Alexandre Dumas

        ÎNTR-O DIMINEAŢĂ DIN TOAMNA anului 1856, servitorul meu, cu toate că îi poruncisem în mod special să nu mă deranjeze, deschise uşa şi, răspunzând grimasei deosebit de semnificative care mi se citea pe chip, spuse: — Domnule, e foarte drăguţă… — Cine, nătărăule? — Persoana pentru care îmi permit să-l deranjez pe domnul. — Şi ce-mi pasă mie că e drăguţă? Ştii bine că atunci când lucrez nu sunt acasă pentru nimeni. — Şi apoi, continuă el, vine din partea unui prieten al domnului… — Cum îl cheamă pe acest prieten? — Care locuieşte la Viena. — Cum îl cheamă? — Oh! domnule, un nume caraghios, parcă Rubin sau Diamant. — Saphir? — Da, domnule, Saphir, ăsta e. — Atunci, se schimbă lucrurile; condu-o în atelier şi adu-mi un halat. Servitorul meu ieşi. Auzii un pas uşor trecând prin faţa uşii cabinetului; apoi domnul Théodore coborî cu halatul meu pe braţ. Când dau unui servitor acest semn de consideraţie numindu-l domnul, înseamnă că excelează în nerozie şi pungăşie. Am avut parte de cele mai frumoase specimene de acest gen; Théodore, Joseph şi Victor. Domnul Théodore nu era decât nerod, dar era cu prisosinţă. Fac această remarcă în trecere, pentru ca stăpânul la care se află acum, dacă o avea vreunul, să nu-l confunde cu ceilalţi doi. De altfel, nerozia are un mare avantaj faţă de pungăşie: observi întotdeauna destul de curând că ai un servitor nerod; în schimb, remarci întotdeauna prea târziu că ai un servitor pungaş. Théodore avea protejaţii săi; masa are întotdeauna o circumferinţă destul de mare ca să primească doi sau trei prieteni nechemaţi. Nu găsesc întotdeauna o cină bună, dar sunt întotdeauna bine primiţi. Ei bine, în zilele în care aveam o cină bună, după gustul domnului Théodore, el îi anunţa pe aceia dintre prietenii sau cunoscuţii mei pe care îi prefera. Numai că, după gradul de susceptibilitate al oamenilor, le spunea uneori: — Domnul Dumas zicea azi dimineaţă: „De multă vreme nu l-am mai văzut pe dragul meu cutărică; ar trebui să vină azi la cină”. Iar prietenul, sigur că vine în întâmpinarea unei dorinţe, se înfiinţa la cină. Celorlalţi, mai puţin susceptibili, Théodore se mulţumea să le spună, făcându-le semn cu cotul: — Astă-seară avem o cină bună; veniţi pe la noi… Şi, la această invitaţie, prietenul, care probabil altfel n-ar fi venit, sosea la cină. Amintesc doar un amănunt din marea personalitate a domnului Théodore; dacă ar fi să-i completez portretul, mi-ar trebui un capitol întreg. Să revenim deci la vizita anunţată de domnul Théodore. Îmbrăcat în halatul meu de casă m-am încumetat să urc până în atelier. Într-adevăr, am găsit acolo o tânără încântătoare, înaltă, de o albeaţă strălucitoare, cu ochi albaştri, părul castaniu şi nişte dinţi superbi; avea o rochie de tafta „gris-perle” cu guler înalt, un şal arăbesc de stofă, şi una din acele pălării încântătoare, din nefericire oarecum dezaprobate de moda de la Paris, care le stau atât de bine chiar şi femeilor urâte sau celor care nu mai sunt tinere, şi pe care Germania le-a denumit „o ultimă încercare”. Necunoscuta mi-a întins o scrisoare pe a cărei adresă recunoscui mâzgăleala indescifrabilă a sărmanului Saphir. Am pus scrisoarea în buzunar. — Ei bine, îmi spuse vizitatoarea, cu un foarte pronunţat accent străin, nu citiţi? — Inutil, doamnă, i-am răspuns; am recunoscut scrisul, iar gura dumneavoastră este atât de încântătoare încât doresc să-mi spună ea cărui fapt datorez onoarea vizitei dumneavoastră. — Vreau să vă văd, asta este tot. — Bun! dar n-aţi făcut călătoria de la Viena special pentru asta?! — Ce vă face să credeţi? — Modestia mea. — Mă iertaţi, dar totuşi nu păreţi un om modest. — Ε adevărat, am zilele mele de vanitate. — Care? — Cele în care ceilalţi mă judecă şi în care eu mă compar… — Cu cei care vă judecă? — Sunteţi spirituală, doamnă… Vă rog să luaţi loc, — Dacă n-aş fi fost decât drăguţă, nu mi-aţi fi făcut deci această invitaţie? — Nu, v-aş fi făcut alta. — Doamne! Cât sunt francezii de înfumuraţi. — Nu e chiar numai vina lor. — Ei bine, eu, părăsind Viena ca să vin în Franţa, am făcut un legământ. — Care? — Să stau jos, pur şi simplu. M-am ridicat şi am făcut o plecăciune: — Îmi veţi face favoarea să-mi spuneţi cui am onoarea să vorbesc? — Sunt actriţă de teatru, de naţionalitate ungară; mă numesc doamna Lilla Bulyowsky; am un soţ pe care îl iubesc şi un copil pe care îl ador. Dacă aţi fi citit scrisoarea prietenului nostru comun Saphir, aţi fi aflat toate acestea. — Nu credeţi că aţi câştigat spunându-mi-le chiar dumneavoastră? — Nu ştiu ce să spun; cu dumneavoastră conversaţia ia nişte întorsături atât de ciudate! — Aveţi libertatea să o aduceţi pe făgaşul care vă convine. — Bine! dar dumneavoastră o tot faceţi să alunece spre dreapta sau spre stânga. — Spre stânga, mai ales. — Este tocmai partea spre care nu vreau să merg. — Atunci să mergem drept înainte; — Mi-e tare teamă că nu este posibil. — Veţi vedea că este… Mai spuneţi-mi încă o dată ce mi-aţi spus adineauri; sunteţi?... — Actriţă de teatru. — Ce jucaţi? — De toate: dramă, comedie, tragedie. Am jucat, de pildă, aproape toate piesele dumneavoastră, de la Catherine Howard până la Mademoiselle de Belle-Isle. — Şi, pe care scenă? — La Teatrul din Pesta. — În Ungaria, deci? — V-am spus că sunt de origină ungară. Am oftat. — Oftaţi? mă întrebă doamna Bulyowsky. — Da; una dintre cele mai frumoase amintiri din viaţa mea este legată de o compatrioată de-a dumneavoastră. — Bine! iată că faceţi din nou să alunece conversaţia… — Conversaţia, nu pe dumneavoastră. Închipuiţi-vă… Ba nu, continuaţi… — Deloc. Voiaţi să-mi povestiţi ceva; vă ascult — La ce bun? — Ca să mă distrez! Toată lumea poate să vă citească, dar nu le e dat tuturor să vă asculte. — Vreţi să mă câştigaţi contând pe amorul meu propriu. — Eu nu vreau să vă câştig deloc. — Atunci să nu ne ocupăm de mine. Sunteţi actriţă de teatru, de origine ungară, vă numiţi doamna Lilla Bulyowsky, aveţi un soţ pe care îl iubiţi, un copil pe care îl adoraţi şi veniţi la Paris ca să mă vedeţi! — În primul rând. — Foarte bine; şi după mine? — Să văd tot ce se poate vedea la Paris. — Şi cine vă va arăta tot ce se poate vedea la Paris? — Dumneavoastră, dacă doriţi. — Ştiţi că va fi de-ajuns să fim văzuţi de trei ori împreună ca să se spună… — Ce? — Că sunteţi amanta mea. — Şi ce importanţă are? — Asta e minunat! — Fără îndoială că e minunat; cei care mă cunosc vor fi convinşi de contrariul, iar cât despre cei care nu mă cunosc, ce-mi pasă de părerea lor? — Sunteţi filosoafă. — Nu, sunt logică. Am douăzeci şi cinci de ani: mi s-a spus atât de des că sunt drăguţă, încât m-am gândit că este mai bine să cred asta atâta timp cât este adevărat, decât atunci când nu va mai fi aşa. Doar nu vă închipuiţi că am părăsit Pesta ca să vin la Paris singură, fără o cameristă măcar, cu convingerea că lumea nu va încerca să clevetească. Ei bine, acest lucru nu m-a oprit; n-au decât să clevetească! Arta mea înainte de toate! — Atunci, călătoria dumneavoastră la Paris este o afacere de artă? — Nimic altceva; am vrut să-i văd pe marii dumneavoastră poeţi, ca să ştiu dacă seamănă cu ai noştri, şi pe marii dumneavoastră actori de teatru, ca să ştiu dacă am ceva de învăţat de la ei; am cerut lui Saphir o scrisoare pentru dumneavoastră, el mi-a dat-o, şi iată-mă. Puteţi să-mi consacraţi câteva ore? — Toate orele pe care le veţi dori. — Ei bine, am o lună de stat la Paris, şase mii de franci ca să cheltuiesc aici atât pentru cumpărături, cât şi pentru plăcerea mea, şi o mie de franci ca să mă întorc la Pesta. Presupuneţi că Saphir v-a trimis un student de la Leipzig sau de la Heidelberg în locul unei actriţe de la teatrul din Pesta, şi procedaţi în consecinţă. — Atunci, veţi lua masa cu mine? — De câte ori veţi fi liber. — Vom merge la spectacole… — Foarte bine. — Ţineţi să fie cu noi o a treia persoană? — Deloc. — Şi n-o să vă pese de ce va spune lumea? — Dacă aţi fi citit scrisoarea lui Saphir, aţi fi văzut un paragraf întreg consacrat acestui capitol. — Voi citi scrisoarea lui Saphir. — Când? — După ce veţi pleca. — Atunci, daţi-mi două sau trei scrisori de recomandaţie, şi plec: una pentru Lamartine, una pentru Alphonse Karr, una pentru fiul dumneavoastră. Apropo, i-am jucat Dama cu Camelii. — Nu este nevoie să vă dau o scrisoare pentru el; vom cina mâine împreună dacă vreţi! — Cu multă plăcere. Mi s-a spus că doamna Doche este încântătoare în Dama cu Camelii. — Doamna Doche va cina cu noi şi va avea grijă să vă conducă undeva… — Unde? — Unde o să vrea. În lumea asta, trebuie să mai laşi ceva şi în seama hazardului. — O să-mi istorisiţi într-o zi povestea cu compatrioata mea?                

                                      CONTELE  DE MONTE-CRISTO de Alexandre Dumas                                                                         Volumul 1                                                                              I                                                             MARSILIA  — SOSIREA          În ziua de 24 februarie 1815,  santinela de la Notre-Dame de la Garde semnală "Faraonul", corabie cu trei catarge, care venea  din Smirna, Triest şi Neapole. Potrivit obiceiului, o barcă  porni  îndată din port, o luă pe lângă castelul If şi abordă nava  între  capul  Morgion şi insula Rion. Îndată, de asemenea potrivit obiceiului, platforma portului Saint-Jean se umplu de curioşi; căci sosirea  unui  vas la Marsilia este întotdeauna un eveniment, mai  ales când  vasul  acesta, cum  era cazul "Faraonului", fusese  construit, înzestrat cu cele necesare, încărcat în şantierele oraşului Phoceea,  şi când  el aparţinea unui  armator din oraş.   Între timp, vasul  trecuse cu bine  prin  strâmtoarea pe care cine  ştie ce zguduitură vulcanică o săpase  între  insula Calasareigne şi insula Jaros; ocolise Pomega  şi se apropia cu toate pânzele întinse, dar aşa de încet  şi cu un aer aşa de trist încât,  cu instinctul care  presimte o nenorocire, curioşii se întrebau ce accident se va fi întâmplat la bord. Totuşi, experţii în navigaţie recunoşteau că, dacă  s-a întâmplat vreun accident, nu i s-a putut întâmpla vasului, fiindcă acesta înainta în toate condiţiile unei  nave  cârmuite perfect: ancora ei era slobodă, frânghiile erau  desfăcute, iar lângă  cârmaciul care  se pregătea să îndrume "Faraonul" prin  strâmtoarea portului Marsiliei se afla  un tânăr cu gesturi repezi şi cu ochi  iscoditori ce supraveghea fiecare mişcare a vasului şi veghea fiecare ordin al cârmaciului.   Neliniştea nelămurită, care  plana  asupra mulţimii, cuprinsese în mod  special pe unul  dintre spectatorii de pe esplanada Saint-Jean în aşa fel, încât  acesta nu mai  avu răbdare să aştepte intrarea vaporului în port; sări într-o barcă  şi vâsli  spre "Faraonul" pe care  îl ajunse  în faţa micului Réserve.   Când îl văzu  pe om sosind, tânărul marinar părăsi postul de lângă cârmaci şi se sprijini, cu pălăria în mână, de parapetul vasului.   Un tânăr între  optsprezece-douăzeci ani, înalt,  zvelt, cu ochi  negri, frumoşi, şi cu păr ca abanosul; în toată fiinţa sa era acel aer de calm  şi de hotărâre, specific celor  deprinşi din copilărie să lupte cu primejdia.   — A, dumneata eşti,  Dantès?  strigă omul  cu barca. Ce s-a întâmplat, şi ce-i tristeţea asta  la bord?   — O mare  nenorocire, domnule Morrel! răspunse tânărul; o mare  ne- norocire, mai  ales pentru mine; în apropiere de Civita-Vecchia l-am pierdut pe bravul căpitan Leclère.   — Dar încărcătura? întrebă repede armatorul.   — Ea a ajuns  cu bine,  domnule Morrel, şi cred  c-o să fiţi mulţumit în privinţa aceasta; dar bietul căpitan Leclère...     Ce i s-a întâmplat? întrebă armatorul cu un aer vădit uşurat, ce i s-a întâmplat bravului căpitan?   — A murit.   — A căzut  în mare?   — Nu, domnule: a murit de friguri, în chinuri groaznice. Apoi,  întorcându-se spre oamenii săi:     — Holà hé! spuse el: fiecare la post pentru acostare!   Echipajul ascultă. În aceeaşi clipă  cei opt sau zece mateloţi se năpustiră la locurile lor. Tânărul marinar aruncă o privire scurtă asupra începutului de mane- vră şi, văzând că ordinele se execută, reveni la interlocutorul său.   — Dar cum  s-a întâmplat nenorocirea? continuă armatorul, reluând conversaţia de unde  o lăsase  tânărul marinar.   — Vai, domnule, în chipul cel mai  neaşteptat: după  o convorbire îndelungată cu comandantul portului, căpitanul Leclère a părăsit Neapolul foarte agitat; peste  douăzeci şi patru de ceasuri l-a cuprins febra; peste  trei zile era mort... I-am făcut funeraliile cuvenite şi se odihneşte acum, înfăşurat într-un hamac, cu o ghiulea de treizeci şi şase la picioare şi cu una la cap, în dreptul insulei El-Giglio. Îi aducem văduvei sale crucea lui de onoare şi spada.  Merita osteneala ca, după  zece ani de război  contra englezilor, să moară ca toată lumea în patul lui, continuă tânărul cu un zâmbet melancolic.   — Ei, ce vrei, domnule Edmond, reluă  armatorul, care  părea  că se consolează din ce în ce mai  mult, suntem cu toţii muritori, şi e nevoie ca cei vechi  să facă loc noilor veniţi; altminteri n-ar exista înaintare; şi din moment ce dumneata mă asiguri că încărcătura...   — ...este în bună  stare, domnule Morrel, garantez. O călătorie pe care  vă sfătuiesc să n-o scontaţi sub 25.000 de franci beneficiu. Apoi,  pentru că trecuseră la turnul rotund, tânărul marinar dădu  alte comenzi.   Ordinul se execută aproape cu tot  atâta iuţeală ca pe un vas de răz- boi.    La ultima comandă, toate pânzele coborâră, iar nava  înaintă, alune- când  lin, în virtutea inerţiei.   — Şi acum, dacă vreţi să urcaţi, domnule Morrel, spuse  Dantès,  vă- zând nerăbdarea armatorului, iată-l pe contabilul dumneavoastră, domnul Danglars, care iese din cabină şi care  vă va da toate informaţiile dorite. Eu sunt  nevoit să veghez la acostare şi să pun  vasul  în doliu.   Armatorul nu aşteaptă să i se spună  de două  ori. Apucă  un cablu zvârlit de Dantès  si, cu o iscusinţă care ar fi făcut cinste unui  om de mare, urcă  treptele ghintuite în flancul rotunjit al vasului, în timp ce Dantès,  înapoindu-se la postu-i de secund, ceda  conversaţia celui  pe care  îl anunţase sub numele de Danglars şi care,  ieşind din cabină, înainta într-adevăr spre armator. Noul venit era un bărbat între  25-26 de ani, cu figura posomorâtă, slugarnic faţă  de superiori, obraznic faţă de subordonaţi; de aceea,  în afară  de titlul său de agent contabil, care e totdeauna un motiv de repulsie pentru mateloţi, el era îndeobşte rău văzut de echipaj în aceeaşi măsură în care  Edmond Dantès  era iubit.   — Domnule Morrel, zise Danglars, cunoaşteţi nenorocirea, nu-i aşa?   — Da, da. Bietul căpitan Leclère! Era un om cumsecade şi de ispravă.   — Şi, mai  ales, un marinar excelent, îmbătrânit între  cer şi apă, aşa cum  îi stă bine  unui  om însărcinat cu interesele unei  case de importanţa casei Morrel şi fiul,  răspunse Danglars.   — Dar, glăsui armatorul, urmărindu-l din ochi  pe Dantès,  care  căuta locul  de acostare, cred  că nu e nevoie să fie cineva un marinar atât  de bătrân, precum spui dumneata, Danglars, pentru a-şi cunoaşte meseria; uite-l pe prietenul nostru Edmond, care  cred  că şi-o face pe a sa ca un om ce nu are nevoie să ceară  cuiva  sfatul.   — Da, spuse Danglars, aruncând asupra lui Dantès  o privire piezişă, în care  sclipi  o fulgerare de ură,  da, e tânăr, nu încape  îndoială. Căpitanul abia  a închis  ochii,  şi el a luat  comanda, fără  să consulte pe nimeni, făcându-ne să pierdem o zi şi jumătate în insula Elba, în loc să se întoarcă direct la Marsilia.   — În ce priveşte comanda navei, declară armatorul, era de datoria lui ca secund; în ce priveşte pierderea unei  zile şi jumătate în insula Elba a făcut rău;  numai dacă  vasul  n-a avut cumva vreo  stricăciune de reparat.   — Nava era tot  aşa de sănătoasă cum  sunt  eu, şi cum  doresc să fiţi şi dumneavoastră, domnule Morrel; iar ziua aceea  şi jumătate a fost pierdută din simplu capriciu, pentru plăcerea de a coborî  pe uscat; atâta tot.     — Dantès,  spuse armatorul, întorcându-se spre tânăr, ia vino  încoa-     — Mă iertaţi, domnule, glăsui Dantès,  sunt al dumneavoastră într-o clipă. Apoi, adresându-se echipajului:   — Aruncaţi ancora! spuse  el. Ancora  căzu numaidecât, iar lanţul se desfăşură cu zgomot. Dantès rămase la postul său, cu toată prezenţa cârmaciului, până  când  şi ultima manevră fu încheiată. După aceea  comandă:   — Coborâţi pavilionul! Lăsaţi  pânzele!   — Vedeţi,  spuse  Danglars, pe cuvântul meu,  el se şi crede  căpitan.   — Şi este,  declară armatorul.   — Da, fără semnătura dumneavoastră şi a tovarăşului dumneavoas- tră,  domnule Morrel.   — La urma urmei, de ce nu l-am  lăsa pe postul acesta?  spuse armatorul. Ştiu că e tânăr, dar mi se pare  priceput şi experimentat în meseria lui. Peste fruntea lui Danglars trecu un nor.   — Iertaţi-mă, domnule Morrel, glăsui Dantès,  apropiindu-se; acum când  nava  e acostată, sunt  cu totul la dispoziţia dumneavoastră: m-aţi chemat, nu-i aşa?   Danglars se dădu  înapoi  cu un pas.   Voiam  să te întreb de ce te-ai  oprit în insula Elba?   — Nu ştiu,  domnule; m-am oprit ca să îndeplinesc ultima poruncă a căpitanului Leclère, care  murind, mi-a  încredinţat un pachet pentru mare- le-mareşal Bertrand.   — Şi l-ai văzut, Edmond?   — Pe cine?   — Pe marele mareşal.   — Da.   Morrel privi în juru-i şi îl trase  pe Dantès  la o parte. — Şi, cum  îi merge împăratului? întrebă el repede.   — Bine, după  câte  am putut să-mi  dau seama.   — Aşadar,  l-ai văzut şi pe împărat?   — A venit la mareşal când  eram  acolo.   — I-ai spus ceva?   — Nu, el mi-a  vorbit, domnule, spuse Dantès,  zâmbind.   — Şi ce ţi-a spus?   — M-a întrebat despre vas, despre plecarea spre Marsilia, despre drumul pe care îl urmasem şi despre încărcătura pe care o aveam. Cred că dacă vasul  era gol, iar eu eram  stăpânul lui, ar fi avut de gând  să-l cumpere; i-am  spus însă că eu nu sunt  decât un simplu secund şi că vasul aparţine casei  Morrel şi fiul.  "Aha,  a spus el, o cunosc. Morrelii sunt armatori din tată  în fiu,  iar un Morrel servea în acelaşi regiment cu mine, pe când  mă aflam în garnizoană la Valencia".   — Într-adevăr, aşa e, exclamă armatorul foarte voios;  era Policar Morrel, unchiul meu,  care  a devenit căpitan. Dantès,  să-i spui unchiului meu  că împăratul şi-a amintit de el şi ai să vezi cum  o să plângă de bucurie. Haide,  haide, continuă armatorul, bătându-l pe tânăr, prietenos, pe umăr, ai făcut bine,  Dantès,  respectând instrucţiunile căpitanului Leclère şi oprindu-te în insula Elba, deşi,  dacă  s-ar afla  că ai predat un pachet mareşalului şi că ai vorbit cu împăratul, lucrul te-ar  putea compromite.   — De ce să mă compromită, domnule? întrebă Dantès;  eu nu ştiu  ce duceam, iar împăratul nu mi-a  pus decât întrebările pe care  le-ar  fi pus primului venit. Iertaţi-mă însă, reluă  Dantès,  uite  că sosesc Sănătatea şi Vama;  îmi daţi  voie,  nu-i aşa?   — Te rog,  te rog,  dragă Dantès. Tânărul se depărtă, iar în timpul acesta Danglars se apropie din nou:   — Se pare,  nu-i aşa, că a justificat cum  trebuie acostarea lui în Porto-  Ferrajo?  întrebă acesta.   — Admirabil, scumpe  domnule Danglars.   — A, cu atât  mai  bine,  răspunse acesta, căci e totdeauna neplăcut să vezi că un camarad nu-şi  face datoria.   — Dantès  şi-a făcut-o pe a sa, răspunse armatorul, şi nu i se poate imputa nimic. Căpitanul Leclère îi ordonase  popasul acela.   — Apropo de căpitanul Leclère, nu v-a predat  o scrisoare  a lui?   — Cine?   — Dantès.   — Mie, nu.  Avea una?   — Credeam că, în afară de pachet, căpitanul Leclère i-a încredinţat o scrisoare.   — Despre  ce pachet vorbeşti, Danglars?   — Despre cel pe care Dantès  l-a depus în trecere la Porto-Ferrajo.   — De unde  ştii  că avea  de predat un pachet la Porto-Ferrajo? Danglars roşi.   — Treceam pe dinaintea uşii întredeschise a căpitanului şi l-am văzut încredinţându-i lui Dantès  pachetul şi scrisoarea. — Nu mi-a  vorbit nimic, spuse armatorul; dar dacă are scrisoarea, mi-o  va da. Danglars chibzui un moment. — În cazul  acesta, domnule Morrel, vă rog,  spuse  el, să nu-i pomeniţi nimic lui Dantès;  poate m-am înşelat. Tânărul se înapoie în clipa  aceea;  Danglars se depărtă. — Dragă  Dantès,  eşti  liber?  întrebă armatorul. — Da, domnule. — Inspecţia n-a durat mult. — Nu, am dat vameşilor lista  mărfurilor noastre; cât priveşte inspecţia sanitară au trimis o dată  cu barca  un om căruia i-am  predat hârtiile noastre. — Atunci nu mai  ai nici o treabă aici? Dantès  aruncă o privire grăbită în juru-i. — Nu, totul e în ordine, spuse el. — Poţi, în cazul  acesta, să iei masa  cu noi? — Scuzaţi-mă, domnule Morrel, scuzaţi-mă, vă rog,  dar trebuie să fac prima vizită părintelui meu.  Nu sunt  însă mai  puţin recunoscător pentru cinstea ce-mi  faceţi. — E drept, Dantès,  e drept. Ştiu că eşti un fiu bun.   — Dar...  întrebă Dantès,  cu oarecare şovăiala, părintele meu  e sănă- tos, nu-i aşa? — Cred că da, dragă Edmond, deşi nu l-am  zărit. — Da, stă zăvorât în odăiţa lui. — Ceea ce dovedeşte că, cel puţin, nu a dus lipsă  de nimic în absenţa dumitale. Dantès  zâmbi. — Tare e mândru, domnule, şi chiar  dacă ducea  lipsă  de toate, mă îndoiesc că ar fi cerut ceva,  cuiva, în afară  de Dumnezeu. — Atunci, după  vizita aceasta, contăm pe dumneata. — Încă o dată  vă rog să mă scuzaţi, domnule Morrel; dar,  după vizita aceasta, mai  am de făcut una la care ţin  tot  aşa de mult. — Adevărat, Dantès;  uitasem că la Catalani este  cineva care  te aş- teaptă, desigur, cu nu mai  puţină nerăbdare decât părintele dumitale: frumoasa Mercédès! Dantès  zâmbi. — Aha, glăsui armatorul, nu mă mai  miră  faptul că ea a venit în trei rânduri să-mi  ceară  veşti cu privire la "Faraon". La naiba, Edmond, nu eşti câtuşi de puţin de plâns,  căci ai o amantă drăguţă. — Nu e amanta mea,  domnule, spuse  tânărul marinar cu gravitate, e logodnica mea. Câteodată este  acelaşi lucru, glăsui armatorul râzând. — Pentru  noi nu, domnule, răspunse Dantès. — Haide-haide, dragă Edmond, continuă armatorul, să nu te reţin; te-ai  achitat prea  bine  de interesele mele  pentru ca eu să nu-ţi dau răgazul de a le îndeplini pe ale dumitale. Ai nevoie de bani? — Nu, domnule; am apuntamentele mele  de călătorie, adică  solda pe aproape trei luni. — Eşti un băiat chibzuit, Edmond. — Adăugaţi că am un părinte sărac,  domnule Morrel. — Da, da, ştiu  că eşti  un fiu bun.  Du-te  şi-ţi vezi părintele: am şi eu un fiu şi i-aş purta ciudă  celui  care,  după  o călătorie de trei luni,  l-ar reţi- ne departe de mine. — În cazul  acesta îmi daţi  voie? glăsui tânărul salutând. — Da, dacă nu mai  ai ce-mi  spune. — Nu. — Căpitanul Leclère nu ţi-a dat,  când  a murit, o scrisoare pentru mi- ne? — I-ar fi fost  cu neputinţă să scrie,  domnule; dar întrebarea dumneavoastră îmi aduce  aminte că va trebui să vă cer un concediu de cincisprezece zile. — Ca să te însori? — În primul rând; apoi  pentru a mă duce  la Paris. — Bun, bun;  ia-ţi concediu cât vrei,  Dantès;  descărcarea vasului o să ne ceară  cel puţin şase săptămâni şi n-o să putem porni iarăşi  pe mare înainte de trei luni... Peste trei luni  va trebui însă să fii aici.  "Faraonul", continuă armatorul, bătându-l pe tânărul marinar pe umăr, n-ar putea să pornească fără  căpitanul lui. — Fără căpitanul lui? exclamă Dantès  cu ochi  strălucitori de bucurie; gândiţi-vă la ce spuneţi, domnule, căci dumneavoastră aţi răspuns celor mai  tainice speranţe ale inimii mele. Aveţi  cumva de gând  să mă numiţi căpitanul "Faraonului"? — Dragă  Dantès,  dacă aş fi singur, ţi-aş întinde mâna, spunându-ţi: "S-a făcut"; dar am un asociat şi ştii proverbul italian: Che a compágno a padróne, Dar jumătate din afacere e făcută, căci din două  voturi, ai de pe acum  unul.  Ai încredere în mine, ca să-l ai şi pe celălalt, şi am să fac tot ce pot. — O, domnule Morrel, exclamă tânărul marinar, apucând cu ochi  în- lăcrimaţi mâinile armatorului; domnule Morrel, vă mulţumesc în numele părintelui meu  şi al lui Mercédès. — Bine,  bine,  Edmond, la naiba! Există  un Dumnezeu în cer pentru oamenii de ispravă. Du-te  de-l vezi pe parâmele dumitale, du-te de-o vezi pe Mercédès şi pe urmă vino  la mine. — Nu vreţi să vă cobor  pe uscat? — Nu, mulţumesc; rămân să aranjez socotelile cu Danglars. Ai fost mulţumit de el în timpul călătoriei? — Depinde  de sensul  pe care îl daţi  întrebării, domnule. Dacă înţele- geţi  bun camarad, atunci nu, căci cred  că nu mă poate suferi din ziua când,  în urma unei  neînţelegeri dintre noi doi, am făcut prostia să-i pro- pun să ne oprim zece minute în insula Monte-Cristo, pentru a lichida cearta; propunere pe care  am avut naivitatea să i-o fac şi pe care  el a avut motive s-o refuze. Dacă mă întrebaţi însă dacă a fost  bun  contabil, cred  că nu e nimic de obiectat şi că veţi  fi mulţumit de modul cum  şi-a îndeplinit datoria. — Ascultă, Dantès,  întrebă armatorul, dacă ai fi căpitanul "Faraonu- lui",  l-ai ţine  pe Danglars cu plăcere? — Căpitan sau secund, domnule Morrel, voi avea  totdeauna cele mai  mari  menajamente pentru cei care se vor bucura de încrederea armatorilor mei,  răspunse Dantès. — Haide-haide, Dantès,  văd că eşti  un băiat de ispravă în toate privinţele. Să nu te mai  reţin, domnule, căci văd că stai  ca pe cărbuni. — Aşadar,  sunt  liber?  întrebă Dantès. — Du-te, îţi spun. — Îmi  daţi  voie  să iau barca  dumneavoastră? — Ia-o. — La revedere, domnule Morrel, şi mii  de mulţumiri. — La revedere, dragă  Edmond; noroc bun. Tânărul marinar sări în barcă, se aşeză la pupa  şi dădu  ordin  să o- prească la Cannebiera. Doi mateloţi se plecară îndată asupra vâslelor, iar barca  lunecă cu toată iuţeala printre nenumăratele ambarcaţiuni care străbat trecerea îngustă ce duce,  între  două  şiruri de vase,  de la intrarea portului, la cheiul Orléans.   Armatorul îl urmări din ochi,  zâmbind, până  la ţărm, îl văzu sărind pe lespezile cheiului şi pierzându-se îndată în mulţimea pestriţă care,  de la cinci  dimineaţa până  la nouă  seara,  umple faimoasa stradă Cannebiera, de care  Phoceenii moderni sunt  aşa de mândri, încât  spun cu toată seriozitatea şi cu accentul acela  ce dă atâta greutate spuselor lor:  "Dacă  Parisul  ar avea  Cannebiera, Parisul  ar fi o mică  Marsilie". Când se întoarse, armatorul îl văzu dinapoia sa pe Danglars, care,  în aparenţă, părea  să-i aştepte ordinele, dar care,  în realitate, îl urmărea şi el pe tânărul marinar, cu privirea. Numai că cele două  priviri, care  urmăreau acelaşi om, exprimau sentimente cu totul deosebite.                            Piesa de teatru în paru părți o poți asculta dând pe linkul acesta         Partea I   https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-partea-1-4/   Partea a II - a https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-partea-2-4/   Partea a III - a https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-audio-partea-3-4/     Partea a IV - a https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-audio-mp3-partea-4-4/    

Le Chevalier De Maison-Rouge       Capitolul I   ÎNROLAŢII VOLUNTARI   Era în seara zilei de 10 martie 1793. Abia sunaseră ceasurile zece la Notre-Dame şi bătăile, desprinzându-se una după alta ca nişte păsări nocturne dintr-un cuib de bronz, îşi luau zborul, trist, monoton, patetic.  Noaptea ce se lăsase asupra Parisului nu era plină de zgomot, furtunoasă şi întretăiată de fulgere, ci rece şi înnegurată. Parisul însuşi nu era nici pe departe Parisul cunoscut, strălucind seara de mii de focuri ce se oglindesc în mâzga-i poleită, Parisul trecătorilor grăbiţi, Parisul şoaptelor vesele şi-al suburbiilor bahice, pepinieră a certurilor aprige şi-a crimelor temerare, cuptor din sânul căruia se înalţă mii de urlete. Parisul nu mai era decât un oraş copleşit de ruşine, sfios, neliniştit, ai cărui rari locuitori alergau ca să străbată dintr-o stradă în alta şi se năpusteau pe alei sau pe sub portaluri ca nişte fiare sălbatice, hăituite de vânători, pierind ca înghiţite de vizuinile lor. Era, în sfârşit, aşa cum am spus, Parisul zilei de 10 martie 1793. Câteva cuvinte despre împrejurările critice care aduseseră asemenea schimbare în aspectul Capitalei şi apoi vom trece la evenimentele care formează obiectul povestirii de faţă. Franţa, odată cu moartea lui Ludovic al XVI-lea, o rupsese cu toată Europa. Celor trei duşmani cu care se războise mai înainte, cu alte cuvinte Prusiei, Imperiului Austriei şi Piemontului, li se adăugaseră Anglia, Olanda şi Spania. Numai Suedia şi Danemarca îşi păstrau vechea lor neutralitate, preocupate dealtfel, cum era şi firesc, să stea cu ochii aţintiţi la Ecaterina a II-a, care destrăma Polonia. Situaţia era înspăimântătoare. Franţa, nedispreţuită ca putere reală, dar destul de puţin preţuită ca forţă morală, de când cu masacrele din septembrie şi execuţia din 21 ianuarie, era literalmente blocată, ca un simplu oraş, de întreaga Europă. Anglia se afla pe coastele noastre, Spania în Pirinei, Piemontul şi Austria în Alpi, Olanda şi Prusia în nordul Ţărilor de Jos, şi, dintr-un singur loc, cuprins între Rinul de Sus şi fluviul Escaut, două sute cincizeci de mii de ostaşi veneau în marş împotriva Republicii. Peste tot generalii noştri erau respinşi: Maczinski fusese silit să părăsească Aix-la-Chapelle şi să se retragă spre Liege; Steingel şi Neuilly fuseseră împinşi spre Limburg; Miranda, care asediase Maestricht, se retrăsese în Tongres; Valence şi Dampierre, siliţi să bată în retragere, pierduseră o parte din materiale. Peste zece mii de dezertori fugiseră din unităţile militare şi se răspândiseră în interior, în sfârşit, Convenţia nemainădăjduind decât în Dumouriez îi trimisese ştafetă după ştafetă, poruncindu-i să părăsească malurile cursului de apă Biesboos, unde se pregătea pentru o debarcare în Olanda, ca să vină să ia comanda armatei de pe Meuse. Cu inima fremătând, ca un trup însufleţit, Franţa suferea în Paris, cu alte cuvinte chiar în mijlocul ei, toate loviturile pe care invazia, răscoala sau trădarea i le dădeau în punctele cele mai îndepărtate. Orice victorie era o izbucnire de bucurie, dar fiecare înfrângere însemna o înteţire a teroarei. Aşadar, se poate lesne înţelege ce tumult iscaseră veştile eşecurilor succesive pe care tocmai le încercaserăm. În ajun, în ziua de 9 martie, la Convenţie avusese loc o şedinţă dintre cele mai furtunoase, toţi ofiţerii primiseră ordin să se prezinte numaidecât la regimentele lor, iar Danton, care, plin de cutezanţă, propunea lucruri imposibile ce se îndeplineau totuşi, Danton, urcând la tribună, strigase: — Ziceţi că vă lipsesc soldaţii? Haideţi să dăm Parisului prilejul de-a salva Franţa, să-i cerem treizeci de mii de oameni, să-i trimitem lui Dumouriez, şi nu numai că Franţa e salvată, dar ne asigurăm Belgia, iar Olanda e ca şi cucerită. Propunerea fusese primită cu strigăte entuziaste, în toate secţiile poftite să se întrunească în cursul serii, se deschiseseră registre pentru voluntari. Spectacolele fuseseră interzise pentru a împiedica orice fel de distracţie, iar la Palatul primăriei fusese arborat un drapel negru în semn de deznădejde. Înainte de miezul nopţii, treizeci şi cinci de mii de nume figurau înscrise în registrele cu pricina. Numai că se întâmplase în seara aceea ce se întâmplase şi în cursul zilelor lui septembrie. La fiecare secţie, înrolaţii voluntari, înscriindu-se, ceruseră ca, înaintea plecării lor, trădătorii să fie pedepsiţi. Trădătorii nu erau de fapt alţii decât contrarevoluţionarii, conspiratorii deghizaţi care ameninţau dinăuntru Revoluţia ameninţată dinafară. Dar, după cum e lesne de înţeles, cuvântul căpăta toată amploarea pe care voiau să i-o dea partidele extremiste care sfâşiau Franţa la epoca aceea. Trădătorii erau cei mai slabi. Or, mai slabi decât toţi erau girondinii. Montagnarzii hotărâră ca ei, girondinii, să fie trădătorii. A doua zi — 10 martie — toţi deputaţii montagnarzi erau prezenţi la şedinţă. Iacobinii, înarmaţi, umpluseră tribunele, după ce izgoniseră femeile, când iată că apare primarul, însoţit de Consiliul Comunei, confirmă raportul comisarilor Convenţiei cu privire la devotamentul cetăţenilor şi repetă cererea, unanim emisă în ajun, pentru numirea unui tribunal extraordinar, menit să-i judece pe trădători. Numaidecât fu cerut cu strigăte puternice un raport al comitetului. Comitetul se întruneşte pe dată şi, după zece minute, Robert Lindet spune că se va numi un tribunal, alcătuit din nouă judecători independenţi faţă de orice forme procedurale, împărţiţi în două secţiuni, de asemenea permanente, care îşi vor asigura probele doveditoare prin toate mijloacele şi îi vor urmări la cererea Convenţiei sau din iniţiativă proprie pe toţi cei ce ar încerca să creeze o stare de derută în rândurile poporului. După cum se vecie; încordarea era mare. Girondinii înţeleseră că asta însemna înlăturarea lor. Se ridicară în masă şi răcniră: — Mai bine moartea decât să consimţim la instaurarea unei inchiziţii veneţiene! Drept răspuns la apostrofarea lor, montagnarzii cerură votul prin viu grai. — Da, strigă Féraud, da, să votăm ca să-i dăm în vileag pe oamenii care vor să ucidă nevinovăţia în numele legii. Se votează într-adevăr şi, împotriva tuturor aşteptărilor, majoritatea declară: 1) că vor fi juraţi, 2) că juraţii vor fi recrutaţi în număr egal din departamente, 3) că vor fi numiţi de Convenţie. În clipa în care cele trei propuneri fură admise, se auziră strigăte puternice. Adunarea Convenţiei era obişnuită cu vizitele plebei. Ceru să afle ce dorea. I se răspunse că o deputăţie a înrolaţilor voluntari care cinase la hala de grâu ruga să i se îngăduie să defileze în faţa adunării. Numaidecât se deschiseră uşile şi şase sute de bărbaţi, înarmaţi cu săbii, pistoale şi suliţe, se arătară pe jumătate beţi şi defilară în mijlocul aplauzelor, cerând sus şi tare moartea trădătorilor. — Da, le răspunse Collot d'Herbois, da, prieteni, în ciuda intrigilor, vă vom salva şi pe voi şi libertatea! Cuvintele de mai sus fură urmate de o privire aruncată girondinilor, privire ce-i făcu să înţeleagă că nu erau nicidecum în afara primejdiei. Într-adevăr, după încheierea şedinţei Convenţiei, montagnarzii se împrăştiară prin celelalte cluburi, aleargară la cordelieri şi la iacobini, propunându-le să-i scoată de sub scutul legii pe trădători pentru a-i măcelări chiar în noaptea aceea. Soţia lui Louvet locuia în strada Saint-Honoré, chiar lângă iacobini. Auzind vociferări, coboară, intră în club, aude propunerea şi urcă în mare grabă să-şi prevină soţul. Louvet se înarmează, aleargă din uşă în uşă să-şi vestească prietenii, află că toţi plecaseră, slujitorul unuia dintre ei îi spune că sunt cu toţii la Pétion, se duce neîntârziat acolo şi-i găseşte dezbătând liniştit un decret pe care urmau să-l prezinte a doua zi, făcându-şi iluzii asupra unei majorităţi deloc sigure, ba chiar fălindu-se la gândul că vor obţine aprobarea. Le povesteşte ceea ce se petrece, le împărtăşeşte temerile sale, le spune ce anume pun la cale împotriva lor iacobinii şi cordelierii şi încheie poftindu-i să ia măsuri energice în ceea ce-i priveşte. Atunci Pétion se ridică, calm şi impasibil ca de obicei, se duce la fereastră, o deschide, priveşte cerul, întinde braţele afară şi, trăgându-şi îndărăt mâinile şiroind de apă, zice: — Plouă, în noaptea asta nu va fi nimic. Prin fereastra acum întredeschisă pătrunseră cele din urmă vibraţii ale orologiului care bătea ora zece. Iată, aşadar, ce se petrecuse la Paris în ajun şi chiar în ziua aceea; iată ce se petrecea în seara zilei de 10 martie şi de ce, în bezna umedă şi în tăcerea ameninţătoare, casele hărăzite să-i adăpostească pe cei vii, întunecate şi posomorâte, păreau sălaşuri ale unor morţi.         Într-adevăr, nesfârşite patrule ale gărzilor naţionale, precedate de cercetaşi cu baioneta înainte, cete de cetăţeni din secţiile înarmate la întâmplare, păşind în rânduri strânse, jandarmii cercetând fiece colţişor de uşă şi fiece gang, iată singurii locuitori ai oraşului care cutezau să se aventureze pe străzi, până într-atât lumea înţelesese din instinct că se punea la cale ceva necunoscut şi înspăimântător. O ploaie măruntă şi rece ca gheaţa, ploaia aceea care îl liniştise pe Pétion, se pornise parcă anume pentru a spori indispoziţia şi neliniştea gardienilor ale căror întâlniri semănau cu nişte pregătiri de luptă şi care, după ce se recunoşteau cu neîncredere, schimbau parola încet şi în silă. Pe urmă, văzându-i cum îşi întorceau capetele pentru a se uita unii la ceilalţi după ce se despărţeau, ai fi zis că şi unii şi alţii se temeau reciproc să nu fie atacaţi pe la spate. Or, tocmai în seara aceea, când Parisul părea cuprins de-o spaimă atât de des repetată încât firesc ar fi fost să se fi deprins întrucâtva cu ea, în seara aceea când se plănuia pe tăcute măcelărirea revoluţionarilor lipsiţi de elan care, după ce votaseră, cu multe abţineri moartea regelui, se codeau acum în faţa morţii reginei, captivă în închisoarea Temple, cu copiii şi cumnata ei, în seara aceea o femeie învăluită într-o mantie de indian liliachiu, cu părul negru, cu capul acoperit sau mai curând cufundat în gluga mantiei, se strecura de-a lungul caselor de pe strada Saint-Honoré, ascunzându-se ba în intrândul vreunei porţi, ba în vreun ungher dintre ziduri, ori de câte ori se ivea o patrulă, şi rămânând neclintită ca o statuie, ţinându-şi răsuflarea până ce patrula trecea, ca apoi să reînceapă fuga, urmându-şi cursa rapidă, neliniştită, până când altă primejdie, de acelaşi soi, o silea din nou să tacă şi să încremenească. Străbătuse astfel neobservată, graţie precauţiilor pe care şi le lua, o parte din strada Saint-Honoré, când la colţul străzii Grenelle dădu nu peste o patrulă, ci peste o ceată de viteji, înrolaţi voluntari, care cinaseră şi ei în hala de grâu şi al căror patriotism devenise încă şi mai înflăcărat datorită numeroaselor toasturi pe care le închinaseră victoriilor viitoare. Sărmana femeie scoase un strigăt şi încercă să fugă pe strada Coq. — Ei, tu, cetăţeană, strigă şeful cetei de înrolaţi, căci demnii noştri patrioţi îşi şi aleseseră şefii, până într-atât nevoia de a fi comandat e firească omului. Ei! tu, încotro? Fugara nici gând să răspundă; alerga întruna. — Arma la ochi! făcu şeful, e un bărbat travestit, vreun aristocrat care fuge! Şi zgomotul a două-trei flinte, folosite fără precizie de mâini prea şovăitoare ca să poată să fie sigure, îi aduse la cunoştinţă bietei femei mişcarea fatală în curs de executare. — Nu, nu! strigă ea oprindu-se brusc şi întorcându-se îndărăt, nu, cetăţene, te înşeli, nu sunt bărbat. — Atunci înaintează la ordin, zise şeful, şi spune drept: încotro te duci tu aşa, ca o pasăre de noapte plină de farmece? Dar nu mă duc nicăieri, cetăţene... mă întorc acasă. — Hm! Te-ntorci acasă? — Da. — Pentru o femeie cinstită te-ntorci cam târziu acasă, cetăţeană. — Vin de la o rudă care e bolnavă. — Pisicuţă mică, zise şeful făcând un anume gest cu mâna, la care femeia, speriată, se trase repede îndărăt, ferindu-se, şi unde ni-e carnetul? — Carnetul meu? Cum aşa, cetăţene? Ce vrei să spui şi să-mi ceri? — Ce, n-ai citit decretul Comunei? — Nu. — L-ai auzit atunci proclamat în gura mare? — Ba nu. Şi ce spune decretul acela, Doamne-Dumnezeule? — Mai întâi că nu se mai spune Doamne-Dumnezeule; acum se spune Fiinţă Supremă. — Iertare, am greşit. Obicei vechi. — Prost obicei. Obicei de aristocrat. — Am să încerc să mă îndrept, cetăţene. Dar spuneai...? — Spuneam că decretul Comunei interzice să ieşi după orele zece seara fără carnet de cetăţean. Ai carnetul de cetăţean? — O, nu! — L-ai uitat la ruda ta? — N-am ştiut că trebuia să ies cu carnetul acela. — Atunci, hai la primul post. Acolo ai să te justifici frumuşel faţă de căpitan şi, dacă-i mulţumit de tine, te trimite la domiciliu, însoţită de doi oameni, de nu — te ţine până ce capătă informaţii mai amănunţite. La stânga v-aliniaţi, grăbiţi pasul, înainte marş! La strigătul de groază pe care-l scoase arestata, şeful înrolaţilor voluntari înţelese că biata femeie se temea grozav de asemenea măsură. — A-ha! făcu el. Acum sunt sigur c-am pus mâna pe-un vânat de soi. Hai, hai, ia-o la picior, micuţe, pe-aci-nainte. Şi şeful apucă braţul arestatei, îl trecu pe sub al său, şi-o târî după el către postul de la Palais-Egalité, cu toate strigătele şi lacrimile ei. Ajunseseră în dreptul barierei Sergenţilor când un tânăr înalt, învăluit într-o mantie, cotea pe după colţul străzii Croix-des-Petits-Champs, tocmai în clipa în care captiva încerca prin rugăminţile ei să-şi recapete libertatea. Dar, fără s-o asculte, şeful voluntarilor o târa după el cu sălbăticie. Tânăra noastră scoase un ţipăt, pe jumătate de spaimă, pe jumătate de durere. Tânărul văzu lupta, auzi ţipătul şi, sărind dintr-un capăt al străzii în celălalt, se găsi faţă în faţă cu ceata cea mică de oameni. — Ce e şi ce faceţi cu femeia asta? întrebă el pe cel ce părea a fi şeful. — Decât să mă întrebi, mai bine nu-ţi vârî nasul unde nu-ţi fierbe oala. — Cine-i femeia asta, cetăţeni, şi ce-aveţi cu ea? repetă tânărul, de data asta cu un ton mai poruncitor decât întâia oară. — Dar, mă rog, cine eşti tu ca să ne pui întrebări? Tânărul îşi dădu la o parte mantia, şi-un epolet se zări strălucind pe ţinuta-i militară. Sunt ofiţer, răspunse el, după cum puteţi vedea. — Ofiţer... unde? — În garda civică. — Ei şi? Ce ne pasă nouă de asta? vorbi un bărbat din ceată. Ce ştim noi de aşa ceva? Hm! Ofiţer din garda civică! — Ce-ndrugă ăsta? întrebă un altul, cu un glas tărăgănat şi ironic, specific oamenilor din popor, sau mai curând plebei pariziene când e gata-gata să se înfurie. — Ce-ndrugă? întrebă tânărul. Spune că dacă epoletul nu e în stare să impună respectul cuvenit ofiţerului, atunci sabia va face ca epoletul să fie respectat. Şi în acelaşi timp, trăgându-se un pas înapoi, apărătorul necunoscut al tinerei femei scoase de sub faldurile mantiei o sabie de infanterie, mare şi solidă, făcând-o să sclipească la lumina unui felinar. Apoi, cu o mişcare iute, semn sigur că era deprins să lupte cu arma, apucând pe şeful înrolaţilor voluntari de gulerul carmaniolei1 şi punându-i vârful sabiei drept în gâtlej, îi spuse: — Acum să stăm de vorbă ca doi buni amici. — Dar, cetăţene..., făcu şeful înrolaţilor, încercând să se elibereze. — Îţi pun în vedere că la cea mai mică mişcare pe care o faci, la cea mai mică mişcare pe care o fac oamenii tăi, îţi străpung trupul cu sabia. Între timp, doi oameni din ceată continuau să ţină femeia. — M-ai întrebat cine sunt, urmă tânărul, şi n-aveai dreptul, pentru că nu comanzi o patrulă legală. Cu toate astea am să-ţi spun: mă numesc Maurice Lindey; la 10 august am avut sub comandă o baterie de tunari. Sunt locotenent în Garda naţională şi secretarul secţiei Fraţi şi Amici. Ţi-e de-ajuns? — Vai, cetăţene locotenent, răspunse şeful ameninţat încă de tăişul săbiei căreia îi simţea vârful apăsând din ce în ce mai tare, asta-i cu totul altceva. Dacă eşti într-adevăr ceea ce spui, adică un adevărat patriot... — Ei, vezi? Ştiam eu bine c-avem să ne înţelegem după un schimb de câteva cuvinte, spuse ofiţerul. Acum e rândul tău să-mi răspunzi: de ce ţipa femeia asta, ce-i făceaţi? — O duceam la corpul de gardă. — Şi de ce-o duceaţi la corpul de gardă? — Pentru că n-are carnet de cetăţean şi pentru că ultimul decret al Comunei ordonă să fie arestat oricine îndrăzneşte să umble pe străzile Parisului după orele zece seara fără carnet de cetăţean. Uiţi că patria e-n primejdie şi că flamura îndoliată fâlfâie pe acoperişul primăriei? — Flamura îndoliată fâlfâie pe acoperişul primăriei şi patria e-n primejdie pentru că două sute de mii de robi mărşăluiesc împotriva Franţei, spuse în continuare ofiţerul, şi nu pentru că o femeie umblă pe străzile Parisului după ora zece seara. Dar, n-are a face cetăţeni, există un decret al Comunei, sunteţi în dreptul vostru, şi dacă mi-aţi fi răspuns toate acestea numaidecât, explicaţia dintre noi ar fi fost mai scurtă şi mai paşnică. E bine să fii patriot, dar nu-i rău să fii politicos, şi primul ofiţer pe care cetăţenii trebuie să-l respecte e, după câte-mi pare, cel pe care l-au numit chiar ei. Acum, dacă vreţi, n-aveţi decât s-o duceţi pe femeia asta, sunteţi liberi. Vai! cetăţene, strigă la rândul ei femeia, care urmărise întreaga dezbatere   cu adâncă îngrijorare, şi-l prinse pe Maurice de braţ; vai! cetăţene, nu mă lăsaţi pe mâna acestor oameni neciopliţi, pe jumătate beţi. — Fie, zise Maurice, luaţi-mă de braţ şi vă voi conduce, împreună cu ei, până la post. — La post! repetă înspăimântată femeia, la post! Şi de ce să fiu condusă la post de vreme ce n-am făcut rău nimănui? — Sunteţi condusă la post, zise Maurice, nu fiindcă aţi făcut vreun rău cuiva sau fiindcă s-ar presupune c-aţi fi în stare să-l faceţi, ci pentru că un decret al Comunei interzice să se umble noaptea fără carnet şi pentru că dumneavoastră nu-l aveţi. — Dar, domnule, nu ştiam. — Cetăţeană, la post veţi găsi oameni de treabă care vor chibzui asupra motivelor dumneavoastră şi de care nu aveţi a vă teme. — Domnule, spuse tânăra, strângându-l pe ofiţer de braţ, nu de insultă mă tem, ci de moarte. Dacă sunt dusă la post, sunt pierdută.   descarcati gratuit cartea...

  Capitolul XI BILETUL   Ceilalţi doi cetăţeni municipali din gardă urcară în grabă. Un detaşament din post îi însoţea. Uşile fură închise, cele două santinele fură postate ca să păzească ieşirile din fiecare cameră. — Ce doreşti, domnule? îl întrebă regina pe Maurice, când intră la ea. Tocmai voiam să mă culc când, acum vreo cinci minute, cetăţeanul municipal (şi regina îl arătă pe Agricola) s-a năpustit aici în cameră, fără să-mi spună ce pofteşte. — Doamnă, spuse Maurice, salutând, nu colegul meu pofteşte ceva de la domnia-ta, ci eu. — Dumneata, domnule? întrebă mirată Maria-Antoaneta, uitându-se la Maurice, al cărui fel cuviincios de-a fi îi inspirase recunoştinţă. Şi ce vrei dumneata?   Doresc să binevoieşti a-mi înmâna biletul pe care domnia-ta îl ascundeai adineaori, când tocmai intram. Principesa şi doamna Elisabeth tresăriră. Regina se făcu albă ca varul. — Te înşeli, domnule, răspunse ea, nu ascundeam nimic. — Minţi, austriaco! strigă Agricola. Maurice puse repede mâna pe braţul colegului său. — O clipă, dragul meu, îi răspunse el. Lasă-mă pe mine să vorbesc cu cetăţeana. Sunt într-un fel şi procuror. — Zi-i, atunci, dar n-o cruţa; ei, drăcie! — Ascundeai un bilet, cetăţeană, urmă Maurice cu asprime. Ar trebui să ni-l dai. — Dar, ce bilet? — Cel pe care ţi l-a adus fiica lui Tison şi pe care cetăţeana de acolo, fiica dumitale (Maurice arătă spre tânăra prinţesă), l-a cules cu batista. Cele trei femei se priviră înspăimântate. — Dar, domnule, asta e mai mult decât tiranie, spuse regina; suntem femei, suntem femei! — Să n-amestecăm lucrurile, îi răspunse Maurice cu neclintită hotărâre. Noi nu suntem nici judecători, nici călăi, suntem gardieni, alte cuvinte concetăţeni, având sarcina de-a vă păzi. Avem un consemn; dacă îl călcăm înseamnă că suntem trădători. Cetăţeană, rog, aşadar, să-mi dai biletul pe care l-ai ascuns. — Domnilor, spuse regina cu trufie, de vreme ce sunteţi gardieni, scotociţi şi lipsiţi-ne de somn şi în noaptea asta, ca întotdeauna. — Păzească-ne Domnul să ridicăm mâna asupra unor femei! Voi aduce faptele la cunoştiinţa Comunei şi-i vom aştepta ordinele. Numai că dumneata nu te vei culca în pat, vei dormi pe fotolii, dacă-ţi place aşa, iar noi te vom supraveghea... Dacă va trebui, vor începe şi percheziţiile. — Dar, ce-i aici? întrebă femeia lui Tison, vârându-şi speriată capul pe uşă. — Ce să fie, cetăţeană, ai dat o mână de ajutor la o trădare şi de aceea poţi fi sigură că n-ai să-ţi mai vezi fata niciodată. — Să nu-mi mai văd fata?... ce tot spui, cetăţene? întrebă femeia lui Tison care nu înţelegea bine de ce n-are să-şi mai vadă fata. — Iată ce-ţi spun: fiică-ta n-a venit aici să te vadă pe tine, ci să aducă o scrisoare cetăţenei Capet, aşa că n-are să mai vină. — Dar dacă nu mai vine, n-am s-o mai pot vedea, pentru că noi n-avem voie să ieşim de aici... — De data asta n-ai pe cine să te mânii, pentru că e vina ta, îi răspunse Maurice. — Vai! urlă biata mamă, vina mea! Ce tot spui tu acolo, vina mea? Doar nu s-a întâmplat nimic. Răspund eu de asta. Vai! păi de-ar fi să se fi întâmplat ceva, să te păzească simţul, Antoaneta, ai să mi-o plăteşti scump de tot! Şi femeia, ieşită din minţi, îi arătă reginei pumnul. — Să nu ameninţi pe nimeni, îi răspunse Maurice; mai bine încearcă să capeţi cu blândeţe ceea ce cerem noi, căci eşti femeie, Şi cetăţeana Antoaneta, care e mamă şi ea, se va îndupleca din milă pentru o mamă. Mâine fiică-ta va fi arestată, mâine va fi întemniţată... pe urmă, de se descoperă ceva — şi tu doar ştii că, dacă vrei cu tot dinadinsul, descoperi cu siguranţă — de se descoperă ceva e pierdută şi ea şi însoţitoarea ei. Femeia lui Tison, care îl ascultase pe Maurice cu o spaimă din ce în ce mai mare, îşi îndreptă spre regină privirea rătăcită. — Auzi tu, Antoaneta?... E vorba de fiica mea!... Tu îmi vei fi dus fata la pieire! Regina păru şi ea înspăimântată, nu atât de ameninţarea ce strălucea în ochii gardiencei sale, cât de deznădejdea pe care i-o citea în priviri. — Vino, doamnă Tison, zise ea, am să-ţi spun ceva. — Ei, ia vezi! fără linguşeli, strigă colegul lui Maurice; să fim şi noi de faţă, ei, drăcie! În faţa municipalităţii, numai în faţa municipalităţii. — Lasă-le, cetăţene Agricola, îi şopti Maurice la ureche, numai să iasă adevărul la iveală, n-are a face în ce fel... — Ai dreptate, cetăţene Maurice, dar... — Să trecem de partea cealaltă a uşii cu geamuri, cetăţene Agricola, şi, ascultă de mine, să stăm şi cu spatele: sunt sigur că persoana faţă de care vom dovedi asemenea bunăvoinţă nu ne va face să ne căim. Regina auzi cuvintele acestea spuse anume ca să fie auzite de ea şi îi aruncă tânărului o privire plină de recunoştinţă. Maurice întoarse capul cu indiferenţă şi trecu de partea cealaltă a uşii cu geamuri. Agricola îl urmă. — Vezi femeia asta, îi spuse el lui Agricola: ca regină e grozav de vinovată, ca femeie vădeşte un suflet demn şi generos. E bine că se sfărâmă şi se năruiesc coroanele; nenorocirea purifică. — Fir-ar să fie, că bine mai vorbeşti, cetăţene Maurice! Îmi place să te ascult pe tine şi pe prietenul tău Lorin. Tot versuri ai spus şi tu? Maurice zâmbi. În timpul dialogului de mai sus, dincolo de uşa cu geamuri se petrecea scena pe care o prevăzuse Maurice. Femeia lui Tison se apropiase de regină. — Doamnă, îi spuse aceasta, deznădejdea în care te afli îmi zdrobeşte inima. Nu vreau să te lipsesc de copilul dumitale; aşa ceva e prea greu de îndurat. Dar gândeşte-te bine: poate că făcând ceea ce cer oamenii ăştia, fiica dumitale tot va fi condamnată. Fă ce spun ei! strigă nevasta lui Tison. Fă ce spun ei! — Dar, mai întâi, ascultă despre ce e vorba. — Despre ce e vorba? întrebă gardianca cu o curiozitate aproape sălbatică. — Fiica dumitale a venit aici cu o prietenă. — Da, e muncitoare ca şi ea; n-a vrut să vină singură din pricina soldaţilor. — Prietena aceea i-a dat fiicei dumitale un bilet; fiica dumitale la scăpat pe jos; Maria, care tocmai trecea pe lângă ea, l-a ridicat. E o hârtie fără nici o valoare, nu încape vorbă, dar căreia oameni rău intenţionaţi i-ar găsi o semnificaţie. Nu ţi-a spus cetăţeanul municipal că dacă vrei găseşti oricum ceva?  — Şi după asta, după asta? — Ei bine, asta e tot. Vrei să-ţi dau hârtia aceea? Vrei să-mi sacrific un prieten şi totuşi să nu-ţi recapeţi, poate, fiica? — Fă cum spun ei! strigă iarăşi femeia, fă ce spun ei! Dar dacă hârtia asta îţi compromite fiica? stărui regina. Înţelegi? Fiica mea e, ca şi mine, o patriotă cinstită, răspunse afurisita de femeie. Slavă Domnului, familia Tison e vestită! Fă ce spun ei! — Doamne-Dumnezeule! cât aş dori să te pot convinge! — Fiică-mea! vreau să-mi fie dată fiica! urmă femeia lui Tison, bătând din picior. Dă hârtia, Antoaneta, dă-o! — Iat-o, doamnă! Şi regina întinse nenorocitei aceleia de făpturi o bucată de hârtie pe care ea o ridică în culmea bucuriei deasupra capului, strigând: — Veniţi, veniţi, cetăţeni municipali! Am căpătat hârtia. Luaţi-o şi daţi-mi copila. — Ne-ai sacrificat prietenii, surioară, spuse doamna Elizabeth. — Nu, surioară, răspunse trist regina, pe noi ne-am sacrificat. Hârtia nu poate compromite pe nimeni. La strigătele femeii lui Tison, Maurice şi colegul său îi ieşiră înainte; ea le întinse numaidecât biletul. Ei îl deschiseră şi citiră:   „La orient, un amic veghează încă."   Abia îşi aruncă ochii pe hârtie şi Maurice tresări. Scrisul îi păru cunoscut. „Doamne-Dumnezeule! izbucni el, să fie al Genevièvei? Nu, e cu neputinţă, sunt nebun! Se aseamănă, fără îndoială, dar cum ar putea avea de-a face Geneviève cu regina?" Se întoarse şi văzu că Maria-Antoaneta îl privea. Cât despre femeia lui Tison, în timp ce aştepta să i se hotărască soarta, îl sorbea pe Maurice din ochi. — Ai făcut o faptă bună, îi spuse femeii lui Tison. Şi dumneata, cetăţeană, de asemenea, adăugă el către regină. — Atunci, domnule, răspunse Maria-Antoaneta, urmează-mi exemplul: arde hârtia asta şi vei face o faptă caritabilă. — Glumeşti, austriaco, interveni Agricola. Să ardă o hârtie care poate ne-ar da prilejul să punem mâna pe-un cuib de aristocraţi? Nu, asta ar fi o prostie curată! — Da, mai bine arde-o, spuse şi femeia lui Tison, ar putea s-o pună în primejdie pe fata mea. — Bineînţeles, pe fiică-ta şi pe ceilalţi, continuă Agricola luând din mâinile lui Maurice hârtia pe care acesta cu siguranţă ar fi ars-o dacă ar fi fost singur. După zece minute, biletul fu depus pe biroul membrilor Comunei, deschis numaidecât şi comentat în toate felurile. — „La orient, un amic veghează", rosti o voce. Ce dracu o fi însemnând asta? — A, da, desigur! făcu un geograf. „La orient" e limpede: Lorient e un orăşel din Bretania, situat între Vannes şi Quimper. Fir-ar să fie! Ar trebui dat foc oraşului, dacă-i adevărat că sunt în el aristocraţi care veghează asupra austriecei. — E cu atât mai primejdios, adăugă un altul, cu cât, Lorient fiind port la mare, acolo se pot pune la cale complicităţi cu englezii. Propun, spuse un al treilea, să fie trimisă o comisie la Lorient şi să se întreprindă o anchetă. Maurice fusese ţinut la curent asupra deliberărilor. „N-am idee unde poate fi orientul de care e vorba, îşi zise el, dar cu siguranţă că nu-i în Bretania." A doua zi, regina, care, după cum am spus, nu mai cobora în grădină ca să nu treacă prin faţa camerei unde fusese încarcerat soţul ei, ceru să urce pe platforma turnului, ca să ia puţin aer, cu fiica ei şi cu doamna Elisabeth. Cererea îi fu încuviinţată numaidecât, dar Maurice se urcă şi el şi, oprindu-se în spatele unui soi de gheretă, care adăpostea partea de sus a scării, aşteptă, ascuns, urmarea biletului din ajun. La început regina s-a plimbat, afectând indiferenţă, cu doamna Elisabeth şi cu fiica ei, pe urmă s-a oprit, în timp ce prinţesele continuau să se plimbe, s-a întors spre răsărit şi s-a uitat lung cu atenţie la o casă la ferestrele căreia se arătau mai multe persoane; una dintre persoanele acelea ţinea o batistă albă. Maurice scoase un ochean din buzunar şi, în timp ce-l potrivea, regina făcu un semn vizibil, ca şi cum i-ar fi poftit pe curioşii de la fereastră să dispară. Dar Maurice apucase să vadă un cap de bărbat cu părul blond, palid la faţă, a cărui plecăciune fusese plină de respect, aproape chiar de umilinţă. În spatele tânărului aceluia, căci curiosul nostru nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, şedea o femeie pe jumătate acoperită de silueta lui. Maurice îşi îndreptă ocheanul asupra ei şi, crezând că o recunoscuse pe Geneviève, făcu o mişcare subită care-l descoperi. Numaidecât femeia, care ţinea şi ea un ochean în mână, se trase îndărăt, luându-l şi pe tânăr cu ea. Să fi fost Geneviève? Să-l fi recunoscut şi ea pe Maurice? Perechea de curioşi să se fi retras oare numai la semnul pe care-l făcuse regina? Maurice aşteptă o clipă să vad dacă tânărul şi tânăra n-au să mai apară. Dar cum fereastra rămânea pustie, îl sfătui pe colegul său Agricola să fie cu ochii în patru, coborî ca o furtună scara şi alergă să se aşeze la pândă în colţul străzii Porte-Foin, ca să vadă dacă cei doi curioşi din casa cu pricina n-au să iasă. Fu însă în zadar, căci nimeni nu se arătă. Atunci, nemaiputând îndura bănuiala care-i sfâşia inima încă de când însoţitoarea fetei lui Tison se încăpăţânase să stea ascunsă şi să nu scoată nici un cuvânt, Maurice o porni spre vechea stradă Saint-Jacques, unde ajunse cu sufletul chinuit de cele mai ciudate bănuieli. Când intră, Geneviève în capot alb şedea sub un umbrar de iasomie, unde avea obiceiul să ia masa. Îi adresă, ca de obicei, un salut călduros lui Maurice şi-l pofti să bea o ceaşcă de ciocolată cu ea. Pe de altă parte, Dixmer, care între timp venise şi el, se arătă grozav de bucuros că-l vede pe Maurice la asemenea ceas neaşteptat al zilei. Dar mai înainte ca Maurice să fi băut ceaşca de ciocolată pe care o acceptase, Dixmer ceru amicului său, secretarul secţiei Lepelletier, să-l însoţească într-o raită prin ateliere. Maurice primi. — Dragul meu Maurice, începu să-i spună Dixmer, luându-l la braţ pe tânărul nostru şi pornind cu el, ai să afli o noutate deosebit de importantă. — Politică? îl întrebă Maurice, urmărit întruna de ideea sa.   Ei! dragă cetăţene, răspunse Dixmer zâmbind, crezi că noi, cei de-aici, ne ocupăm de politică? Nu, nu, o noutate industrială, slavă Domnului! Venerabilul meu prieten Morand, care, după cum ştii e un chimist dintre cei mai merituoşi, tocmai a descoperit secretul de fabricare a unui marochin de culoare roşie, cum nu aţi mai văzut până în zilele noastre, vreau să spun o culoare fixă, care nu se decolorează. Vopseau asta vreau să ţi-o arăt. Dealtminieri, ai să-l vezi pe Morand la lucru. Ăsta da, zic şi eu, adevăr artist! Maurice nu prea înţelegea cum poţi fi artist în marochin roşu .Acceptă totuşi să meargă, îl urmă pe Dixmer, străbătu atelierele şi într-un soi de laborator particular îl văzu pe cetăţeanul Morand la treabă — purta ca de obicei ochelari verzi, era îmbrăcat cu haine de lucru şi părea într-adevăr foarte preocupat să schimbe în purpuriu albul murdar al unei piei de oaie. Avea mânecile suflecate, mâinile — roşii, la fel şi braţele, până la coate. Cum spunea Dixmer, se bălăcea bucuros şi vesel în cârmâz. Îl salută pe Maurice cu capul, aşa ocupat cum era cu treburile lui. — Ei, cetăţene Morand, îl întrebă Dixmer, ce zici? — O să câştigăm o sută de mii de livre pe an numai cu procedeul ăsta, răspunse Morand. Dar, iată, sunt opt zile de când nu mai dorm, iar acizii mi-au atacat ochii. Maurice îl lăsă pe Dixmer cu Morand şi se întoarse la Geneviève, şoptindu-şi tainic: — Trebuie să recunosc că îndatoririle unui cetăţean municipal ar năuci chiar şi pe un erou. După opt zile petrecute în închisoarea Temple, ajungi să te suspectezi până şi pe tine însuţi drept aristocrat, sfârşind prin a te denunţa singur. Bunul Dixmer, bravul Morand! gingaşa Geneviève! Şi eu care i-am bănuit o clipă. Geneviève îl aştepta pe Maurice, cu surâsul ei încântător, gata să-l facă să uite până şi urma bănuielilor pe care şi le închipuise adevărate. Era ca totdeauna: suavă, prietenoasă, fermecătoare. Clipele în care Maurice o vedea pe Geneviève erau singurele pe care le trăia cu-adevărat. Tot restul timpului, era pradă febrei aceleia pe care am putea-o numi febra anului 1793, care scinda Parisul în două tabere şi făcea ca existenţa să fie o luptă continuă, de fiecare ceas. Către amiază, trebui totuşi s-o părăsească pe Geneviève şi să se întoarcă la închisoarea Temple. La capătul străzii Sainte-Avoye, se întâlni cu Lorin, care schimba garda. Lorin se afla în coada plutonului. Se desprinse din rând şi veni la Maurice, al cărui chip oglindea încă fericirea dulce pe care întâlnirea cu Geneviève i-o revărsa totdeauna în suflet. — Ah! exclamă Lorin, scuturând călduros mâna prietenului său:   Zadarnic caţi să-ţi ascunzi dorul, Eu ştiu care ţi-e năzuinţa. Taci mâlc, dar îţi văd suferinţa, În ochi îţi citesc dorul,  Şi-n suflet tot amorul!   Maurice îşi duse mâna la buzunar să caute cheia. Era mijlocul care-l adoptase ca să pună stavilă vervei poetice a colegului său. Dar acesta îi văzu gestul şi-o rupse la fugă râzând. — A! ascultă adăugă Lorin, întorcându-se după câţiva paşi, ai de stat încă trei zile la Temple, Maurice. Ţi-l încredinţez pe micuţul Capet.     Capitolul XII DRAGOSTE   De fapt, după o bucată de vreme Maurice ajunsese să ducă o viaţă foarte fericită şi în acelaşi timp foarte nenorocită. Totdeauna e aşa la începutul marilor pasiuni. Munca zilnică la secţia Lepelletier, vizitele pe care le făcea seara în vechea stradă Saint-Jacques, prezenţa sporadică la clubul Termopile îi umpleau tot timpul. Nu-şi ascundea faptul că, văzând-o pe Geneviève în fiecare seară, nu făcea decât să se îmbete, înghiţituri rare, dar pline, cu dragoste fără speranţă. Geneviève era una dintre femeile timide şi aparent uşor de câştigat, care întind sincer mâna unui prieten, îşi apropie inocent fruntea de buzele lui, cu încrederea unei surori sau cu ignoranţa unei fecioare în faţa căreia cuvintele de dragoste par o insultă, iar dorinţele carnale un adevărat sacrilegiu. Dacă există în visurile cele mai pure pe care Rafael, în prima sa manieră, le-a zugrăvit pe pânză, o Madonă cu buze surâzătoare, cu privire castă, cu o expresie îngerească, atunci tocmai asemenea însuşiri trebuie luate de la divinul elev al lui Perugino pentru făurirea portretului Genevièvei. În mijlocul florilor sale, strălucitoare şi înmiresmată ca ele, departe de activitatea soţului ei, departe chiar şi de el, Geneviève îi părea lui Maurice, de câte ori o vedea, ca o enigmă vie, al cărei sens nu-l putea ghici şi-a cărei dezlegare nu îndrăznea să i-o ceară. Într-o seară când rămăsese, ca de obicei, singur cu ea şi stăteau alături sub fereastra dublă, prin care în altă seară pătrunsese atât de furtunos, când miresmele liliacului în floare pluteau pe uşoara adiere ce se iveşte numaidecât după un strălucitor apus de soare, Maurice, după o lungă tăcere în răstimpul căreia îi urmărise ochii ageri şi pioşi, care priveau cum răsare o stea argintie pe cerul de azur, Maurice cuteză s-o întrebe cum se face că-i atât de tânără, când soţul ei trecuse de vârsta mijlocie a vieţii; că-i atât de nobilă şi delicată, când toate vădeau la soţul ei o educaţie şi-o origine de rând că-i atât de plină de poezie, când soţul ei n-are alt ţel decât să-şi cântărească, să-şi întindă şi să-şi vopsească pieile din fabrică.  — Ce caută la un meşter tăbăcar, îşi continuă Maurice şirul întrebărilor, harpa asta, clavecinul de-aici şi gastelurile despre care mi-ai mărturisit că sunt opera dumitale? În sfârşit, de ce atâta aristocraţie, pe care o urăsc de moarte la alţii, dar pe care o ador la dumneata? Geneviève îşi aţinti asupra lui Maurice privirile pline de candoare. — Îţi mulţumesc, răspunse ea, că-mi pui asemenea întrebare; ea îmi dovedeşte că eşti un om cu suflet nobil şi că n-ai căutat să culegi informaţii despre mine de la nimeni. — Niciodată, doamnă, spuse Maurice. Am un prieten devotat, care şi-ar da viaţa pentru mine, am o sută de camarazi, care sunt gata să meargă oriunde i-aş călăuzi, dar dintre toate sufletele astea, când e vorba de o femeie, şi mai ales de o femeie cum e Geneviève, nu ştiu decât unul singur în care să mă încred, sufletul meu. — Mulţumesc, Maurice, îi răspunse tânără. Atunci ai să afli de la mine tot ce doreşti să ştii. — Mai întâi, care e numele dumitale de fată? întrebă Maurice. Nu te cunosc decât cu numele de femeie măritată. Geneviève înţelese egoismul de îndrăgostit pe care îl trăda o asemenea întrebare şi zâmbi. — Geneviève du Treilly, îi răspunse ea. Maurice repetă: — Geneviève du Treilly! — Familia mea, urmă Geneviève, fusese ruinată din timpul războiului cu America la care au luat parte tatăl şi fratele meu mai mare. — Gentilomi amândoi? întrebă Maurice. — Nu, nu, răspunse Geneviève, roşind. — Totuşi, mi-ai spus că numele dumitale de fată e Geneviève du Treilly. — Fără particulă, domnule Maurice. Familia mea a fost bogată, dar n-a avut nici un soi de legătură cu nobilimea. — Nu ai încredere în mine, răspunse tânărul nostru zâmbind. — Cum de nu? urmă Geneviève. În America, tatăl meu s-a împrietenit cu tatăl domnului Morand. Domnul Dixmer era omul de afaceri al domnului Morand. Văzându-ne ruinaţi şi ştiind că domnul Dixmer avea averea lui personală independentă, domnul Morand l-a prezentat tatălui meu, care, la rândul său, mi la prezentat. Am văzut că o căsătorie fusese dinainte pusă la cale şi am înţeles că era dorinţa familiei mele. Nu iubeam şi nici nu iubisem pe nimeni; am primit. De trei ani de zile sunt soţia lui Dixmer şi trebuie s-o spun, de trei ani soţul meu a fost atât de bun cu mine încât, cu toată diferenţa de gusturi şi de vârstă ce există între noi şi pe care dumneata ai observat-o, n-am simţit nici măcar o clipă vreo părere de rău. — Dar, urmă Maurice, când te-ai căsătorit cu domnul Dixmer, el nu era încă în fruntea fabricii acesteia? — Nu, locuiam la Blois. După 10 august, domnul Dixmer cumpără casa de aici cu atelierele anexe. Ca să nu am nici un soi de amestec cu lucrătorii, ca să mă scutească chiar şi de a vedea unele lucruri ce-ar fi putut să mă tulbure în obiceiurile mele puţin cam aristocratice, cum le numeai dumneata, mi-a dăruit pavilionul acesta, în care trăiesc singură, retrasă, potrivit cu gusturile mele, potrivit cu dorinţele mele, şi fericită când un prieten ca dumneata, Maurice, vine să mă abată de la visările mele sau să le împărtăşească alături de mine. Şi Geneviève îi întinse mâna lui Maurice, pe care el, înfocat, o sărută. Geneviève se îmbujoră puţin. — Acum, prietene, urmă ea să-i spună, trăgându-şi mâna dintr-ale lui, ştii cum am ajuns soţia domnului Dixmer. — Da, răspunse Maurice, uitându-se ţintă la Geneviève. Dar nu mi-ai spus deloc cum domnul Morand a ajuns să se asocieze cu domnul Dixmer. — A! foarte simplu, răspunse Geneviève. Domnul Dixmer, după cum ţi-am spus, avea oarecare avere, dar totuşi nu atât cât să poată lua el singur o fabrică aşa de importantă cum e asta. Fiul domnului Morand, protectorul lui Dixmer, cum îţi spuneam, fiul acelui prieten al tatălui meu, de care poate că-ţi aminteşti, a venit cu jumătate din capital şi, cum se pricepe la chimie, s-a dedicat exploatării, depunând o activitate care-l acaparează, după cum ai putut observa, şi datorită căreia comerţul domnului Dixmer, în sarcina căruia intră toată latura materială, a luat o extindere imensă. — Şi, urmă Maurice, domnul Morand este de asemenea unul dintre bunii dumitale prieteni, nu-i aşa, doamnă? — Domnul Morand e o fire nobilă, unul dintre sufletele cele mai elevate din câte se găsesc sub bolta cerească, răspunse cu gravitate Geneviève. — Dacă nu ţi-a dat alte dovezi, spuse Maurice puţin cam neliniştit de marea importanţă pe care tânăra femeie o acorda asociatului soţului ei, decât că împarte cheltuielile de regie cu domnul Dixmer şi că a născocit o vopsea nouă pentru marochin, îmi îngădui să-ţi atrag atenţia că elogiile pe care i le aduci sunt destul de exagerate. — Mi-a dat şi alte dovezi, domnule, îi spuse Geneviève. — Dar e încă tânăr, nu-i aşa? întrebă Maurice, cu toate că e greu de spus ce vârstă are, din pricina ochelarilor verzi pe care-i poartă. — Are treizeci şi cinci de ani. — Vă cunoaşteţi de multă vreme? — Din copilărie. Maurice îşi muşcă buzele. De la început bănuise că Morand o iubeşte pe Geneviève. — A! exclamă Maurice, aşa se explică familaritatea lui cu dumneata. — Îngrădită în limitele în care ai văzut-o, domnule, răspunse Geneviève zâmbind, îmi pare că asemenea familiaritate, care nu e decât cea a unui prieten, nu are nevoie de explicaţii. — O! iartă-mă, doamnă, ripostă Maurice, dumneata ştii că orice afecţiune puternică îşi are geloziile ei şi prietenia mea era geloasă pe prietenia pe care dumneata păreai c-o nutreşti pentru domnul Morand. Apoi tăcu. Geneviève păstră şi ea tăcere. În ziua aceea nu mai veni vorba de Morand, şi Maurice se despărţi de Geneviève mai îndrăgostit ca niciodată, căci era gelos. Apoi, oricât de orbit ar fi fost tânărul nostru, oricât de legat la ochi, oricâtă tulburare i-ar fi pus patima în suflet, în povestirea Genevièvei erau multe lacune, multe ezitări, multe reticenţe, cărora în primul moment nu le dăduse nici un pic de atenţie, dar care, după aceea, îi reveneau în minte şi-l tulburau într-un chip atât de ciudat, încât nu-l putea linişti nici marea libertate pe care i-o îngăduia Dixmer de-a sta de vorbă cu Geneviève ori de câte ori şi oricât de mult ar fi poftit, nici singurătatea în care erau lăsaţi ei amândoi în fiecare seară. Ba, mai mult: Maurice, ajuns oaspetele zilnic al casei, nu numai că stătea cu Geneviève, netulburat de nimeni, puritatea ei îngerească părând dealtminteri suficientă pentru a o apăra împotriva dorinţelor tânărului, dar o însoţea şi la toate micile cumpărături pe care era silită să le facă din timp în timp, prin cartier. Înconjurat de toată familiaritatea pe care o câştigase în casă, îl uimea şi-l neliniştea totuşi un lucru: cu cât căuta mai mult poate, ce-i drept, cu scopul de-a putea supraveghea sentimentele pe care credea şi se temea că Morand le are pentru Geneviève — cu cât căuta, spuneam, să adâncească cunoştinţa cu acest om a cărui inteligenţă, în ciuda prejudecăţilor sale, îl seducea, ale cărui maniere alese îl atrăgeau din zi în zi mai mult, cu atât Morand, omul acesta bizar, părea a se preface că vrea să se îndepărteze de Maurice. Eroul nostru se plângea cu amărăciune Genevièvei, deoarece era sigur că Morand ghicise în el un rival şi că din gelozie îl ţinea la distanţă. — Cetăţeanul Morand mă urăşte, îi spuse el într-o zi Genevièvei. — Pe dumneata? îl întrebă Geneviève privindu-l cu frumoşii ei ochi miraţi; pe dumneata te urăşte domnul Morand? — Da, sunt sigur. — Şi de ce te-ar urî? — Vrei să-ţi spun? izbucni Maurice. — Fără îndoială, continuă Geneviève. — Ei bine, pentru că... Maurice se opri. Era cât pe ce să spună: „Pentru că te iubesc." — Nu, nu pot să-ţi spun de ce, zise el, roşind. În faţa Genevièvei, crâncenul republican devenea deodată un om sfios şi şovăielnic ca o fată. Geneviève zâmbi. — Spune mai curând, zise ea, că între voi nu există afinităţi, şi-atunci poate am să te cred. Dumneata eşti o fire înflăcărată, o minte ageră, un bărbat pretenţios şi rafinat; Morand nu-i decât un negustor altoit pe-un chimist. E sfios, modest... şi numai sfiiciunea şi modestia îl împiedică să facă primul pas către dumneata. — Ei, na! Dar cine-i cere să facă primul pas către mine? Am făcut vreo cincizeci eu către el; niciodată nu mi-a răspuns. Nu, urmă Maurice, clătinând din cap, nu, sigur că nu-i asta. — Dar, atunci, ce e? Maurice preferă să tacă. A doua zi după ce avusese explicaţia de mai sus cu Geneviève, Maurice veni la ea pe la orele două după-amiază. O găsi îmbrăcată, gata să iasă. — A! fii binevenit, îl întâmpină Geneviève, ai să-mi slujeşti de cavaler însoţitor. — Dar unde te duci? întrebă Maurice. — Mă duc până la Auteuil. E o vreme încântătoare. Aş dori să merg puţin pe jos; trăsura are să ne ducă dincolo de bariera, unde ne va aştepta, pe urmă ajungem la Auteuil pe jos şi, după ce voi fi terminat ce am de făcut la Auteuil, ne întoarcem tot pe jos până la trăsura. — Ah! exclamă Maurice încântat, ce zi minunată îmi dăruieşti! Cei doi tineri porniră. Dincolo de Passy, trăsura îi lăsă în drum. Acolo, amândoi săriră sprinten pe marginea drumului şi-şi continuară plimbarea pe jos. Când sosiră la Auteuil, Geneviève se opri. — Aşteaptă-mă la marginea parcului, îi spuse ea, după ce termin, vin să te iau. — Dar la cine te duci? întrebă Maurice. — La o prietenă. — Şi nu te pot însoţi? Geneviève clătină din cap, zâmbind. — Cu neputinţă, răspunse ea. Maurice îşi muşcă buzele.  — Atunci bine, zise el, am s-aştept. — Ei, ce e? întrebă Geneviève. — Nimic, răspunse Maurice, stai mult? — Dac-aş fi crezut că te stingheresc, Maurice, dacă aş fi ştiut că ziua ţi-e prinsă cu alte treburi, îi spuse Geneviève, nici nu mi-ar fi trecut prin gând să te rog să-mi faci micul serviciu de-a veni cu mine; m-aş fi lăsat însoţită de... — De domnul Morand? întrebă prompt Maurice. — Nicidecum. Doar ştii că domnul Morand se află la fabrica Rambouillet şi că nu se întoarce decât deseară. — Atunci iată cărei împrejurări îi datorez faptul de-a fi fost preferat. — Maurice, îi spuse Geneviève cu blândeţe, nu pot s-o fac s-aştepte pe persoana care mi-a dat întâlnire. Dacă te stinghereşte să mă însoţeşti la înapoiere, atunci întoarce-te la Paris, numai să-mi trimiţi trăsura înapoi. — Nu, nu, doamnă, răspunse cu voiciune Maurice, vă stau la dispoziţie. Şi-i adresă un salut Genevièvei, care scoase un suspin uşor şi intră în Auteuil. Maurice se îndreptă spre locul horărât întâlnirii, şi începu să se plimbe în lung şi-n lat, culcând la pământ cu bastonul, ca Tarquinius, toate capetele de ierburi, de flori sau de scaieţi care îi şedeau în cale. Dealtfel, drumul lui se limita la un spaţiu: ca toţi oamenii foarte îngânduraţi, Maurice abia făcea câţiva paşi şi se şi-ntorcea. Îl preocupa mai cu seamă să afle dacă Geneviève îl iubeşte sau nu. Felul ei de-a se purta cu el era cel al unei surori sau al unei prietene. Maurice simţea însă că atâta nu-i era de-ajuns... o iubea nebuneşte. Ajunsese să-i fie gândul veşnic din timpul zilei şi visul mereu repetat din timpul nopţii. Altădată nu cerea altceva decât s-o revadă pe Geneviève. Acuma nu-i mai era de-ajuns atât, trebuia ca şi Geneviève să-l iubească. Geneviève lipsi un ceas, care-i păru lui Maurice cât un secol. Pe urmă o văzu venind către dânsul, cu surâsul pe buze. El, dimpotrivă, o întâmpină cu sprâncenele încruntate. Sărmana noastră inimă e astfel făcută încât se trudeşte să soarbă durere din miezul fericirii chiar. Geneviève îl luă la braţ, surâzând. — Iartă-mă, prietene, zise ea, că te-am făcut să mă aştepţi... Maurice îi răspunse cu o înclinare a capului şi amândoi o apucară pe o cărăruie încântătoare, netedă, umbrită, stufoasă, care, cu un ocol, trebuia să-i scoată în şosea. Era o seară de primăvară dintre cele mai fermecătoare, în care toate plantele îşi trimit spre cer miresmele, în care toate păsările, nemişcate pe crengi sau săltând prin tufişuri de mărăcini, îşi înalţă imnurile de dragoste spre Dumnezeu, în sfârşit, una dintre serile acelea ce par hărăzite să rămână vii în amintire. Maurice şedea mut, Geneviève, dusă pe gânduri, smulgea cu-o mână petalele florilor dintr-un buchet pe care-l ţinea în cealaltă, cea sprijinită pe braţul lui Maurice. — Ce ai? întrebă deodată Maurice, şi cine te face să fii tristă astăzi? Geneviève i-ar fi putut răspunde: „Fericirea mea." Ea se uită la el cu privirea-i blândă, plină de poezie, şi-l întrebă: — Oare dumneata nu eşti mai trist ca de obicei? — Eu, spuse el, eu am de ce să fiu trist; eu sunt nenorocit, dar dumneata? — Dumneata, nenorocit? — Fără îndoială. N-ai băgat de seamă, uneori, că sufăr după felul în care îmi tremură glasul? Câteodată, când stau de vorbă cu dumneata sau cu soţul dumitale, îmi vine să mă scol aşa deodată şi să fug să cer aer cerului, căci simt că are să-mi crape pieptul! — Dar, îl întrebă Geneviève stânjenită, care e cauza suferinţei dumitale? — Daca-ş fi o fetişcană fandosită, răspunse Maurice râzând, un râs amar, ţi-aş spune că stau prost cu nervii. — Şi în clipa de faţă suferi?  — Teribil, îi spuse Maurice.  — Atunci să ne întoarcem.  — Atât de repede, doamnă? — Bineînţeles. — Ah! da, e-adevărat, murmură tânărul nostru, uitasem că domnul Morand trebuie să se întoarcă de la Rambouillet la căderea nopţii şi iată că se lasă noaptea. Geneviève se uită la dânsul cu o privire plină de mustrare. — Vai! iarăşi? exclamă ea. — De ce deunăzi i-ai adus domnului Morand nişte elogii atât de grozave, vorbindu-mi de el? îi spuse Maurice. E vina dumitale. — De când oare, în faţa oamenilor pe care-i stimezi, întrebă Geneviève, n-ai dreptul să spui ceea ce gândeşti despre un om demn de toată stima? — E puternică stima care te face să grăbeşti pasul, aşa cum îl grăbeşti dumneata în clipa de faţă, de teamă să nu întârzii câteva minute. — Astăzi eşti cât se poate de nedrept, Maurice. Oare n-am petrecut o parte din zi cu dumneata? — Ai dreptate, sunt prea pretenţios, urmă Maurice, lăsându-se cuprins de tumultul impetuos al firii sale. Haide să-l vedem pe domnul Morand, haide! Geneviève simţi cum supărarea şi mânia îi cuprind inima, nu numai sufletul. — Da, spuse ea, haide să-l vedem pe domnul Morand. El, cel puţin, e un prieten care nu m-a necăjit niciodată. — Ce preţioşi sunt prietenii de-asemenea soi, adăugă Maurice, sugrumat de gelozie. În ceea ce mă priveşte, aş dori să cunosc şi eu unii ca ei. În momentul acela se aflau pe şosea, zarea se împurpura, soarele începuse să dispară, făcând să sclipească ultimele-i raze pe ornamentele aurite ale Domului Invalizilor. O stea, cea dintâi, cea care într-altă seară atrăsese privirile Genevièvei, sclipea în azurul fluid al cerului. Geneviève îşi trase mâna de pe braţul lui Maurice, cu o tristeţe resemnată. — Ce ai de mă faci să sufăr? îl întrebă ea. — Ei! făcu Maurice, ce să am? Mă simt mai puţin dibaci decât oamenii pe care-i cunosc. Văd că nu sunt în stare să mă fac iubit. — Maurice! exclamă Geneviève. — Oh! doamnă, dacă dumnealui este întruna bun, întruna la fel, înseamnă că dumnealui nu suferă.  Geneviève se prinse din nou cu mâna-i albă de braţul puternic al lui Maurice. — Te rog, spuse ea ce voce schimbată, nu mai vorbi, nu mai vorbi. — Şi de ce să nu mai vorbesc? — Pentru că glasul dumitale îmi face rău. — Aşadar, nimic nu-ţi place la mine, nici măcar glasul? — Taci, te conjur! — Voi asculta, doamnă. Şi aprigul nostru tânăr îşi şterse fruntea de sudoare cu mâna. Geneviève îşi dădu seama că tânărul suferea cu adevărat. Firile de natura lui Maurice sunt victimele unor dureri necunoscute. — Eşti prietenul meu, Maurice, îi spuse Geneviève, uitindu-se la el cu o expresie cerească, un prieten preţios pentru mine. Fă în aşa fel, Maurice, ca să nu-mi pierd prietenul. — Vai! n-ai să-l regreţi multă vreme! izbucni Maurice. — Te înşeli, zise Geneviève, am să te regret mult de tot, totdeauna. — Geneviève! Geneviève! exclamă Maurice, fie-ţi milă de mine! Geneviève se înfioră. Prima oară îi rostea Maurice numele cu o expresie atât de semnificativă şi adâncă. — Ei bine, urmă Maurice, de vreme ce m-ai ghicit; lasă-mă să-ţi spun tot, Geneviève. Căci, chiar de-ar fi să mă ucizi numai c-o privire... de prea multă vreme tac; am să vorbesc, Geneviève. — Domnule, îl întrerupse tânăra femeie, te-am conjurat în numele prieteniei noastre să păstrezi tăcerea. Domnule, te mai conjur o dată, măcar de dragul meu, dacă nu de-al dumitale, nici un cuvânt mai mult, în numele cerului, nici un cuvânt mai mult! — Prietenia, prietenia! Ah! dacă pentru domnul Morand ai o prietenie aidoma celei pe care mi-o porţi mie, atunci află că nu am nevoie de asemenea prietenie, Geneviève; mie îmi trebuie mai mult decât celorlalţi. — Destul, spuse doamna Dixmer, cu un gest de regină; destul, domule Lindey. Iată trăsura, binevoieşte să mă însoţeşti până la soţul meu. Maurice tremura de emoţie. Când Geneviève puse mâna pe braţul lui, ca să ajungă la trăsura care de fapt era doar la câţiva paşi tânărului nostru i se păru că mâna ei era fierbinte ca jarul. Se urcară amândoi în trăsură. Geneviève se aşeză în spate. Maurice luă loc în faţă. Au străbătut tot Parisul fără ca nici unul nici celalalt să scoată vreo vorbă. Numai că tot timpul drumului Geneviève stătuse cu batista la ochi. Când intrară în fabrică, Dixmer era ocupat în biroul său. Morand tocmai sosise de la Rambouillet, şi era pe cale de a-şi schimba hainele. Geneviève îi întinse mâna lui Maurice, gata să intre în camera ei, şi-i spuse: — Adio, Maurice, dumneata ai vrut să fie aşa! Maurice nu răspunse nimic, se duse întins la căminul lângă care atârna o miniatură cu portretul Genevièvei, o sărută cu înflăcărare, o strânse tare la piept, apoi o puse la locul ei şi plecă. Maurice s-a întors acasă fără să ştie cum a ajuns; a străbătut Parisul fără să fi văzut nimic, fără să fi auzit nimic; cele ce se petrecuseră i se perindaseră pe dinainte ca într-un vis, fără să-şi fi putut da seama nici de faptele, nici de vorbele lui, nici de simţămintele care le insuflaseră. Sunt clipe în care până şi sufletul cel mai senin, cel mai stăpân pe el însuşi, se dedă unor violenţe la care îl împinge puterea subordonată imaginaţiei. Aşa cum am spus, întoarcerea lui Maurice n-a fost un mers liniştit, ci o goană. Se dezbrăcă fără ajutorul slujitorului; nu răspunse bucătăresei sale, care îl îmbia cu o cină gata pregătită; apoi, luând de pe masă scrisorile primite în timpul zilei, le citi pe toate, una după alta, fără să înţeleagă un singur cuvânt. Negurile geloziei, starea de ameţeală a minţii nu se risipiseră încă. La ora zece, Maurice se culcă maşinaliceşte, aşa cum făcuse toate celelalte lucruri din clipa în care se despărţise de Geneviève. Dacă lui Maurice în stare normală i s-ar fi povestit purtarea ciudată pe care o avusese, ca şi cum ar fi fost a altui ins, n-ar fi înţeles-o şi l-ar fi considerat nebun pe cel care fusese în stare să săvârşească asemenea acţiuni disperate, pe care nu le-ar fi îndreptăţit nici o rezervă exagerată, nici chiar o indiferenţă exagerată din partea Genevièvei. Dar el nu mai simţi decât lovitura cumplită ce-i spulberase speranţele de care nici măcar nu-şi dăduse seama vreodată şi pe care, aşa nesigure şi nedesluşite cum erau, se sprijineau toate visele lui de fericire, care, asemenea unui fum, pluteau neconturate la orizont. Aşa că i se întâmplă şi lui Maurice ceea ce se întâmplă mai totdeauna în asemenea cazuri: uluit de lovitura primită, adormi numaidecât ce se simţi în pat, unde zăcu aproape fără să ştie de el însuşi până a doua zi. Un zgomot îl deşteptă totuşi. Era zgomotul pe care-l făcuse „îndatoritorul" său deschizând uşa. Venise, ca deobicei, să deschidă ferestrele camerei de culcare a lui Maurice, care dădeau spre o grădină mare, şi să-i aducă flori. În 1793 se cultivau grozav de mult florile şi Maurice le adora. Dar acum nu aruncă nici măcar o privire asupra celor aduse, şi, sprijinindu-şi într-o mână capul buimăcit, ridicându-se într-o rână, încercă să-şi amintească ce se petrecuse în ajun. Maurice se întreba, fără să-şi poată da seama, care erau pricinile amărăciunii sale. Singura pricină era gelozia lui pe Morand, dar era prost ales momentul de-a gelozi un om, când omul acela se afla la Rambouillet, iar tu, între patru ochi cu femeia iubită, te bucuri, într-una din cele dintâi zile frumoase de primăvară, de intimitatea ei şi de dulceaţa naturii ce se deşteaptă. Nici vorbă de vreo bănuială în privinţa celor petrecute în casa din Auteuil, până la care o însoţise pe Geneviève şi în care ea stătuse mai mult de-un ceas. Nu, tortura fără de sfârşit a vieţii sale era numai gândul că Morand era îndrăgostit de Geneviève. Dar cât de ciudată putea fi o atare închipuire a minţii, căci nicicând asociatul lui Dixmer nu dăduse prin vreo privire sau prin vreun cuvânt o aparenţă de realitate unei asemenea presupuneri! Vocea slujitorului îl smulse din visare. — Cetăţene, zise acesta, arătându-i scrisorile deschise ce se aflau pe masă, ai ales pe cele pe care le păstrezi, sau pot să le dau pe foc pe toate? — Să dai pe foc ce? întrebă Maurice. — Păi, scrisorile pe care cetăţeanul le-o fi citit ieri, înainte de culcare. Maurice nu-şi amintea să fi citit nici una măcar. — Dă-le pe foc pe toate, spuse el. — Iată-le pe cele de astăzi, zise îndatoritorul. Îi înmână lui Maurice un teanc de scrisori şi se duse să le-arunce pe celelalte în cămin. Maurice luă teancul care i se înmână, simţi sub degete grosimea unei peceţi de ceară şi i se păru că recunoaşte nelămurit un parfum pe care-l ştia. Căută printre scrisori şi văzu o pecete şi un scris ce-l făcură să tresară. Bărbatul acesta, atât de puternic în faţa primejdiei, pălea chiar şi numai la mireasma scrisorii. Îndatoritorul se apropie de el să-l întrebe ce are, dar Maurice îi făcu semn cu mâna să iasă. Tânărul nostru întorcea şi iarăşi întorcea scrisoarea: avea presimţirea că în ea stă închisă o nenorocire ce-l aşteaptă, şi tresări la gândul acesta aşa cum tresari în faţa necunoscutului. Totuşi, îşi adună tot curajul, o deschise şi citi cele ce urmează:   „Cetăţene Maurice, Trebuie să rupem legăturile, care în ceea ce te priveşte par să depăşească legile prieteniei. Eşti un om de onoare, cetăţene, şi acum după ce s-a scurs o noapte de la cele petrecute ieri seară între noi, trebuie să înţelegi că prezenţa dumitale în casa noastră a devenit imposibilă. Mă bizui pe faptul că dumneata vei găsi o scuză, cum o vei crede de cuvinţă, faţă de soţul meu. Văzând astăzi că soseşte o scrisoare de la dumneata pentru domnul Dixmer, voi înţelege că trebuie să regret un prieten din nenorocire pierdut, dar pe care toate convenienţele sociale mă împiedică să-l revăd. Adio pentru totdeauna. Geneviève P. S. Aducătorul aşteaptă răspunsul."   Maurice strigă; slujitorul se ivi la chemare. — Cine a adus scrisoarea? — Un cetăţean comisionar. — E încă aici? — Da. Maurice nici nu suspină, nici nu şovăi. Sări jos din pat, îşi trase o pereche de pantaloni lungi, se aşeză în faţa pupitrului, luă prima foaie de hârtie ce-i sta la îndemână (se întâmplă să fie o hârtie cu antetul tipărit al secţiei) şi scrise:   „Cetăţene Dixmer, Te-am îndrăgit şi-mi eşti încă drag, dar e cu neputinţă să te mai văd."   Maurice căută cauza pentru care nu-l putea vedea pe cetăţeanul Dixmer, şi nu-i veni în minte decât una singură: era cea care pe-atunci i-ar fi venit în minte oricui. Aşa că urmă:   „Anumite zvonuri umblă în privinţa lipsei de interes şi de zel pe care dumneata o vădeşti faţă de treburile publice. Nici prin minte nu-mi trece să te învinuiesc, dar n-am nici împuternicirea dumitale de-a te apăra. Primeşte părerile mele de rău şi fii încredinţat că tainele dumitale rămân îngropate în sufletul meu."   Maurice nici măcar nu reciti scrisoarea pe care o scrisese, cum am mai spus, sub impulsul primului gând ce-i venise în minte. Nu avea îndoieli în privinţa efectului pe care urma să-l producă. Dixmer, admirabil patriot, după cum Maurice constatase, cel puţin din felul în care vorbea, s-ar putea supăra, primind-o. Soţia sa şi cetăţeanul Morand îl vor îndupleca să nu cedeze, el nici măcar n-are să răspundă şi uitarea va veni după aceea ca un văl negru, să se întindă peste trecutul vesel, ca să-l prefacă într-un viitor lugubru. Maurice semnă, lipi scrisoarea, o dădu îndatoritorului şi comisionarul plecă. Abia atunci un suspin slab se desprinse din inima republicanului, îşi luă mănuşile, pălăria şi plecă la secţie. Pus în faţa treburilor publice nădăjduia, sărman Brutus, să-şi regăsească stoicismul. Treburile publice erau îngrozitoare: se pregătea ziua de 31 mai. Teroarea care, asemenea unui torent, se prăvălea de sus din rândurile montagnarzilor, încerca să prindă în vâltoarea ei pe acei îndrăzneţi moderaţi care au cutezat să ceară răzbunare pentru masacrele din septembrie şi au îndrăznit să lupte o clipă ca să salveze viaţa regelui. În timp ce Maurice lucra cu atâta înfocare, iar febra pe care voia s-o alunge îi mistuia mintea în locul inimii, mesagerul se reîntoarse în vechea stradă Saint-Jacques, şi umplu locuinţa de uimire şi spaimă. Scrisoarea, după ce trecu pe sub ochii Genevièvei, fu înmânată lui Dixmer. Dixmer o deschise şi o citi fără să înţeleagă nimic la început; pe urmă o citi cetăţeanului Morand, care, ascultând-o, îşi lăsă capul, cu fruntea-i albă ca fildeşul, pe-o mână. În situaţia în care se găseau Dixmer, Morand şi tovarăşii lor, situaţie totalmente necunoscută de Maurice, dar pe care cititorii noştri desigur că au înţeles-o, asemenea scrisoare era ca o lovitură de trăsnet. — E om sincer? întrebă Dixmer îngrozit. — Da, răspunse Morand fără să şovăie. — N-are a face! reîncepu cel ce fusese pentru metodele extreme, vezi bine c-am făcut rău că nu l-am ucis. — Dragă prietene, îi spuse Morand, noi luptăm împotriva violenţei, o înfierăm, numind-o crimă. Orice ar rezulta din asemenea fapt, am făcut bine că nu am ucis un om. Apoi, îţi spun încă o dată, eu cred că Maurice este un suflet nobil şi sincer. — Da, dar dacă sufletul nobil şi sincer e al unui republican exaltat, poate că şi el, dacă a surprins ceva dubios, va considera că e o crimă să nu-şi sacrifice sinceritatea pe altariul patriei, cum spun ei. — Dar, urmă Morand, dumneata crezi că el ştie ceva? — Ei, dumneata n-ai înţeles? Vorbeşte de taine ce vor rămâne îngropate în sufletul său. — Tainele acelea sunt evident cele pe care i le-am încredinţat eu, cu privire la contrabanda pe care o facem noi; nu ştie altele. — Dar, întrebă Morand, n-a bănuit el oare nimic despre întrevederea de la Auteuil? Ştii doar că a însoţit-o pe soţia dumitale. — Chiar eu i-am spus Genevièvei să-l ia pe Maurice cu ea, ca s-o ocrotească. — Ascultă, zise Morand, avem să vedem dacă asemenea bănuieli sunt întemeiate. Rândul de gardă al batalionului nostru cade pe ziua de 2 iunie la Temple, asta înseamnă peste opt zile; dumneata, Dixmer, eşti căpitanul, iar eu locotenentul. Dacă batalionul sau chiar compania noastră primeşte contraordin, aşa cum a primit deunăzi batalionul Butte-des-Moulins, pe care Santerre l-a înlocuit cu batalionul Gravilliers, atunci înseamnă că totul e descoperit şi nu ne mai rămâne decât să fugim din Paris sau să murim luptând. Dar dacă lucrurile îşi urmează cursul... — Şi aşa tot suntem pierduţi, replică Dixmer.  — De ce? — Ei, drăcie! Nu se sprijinea totul pe cooperarea cu cetăţeanul acesta municipal? Nu e el cel care, fără să ştie, trebuia să ne deschidă calea la regină? — E-adevărat, răspunse Morand abătut. — Vezi, aşadar, urmă Dixmer, încruntând sprâncenele, că trebuie cu orice preţ să reluăm legăturile cu acest tânăr! — Dar dacă nu vrea? Dacă se teme să nu se compromită? spuse Morand. — Ascultă, zise Dixmer, am s-o întreb pe Geneviève, s-a despărţit de el ultima; ea poate că ştie ceva. — Dixmer, interveni Morand, văd cu îngrijorare că o amesteci pe Geneviève în toate uneltirile noastre. Nu că m-aş teme de vreo indiscreţie din partea ei, ferească Dumnezeu!, dar partida pe care-o jucăm noi este groaznică, şi mi-e ruşine şi milă totodată să mizăm pe capul unei femei. — Capul unei femei, răspunse Dixmer, trage la cântar tot atât cât şi capul unui bărbat, atunci când şiretenia, candoarea sau frumuseţea pot face tot atât şi uneori chiar mai mult decât forţa, tăria şi curajul. Geneviève ne împărtăşeşte şi convingerile şi simpatiile şi va împărtăşi şi soarta noastră. — Atunci, fă aşa, dragă prietene, zise Morand, eu am spus ce-aveam de spus. Fă aşa. Geneviève e demnă din toate punctele de vedere de misiunea pe care i-o încredinţezi sau, mai curând, pe care şi-a atribuit-o singură. Martirele din sfinte se nasc. Şi-i întinse mâna albă şi delicată lui Dixmer, care i-o strânse în mâinile sale puternice. Apoi Dixmer, sfătuind pe Morand şi pe însoţitorii săi să înteţească supravegherea mai mult ca oricând, se duse la Genevidve. Ea şedea la o masă, cu privirile aţintite pe o broderie şi cu fruntea aplecată. La zgomotul uşii care se deschisese, Geneviève se întoarse şi-l văzu pe Dixmer. — Ah! Dumneata erai, prietene? îi spuse ea. — Da, răspunse Dixmer, cu o expresie calmă şi cu un zâmbet. Am primit de la prietenul nostru Maurice o scrisoare din care nu înţeleg nimic. Iat-o, citeşte-o şi spune-mi şi mie ce crezi. Geneviève luă scrisoarea cu o mână, căreia, cu toată stăpânirea de sine, nu-i putu ascunde tremurul, şi citi. Dixmer urmări din ochi: privirea lui parcurgea fiecare rând. — Ei bine, ce zici? o întrebă el după ce termină cititul scrisorii. — Ce să zic? Cred că domnul Lindey e un om sincer, răspunse Geneviève, cu un calm desăvârşit, şi că din partea lui nu avem a ne teme de nimic. — Crezi că nu ştie cine sunt persoanele pe care le-ai vizitat la Auteuil? — Sunt absolut sigură. — De ce atunci hotărârea asta bruscă? Ţi s-a părut ieri că e mai rece sau mai emoţionat ca de obicei? — Nu, răspunse Geneviève, cred că era la fel. — Gândeşte-te bine ce-mi răspunzi, Geneviève, căci răspunsul dumitate va avea o mare influenţă asupra tuturor proiectelor noastre. — Stai puţin, spuse Geneviève cu o emoţie ce străbătea în ciuda eforturilor ei de a-şi păstra sângele rece, stai puţin... — Bine, stau! răspunse Dixmer, încleştându-şi puţin fălcile. Adună-ţi toate amintirile, Geneviève. — Da, urmă tânăra noastră, da, mi-amintesc... ieri era morocănos, domnul Maurice e puţin cam tiran în sentimentele sale de prietenie... şi uneori am stat bosumflaţi săptămâni de-a rândul. — Să nu fie decât o simplă bosumflare? întrebă Dixmer. — Aşa-mi pare. — Geneviève, în situaţia în care ne aflăm, te rog să înţelegi că nu avem nevoie de o părere, de probabilităţi, ci de certitudini. — Ei bine, dragul meu... sunt sigură. — Scrisoarea de faţă n-ar fi în cazul acesta decât un pretext ca să nu mai vină la noi în casă? — Dragul meu, cum vrei dumneata să-ţi spun asemenea lucruri? — Spune-mi, Geneviève, îi răspunse Dixmer, fiindcă nici unei femei în afară de dumneata nu i-aş pune asemenea întrebare. — Da, e un pretext, spuse Geneviève, plecându-şi ochii.  — Ah! făcu Dixmer. Apoi, după câteva clipe de tăcere, sprijinindu-se de speteaza scaunului soţiei sale, coborî de la piept mâna cu care-şi stăpânise bătăile inimii şi zise: — Fă-mi un serviciu, draga mea. — Care? întrebă Geneviève, întrorcându-se spre el, mirată. — Înlătură fie chiar umbra unei primejdii; poate că Maurice e mult mai la curent cu ceea ce tăinuim noi decât putem bănui. Ceea ce crezi că-i numai un pretext e poate o realitate. Scrie-i câteva rânduri. — Eu? întrebă Geneviève, tresărind. — Da, dumneata. Spune-i că scrisoarea ai deschis-o dumneata şi că doreşti o explicaţie. Atunci are să vină, ai să-i pui întrebări şi vei ghici foarte uşor despre ce e vorba.. — Ah! nu, exclamă Geneviève, nu pot face ceea ce-mi spui, şi nici n-am s-o fac. — Scumpa mea Geneviève, când interese atât de puternice, ca acelea ce-şi au sprijin în noi, sunt în joc, cum poţi să dai îndărăt în faţa unor nenorocite considerente de amor-propriu? — Ţi-am spus părerea mea despre Maurice, domnule, răspunse Geneviève; e cinstit, e cavaler, dar e capricios şi nu am de gând să suport alte obligaţii decât cele datorate soţului meu. Răspunsul fu dat cu atâta calm şi în acelaşi timp atât de ferm, încât Dixmer înţelese că dacă ar insista, în momentul acela cel puţin, ar fi inutil. Nu mai adăugă nici un cuvânt, se uită la Geneviève fără a părea că o vede, îşi şterse cu mâna fruntea jilavă de sudoare şi ieşi. Morand îl aştepta cu nerăbdare. Dixmer îi povesti cuvânt cu cuvânt ceea ce se petrecuse. — Bine, spuse Morand, să rămânem aici şi să nu ne mai gândim. Decât să-i prilejuim o umbră de îngrijorare soţiei dumitale, decât să-i rănim amorul-propriu, mai curând aş renunţa... Dixmer îi puse mâna pe umăr. — Sau eşti nebun, domnule, îi spuse el uitându-se ţintă la Morand, sau nu crezi o iotă din ceea ce spui. — Cum, Dixmer, crezi... — Cred, cavalere, că nu eşti defel mai îndreptăţit decât mine să-ţi laşi sentimentele în voia pornirilor inimii. Nici dumneata, nici eu şi nici Geneviève nu ne mai aparţinem. Suntem nişte pretexte chemate să apărăm un principiu şi principiile se sprijină pe pretexte, zdrobindu-le. Morand tresări şi tăcu; tăcerea lui era ca o meditaţie dureroasă. Făcură câteva ocoluri prin grădină fără să schimbe nici un cu vânt. Apoi Dixmer se despărţi de Morand, spunându-i cu voce foarte calmă: — Trebuie să dau câteva ordine. Te las, domnule Morand. Morand îi întinse mâna şi îl privi, depărtându-se. „Sărmanul Dixmer, îşi spuse el, tare mă tem că în toată treaba asta el riscă cel mai mult." Dixmer intră, într-adevăr, în atelier la dânsul, dădu câteva ordine, reciti gazetele, plănui să se distribuie pâine şi porţii de unt săracilor din cartier şi, întorcându-se acasă, se dezbrăcă de hainele de lucru şi îşi puse un costum de stradă. După un ceas, Maurice, cufundat până peste cap în lecturile şi în redactarea cuvântărilor sale, fu întrerupt de glasul îndatoritorului său, care, aplecându-se la urechea lui, îi spuse încet de tot: — Cetăţene Lindey, cineva care, după câte pretinde cel puţin, are a-ţi spune lucruri foarte importante, te aşteaptă acasă. Maurice se întoarse acasă şi, intrând, fu foarte uimit că-l găseşte pe Dixmer instalat la dânsul, răsfoind jurnalele. Cât ţinuse drumul, îşi descususe slujitorul, care, necunoscându-l deloc pe meşterul tăbăcar, nu putuse să-i dea nici o informaţie. Zărindu-l pe Dixmer, Maurice se opri pe pragul uşii şi roşi fără să vrea. Dixmer se sculă şi-i întinse mâna, surâzând: — Ce ţi s-a întâmplat de mi-ai scris aşa? îl întrebă el pe tânărul nostru. Într-adevăr, mi-ai dat o lovitură serioasă, dragă Maurice. Eu — indiferent şi fals patriot, aşa îmi scrii? Haide, doar n-ai să-mi poţi repeta asemenea învinuiri în faţă: mai bine mărturiseşte că-mi cauţi gâlceavă. — Am să-ţi mărturisesc tot ce vrei, dragă Dixmer. Căci procedeele dumitale au fost dintotdeauna pentru mine cele ale unui om de lume; dar nu-i mai puţin adevărat că am luat o hotărâre şi hotărârea mea e irevocabilă... — Cum aşa? întrebă Dixmer. După propria-ţi mărturisire, nu ai nimic a ne imputa şi totuşi ne părăseşti? — Dragul meu Dixmer, crede-mă că trebuie să am motive foarte bine întemeiate ca să procedez aşa cum am procedat şi ca să mă lipsesc de-un prieten ca dumneata. — Da, dar în orice caz, interveni Dixmer, prefăcându-se că zâmbeşte, motivele nu pot fi nicidecum cele pe care mi le-ai scris. Acelea nu sunt decât un pretext. Maurice rămase pe gânduri câteva clipe. — Ascultă, Dixmer, zise el, trăim într-o epocă în care îndoiala exprimată într-o scrisoare poate şi trebuie să ne tulbure, înţelegi. Nu s-ar cuveni deloc din partea unui om cinstit să te lase sub povara unei asemenea îngrijorări. Da, Dixmer, e-adevărat, motivele pe care le-am invocat n-au fost decât un pretext. Mărturisirea, care s-ar fi cuvenit să însenineze fruntea negustorului, păru, dimpotrivă, că o întunecă. — Dar atunci, care-i adevăratul motiv? întrebă Dixmer. — Nu pot să ţi-l spun, răspunse Maurice; şi, totuşi, dacă l-ai şti, l-ai încuviinţa, sunt sigur. Dixmer stărui. — Vrei să-l ştii neapărat? îl întrebă Maurice. — Da, răspunse el. — Ei bine, urmă Maurice, care încerca o oarecare uşurare, apropiindu-se de adevăr, iată ce este: dumneata ai o soţie tânără şi frumoasă, iar virtutea atât de bine cunoscută a acestei femei tinere şi frumoase n-a izbutit totuşi să înlăture greşitele şi falsele interpretări ale vizitelor mele la voi. Dixmer păli uşor. — Chiar aşa? întrebă el. Atunci, dragă Maurice, soţul trebuie să-ţi mulţumească pentru necazul pe care i-l faci prietenului. — Înţelegi, continuă Maurice, că nu sunt atât de încrezut încât să-mi închipui că prezenţa mea în casa voastră ar putea fi primejdioasă pentru liniştea dumitale sau a soţiei dumitale, dar ar putea fi totuşi un izvor de calomnii şi ştii doar prea bine următorul lucru: cu cât calomniile sunt mai absurde, cu atât mai uşor sunt crezute.  — Copilule! exclamă Dixmer, ridicând din umeri. — Copil, tot ce se poate, răspunse Maurice. Dar de la distanţă vom fi tot atât de buni prieteni, căci nu vom avea nimic să ne imputăm, pe când fiind iarăşi împreună, dimpotrivă... — Ei, fiind iarăşi împreună ce ar fi? — Lucrurile s-ar putea învenina. — Crezi oare, Maurice, că eu m-aş fi putut gândi...? — Ei, Doamne-Dumnezeule! exclamă tânărul. — Dar de ce mi-ai scris toate astea în loc să mi le fi spus, Maurice? — Iată, tocmai ca să evit ceea ce se petrece între noi în clipa de faţă. — Te-ai supărat, aşadar, pentru că îmi eşti atât de drag, încât am venit să-ţi cer o explicaţie? întrebă Dixmer. — Dimpotrivă, izbucni Maurice, sunt fericit, ţi-o jur, că te-am putut vedea încă o dată, înainte de-a înceta să te mai văd. — Să încetezi să mă mai vezi, cetăţene! Nouă totuşi ne eşti drag, îi replică Dixmer, luând şi strângând mâna tânărului într-ale sale. Maurice tresări. — Morand — continuă Dixmer, căruia nu-i scăpase tresărirea tânărului, dar care, totuşi, nu spuse nimic — Morand îmi spunea acelaşi lucru chiar azi-dimineaţă: „Fă tot ce poţi, zicea el, ca să-l readuci pe scumpul nostru domn Maurice." — Ah! domnule, răspunse tânărul, încruntând din sprâncene şi trăgându-şi mâna dintr-ale lui Dixmer, n-aş fi crezut să fi câştigat într-atât sentimentele de prietenie ale cetăţeanului Morand. — Te îndoieşti? îl întrebă Dixmer. — Eu, răspunse Maurice, nici nu cred, nici nu mă îndoiesc, n-am nici un motiv să-mi pun întrebări cu privire la asemenea subiect: când veneam la voi, Dixmer, veneam pentru dumneata şi pentru soţia dumitale, dar nicidecum pentru cetăţeanul Morand. — Nu-l cunoşti, Maurice, îi spuse Dixmer; Morand are un suflet nobil. — Cred că-i aşa, încuvinţă Maurice, zâmbind cu amărăciune. — Acum, urmă Dixmer, hai să ne-ntoarcem la obiectul vizitei mele. Maurice se înclină ca omul care nu mai are nimic de spus şi aşteptă. — Zici, aşadar, c-au ieşit vorbe? — Da, cetăţene, răspunse Maurice. — Ei bine, hai să vorbim pe faţă. De ce să dai atenţie unor palavre fără noimă ale câtorva vecini care n-au de lucru? Dumneata, Maurice, nu ai o conştiinţă, şi Geneviève nu stă la adăpostul cinstei sale? — Sunt mai tânăr ca dumneata, răspunse Maurice, care începuse să fie mirat de atâta stăruinţă, şi poate văd lucrurile cu un ochi mai sensibil şi mai susceptibil. Iată de ce îţi declar că asupra reputaţiei unei femei cum e Geneviève nu trebuie să apese nici măcar palavrele fără noimă ale unor vecini care n-au de lucru, îngăduie-mi, aşadar, dragă Dixmer, să stărui în prima mea hotărâre. — Hai atunci, urmă Dixmer, fiindcă suntem pe calea mărturisirilor, să mai mărturisim încă ceva. — Ce?..., întrebă Maurice. Ce vrei să mai mărturisesc? — Că nu-i nici politica şi nici zvonurile vizitelor dumitale insistente la mine care te îndeamnă s-o rupi cu noi. — Atunci ce este? — Taina pe care ai descoperit-o. — Care taină? întrebă Maurice, vădind o curiozitate naivă care-l linişti pe tăbăcar. — Treaba asta cu contrabanda, pe care ai descoperit-o chiar în seara când ne-am cunoscut într-un fel atât de ciudat. Nu mi-ai iertat şi n-ai să-mi ierţi niciodată asemenea fraudă, şi mă învinuieşti că sunt un republican necinstit pentru că mă slujesc de produse englezeşti în tăbăcărie la mine. — Dragă Dixmer, spuse Maurice, îţi jur că uitasem cu desăvârşire, când veneam la dumneata, că mă aflu la un contrabandist. — Chiar e-adevărat? — E-adevărat. — Şi n-ai, aşadar, alt motiv să-mi ocoleşti casa decât cel pe care l-ai invocat. — Pe cuvânt de onoare. — Ei bine, Maurice, urmă Dixmer, sculându-se şi strângând mâna tânărului, nădăjduiesc că ai să te mai gândeşti şi că ai să revii asupra unei hotărâri care ne face pe toţi să suferim atât de mult. Maurice se înclină fără să răspundă nici un cuvânt, ceea ce însemna un ultim refuz. Dixmer ieşi disperat că nu-şi putuse păstra şi asigura legăturile cu omul acesta de care în anumite împrejurări nu numai că avea nevoie, dar îi era indispensabil. Mai era timp. Maurice se simţea frământat de mii de dorinţe şi pofte contrarii. Dixmer îl ruga să se întoarcă. Geneviève ar fi putut să-l ierte. De ce atunci să fie atât de disperat? Lorin, în locul său, ar fi avut cu siguranţă la îndemână o mulţime de aforisme extrase din autorii săi favoriţi. Dar mai era scrisoarea Genevièvei, îndepărtarea aceea formală, pe care o adusese cu el la secţie, şi pe care o ţinea la inimă împreună cu biletul pe care-l primise de la ea a doua zi după ce-o scosese din mâinile oamenilor acelora care o ameninţau şi o batjocoreau, în sfârşit, mai era încă ceva, ceva mai presus de toate celelalte: era gelozia încăpăţânată a tânărului nostru pe nesuferitul Morand, adică prima cauză a rupturii lui cu Geneviève. Maurice rămase aşadar neînduplecat în hotărârea lui. Dar, trebuie s-o spunem, pentru el renunţarea la vizitele zilnice în vechea stradă Saint-Jacques a însemnat un gol imens. Când venea ceasul la care avea obiceiul să se-ndrepte spre cartierul Saint-Victor, cădea într-o melancolie profundă şi din clipa aceea trecea prin toate fazele aşteptării şi-ale părerilor de rău. În fiecare dimineaţă, când se trezea, se aştepta să găsească o scrisoare de la Dixmer şi, în asemenea eventualitate, recunoştea că el, care rezistase unor stăruinţe făcute prin viu grai, ar ceda în faţa unei scrisori, în fiecare zi ieşea cu speranţa că are s-o întâlnească pe Geneviève şi găsise dinainte mii de mijloace de a-i vorbi, dacă ar fi fost s-o întâlnească. În fiecare seară se întorcea acasă cu speranţa că va găsi pe acel trimis care într-o bună dimineaţă îi adusese pe neaşteptate durerea care de-atunci îi ţinea veşnică tovărăşie. Foarte adesea, în ceasurile sale de deznădejde, omul ăsta puternic răcnea la gândul că îndură un asemenea chin, fără să-l poată abate asupra aceluia care îl făcuse să sufere: or, prima cauză a tuturor amărăcinilor sale era Morand. Atunci plănuia să se ducă să-i caute pricină lui Morand. Dar asociatul lui Dixmer era atât de firav, atât de inofensiv, încât ar fi fost o laşitate din partea unui colos ca Maurice să-l insulte sau să-l provoace. Lorin venise desigur să împrăştie cu glume şi vorbe de duh suferinţele prietenului său, pe care acesta se încăpăţâna să nu i le împărtăşească, fără să le nege totuşi existenţa. El făcuse tot ce-i stătuse în putinţă, practic şi teoretic, ca să redea patriei acel suflet îndurerat din pricina altei dragoste. Dar, cu toate că situaţia era gravă, cu toate că în orice altă stare de spirit, o asemenea situaţie l-ar fi absorbit pe Maurice cu desăvârşire, mânându-l în vârtejul politic, de data aceasta nu putuse să-i insufle tânărului republican înflăcărarea fără de care n-ar fi putut deveni un erou al zilei la14 iulie şi al celei de 10 august. De fapt, cele două sisteme, confruntate de aproape zece luni de zile, care nu-şi adresaseră până atunci decât atacuri oarecum slabe şi nu se-ncercaseră decât prin hărţuieli, se pregăteau pentru o încăierare violentă şi era evident că, odată pornită, lupta avea să fie mortală pentru unul dintre ele. Cele două sisteme, născute chiar din sânul Revoluţiei, erau unul al moderaţiei, reprezentat de girondini, adică de Brissot, Pétion, Vergniaud, Valeze, Lanjuinais, Barbaroux, şi celălalt, al teroriştilor şi al montagnarzilor, reprezentaţi de Danton, Robespierre, Chenier, Fabre, Marat, Collot, d'Herbois, Hébert etc., etc. După 10 august, ca după orice acţiune puternică, cuvântul hotărâtor păruse că trebuie să revină partidului moderat. Un consiliu de miniştri fusese reorganizat din rămăşiţele vechiului cabinet, cu câteva adaosuri. Roland, Servien şi Clavières, miniştri vechi, fuseseră reconfirmaţi. Danton, Monge şi Lebrun fuseseră noii numiţi. Cu excepţia unuia singur, care în mijlocul colegilor săi reprezenta elementul dârz şi energic, toţi ceilalţi miniştri făceau parte din gruparea moderată. Când spunem moderată e de la sine înţeles că o spunem în mod relativ. Dar data de 10 august avusese ecou în străinătate şi coaliţia se grăbise să acţioneze, nu în sprijinul personal al lui Ludovic al XVI-lea, ci în sprijinul principiului şi ideii regaliste, zdruncinate din temelie. Atunci răsunaseră cuvintele ameninţătoare ale lui Brunswick şi, ca o reuşită teribilă, Longwy şi Verdun căzuseră în mâinile inamicului. Atunci avusese loc şi reacţiunea teroristă; atunci visase Danton să înfăptuiască zilele din septembrie şi îşi realizase visul sângeros care arăta inamicului o întreagă Franţă complice la un imens asasinat, gata să lupte pentru existenţa-i compromisă, cu toată energia deznădejdii. Septembrie salvase Franţa, dar, salvând-o, o scosese de sub scutul legii. Odată Franţa salvată, vigoarea şi tăria deveniseră inutile şi-atunci partidul moderat recăpătase oarecare forţă. Atunci voise acel partid să acuze pe cei vinovaţi de zilele acelea cumplite. Se rostiseră cuvinte grele, ca, de pildă, ucigaş şi asasin. Vocabularul nou al naţiunii se îmbogăţise cu încă un cuvânt, cel de septembrist. Danton îl încuviinţase cu bravură. Ca şi Clovis, plecase o clipă capul sub botezul sângelui, ca apoi să-l înalţe mai sus şi mai ameninţător. Se ivea un alt prilej pentru a pune iarăşi în mişcare teroarea: e vorba de procesul regelui. Violenţa şi moderaţia nu intraseră încă în lupte personale, ci într-o luptă de principii. Experienţa forţelor relative fusese făcută chiar în cazul regelui arestat. Moderaţia fu învinsă, iar capul lui Ludovic al XVI-lea căzu pe eşafod. Ca şi data de 10 august, cea de 1 ianuarie redase coaliţiei toată energia. Iarăşi îi fu opus acelaşi om, dar nu cu aceleaşi şanse. Dumouriez, împiedicat în demersurile sale progresiste de dezordinea în care se aflau toate serviciile administrative, care făceau ca ajutoarele în oameni şi bani să ajungă greu până la el, se declară împotriva iacobinilor pe care-i acuză de dezordinile acelea, trece în partidul girondinilor şi-i pierde, declarându-se prietenul lor. Atunci s-a răsculat Vandeea, iar departamentele prinseră a ameninţa; înfrângerile dau loc la trădări, iar trădările aduc înfrângeri. Iacobinii acuză pe moderaţi şi vor să-i lovească la 10 martie, adică tocmai în seara în care începe povestirea noastră. Dar zorul prea mare al adversarilor îi salvează şi poate că şi ploaia aceea torenţială, care l-a făcut pe Pellion, subtil anatomist al spiritului parizian, să spună: „Plouă, în noaptea asta n-are să fie nimic." Dar cu începere din 10 martie, toate cele ce s-au petrecut au fost pentru girondini prevestiri ale prăbuşirii: Marat pus sub acuzare şi achitat; Robespierre şi Danton împăcaţi, cel puţin aşa cum se împacă un tigru cu un leu ca să doboare un taur pe care trebuie să-l sfâşie; Henriot, septembristul, numit comandant general al trupelor din Garda naţională — toate prevesteau ziua aceea cumplită, ce trebuia să ia cu asalt şi să doboare ultimul meterez pe care Revoluţia îl mai împotrivea teroarei. Iată marile evenimente la care, în orice altă împrejurare, Maurice ar fi luat parte activă, aşa cum ar fi fost firesc, datorită alcătuirii sale robuste şi patriotismului său exaltat. Dar din fericire sau din nefericire pentru Maurice, nici îndemnul lui Lorin, nici neliniştea cumplită a oamenilor de pe stradă n-au fost în stare să-i alunge din minte singurul gând ce-l obseda. Şi când în sfârşit veni ziua de 31 mai, asediatorul teribil de la Bastilia şi de la palatul Tuileries şedea lungit pe pat, sfâşiat de fierbinţeala aceea care-i ucide până şi pe cei mai puternici şi pentru care e de-ajuns doar o privire ca s-o alunge, un cuvânt ca s-o vindece.

  Capitolul XXI GAROAFA ROŞIE   Regina de-abia se sculase. Bolnavă de vreo două, trei zile, şedea în pat mai mult ca de obicei. Aflând însă de la cumnata ei că soarele răsărise şi că afară era tare frumos, făcuse un efort şi, ca s-o scoată pe fiică-sa la aer, ceruse să se plimbe pe terasă, ceea ce i se îngăduise fără nici o greutate. Şi apoi mai era un motiv care o hotărâse. O dată, o singură dată, ce-i drept, de sus de pe terasa turnului îl zărise pe principele moştenitor în grădină. Dar la primul semn pe care-l schimbaseră fiul şi mama, Simon a intervenit şi l-a vârât pe copil înăuntru. N-are a face, îl zărise şi asta însemna mult. E adevărat că micuţul deţinut, sărmanul, era tare palid şi foarte schimbat. Apoi, era îmbrăcat ca un copil din popor, cu o carmaniolă şi un pantalon de postav gros. Dar îi lăsaseră părul frumos, cu bucle blonde, care părea ca o aureolă pe care Dumnezeu, fără îndoială, voise să i-o păstreze în ceruri copilului martir. Dacă ar mai putea să-l vadă o dată măcar, ce sărbătoare ar fi pentru sufletul acela de mamă! Pe urmă, în sfârşit, mai era un lucru. — Surioară, îi spusese doamna Elisabeth, ştii că am găsit în coridor un fir de pai înfipt în ungherul zidului. Pe limba semnalelor noastre, asta înseamnă să fim cu ochii în patru la ce se petrece în jur şi că un prieten se apropie. — E-devărat, răspunse regina, care, uitându-se cu milă la cumnata şi la fiica sa, se încuraja ea însăşi ca să nu-şi piardă cu totul speranţa în salvarea lor. Cerinţele serviciului fiind satisfăcute, Maurice rămăsese stăpân pe turnul închisorii, cu atât mai mult cu cât hazardul îl desemnase pe el de gardă în timpul zilei, lăsând pe cetăţenii municipali Agricola şi Mercevault să vegheze noaptea. Cei doi municipali înlăturaţi la sorţi plecaseră după ce lăsaseră procesele lor verbale la consiliul închisorii Temple — Ei bine, cetăţene municipal, spuse nevasta lui Tison, venind să-l salute pe Maurice, ne-ai adus văd musafiri ca să ne vadă porumbiţele. Numai eu sunt condamnată să n-o mai văd pe biata mea Sophie. — Sunt nişte prieteni de-ai mei care n-au văzut-o niciodată pe femeia Capet. — Ei bine, vor fi într-un loc cât se poate de bun, stând în dosul uşii cu geamuri. — Cu siguranţă, încuviinţă Morand. — Numai că, spuse Geneviève, vom părea şi noi ca toţi curioşii plini de cruzime care vin de partea cealaltă a gratiilor să se bucure de chinurile unui deţinut. — Ei bine, de ce nu ţi-ai aşezat prietenii pe drumul ce duce la turn, fiindcă femeia Capet se plimbă astăzi pe terasă cu cumnată-sa şi fiică-sa; că dânsei i-au lăsat fata, pe câtă vreme mie, care nu sunt vinovată, mie mi-au luat-o! Vai! aristocraţii, pentru ei totdeauna se găsesc favoruri, cetăţene Maurice, orice-ai face. — Dar i-au luat fiul! răspunse el. — O! Dac-aş avea un băiat, şopti gardianca, cred că mi-ar părea mai puţin rău după fată. Între timp Geneviève schimbase câteva priviri cu Morand. — Dragul meu, îi spuse tânăra noastră lui Maurice, cetăţeana are dreptate. Dacă ai vrea să mă aşezi într-un fel oarecare în calea Mariei-Antoaneta, mi-ar displace mai puţin decât s-o privesc de-aici. Îmi pare că felul ăsta de-a te uita la ele este umilitor şi pentru ele şi pentru noi. — Buna mea Geneviève, zise Maurice, eşti plină de delicateţe! — Ei, drăcie, cetăţeana! izbucni unul dintre cei doi colegi ai lui Maurice, care mâncau în camera alăturată pâine cu cârnaţi, dacă dumneata ai fi arestată şi văduva Capet ar fi curioasa ce ar dori să te vadă, n-ar mai face ea atâtea fasoane ca să-şi satisfacă fantezia, ticăloasa! Geneviève, cu o mişcare mai iute ca fulgerul, întoarse ochii spre Morand, să vadă ce efect au avut insultele acestea asupra lui. Într-adevăr, Morand tresări. Un licăr straniu, fosforescent, ca să zicem aşa, îi ţâşni de sub pleoape şi pumnii se încleştară o clipă. Dar toate semnele astea fură atât de repezi şi scurte, că trecură neobservate. — Cum îl cheamă pe cetăţeanul ăsta municipal? îl întrebă ea pe Maurice. — Cetăţeanul Mercevault, răspunse tânărul nostru. Pe urmă adăugă, ca pentru a-i scuza grosolăniile: — E cioplitor în piatră. Mercevault auzi şi-i aruncă lui Maurice o privire piezişă. — Hai, hai, zise nevasta lui Tison, termină-ţi de mâncat cârnatul şi de băut jumătatea, ca să pot strânge. — Dacă le termin în ceasul de faţă, nu-i meritul austriecei, mormăi municipalul. Dacă ar fi putut să mă ucidă la 10 august, ar fi făcut-o cu siguranţă, de-aceea în ziua când o să meargă la ghilotină, am să mă aflu neclintit în post. Morand păli ca un mort. — Haidem, haidem, cetăţene Maurice, spuse Geneviève, haidem unde mi-ai făgăduit că mă duci. Aici, îmi pare că sunt eu însămi deţinută, mă înăbuş. Maurice îi scoase pe Morand şi pe Geneviève, iar santinelele, puse în gardă de Lorin, îi lăsară să treacă, fără nici o greutate. Maurice îi aşeză într-un culoar mic de la etajul superior, în aşa fel ca atunci când regina, doamna Elisabeth şi principesa vor trebui să urce pe coridor, să nu poată face altcum decât să treacă prin faţa lor. Cum plimbarea era hotărâtă pentru ceasurile zece, şi nu mai erau decât câteva minute de aşteptat, Maurice nu numai că nu-şi părăsi deloc prietenii, dar, ca să nu planeze cumva nici cea mai mică bănuială asupra acestei incursiuni oarecum ilegale, înlâlnindu-l pe cetăţeanul Agricola, îl luă să stea cu el. Bătură zece ceasuri. — Deschide! strigă de la baza turnului o voce pe care Maurice o recunoscu ca fiind a generalului Santerre. Numaidecât garda luă arma, gratiile se închiseră, santinelele îşi pregătiră armele. Se auzi atunci în toată curtea un zgomot de fiare, de pietre şi de paşi care impresionară puternic pe Morand şi pe Geneviève, căci Maurice îi văzu pălind pe amândoi. — Câte măsuri pentru paza a trei femei! şopti Geneviève. — Da, spuse Morand, încercând să râdă. Dacă cei care încearcă să le scoată din închisoare ar fi în locul nostru şi ar vedea ce vedem noi, s-ar lăsa păgubaşi. — Într-adevăr, adăugă Geneviève, încep să cred că n-au să scape niciodată. — Şi eu sper să fie aşa, îi răspunse Maurice. Şi, aplecându-se, după ce rosti cuvintele de mai sus, peste rampa scării, spuse: — Atenţie, iată deţinutele. — Spune-mi cum le cheamă, pe fiecare în parte, căci eu nu le cunosc. — Primele două care urcă sunt cumnata şi fata văduvei Capet. Ultima, cea cu un căţeluş înaintea ei, e Maria-Antoaneta. Geneviève făcu un pas înainte. Dar Morand, în loc să le privească, dimpotrivă, se lipi de perete. Buzele lui erau livide şi mai pământii decât piatra turnului. Geneviève, în rochia albă şi cu ochii ei frumoşi, puri, părea un înger aşteptând pe cei întemniţaţi ca să le lumineze calea amară pe care-o străbăteau şi să le reverse în trecere un strop de bucurie în suflete. Doamna Elisabeth şi principesa trecură aruncând câte-o privire uimită asupra străinilor. Fără îndoială că celei dintâi îi trecu prin minte c-ar putea fi cei prevestiţi de semne, căci se întorsese iute spre principesă şi-i strânse mâna, lăsând să-i cadă batista pentru a o preveni pe regină. — Fii atentă, surioară, zise ea, mi-am scăpat batista. Şi urcă alături de tânăra prinţesă. Regina, al cărei gâfâit şi uşoară tuse seacă arătau că e bolnavă, se aplecă să ia batista ce-i căzuse la picioare, dar, mai prompt ca ea, căţeluşul o apucă şi alergă s-o ducă doamnei Elisabeth. Regina continuă aşadar să urce şi, după câteva trepte, se găsi în faţa Genevièvei, a lui Morand şi a tânărului municipal. — Oh! Flori! exclamă ea. De multă vreme n-am mai văzut. Ce frumos miros şi ce fericită sunteţi, doamnă, că aveţi flori. Iute, ca gândul ce se înfiripase la auzul acelor cuvinte dureroase, Geneviève întinse mâna să ofere reginei buchetul. Atunci Maria-Antoaneta înălţă capul, o privi, şi o roşeaţă imperceptibilă îi apăru pe fruntea lividă. Dar cu o mişcare firească şi cu obişnuinţa de-a asculta întocmai regulamentele, Maurice întinse mâna ca să oprească braţul Genevièvei. Regina şovăi o clipă, apoi, uitându-se la Maurice, recunoscu pe tânărul municipal care obişnuia să-i vorbească cu hotărâre, dar în acelaşi timp cu respect. — E interzis, domnule? întrebă ea. — Nu, nu, răspunse Maurice. Geneviève, poţi să oferi buchetul. — Oh! mulţumesc, mulţumesc, domnule! exclamă regina cu vie recunoştinţă. Şi, salutând-o pe Geneviève cu o bunăvoinţă plină de graţie, Maria-Antoaneta întinse o mâna slăbită şi alese la întâmplare o garoafă din grămada de flori. — Dar luaţi-le pe toate, doamnă, luaţi-le, spuse sfios Geneviève. — Nu, răspunse regina cu un surâs fermecător. Buchetul îl aveţi poate de la o fiinţă pe care o iubiţi, şi nu vreau să vă lipsesc. Geneviève se înroşi şi roşeaţă ei o făcu pe regină să zâmbească. — Hai, hai, cetăţeană Capet, spuse Agricola, trebuie să-ţi vezi de drum. Regina salută şi continuă să urce. Dar, înainte de-a dispărea, se întoarse încă o dată, şoptind: — Ce frumos miroase garoafa asta şi ce frumoasă e femeia aceea! — Nu m-a văzut, murmură Morand, care stând aproape în genunchi în penumbra coridorului nu atrăsese deloc privirile reginei. — Dar dumneata, dumneata ai văzut-o bine, nu-i aşa, Morand?, nu-i aşa, Geneviève? întrebă Maurice de două ori fericit, mai întâi pentru spectacolul pe care-l procurase prietenilor săi, şi apoi pentru plăcerea pe care i-o făcuse atât de lesne nenorocitei prizoniere. — Ah! da, da, răspunse Geneviève, am văzut-o bine, şi acuma, chiar de-aş trăi o sută de ani, am s-o văd întruna. — Şi cum îţi pare? — Tare frumoasă. — Şi dumneata, Morand? Morand îşi împreună mâinile fără să răspundă. — Ia spune-mi, o întrebă, în şoaptă şi râzând, Maurice pe Geneviève, nu cumva Morand e îndrăgostit de regină? Geneviève tresări, dar, revenindu-şi numaidecât, răspunse râzând şi ea: — Zău, aşa s-ar cam părea. — Ei vezi, Morand, nu-mi spui cum ţi s-a părut, stărui Maurice. — Mi s-a părut tare palidă, răspunse el. Maurice o luă iarăşi la braţ pe Geneviève şi o ajută să coboare spre curte. Pe scara întunecoasă, îi păru că Geneviève i-a sărutat mâna. — Ei na, făcu Maurice, ce înseamnă asta, Geneviève? — Asta înseamnă, Maurice, că n-am să uit niciodată că, pentru un capriciu al meu, ţi-am riscat capul. — Ei, făcu Maurice, asta e chiar exagerare curată, Geneviève. Ştii bine că recunoştinţa nu e sentimentul pe care-l doresc şi-l aştept de la dumneata. Geneviève îl strânse uşurel de braţ. Morand venea din urmă, poticnindu-se şi împiedicându-se. Au ajuns în curtea închisorii. Lorin veni să-i recunoască pe cei doi vizitatori şi-i scoase din închisoarea Temple. Dar, înainte de-a se despărţi de Maurice, Geneviève îi ceru să promită că a doua zi va veni să prânzească în vechea stradă Saint-Jacques.     Capitolul XXII SIMON CENZORUL   Maurice se întoarse la postul său cu inima plină de-o bucurie aproape divină. Acolo o găsi pe femeia lui Tison, plângând. — Dar ce ai, ce s-a întâmplat, măicuţă? o întrebă el. — Ce să am, sunt furioasă, răspunse gardianca. — Şi de ce? — Pentru că în lumea asta nu-i decât nedreptate pentru oamenii săraci. — Dar spune odată, ce e? — Dumneata eşti bogat, dumneata eşti burghez. Nu vii aici decât o singură zi şi ţi se îngăduie să fii vizitat de femei frumoase care dau buchete austriecei, şi eu care stau cuibărită aici, ca într-o poiată, tot timpul, mie mi se interzice s-o mai văd pe biata mea Sophie. Maurice îi luă mâna şi-i strecură o bancnotă de zece livre. — Iată, măicuţă Tison, îi spuse el, ţine, şi curaj! Ce Dumnezeu! Austriaca n-o trăi cât lumea. — O hârtie de zece livre, făcu gardianca, frumos din partea dumitale, dar mi-ar prii mai bine o hârtiuţă cu o şuviţă din părul bietei mele fete, învelit în ea. Femeia tocmai isprăvise de spus acestea, când Simon, care urca scara, îi auzi şi văzu gardianca strângând în buzunarul de la fustă bancnota pe care i-o dăduse Maurice. Să spunem în ce stare de spirit se afla Simon. Simon venea din curte, unde îl întâlnise pe Lorin. Între ei doi era, hotărât lucru, o mare antipatie. Antipatia lor era motivată nu atât de scena violentă pe care am înfăţişat-o mai înainte cititorului, cât de deosebirile dintre indivizi, izvor veşnic şi nepotolit al unor asemenea duşmănii sau porniri, care, deşi întru totul explicabile, sunt numite mistere. Simon era urât, Lorin era frumos; Simon era murdar, Lorin mirosea plăcut; Simon era republican fanfaron, Lorin era unul dintre patrioţii aceia înflăcăraţi care pentru Revoluţie au făcut numai sacrificii. Şi apoi, ca să revenim la încăierare, Simon simţea instinctiv că pumnul tânărului elegant, cu aceeaşi eleganţă ca şi cel al lui Maurice, i-ar fi acordat o pedeapsă demnă de un plebeu. Zărindu-l pe Lorin, Simon se oprise brusc în loc şi pălise. — Tot batalionul ăsta face de gardă? mormăi el. — Ei şi? răspunse un grenadir căruia îi displăcuse remarca Cred că e la fel de bun ca oricare altul. Simon scoase un creion din buzunarul carmaniolei şi se prefăcu că notează ceva pe o foaie de hârtie aproape la fel de neagră ca mâinile lui. — Ei na! făcu Lorin, aşadar ştii să scrii de când eşti preceptorul lui Capet. Ia priviţi, cetăţeni, pe cinstea mea, notează; iată pe Simon cenzorul. Şi un hohot de râs general se porni din rândul tineretului din Garda naţională, aproape toţi tineri cu carte, şi-l zăpăci pe nenorocitul de cârpaci. — Bine, bine, izbucni el scrâşnind din dinţi şi făcându-se alb de mânie, se spune că ai lăsat să intre străini în turn şi asta fără ştiinţa şi îngăduinţa Comunei. Am să-ţi închei proces-verbal cu ajutorul cetăţeanului municipal. — Cel puţin acela ştie să scrie, spuse Lorin, e Maurice, Maurice pumn de fier, îl cunoşti? Tocmai atunci Morand şi Geneviève ieşeau. Văzându-i, Simon se repezi în turn, chiar în clipa când, aşa cum spuneam, Maurice îi da femeii lui Tison bancnota de zece livre drept consolare. Maurice nu dădu atenţie mizerabilului aceluia, de care dealtfel se ferea ori de câte ori îi ieşea în cale, aşa cum te fereşti de-o reptilă veninoasă şi dezgustătoare. — Aha! făcu Simon către femeia lui Tison, care-şi ştergea ochii cu şorţul, vrei aşadar numaidecât să fii ghilotinată, cetăţeană? — Eu? izbucni femeia lui Tison. Taci din gură, eşti se vede nebun. — Cum! primeşti bani de la cetăţenii municipali ca să-i laşi să vâre aristocraţi la austriacă? — Haida de! doar sunt prietenii cetăţeanului municipal Maurice, unul dintre cei mai buni patrioţi care există. — Conspiratori, îţi spun eu. Dealtfel Comuna va fi informată şi va judeca singură. — Aşa, ai să mă denunţi, spion de poliţie? — Chiar aşa, afară doar dacă nu te vei denunţa tu singură. — Dar ce să denunţ? Ce vrei tu să denunţ? — Ceea ce s-a petrecut aici. — Dar nu s-a petrecut nimic.  — Unde şedeau aristocraţii? — Colo, pe scară.  — Când a urcat sus în turn văduva Capet? — Da. — Şi şi-au vorbit? — Şi-au spus două cuvinte. — Două cuvinte, vezi? Dealtfel aici miroase a aristocraţi. — Ce spui, miroase a garoafă. — Garoafă? De ce garoafă? — Pentru că cetăţeana avea un buchet care înmiresma. — Care cetăţeană? — Cea care se uita cum trece regina. — Ei vezi? Tu spui regină, femeie. Relaţiile tale cu aristocraţii au să te piardă. Ia te uită, pe ce am călcat? urmă Simon aplecându-se. — Ei, tocmai pe-o floare... spuse femeia lui Tison, pe-o garoafă. O fi căzut din mâinile cetăţenei Dixmer, când Maria-Antoaneta a luat una din buchetul ei. — Femeia Capet a luat o floare din buchetul celăţenei Dixmer? întrebă Simon. — Da, şi chiar eu i-am dat-o, auzi tu? spuse Maurice cu vocea ameninţătoare, după ce de câteva minute asculta dialogul de mai sus care îl neliniştea. — Bine, bine. Vedem noi ce se vede şi ştim noi ce se spune, mormăi Simon, care ţinea încă în mână garoafa zdrobită de piciorul lui mare. — Şi eu, urmă Maurice, ştiu un lucru şi-am să ţi-l spun pe şleau: tu n-ai ce căuta în turn, postul tău de călău e colo jos, lângă micul Capet, pe care astăzi totuşi n-ai să-l baţi, pentru că sunt aici şi-ţi interzic s-o faci. — A! ameninţi şi-mi spui călău! izbucni Simon zdrobind floarea între degete. Lasă, vedem noi dacă le e îngăduit aristocraţilor... Na, dar ce-i asta? — Ce? întrebă Maurice. — Ceea ce simt în garoafă, na! A! A! Şi sub ochii lui Maurice, uluit, Simon scoase din caliciul florii o hârtiuţă răsucită cu uimitoare grijă şi care fusese introdusă artistic în centrul petalelor dese. — Vai! exclamă şi Maurice la rândul său, ce să fie asta, Dumnezeule? — Avem să aflăm, avem să ştim, spuse Simon apropiindu-se de lucarnă. Ei! Amicul tău Lorin zice că nu ştiu să citesc. Ei bine, ai să vezi. Lorin îl calomniase pe Simon. El ştia să citească tipăriturile cu orice literă şi chiar scrisul de mână, când era de-o anumită mărime. Dar biletul era redactat cu o atare migală, încât Simon fu silit să recurgă la ochelari. Puse, aşadar, biletul pe lucarnă şi începu să scotocească prin buzunare, dar tocmai când era în toiul operaţiei, cetăţeanul Agricola deschise uşa de la camera vecină, care era în faţa ferestruicii şi curentul de aer care se făcu luă pe sus hârtia aceea uşoară ca o pană, aşa încât, când Simon, după o cercetare de-o clipă, îşi descoperi ochelarii şi, punându-i pe nas, se întoarse, zadarnic o mai căută: hârtia dispăruse. Simon scoase un urlet ca de fiară. — A fost o hârtie, strigă el, a fost o hârtie. Vai de tine, cetăţene municipal, căci hârtia va trebui să se găsească. Şi coborî în fugă, lăsându-l pe Maurice uluit. După zece minute, trei membri ai Comunei intrară în turn. Regina era încă pe terasă şi se dădu ordin să fie lăsată în cea mai deplină ignoranţă despre cele petrecute. Membrii Comunei cerură să fie duşi în faţa ei. Primul lucru care îi izbi fu garoafa roşie pe care ea o ţinea în mână. Se priviră uimiţi şi, apropiindu-se de ea, preşedintele delegaţiei îi spuse: — Daţi-ne floarea. Regina, care nu se aştepta la năpustirea aceea, tresări şi şovăi. — Daţi floarea, doamnă, interveni Maurice cuprins de teroare, vă rog. Regina întinse garoafa cerută. Preşedintele o luă şi se retrase, urmat de colegii lui, într-o încăpere vecină pentru a face percheziţia şi a încheia procesul-verbal. Floarea fu desfoiată: era goală. Maurice răsuflă uşurat. — Un moment, un moment, un moment, spuse unul dintre membri, miezul garoafei lipseşte, a fost scos. Alveola e goală, e-adevărat, dar în alveola asta cu siguranţă c-a fost introdus un bileţel. — Sunt gata, spuse Maurice, să vă dau toate explicaţiile necesare, dar, mai înainte de toate, cer să fiu arestat. — Luăm act de propunerea ta, spuse preşedintele, dar nu facem uz de ea. Eşti cunoscut ca un bun patriot, cetăţene Lindey. — Şi răspund cu viaţa pentru prietenii pe care am avut imprudenţa să-i aduc cu mine.   — Nu răspunde de nimeni, îl sfătui procurorul. Se auzi larmă mare prin curţi. Era Simon care, după ce căutase zadarnic bileţelul luat de vânt, se dusese să-l găsească pe Santerre, şi îi povestise tentativa de răpire a reginei cu toate adaosurile pe care putea să i le atribuie unei asemenea răpiri înflăcărarea închipuirii sale. Santerre alergă într-un suflet, închisoarea Temple fu încercuită şi garda schimbată, spre marea ciudă a lui Lorin care protesta împotriva unei atare ofense aduse batalionului său. — A! cârpaci afurisit, îi spuse el lui Simon, ameninţându-l cu sabia, ţie îţi datorez gluma asta, dar fii pe pace, ţi-o plătesc eu! — Mai curând cred că ai să plăteşti tu şi ceilalţi naţiunii, îi spuse cizmarul, frecându-şi mâinile. — Cetăţene Maurice, zise Santerre, ţine-te la dispoziţia Comunei, care-ţi va lua interogatoriul. — Sunt la ordinul dumitale, cetăţene comandant, dar am şi cerut să fiu arestat şi o cer încă. — Aşteaptă, aşteaptă, şopti perfid Simon, dacă ţii aşa de mult, o să încercăm să-ţi fim pe plac. Şi plecă s-o găsească pe femeia lui Tison.     Capitolul XXIII ZEIŢA RAŢIUNE   Toată ziua au scotocit prin curte, prin grădină şi prin împrejurimi, căutând hârtiuţa care pricinuise atâta zarvă şi care — nimeni nu se mai îndoia — ascundea un complot întreg. Au pus întrebări reginei, după ce o despărţiseră de cumnata şi de fiica ei, dar regina nu răspunse altceva decât că pe scară întâlnise o tânără cu un buchet şi că se mulţumise doar să ia o floare din buchet.  Şi că luase floarea cu consimţământul cetăţeanului municipal Maurice. N-avea nimic altceva de spus, ăsta era purul adevăr! Toate cele de mai sus fură repetate cuvânt cu cuvânt lui Maurice, când îi veni rândul, şi el sprijini mărturisirea reginei, ca fiind sinceră şi exactă. — Dar, întrebă preşedintele, a fost un complot, totuşi? — Cu neputinţă, răspunse Maurice. Eu însumi, luând prânzul la doamna Dixmer, i-am propus să-i arăt deţinuta, pe care n-o văzuse niciodată. Dar nu se fixase nici ziua şi nici modalitatea. — Dar şi-a luat flori, spuse preşedintele, buchetul acela fusese făcut dinainte? — Nici vorbă de-aşa ceva, eu i-am cumpărat florile de la o florăreasă care ne-a ieşit în cale să ni le ofere în colţul străzii Vieilles-Audriettes. — Dar florăreasă ţi-a înmânat buchetul? — Nu, cetăţene, eu l-am ales dintre zece sau douăsprezece. E drept că l-am ales pe cel mai frumos. — Dar s-ar fi putut strecura biletul în timpul drumului? — Cu neputinţă, cetăţene. Nici o clipă n-am scăpat-o din ochi pe doamna Dixmer şi ca să faci intervenţia de care vorbiţi dumneavoastră la fiecare floare, căci, luaţi aminte, după cele spuse de Simon, fiecare floare trebuia să ascundă un bilet asemănător, ar fi trebuit pe puţin o jumătate de zi. — Dar, în sfârşit, nu s-ar fi putut strecura printre florile acelea două bileţele gata pregătite? — În faţa mea deţinuta a luat o floare la întâmplare, după ce a refuzat buchetul întreg. — Atunci, după părerea ta, cetăţene Lindey, nu poate fi vorba de complot? — Ba da, e complot, răspunse Maurice, şi eu primul cred şi afirm aceasta; numai că nu de la prietenii mei porneşte complotul. Totuşi, deoarece naţiunea nu trebuie să fie expusă nici unei temeri, sunt gata să depun o cauţiune şi să mă constitui arestat. — Nici vorbă! răspunse Santerre, ce, aşa trebuie să procedăm cu oamenii încercaţi, ca tine? Dacă tu te constitui arestat ca să răspunzi de prietenii tăi, atunci mă constitui şi eu arestat ca să răspund de tine. Lucrul, aşa cum stă, e simplu, nu există nici un denunţ pozitiv, nu-i aşa? Nimeni n-are să ştie ce s-a petrecut. Să întărim paza, tu mai ales, şi vom ajunge să cunoaştem fondul lucrurilor, evitând publicitatea. — Mulţumesc, cetăţene comandant, spuse Maurice, dar am să-ţi răspund ceea ce dumneata mi-ai răspunde dacă ai fi în locul meu. Nu trebuie să ne mulţumim numai cu atât, ci trebuie să găsim florăreasa. — Florăreasa e departe, dar, fii pe pace, o vom căuta. Tu supraveghează-ţi prietenii, eu am să supraveghez curierul şi căile de comunicaţie ale închisorii. Nu se gândiseră la Simon, dar Simon îşi avea planul lui. Sosi la sfârşitul şedinţei pe care am înfăţişat-o, ca să întrebe ce ştiri mai erau, şi află despre decizia Comunei. — Aha! va să zică nu e nevoie decât de un denunţ în regulă, zise el, ca să pornim treaba; ei bine, aşteptaţi doar cinci minute, Şi-l şi aduc. — Ce e? întrebă preşedintele. — Ce să fie? răspunse cârpaciul, cetăţeana Tison are curajul să dea în vileag uneltirile tainice ale lui Maurice, partizanul aristocraţiei, şi ramificaţiile complotului unui alt făţarnic patriot dintre prietenii lui, pe nume Lorin. — Ia seama, Simon! Zelul tău faţă de naţiune poate că te împinge pe căi greşite, vezi să nu te piardă, spuse preşedintele: Maurice Lindey şi Hyacinthe Lorin sunt verificaţi. — Asta are să se vadă la tribunal, îi răspunse Simon. — Gândeşte-te bine, Simon, deschizi un proces scandalos pentru toţi patrioţii de încredere. — Scandalos sau ba, ce-mi pasă? Ce, adică eu mă tem de scandal? Măcar are să se ştie tot adevărul în privinţa celor ce trădează. — Aşadar, tu stărui în a face un denunţ în numele femeii lui Tison? — Ba chiar am să fac un denunţ, deseară, la cordilieri, şi am să te denunţ şi pe tine, cetăţene preşedinte, dacă nu vrei să-l vâri la arest pe trădătorul Maurice. — Ei bine, fie, spuse preşedintele, care, după obiceiul vremurilor acelora nenorocite, tremura în faţa celui ce striga mai tare. Bine, fie, îl vom aresta. În timp ce se luase hotărârea de mai sus împotriva lui, Maurice se întorsese la Temple unde îl aştepta un bilet astfel redactat:   „Garda noastră fiind în chip violent ridicată, n-am să pot, după toate probabilităţile, să te mai văd decât mâine dimineaţă. Vino să iei masa cu mine. Mâncând cu mine, ai să mă poţi pune la curent cu toate uneltirile şi conspiraţiile descoperite de meşterul Simon.   Se zice să Simon spune  Că răul tot de la o garoafă vine.  Eu rozei întrebări voi pune  Să văd ce crede despre tine.   Şi mâine, la rândul meu, am să-ţi spun ce-mi va fi răspuns Arthémise. Amicul tău, Lorin"   „Nimic nou", îi răspunse Maurice. „Dormi liniştit în noaptea asta şi mâine ia masa fără mine, dat fiind că, din pricina incidentelor din cursul zilei de azi, nu voi ieşi probabil din casă înaintea amiezii. Aş vrea să fiu zefirul ca să am dreptul de a-i da un sărut rozei de care vorbeşti. Îţi îngădui să-mi fluieri proza aşa cum îţi fluier eu versurile. Amicul tău, Maurice P.S. Cred, dealtfel, că aşa-zisa conspiraţie nu-i decât o falsă alarmă."   Lorin ieşise de fapt către ceasurile unsprezece, înaintea întregului său batalion, din pricina demersului brutal al cârpaciului. Se consolase de-o asemenea jignire cu un catren şi, aşa cum o spunea dealtfel în cele patru versuri, se duse la Arthémise. Arthémise fu încântată văzându-l pe Lorin. Vremea era minunată, după cum am spus. Fata făcu propunerea unei plimbări de-a lungul cheiurilor, care fu primită. Trecuseră prin faţa portului de cărbuni, discutând politică, Lorin povestind excluderea lui din Temple şi căutând să ghicească pricinile care o provocaseră, când, ajungând în dreptul străzii Barrès, zăriră amândoi o florăreasă care, ca şi ei, mergea pe malul drept al Senei. — A! cetăţene Lorin, zise Arthémise, sper că ai să-mi dai un buchet de flori. — Cum de nu! făcu Lorin, şi două dacă-ţi face plăcere. Grăbiră pasul ca s-o ajungă pe florăreasă, care şi ea îşi urma calea cu un pas tare grăbit. Ajungând la Podul Marie, fata se opri şi aplecându-se deasupra parapetului, îşi goli coşul de flori în albia fluviului. Florile împrăştiate se rotiră un moment în aer. Buchetele, mânate de greutate, căzură mai repede, apoi şi buchetele şi florile, plutind la suprafaţa apei, se lăsară duse de curent. — O! exclamă Arthémise, uitându-se la florăreasă care făcea un comerţ atât de straniu, mi se pare... chiar da... ba nu... ba da...vai! Ce bizar! Florăreasă puse un deget pe buze, de parc-ar fi rugat-o pe Arthémise să tacă, şi dispăru. — Ce e, zeiţă? întrebă Lorin. O cunoşti cumva pe muritoarea asta? — Nu, la început aşa crezusem... Dar cu siguranţă că m-am înşelat. — Totuşi, ţi-a făcut un semn, stărui Lorin. "De ce oare o fi florăreasă în dimineaţa asta?" se miră Arthémise, întrebându-se pe sine. — Ştii cine e? o întrebă iarăşi Lorin. — Da, răspunse Arthémise, e o florăreasă de la care cumpăr uneori. — În orice caz, ciudat fel de a-şi vinde marfa mai are florăreasă asta. Şi amândoi, după ce s-au uitat o ultimă oară la florile care ajunseseră sub pod şi care primiră un nou imbold de la vâltoarea apei ce trecea pe sub arcade, îşi continuară drumul spre Rapée, unde plănuiseră să ia masa împreună. Pentru moment incidentul nu avu nici o urmare. Numai că fiind oarecum ciudat şi având un caracter cam misterios, se întipări în imaginaţia poetică a lui Lorin. În timpul acesta denunţul femeii lui Tison, denunţ îndreptat împotriva lui Maurice şi a lui Lorin, stârnise vâlvă mare la clubul iacobinilor şi Maurice primise la Temple înştiinţarea din partea Comunei că libertatea îi era ameninţată de indignarea publică. Era un soi de invitaţie, făcută tânărului municipal, de-a se ascunde, dacă se ştia vinovat. Dar sigur de sine, Maurice rămase la Temple şi fu găsit la postul său când veniră să-l aresteze. Fu interogat numaidecât. Rămânând ferm în hotărârea de-a nu pune în cauză pe nici unul dintre prietenii lui, de care era sigur, Maurice, ce nu era omul care să se sacrifice în chip ridicol tăcând, ca eroii din romane, ceru să fie pusă în cauză florăreasa. Să fi fost ceasurile cinci seara când Lorin se întoarse la el acasă. Află în aceeaşi clipă de arestarea lui Maurice şi de cererea pe care acesta o făcuse. Florăreasa de pe Podul Marie, aruncând florile în Sena, îi veni numaidecât în minte şi avu o revelaţie subită. Florăreasa aceea ciudată, coincidenţa cartierelor, mărturisirea Arthémisei, făcută cu jumătate de gură, toate păreau că strigă de la sine că acolo stă explicaţia misterului a cărui dezvăluire o cerea Maurice. Ţâşni din camera sa, coborî cele patru etaje de parc-ar fi avut aripi şi alergă la zeiţa Raţiune care broda nişte stele de aur pe o rochie de voal albastru. Era rochia ei de zeiţă. — Gata cu stelele, draga mea, exclamă Lorin. Azi-dimineaţă l-au arestat pe Maurice şi probabil şi eu voi fi arestat în seara asta. — Maurice, arestat? — Ei! Doamne-Dumnezeule, da. În timpurile pe care le trăim nimic mai obişnuit decât marile evenimente. Nu le mai luăm în seamă pentru că vin cu grămada, asta e tot. Or, toate aceste mari evenimente răsar din nişte fleacuri. Să nu neglijăm, aşadar, fleacurile. Cine e florăreasa pe care am înlâinit-o azi-dimineaţă, scumpa mea? Arthémise tresări. — Care florăreasă? — Ei drăcie! cea care-şi arunca cu atâta dărnicie florile în Sena. — Ah! Doamne! exclamă Arthémise, e atât de gravă fapta asta de revii asupra ei cu atâta stăruinţă. — E atât de gravă, draga mea, încât te rog să-rni răspunzi numaidecât la întrebare. — Dragul meu, nu pot. — Zeiţă, nimic nu ţi-e cu neputinţă! — Mi-am dat cuvântul de onoare să păstrez tăcerea! — Şi eu mi-am dat cuvântul de onoare că te voi face să vorbeşti. — Dar de ce stărui atât de mult? — Pentru că... fir-ar să fie! pentru ca să nu i se taie gâtul lui Maurice. — Doamne! Maurice ghilotinat! izbucni tânăra zeiţă speriată. — Fără să mai vorbim şi de mine, care, într-adevăr, nu mai cutez să fiu sigur că am să rămân cu capul pe umeri. — Vai! nu, nu, izbucni Arthémise, ar însemna să ne ducem fără doar şi poate la pierzanie. În aceeaşi clipă, îndatoritorul lui Lorin dădu năvală în camera Arthémisei. — Vai! cetăţene, exclamă el, fugi, ascunde-te. — Dar de ce? întrebă Lorin. — Pentru că jandarmii au venit la tine acasă, şi, în vreme ce spărgeau uşa, am izbutit să trec peste acoperiş în casa vecină si să alerg ca să te previn. Arthémise scoase un strigăt teribil, îl iubea cu adevărat pe Lorin. — Arthémise, spuse Lorin, aşezându-se, pui oare viaţa unei florărese în cumpănă cu aceea al lui Maurice şi a iubitului tău? Dacă aşa stau lucrurile, îţi spun pe faţă că încetez de-a te mai socoti zeiţa Raţiune şi te proclam zeiţa Prostie. — Biată Héloïse! izbucni fosta dansatoare de la Operă, nu-i vina mea dacă te trădez! — Bine, bine! draga mea, spuse Lorin punând o hârtie în faţa Arthémisei. M-ai răsplătit, dăruindu-mi numele de botez, dă-mi acuma numele de familie şi adresa. — Vai! să-l scriu? Niciodată! niciodată! strigă Arthémise. Să ţi-l spun, fie! — Atunci spune-l şi poţi fi sigură că n-am să-l uit. Şi Arthémise prin viu grai îi dădu lui Lorin numele şi adresa falsei florărese. Se numea Héloïse Tison şi locuia în strada Nonandières 24. Aflând numele, Lorin scoase un strigăt şi alergă cât îl ţineau picioarele. N-ajunsese încă la capătul străzii când o scrisoare sosi pe adresa Arthémisei:   „Nici o vorbă în privinţa mea, dragă prietenă, aflarea numelui meu m-ar duce la pieire sigur... Aşteaptă până mâine ca să-mi spui numele, fiindcă deseară părăsesc Parisul. A ta, Héloïse"   — Vai! Doamne! exclamă viitoarea zeiţă, dac-aş fi putut ghici, aş fi aşteptat până mâine. Şi se repezi spre fereastră ca să-l cheme înapoi pe Lorin, de mai era timp. Dar el dispăruse.     Capitolul-XXIV MAMA ŞI FIICA   V-am spus mai înainte că în câteva ore vestea evenimentului cu pricina se răspândise în tot Parisul. Într-adevăr, în epoca aceea se comiteau indiscreţii destul de uşor de înţeles din partea unui guvern a cărui politică se înfiripa şi se destrăma în stradă. Zarva pătrunse, aşadar, groaznică şi ameninţătoare, şi în vechea stradă Saint-Jacques şi, după două ceasuri de la arestarea lui Maurice, se şi aflase vestea. Datorită sârguinţei lui Simon, toate amănuntele complotului ţâşniseră ca din puşcă, trecând dincolo de zidurile închisorii. Numai că adevărul ajunsese într-o oarecare măsură alterat la meşterul tăbăcar, dat fiind că fiecare, prin gura căruia trecuse, punea câte-o înfloritură. Era vorba, se spunea, de-o floare otrăvită ce fusese strecurată reginei şi cu ajutorul căreia austriaca trebuia să-şi adoarmă santinelele ca să iasă din Temple. Mai mult încă, la zvonurile de mai sus se mai adăugaseră bănuielile în privinţa devotamentului batalionului concediat în ajun de Santerre. Aşa că se adunaseră mai multe victime, destinate urii poporului. Dar cei din vechea stradă Saint-Jacques nu se puteau nicidecum înşela, cum era şi firesc, în privinţa celor întâmplate, şi Morand pe de-o parte, Dixmer pe de alta ieşiră numaidecât, lăsând-o pe Geneviève pradă celei mai cumplite disperări. Într-adevăr, de i s-ar fi întâmplat vreo nenorocire lui Maurice, numai Geneviève era pricina nenoricirii aceleia. Ea cu mâna ei îl vârâse pe tânărul orb în temniţa în care zăcea închis şi de unde, după toate probabilităţile, n-avea să mai iasă decât ca să urce pe eşafod. Dar, în orice caz, Maurice nu va plăti cu capul faptul că s-a supus orbeşte capriciului Genevièvei. Dacă Maurice ar fi să fie condamnat, Geneviève se va duce singură să se învinovăţească şi să mărturisească totul. Şi-ar fi luat toată răspunderea asupra ei şi, bineînţeles, cu preţul vieţii sale l-ar fi salvat pe Maurice. Geneviève, îl loc să se cutremure la gândul c-ar muri pentru Maurice, dimpotrivă găsea în el o fericire amară. Îl iubea pe tânărul republican, îl iubea mai mult chiar decât s-ar fi cuvenit unei femei care nu mai era liberă. Pentru ea era un mijloc de-a reda cerului sufletul ei curat, fără nici o umbră, aşa cum îl primise de la el. Ieşind din casă, Morand şi Dixmer se despărţiră. Dixmer se îndreptă către strada Corderie, iar Morand alergă spre strada Nonandières. Ajungând la capătul Podului Marie, Morand zări o gloată de gură-cască şi de curioşi care se înghesuiau la Paris în timpul unui eveniment sau după desfăşurarea lui, chiar pe locul cu pricina, aşa cum stau corbii pe un câmp de bătălie. Văzându-i, Morand se opri, nu se mai putu ţine pe picioare şi fu silit să se sprijine de parapetul podului. În sfârşit, după câteva secunde, îşi recapătă puterea aceea miraculoasă pe care o avea în împrejurări grele, se strecură printre grupurile de curioşi, întrebă şi află că, de-abia cu zece minute mai înainte, fusese ridicată din strada Nonandières numărul 24 o fată vinovată bineînţeles de crima de care era învinuită, deoarece fusese surprinsă făcându-şi bagajele. Morand căută să afle clubul în care biata fată trebuia să fie interogată. Află că fusese dusă în faţa secţiei principale şi se prezentă acolo numaidecât. Clubul era plin ochi. Totuşi, slujindu-se de coate şi de pumni, Morand reuşi să se strecoare într-o tribună. Primul lucru pe care-l zări fu statura înaltă, figura nobilă şi expresia plină de dispreţ a lui Maurice, stând în picioare pe banca acuzaţilor şi strivindu-l cu privirile pe Simon, care vorbea plin de emfază. — Da, cetăţeni, striga Simon, da, cetăţeana Tison îi acuză pe cetăţeanul Lindey şi pe cetăţeanul Lorin. Cetăţeanul Lindey tot spune de-o florăreasă pe care vrea să dea vina. Dar, vă spun dinainte, florăreasa nu e de găsit şi nici nu va fi. Aici e un complot urzit de-o societate de aristocraţi care dau vina unii pe alţii ca nişte laşi ce sunt. Aţi văzut dealtfel că cetăţeanul Lorin a şters-o de-acasă când s-au dus să-l ridice. Ei bine, nici el nu mai e de găsit, ca şi florăreasa. — Ai minţit, Simon, se auzi o voce furioasă, el e de găsit, iată-l. Şi Lorin năvăli în sală. — Faceţi-mi loc! strigă el, îmbrâncind spectatorii. Loc! Şi se duse să se aşeze alături de Maurice. Intrarea lui Lorin, petrecută cât se poate de firesc, fără fasoane, fără emfază, ci cu toată francheţea şi vigoarea inerente firii tânărului revoluţionar, pricinui cea mai profundă impresie şi cea mai puternică senzaţie asupra tribunelor care se apucară să bată din palme şi să strige bravo! Maurice se mulţumi să surâdă şi să întindă mâna prietenului său, de parcă-şi spusese lui însuşi: „Sunt sigur că n-am să stau multă vreme singur pe banca acuzaţilor." Spectatorii priveau cu un interes vizibil pe cei doi tineri chipeşi, pe care, ca un demon invidios pe tinereţe şi pe frumuseţe, îi acuza ticălosul de cârpaci de la Temple. Simon îşi dădu seama de proasta impresie care începea să-l împresoare. Atunci se hotărî să dea lovitura de graţie. — Cetăţeni, urlă el, cer ca nobila şi mărinimoasa cetăţeana Tison să fie ascultată, cer ca ea însăşi să ia cuvântul şi să acuze. — Cetăţeni, spuse Lorin, cer ca mai înainte să fie ascultată tânăra care tocmai a fost arestată şi care, fără îndoială, va fi adusă în faţa voastră. — Nu, protestă Simon, trebuie să fie iarăşi vreun martor mincinos, vreun partizan de-al aristocraţilor; dealtminteri, cetăţeana Tison arde de nerăbdare să lămurească justiţia. În timpul acesta, Lorin vorbea cu Maurice. — Da, strigară cei din tribune, da, depoziţia femeii lui Tison, da, da, să depună mărturie! — Cetăţeana Tison e în sală? întrebă preşedintele. — Fără îndoială că e, exclamă Simon. Cetăţeana Tison, spune că eşti aici. — Iată-mă, cetăţene preşedinte, spuse gardianca. Dar, dacă depun mărturie, aveţi să-mi daţi fiica? — Fiica ta n-are ce căuta în afacerea care ne interesează, spuse preşedintele. Mai întâi depune-ţi mărturia şi pe urmă fă cerere către Comună ca să-ţi dea înapoi copila. — Ai înţeles? cetăţeanul preşedinte îţi porunceşte să depui mărturia, strigă Simon; hai, depune-o numaidecât. — O clipă, spuse preşedintele, întorcându-se spre Maurice, uimit de liniştea acelui om, de obicei atât de aprig, o clipă! Cetăţene municipal, n-ai nimic de obiectat înainte? — Nu, cetăţene preşedinte, decât că înainte de-a face laş şi trădător pe un om ca mine, Simon ar fi trebuit să aştepte să fie mai bine informat. — Tu spui, tu spui? repetă Simon cu tonul acela batjocoritor al omului din popor, atât de caracteristic plebei pariziene. — Eu spun, Simon, urmă Maurice mai mult cu tristeţe decât cu mânie, că vei fi crud pedepsit acuşi, când ai să vezi ce se întâmplă.   Şi ce are să se întâmple? întrebă Simon. — Cetăţene preşedinte, continuă Maurice, fără să răspundă dezgustătorului său acuzator, mă alătur prietenului meu Lorin, rugându-te ca fata care a fost arestată să fie ascultată înainte de-a i se da cuvântul acestei biete femei, căreia, fără îndoială, i s-a dictat depoziţia. — Auzi tu, cetăţeană, strigă Simon, auzi tu? Ei spun că eşti martor mincinos. — Eu, martor mincinos? spuse nevasta lui Tison. Ei! lasă, c-ai să vezi tu, aşteaptă numai, aşteptă! — Cetăţene, interveni Maurice, ordonă nenorocitei acesteia să tacă. — A! ţi-e frică, strigă Simon, ţi-e frică! Cetăţene preşedinte, pretind să fie ascultată cetăţeana Tison. — Da, da, să fie ascultată! strigară tribunele. — Linişte! strigă şi preşedintele. Iată că se întoarce Comuna. În clipa aceea se auzi afară un vehicul care mergea, însoţit de larmă mare de arme şi urlete. Neliniştit, Simon se întoarse spre uşă. — Pleacă de la tribună, îi spuse preşedintele, nu mai ai cuvântul. Simon coborî. În acelaşi moment, intrară jandarmii, cu o droaie de curioşi, evacuaţi puţin după aceea, şi o femeie fu împinsă către completul tribunalului. — E ea? întrebă Lorin pe Maurice. — Da, da, ea e, răspunse acesta. Vai! nenorocita, e pierdută! — Florăreasa, florăreasa! se şoptea în rândurile tribunelor frământate de curiozitate, e florăreasa. — Înainte de orice, cer audierea femeii lui Tison, urlă cizmarul. I-ai ordonat să depună mărturie, cetăţene preşedinte, şi vezi bine că n-o depune! Femeia lui Tison fu chemată şi începu să debiteze un denunţ înspăimântător, plin de amănunte. După părerea ei, florăreasa era vinovată, ce-i drept, dar Maurice şi Lorin erau complicii ei. Denunţul stârni un efect vizibil asupra publicului. În timpul acesta Simon triumfa. — Jandarmi, aduceţi florăreasa, strigă preşedintele. — Vai, e înfiorător! şopti Morand, acoperindu-şi faţa cu amândouă mâinile. Florăreasa fu chemată şi se aşeză în partea de jos a tribunei, în faţa femeii lui Tison, a cărei mărturie o învinuia de crima capitală. Abia atunci îşi ridică vălul de pe faţă. — Héloïse! exclamă femeia lui Tison, fiica mea... tu aici... — Da, mamă, răspunse blând tânăra acuzată. — Dar de ce stai între doi jandarmi? — Pentru că sunt acuzată, mamă. — Tu?... acuzată? izbucni femeia lui Tison îngrozită, şi de cine? — De dumneata, mamă. O tăcere înfricoşătoare, o tăcere de moarte se aşternu dintr-o dată peste mulţimea gălăgioasă şi sentimentul dureros, insuflat de-o asemenea scenă oribilă, copleşi inimile tuturor. Fiică-sa! şopteau voci încete, ce parcă veneau din depărtare, fiică-sa, nenorocita! Maurice şi Lorin priveau pe acuzatoare şi pe acuzată cu un simţământ de milă profundă şi durere plină de respect. Simon, nerăbdător să asiste la sfârşitul episodului în care nădăjduia să-i vadă compromişi pe Maurice şi pe Lorin, încerca acum să se ferească de privirile femeii lui Tison, care rotea în jur priviri rătăcite. — Cum te numeşti, cetăţeană? o întrebă preşedintele, mişcat şi el, pe tânăra calmă şi resemnată. — Héloïse Tison, cetăţene. — Câţi ani ai? — Nouăsprezece. — Unde locuieşti? — În strada Nonandières, numărul 24. — Tu i-ai vândut cetăţeanului municipal Lindey, pe care iată-l aici pe bancă, un buchet de garoafe, astăzi-dimineaţă? Fiica lui Tison se întoarse către Maurice şi după ce îl privi, spuse: — Da, cetăţene, eu. Femeia lui Tison îşi privea fiica cu ochii holbaţi de spaimă. — Ştiai că fiecare garoafă purta câte un bilet adresat văduvei Capet? — Da, ştiam, răspunse acuzata. Un freamăt de groază şi de admiraţie se ridică din sală. — De ce i-ai oferit garoafele acelea cetăţeanului Maurice? — Pentru că l-am văzut purtând eşarfa municipală şi bănuiam că se duce la închisoarea Temple. — Cine-ţi sunt complicii? — Nu am nici unul. — Cum! Ai făcut complotul singură? — Dacă îi spuneţi complot, da, l-am făcut singură. — Dar cetăţeanul Maurice ştia...? — Că florile aveau înăuntru bilete? — Da. — Cetăţeanul Maurice e cetăţean municipal. Cetăţeanul Maurice o putea vedea pe regină între patru ochi la orice oră din zi şi din noapte. Cetăţeanul Maurice, dacă ar fi avut ceva de spus reginei, nu avea nevoie să-i scrie, deoarece putea să-i vorbească. — Şi tu nu-l cunoşteai pe cetăţeanul Maurice? — Îl văzusem venind la închisoare pe vremea în care stăteam cu biata mama, dar nu-l cunoşteam altfel decât din vedere! — Vezi, mizerabile! izbucni Lorin, ameninţând cu pumnul pe Simon, care, plecând capul în jos, încremenit de întorsătura pe care-o luau lucrurile, încerca să se strecoare, fără să fi zărit. Vezi ce-ai făcut? Toate privirile se întoarseră către Simon cu un sentiment de îndreptăţită indignare. Preşedintele continuă: — Deoarece tu ai înmânat buchetul, deoarece tu ştiai că în fiecare floare se află o hârtie, tu trebuia să ştii şi ceea ce sta scris pe hârtie! Fără îndoială că ştiu! — Ei bine, atunci, spune-ne, ce era pe hârtie? — Cetăţene, spuse fata cu hotărâre, am spus tot ceea ce puteam şi mai cu seamă ceea ce voiam să spun. — Aşadar, refuzi să răspunzi? — Da. — Ştii la ce te expui? — Da. — Ai poate speranţă în tinereţea şi frumuseţea ta? — N-am speranţă decât în Dumnezeu. — Cetăţene Maurice Lindey, spuse preşedintele, cetăţene Hyacinthe Lorin, amândoi sunteţi liberi. Comuna ia act de nevinovăţia voastră şi vă recunoaşte meritele de buni cetăţeni. Jandarmi, duceţi-o pe cetăţeana Héloïse la închisoarea secţiei. La vorbele de mai sus, femeia lui Tison păru că se deşteaptă, scoase un strigăt înspăimântător şi voi să se repeadă să-şi mai îmbrăţişeze o dată fiica, dar jandarmii o împiedicară. — Te ierţi mamă, strigă fata în timp ce era dusă. Femeia lui Tison dădu drumul unui răcnet sălbatic şi se prăbuşi ca moartă. — Nobilă fiică! şopti Morand copleşit de-o emoţie dureroasă.     Capitolul XXV BILETUL   Ca urmare a întâmplărilor pe care vi le-am povestit, un ultim episod s-a mai adăugat ca să întregească drama care începuse să se desfăşoare, cu sumbrele ei peripeţii. Femeia lui Tison, zdrobită de cele ce se întâmplaseră, căci până şi crima involuntară are în sine un conţinut odios, şi nu există crimă mai mare decât cea a unei mame care-şi omoară copilul, fie chiar dintr-un exces de zel patriotic, femeia lui Tison, spuneam, după ce zăcuse o bucată de vreme într-o neclintire desavârşită, înălţă capul, privi în juru-i rătăcită şi, văzându-se singură, scoase un strigăt şi se repezi spre uşă. La uşă, câţiva curioşi, mai pătimaşi decât ceilalţi, stăteau încă în grup. Se dădură în lături când o văzură, arătând-o cu degetul şi zicând: — Vedeţi femeia aceea? Şi-a denunţat fiica. Femeia lui Tison scoase iar un strigăt de disperare şi se năpusti înspre închisoarea Temple. Dar, abia dacă străbătuse a treia parte din strada Michel-le-Comte, când un bărbat îi ieşi în cale şi-i opri trecerea, ascunzându-şi faţa în mantia cu care era îmbrăcat. — Eşti mulţumită, îi spuse el, ţi-ai ucis copila. — Mi-am ucis copila? Ucis copila? izbucni sărmana mamă. Nu, nu e cu putinţă. — Totuşi aşa e, căci fiică-ta e arestată. Şi unde au dus-o? — La închisoarea Conciergerie, de unde va pleca la tribunalul revoluţionar, şi doar ştii bine ce se întâmplă cu cei care ajung acolo. — Dă-te la o parte, spuse nevasta lui Tison, şi lasă-mă să trec. — Unde te duci? — La închisoarea Conciergerie. — Ce să faci acolo? — S-o mai văd. — N-au să te lase să intri. — Au să mă lase măcar să mă culc pe pragul porţii, să stau şi să dorm acolo. N-am să mă mişc de-acolo până ce va ieşi şi-am s-o mai văd măcar o dată. — Dar dacă cineva ţi-ar făgădui că-ţi dă fata înapoi? — Ce spui? — Te întreb, dacă un om îţi făgăduieşte să-ţi dea fata înapoi, ai face tot ce omul acela ţi-ar cere să faci? — Orice pentru fiica mea! Orice pentru Héloïse! exclamă femeia, răsucindu-şi braţele de disperare. Orice, orice, orice! — Ascultă, urmă necunoscutul, Dumnezeu te-a pedepsit. — Şi de ce? — De chinurile prin care ai torturat o sărmană mamă ca şi tine. — De cine vorbeşti? Ce vrei să spui? — Prin pârile şi sălbăticiile tale, adeseori ai adus arestata la doi paşi de deznădejdea către care te îndrepţi tu însăţi în clipa de faţă. Dumnezeu te pedepseşte ducându-ţi la moarte fiica pe care o iubeşti atât de mult. — Ai spus că este un om care ar putea-o salva. Unde-i omul acela? ce vrea? cât vrea? — Omul acela vrea să pui capăt persecuţiilor reginei, să-i ceri iertare pentru toate ofensele pe care i le-ai adus, şi dacă bagi de seamă că femeia asta, şi ea o mamă care suferă, care plânge şi care e pradă deznădejdii, prin cine ştie în ce împrejurare imposibilă, printr-o minune cerească, este pe punctul de-a evada, tu s-o ajuţi din toate puterile în loc să te împotriveşti fugii sale. — Ascultă, cetăţene, spuse femeia lui Tison, omul acela eşti tu, nu-i aşa? — Ei şi? — Tu îmi făgăduieşti să-mi salvezi fiica? Necunoscutul tăcu. — Mi-o făgăduieşti? Îţi dai cuvântul? Mi-o juri? Răspunde. — Ascultă. Ca să-ţi salvez copila voi face tot ce poate face un om ca să salveze o femeie. — N-o poate salva! izbucni femeia lui Tison gemând, n-o poate salva. Minţea când făgăduia c-are s-o salveze. — Fă tu tot ceea ce poţi pentru regină şi eu am să fac tot ceea ce pot pentru fiica ta. — Ce-mi pasă mie de regină? E şi ea o mamă care are o fată, asta-i tot. Dar de-i vorba de tăiat gâtul cuiva, nu fiică-si, ci ei are să i-l taie. Să-mi taie şi mie gâtul şi să-mi salveze copila. N-au decât să mă ducă la ghilotină, dar cu condiţia să nu i se clatine nici un singur fir de păr din cap, şi sunt gata să mă duc la ghilotină cântând:   Ah! tot aşa, tot aşa, Cu aristocraţii la spânzurătoare...   Şi femeia lui Tison se apucă să cânte cu un glas înfiorător. Pe urmă, dintr-o dată, se opri din cântat cu un hohot de râs, cât o ţinea gura. Bărbatul în mantie păru înspăimântat de un asemenea început de nebunie şi se trase un pas îndărăt. — Doar n-ai să pleci aşa, spuse femeia lui Tison, disperată, apucându-l de mantie. Doar n-ai venit să spui unei mame: „Fă aşa şi-ţi salvez copila", ca după aceea să-i spui: „Poate că da." Ai s-o salvezi? — Da. — Când? — În ziua când o vor duce de la închisoarea Conciergerie la eşafod. — De ce atâta aşteptare? De ce nu la noapte, deseară, numaidecât? — Pentru că nu pot. — Aha! vezi bine, izbucni femeia lui Tison, vezi bine că nu poţi. Dar, eu, eu pot. — Ce poţi tu? — Pot s-o persecut pe arestată, cum îi spui tu, pot s-o supraveghez pe regină, cum zici tu, aristocrat ce eşti, pot să intru la orice oră, ziua şi noaptea, în închisoare şi aşa am să şi fac. Cât despre fuga ei din închisoare, asta să vedem. Ah! da, să vedem dacă trebuie să scape din închisoare, câtă vreme nimeni nu vrea să-mi salveze fata. Dinte pentru dinte, vrei aşa? Doamna Veto a fost regină, ştiu eu atâta lucru, Héloïse Tison nu-i decât o biată fată, o ştiu şi pe-asta, dar la ghilotină suntem cu toţii egali. — Ei bine, fie! spuse omul cu mantie; salveaz-o şi o salvez şi eu. — Jură. — Jur.  — Pe ce?  — Pe ce vrei tu. — Ai o fată?  — Nu. — Ei bine! făcu femeia lui Tison, lăsând să-i cadă amândouă braţele cu un gest de descurajare; atunci pe ce vrei să juri?  — Ascultă, jur pe Dumnezeu. — Na! exclamă femeia lui Tison, doar ştii că l-au dărâmat pe cel vechi şi că n-am pus unul nou în loc. — Îţi jur pe mormântul tatălui meu. — Să nu juri pe morminte, asta aduce nenorocire... Vai! Doamne, Doamne! când mă gândesc că poate peste trei zile şi eu voi jura pe mormântul copilei mele! Copila mea! Biata mea Héloïse! strigă atât de tare nevasta lui Tison, încât la glasul ei, şi-aşa pătrunzător, mai multe ferestre se deschiseră. Văzând ferestrele deschizându-se, un alt bărbat se desprinse parcă de lângă zid şi se îndreptă către cel dintâi. — Nu e nimic de făcut cu femeia asta, spuse primul celui de-al doilea, e nebună. — Nu, e mamă, zise acesta. Şi porni împreună cu însoţitorul său. Văzându-i că se depărtează, femeia lui Tison păru că-şi vine în fire. — Unde vă duceţi? strigă ea. Vă duceţi s-o salvaţi pe Héloïse? Aşteptaţi-mă atunci, merg şi eu cu voi. Aşteptaţi-mă, hai, aşteptaţi-mă! Şi sărmana mamă se luă după ei, urlând. Dar, la primul colţ de stradă, le pierdu urma. Şi nemaiştiind încotro s-o apuce, rămase o clipă locului, nehotărâtă, uitându-se în toate părţile. Văzându-se singură în puterea nopţii şi în taina tăcerii, cele două simboluri ale morţii, scoase un strigăt sfâşietor şi căzu pe caldarâm, pierzându-şi cunoştinţa. Bătură ceasurile zece. În timpul acesta, pe când bătăile aceleiaşi ore răsunau şi de la orologiul închisorii, regina şedea, în camera pe care o ştim, lângă o lampă ce fila, între cumnata şi fiica ei, ferită de privirile cetăţenilor municipali de către principesă, pe care se făcea c-o sărută; dar, în acelaşi timp, recitea un bileţel scris pe cea mai subţire hârtiuţă ce se putea găsi, cu o scriere atât de fină că abia mai aveau putere ochii ei arşi de lacrimi să-i descifreze literele. Bileţelul cuprindea cele ce urmează:   „Marţi, cereţi să coborâţi în grădină, îngăduinţă pe care o veţi primi fără nici o greutate, deoarece s-a dat ordin sau se va da ordin să vi se acorde asemenea favoare de îndată ce o veţi cere. După ce veţi fi făcut trei sau patru ocoluri, faceţi-vă că sunteţi obosită, apropiaţi-vă de cantină şi cereţi femeii Plumeau îngăduinţa de-a vă aşeza la ea. Acolo după câteva clipe, simulaţi că vi se face rău şi că leşinaţi. Atunci se vor închide uşile pentru a vi se putea aduce ajutor şi veţi rămâne cu doamna Elisabeth şi cu alteţa-sa regală. Numaidecât chepengul de la pivniţă se va deschide. Repeziţi-vă dimpreună cu fiica şi cumnata domniei-voastre prin deschizătură şi sunteţi salvate toate trei."   — Doamne-Dumnezeule! exclamă principesa, soarta noastră nenorocită să se fi săturat oare de noi? — Sau poate că biletul acesta nu-i decât o cursă? se întrebă doamna Elisabeth. — Nu, nu, răspunse regina, scrisul ăsta totdeauna mi-a dezvăluit prezenţa unui prieten tainic, dar foarte viteaz şi foarte credincios. — E scrisul cavalerului? întrebă principesa. — Chiar al lui, răspunse regina. Doamna Elisabeth împreună mâinile.  — Să recitim biletul, fiecare în parte, foarte-ncet, urmă regina, aşa încât dacă una dintre noi ar uita vreun lucru, cealaltă să-şi aducă aminte. Şi toate trei recitiră biletul. Dar, tocmai când isprăveau de citit, auziră uşa camerei deschizându-se. Cele două principese se întoarseră, regina rămase aşa cum se găsea, numai că duse cu un gest aproape imperceptibil biletul în păr şi şi-l strecură în pieptănătură. Cel care deschisese uşa era un cetăţean municipal. — Ce doreşti, domnule? întrebară într-un glas doamna Elisabeth şi principesa. — Hm! făcu municipalul, îmi pare că vă culcaţi cam târziu în seara asta... — A apărut o nouă hotărâre a Comunei, întrebă regina, întorcându-se cu obişnuitu-i aer de demnitate, prin care se stabileşte la ce ceas trebuie să mă urc în pat? — Nu, cetăţeană, răspunse municipalul, dar dacă e nevoie, se va face una. — Până atunci, domnule, urmă Maria-Antoaneta, respectă, dacă nu camera unei regine, măcar pe cea a unei femei. — Ia te uită, mormăi municipalul, aristocraţii ăştia vorbesc încă de parc-ar fi cine ştie ce de capul lor. Dar până una-alta, dominat de demnitatea aceea trufaşă în vremea prosperităţii, dar pe care cei trei ani de suferinţă o făcuseră stăpânită, municipalul se retrase. După câteva clipe, lampa se stinse şi, ca de obicei, cele trei femei se dezbrăcară folosind întunericul drept perdea pentru decenţa lor. A doua zi, la ceasurile nouă dimineaţa, regina, după ce a recitit bileţelul ascuns din ajun în faldurile draperiilor de la patul ei, ca nu cumva să se abată întrucâtva de la directivele ce erau cuprinse în el, după ce l-a rupt şi l-a prefăcut în bucăţele aproape minuscule, se îmbrăcă după perdelele din încăperea ei şi, deşteptându-şi cumnata, se duse la fiica ei. După câteva clipe, ieşi şi chemă cetăţenii municipali ce făceau de gardă. — Ce doriţi, cetăţeană? întrebă unul dintre ei, ivindu-se în cadrul uşii, în vreme ce celălalt nici nu se sinchisea să se scoale de la micul dejun, ca să răspundă chemării regale. — Domnule, răspunse Maria-Anioaneta, vin acuma din camera fiicei mele şi biata copilă este grav bolnavă. Picioarele-i sunt umflate şi o dor, căci se mişcă prea puţin. Or, dumneavoastră ştiţi, domnule, că eu sunt cea care am condamnat-o la această lipsă de mişcare. Eram autorizată să cobor şi să mă plimb în grădină, dar fiind silită să trec prin faţa camerei în care locuia soţul meu pe când încă mai trăia, la vederea acelei uşi mi s-a strâns inima şi m-au părăsit puterile, aşa că m-am urcat înapoi în cameră, mărginindu-mă numai la plimbarea de pe terasă. Acum plimbarea asta e insuficientă pentru sănătatea bietei mele copile. Vă rog, aşadar, cetăţene municipal, să cereţi în numele generalului Santerre îngăduinţa de-a mă folosi de libertatea ce-mi fusese acoradă. V-aş rămâne recunoscătoare. Regina rostise cuvintele de mai sus cu un glas atât de dulce, dar atât de demn în acelaşi timp, ocolise cu atâta dibăcie orice soi de calificativ care ar fi putu jigni îngâmfarea republicană a interlocutorului ei, încât acesta, care se înfăţişase cu boneta pe cap, cum era dealtfel obiceiul celor mai mulţi dintre oamenii de felul lui, ridică puţin câte puţin boneta-i roşie de pe cap şi când ea termină de vorbit, o salută, spunându-i: — Fiţi liniştită, doamnă, vom cere cetăţeanului general îngăduinţa pe care o solicitaţi. Pe urmă, retrăgându-se, repetă, de parcă ar fi vrut să se convingă că ceda etichetei şi nu slăbiciunii: — E drept, la urma urmei, e drept. — Ce e drept? întrebă celălalt municipal. — E drept ca femeia asta să-şi plimbe fata care e bolnavă. — Ei şi?... ce cere? — Cere să coboare şi să se plimbe un ceas în grădină. — Na! făcu celălalt, să ceară să meargă pe jos de la închisoarea Temple până la Piaţa Revoluţiei, să se sature de plimbare. Regina auzi cuvintele de mai sus şi păli. Dar îi insuflară o nouă doză de curaj pentru evenimentul cel mare ce se pregătea. Municipalul isprăvi de mâncat şi coborî. Pe de altă parte, regina ceru să ia micul dejun în camera fiicei sale, lucru ce fu încuviinţat. Principesa, ca să adeverească vestea suferinţei sale, rămase culcată, iar doamna Elisabeth şi regina şezură lângă patul ei. La unsprezece apăru Santerre. Sosirea-i fu, ca de obicei, vestită cu tobele ce bătură pe câmpurile de manevră şi cu intrarea noului batalion şi a noilor municipali care veniseră să-i înlocuiască pe cei al căror rând de gardă încetase. După ce Santerre inspectă batalionul care ieşea şi batalionul care intra, după ce îşi îmboldi calul greoi, cu picioare scurte şi groase, să meargă în pas de paradă prin curtea închisorii Temple, se opri în loc câteva clipe. Venise momentul în care cei ce aveau să-i vorbească îi adresau reclamaţiile, denunţurile sau cererile lor. Municipalul profită de popasul generalului ca să se apropie de el. — Ce vrei? îl întrebă brusc Santerre. — Cetăţene, răspunse municipalul, vin să-ţi spun din partea reginei... — Ce-i aceea regina? îl întrebă Santerre. — A! e drept, făcu municipalul, mirat el însuşi ca îl luase gura pe dinainte... Ce naiba mi-a venit să spun? Ce, am înnebunit? Vin să-ţi spun din partea doamnei Veto... — Ei, ce vii să-mi spui? Să vedem. — Vin să-ţi spun că micuţa Veto e bolnavă, după cât se pare, din lipsă de aer şi de mişcare. — Ei bine, şi pentru asta trebuie să învinuiască naţiunea? Naţiunea i-a îngăduit să se plimbe în grădină, ea a refuzat. Să-i fie de bine! — Tocmai asta e, acum se căieşte şi cere, dacă vrei să-i îngădui, să coboare. — Nu văd de ce-aş opri-o! Auziţi, voi cu toţii, urmă Santerre, adresându-se întregului batalion, văduva Capet cere să coboare ca să se plimbe în grădină. Ceea ce cere i-a fost acordat de naţiune; dar băgaţi de seamă să nu cumva să evadeze, sărind peste zidurile închisorii, căci, de se întâmplă aşa ceva, vă tai capetele la toţi. Gluma cetăţeanului general fu întâmpinată cu un hohot de râs homeric. — Şi acuma, de vreme ce sunteţi preveniţi, rămâneţi cu bine. Mă duc la Comună. Se pare că Roland şi Barbaroux au fost găsiţi, şi e vorba să li se dea câte-un paşaport de plecare pe lumea cealaltă. Vestea asta se vede că-l punea pe cetăţenul general într-o atât de bună dispoziţie. Santerre plecă în galop. Batalionul care îşi închisese garda ieşi după el. În sfârşit, municipalii cedară locul noilor veniţi, care primiseră instrucţiunile lui Santerre cu privire la regină. Unul dintre municipali urcă până la Maria-Antoaneta ca să-i aducă la cunoştinţă că generalul îi aprobase cererea. „Vai! gândi ea, uitându-se la cer prin fereastra camerei sale, mânia ta, Doamne, să fi adormit oare şi cumplita ta dreaptă să fi obosit de cât a apăsat asupra noastră?" — Mulţumesc, domnule, îi spuse municipalului cu surâsul acela care-l dusese pe Barnave la pierzanie şi care înnebunise atâţia bărbaţi, mulţumesc! Apoi, întorcându-se spre căţeluşul ei, care sărea după ea pe labele dinapoi, de parc-ar fi înţeles din privirile stăpânei lui că se petrec nişte lucruri extraordinare, îi spuse: — Hai, Black, mergem să ne plimbăm. Căţeluşul se aplecă să latre, să sară şi după ce se uitase stăruitor la municipal, înţelegând că vestea care îi înveselise stăpâna venea fără îndoială din partea acelui om, se apropie de el, târându-se umil, dând întruna din coada lungă şi mătăsoasă, ba îndrăzni chiar să se gudure. Omul acela, care poate ar fi rămas nesimţitor la rugăminţile reginei, se înduioşă la guduratul câinelui. — De n-ar fi fost decât pentru animalul ăsta mic, cetăţeană Capet, şi-ar fi trebuit să ieşiţi mai des, spuse el. Sentimentul umanităţii cere să ai grijă de toate creaturile. — La ce oră putem ieşi, domnule? întrebă regina. Nu credeţi oare că soarele amiezii ne va face bine? — Puteţi ieşi când veţi binevoi, îi răspunse municipalul, nu avem nici o dispoziţie specială în privinţa asta. Totuşi, dacă doriţi să ieşiţi la amiază, cam atunci e momentul când se schimbă gărzile, va fi mai puţină mişcare în turn. — Ei bine, fie la amiază, spuse regina, apăsându-şi mâna pe inimă ca să-i potolească bătăile. Şi se uită la omul care părea mai puţin aspru decât confraţii lui, şi care, poate, drept plată a bunăvoinţei şi atenţiei sale faţă de cerinţele deţinutei avea să-şi piardă viaţa în lupta pe care o plănuiau conjuraţii. Dar în clipa în care o oarecare milă era gata să-i înduioşeze inima de femeie, se deşteptă în ea şi firea de regină. Se gândi la ziua de 10 august şi la cadravele prietenilor ei zăcând grămadă pe covoarele palatului; îşi aminti de ziua de 2 septembrie şi de capul principesei de Lamballe, ivindu-se în faţa ferestrei ei, înfipt în vârful unei lănci; se gândi la ziua de 21 ianuarie şi la soţul ei, murind pe eşafod în bătaia tobelor care-i acopereau glasul; în sfârşit se gândi la fiul său, bietul copil, căruia îi auzise de-atâtea ori din camera ei strigătele de durere fără să-l poată ajuta, şi inima i se împietri. — Vai! şopti ea, nenorocirea e ca sângele hidrelor din antichitate; iveşte recolte de noi nenorociri!