împotrivirea regală, fiindcă Athos se hotărâse de la început să înfrunte această împotrivire. Într-o asemenea clipă de luminare şi înţelegere, nefericitul tânăr îşi aminti foarte bine semnele misterioase ale lui Athos, vizita neaşteptată a lui d’Artagnan, şi întreaga înlănţuire a acestei ciocniri dintre un prinţ şi un supus apăru în faţa ochilor săi îngroziţi. D’Artagnan de serviciu, adică ţintuit la postul său, nu venise, fireşte, la Athos pentru plăcerea de a-l vedea pe acesta. El venise ca să-i spună ceva. Acest ceva, în împrejurări atât de potrivnice, nu putea fi decât o nenorocire sau o primejdie. Raoul se cutremură la gândul că fusese egoist, că uitase de tatăl său pentru dragostea lui, că, într-un cuvânt, căutase mângâierea visului sau a deznădejdii, atunci când era poate vorba să respingă atacul făţiş îndreptat împotriva lui Athos. Aceste gânduri îl făcură să sară de pe scaun. Îşi încinse repede spada şi alergă spre locuinţa tatălui său. Pe drum se lovi de Grimaud, care, pornit de la polul opus, se grăbea, cu aceeaşi însufleţire, să descopere adevărul. Cei doi oameni se uitară cu uimire unul la altul: erau şi unul şi altul pradă aceleiaşi năluciri urzite de închipuirea lor. — Grimaud! strigă Raoul. — Domnul Raoul! strigă Grimaud. — Domnul conte e bine? — L-ai văzut? — Nu; unde e? — Îl caut şi eu. — Dar domnul d’Artagnan? — A plecat împreună cu el. — Când? — La zece minute după plecarea dumneavoastră. — Şi cum au plecat? — Cu trăsura. — Unde s-au dus? — Nu ştiu. — Tatăl meu a luat bani la dânsul? — Nu. — O spadă? — Nu. — Grimaud! — Domnule Raoul! — Mi se pare că domnul d’Artagnan a venit ca să… — Ca să-l aresteze pe domnul conte, nu-i aşa? — Da, Grimaud. — Aş fi jurat că aşa e! — Pe ce drum au apucat? — Pe drumul spre chei. — La Bastilia? — Ah, Doamne, da! — Repede, să alergăm fără zăbavă! — Da, să alergăm. — Dar încotro? zise deodată Raoul cu deznădejde. — Să trecem pe la domnul d’Artagnan; poate vom afla ceva acolo. — Nu; dacă s-au ascuns de mine fugind din casa tatălui meu, se vor ascunde pretutindeni. Să mergem la… Oh, Doamne, dar am înnebunit cu totul astăzi, bunul meu, Grimaud! — Unde să mergem? — Am uitat de domnul du Vallon. — Domnul Porthos? — Care mă aşteaptă! Ah, ţi-am spus, am înnebunit cu totul astăzi! — Care vă aşteaptă, unde? — La schitul franciscan de la Vincennes! — Ah, Doamne!… Din fericire, e lângă Bastilia. Haidem, repede! — Domnule, să pun şeile pe cai. — Da, prietene, du-te şi pune-le.   descărcați gratuit cartea gratuit de aici:…

 Laleaua neagră de Alexandre Dumas Capitolul I  Un popor recunoscător La 20 august 1672, oraşul Haga, atât de plin de viaţă, atât de alb, atât de îngrijit, încât ai fi zis că fiecare zi e o duminică, oraşul Haga, cu parcul său umbros, cu pomii înalţi aplecaţi peste casele în stil gotic, cu luciul întins al canalelor în care se oglindesc clopotniţele şi cupolele aproape orientale, ― oraşul Haga, capitala celor şapte provincii unite, îşi revărsa valul negru şi roşu al locuitorilor grăbiţi, neliniştiţi, care alergau gâfâind cu muscheta la umăr, ciomagul în mână sau cuţitul la brâu spre Buytenhoff, sinistra închisoare ale cărei ferestre zăbrelite se mai văd încă şi unde zăcea Corneille de Witt, fratele fostului prim-ministru al Olandei, acuzat de asasinat de către chirurgul Tyckelaer. Dacă întâmplările din acea vreme şi mai cu seamă cele din anul în care ne începem povestirea n-ar fi strâns legate de cele două nume amintite mai sus, puţinele cuvinte de lămurire pe care le adăugăm ar putea să pară în afara subiectului; dar noi prevenim cititorul ― acest vechi prieten, căruia îi promitem totdeauna lucruri atrăgătoare în primele pagini şi faţă de care ne ţinem mai mult sau mai puţin făgăduiala în paginile următoare, ― îl prevenim, cum spuneam, că această explicaţie este necesară atât pentru clarificarea povestirii noastre, cât şi pentru înţelegerea marelui eveniment politic în care ea se încadrează. Corneille i sau Cornelius de Witt, Ruart de Pulten, adică inspector al digurilor din acest ţinut, fost primar al oraşului său natal, Dordrecht şi deputat în parlamentul statelor olandeze, avea patruzeci şi nouă de ani când poporul olandez, sătul de o republică bazată pe principiile lui Ioan de Witt, prim-ministru al Olandei, fu cuprins de o mare pasiune pentru stathuderii, funcţie pe care edictul impus de el, încă în vigoare în Provinciile Unite, a desfiinţat-o pentru totdeauna în Olanda. Cum rareori se întâmplă ca opinia publică, în evoluţia sa capricioasă, să nu vadă un om în spatele unui principiu. Poporul vedea în spatele acestei republici cele două chipuri aspre ale fraţilor de Witt, acele figuri romane ale Olandei, care se fereau să cultive sentimentul naţional, adepţi de neînduplecat ai unei libertăţi fără desfrâu şi ai unui belşug fără prisos; iar dincolo de stadtholderat, poporul vedea fruntea înclinată, gravă şi gânditoare a tânărului Wilhelm de Orania, pe care contemporanii săi l-au poreclit "Taciturnul", nume adoptat şi de posteritate. Cei doi de Witt căutau să-i intre în voie lui Ludovic al XIV-lea, căci simţeau atât creşterea autorităţii sale morale în faţa întregii Europe cât şi superioritatea sa materială asupra Olandei, dobândită prin succesul eroicei campanii a Rinului, ― campanie cântată de Boileau, ― care în trei luni a doborât puterea Provinciilor Unite şi al cărei erou demn de roman era contele de Guiche. 1 Ludovic al XIV-lea era un vechi duşman al olandezilor, care îl insultau şi îşi băteau joc de el în toate chipurile, ce e drept, mai totdeauna prin gura francezilor refugiaţi in Olanda. Orgoliul naţional făcea din el un Mitridate al republicii. În jurul fraţilor de Witt se crease aşadar o atmosferă de dublă nemulţumire, pornită atât din sfărâmarea unei rezistenţe dârze şi instaurarea unei puteri potrivnice aspiraţiilor naţiunii, cât şi din oboseala firească tuturor popoarelor învinse, care speră că un nou conducător ar putea să le salveze de la ruină şi ruşine. Acest alt şef, gata să-şi facă apariţia, gata să se măsoare cu Ludovic al XIV-lea, cu un viitor ce se anunţa măreţ, era Wilhelm, prinţ de Orania, fiu al lui Wilhelm al II-lea şi nepot, prin Henrieta Stuart, al regelui Carol I al Angliei, copilul tăcut, pe care, aşa cum am mai spus, poporul îl vedea în funcţia de stathuder. În 1672 avea douăzeci şi doi de ani. Ioan de Witt, preceptorul său, îl educase pentru a face din acest prinţ de viţă veche un bun cetăţean. În dragostea sa de patrie, mai puternică decât dragostea pentru elev, el i-a răpit prin edictul său speranţa de a deveni stathuder. Dar Dumnezeu a râs de pretenţiile oamenilor de a înălţa sau de a răsturna stăpânirile de pe pământ, fără să-l consulte; şi profitând de capriciile poporului olandez şi de groaza pe care o inspira Ludovic al XIV-lea, el a schimbat politica primului ministru, a abolit edictul încă în vigoare, restabilind funcţia de stathuder pentru Wilhelm de Orania, faţă de care avea anumite planuri, ascunse în tainele de nepătruns ale viitorului. Primul ministru se plecă înaintea voinţei concetăţenilor săi, dar Corneille de Witt, mai îndărătnic, refuză să semneze actul de restabilire a funcţiei de stathuder, cu toate ameninţările de moarte ale mulţimii orangiste, care l-a asediat în casa sa din Dordrecht. Numai insistenţele şi lacrimile soţiei sale îl determinară în cele din urmă să semneze, dar adăugă la numele său aceste două litere: V. C. ― adică Vi coactus, ceea ce înseamnă "Silit prin forţă".   A fost o adevărată minune că a scăpat în ziua aceea de loviturile duşmanilor săi. Cât despre Ioan de Witt, care şi-a dat adeziunea mai repede şi mai uşor sub presiunea voinţei concetăţenilor săi, n-a avut nici el parte de o soartă mai fericită. După câteva zile a fost victima unei tentative de asasinat, prin lovituri de cuţit. N-a murit însă în urma rănilor primite. Această înfrângere i-a nemulţumit pe adepţii Casei de Orania. Viaţa celor doi fraţi era o continuă piedică în calea planurilor lor; schimbară tactica pentru moment, chiar dacă mai târziu aveau să revină la prima, încercând să desăvârşească prin calomnie ceea ce nu izbutiseră cu pumnul. Se întâmplă destul de rar ca la un moment dat să se găsească la îndemâna lui Dumnezeu un om care să înfăptuiască o acţiune măreaţă; dar când un asemenea eveniment fericit are loc, istoria reţine numaidecât numele omului ales şi îl impune posterităţii.   Când însă necuratul se amestecă în treburile muritorilor pentru a distruge o existenţă sau a răsturna un imperiu, imediat se nimereşte şi un ticălos prin apropiere căruia îi e destul să-i şoptească un singur cuvânt, ca să se şi apuce de treabă. Ticălosul, gata să slujească spiritul răului în această împrejurare, se numea, după cum se pare c-am mai spus, Tyckelaer şi era de profesie chirurg. El îl acuză pe Corneille de Witt, desperat de abrogarea edictului, după cum a dovedit-o de altfel prin apostila sa şi clocotind de ură împotriva lui Wilhelm de Orania, că a însărcinat pe un asasin să scape republica de noul stathuder şi că acest asasin e el, Tyckelaer, care, chinuit de remuşcări numai la ideea faptei ce i se ceruse, prefera să dezvăluie crima decât s-o comită. Acum, imaginaţi-vă explozia care izbucni în rândurile orangiştilor când aflară de acest complot. Procurorul fiscal porunci să fie arestat Corneille chiar în casa sa, la 16 august 1672; inspectorul digurilor, nobilul frate al lui Ioan de Witt, fu supus torturii ca şi cei mai mârşavi criminali, într-o sală din Buytenhoff, spre a i se smulge mărturisirea pretinsului său complot împotriva lui Wilhelm. Dar Corneille nu era numai o minte luminată, ci şi un om foarte curajos. Făcea parte din acei martiri care, având un ideal politic, precum strămoşii lor avuseseră credinţa religioasă, ştiau să îndure caznele; surâse în timpul torturii, scandă cu voce sigură prima strofă din "Justum et Tenacem" al lui Horaţiu şi nu recunoscu nimic, zdruncinând astfel nu numai forţa dar şi fanatismul călăilor săi.   Bineînţeles că judecătorii nu îl găsiră nici pe Tyckelaer cu totul nevinovat, dar împotriva lui Corneille pronunţară o sentinţă prin care i se retrăgeau toate funcţiile şi demnităţile; fu condamnat să plătească cheltuielile de judecată şi exilat pe viaţă de pe teritoriul republicii. Această sentinţă dată nu numai împotriva unui nevinovat ci şi împotriva unui cetăţean de- vază, însemna o oarecare satisfacţie acordată poporului, pentru interesele căruia Corneille de Witt îşi închinase întreaga sa viaţă. Totuşi, după cum se va vedea, el nu s-a mulţumit numai cu atât. Atenienii, despre care se dusese vestea că nu ştiu ce e recunoştinţa, erau mai prejos decât olandezii din acest punct de vedere. Ei s-au mulţumit doar să-l exileze pe Aristide. La primele zvonuri în legătură cu acuzarea fratelui său, Ioan de Witt îşi dădu demisia din funcţia de prim ministru. Şi acesta fu la fel de bine răsplătit pentru devotamentul său către ţară. Retrăgându-se din viaţa publică, lua cu sine numai necazuri şi suferinţe, singurele foloase trase îndeobşte de oamenii cinstiţi, vinovaţi doar de a fi muncit pentru patria lor, uitându-se pe ei înşişi.   În acest timp, Wilhelm de Orania, nu fără să grăbească evenimentele prin toate mijloacele care-i erau la îndemână, aştepta ca poporul, al cărui idol era, să-i facă din trupurile celor doi fraţi treptele de care avea nevoie pentru a ocupa funcţia de stathuder. De aceea, la 20 august 1672, aşa cum am spus la începutul acestui capitol, tot oraşul alerga spre Buytenhoff pentru a fi de faţă la ieşirea din închisoare a lui Corneille de Witt ce pleca în exil şi pentru a privi urmele lăsate de tortură pe nobilul trup al omului care ştia atât de bine versurile lui Horaţiu.   Trebuie să adăugăm că această mulţime, care se îndrepta spre Buytenhoff, nu era îndemnată numai de nevinovata intenţie de a asista la un spectacol, ci şi de dorinţa unora de a duce la bun sfârşit o misiune ce nu fusese împlinită. Ne referim la misiunea de călău. Erau şi alţii, e drept, care alergau într-acolo cu intenţii mai puţin duşmănoase. Pentru ei nu era vorba decât de un spectacol atrăgător, căci văzând cum se târăşte în praf cel ce deţinuse mult timp puterea, orgoliul lor era satisfăcut. Nu era oare Corneille de Witt omul despre care se spunea că nu cunoaşte frica? Îl vor vedea închis, slăbit de cazne, palid, însângerat, acoperit de ruşine! Nu e acesta un triumf pentru burghezie, triumf de care orice bun burghez din Haga trebuie să se bucure, căci într-un anume fel burghezia e mai înverşunată decât poporul împotriva nobilimii! "Şi apoi, ― ziceau agitatorii orangişti, strecuraţi cu dibăcie în mulţime, socotind s-o transforme într-un instrument ascuţit şi zdrobitor, ― nu se va ivi oare nici un prilej pe drumul de la Buytenhoff până la poarta oraşului, de a arunca puţin noroi, sau chiar câteva pietre, în acest Ruart de Pulten, care nu numai că n-a acordat decât vi coactus funcţia de stadtholder prinţului de Orania, dar care a vrut să mai pună la cale si uciderea lui?"   "Ca să nu mai vorbim, adăugau îndârjiţii duşmani ai Franţei, că, de s-ar proceda cum se cuvine şi cei din Haga ar fi curajoşi, Corneille de Witt n-ar trebui lăsat să plece în exil, căci odată trecut peste graniţă, va complota mai departe cu Franţa şi va trăi din aurul marchizului de Louvois, împreună cu sceleratul său frate mai mare, Ioan." Se ştie că mulţimea stăpânită de o asemenea stare de spirit mai curând aleargă decât merge. Iată de ce locuitorii din Haga se îndreptau atât de grăbiţi spre Buytenhoff.   În mijlocul lor alerga, cuprins de mânie şi fără vreun plan, onestul Tyckelaer, pe care orangiştii îl purtară ca pe un erou al cinstei, al onoarei naţionale şi al milei creştineşti. Acest brav scelerat povestea, înflorind şi folosind toate resursele imaginaţiei sale, cum a încercat Corneille de Witt să-l corupă, ce sume de bani i-a făgăduit şi cât de diabolic a uneltit pentru a înlătura din calea lui, din calea lui Tyckelaer, toate greutăţile asasinatului. Fiecare frază a discursului său, ascultată cu nesaţ de mulţime, stârnea urale ce exprimau dragoste entuziastă pentru prinţul Wilhelm şi sălbatică mânie împotriva fraţilor de Witt.   Mulţimea blestema pe judecătorii nedrepţi, a căror sentinţă lăsa să scape viu şi nevătămat un criminal atât de odios cum era ticălosul de Corneille. Câţiva instigatori repetau cu voce scăzută: — O să plece! O să ne scape! La care alţii răspundeau: — O corabie îl aşteaptă la Schweningen, o corabie franceză. Tyckelaer a văzut-o. — Bravul Tyckelaer, cinstitul Tyckelaer! nu mai contenea mulţimea. — Şi fără îndoială, se auzi o voce, că în timpul fugii lui Corneille, Ioan, care nu a trădat mai puţin decât fratele său, va fugi şi el. — Puşlamalele or să mănânce în Franţa banii noştri, banii aduşi de corăbiile noastre, de arsenalele noastre, de şantierele noastre vândute lui Ludovic al XIV-lea. — Să-i împiedicăm să plece! strigă un patriot mai înverşunat. — La închisoare! La închisoare! repeta corul mulţimii.   La auzul acestor strigăte, burghezii alergau mai repede, puştile se încărcau, topoarele luceau şi ochii aruncau flăcări. Totuşi încă nu se comisese nici o violenţă şi linia călăreţilor care păzeau împrejurimile închisorii Buytenhoff rămânea rece, nepăsătoare, tăcută, dar mai ameninţătoare prin calmul ei decât toată mulţimea cu strigătele, cu agitaţia şi ameninţările ei; stătea nemişcată sub privirea superiorului, căpitanul cavaleriei din Haga, a cărui spadă scoasă din teacă era îndreptată în jos, cu vârful spre colţul scării de la şa. Această trupă, singurul zid de apărare al închisorii, stăpânea prin atitudinea sa nu numai masele populare dezordonate şi gălăgioase, dar şi detaşamentul gărzii burgheze care, aşezat în faţa închisorii Buytenhoff pentru a menţine ordinea alături de călăreţi, îndemna pe răzvrătiţi, strigând: — Trăiască de Orania, jos trădătorii!   Într-adevăr, numai prezenţa lui de Tilly şi a trupei sale mai ţinea în frâu pe soldaţii burghezi; dar curând, înflăcărându-se de propriile lor strigăte şi punând pe seama timidităţii tăcerea călăreţilor, făcură un pas spre închisoare, atrăgând pe urmele lor gloata poporului. Atunci, contele de Tilly încruntat, înaintă singur în faţa lor şi ridicând spada îi întrebă: — Domnilor din garda burgheză, de ce vă apropiaţi şi ce doriţi? Burghezii îşi agitară muschetele repetând strigătele: — Trăiască de Orania! Moarte trădătorilor! — Trăiască de Orania, fie, spuse domnul de Tilly, deşi eu prefer chipurile vesele celor posace. Ţipaţi cât vă place! Moarte trădătorilor! dar dacă e vorba să-i ucideţi cu adevărat, să ştiţi că mă aflu aici pentru a vă împiedeca.   Apoi, întorcându-se către soldaţi, comandă: — Sus armele, soldaţi! Soldaţii lui de Tilly executară ordinul calm şi cu precizie, obligându-i să bată imediat în retragere şi pe burghezi şi pe cei din popor, într-o învălmăşeală care-l făcu să zâmbească pe ofiţerul de cavalerie. — O, la, la, ― spuse el pe un ton zeflemitor, obişnuit celor din armată, ― nu vă fie teamă, burghezi; soldaţii mei nu vor strica nici un cartuş pe voi, dar nici voi nu veţi face nici un pas spre închisoare. — Ştiţi oare, domnule ofiţer, că avem muschete? i se adresă plin de furie comandantul burghezilor. — Văd al dracului de bine că aveţi, spuse de Tilly, doar le vânturaţi destul în faţa noastră; observaţi însă că şi noi avem pistoale şi pistolul ţinteşte admirabil la cincizeci de paşi, iar voi nu sunteţi decât la douăzeci şi cinci. — Moarte trădătorilor! strigă exasperată compania burghezilor. — Uf, spuneţi mereu acelaşi lucru, e obositor! mormăi ofiţerul, reluându-şi locul în fruntea trupei, în timp ce vuietul mulţimii creştea necontenit în jurul închisorii Buytenhoff.   Dar poporul înfierbântat nici nu bănuia că, în timp ce adulmeca sângele uneia dintre victime, cealaltă, ca şi cum s-ar fi grăbit să iasă în întâmpinarea soartei sale, trecea la o sută de paşi de piaţă, prin spatele grupurilor şi călăreţilor, pentru a se duce la Buytenhoff. Într-adevăr, Ioan de Witt tocmai coborâse din caleaşcă, însoţit de un servitor şi traversa liniştit curtea din faţa închisorii. Se recomandă temnicerului, care de altfel îl cunoştea, spunându-i: — Bună ziua, Gryphus, vin să-l iau şi să-l scot din oraş pe fratele meu, Corneille de Witt, condamnat, cum ştii, la exil. Şi temnicerul, un soi de urs dresat să deschidă şi să închidă poarta închisorii, îl salută şi-l lăsă să intre în clădirea ale cărei porţi se închiseră în urma lui. La zece paşi depărtare întâlni o frumoasă fată de şaptesprezece-optsprezece ani, în costum de frizonă, care-i făcu o graţioasă plecăciune. El îi spuse, apucând-o de bărbie: — Bună ziua, bună şi frumoasă Roza. Cum se simte fratele meu? — Oh! domnule Ioan, răspunse fata, nu de răul ce i s-a făcut mă tem. Răul ce i s-a făcut a trecut. — Şi de ce te temi atunci, frumoasă fată?   Mă tem de răul pe care vor să i-l facă, domnule Ioan. — Da, spuse de Witt, mulţimea asta adunată aici, nu-i aşa? — O auziţi? — E într-adevăr foarte pornită; dar când ne va vedea, cum nu i-am făcut decât bine, poate că se va potoli. — Din nenorocire nu e un motiv, murmură tânăra fată depărtându-se, pentru a da ascultare semnului poruncitor pe care i-l făcuse tatăl ei. — Nu, copila mea, nu; e adevărat ce-ai spus.   Apoi continuându-şi drumul: — Uite, murmură el, o fetiţă care nu ştie probabil să citească şi prin urmare n-a citit nimic, dar care totuşi a cuprins istoria lumii într-un singur cuvânt. Şi la fel de calm, dar poate ceva mai gânditor, fostul prim-ministru îşi continuă drumul spre camera fratelui său.   descarcare carte 

  Capitolul VIII GENEVIEVE   Abia dacă se scursese un sfert de oră, ce i se păru un secol lui Maurice. Nimic mai firesc; tânăr, chipeş, voinic, sprijinindu-şi puterea pe o sută de prieteni credincioşi, cu care uneori visa înfăptuirea unor lucruri măreţe, se simţea dintr-o dată, fără să fi fost pregătit dinainte, în primejdie să-şi piardă viaţa, căzut într-o cursă mârşavă. Îşi dădea seama că fusese închis într-o-ncăpere oarecare. Dar era oare supravegheat? Încercă iar, cu o nouă sforţare, să se elibereze. Muşchii lui de fier se umflară, se întăriră, funia îi intră în carne, dar nu se rupse. Mai îngrozitor decât orice era că avea mâinile legate la spate şi că nu-şi putea smulge legătura de pe ochi. Dac-ar fi putut vedea, poate c-ar fi putut fugi. Totuşi, feluritele lui încercări se petrecuseră fără ca nimeni să i se fi împotrivit, fără ca nimic să se fi clintit în jur; înţelese, aşadar, că era singur. Picioarele-i călcau pe ceva moale, afânat, nisip ori pământ gros, poate. Un iz înăcrit şi pătrunzător îi izbi mirosul, vădindu-i prezenţa unor materii vegetale. Maurice se gândi că se află într-o seră s-au într-un loc asemănător. Făcu câţiva paşi, se izbi de-un perete, se întoarse ca să pipăie cu mâinile, dădu peste nişte unelte agricole şi scoase fără voie o exclamaţie de mulţumire. Cu sforţări neînchipuite, izbuti să cerceteze toate sculele, una câte una. În asemenea situaţie fuga lui nu mai era decât o chestiune de timp. Dacă hazardul sau providenţa îi acorda doar cinci minute şi dacă printre unelte ar fi găsit una tăioasă, era salvat. Găsi o cazma. Datorită felului în care fusese legat, Maurice trebui să facă un mare efort ca să poată întoarce cazmaua cu tăişul în sus. Pe fierul acela, pe care-l ţinea sprijinit de perete cu spatele, Maurice tăie sau mai curând roase funia care-i lega pumnii. Operaţia se arăta lungă, fierul cazmalei tăia anevoie. Sudoarea îi curgea pe frunte. Auzi zgomot de paşi ce se apropiau. Mai făcu o ultimă sforţare, puternică, de neînchipuit, supremă: funia, pe jumătate roasă, se rupse. De data asta scoase un adevărat strigăt de bucurie. Cei puţin era sigur că va muri apărându-se. Maurice îşi smulse legătura de pe ochi. Nu se înşelase, se afla nu într-o seră, ci într-un pavilion unde fuseseră adunate câteva plante bogate în sevă, care nu pot rămâne iarna sub cerul liber, într-un colţ erau uneltele de grădinărit, dintre care una îi făcuse un atât de preţios serviciu. În faţa lui se afla o fereastră; se repezi spre ea, dar era zăbrelită şi un bărbat înarmat cu o carabină şedea postat ca santinelă dinaintea ei. De cealaltă parte a grădinii, cam la vreo treizeci de paşi depărtare, se înălţa un chioşc mic, perechea aceluia în care se afla Maurice. Storul ferestrei era lăsat, dar în dosul storului licărea o lumină. Se apropie de uşă şi trase cu urechea: altă santinelă trecea în sus şi-n jos prin faţa uşii. Paşii acesteia îi auzise Maurice mai înainte. Dar în fundul coridorului răsunau nişte voci nedesluşite; deliberarea degenerase evident în discuţie. Maurice nu putea auzi tot ce se spunea. Totuşi, unele cuvinte pătrundeau până la el, ca şi cum ar fi avut de străbătut o distanţă mai mică, şi, printre acestea, auzi cuvintele iscoadă, pumnal, mort. Maurice îşi încorda atenţia îndoit. O uşă se deschise şi auzi mai limpede: — Da, zicea o voce, da, e iscoadă, a aflat ceva şi cu siguranţă că e trimis să ne descopere tainele. Dându-i drumul, riscăm să ne denunţe. — Dar cuvântul dat? întrebă un glas. — Cuvântul are să şi-l dea, pe urmă are să şi-l calce. E el gentilom ca să ne încredem în cuvântul lui? Maurice scrâşni din dinţi la gândul că mai sunt oameni care îşi închipuie că trebuie să fii gentilom ca să-ţi ţii jurământul. — Dar ce, ne cunoaşte ca să ne denunţe? — Nu, sigur că nu ne cunoaşte şi habar n-are ce facem noi, dar ne ştie adresa şi se va întoarce întovărăşit de ajutoare. Argumentul păru hotărâtor. — Ei bine, spuse vocea care în repetate rânduri i se impuse lui Maurice ca trebuind să fie cea a şefului, v-aţi hotărât? — Da, sigur, de o sută de ori da; nu-ţi înţeleg, dragul meu, mărinimia; dacă noi am încăpea pe mâna Comitetului Salvării Publice, ai vedea că ei n-ar face asemenea fasoane. — Aşadar, domnilor, vă menţineţi hotărârea? — Fără-ndoială, şi nădăjduiesc că nu te vei opune. — Eu n-am decât un vot, domnilor, şi-al meu e pentru a i se reda libertatea. Domniile-voastre aveţi şase şi toate au fost pentru moartea lui. Să rămână deci aşa. Sudoarea ce curgea pe fruntea lui Maurice îngheţă într-o clipă. — Are să strige, are să urle, interveni o voce. Cel puţin aţi îndepărtat-o pe doamna Dixmer? — Ea habar nu are, e în pavilionul din faţă. — Doamna Dixmer, şopti Maurice, încep să înţeleg. Mă aflu la patronul tăbăcar cu care am vorbit pe vechea stradă Saint-Jacques şi care a plecat râzând de mine, când n-am putut să-i spun numele prietenului meu. Dar la dracu, ce interes poate avea un meşter tăbăcar să mă ucidă? În orice caz, urmă el să spună, înainte de-a mă ucide am să dobor şi eu vreo doi. Şi se repezi la scula inofensivă care, în mâna lui, avea să devină o armă teribilă. Pe urmă reveni lângă uşă şi se aşeză în aşa fel încât să fie apărat când avea să se deschidă. Inima-i bătea gata să-i spargă pieptul şi în tăcerea din jur se auzea ritmul bătăilor ei. Deodată Maurice se înfiora din creştet până-n tălpi. O voce spuse: — De vreţi să m-ascultaţi, n-aveţi decât să spargeţi pur şi simplu un geam şi, printre gratii, să-l ucideţi c-un foc de carabină. — O, nu, nu, fără explozie, exclamă altă voce, o explozie ne poate trăda. A! iată-te, Dixmer. Ce-i cu soţia dumitale? — M-am uitat chiar acuma pe sub stor; nu bănuieşte nimic; citeşte. — Dixmer, dumneata ai să ne lămureşti. Ce părere ai? Eşti pentru un foc de carabină sau pentru o lovitură de pumnal? — Mai bine pumnalul! — Haidem atunci! rostiră împreună cele cinci sau şase voci. Maurice era un fiu al Revoluţiei, o inimă de bronz, un suflet de ateu, precum mulţi pe vremea aceea. Dar la cuvintele haidem atunci! rostite îndărătul uşii aceleia, care, singură, îl despărţea de moarte, îşi aduse aminte de semnul crucii învăţat de la maică-sa când, copil fiind, îl punea să-şi spună rugăciunile în genunchi. Paşii se apropiară, apoi se opriră, după care cheia scrâşni în broască şi uşa se deschise încetişor. În timpul clipelor acestora, Maurice îşi spusese: Dacă-mi pierd timpul lovindu-i, voi fi ucis. Repezindu-mă asupra ucigaşilor, îi iau pe neaşteptate, trec în grădină, apoi pe ulicioară, şi poate scap. Numaidecât, luându-şi un avânt de leu, scoţând un strigăt sălbatic ce vădea mai curând ameninţare decât spaimă, îi răsturnă pe primii doi bărbaţi din faţă, care, crezându-l ferecat şi cu ochii legaţi erau departe de-a se aştepta la asemenea atac, îi dădu în lături pe ceilalţi, apoi, datorită muşchilor săi de oţel, parcurse o distanţă de câţiva metri cât ai clipi, văzu la capătul coridorului o uşă larg deschisă ce da în grădină, se repezi, sări în goană vreo zece trepte, ajunse în grădină şi, descurcându-se cât mai bine cu putinţă, alergă spre poartă. Poarta era încuiată cu două zăvoare şi cu un lacăt, Maurice trase cele două zăvoare, voi să descuie lacătul, dar n-avea cheie. În timpul acesta, cei care-l urmăreau ajunseseră pe terasă; îl zăriră. — Iată-l, strigară în cor, trage-n el, Dixmer, trage! Ucide-l, ucide-l! Maurice scoase un urlet: era încuiat în grădină. Măsură din ochi înălţimea zidurilor; era de zece picioare. Totul se petrecu repede, cât ai clipi. Ucigaşii se repeziră după el. Maurice avea faţă de ei un avans de treizeci de paşi. Se uită în toate părţile, cu privirea condamnatului care îşi caută salvarea într-o împrejurare cât de cât norocoasă. Zări pavilionul, storul şi dincolo de stor lumina. Făcu un salt, un salt de zece paşi, prinse cu mâna storul, îl smulse, trecu prin fereastră, spărgând-o, şi căzu în mijlocul unei încăperi luminate, în care o femeie citea, aşezată lângă foc. Femeia se ridică, înspăimântată, strigând după ajutor. — Dăte la o parte, Geneviève, dă-te la o parte, strigă vocea Dixmer, dă-te la o parte ca să-l ucid! Dar femeia, de îndată ce îl văzu, scoase un ţipăt teribil şi-n loc să se dea la o parte, cum îi poruncea soţul ei, se aruncă în faţa lui Maurice, între el şi ţeava puştii. Gestul acesta îl făcu pe Maurice să-şi concentreze atenţia asupra făpturii milostive, al cărei prim impuls căuta să-l apere. Şi el, la rândul său, scoase un strigăt. În faţa lui se afla necunoscuta, de-atâta timp căutată. — Dumneata!... Dumneata!... exclamă el. — Tăcere! şopti dânsa. Apoi, întorcându-se spre ucigaşi, care, cu felurite arme mâini, se apropiaseră de fereastră, strigă: — Nu se poate să-l ucideţi! — E-un spion, exclamă Dixmer, pe al cărui chip blând şi plăcut se întipărise o expresie de implacabilă hotărâre; e-un spion şi trebuie să moară. — Un spion? strigă Geneviève, el, spion? Vino încoace, Dixmer. Un singur cuvânt vreau să-ţi spun ca să-ţi dovedesc că te înşeli cumplit. Dixmer se apropie de fereastră; Geneviève se apropie de dânsul şi aplecându-se spre urechea lui îi şopti câteva cuvinte. Meşterul tăbăcar înălţă capul. — El? întrebă dânsul. — Chiar el, răspunse Geneviève. — Eşti sigură? De data asta tânăra noastră nu mai răspunse, ci, întorcându-se spre Maurice, îi întinse mâna, surâzând. Trăsăturile lui Dixmer recăpătară atunci ciudata lor expresie de blândeţe şi impasibilitate flegmatică. Sprijini patul carabinei de pământ şi spuse: — Atunci e cu totul altceva. Apoi, făcând semn tovarăşilor săi să-l urmeze, se îndepărtă împreună cu ei şi le şopti câteva cuvinte, după care plecară. — Ascunde inelul, îi şopti Geneviève între timp, toată lumea de-aici îl ştie. Maurice scoase în grabă inelul de pe deget şi-l strecură în buzunarul de la vestă. O clipă după aceea, uşa pavilionului se deschise şi Dixmer, fără armă, se îndreptă spre Maurice. — Cer iertare, cetăţene, îi spuse el. De ştiam mai devreme ce-ţi datorăm! Soţia mea, deşi ţine foarte bine minte ce ajutor i-ai dat în seara de 10 martie, îţi uitase numele. Nu ştiam, aşadar cu cine aveam de-a face! Dac-am fi ştiut, crede-mă că n-am fi pus la îndoială nici o clipă cinstea dumitale, nici nu ţi-am fi suspectat intenţiile. Aşadar, încă o dată îţi cer iertare! Maurice era uluit. Doar printr-o minune îşi mai ţinea echilibrul, simţea că ameţeşte şi era gata-gata să cadă. Se sprijini de cămin. — Dar bine, întrebă el, în sfârşit, de ce voiaţi să mă ucideţi? — Am să-ţi spun secretul, cetăţene, răspunse Dixmer, şi ţi-l încredinţez, ştiindu-te leal. Sunt, aşa cum ştii, meşter tăbăcar şi şeful tăbăcăriei de-aici. Cei mai mulţi acizi de care mă slujesc pentru pregătirea pieilor mele sunt articole de comerţ prohibite. Or, contrabandiştii cu care lucrez aflaseră de un denunţ făcut la consiliul general. Când te-am văzut culegând informaţii, m-am temut. Contrabandiştii mei s-au temut, încă şi mai tare decât mine, de boneta roşie pe care o porţi şi felul dumitale hotărât de-a proceda; nu-ţi ascund că se decisese să fii ucis. — O ştiu prea bine, exclamă Maurice, şi nu-mi spui cu asta nimica nou. Am auzit toată dezbaterea pe care aţi ţinut-o şi ţi-am văzut carabina. — Doar ţi-am cerut iertare pentru fapta mea, continuă Dixmer, cu o înduioşătoare expresie de bunătate. Să înţelegi un lucru: datorită epocii pline de contradicţii în care trăim, suntem, eu şi asociatul meu, domnul Morand, pe cale de-a aduna o avere imensă. Suntem furnizorii exclusivi de raniţe pentru armată: în fiecare zi confecţionăm o mie cinci sute sau chiar două mii de bucăţi. Datorită fericitei situaţii în care ne aflăm, municipalitatea, care are de lucru până peste cap, nu mai găseşte timp să ne verifice cu rigurozitate registrele de conturi, aşa încât trebuie să ţi-o mărturisesc, cam pescuim în apă tulbure, cu atât mai mult cu cât, după cum spuneam, substanţele pregătitoare pe care ni le procurăm prin contrabandă ne îngăduie să câştigăm două sute la sută. — Drace! făcu Maurice, aşa ceva îmi pare a fi un beneficiu, ca să zic aşa, destul de onest, totuşi înţeleg temerea dumitale că un denunţ din parte-mi ar putea să-i pună capăt. Dar acum, odată ce mă cunoşti, te-ai liniştit, nu-i aşa? — Acuma, spuse Dixmer, nici nu-ţi mai cer cuvântul de cinste. Pe urmă, punându-i mâna pe umăr şi uitându-i-se în ochi, cu un surâs adăugă: — Ei acuma, că suntem între noi, între prieteni aş putea zice, ia spune ce căutai dumneata pe-aici, tinere? Bineînţeles, urmă meşterul tăbăcar, dacă nu vrei, eşti liber să nu spui. — Dar ţi-am spus, cred, bâlbâi Maurice. — Da, o femeie, se grăbi burghezul să răspundă, ştiu că era vorba de-o femeie. — Doamne-Dumnezeule! exclamă Maurice, iartă-mă, cetăţene, dar îmi dau prea bine seama că-ţi sunt dator o explicaţie. Ei uite, căutam o femeie, care deunăzi seara, de sub o mască, mi-a spus că locuieşte aici în cartier. Nu-i ştiu numele, nici meseria, nici locuinţa. Ştiu doar că sunt îndrăgostit foc de o femeie micuţă...  Geneviève era înaltă. — Că e blondă, cu o privire vioaie, dezgheţată. Geneviève era brunetă, cu ochi mari şi îngânduraţi. — În sfârşit, o fetişcană..., urmă Maurice. De-aceea, ca să-i fiu pe plac, m-am îmbrăcat şi eu cu hainele astea populare. — Aşa se explică totul, spuse Dixmer cu o bună-credinţă firească, nedezminţită nici măcar de vreo ochire furişată viclean. Geneviève roşise şi, simţind cum se îmbujorează, îşi întoarse capul în altă parte. — Bietul de dumneata, cetăţene Lindey, urmă Dixmer râzând, prin ce încercare te-am făcut să treci, şi, ce să-ţi spun, dumneata eşti cel din urmă căruia să-i fi vrut răul; un patriot atât de virtuos ,un frate!... dar, de fapt, am crezut că vreunul cu gânduri ascunse îţi uzurpase numele. — Să nu mai vorbim de asta, replică Maurice, care înţelesese că venise timpul să se retragă, arată-mi pe ce cale s-apuc şi hai să uităm... — Pe ce cale s-apuci?! exclamă Dixmer. Să te las să pleci? A, nu se poate, nu!! În seara asta dau, sau mai curând asociatul meu şi cu mine dăm o masă băieţilor viteji, care voiau să te ucidă mai adineaori. Am de gând să te opresc să iei masa cu ei ca să vezi că nu sunt chiar atât de îndrăciţi pe cât par. — Dar, făcu Maurice în culmea bucuriei că va mai rămâne câteva ceasuri aproape de Geneviève, zău nu ştiu dacă se face si primesc. — Cum aşa, dacă se face să primeşti? îi întoarse vorba Dixmer. Nici vorbă că da. Sunt nişte patrioţi buni, sinceri, ca şi dumneata. Dealtfel, n-am să cred că m-ai iertat cu adevărat decât când vom muşca amândoi dintr-aceeaşi pâine. Geneviève nu scotea nici un cuvânt. Maurice era supus supiciului.  — Cu-adevărat, se bâlbâi tânărul nostru, mă tem, cetăţene, şi nu vă stânjenesc... Hainele astea ale mele... înfăţişarea ponosită... Geneviève se uită la el sfioasă. — Vă poftim din inimă, spuse ea. — Primesc, cetăţeană, răspunse Maurice, plecându-se în faţa ei.   — Ei bine, mă duc să-mi liniştesc tovarăşii, zise meşterul băcar. Între timp încălzeşte-te, dragă prietene. Dixmer ieşi. Maurice şi Geneviève rămaseră singuri. — Ah, domnule începu vorba tânăra noastră, cu un accent căruia inutil încerca să-i dea o nuanţă de reproş, v-aţi călcat cuvântul, aţi fost indiscret... — Cum, doamnă! exclamă Maurice, v-am compromis oare? Dacă-i aşa, iertaţi-mă, plec şi niciodată...   — Doamne! strigă dânsa, ridicându-se, sunteţi rănit la piept! Cămaşa dumneavoastră e toată pătată de sânge! Într-adevăr, pe cămaşa fină şi albă a lui Maurice, cămaşă ce făcea un contrast ciudat cu hainele lui grosolane, o pată mare roşie se întinsese şi se uscase. — Să nu vă îngrijoraţi deloc, doamnă, spuse tânărul; unul dintre contrabandişti m-a înţepat cu pumnalul său. Geneviève se făcu albă ca varul şi, luându-i mâna, şopti: — Iertaţi-mă pentru răul ce v-a fost făcut. Mi-ţi salvat viaţa şi eu era să fiu pricina morţii! — Nu mi-am primit-o. Căci n-aţi crezut nici o clipă c-a fost cea pe care o căutam, nu-i aşa? — Veniţi cu mine, îl întrerupse Geneviève, să vă dau o cămaşă... Nu trebuie ca oaspeţii noştri să vă vadă în asemenea stare, ar fi pentru ei un reproş prea aspru. — Vă cam stingheresc, nu-i aşa? replică Maurice, suspinând. — Nicidecum, îmi fac datoria. Şi apoi adăugă: O fac chiar cu multă plăcere. Geneviève îl duse pe Maurice într-o vastă cameră de toaletă, de o eleganţă pe care nu s-ar fi aşteptat să o găsească în casa unui meşter tăbăcar. Ce-i drept, meşterul tăbăcar de care vorbim părea să fie milionar. Apoi ea deschise toate dulapurile. — Luaţi ce vă trebuie, îl pofti, sunteţi ca la dumneavoastră acasă. Şi plecă. Când Maurice ieşi, îl găsi pe Dixmer, care se reîntorsese.  — Hai, hai la masă! îl chemă el, numai pe dumneata te aşteptam ca să începem.     Capitolul IX CINA   Când Maurice intră împreună cu Dixmer şi cu Geneviève în sufragerie, situată în corpul de clădire în care fusese introdus la început, masa pentru cină era aşezată, dar încăperea era încă goală. Pe urmă îi văzu intrând, rând pe rând, şi pe cei şase comeseni. Toţi erau bărbaţi plăcuţi la înfăţişare, cei mai mulţi tineri, îmbrăcaţi după moda zilei. Doi sau trei purtau chiar carmaniole pe cap şi bonetă roşie. Dixmer îl prezentă pe Maurice, însoţindu-i numele de situat şi titlurile sale. Apoi, întorcându-se spre Maurice, îi spuse: — Iată toţi oamenii care m-ajută în negustoria mea. Datorită vremurilor, datorită principiilor revoluţionare care au desfiinţa distanţele, trăim cu toţii pe piciorul celei mai sfinte egalităţi. Aceeaşi masă ne adună pe toţi de câte două ori pe zi şi sunt fericit că ai binevoit să iei parte la ospăţul nostru de familie. — Dar... domnul Morand, zise sfios Geneviève, nu-l aşteptai şi pe el? — Ah! e drept, răspunse Dixmer. Cetăţeanul Morand despre care ţi-am vorbit, cetăţene Lindey, e asociatul meu. El are în sarcină, dacă pot spune aşa, partea morală a întreprinderii; el trece operaţiile în registre, ţine casa, achită facturile, dă şi primeşte banii; aşa că, dintre noi toţi, el are cea mai mare bătaie de cap — iată de ce întârzie câteodată. Mă duc să-i dau de veste. Dar în clipa aceea uşa se deschise şi cetăţeanul Morand intră. Era un bărbat mic de statură, oacheş, cu sprâncene stufoase. O pereche de ochelari verzi, cum poartă oamenii cu vederea obosită de lucru, îi acoperea ochii negri, dar nu le putea întuneca scânteierea. De la primele cuvinte pe care le rosti, Maurice recunoscu vocea aceea blândă şi autoritară totodată, care, în tot timp discuţiilor în care el fusese victima, optase în mod constant soluţiile omenoase. Purta o haină cafenie cu nasturi mari, o vestă de mătase albă, iar jaboul, şi el foarte fin, fu nu o dată în timpul a cărei albeaţă şi fineţe au fost cu deosebire admirate de Maurice, cu atât mai mult cu cât era mâna unui negustor tăbăcar. Se asezară la masă: cetăţeanul Morand luă loc la dreapta Genevièvei, Maurice la stânga ei. Dixmer se aşeză în faţa soţiei sale. Ceilalţi oaspeţi îşi luară locurile la voia întâmplării în jurul mesei lungueţe. Cina vădea un gust rafinat. Dixmer avea o poftă de industriaş şi făcea onorurile mesei cu multă bunătate şi naturaleţe. Lucrătorii sau cei ce treceau ca atare, îi ţineau în această privinţă o tovărăşie sinceră şi generoasă. Cetăţeanul Morand vorbea puţin, mânca încă şi mai puţin, nu bea aproape deloc şi arareori râdea. Maurice, poate din pricina amintirilor pe care i le stârnea vocea lui, fu cuprins curând de o mare simpatie pentru el. Încerca însă o mare îndoială în privinţa vârstei sale, şi îndoiala asta îl neliniştea: ba îl lua drept un om de patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, ba i se părea foarte tânăr. Aşezându-se la masă, Dixmer se crezu dator să dea comesenilor un soi de justificare a faptului că primise un străin în cercul lor mic. Şi se achită de această obligaţie ca un om neobişnuit să mintă şi ca un naiv ce era. Dar, după cum se vedea, comesenii nu păreau pretenţioşi în materie de justificări, căci, în ciuda stângăciei pe care o dovedi fabricantul de piei când îl prezentă pe tânărul nostru, micul discurs mulţumi pe toţi cei de faţă. Maurice îl privea cu uimire. "Pe cinstea mea, îşi spunea el, nu-mi cred ochilor. E oare acelaşi om care, aruncând fulgere din priviri, cu vocea ameninţătoare, mă urmărea cu carabina în mână, vrând neapărat să mă ucidă acum doar trei sferturi de oră? În clipele acelea l-aş fi luat drept un erou sau drept un ucigaş. Doamne-Dumnezeule, cum îl schimbă pe om dragostea de piei!" Făcând asemenea observaţii, Maurice simţea în fundul sufletului o durere şi o bucurie atât de adânci amândouă că bietul om n-ar fi putut stabili cu precizie în ce stare sufletească se găsea. Se afla în sfârşit lângă frumoasa necunoscută pe care o căutase atâta. Aşa cum visase dinainte, purta un nume încântător. Îl îmbăta să se simtă alături de ea; îi sorbea cele mai neînsemnate sunete ale vocii ei, ori de câte ori răsunau, făceau să-i în vibreze cele mai tainice coarde ale inimii, în schimb, ceea ce vedea în faţa lui îi zdrobea inima. Geneviève era întocmai cum o întrezărise: visul unei zbuciumate nu-i fusese spulberat de realitate. Era într-adevăr tânara elegantă, cu privire tristă şi suflet nobil. Era un caz obişnuit în perioada ce precedase faimosul an 1793 în care se găseau — o tânără distinsă, silită, din pricina ruinii din ce în ce mai adânci în care căzuse nobilimea, să intre în rândul burgheziei, în lumea negoţului. Dixmer părea om de treabă, era bogat, fără doar şi poate, se purta cu Geneviève ca un bărbat ce-şi dă osteneala să facă fericită o femeie. Dar oare bunătatea, bogăţia şi preabunele lui intenţii puteau ascunde imensa distanţă ce exista între soţie şi soţ, între tânăra fată visătoare, distinsă, plină de farmec şi omul cu preocupări materiale şi înfăţişare vulgară? Cu ce sentimente putea oare Geneviève umple asemenea prăpastie?... Vai! Întâmplarea îi arăta acum limpede lui Maurice: cu sentimentul dragostei. Şi asta îl făcea să revină la prima părere pe care o avusese despre tânără noastră Geneviève, cu alte cuvinte că în seara în care o văzuse, ea se întorcea de la o întâlnire de dragoste.  Gândul acesta, că Geneviève iubea alt bărbat, îi chinuia sufletul. Şi-atunci începea să suspine şi să regrete că venise să guste încă o dată din otrava asta căreia îi spunem dragoste. Apoi, în alte momente, ascultându-i vocea atât de dulce, de pură şi armonioasă, cercetându-i privirea atât de senină şi de limpede încât în ea i se putea citi până-n adâncul sufletului, Maurice era gata să creadă că o asemenea făptură nu poate înşela, şi-atunci cădea pradă unei bucurii amare la gândul că asemenea trup şi un asemenea suflet, întreaga ei fiinţă aparţineau unui burghez de treabă, cu un surâs cinstit, cu spirit vulgar, şi că pururi ea nu va fi decât a lui. S-a vorbit politică; nici nu putea fi altcum. Ce altceva să se discute într-o epocă în care politica se amesteca în orice, era zugrăvită pe fundul farfuriilor, acoperea toate zidurile, era proclamată clipă de clipă pe toate străzile? Deodată, unul dintre oaspeţi, care până atunci tăcuse, întrebă dacă sunt niscaiva veşti noi în privinţa arestatelor din închisoarea Temple. Maurice tresări fără să vrea la sunetul acelei voci. Recunoscuse pe bărbatul care, partizan al măsurilor extreme, îl lovise mai întâi cu cuţitul şi apoi votase pentru moartea lui. Totuşi omul acela, tăbăcar cinstit, şeful atelierului, cel puţin aşa îl prezentase Dixmer, trezi curând buna dispoziţie a lui Maurice, exprimând ideile cele mai patriotice şi principiile cele mai revoluţionare. În anumite împrejurări, tânărul nu era nicidecum duşmanul măsurilor drastice, atât de la modă pe-atunci şi al căror apostol şi erou nu era altul decât Danton. În locul omului aceluia, a cărui armă şi voce îi treziseră senzaţii cumplite, care nu se şterseră încă, el nu l-ar fi asasinat pe cel care-l socotea spion ci iar fi dat drumul în grădină şi acolo, cu arme egale, cu o sabie în mână ca şi adversarul său, s-ar fi luptat crâncen cu el, fără milă şi fără îndurare. Iată ce ar fi făcut Maurice. Dar îşi dădu numaidecât seama că ar exagera cerând de la un lucrător tăbăcar să facă ceea ce ar fi făcut el, Maurice. Bărbatul acela, adept al măsurilor extreme, care părea a vădi în ideile sale politice aceleaşi sisteme violente ca şi-n comportamentul particular, vorbea de închisoarea Temple şi se mira că paza deţinutelor fusese încredinţată unui consiliu permanent, lesne de corupt, şi unor municipali al căror devotament fusese în mai multe rânduri ademenit. — Da, spuse, cetăţeanul Morand, dar trebuie să recunoaştem că în orice împrejurare, până în momentul de faţă, purtarea municipalilor a îndreptăţit încrederea naţiunii în ei şi istoria va spune că nu numai cetăţeanul Robespierre merită porecla de incoruptibil. — Fără îndoială, fără îndoială, reluă interlocutorul, dar dacă un lucru nu s-a întâmplat încă, ar fi absurd să tragi concluzia că n-are să se întâmple niciodată. E la fel şi cu Garda naţională, continuă şeful atelierului. Să admitem că se dă decizia: companiile diferitelor secţii să fie convocate pe rând pentru a face de serviciu la închisoarea Temple şi asta aşa, fără nici o diferenţiere. Ei bine, nu sunteţi de acord că se poate ca într-o companie de douăzeci sau douăzeci şi cinci de oameni să fie un nucleu de opt-zece bărbaţi fără scrupule care într-o bună noapte ucid santinelele şi răpesc deţinutele? — Aşi! făcu Maurice, mijlocul ăsta e prost, cetăţene. Doar nu-s decât trei săptămâni, sau poate o lună, de când au vrut şi-au încercat să-l folosească şi n-au reuşit nicidecum. — Da, spuse Morand, dar numai fiindcă unul dintre aristocraţii din patrulă a comis imprudenţa să lase să-i scape cuvântul domnule, vorbind nu ştiu cu cine. — Şi apoi, urmă Maurice, care ţinea să demonstreze că poliţia Publicii e bine organizată, iată că au şi aflat despre intrarea în Paris a Cavalerului de Maison-Rouge.  — Aşi! exclamă Dixmer. — S-a ştiut că a intrat în Paris Cavalerul de Maison-Rouge? întreabă cu răceală Morand. Şi s-a aflat şi prin ce mijloc a intrat? — Se ştie totul. — Ei, drăcie! exclamă Morand, plecându-se înainte ca să se uite în ochii lui Maurice, tare aş fi curios să aflu. Până acum nu ni s-a putut spune încă ceva pozitiv în privinţa asta. Dar dumneata, cetăţene, dumneata care eşti secretarul unei secţii principale din Paris, dumneata trebuie să fii mai bine informat.  — Bineînţeles, răspunse Maurice, aşa că ceea ce am să vă spun este adevărul adevărat!  Toţi comesenii, până şi Geneviève, părură că acordă cea mai mare atenţie celor ce avea să le spună tânărul nostru. — Ei bine, începu Maurice să povestească, Cavalerul de Maison-Rouge venea din Vendée, după cât se pare. Străbătuse toată Franţa, însoţit la drum de norocul lui obişnuit. Ajuns în plină zi la bariera Roule, a aşteptat până la nouă seara. La nouă seara o femeie travestită în ţărancă a trecut bariera şi i-a adus cavalerului o uniformă de vânător din Garda naţională. După zece minute s-a întors cu el. Santinela, care o văzuse trecând singură, intră la bănuieli văzând că se întoarce însoţită, şi sună alarma în post. A venit şeful patrulei. Cei doi vinovaţi, înţelegând că despre ei era vorba, au intrat valvârtej într-o casă mare, unde li s-a deschis o uşă din dos ce dădea în Champs-Elysées. Se pare că o patrulă devotată trup şi suflet tiranilor îl aştepta pe cavaler în colţul străzii Bar-du-Bec. Restul îl ştiţi. — Ai! ai! se miră Morand, e ciudat ceea ce povesteşti dumneata, tinere... — Dar mai ales adevărat, spuse Maurice. — Da, aşa se pare; dar femeia, se ştie ce s-a întâmplat cu ea?... — Nu, a dispărut, şi nu se ştie nici cine e, nici ce e cu ea. Asociatul cetăţeanului Dixmer, ba chiar şi cetăţeanul Dixmer părură a respira uşuraţi. Geneviève ascultase şi ea toată povestirea de mai sus, palidă, nemişcată şi tăcută. — Dar, întrebă iarăşi cetăţeanul Morand, cu obişnuitu-i sânge rece, cine poate spune că Maison-Rouge făcea parte din patrula care a sunat alarma în închisoarea Temple? — Un municipal dintre prietenii mei, care în ziua aceea era de serviciu la închisoarea Temple, l-a recunoscut. — Îi ştia semnalmentele? — Îl văzuse altădată. — Şi cum arată cavalerul ăsta de Maison-Rouge? întrebă Morand. — Un bărbat de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, mic, cu păr blond, plăcut la chip, cu nişte ochi grozavi şi cu nişte sprâncene de toată frumuseţea. Se lasă o tăcere adâncă. — Ei bine, începu iarăşi Morand, dacă prietenul dumitale l-a cunoscut pe pretinsul cavaler de Maison-Rouge, de ce nu l-a arestat? — Mai întâi, neştiind că sosise la Paris, s-a temut să nu se fi înşelat în privinţa asemănării, şi apoi prietenul meu e cam moale din fire. A făcut ceea ce fac oamenii prudenţi şi molâi: când cad la îndoială se abţin. — Dumneata n-ai fi procedat aşa, cetăţene? îl întrebă Dixmer pe Maurice, izbucnind în râs. — Nu, răspunse Maurice, trebuie să recunosc; aş fi preferat să mă înşel, decât să las să-mi scape un om atât de primejdios cum e cavalerul ăsta de Maison-Rouge. — Şi dumneata ce-ai fi făcut, domnule?..., întrebă Geneviève. — Ce-aş fi făcut eu, cetăţeano? O! Doamne! aş fi procedat în doi timpi şi trei mişcări: aş fi dat ordin să se închidă toate uşile închisorii Temple, m-aş fi dus întins la patrulă, l-aş fi prins pe cavaler de guler şi i-aş fi spus: „Cavalere, te arestez ca trădător al naţiunii!" Şi de îndată ce i-aş fi pus mâna în gât, nu l-aş mai fi slăbit, de asta puteţi fi siguri. — Dar ce s-ar fi întâmplat după aceea? întrebă Geneviève. — Ce să se-ntâmple? I s-ar fi făcut proces lui şi complicilor săi şi până acum ar fi fost ghilotinat, asta-i tot. Geneviève se cutremură şi aruncă vecinului ei o privire înspăimântată. Dar cetăţeanul Morand nu păru că ia în seamă privirea ei şi, golindu-şi flegmatic paharul, zise: — Cetăţeanul Lindey are dreptate: nu se putea proceda decât în acest fel. Din nenorocire nu s-a făcut aşa. — Şi, mai întrebă Geneviève, măcar se ştie ce s-a mai întâmplat cu acel Cavaler de Maison-Rouge? — Ei! exclamă Dixmer, se vede treaba că văzându-şi încercarea neizbutită a şters-o numaidecât din Paris. — Şi poate chiar din Franţa! adăugă Morand.  — Da' de unde! Nici gând! spuse Maurice.  — Cum aşa? A avut imprudenţa să rămână în Paris? întrebă îngrijorată Geneviève. — Nici nu s-a clintit de-aici. Toţi cei de faţă întâmpinară cu un freamăt de uimire părerea enunţată de Maurice cu atâta siguranţă.  — Asta-i o presupunere pe care o emiţi dumneata, cetăţene, spuse Morand, o presupunere, atâta tot.  — Nicidecum, e un fapt pe care-l afirm. — O! exclamă Geneviève, trebuie să mărturisesc că eu nu aş crede ceea ce spui dumneata, cetăţene. După mine, asta ar fi 0 imprudenţă de neiertat. — Dumneata eşti femeie, cetăţeană. Negreşit că dumneata vei înţelege un lucru care pentru un om cu firea Cavalerului de Maison-Rouge a fost mai presus de orice considerent privind securitatea sa personală. — Şi ce lucru putea fi mai presus de temerea de a-şi pierde viaţa într-un chip atât de înfiorător? — Ei, Doamne-Dumaezeule, cetăţeană, exclamă Maurice, numai dragostea! — Dragostea? repetă Geneviève. — Bineînţeles. Nu ştiţi oare că Maison-Rouge e îndrăgostit de Antoaneta? Doi-trei dintre cei de faţă izbucniră într-un râs forţat, vădind neîncredere. Dixmer se uită la Maurice de parc-ar fi vrut să-i citească până-n fundul sufletului. Geneviève simţi cum i se urcă lacrimile în ochi şi o tulburare ce nu putea trece neobservată de Maurice îi străbătu trupul. Cetăţeanul Morand vărsă vinul din paharul pe care tocmai îl ducea la buze, şi Maurice s-ar fi înspăimântat văzându-l, dacă toată atenţia tânărului n-ar fi fost îndreptată în momentul acela asupra Genevièvei. — Eşti emoţionată, cetăţeană, şopti Maurice. — N-ai spus dumneata că eu am să înţeleg pentru că sunt femeie? Ei bine, un asemenea devotament, fie el cât de potrivnic principiilor noastre, pe noi femeile totdeauna ne mişcă. — Iar cel al Cavalerului de Maison-Rouge e cu atât mai mare, continuă Maurice, cu cât se spune cu certitudine că n-a vorbit niciodată cu regina. — Cetăţene Lindey, spuse adeptul metodelor extreme, îmi pare, dă-mi voie să ţi-o spun, că eşti foarte îngăduitor cu cavalerul acela... — Domnule, îi răspunse Maurice, slujindu-se poate intenţionat de un cuvânt care încetase a mai fi în folosinţă, mi-s dragi toate soiurile de oameni mândri şi curajoşi, ceea ce nu mă împiedică să mă lupt cu ei când îi găsesc în rândurile duşmanilor mei. Nu mi-am pierdut speranţa de a-l întâlni cândva şi pe Cavalerul Maison-Rouge. — Şi...? făcu Genviève. — Şi dacă-l întâlnesc... ei bine, am să mă lupt cu el. Cina se sfârşise. Semnul despărţirii îl dădu Geneviève, sculându-se, gata să se retragă. În aceeaşi clipa pendula începu să bată. — E miezul nopţii! spuse impasibil Morand. — Miezul nopţii! exclamă Maurice, atât de repede miezul nopţii! — Iată o exclamaţie ce-mi face plăcere, zise Dixmer. Asta dovedeşte că nu te-ai plictisit şi mă face să sper că ne vom revedea. Îţi stă deschisă casa unui bun patriot şi nădăjduiesc că peste puţin timp îţi vei da seama, cetăţene, că e şi casa unui prieten. Maurice salută şi, întorcându-se spre Geneviève, o întrebă: — Şi dumneata, cetăţeană, îmi îngădui să mai vin? — Ba chiar mai mult, eu te rog, răspunse cu însufleţire Geneviève. Rămas bun, cetăţene. Şi Geneviève se retrase. Maurice îşi luă rămas bun de la toţi comesenii, salută în chip deosebit pe Morand, care îi plăcuse mult de tot, strânse mâna lui Dixmer şi plecă zăpăcit, dar mai degrabă bucuros decât întristat din pricina feluritelor întâmplări care îi umpluseră seara. — Penibilă, inoportună întâlnire! spuse, după plecarea lui Maurice, tânăra noastră Geneviève, izbucnind în plâns în faţa soţului său care o însoţise până în apartamentul ei. — Aşi! cetăţeanul Maurice Lindey, patriot recunoscut, este, dimpotrivă, o grozav de preţioasă achiziţie pentru un biet tăbăcar ca mine, care are marfă de contrabandă, răspunse Dixmer, surâzând. — Aşadar, crezi, dragul meu?..., întrebă sfios Geneviève. — Cred că pune asupra casei noastre o pecete, de absolvire penală şi-i acordă şi un brevet de patriotism. Şi mai cred că, începând din seara asta chiar, Cavalerul de Maison-Rouge va fi în siguranţă la noi. Şi Dixmer, sărutându-şi soţia pe frunte cu o afecţiune mai curând paternă decât conjugală, o lăsă în pavilionul acela mic, care îi era destinat în întregime, şi trecu în cealaltă parte a clădirii pe care o locuia, cu oaspeţii pe care i-am văzut stând în jurul mesei.     Capitolul X CÂRPACIUL SIMON   Era pe la începutul lunii mai. O zi senină umfla piepturile istovite de inhalarea ceţurilor îngheţate din timpul iernii, iar razele unui soare călduţ şi dătător de viaţă se revărsau peste zidurile sumbre ale închisorii Temple. În ghereta interioară, care despărţea turnul de grădinile fostei mănăstiri, râdeau şi fumau soldaţii din postul de gardă. Dar cu toate că ziua era frumoasă şi arestatelor li se îngăduise să coboare şi să se plimbe prin grădină, cele trei femei nu primiseră. De la execuţia soţului ei, regina se mulţumea să stea cu încăpăţânare în încăperea ei, ca să nu fie silită să treacă prin faţa uşii apartamentului pe care-l ocupase regele, la etajul al doilea. Când ieşea la aer, şi asta cu totul întâmplător, de la fatala dată de 21 ianuarie, se ducea în vârful turnului, ale cărui creneluri fuseseră închise cu obloane. Oştenii din gărzile naţionale de serviciu, preveniţi că cele trei femei aveau permisiunea să iasă, aşteptară, aşadar, zadarnic toată ziua ca ele să binevoiască să se folosească de acea îngăduinţă. Către ceasurile cinci, un bărbat coborî şi se apropie de sergentul comandant al postului. — A! tu eşti, taică Tison! spuse cel ce părea un om din Garda naţională, bine dispus. — Da, sunt eu, cetăţene. Îţi aduc din partea municipalului Maurice Lindey, prietenul tău, care-i acolo sus, permisul acesta pe care Consiliul închisorii Temple l-a acordat fiicei mele ca să vină astă-seară s-o vadă pe maică-sa. — Şi tu pleci tocmai in clipa în care vine fiică-ta, tată denaturat? îl întrebă sergentul. — Ei! plec de nevoie, cetăţene sergent. Nădăjduiam şi eu s-o văd pe biata-mi copilă, pe care n-am mai văzut-o de două luni, şi s-o îmbrăţişez... ştii, aşa, din toată inima, cum se spune, ca un tată. Da' poftim! du-te la plimbare. Slujba, slujba asta păcătoasă mă sileşte să plec. Trebuie să mă duc la Comună să-mi dau raportul. O birjă m-aşteaptă la poartă cu doi jandarmi şi asta tocmai în clipa în care are să vină biata mea Sophie.  — Ce tată nenorocit! făcu sergentul.   Căci astfel dragostea de ţară Sugrumă-n tine vocea sângelui,  Una geme şi-alta zbiară  Jertfind datoriei...   Ia spune, taică Tison, de găseşti din întâmplare o rimă la sângelui, ai să mi-o raportezi, da? Pentru moment îmi lipseşte. — Şi tu, cetăţene sergent, când are să vină fiică-mea s-o vadă pe biata maică-sa, care moare că n-o mai vede, ai s-o laşi să treacă? — Permisul e-n regulă, răspunse sergentul, în care cititorul l-a şi recunoscut, fără îndoială, pe amicul nostru Lorin. Aşa că n-am nimica de spus contra: cum vine fiică-ta, intră. — Mulţumesc, viteze termopil, mulţumesc, spuse Tison. Şi, ieşind spre a se duce să-şi dea raportul la Comună, şopti: — Biata nevastă-mea, ce fericită are să fie! Ştii tu, cetăţene sergent, spuse un soldat din Garda naţională, văzându-l pe Tison că pleacă şi auzind cuvintele pe care le rostise când se îndepărta, ştii tu că lucrurile astea te fac să te-nfiori până-n adânc? — Ce lucruri, cetăţene Devaux? întrebă Lorin. — Cum se poate, zise milostivul soldat din Garda naţională, să-l vezi pe omul ăsta cu faţa atât de cruntă, cu inima tare ca bronzul, pe acest paznic neîndurător al reginei, plecând cu lacrimi în ochi, pe jumătate de bucurie, pe jumătate de amărăciune, la gândul că nevastă-sa are să-şi vadă fiica şi el nu!? Nu trebuie să te gândeşti prea mult la asemenea lucruri, cetăţene sergent, căci zău, pe bună dreptate, te-ntristezi... — Fără-ndoială că nu trebuie şi iată de ce nu se gândeşte nici unul acesta, care pleacă cu lacrimi în ochi, cum spuneai tu. Dar la ce oare ar trebui să se gândească el? Ei, la ce? Că s-au împlinit trei luni bune de când femeia asta pe care-o maltratează fără milă nu şi-a văzut nici ea copilul. Şi nu se gândeşte la nenorocirea ei, se gândeşte numai la nenorocirea lui; iată, asta-i! E drept că femeia asta a fost regină, urmă Agentul pe un ton ironic al cărui sens ar fi fost greu de interpretat, şi că nu eşti nicidecum silit să te porţi cu o regină aşa cum te porţi cu femeia unui muncitor cu ziua. — N-are a face; oricum, toată povestea asta e tare tristă, zise Devaux.  — Tristă, dar necesară, spuse Lorin. Cel mai bine e, cum spus şi tu, să nu te gândeşti...  Şi se apucă să fredoneze:   Ieri Nicetta,  Pe sub boschete — Sumbre, cochete,  Umbla singurea.   Aici ajunsese Lorin cu cântecu-i bucolic când, dintr-o dată, se auzi un zgomot mare dinspre partea stângă a postului de gardă: era un amestec de înjurături, de ameninţări şi plânsete. — Ce-i asta? întrebă Devaux. — S-ar zice că-i o voce de copil, răspunse Lorin, trăgând cu urechea. — Da, da, încuviinţă soldatul din Garda naţională, un biet micuţ pe care-l bate; la drept vorbind, n-ar trebui trimişi decât cei care n-au copii. — Ia zi, vrei să cânţi? se auzi un glas răguşit de om beat. Şi glasul prinse a cânta, de parcă ar fi dat tonul:   Cocoana Veto a promis  Să-ucidă tot ce-i în Paris...   — Nu, răspunse copilul, nu cânt. — Ia zi, nu vrei să cânţi?   Cocoana Veto a promis...  Şi glasul se porni din nou: Nu, răspunse copilul, nu, nu, nu... — Ei! stârpitură netrebnică! făcu vocea aceea răguşită. Şi un şuier de curea despică aerul. Copilul scoase un urlet de durere. — Drăcia dracului! izbucni Lorin, mârşavul acela de Simon îl bate iarăşi pe micul Capet. Câţiva soldaţi din Garda naţională ridicară din umeri, doi sau trei încercară să zâmbească. Devaux se sculă în picioare şi plecă. — Spuneam eu bine că aici n-ar trebui să intre nici un tată. Deodată o uşă scundă se deschise şi copilul regelui, gonit de biciul paznicului, făcu, alergând, câţiva paşi în curte; dar, când trecu, ceva greu căzu pe pavaj şi-l lovi în cădere peste picior. — Vai! strigă copilul. Şi, poticnindu-se, căzu pe-un genunchi. — Adu-mi înapoi calapodul, pocitanie, hai, că de nu... Copilul se ridică şi clătină din cap în semn de refuz. — Ei, ei! strigă Lorin, încruntând din sprâncene, încotro ai pornit-o aşa, meştere Simon? — Să-l pedepsesc pe puiul ăsta de lup, răspunse cârpaciul. — Şi de ce să-l pedepseşti? întrebă Lorin. — De ce? — Da, de ce? — Pentru că lepădătura asta nu vrea nici să cânte ca un patriot cumsecade, nici să lucreze ca un cetăţean cinstit. — Ei bine, şi ce te priveşte? îi spuse Lorin. Ce, naţiunea ţi l-a încredinţat pe Capet ca să-l înveţi să cânte? — Ei na! făcu Simon mirat, dar ce te-amesteci tu, cetăţene sergent? Fă bine şi răspunde-mi. — De ce m-amestec eu? M-amestec ca orice om de suflet. Şi e nedemn pentru un om de suflet să vadă cum e bătut un copil şi să accepte să fie bătut sub ochii lui. — Aşi! e fiul tiranului. — E un copil, un copil care n-a luat parte la crimele tatălui său, un copil care e nevinovat şi, ca atare, nu trebuie pedepsit. — Şi eu îţi spun că mi-a fost încredinţat ca să fac din el ce poftesc. Şi poftesc să cânte cântecul Cocoanei Veto, şi are să-l cânte. — Dar bine, nenorocitule, spuse Lorin, cocoana Veto e maică-sa, mama copilului ăstuia. Ţi-ar plăcea să-ţi fie silit fiul să cânte că tu eşti o canalie? — Eu? urlă Simon. Ei lasă, aristocrat păcătos de sergent! — Ia ascultă, fără insulte, strigă şi Lorin. Eu nu sunt Capet, eu… şi nu-s pus cu sila să cânt. — Am să pun să te-aresteze, păcătosule! — Tu? făcu Lorin, tu ai să pui să m-aresteze? Ia încearcă numai să pui s-aresteze pe un termopil! — Bine, bine, cine râde la urmă râde mai bine. Până una-alta, Capet, ia calapodul de-acolo şi vino să faci gheata, altfel e vai de capul tău!... Iar eu, izbucni Lorin, pălind îngrozitor şi făcând un pas înainte, cu pumnii strânşi şi dinţii încleştaţi, eu îţi spun că n-are să ridice calapodul, şi-ţi mai spun că n-are să facă nici o gheată, auzi tu, blestemat caraghios? A! da, ai acolo o sabie mare, dar află că nu mă tem de ea, cum nu mă tem nici de tine. Îndrăzneşte numai s-o tragi din teacă. — Blestemăţie! urlă Simon făcând spume la gură de furie. În clipa aceea două femei intrară în curte. Una dintre ele ţinea o hârtie în mână; se îndreptă spre santinelă, adresându-i-se. — Cetăţene sergent! strigă santinela, e fata lui Tison, care cere s-o vadă pe maică-sa. — Las-o să treacă deoarece Consiliul închisorii Temple a aprobat, spuse Lorin, care nu voi să se întoarcă nici o clipă, de teamă ca Simon să nu se folosească de neatenţia lui şi să înceapă iar să bată copilul. Santinela lăsă cele două femei să treacă, dar abia urcaseră patru trepte ale scării întunecoase când îl întâlniră pe Maurice Lindey, care cobora pentru o clipă în curte. Noaptea aproape că se lăsase, aşa că nu li se puteau desluşi trăsăturile chipului. Maurice le opri. — Cine sunteţi voi, cetăţenelor, întrebă el, şi ce doriţi? — Eu sunt Sophie Tison, spuse una dintre cele două tinere. Am obţinut autorizaţia să-mi văd mama şi am venit s-o văd. — Da, încuviinţă Maurice, dar autorizaţia e pentru tine, cetăţeană. — Mi-am adus prietena ca să fim cel puţin două fete în mijlocul atâtor soldaţi. — Foarte bine, dar prietena ta n-are voie să urce. — Fie cum doreşti, cetăţene, spuse Sophie Tison, strângând-o de mână pe prietena ei, care, lipită de zid, părea cuprinsă de uimire şi de spaimă. — Cetăţeni paznici, strigă Maurice, ridicând capul şi adresându-se santinelelor care erau postate la fiecare etaj, lăsaţi liberă trecerea cetăţenei Tison; prietena ei nu are voie să intre. Va aştepta pe scară, iar voi să vegheaţi să nu i se întâmple nimic. — Da, cetăţene, am înţeles, răspunseră santinelele. — Puteţi să urcaţi, le spuse Maurice. Cele două femei trecură. Cât despre Maurice, el sări peste patru sau cinci trepte, câte-i mai rămăseseră de coborât, şi înainta repede în curte. — Ce-i asta, îi întrebă pe soldaţii din Garda naţională, cine face asemenea zarvă? Se aud ţipete de copil până în anticamera prizonierelor. — Ce să fie? răspunse Simon, care, deprins cu procedeele cetăţenilor municipali, crezu, zărindu-l pe Maurice, că-i vin ajutoare, iacă trădătorul ăsta de aristocrat, iacă, individul ăsta mă opreşte să-l chelfănesc pe Capet. Şi-l arătă cu pumnul pe Lorin. — Da, fir-ar el al dracului, îl opresc, răcni Lorin, scoţându-şi sabia din teacă, şi dacă îndrăzneşti să-mi mai spui o dată individ, aristocrat sau trădător, să ştii că vâr sabia în tine. Ameninţări! strigă Simon. Unde-i straja? Unde-i straja?  Eu sunt straja, răspunse Lorin. Nu mă chema, că dacă vin la tine, te distrug. — Ajutor! cetăţene municipal, sări! urlă Simon ameninţat de data asta serios de către Lorin. — Cetăţeanul sergent are dreptate, răspunse cu răceală municipalul pe care Simon îl chemase în ajutor, tu necinsteşti naţiunea; laşule, baţi un copil. — Şi încă de ce-l bate, înţelegi tu, Maurice? Pentru că băiatul nu vrea să cânte Cocoana Veto, pentru că fiul nu vrea să-şi insulte mama. — Mizerabile! se răsti la el Maurice. — Şi tu? se miră Simon. Aşadar, sunt înconjurat numai de trădători. — Ei, ticălos netrebnic ce eşti! exclamă cetăţeanul municipal, punându-i mână în gât lui Simon şi smulgându-i cureaua din mână. Încearcă numai să faci dovadă că Maurice Lindey e trădător. Şi îl lovi cu toată puterea pe cârpaci cu cureaua peste umeri. — Mulţumesc domnule, zise copilul care privea cu stoicism scena de mai sus, dar are să se răzbune pe mine. — Vino, Capet, spuse Lorin, vino, băiete; dacă te mai bate, strigă ajutor şi va fi pedepsit, călăul. Hai, hai, micule Capet, intră în turn. — De ce mă numiţi Capet, dumneavoastră care mă apăraţi? întrebă copilul. Doar ştiţi prea bine că nu mă cheamă Capet. — Cum asta? Nu te cheamă aşa? se miră Lorin. Dar cum te cheamă pe tine? — Pe mine mă cheamă Ludovic Carol de Bourbon. Capet e numele unuia dintre strămoşii mei. Doar ştiu istoria Franţei, o ştiu de la tata. — Şi tu vrei să-l înveţi să facă papuci pe-un copil care a învăţat istoria Franţei de la rege? strigă Lorin. Haida-de! — Ei, fii pe pace, îi spuse Maurice băiatului. Am să fac raport. — Şi eu am să fac unul, izbucni Simon. Am să spun şi că în loc de-o femeie care avea dreptul să intre în turn, ai lăsat să treacă două. Într-adevăr, în clipa aceea cele două femei ieşeau din donjon. Maurice dădu fuga la ele. — Ei, cetăţeană, zise el, adresându-i-se celei de lângă el, ţi-ai văzut mama? Sophie Tison se strecură într-o clipă între cetăţeanul municipal şi prietena ei. — Da, cetăţene, am văzut-o, mulţumesc, răspunse ea. Maurice ar fi vrut s-o vadă pe prietena tinerei fete sau măcar să-i audă vocea, dar fata era învăluită în mantie şi părea hotărâtă să nu rostească nici un cuvânt. Ba chiar i se păru că tremură. Spaima ei îl făcu să aibă bănuieli. Urcă în grabă, şi, ajungând în prima cameră, văzu prin uşa cu geam cum regina, în cealaltă cameră, ascundea în buzunar ceva ce Maurice bănui c-ar fi un bilet.  — Vai! făcu el, să fi fost oare păcălit? Îşi chemă numaidecât colegul. — Cetăţene Agricola, intră la Maria-Antoaneta şi vezi să n-o scapi din ochi. — Na! exclamă municipalul, să fi...? Intră, îţi spun, şi nu mai pierde nici o clipă, nici un minut, nici o secundă. Cetăţeanul municipal intră la regină. — Cheamă pe nevasta lui Tison, spuse el unui soldat din gardă. După cinci minute, femeia lui Tison veni radioasă. — Mi-am văzut fata, zise ea. — Unde? întrebă Maurice. — Chiar aici, în anticameră. — Bine. Şi fiică-ta n-a cerut cumva s-o vadă pe austriacă? — Nu. — N-a intrat la ea? — Nu. — Şi-n vreme ce stăteai de vorbă cu fiică-ta, n-a ieşit nimeni din camera prizonierelor? — Parcă eu mai ştiu? Mă uitam la fiică-mea pe care n-o văzusem de trei luni. — Ia gândeşte-te bine şi adu-ţi aminte. — Ah! da, cred că mi-aduc aminte. — Ce? — Cine? Maria-Tereza? — Da. — Şi a vorbit cu fiică-ta? — Nu. — N-a ridicat nimic de pe jos?  — Fiică-mea? — Nu ,fiica Mariei-Antoaneta. — Ba da, şi-a ridicat batista. — Vai nenorocite! strigă Maurice.  Se repezi la funia unui clopot pe care-l trase cu putere. Era clopotul de alarmă.   

Capitolul XVIII NORI   În afara exaltării primelor priviri schimbate, Maurice îşi dădu seama că felul cum a fost primit de Geneviève e mult sub aşteptările lui; se bizuia pe momentul când va rămâne singur cu ea pentru a recâştiga calea pe care-o pierduse, sau, cel puţin, pe care i se părea c-o pierduse, în desfăşurarea sentimentelor sale. Dar Geneviève îşi avea planul ei bine chibzuit. Ea se întemeia pe faptul că n-are să-i dea prilejul unei întâlniri între patru ochi, cu atât mai mult cu cât îşi aducea aminte cât de primejdiose erau aceste întâlniri intime, din pricina farmecului lor. Maurice îşi punea speranţele în cea de-a doua zi, dar o rudă, fără îndoială prevenită, venise să-i facă o vizită şi Geneviève o oprise. De data aceea nu era nimic de zis, căci s-ar fi putut ca Geneviève să nu aibă nici o vină. La plecare, Maurice a primit sarcina să însoţească ruda, care locuia în strada Fosses-Saint-Victor. Când se despărţiră, Maurice plecă botos, dar Geneviève îi zâmbi şi el luă zâmbetul acela drept o făgăduială. Vai! Maurice se înşela. A doua zi, la 2 iunie, zi groaznică în care s-a înfăptuit căderea girondinilor, Maurice s-a descotorosit de Lorin, prietenul lui, care voia cu orice preţ să-l ia cu el la Convenţie, şi amână toate treburile ca să se ducă să-şi vadă iubita. Zeiţa libertăţii avea o rivală grozavă în Geneviève. Maurice o găsi pe Geneviève în salonaşul ei, o Geneviève plină de graţie şi foarte prevenitoare; dar împreună cu ea se afla o menajeră tânără, cu o cocardă tricoloră, care broda monograme pe nişte batiste, lângă fereastră, şi care nu s-a dezlipit de la locul ei. Maurice încruntă din sprâncene. Geneviève văzu că olimpianul era prost dispus şi atunci încercă să fie de două ori mai prevenitoare ca de obicei. Dar cum nu împinse amabilitatea chiar până într-atât încât să expedieze din cameră pe tânăra-i îndatoritoare, Maurice îşi pierdu răbdarea şi plecă cu un ceas mai devreme ca de obicei. Toate puteau fi pur şi simplu întâmplătoare, drept care Maurice se înarmă cu răbdare. În seara aceea, dealtfel, situaţia ajunsese atât de înspăimântătoare încât, cu toate că de-o bucată de vreme Maurice trăia în afara problemelor politice, zvonurile ajunseră până la el. Numai prăbuşirea partidului care domnise zece luni în Franţa îl putea sustrage din zbuciumul dragostei. A doua zi, aceeaşi manevră din partea Genevièvei. Prevăzând sistemul, Maurice îşi hotărâse un plan; la zece minute de la sosirea lui, văzând că, după ce isprăvise de monogramat o duzină de batiste, slujnica se apucă de şase duzini de şervete, Maurice scoase ceasornicul, se ridică, o salută pe Geneviève şi plecă fără să scoată un singur cuvânt. Ba mai mult încă, plecând nu-şi întoarse capul nici măcar o dată. Geneviève, care se ridicase să-l urmărească cu privirea prin grădină, rămase o clipă cu mintea pustiită, palidă şi nervoasă, după care se lăsă pe scaun, consternată cu desăvârşire de urmările diplomaţiei sale. În clipa aceea intră Dixmer. — Maurice a plecat? exclamă el plin de uimire. — Da, bâlbâi Geneviève. — Dar abia sosise? — Cam de vreun sfert de ceas. — Deci se întoarce? — Mă îndoiesc. — Du-te şi lasă-ne puţin singuri, Muguet , zise Dixmer. Slujnica îşi luase numele ăsta de floare fiindcă nu putea suferi numele de Maria pe care avusese nenorocul să-l aibă, la fel cu austriaca. La invitaţia stăpânului se sculă şi plecă. — Ei bine, draga mea Geneviève, întrebă Dixmer, ai încheiat pace cu Maurice? — Dimpotrivă, dragul meu, cred că niciodată n-a existat mai multă răceală între noi ca acum. — Şi cine-i de vină de data asta? întrebă iarăşi Dixmer. — Maurice, fără îndoială. — Să vedem: lasă-mă pe mine să fiu arbitru. — Cum! exclamă Geneviève, înroşindu-se, nu ghiceşti? — De ce s-a supărat? Nu. — A prins ciudă pe Muguet, după cât se pare. — Ei! serios? Atunci trebuie s-o concediem pe fata asta. Pentru o slujnică n-am să mă lipsesc eu de-un prieten ca Maurice.. — Oh! făcu Geneviève, cred că n-are s-ajungă până acolo încât să pretindă s-o alungăm din casă. I-ar fi destul... — Ce? — S-o scot din camera mea. — Să ştii că Maurice are dreptate, spuse Dixmer. Maurice vine să te vadă pe dumneata, nu pe Muguet: aşa că nu-i nevoie ca Muguet să fie acasă când vine el. Geneviève se uită la soţul ei, plină de uimire. — Dar, dragul meu... spuse ea. — Geneviève, o înrerupse Dixmer, credeam că am în dumneata un aliat care îmi va uşura misiunea pe care mi-am luai-o şi, iată, dimpotrivă, temerile dumitale ne măresc îndoit greutăţile. Sunt patru zile de când credeam că totul s-a lămurit între noi şi când colo trebuie s-o luăm de la început. Geneviève, nu ţi-am spus oare că am toată încrederea în dumneata, în cinstea dumitale? Nu ţi-am spus că ar trebui ca Maurice să fie din nou prietenul nostru, mai intim şi mai încrezător ca niciodată? Vai, Doamne!, veşnicele obstacole pe care le pun femeile în calea proiectelor noastre! — Dar, dragul meu, n-ai cumva alt mijloc? Pentru noi toţi, ţi-am spus-o doar, ar fi mai bine ca domnul Maurice să fie îndepărtat. — Da, pentru noi toţi, poate, dar pentru aceea care-i mai presus de noi toţi, pentru aceea căreia i-am jurat să-i sacrificară averea, viaţa şi chiar onoarea, trebuie neapărat ca tânărul să se întoarcă. Ştii oare că s-au iscat bănuieli în privinţa lui Turgy, şi că e vorba să li se dea alt slujitor principeselor? — Bine, am s-o scot afară pe Muguet. — Ei, Doamne-Dumnezeule! Geneviève, se înfierbântă Dixmer, făcând un gest de nerăbdare, atât de rar la omul acesta, de ce-mi vorbeşti acum de asta? De ce-mi abaţi calea gândurilor mele cu ale dumitale? De ce-mi faci greutăţi în plus peste greutăţile mele? Geneviève, ca femeie devotată şi cinstită, fă ceea ce crezi că trebuie să faci, atâta-ţi spun. Mâine nu sunt acasă, mâine îl înlocuiesc pe Morand în lucrările sale de inginer. N-am să iau cina cu voi, dar el o va lua. Are ceva să-i ceară lui Maurice, are să-ţi explice el despre ce e vorba. Ceea ce are să-i ceară, gândeşte-te, Geneviève, e lucrul cel mai important, dar nu e scopul pe care-l urmărim, e numai mijlocul, e ultima speranţă a omului acestuia atât de bun, atât de nobil, atât de devotat, a protectorului dumitale şi al meu, pentru care ar trebui să ne dăm şi viaţa. — Şi pentru care sunt gata să mi-o dau pe-a mea! izbucni Geneviève cu entuziasm. — Ei bine, Geneviève, nu ştiu cum de n-ai fost în stare să faci în aşa fel încât omul acesta să fie îndrăgit de Maurice, ceea ce era atât de important. Astăzi, în proasta stare de spirit în care l-ai adus, Maurice i-ar putea refuza lui Morand ceea ce are să-i ceară şi ceea ce trebuie cu orice preţ să obţinem. Vrei acuma să-ţi spun, Geneviève, unde au să-l ducă pe Morand toate susceptibilităţile, exagerările şi reticenţele dumitale sentimentale? — O! domnule, izbucni Geneviève, împreunându-şi mâinile şi pălind, domnule, să nu mai vorbim niciodată de asta! — Ei atunci, urmă Dixmer, punându-şi buzele pe fruntea soţiei sale, fii tare şi gândeşte-te. Şi plecă. — O! Doamne! Doamne! şopti Geneviève, îngrozită, cu câtă înverşunare mă împing ei să încuviinţez dragostea spre care zboară tot sufletul meu!... A doua zi era zi de sărbătoare, a zecea zi a decadei republicane. Se făcuse un obicei în familia Dixmer, ca dealtfel în toate familiile burgheze din acea vreme: duminica şi-n zilele de sărbătoare un prânz mai lung şi mai ceremonios ca-n celelalte zile ale săptămânii. De când devenise intimul familiei, Maurice, poftit odată pentru totdeauna la asemenea ospeţe, nu lipsise încă niciodată. În acele zile, cu toate că îndeobeşte nu se aşezau la masă decât la cesurile două, Maurice venea exact la amiază. După felul în care plecase, Geneviève se temea aproape că n-are să-l mai vadă. Într-adevar, ceasul bătu ora amiezii fără ca Maurice să se fi zărit; apoi douăsprezece jumătate, apoi unu. Ar fi cu neputinţă să arătăm ce se petrecea în timpul acelei aşteptări în sufletul Genevièvei. Mai întâi se îmbrăcase cât mai simplu cu putinţă, apoi, văzând că întârzie să vină, îşi puse, dintr-o cochetărie atât de firească femeii, o floare la cingătoare şi o floare în păr, şi continuă să aştepte, simţind cum i se strânge inima din ce în ce mai tare. Ajunseseră astfel aproape de clipa în care să se aşeze la masă şi Maurice tot nu se arătase. La orele două fără zece minute, Geneviève auzi tropotul calului lui Maurice, tropot pe care îl cunoştea atât de bine. — Oh! iată-l, izbucni ea. Orgoliul n-a putut învinge dragostea. Mă iubeşte! Mă iubeşte! Maurice descălecă, dădu calul pe mâna băiatului grădinar, dar îi porunci să-l aştepte pe locul în care se afla. Geneviève îl privea cum coboară, dar văzu cu îngrijorare că grădinarul nu duce calul la grajd. Maurice intră. În ziua aceea strălucea de frumos ce era. Haina-i largă, neagră, în carouri mari, vesta albă, pantalonii din piele de căprioară, conturându-i picioarele modelate parcă după cele ale lui Apolo, gulerul din pânză fină de batist alb şi pletele frumoase, descoperind o frunte mare, nobilă, toate la un loc alcătuiau tipul unui bărbat distins şi puternic. Intră. Aşa cum am mai spus, prezenţa lui îi umplea inima de fericire Genevièvei, care îl întâmplină radioasă. — Ah! iată-te, în sfârşit, zise ea, întinzându-i mâna. Iei masa cu noi, nu-i aşa? — Dimpotrivă, cetăţeană, răspunse Maurice cu un ton rece, venisem să vă cer îngăduinţa de-a lipsi. — De-a lipsi? — Da, treburile de la secţie îmi reclamă prezenţa. M-am temut să nu mă învinuiţi că sunt nepoliticos; iată de ce am venit. Geneviève, fericită abia de-o clipă, simţi că inima i se încrâncenează iarăşi. — Oh! Dumnezeule! izbucni ea, şi Dixmer care nu ia masa cu noi, care era sigur că te găseşte la întoarcere, mi-a dat misiunea să te reţin. — A! atunci îţi înţeleg stăruinţa, doamnă. E o poruncă a soţului dumitale. Şi eu care nici gând s-o ghicesc şi pe asta! Într-adevăr, niciodată n-am să mă vindec de trufia mea. — Maurice! — Mie-mi revine sarcina de-a ţine seama mai curând de acţiunile decât de vorbele dumitale; eu trebuie să înţeleg că, dacă Dixmer nu e de faţă, e un motiv în plus să nu rămân. Lipsa lui ar însemna o stânjenire sporită pentru dumneata. — Dar de ce? întrebă cu sfiiciune Geneviève. — Pentru că de când m-am întors pari a-ţi da toată osteneala să mă ocoleşti. Pentru că m-am întors pentru dumneata, numai pentru dumneata, o ştii prea bine, o! Doamne-Dumnezeule! şi că de când m-am întors am găsit totdeauna, fără încetare, mereu pe alţii şi niciodată pe dumneata. — Iată-te iarăşi supărat, dragă prietene, şi cu toate acestea eu fac tot ce-mi stă în putinţă... — Nu-i adevărat, Geneviève, poţi să faci mai mult. Sau să mă primeşti ca mai înainte, sau să mă alungi de-a binelea. — Hai, Maurice, spuse cu duioşie Geneviève, înţelege în ce situaţie mă aflu, ghiceşte-mi temerile şi spaimele şi nu mai face pe tiranul cu mine. Şi tânăra femeie se apropie de el şi-l privi cu tristeţe. Maurice tăcu. — Dar spune-mi ce vrei? urmă ea. — Vreau să te pot iubi, Geneviève, fiindcă simt că acuma nu mai pot trăi fără dragostea pe care ţi-o port. — Maurice, fie-ţi milă! — Atunci, doamnă, izbucni Maurice, ar trebui să mă laşi să mor. — Să mori? — Da, să mor, sau să uit. — Aşadar, dumneata ai putea să uiţi? exclamă Geneviève, ale cărei lacrimi urcară din inimă şi-i umplură ochii. — Vai! nu, nu, şopti Maurice, căzând în ghenunchi, nu, Geneviève, să mor, poate, să uit, niciodată, niciodată! — Şi totuşi, urmă Geneviève cu hotărâre, ar fi cel mai bine, Maurice, fiindcă dragostea asta e criminală. — I-ai spus asta şi domnului Morand? întrebă Maurice, revenind subit la răceala-i de mai înainte. — Domnul Morand nu-i nebun ca dumneata, Maurice, şi n-am avut niciodată prilejul să-i arăt felul în care ar trebui să se poarte în casa unui prieten. — Mă prind pe orice, răspunse Maurice, surâzând cu ironie, mă prind pe orice că, dacă Dixmer ia masa în altă parte, Morand nu va lipsi. Ah! iată ce motive serioase trebuie să-mi opui, Geneviève, ca să mă împiedici să te iubesc. Căci atâta vreme cât va fi aici, în coasta dumitale, fără să te părăsească nici o clipă, urmă el cu dispreţ, nu, nu, n-am să te iubesc, sau, cel puţin, n-am să recunosc că te iubesc. — Iar eu, izbucni Geneviève, scoasă din fire de aceea veşnică suspiciune, strângându-l de braţ pe tânărul nostru, cu un soi de frenezie, eu îţi jur, înţelege bine, Maurice, şi asta ţi-o spun o dată pentru totdeauna, ţi-o spun ca să nu ne mai întoarcem la asemenea subiect niciodată, îţi jur că Morand nu mi-a adresat niciodată măcar un cuvânt de dragoste, că Morand nu m-a iubit niciodată şi că niciodată Morand nu mă va iubi. Îţi jur pe cinstea mea, pe sufletul mamei mele. — Vai! exclamă Maurice, cât aş vrea să te cred! — Oh! crede-mă, sărman nebun! spuse ea cu un surâs care pentru oricine afară de un gelos ar fi fost o mărturisire plină de farmec. Crede-mă! Dealtfel, vrei să ştii mai mult? Ei bine, află că Morand iubeşte o femeie în faţa căreia dispar toate femeile de pe pământ, aşa cum florile de câmp dispar în faţa stelelor de pe cer. — Şi cine-i femeia, întrebă Maurice, care poate eclipsa într-atât pe celelalte femei, când printre ele se află Geneviève? — Cea pe care-o iubeşti, răspuse Geneviève surâzând, nu-i ea totdeauna capodopera creaţiei? — Atunci, urmă Maurice, dacă nu mă iubeşti, Geneviève... Tânăra noastră aşteaptă cu îngrijorare sfârşitul frazei lui. — Dacă nu mă iubeşti, spuse Maurice mai departe, poţi cel puţin să-mi juri că nicidată n-ai să iubeşti pe altul? — Oh! cât despre asta, Maurice, ţi-o jur şi încă din toată inima, exclamă Geneviève, încântată că Maurice, el singur, îi oferea asemenea tranzacţie cu conştiinţa ei. Maurice cuprinse amândouă mâinile pe care Geneviève le înălţa spre cer şi le acoperi cu sărutări fierbinţi. — Ei bine, acum, spuse el, am să fiu bun, înţelegător şi încrezător, acum am să fiu generos. Vreau să-ţi surâd, vreau să fiu fericit. — Şi n-ai să ceri nimic mai mult? — Am să încerc. — Acuma, spuse Geneviève, socot să e inutil să-ţi mai ţină calul pregătit de plecare. Secţia n-are decât s-aştepte. — Vai! Geneviève, cât aş dori ca lumea întreagă să aştepte şi eu s-o pot face s-aştepte pentru dumneata. Se auziră paşi în curte. — Vine cineva să ne spună că masa e gata, spuse Geneviève. Îşi strânseră mâinile pe furiş. Tocmai Morand fu acela care venea să spună că nu mai erau aşteptaţi, pentru a se aşeza la masă, decât Maurice şi Geneviève. Şi el se gătise pentru prânzul acela de duminică.     Capitolul XIX CEREREA   Gătit cu atâta bun-gust, Morand trezise o mare curiozitate în ochii lui Maurice. Chiar şi cel mai rafinat dintre tinerii regalişti eleganţi ai epocii n-ar fi găsit nici un cusur nodului cravatei, cutelor cizmelor sau ţesăturii fine a cămăşii sale. Dar trebuie să mărturisim că avea acelaşi păr şi purta aceiaşi ochelari. I se păru atunci lui Maurice, până într-atât îl liniştise jurământul Geneviève, i se păru, ziceam, că îi vede pentru întâia oară părul şi ochelarii în adevărata lor lumină. „Al dracului să fiu, îşi spuse Maurice în sinea lui, îndreptându-se spre Morand ca să-l salute, al dracului să fiu dac-oi mai fi vreodată gelos pe tine, brave cetăţene Morand! Dacă vrei, n-ai decât să-ţi pui în fiecare zi hainele de duminică de culoarea guşei de hulub şi să-ţi faci pentru sărbători un costum ţesut din aur. Cu începere de astăzi îţi făgăduiesc că n-am să mă mai uit decât la părul tău şi la ochelarii pe care-i porţi, şi mai ales n-am să te mai învinuiesc că o iubeşti pe Geneviève." După un asemenea monolog, e de la sine înţeles că strânsoarea mâinii date cetăţeanului Morand a fost cu mult mai sinceră şi mai cordială ca de obicei. Altfel decât altădată, prânzul s-a desfăşurat între puţini. Nu erau decât trei tacâmuri pe o masă îngustă. Maurice pricepu că pe sub masă va putea da peste piciorul Genevièvei; piciorul va continua fraza mută, de dragoste, pe care o începuse mâna. S-au aşezat la masă. Maurice o vedea pe Geneviève dintr-o parte; ea şedea împotriva luminii: păru-i negru bătea în reflexe albastre ca pana corbului; tenul îi strălucea, iar ochii erau umezi de dragoste. Maurice căută şi dădu peste piciorul Genevièvei. La prima atingere, căutând o reacţie pe chipul ei, o văzu în acelaşi timp roşind şi pălind. Picioruşul rămase însă paşnic sub masă, adormit între ale lui. În hainele-i guşă de hulub, Morand părea că-şi regăsise dis poziţia sărbătorească, spiritul sclipitor şi captivant pe care Maurice îl văzuse uneori ţâşnind de pe buzele acestui om straniu şi pe care fără îndoială că l-ar fi însoţit flacăra din ochi, dacă ochelarii verzi n-ar fi acoperit-o cu desăvârşire. Spuse mii de năzbâtii fără să râdă deloc; tocmai în aerul serios şi imperturbabil consta puterea glumelor lui Morand şi din el se desprindea farmecul acela ciudat al spiritelor sale. Negustorul acesta, care călătorise atâta pentru comerţul de piei de toate soiurile, de la piele de panteră până la cele de iepure, chimistul ăsta cu braţele roşii, cunoştea Egiptul ca şi Herodot, Africa la fel cu Levaillant şi Opera ori iatacurile femeilor ca un tânăr galant al regatului. — Dar, zău, cetăţene Morand, exclamă Maurice, dumneata nu eşti pur şi simplu un om cu multe cunoştinţe, ci un adevărat savant.  — Am văzut atâtea, dar mai cu seamă am citit mult, răspunse Morand. Pe urmă, nu trebuie oare să te pregăteşti puţin şi pentru viaţa de plăceri căreia mă gândesc să mă dedau de îndată ce voi face avere? E timpul, cetăţene Maurice, e timpul! — Ei! făcu Maurice, dumneata vorbeşti de parcă ai fi bătrân. Ce vârstă ai? Morand se întoarse tresărind la întrebarea lui Maurice, atât de firească. — Am treizeci şi opt de ani, răspunse el .Eh! asta înseamnă să fii savant, cum spui dumneata, să nu mai ai vârstă. Geneviève începu să râdă; Maurice râse şi el; Morand se mulţumi să zâmbească. — Şi spui că ai călătorit mult? îl întrebă Maurice, strângând între ale sale piciorul Genevièvei, care încerca pe nesimţite să scape de strânsoare. — O parte din tinereţea mea, răspunse Morand, s-a scurs în străinătate. — Ai văzut multe; iarta-mă, ar fi trebuit să spun că ai observat, urmă Maurice, căci un om ca dumneata nu poate să vadă fără să observe. — Pe cinstea mea, am văzut multe, spuse Morand. Aproape c-aş spune c-am văzut tot. — Tot, cetăţene, e tare mult, îl întrerupse Maurice râzând, şi dacă ai fi căutat... — Ah! da, ai dreptate. Sunt două lucruri pe care încă nu le-am văzut niciodată. E adevărat că în zilele noastre asemenea lucruri se găsesc din ce în ce mai rar. — Şi care-s acelea? întrebă Maurice. — Primul, răspunse cu gravitate Morand, e un Dumnezeu. — O! exclamă Maurice, în lipsă de Dumnezei, cetăţene Morand, ţi-aş arăta o zeiţă. — Cum asta? îl întrerupse Geneviève. — Da, o zeiţă, creaţiune cu totul modernă: zeiţa Raţiune. Am un prieten, despre care m-aţi auzit uneori vorbind, dragul şi bravul meu Lorin, o inimă de aur, care n-are decât un singur cusur, acela că face catrene şi calambururi. — Ei şi? — Ei, şi s-a apucat să ofere oraşului Paris avantajul de-a avea o zeiţă Raţiune, perfect pusă la punct şi căreia nu i s-a găsit nici un cusur. E cetăţeana Arthémise, fostă dansatoare la Operă şi în prezent vânzătoare de parfumuri în strada Martin. De îndată ce va fi definitiv acceptată ca zeiţă, voi putea să v-o arăt. Celălalt lucru, zise el, e un rege. — O! aşa ceva e mai greu, spuse Geneviève, silindu-se să zâmbească, nu mai sunt. — Ar fi trebuit să aveţi grijă să-l vedeţi pe ultimul, interveni Maurice. — De aici rezultă faptul, continuă Morand, că nu-mi pot face nici o idee de cum arată o frunte încoronată: trebuie să fie tare tristă. — Tare tristă, într-adevăr, spuse Maurice; vă asigur eu care văd una aproape în fiecare lună. — O frunte încoronată? se miră Geneviève. — Sau cel puţin, urmă Maurice, care a purtat povara grea şi dureroasă a unei coroane. — Ah! da, regina, exclamă Morand. Ai dreptate, domnule Maurice, trebuie să fie o privelişte lugubră... — E chiar atât de frumoasă şi de mândră cum se spune? întrebă Geneviève. — N-ai văzut-o niciodată, doamnă? o întrebă la rândul său Maurice, mirat. — Eu? Niciodată..., răspunse tânăra noastră. — Într-adevăr, spuse Maurice, e ciudat! — Şi de ce ciudat? întrebă Geneviève. Am trăit în provincie până-n 91; din 91, locuiesc pe vechea stradă Saint-Jacques, care seamănă tare mult a provincie, afară doar că n-ai soare deloc, şi ai mai puţin aer şi mai puţine flori. Dumneata îmi ştii viaţa, cetăţene Maurice, totdeauna a fost la fel. Cum s-o fi văzut pe regină? Niciodată nu mi s-a ivit prilejul. — Şi nu cred că ai profita de cel care, din nenorocire, ţi s-ar prezenta poate, spuse Maurice. — Ce vrei să spui? întrebă Geneviève. — Cetăţeanul Maurice, interveni Morand, face aluzie la un lucru care nu mai e o taină. — Care lucru? întrebă din nou Geneviève. — Ei care! la condamnarea probabilă a Mariei-Antoaneta la moarte, pe acelaşi eşafod pe care a murit şi soţul ei. Cetăţeanul zice, în sfârşit, că dumneata nu ai să cauţi s-o vezi în ziua în care va ieşi din închisoarea Temple, ca să se ducă în Piaţa Revoluţiei. — Oh! bineînţeles că nu, izbucni Geneviève la cuvintele rostite cu un atât de glacial sânge rece de către Morand. — Atunci, resemnează-te, continuă impasibil chimistul, căci austriaca este bine păzită şi Republica e o zână care face să dispară pe oricine pofteşte ea. — Mărturisesc, spuse Geneviève, că aş fi fost totuşi tare curioasă s-o văd pe femeia asta, biata de ea. — Să vedem, se grăbi să spună Maurice, cât se poate de nerăbdător să afle toate dorinţele Genevièvei. Chiar ai dori cu-adevărat s-o vezi? Atunci spune-mi numai un cuvânt. Republica e o zână, are dreptate cetăţeanul Morand, dar şi eu, în calitate de cetăţean municipal, sunt într-o mică măsură vrăjitor. — Ai putea să mă duci s-o văd pe regină, dumneata, domnule? izbucni Geneviève. — Sigur c-aş putea. — Şi cum asta? întrebă Morand, schimbând repede o privire scurtă cu Geneviève, care trecu neobservată de tânărul îndrăgostit. — Nimic mai simplu, răspunse Maurice. Sunt bineînţeles şi cetăţeni municipii care nu sunt demni de încredere, ba sunt chiar bănuiţi. Dar eu, eu am dat destule dovezi de devotament faţă de cauza libertăţii, ca să nu fiu printre aceia. Dealtfel, intrările în închisoarea Temple depind atât de cetăţenii municipali, cât şi de şefii de post. Or, şef de post în ziua când voi fi de gardă e tocmai prietenul Lorin, care mi se pare că a fost chemat să înlocuiască nici mai mult nici mai puţin decât pe generalul Santerre, dat fiind că în trei luni s-a ridicat de la gradul de caporal la cel de adjutant-major. Ei bine, vino să mă cauţi la Temple în ziua când voi fi de gardă, adică joia viitoare. — În sfârşit, spuse Morand, nădăjduiesc că eşti servită după cum pofteşti. Vezi cum merge treaba? — Vai! nu, nu, exclamă Geneviève, nu vreau. — Şi de ce? izbucni Maurice, pentru care vizita aceea la Temple nu însemna decât mijlocul de-a vedea pe Geneviève într-o zi în care ştia că este lipsit de-asemenea fericire. — Pentru că, răspunse Geneviève, ar însemna poate să te expui, dragă Maurice, la vreun conflict neplăcut, iar dacă ţi s-ar întâmpla dumitate, prietenul nostru, cine ştie ce necaz, prilejuit de satisfacerea unui capriciu al meu, nu mi-aş ierta-o toată viaţa! — Iată cât de înţelept ai vorbit, Geneviève, spuse Morand. Crede-mă, suspiciunile sunt mari, cei mai buni patrioţi sunt astăzi suspecţi. Renunţă la un asemenea plan, care, pentru dumneata, aşa cum ai spus, nu-i decât un simplu capriciu al curiozităţii. — S-ar spune că vorbeşti ca un gelos, Morand, şi că deoarece n-ai văzut nici rege, nici regină, nu vrei ca alţii să-i vadă. Hai, au te mai opune, vino şi dumneata! — Eu? În nici un caz. — Doar nu cetăţeana Dixmer doreşte să vină la Temple. Eu o rog şi nu numai pe ea, ci şi pe dumneata, să veniţi să distraţi pe-un biet deţinut. Căci, odată poarta încuiată după intrarea mea, devin şi eu, timp de douăzeci şi patru de ore, tot atât de deţinut cât ar fi şi-un rege. Şi, strângând piciorul Genevièvei cu picioarele lui, spuse: — Veniţi, zău, vă conjur. — Ştii ce, Morand, zise Geneviève, însoţeşte-mă. — Asta înseamnă o zi pierdută, spuse Morand, care-mi va întârzia cu o zi data în care-mi voi lichida comerţul. — Atunci nu mă duc nici eu, zise Geneviève. — Şi de ce? întrebă Morand. — Ei, Doamne! e foarte simplu, îi răspunse Geneviève, pentru că dacă nu mă pot bizui pe soţul meu, ca să mă însoţească, şi dacă nici dumneata nu mergi cu mine, dumneata, om serios, om de treizeci şi opt de ani, eu nu voi avea cutezanţa de-a merge să înfrunt singură posturile tunarilor, grenadirilor şi vânătorilor, ca să cer să vorbesc cu un cetăţean municipal care nu-i mai mare ca mine decât cu trei sau patru ani. — Atunci, spuse Morand, de vreme ce crezi că prezenţa mea e indispensabilă, cetăţeană... — Haide, haide, cetăţene savant, fii galant, ca şi cum ai fi pur şi simplu un om oarecare, interveni Maurice, şi sacrifică-ţi jumătate din zi pentru soţia prietenului dumitale. — Fie! zise Morand. — Acum, urmă Maurice, nu vă cer decât un singur lucru: discreţie. O vizită la închisoarea Temple e o incursiune suspectă şi orice accident, cât de neimportant, s-ar întâmpla în urma unei asemenea vizite, ne duce pe toţi la ghilotină. Cu iacobinii nu-i de glumit, fir-ar ei să fie! Aţi văzut cum s-au purtat cu girondinii. — Ei, drace! spuse Morand, trebuie să luăm în consideraţie ce ne spune cetăţeanul Maurice. Ar fi un fel de-a ieşi din comerţ care nu mi s-ar potrivi deloc. — N-ai auzit, interveni Geneviève, zâmbind, că cetăţeanul a spus toţi? — Cum toţi? — Toţi împreună. — Da, fără îndoială, tovărăşia e plăcută; dar, frumoasa mea sentimentală, în tovărăşia dumitale prefer să trăiesc decât să mor. „Ei, na! unde dracu mi-era capul, se întrebă Maurice în sinea lui, când credeam că omul acesta e îndrăgostit de Geneviève?" — Atunci s-a hotărât, continuă Geneviève, ei, Morand, cu dumneata vorbesc, cu dumneata cel discret, cu dumneata cel visător, pe joia viitoare. Nu cumva să te apuci miercuri seara de vreo experienţă de chimie care să te reţină douăzeci şi patru de ceasuri, cum se întâmpla uneori. — Fii pe pace, îi răspunse Morand. Dealtfel de-acum şi până atunci ai să-mi mai aduci aminte. Geneviève se ridică de la masă, Maurice îi urmă exemplul şi Morand avea să facă la fel pentru a-i însoţi, poate, când unul dintre lucrători îi aduse chimistului o fiolă mică, plină cu o licoare ce-i atrase toată atenţia. — Să ne grăbim, spuse Maurice, luând-o pe Geneviève. — O! fii liniştit, îi răspunse ea, are acum de lucru cel puţin o oră întreagă. Şi tânăra îşi lăsă mâna într-ale lui, iar el i-o strânse cu duioşie. Ea avea remuşcări pentru trădarea comisă şi-şi plătea remuşcările dăruindu-i fericire. — Vezi, îi spuse, străbătând grădina şi arătându-i lui Maurice garoafele ce fuseseră aduse la ea într-o casetă de lemn de acaju, ca să le readucă la viaţă dacă ar mai fi fost cu putinţă, vezi, florile mele au murit. — Cine le-a ucis? Nepăsarea dumitale, zise Maurice. Sărmane garoafe! — Nu e nepăsarea mea, e părăsirea dumitale, dragă prietene. — Totuşi, ele nu cereau decât foarte puţin, Geneviève, puţină apă, atâta tot, şi plecarea mea trebuie să-ţi fi lăsat destul timp. — Vai! răspunse Geneviève, dacă florile s-ar stropi cu lacrimi, sărmanele garoafe, cum le spui dumneata, n-ar fi murit. Maurice o cuprinse în braţe, o apropie pătimaş de el şi, mai înainte ca ea să fi avut timp să se apere, îşi apăsă buzele pe ochiul pe jumătate surâzător, pe jumătate trist, care privea cutia răvăşită. Geneviève avea atâtea lucruri să-şi reproşeze sieşi, încât fu îngăduitoare. Dixmer se întoarse târziu, dar la reîntoarcerea sa îi găsi pe Morand, Geneviève şi Maurice în grădină discutând botanică.     Capitolul XX FLORĂREASA   În sfârşit, joia faimoasă, ziua de gardă a lui Maurice, sosi. Era la începutul lunii iunie. Cerul părea de-un albastru închis şi pe întinderea lui sinilie se desprindea albul mat al caselor noi. Începuse a se presimţi sosirea acelui câine teribil pe care cei din vechime şi-l închipuiau mistuit de-o sete nepotolită şi care, după spusele parizienilor, a celor din plebe, linge atât de bine pavajele! Parisul era curat ca un covor şi miresmele ce se înălţau din arbori, emanau din flori, se răspândeau şi îmbătau aerul de parc-ar fi voit să-i facă pe locuitorii Capitalei să uite puţin aburul acela de sânge care fumega fără încetare pe caldarâmul pieţelor. Maurice trebuia să intre la Temple la ceasurile nouă fix. Cei doi colegi ai lui erau Mercevault şi Agricola. La orele opt se afla în vechea stradă Saint-Jacques, în mare ţinută de cetăţean municipal, adică cu o eşarfă tricoloră, ce-i strângea talia subţire şi mlădioasă. Venise ca de obicei pe cal la Geneviève şi cât ţinu drumul putuse culege elogii şi îndemnuri făţişe de la patriotele care-l priveau trecând. Geneviève era gata demult. Purta o rochie simplă de muselină, un soi de manta de tafta uşoară pe deasupra şi o boneţică împodobită cu cocordă tricoloră, în asemenea costum simplu, era de o frumuseţe uluitoare. Morand, care, aşa cum am văzut, se lăsase tare mult rugat, de frică să nu fie suspectat drept aristocrat se îmbrăcase cu hainele de toate zilele, nişte haine pe jumătate de burghez, pe jumătate de meşteşugar. Abia venise şi faţa lui vădea urmele unei mari oboseli. Pretindea că muncise toată noaptea ca să termine o lucrare urgentă. Dixmer plecase îndată după întoarcerea prietenului său Morand. — Ei bine, întrebă Geneviève, ce hotărâre ai luat, Maurice, cum o vom vedea pe regină? — Ascultaţi, eu mi-am făcut planul. Sosesc cu voi la Temple, vă prezint lui Lorin, prietenul meu, care comandă garda, îmi iau postul în primire şi la momentul potrivit vă caut. — Dar, întrebă Morand, unde şi cum vom vedea noi pe deţinuţi? — În timpul prânzului sau cinei, dacă vă convine, prin uşa cu geamuri a municipalilor. — Perfect! exclamă Morand. Maurice văzu atunci că Morand se apropie de dulapul din fund al sufrageriei şi bea în grabă un pahar de vin curat. Asemenea lucru îl miră. Morand era foarte sobru şi nu bea de obicei decât vin cu apă. Geneviève îşi dădu seama că Maurice se uita mirat la cel ce bea. — Închipuieşte-ţi spuse ea, că se omoară muncind nenorocitul ăsta de Morand, aşa încât e în stare să nu fi pus nimic în gură de ieri dimineaţă. — N-a luat masa aici? întrebă Maurice. — Nu, face nişte experienţe în oraş. Geneviève îşi lua precauţii inutile. Maurice, ca un bărbat care iubeşte cu-adevărat, cu alte cuvinte ca un egoist veritabil, nu băgase de seamă fapta lui Morand decât cu atenţia superficială pe care omul îndrăgostit o acordă în treacăt oricărei împrejurări nelegate de femeia iubită. Paharului de vin Morand îi mai adăugă o felie de pâine pe care o înghiţi hulpav. — Şi acum, spuse el după ce mâncă, iată că sunt gata, dragă cetăţene Maurice. Când vrei, putem pleca. Maurice, care desfoia pistilurile ofilite ale unei garoafe uscate, pe care o culesese în trecere, îi oferi Genevièvei braţul, spunând: — Să plecăm. Şi plecară. Fericirea lui Maurice era atât de mare, încât inima nu i-o putea cuprinde în întregime. Ar fi chiuit de bucurie dacă nu s-ar fi stăpânit. Într-adevăr, ce-ar fi putut el dori mai mult? Nu numai că Geneviève nu-l iubea pe Morand, de asta era sigur, dar, mai mult, îl iubea pe el, cel puţin aşa nădăjduia. Dumnezeu trimisese un soare frumos pe pământ, braţul Genevièvei fremăta sub al lui, iar crainicii publici urlau cât îi ţinea gura, vestind triumful iacobinilor şi prăbuşirea lui Brissot şi a complicilor săi, cu alte cuvinte, dând de ştire că patria fusese salvată. Sunt într-adevăr clipe în viaţă în care inima omului e prea mică pentru a putea cuprinde toată bucuria sau toată durerea care se adună în ea. — O! ce zi frumoasă! exclamă Morand. Maurice se întoarse cu uimire: era primul elan ce ţâşnea în prezenţa lui din omul acesta mereu distrat sau reţinut. — O! da, foarte frumoasă, spuse Geneviève, lăsându-se uşor pe braţul lui Maurice. De-ar rămâne aşa până deseară, senină şi fără nici un nor, cum e în clipa de faţă! Maurice sorbi cuvintele ei şi fericirea îi crescu îndoit. Morand se uită la Geneviève prin ochelarii săi verzi, cu o expresie de adâncă recunoştinţă: poate că şi el îi sorbise cuvintele. Au străbătut astfel, trecând peste Petit-Pont, strada Juiverie, apoi Podul Notre-Dame, pe urmă au apucat-o spre piaţa Hote!-de-Ville, apoi pe strada Barre-du-Bec şi strada Sainte-Avoye. Pe măsură ce înaintau, pasul lui Maurice se făcea tot mai uşor, în timp ce, dimpotrivă, pasul tovarăşei lui şi al însoţitorului ei încetineau din ce în ce. Ajunseseră în colţul străzii Vieilles-Audriettes, când, dintr-o dată, o florăreasă opri trecerea prietenilor noştri, înfăţişându-le coşul ei plin de flori. — Ce minunate garoafe! exclamă Maurice. — Da, tare frumoase, încuvinţă Geneviève. Se pare că cei care le cultivă n-au alte preocupări, căci iată, nu sunt ofilite. Vorbele ei sunară tare dulce în sufletul tânărului republican. — Ei! Chipeşe municipal! i se adresă florăreasă, ia cumpără un buchet cetăţenei. Văd că e îmbrăcată în alb, iată nişte minunate garoafe roşii. Albul cu purpuriul se potrivesc grozav. Cetăţeana are să-şi prindă buchetul pe inimă şi, cum inima ei e atât de aproape de haina ta albastră, veţi avea la un loc culorile naţionale. Florăreasa era tânără şi frumoasă, îşi debita laudele cu o graţie deosebită, dealtfel laudele ei erau foarte bine alese şi chiar de-ar fi făcut-o anume, se potriveau de minune cu împrejurarea. În afară de asta, florile erau aproape simbolice: nişte garoafe la fel cu acelea ofilite din caseta de acaju. — Da, răspunse Maurice, am să cumpăr, fiindcă sunt garoafe, m-auzi tu? Pe toate celelalte flori nu le pot suferi. — O! Maurice, exclamă Geneviève, e chiar de prisos! Avem atâtea la fel cu astea în grădină! Şi, în ciuda refuzului acesta din vârful buzelor, ochii ei spuneau că se topeşte de poftă să aibă buchetul. Maurice îl alese pe cel mai frumos dintre toate, era dealtfel cel pe care i-l înmână frumoasa vânzătoare de flori, un buchet alcătuit din douăzeci de garoafe de culoarea macului, cu un parfum acrişor, dar suav. În mijlocul tuturor şi dominând ca o regină, ieşea o garoafă enormă. — Iată, îi spuse Maurice vânzătoarei, aruncându-i pe lădiţa ca o mică tarabă o bancnotă de cinci livre, ţine, asta-i pentru tine! — Mulţumesc, frumosule municipal, îi răspunse florăreasa, mulţumesc de-o sută de ori! Şi plecă spre altă pereche de cetăţeni, cu speranţa că într-o zi care începea cu atâta dărnicie are să-i meargă bine. În timpul acestei scene, foarte simplă în aparenţă, şi care a durat abia câteva secunde, Morand, clătinându-se pe picioare, îşi ştergea fruntea, iar Geneviève era palidă şi tremura toată. Luă, încleştându-şi încântătoarea-i mână, buchetul, pe care i-l oferi Maurice, şi-l duse la obraz mai mult pentru a-şi ascunde emoţia decât pentru a-i mirosi parfumul. Restul drumului fu făcut cu voie bună, mai ales de către Maurice. Cât despre Geneviève, bucuria ei era forţată, iar cea a lui Morand se manifesta într-un chip ciudat, când prin suspine înăbuşite, când prin hohote de râs în gura mare, sau prin glume răsunătoare ce plouau peste capetele trecătorilor ca o salvă de tir fără oprire. La orele nouă ajunseră la Temple. Santerre făcea apelul cetăţenilor municipali. — Aici sunt, strigă Maurice, lăsând pe Geneviève în grija lui Morand. — A! fii binevenit, spuse Santerre, întinzând mâna tânărului nostru. Lui Maurice nici prin gând nu-i trecu să refuze mâna ce-i fusese întinsă. Prietenia lui Santerre, era fără îndoială, una dintre cele mai preţioase ale epocii. Văzându-l pe omul care comandase faimoasa bătaie a tobelor, Geneviève se cutremură, iar Morand păli. — Dar cine-i cetăţeana aceea frumoasă, îl întrebă Santerre pe Maurice, şi ce caută aici? — E soţia bravului cetăţean Dixmer. Nu se poate să nu fi auzit vorbindu-se de acest viteaz patriot, cetăţene general! — Da, da, răspunse Santerre, şeful unei tăbăcării, căpitan de vânători al legiunii Victor. — Chiar aşa. — Bine, bine, dar e frumoasă, zău! Şi maimuţoiul acela care i-a dat braţul? — E cetăţeanul Morand, asociatul soţului ei şi vânător în compania lui Dixmer. Santerre se apopie de Geneviève. — Bună ziua, cetăţeană, spuse el. Geneviève făcu un efort. — Bună ziua, cetăţene general, răspunse ea surâzând. Santerre se simţi măgulit atât de surâsul ei, cât şi de titlul pe care i-l acordase. — Şi ce cauţi aici, frumoasă patriotă? urmă Santerre. — Cetăţeană, interveni Maurice, n-a văzut-o niciodată pe văduva Capei şi ar dori s-o vadă.  — Da, făcu Santerre, înainte de a-i...  Şi făcu un gest înfiorător. — Chiar aşa, răspunse Maurice cu răceală. — Bine, zise Santerre, numai caută să nu fie văzută când intră în turn. Ar fi un exemplu prost, dealtfel am toată încrederea în tine. Santerre strânse din nou mâna lui Maurice, făcu un gest amical şi protector cu capul spre Geneviève şi plecă să-şi vadă de treburile sale. După nenumărate mişcări de grenadiri şi vânători, după câteva manevre cu tunul ale cărui bubuituri surde se socotea c-ar răspândi prin împrejurimi un sentiment salutar de intimidare, Maurice o luă din nou de braţ pe Geneviève şi, urmat de Morand, înaintă către postul la poarta căruia Lorin zbiera cât îl ţinea gura, comandând batalionului său nişte manevre. — Iată-l pe Maurice, izbucni el. Al dracului! e cu o femeie care-mi pare plăcută. Oare nu cumva vicleanul vrea să-mi concureze zeiţa Raţiune? Dacă-ar fi aşa, vai! biata Arthémise! — Ei, cetăţene adjutant! îl aduse la ordine căpitanul. — A, da, adevărat! atenţie! strigă Lorin. În rând câte unu! la stânga, stânga... Salut, Maurice! În pas alergător... marş! Tobele sunară, companiile plecară să-şi ia posturile în primire, şi, când fiecare fu la locul său, Lorin alergă într-un suflet. Avu loc primul schimb de politeţi şi amabilităţi. Maurice îl prezentă pe Lorin Genevièvei şi lui Morand. Pe urmă începură explicaţiile. — Da, da, înţeleg, spuse Lorin, vrei să intre în turn cetăţeanul şi cetăţeana. E lucru uşor, am să aşez santinelele în posturi şi-am să le spun că pot să te lase să treci cu toată societatea ta. După zece minute, Geneviève şi Morand intrau în urma celor trei cetăţeni municipali şi luau loc în spatele uşii cu geamuri.

Capitolul XXXII JURĂMÂNTUL   Maurice fu cuprins de-un tremur; întinse mâna înspre strada Saint-Jacques şi zise: — Foc! foc! — Ei bine! da, răspunse Lorin, foc. Şi ce-i cu asta? — Vai! Doamne-Dumnezeule! Dacă s-a întors? — Cine? — Geneviève. — Geneviève e doamna Dixmer, nu-i aşa? — Da, ea e. — Nu-i nici o primejdie să se fi întors, de vreme ce n-a plecat. — Lorin, trebuie s-o găsesc, trebuie să mă răzbun. — Ei! ei! exclamă Lorin.   Amor, tiran al zeilor şi-al muritorilor, Nu-ţi trebuie tămâie pe vatra altarelor.   — Ai să mă ajuţi s-o regăsesc, nu-i aşa, Lorin? — Ei, na! nici n-are să fie greu. — Dar cum? — Dacă soarta cetăţenei Dixmer te frământă pe cât mă laşi să cred, înseamnă c-o cunoşti şi dacă o cunoşti, trebuie să ştii care-i sunt prietenii cei mai intimi. Nu cred c-a părăsit Parisul, toţi vor dealtfel cu orice preţ să rămână aici. S-o fi refugiat la vreo confidentă şi mâine dimineaţă ai să primeşti prin vreo Roză sau prin vreun Marton un bileţel ticluit cam în termenii următori:   De Marte la Cythera din nou vrea să pătrundă, Sub vălul azuriu al nopţii să s-ascundă.   Şi să se înfăţişeze la portar în strada cutare, numărul cutare, întrebând de doamna Trei-Stele; cam aşa. Maurice ridică din umeri. Ştia bine că Geneviève n-avea la cine să se refugieze. — N-o vom găsi, şopti el. — Îngăduie-mi să-ţi spun ceva, Maurice, zise Lorin. — Ce? — Că n-ar fi cine ştie ce mare nenorocire dacă n-am mai găsi-o. — Dacă n-o găsim, Lorin, adăugă Maurice, eu am să mor. — Ei drace! făcu tânărul, aşadar din pricina acestei iubiri erai tu cât pe-aci să mori? — Da, răspunse Maurice. Lorin rămase o clipă pe gânduri. — Maurice, zise el, să tot fie unsprezece ceasuri, cartierul e pustiu, uite-acolo o bancă de piatră, pusă parcă anume ca să găzduiască doi prieteni. Acordă-mi favoarea unei convorbiri secrete, cum se spunea sub vechiul regim, îţi dau cuvântul c-am să vorbesc numai în proză. Maurice se uită în jur şi-apoi se duse să se aşeze lângă prietenul lui.  — Vorbeşte, zise Maurice, sprijinindu-şi pe-o mână fruntea obosită. — Ascultă, dragă prietene, am să-ţi spun un lucru, fără introducere, fără perifraze, fără comentarii: mergem pe calea pierzaniei sau mai curând tu ne duci pe calea pierzaniei. — Cum asta? întrebă Maurice. — Există, scumpul meu prieten, urmă Lorin, o anume decizie, dată de Comitetul Salvării Publice, care spune că e trădător de patrie oricine întreţine relaţii cu inamicii patriei. Ai tu cunoştinţă de decizia asta? — Fără îndoială, răspunse Maurice. — Va să zică o ştii? — Da. — Ei bine! Îmi pare că tu eşti oarecum trădător de patrie. Ce ai de spus? cum zicea Manlius... — Lorin! — Bineînţeles, afară de cazul în care tu consideri că îşi idolatrizează patria toţi cei ce dau adăpost, masă şi casă domnului Cavaler de Maison-Rouge, care n-am putea spune că e un republican exaltat, şi nici c-ar fi învinuit, deocamdată, că ar fi condus evenimentele din septembrie. — Vai, Lorin! exclamă Maurice scoţând un suspin. — Drept care, urmă moralistul, îmi pare că tu ai fost sau eşti încă puţin cam prea prieten cu inamicul patriei. Hai, hai, nu te indigna şi nu protesta, dragă amice; parc-ai fi gigantul Enceladus18, gata să răstorni munţii când te întorci de pe-o parte pe cealaltă. Aşa că ţi-o spun încă o dată, nu te revolta şi mărturiseşte pur şi simplu că nu mai eşti un revoluţionar plin de zel. Lorin rostise cuvintele de mai sus cu toată blândeţea de care era în stare, alunecând asupra lor printr-un artificiu retoric demn de Cicero. Maurice protestă doar printr-un gest. Dar gestul lui fu socotit ca neavenit şi Lorin continuă: — O! dac-am trăi într-un climat de seră, într-un climat constant în care, potrivit regulilor botanicii, termometrul arată invariabil şaisprezece grade, ţi-aş spune, dragul meu Maurice, e elegant, e cum se cuvine; să fim niţeluş aristocraţi din timp în timp, nu strică, e frumos, dar noi fierbem astăzi la treizeci şi cinci şi chiar patruzeci de grade! Apa fierbe şi noi abia dacă suntem călduţi; pe căldura asta părem reci, şi dacă eşti rece, eşti suspect, după cum ştii; când eşti suspect, eşti prea inteligent, scumpul meu Maurice, ca să nu-ţi dai seama ce-ai să fii curând, sau, mai bine zis, ce n-ai să mai fii deloc. — Ei bine! atunci să mă omoare şi să se termine odată, exclamă Maurice. Dealtfel, tot m-am săturat de viaţă. — De-abia de-un sfert de oră, observă Lorin. La drept vorbind, nu mai e destulă vreme ca să te las să procedezi în privinţa asta cum te taie capul: şi pe urmă, dacă mori astăzi, înţelegi tu, trebuie să mori republican, pe câtă vreme tu ai să mori aristocrat. — Vai! oftă Maurice, căruia începuse să i se urce sângele în cap din pricina durerii şi îngrijorării provocate de conştiinţa vinovăţiei sale, mergi cam prea departe, dragul meu. — Am să merg şi mai departe, căci te previn că dacă te faci aristocrat... — Ai să mă denunţi? — Ei, na! Nici gând, am să te închid într-o pivniţă şi-am să încep să te caut, în bătaia tobelor, ca pe un dispărut: pe urmă am să strig în gura mare că aristocraţii, prinzând de veste ce destin le pregăteşti, te-au sechestrat, te-au chinuit, te-au înfometat, aşa că, de îndată cei vei fi fost regăsit, vei fi încoronat cu flori în public de damele din Hală şi de calicii care adună zdrenţe din cartierul Victor, aşa cum s-a întâmplat cu Elie de Beaumont, şeful jandarmeriei, cu domnul Latude şi cu alţii. Grăbeşte-te, aşadar, să intri din nou în pielea lui Aristide, căci altfel ştii ce te-aşteaptă. — Lorin, îmi dau seama că ai dreptate, dar sunt luat de curent, alunec pe pantă în jos. Poţi oare să-mi porţi pică fiindcă îmi urmez destinul? — Nu-ţi port pică, dar te cert. Adu-ţi aminte puţin de scenele pe care Pilade i le făcea zilnic lui Oreste, scene care dovedesc cu succes că prietenia nu-i decât un paradox, de vreme ce aceşti doi prieteni legendari se certau de dimineaţă până seara. — Leapădă-te de mine, Lorin, ai face mai bine. — Nici gând. — Atunci, lasă-mă să iubesc, să fiu nebun, poate chiar criminal, fiindcă, dacă o revăd, simt c-am s-o ucid. — Sau c-ai să-i cazi în genunchi. Maurice! Maurice! Îndrăgostit de-o aristocrată, n-aş fi crezut nici în ruptul capului. Iată-te în situaţia sărmanului Osselin cu marchiza de Charny. — Destul, Lorin, te implor! — Maurice, sau te vindec sau mă ia dracu! Nu vreau să câştigi la loteria sfintei ghilotine, cum spune băcanul din strada Lombarzilor. Ia seama, ai să mă aduci la exasperare. Ai să faci din mine un om crud. Maurice, îmi vine să dau foc insulei Saint-Louis; dă-mi o torţă, un şomoiog aprins!   Vai nu! zadarnică e toată truda mea! Să cer o torţă sau făclie nu-i oare lucru de prisos Când focul tău, Maurice, atâta de frumos, E-n stare să incendieze şi sufletu-ţi, şi-oraşul, şi tot ce-n jur ar sta?   Maurice zâmbi fără voie. — Doar ne înţeleseserăm să nu mai vorbim decât în proză, remarcă el. — Dar numai din pricină că mă scoţi din sărite cu nebunia ta, răspunse Lorin; numai din pricină că... Ascultă, hai să bem, Maurice, hai să ne-mbătăm, să punem la cale niscaiva moţiuni, să studiem economia politică, dar, pentru numele lui Jupiter, să nu mai fim îndrăgostiţi, să nu mai îndrăgim decât libertatea. — Sau Raţiunea. — O! ce-i drept! zeiţa înseamnă mare lucru şi să ştii că te socoate un muritor încântător. — Nu eşti gelos? — Ca să-mi salvez un prieten, mă simt în stare de orice sacrificiu. — Mulţumesc, Lorin, şi-ţi preţuiesc devotamentul; dar, vezi tu, cel mai bun mijloc de a-mi alina durerea e s-o trăiesc până la saturaţie. Rămâi cu bine, Lorin. Du-te s-o vezi pe Arthémise. — Şi tu unde te duci? — Acasă. Şi Maurice făcu câţiva paşi spre pod. — Va să zică, acum locuieşti înspre vechea stradă Saint-Jacques? — Ba nu, dar îmi face plăcere s-o iau pe-acolo. — Ca să mai vezi o dată locul unde trăia fiara ta neînduplecată. — Ba, ca să văd dacă nu s-a întors acolo unde ştie c-o aştept. O! Geneviève, Geneviève! nu te-aş fi crezut în stare de-asemenea trădare! — Maurice, un tiran care cunoştea bine femeile, pentru c-a murit de mult ce le-a iubit, spunea:   Adesea îşi schimbă părerea femeia! Nebun e cin' se-ncrede-n ea, de-aceea!   Maurice oftă şi cei doi prieteni o apucară iarăşi înspre vechea stradă Saint-Jacques. Pe măsură ce se apropiau auziră larmă, văzură cum lumina creştea, desluşiră cântece patriotice, care, în plină zi, în plin soare, în atmosfera de luptă păreau imnuri eroice, dar care în puterea nopţii, în lumina incendiului, căpătau accentul lugubru al unei beţii de canibali. — Doamne-Dumnezeule! exclamă Maurice, uitând că Dumnezeu era desfiinţat. Şi grăbea pasul, sudoarea curgându-i pe frunte. Lorin se uita la el cum merge şi şoptea printre dinţi:   Dragoste, dragoste, când pui mâna pe noi, Se poate lesne spune: s-a terminat cu voi!   Întreg Parisul părea că se-ndreaptă spre teatrul evenimentelor pe care le-am povestit. Maurice se văzu silit să străbată un şir de grenadiri, rândurile de membri ai secţiilor, apoi să se strecoare prin cetele înghesuite ale mulţimii de gură-cască, pe cât de furioasă, pe atât de trează, care, în epoca aceea, alerga urlând de la un spectacol la alt spectacol. Pe măsură ce se apropia, Maurice, în nerăbdarea-i turbată, iuţea pasul. Lorin abia izbutea să-l urmeze, dar îl iubea prea mult ca să-l părăsească în asemenea clipe. Totul era aproape pe sfârşite. Focul trecuse de la şura sub care soldatul aruncase torţa aprinsă, la atelierele construite din scânduri rânduite astfel încât aerul să pătrundă prin spaţiile mari dintre ele. Mărfurile arseseră. Acum începea să ardă şi casa. — Doamne, îşi zicea Maurice, dacă s-a întors, dacă se află în vreuna din încăperi, învăluită în cercul de flăcări, aşteptându-mă, strigându-mă... Şi Maurice, pe jumătate nebun de durere, preferând să creadă în nebunia celei pe care o iubea, decât în trădarea ei, Maurice izbi cu capul aplecat uşa pavilionului pe care o întrezărea prin fum. Lorin se ţinea mereu după el; l-ar fi urmat până şi în iad. Acoperişul ardea, focul începuse să cuprindă scara. Maurice, gâfiind, cercetă tot etajul, salonul, camera Genevièvei, camera Cavalerului de Maison-Rouge, coridoarele, chemând cu voce gâtuită: — Geneviève! Geneviève! Nimeni nu răspunse. Întorcându-se în prima încăpere, cei doi prieteni văzură valurile de flăcări care începuseră să pătrundă prin uşă. În ciuda strigătelor lui Lorin, care-i arăta fereastra, Maurice trecu prin mijlocul flăcărilor. De acolo alergă înspre casă, străbătu fără să se oprească curtea înţesată de mobile sfărâmate, regăsi sufrageria, salonul lui Dixmer, cabinetul chimistului Morand. Peste tot, fum, sfărâmături, cioburi de sticlă. Focul cuprinsese şi partea asta a casei şi începuse s-o mistuie. Maurice făcu aici exact ceea ce făcuse şi în pavilion. Nu lăsă nici o încăpere necercetată, nici un coridor nestrăbătut. Coborî în pivniţă. Poate că Geneviève, ca să fugă de incendiu, se refugiase acolo. Nimeni nicăieri. — Ei, drăcie! exclamă Lorin, nu vezi că nimeni n-ar putea rezista aici, afară de salamandre, şi doar nu cauţi asemenea animale legendare. Hai, vino, o să întrebăm, o să ne informăm la cei ce-au fost de faţă, poate va fi văzut-o careva. Ar fi fost nevoie de multe puteri la un loc ca să-l scoată pe Maurice afară din casă. Speranţa însă îl trase de-un singur fir de păr. Atunci începură investigaţiile: cercetară împrejurimile, oprind femeile care treceau, scotocind cărările, dar fără nici un rezultat. Se făcuse ceasul unu noaptea. Cu toată vigoarea-i atletică, Maurice era frânt de oboseală, ca atare se dădu bătut, renunţând la alergături, urcuşuri, certuri şi înfruntări nesfârşite cu mulţimea. Tocmai trecea prin faţa lor o trăsură. Lorin o opri. — Dragul meu, îi spuse el lui Maurice, am făcut tot ce-a fost omeneşte cu putinţă ca s-o regăsim pe Geneviève a ta; pentru ea ne-am spetit, ne-am pârjolit, ne-am încăierat. Cupidon, oricât de exigent ar fi, nu poate pretinde mai mult de la un îndrăgostit, şi cu atât mai puţin de la unul care e departe de-a fi astfel. Să urcăm în trăsură şi să ne ducem fiecare acasă. Maurice nu răspunse, dar se lăsă în voia prietenului. Ajunseră în faţa uşii lui Maurice fără să fi schimbat măcar un singur cuvânt. — Ei! slavă Domnului! exclamă Lorin, eşti aşteptat: iată-mă mai liniştit. Hai, bate la uşă. Maurice bătu; uşa se deschise. — Noapte bună! Pe mâine dimineaţă, zise Lorin. — Noapte bună! răspunse automat Maurice. Şi uşa se închise în urma lui. Pe primele trepte ale scării, dădu peste îndatoritorul său. — Vai! cetăţene Lindey, exclamă acesta, câtă îngrijorare ne-ai pricinuit. Cuvintele "ne-ai pricinuit" îl izbiră pe Maurice. — Dumitale? întrebă el. — Da, mie şi domniţei care te aşteaptă. — Domniţă? repetă Maurice, găsind că nu era defel momentul să primească vizita pe care probabil vreuna din vechile lui amice i-o făcea. Bine ca mi-ai spus asta chiar acum, mă duc să mă culc la Lorin. — Cu neputinţă. Şedea la fereastră, te-a văzut coborând din trăsură şi a strigat: „Iată-l!" — Ei şi ce-mi pasă mie c-a aflat că sunt eu? Nu-mi arde de dragoste. Urcă şi spune-i femeii aceleia că s-a înşelat. Îndatoritorul dădu să plece ca să împlinească porunca, dar se opri. — Ei! cetăţene, stărui el, greşeşti. Domniţa era tare tristă. Răspunsul meu o va deznădăjdui. — Dar, mă rog, întrebă Maurice, cine-i femeia asta? — Cetăţene, nu i-am văzut chipul; e învăluită într-o mantie şi plânge; iată tot ce-ţi pot spune despre ea. — Zici că plânge? întrebă Maurice. — Da, dar pe tăcute, înăbuşindu-şi suspinele. — Va să zică plânge, repetă Maurice. Aşadar, e cineva pe lume care mă iubeşte până într-atât, încât să se îngrijoreze aşa de tare de lipsa mea? Şi urcă încetişor în urma îndatoritorului său. — Iată-l, cetăţeană, iată-l! strigă acesta năpustindu-se în cameră. Maurice intră în urma lui. Văzu într-un colţ al salonului o făptură care tremura, cu faţa ascunsă în perne, o femeie ce-ar fi părut moartă dacă gemetele convulsive n-ar fi făcut-o să tresară. Printr-un semn, Maurice îi ceru îndatoritorului să iasă afară. Acesta îi dădu ascultare şi plecă, închizând uşa. Atunci Maurice alergă la tânăra aceea, care ridică capul. — Geneviève! strigă eroul nostru. Geneviève la mine acasă! O, Doamne, oare am înnebunit?  — Nu, dragul meu, eşti în toate minţile, răspunse ea. Ţi-am făgăduit să fiu a domniei-tale, dacă-l salvezi pe Cavalerul de Maison-Rouge. L-ai salvat; aşadar, iată-mă! Te aşteptam. Maurice se înşelă asupra sensului cuvintelor ei. Se dădu un pas înapoi şi, privind-o cu tristeţe, spuse blând: — Geneviève, aşadar, nu mă iubeşti! Privirea Genevièvei se întunecă de lacrimi; întoarse capul şi, sprijinindu-se de speteaza canapelei, izbucni în plâns. — Ah, oftă Maurice, e clar că nu mă iubeşti, şi nu numai că nu mă mai iubeşti, Geneviève, dar încerci pesemne un sentiment de ură împotriva mea dacă te afli într-o asemenea stare de deznădejde. Maurice puse în ultimele sale cuvinte atâta exaltare şi durere, încât Geneviève îşi înălţă capul şi îi cuprinse mâna. — Doamne-Dumnezeule, exclamă ea, cel pe care-l credeam cel mai bun, până la urmă e şi el un egoist! — Egoist, Geneviève, ce vrei să spui? — Nu înţelegi oare cât sufăr? Soţul fugit, fratele proscris, casa în flăcări, şi toate într-o singură noapte şi pe deasupra scena groaznică dintre dumneata şi Cavalerul de Maison-Rouge! Maurice o asculta în extaz, căci, oricât de nebunească îi era pasiunea, ar fi fost cu neputinţă să nu înţeleagă că astfel de emoţii, adunate dintr-o dată, te pot aduce în halul de durere în care se afla Geneviève. — Aşadar, ai venit, eşti aici, eşti a mea, n-ai să mă mai părăseşti! Geneviève tresări. — Unde m-aş fi putut duce? răspunse ea cu amărăciune. Am oare unde mă refugia, am eu vreun adăpost sau vreun protector, altul decât cel ce a pus preţ un protecţiei sale? Copleşită de furie şi înnebunită, mergeam pe Pont-Neuf şi la un moment dat m-am oprit să văd apa sumbră fremătând în ungherele arcadelor; mă simţeam atrasă, vrăjită. Pentru tine, sărmană femeie, îmi spuneam, acolo e un adăpost, acolo e netulburata odihnă, acolo e uitarea. — Geneviève, Geneviève! exclamă Maurice, ai spus aşa ceva?... Aşadar nu mă iubeşti deloc? — Am spus-o, răspunse Geneviève, în şoaptă. Am spus-o, dar am venit. Maurice oftă şi se lăsă să alunece la picioarele ei. — Geneviève, şopti el, nu mai plânge. Geneviève, uită toate nenorocirile, dacă mă iubeşti. Geneviève, în numele Celui-de-Sus, spune-mi că nu violenţa ameninţărilor mele te-a adus aici. Spune-mi că şi dacă nu m-ai fi văzut în seara asta, aflându-te singură, fără adăpost, tot ai fi venit la mine, şi primeşte-mi jurământul pe care ţi-l fac de-a te dezlega de jurământul pe care te-am silit să-l dai. Geneviève aţinti asupra tânărului o privire ce vădea o inexprimabilă recunoştinţă. — Câtă mărinimie! exclamă ea. Ah! Doamne, îţi mulţumesc! cât e de mărinimos! — Ascultă, Geneviève, spuse Maurice, Dumnezeu pe care îl izgonim acum din lăcaşurile sale, dar pe care nu-l putem izgoni din inimile noastre, în care a sădit dragostea, Dumnezeu a făcut ca seara asta să pară lugubră, dar, în fond, să strălucească de bucurie şi de fericire. Dumnezeu te-a îndrumat către mine, Geneviève, mi te-a pus în braţe şi-ţi vorbeşte prin graiul meu. În sfârşit, Dumnezeu vrea să răsplătească astfel atâtea suferinţe pe care le-am îndurat, atâtea virtuţi de care am dat dovadă luptând împotriva dragostei noastre ce părea nelegitimă, ca şi cum un sentiment care a fost atât de curat şi a rămas atât de adânc ar fi putut fi socotit o crimă. Aşa că nu mai plânge, Geneviève! Dă-mi mâna. Vrei să te afli la un frate, vrei ca acest frate să-ţi sărute plin de respect poala rochiei, să plece cu mâinile împreunate în rugăciune, trecând dincolo de pragul încăperii fără să întoarcă deloc capul? Ei bine, spune doar un cuvânt, fă doar un semn şi-ai să mă vezi plecând, ai să rămâi singură, liberă şi în siguranţă, ca o fecioară într-o biserică. Sau, dimpotrivă, adorata mea Geneviève, aminteşte-ţi că te-am iubit atât de tare, încât am fost gata să-mi pierd viaţa, că pentru dragostea asta, pe care o poţi face funestă ori fericită, i-am trădat pe-ai mei şi am ajuns odios şi abject în propriii mei ochi; gândeşte-te la fericirea pe care ne-o păstrează viitorul, la puterea şi la energia care sălăşluiesc în tinereţea şi-n dragostea noastră ca să ne apere fericirea care e gata să înfrunte pe oricine-ar ataca-o şi ar primejdui-o. Geneviève, înger al bunătăţii, spune-mi, ce vrei? Vrei să faci un om atât de fericit, încât să nu-i mai pară rău că trăieşte şi nici să nu-i mai pese de fericirea eternă? Atunci, în loc să mă alungi, surâde-mi, Geneviève a mea, lasă-mă să-ţi duc mâna la inima mea, vino spre cel ce te râvneşte cu toată puterea, cu toată dorinţa şi cu tot sufletul, Geneviève, dragostea mea, viaţa mea, Geneviève, nu-ţi retrage jurământul! Inima tinerei femei se umplea de cuvintele lui duioase: dulceaţa dragostei, oboseala, pricinuită de suferinţele trecute, îi răpiră orice putere. Lacrimile nu-i mai curgeau, dar suspinele îi zguduiau pieptul înflăcărat. Maurice înţelese că Genevidve nu mai avea tăria să reziste şi-o cuprinse în braţe. Atunci ea îşi lăsă capul pe umărul lui şi păru-i lung se desfăcu, revărsându-se pe obrajii înfierbântaţi ai iubitului. Dar Maurice simţi cum îi tresaltă pieptul, zvâcnind ca valurile după furtună. — Plângi, Geneviève..., şopti el cu adevărată tristeţe. Linişteşte-te. Niciodată n-am să-mi impun dragostea în faţa unei nobile suferinţe. Nicicând buzele mele nu se vor murdări c-un sărut otrăvit fie chiar de-o singură lacrimă de părere de rău. Şi desfăcu cercul viu al braţelor sale, îndepărtându-şi fruntea de cea a Genevidvei şi întorcându-se încet. Dar în aceeaşi clipă, printr-una din reacţiile acelea atât de fireşti la femeia care se fereşte, dar care, ferindu-se, totuşi doreşte, Geneviève îl cuprinse pe Maurice de gât cu braţele tremurătoare, îl strânse cu putere şi-şi lipi obrazul rece şi încă ud de lacrimile care abia încetaseră să şiroiască pe obrazul fierbinte al tânărului îndrăgostit. — Vai! şopti ea, nu mă părăsi, Maurice, căci nu te mai am decât pe tine.     Capitolul XXXIII ZIUA URMĂTOARE   Un soare minunat se strecura printre stolurile verzi, aurind frunzele celor trei trandafiri mari, plantaţi în nişte cutii de lemn aşezate pe prichiciul ferestrei lui Maurice. Florile acestea, cu atât mai plăcute la vedere cu cât sezonul lor era pe sfârşite, înmiresmau o sufragerie mică, pardosită cu dale, strălucind de curăţenie, în care la o masă nu încărcată, dar alcătuită cu rafinament, tocmai se aşezară Geneviève şi Maurice. Uşa era închisă, căci pe masă se aflau toate cele de care comesenii ar fi avut nevoie. De la sine înţeles că spuseseră: — Ne vom servi singuri. În încăperea alăturată se auzea îndatoritorul, care, zelos precum slujitorul febril al Fedrei, forfotea întruna. Căldura şi însufleţirea celor din urmă zile frumoase pătrundeau printre şipcile distanţate ale storului şi puneau pe frunzele trandafirilor mângâiaţi de soare o strălucire ca de aur şi de smarald. Geneviève aşeză pe farfurie fructul auriu pe care-l ţinea în mână şi, dusă pe gânduri, surâzând numai cu buzele, în vreme ce ochii ei mari erau toropiţi de melancolie, rămase tăcută, inertă, deşi însufleţită şi fericită de soarele dragostei, cum erau şi florile acelea frumoase de soarele de pe cer. Curând ochii ei îi căutară pe cei ai lui Maurice, şi îi găsiră aţintiţi asupra-i: şi el o privea şi visa. Atunci îşi puse braţu-i atât de delicat şi alb pe umărul tânărului îndrăgostit, care tresări, apoi îşi sprijini capul de dânsul, cu o încredere şi o certitudine care înseamnă mai mult decât dragostea. Geneviève se uita la el fără să vorbească şi, privindu-l, roşea. Maurice n-avea decât să-şi aplece uşor capul ca să-şi lipească gura de buzele întredeschise ale iubitei sale. Îşi aplecă încet capul. Geneviève păli, iar ochii i se închiseră ca petalele florii care-şi ascunde caliciul de razele luminii. Şedeau astfel nemişcaţi şi tăcuţi, cuprinşi de-o fericire neobişnuită, când zgomotul strident al clopoţelului de la sonerie îi făcu să tresară.  Se desprinseră unul de celălalt. Îndatoritorul intră şi închise misterios uşa. — E cetăţeanul Lorin! vesti dânsul.  — A! dragul meu Lorin, exclamă Maurice. Mă duc să-l poftesc să plece. Iartă-mă, Geneviève. Geneviève îl opri. — Să-l pofteşti să plece pe prietenul dumitale, Maurice! Un prieten care te-a alinat, te-a ajutat, te-a sprijinit? Nu, nu vreau să alungi un asemenea prieten nici din casă şi nici din inima dumitale. Să intre, Maurice, să intre. — Îngăduieşti?..., întrebă Maurice.  — Chiar voiesc, răspunse Geneviève. — Vai! aşadar crezi că eu nu te iubesc destul, exclamă Maurice, încântat de asemenea gingăşie, şi simţi nevoia să fii idolarizată? Geneviève îşi întinse fruntea împurpurată către tânărul îndrăgostit. Maurice deschise uşa şi Lorin intră, chipeş de-ţi lua ochii în costumul său ce aducea cu al unui muscadin. Zărind-o pe Geneviève, se arătă uimit, după care îi făcu numaidecât o plecăciune plină de respect. — Vino, Lorin, vino, îl întâmpină Maurice, şi priveşte-o pe doamna. Eşti detronat, Lorin. Acum există o persoană pe care ţi-o prefer. Pentru tine mi-aş fi dat viaţa; pentru ea, nu-ţi spun nimic nou cu asta, mi-am dat cinstea. — Doamnă, spuse Lorin cu o seriozitate care trăda o emoţie foarte adâncă, voi încerca să-l iubesc pe Maurice mai mult decât dumneata, pentru ca el să nu înceteze cu totul de-a mă iubi. — Stai jos, domnule, zise Geneviève surâzând. — Da, stai jos, adăugă şi Maurice, care, strângând cu dreapta mâna prietenului şi cu stânga pe cea a iubitei sale, simţea cum i se umple inima de toată fericirea la care poate râvni un om pe pământ. — Aşadar, nu mai vrei să mori? Nu mai vrei să fii ucis? — Cum asta? întrebă Geneviève. — O! Doamne, exclamă Lorin, ce animal schimbător e omul şi câtă dreptate au filosofii să-i dispreţuiască uşurătatea şi nestatornicia! Iată aici de faţă unul — e oare de crezut aşa ceva, doamnă? — care aseară voia să se arunce în apă şi susţinea sus şi tare că pentru el nu mai e cu putinţă fericirea pe lumea asta: şi iată că astăzi-dimineaţă îl găsesc vesel şi bucuros, cu surâsul pe buze, cu fruntea senină, cu dragostea de viaţă în suflet, stând în faţa unei mese ispititoare: e drept că nu mănâncă, dar asta nu dovedeşte c-ar mai fi nenorocit. — Chiar voia el să facă tot ce ai spus dumneata? întrabă Geneviève. — Tot ce ai auzit, doamnă, şi încă multe altele! Am să-ţi povestesc mai târziu. Deocamdată mi-e tare foame; e vina lui Maurice care aseară m-a pus să alerg prin tot cartierul Saint-Jacques. Îmi daţi voie să mă ospătez din bucatele voastre de care nu v-aţi atins nici unul? — Zău, are dreptate! exclamă Maurice, bucuros ca un copil. Hai să stăm la masă cu toţii. Eu n-am mâncat şi nici dumneata, Geneviève. Rostindu-i numele, Maurice trase cu ochiul la Lorin, dar Lorin nici măcar nu clipi. — Va să zică ghiciseşi că e ea! deduse Maurice. — Ba bine că nu! răspunse Lorin tăindu-şi o felie mare de jambon. — Şi mie mi-e foame, spuse Geneviève, întinzând farfuria. — Lorin, îi strigă Maurice, aseară eram bolnav. — Erai mai mult decât bolnav, erai nebun. — Ei bine, în dimineaţa asta mi se pare că tu te simţi mai rău. — Cum adică? — Încă n-ai făcut nici un vers. — Chiar acum mă gândeam la asta, răspunse Lorin.   Atuncea când se află de Graţii-nconjurat,  Ţinând în mână-i lira, Phoebus cântă tare,  Dar dacă pe-al lui Venus urm-a apucat  Phoebus sărmanu-şi pierde ura pe cărare.   — Bine! iată totuşi un catren, se grăbi să spună Maurice, zâmbind. — Şi va trebui să te mulţumeşti cu el, deoarece avem de vorbit despre lucruri mai puţin plăcute. — Ce mai este? întrebă Maurice cu îngrijorare. — Ce să fie? Sunt în curând de gardă la Conciergerie. — La Conciergerie! exclamă Geneviève. Lângă regină? — Lângă regină... cred că da, doamnă. Geneviève păli. Maurice încruntă din sprâncene şi-i făcu un semn lui Lorin. Acesta îşi tăie încă o felie de jambon, de două ori mai mare decât cea dintâi. Regina fusese într-adevăr dusă la Conciergerie, unde avem şi noi s-o însoţim.     Capitolul XXXIV CONCIERGERIE   La colţul dintre Pont-au-Change şi Cheiul Florilor, se înalţă ceea ce a mai rămas din vechiul palat al lui Ludovic cel Sfânt, care prin excelenţă se numea „Palatul", aşa cum Roma se numea „Oraşul", şi care încă mai păstrează denumirea suverană de când singurii regi ce mai sălăşluiesc în el sunt grefierii, judecătorii şi împricinaţii. Casa justiţiei e o clădire mare şi sumbră care te face mai curând să te temi de zeiţa cea aspră şi severă, decât s-o iubeşti. Acolo vezi recuzita şi atribuţiile răzbunării umane adunate într-un spaţiu strâmt. Ici, sălile unde stau păziţi acuzaţii, ceva mai încolo sălile unde sunt judecaţi, dedesubt celulele unde sunt închişi după condamnare; la uşă, un locşor unde sunt însemnaţi cu fierul roşu; la vreo sută cinzeci de paşi, un alt loc, mai mare, unde sunt ucişi, adică Piaţa Greve, unde se desăvârşeşte ceea ce fusese doar schiţat la Palat. Justiţia, după cum se vede, are totul la îndemână. Clădirile acestea alipite unele de altele, mohorâte, cenuşii, găurite de ferestruici cu gratii, în care bolţile căscate seamănă cu nişte peşteri zăbrelite, şi care se întind de-a lungul Cheiului des Lunettes, alcătuiesc Conciergeria. Închisoarea are carcere pe care apele Senei le umezesc cu nămolul lor negru; are ieşiri secrete care duceau altădată spre fluviu victimele de a căror dispariţie erau legate mari interese. Văzută în 1793, Conciergeria, furnizoare neobosită a eşafodului, Conciergeria, după cum spuneam, era ticsită de arestaţi care într-un ceas erau gata condamnaţi, în epoca aceea, vechea închisoare a lui Ludovic cel Sfânt era cu drept cuvânt pensiunea morţii. Sub bolţile uşilor se legăna noaptea un felinar cu lumină roşie, urmă sinistră a acestui lăcaş al durerii. În ajunul zilei în care Maurice, Lorin şi Geneviève prânzeau împreună, o rostogolire surdă de roţi zdruncinase pavajul cheiului şi geamurile închisorii. Apoi, rostogolirea încetă în faţa porţii ogivale. Jandarmii bătură la poartă cu plăselele săbiei, poarta se deschise, trăsura intră în curte şi după ce balamalele porţilor se învârtiră din nou când trăsura trecu, după ce zăvoarele scârţâiră iarăşi, o femeie coborî. Pe dată uşa căscată în faţa ei o înghiţi. Trei-patru capete curioase care înaintaseră spre lumina flăcărilor ca să cerceteze cu privirea pe femeia arestată, şi care se iviseră în semiobscuritate, se traseră îndărăt, cufundându-se în întuneric; se mai desluşiră apoi câteva hohote stridente de râs şi câteva grosolane strigăte de rămas bun, schimbate între oamenii care se depărtau, şi care fură auzite fără ca oamenii aceia să fi fost văzuţi. Cea adusă astfel rămăsese îndărătul primei uşi, împreună cu jandarmii ei. Văzu că mai avea de trecut una, dar uitase că, pentru a trece printr-o uşă a închisorii, trebuia în acelaşi timp să ridici piciorul şi să pleci capul, fiindcă jos se afla o treaptă ce urcă şi sus una ce coboară. Arestata, fără îndoială încă neobişnuită cu arhitectura închisorilor, în ciuda lungului răstimp petrecut în ele, uită să-şi plece fruntea şi se izbi cu toată puterea de bara de fier. — Te-ai lovit rău, cetăţeană? întrebă unul dintre jandarmi. — Acum nimic nu mă mai poate lovi, răspunse ea liniştită. Şi trecu fără să se tânguie, cu toate că deasupra sprâncenei se putea vedea urma aproape sângerândă pe care i-o lăsase lovitura. Îndată se zări şi fotoliul portarului, fotoliu mai vrednic de respect în ochii arestaţilor decât tronul unui rege în ochii curtenilor, fiindcă portarul unei închisori e cel ce împarte înlesnirile şi orice înlesnire are mare însemnătate pentru un arestat. Adeseori o favoare, fie ea cât de mică, îi schimbă cerul sumbru într-un paradis. Portarul Richard, încredinţat de propria-i importanţă şi aşezat bine în fotoliul său, pe care nici gând să-l părăsească, cu tot zornăitul gratiilor şi huruitul trăsurii care îi vestea un oaspete nou, portarul Richard, ziceam, trase pe nas o priză de tabac, se uită la arestată, deschise un registru foarte gros şi căută o pană în călimara mică de lemn negru, în care cerneala, uscată pe margini, mai păstra în mijloc puţină umezeală glodoasă, aşa cum în mijlocul craterului unui vulcan rămâne totdeauna puţină materie în clocot. — Cetăţene portar, i se adresă şeful escortei, fă-ne intrarea, dar repede, căci suntem aşteptaţi urgent la sediul Comunei. — Ei! nu ţine mult, spuse portarul, vărsând în călimară câteva picături de vin, care-i mai rămăseseră pe fundul unui pahar. Sunt deprins cu asemenea treabă, slavă Domnului! Numele şi pronumele tău, cetăţeană? Şi, muindu-şi pana în cerneala improvizată, se pregătea să scrie în josul paginii, completată pe vreo şapte optimi, datele necesare întemniţării nou-venitei, în vreme ce, în picioare, în spatele fotoliului, cetăţeana Richard, femeie cu o expresie binevoitoare, admira cu o uimire plină de respect pe femeia cu înfăţişare tristă, nobilă şi mândră, pe care soţul ei o interoga. — Marie-Antoinette-Jeanne-Josephe de Lorraine, răspunse arestata, arhiducesă de Austria, regină a Franţei. — Regina Franţei? întrebă portarul uimit, ridicându-se pe braţul fotoliului. — Regina Franţei, repetă arestata cu acelaşi glas. — Cu alte cuvinte, văduva Capet, făcu şeful escortei. — Sub care din aceste două nume trebuie s-o trec în registru? întrebă portarul. — Sub care din două pofteşte, numai s-o treci cât mai repede, răspunse şeful escortei. Portarul se reaşeză în fotoliu şi, cu un tremur uşor, înscrise în registrul său, prenumele, numele şi titlu pe care i le dăduse arestata, înregistrări a căror cerneală roşcată apare, încă şi astăzi în registrul acela a cărui foaie a fost roasă de şoarecii din locuinţa portarului revoluţionar tocmai pe porţiunea cea mai preţioasă. Nevasta lui Richard continua să stea în picioare, în spatele fotoliului soţului ei, numai că un simţământ de compătimire pioasă îi împreunase mâinile. — Ce vârstă? urmă portarul. — Treizeci şi şapte de ani şi nouă luni, răspunse regina. Richard se apucă iarăşi de scris, pe urmă trecu la semnalmente în amănunt şi-şi încheie lucrarea cu formulele şi însemnările specifice. — Bine, zise el, s-a făcut. — Unde va fi dusă arestata? întrebă şeful escortei. Richard mai trase o priză de tabac şi se uită la soţia lui. — Păi! făcu ea, n-am fost înştiinţaţi, aşa că habar n-avem... — Caută, spuse brigadierul. — E camera de consiliu, urmă femeia. — Hm! e tare mare, şopti Richard; dar pentru moment nu poate fi locuită căci n-are pat. — E-adevărat, adăugă femeia, la asta nu mă gândisem. — Eh! făcu unul dintre jandarmi, îi puneţi mâine un pat, că până mâine mai este puţin. — Dealtminteri, cetăţeană poate petrece noaptea asta în camera noastră. Nu-i aşa, bărbate? zise femeia lui Richard. — Ei, şi noi? întrebă portarul. — Noi nu ne mai culcăm. Cum a zis cetăţeanul jandarm, o noapte trece la iuţeală. — Atunci, spuse Richard, duceţi-o pe cetăţeană în camera mea. — În timpul ăsta ai să ne pregăteşti hârtia de primire, nu-i aşa? — O găsiţi când vă întoarceţi. Femeia lui Richard luă o lumânare aprinsă de pe masă şi o porni în frunte. Maria-Antoaneta o urmă fără să scoată un cuvânt, stăpânită şi palidă, ca întodeauna. Doi temniceri, cărora femeia lui Richard le făcu semn, încheiară cortegiul. I se arătă reginei un pat pe care soţia lui Richard se grăbi să aştearnă cearşafuri albe. Temnicerii se instalară la ieşire, după care uşa fu încuiată învârtindu-se cheia în broască de două ori, şi Maria-Antoaneta rămase singură. Cum şi-a petrecut noaptea nimenea nu ştie, pentru că a petrecut-o între patru ochi cu Dumnezeu. Abia a doua zi regina fu dusă în camera de consiliu, un patrulater alungit, a cărei uşiţă de intrare dădea pe un coridor al Conciergeriei ce fusese tăiat pe toată lungimea sa de un perete despărţitor care nu ajungea până la plafon. Unul dintre cele două compartimente era camera oamenilor de gardă. Celălalt era camera reginei. O fereastră zăbrelită cu nişte bare groase dădea lumină fiecărei celule. Un paravan ce încuia uşa o izola pe regină de paznicii ei şi acoperea deschizătura din mijloc. Întreaga încăpere fusese de curând pardosită cu cărămizi. În sfârşit, pereţii fuseseră decoraţi cândva cu un chenar de lemn aurit de care rnai atârnau încă petice de hârtie cu crini regali pe ele. Un pat instalat în faţa ferestrei, un scaun aşezat aproape de lumină, iată mobilierul închisorii regale. După ce a intrat, regina a cerut să-i fie aduse cărţile şi lucrul de mână. I se aduseră Revoluţia din Anglia, pe care o începuse la Temple, Călătoria tânărului Anarcharis19 şi tapiseria pe care o broda. Jandarmii se aşezară în celula vecină. Istoria le-a păstrat numele, aşa cum face cu oamenii cei mai neînsemnaţi când fatalitatea îi asociază celor mai mari catastrofe şi când asupra lor se revarsă o parte din lumina orbitoare pe care o aruncă fulgerul, doborând fie tronurile regilor, fie chiar regii. Cei doi se numeau Duchesne şi Gilbert. Comuna îi desemnase pe-aceşti doi bărbaţi, pe care-i ştia ca pe nişte buni patrioţi, iar ei trebuiau să stea neclintiţi în celula lor până la judecarea Mariei-Antoaneta. Printr-o asemenea măsură se urmărea înlăturarea neregulilor aproape inevitabile ale serviciului ce se schimbă de mai multe ori pe zi, atribuindu-li-se în acelaşi timp gardienilor o foarte mare responsabilitate. Chiar în ziua aceea, regina află, din pălăvrăgeala celor doi oameni, a căror discuţie ajungea până la ea, căci nici o pricină nu-i silea să vorbească în şoaptă, regina află, ziceam, despre măsura luată. Se bucură, dar în acelaşi timp se şi îngrijoră, deoarece, dacă pe de-o parte îşi spunea că oamenii aceia trebuie să fi fost de toată încrederea, de vreme ce fuseseră aleşi dintre atâţia bărbaţi, pe de altă parte se gândea că prietenii ei ar putea găsi mult mai multe prilejuri de-a corupe doi gardieni cunoscuţi şi cu posturi fixe decât o sută de necunoscuţi desemnaţi la voia întâmplării şi venind s-o supravegheze pe neaşteptate, doar pentru o singură zi. În prima noapte, înainte de-a se culca, unul dintre cei doi paznici fumase, după cum îi sta în obicei. Fumul tutunului se strecură prin spărturile peretelui despărţitor şi-o năpădi pe sărmana regină, căreia nenorocirile, în loc să-i tocească sensibilitatea, i-o ascuţiseră. Numaidecât se simţi cuprinsă de tulburări şi de greaţă. Capul i se îngreuie din pricina sufocării; dar, credincioasă hotărârii sale de-a fi de o neînduplecată mândrie, regina nu se plânse. În timp ce se afla într-acea dureroasă veghe, în care nimic nu tulbura tăcerea şi liniştea nopţii, i se păru că aude un soi de geamăt ce venea de-afară. Geamătul era lugubru şi prelung, ceva sinistru şi pătrunzător ca urletul vântului trecând prin nişte săli pustii, când furtuna împrumută voce de om ca să dea viaţă patimilor dezlănţuite în elemente. Curând însă îşi dădu seama că zgomotul care o făcuse la început să tresară, strigătul acela dureros şi stăruitor nu era decât plânsetul unui câine ce urla pe chei. Regina se gândi numaidecât la bietul ei Black, pe care-l uitase în clipa în care fusese ridicată din Temple şi al cărui schelălăit i se păru că-l recunoscuse, într-adevăr, sărmanul animal se pierduse de stăpână-sa datorită prea marii vigilenţe şi coborâse nebăgat în seamă după dânsa, urmărise vehicolul până la gratiile Conciergeriei şi nu se depărtase de-acolo decât fiindcă era cât pe ce să fie tăiat în două de îndoita lamă de fier ce se închisese în urma ei. Dar bietul animal se întorsese numaidecât şi, înţelegând că stăpâna lui fusese închisă în mormântul acela mare de piatră, o chema, urlând, şi aştepta, la zece paşi de santinelă, mângâierea unui răspuns. Regina răspunse cu un suspin la care paznicii îşi ciuliră urechile. Dar cum suspinul acela fu singurul şi nici un alt zgomot nu-l însoţi în încăperea Mariei-Antoaneta, paznicii se liniştiră numaidecât şi aţipiră din nou. A doua zi în zori, regina se sculă şi se îmbrăcă. Aşezată lângă fereastra zăbrelită, a cărei lumină, trecută ca prin sită din pricina gratiilor, cobora vânătă pe mâinile-i slăbite, Maria-Antoneta părea că citeşte, dar gândurile ei zburau departe de carte. Paznicul Gilbert crăpă paravanul şi se uită la dânsa tăcut. Maria-Antoaneta auzi scrâşnetul obiectului tras într-o parte, dar nici nu ridică capul. Era aşezată astfel încât paznicii să-i poată vedea chipul, scăldat în lumina dimineţii. Paznicul Gilbert îi făcu semn camaradului său să vină şi el s-o privească prin crăpătură. Duchesne se apropie. — Uită-te la ea, spuse Gilbert cu voce înceată, cât e de palidă. Te înspăimântă! Ochii tiviţi de roşcată arată că suferă. Parc-ar fi plâns. — Ştii bine, zise Duchesne, că văduva Capet nu plânge niciodată; e prea mândră ca să plângă. — Atunci e bolnavă, îşi dădu Gilbert cu părerea. Apoi, ridicându-şi glasul, o întrebă pe regină: — Ia spune, cetăţeană Capet, eşti bolnavă? Regina îşi ridică încet ochii şi privirea i se pironi limpede şi întrebătoare asupra celor doi oameni. — Cu mine vorbiţi, domnilor? întrebă ea cu vocea plină de blândeţe, căci i se păruse că observă o urmă de interes în tonul celui care i se adresase. — Da, cetăţeană, cu tine, urmă Gilbert. Te întrebăm dacă nu cumva eşti bolnavă. — Din ce pricină? — Pentru că ţi s-au înroşit ochii. — Şi eşti foarte palidă, adăugă Duchesne. — Vă mulţumesc, domnilor. Nu, nu sunt deloc bolnavă, dar am suferit mult astă-noapte. — A! Da! necazurile pe care le ai. — Nu, domnilor, necazurile mele fiind aceleaşi şi religia învăţându-mă să le îndur, nu mă fac să sufăr într-o zi mai mult ca-n cealaltă. Mi-e rău pentru că nu prea am dormit astă-noapte. — A! locuinţă nouă, schimbare de pat, făcu Duchesne. — Şi-apoi locuinţa numai frumoasă nu e, adăugă Gilbert. — Nici asta nu e pricina, domnilor, răspunse regina, clătinând din cap. Urâtă sau frumoasă, locuinţa mi-e indiferentă. — Atunci ce e? — Ce e? — Da. — Vă cer iertare că v-o spun, dar am fost tare stânjenită din pricina mirosului de tutun, pe care domnul îl răspândeşte şi-n clipa de faţă. Într-adevăr, Gilbert fuma, ceea ce de fapt era ocupaţia lui cea mai obişnuită. — Vai! exclamă el, tulburat de blândeţea cu care îi vorbea regina. Asta era? Dar de ce nu mi-ai spus, cetăţeană? — Pentru că n-am crezut că am dreptul să vă stingheresc în deprinderile dumneavoastră, domnule. — Ei bine, lasă că n-ai să mai fi stingherită, cel puţin de mine, spuse Gilbert, aruncându-şi luleaua care se sparse de lespede, fiindcă n-am să mai fumez. Şi se întoarse împreună cu tovarăşul său, după ce închisese paravanul. — Poate că are să i se taie capul, asta e treaba naţiunii, dar de ce s-o faci să sufere pe femeia asta? Noi suntem soldaţi, nu călăi ca Simon. — Ai apucături de aristocrat, camarade, spuse Duchesne, clătinând din cap. — Ce înseamnă pentru tine aristocrat? Ia, hai, explică-mi şi mie cum vine treaba asta? — Pentru mine aristocrat e oricine jigneşte naţiunea şi dă satisfacţie inamicilor ei. — Aşadar, după tine, spuse Gilbert, eu jignesc naţiunea pentru că nu o mai afum pe văduva Capet? Haida-de! Vezi tu, eu, urmă omul cel cumsecade, îmi aduc aminte jurământul pe care l-am depus patriei şi ordinul pe care mi l-a dat brigadierul, asta e tot. Or, ordinul îl ştiu pe de rost: „Să nu laşi arestata să evadeze, să nu laşi pe nimeni să pătrundă la dânsa, să înlături orice legătură pe care ar vrea s-o stabilească sau s-o întreţină cu cineva şi să mori în postul tău. Iată ce-am făgăduit şi am să-mi ţin făgăduiala. Trăiască naţiunea! — Ceea ce-ţi spun, îi întoarse vorba Duchesne, nu înseamnă că mi-ar fi necaz pe tine, dimpotrivă, mi-ar fi însă tare milă să te văd compromis. — Sst! iată că vine cineva. Regina nu scăpase nici un cuvânt din convorbirea de mai sus, cu toate ca se desfăşurase în şoaptă, închisoarea ascute simţurile! Zgomotul care atrăsese atenţia celor doi paznici era făcut de mai mulţi inşi care se apropiau de uşă. Uşa se deschise. Doi municipali intrară, urmaţi de portar şi de câţiva temniceri. — Unde e arestata? întrebară ei. — Acolo, spuseră cei doi jandarmi. — Cum e instalată? — Poftiţi să vedeţi. Şi Gilbert se duse să împingă paravanul. — Ce doriţi, domnule? întreabă regina. — A venit o inspecţie de la Comună, cetăţeană Capet. „Omul ăsta e cumsecade, gândi Maria-Antoaneta, şi dacă prietenii mei vor numaidecât..." — E bine, e bine, spuseră municipalii, dându-l pe Gilbert într-o parte şi intrând la regină, nu-i nevoie de prea multe zorzoane. Regina nici nu şi-a ridicat capul şi s-ar fi putut crede, după nepăsarea ei, că nici n-auzea, nici nu vedea ce se petrece, ca şi cum ar fi fost tot singură. Delegaţii Comunei cercetară curioşi şi atenţi toate amănuntele camerei, sondară lemnăria, patul, gratiile de la fereastra care da asupra curţii femeilor şi, după ce le puseră în vedere paznicilor să fie cât mai vigilenţi, ieşiră fără să fi adresat vreun cuvânt Mariei-Antoaneta şi fără ca ea să fi părut că a luat act de prezenţa lor.     Capitolul XXXV SALA PAŞILOR PIERDUŢI   Către sfârşitul aceleiaşi zile în care am văzut pe cetăţenii municipali cercetând închisoarea reginei cu o grijă atât de amănunţită, un bărbat îmbrăcat cu o carmaniolă de culoare cenuşie, cu capul acoperit de-un păr des şi negru, şi purtând peste părul negru o bonetă miţoasă care deosebea în vremurile acelea patrioţii extremişti de mulţimea poporului, se plimba în sala cea mare, numită atât de filosofic sala paşilor pierduţi, părând a-i privi foarte atent pe cei ce intrau şi ieşeau, adică mulţimea obişnuită a sălii aceleia, mulţime mult sporită pe atunci, când procesele aveau o importanţă capitală, când îţi riscai capul pe care trebuia să-l aperi de călăi şi de cetăţeanul Fouquier-Tinville, neobositul furnizor de victime. Atitudinea bărbatului căruia tocmai i-am schiţat portretul era cât se poate de potrivită. Societatea în timpurile acelea era împărţită în două clase, mieii şi lupii: unii trebuiau în chip firesc să-i înfricoşeze pe ceilalţi, deoarece o jumătate din societate o sfâşia pe cealaltă. Încrâncenatul nostru personaj, care se plimba încolo şi încoace, era mic de statură. Cu o mână neagră şi murdară tot învârtea un soi de bâtă, numită constituţie. Ce-i drept, mâna care flutura teribila armă ar fi părut destul de mică oricui ar fi vrut să joace în faţa ciudatului personaj rolul de inchizitor pe care el şi-l arogase faţă de ceilalţi, dar nimeni n-ar fi îndrăznit să controleze, în nici o privinţă, un om cu o înfăţişare atât de cumplită. Într-adevăr, prin felul în care arăta, bărbatul cu bâta pricinuia mare nelinişte şi îngrijorare anumitor grupuri de conţopişti ce ţineau disertaţii asupra treburilor publice care începuseră să mergă din rău în mai rău sau din bine în mai bine, după cum lucrurile erau privite din punct de vedere conservator sau revoluţionar. Oamenii aceia, bieţii de ei, îi cercetau cu coada ochiului barba lungă şi neagră, ochii albaştri, sprâncenele stufoase ca peria, şi se cutremurau de fiecare dată când plimbarea groaznicului patriot, plimbare care se desfăşura pe toată lungimea paşilor pierduţi, îl apropia de ei. Îi cuprinsese spaima mai cu seamă din pricină că de câte ori se gândiseră să se apropie de el sau numai să-l privească atent, bărbatul lovea de lespezi bâta lui grea, care smulgea pietrei un sunet când înăbuşit şi surd, când strident şi sonor. Dar nu numai bieţii conţopişti din gherete — şoarecii Palatului, cum li se spune —, despre care am vorbit, erau sub stăpânirea puternicei impresii. Feluriţii indivizi ce intrau în sala paşilor pierduţi pe uşa principală sau prin uşile strâmte de ieşire grăbeau şi ei pasul când îl zăreau pe omul cu bâta, care se plimba necontenit, cu încăpăţânare, de la un capăt la altul al sălii, găsind în fiecare clipă câte un pretext spre a face să răsune ciomagul pe lespezi. Dacă scribii ar fi fost mai puţin speriaţi, şi trecătorii mai pătrunzători, ar fi observat fără îndoială că patriotul nostru, capricios ca toate firile excentrice şi nestăpânite, părea că preferă unele lespezi, de exemplu pe cele care, aşezate la mică distanţă de peretele din dreapta şi cam spre mijlocul sălii, scoteau sunetele cele mai limpezi şi mai puternice. Sfârşi chiar prin a-şi concentra mânia numai asupra câtorva lespezi, mai cu seamă asupra celor din centru. O clipă uită de sine până într-atât încât se opri să măsoare din ochi ceva, probabil o distanţă. Uitarea de sine dură însă puţin, şi el îşi reluă numaidecât expresia cruntă a privirilor pe care o străfulgerare de bucurie o înlocuise preţ de-o clipă. Aproape în aceeaşi secundă, un alt patriot — în epoca aceea, fiecare individ îşi avea părerile înscrise pe frunte sau mai curând pe haine — aproape în aceeaşi secundă, spuneam, un alt patriot intră prin uşa dinspre galerie şi, fără să pară a împărtăşi câtuşi de puţin impresia generală de spaimă pe care o insuflase primul ocupant, începu să se plimbe într-un pas aproape egal cu al celuilalt, aşa încât la jumătatea sălii se întâlniră. Noul-venit avea, ca şi primul dealtfel, o bonetă miţoasă, o carmaniolă cenuşie, mâinile murdare şi o bâtă. Dar mai avea, spre deosebire de celălalt, o sabie mare care-i ajungea până la pulpe. Cel de-al doilea era însă mai de temut decât cel dintâi, îndeosebi pentru că, pe cât de aprigă părea înfăţişarea primului, pe atât de şiret, de duşmănos şi de grosolan părea a fi cel din urmă. De asemeni, cu toate că cei doi bărbaţi dădeau impresia că aparţin aceleiaşi cauze şi că împărtăşesc aceeaşi opinie, cei de faţă riscară o aruncătură de ochi ca să vadă ce are să urmeze, nu din întâlnirea lor, fiindcă nu mergeau chiar pe aceeaşi linie, dar din apropierea lor. La primul tur, aşteptările fură dezamăgite: cei doi patrioţi se mulţumiră să schimbe o privire, la care cel mai scund dintre ei păli. Judecând însă după mişcarea involuntară a buzelor, se vedea cât de colo că paloarea nu îi fusese prilejuită nicidecum de un sentiment de temere, ci pur şi simplu de dezgust... Şi totuşi, la al doilea tur, ca şi cum primul patriot ar fi făcut o sforţare puternică, faţa lui, atât de aspră până atunci, se lumină. Parcă o urmă de surâs care încearcă să fie binevoitor îi trecu pe buze şi-şi îndreptă paşii mai către stingă, cu scopul vădit de a-l opri pe-al doilea patriot. Spre centru se întâlniră. — Ei na! cetăţeanul Simon! zise primul patriot. — Chiar el! Dar ce treabă ai cu cetăţeanul Simon şi mai întâi de toate cine eşti tu? — Te faci că nu mă recunoşti? — Nu te recunosc deloc pentru bunul motiv că nu te-am văzut niciodată! — Haida-de! Nu-l mai recunoşti pe cel care a avut cinstea de-a purta capul celei care a fost doamna de Lamballe? Şi cuvintele de mai sus, rostite cu o mânie surdă, zburară năvalnic din gura patriotului cu carmaniolă. Simon tresări.  — Tu? întrebă el. Tu? — Ei na, te miri? Zău, cetăţene, credeam că te pricepi mai bine la prieteni, la devotaţi!... Mă necăjeşti! — E foarte bine ce-ai făcut tu, spuse Simon, dar nu te cunoşteam. — E mai avantajos să-l ai în pază pe micul Capet, eşti mai în văzul oamenilor. Uite, eu te cunosc şi te stimez. — A! mulţumesc. — N-ai de ce... Aşadar, te plimbi? — Da, aştept pe cineva... Şi tu? — Şi eu la fel. — Dar, cum te cheamă? Am de gând să vorbesc despre tine la club. — Théodore e numele meu. — Şi mai cum? — Atâta tot. Ce, nu-ţi ajunge? — Cu prisosinţă... Şi pe cine aştepţi tu, cetăţene Théodore? — Un amic, căruia am de gând să-i încredinţez un denunţ grozav. — Zău? Ia spune-mi şi mie. — Ei, un cuib de aristocraţi. — Cum îi cheamă? — Nu, asta n-o pot spune decât amicului meu. — Greşeşti, căci iată-l pe-al meu venind către noi, şi cred că ăsta ştie destulă procedură ca să-ţi fie de folos... — Fouquier-Tinville! exclamă primul patriot. — Chiar el, dragul meu. — Ei da, aşa mai merge. — Da aşa merge... Bună ziua, cetăţene Fouquier. Fouquier-Tinville, palid, calm, holbând, cum avea obiceiul, nişte ochi negri duşi în fundul capului, sub sprâncenele stufoase, tocmai ieşise pe o uşă laterală a sălii, cu un registru în mână şi-un teanc de hârtii sub braţ. — Bună ziua, Simon, ce mai e nou? — Multe. Mai întâi un denunţ al cetăţeanului Théodore, cel care a purtat capul femeii Lamballe. Iată, ţi-l prezint. Fouquier îşi aţinti privirea inteligentă asupra patriotului, pe care scrutarea aceea îl tulbură, în ciuda stăpânirii de sine. — Théodore? Cine-i acest Théodore? întrebă el. — Eu, răspunse bărbatul cu carmaniolă. — Tu ai purtat capul femeii Lamballe? întrebă acuzatorul public, cu o expresie de profundă îndoială. — Eu, pe strada Saint-Antoine. — Dar mai ştiu pe unul care se laudă cu asta, spuse Fouquier. — Eu ştiu vreo zece, sări cu curaj cetăţeanul Théodore. Dar, în sfârşit, cum aceia cer câte ceva, iar eu nu cer nimic, nădăjduiesc că voi fi preferat. Spusele de mai sus îl făcură să râdă pe Simon şi îl înseninară pe Fouquier. — Ai dreptate, zise acesta din urmă, şi chiar dacă n-ai făcut-o, ar fi trebuit s-o faci. Acum, te rog, lasă-ne. Simon are să-mi spună ceva. Théodore se îndepărtă, prea puţin jignit de sinceritatea cetăţeanului acuzator public. — O clipă, strigă Simion, nu-l lăsa să plece deocamdată. Ascultă mai întâi denunţul pe care ni-l aduce. — A! exclamă Fouquier-Tinville, oarecum distrat, un denunţ? — Da, un cuibar, adăugă Simon. — Bravo! Spune, despre ce e vorba? — Ei! mai nimic. Cetăţeanul Maison-Rouge şi câţiva amici de-ai săi! Fouquier se dădu un pas îndărăt, Simon ridică braţele spre cer. — E adevărat? întrebară amândoi într-un glas. — Adevărul adevărat. Vreţi să-i prindeţi?  — Numaidecât. Unde sunt? — Pe Maison-Rouge l-am întâlnit pe strada Grande-Truanderie. — Te înşeli, nu-i el la Paris, spuse Fouquier.  — L-am văzut eu, dacă-ţi spun! — Cu neputinţă. O sută de oameni au fost puşi în urmărirea lui şi tocmai el să se arate pe stradă! — El, el, sigur el, făcu patriotul, un ins înalt, brunet, voinic cât trei voinici la un loc şi bărbos ca un urs. Fouquier ridică din umeri, dispreţuitor. Patriotul lăsă să-i cadă braţele, consternat. — N-are a face, intenţia bună preţuieşte cât fapta. Şi acum, Simon, spune-mi între patru ochi ce ai de spus. Hai, dă-i zor, sunt aşteptat la grefă, e ora când vin căruţele. — Păi, nimic nou. Copilul e bine. Patriotul întoarse spatele în aşa fel încât să audă, fără a părea că trage cu urechea. — Eu plec, dacă vă stingheresc. — Mergi cu bine, îi spuse Simon. — Bună ziua, făcu Fouquier. — Spune-i amicului tău că te-ai înşelat, adăugă Simon. — Bine; îl aştept. Şi Théodore se dădu puţin într-o parte şi se sprijini în bâta lui. — Da, copilul e bine, începu atunci Fouquier. Dar cum stă cu moralul? — Îl fasonez cum vreau. — Aşadar, vorbeşte? — Când vreau. — Crezi c-ar putea depune mărturie în procesul Antoanetei? — Nu cred, ci sunt sigur. Théodore se dădu după un stâlp şi începu să se uite spre uşi; privirea îi era distrată, pe câtă vreme urechile cetăţeanului erau ciulite, căci îşi ridicase boneta mare şi flocoasă. Poate că nu vedea nimic, dar de auzit auzea cu siguranţă ceva. — Gândeşte-te bine, îl preveni Fouquier, să nu pui comisia în situaţia de-a face ceea ce se numeşte o eroare judiciară. — Va spune tot ceea ce doresc. — Ti-a spus ţie ce avem să-l întrebăm noi? — Da, mi-a spus. — E foarte important, cetăţene Simon, ce ne făgăduieşti tu. Mărturia copilului o duce pe mamă la moarte. — Pe asta mă bizui şi eu, ce naiba! — Asemenea lucru nu s-a mai pomenit de la destănuirile pe care Nero i le făcea lui Narcissus, şopti Fouquier cu voce sumbră, încă o dată îţi spun, gândeşte-te bine, Simon. — S-ar zice, cetăţene, că tu mă socoti neghiob, îmi repeţi întruna acelaşi lucru. Stai puţin, ascultă comparaţia asta: când bag o bucată de piele în apă, se moaie ea ori ba? — Dar... nu ştiu ce vrei să spui, replică Fouquier. — Se face moale. Ei bine, micul Capet se face în mâinile mele tot atât de moale ca pielea cea mai fină. Am eu mijloacele mele... — Fie, îngăimă Fouquier. Asta-i tot ce voiai să-mi spui? — Tot... A! uitasem: încă un denunţ. — Iarăşi! Pesemne că vrei să nu-mi mai văd capul de treabă? — Patria trebuie slujită. Şi Simon îi înmână un petic de hârtie la fel de întunecată ca una dintre pieile despre care vorbea mai înaiitfe, dar, cu siguranţă, mai puţin fină. Fouquier îl luă şi-l citi. — Iarăşi Lorin al tău! îl urăşti atât de tare pe omul acesta? — Mereu îl prind încâlcind legea. A spus „Adio, doamnă" unei femei cu care se saluta de la o fereastră, aseară... Mâine, nădăjduiesc să-ţi aduc câteva cuvinte despre un alt subiect: Maurice, acela care era municipal la Temple când cu garoafa roşie. — Precizează! precizează! zise Fouquier, surâzându-i lui Simon. Apoi îi întinse mâna şi-i întoarse spatele cu o grabă deloc măgulitoare pentru cârpaci. — Ce naiba vrei să precizez? Au fost ghilotinaţi alţii care au făcut mai puţin. — Răbdare, îi răspunse Fouquier liniştit. Nu se pot face toate deodată. Şi intră cu pas grăbit, trecând prin uşiţa cu vizetă. Simon îl căută cu ochii pe cetăţeanul Théodore, ca să aibă cu cine schimba o vorbă care să-l aline. Nu-l mai văzu în sală. Dar tocmai când Simon ieşea pe poarta dinspre sud, Théodore se arătă din nou în colţul unei gherete de scribi. Cel ce ocupa ghereta îl însoţea. — La ce oră se închid porţile zăbrelite? îl întrebă Théodore. — La cinci. — Şi pe urmă ce se face aici? — Nimic. Sala rămâne goală până a doua zi. — Nici patrulări, nici musafiri? — Nu, domnule, gheretele noastre se încuie cu cheia. Cuvântul domnule îi încruntă sprâncenele lui Théodore, care se uită numaidecât cu suspiciune jur-împrejur. — Cleştele şi pistoalele sunt în gheretă? întrebă el. — Da, sub covor. — Întoarce-te la noi... A, fiindcă veni vorba, mai arată-mi o dată camera tribunalului a cărei fereastră n-are gratii şi care dă asupra unei curţi din apropierea Pieţei Dauphine. — În stânga, cea dintre stâlpi, sub felinar. — Bine. Du-te şi ţine caii în locul convenit! — Ei! Noroc, domnule, noroc!... Bizuiţi-vă pe mine. — Iată momentul potrivit... nimenea nu se uită... deschide-mi ghereta! — S-a făcut, domnule. Am să mă rog pentru dumneavoastră. — Nu pentru mine trebuie să te rogi! Cu bine. Şi cetăţeanul Théodore, după ce aruncă o privire plină de înţeles, se strecură cu atâta dibăcie sub micul acoperământ al gheretei, încât pieri de parc-ar fi fost umbra scribului care încuia uşa. Onorabilul scrib scoase cheia din broască, luă un teanc de hârtii sub braţ şi ieşi din sala cea mare cu puţinii funcţionari care, la bătaia ceasurilor cinci, ieşeau din grefe precum ariergarda unor albine întârziate.  

Cei trei muşchetari Alexandre Dumas       PARTEA I       Capitolul I CELE TREI DARURI ALE DOMNULUI D’ARTAGNAN-TATĂL   În cea dintîi luni a lui aprilie 1626, tîrgul Meung, unde s-a născut autorul Romanului Trandafirului[1], părea a fi în toiul unei fierberi atît de cumplite, ca şi cînd hughenoţii ar fi izbutit să-l schimbe într-o a doua La Rochelle[2]. Văzînd cum fug femeile spre uliţa mare şi auzind ţipete de copii în pragul uşilor, o seamă de tîrgoveţi îşi puneau repede platoşa şi, apucînd o flintă sau un baltag, ca să se simtă mai tari, se îndreptau spre hanul “La Morarul voios”, în faţa căruia o gloată gălăgioasă şi nespus de curioasă se îmbulzea, crescînd cu fiece clipă. Pe vremea aceea se stîrneau mereu spaime, şi rare erau zilele cînd un oraş sau altul nu-şi trecea în hrisoave asemenea pacoste. Nobilii se luau la harţă între ei; regele se războaia cu cardinalul; spaniolul se războia cu regele. Pe lîngă aceste lupte mocnite sau obşteşti, tainice sau făţişe, mai erau pe deasupra hoţii, cerşetorii, hughenoţii, lupii şi valeţii care se năpusteau asupra tuturor. Târgoveţii erau veşnic înarmaţi împotriva hoţilor, a lupilor şi a valeţilor, adesea împotriva nobililor şi hughenoţilor, cîteodată împotriva regelui, dar niciodată împotriva cardinalului sau a spaniolului. Ca urmare a acestor năravuri înrădăcinate, în amintita zi de luni a lui aprilie 1626, tîrgoveţii, auzind larmă şi nezărind nici steagul galben cu roşu, şi nici uniformele ducelui de Richelieu, se repeziră cu toţii înspre hanul “La Morarul voios”. Odată acolo, fiecare îşi putu da seama de pricina acestei fierberi. Un tînăr… să-i schiţăm portretul dintr-o singură trăsătură de condei:   închipuiţi-vă pe Don Quijote la optsprezece ani; Don Quijote fără armură, nici pe piept, nici pe coapse, un Don Quijote îmbrăcat într-o haină scurtă de lînă, a cărei culoare albastră se schimbase cu vremea, bătînd nedesluşit cînd în vişiniu, cînd într-un azuriu ca cerul. Faţa prelungă şi oacheşă, umerii obrajilor ieşiţi în afară ― semn de viclenie: muşchii fălcilor vînjoşi ― alt semn, după care deosebeşti fără greş pe un gascon, chiar cînd nu poartă beretă: tînărul nostru purta însă o beretă împodobită cu un soi de pană; privirea deschisă şi ageră, nasul vulturesc, dar bine făcut; prea înalt pentru un băieţandru, prea scund pentru un bărbat împlinit; un ochi mai puţin încercat l-ar fi luat drept fiul unui fermier, plecat în călătorie, dacă nu i-ar fi văzut spada lungă care atîrnată la cureaua de pe piept, se lovea de coapsa stăpînului, cînd acesta umbla pe jos, sau le părul zbîrlit al calului, cînd umbla călare. Căci tînărul nostru avea un cal, şi calul acesta era atît de bătător la ochi, încît nu putuse trece neluat în seamă. Era un căluţ din Bearn, să fi avut între doisprezece şi paisprezece ani, cu părul galben, cu coada retezată, dar cu ariceală la picioare, şi care deşi înainta cu capul mai jos de genunchi, făcînd de prisos folosirea căpăstrului, era totuşi în stare să străbată opt leghe pe zi. Din nefericire, însuşirile acestui cal erau atît de bine ascunse sub părul fistichiu şi înfăţişarea lui năstruşnică, încît într-o vreme în care toată lumea se pricepea la cai, ivirea sus-pomenitului căluţ la Meung, unde intrase abia de un sfert de ceas pe poarta Beaugency, stîrni o uluială, care se răsfrînse chiar asupra călăreţului.   Şi aceasta îl îndurerase cu atît mai mult pe tînarul d’Artagnan (căci aşa se numea acest Don Quijote al acestei noi Rossinante[3], cu cît îşi dădea seama că oricît de bun călăreţ ar fi fost, tot l-ar fi făcut de ocară asemenea mîrţoagă. De aceea şi primise cu inima grea darul tatălui său. Ştia că asemenea dobitoc preţuia pe puţin douăzeci de livre[4]. E drept că vorbele care însoţiseră darul erau de nepreţuit: ― Fiule, ― îi spusese gentilomul gascon în acel curat dialect bearnez de care Henric al IV-lea nu se putuse dezbăra niciodată, ― fiule, ca mîine vor fi treisprezece ani de cînd calul ăsta s-a născut în casa tatălui tău, pe care n-a părăsit-o niciodată; e un lucru care ar trebui să te îndemne să-l iubeşti. Nu cumva să-l vinzi. Lasă-l să moară liniştit, cum se cuvine, de bătrîneţe, şi dacă pleci cu el la război, cruţă-l, aşa cum ai cruţa un slujitor bătrîn. Dacă vei avea cinstea să fii primit la curte, ― urmă bătrînul d’Artagnan, ― cinste la care de altfel îţi dă dreptul obîrşia ta de viţă veche, apără-ţi cu demnitate, pentru tine şi pentru ai tăi, titlul de gentilom, pe care moş-strămoşii noştri l-au purtat cu fruntea sus mai bine de cinci sute de ani. Prin ai tăi, înţeleg pe părinţi şi pe prieteni. Nu ierta niciodată nimănui nimic, decît cardinalului şi regelui. Prin bărbăţia lui ― ia bine seama ― numai prin bărbăţia lui, un gentilom îşi croieşte azi drum în viaţă. Cine şovăie o clipă, acela scapă poate norocul pe care soarta i-l întindea tocmai atuncea. Eşti tînăr şi trebuie să fii viteaz din două pricini: întîia, pentru că eşti gascon, şi a doua, pentru că eşti fiul meu. Nu ocoli împrejurările neaşteptate, ba chiar aleargă după năzdrăvănii. Te-am pus să înveţi mînuirea spadei; ai un genunchi de fier şi încheietura mîinii de oţel. Bate-te de zor, bate-te cu atît mai mult cu cît duelurile sînt oprite; a te bate înseamnă deci a avea o îndoită cutezanţă. Nu-ţi pot dărui, fiul meu, decît cincisprezece scuzi[5], calul meu şi poveţele pe care le-ai auzit. La toate astea, mama ta va adăuga o reţetă ce-o ştie de la o ţigancă, a unui balsam care lecuieşte ca prin minune orice rană, dacă n-a atins inima. Trage folos din orice şi trăieşte fericit viaţă îndelungată.   Mai vreau să adaug cîteva cuvinte, ca să-ţi pot da o pildă, nu din viaţa mea, căci eu n-am fost niciodată la curte, şi n-am luat parte decît la războaiele religioase, de bună voie: vreau să-ţi vorbesc despre domnul de Tréville, care a fost pe vremuri vecinul meu şi care a avut cinstea de a se juca, în copilărie, cu regele nostru. Ludovic al XlII-lea, Cel-de-Sus să-l aibă în pază! Uneori, din joacă, ajungeau la bătaie, iar în aceste bătăi nu regele ieşea totdeauna biruitor. Loviturile primite au fost izvorul preţuirii şi prieteniei sale pentru domnul de Tréville. Mai tîrziu, domnul de Tréville s-a mai bătut şi cu alţii: de cinci ori pe vremea întîiei sale călătorii la Paris, de şapte ori de cînd a închis ochii răposatul rege pînă la majoratul celui tînăr, fără a mai pune la socoteală atîtea războaie şi asedii; iar de atunci şi pînă azi, poate încă de o sută de ori! Aşa că, în ciuda legilor, a poruncilor scrise şi a zilelor de închisoare, iată-l azi căpitan al muşchetarilor[6], adică iată-l căpetenia unei legiuni de cezari pe care regele pune mare preţ şi de care chiar cardinalul se teme, el care ― după cum se ştie ― nu prea cunoaşte ce-i aceea frică. Mai mult, domnul de Tréville cîştigă zece mii de scuzi pe an; asta înseamnă că e nobil cu mare faimă. A început la fel ca şi tine; du-te la el cu această scrisoare şi urmează-i pilda ca să ajungi şi tu ca el. Spunînd acestea, bătrînul domn d’Artagnan înmînă fiului o scrisoare dinainte pregătită, apoi îl încinse cu propria lui spadă şi, sărutîndu-l duios pe amîndoi obrajii, îl binecuvîntă. Cînd ieşea din camera părintească, tînărul dădu peste maică-sa; îl aştepta cu faimoasa reţeta de care în urma sfaturilor primite, avea să se folosească adeseori. De data asta, rămasul bun a ţinut mai multă vreme şi a fost cu mult mai duios nu doar din pricină că domnul d’Artagnan nu şi-ar fi iubit fiul, singura lui odraslă, dar domnul d’Artagnan era bărbat şi ar fi socotit nepotrivit din partea unui bărbat să se lase copleşit de emoţie, pe cînd doamna d’Artagnan era femeie şi mai mult decît atît, era mamă.   Ea plînse amarnic şi, trebuie s-o spunem spre lauda tînărului d’Artagnan, în pofida sforţărilor lui de a rămîne netulburat, aşa cum i-ar fi stat bine unui viitor muşchetar, firea îl învinse şi dădu drumul şuvoiului de lacrimi din care abia izbuti să ascundă jumătate. În aceeaşi zi, tînărul o porni la drum cu cele trei daruri părinteşti, alcătuite, după cum am mai spus din cincisprezece scuzi, din căluţul pomenit şi din scrisoarea către domnul de Tréville; se-nţelege de la sine că sfaturile date nu intrau în socoteală. Cu un astfel de vade mecum[7], d’Artagnan era, prin starea sa sufletească şi trupească, o copie credincioasă a eroului lui Cervantes, cu care l-am asemuit în chip atît de fericit, atunci cînd îndatorirea noastră de istoric ne-a silit să-i schiţăm portretul. Don Quijote lua morile de vînt drept uriaşi, şi oile drept oşti: d’Artagnan lua orice surîs drept o jignire şi fiece privire drept aţîţare. Ca urmare, îşi ţinu pumnul încleştat de-a lungul drumului între Tarbes şi Meung. Înşfăcîndu-şi mînerul spadei una peste alta, de zece ori pe zi; totuşi pumnul nu se abătu asupra nici unei fălci, şi spada nu-şi părăsi teaca. Nu doar că înfăţişarea bietului căluţ galben n-ar fi stîrnit destule zîmbete pe faţa trecătorilor, dar cum pe deasupra mîrţoagei zăngănea o namilă de spadă şi cum pe deasupra acestei spade sclipea o căutătură mai mult cruntă decît trufaşă, trecătorii îşi înfrînau rîsul sau, dacă rîsul le biruia prevederea, atunci se sileau să nu rîdâ, decît cu un colţ al gurii ca măştile din vechime. D’Artagnan îşi păstră deci ţinuta mândră şi amorul propriu neştirbit pînă la prăpăditul acela de orăşel Meung. Dar ajuns acolo, în vreme ce descăleca în faţa porţii Morarului voios, fără ca nici hangiul, nici vreun slujitor sau vreun grăjdar să-i ţină calul de dîrlogi, d’Artagnan zări la parter, în dreptul unei ferestre întredeschise, un gentilom de statură înaltă şi semeaţă, cam mohorît la obraz, care stătea de vorbă cu doi inşi ce păreau a-l asculta cu multă luare-aminte. D’Artagnan crezu fireşte, ca de obicei, că era vorba despre el şi începu să asculte. De data asta se înşelase doar pe jumătate: nu despre el era vorba, ci despre, calul lui. Gentilomul părea că înşiră ascultătorilor însuşirile animalului şi deci, cum am mai spus, ascultătorii arătau un deosebit respect povestitorului. Cei doi izbucneau mereu în rîs, dar ca să-şi iasă din sărite, tînărului nostru îi ajungea o umbră de surîs; se înţelege atunci scrîşnetul lui la auzul acelor hohote gălăgioase.   D’Artagnan vru totuşi să-şi dea mai întîi seama de mutra neruşinatului care-şi bătea joc de el. Îşi aţinti privirea mîndră asupra străinului şi văzu că era un bărbat între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani, cu ochii negri şi sfredelitori, cu faţa gălbejită, cu nasul gros şi cu mustaţa neagră, meşteşugit tunsă; purta pantaloni pînă la genunchi şi un pieptar de culoare liliachie, cu găitane tot liliachii, fără altă podoabă decît obişnuitele despicături prin care se vedea cămaşa. Deşi noi, hainele-i erau mototolite, ca orice îmbrăcăminte de călătorie, închisă îndelung într-un cufăr. D’Artagnan făcu la repezeală toate aceste constatări cu priceperea celui mai migălos cercetător şi, fără îndoială, dintr-o pornire lăuntrică ce-i spunea că acest necunoscut va avea în viitor o mare înrîurire asupra vieţii lui. Cum însă, în clipa în care d’Artagnan îşi pironea privirea asupra gentilomului cu straie liliachii., acesta îşi dezvolta tocmai una din cele mai amănunţiie şi mai temeinice expuneri asupra gloabei bearneze, cei doi ascultători se porniră pe rîs, în vreme ce el însuşi lăsă să rătăcească, împotriva obiceiului, o fluturare de surîs pe faţă. De data aceasta nu mai încăpea nici o îndoială d’Artagnan se simţise într-adevăr jignit. Pe deplin încredinţat de jignire, îşi înfundă bereta pe ochi şi, încercînd să maimuţărească unele fandoseli de la curte, pe care le surprinsese în Gasconia la cîţiva nobili care se aflau în călătorie, înaintă, cu o palmă pe mînerul spadei şi cu cealaltă în şold. Din nefericire, pe măsură ce înainta, mînia îl orbea tot mai tare, şi în locul frazelor impunătoare şi demne, pregătite pentru a-şi rosti provocarea, nu mai găsi pe vîrful limbii decît răbufniri grosolane, pe care le însoţi de strîmbături furioase. ― Ei, domnule, ― începu să strige, ― dumneata care te ascunzi după oblon! Da, da, chiar dumneata! Spune-mi şi mie de ce rîzi, măcar să rîdem împreună. Gentilomul îşi plimbă încet privirea de la cal la călăreţ, ca şi cînd i-ar fi trebuit oarecare răgaz pentru a înţelege că spre el se îndreptau acele mustrări ciudate: apoi, cînd nu-i mai rămase nici o îndoială, îşi încruntă uşor sprîncenele şi, după o lungă tăcere, îi răspunse lui d’Artagnan cu glas obraznic şi batjocoritor, cu neputinţă de descris : ― N-am vorbit cu dumneata, domnule! ― În schimb vorbesc eu cu dumneata! se răsti tînărul scos din sărite de amestecul acela de obrăznicie şi bună creştere, de cuviinţă şi dispreţ.   Necunoscutul îl mai privi o clipă cu aceeaşi fluturare de zîmbet pe buze, apoi, plecînd de la fereastră, ieşi agale din han şi se înfipse în faţa calului, la doi paşi de d’Artagnan. Ţinuta liniştită şi căutătura lui batjocoritoare îndoiră veselia celor cu care stătea de vorbă şi care nu se îndepărtaseră de la fereastră. Văzîndu-l atît de aproape, d’Artagnan scoase cam de vreo jumătate de cot spada din teacă. ― Calul ăsta trebuie să fie, sau mai curînd trebuie să fi fost, în tinereţea lui, floricică galbenă de untişor, spuse necunoscutul, urmîndu-şi cercetările începute şi întorcîndu-se spre ascultătorii lui de la fereastră, ca şi cînd nici n-ar fi băgat de seamă că mînia lui d’Artagnan se ridica zid între el şi ceilalţi. E o culoare foarte cunoscută în botanică, dar pînă acum foarte rar întîlnită la cai. ― Rîzi de cal cînd nu-ţi dă mîna să rîzi de stăpîn! răcni furios concurentul lui Tréville. ― Eu nu rîd des, domnul meu, ― urmă necunoscutul, n-ai decît să mă priveşti şi să te convingi, dar ţin cu tot dinadinsul să-mi iau îngăduinţa de a rîde cînd am chef. ― Iar mie, ― strigă d’Artagnan, ― nu-mi place să se rîdă cînd n-am eu chef! ― Adevărat, domnul meu? urmă necunoscutul mai liniştit ca oricînd. Foarte bine! Aşa şi e! Apoi, îndepărtîndu-se, se pregătea să intre iarăşi în han prin poarta cea mare sub care d’Artagnan văzuse la sosire un cal gata înşăuat. Dar nu era în firea lui d’Artagnan să dea drumul aceluia care avea neobrăzarea să-şi bată joc de el. Trase deci spada cu totul din teacă şi începu să-l urmărească, răcnind: ― Întoarce-te, hei, întoarce-te, domnule zeflemea. Întoarce-te, că acum te lovesc pe la spate! ― Să mă loveşti pe mine! rînji celălalt, răsucindu-se pe călcîie şi privindu-l pe tînăr cu uimire şi dispreţ. Haida de! dragul meu, eşti cam nebun! apoi, cu glasul scăzut, ca şi cînd ar fi vorbit cu el însuşi: Păcat! Ce mai descoperire pentru maiestatea sa, care caută năzdrăvani peste tot, ca să şi-i facă muşchetari! Pe ăsta ar fi trebuit să-l cunoască! Nu sfîrşi bine şi d’Artagnan îi şi trase o lovitură zdravănă cu vîrful spadei, încît dacă celălalt n-ar fi sărit cu un pas înapoi, ar fi glumit de bună seamă pentru cea din urmă oară. Văzînd că s-a îngroşat gluma, necunoscutul trase şi el spada din teacă şi, după ce-şi salută potrivnicul, se puse în gardă, cu toată seriozitatea. Dar în aceeaşi clipă, cei doi ascultători, însoţiţi de hangiu, tăbărîră asupra lui d’Artagnan, arzîndu-l care cu ciomagul, care cu lopata şi cu vătraiele de la sobă. Era o schimbare de atac atît de fulgerătoare şi de neaşteptată, încît potrivnicul lui d’Artagnan, în vreme ce acesta se întorcea ca să facă faţă grindinei de lovituri, îşi băgă din nou spada în teacă, la fel de sigur precum şi-o scosese şi, din actorul care era cît p-aci să fie, ajunse iarăşi spectator al bătăliei, rol pe care-l îndeplini cu nepăsarea-i obişnuită, mormăind totuşi printre dinţi: ― La naiba cu toţi gasconii ăştia! Suiţi-l iar pe calul lui portocaliu şi ducă-se pe pustii. ― Nu înainte de a te fi răpus, mişelule! strigă d’Artagnan, apărîndu-se din răsputeri, şi fără să dea îndărăt din faţa celor trei duşmani care-l ciomăgeau de zor. ― Ce de ifose pe el! mormăi gentilomul. Pe cinstea mea, gasconii ăştia nu-şi mai bagă minţile-n cap. Trage-ţi-i, dacă ţine morţiş. Cînd o obosi, o să spună el singur că s-a săturat. De bună seamă, necunoscutul tot nu ştia cu ce soi de catîr avea de furcă. D’Artagnan nu era omul care să se dea bătut cu una cu două. Lupta mai ţinu deci cîteva clipe, pînă cînd istovit, tînărul scăpă din mînă spada, frîntă în două de o lovitură de ciomag. În sfîrşit, altă lovitură îl nimeri în frunte, doborîndu-l totodată la pămînt, plin de sînge şi aproape în nesimţire.   Tocmai atunci începea să se strîngă de pretutindeni lume la locul cu pricina. Temîndu-se de prea mare vîlvă, hangiul, ajutat de oamenii lui, duse rănitul în bucătărie unde-i dădu unele îngrijiri. În vremea aceasta, gentilomul îşi luase iarăşi locul la fereastră şi privea cu oarecare nelinişte spre mulţimea aceea încremenită, care-l stingherea din cale afară. ― Ia spune, ce mai face turbatul? se întoarse el spre uşa care se deschidea zgomotos: hangiul tocmai venea să-l întrebe de sănătate. ― Excelenţa voastră a scăpat teafăr? se interesă hangiul. ― După cum vezi, întreg şi teafăr, scumpe hangiule, – dar eu pe dumneata te întreb cum îi mai merge tânărului nostru? ― Îi merge mai bine, ― răspunse celălalt ― acum a leşinat de tot. ― Adevărat? făcu gentilomul. ― Da, dar înainte de a leşina şi-a mai adunat bruma de puteri, ca să vă strige şi să vă înfrunte, răcnind. ― E dracul gol! se minună necunoscutul. ― Da de unde, excelenţă, nu-i nici un drac, ― urmă hangiul strîmbînd din nas, ― pe cînd zăcea lat, l-am scotocit peste tot şi n-am găsit în boarfele lui decît o cămaşă, iar în pungă numai unsprezece scuzi; asta nu l-a împiedicat însă să spună, pe cînd leşina, că dacă aşa ceva i s-ar fi întîmplat la Paris, v-aţi fi căit pe loc. Dar aici, n-o să vă căiţi decît puţin mai tîrziu. ― Te pomeneşti c-o fi vreun prinţ de sînge, care umblă deghizat, zise necunoscutul cu nepăsare. ― V-am spus toate astea, nobilul meu domn, ― adăugă hangiul, ― pentru ca să vă puteţi feri din vreme. ― În furia lui n-a scăpat nici un nume? ― Ba da, se lovea mereu cu mîna peste buzunar, şi mormăia: Lasă că vedem noi ce o să spună domnul de Tréville, cînd o afla cum a fost terfelit ocrotitul său. ― Domnul de Tréville? ― întrebă necunoscutul, din ce în ce mai atent, ― zici că rostea numele domnului de Tréville şi se lovea cu mîna peste buzunar?… Hai spune drept, dragă hangiule, în vreme ce tînărul dumitale era leşinat, sigur că nu te-a răbdat inima să nu scotoceşti şi prin buzunarul cu pricina. Ai dat peste ceva? ― O scrisoare pentru domnul de Tréville, căpitanul muşchetarilor. ― Adevărat? ― Chiar aşa cum am cinstea să vă spun, excelenţă.   Hangiul, care nu era înzestrat cu prea mult dar de pătrundere, nu-şi dădu seama de căutătura schimbată a necunoscutului, cînd îi auzise vorbele. Părăsind pervazul ferestrei de care îşi ţinea rezemate coatele, acesta încruntă din sprîncene ca orice om îngrijorat. ― Drace, ― mormăi el printre dinţi, ― să-mi fi trimis oare Tréville pe gasconul ăsta? Prea-i de tot tînăr! Dar la urma urmei, o lovitură de spadă e o lovitură de spadă, oricare ar fi vîrsta celui ce ţi-o dă, şi te fereşti mai puţin de un mucos decît de oricare altul; buturuga mică răstoarnă carul mare. Şi vreme de cîteva minute necunoscutul rămase pe gînduri. ― Ei, hangiule, ― îi spuse, ― n-ai de gînd să mă descotoroseşti de apucatul ăsta? Nu-mi vine să-l omor chiar aşa, şi totuşi ― adăugă el pe un ton rece şi ameninţător, ― totuşi mă stinghereşte. Unde e acum? ― În odaia nevesti-mi, i se dau îngrijiri, la catul întîi. ― Boarfele şi săculeţul le are cu el? Şi-a scos haina? ― Nu, toate sînt jos în bucătărie. Dar, dacă tînărul ăsta zurliu vă stinghereşte… ― Cred şi eu. Stîrneşte în hanul dumitale un tărăboi cu care oamenii cumsecade nu se pot împăca. Urcă acum la dumneata, fă-mi socoteala şi dă de ştire valetului meu. ― Cum, domnul ne şi părăseşte? ― Nu-i nici o noutate, fiindcă îţi poruncisem să pui şaua pe cal. Nu mi s-a împlinit porunca? ― Ba da, şi după cum aţi putut să vă încredinţaţi singur, calul domniei-voastre se află sub poarta cea mare, gata de plecare. ― Bine, atunci fă cum ţi-am spus! “Drace, ― îşi zise în sinea lui hangiul, ― să-i fie oare frică de mucosul ăsta?” Dar o privire poruncitoare a necunoscutului îi reteză gîndul. Se înclină adînc şi ieşi. ― N-ar fi nimerit s-o zărească zăpăcitul ăsta pe Milady, ― îşi mai zise străinul, ― trebuie să treacă din clipă în clipă; chiar a întîrziat. Mai bine să încalec şi să-i ies în întîmpinare… Măcar dacă aş putea şti ce-i cu scrisoarea aceea adresată lui Tréville! Şi bodogănind într-una, necunoscutul se îndreptă spre bucătărie.   În vremea asta, încredinţat că numai prezenţa tînărului îi alungase pe necunoscut, hangiul se urcase în camera soţiei lui, unde-l găsi pe d’Artagnan care-şi venise în sfîrşit în fire. Dîndu-i să înţeleagă că ar putea avea încurcături cu poliţia, deoarece căutase gîlceavă unui mare senior, căci după părerea lui necunoscutul nu putea fi de-cît un mare senior, hangiul îl făcu să se scoale din pat, în pofida slăbiciunii, şi să-şi urmeze drumul. Pe jumătate năuc, în cămaşă, cu capul înfăşurat în cîrpe, d’Artagnan se ridică şi, împins de hangiu, începu să coboare; dar, în drum spre bucătărie, îşi zări deodată provocatorul, care stătea liniştit de vorbă cu o doamnă, lîngă scara unei frumoase caleşti, înhămată cu doi cai mari, normanzi. Aceea cu care stătea de vorbă, şi al cărei cap apărea ca înrămat în portiera caleştii, era o femeie între douăzeci şi douăzeci şi doi de ani. Am mai spus cît de fulgerător izbutea d’Artagnan să prindă cele mai mici amănunte din înfăţişarea cuiva. De la prima aruncătură de ochi, văzu, aşadar, că femeia era tînără şi frumoasă. Frumuseţea ei îl izbi cu atît mai mult cu cît părea străină ţinuturilor meridionale în care el trăise pînă atunci. Era o făptură blondă şi palidă, cu plete lungi, unduindu-i pe umeri, ochi mari albaştri, visători, cu buze trandafirii şi mîini de alabastru; vorbea aprins cu necunoscutul. ― Aşadar, eminenţa sa îmi porunceşte… spunea doamna. ― Să vă întoarceţi numaidecît în Anglia şi să-i daţi de veste dacă ducele părăseşte Londra. ― Şi-n ce priveşte celelalte instrucţiuni? întrebă frumoasa călătoare. ― Se găsesc toate în caseta aceasta, pe care n-o veţi deschide decît pe celălalt mal al Mînecii. ― Bine, foarte bine… şi dumneavoastră? ― Eu mă înapoiez la Paris. ― Fără să-l învăţaţi minte pe neobrăzatul acela de ţînc?… mai întrebă doamna. Necunoscutul se pregătea să răspundă, dar chiar în clipa cînd deschidea gura, d’Artagnan, care auzise totul, se repezi în pragul porţii, strigînd: ― Neobrăzatul de ţînc o să înveţe el minte pe alţii, cred că de data asta cel pe care trebui să-l înveţe minte nu-i va mai scăpa ca întîia oară. ― Nu-i va scăpa? repetă necunoscutul, încruntîndu-se. ― Socot că-n faţa unei femei nu vei îndrăzni să fugi. ― Luaţi seama, ― strigă Milady, văzînd că gentilomul duce mîna la spadă, ― luaţi seama, cea mai mică întîrziere poate nărui totul. ― Aveţi dreptate, ― îi răspunse gentilomul, ― vedeţi-vă de drum, eu voi face la fel. Şi, salutînd doamna cu o uşoară înclinare a capului, sări în şa, în vreme ce vizitiul ardea la bice cailor. Necunoscutul şi doamna porniră aşadar în goană, fiecare de cealaltă parte a drumului. ― Ei, socoteala! ţipa hangiul, a cărui preţuire se schimba într-un adînc dispreţ, văzînd că se depărtează fără să-şi plătească socoteala. ― Plăteşte tu, marţafoiule, strigă acesta, din goana mare, valetului, care după ce aruncă la picioarele hangiului două sau trei monede de argint, porni şi el în galop după stăpîn. ― Stai, mişelule! Stai, ticălosule! Gentilom de paie! strigă d’Artagnan, alergînd la rîndul lui după valet. Dar rănitul era prea slăbit pentru a putea îndura asemenea zdruncin. Abia făcu zece paşi şi urechile începură să-i vîjîie, ameţeala îl cuprinse, un nor sîngeriu îi trecu pe dinaintea ochilor şi se prăbuşi în mijlocul străzii, strigînd mereu: ― Mişelule! Mişelule! Mişelule! ― Aşa-i, mare mişel, mormăi hangiul, apropiindu-se de d’Artagnan şi încercînd prin această linguşire să se împace cu sărmanul tînăr, întocmai cum făcuse şi bîtlanul din fabula cu melcul. ― Da, e un mare mişel, ― şopti şi d’Artagnan, ― dar ea, ea tare mai e frumoasă! ― Care ea? întrebă hangiul. ― Milady, îngăimă d’Artagnan. Şi îşi pierdu cunoştinţa a doua oară. ― Totuna, ― zise hangiul, ― mi-au scăpat doi, dar rni-a rămas ăsta. Şi pe ăsta nu-l mai las din mîini cîteva zile. Nici unsprezece scuzi nu-s de lepădat. Se ştie că unsprezece scuzi era tocmai suma ce se mai găsea în punga lui d’Artagnan.   După cum se vede, hangiul socotise unsprezece zile de boală a cîte un scud pe zi; numai că el socotise astfel fără să ţină seama de călător. A doua zi, pe la cinci dimineaţa, d’Artagnan se sculă din pat, coborî în bucătărie, fără să-l ajute nimeni, ceru în afară de alte meremeturi, a căror listă n-a ajuns pînă la noi, vin, untdelemn, rozmarin şi, ţinînd reţeta mamei sale în mînă, îşi pregăti un balsam cu care-şi unse numeroasele-i răni, schimbîndu-şi singur oblojelile şi nevrînd să primească ajutorul vreunui medic. Datorită fără îndoială balsamului de Boemia şi datorită poate şi lipsei oricărui medic, d’Artagnan fu pe picioare chiar în seara acea şi aproape înzdrăvenit a doua zi. Dar, în clipa în care vru să plătească rozmarinul, untdelemnul şi vinul, singura cheltuială a stăpînului care nu mîncase aproape nimic, în vreme ce calul galben mîncase, cel puţin, după spusele hangiului, de trei ori mai mult decît s-ar fi cuvenit pe potriva staturii lui, d’Artagnan nu mai găsi în buzunar decît punguţa de catifea roasă şi cei unsprezece scuzi care se aflau înăuntru; cît priveşte scrisoarea către domnul de Tréville, nu era nicăieri. Tînărul începu atunci să caute scrisoarea, cu multă răbdare, întorcîndu-şi buzunarele şi buzunăraşele pe faţă şi pe dos, scotocind şi răscotocind săculeţul, deschizînd şi închizînd la loc punga. Dar cînd îşi dădu seama că nu mai are unde căuta, valul de mînie, care-l cuprinse a treia oară, era gata-gata să-i dea prilejul unei noi comenzi de vin şi untedelemn de leac; căci văzînd pe tînărul zurbagiu înfierbîntîndu-se şi ameninţînd să facă ţăndări tot hanul, dacă nu găseşte scrisoarea, hangiul şi pusese mîna pe o ţapină, nevastă-sa pe coada unei mături şi slujitorii pe aceleaşi bîte, pe care le mai folosiseră cu două zile înainte. ― Scrisoarea mea de recomandaţie ― răcnea d’Artagnan, ― scrisoarea mea de recomandaţie, sau, mii de draci! vă pun în frigare ca pe nişte orătănii! Din nefericire, o anumită împrejurare îl oprea pe tînăr să-şi poată duce la îndeplinire ameninţarea. După cum am mai spus, cu prilejul primei sale încăierări, spada îi fusese frîntă în două, lucru de care uitase cu totul. Drept urmare, cînd d’Artagnan vru într-adevăr să tragă spada din teacă, se trezi în mînă cu un ciot cam de vreo opt sau zece degete, ciot pe care hangiul prevăzător îl pusese la loc în teacă. Restul tăişului, bucătarul îl dosise dibaci, cu gînd să-l facă frigăruie.   Totuşi, poate că această dezamăgire nu l-ar fi împiedicat pe aprigul nostru tînăr de a trece la fapte, dacă hangiul n-ar fi chibzuit că plîngerea călătorului era pe deplin îndreptăţită. “Dar, la urma urmei, ― gîndi el, lăsînd în jos ţapina ― unde o fi scrisoarea aceea?” ― Da, da, unde-i scrisoarea? strigă d’Artagnan. Din capul locului ţin să vă spun că scrisoarea era pentru domnul de Tréville, şi că trebuie găsită; dacă nu va fi găsită, atunci o s-o scoată el şi din pămînt! Această ameninţare băgă în sperieţi pe hangiu. După rege şi domnul cardinal, domnul de Tréville era omul al cărui nume, militarii şi chiar tîrgoveţii îl aveau mai des pe buze. E drept că mai era şi părintele Iosif, dar numele lui se rostea numai în şoaptă, atît de cumplită era groaza ce-o trezea eminenţa cenuşie, cum i se spunea acestui prieten de încredere al cardinalului. Aşa că, aruncînd cît colo ţapina şi poruncind soţiei şi servitorilor săi să facă la fel cu coada de mătură şi cu bîtele, hangiul dădu cel dintîi pildă, începînd să caute scrisoarea pierdută. ― Era în scrisoare ceva de preţ? întrebă hangiul după cîteva cercetări zadarnice. ― La naiba! Cred şi eu ― se răsti gasconul, care se bizuia pe acea scrisoare spre a-şi croi drum la curte. Înăuntru era toată averea mea. ― Titluri de rentă spaniole? întrebă hangiul, îngrijorat. ― Titluri ale tezaurului personal al maiestăţii sale, răspunse d’Artagnan, care sperînd să intre în slujba regelui mulţumită acelor recomandaţii, credea că poate da, fără să mintă ,acest răspuns cam îndrăzneţ. ― Ei drace! se tîngui hangiu, deznădăjduit. ― Dar ce-are a face, ― urmă d’Artagnan cu îndrăzneala obişnuită gasconilor, ― banii sînt un fleac, scrisoarea era totul. Mai bine pierdeam o mie de pistoli[8] decît să pierd scrisoarea. Ar fi putut spune la fel de uşor douăzeci de mii, dar o umbră de sfială tinerească îl oprise. Şi deodată se făcu parcă lumină în mintea hangiului, care se blestema, fiindcă nu dădea de nimic. ― Scrisoarea nu s-a pierdut! strigă el hotârît. ― Ah! făcu d’Artagnan. ― Nu, scrisoarea v-a fost luată. ― Luată! Şi de cine? ― De gentilomul de ieri. A coborît în bucătărie, unde era haina dumneavoastră şi a rămas acolo singur. Pot să pun prinsoare că el v-a furat-o. ― Crezi? răspunse d’Artagnan cam neîncrezător, căci el ştia mai bine ca oricine importanţa cu totul personală a scrisorii şi nu vedea cum de-ar fi putut trezi ispita cuiva. Fără îndoială că niciunul din servitori, niciunul din călătorii de acolo n-ar fi cîştigat nimic, dac-ar fi avut la ei acea hîrtie. ― Va să zică dumneata îl bănuieşti pe neruşinatul acela de gentilom? ― Cum vă văd şi mă vedeţi, ― urmă hangiul, ― cînd i-am dat de ştire că înălţimea voastră sînteţi ocrotit do demnul de Tréville şi că aveţi chiar o scrisoare pentru vestitul gentilom, el a părut grozav de tulburat, m-a întrebat unde e scrisoarea, apoi a coborît iute în bucătărie, unde ştia că se află pieptarul dumneavoastră. ― Atunci, am găsit hoţul, ― răspunse d’Artagnan, ― mă voi plînge domnului de Tréville, iar domnul de Tréville se va plînge regelui. Apoi, scoţînd cu gest simandicos din buzunar doi scuzi, îi dete hangiului, care-l petrecu pînă la poartă, cu pălăria în mînă; încălecă după aceea pe calul său galben şi ajunse fără altă păţanie pînă la poarta Saint-Antoine, la Paris, unde se hotărî să-şi vîndă calul pe trei scuzi, preţ foarte bun, ţinînd seama că în vremea din urmă călăreţul îşi sleise de puteri mîrţoaga. De altfel, geambaşul care l-a cumpărat pe suma mai sus pomenită, nu s-a ferit să-i mărturisească tînărului că dădea atît de mulţi bani numai din pricina acelei culori, atît de neobişnuite.   D’Artagnan îşi făcu deci intrarea în Paris pe jos, cu bocceluţa sub braţ; merse aşa pînă ce găsi o cameră de închiriat, potrivită cu strîmtoratele sale mijloace băneşti. Această cameră era un fel de mansardă în strada Groparilor, lîngă Luxemburg. După ce plăti arvuna, stăpîn pe locuinţă, d’Artagnan îşi petrecu ziua cusîndu-şi la haină şi la pantaloni tot felul de ceaprazuri pe care maică-sa i le dăduse pe furiş, după ce le scosese de la o haină aproape nouă a bătrînului. Merse apoi pe cheiul Fiarelor vechi, pentru a-şi pune alt tăiş la spadă; se întoarse după aceea la Luvru şi întrebă pe primul muşchetar, care-i ieşi în cale, de palatul domnului de Tréville. Acest palat se găsea în strada Vieux Colombier, adică tocmai în vecinătatea camerei pe care d’Artagnan o închinase, împrejurare ce i se păru a fi o bună vestire pentru izbînda călătoriei lui. Şi, pe deplin mulţumit de felul cum se purtase la Meung, fără nici o remuşcare pentru trecut, încrezător în ziua pe care o trăia şi plin de speranţe în viitor, se culcă şi dormi buştean. Somnul acesta, încă destul de provincial, ţinu pînă a doua zi dimineaţa la ora nouă, cînd se sculă spre a se duce la acel vestit domn de Tréville, al treilea mare om în tot regatul, după preţuirea părintească.   continuarea o puteți descarca de aici…

UNUL din privilegiile cele mai însemnate ale istoricuiul, acest rege al trecutului, este de a nu avea. Atunci când îţi străbate regatul, decât să atingă eu pana lui ruinele şi cadavrele pentru a reclădi palatele şi a învia oamenii; la glasul lui, întocmai ca Ia glasul Lui Dumnezeu, osemintele împrăştiate se unesc din nou, cărnuri vii Ie acoperă, costume strălucitoare le îmbracă ţi, din acel losafat 1 uriaş în care cele trei mii de secule trecute şi-au condus fiii, el nu are decât să-şi aleagă pe cine doreşte şi să-i strige pe nume pentru ca de îndată aceştia să ridice cu fruntea piatra de pe morminl, să dea la o parte cu mina giulgiul în care alnt înfăşuraţi şi să răspundă, aşa cum i-a răspuns Lazăr lui Hristos: „la-tă-mă, Doamne; ce vrei de la mine?”   E drept că este nevoie de un pas hotărât ca să cobori în adâncurile istoriei, de un glas poruncitor pentru a pune Întrebări fantomelor, de o mină care sănu tremure scriind cuvintele ce le dictează. Răposaţii au uneori taine îngrozitoare pe care groparul le-a pecetluit odală cu et în morrmnt. Pârul lui Dante a albit auzind povestirea contelui Ugolino, iar ochii au căpătat o privire atât de posomorită, obrajii o paloare atât de cadaverica încât, dacă Vergiliu l-ar fi readus la suprafaţa pământului* femeile din Florenţa, ghicind de unde venea ciudatul călător, l-ar fi arătat copii|oispunind; „Uitaţi-vă la omul acela e Irece atât de grav şi atât de trist, a coborât în infern     În afară de geniu, nouă ni se potriveşte mai cu seamă comparaţie danlescă şi vergi Liana: uşa cavourilor de Ia Saint-Dcnis. Ce se va deschide în fata noastră, are destule asemănări cu cea a infernului; aceeaşi legendă se potriveşte de minune la amândouă şi, dacă am avea cu noi făclia lui Danto şi daca am fi purtaţi de mina de către Vergiliu, n-am avea prea mult de căutat, prin mijlocul celor trei seminţii regale ce populează mormintele vechii mănăstiri, spre a găsi vreun ucigaş a cărui crimă să fie tot atât de osindltă ca şi cea a arhiepiscopului Roger, vreo victimă a cărei nenorocire să fie tot atât de vrednică de milă cum a fust cea a întemniţatului din turnul Fisei.   În acest vast osuar se află mal cu seamă un mormânt pe lingă care n-am trecut niciodată fără să' ne oprim, să Htăm cu braţele încrucişate şi să plecăm Iruntea. Într-un cavou din stingă se află un mormânt simplu din marmură neagră, peste care sunt culcate una lingă alta două statui, una a unui bărbat, cealaltă a unei femei. Sm împlinit de curând patru veacuri de când odihnesc astfel cu mii-nile împreună şi rugându-se; căci bărbatul îi cere socoteală lui Dumnezeu de mânia lui, iar femeia cere iertare pentru trădarea el; trebuie să vă spun că cele două statui sunt una a unui nebun şi cealaltă a unei adultere; vreme de douăzeci de ani, nebunia unuia şi amorurile celeilalte au însângeial Franţa, fapt pentru care, în jurul patului mortuar ce îi reuneşte, după cuvintele: r, Aici zace regele Carol Mult-Iubitul, aL Vl-lea după nume, şi regina Isabela. De Bavaria, soţia sa„, aceeaşi mină a adăugat, nu fără temei: „Rugaţi-vă pentru ei I*   Aşadar Ia Saint-Denis, pentru că aici ne aflăm, vom deschide arhivele tainice ale acestei domnii ciudate care a trecut, după cum a spus-o unul din poeţii noştri, „intre apari (ia unui bătrân şi a unei păstoriţe şi care a lăsat drept singur monument al vieţuirii sale. O amară bătaie de joc a destinului imperiilor şi a norocului oamenilor: un joc de cărţi”.   Alături de câteva pagini albe ce se vor găsi în această carte, vom în ti ini numeroase pagini roşii de sânge, numeroase pagini negre de doliu; căci Dumnezeu a voit că lotul Sici pe pământ să fie vopsit cu aceste trei culori, atunci când a alcătuit din ete stema vieţii omeneşti îi tind i-a dat drept deviză: nevinovăţia, pas lunile şi mo ar (ea.   Acum, să deschidem această carte, aşa după cum Dumnezeu deschide viaţa, la paginile ei albe. Vom ajunge destul de repede la paginile de sânge şla paginile doliu.   In dimineaţa zilei de 20 august 1389  din zorii zilei, se vedea o mare Îngrămădire de oameni pe drumul ce duce de la Saint-Denis la Paris.   Aceasta pentru că doamna Isabela. Fiica ducelui Etienne de Bavaria şi soţia regelui Carol al Vl-lea, trebuia să-şi facă, în calitate de regină a Franţei, prima intrare solemnă în capitala regatului.   Se cade să spunem, pentru a îndreptăţi această curiozitate, că se povesteau lucruri minunate despre această prinţesă; se ştia că la prima întrevedere cu ea, întrevedere ce a avut loc într-o vineri, regele se îndrăgostise la culme şi cu mare greutate îi îngăduise unchiului său de Burgundia să prelungească până lunea viitoare pregătirile de nuntă.   Dealtfel, această alianţă fusese privită eu mari speranţe în regat; se stia că înainte de a muri, regele Carul al V-lea îşi manifestase dorinţa ca fiul său să se căsătorească cu o prinţesă de Bavaria, pentru a cumpăni influenţa lui Richard al Angliei, care se căsătorise cu sora regelui Germaniei. Dragostea tânărului prinţ sprijinea în. Chip minunat ultimele dorinţe ale tatălui său; ceva mai mult, moaşele care o examinaseră pe logodnică declaraseră că era în stare să dea moştenitori coroanei, iar după un an, naşterea unui fiu venise să facă cinste experienţei lor, Câtcva glasuri eobiloare, aşa cum se aud la începuiul fiecărei domnii, şuşoteau că lucrurile vor lua a întorsătură rea, vinerea fiind o zi nepotrivita pentru o întrevedere nupţială; dar nimic nu făcuse încă să se dea crezare: în acestor prorociri, iar glasurile lor, dacă ar fi încercat să se facă auzite, ar fi fost repede înăbuşite de strigatele de bucurie care, în ziua când începem povestirea de fată, se înălţau fără nici o oprelişte din toate gurile.   Întrucât principalele personaje ce vor juca un rol această cronică se găsesc chemate, prin obârşia sau pe. funcţia lor. Să ia loc alături sau în urma reginei, ne vom pregăti, dacă cititorul ne îngăduie, să urmăm mersul cortegiului care nu aşteaptă, spre a porni la drum, decât sosirea ducelui Ludovic de Turena. Fratele regelui, pe care preocuparea pentru aranjarea toaletei, zic unii, şi o noapte de dragoste, zic alţii, iL făcuseră să Intime deja cu o jumătate de orăr Dealtfel, acesta ar fi un mijloc, dacă nu nuu, cel puţin Lesnicios, de a face cunoştinţă cu oamenii şi cu lucrurile, dealtminteri, se vor găsi în acest tablou pe care încercăm să-l schiţăm, după spusele vechilor maeştri ', câteva amănunte ce nu vor fi lipsite nici de interes niei de originalitate.   Am spus că, în ziua aceea de duminică, se adunaşi alâta lume afară din Paris, incit te minunai văzând-o şi întreb. Îi dacă nu cumva le poruncise cineva să vină acolo. Drumul mare era înţesat de bărbaţi şi femei, alât de înghesuiţi unii în alţii de parcă erau spicele unui lan de grâu; şi comparaţia devenea tot mai nimerită de fiecare dată când o inllmplare neprevăzută făcea să se legene, ca Sn timpul secerişului, mulţimea aceea prea îndesită pentru ca cea mai mică zdruncinătură pe care o primea una din părţi să nu se transmită de îndată întregii gloate.   La orele unsprezece, citeva strigăte puternice ce auziră în primele rânduri ale mulţimii şi un fior ce o străbătu de la un cap la altul, dădură de veste în sfârşit nerăbdării tuturor că avea să se petreacă ceva nou; era regina Jeana şi ducesa de Orleans. Fiica ei. Care, cu ajutorul sergenţilor ee mergeau înaintea lor lovind gloata cu nişte nuieluşe, îşi croiau drum spre mijlocul acelor valuri omeneşti, în vreme ee. Spre a ic împiedica să nu se în     Chidă în urma lor, mergea călare, pe două şiruri şi de ambele laturi ale drumului, elita burghezilor din Paris, în număr de? Mic două sute. Cei care fuseseră aleşi spre a forma această gardă de onoare erau Îmbrăcaţi în nişte veşminte lungi din postav de mătase colorată cu verde şi roşu-închis, pur tind pe cap nişte capişoane ale căror margini le eădeau pe umeri, sau fluturau ca nişte eşarfe când din întâmplare, o adiere de vint venea să mai răcorească atmosfera greoaie de vară, ce devenea şi mai mistuitoare din pricina nisipului ce se ridica de sub picioarele oamenilor şi cailor. Dată la 0 parte şi împinsă de această mişcare, gloata se revarsă peste timpurile ce se întindeau dincolo de cele două laturi ale drumului, iar mijlucul şoselei se prefăcu într-un fel de canal căruia burghezii Parisului îi închipuiau cele două maluri, printre care cortegiul regal putea să înainteze nestingherit. Mişcarea aceasta se făcu cu mai putină greutate decât s-ar fi putut crede la început. Pe vremea aceea, poporul care îi ieşea în întimpinare regelui, era împins atât de dragoste şi respect, cât şi de curiozitate; şi dacă monarhia de atunci se cobora uneori până la elr în schimb poporul nu urca până la ea. Aşadar, după acest soi de expropriere care, în zilele noastre, nu a-ar face fără ţipete, fără jandarmi şi fără sudălmi, fiecare o apucă pe unde nimeri şi. Intru cât terenul timpurilor era mai jos decât al şoselei, se îndreptă în goana mare spre locurile mai ridicate ce îi îngăduiau să vadă drumul. Tntr-o clipită, copacii şi casele răzleţite se văzură năpădite şi încărcate cu chiriaşi străini care, pe copaci, se cocoţară de la vârf până la ultimele crengi, iar în case, de la acoperiş până la parter i cei care nu îndrăzniră să jncerce această primejdioasă căţărare, se înşirară pe taluzul şoselei pe creasta căreia se aflau burghezii din Escortă; femeile se înălţară pe vârful picioarelor, copiii urcară pe umerii taţilor, astfel incit fiecare îşi găsi de bine de rău un locşor, unii privind de sus capişuanele burghezilor, alţii uitându-se cu resemnare printre picioarele cailor.   Abia se potolise mica îmbulzeală pricinuită de trecerea reginei Jeana şi a ducesei de Orleans, care se dulor s ceau mai înainte la palat1, unde le aştepta regele, când se zări, apărând din strada principală de la Sainl-Denis, litiera atât de aşteptată a reginei. După cum am mai arătat, gloata ce se adunase în acest scop tra nespus de curioasă s-o vadă pe tânăra prinţesă care nu avea nici nouăsprezece ani şi pe care se bizuia jumătate din speranţa monarhiei; cu toate astea se poate ca cea dinţii privire pe care mulţimea o îndreptă asupra ei să nu prea fi îndreptăţit faima de frumuseţe ce ajunsese înaintea ei în capitală, căci era o frumuseţe ciudată cu care trebuia să te obişnuieşti; aceasta din pricina contrastului ţipător pe care îl forma părul, de un blond aproape auriu, cu sprânccncle ' negre ca abanosul, tipuri opuse şt caracteristice ale raselor din nord şi din sud care, încrucişându-se în această femei îi dădeau inimii patimile arzătoare ale tinerei italience, i; frunţii trufia dispreţuitoare a prinţesei germane?

ALEXANDRE DUMAS VICONTELE DE BRAGELONNE sau ZECE ANI MAI TÂRZIU Volumul 1 SCRISOAREA Către mijlocul lunii lui mai, în anul 1660, într-o dimineaţă pe la ceasurile nouă, când razele soarelui, destul de fierbinţi, sorbeau rouă de pe micsandrele din parcul castelului de la Blois, un mic grup de călăreţi, format din trei bărbaţi şi doi paji, trecea peste podul de la intrarea în oraş, fără să producă altă tulburare în rândurile celor ce se plimbau pe chei, decât, în primul rând, o mişcare a mâinii spre pălărie, în semn de salut, apoi o mişcare o limbii pentru a rosti aceste cuvinte în cea mai curată franţuzească ce se poate vorbi în Franţa: — Iată-l pe DOMNUL, care se reîntoarce de la vânătoare. Atâta tot. Dar în timp ce caii urcau gâfâind panta care ducea de la râu către poarta castelului, o ceată de băieţi de prăvălie se luă după cel din urmă cal, care ducea, atârnate la oblâncul şeii, câteva păsări legate cioc lângă cioc.   Văzând aceasta, privitorii îşi dădură coate, exprimându-şi, cu ghiduşia lor ţărănească, dispreţul faţă de o pradă atât de neînsemnată, şi, după ce-şi împărtăşiră părerile asupra neajunsurilor vânatului cu şoimi domesticiţi, se reîntoarseră la îndeletnicirile lor. Numai unul dintre ei, un flăcău bucălat şi totdeauna pus pe şagă, întrebă de ce oare DOMNUL, care ar putea să-şi petreacă vremea într-un chip mult mai plăcut, datorita averii lui, se mulţumea cu o distracţie atât de măruntă şi de sărăcăcioasă. — Eh, tu nu ştii – îi răspunse unul de-ai lui – că DOMNUL atunci petrece mai bine, când i se urăşte? Flăcăul cel şăgalnic dădu din umeri, cu un gest care voia să spună cât se poate de limpede: “Dacă-i aşa, atunci mai bine să rămân ţăran, decât să ajung prinţ”. Şi fiecare îşi văzu de treburile lui. În acest timp, DOMNUL îşi continua drumul cu un aer atât de abătut şi de marţial totodată, încât ar fi stârnit fără îndoială admiraţia spectatorilor, dacă ar fi fost cineva care să-l privească; însă burghezii din Blois nu-i puteau ierta DOMNULUI că şi-a ales tocmai acest orăşel atât de vesel în care să se plictisească după voia lui şi, de fiecare dată când îl zăreau pe augustul plictisit, întorceau feţele căscând lung, sau îşi trăgeau repede capetele pe ferestre, spre a scăpa de toropeala molipsitoare a acestui chip prelung şi gălbejit, cu ochi obosiţi şi cu o privire veşnic întristată. În aşa fel că vrednicul Prinţ putea fi aproape sigur că va găsi totdeauna străzile pustii ori de câte ori s-ar fi abătut prin mijlocul lor.   Aceasta era, însă, din partea locuitorilor din Blois, o condamnabilă lipsă de respect, dat fiind că DOMNUL trecea, după rege, şi poate chiar înaintea regelui, drept cel mai mare senior al regatului. Într-adevăr, Dumnezeu, care îi hărăzise lui Ludovic al XIV-lea, acum pe tron, fericirea de a fi urmaşul lui Ludovic al XIII-lea, îi hărăzise DOMNULUI onoarea de a fi urmaşul lui Henric al IV-lea. Nu era, aşadar, sau în tot cazul nu putea fi un motiv prea mărunt de mândrie pentru oraşul Blois faptul că aici îşi alesese reşedinţa Gaston de Orléans, care îşi avea curtea în vechiul castel al Statelor. Dar îi fusese scris acestui mare Prinţ să nu atragă niciodată atenţia poporului sau admiraţia lui, oriunde s-ar fi întâlnit cu el. DOMNUL se obişnuise însă cu asta şi se resemnase.   De aici pornea pesemne acea netulburată plictiseală ce se citea totdeauna pe chipul său. DOMNUL fusese un om foarte ocupat în viaţa lui. Nu poţi privi cum li se taie capetele la mai bine de zece dintre cei mai buni prieteni ai tăi fără ca asta să nu-ţi stârnească o anumită indignare. Dar cum după instalarea domnului de Mazarin în fruntea treburilor ţării nu s-a mai tăiat capul nimănui, DOMNUL nu mai avea nici o preocupare, şi lucrul acesta se răsfrângea adânc asupra moralului său. Viaţa sărmanului Prinţ era, aşadar, cât se poate de tristă. După scurta vânătoare de dimineaţă pe malul râului Beuvron sau în pădurile de la Cheverny, DOMNUL trecea Loara, se ducea să ia prânzul la Chambord, fie că avea sau nu poftă de mâncare, apoi oraşul Blois nu mai auzea vorbindu-se, până la următoarea vânătoare, despre stăpânul şi seniorul său. Aceasta în ceea ce priveşte plictiseala lui extra muros; cât despre plictiseala din interiorul zidurilor, asupra ei îl vom lămuri pe cititor, dacă va avea bunăvoinţa să urmeze împreună cu noi grupul de călăreţi şi să urce până la impunătoarea poartă a măreţului castel al Statelor.   DOMNUL călărea pe un cal mărunţel, împodobit cu o şa lată, de catifea roşie de Flandra, cu scări în formă de conduri; calul era roib; tunica DOMNULUI, de catifea cărămizie, avea aproape aceeaşi culoare ca şi pelerina sa şi ca şi echipamentul calului, şi numai după această revărsare de stacojiu îl puteai recunoaşte pe Prinţ între cei doi însoţitori ai săi, unul înveşmântat în violet, celălalt în verde. Cel din stânga, îmbrăcat în violet, era scutierul; cel din dreapta, îmbrăcat în verde, era maestrul de vânătoare. Unul dintre paji ducea doi şoimi cocoţaţi pe o prăjină, celălalt avea un corn de vânătoare, din care începu să sune alene când se apropiară la vreo douăzeci de paşi de castel. Toţi cei ce-l slujeau pe acest Prinţ nepăsător îşi îndeplineau îndatoririle lor cu aceeaşi suverană nepăsare.   La sunetul cornului, opt paznici, care se plimbau în soare prin curtea pătrată, alergară să-şi ia halebardele, şi DOMNUL îşi făcu astfel intrarea solemnă în castel. După ce pătrunse sub bolta adâncă a porticului, vreo trei-patru pierde-vară, strecuraţi pe aleea castelului în urma călăreţilor, îşi arătară unul altuia păsările agăţate de oblânc, apoi se împrăştiară, făcând comentarii cu privire la cele văzute; pe urmă, după ce plecară şi aceştia, aleea, terasa de la intrare şi curtea rămaseră pustii. DOMNUL coborî din şa fără să scoată o vorbă şi trecu în apartamentul său, unde valetul de cameră îi schimbă îmbrăcămintea; apoi, fiindcă DOAMNA nu trimisese încă să întrebe ce dispoziţii avea să dea pentru micul dejun, DOMNUL se întinse într-un jilţ alungit şi adormi numaidecât, ca şi cum ar fi fost ceasurile unsprezece seara.   Cei opt paznici, care ştiau că nu mai aveau nimic de făcut în ziua aceea, se tolăniră şi ei pe băncile de piatră, la soare; rândaşii dispărură cu caii în grajduri şi, dacă n-ar fi fost cele câteva păsărele sprinţare ce se fugăreau unele pe altele, cu ciripituri ascuţite, prin tufele de micsandre, ai fi zis că totul în castel dormea, întocmai ca şi DOMNUL. Deodată însă, în mijlocul acestei tăceri atât de îmbietoare, răsună un hohot de râs puternic şi cristalin, care-i făcu pe halebardierii adânciţi în somnul lor să deschidă repede câte un ochi. Hohotul pornise de la o fereastră a castelului, însorită în clipa aceea şi care se afla deasupra colţului pe care-l forma în curte, în preajma amiezii, umbra hornurilor de pe acoperiş. În micul balcon de fier cizelat, din faţa acelei ferestre, surâdea o glastră cu micşunele roşii, o alta cu zambile şi una cu un trandafir timpuriu, ale cărui frunze, de un verde încântător, învăluiau mai mulţi boboci purpurii ce vesteau ivirea rozelor.   În odaia pe care o lumina această fereastră se vedea o masă pătrată, acoperită cu o veche ţesătură de Harlem, împodobită cu flori mari; în mijlocul acestei mese se afla un vas de smalţ cu gâtul lung, în care tânjeau mai multe firişoare de stânjenei şi de lăcrămioare; la două din capetele mesei şedea câte o tânără fată. Felul cum şedeau aceste două copile era cu totul ciudat: ai fi zis că sunt două şcolăriţe abia scăpate din mănăstire. Una, cu amândouă coatele sprijinite pe masă, cu o pană în mână, aşternea slove pe o elegantă foaie de hârtie de Olanda; cealaltă, stând în genunchi pe scaun, cu pieptul şi capul aplecate peste spătar şi întinse până spre mijlocul mesei, se uita la prietena ei cum scrie. Prilej de chicoteli, de glume şi hohote de râs, dintre care unul, mai puternic decât celelalte, speriase păsărelele din tufele de micsandre şi tulburase somnul paznicilor din curtea castelului. Şi pentru ca prezentarea să fie completă, ni se va ierta, sperăm, descrierea mai pe larg a acestor două personaje.   Aceea care stătea aplecată peste spătarul scaunului, adică cea mai veselă şi mai gălăgioasă, era o frumoasă fată de nouăsprezece sau douăzeci de ani, oacheşă, cu părul negru, fermecătoare, cu ochi scânteietori sub sprâncenele puternic arcuite şi, mai ales, cu dinţi care străluceau ca nişte perle între buzele roşii ca mărgeanul însângerat. Fiecare gest al ei părea o frântură dintr-un joc bine studiat; părea nu că trăieşte, ci că freamătă la fiecare mişcare. Cealaltă, aceea care scria, o privea pe zburdalnica ei prietenă cu nişte ochi albaştri, limpezi şi senini cum era cerul din ziua aceea. Părul ei, de un blond cenuşiu, răsucit cu un gust ales, îi cădea în bucle mătăsoase pe obrajii ca sideful; îşi plimba pe deasupra hârtiei o mână gingaşă, a cărei subţirime trăda frageda ei tinereţe. La fiecare chicot al prietenei sale, îşi înălţa, necăjită parcă, umerii albi, de o formă poetică şi suavă, dar cărora le lipsea acel adaos de vigoare şi împlinire pe care ai fi dorit să-l aibă şi braţele şi mâinile ei. — Montalais, Montalais – zise în cele din urmă, cu o voce dulce şi mângâietoare ca un cântec – râzi prea tare, ca un bărbat; şi nu numai că atragi atenţia domnilor paznici, dar n-ai să auzi nici clopoţelul DOAMNEI, atunci când DOAMNA va suna.   Tânăra care răspundea la numele de Montalais, fără a-şi potoli râsul şi zburdălnicia, în ciuda acestei mustrări, răspunse: — Louise, tu nu dai glas gândurilor tale, draga mea. Ştii foarte bine ca domnii paznici, cum le spui tu, abia au pus capul jos şi nu i-ai mai trezi nici cu tunul; ştii de asemenea că clopoţelul DOAMNEI se aude tocmai de pe podul din Blois şi, prin urmare, am să-l aud şi eu atunci când DOAMNA mă va chema la dânsa. Ceea ce te supără însă este că râd în timp ce tu scrii, iar ceea ce te sperie este ca nu cumva doamna de Saint-Rémy, mama ta, să vină aici, aşa cum face uneori când ne aude râzând prea tare; ţi-e teamă să nu dea peste noi şi să nu vadă această enormă foaie de hârtie, pe care, de un sfert de ceas, n-ai scris decât două cuvinte: Domnule Raoul. Şi ai dreptate, draga mea Louise, deoarece după aceste două vorbe, Domnule Raoul, pot să urmeze şi altele, mai grăitoare şi mai primejdioase, pe care doamna de Saint-Rémy, scumpa ta mamă, ar fi îndreptăţită să le arunce în flăcări. Nu-i aşa? Spune!   Montalais îşi înteţi râsetele şi glumele ironice. Blonda fecioară se încruntă deodată; rupse foaia albă pe care, într-adevăr, erau aşternute, cu un scris foarte frumos, cuvintele Domnule Raoul şi, mototolind hârtia între degetele-i tremurânde, o aruncă pe fereastră. — Oh – făcu domnişoara Montalais – iată că mica noastră mieluşea, îngeraşul nostru, porumbiţa noastră s-a supărat!… Dar nu-ţi fie teamă, Louise, doamna de Saint-Rémy n-are să vină, şi chiar dacă ar veni, tu ştii că am auzul bun. De altfel, ce poate fi mai nevinovat decât să-i scrii unui vechi prieten, pe care-l cunoşti de doisprezece ani, mai cu seamă când scrisoarea începe prin cuvintele: Domnule Raoul? — Foarte bine, n-o să-i mai scriu de loc! se supără tânăra fată. — Ah, na, iat-o pe Montalais pedepsită! strigă zburdalnica brunetă, râzând şi mai tare. Haide, haide, ia altă foaie de hârtie şi să încheiem mai repede corespondenţa noastră… Poftim, tocmai acum sună şi clopoţelul! Cu atât mai rău! DOAMNA va trebui să aştepte, sau poate că în dimineaţa asta sa va lipsi de prima ei domnişoară de onoare!   Într-adevăr, clopoţelul suna; asta însemna că DOAMNA terminase cu îmbrăcatul şi îl aştepta pe DOMNUL, spre a-i da braţul şi a trece împreună în sala de mese. După această formalitate, îndeplinită cu mare ceremonie, cei doi soţi luau micul dejun, apoi se despărţeau până la masa de prânz, invariabil fixată la ceasurile două precis. La sunetul clopoţelului, uşa dinspre bucătărie, ce se afla în partea stângă a curţii, se deschise, şi numaidecât apărură doi meşteri bucătari, urmaţi de opt ajutoare care purtau o targă încărcată cu mâncăruri acoperite cu clopote de argint. Unul din cei doi bucătari, acela care părea să fie cel mai mare în grad, atinse uşor cu bastonul pe unul din paznici, ce sforăia pe-o bancă; merse chiar cu bunătatea până acolo, că puse în mâinile acestuia halebarda rezemată de zid, alături de el, după care soldatul, buimăcit de somn, fără să scoată o vorbă, escortă hrana DOMNULUI până în pragul sălii de mese, precedat de un paj şi de meşterii bucătari. Pe oriunde trecea hrana, străjile prezentau armele.   Domnişoara de Montalais şi prietena ei urmăreau de la fereastra lor fiecare amănunt al acestui ceremonial, cu care ar fi trebuit totuşi să fie obişnuite. De altminteri, ele priveau toate acestea ca multă luare-aminte numai pentru a se încredinţa şi mai bine că n-aveau să fie stingherite de cineva. Ca atare, după ce ajutoarele, paznicii, pajii şi meşterii bucătari trecură, ele se întoarseră la masa lor, şi soarele, care luminase o clipă în cadrul ferestrei aceste două fermecătoare chipuri, nu mai încălzea acum decât micşunelele, zambilele şi trandafirul timpuriu. — Aşa! zise Montalais, reluându-şi locul. DOAMNA va dejuna foarte bine şi fără prezenţa mea. — Ah, Montalais, ai să fii pedepsită – răspunse cealaltă fată, aşezându-se uşor pe scaunul ei. — Pedepsită? Ah, da, adică nu mi se va mai îngădui să merg la plimbare; dar chiar asta şi vreau, să fiu pedepsită! Să ieşi în caleaşca aceea uriaşă, cocoţată pe o banchetă; s-o iei la stânga, să coteşti la dreapta pe drumuri pline de hârtoape şi să nu poţi înainta decât o leghe în două ceasuri; apoi să te reîntorci la castel pe lângă aripa unde se găseşte fereastra Mariei de Medicis, astfel ca DOAMNA să poată spune iarăşi, ca de fiecare dată: “Când te gândeşti că regina Maria a putut să fugă pe aici!… De la o înălţime de patruzeci şi şapte de picioare!… Mama, cu cei doi prinţişori şi cu cele trei prinţese!” Dacă asta mai este o plăcere, Louise, atunci aş vrea sa fiu pedepsită în fiecare zi, mai ales când pedeapsa aceasta mă obligă să rămân alături de tine şi să aşternem pe hârtie răvaşe atât de frumoase, ca acelea pe care le scriem noi. — Montalais! Montalais! Mai sunt şi îndatoriri de împlinit. — Îţi vine uşor să vorbeşti, draga mea, căci pe tine te lasă toţi în pace în mijlocul acestui castel. Eşti singura fiinţă de aici care te bucuri de toate foloasele, fără să tragi niciodată ponoasele, care eşti mai mult decât mine domnişoară de onoare a DOAMNEI, deoarece DOAMNA face ca dragostea ei pentru tatăl tău vitreg să se răsfrângă şi asupră-ţi; astfel că tu pătrunzi în acest trist lăcaş ca păsările în turnul de sus, sorbind aerul din zbor, ciugulind florile, pigulind grăunţele, fără să ai nici cea mai mică treabă de făcut şi fără să înduri nici cea mai mică plictiseală. Şi tocmai tu vorbeşti de îndatoriri ce trebuie împlinite? În definitiv, frumoasa mea visătoare, care sunt îndatoririle tale, dacă nu aceea de a-i scrie acestui chipeş Raoul? Dar uite că nu i-ai scris încă nimic, şi asta înseamnă, dacă nu mă înşel, că îţi neglijezi îndatoririle.   Louise luă un aer serios, îşi sprijini bărbia în palmă şi zise pe un ton plin de candoare: — Aşadar, mă dojeneşti că o duc prea bine! Dar cum poţi să faci una ca asta? Tu ai un viitor; eşti de la curte; regele, dacă se însoară, îl va chema pe DOMNUL lângă sine; atunci vei lua parte la serbări minunate, îl vei vedea de aproape pe rege, despre care se spune că e atât de frumos şi de fermecător. — Şi, pe deasupra, îl voi vedea pe Raoul, care stă mereu în preajma domnului de Condé – adăugă răutăcioasă Montalais. — Bietul Raoul! suspină Louise. — E vremea să-i scriem, frumoasa mea. Hai s-o luăm de la capăt, cu acel faimos Domnule Raoul care strălucea în fruntea hârtiei pe care ai rupt-o adineauri. Îi întinse pana, apoi, cu un surâs încântător, îi îndemnă mâna, care aşternu repede pe hârtie cele două cuvinte mai sus amintite. — Şi acum? întrebă cea mai tânără dintre domnişoare. — Acum scrie ceea ce gândeşti, Louise – răspunse Montalais. — Eşti sigură că mă gândesc la ceva? — Te gândeşti la cineva, ceea ce este acelaşi lucru, ba, mai bine zis, ceva mai mult. — Crezi, Montalais? — Louise, Louise, ochii tăi albaştri sunt adânci ca marea pe care am văzut-o anul trecut la Boulogne. Nu, greşesc, marea e înşelătoare; ochii tăi sunt adânci ca azurul acesta de deasupra capetelor noastre. — Ei bine, dacă citeşti atât de uşor în ochii mei, spune-mi atunci ce gândesc, Montalais. — Mai întâi, nu gândeşti Domnule Raoul; gândeşti Scumpul meu Raoul. — Oh! — Nu roşi pentru atâta lucru. Scumpul meu Raoul, să zicem, mă rogi să-ţi scriu la Paris, unde te reţine serviciul pe lângă domnul prinţ de Condé. Cât de mult trebuie să te plictiseşti acolo, într-adevăr, de vreme ce cauţi să-ţi alungi urâtul amintindu-ţi de o provinciala…   Louise sări repede în picioare. — Nu, Montalais – zise ca surâzând – nimic din cele ce spui nu mi-a trecut prin minte. Altceva gândesc eu. Iată! Şi, apucând pana cu îndrăzneală, aşternu pe hârtie, cu o mână hotărâtă, cuvintele care urmează: M-aş fi simţit tare nenorocită dacă stăruinţele dumitale de a-mi cere ceva care să-ţi amintească de mine ar fi fost mai puţin înflăcărate. Totul aici îmi vorbeşte despre anii copilăriei noastre, care au trecut atât de repede, care s-au scurs atât de iute, încât nimic nu va putea înlocui farmecul lor în inima mea. Montalais, care privea cum aleargă pana pe hârtie şi care citea de-a-ndoaselea pe măsură ce prietena ei scria, o întrerupse printr-o bătaie vie din palme. — Dă-i înainte! zise ea. Admirabilă sinceritate, admirabilă inimă, admirabil stil! Arată-le acestor parizieni, draga mea, că Blois este oraşul vorbirii frumoase. — El ştie – răspunse tânăra fată – că Blois a fost pentru mine paradisul. — Asta voiam să spun şi eu, vorbeşti ca un înger. — Acum voi încheia, Montalais.   Şi tânăra fată continuă să scrie: Spui că te gândeşti la mine, domnule Raoul. Îţi mulţumesc, şi asta nu poate să mă surprindă, căci ştiu de câte ori inimile noastre au bătut una lângă alta! — Ei, ei! făcu Montalais. Fii cu băgare de seamă, mieluşică dragă, îţi împrăştii lâna pe drum, şi acolo sunt lupi! Louise tocmai voia să răspundă, când sub porticul castelului răsună tropotul unui cal. — Ce să fie asta? zise Montalais, apropiindu-se de fereastră. Frumos călăreţ, zău aşa! — Oh! Raoul! exclamă Louise, care făcuse aceeaşi mişcare ca şi prietena ei şi care, îngălbenindu-se la faţă, căzu tremurând alături de scrisoarea sa neterminată. — Iată un îndrăgostit norocos, n-am ce zice – rosti Montalais – şi care soseşte tocmai la timp! — Fugi, fugi de la fereastră, te rog! murmură Louise. — Dar nici nu mă cunoaşte. Lasă-mă să văd măcar pentru ce a venit aici.   descărcați cartea gratuit de aici:...