Recent Posts
Memoriile lui Garibaldi de Alexandre Dumas
Memo...
LA FEMME AU COLLIER DE VELOURS
CUPRINS:
...
Capitolul 1
— Înmormântarea regelui.
— D...
UNUL din privilegiile cele mai însemnate ale istor...
Capitolul XLVII
...
Capitolul XLIII
PREGĂTIRILE LUI DIXMER
...
Capitolul XXXIX
...
Capitolul XXXVI
...
Capitolul XXXII
JURĂMÂNTUL
...
Posts
Capitolul XXVIII
CAVALERUL DE MAISON-ROUGE
Maurice se grăbi să se întoarcă la secţie ca să facă o plângere împotriva lui Simon.
E-adevărat că înainte de-a se despărţi de Maurice, Lorin găsise un mijloc mai expeditiv: s-adune câţiva membri ai secţiei Termopile, să-l aştepte pe Simon la prima lui ieşire din Temple şi să-l omoare într-o încăierare pusă la cale.
Dar Maurice se împotrivise hotărât unui asemenea plan.
— Eşti pierdut dacă apuci calea violenţei. Să-l zdrobim pe Simon, dar să-l zdrobim pe căi legale. Pentru jurişti trebuie să fie un lucru uşor.
Ca urmare, a doua zi de dimineaţă Maurice se duse la secţie şi-şi formulă plângerea.
Fu însă uimit când la secţie preşedintele îşi declină răspunderea, sub motiv că nu putea să ia parte la o dispută între doi buni cetăţeni, însufleţiţi ambii de dragoste de patrie.
— Bine! spuse Maurice, ştiu acuma ce trebuie să faci pentru a merita reputaţia de bun cetăţean. Să aduni gloata ca să asasinezi un om pe care nu-l poţi suferi, asta numeşti dumneata a fi însufleţit de dragoste de patrie? Atunci mă alătur sentimentelor lui Lorin, pe care am greşit combătându-le. Cu începere de azi am să m-apuc să practic patriotismul aşa cum îl înţelegeţi voi, şi experienţa o voi face cu Simon.
— Cetăţene Maurice, îi răspunse preşedintele, Simon are poate mai multă dreptate decât tine în problema de faţă. A descoperit o conspiraţie, fără a fi fost chemat s-o facă prin slujba pe care o are, acolo unde tu n-ai văzut nimic, tu care aveai datoria s-o descoperi. Mai mult, tu eşti complice întâmplător sau intenţionat... nu ştim încă..., dar eşti complice cu duşmanii naţiunii.
— Eu! exclamă Maurice. Asta-i bună, iată lucruri noi! Dar cu cine anume, cetăţene preşedinte?
— Cu cetăţeanul Maison-Rouge.
— Eu? făcu Maurice uimit la culme, eu? Eu sunt complice cu Cavalerul de Maison-Rouge? Nici nu-l cunosc, niciodată nu l-am...
— Ai fost văzut vorbindu-i.
— Eu?
— Strângându-i mâna.
— Eu?
Da.
— Unde? Când?... Cetăţene preşedinte, spuse Maurice, năvalnic, încredinţat de nevinovăţia lui, ai fost minţit.
— Zelul tău pentru patrie te împinge puţin cam departe, replică preşedintele, şi-are să-ţi pară rău de tot ce-ai spus, când am să-ţi dovedesc că n-am rostit decât adevărului. Iată trei rapoarte diferite care te învinuiesc.
— Ei asta-i! zise Maurice, adică dumneata crezi că sunt atât de nerod încât să cred în cavalerul dumitale de Maison-Rouge?
— Şi de ce n-ai crede?
— Pentru că nu-i decât un conspirator imaginar care te ajută să ai mereu o conspiraţie gata făcută la îndemână, ca să-ţi implici toţi duşmani.
— Citeşte denunţurile.
— Nu citesc nimic, răspunse Maurice. Protestez şi neg că l-aş fi văzut vreodată pe Cavalerul de Maison-Rouge sau că aş fi vorbit ieri cu el. Cine nu crede în cuvântul meu de onoare, să vină să-mi spună şi ştiu şi eu cum am să-i răspund.
Preşedintele ridică din umeri. Maurice, care nu voia să rămână dator nimănui cu nimic, făcu la fel.
Şedinţa continuă într-o atmosferă apăsătoare şi plină de neîncredere.
După şedinţă, preşedintele, brav patriot ridicat la primul rang al districtului prin sufragiile concetăţenilor săi, se apropie de Maurice şi-i spuse:
— Vino, Maurice, vreau să-ţi mai spun ceva.
Maurice păşi în urma preşedintelui, care îl duse într-o încăpere alăturată sălii de şedinţe.
Ajuns acolo, îl privi în ochi şi, punându-i mâna pe umăr, îi spuse:
— Maurice, l-am cunoscut şi l-am admirat pe tatăl tău, drept care te stimez şi ţin la tine. Maurice, crede-mă, te expui unei mari primejdii dacă îţi pierzi încrederea, primul semn de declin al unui spirit cu adevărat revoluţionar. Maurice, dragul meu, de îndată ce-ţi pierzi încrederea, îţi pierzi şi ataşamentul. Tu nu crezi în duşmanii naţiunii, de aceea treci pe lângă ei fără să-i vezi şi ajungi să fii instrumentul uneltirilor lor fără să-ţi dai seama.
— Ce dracu! Cetăţene, răspunse Maurice, doar ştiu ce fac, sunt un om de suflet şi un patriot zelos, dar zelul meu nu m-a făcut fanatic: iată duăzeci de pretinse conspiraţii pe care Republica le atribuie pe toate aceluiaşi nume. Întreb, odată pentru totdeauna, cine le dă în vileag?
— Nu crezi în conspiratori, Maurice, zise preşedintele. Ei bine, spune-mi, crezi în garoafa roşie pentru care a fost ghilotinată ieri fiica lui Tison?
Maurice tresări.
— Crezi în subterana construită în grădina Temple, care e o cale de comunicare între pivniţa cetăţenei Plumeau şi o anume casă de pe strada Corderie?
— Nu, răspunse Maurice.
— Atunci fă ca apostolul Toma, du-te şi vezi.
— Nu sunt de gardă la Temple şi n-am să fiu lăsat să intru.
— Acum toată lumea poate să intre la Temple.
Cum aşa?
Citeşte raportul ăsta. De vreme ce eşti atât de neîncrezător, am să te conving numai cu acte oficiale.
— Cum? exclamă Maurice citind raportul, s-a ajuns chiar până aici?
— Citeşte mai departe.
— Regina e transportată la Conciergerie?
— Ei, ce zici? întrebă preşedintele.
— Vai! exclamă Maurice.
— Crezi oare că pe temeiul unui vis, sau al unei fantasme, cum îi spui tu, sau ai unei trăsnăi, Comitetul Salvării Publice a adoptat o măsură atât de gravă?
— Măsura a fost adoptată, dar nu va fi executată, la fel cu multe alte măsuri pe care le-am văzut luate, şi asta-i tot...
— Citeşte până la capăt, spuse preşedintele. Şi îi mai dădu un ultim document.
— Avizul de recepţionare al lui Richard, temnicerul de la Conciergerie!
exclamă Maurice.
— A fost întemniţată acolo la orele două.
De data aceasta Maurice rămase pe gânduri.
— Comuna, după cum ştii, continuă preşedintele, acţionează în vederea unor scopuri temeinice. Ea şi-a săpat un drum larg şi drept, iar măsurile pe care le ia nu sunt deloc naive, căci a pus în aplicare principiul următor al lui Cromwell: „Regii nu trebuie loviţi decât la cap" . Citeşte nota asta secretă a ministrului poliţiei.
Maurice citi:
„Dat fiind că avem certitudinea că numitul Cavaler de Maison-Rouge se află la Paris; că a fost văzut în diferite locuri; că a lăsat urme ale intervenţiei sale în mai multe comploturi, din fericire zădărnicite, poftesc pe toţi şefii de secţii să intensifice vigilenţa."
— Ei, ce zici? întrebă preşedintele.
— Trebuie să te cred, cetăţene preşedinte, exclamă Maurice. Şi continuă:
„Semnalmentele Cavalerului de Maison-Rouge: cinci picioare şi trei degete înălţime, părul blond, ochii albaştri, nasul drept, barba castanie, bărbie rotundă, voce plăcută, mâini ca de femeie. Între treizeci şi cinci şi treizeci şi şase de ani."
La semnalmentele indicate, o străfulgerare ciudată trecu prin mintea lui Maurice; se gândi la tânărul ce comanda trupa de tineri regalişti, numiţi la vremea aceea muscadini, care îi salvase în ajun pe Lorin şi pe dânsul şi care îi lovea cu atâta hotărâre pe marsiliezi cu sabia lui de genist.
„Ei, drăcie! şopti Maurice, să fi fost el? În cazul acesta, denunţul în care se spune că am fost văzuţi stând de vorbă nu poate fi fals. Numai că nu-mi aduc aminte să-i fi strâns mâna."
— Ei bine, Maurice, întrebă preşedintele, acuma ce mai ai de spus, dragul meu?
Spun că te cred, răspunse Maurice, meditând cu tristeţe, căci de-o bucată de vreme, fără să ştie ce influenţă nefastă îi întuneca viaţa, vedea cum totul în jurul lui se înnegura.
— Nu-ţi pune în joc popularitatea, Maurice, urmă preşedintele. Astăzi popularitatea înseamnă viaţă; nepopularitatea, ia aminte, înseamnă bănuială de trădare, şi cetăţeanul Lindey nu poate fi bănuit că e trădător.
Maurice nu avea nimic de răspuns unei opinii pe care simţea că o
împărtăşeşte întocmai. Mulţumi vechiului său prieten şi părăsi sediul secţiei.
— Ei! şopti el, să respirăm puţin. Prea multe bănuieli şi lupte. Să mergem la Geneviève.
Şi Maurice apucă drumul către vechea stradă Saint-Jacques.
Când ajunse la meşterul tăbăcar, Dixmer şi Morand îi dădeau îngrijiri Genevièvei, cuprinsă de o violentă criză de nervi.
Aşa că, în loc de a i se îngădui să intre, un slujitor îi opri trecerea.
— Totuşi, anunţă-mă, spuse Maurice îngrijorat, şi dacă Dixmer nu mă poate primi, am să plec.
Slujitorul intră în pavilionul cel mic, în timp ce el, Maurice, rămase în grădină.
Îi păru că se petrece ceva ciudat în casă. Lucrătorii tăbăcari nu erau la locul lor de muncă, ci străbăteau grădina cu un aer îngrijorat.
Dixmer veni personal până la uşă.
— Intră, dragă Maurice, intră, spuse el. Doar nu eşti dintre cei cărora uşa le e închisă.
— Dar ce s-a întâmplat? întrebă tânărul nostru.
— Geneviève e bolnavă, răspunse Dixmer. Mai mult chiar, aiurează.
— Doamne-Dumnezeule, exclamă Maurice întristat că nici acolo nu găseşte decât tulburare şi suferinţă. Dar ce are?
— Dragul meu, urmă Dixmer, despre bolile femeilor nimeni nu ştie nimic, şi cu atât mai puţin soţul.
Geneviève şedea lungită pe o canapea. Lângă ea se afla Morand, care îi dădea să aspire săruri.
— Ei, cum e? întrebă Dixmer.
— La fel, răspunse Morand.
— Héloïse! Héloïse! murmură tânăra femeie printre dinţii încleştaţi şi buzele vinete:
— Héloïse! repetă Maurice cu mirare.
— Ei Doamne! da, interveni grăbit Dixmer, Geneviève a avut nenorocul să iasă ieri în oraş şi a văzut trecând nenorocita aceea de căruţă a condamnaţilor, cu o biată fată pe nume Héloïse, pe care o duceau la ghilotină. Din clipa aceea a avut cinci sau şase crize de nervi şi repetă întruna numele ăsta.
— A impresionat-o mai cu seamă faptul că în fata aceea a recunoscut-o pe florăreasa care i-a vândut garoafele pe care le ştii.
— Sigur că le ştiu, doar din pricina lor era cât pe-aci să mi se taie capul.
— Da, am ştiut toate acestea, dragă Maurice, şi crede-mă că am fost înspăimântaţi la culme. Dar Morand a fost la şedinţă şi te-a văzut ieşind liber.
Tăcere! exclamă Maurice; iarăşi vorbeşte, cred.
Cuvinte întretăiate, de neînţeles, continuă Dixmer.
— Maurice! şopti Geneviève, au să-l ucidă pe Maurice. Ajutor! cavalere, ajutor!
O tăcere adâncă se lăsă după cuvintele acestea.
— Maison-Rouge, şopti iarăşi Geneviève, Maison-Rouge!
Maurice simţi o urmă de bănuială, doar atât, o urmă. Dealtfel era prea îngrijorat de suferinţa Genevièvei ca să mai comenteze cuvintele ei.
— Aţi chemat un medic? întrebă el.
— O! nu-i nimic grav, răspunse Dixmer, delirează puţin, asta e tot.
Şi strânse atât de tare braţul soţiei sale, încât Geneviève îşi reveni şi, scoţând un strigăt stins, deschise ochii pe care până atunci îi ţinuse tot timpul închişi.
— Ah! iată-vă pe toţi, spuse ea, şi Maurice cu voi. O! sunt fericită că te văd prietene, dacă ai şti cât am...
Reluă:
—... cât am suferit cu toţii de două zile încoace!
— Da, spuse Maurice, iată-ne pe toţi. Linişteşte-te, aşadar, nu mai fi înspăimântată. Şi mai cu seamă, încearcă să te dezobişnuieşti a mai rosti un nume care în clipele de faţă nu e văzut cu ochi buni.
— Care e acela? întrebă repede Geneviève.
— Al Cavalerului de Maison-Rouge.
— Am rostit eu numele cavalerului de Maison-Rouge? întrebă Geneviève înspăimântată.
— Fără îndoială că da, răspunse Dixmer cu un râs silit. Dar, înţelegi dumneata, Maurice, nu e de mirare, deoarce se spune în mod public că el a fost complicele fiicei lui Tison şi că a condus tentativa de răpire care, din fericire, a eşuat ieri.
— Nu spun c-ar fi ceva de mirare în asta, replică Maurice, spun doar că trebuie să se ascundă bine.
— Cine? întrebă Dixmer.
— Ei na! Cavalerul de Maison-Rouge! Comuna îl caută şi copoii ei au mirosul fin.
— Numai dacă l-ar aresta înainte de-a pune la cale o nouă tentativă, care să-i reuşească mai bine decât cea din urmă, spuse Morand.
— În orice caz, răspunse Maurice, nu va mai fi în slujba reginei.
— Şi de ce, mă rog? întrebă Morand.
— Pentru că de-acum înainte regina e pusă la adăpost de serviciile sale.
— Şi unde e ea acum? întreabă Dixmer.
— La Conciergerie, răspunse Maurice; au transferat-o astă-noaple.
Dixmer, Morand şi Geneviève scoaseră un strigăt pe care Maurice l-a luat ca pe o exclamaţie de surpriză.
— Aşa că, vă daţi seama, urmă el, adio cu planurile cavalerului reginei!
închisoarea Conciergerie e mai sigură decât Temple.
Morand şi Dixmer schimbară o privire care îi scăpă lui Maurice.
— Vai! Doamne! exclamă el, iată că doamna Dixmer păleşte iar.
— Geneviève, îi spuse Dixmer soţiei sale, trebuie să te culci, eşti suferindă.
Maurice văzu că i se da a înţelege să plece. Sărută mâna Genevièvei şi ieşi.
Morand îl însoţi până în vechea stradă Saint-Jacques. Acolo îl părăsi şi se duse să spună câteva cuvinte unui slujitor care ţinea de căpăstru un cal gata înşeuat.
Maurice era atât de preocupat, încât nici măcar nu-l întrebă pe Morand, cu care dealtfel nu schimbase nici un cuvânt de când ieşiseră din casă, cine era omul acela şi ce rost avea acolo calul înşeuat. O apucă pe strada
Fosses-Saint-Victor şi ajunse pe cheiuri.
— Ce ciudat! îşi spunea el pe când mergea. Oare îmi slăbeşte mintea? Oare evenimentele iau o întorsătură gravă? Oricum, totul apare mărit ca printr-un microscop.
Şi, ca să găsească puţină linişte, Maurice îşi întoarse faţa către briza serii şi se sprijini de parapetul podului.
Capitolul XXIX
PATRULA
Şi pe când îşi desăvârşea în cuget meditaţiile de mai sus, privind curgerea apei cu o atenţie melancolică, ale cărei simptome sunt de găsit la orice parizian neaoş, Maurice, sprijinit de parapetul podului, auzi apropiindu-se o ceată mică de oameni cu pas egal, ca de patrulă.
Se întoarse: era o companie a Gărzii naţionale, care venea pe partea cealaltă. În plin întuneric, lui Maurice i se păru că-l recunoaşte pe Lorin.
Era el, într-adevăr. De cum îl recunoscu, alergă să-l întâmpine cu braţele deschise.
— În sfârşit, exclamă Lorin, iată-te! Ei drăcie! E greu să te găsească omul:
Dar, cum un drag prieten în cale mi-a ieşit Şi soarta-mi va să aibă un mult mai bun sfârşit!
De data asta nădăjduiesc că n-ai să te mai împotriveşti; îţi ofer versuri de Racine, nu de Lorin.
— Ce cauţi pe-aici cu patrula? întrebă Maurice, pe care orişice începuse să-l neliniştească.
— Sunt şef de misiune, dragul meu. Trebuie să restabilesc reputaţia noastră zdruncinată.
Apoi, întorcându-se spre companie, spuse:
— Pentru onor, arm'! Pe loc repaus! Hai, băieţi! Încă nu s-a înnoptat de tot.
Vorbiţi şi voi de necazurile voastre, căci şi noi avem să vorbim de-ale noastre.
Întorcându-se către Maurice, Lorin continuă:
— Astăzi la secţie am aflat două veşti grozave.
— Care?
— Cea dintâi: începem să fim suspecţi, tu şi cu mine.
— O ştiu. Cealaltă?
A! O ştii?
Da.
— A doua: toată conspiraţia cu garoafa a fost pusă la cale şi comandată de Cavalerul de Maison-Rouge.
— Şi pe asta o ştiu.
— Atunci să trecem la a treia veste, pe care n-o mai ştii, sunt sigur, în seara asta îl prindem pe Cavalerul de Maison-Rouge.
— Îl prindeţi pe Cavalerul de Maison-Rouge?
— Da.
— Aşadar, te-ai făcut jandarm?
— Nu, dar sunt patriot. Un patriot are obligaţii faţă de patria sa. Or, patria mea este grav primejduită de Cavalerul ăsta de Maison-Rouge, care pune la cale uneltiri peste uneltiri. Or, patria îmi porunceşte mie, care sunt patriot, s-o descotorosesc de sus-numitul Cavaler de Maison-Rouge, care o stinghereşte teribil, şi eu îmi ascult patria.
— Totuna e, zise Maurice, dar este ciudat că-ţi iei o asemenea misiune.
— Nu eu mi-am luat misiunea, ci am primit-o. Dar, dealtfel, trebuie să-ţi spun că aş fi aspirat la o asemenea misiune. Avem nevoie de o ispravă strălucită ca să ne reabilităm, dat fiind că reabilitarea noastră nu înseamnă numai siguranţa existenţei, ci şi dreptul de-a vârî cu prima ocazie un vârf de sabie în burta dezgustătorului Simon.
— Dar cum s-a aflat că în fruntea conspiraţiei cu subterana a fost Cavalerul de Maison-Rouge?
— Încă nu e chiar sigur, dar se presupune.
— A! aşadar procedaţi prin deducţii?
— Nu, procedăm prin certitudini.
— Şi ce plan ţi-ai făcut? Ia să vedem, căci, în sfârşit...
— Ascultă cu atenţie.
— Te ascult.
— De îndată ce-am auzit strigându-se: „Mare conspiraţie descoperită de cetăţeanul Simon..." (canalia asta de Simon! pretutindeni dai de el, mizerabilul!), am vrut să aflu prin propriile-mi mijloace. Or, era vorba de-o subterană.
— Există subterana?
— Există, am văzut-o.
Cu ochii mei, eu însumi, văzut-am, deci văzui. Na, de ce nu mă fluieri?
— Pentru că versul e de Molière şi pentru că, trebuie să mărturisesc, împrejurările sunt prea grave ca să-mi mai ardă de glumă.
— Ei na! Dar când vrei tu să glumim, dacă nu când lucrurile sunt grave?
— Spui, aşadar, c-ai văzut...
— Subterana... Îţi repet c-am văzut subterana, că am trecut prin ea şi că face legătura între pivniţa cetăţenei Plumeau şi o casă de pe strada Corderie, casa cu numărul 12 sau 14, nu-mi mai aduc bine aminte.
— Adevărat, Lorin, ai trecut prin ea?...
— Cât e de lungă şi, zău, te-ncredinţez că era un tunel grozav de frumos săpat. Mai mult, era întretăiat de trei grilaje de fier, pe care am fi fost siliţi să le dezgropăm unul după altul, dar care le-ar fi dat conjuraţilor tot timpul, sacrificându-şi trei sau patru dintr-ai lor, s-o pună pe doamna văduvă Capet la loc sigur, în cazul în care ar fi reuşit. Din fericire n-a fost aşa şi afurisitul ăla de Simon a descoperit-o şi pe-asta.
— Dar, spuse Maurice, îmi pare că primii bănuiţi ar fi trebuit să fie locuitorii casei din strada Corderie.
— Asta s-ar fi făcut, dacă în casă s-ar fi găsit măcar un locatar.
— Bine, dar casa aceea trebuie să fie a cuiva?
— Da, este a unui nou proprietar, dar nimeni nu-l cunoaşte. Se ştia că imobilul îşi schimbase proprietarul de vreo cincisprezece zile sau trei săptămâni, şi asta-i tot. Vecinii auziseră zgomote, însă casa fiind veche, au crezut că se lucra la repararea ei. Cât despre celălalt proprietar, el a părăsit Parisul. Eu am sosit tocmai atunci.
"Dă-ţi seama, i-am spus lui Santerre trăgându-l la o parte, sunteţi cu toţii în mare încurcătură."
"E-adevărat, răspunse el, suntem."
„Casa asta a fost vândută, nu-i aşa?"
„Da."
„Acum cinsprezcce zile?"
„Cinsprezecc zile sau trei săptămâni."
„Vândută în prezenţa unui notar?"
„Da, aşa e."
„Ei bine, trebuie de căutat la toţi notarii din Paris, pentru a afla cine a vândut casa şi pentru a obţine actul de vânzare. În el are să se vadă numele şi domiciliul cumpărătorului."
„Bravo! exclamă Santerre, iată un sfat bun. Şi totuşi omul care mi-l dă e învinuit că nu-i un bun patriot. Lorin! eu am să te reabilitez, sau de nu, să mă ia dracul!"
Aşa că, urmă Lorin, zis şi făcut. Fu căutat notarul, fu găsit şi actul şi pe act numele şi domiciliul vinovatului. Drept care Santerre şi-a ţinut cuvântul şi m-a împuternicit să-l arestez.
— Şi omul acela e Cavalerul de Maison-Rouge?
— Nu. E complicele lui. Adică aşa bănuim.
— Atunci cum spui c-ai să-l arestezi pe Cavalerul Maison-Rouge?
— Avem să-i arestăm pe toţi.
— Dar tu îl cunoşti pe Cavalerul de Maison-Rouge?
— De minune.
— Îi ai semnalmentele?
— Ei na! Mi le-a dat Santerre. Înalt de cinci picioare şi două-trei degete, părul blond, ochi albaştri, nasul drept, barba castanie. Dealtfel l-am văzut.
— Când?
— Astăzi chiar.
— L-ai văzut?
— L-ai văzut şi tu.
Maurice tresări.
— Tinerelul acela blond, care ne-a salvat azi-dimineaţă, ştii, cel care comanda ceata de muscadini şi care lovea din răsputeri.
Aşadar el e? întrebă Maurice.
Chiar el. A fost urmărit, dar i s-a pierdut urma în preajma domiciliului proprietarului nostru din strada Corderie. Aşa încât se bănuieşte că locuiesc împreună.
— Într-adevăr e posibil.
— Ba e chiar sigur.
— Dar, după câte-mi pare, dragă Lorin, adăugă Maurice, dacă tu îl arestezi în seara asta pe cel care ne-a salvat azi-dimineaţă, dai dovadă de oarecare lipsă de recunoştinţă.
— Ei, na! făcu Lorin, Crezi oare că el ne-a salvat ca să ne salveze?
— Dar atunci pentru ce?
— Nici gând, dragul meu. Şedeau acolo la pândă ca s-o răpească pe sărmana Héloïse Tison, când avea să treacă. Asasinii noştri îi stinghereau şi-atunci au sărit asupra lor. Noi am fost salvaţi prin contralovitură şi datorită ei. Şi cum numai intenţia are valoare, iar în cazul nostru intenţia a lipsit, n-am a-mi reproşa nici cea mai mică ingratitudine. Dealtfel, esenţială e necesitatea. Or, trebuie neapărat să ne reabilităm printr-o lovitură grozavă. Mi-am luat răspunderea şi pentru tine.
— Faţă de cine?
— Faţă de Santerre. El ştie că tu eşti în fruntea expediţiei.
— Cum asta?
— „Eşti sigur c-ai s-arestezi împricinaţii?", m-a întrebat el. „Da, i-am răspuns eu, dacă vine şi Maurice cu mine."
„Dar te bizui pe Maurice? De-o bucată de vreme i-a scăzut înflăcărarea."
„Cei ce susţin aşa ceva se înşeală. Maurice e tot atât de înflăcărat cât sunt şi eu."
„Şi răspunzi de el?"
„Ca de mine însumi", i-am răspuns eu. După aceea am trecut pe la tine, dar nu te-am găsit; am apucat-o apoi pe drumul ăsta, mai întâi pentru că e cel pe care mergi tu de obicei, în sfârşit, te-am întâlnit, iată-te. Înainte marş!
În cântec de victorie
Deschidem drum spre glorie...
— Dragă Lorin, îmi pare nespus de rău, dar n-am nici un chef să merg în asemenea misiune. Spune-le că n-ai dat de mine.
— Cu neputinţă! Toţi oamenii noştri te-au văzut.
— Ei bine, atunci ai să le spui că m-ai întâlnit şi că n-am vrut să mă alătur vouă.
— Şi asta-i cu neputinţă!
— Dar, mă rog, de ce?
— Pentru că în cazul de faţă nu vei fi doar un om lipsit de înflăcărare, ci pur şi simplu un suspect. Şi doar ştii care-i soarta suspecţilor: sunt duşi în Piaţa Revoluţiei şi poftiţi să salute statuia Libertăţii, numai că în loc s-o salute cu pălăria, o salută cu capul.
— Ei bine, Lorin, întâmplă-se ce s-o-ntâmpla, dar are să-ţi pară cu siguranţă ciudat ceea ce am să-ţi spun.
Lorin căscă ochii mari şi se uită la Maurice.
— Ştii tu, urmă Maurice, mi-e-silă de viaţă.
Lorin izbucni în râs.
— Bun! zise el, ne-am luat la harţă cu iubita, şi iată că ne-au năpădit ideile negre. Haide, frumosule Amadis17, fii iarăşi bărbat, şi-apoi vei redeveni cetăţean. Eu, dimpotrivă, nu-s niciodată patriot mai bun ca atunci când sunt certat cu Arthémise. Apropo, divina zeiţă Raţiune îţi trimite un milion de calde salutări. — Să-i mulţumeşti din partea mea. Adio, Lorin.
— Cum adio?
— Da, plec.
— Unde pleci?
— Acasă la mine, ei drăcie!
— Maurice, mergi pe calea pierzaniei.
— Atâta pagubă!
— Maurice, gândeşte-te, dragul meu, gândeşte-te.
— Sunt hotărât.
— Nu ţi-am spus tot...
— Tot ce?
— Tot ce mi-a spus Santerre.
— Ce ţi-a spus?
— Când te-am cerut ca şef al misiuni, mi-a spus: „Ia seama." „La cine?" „La
Maurice." — La mine?
— Da. „Maurice, a adăugat el, se duce foarte des în cartierul acela." — În care cartier?
— În cel al lui Maison-Rouge.
— Cum asta!? exclamă Maurice, pe aici se ascunde?
— Cel puţin aşa se bănuieşte, pentru că pe aici locuieşte complicele său presupus, cumpărătorul casei din strada Corderie.
— În cartierul Victor?
— Da, în cartierul Victor.
— Şi pe ce stradă din cartier?
— Pe vechea stradă Saint-Jacques.
— Vai! Doamne-Dumnezeule! şopti Maurice, încremenit şi trăsnit ca de-un fulger. Şi-şi duse mâna la ochi.
Apoi, după o clipă, ca şi cum în clipa aceea îşi adunase tot curajul, întrebă:
— Ce profesie are?
— Meşter tăbăcar.
— Şi cum îl cheamă?
— Dixmer.
— Ai dreptate, Lorin, spuse Maurice stăpânindu-şi prin puterea voinţei până şi cea mai mică urmă de emoţie, merg cu voi.
— Bine faci, eşti înarmat?
— Am sabia, ca de obicei.
— Ia şi pistoalele astea amândouă.
Şi tu?
Eu am carabina. Drepţi! Arma la umăr! înainte marş!
Patrula porni, însoţită de Maurice, care mergea alături de Lorin, şi precedată de-un bărbat îmbrăcat în cenuşiu, care o conducea: era omul poliţiei.
Din când în când, din colţurile străzilor sau de pe sub porţile caselor se vedea desprinzându-se câte-o umbră ce venea să schimbe câteva cuvinte cu bărbatul îmbrăcat în cenuşiu: erau oameni puşi să supravegheze.
Ajunseră la stradelă. Omul cenuşiu nu şovăi nici o singură clipă; era bine informat; apucă pe stradelă.
În faţa porţii de la grădină, prin care cândva Maurice trecuse legat fedeleş, omul se opri.
— Aici, zise el.
— Ce aici? întrebă Lorin.
— Aici îi găsim pe cei doi şefi.
Maurice se sprijini de zid. Simţi că are să se prăbuşească pe spate.
— Acuma, urmă omul cenuşiu, avem trei intrări: intrarea principală, apoi asta şi încă o intrare care dă într-un pavilion. Eu am să intru cu şase sau opt oameni prin intrarea principală; păziţi intrarea de aici cu patru sau cinci oameni şi puneţi trei oameni de încredere la ieşirea pavilionului.
— Eu, spuse Maurice, am să trec peste zid şi-am să stau de veghe în grădină.
— De minune, exclamă Lorin, mai cu seamă că, fiind înăuntru, ai să ne deschizi poarta.
— Bucuros, îi răspunse Maurice, numai să nu părăsiţi aleea şi să nu veniţi până nu vă chem. Am să văd din grădină tot ce se va petrec înăuntru.
— Aşadar, cunoşti casa? întrebă Lorin.
— Am vrut s-o cumpăr cândva.
Lorin îşi piti oamenii prin ungherele gardurilor, pe la colţurile uşilor, în timp ce agentul de poliţie se depărta cu opt sau zece soldaţi din Garda naţională ca să forţeze, după cum spusese, intrarea principală.
După o clipă, zgomotul paşilor lor se stinse fără să fi trezit în mijlocul pustiului aceluia nici urmă de îngrijorare.
Oamenii lui Maurice se aflau la posturile lor şi se pitulau în umbră, cât puteau mai bine. Ai fi jurat că peste tot domneşte liniştea şi că nu se petrece nimic neobişnuit în vechea stradă Saint-Jacques.
Maurice începu, aşadar, să escaladeze zidul.
— Aşteaptă, îi spuse Lorin.
— Ce?
— Parola.
— Adevărat.
— Garoafă şi subterană. Arestează pe toţi cei ce nu-ţi spun aceste două cuvinte. Lasă-i să treacă pe toţi cei ce ţi le vor spune. Ăsta-i consemnul.
— Îţi mulţumesc, spuse Maurice.
Şi sări de pe creasta zidului în grădină.
Capitolul XXX
GAROAFĂ ŞI SUBTERANĂ
Primul şoc a fost teribil şi numai printr-o mare stăpânire de sine a izbutit Maurice să-i ascundă lui Lorin tulburarea ce-i cuprinsese întreaga fiinţă. Dar de îndată ce se află în grădină, singur în tăcerea nopţii, spiritul i se mai linişti, şi gândurile, în loc să i se rostogolească dezordonate în creier, i se înfăţişară pe rând cugetului, putând fi adâncite şi cântărite de raţiune.
Cum!? Casa asta în care Maurice intrase atât de des cu cea mai curată bucurie, casa asta care fusese pentru el raiul pe pământ, nu era altceva decât un cuib de intrigi sângeroase? Toată bunăvoinţa cu care a fost primită prietenia lui înflăcărată să fie doar ipocrizie? Toată dragostea Genevièvei să fi fost numai frică?
Ştim cum era împărţită grădina în care nu o dată cititorii i-au urmărit pe tinerii noştri eroi. Maurice se strecură din tufiş în tufiş până ce se găsi ferit de razele lunii, în umbra serei improvizate unde fusese închis în prima zi când pătrunsese în casă.
Sera era în faţa pavilionului în care locuia Geneviève.
Dar în seara aceea, în camera tinerei noastre nu se vedea o lumină statornică şi izolată, ca de obicei. Lumina trecea acum de la o fereastră la alta. Maurice o zări pe Geneviève printr-o perdea ridicată pe jumătate, din întâmplare: înghesuia în grabă nişte lucruri într-un cufăr şi cu uimire observă lucirea unor arme în mâinile ei.
Se sui pe o bornă de piatră ca să vadă mai bine ce se petrece în cameră. În vatră se ridicau flăcări mari care-i atraseră atenţia: erau nişte hârtii pe care Geneviève le ardea.
În clipa aceea o uşă se deschise şi un bărbat intră la Geneviève.
La început Maurice se gândi că nu putea fi decât Dixmer.
Tânăra alergă la el, îi apucă mâinile şi amândoi rămaseră o clipă unul în faţa altuia, părând cuprinşi de o emoţie puternică. Ce emoţie putea fi oare? Maurice nu era în stare s-o ghicească, sunetul vorbelor lor n-ajungea până la el.
Dar dintr-o dată Maurice îi măsură statura cu ochii. „Ăsta nu e Dixmer", şopti el.
Într-adevăr, cel care intrase era subţire şi scund; Dixmer era înalt şi trupeş.
Gelozia e un stimulent energic, într-o clipă, Maurice calculase statura necunoscutului cu o precizie aproape perfectă şi analizase în gând şi silueta soţului.
„Nu e Dixmer", şopti el iarăşi, ca şi cum ar fi fost silit să-şi repete lui însuşi cele văzute ca să se încredinţeze de perfidia Genevièvei.
Se apropie de fereastră, dar cu cât se apropia mai tare cu atât vedea mai puţin: fruntea îi ardea ca focul.
Piciorul i se izbi de-o scară. Fereastra era la o înălţime de şapte-opt picioare.
Maurice luă scara şi se duse s-o sprijine de zid.
Se urcă şi-şi lipi ochiul în despicătura perdelei.
Necunoscutul din camera Genevièvei era un tânăr de douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani, cu ochi albaştri şi cu o înfăţişare şi ţinută elegantă. Apucase mâinile tinerei noastre şi vorbea cu ea ştergându-i întruna lacrimile care înceţoşau fermecătoarea privire a Genevièvei.
Un zgomot uşor produs de Maurice îl făcu pe tânăr să întoarcă privirile spre fereastră.
Maurice îşi stăpâni un strigăt de uimire: recunoscuse pe misteriosul său salvator din Piaţa Châtelet.
În clipa aceea Geneviève îşi trase mâinile din cele ale necunoscutului şi apoi se îndreptă spre cămin ca să se încredinţeze că hârtiile fuseseră nimicite de foc.
Maurice nu se mai putu stăpâni. Toate patimile groaznice care torturează omul, dragostea, răzbunarea, gelozia, îi strângeau inima cu dinţii lor de foc. Nu mai aşteptă, împinse cu putere fereastra prost închisă şi sări în cameră.
În aceeaşi clipă două pistoale-i fură puse în piept.
La zgomotul făcut, Geneviève se întoarse; zărindu-l pe Maurice, rămase mută.
— Domnule, spuse cu răceală tânărul republican celui care-i ţinea de două ori viaţa în mână, la capetele celor două arme, domnule, dumneata eşti Cavalerul de Maison-Rouge?
— Şi dac-ar fi aşa? răspunse cu o întrebare cavalerul.
— A! dacă-i aşa, înseamnă că eşti un bărbat viteaz şi ca atare un om calm, drept care am să-ţi spun două cuvinte.
— Vorbeşte, spuse cavalerul fără să clintească pistoalele.
— Dumneata poţi să mă ucizi, dar n-ai să mă ucizi mai înainte de-a fi scos un strigăt, sau mai bine zis n-am să mor fără să-l fi scos. Dacă scot strigătul, o mie de oameni care au împresurat casa au s-o facă pulbere în zece minute.
Aşadar, pune jos pistoalele şi ascultă ce-am să-i spun doamnei.
— Genevièvei? întrebă cavalerul.
— Mie? şopti tânăra.
— Da, dumitale.
Geneviève, mai albă decât o statuie, îl prinse de braţ pe Maurice; tânărul o respinse.
— Ştii doar ceea ce mi-ai mărturisit, doamnă, zise Maurice cu un profund dispreţ. Văd că ai spus adevărul, într-adevăr, nu-l iubeşti pe domnul Morand.
— Maurice, ascultă-mă! exclamă Geneviève.
— Nu mai am nimic de auzit, doamnă, spuse Maurice. M-ai înşelat. Dintr-o singură lovitură ai frânt toate legăturile care-mi uniseră inima de a dumitale ca sub un sigiliu. Mi-ai mărturisit că nu-l iubeşti pe domnul Morand, dar nu mi-ai spus că iubeşti pe altul.
— Domnule, spuse cavalerul, ce tot spui dumneata de Morand, sau, mai curând, despre ce Morand vorbeşti dumneata?
— Despre Morand chimistul.
— Morand chimistul se află în faţa dumitale. Morand chimistul şi Cavalerul de Maison-Rouge sunt una şi aceeaşi persoană.
Şi întinzând mâna spre o măsuţă alăturată, într-o clipă îşi puse pe cap peruca neagră, care îl făcuse aşa de multă vreme de nerecunoscut în ochii tânărului republican.
— Ah! da, exclamă Maurice, cu un îndoit dispreţ, da, înţeleg, dumneata nu-l iubeai pe Morand, pentru că Morand nu exista; dar deşi subterfugiul e dibaci, nu e mai puţin vrednic de dispreţ.
Cavalerul făcu o mişcare ameninţătoare.
— Domnule, urmă Maurice, binevoieşte şi mă lasă o clipă să stau de vorbă cu doamna. Dacă doreşti, poţi să asişti la convorbirea noastră, nu va fi lungă, te asigur.
Geneviève făcu un semn, poftindu-l pe Maison-Rouge să aibă răbdare.
— Aşadar, urmă Maurice, dumneata, Geneviève, m-ai făcut de râs în faţa prietenilor mei! Am ajuns să le inspir silă! M-ai făcut să slujesc orbeşte tuturor comploturilor dumnitale! M-ai folosit ca pe o unealtă! Ascultă: e o acţiune infamă, dar vei fi pedepsită, doamnă, căci domnul, aici prezent, are să mă ucidă sub ochii dumitale! Dar, în mai puţin de cinci minute, şi el va împietri acolo, zăcându-ţi la picioare, sau dacă va scăpa cu viaţă, va trăi doar ca să-şi ducă tigva pe eşafod.
— El să moară!? exclamă Geneviève. El să-şi ducă tigva pe eşafod!? Dar nu ştii, Maurice, că el este ocrotitorul meu, al familiei mele, că mi-aş da viaţa ca să i-o apăr pe-a lui; că dacă el moare, am să mor şi eu, şi că dacă dumneata eşti dragostea mea, el e religia mea?
— Vai! zise Maurice, continui să spui că mă iubeşti! Într-adevăr, femeile sunt prea slabe şi prea laşe!
Apoi, întorcându-se, i se adresă tânărului regalist:
— Hai, domnule, trebuie să mă ucizi sau să mori.
— Dar pentru ce?
— Pentru că dacă nu mă ucizi, te arestez.
Maurice întinse mâna ca să-l înşface de piept.
— Eu n-am să-mi apăr viaţa luptând cu dumneata! spuse Cavalerul de Maison-Rouge.
Şi-şi aruncă armele pe un fotoliu.
— Şi de ce n-ai să-ţi aperi viaţa luptând cu mine?
— Pentru că viaţa mea nu răscumpără remuşcarea de-a fi ucis un om de onoare şi mai ales, da, mai ales pentru că Geneviève te iubeşte.
— Vai! exclamă tânăra noastră împreunându-şi mâinile, cât eşti de bun, de mărinimos, de leal şi de generos, Armand!
Maurice se uită la amândoi cu o uimire aproape prostească.
— Iată, spuse cavalerul, intru în camera mea. Îţi dau cuvântul de onoare că nu pentru a fugi, ci pentru a ascunde un portret.
Maurice îşi îndreptă repede ochii către portretul Genevièvei; era la locul său obişnuit.
Fie că Maison-Rouge va fi ghicit gândul lui Maurice, fie că va fi voit să împingă generozitatea până la culme, spuse:
— Poftim, ştiu că dumneata eşti republican, dar totodată ştiu că ai un suflet curat şi cinstit. Am să mă destăinui dumitale până la capăt. Priveşte!
Şi scoase din sân o miniatură pe care i-o arătă lui Maurice: era portretul reginei.
Maurice lăsă capul în jos şi-şi apăsă mâna pe frunte.
— Aştept ordinele dumitale, domnule, spuse Maison-Rouge. Dacă urmăreşti arestarea mea, să baţi la uşa asta când va fi timpul să mă predau. Nu mai ţin la viaţa mea, de vreme ce viaţa mea nu se mai sprijină pe speranţa de-a salva regina.
Cavalerul ieşi fără ca Maurice să fi făcut nici măcar un gest spre a-l opri.
Abia apucă să iasă din cameră şi Geneviève se aruncă la picioarele tânărului republican.
— Iartă-mă, exclamă ea, iartă-mă, Maurice, pentru tot răul pe care ţi l-am făcut; iartă-mă pentru înşelătoriile mele, iartă-mă în numele suferinţelor şi al lacrimilor mele, căci îţi jur c-am plâns tare mult şi am suferit groaznic. Vai! soţul meu a plecat azi de dimineaţă, nu ştiu unde a plecat şi poate nici n-am să-l mai văd. Acum nu-mi rămâne decât un singur prieten, nu un prieten, ci un frate, şi dumneata ai să-l ucizi. Iartă-mă, Maurice! Iartă-mă!
Maurice o ridică de la picioarele lui şi-i spuse:
— Ce vrei? Uneori ne iese în cale ursita rea, ca acuma. Toată lumea îşi pune în joc viaţa, în clipa de faţă. Cavalerul de Maison-Rouge a jucat ca şi ceilalţi, dar a pierdut. Trebuie să plătească.
— Adică să moară, dacă te înţeleg bine.
— Da.
— Trebuie să moară, şi tocmai dumneata îmi spui asta?
— Nu eu, Geneviève, ci destinul.
— Destinul nu şi-a spus ultimul cuvânt în împrejurarea de faţă, pentru că dumneata îl poţi salva.
— Cu preţul cuvântului meu şi, ca atare, al onoarei mele. Înţeleg, Geneviève.
— Închide ochii, Maurice, doar atâta îţi cer şi îţi făgăduiesc că recunoştinţa mea va merge până unde poate ajunge recunoştinţa unei femei.
— De prisos aş închide ochii, doamnă: este o parolă, o parolă fără de care nimeni nu poate ieşi din casa asta, căci, îţi repet, casa este împresurată.
— Şi dumneata o ştii?
— Fără îndoială că o ştiu.
— Maurice!
— Ce este?
— Dragul meu, scumpul meu Maurice, spune-mi parola, trebuie să mi-o spui!
— Geneviève, cine eşti dumneata ca să-mi spui: „Maurice, în numele dragostei pe care ţi-o port, calcă-ţi cuvântul, calcă-ţi onoarea, trădează-ţi cauza, reneagă-ţi crezul?" În schimbul acestora ce-mi oferi dumneata, care mă ispiteşti? — Ah, Maurice, salvează-l, întâi salvează-l şi apoi cere-mi viaţa.
— Geneviève, urmă Maurice cu un glas sumbru, ascultă ce am să-ţi spun. Cu un picior am păşit pe calea infamiei; ca s-o urmez până la capăt, aş vrea să am cel puţin un temei faţă de mine însumi. Geneviève, jură-mi că nu-l iubeşti pe Cavalerul de Maison-Rouge.
— Îl iubesc pe Cavalerul de Maison-Rouge ca o soră, ca o prietenă, nu altfel, ţi-o jur.
— Geneviève, mă iubeşti?
— Maurice, te iubesc, ţi-o mărturisesc în ţaţa lui Dumnezeu, care m-aude.
— Dacă fac ceea ce-mi ceri, ai să te lepezi de rude, prieteni, patrie, ca să fugi
cu trădătorul?
— Maurice! Maurice!
— Şovăi!... şovăi!
Şi Maurice se dădu înapoi copleşit de dispreţ. Geneviève, care se sprijinea de el, simţi deodată cum o părăseşte sprijinul şi căzu în genunchi.
— Maurice, exclamă ea, lăsându-se pe spate şi frângându-şi mâinile împreunate, Maurice, fac tot ce vei vrea, îţi jur; porunceşte, ascult.
— Ai să fii a mea?
— Când ai să vrei.
— Jură-mi pe Hristos!
Geneviève întinse braţul.
— Doamne! rosti ea, ai iertat pe soţia adulteră; nădăjduiesc că mă vei ierta şi pe mine.
Şi lacrimi mari i se rostogoliră pe obraji, căzându-i pe şuviţele lungi, despletite, ce-i ajungeau până la piept.
— Nu aşa, nu jura aşa, spuse Maurice, căci nu-ţi primesc jurământul.
— Doamne! urmă ea, jur să-mi închin toată viaţa lui Maurice, să mor cu el şi, dacă trebuie, să mor pentru el, dacă-mi salvează prietenul, protectorul şi fratele, pe Cavalerul de Maison-Rouge.
— Bine, va fi salvat, spuse Maurice.
Şi se îndreptă spre camera alăturată.
— Domnule, zise el, îmbracă-te iarăşi cu hainele tăbăcarului Morand. Te dezleg de cuvântul dat, eşti liber. Iar dumneata, doamnă, urmă el, adresându-se Genevièvei, ascultă cuvintele parolei: garoafă şi subterană.
Apoi, ca şi cum i-ar fi făcut scârbă să mai rămână în încăperea în care rostise cele două cuvinte ce făcuseră din el un trădător, Maurice deschise fereastra şi sări din cameră în grădină.
Capitolul XXXI
PERCHEZIŢIA
Maurice îşi reocupă postul de observaţie în grădină, în faţa ferestrei Genevièvei, dar fereastra nu mai era luminată: Geneviève intrase la Cavalerul de Maison-Rouge.
Era dealtfel şi timpul ca Maurice să părăsească încăperea, căci abia ajunsese la colţul serei când poarta de la grădină se deschise şi omul cenuşiu apăru, urmat de Lorin şi de cinci sau şase grenadiri.
— Ei, cum e? întrebă Lorin.
— Vezi şi tu, răspunse Maurice, sunt la postul meu.
— Nimeni n-a încercat să treacă cu forţa? întrebă iarăşi Lorin.
— Nimeni, îi răspunse Maurice, fericit că a putut scăpa de o minciună prin felul în care-i fusese pusă întrebarea. Nimeni! Şi voi, ce-aţi făcut?
— Noi ne-am convins că domnia-sa Cavalerul de Maison-Rouge a intrat în casă acum un ceas şi de-atunci n-a mai ieşit, răspunse omul poliţiei.
— Şi îi ştiţi camera? întreabă Lorin.
— Camera lui nu-i despărţită de camera cetăţenei Dixmer decât printr-un coridor.
— A! exclamă Lorin.
— De fapt, nu era nevoie de nici o despărţitură. Se pare că acest Cavaler de Maison-Rouge e un bărbat uşuratic.
Maurice simţi cum i se urcă sângele la cap. Închise ochii şi văzu mii de fulgere lăuntrice.
— Ei bine! dar... cetăţeanul Dixmer ce zice de-aşa ceva? întrebă Lorin.
— I se părea că-i o cinste pentru el.
— Ascultaţi! făcu Maurice cu vocea gâtuită, ce hotărâre luăm?
— Luăm hotărârea, spuse omul poliţiei, să mergem să-l înşfăcăm din camera lui şi poate chiar din pat.
— Nu bănuieşte, aşadar, nimic?
— Absolut nimic.
— Cum e dispus terenul? întrebă Lorin.
— Avem un plan foarte exact, răspunse omul cenuşiu: un pavilion situat în ungherul grădinii, iată-l: urci patru trepte, le vedeţi chiar aici! Ajungi pe un palier, la dreapta — uşa apartamentului cetăţenei Dixmer; e fără îndoială acela a cărui fereastră o vedem, în faţa ferestrei, acolo, în fund, e o uşă care dă spre coridor şi în coridor e uşa camerei trădătorului.
— Bine, iată o topografie amănunţit făcută. Cu un plan ca ăsta poţi să mergi şi cu ochii legaţi, cu atât mai lesne cu ochii deschişi. Să mergem, aşadar.
— Străzile sunt bine păzite? întrebă Maurice cu un interes pe care toţi cei de faţă îl atribuiră, fireşte, temerii lui de a nu-l scăpa pe cavaler.
— Şi străzile şi trecerile şi răscrucile, toate, zise omul cenuşiu. Nici un şoarece nu poate să treacă dacă nu ştie parola.
Maurice se cutremură. Atâtea precauţii luate îl făceau să se teamă că trădarea sa nu va fi de nici un folos fericirii lui.
— Acum, spuse omul cenuşiu, câţi oameni vă trebuie ca să-l arestaţi pe cavaler?
— Câţi oameni? întrebă Lorin. Nădăjduiesc că Maurice şi cu mine suntem destui. Nu-i aşa, Maurice?
— Da, se bâlbâi Maurice, sigur că ne vom descurca.
— Ascultaţi, nu umblaţi cu lăudăroşenii de prisos. Vreţi să-l prindeţi?
— Ei, drăcie! dacă vrem! exclamă Lorin, bineînţeles că da! Nu-i aşa, Maurice, că trebuie să-l prindem?
Lorin apăsă pe ultimele cuvinte. El spusese dealtfel că un început de bănuială apucase să planeze asupra lor şi nu trebuia lăsat timp bănuielilor, ce se răspândeau pe vremea aceea ca fulgerul, să se înrădăcineze. Or, Lorin îşi da seama că nimeni n-ar mai îndrăzni să pună la îndoială patriotismul a doi bărbaţi ce-ar fi izbutit să-l prindă pe Cavalerul de Maison-Rouge.
— Ei bine! spuse omul poliţiei, dacă ţineţi cu tot dinadinsul, să luăm cu noi mai curând trei în loc de doi sau patru în loc de trei; cavalerul se culcă totdeauna cu o sabie sub căpătâi şi cu două pistoale pe măsuţa de noapte.
— Ei, fir-ar al naibii! exclamă unul dintre grenadirii din compania lui Lorin, hai să intrăm cu toţii. Fără preferinţe! Dacă se predă, îl păstrăm pentru ghilotină, dacă rezistă, îl sfârtecăm cu săbiile.
— Bine zici, făcu Lorin. Aşadar, înainte! Intrăm pe uşă sau pe fereastră?
— Pe uşă, spuse omul poliţiei. Poate că întâmplător cheia e în uşă, pe câtă vreme dacă intrăm pe fereastră, trebuie să spargem câteva ochiuri şi am face zgomot.
— Fie, pe uşă, zise Lorin, numai să intrăm odată, puţin îmi pasă pe unde.
Haidem, cu sabia în mână, Maurice.
Automat, Maurice îşi trase sabia din teacă.
Trupa mică înainta spre pavilion, întocmai cum arătase omul cenuşiu, au dat de primele trepte, apoi au păşit pe palier şi, în sfârşit, în vestibul.
— Ah! exclamă Lorin bucuros, cheia e în uşă.
Într-adevăr, întinsese mâna prin întuneric şi, aşa cum spusese, cu vârful degetelor simţi răceala cheii.
— Hai, deschide odată, cetăţene locotenent, spuse omul cenuşiu.
Lorin răsuci cu băgare de seamă cheia în broască. Uşa se deschise.
Maurice îşi şterse cu mâna sudoarea de pe frunte.
— Am ajuns! exclamă Lorin.
— Nu încă, îi întoarse vorba omul cenuşiu. Dacă informaţiile noastre topografice sunt exacte, aici ne aflăm în apartamentul cetăţenei Dixmer.
— N-avem decât să ne încredinţăm, spuse Lorin. Să aprindem nişte lumânări. Văd că mai este foc în cămin.
— Să aprindem torţe, hotărî omul cenuşiu. Torţele se sting mai greu decât lumânările.
Şi luă din mâna unui grenadir două torţe pe care le aprinse de la focul din cămin care abia mai pâlpâia. Una i-o dădu lui Maurice, cealaltă — lui Lorin.
— Vedeţi că nu m-am înşelat; iată uşa care dă în camera de culcare a cetăţenei Dixmer şi iat-o şi pe cea care dă pe coridor.
— Înainte, pe coridor, ordonă Lorin.
Uşa din fund fu deschisă la fel de uşor ca prima şi se găsiră cu toţii în faţa uşii apartamentului în care locuia cavalerul. Poate de douăzeci de ori văzuse Maurice uşa aceea, dar niciodată nu întrebase încotro duce. Pentru el lumea toată se mărginea la camera în care-l primea Geneviève.
— Ah! exclamă Lorin în şoaptă, aici schimbăm tactica. Uşa e încuiată, nici urmă de cheie.
— Dar, întrebă Maurice, abia putând să vorbească, sunteţi siguri că e aici?
— Dacă planul e exact, aici trebuie să fie, răspunse omul poliţiei. Dealtfel, vom vedea. Grenadiri, spargeţi uşa, năvăliţi în cameră.
Patru oameni, desemnaţi de către trimisul poliţiei, ridicară paturile puştilor şi la un semn al acestuia, care conducea operaţia, dădură toţi odată o singură lovitură: uşa se făcu ţăndări.
— Predă-te sau eşti mort, răcni Lorin, năvălind în cameră.
Nimeni nu răspunse: draperiile patului erau închise.
— Iatacul! ia seama la iatac! strigă omul poliţiei, arma la ochi şi la prima mişcare a perdelelor, trageţi!
— Aşteptaţi, spuse Maurice, am să dau perdelele într-o parte.
Şi nădăjduind, fără îndoială, că Maison-Rouge şedea ascuns îndărătul perdelelor de la pat şi că prima lovitură de pumnal sau primul glonte de pistol îi vor fi hărăzite lui, Maurice se repezi la draperiile care lunecară scrâşnind pe vergeaua galeriei. Patul era gol.
— Ei, drăcie! făcu Lorin, nimeni!
— Te pomeneşti c-o fi scăpat, bolborosi Maurice.
— Cu neputinţă, cetăţeni! Cu neputinţă! exclamă omul cenuşiu. Vă spun c-a fost văzut intrând acum un ceas, că nimeni nu l-a văzut ieşind şi că toate ieşirile sunt păzite.
Lorin deschidea uşile tuturor dulapurilor şi comodelor, se uita pretutindeni, chiar şi acolo unde ar fi fost cu neputinţă să se ascundă un om.
— Nimeni, totuşi! Vedeţi doar că nu e nimeni!
— Nimeni, repeta şi Maurice cu o emoţie lesne de înţeles; într-adevăr se vede că nu e nimeni.
— În camera cetăţenei Dixmer, spuse omul poliţiei. Poate că e acolo.
— O! exclamă Maurice, respectaţi camera unei femei.
— Cum asta!? făcu Lorin. Bineînţeles că o vom respecta, ca şi pe cetăţeana Dixmer. Dar s-o cercetăm.
— Pe cetăţeana Dixmer? întrebă unul dintre grenadiri, bucuros să plaseze o glumă de prost-gust.
— Nu, răspunse Lorin, camera ei.
— Atunci, interveni Maurice, lăsaţi-mă pe mine să trec în frunte.
— Treci, spuse Lorin, tu eşti căpitanul. Să acordăm fiecăruia onorurile ce i se cuvin.
Doi oameni fură lăsaţi să păzească încăperea pe care ceilalţi o părăsiră trecând în cea în care aprinseseră torţele.
Maurice se apropie de uşa ce dădea în camera de dormit a Genevièvei.
Era prima oară când avea să intre acolo.
Inima îi bătea foarte tare.
Cheia era în uşă.
Maurice duse mâna spre cheie, dar şovăi.
— Hai, deschide odată! îl zori Lorin.
— Dar, zise Maurice, dacă cetăţeana Dixmer e culcată?
— Avem să ne uităm în patul ei, sub pat, în cămin şi în dulapuri, răspunse Lorin, după care, dacă nu e nimeni decât ea, avem să-i urăm noapte bună.
— Nicidecum, interveni omul poliţiei, avem s-o arestăm, cetăţeana Geneviève Dixmer e o aristocrată, recunoscută drept complice a fiicei lui Tison şi a Cavalerului de Maison-Rouge.
— Deschide dumneata atunci! se răsti Maurice, dând drumul cheii, eu nu arestez femei.
Omul poliţiei se uită chiorâş la Maurice, iar grenadirii începură să cârtească.
— Ce, aţi început să cârtiţi? întrebă Lorin. N-aveţi decât să cârtiţi şi împotriva mea, căci sunt de părerea cetăţeanului Lindey.
Şi se trase un pas îndărăt.
Omul cenuşiu apucă cheia, o întoarse grăbit, uşa se deschise; soldaţii se năpustiră în cameră.
Două lumânări ardeau pe o măsuţă, dar camera Genevièvei, ca şi cea a Cavalerului de Maison-Rouge, era goală.
— Goală! exclamă omul poliţiei.
— Goală! repetă Maurice, pălind. Unde să fie oare? Lorin se uită lung la Maurice, cu uimire.
— S-o căutăm, spuse omul poliţiei.
Şi, urmat de jandarmi, se apucă să scotocească toată casa, din pivniţă până-n ateliere.
Abia se întoarseră ei cu spatele, şi Maurice, care-i urmărise cu ochii plini de îngrijorare, se repezi la rândul său în încăpere, deschizând iarăşi dulapurile pe care le mai deschise şi chemând cu o voce plină de teamă şi nelinişte:
— Geneviève! Geneviève!
Dar Geneviève nici gând să răspundă, camera era într-adevăr goală.
Atunci Maurice se apucă şi el să scotocească prin casă cu un zel pătimaş. Serele, hangarele, dependinţele, cercetă tot, dar era de prisos.
Deodată se auzi un zgomot puternic; o ceată de bărbaţi înarmaţi se înfăţişă la poartă; oamenii schimbară parola cu santinela, năvăliră în grădină şi se răspândiră în casă. În fruntea grupului de întărire strălucea panaşul fumuriu al lui Santerre.
— Ei bine! făcu el către Lorin, unde e conspiratorul?
— Cum adică unde e conspiratorul?
— Da. Vă întreb ce-aţi făcut cu el?
— Şi eu v-aş întreba pe dumneavoastră: detaşamentul pe care-l comandaţi, dacă a păzit bine ieşirile, trebuie să-l fi arestat, pentru că nu mai era în casă când am intrat noi.
— Ce tot spui? exclamă generalul furios, l-aţi lăsat să scape?
— Noi n-am putut să-l lăsăm să scape, fiindcă nu l-am prins.
— Atunci nu mai înţeleg nimic, spuse Santerre.
— Nimic din ce?
— Nimic din cele ce mi-aţi comunicat prin trimisul vostru.
— V-am trimis noi pe cineva?
— Bineînţeles. Bărbatul acela cu haină cafenie, cu părul negru şi ochelari verzi, care a venit să ne vestească din partea voastră că sunteţi gata-gata să puneţi mâna pe Maison-Rouge, dar că se apără, luptându-se ca un leu. Drept care am venit în fugă.
— Un om cu haină cafenie, cu părul negru şi cu ochelari verzi? repetă Lorin.
— Bineînţeles, ţinând o femeie de braţ.
— Tânără, frumoasă? exclamă Maurice, reprezindu-se spre general.
— Da, tânără şi frumoasă.
— Era el împreună cu cetăţeana Dixmer.
— Care el?
— Maison-Rouge... Oh! păcătosul de mine, cum de nu i-am ucis pe amândoi?
— Hai, lasă cetăţene Lindey, spuse Santerre, îi prindem noi.
— Dar cum de i-aţi lăsat să treacă? întrebă Lorin.
— Ei, fir-ar să fie! exclamă Santerre, i-am lăsat să treacă fiindcă ştiau parola.
— Ştiau parola? strigă Lorin. Aşadar, printre noi se află un trădător?
— Nu, nu, cetăţene Lorin, spuse Santerre, voi sunteţi cunoscuţi, se ştie bine că printre voi nu sunt trădători.
Lorin se uită jur-împrejurul lui, de parc-ar fi căutat trădătorul despre a cărui prezenţă pomenise.
Observă fruntea încruntată şi privirile şovăitoare ale lui Maurice.
— Ah! şopti el, ce-o mai fi şi asta?
— Cavalerul nu poate fi prea departe, spuse Santerre; să cercetăm prin împrejurimi. Poate a dat peste vreo patrulă mai dibace ca noi, care nu s-o fi lăsat păcălită.
— Da, da, să căutăm, adăugă Lorin.
Apoi îl apucă pe Maurice de braţ şi, sub pretextul investigaţiilor de făcut, îl scoase afară din grădină.
— Da, să căutăm, spuseră şi soldaţii, dar înainte...
Şi unul dintre ei îşi aruncă torţa sub o şură ticsită cu vreascuri şi iarbă uscată.
— Hai, zise Lorin, vino.
Maurice nu se împotrivi, îl urmă pe Lorin, ca un copil. Amândoi alergară până la pod fără să scoată nici un cuvânt; acolo se opriră. Maurice întoarse capul.
Cerul era roşu în direcţia cartierului, deasupra caselor urcau puzderie de scântei.
MASCA DE FIER de Alexandre Dumas
Capitolul I
Taina cea mare
Paris, în 1638.
Palatul regelui Ludovic al XIII-lea era în mare fierbere. Slugile alergau de colo până colo, iar curtenii se strânseseră în sala cea mare a tronului, comentând evenimentul urmărit de întreaga Franţă: Regele aştepta primul moştenitor.
În mijlocul miniştrilor şi curtenilor, care discutau pe şoptite, îşi făcu intrarea Cardinalul Mazarin, întovărăşit de nelipsitul său aprod, vicleanul Fouquet. Noii intraţi îşi croiră drum printre cei prezenţi, care se aplecară adânc în faţa marelui Cardinal, în mâinile căruia erau destinele tuturor. Ludovic al XIII-lea fiind prea slab să i se împotrivească, Mazarin îl făcea să acţioneze cu planurile şi interesele lui.
Când ajunseră la locul rezervat Cardinalului, Fouquet se scotoci cu febrilitate prin buzunare şi scoase o cutie mică de pastile, bomboanele favorite ale Cardinalului, pe care o întinse stăpânului său.
— Pastilele, Eminenţă, zise el.
— Îţi mulţumesc, Fouquet. Eşti foarte atent. Cardinalul se servi şi apoi readuse discuţia asupra subiectului curent.
— E o zi mare pentru Franţa. Fouquet se înclină linguşitor şi replică:
— Dacă Majestatea sa va avea un fiu… fiul va avea nevoie de un preceptor…
Restul nu fu necesar să mai spună, căci Mazarin se uită la el cu un surâs cu multe înţelesuri şi-i spuse:
— Eşti ambiţios, Fouquet.
— Singura mea ambiţie este să servesc Franţa, replică aprodul, înclinându-se adânc.
Discuţia lor fu întreruptă de apariţia şambelanului, care anunţă în mijlocul forfotei ce se produsese:
— Majestatea Sa Regele!
Ludovic al XIII-lea îşi făcu, grăbit, intrarea şi se îndreptă spre Cardinal, în vreme ce grupul curtenilor se strânse în jurul său, Colbert şi D’Artagnan fiind cei din imediata lui apropiere.
— Mai trebuie să aşteptăm mult?, întrebă el pe Cardinal, nerăbdător.
Mazarin îl privi zâmbind şi-i răspunse calm:
— Acest lucru cere răbdare… chiar şi de la un rege.
— Astfel mă încurajezi? replică regele amuzat. Suveranul se întoarse apoi spre D’Artagnan, căpitanul muşchetarilor săi şi zise:
— D’Artagnan, îţi aminteşti bătălia cu austriecii?
Da, Sire. Foarte bine.
— Am fost mai curajos, atunci.
Uşa din fundul sălii se deschise. Printre curteni, îşi făcu drum moaşa, cu obrajii îmbujoraţi şi se îndreptă spre rege.
— Majestate… e băiat… O frumuseţe de băiat! spuse ea cu grabă.
— Un băiat! exclamă Ludovic, în culmea fericirii alergând spre odaia lăuzei.
Câteva minute mai târziu, apăru în balconul palatului, ţinând Delfinul ― moştenitorul tronului ― în braţe, având pe Cardinal în dreapta sa.
Apariţia aceasta fu primită cu aclamaţii de mulţimea strânsă în jurul palatului, care aştepta cu nerăbdare fericitul deznodământ.
Cardinalul făcu un semn spre mulţime şi în mijlocul liniştii care se aşternu peste miile de oameni spuse:
— Atotputernicul, în neţărmurita lui bunătate, a binecuvântat unirea Majestăţii sale Regelui cu iubita noastră Regină, dăruindu-le lor şi vouă… un fiu.
Cardinalul luă nou-născutul din mâna regelui şi arătându-l mulţimii adăugă:
— Acesta este moştenitorul tronului Franţei!
în timp ce, în stradă, ovaţiile nu se mai terminau, în odaia lăuzei, doctorul se
întoarse de la patul reginei şi se adresă moaşei:
— Cheamă-l pe rege!
De afară se auzeau murmurele mulţimii, care pătrundeau atenuate, până în alcovul reginei.
— Nu se poate! Ascultă! spuse moaşa.
— Atunci pe Colbert. El va găsi o soluţie.
Moaşa fugi afară din odaie şi pătrunse în larga anticameră, unde îl găsi pe Fouquet, stând la uşă, în spatele curtenilor şi muşchetarilor, care erau întorşi toţi cu faţa spre balcon.
Pradă unei mari surescitări, moaşa se apropie de Fouquet şi-l întreabă într-un suflet:
— Unde este domnul Colbert?
— Pe balcon.
Agitaţia moaşei deşteptă atenţia lui Fouquet, care se repezi afară din odaie şi ascultând la uşă ― o auzi pe regină ţipând. Fără să ezite, deschise uşa şi pătrunse în camera reginei, neanunţat. Dintr-o privire, îl văzu pe medic la patul lăuzei, întors cu spatele spre uşă şi se strecură în dosul unui scrin, în aşa fel să nu poată fi observat de nimeni. Câteva clipe mai târziu, îşi făcură apariţia Colbert şi moaşa. Primul se adresă în grabă medicului:
— Ce s-a întâmplat, doctore?
— Regina a mai născut un copil.
— Încă un băiat? repetă ministrul înspăimântat.
— Da. Tot un băiat… E un geamăn. Colbert murmură:
— Un alt fiu…
— Să-l duc regelui? întrebă moaşa.
— Nu se poate! şopti Colbert. Apoi se adresă medicului:
— Cine ştie despre aceasta?
— Numai moaşa şi eu, răspunse medicul mirat.
— Nu trebuie să mai afle nimeni, adăugă ministrul şi se îndreptă spre patul reginei.
Mi-l luaţi şi pe acesta? întrebă lăuza, într-o şoaptă.
Ştiţi prea bine că fiii Majestăţii Voastre aparţin Franţei, răspunse Colbert. Făcu, apoi, câţiva paşi de la patul reginei şi se adresă medicului şi moaşei:
— Veniţi cu mine!
— Dar Majestatea Sa?… începu să spună doctorul.
— Voi răspunde eu în locul reginei, îl întrerupse Colbert.
Ministrul, cu copilul în braţe, apăsă pe un mecanism secret şi se deschise o uşă, prin care pătrunseră într-altă odaie.
Fouquet care fusese martor la toată această scenă, ieşi din ascunzătoarea lui, apăsă şi el pe mecanism, aşa cum îl văzuse făcând pe Colbert şi deschise şi el uşa secretă, pentru a intra în odaia alăturată.
De îndată ce fu posibil, regele fu chemat în odaia în care Colbert dusese geamănul. Suveranul veni în grabă însoţit de d’Artagnan şi întrebă:
— Ce s-a întâmplat?
— E de datoria mea să prezint Majestăţii Voastre pe al doilea fiu. Soarta a hărăzit Franţei doi Delfini.
Suveranul se trânti pe un scaun.
— Doi fii, doi moştenitori ai tronului!
— Nu poate exista decât un Delfin, interveni Colbert.
— Pentru un alt tată doi gemeni este o binecuvântare… Pentru mine va fi un blestem, spuse regele.
— Mai rău, Sire! Băieţi gemeni poate însemna război civil… ură şi luptă între fraţi. Viitorul Franţei atârnă de tăria Majestăţii Voastre de a fi rege, nu tată. Numai un singur fiu poate domni.
— Nu-l pot osândi pe propriul meu fiu la moarte, Colbert!…
— Nici nu este necesar. Îndepărtaţi-l de aici. Nu trebuie să ştie nimeni… nici măcar el, adăugă ministrul arătând spre copil.
— Există un om căruia să-i pot încredinţa această taină?
— Da. Sire, un singur om… d’Artagnan.
— D’Artagnan!, exclamă regele. Să-mi pierd şi fiul şi pe cel mai bun prieten?
— E şi prietenul meu, spuse Colbert. Daţi-i lui copilul. Trimiteţi-l în Gasconia. Îngăduiţi-i să crească băiatul ca pe copilul lui şi Franţa va fi salvată.
Suveranul strânse copilul la piept şi îl sărută. Apoi se adresă lui d’Artagnan, care împietrise în spatele lui:
— De câte ori am luptat împreună pentru Franţa? De câte ori ai apărat viaţa regelui? D’Artagnan, faci asta pentru mine?
Căpitanul muşchetarilor, înduioşat de încrederea Suveranului său, se mulţumi să răspundă cu demnitate:
— Sunt soldat, Sire.
Regele trecu copilul în braţele lui d’Artagnan şi se adresă lui Colbert:
— Dă-i cai şi… tot ce-i trebuie, întorcându-se spre căpitanul său, reluă:
— Îmi vei lipsi.
Se aplecă asupra copilului, îl sărută iarăşi şi spuse:
— Pleacă acum!
D’Artagnan se îndreptă spre ieşire. În pragul uşii, se opri şi, întorcându-se spre rege, zise:
— Dacă mă va întreba vreodată numele tatălui său?
Spune-i că tatăl lui a dat totul pentru Franţa. Botează-l Filip.
D’Artagnan ieşi, în timp ce regele şi Colbert se îndreptară spre uşa secretă, unde suveranul se opri.
— Dar medicul… moaşa?, întrebă Ludovic.
— Nici o grijă, Sire… Sunt oameni care nu vor vorbi niciodată despre aceasta.
În momentul în care ieşiră îşi făcu apariţia Fouquet. Acesta se uită la leagănul copilului şi zâmbi misterios. În sfârşit, găsise ocazia cea mare pentru realizarea planurilor lui ambiţioase.
descarcați gratuit de aici...
Capitolul XLIII
PREGĂTIRILE LUI DIXMER
Ziua următoare, precedată de o noapte de insomnie, veni în sfârşit, groaznică şi, putem spune fără exagerare, de culoarea sângelui.
De fapt, în epoca aceea şi mai cu seamă în anul acela, soarele, oricât de frumos ar fi fost, avea în fiecare zi nişte pete palide-vineţii.
Regina abia putu să doarmă, şi somnul nu-i aduse odihnă; de cum închidea ochii îi părea că vede sânge, îi părea că aude strigăte şi gemete.
Adormise cu pila în mână.
O parte din zi o închinase rugăciunii. Paznicii o vedeau rugându-se atât de des, încât nu-i îngrijoră deloc sporul acela de cucernicie.
Din timp în timp, arestata scotea de la piept pila care-i fusese trimisă de unul dintre salvatorii ei şi compara fragilitatea instrumentului cu puterea gratiilor.
Din fericire, gratiile nu erau fixate în zid decât într-o singură parte, adică în partea de jos.
Partea de sus se îmbuca într-o gratie transversală; odată partea de jos tăiată, nu mai rămânea decât să tragi gratia, şi gratia ieşea.
Dar nu din pricina greutăţilor fizice şovăia regina: înţelesese cât se poate de bine că lucrul era cu putinţă, şi tocmai putinţa aceea prefăcea speranţa într-o flacără sângerândă care o orbea.
Presimţea că prietenii ei, ca să ajungă la ea, trebuiau să ucidă paznicii şi regina n-ar fi admis cu nici un preţ moartea lor; de multă vreme oamenii aceia erau singurii care îi arătau oarecare milă.
Pe de altă parte, dincolo de gratiile pe care i se cerea să le taie, trecând peste trupurile celor doi oameni sortiţi pieirii fiindcă i-ar fi împiedicat pe salvatori s-ajungă la ea, dincolo era viaţa, libertatea şi poate răzbunarea, trei lucruri ademenitoare, mai cu seamă pentru o femeie, încât îşi cerea iertare de la Dumnezeu că le dorea atât de fierbinte.
Observase, dealtfel, că nici un soi de bănuială nu-i tulbura pe paznici. Cât despre cursa întinsă arestatei, presupunând că proiectatul complot nu era decât o cursă, nici prin minte nu le trecea una ca asta.
Regina renunţă aproape în întregime la gândurile care o făceau să considere cele două propuneri ce-i fuseseră făcute drept nişte capcane. Dar pe măsură ce ruşinea de-a fi prinsă în una dintre cele două curse o părăsea, era cuprinsă de-o teamă mai mare, aceea de-a vedea curgând sângele vărsat pentru ea.
„Bizar destin şi sublim spectacol! şopti ea. Două conspiraţii se unesc ca să salveze o sărmană regină, sau mai curând o biată femeie arestată, care n-a făcut absolut nimic ca să-i ademenească sau să-i încurajeze pe conspiratori, şi conspiraţiile au să se dea în vileag în acelaşi timp.
Cine ştie! poate că amândouă nu sunt decât una şi aceeaşi. Poate că-i o mână dublă ce trebuie să ajungă într-un singur punct.
Dacă aş vrea, aş fi salvată!
Dar o biată femeie sacrificată în locul meu!
Şi doi oameni ucişi pentru ca femeia aceea să ajungă până la mine!
Nici Dumnezeu, nici viitorul nu mi-ar ierta una ca asta.
Cu neputinţă, cu neputinţă!..."
Dar atunci în mintea ei se perindau iarăşi şi iarăşi măreţele idei despre devotamentul slujitorilor pentru stăpânii lor, şi vechile tradiţii privitoare la dreptul stăpânilor de-a dispune de vieţile slujitorilor: fantome aproape spulberate ale unei regalităţi muribunde.
„Anna de Austria, îşi spunea ea, ar fi acceptat. Anna de Austria ar fi pus mai presus de orice lucru măreţul principiu al salvării persoanelor de sânge regesc.
Anna de Austria era dintr-acelaşi sânge cu mine şi aproape în aceeaşi situaţie ca mine.
A fost o nebunie c-am venit să continui în Franţa regalitatea Annei de Austria!
Dealtfel nu eu am venit. Doi regi au spus:
«- E important ca doi copii de sânge regesc care nu s-au văzut niciodată, care nu s-au iubit, care poate că nu se vor iubi niciodată, să fie căsătoriţi la acelaşi altar, ca apoi să moară pe acelaşi eşafod.»
Şi apoi, moartea mea nu o va aduce oare şi pe cea a sărmanului meu copil care, în ochii puţinilor prieteni pe care îi am, e încă regele Franţei?
Şi când fiul meu va fi mort ca şi soţul meu, cele două umbre nu vor surâde de milă, văzând că am mânjit cu sângele meu rămăşiţele tronului lui Ludovic cel Sfint, numai ca să cruţ câteva picături de sânge vulgar?"
Aşa, cuprinsă de temeri din ce în ce mai mari, de febra îndoielii, ale cărei pulsaţii se înteţeau, şi, în sfârşit, de groază, a întâmpinat regina înserarea.
De mai multe ori s-a uitat pe furiş la cei doi paznici; niciodată nu arătaseră a fi mai liniştiţi ca atunci.
Şi niciodată micile atenţii ale oamenilor acelora grosolani, dar buni la suflet, n-o impresionaseră mai tare. Când umbra înserării pătrunse în celulă, când paşii patrulei de rond se auziră lovind caldarâmul, când zgomotul armelor şi urletul câinilor treziră ecourile sumbrelor bolţi, când, în sfârşit, închisoarea întreagă se vădea înspăimântătoare şi lipsită de orice speranţă, Maria-Antoaneta, stăpânită de slăbiciunea inerentă firii femeieşti, se sculă înspăimântată, spunând:
— Da, am să fug, am să fug. Când vor veni şi vor vorbi, am să tai o gratie şi am să aştept să-mi hotărască soarta Dumnezeu şi salvatorii mei. Sunt datoare faţă de copiii mei. Pe ei n-au să-i omoare sau, dacă-i omoară, iar eu am să fiu liberă, ah! atunci, cel puţin...
Nu-şi isprăvi vorba, căci ochii i se închiseră şi buzele i se încleştară. A fost un vis înspăimântător al unei biete regine închise într-o încăpere cu zăvoare şi gratii. Dar, curând, tot în visul ei, gratiile şi zăvoarele căzură; se văzu în mijlocul unei armate sumbre şi nemiloase, poruncea flăcării să strălucească, săbiei să iasă din teacă; se răzbuna pe un popor care, la urma urmei, nici măcar nu era al ei.
În acel răstimp, Gilbert şi Duchesne stăteau de vorbă liniştiţi, pregătindu-şi masa de seară.
Tot atunci, Dixmer şi Geneviève intrau la Concienerie şi, ca de obicei, se instalau la grefă. După un ceas de la venirea lor, de asemeni potrivit obiceiului, grefierul Palatului îşi termina treburile şi îi lăsa singuri.
De îndată ce uşa se închise în urma colegului său, Dixmer se repezi la panerul gol, aşezat la uşă în locul panerului din seara aceea.
Apucă bucata de pâine, o rupse şi găsi tubul.
Bileţelul reginei era închis în el. Dixmer îl citi, pălind.
Şi pe când Geneviève se uita la el, observându-l, Dixmer rupse hârtia în bucăţele mici pe care le aruncă în gura sobei încinse.
— Bine, făcu el, totul e în ordine.
Apoi, întorcându-se spre Geneviève, zise:
— Vino, doamnă.
— Eu?
— Da, trebuie să-ţi vorbesc în şoaptă.
Geneviève, ţeapănă şi rece ca marmura, făcu un gest de resemnare şi se apropie.
— Iată, a venit ceasul, doamnă, spuse Dixmer. Ascultă-mă.
— Da, domnule.
— Preferi o moarte utilă cauzei noastre, o moarte pentru care să te binecuvânteze un partid întreg şi să te plângă tot poporul, decât o moarte ruşinoasă şi josnică, venită din răzbunare, nu-i aşa?
— Da, domnule.
— Aş fi putut să te ucid pe loc, când te-am găsit la amantul dumitale; dar un om ca mine, care şi-a consacrat viaţa unei cauze demne şi sfinte, trebuie să ştie să tragă foloase din propriile-i nenorociri şi să le consacre acelei cauze, aşa cum am făcut eu sau mai curând cum intenţionez să fac. După cum ai văzut, am renunţat la plăcerea de a-mi face singur dreptate. L-am cruţat şi pe amantul dumitale.
Ceva asemănător unui surâs fugar, dar groaznic, flutură pe buzele livide ale Genevièvei.
— Cât despre amantul dumitale, trebuie să înţelegi, dumneata , care mă cunoşti, că n-am aşteptat decât un prilej mai bun.
— Domnule, sunt gata. De ce atunci asemenea preambul?
— Eşti gata?
— Da, dumneata mă ucizi. Ai dreptate, aştept.
Dixmer se uită la Geneviève şi tresări fără voie: în momentul acela era sublimă, o aureolă părea că-i luminează fiinţa, cea mai strălucitoare dintre toate, cea care vine din dragoste.
— Acum să continui, urmă Dixmer. Am prevenit-o pe regină. Ea aşteaptă. Totuşi, după toate probabilităţile, regina va face obiecţiuni, dar dumneata ai s-o sileşti.
— Bine, domnule, porunceşte şi mă voi supune.
— Acuşi, urmă Dixmer, am să bat la uşă şi Gilbert va deschide. Cu pumnalul ăsta — Dixmer îşi desfăcu haina şi-i arătă, trăgându-l pe jumătate din teacă, un pumnal cu două tăişuri — cu pumnalul ăsta am să-l ucid.
Geneviève se cutremură fără voie.
Dixmer făcu un semn cu mâna prin care îi cerea să fie atentă.
— În clipa în care-l lovesc, continuă el, te repezi în camera de-alături, unde se află regina. Uşă nu există, după cum ştii, numai un paravan, şi dumneata schimbi îmbrăcămintea cu ea, în timp ce eu îl voi ucide pe-al doilea soldat.
Atunci am s-o iau pe regină la braţ şi am să ies cu ea.
— Foarte bine, spuse rece Geneviève.
— Înţelegi? o întrebă Dixmer. În fiecere seară eşti văzută cu pelerinuţa de tafta neagră care-ţi acoperă faţa. Pune pelerinuţa pe umerii majestăţii-sale şi potriveşte-i cutele aşa cum ai obiceiul să le potriveşti pe dumneata.
— Voi face întocmai cum spui, domnule.
— Nu-mi mai rămâne decât să te iert şi să-ţi mulţumesc doamnă, adăugă Dixmer.
Geneviève clătină din cap cu un surâs rece.
— Nu am nevoie de iertarea dumitale, domnule, nici de mulţumirile dumitale, spuse ea, întinzând mâna. Ceea ce fac sau mai curând ceea ce am să fac şterge o crimă, cu toate că eu nu sunt vinovată decât de-o slăbiciune. Şi spre slăbiciunea aceea, adu-ţi aminte, domnule, aproape că m-ai împins prin purtarea dumitale. Eu fugeam de el şi dumneata mă împingeai în braţele lui. Aşa că dumneata eşti instigatorul, judecătorul şi, pe deasupra, şi răzbunătorul. Deci eu trebuie să te iert că mă omori, şi te iert. Eu trebuie să-ţi mulţumesc, domnule, că-mi iei viaţa, pentru că viaţa mi-ar fi de nesuferit departe de singurul om pe care-l iubesc, mai cu seamă din ceasul în care dumneata, dintr-o răzbunare sălbatică, ai sfărâmat toate legăturile dintre mine şi el.
Dixmer îşi înfipse unghiile în carne. Voi să răspundă, dar nu avu glas.
Făcu câţiva paşi prin grefă, după care spuse, în sfârşit:
— Timpul trece, fiecare clipă e preţioasă. Haide, doamnă, eşti gata?
— Ţi-am spus, domnule, răspunse Geneviève cu calmul unei martire, aştept!
Dixmer îşi adună hârtiile, se duse să vadă dacă toate uşile sunt bine închise, dacă nimeni n-ar fi putut intra în grefă; apoi voi să repete soţiei sale toate instrucţiunile.
— Inutil, domnule, spuse Geneviève, ştiu perfect ce am de făcut.
— Atunci, rămas bun!
Şi Dixmer îi întinse mâna, ca şi cum, în clipa aceea supremă, orice imputare ar fi trebuit să se şteargă în faţa unei situaţii atât de măreţe şi a unui sacrificiu atât de sublim.
Geneviève, cutremurându-se, atinse cu vârful degetelor mâna soţului ei.
— Vino lângă mine, doamnă, spuse Dixmer, şi, îndată ce-l voi fi lovit pe Gilbert, intră.
— Sunt gata.
Atunci Dixmer strânse în mâna dreaptă pumnalul său mare, iar cu stânga bătu în uşă.
Capitolul XLIV
PREGĂTIRILE CAVALERULUI DE MAlSON-ROUGE
În vreme ce scena descrisă în capitolul precedent se desfăşura în faţa uşii de la grefă, ce dădea în închisoarea reginei, sau mai precis în prima încăpere, ocupată de cei doi paznici, alte pregătiri se făceau, în partea opusă, adică în curtea femeilor.
Un bărbat se ivi dintr-o dată, ca o statuie de piatră care s-ar fi desprins din zid. Bărbatul era însoţit de doi câini şi pe când intona cântecul care era foarte la modă în epoca aceea, lovi cu legătura de chei pe care o ţinea în mâna cele cinci gratii ce ferecau fereastra reginei.
Regina tresări mai întâi, dar, luând faptul drept un semnal, deschise încetişor fereastra şi se apucă de lucru cu o mână mai experimentată decât s-ar fi putut crede, căci nu o dată, în atelierul de lăcătuşerie în care augustul ei soţ se distrase odinioară petrecându-şi acolo o parte a zilei, ea, cu degetele-i delicate, apucase instrumente asemănătoare celui în care acum se sprijineau toate şansele de salvare.
De îndată ce auzi fereastra reginei deschizându-se, bărbatul cu legătura de chei se duse să bată în geamul paznicilor.
— Ei! exclamă Gilbert uitându-se printre gratii, e cetăţeanul Mardoche.
— Chiar el, răspunse acesta. Se pare că paza noastră merge de minune!
— Ca de obicei, cetăţene. Îmi pare bine că nu ne găseşti vină prea des.
— Ei! făcu Mardoche, în noaptea asta trebuie să fim mai vigilenţi ca oricând.
— Na! exclamă Duchesne, apropiindu-se.
— Da, da, cu siguranţă!
— Dar ce se întâmplă?
— Deschideţi fereastra, că vă povestesc.
— Deschide, spuse Duchesne.
Gilbert deschise fereastra şi schimbă o strângere de mână cu purtătorul cheilor, care se şi împrietenise cu cei doi paznici.
— Ce se-ntâmplă, cetăţene Mardoche? repetă Gilbert.
— Ce să se-ntâmple? Şedinţa Convenţiei s-a cam înfierbântat. Aţi citit ştirile?
— Nu. Dar ce s-a petrecut?
— Ce să se petreacă? Mai întâi de toate cetăţeanul Hébert a descoperit un lucru.
— Care anume?
— Păi, conspiratorii pe care-i credeau morţi sunt vii, şi încă foarte vii!
— Ah, da! spuse Gilbert; Delessart şi Thierry; am auzit vorbindu-se despre asta. Se zice că sunt în Anglia, netrebnicii.
— Şi Cavalerul de Maison-Rouge! făcu purtătorul cheilor, ridicând glasul să-l audă regina.
— Cum! şi-acela e în Anglia?
— Da' de unde! E în Franţa, urmă Mardoche păstrându-şi glasul la acelaşi diapazon.
— S-a întors?
— Nici n-a plecat.
— Iată unul care are tupeu, nu glumă! zise Duchesne.
— Aşa e el!
— Ei bine, au să încerce să-l aresteze.
— Sigur că au să încerce să-l aresteze. Dar, după cât se pare, nu-i lucru uşor.
În clipa aceea, cum pila reginei scrâşnea aşa de tare pe gratii, încât purtătorul de chei se temu să nu fie auzită în ciuda sforţărilor pe care le făcea ca să acopere zgomotul, apăsă cu călcâiul pe laba unuia dintre câinii săi, care scoase un urlet de durere.
— Vai! bietul câine! spuse Gilbert.
— Ei! făcu purtătorul cheilor, n-avea decât să încalţe nişte saboţi. N-ai de gând să taci, Girondin, n-ai de gând să taci?
— Pe câinele tău îl cheamă Girondin, cetăţene Mardoche?
— Da, i-am dat numele ăsta.
— Ei, şi spuneai că, începu Duchesne, care, sechestrat şi el, asculta veştile cu acelaşi interes ca şi arestaţii, ziceai că?
— Da, aşa-i, vă spuneam că cetăţeanul Hébert, ăsta zic şi eu patriot!, a introdus o moţiune cum că austriaca să fie dusă iarăşi la Temple.
— Şi de ce, mă rog?
— Pentru că pretinde că a fost smulsă din Temple numai ca să fie sustrasă inspecţiei directe a Comunei din Paris.
— Şi tentativelor afurisitului de Maison-Rouge, spuse Gilbert. Îmi pare că subterana există.
— Chiar asta i-a răspuns şi cetăţeanul Santerre, dar Hébert a zis că de vreme ce suntem preveniţi nu mai există primejdie, că la Temple Maria-Antoaneta putea fi ţinută cu jumătate din măsurile de precauţie necesare aici. De fapt, e-adevărat că Temple e o construcţie mult mai solidă decât Conciergerie.
— Pe cinstea mea, spuse Gilbert, eu aş vrea s-o ducă înapoi la Temple.
— Înţeleg, îţi vine greu s-o păzeşti.
— Nu, mă întristează.
Maison-Rouge tuşi puternic; pe măsură ce pătrundea mai adânc în gratia de fier, pila făcea mai mult zgomot.
— Şi ce s-a hotărât până la urmă? întrebă Duchesne, după ce accesul de tuse al purtătorului de chei trecu.
— S-a hotărât să rămână aici, dar să i se intenteze numaidecât procesul.
— Vai! Biata femeie! spuse Gilbert.
Duchesne, al cărui auz era mai fin decât al colegului său, sau a cărui atenţie era mai puţin captivată de poveştile lui Mardoche, se aplecă să tragă cu urechea spre compartimentul din stânga.
Purtătorul cheilor observă mişcarea.
— Aşa că, înţelegi dumneata Duchesne, spuse el cu vioiciune, tentativele conspiratorilor vor deveni cu atât mai disperate cu cât ei îşi vor da seama că au mai puţin timp înaintea lor ca să le pună la cale şi să le execute. Se vor dubla paznicii la închisori, dat fiind că-i vorba nici mai mult nici mai puţin decât de o invazie armată în Conciergerie. Conspiratorii vor ucide totul în calea lor până vor pătrunde la regină, la văduva Capet, vreau să spun.
— Ei, na! dar cum au să intre conspiratorii?
— Deghizaţi în patrioţi, se vor preface că încep iarăşi un 2 septembrie, ticăloşii! Şi-apoi, odată uşile deschise, s-a isprăvit!
Urmă o clipă de tăcere, prilejuită de uimirea paznicilor.
Purtătorul de chei auzi, cu bucurie şi spaimă totodată, cum pila continua să scârţie. Bătură orele nouă.
În acelaşi timp se auziră ciocănituri la uşa grefei, dar cei doi paznici, preocupaţi, nu răspunseră.
— Ei bine, vom veghea, vom veghea fără răgaz, spuse Gilbert.
— Şi, dacă trebuie, vom muri la posturile noastre ca nişte adevăraţi republicani, adăugă Duchesne.
„Curând trebuie să termine", îşi spunea purtătorul de chei, ştergându-şi fruntea de sudoare.
— Şi dumneata, în ceea ce te priveşte, zise Gilbert, veghezi, presupun, căci n-ai să fii mai ferit decât noi, dac-ar fi să se întâmple vreun eveniment de felul celui pe care ni-l prevesteşti.
— Nici vorbă, spuse purtătorul de chei. Eu îmi petrec nopţile făcând rond după rond. Dealtfel, sunt şi foarte istovit; voi ăştilalţi faceţi cel puţin cu schimbul şi din două nopţi puteţi dormi una.
În clipa aceea se auziră pentru a doua oară bătăi în uşa de la grefă. Mardoche tresări. Orice incident, cât de mic, putea împiedica reuşita planului său.
— Ce mai e şi asta? întrebă el ca din întâmplare.
— Nimic, nimic, răspunse Gilbert, grefierul de la Ministerul de Război pleacă şi-mi dă de ştire.
— Aha! exclamă purtătorul cheilor.
Dar grefierul se încăpăţâna să bată în uşă.
— Bine! bine! strigă Gilbert fără să plece de la fereastră. Bună seara!... Cu bine!...
— Îmi pare că spune ceva, făcu Duchesne, întorcându-se cu faţa spre uşă.
Răspunde-i.
Atunci se auzi glasul grefierului:
— Hai, vino, cetăţene gardian, aş vrea să-ţi spun ceva, doar o clipă.
Vocea, copleşită precum părea de-o emoţie care-i înlătura accentul obişnuit, îl făcu pe purtătorul cheilor să-şi ciulească urechile, crezând că o recunoaşte.
— Ce pofteşti, cetăţene Durand? întrebă Gilbert.
— Vreau să-ţi spun ceva.
— Ei, lasă c-ai să-mi spui mâine dimineaţă.
— Nu, în seara asta. Trebuie să-ţi vorbesc în seara asta, repetă aceeaşi voce.
„Ce are să se întâmple oare? şopti purtătorul cheilor. Asta e vocea lui Dixmer."
Sinistră şi răsunătoare, vocea aceea părea că imprimă un accent funebru ecoului îndepărtat al coridorului sumbru. Duchesne se întoarse.
— Ei hai, zise Gilbert, fiindcă vrea numaidecât, iată, mă duc.
Purtătorul cheilor se folosi de clipa în care atenţia celor doi gardieni era absorbită de-o împrejurare neprevăzută şi dădu fuga la fereastra reginei.
— Gata? întrebă el.
— Sunt la mai mult de jumătate, răspunse regina.
— Grăbiţi-vă! şopti el.
— Ei, cetăţene Mardoche, spuse Duchesne, unde eşti?
— Iată-mă, exclamă purtătorul cheilor întorcându-se repede la fereastra primei încăperi.
În aceeaşi clipă, în vreme ce era gata să-şi ia din nou locul, un strigăt teribil răsună în închisoare, pe urmă un potop de ocări, apoi zăngănitul unei săbii, trasă din teaca-i de metal.
— A! ticălosule, tâlharule! strigă Gilbert.
Şi zarva unei lupte se auzi din coridor.
În acelaşi timp, uşa se deschise: temnicierul văzu două umbre încăierându-se în faţa uşii şi lăsând liberă trecerea unei femei, care, împingându-l pe Duchesne, se repezi în încăperea reginei.
Duchesne, fără să se îngrijoreze de prezenţa femeii, alergă să dea ajutor camaradului său.
Temnicierul se repezi la cealaltă fereastră: văzu femeia îngenuncheată în faţa reginei, rugând-o, implorând-o pe arestată să schimbe îmbrăcămintea cu dânsa.
Mardoche se aplecă cu ochii scânteind, încercând să observe chipul femeii pe care se temea c-o recunoscuse.
Dintr-o dată scoase un strigăt îndurerat.
— Geneviève! Geneviève! rosti el îngrozit.
Regina lăsase să-i cadă pila din mână şi părea zdrobită, încă o tentativă neizbutită!
Temnicierul prinse cu amândouă mâinile şi zgâlţâi cu o sforţare supremă gratia de fier tăiată de pilă.
Dar muşcătura oţelului în gratie nu era destul de adâncă şi gratia rezistă.
În răstimpul acesta, Dixmer reuşise să-l împingă pe Gilbert înapoi în închisoare şi era gata să intre cu el, când Duchesne, împingând uşa, izbuti să-l respingă.
Dar nu putu închide uşă. Dixmer, disperat, vârâse braţul între uşă şi uşorul ei.
La capătul braţului, încleştat în palmă, se afla pumnalul, care, frecându-se de catarama de aramă a centironului, lunecase de-a lungul pieptului gardianului, despicându-i haina şi sfâşiindu-i carnea.
Cei doi bărbaţi se străduiau să-şi adune toate puterile şi, în acelaşi timp, strigau după ajutor.
Dixmer simţi că i se rupe braţul; îşi sprijini umărul de uşă şi, îrnpingând cu toată puterea, izbuti să-şi tragă afară braţul zdrobit.
Uşa se închise cu zgomot. Duchesne împinse zăvoarele, în vreme ce Gilbert răsuci cheia în broască.
Paşi grăbiţi răsunară pe coridor, după care totul se sfârşi. Cei doi paznici se uitară unul la altul şi începură a căuta în jur.
Auziră zgomotul pe care îl făcea falsul temnicier încercând să rupă gratia.
Gilbert se repezi în închisoarea arestatei, unde o găsi pe Geneviève în genunchi în faţa reginei, implorând-o să schimbe îmbrăcămintea cu ea.
Duchesne apucă cu amândouă mâinile carabina şi alergă la fereastră: văzu un om agăţat de gratiile ferestrei pe care le zgâlţia cu disperare şi prin care zadarnic încerca să treacă.
Puse carabina la ochi.
Tânărul văzu ţeava carabinei aplecându-se asupra lui şi spuse:
— Da! ucide-mă; trage!
Şi, sublim în disperarea sa, îşi umflă pieptul ca să înfrunte glontele.
— Cavalere! exclamă regina, cavalere, te implor, cruţă-ţi viaţa, cruţă-ţi viaţa!
La glasul Mariei-Antoaneta, Cavalerul de Maison-Rouge căzu în genunchi.
Puşca se descarcă, dar căderea lui în genunchi îl salvă; glontele trecu pe lângă capul său.
Geneviève îşi crezu prietenul ucis şi, pierzându-şi cunoştinţa, se prăbuşi pe lespezi.
Când fumul de puşcă se risipi, nu mai era nimeni în curtea femeilor.
După vreo zece minute, treizeci de soldaţi, conduşi de doi comisari, cercetau Conciergerie până în cele mai ascunse cotloane.
Nimeni nu fu găsit. Grefierul trecu liniştit şi surâzător prin faţa fotoliului în care şedea taica Richard.
Cât despre temnicer, el ieşise strigând:
— Alarmă! alarmă!
Santinela voise să-l oprească, punându-i baioneta în piept, dar câinii lui se repeziră la gâtul santinelei.
Numai Geneviève a fost arestată, interogată şi băgată în închisoare.
Capitolul XLV
CERCETĂRILE
Nu mai putem lăsa în uitare pe unul dintre personajele principale ale povestirii de faţă, cel care, în vreme ce se petreceau evenimentele din capitolul precedent, suferea mai tare decât toţi, cu atât mai mult cu cât suferinţele lui merită cu prisosinţă compasiunea cititorilor noştri.
Strada La Monnaie era scăldată în soare, iar cumetrele adunate în faţa uşilor stăteau la taifas bucuroase tare, de parcă oraşul n-ar fi fost într-un val de sânge de mai bine de zece luni, când iată că Maurice se întoarse cu trăsurica pe care făgăduise s-o aducă.
Lăsă hăţurile calului în mâinile unui lustragiu din faţa bisericii Saint-Eustache şi urcă, cu inima plină de bucurie, treptele scării.
Ce sentiment dătător de viaţă e dragostea! Ea ştie să însufleţească inimile inerte la orice senzaţie, ea populează pustiurile şi aduce în faţa ochilor imaginea fiinţei iubite, ea face ca vocea care cântă în sufletul îndrăgostitului să-i arate lumea întreagă scăldată în lumina sclipitoare a speranţei şi fericirii, şi, dat fiind că acest sentiment este pe cât de generos, pe atât de egoist, îndrăgostitul devine orb la tot ce nu e fiinţa adorată.
Maurice nu văzu femeile, Maurice nu le auzi palavrele. El n-o vedea decât pe Geneviève făcând pregătirile în vederea plecării care avea să le asigure o fericire trainică, n-o auzea decât pe Geneviève fredonând dusă pe gânduri cântecelu-i obişnuit, şi cântecelul acela îi suna atât de dulce în urechi, încât ar fi jurat că aude modulaţiile vocii ei concomitent cu scrâşnetul unei broaşte ce se încuie.
În faţa intrării Maurice se opri. Uşa — care de obicei rămânea încuiată — era întredeschisă, ceea ce îl miră pe Maurice. Se uită jur-împrejur să vadă dacă n-o zăreşte cumva pe Geneviève în coridor, dar Geneviève nu se afla acolo. Atunci intră, străbătând anticamera, sufrageria, salonul. Cercetă şi dormitorul. Anticamera, sufrageria, salonul, dormitorul, toate erau pustii. Cheamă, strigă, dar nimeni nu răspunde.
Îndatoritorul plecase, cum dealtfel se ştie. Maurice se gândi că, în lipsa lui, Geneviève va fi avut nevoie de vreo funie ca să lege cuferele sau de ceva provizii pentru drum, şi că va fi plecat să le cumpere. Imprudenţa ei îi păru mare, dar, cu toate că neliniştea începuse să-l cuprindă, încă nu bănuia nimic.
Se hotărî să aştepte, plimbându-se în lung şi-n lat şi aplecându-se din timp în timp afară pe fereastră, prin deschizătura căreia pătrundeau răbufniri de vânt amestecate cu ploaie.
La un moment dat, i se păru că aude un pas pe scară; ciuli urechea: nu era pasul Genevièvei. Cu toate acestea alergă până la scară, se aplecă peste rampă şi îl văzu pe îndatoritorul său urcând alene scara, cu nepăsarea atât de obişnuită a slujitorilor.
— Scaevola! îi strigă el.
Îndatoritorul înălţă capul.
— A! dumneata eşti, cetăţene?
— Da, eu; unde e cetăţeana?
— Cetăţeana? întrebă Scaevola mirat, continuând să urce.
— Da. N-ai văzut-o pe jos?
— Nu.
— Atunci coboară, întreabă pe portar şi cere informaţii de la vecini.
— Numaidecât.
Scaevola coborî iarăşi.
— Mai repede, hai, mai repede! strigă Maurice. Nu vezi că stau ca pe jăratec?
Maurice aşteptă cinci-şase minute pe scară, pe urmă, văzând că Scaevola nu apare, intră în apartament şi se aplecă din nou prin fereastră afară, îl văzu pe Scaevola intrând în două-trei prăvălii şi ieşind fără să fi aflat nimic.
În culmea nerăbdării, îl strigă.
Îndatoritorul înălţă capul şi-l văzu la fereastră pe stăpânul său plin de nerăbdare.
Maurice îi făcu semn să urce.
— E cu neputinţă să fi ieşit, îşi spuse Maurice.
Şi o strigă din nou:
— Geneviève! Geneviève!
Totul părea a fi mort. Camera goală parcă nu mai avea nici ecou.
Scaevola intră.
— Ştii, portarul e singurul care-a văzut-o.
— Portarul a văzut-o?
— Da, vecinii n-au auzit nimic.
— Portarul zici c-a văzut-o? Cum?
— A văzut-o plecând.
— Aşadar a plecat?
— Aşa se pare.
— Singură? E cu putinţă ca Geneviève să fi plecat singură.
— Nu era singură, cetăţene, era cu un bărbat.
— Cum cu un bărbat?
— Cel puţin aşa spune cetăţeanul portar.
— Du-te şi adu-l aici. Trebuie să aflu cine e bărbatul acela.
Scaevola făcu doi paşi spre uşă. Pe urmă, întorcându-se, spuse părând că stă pe gânduri:
— Aşteaptă puţin. — Ce e? Vorbeşte!
— Poate că bărbatul care a fugit după mine.
— Un bărbat a alergat după tine?
— Da.
— De ce?
— Ca să-mi ceară cheia din partea dumitale.
— Care cheie, nenorocitule? Hai spune, spune odată!
— Cheia de la apartament.
— Şi-ai dat cheia de la apartament unui străin? strigă Maurice apucându-l cu amândouă mâinile de guler.
— Dar nu e un străin, domnule, e unul dintre prietenii dumitale.
— A, da? Unul dintre prietenii mei? Atunci e Lorin fără îndoială. Aşa trebuie să fie, va fi plecat cu Lorin.
Şi Maurice zâmbi, aşa livid cum era, şi îşi şterse cu batista fruntea udă de sudoare.
— Nu, nu, domnule, nu era el, spuse Scaevola. Ce dracu! nu-l cunosc eu pe domnul Lorin?
— Atunci cine era?
— Îl ştii şi dumneata bine, cetăţene: bărbatul care-a venit într-o zi...
— Care zi?
— Ziua în care dumneata erai atât de trist. Cel care te-a luat cu el şi pe urmă te-ai întors atât de vesel...
Scaevola băgase de seamă toate amănuntele. Matirice se uită la el uluit, un fior îi străbătu prin toate mădularele, apoi, după o tăcere lungă, întreabă:
— Dixmer?
— Da, zău, cred că el e, cetăţene, răspunse îndatoritorul.
Maurice se clătină şi, trăgându-se îndărăt, căzu într-un fotoliu.
Ochii i se înceţoşară.
— Doamne-Dumnezeule! şopti el.
Când deschise ochii, privirile îi căzură pe buchetul de violete uitat sau mai degrabă lăsat de Geneviève.
Se repezi la el, îl luă, îl sărută, apoi, observând locul în care fusese pus, zise: — Nu mai rămâne nici o îndoială: violetele... sunt ultimul ei rămas bun!
Maurice se întoarse şi abia atunci băgă de seamă cufărul: era doar pe jumătate făcut; restul rufelor erau pe jos sau în dulapul întredeschis.
Fără îndoială, rufele ce se aflau pe jos îi căzuseră Genevièvei din mâini la ivirea lui Dixmer.
Din clipa aceea, îşi explică totul. Scena îi apăru vie şi groaznică în faţa ochilor, între cei patru pereţi, martori odinioară ai unei atât de mari fericiri.
Până în clipa aceea Maurice fusese doborât, zdrobit. Deşteptarea fu cumplită, mânia tânărului — înspăimântătoare.
Se ridică, închise fereastra rămasă întredeschisă, luă de deasupra biroului două pistoale, gata încărcate pentru călătorie, le cercetă capsele şi, găsindu-le în bună stare, puse pistoalele în buzunarele de la haină.
Pe urmă îşi strecură în buzunar două fişicuri de ludovici, pe care, în ciuda patriotismului său, socotise că e înţelept să-i păstreze în fundul unui sertar, şi, luând în mână sabia, cu teacă cu tot, spuse:
— Scaevola, cred că ţii la mine. De cincisprezece ani te afli la noi, întâi la tata, apoi la mine.
— Da, cetăţene, răspunse îndatoritorul îngrozit, căci paloarea, vinişoarele ieşite şi tremurul nervos al stăpânului său îl speriară: niciodată nu-l văzuse într-o asemenea stare pe omul acela care trecea pe bună dreptate drept cel mai puternic dintre bărbaţi; da, spune ce-mi porunceşti?
— Ascultă, dacă doamna care locuia aici...
Maurice se întrerupse. Vocea îi tremura atât de tare, rostind cuvintele de mai sus, încât nu mai putu continua.
— Dacă se întoarce, urmă el după o clipă, primeşte-o; încuie uşa după ce va fi intrat, ia carabina asta, aşează-te pe scară şi cu preţul capului, cu preţul vieţii, cu preţul sufletului tău, să nu laşi pe nimeni să intre. Dacă vor să spargă uşa, apăr-o; loveşte, ucide, nu te teme de nimic, Scaevola. Iau totul asupra mea.
Glasul tânărului nostru, încrederea lui plină de vehemenţă îl înflăcără şi-l exaltară pe Scaevola.
— Nu numai că voi ucide, spuse el, dar mă voi lăsa chiar ucis pentru cetăţeana Geneviève.
— Îţi mulţumesc... Acuma, ascultă. Apartamentul ăsta mi-a devenit nesuferit şi nu mai vreau să calc aici până nu o voi găsi. Dacă va putea să scape şi dacă se întoarce, aşează pe fereastră vasul mare japonez cu margarete, florile care-i plăceau atât de mult. Asta în timpul zilei. Noaptea să pui un sfeşnic. De fiecare dată când voi trece pe la capătul străzii, voi avea veşti; câtă vreme n-am să mai văd nici sfeşnicul şi nici vasul japonez, voi continua cercetările.
— Vai! domnule, fii cu băgare de seamă, fii cu băgare de seamă! exclamă Scaevola.
Maurice nici măcar nu răspunse. Se repezi afară din cameră, coborî scara de parc-ar fi avut aripi şi alergă într-un suflet la Lorin.
Ar fi greu de redat uimirea, mânia, furia demnului nostru poet când află asemenea veste; ar însemna să repetăm elegiile emoţionante pe care trebuie să i le fi inspirat Oreste lui Pilade.
— Aşadar, nu ştii unde se află? întreba el întruna.
— Pierdută, dispărută! urla Maurice în paroxismul disperării; a ucis-o, Lorin, a ucis-o!
— Nu, scumpul meu prieten, nu, dragul meu Maurice, n-a ucis-o. Nu ucizi o
femeie ca Geneviève, după atâtea zile de gândire. Dacă ar fi ucis-o, ar fi ucis-o pe loc şi, ca semn de răzbunare, i-ar fi lăsat trupul în casa ta. Nu, dragul meu, a fugit cu ea, peste măsură de fericit că şi-a găsit comoara.
— Tu nu-l cunoşti, Lorin, tu nu-l cunoşti, se tânguia Maurice. Omul ăsta avea ceva funest în privire.
— Da' de unde, te înşeli. Mi s-a părut totdeauna un om de treabă. A luat-o ca s-o sacrifice. Are să fie arestat împreună cu ea. Au să-i ucidă pe amândoi. Iată unde stă primejdia, spunea Lorin.
Şi vorbele lui măreau îndoit tulburarea lui Maurice.
— Am s-o găsesc! Am s-o găsesc sau am să mor, strigă el.
— Cât despre asta, e sigur c-avem s-o găsim, zise Lorin. Linişteşte-te. Ascultă, Maurice, dragul meu Maurice, nu cauţi bine dacă nu te gândeşti, şi gândeşti greşit dacă te frămânţi, aşa cum faci tu.
— Rămâi cu bine, Lorin, rămâi cu bine.
— Dar ce ai de gând să faci?
— Plec.
— Şi pe mine mă laşi? De ce?
— Pentru că treaba asta mă priveşte numai pe mine, pentru că numai eu trebuie să-mi risc viaţa ca s-o salvez pe cea a Genevièvei.
— Vrei să mori?
— Am să înfrunt orice. Vreau să mă duc să-l găsesc pe preşedintele comitetului de supraveghere, vreau să stau de vorbă cu Hébert, Danton, Robespierre. Voi mărturisi tot, dar trebuie să mi-o redea.
— Bine, fie, spuse Lorin.
Şi fără să mai aduge nici un cuvânt, se închise cu centironul, îşi puse pe cap pălăria de uniformă şi, aşa cum făcuse şi Maurice, apucă două pistoale încărcate pe care le vârî în buzunare.
— Hai să plecăm, adăugă el simplu.
— Dar te compromiţi! exclamă Maurice.
— Ei şi?
Când piesa-i pe sfârşite, trebuie, dragul meu, În bună tovărăşie să te-ntorci cu amicul tău.
— Unde mergem să căutăm în primul rând? întrebă Maurice,
— Să căutăm mai întâi în vechiul cartier, în vechea stradă Saint-Jacques, pe urmă să-l pândim pe Maison-Rouge; unde-i el, trebuie să fie şi Dixmer; pe urmă să ne ducem prin preajma caselor din Vieille-Corderie. Ştii că se vorbeşte s-o transfere pe Antoaneta la Temple? Crede-mă, oameni ca ei abia în ultima clipă pierd speranţa de-a o salva.
— Da, repetă Maurice, într-adevăr, ai dreptate... Maison-Rouge crezi că e în Paris?
— Dixmer sigur e.
— Adevărat, adevărat. S-au reîntâlnit, spuse Maurice, pe care câteva străfulgerări îl ajutară să-şi recapete, încet, încet, capacitatea de-a raţiona.
Atunci, chiar în clipa aceea, cei doi prieteni se puseră pe căutat, dar totul fu în zadar. Parisul e mare şi întunericul lui — de nepătruns. Nici o prăpastie n-a ştiut vreodată să ascundă mai bine taina pe care crima sau nenorocirea i-a încredinţat-o.
De sute de ori Lorin şi Maurice trecură prin Piaţa Grève, de sute de ori au fost la un pas de căsuţa în care locuia Geneviève, păzită fără răgaz de Dixmer, aşa cum preoţii de altădată îşi păzeau victima hărăzită sacrificiului.
Cât despre Geneviève, văzându-se sortită pieirii, ea acceptase sacrificiul şi, ca toate fiinţele generoase, voia să moară fără vâlvă; dealtfel, se temea de publicitatea pe care Maurice n-ar fi şovăit nici o clipă s-o dea răzbunării sale mai puţin pentru Dixmer, cât pentru cauza reginei.
Păstră, aşadar, o tăcere atât de profundă de parcă moartea îi încleştase gura.
Totuşi, fără să-i spună lui Lorin, Maurice se dusese să se roage de membrii neînduratului Comitet al Salvării Publice, iar Lorin, pe de altă parte, fără să-i spună lui Maurice, întreprinsese şi el aceleaşi demersuri.
Aşa că, în aceeaşi zi, câte o cruce roşie fusese făcută de Fouquier-Tinville în dreptul numelor lor şi cuvântul suspecţi îi legă într-o acoladă sângeroasă.
Capitolul XLVI
JUDECATA
În a douăzeci şi treia zi din vendemiar, anul al II-lea al Revoluţiei Franceze, una şi indivizibilă, corespund datei de 14 octombrie 1793, stil vechi, cum se spunea pe-atunci, o mulţime curioasă năvălise dis-de-dimineaţă umplând până la refuz tribunele sălii în care se ţineau şedinţele revoluţionare.
Culoarele palatului, aleile şi străzile ce duceau la Conciergerie erau năpădite de spectatori dornici să afle şi plini de nerăbdare, care-şi împărtăşeau unii altora zvonurile şi patimile, cum valurile îşi împărtăşesc unele altora vuietul şi spuma.
În ciuda curiozităţii ce pusese stăpânire pe fiecare spectator, sau poate tocmai din pricina curiozităţii, fiece val al acestei mări neliniştite, strânsă între două obstacole, obstacolul dinafară care o împingea şi obstacolul dinăuntru care o respingea, îşi păstra în acel flux şi reflux aproape acelaşi loc pe care apucase să-l ocupe. Totuşi, cei mai bine plasaţi înţeleseseră că poziţia lor va stârni invidia celorlalţi, pe care încercaseră s-o domolească povestind vecinilor mai prost plasaţi decât ei, care transmiteau la rândul lor mai departe, tot ce vedeu şi ce auzeau.
Dar lângă uşa tribunalului o ceată de bărbaţi înghesuiţi îşi aruncau invective grosolane, certându-se pentru zece centimetri, căci zece centimetri în lăţime le-ar fi fost de-ajuns ca să poată vedea printre doi umeri un colţ de sală şi chipurile judecătorilor, iar zece centimetri în înălţime le-ar fi fost de-ajuns ca să vadă, pe deasupra capetelor celor din faţă, sala întreagă şi chipul acuzatei.
Din nenorocire, trecerea de pe coridor în sală, un culoar foarte îngust, fusese luata în stăpânire aproape în întregime de către un bărbat lat în umeri şi care îşi ţinea braţele curbate ca nişte arcuri, proptind întreaga mulţime unduitoare, gata să se năpustească în sală dacă meterezul acela uman nu i-ar fi stat în cale.
Bărbatul neclintit de pe pragul tribunalului era tânăr şi chipeş şi la fiecare asalt mai puternic al mulţimii îşi scutura ca pe-o coamă părul des, sub care strălucea o privire întunecată şi hotărâtă. Apoi, după ce respingea mulţimea dintr-o privire şi dintr-un gest, ca un stăvilar însufleţit, oprindu-i asalturile încăpăţânate, tânărul revenea la starea de imobilitate şi de atenţie concentrată.
De sute de ori masa compactă încercase să-l dea la o parte, căci era înalt de statură şi din spatele lui era cu neputinţă să se vadă ceva. Dar, cum am mai spus, o stâncă n-ar fi fost mai greu de clintit decât el.
Totuşi, de la celălalt capăt al mării de oameni, prin chiar inima mulţimii înghesuite, un alt bărbat îşi croise drum cu o stăruinţă soră cu cruzimea; nimic nu-i stăvilise neobosita înaintare, nici loviturile celor pe care-i depăşea, nici ocările celor pe care-i strivea trecând, nici vaietele femeilor, căci erau multe femei în gloata aceea.
La lovituri răspundea cu lovituri, la ocări cu câte-o privire dinaintea căreia se trăgeau îndărăt şi cei mai viteji, la vaiete — cu o nepăsare care aducea a dispreţ.
În sfârşit, ajunse în spatele tânărului voinic, care închidea, ca să zicem aşa, intrarea în sală. Şi în toiul aşteptării generale, căci fiecare dintre cei de faţă voia să vadă cum se vor petrece lucrurile între cei doi aprigi antagonişti, în toiul aşteptării generale, cum spuneam, viteazul nostru îşi încercă metoda, care consta în a-şi introduce între doi spectatori coatele ca nişte pene şi în a-şi croi drum printre trupurile cele mai înghesuite unele într-altele.
Totuşi, acest tânăr era mai curând scund, avea obrajii palizi şi picioare subţiri ce vădeau o alcătuire bicisnică, după cum ochii săi înflăcăraţi erau semnul unei voinţe de nezdruncinat.
Dar abia dacă atinse cu cotul şoldul tânărului din faţa lui, şi acesta, uimit de agresiunea celuilalt, se întoarse cât ai clipi şi ridică pumnul care, lăsându-se să cadă, ameninţa să-l strivească pe îndrăzneţ.
Cei doi vrăjmaşi se aflară atunci faţă în faţă şi un strigăt înăbuşit scăpă în aceeaşi clipă fiecăruia dintre ei.
Se recunoscuseră.
— Cetăţene Maurice, zise tânărul delicat, cu un accent de inexprimabilă durere, dă-mi voie să trec. Lasă-mă să văd, te rog din adâncul sufletului. Pe urmă poţi să mă ucizi.
Maurice, căci el era, se simţi pătruns de înduioşare şi admiraţie pentru un asemenea devotament, pentru o asemenea voinţă neclintită.
— Dumneata! şopti el. Dumneata aici! Câtă nesocotinţă!
— Da, eu aici, dar sunt sleit de puteri... Doamne-Dumnezeule!, o aud vorbind! Lasă-mă s-o văd! Lasă-mă s-o ascult!
Maurice îi făcu loc şi tânărul trecu înaintea lui. Atunci, dat fiind că Maurice se afla în fruntea gloatei, nimic nu mai putea împiedica vederea celui care suferise atâtea lovituri şi atâtea împotriviri ca să poată ajunge până acolo.
Întreaga scenă şi şoaptele prilejuite de ea deşteptară curiozitatea judecătorilor.
Acuzata îşi întoarse şi ea privirile înspre partea aceea unde, în fruntea mulţimii, îl zări şi-l recunoscu pe cavaler.
Un fior o tulbură o clipă pe regină, care era aşezată în fotoliul de fier.
Interogatoriul, condus de preşedintele Harmand, interpretat de Fouquier-Tinville şi comentat de Chauveau-Lagarde, apărătorul reginei, dură atât cât îngăduiră puterile judecătorilor şi ale acuzatei.
Tot timpul, Maurice rămase neclintit pe locul său, în vreme ce de mai multe ori spectatorii se reîntoarseră, atât în sală cât şi pe coridoare.
Cavalerul se sprijinea de un stâlp şi era tot atât de palid ca stâlpul de care se proptise.
Noaptea opacă urmă zilei; câteva lumânări aprinse pe mesele juraţilor, câteva lămpi care filau pe pereţii sălii luminau cu reflexele lor sinistre şi roşietice chipul nobil al acelei femei care păruse atât de frumoasă sub luminile strălucitoare ale serbărilor de la Versailles.
Se afla acolo singură, răspunzând scurt, dispreţuitor, la întrebările preşedintelui şi aplecându-se uneori la urechea apărătorului ca să-i vorbească în şoaptă.
Fruntea ei albă şi netedă nu pierduse nimic din mândria-i obişnuită. Era îmbrăcată în rochia cu dungi negre pe care, de la moartea regelui, nu mai voise s-o lepede.
Judecătorii se ridicară spre a se duce să dezbată; şedinţa se terminase.
— M-am arătat oare prea semeaţă, domnule? îl întrebă ea pe Chauveau-Lagarde.
— Vai! doamnă, răspunse el, are să vă stea întotdeauna bine să vă arătaţi precum sunteţi.
— Ai văzut cât e de mândră! exclamă o femeie din asistenţă, de parcă o voce ar fi răspuns întrebării pe care nefericita tocmai o pusese apărătorului ei.
Regina întoarse capul către femeia aceea.
— Ei da, repetă femeia, spun că eşti mândră, Antoaneta, şi că mândria asta a ta te-a pierdut.
Regina roşi.
Cavalerul se întoarse spre femeia care rostise cuvintele de mai sus şi îi spuse cu blândeţe:
— Era regină.
Maurice îl prinse de închietura mâinii.
— Hai, îi spuse el în şoaptă, ai tăria de-a nu te pierde, dându-te în vileag.
— Domnule Maurice, îi răspunse cavalerul, eşti bărbat şi vorbeşti cu un bărbat. Spune-mi, crezi oare că vor putea s-o condamne?
— Nu cred, răspunse Maurice, sunt sigur.
— O femeie! exclamă Maison-Rouge cu un suspin.
— Nu, o regină, replică Maurice. Dumneata însuţi ai spus-o adineaori.
Cavalerul îl prinse la rândul său pe Maurice de încheietura mâinii şi, cu o putere de care nu l-ai fi crezut în stare, îl sili să se aplece spre el.
Se făcuse ceasul trei şi jumătate de noapte, goluri mari se puteau vedea în rândurile spectatorilor. Câteva lumini se stinseră ici-colo, lăsând unele părţi din sală în întuneric.
Una dintre părţile cele mai întunecate era tocmai cea în care se găseau cavalerul şi Maurice, care asculta ceea ce avea să-i spună.
— De ce te afli aici şi ce cauţi, îl întrebă cavalerul, dumneata, domnule, care n-ai o inimă de tigru?
— Ei, Doamne! răspunse Maurice, am venit să aflu ce s-a întâmplat cu o femeie nefericită.
— Da, spuse Maison-Rouge, cea pe care soţul ei a băgat-o în celula reginei, nu-i aşa? Cea care a fost arestată sub ochii mei?
— Geneviève?
— Da, Geneviève.
— Aşadar, Geneviève e arestată, sacrificată de soţul ei, ucisă de Dixmer?... Vai! înţeleg totul, acum înţeleg totul. Cavalere, povesteşte-mi ce s-a petrecut, spune-mi unde se află, spune-mi unde-aş putea s-o regăsesc. Cavalere... femeia aceasta e toată viaţa mea, înţelegi?
— Ei bine, am văzut-o; eram de faţă când a fost arestată. Şi eu venisem s-o
scot pe regină din închisoare! Dar cele două planuri ale noastre, pe care nu ni le-am putut împărtăşi, s-au distrus unul pe altul, în loc să se ajute reciproc.
— Şi dumneta n-ai salvat-o cel puţin pe ea, pe sora dumitale, pe Geneviève?
— Parc-aş fi putut? Nişte zăbrele de fier mă despărţeau de ea. Vai! Dac-ai fi fost şi dumneata acolo, dacă ne-am fi putut uni puterile, bara blestemată ar fi cedat şi le-am fi salvat pe amândouă.
— Geneviève! Geneviève! şopti Maurice.
Apoi, uitându-se la Maison-Rouge cu o furie de nedescris, îl întrebă:
— Şi Dixmer? Ce-i cu el?
— Nu ştiu. A fugit pe unde a putut, ca şi mine.
— O! exclamă Maurice cu dinţii strânşi, dacă se-ntâmplă să-mi iasă vreodată în cale...
— Da, înţeleg. Dar situaţia nu e încă disperată pentru Geneviève, spuse Maison-Rouge, pe câtă vreme aici, pe câtă vreme regina... Ascultă, Maurice, eşti un om de suflet, eşti un om puternic, ai prieteni... Te rog cum te rogi lui Dumnezeu, ajută-mă să salvez regina.
— Te mai gândeşti încă?
— Maurice, Geneviève te conjură prin glasul meu.
— Nu rosti numele ăsta, domnule. Cine ştie dacă n-ai fi sacrificat-o şi dumneata pe biata femeie, la fel ca Dixmer?
— Domnule, răspunse cavalerul cu mândrie, când lupt pentru o cauză, eu ştiu să nu pun în joc decât propria-mi persoană.
În clipa aceea, uşa de la sala de dezbateri se redeschise. Maurice era gata să răspundă.
— Tăcere, domnule! spuse cavelerul. Tăcere! Iată, intră judecătorii.
Şi Maurice simţi cum tremură mâna pe care Maison-Rouge, palid şi gata să-şi piardă echilibrul, tocmai i-o pusese pe braţ.
— Ah! şopti cavalerul, nu mai am putere.
— Curaj şi ţine-ţi firea, altfel eşti pierdut, spuse Maurice.
Curtea intră, într-adevăr, şi vestea prezenţei ei se răspândi în coridoare şi galerii.
Mulţimea se năpusti din nou în sală şi luminile se aprinseră parcă de la sine pentru o asemenea clipă decisivă şi solemnă.
Regina fu şi ea readusă în sală: stătea dreaptă, nemişcată, trufaşă, cu ochii ficşi şi buzele strânse.
Îi fu citită sentinţa care o condamna la pedeapsa cu moartea.
Ascultă fără să pălească, fără să clipească, fără ca nici un muşchi al feţei sale să arate vreo urmă de emoţie.
Apoi se întoarse spre cavaler, îndreptă către el o lungă şi grăitoare privire, ca să-i mulţumească acestui om pe care nu-l văzuse niciodată altfel decât ca pe statuia însufleţită a devotamentului. Apoi, sprijinindu-se de braţul ofiţerului de jandarmi care comanda trupa, ieşi liniştită şi demnă din incinta tribunalului. Maurice scoase un suspin lung.
— Slavă Domnului! spuse el, nimic din declaraţia sa n-o compromite pe Geneviève, şi mai sunt încă speranţe.
— Slavă Domnului! murmură pe de altă parte Cavalerul de Maison-Rouge, totul s-a încheiat şi lupta s-a sfârşit. Nu mai aveam putere să merg mai departe.
— Curaj! îi spuse Maurice în şoaptă.
— Voi avea! îi răspunse cavalerul.
Şi amândoi, după ce-şi strânseră mâinile, plecară, ieşind prin două uşi diferite.
Regina fu dusă iarăşi la Conciergerie. Când păşi înăuntrul închisorii, orologiul cel mare bătea ceasurile patru dimineaţa.
Când dădu să iasă de pe Pont-Neuf, Maurice fu oprit de cele două braţe ale lui Lorin.
— Stai, spuse el, pe-aici nu se trece!
— Dar de ce?
— Încotro te duci?
— Acasă. Acum pot să mă întorc, fiindcă ştiu ce s-a întâmplat cu ea.
— Cu atât mai bine, dar n-ai să te duci acasă!
— Care-i motivul?
— Motivul iată-l: de două ceasuri jandarmii au venit să te aresteze.
— Ah! exclamă Maurice. Cu atât mai bine.
— Eşti nebun? Şi Geneviève?
— Ai dreptate. Şi-atunci unde mergem?
— La mine, ce naiba!
— Dar te duc la pierzanie!
— Cu atât mai bine. Hai, vino! Şi-l luă cu dânsul.
Alexandre Dumas
COLIERUL REGINEI
Volumul 2
Capitolul XLII
Două ambiţii care vor să treacă drept două iubiri
Jeanne era şi ea femeie, ba încă fără a fi regină. Rezultă de aici că, în clipa când se urcă în trăsură, compară frumosul palat de la Versailles, bogatul şi splendidul lui mobilier, cu cel de al patrulea etaj de pe strada Sainte-Claude, lacheii impozanţi cu bătrâna ei servitoare. Dar aproape numaidecât meschina mansardă şi bătrâna servitoare se cufundară în umbra trecutului, ca acele fantasme care, nemaiexistând, nu au existat niciodată şi Jeanne văzu căsuţa sa din cartierul Saint-Antoine, atât de distinsă, atât de graţioasă, atât de confortabilă, cum s-ar spune în zilele noastre, cu lachei mai puţin împodobiţi decât cei de la Versailles, dar tot atât de respectuoşi, tot atât de ascultători. Casa şi lacheii erau Versailles-ul ei; ea era tot atât de regină ca şi Maria-Antoaneta, iar dorinţele ei, cu condiţia de a şti să şi le înfrâneze, nu atât în limitele necesităţii cât ale raţionamentului, erau la fel de bine şi la fel de repede executate, ca şi când ea ar fi ţinut un sceptru.
Aşa că Jeanne ajunse acasă foarte încântată şi cu surâsul pe buze. Era încă devreme; luă hârtie, o pană şi cerneală, scrise câteva rânduri, le puse într-un plic din hârtie fină şi parfumată, scrise adresa şi sună. De-abia se stinsese ultimul clinchet al clopoţelului şi uşa se deschise: un lacheu aştepta în prag.
— Aveam dreptate ― murmură Jeanne ― nici regina nu este mai bine slujită. Apoi, întinzând mâna, spuse: Du scrisoarea monseniorului cardinal de Rohan!
Valetul înainta, luă scrisoarea şi ieşi fără să rostească măcar un cuvânt, cu acea supunere mută a servitorilor de casă mare. Contesa căzu într-o visare adâncă, o visare care era urmarea firească acelei de pe drum. Nu trecură nici cinci minute, că cineva bătu la uşă.
— Intră! spuse doamna de La Motte.
Acelaşi lacheu apăru.
— Ce este? întrebă doamna de La Motte, schiţând un mic gest de nerăbdare, deoarece ordinul său nu fusese încă executat.
— În clipa când ieşeam să îndeplinesc ordinele doamnei contese ― lămuri valetul ― monseniorul bătea la poartă. I-am spus că mergeam la palatul său. A luat scrisoarea doamnei contese, a citit-o, a sărit din trăsură şi a intrat zicând: “Bine, anunţă-mă!”
— Şi?
— Monseniorul este aici; aşteaptă ca doamna să binevoiască a-l primi.
Un surâs uşor flutură pe buzele contesei. După câteva clipe, adăugă cu o vădită satisfacţie:
— Spune-i să intre.
Oare cele două clipe avusesem drept scop să-l facă pe un prinţ al bisericii să aştepte în anticamera sa, sau fuseseră necesare doamnei de La Motte ca să-şi schiţeze planul? Prinţul se ivi în prag. Întorcându-se acasă, trimiţând să-l caute pe cardinal, simţind o atât de mare bucurie la sosirea cardinalului, oare toate acestea însemnau că Jeanne avea un plan? Da, caci fantezia reginei, asemenea focurilor jucăuşe ce luminează văile când se întâmplă vreun incendiu, acea fantezie de regină şi, mai ales, de femeie, deschise privirilor intrigantei contese toate ungherele tainice ale unui suflet, de altfel prea mândru pentru a le ascunde.
Drumul de la Versailles la Paris este lung şi când îl faci având alături demonul cupidităţii, acesta are tot timpul să-ţi sufle la ureche calculele cele mai îndrăzneţe. Jeanne se simţea ameţită de cele un milion cinci sute de mii de livre risipite în diamante pe mătasea albă a sipetului domnilor Boehmer şi Bossange. Un milion cinci sute de mii de livre! Nu era oare o avere princiară, mai ales în ochii unei sărmane cerşetoare care, doar cu o lună în urmă, cerea de pomană de la cei mari?
De bună seamă, era mult mai mare distanţa dintre Jeanne de Valois din strada Saint-Claude, la Jeanne de Valois din cartierul Saint-Antoine, decât dintre Jeanne de Valois, stăpâna a colierului.
Aşadar, străbătuse mai mult de jumătate din drumul norocului. Şi norocul la care râvnea Jeanne nu era o iluzie, cum ar fi cuvântul scris într-un contract sau posesiunea unui teritoriu, amândouă foarte importante, dar pentru care ai nevoie de inteligenţa minţii sau de agerimea ochiului. Nu, acest colier era cu totul altceva decât un contract sau pământul: acest colier era norocul care putea fi văzut: aşa va arăta veşnic, strălucitor şi fascinant; şi fiindcă regina îl dorea, putea şi Jeanne de Valois să-l viseze, fiindcă regina era în stare să renunţe la el, putea şi doamna de La Motte să-şi pună frâu ambiţiei.
Deci mii de gânduri nedesluşite, năluci stranii cu contururi înceţoşate despre care poe-tul Aristofan spunea că omul le asimilează în clipele lui de pasiune, mii de pofte, mii de furii ale patimei de a poseda luară pentru Jeanne, în timp ce străbătea drumul de la Paris la Versailles, chipuri de lupi, de vulpi şi de şerpi înaripaţi.
Cardinalul, care trebuia să-i împlinească visele, le curmă firul prin prezenţa lui neaşteptată tocmai când doamna de La Motte ar fi dorit să-l vadă. El însuşi avea visele sale pe care le ascundea sub masca amabilităţii, sub aparenţa dragostei.
— Ah, scumpă Jeanne! exclamă el. Iată-vă! Mi-aţi devenit atât de necesară, încât întreaga zi mi-a fost umbrită de gândul că sunteţi departe de mine. Cel puţin v-aţi întors sănătoasă de la Versailles?
— După cum vedeţi, monseniore.
— Şi mulţumită?
— Încântată.
— Deci regina v-a primit?
— Imediat ce am ajuns, am şi fost introdusă la ea.
— Aveţi noroc. După aerul dumneavoastră triumfător, pariez că regina v-a vorbit.
— Am stat aproape trei ore în cabinetul maiestăţii sale.
Cardinalul tresări şi puţin a lipsit să nu repete după Jeanne, cu un glas plin de admiraţie: “Trei ore!” Dar se stăpâni şi zise:
— Sunteţi o adevărată vrăjitoare şi nimeni nu vă poate rezista.
— Oh, oh, exageraţi, scumpul meu prinţ!
Aţi stat într-adevăr trei ore cu regina? Jeanne încuviinţă din cap. Trei ore! repetă cardinalul, zâmbind. Câte lucruri poate spune în trei ore o femeie inteligentă ca dumnea-voastră!
— O, vă asigur, monseniore, că nu mi-am pierdut timpul.
— Pariez că în aceste trei ore ― azvârli ca în treacăt cardinalul ― nu v-aţi gândit nici măcar o clipă la mine…
— Sunteţi un ingrat!
— Adevărat?! strigă cardinalul.
— Am făcut pentru dumneavoastră mai mult decât să mă gândesc.
— Ce-aţi făcut?
— Am vorbit despre dumneavoastră.
— Aţi vorbit despre mine? Cui? întrebă prelatul, cu o voce în care, cu toată stăpânirea de sine, se ghicea emoţia; şi inima prinse să-i bată.
— Cui, dacă nu reginei?
Şi rostind aceste cuvinte atât de preţioase pentru el, Jeanne avu delicateţea de a nu-l privi în faţă, ca şi când nici nu i-ar fi păsat de efectul spuselor ei. Domnul de Rohan era foarte emoţionat.
— Ah! se precipită el. Haide, scumpă contesa, povestiţi-mi. Mă interesează atât de mult tot ce vi se întâmplă, încât nu vreau să pierd nici cel mai mic amănunt.
Jeanne zâmbi; ştia ce îl interesează pe cardinal, la fel de bine ca şi el însuşi. Cum însă îşi pregătise meticulos cele ce urma să povestească, cum ar fi făcut-o chiar dacă n-ar fi fost rugată, ea începu rar, lăsând să-i fie smulsă aproape fiecare silabă: istorisi în amănunt întrevederea, conversaţia, demonstrând cu fiecare cuvânt că, printr-una dintre acele întâmplări fericite care fac uneori norocul unui curtean, picase la Versailles într-o circumstanţă cu totul specială şi devenise, într-o singură zi, dintr-o străină, o prietenă aproape indispensabilă. Într-adevăr, într-o singură zi, Jeanne de La Motte fusese iniţiată în toate necazurile reginei, în toate neplăcerile domniei. Domnul de Rohan nu părea să reţină din povestire decât ceea ce regina spusese în legătura cu Jeanne. Jeanne, în povestirea sa, nu dădea importanţa decât la ceea ce spusese regină în legătură cu domnul de Rohan. Povestirea tocmai se sfârşise, când acelaşi lacheu intră, anunţând că masa e servită. Jeanne îl invită pe cardinal din ochi. Cardinalul acceptă printr-un semn. Dădu braţul stăpânei casei, care se obişnuise atât de repede să-i facă onorurile şi trecură în sufragerie.
După ce mâncară, după ce prelatul sorbi cu înghiţituri lungi speranţa şi iubire din relatările de zeci de ori reluate, de zeci de ori întrerupte ale acestei vrăjitoare, se văzu silit să-şi dea seama că va trebui să ţină cont de femeia din faţa lui, care ştia să ţină în mâini inimile celor puternici. Căci observă, cu surprindere şi spaimă totodată, că, în loc să se pună în valoare că orice femeie care se ştie răsfăţata şi de care ai nevoie, ea venea în întâmpinarea dorinţelor interlocutorului său, cu o gingăşie cu totul diferită de acea mândrie de leoaică manifestată la ultima masă luată împreuna în acelaşi loc şi în aceeaşi casă.
De data aceasta, Jeanne făcea pe gazda nu numai ca o femeie stăpână pe ea însăşi, ci şi ca o stăpână a celorlalţi. Nici urmă de sfială în privirea ei, nici o reţinere în glas. Oare nu stătuse ea întreaga zi în preajma celor mai iluştri aristocraţi, floarea nobilimii franceze, pentru a lua exemplu de la ei? Oare nu i se adresase cu “scumpa contesă” o regină care nu avea rivală?
Aşa încât cardinalul, el însuşi un bărbat stăpân pe sine, îi recunoscu superioritatea, nu încerca să-i reziste şi îi spuse luându-i mâna:
— Contesă, în dumneavoastră sunt două femei.
— Cum asta? întrebă contesa.
— Cea de ieri şi cea de azi.
— Şi pe care o preferă eminenţa voastră?
— Nu ştiu. Ştiu numai că cea de astă-seară este o Armida1, o Circe2, ceva cu totul irezistibil.
— Şi căreia, cu toate că sunteţi prinţ, nu veţi încerca, sper, să-i rezistaţi, monseniore.
Prinţul alunecă de pe scaun şi îngenunche la picioarele doamnei de La Motte.
— Cereţi pomană? întrebă aceasta.
— Da şi aştept să mi-o daţi.
— Astăzi e ziua îngăduinţelor ― răspunse Jeanne. Contesa de Valois şi-a ocupat locul cuvenit, a intrat în rândul femeilor de la curte; peste puţină vreme, ea se va număra printre cele mai mândre femei de la Versailles. Aşadar, poate să-şi deschidă palma şi să i-o întindă cui crede că o merită.
— Chiar şi unui prinţ? întrebă domnul de Rohan.
— Chiar şi unui cardinal ― răspunse Jeanne.
Cardinalul depuse un sărut lung şi arzător pe aceasta mână delicată; apoi, după ce cercetă din ochi privirea şi zâmbetul contesei, se ridică. Trecând în anticameră, spuse câteva cuvinte mesagerului său. După două minute, se auzi zgomotul trăsurii care se îndepărta.
Contesa înalţă capul.
— Pe legea mea, contesă, mi-am dat foc la corăbii.
— Nu-i nimic deosebit într-asta, de vreme ce vă aflaţi în port ― răspunse contesa.
descăracați cartea gratuit direct de aici:…
LA FEMME AU COLLIER DE VELOURS
CUPRINS:
PROLOG: Arsenalul.
I – Familia lui Hoffmann.
II – Un îndrăgostit şi un nebun.
III – Maestrul Gottlieb Murr.
IV – Antonia.
V – Jurământul.
VI – O barieră a Parisului în 1793
VII – Ghilotina din Piaţa Revoluţiei.
VIII – Judecata lui Paris.
IX – Arsène.
X – A doua reprezentaţie cu Judecata lui Paris.
XI – Cafeneaua.
XII – Portretul.
XIII – Ispititorul.
XIV – Numărul 113
XV – Medalionul.
XVI – Un hotel din strada Saint-Honoré
PROLOG: Arsenalul.
Pe 4 decembrie 1846, când vasul meu era ancorat de o zi în golful Tunis, m-am deşteptat în zori, pe la ora cinci; eram stăpânit de o dispoziţie ciudată, melancolică, dintre acelea care te ţin mult timp în stăpânirea lor.
De vină era un vin pe care-l avusesem.
Am sărit jos din pat, am tras nişte pantaloni pe mine, am urcat pe punte, am privit de jur-împrejurul meu. Speram că peisajul superb care se desfăşura sub ochii mei avea să mă distragă de la o anume preocupare, care era cu atât mai insistentă cu cât nu avea o cauză foarte concretă.
Aveam în faţa mea, la distanţă nu mai mare de o bătaie de puşcă, jetela care se întindea de la fortul Goulette până la fortul Arsenalului, lăsând o trecere destul de îngustă pentru navele care trec din golf spre lac. Lacul, cu ape sinilii ca azurul cerului pe care îl reflectau, era agitat, ici şi colo, de bătăile de aripi ale unor lebede, în timp ce pe unul din stâlpii fixaţi din loc în loc ca să indice pragurile de pe fundul apei, stătea nemişcat, asemenea păsărilor sculptate pe pietrele funerare egiptene, un cormoran care, din când în când, se prăvălea vertiginos în apă, după pradă, şi revenea la suprafaţă cu un peşte în cioc, îl înghiţea, se urca din nou pe stâlpul sau şi redevenea imobil, statuar, până ce alt peşte ce trecea prin apropierea sa îi trezea interesul şi, învingându-şi lenea, se arunca din nou în apă pentru ca să reapară după câteva clipe.
În acest timp, cerul era traversat, din cinci în cinci minute, de un şir de păsări flamingo ale căror aripi de purpură ieşeau în evidenţă pe albul mat al penajului şi, descriind un contur pătrat, arătau ca un joc de cărţi alcătuit numai din aşi de caro şi înşirate pe o linie dreaptă.
La orizont se vedea Tunisul, o îngrămădire de case cubice, fără ferestre, fără deschideri spre exterior, urcând pantele, în amfiteatru, albe şi strălucitoare, decupându-se vizibil pe cerul senin. La stânga se ridicau, asemenea unui zid de cetate cu creneluri, munţii de Plumb, al căror nume sugerează singur culoarea lor mohorâtă; la picioarele lor se zăreau, tupilate, mica moschee şi satul Sidi-Fathallah; la dreapta se distingea mormântul sfântului Ludovic şi locul unde fusese cândva Cartagina, două dintre relicvele cele mai însemnate din istoria lumii. În spatele meu se legăna, ancorat, Montezuma, o splendidă fregată cu aburi, de patru sute cincizeci de cai putere.
Erau, desigur, o mulţime de lucruri care să-ţi distragă imaginaţia de la alte preocupări. Dar mintea mea se fixase, cu încăpăţânate, asupra unui singur gând, pe care visul din acea noapte îl scosese la suprafaţă din adâncurile subconştientului.
Privirea mea se fixase într-un singur punct. Toată această panoramă inegalabilă se înceţoşa treptat, pe măsură ce ochii mei se detaşau de realitate. În curând, nu mai vedeam nimic din ce exista împrejurul meu. Din inima acestui vid tulbure, ca sub bagheta unei zâne, apăru un salon cu lambriuri albe, în adâncimea căruia zăream, aşezată înaintea unui pian pe clapele căruia degetele ei rătăceau neatente, o femeie melancolică. Am recunoscut-o şi am murmurat, ca şi cum ar fi putut să mă audă:
— Te salut, Marie, graţioasă Marie, gândul meu e alături de tine.
Apoi, m-am lăsat în voia acestui fluviu atotputernic care se cheamă memoria, întorcându-mă în zilele tinereţii, urmărind-o în trecut pe această fată plină de nevinovăţie, apoi tânără femeie şi mamă. Am fost cuprins de un sentiment egoist, simţind o nestăpânită nevoie de a comunica şi altui suflet gândurile care mă frământau.
Am luat pana şi am scris:
La bordul lui Véloce, având sub ochi Cartagina şi Tunisul, 4 decembrie 1846.
„Doamnă, Când veţi deschide o scrisoare trimisă de la Tunis, vă veţi întreba cine v-ar putea scrie dintr-un asemenea loc şi veţi spera să primiţi un autograf de la Regulus sau de la Ludovic al XI-lea. Vai! doamnă, cel ce îşi trimite gândul pios de la asemenea depărtare nu e nici erou nici sfânt şi, dacă a semănat vreodată întrucâtva cu episcopul de Hipponia, al cărui mormânt l-a vizitat acum trei zile, asemănarea nu priveşte decât prima parte a vieţii acestui sfânt. E adevărat, că şi el, ar putea răscumpăra această primă parte a vieţii prin cea de-a doua. Dar e prea târziu de-acuma pentru penitenţă şi, după toate probabilităţile, va muri precum a trăit, neîndrăznind măcar să lase după el mărturisirile lui care, la nevoie, ar putea fi povestite, dar nu pot fi câtuşi de puţin citite.
Aţi aruncat deja o privire asupra semnăturii, nu-i aşa, doamnă? şi ştiţi cu cine aveţi de-a face; şi desigur că vă întrebaţi cum se face că autorul Muşchetarilor şi al lui Monte-Cristo s-a gândit să vă scrie de-aici, de lângă lacul unde zace amintirea Cartaginei, când, la Paris, uită un an întreg, câteodată, să vă facă o vizită.
Înainte de toate, doamnă, Parisul e Paris, adică un fel de vârtej în care pierzi memoria tuturor lucrurilor, în mijlocul zgomotului pe care îl face atâta lume aflată într-o continuă agitaţie. La Paris, trebuie să v-o spun, mă comport şi eu ca toată lumea. Atunci când nu alerg de colo-colo, stau acasă şi scriu. Dar trebuie să spun că, atunci când scriu, nu sunt aşa de departe de dumneavoastră pe cât credeţi, căci dumneavoastră sunteţi una dintre acele puţine persoane pentru care scriu şi se întâmplă rar să nu-mi spun, când am terminat un capitol de care sunt mulţumit sau o carte reuşită: Marie Nodier, acest spirit încântător, va citi aceste rânduri; şi sunt mândru, doamnă, căci sper că, după ce veţi citi ce am scris, voi fi puţin mai sus în gândurile dumneavoastră.
Cert este, doamnă, ca să reiau firul gândurilor, că în noaptea asta am avut un vis, de care nu eraţi străină, care m-a făcut să nu mai simt bula care clatină un gigantic vapor cu aburi pe care guvernul mi-l închiriază şi pe care îl găzduiesc pe unul dintre prietenii şi admiratorii dumneavoastră, Boulanger, precum şi pe fiul meu, fără a mai aminti de Giraud, Maquet, Chacel şi Desbarolles, care se află printre cunoscuţii dumneavoastră. Cert este că am adormit fără să mă preocupe ceva anume şi, cum mă aflu aici într-un decor din O mie şi una de nopţi, un spiriduş m-a vizitat şi m-a condus într-un vis în care dumneavoastră eraţi regina. Acel loc în care m-a condus nu era un palat, era mult mai mult decât un palat, mai mult decât un regat: era minunata Casă de la Arsenal în vremurile ei de fericire şi veselie, când mult-iubitul nostru Charles îi făcea onorurile cu firescul ospitalităţii antice şi mult-respectata noastră Marie cu tot farmecul ospitalităţii moderne.