Feodor Mihailovici Dostoievski

PARTEA I. Subterana 1   Sunt un om bolnav. Sunt un om rău. Un om lipsit de farmec. Cred că sunt bolnav de ficat. La drept vorbind, n­am nici cea mai mică idee despre boala mea şi nu ştiu precis ce anume mă doare. Nu mă tratez şi nu m­am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori. Pe deasupra, mai sunt şi superstiţios până la exagerare; ei, măcar atât de superstiţios, încât să am respect faţă de medicină. (Sunt destul de cultivat ca să nu fiu superstiţios, însă sunt superstiţios.) Nu, rogu­vă, răutatea nu mă lasă să mă tratez. Uite, sunt sigur că aşa ceva domniile voastre nu veţi binevoi a pricepe. Asta­i, rogu­vă, dar eu înţeleg. Desigur, n­aş fi în stare să vă lămuresc cui îi fac „un pustiu de bine” în cazul de faţă, cu răutatea mea; ştiu prea bine că doctorilor nu le pot face nicidecum o „şotie” dacă nu mă tratez la ei; ştiu mai bine decât oricine că prin asta numai mie îmi fac rău, nimănui altcuiva. Şi totuşi, dacă nu mă tratez, o fac din răutate. Dacă tot mă doare ficatul, las’ să mă doară şi mai tare!   Trăiesc de mult aşa, de vreo douăzeci de ani. Acum am patruzeci. Mai înainte am avut o slujbă, acum n­o mai am. Am fost un slujbaş răutăcios. Eram grosolan şi îmi găseam plăcerea în asta. De vreme ce nu luam mită, înseamnă că trebuia să mai recompensez măcar aşa. (E o butadă proastă, dar n­o s­o şterg. Am scris­o crezând că va ieşi ceva foarte caustic; iar acum, după ce mi­am dat singur seama că n­am vrut decât să­mi dau nişte aere mârşave – nici gând s­o mai şterg!). Când se întâmpla că de biroul la care şedeam eu se apropia câte­un om cu jalba în mână, ca să­mi ceară vreo lămurire, scrâşneam din dinţi la el şi simţeam o desfătare nesăţioasă dacă izbuteam să­l mâhnesc. Izbuteam aproape întotdeauna. Cel mai adesea, aveam de­a face cu oameni timizi: aşa­s cei cu jalbele, ştiţi şi dv. Însă dintre filfizoni cel mai mult nu­l puteam înghiţi pe un ofiţer. Nu voia nicidecum să se umilească şi­şi zornăia oribil sabia. Din pricina acestei săbii, un an şi jumătate am purtat război cu el. Până la urmă, l­am biruit. A încetat să şi­o mai zornăie. De altminteri, asta s­a întâmplat pe când eram tânăr. Dar ştiţi dv., domnilor, care era punctul principal al răutăţii mele? Păi toată chestia, mârşăvia cea mai mare era că în fiecare clipă, chiar şi atunci când îmi vărsăm cel mai mult fierea în mine, recunoşteam cu ruşine în sinea mea că nu sunt rău, că nu­s nici măcar un om înrăit, că nu fac decât să sperii vrăbiile degeaba şi cu asta mă distrez. Am spume la gură, dar ia aduceţi­mi o păpuşică acolo, daţi­mi un ceai cu zahăr şi o să vedeţi că mă potolesc. Chiar şi la suflet mă înduioşez, deşi mai pe urmă voi scrâşni din dinţi la mine însumi şi, de ruşine, câteva luni voi suferi de insomnie. Aşa mi­era obiceiul.   De fapt, mai adineaori m­am vorbit singur de rău spunând că am fost un slujbaş răutăcios. Din răutate m­am vorbit de rău. Pur şi simplu, mă ţineam de ştrengării şi cu cei cu jalbele, şi cu ofiţerul, însă în realitate n­am putut fi rău. Clipă de clipă simţeam în mine multe şi nenumărate elemente, total opuse răutăţii. Simţeam cum colcăie elementele astea în mine. Ştiam că toată viaţa au colcăit în mine şi tot mă rugau să le las să iasă afară. Mă chinuiau de mi se făcea ruşine; mă împingeau până în starea de convulsii – şi, până la urmă, mi s­a urât de ele, ah, ce mi s­a mai urât! Nu cumva vi s­o fi părând, domnilor, că mă căiesc de ceva în faţa dv., că vă prezint scuze pentru ceva? Sunt sigur că vi se pare. De altminteri, vă asigur că mie puţin îmi pasă dacă aşa vi se pare. Nu rău, dar nici măcar altcumva n­am izbutit să ajung: nici rău, nici bun, nici ticălos, nici om cinstit, nici erou, nici insectă. Iar acum îmi duc zilele, câte mi­au mai rămas, în ungherul meu, întărâtându­mă cu consolarea răutăcioasă, care nu serveşte la nimic, că un om deştept nu poate face nimic din propria sa persoană şi că numai prostul poate. Da, rogu­vă, un om deştept din veacul al nouăsprezecelea trebuie şi este obligat din punct de vedere moral să fie o fiinţă eminamente lipsită de caracter; iar un om de caracter, un militant – trebuie să fie o fiinţă eminamente mărginită. Asta­i convingerea mea, la cei patruzeci de ani pe care îi am. Am acum patruzeci de ani şi când te gândeşti că patruzeci de ani înseamnă viaţa întreagă; doar înseamnă bătrâneţea cea mai adâncă. Să trăieşti mai mult de patruzeci de ani e indecent, trivial, amoral! la răspundeţi-­mi sincer, cinstit.   Cine trăieşte mai mult de patruzeci de ani? Vă spun eu cine trăieşte: proştii şi ticăloşii trăiesc. Tuturor bătrânilor o să le­o spun de la obraz, tuturor acestor bătrâni respectabili, tuturor acestor bătrâni cu părul alb şi parfumaţi! Lumii întregi o să i­o spun de la obraz! Am dreptul să vorbesc aşa pentru că o să trăiesc până la şaizeci de ani. Până la şaizeci de ani o să trăiesc! O să trăiesc până la optzeci de ani! Staţi puţin! Lăsaţi­mă să­mi trag sufletul. Veţi fi crezând, poate, domnilor, că vreau să vă fac să râdeţi? Şi în privinţa asta aţi greşit. Nu sunt câtuşi de puţin un om vesel cum vi se pare sau cum vi s­ar putea părea; de altfel, dacă, iritaţi fiind de această vorbărie (şi simt deja că sunteţi iritaţi) v­ar trece prin cap să mă întrebaţi: cine sunt eu? – vă voi răspunde: sunt un asesor de colegiu. Am muncit ca să am ce mânca (dar numai pentru asta) şi când, anul trecut, prin testament, una din rudele mele îndepărtate mi­a lăsat şase mii de ruble, m­am retras deîndată de la serviciu şi m­am instalat în ungherul meu. Şi mai înainte am locuit în acest ungher, dar acum m­am statornicit în acest ungher. Camera mea e urâtă, infectă, la marginea oraşului. Drept servitoare am o ţărancă bătrână, rea de proastă ce­i, care, pe deasupra; mai şi duhneşte întotdeauna groaznic. Mi se pare că, la Petersburg, clima începe să­mi dăuneze şi că, numai cu mijloacele mele neînsemnate, viaţa va fi prea scumpă aici pentru mine. Asta o ştiu şi eu, o ştiu mai bine decât aceşti sfătuitori experimentaţi şi prea înţelepţi, care dau din cap plini de importanţă. Dar rămân la Petersburg; nu plec din Petersburg! Şi nu plec pentru că. Eh! De fapt, e cu desăvârşire totuna dacă plec sau nu. De altminteri: despre ce poate vorbi un om cumsecade cu cea mai mare plăcere? Răspuns: despre el însuşi. Ei, atunci şi eu voi vorbi despre mine.   descarcare directă de aici………

Feodor Mihailovici Dostoievski ADOLESCENTUL Roman în trei părţi PARTEA ÎNTÂI. CAPITOLUL ÎNTÂI. M­am apucat să aştern pe hârtie această istorie a primilor mei paşi pe drumul vieţii, fiindcă nu m­a răbdat inima să n­o fac, deşi mă puteam lăsa păgubaş. De un lucru sunt însă convins: nu mă mai apuc în viaţa mea să­mi scriu autobiografia, chiar de­ar fi să mai trăiesc o sută de ani. Trebuie să fii straşnic de îndrăgostit de tine însuţi ca să­ţi dezvălui sufletul fără pic de ruşine. Singura mea scuză e că, spre deosebire de toţi cei ce mânuiesc condeiul, eu nu scriu spre a­mi atrage laudele cititorilor. Dacă într­o bună zi m­am hotărât să­mi însemn până în cele mai mici amănunte tot ce am pătimit de un an încoace, aceasta se datoreşte unui puternic imbold lăuntric, căci prea m­au uluit cele petrecute. Vreau să redau aidoma întâmplările, străduindu­mă din răsputeri să nu adaug nimic şi mai cu seamă să nu mă las ispitit de meşteşugul scriitoricesc; un literat scrie treizeci de ani şi până la urmă nici el nu ştie de ce s­a trudit atâta amar de vreme. Eu nu sunt scriitor şi nici nu vreau să fiu, căci aş socoti o necuviinţă şi o mârşăvie faptul de a­mi da în vileag toate tainiţele inimii şi de a face negustorie la taraba lor literară cu descrierea meşteşugită a simţămintelor mele. De aceea mă şi înfurie presimţirea că, pe cât se pare, n­am să pot ocoli cu desăvârşire descrierea sentimentelor şi a gândurilor pe care acestea ţi le stârnesc (nici chiar pe cele mai vulgare), deoarece influenţa literaturii este atât de nefastă, încât te corupe chiar şi atunci când te îndeletniceşti cu ea numai pentru sufletul tău. Mai ales cugetările tale personale pot părea uneori foarte banale, fiindcă un lucru pe care tu pui mare preţ ar putea să nu prezinte nici un interes pentru altcineva. Dar să lăsăm la o parte aceste comentarii, cu toate că ele ar putea servi drept prefaţă, căci alta tot nu am de gând să scriu. Să intru aşadar în subiect, deşi cred că cel mai greu e să începi un lucru, oricare ar fi el. II. Încep aşadar, sau mai bine zis aş vrea să­mi încep însemnările de la data de septembrie anul trecut şi anume din ziua când am întâlnit pentru prima oară pe… Dar să explic aşa din senin pe cine am întâlnit atunci, când nimeni nu ştie încă despre ce e vorba, mi se pare cu totul nepotrivit; ba mai mult, socotesc vulgar până şi tonul cu care am pornit, căci după ce am făgăduit că mă voi feri de orice tertipuri literare, m­am lăsat ispitit de ele chiar de la primul rând. Dar pe cât se pare, pentru a scrie cu miez nu­i de ajuns să vrei. Şi apoi, după părerea mea, în nici o limbă europeană nu­i atât de greu să scrii ca în limba rusă. Recitind rândurile aşternute până acum pe hârtie, îmi dau seama că nu sunt chiar atât de prost cum reiese din ele. De ce s­o fi exprimând un om inteligent cu mult mai prost decât gândeşte? În tot cursul anului trecut, hotărâtor pentru viaţa mea, această nepotrivire m­a izbit adesea în convorbirile mele cu oamenii şi mi­a pricinuit multe frământări. Deşi sunt hotărât să încep tot cu ziua de 19 septembrie, vreau mai întâi să spun pe scurt câte ceva despre mine: cine sunt, unde mă găseam atunci, prin urmare să arăt măcar în parte ceea ce se petrecea în capul meu în dimineaţa aceea de 19 septembrie, pentru a lămuri mai bine cititorului, poate şi mie însumi, cele întâmplate. Am douăzeci de ani împliniţi şi am terminat de curând liceul. Mă numesc Dolgoruki şi din punct de vedere legal sunt fiul lui Makar Ivanov Dolgoruki, un fost iobag de la curtea boierilor Versilov. Trec aşadar drept fiul lui legitim, deşi sunt un bastard în toată puterea cuvântului, căci adevărata mea obârşie nu poate fi pusă la îndoială. Iată cum s­au petrecut lucrurile: acum douăzeci şi doi de ani, moşierul Versilov (tatăl meu adevărat, pe atunci un tânăr în vârstă de douăzeci şi cinci de ani), venise pentru câtva timp la moşia lui din gubernia Tuia. Bănuiesc că pe atunci el trebuie să fi fost un om destul de şters. Lucrul cel mai ciudat este că omul acesta care m­a uimit nespus încă din copilărie, care a avut o înrâurire asupra întregii mele dezvoltări sufleteşti de până acum şi o va avea desigur asupra întregului meu viitor, omul acesta a mai rămas şi astăzi pentru mine o enigmă în foarte multe privinţe. Dar despre lucrul acesta am de gând să vorbesc mai târziu. De altminteri, nici n­ar putea fi lămurit cu una cu două. În orice caz, omul acesta va domina de la început şi până la sfârşit însemnările mele. S­a întâmplat ca tocmai atunci, Versilov, care abia împlinise douăzeci şi cinci de ani, să rămână văduv. Fusese însurat cu o fată de neam mare, dar nu prea bogată, anume Sâriotova, cu care avusese doi copii: un băiat şi o fată. Despre soţia lui, moartă atât de timpuriu, nu am putut afla decât foarte puţine lucruri şi acestea se pierd acuma într­un noian de alte amintiri; de altfel, multe laturi mai intime ale vieţii lui Versilov îmi scapă, deoarece faţă de mine el s­a arătat întotdeauna cât se poate de mândru, distant, închis şi dispreţuitor, deşi în anumite momente mă uimea prin umilinţa lui cu totul neaşteptată. Pomenesc în treacăt un fapt de care trebuie să se ţină seama şi anume că Versilov a tocat în viaţa lui trei averi şi încă destul de însemnate, care se ridicau la vreo patru sute de ruble, dacă nu şi mai mult. Acum a rămas fireşte fără o leţcaie… Nici el nu prea ştia de ce venise atunci la ţară, cel puţin aşa mi­a spus mie mai târziu. Copiii nu şi­i luase cu el, îi lăsase, ca de obicei, la nişte rude; de altfel, aşa a procedat toată viaţa, atât cu copiii legitimi, cât şi cu cei din flori. Mulţi dintre iobagii lui de pe moşia aceea slujeau la curte; printre aceste slugi era şi grădinarul Makar Ivanov Dolgoruki. Cu acest prilej vreau să­mi vărs focul o dată pentru totdeauna: rar a fost cineva atât de supărat pe numele lui, cum sunt eu de când mă ştiu. Recunosc că e o slăbiciune stupidă, dar nu m­am putut dezbăra de ea. Când intram pentru prima oară într­o şcoală sau mă întâlnem cu vreun om căruia îi eram dator să­i dau socoteală numai pentru că era mai în vârstă decât mine – într­un cuvânt de câte ori i se năzărea vreunui pârlit de dascăl, preceptor, inspector şcolar sau popă să mă întrebe cum mă cheamă, la numele de Dolgoruki fiecare găsea de cuviinţă să adauge într­o doară: — Prinţul Dolgoruki? Şi de fiecare dată eram silit să le explic acestor nătărăi: — Nu, pur şi simplu Dolgoruki. Precizarea „pur şi simplu” ajunsese să mă scoată în cele din urmă din sărite. Ţin să menţionez pe deasupra şi faptul ciudat că nici o excepţie de la această regulă nu­mi stăruie în minte: nimeni nu m­a scutit de nelipsita întrebare. De bună seamă ca pe cei mai mulţi răspunsul nu­i interesa de fel şi apoi nici nu văd cine dracu se sinchiseşte de una ca asta! Totuşi, fiecare se simţea dator să­mi pună această întrebare de prisos. Iar când afla că sunt „pur şi simplu” Dolgoruki, interlocutorul meu mă măsura, de obicei, cu o privire absentă, nepăsătoare şi stupidă, care dovedea că nici el nu ştia de ce mă întrebase, pentru ca apoi să­mi întoarcă spatele. Dar cel mai rău mă simţeam jignit când întrebarea venea din partea colegilor mei de şcoală. Cine oare nu cunoaşte interogatoriul întregii clase, la care este supus orice elev nou­venit? În ziua când se prezintă prima oară la şcoală (oricare ar fi ea), elevul cel nou, descumpănit şi ruşinat, devine victima tuturor colegilor săi: toţi îi poruncesc, îl întărită, îl tratează ca pe o slugă. De obicei, un şcolar voinic şi rotofei se proţăpeşte pe neaşteptate în faţa victimei şi o măsoară îndelung, încruntat şi dispreţuitor. Elevul cel nou înlemneşte, se uită pieziş la el şi, dacă­i tare de vârtute, aşteaptă în tăcere ceea ce va urma: — Cum te cheamă? — Dolgoruki. — Prinţul Dolgoruki? — Nu, pur şi simplu Dolgoruki. — Aha, pur şi simplu! Dobitocule. Şi, la urma urmei, are dreptate: nici nu se poate închipui o situaţie mai stupidă, decât să te numeşti Dolgoruki şi să nu fii prinţ. Această stupiditate, de care nu sunt câtuşi de puţin vinovat, mă apasă cumplit. Mai târziu, când ajunsesem să mă supăr foc de câte ori eram întrebat dacă sunt prinţ, răspundeam întotdeauna: — Sunt fiul unui fost iobag, acum slugă la curtea boierului. Odată, fiind din nou întrebat dacă sunt prinţ, m­am înfuriat de­a binelea şi am răspuns tăios: — Nu, pur şi simplu Dolgoruki, fiul neligitim al fostului meu stăpân – domnul Versilov. Am ticluit această formulă abia în clasa a şasea de liceu şi, deşi m­am convins foarte repede că n­are nici un haz, am continuat totuşi s­o repet multă vreme. Îmi amintesc că unul dintre profesorii mei – de altfel, singurul – găsea că sunt dominat de ideea răzbunării şi a conştiinţei cetăţeneşti şi această apreciere a profesorului a pus toată clasa pe gânduri, ceea ce m­a jignit profund. În cele din urmă, unul dintre colegii mei, băiat cu limba foarte ascuţită, cu care abia dacă schimbam câteva cuvinte în decurs de un an, îmi spuse grav, fără să mă privească: — Fireşte, sentimentele acestea îţi fac cinste, căci, fără îndoială, te poţi mândri cu ele; dar în locul dumitale nu m­aş fuduli într­atât că sunt copil din flori… S­ar zice că­ţi faci un merit deosebit din asta! Din ziua aceea am încetat să mă mai laud – cu faptul că sunt un bastard. Trebuie să repet că e foarte greu să scrii ruseşte: constat că am umplut trei pagini mari ca să arăt cât de furios am fost toată viaţa pe numele meu şi tare mi­e teamă ca cititorul să nu se fi grăbit cumva să vadă în pricina supărării mele faptul că nu sunt prinţ, ci un Dolgoruki oarecare. Totuşi consider mai prejos de demnitatea mea să mai încerc a lămuri lucrurile şi a mă justifica. Aşadar, printre numeroasele slugi de la curtea boierească se mai găsea, pe lângă Makar Ivanov şi o fată de vreo optsprezece ani; într­o bună zi, lui Makar Dolgoruki, pe atunci în vârstă de cincizeci de ani, i se năzări s­o ia de nevastă. După cum se ştie, pe vremea iobăgiei căsătoriile între slugi se încheiau numai cu încuviinţarea stăpânilor, ba uneori chiar după bunul lor plac. La moşia lui Versilov locuia pe vremea aceea şi o mătuşă, ea însăşi moşiereasă; de fapt, nu­mi era mătuşă bună, dar cine ştie de ce, atât eu cât şi întreaga familie Versilov, cu care era pare­mi­se înrudită de departe, ne obişnuiserăm să­i spunem „mătuşă” Tatianei Pavlovna Prutkova. Pe atunci mai avea o sfoară de moşie cu vreo treizeci şi cinci de suflete, tot în gubernia noastră, ba chiar în acelaşi judeţ. Fiind vecini, ea administra, adică mai degrabă supraveghea moşia lui Versilov (cu vreo cinci sute de suflete), dar, după câte am aflat, obţinea rezultate tot atât de bune ca un administrator cu şcoală. Despre ea n­aş putea spune câtă carte ştie şi nici nu mă interesează acest lucru; ţin să adaug însă – deşi e departe de mine gândul de a o măguli sau a o linguşi – că Tatiana Pavlovna are un suflet nobil, mai mult, că este un om cu totul deosebit. Tocmai de aceea, ea nu numai că nu s­a opus intenţiilor matrimoniale ale ursuzului Makar Dolgoruki (toată lumea îl socotea pe atunci un om ursuz), ci dimpotrivă, le­a încurajat cu toată inima. Sofia Andreevna (slujnica de optsprezece ani, care avea să fie mama mea) rămăsese de câţiva ani orfană de ambii părinţi; răposatul ei tată, care îi purtase lui Makar Dolgoruki un deosebit respect şi o mare recunoştinţă, fusese şi el slugă la curte, iar cu şase ani în urmă, simţind că i se apropie sfârşitul – unii pretind că abia cu un sfert de ceas înainte de a­şi da sufletul, aşa încât la nevoie se poate susţine că aiurase, dacă nu ar fi fost oricum iresponsabil, ca orice iobag – îl chemase pe Makar Dolgoruki şi în faţa tuturor slugilor adunate şi a preotului îi ceruse cu limbă de moarte, răspicat şi stăruitor, arătând spre fiică­sa: „Creşte­o şi ia­o de nevastă”…Acest lucru l­au auzit toţi cei de faţă. Cât despre Makar Ivanov, nu ştiu ce l­o fi îndemnat mai târziu să se însoare: i­a dat inima ghies sau şi­a îndeplinit numai o datorie? Cred mai degrabă că nu a făcut mare caz de căsătoria lui. Era încă de pe atunci un om care „ştie să se impună”…Nu fiindcă ar fi fost prea bisericos sau învăţat (deşi ştia tipicul şi vieţile câtorva sfinţi pe de rost, dar le învăţase mai mult după ureche), nu fiindcă ar fi trecut drept un fel de înţelept printre slugi, ci numai datorită firii lui îndărătnice, uneori chiar nesăbuite; vorbea sentenţios, judeca fără apel şi în concluzie „trăia cuviincios”, după propria lui expresie cu totul neaşteptată. Ţinând seama de felul lui de­a fi de pe vremea aceea, e firesc să­şi fi câştigat stima tuturor, dar pe cât se pare nu şi dragostea cuiva. Situaţia s­a schimbat însă când a ieşit din rândul slugilor: din acel moment toată lumea a început să vorbească despre el ca despre un sfânt care a pătimit mult. Nu încape îndoială că aşa s­au petrecut lucrurile. Despre maică­mea ştiu că Tatiana Pavlovna a ţinut­o pe lângă ea până la vârsta de optsprezece ani, în ciuda stăruinţelor vechilului de a o trimite la Moscova să înveţe o meserie şi că i­a dat şi o oarecare educaţie, adică a învăţato să coasă, să croiască, să se poarte ca o fată binecrescută şi chiar să citească câte puţin. Să scrie ca lumea, maică­mea nu a învăţat însă niciodată. Ea privea căsătoria ei cu Makar Ivanovici ca pe un lucru hotărât de mult şi socotea totul spre binele ei, fiind cât se poate de mulţumită; de aceea s­a şi dus la cununie cu aerul cel mai liniştit pe care­l poţi aştepta de la o fată în asemenea împrejurări, încât până şi Tatiana Pavlovna i­a spus că vădeşte atâta sânge rece, de parcă ar fi peşte nu om. Toate câte le ştiu despre firea maică­mi de pe atunci, le­am auzit chiar din gura Tatianei Pavlovna. Versilov a sosit la moşie tocmai când se împlineau şase luni de la această căsătorie. Vreau să adaug în treacăt că, din câte am aflat sau bănuiesc, n­am izbutit niciodată să mă dumeresc pe deplin cum a început totul între el şi maică­mea. Sunt aproape convins că, după cum mă încredinţa el însuşi anul trecut, înroşindu­se, deşi povestea toate acestea cu tonul cel mai firesc, ba chiar oarecum în zeflemea, nici vorbă nu a fost de vreo idilă între ei şi că totul s­a întâmplat aşa, pe neaşteptate. De crezut cred că s­a întâmplat aşa, iar acest cuvinţel „aşa”, oricât de plin de tâlc ar fi, nu­mi lămureşte câtuşi de puţin ceea ce doresc să aflu de atâta vreme şi anume de unde li s­a tras totul. În ceea ce mă priveşte, am urât toată viaţa asemenea tărăşenii. Fireşte că ceea ce mă îndeamnă să aflu adevărul nu este o simplă curiozitate bolnăvicioasă. În treacăt fie zis, pe maică­mea nu am cunoscut­o aproape de loc până anul trecut, deoarece am trăit din copilărie printre străini, ca nu cumva să­l stingheresc pe Versilov, dar asupra acestei chestiuni voi reveni mai târziu. Amintesc aci faptul în sine numai ca să explic de ce nu­mi pot închipui de fel cum o fi arătat maică­mea pe vremea aceea. Cum nu cred să fi fost de o frumuseţe neobişnuită, nu văd prin ce a atras pe un om ca Versilov pe atunci. Această întrebare mă frământă nu dintr­o curiozitate perversă, ci fiindcă dezvăluie o trăsătură foarte ciudată a acestui om. Deşi posac şi închis, mi­a mărturisit chiar el, cu acea sinceritate naivă, fermecătoare, pe care o dădea pe neaşteptate la iveală când era strâns cu uşa (de parcă ar fi scos­o din buzunar), că pe atunci mai era „cu caş la gură”, sentimental, dar nu din fire, ci numai aşa, fiindcă abia citise Anton Sărmanul şi Polinka Saks, două cărţi care au avut o covârşitoare influenţă civilizatoare asupra tinerei generaţii din vremea aceea. De obicei, el adăuga pe un ton foarte grav că poate numai datorită lui Anton Sărmanul se stabilise la ţară. Bine, dar cum anume s­a apropiat acest tânăr „cu caş la gură” de maică­mea? Acum mă bate însă gândul că dacă aş avea fie şi un singur cititor, acesta ar râde de bună seamă în hohote de mine, socotindu­mă un băieţandru caraghios, un copil naiv şi prost, care se încumetă să judece o situaţie ce­l depăşeşte. Da, nimic mai adevărat: deocamdată, problema mă depăşeşte şi mărturisesc că acest lucru nu­mi face cinste, căci îmi dau seama cât e de caraghios ca un vlăjgan de douăzeci de ani să fie întratâta de lipsit de experienţă; cu toate acestea trebuie să­i spun pe şleau domnului cititor că în cazul de faţă e cel puţin tot atât de naiv ca mine şi i­o voi dovedi. E drept că nu ştiu nimic despre femei şi nici nu vreau să ştiu, fiindcă am jurat să nu mă sinchisesc de ele cât voi trăi. Dar cu toate acestea sunt convins că unele femei te cuceresc pe loc, fie prin frumuseţea lor, fie prin cine ştie ce alte însuşiri; în schimb, altora trebuie să le dai târcoale vreo şase luni ca să le înţelegi farmecul; dar ca să dibui de la început o astfel de femeie şi să te îndrăgosteşti de ea, nu e de ajuns s­o priveşti şi să fii în stare de orice sacrificiu – pentru asta se mai cere un dar înnăscut. În ciuda lipsei mele de experienţă, sunt convins de acest lucru, căci de n­ar fi aşa, ar însemna să coborâm toate femeile la treapta animalelor domestice, tolerate în preajma noastră numai în această calitate, situaţie ce le­ar conveni poate multora dintre noi. Deşi n­am văzut portretul mamei mele de pe vremea aceea (ştiu că există unul pe undeva), m­am dumerit din spusele altora că n­a fost niciodată o frumuseţe. Aşadar, nu poate fi vorba de o dragoste de la prima vedere. Iar ca „să se distreze”, Versilov ar fi putut să­şi aleagă alta mai potrivită, cu atât mai mult cu cât avea la îndemână pe Anfisa Konstantinovna Sapojkova şi ea slujnică la curte, nemăritată. Unde mai pui că unui om care suferise înrâurirea lui Anton Sărmanul ar fi trebuit să­i fie ruşine de el însuşi să pângărească o căsnicie, fie şi a unui iobag al său, în virtutea drepturilor de moşier, mai ales ţinând seama de faptul că – aşa cum am spus – abia acum câteva luni, adică după douăzeci de ani, mai vorbea cu atâta respect de Anton Sărmanul. Şi unde mai pui că lui Anton nu i s­a furat decât calul şi nicidecum nevasta! Aşadar, spre ghinionul domnişoarei Sapojkova (eu aş zice mai degrabă spre norocul ei), trebuie să se fi petrecut ceva cu totul neaşteptat. Anul trecut, când am putut, în sfârşit, să stau de vorbă cu el (prilej care nu se oferea prea des), am stăruit de câteva ori să­mi răspundă la toate aceste întrebări, dar de fiecare dată am observat că, deşi trecuseră douăzeci de ani de la acele întâmplări, Versilov, aristocratul sigur de sine, se fâstâcea. Totuşi, nu m­am dat bătut. Îmi amintesc că într­o zi, dându­şi acele ifose aristocratice pe care şi le îngăduia cu mine, a îngăimat câteva vorbe stranii: cum că maică­mea ar fi fost una din acele făpturi – lipsite de apărare, despre care nu poţi spune că le iubeşti, ba chiar dimpotrivă, dar care îţi inspiră un soi de milă – prin blândeţea, prin sfiala lor şi, fără să­ţi dai prea bine seama de ce, mila asta te urmăreşte multă vreme şi până la urmă te leagă pe nesimţite de ele… „Într­un cuvânt, dragul meu, sentimentul ăsta te prinde într­atât, încât uneori nici nu te mai poţi desprinde.” Iată ce mi­a mărturisit; şi dacă într­adevăr aşa s­au petrecut lucrurile, trebuie să recunosc că nici pe vremea aceea nu era el ţâncul „cu caş la gură” cum ar fi vrut să pară. De fapt, aici am şi vrut să ajung. Tot cu acel prilej, a căutat, de altfel, să mă încredinţeze că maică­mea l­a îndrăgit din umilinţă; nu mai lipsea mult să pretindă că dragostea ei a fost un rezultat al iobăgiei! Aşadar, minţea ca să facă pe grozavul, minţea, călcându­şi în picioare conştiinţa, onoarea şi demnitatea! După toate câte le­am înşirat până aici s­ar putea de bună seamă crede ca vreau s­o laud pe maică­mea, deşi am arătat de la început că nu ştiu nimic despre felul ei de a fi din acea perioadă. Ba mai mult, cunosc prea bine apăsarea mediului şi mentalitatea îngustă care şi­au pus încă din copilărie pecetea pe sufletul ei, pecete pe care a purtat­o toată viaţa. Cert e că a dat năpasta peste ea. Fiindcă veni vorba, trebuie să mai precizez un lucru: lăsându­mă furat de gânduri, am uitat un fapt pe care trebuia să­l arăt în primul rând şi anume că la ei totul a început de­a dreptul de la năpastă (sper că cititorul nu se va preface că n­a înţeles numaidecât ce vreau să spun). Pe scurt, toată povestea a început după vechiul obicei moşieresc, dacă lăsăm la o parte faptul că domnişoara Sapojkova scăpase cu faţa curată. Iar pentru a evita orice învinuire neîntemeiată, ţin să afirm de pe acum că nu mă contrazic câtuşi de puţin. Căci la urma urmei despre ce dracu ar fi putut vorbi pe vremea aceea un bărbat ca Versilov cu o femeie ca maică­mea, chiar dacă presupunem că între ei s­ar fi înfiripat o dragoste irezistibilă? Am auzit din gura unor destrăbălaţi că adesea aventurile amoroase încep fără ca bărbatul sau femeia să scoată vreun cuvânt, ceea ce este desigur culmea depravării şi nu poate inspira decât scârbă; cât despre Versilov, chiar de­ar fi vrut, tot n­ar fi izbutit să se apropie altfel de maică­mea. Doar nu era să se apuce să­i explice mai întâi ideile romanului Polinka Saks?! Unde mai pui că nu de literatura rusă le ardea lor; dimpotrivă, după cum mi­a povestit chiar el o dată (când l­a luat gura pe dinainte), la început se ascundeau prin colţuri, se pândeau pe scări, săreau ca nişte mingi unul din braţele celuilalt, cu obrajii îmbujoraţi, de câte ori auzeau pe cineva apropiindu­se şi „tiranul de boier” ajunsese să se teamă şi de ultima lui slujnică, în ciuda drepturilor sale de moşier. Chiar dacă totul a pornit după tradiţiile iobăgiei, mai târziu nu le­au mai respectat întocmai, deşi mi­e cu neputinţă să explic de ce şi cum. Cu cât încerc să­mi lămuresc lucrurile, cu atât mi se par mai încurcate. Pentru mine au rămas o enigmă până şi proporţiile pe care le­a atins dragostea lor, căci Versilov – după obiceiul celor de teapa lui – ar fi trebuit să o părăsească îndată ce şi­a atins scopul. Totuşi s­a întâmplat altfel. Să­ţi faci mendrele cu o slujnică drăguţă şi uşuratică (deşi maică­mea nu a fost de fel uşuratică) era nu numai un lucru îngăduit, dar şi inevitabil pentru un ţânc „cu caş la gură” şi destrăbălat (căci destrăbălaţi erau dumnealor cu toţii, atât cei progresişti, cât şi cei retrograzi), mai ales ţinând seama de situaţia lui romantică de văduv tânăr, care ducea o viaţă de huzur. Dar şi o dragoste până la moarte ar fi fost de necrezut din parte­i. N­aş putea să jur că a continuat să o iubească, deşi, ce­i drept, a târâto toată viaţa după el. Şi pe mama am hărţuit­o cu tot felul de întrebări, dar mărturisesc că pe cea mai importantă n­am îndrăznit să i­o pun făţiş, cu toate că în ultimul an m­am apropiat foarte mult de ea şi nu obişnuiesc să mă port cu mănuşi, ci mai degrabă ca un mucos grosolan şi ingrat, care­i socoteşte pe ceilalţi vinovaţi faţă de el. Iată întrebarea: cum de­a putut ea, măritată fiind numai de şase luni, ba încă şi strivită de prejudecăţi despre „sfânta taină a căsătoriei”, supusă şi neputincioasă ca o muscă, ea care­l venera pe Makar Ivanovici al ei ca pe un zeu, cum a putut tocmai ea să se lase târâtă într­un asemenea păcat, numai după vreo două săptămâni? Nu cumva o fi fost şi maică­mea o femeie destrăbălată? Dimpotrivă. Ţin să afirm de la început că nici nu­şi poate închipui cineva un suflet mai curat decât al maică­mi, care şi­a păstrat toată viaţa puritatea sufletească. Poate că singura explicaţie ar fi că nu şi­a dat seama ce face – prin asta nu vreau însă să spun că ar fi fost inconştientă, aşa cum pretind azi avocaţii care încearcă să­şi dezvinovăţească clienţii – hoţi sau ucigaşi – ci numai fiindcă s­a lăsat în voia unei porniri atât de puternice, încât, curată şi naivă cum era, trebuia să­i cadă victimă în mod fatal şi tragic. Cine ştie, poate că a făcut­o să­şi piardă capul croiala hainelor, pieptănătura pariziană, accentul francez, deşi ea habar n­avea de limba franceză, ori poate a dat­o gata romanţa pe care a cântat­o, acompaniindu­se la pian, într­un cuvânt s­a îndrăgostit de toate aceste lucruri pe care nu le mai văzuse şi nu le mai auzise niciodată (unde mai pui că pe atunci el era foarte chipeş) şi o dată cu ele a îndrăgit la nebunie şi omul, cu hainele, apucăturile şi romanţele lui cu tot! Am auzit că multe fete – şi dintre cele mai cinstite – trăind la curţile boiereşti, au păţit la fel pe vremea iobăgiei… Eu unul înţeleg asemenea porniri şi socotesc un ticălos pe acela care le pune numai pe seama iobăgiei şi a „umilinţei”! De ce n­ar fi putut oare acest tânăr chipeş să aibă atâta farmec pentru a seduce o făptură atât de curată până atunci şi mai ales atât de deosebită de el – o fiinţă din cu totul altă lume, plămădită din alt aluat – încât să o ducă în mod fatal la pierzanie? Că a dus­o la pierzanie, sper că maică­mea a înţeles toată viaţa şi poate că numai în clipa când a făcut primul pas nu şi­a dat seama de urmări, după cum se întâmplă întotdeauna cu oamenii „lipsiţi de apărare”: chiar şi atunci când ştiu că se duc la pierzanie, ei merg orbeşte înainte. De cum au săvârşit păcatul, au început amândoi să se căiască. Chiar el mi­a povestit cu destul haz cum a plâns pe umărul lui Makar Ivanovici, pe care­l chemase în biroul său anume pentru a i se spovedi, în timp ce ea zăcea leşinată în cămăruţa ei de slujnică… Nu are rost să mai stărui asupra întrebărilor care mă frământa şi asupra amănuntelor scandaloase. Aşadar, după ce o răscumpără pe maică­mea de la Makar Ivanovici, plecă în curând de la moşie şi de atunci – după cum am amintit mai sus – o ducea cu el aproape peste tot, afară de cazurile când avea intenţia să lipsească vreme mai îndelungată şi când o lăsa de cele mai multe ori în grija mătuşii, adică a Tatianei Pavlovna Prutkova, care în asemenea împrejurări răsărea întotdeauna ca din pământ. Au locuit un timp la Moscova, apoi pe rând la moşiile lui, în diferite oraşe, iar în cele din urmă s­au stabilit la Petersburg. Despre peregrinările lor voi povesti mai târziu dacă va fi nevoie. Deocamdată, menţionez numai că la un an după ce mama s­a despărţit de Makar Ivanovici, m­am născut eu, iar în anul următor a venit pe lume sora mea şi mult mai târziu, peste vreo zece­unsprezece ani, fratele meu mai mic, un copil bolnăvicios, care a murit după câteva luni. Pe câte ştiu, după naşterea grea a ultimului copil, frumuseţea maică­mi s­a vestejit; de atunci a rămas cu sănătatea şubredă şi a început să îmbătrânească repede. În tot acest răstimp, relaţiile lor cu Makar Ivanovici nu s­au întrerupt niciodată. Oriunde s­ar fi găsit mama şi Versilov, fie că trăiau într­un loc de câţiva ani, fie că abia se stabiliseră acolo, Makar Ivanovici avea întotdeauna grijă să trimită veşti „familiei”…Se statorniciseră între ei nişte relaţii ciudate, oarecum protocolare, dar destul de trainice. Sunt convins că în orice altă familie boierească asemenea relaţii ar fi căpătat o notă comică, ceea ce nu s­a întâmplat în cazul de faţă. Scrisorile lui soseau de două ori pe an, nici mai des, nici mai rar şi semănau grozav între ele. Am văzut aceste scrisori şi eu; nu conţineau aproape nimic personal, dimpotrivă, se mărgineau aproape exclusiv la comunicări ceremonioase cu privire la evenimente şi la simţăminte cu totul comune – dacă e cu putinţă să afirmi una ca asta despre simţăminte. În primul rând, le trimitea veşti despre sănătatea lui, apoi se informa despre sănătatea întregii familii, după care urmau urări, salutări, binecuvântări solemne – atâta tot. Pesemne că în lumea lui, caracterul general şi impersonal al scrisorilor constituia o dovadă de bună creştere şi o desăvârşită cunoaştere a regulilor de politeţe. „Preaiubitei şi stimatei mele soţii, Sofia Andreevna, plecăciune adâncă”… „Scumpilor noştri copilaşi le trimit binecuvântarea mea părintească, ce­i va ocroti de­a pururi.” Toţi copilaşii, printre care mă număram şi eu, erau amintiţi pe nume, în ordinea naşterii lor. Ţin să subliniez cu acest prilej că Makar Ivanovici avea destul umor ca atunci când pomenea de „ecelenţa­sa, preacinstitul domn Andrei Petrovici”, să nu­l numească „binefăcătorul său”, deşi îi trimitea în fiecare scrisoare câte o plecăciune preasupusă, rugându­l să­l ocrotească şi implorând la rândul său cerul să­i binecuvânteze stăpânul. Maică­mea îi răspundea numaidecât lui Makar Ivanovici şi totdeauna scrisorile ei erau ticluite după acelaşi tipic ca ale lui. Versilov, fireşte, nu lua parte la această corespondenţă. Makar Ivanovici scria din diferite colţuri ale Rusiei, din oraşe şi mânăstiri îndepărtate, unde petrecea uneori vreme îndelungată, căci devenise un fel de hagiu care cutreiera sfintele lăcaşuri. În scrisori nu punea nici un fel de întrebări; în schimb, venea regulat, cam o dată la trei ani, să ne vadă şi trăgea la mama, care­şi avea totdeauna locuinţa ei separată de a lui Versilov. Dar despre asta voi vorbi mai târziu; deocamdată nu vreau decât să arăt că atunci când venea la mama, Makar Ivanovici nu obişnuia să se lăfăiască pe canapelele din salon, ci se retrăgea modest într­un ungher după o perdea sau un paravan. Nu rămânea la noi decât vreo cinci zile, cel mult o săptămână. Am uitat să spun că Makar Ivanovici ţinea foarte mult la numele său de Dolgoruki, care­i inspira un respect grozav. Aceasta era desigur o trăsătură caraghioasă şi stupidă, cu atât mai stupidă, cu cât numele lui îi plăcea tocmai fiindcă îl purta o familie princiară. Ciudată concepţie: e ca şi cum ai pune carul înaintea boilor! Deşi am afirmat că familia noastră era nedespărţită, trebuie să fac o rezervă în ceea ce mă priveşte. De când îmi amintesc, am trăit întotdeauna ca un copil părăsit, căci aproape de când m­am născut am fost lăsat printre străini şi aceasta cred că nu dintr­o intenţie precisă, ci numai fiindcă aşa s­a nimerit. Când m­am născut, mama era încă tânără şi frumoasă şi Versilov ţinea desigur s­o aibă mereu în preajma lui, iar un sugaci, care plângea când ţie lumea mai dragă, i­ar fi stingherit mai cu seamă în călătorii. Iată motivul pentru care până la vârsta de douăzeci de ani pot spune că aproape n­am cunoscut­o pe maică­mea, pe care n­o văzusem decât de două, trei ori şi atunci numai în fugă. Această situaţie nu se datoreşte sentimentelor maică­mi, ci dispreţului şi nepăsării lui Versilov faţă de oameni. Acum să trec la cu totul   continuarea o aveti mai jos in format word..........

Feodor Mihailovici Dostoievski AMINTIRI DIN CASA MORŢILOR PARTEA ÎNTÂI. INTRODUCERE. Pe îndepărtatele meleaguri ale Siberiei, prin stepele, munţii sau pădurile de nepătruns, întâlneşti din loc în loc câte un orăşel numărând o mie, cel mult două mii de locuitori, cu case de lemn, prizărite, cu câte două biserici – una înălţându­se în mijlocul oraşului, cealaltă la cimitir – aşezări nu prea arătoase, ce seamănă mai mult cu satele mai răsărite din împrejurimile Moscovei decât cu un oraş adevărat. De obicei, în aceste târguri, ca să le zicem aşa, mişună o mulţime de funcţionari: ispravnici, judecători şi dregători de tot felul, cu liota de subalterni în jurul lor, precum şi nenumăraţi alţi slujbaşi de toate rangurile. Pentru a îndulci, pesemne, iernile prea lungi şi prea geroase, slujbele la stat ţin de cald în Siberia funcţionarilor aciuaţi pe acolo. Locuitorii sunt oameni aşezaţi, fără nici un fel de pretenţii liberale, oameni pe care nu­i tulbură gândul unor schimbări înnoitoare; rânduielile sunt vechi, trainic înrădăcinate şi consfinţite de vreme. Funcţionarii, care pe ­bună dreptate alcătuiesc aici protipendada şi ţin locul nobilimii siberiene, sunt fie oameni din partea locului, siberieni de baştină, fie veniţi de prin Rusia, îndeosebi din cele două metropole, atraşi de ispita unor lefuri mai mari, a unor îndoite indemnizaţii de deplasare şi de perspectiva unor avantaje şi mai ademenitoare. Cei mai înţelepţi dintre ei, cei care au dibuit secretul vieţii şi, prinzând pulsul situaţiei, au ştiut să dezlege problema propăşirii, rămân mai totdeauna în Siberia şi se cufundă cu nădejde în felul de trai al târgului. Belşugul roadelor dulci pe care le culeg cu timpul îi răsplăteşte cu prisosinţă. Alţii însă, oameni uşuratici şi care nu se învrednicesc a dezlega această mare taină a vieţii, încep curând să se plictisească şi să se întrebe cu amară părere de rău cum de­au putut să se prostească într­atât şi să alerge cale de poşte ca să se îngroape în pustietatea asta. Aşteaptă cu nerăbdare să se scurgă cei trei ani, cât sunt obligaţi după lege să rămână acolo, căutând să­şi omoare timpul, pentru ca imediat după împlinirea termenului legiuit să­şi ceară transferul şi să se întoarcă acasă, hulind şi blestemând Siberia. Dreptate însă nu prea au, căci nu numai din punctul de vedere al avantajelor pe care le oferă slujba la stat aici, dar şi din multe altele Siberia e o ţară a bucuriei. Clima e admirabilă; negustorii sunt primitori şi cu dare de mână; printre băştinaşi se găsesc aşijderi destui oameni înstăriţi şi ospitalieri. Domnişoarele sunt ca nişte bobocei de trandafiri, caste şi ruşinoase nevoie mare. Vânatul dă buzna pe străzi şi numai că nu se izbeşte de puşca vânătorului. Şampania curge gârlă, icrele sunt delicioase, solul rodeşte recolte îmbelşugate. Într­un cuvânt, e un pământ binecuvântat, ale cărui rosturi însă omul trebuie să le cunoască. Şi, cei drept, în Siberia, mulţi se pricep să­l rostuiască bine, cu destulă iscusinţă, trăgând foloase pe măsură. Într­unu-i dintre orăşelele acestea, pline de voie bună, de îndestulare materială şi tihnă sufletească, cu locuitori sfătoşi, de treabă şi care mi­a lăsat o amintire de neuitat, am întâlnit un fost deportat, pe Aleksandr Petrovici Goriancikov. Născut într­o familie de nobili, moşieri din Rusia Centrală, fusese condamnat la deportare şi muncă silnică de gradul al doilea pentru că îşi omorâse nevasta. După ispăşirea pedepsei de zece ani la ocnă, îşi duce traiul cuminte şi nebăgat în seamă printre coloniştii din orăşelul K. Era trecut, de fapt, în registrul de locuitori al unei volostii din apropiere, dar stătea în oraş, unde­şi putea câştiga existenţa cu meditaţiile. Prin oraşele Siberiei pot fi întâlniţi adeseori preceptori dintre foştii deportaţi, care trăiesc din lecţii predate pe la familiile înstărite. Sunt primiţi cu bunăvoinţă, fiindcă îi învaţă pe cei tineri mai ales limba franceză, atât de trebuincioasă în viaţă şi pe care, fără ei, în colţurile acestea îndepărtate ale Siberiei, oamenii nici n­ar avea de unde s­o cunoască. Pe Aleksandr Petrovici l­am întâlnit întâia oară în casa primitoare a onorabilului Ivan Ivanâci Gvozdikov, vechi şi merituos slujbaş, care îşi pusese mari nădejdi în cele cinci fiice ale sale. Acestea luau de patru ori pe săptămână lecţii de la Aleksandr Petrovici, care era plătit cu treizeci de copeici lecţia. Înfăţişarea lui îmi atrase luarea­aminte. Era un om extrem de slab şi de palid, mic, pirpiriu, încă destul de tânăr: să fi avut cel mult treizeci şi cinci de ani. Umbla totdeauna curat îmbrăcat, după moda europeneană. Când îi vorbeai, te privea ţintă, foarte atent, îţi asculta fiecare cuvânt cu o politeţe rece, căutând parcă să­i pătrundă tot tâlcul adânc, ca şi cum întrebarea l­ar fi pus în faţa unei enigme ce se cerea dezlegată, ori urmărind să­i smulgă o taină, pentru ca până la urmă să dea un răspuns scurt şi precis, dar îşi cântărea într­a­tâta fiecare vorbă, încât la un moment dat începeai să simţi o jenă inexplicabilă şi te grăbeai tu însuţi să pui capăt discuţiei. L­am întrebat cu acel prilej pe Ivan Ivanâci ce crede despre el; mi­a spus că Goriancikov duce o viaţă austeră, ireproşabilă şi că altminteri el, Ivan Ivanâci, nu i­ar fi încredinţat educaţia celor cinci fete ale sale; dar că, în general, e un om ursuz, care fuge de lume, că­i foarte învăţat, citeşte mult, dar e scump la vorbă, încât e aproape cu neputinţă să­l provoci la o convorbire mai intimă. Unii susţineau că e pur şi simplu nebun, grăbindu­se totuşi să adauge că aceasta n­ar fi de fapt cine ştie ce meteahnă şi că mulţi dintre cetăţenii de vază ai urbei ar fi oricând dispuşi să­i vină în ajutor şi să­l sprijine cu o vorbă bună, ba chiar că el ar putea fi de folos scriind petiţii ş.a.m.d. Se crede că are o sumedenie de rude în Rusia, printre care poate şi oameni influenţi; toţi ştiau însă că din clipa deportării el tăiase toate punţile şi refuzase cu încăpăţânare să mai aibă vreo legătură cu cei de acolo, că, într­un cuvânt, procedase în mod conştient împotriva propriilor interese. De altfel, toată lumea la noi cunoştea povestea vieţii acestui om; toţi ştiau că­şi omorâse nevasta din gelozie, chiar în primul an de căsnicie şi că se autodenunţase, dându­se pe mâna justiţiei (ceea ce­i uşurase mult pedeapsa). Astfel de fapte sunt privite întotdeauna ca adevărate năpaste vrednice de milă. Şi totuşi, acest om ciudat se ţinea mereu departe de lume şi nu se arăta decât atunci când trebuia să se ducă la vreo lecţie. La început nu­mi atrăsese atenţia în mod deosebit; mai târziu, fără să­mi dau seama de ce, l­am privit însă cu mai multă atenţie; stăruia în el ceva enigmatic; ascundea, desigur, o taină. Dar era cu neputinţă să intri în vorbă cu el. Răspundea, ce­i drept, la orice întrebare, de parcă aceasta i­ar fi fost cea dintâi datorie; dar răspunsurile lui mă stânjeneau oarecum şi­mi era penibil să­mi continui întrebările; de altfel, convorbirile de acest soi aduceau totdeauna pe chipul lui o expresie stranie de suferinţă şi istovire. Îmi amintesc că într­o minunată seară de vară am ieşit împreună de la Ivan Ivanâci. Îmi trecu deodată prin minte să­l invit la mine să fumăm o ţigară. Mi­ar fi greu să descriu spaima ce i se întipări în clipa aceea pe obraz; se zăpăci de­a binelea, bâigui câteva cuvinte de neînţeles şi, deodată, după ce îmi aruncă o privire încărcată de mânie, o rupse la fugă în direcţia opusă. Am rămas nespus de mirat. De atunci, de câte ori mă întâlnea, părea că­l încearcă un fel de teamă. Eu însă nu m­am dat bătut; ceva mă atrăgea la el, aşa că după o lună mă înfiinţai, cu totul pe neaşteptate, acasă la dânsul. Am procedat, fireşte, fără tact şi cam nechibzuit. Locuia la marginea oraşului, în casa unei bătrâne târgoveţe, a cărei fiică, bolnavă de tuberculoză, avea un copil din flori, o fetiţă de zece ani, zburdalnică şi drăgălaşă. În clipa când am intrat pe uşă, Aleksandr Petrovici tocmai o învăţa să citească. În clipa când mă văzu, se tulbură grozav, de parcă l­aş fi prins asupra cine ştie cărei fapte rele. Zăpăcit, se ridică în grabă de pe scaun şi rămase nemişcat, privindu­mă cu ochii holbaţi. În sfârşit, ne aşezarăm; îmi urmărea bănuitor privirile, ca şi cum se aştepta să surprindă în fiecare dintre ele un anume gând tainic. Mi­am dat seama numaidecât că era un om bănuitor din fire, de o susceptibilitate bolnăvicioasă şi că suferea pesemne de mania persecuției. Cutiei. Mă privea cu duşmănie, de parcă ar fi vrut să­mi spună: „Dar nu mai pleci odată?” încercai să intru în vorbă cu el, povestindu­i despre orăşelul nostru, despre ultimele noutăţi, dar el se eschiva cu încăpăţânare de la orice discuţie, zâmbind cu răutate şi mărginindu­se la răspunsuri monosilabice; constatai cu acest prilej că nu era la curent cu noutăţile îndeobşte cunoscute de toată lumea şi că nu avea nici măcar dorinţa să le afle. Îi vorbii apoi de ţinutul nostru, de nevoile lui; mă asculta tăcut, uitându­se ţintă în ochii mei cu o privire atât de ciudată, încât începu să­mi fie ruşine de toată convorbirea aceasta. Şi totuşi, era cât pe­aci să­l scot din rezerva lui ostilă, oferindu­i teancul de căiţi şi reviste, încă netăiate, pe care le ridicasem chiar atunci de la poştă. Le învălui într­o privire lacomă, dar îşi schimbă pe dată gândul, refuzând să le ia, sub cuvânt că n­are vreme să citească. În sfârşit, hotărâi să pun capăt acestei vizite penibile şi cum mă văzui afară, simţii că mi se ia o piatră de pe inimă. Îmi dădeam seama ruşinat că a fost o nesimţire din parte­mi să dau buzna în singurătatea unui om, a cărui unică dorinţă era, poate, aceea de a trăi cât mai departe de lume. Băgasem de seamă că avea prea puţine cărţi; prin urmare, nu era adevărat că citea mult. Şi totuşi, în vreo două rânduri, trecând cu trăsura foarte târziu noaptea prin faţa locuinţei lui, văzusem ferestrele luminate. Ce îl făcea oare să vegheze până în zori? Scria, poate? Iar dacă aşa era, ce­ar fi putut să scrie? Împrejurările mă siliră să lipsesc din oraş vreme de aproape trei luni de zile. Întorcându­mă acasă abia în iarnă, aflai că Aleksandr Petrovici a murit toamna, a murit în singurătate şi că nu voise nici măcar în ceasul din urmă să cheme un doctor. Lumea din oraş îl şi uitase. Odaia în care locuise era goală. Făcui numaidecât cunoştinţă cu gazda lui, cu gândul să aflu de la ea cum anume îşi petrecuse vremea chiriaşul şi dacă nu cumva scrisese ceva. Pentru douăzeci de copeici, ea îmi aduse un coş plin cu hârtii rămase de la răposat şimi mărturisi că două caiete le rupsese ca să aibă cu ce aprinde focul. Era o femeie posacă, tăcută şi n­am izbutit să aflu mare lucra de la ea. N­a fost în stare să­mi spună nimic deosebit, nimic nou despre chiriaşul ei. Din răspunsurile pe care mi le­a dat cu multă zgârcenie, reieşea că acesta nu lucra aproape nimic şi că luni de­a rândul i se întâmpla să nu­şi arunce ochii pe o carte ori să ia în mână condeiul; în schimb, se plimba toată noaptea în lung şi în lat prin odaie, frământat de gânduri; câteodată vorbea cu glas tare. O îndrăgise mult pe nepoata ei, Katia, mai ales după ce a aflat cum o cheamă; în ziua de Sfânta Ecaterina se ducea la biserică şi dădea un acatist pentru pomenirea sufletului cuiva. Vizitele îl iritau şi nu primea pe nimeni; din casă nu ieşea decât atunci când se ducea să dea lecţii; până şi la gazda lui se uita posomorit şi încruntat, când, o dată pe săptămână, aceasta venea să­i deretice cât de cât odaia; în cei trei ani cât stătuse cu chirie la ea, nu schimbaseră aproape nici o vorbă. O întrebai pe Katia dacă­şi amintea de dascălul ei. Mă privi tăcută, îşi ascunse faţa în mâini şi, întorcându­se spre perete, izbucni în plâns. Vasăzică, omul acesta ştiuse să se facă iubit cel puţin de un suflet de copil. Am luat vraful de hârtii cu mine şi toată ziua aceea o petrecui cercetându­le. Trei sferturi din ele erau cu totul lipsite de interes: nişte hârtii fără însemnătate sau caiete cu exerciţii de caligrafie ale elevilor. Dar la urmă, îmi căzu în mână un caiet destul de gros cu o bună parte din pagini acoperite cu o scriere măruntă. Cine ştie când şi în ce împrejurări a fost aruncat de către autor şi dat uitării. Era o descriere amănunţită, dar foarte incoerentă, întreruptă pe alocuri, a celor zece ani petrecuţi de Aleksandr Petrovici la ocnă. Uneori povestirea era urmată de fraze confuze, pline de amintiri ciudate, haotice, scrise la repezeală în rânduri neregulate, febrile, ca sub puterea unei cerinţe imperioase. Recitii de câteva ori aceste crâmpeie şi rămăsei aproape convins că ele fuseseră scrise într­o clipa de nebunie. În schimb, însemnările ocnaşului – „Scene din Casa morţilor” ­ AMINTIRI DIN CASA MORŢILOR. Cum le numeşte el însuşi la un moment dat în manuscrisul său, nu miau părut cu totul lipsite de interes. O lume cu desăvârşire nouă, necunoscută până atunci, ciudăţenia anumitor fapte, în sfârşit, unele note şi reflecţii originale asupra acestei lumi interlope mă făcură să zăbovesc tot mai mult asupra unor pasaje, pentru ca până la urmă, aproape captivat, să le parcurg în întregime cu cea mai vie curiozitate. E cu putinţă să mă fi înşelat. Drept probă, aleg pentru început numai două­trei capitole din aceste însemnări şi le supun aprecierii cititorului. continuare o puteti descarca de mai jos...

Feodor Mihailovici Dostoievski ETERNUL SOŢ I. Velceaninov. Sosi vara, iar Velceaninov – în ciuda aşteptărilor sale – se văzu reţinut la Petersburg. Călătoria plănuită de dânsul în sudul Rusiei fusese zădărnicită şi sfârşitul procesului său nici nu se întrezărea. Procesul acesta – o pricină cu moşia – căpătase o întorsătură cât se poate de proastă. Cu vreo trei luni mai înainte, lucrurile păreau cât se poate de simple, aproape fără nici un risc, dar dintr­o dată totul se schimbă. „Aşa­i acuma, toate au început să se schimbe în rău!” repeta adesea Velceaninov, cu răutate, fraza asta. Tocmise un avocat priceput, bine plătit, celebru şi nu se uita la bani. Dar, nerăbdător şi plin de neîncredere, se apucă să se ocupe singur de proces. Alcătuia şi scria jalbe, pe care avocatul le arunca la coş. Alerga pe la autorităţi, culegea informaţii, şi, probabil, încurca lucrurile, pentru că în cele din urmă avocatul începu să­i facă reproşuri şi să­l trimită în viligiatură. Dar el nu se putea hotărî să plece la vilă, în viligiatură. Praful, zăpuşeala, nopţile albe care zdruncină nervii­ iată cu ce se desfăta el la Petersburg. Locuia undeva în preajma Teatrului Balşoi, într­un apartament închiriat de curând, care nu­i era pe plac, „nimic nu­mi reuşeşte!” spunea el. Ipohondria îi sporea zi de zi; de altfel, avea de mult înclinare pentru starea asta sufletească. Era un om care trăise intens şi din plin, trecut de mult de prima tinereţe, avea vreo treizeci şi opt sau treizeci şi nouă de ani, iar această „bătrâneţe”, cum îi spunea el, venise „aproape pe neaşteptate”. Singur înţelegea că îmbătrânise nu atât datorită numărului anilor, ci – ca să zicem aşa – prin calitatea acestora şi că, chiar dacă începuseră să­l lase puterile, asta era mai mult pe plan spiritual decât fizic. Ca înfăţişare arăta şi acum chipeş. Era înalt şi bine făcut, cu părul blond, des, fără nici un fir alb în cap şi cu o barbă blondă, cam până la mijlocul pieptului. Când îl vedeai pentru întâia oară, îţi părea stângaci şi delăsat. Dar, privindu­l mai cu luare­aminte, distingeai într­însul un domn, perfect stăpân pe sine şi care primise cândva cea mai aleasă educaţie. Gesturile lui Velceaninov erau şi acum degajate, sigure, chiar graţioase, cu tot aerul său dobândit de om posac şi neîndemânatic. Păstra până în ultimul timp o încredere în sine de nezdruncinat, de cea mai arogantă speţă mondenă, pe care nici el însuşi poate n­o bănuia, deşi era un bărbat nu numai inteligent, dar chiar cu scaun la cap uneori, aproape cult şi înzestrat cu netăgăduite calităţi. Faţa lui albă şi rumenă se distingea în trecut printr­o gingăşie feminină care atrăgea atenţia femeilor. Ba şi acum câte cineva, privindu­l, exclama: „Ce om sănătos, rumen şi înfloritor la chip!” Totuşi omul acesta „sănătos” fusese biruit cu totul de ipohondrie. Ochii săi mari şi albaştri fuseseră, cu vreo zece ani mai înainte, foarte cuceritori. Erau atât de limpezi, veseli şi lipsiţi de orice îngrijorare, încât atrăgeau involuntar privirea oricărei persoane care avea de­a face cu dânsul. Acuma însă, în preajma vârstei de patruzeci de ani, limpezimea şi bunătatea se stinseseră aproape cu totul în ochii aceştia, împrejurul cărora începuse să se urzească o reţea de mici zbârcituri. În ochii lui se iviseră dimpotrivă un cinism de om obosit şi nu desăvârşit de moral, o viclenie, adesea o ironie şi încă o nuanţă, inexistentă înainte vreme: o umbră de durere şi de tristeţe vagă, parcă fără obiect, dar foarte adâncă. Această tristeţe se accentua mai ales când rămânea singur. Şi, ciudat lucru, omul acesta guraliv, vesel şi distrat până acum vreo doi ani, care povestea minunat istorioare pline de haz – nimic nu dorea astăzi mai mult decât să rămână singur. Părăsise dinadins o seamă de cunoscuţi, pe care şi astăzi i­ar fi putut păstra, deşi situaţia lui bănească ajunsese cu totul precară. Această atitudine i­a fost determinată, într­adevăr şi de vanitate. De altfel, neîncrederea şi vanitatea lui n­ar mai fi putut suporta vechile cunoştinţe. Dar, încet­încet, în singurătatea în care se afla vanitatea sa nu numai că nu se micşora, ci, dimpotrivă, degenera într­o vanitate cu totul aparte, de un soi cu totul nou: începuse să­i sufere uneori datorită unor cauze cu totul diferite celor dinainte, cauze neaşteptate şi care nici nu putea fi concepute mai demult, nişte cauze „superioare” celor actuale… „dacă există într­adevăr, ca să zicem aşa, cauze superioare şi inferioare…” adăuga el însuşi. Da, ajunsese şi aici. Se războia cu un fel de cauze superioare, la care pe vremuri nici nu s­ar fi gândit. În conştiinţa sa, el numea superioare toate „cauzele” pe care (spre propria­i surprindere) nu le putea lua în râs în sinea lui – lucru care nu se mai întâmplase înainte – da, numai în sinea lui. În societate era altceva! Ştia prea bine că, dacă împrejurările ar fi prielnice, atunci chiar a doua zi, cu toate hotărârile tainice şi pioase ale conştiinţei sale, ar renega în gura mare aceste „cauze superioare” şi el însuşi, cel dintâi, le­ar lua în bătaie de joc, nerecunoscând desigur nimic. Asta era într­adevăr aşa, cu toate că avea într­o oarecare măsură, chiar foarte importantă, o independenţă de cugetare, cucerită în ultima vreme de la „cauzele inferioare” care­l stăpâniseră până atunci. Deseori, Velceaninov, sculându­se dimineaţa din pat, se ruşina de gândurile şi de sentimentele avute în timpul insomniei de peste noapte. (De altfel, în ultima vreme, suferea mereu de insomnie.) De mult băgase de seamă că ajunsese extraordinar de bănuitor în toate cele, şi­n lucruri importante, dar şi­n bagatele, de aceea se hotărî să aibă cât mai puţină încredere într­însul. Totuşi se petrecură unele fapte cărora nu li se putea contesta realitatea. În ultima vreme, uneori noaptea, gândurile şi senzaţiile sale se preschimbau aproape cu totul în comparaţie cu cele obişnuite şi îndeobşte nu semănau de loc cu cele din prima parte a zilei. Acest lucru îl uimi şi îl făcu să se adreseze unui doctor vestit, un bun cunoscut al său. I se destăinui, bineînţeles, mai mult în glumă. Medicul îi răspunse că schimbarea gândurilor şi a senzaţiilor, ba chiar dedublarea lor în nopţile de insomnie şi în genere noaptea este un act curent la oamenii „care gândesc şi simt puternic”; că o seamă de convingeri din întreaga viaţă se modifică uneori brusc sub influenţa melancolică a nopţii şi a insomniei; că dintr­o dată se iau uneori din senin cele mai fatale hotărâri. Toate acestea merg bineînţeles până la o anumită limită şi dacă persoana cu pricina ajunge să perceapă prea puternic această dedublare, provocându­i o suferinţă, acesta­i un simptom indiscutabil că maladia s­a declanşat; şi prin urmare e necesar să se întreprindă neapărat ceva. Cel mai bine ar fi să se schimbe radical felul de viaţă, alimentaţia, sau chiar să se întreprindă o călătorie. E recomandabil, fără îndoială şi un purgativ. Velceaninov nici nu­l ascultă mai departe. Maladia îi fusese demonstrată cu vârf şi îndesat. „Va să zică chestiunea «superioară» nu este decât o boală şi nimic mai mult!” îşi zicea uneori cu un vădit sarcasm. Dar nu se resemna să cadă de acord. În curând, fenomenele care se petreceau numai noaptea începură să se repete dimineaţa, atât numai că îl impresionau şi mai puternic, făcându­l să simtă o răutate sarcastică în locul regretului şi al înduioşării de odinioară. De fapt, unele întâmplări din viaţa lui trecută, petrecute chiar tare demult, îi reveneau din ce în ce mai des în minte „aşa din senin şi Dumnezeu ştie de ce” şi într­o reprezentare radical deosebită. De pildă, Velceaninov se plângea încă mai de mult că­i slăbise memoria: nu­şi mai reamintea figura persoanelor cunoscute, care se supărau, întâlnindu-­l. Uita uneori cu desăvârşire o carte cetită cu jumătate de an în urmă. Dar, cu toată pierderea evidentă a memoriei (de care era foarte îngrijorat), ceea ce făcea parte din viaţa de odinioară şi ceea ce în decurs de zece­cincisprezece ani fusese cu totul uitat, acestea în întregime îi răsăreau uneori brusc în memorie şi încă cu o uimitoare fineţe a impresiilor şi a detaliilor, încât parcă le retrăia din nou. Unele dintre faptele ivite acum în conştiinţă fuseseră complet uitate, încât i se părea o adevărată minune faptul de a şi le fi putut reaminti. Dar asta încă nu era totul. Ce om care şi­a trăit viaţa din plin n­are amintiri? La dânsul însă tot ce­i apărea în minte parcă fusese dinainte pregătit de cineva într­o lumină absolut nouă, neaşteptată, cu neputinţă de conceput înainte vreme. De ce unele amintiri îi apăreau acum ca nişte adevărate crime? Şi doar nu era vorba numai de sentinţele emise de mintea lui, de altfel nici n­avea încredere în mintea­i tenebroasă, singuratică şi bolnavă. Dar reprobările luau uneori formă deblesteme şi ajungeau la lacrimi, dacă nu exterioare, cel puţin lăuntrice. Într­adevăr, dacă i s­ar fi spus în urmă cu doi ani că va fi în stare să plângă, n­ar fi crezut pentru nimic în lume. La început nu­şi aducea aminte de suvenirurile sentimentale, ci mai cu seamă de cele sarcastice. Îşi reamintea unele insuccese sau înjosiri din viaţa mondenă. Îi revenea, de pildă, în minte faptul cum „îl bârfise un intrigant”, făcând să nu mai fie primit într­o anumită casă… Cum nu de mult fusese de­a dreptul ofensat în mod public fără să­şi fi provocat adversarul la duel… Cum fusese o dată luat în râs printr­o epigramă foarte spirituală într­un cerc de femei foarte încântătoare, iar el n­avusese prezenţa de spirit să răspundă ceva. Îşi mai aducea aminte de două­trei datorii pe care nu le plătise, într­adevăr, o nimica toată, totuşi datorii de onoare, faţă de nişte persoane cu care încetase să se mai vadă şi pe care începuse să le vorbească de rău. Îl mai chinuia, dar numai în momentele cele mai proaste, amintirea a două averi considerabile făcute praf şi pulbere de dânsul în modul cel mai stupid. Dar mai pe urmă aducerile­aminte se refereau şi la unele lucruri „superioare”. Astfel Velceaninov îşi aminti „netam­nesam” figura uitată – ştearsă de mult din memorie – a unui funcţionar blând şi bătrânel, caraghios şi cu puţină cărunteţe, pe care­l jignise odinioară în public dintr­o fanfaronadă, numai şi numai ca să pună în valoare un calambur hazliu, reuşit, care­i adusese glorie şi care a fost apoi repetat din gură în gură – faptă reprobabilă, rămasă încă nepedepsită. Uitase cu totul întâmplarea aceasta, nici nu­şi mai aducea aminte de numele bătrânului, deşi împrejurările întâmplării îi răsăriră în minte cu o extraordinară exactitate. Îşi aduse perfect aminte că bătrânelul apăra reputaţia fiicei sale, o fată care întârzia să se mărite, despre care circulau în oraş fel de fel de zvonuri. Bătrânelul se supărase şi căutase să răspundă, dar îl podidiseră dintr­o dată lacrimile faţă de toată lumea – ceea ce făcuse chiar oarecare impresie. Până la urmă, societatea îl îmbătase cu şampanie pe moşneguţ şi tot societatea se tăvălise de râs. Aducându­şi acum aminte aşa „netam­nesam” cum plângea în hohote bătrânelul, acoperindu­şi obrazul cu mâinile, ca un copil. Velceaninov avu impresia că nu uitase niciodată întâmplarea asta. Dar, ciudat lucru: toată împrejurarea care i se păruse pe atunci foarte hazlie, acum o vedea cu totul altfel, mai cu seamă amănuntele – şi anume acoperirea feţei cu palmele. Îşi mai aduse aminte cum bârfise numai ca să facă haz, pe delicioasa soţie a unui institutor şi cum ponegrirea ajunsese la bărbatul ei. Velceaninov plecase curând din târguşorul acela şi nu mai aflase ce urmări avusese clevetirea lui. De­abia acum începu să­şi închipuie cum va fi putut să se isprăvească istoria aceea. Dumnezeu ştie unde l­ar fi dus imaginaţia, dacă nu i­ar fi fulgerat în minte o amintire mult mai recentă despre o fată dintr­o familie de târgoveţi, care nici nu­i plăcuse cel puţin şi cu care, trebuie să mărturisim, nici nu ştie cum naiba făcuse un copil. Îi părăsise pe amândoi, fără să­şi fi luat măcar rămas bun de la dânşii, plecând din Petersburg (nici n­avusese timp, ce­i drept!). Pe urmă el o căută pe fată timp de un an întreg, dar n­o mai putu descoperi. Asemenea amintiri se strângeau cu sutele, fiecare din ele trăgând după sine alte zeci şi zeci. Încet­încet, începu să sufere şi propria lui vanitate. Am mai spus că vanitatea lui degenerase într­un sentiment cu totul deosebit. Într­adevăr, aşa era. În unele momente (rare, de altfel), Velceaninov era atât de distrat, încât nu simţea nici o jenă că nu avea trăsură proprie, că umbla pe jos pe la autorităţi, că ţinuta îi era cam neîngrijită. Iar dacă cineva dintre vechii săi cunoscuţi l­ar fi măsurat pe stradă cu o privire ironică, sau nar fi avut chef să­l recunoască, atunci el ar fi avut, ce­i drept, destulă mândrie ca nici să nu clipească. Nici să nu clipească într­adevăr şi nu numai de formă. Asta se întâmpla, bineînţeles, în momentele de iritare şi uitare de sine. Totuşi vanitatea lui se dezinteresa îndeobşte, treptat­treptat, de pricinile de altădată şi se concentra asupra unei singure chestiuni, veşnic prezentă în mintea lui. „Pesemne, începea el să se gândească uneori în mod satiric (era aproape totdeauna satiric, când se gândea la sine), pesemne cineva are grijă să mă moralizeze, de aceea îmi sugerează aceste amintiri blestemate şi «lacrimi de căinţă»!” Fie! Dar degeaba! Nu e decât un tir de gloanţe oarbe. Ştiu foarte bine, ba chiar mai mult decât sigur, că n­am nici un pic de autostăpânire, cu toată autocondamnarea mea, însoţită de căinţe înlăcrămate şi ca toţi cei patruzeci de ani stupizi ai mei! Dacă mâine aş fi ispitit de o întâmplare şi de împrejurări convenabile ca să­mi fac cheful pentru a răspândi zvonul că nevasta institutorului a primit daruri de la mine, aş face­o sigur şi fără ezitare, iar fapta ar fi încă şi mai detestabilă, fiind vorba de o recidivă. Sau să zicem că m­ar jigni iarăşi acel prinţişor, fiul unic al unei mame, căruia i­am trimis în picior un glonte din pistol acum unsprezece ani, fără îndoială că l­aş provoca numaidecât din nou la duel şi i­aş hărăzi al doilea picior de lemn. Va să zică, e adevărat că sunt gloanţe oarbe, cu totul inutile? Atunci de ce să mă mai împresoare asemenea amintiri, când eu nu ştiu cum să mă descotorosesc convenabil de mine însumi?” Deşi întâmplarea cu nevasta institutorului nu s­a repetat, cu toate că eroul n­a mai fericit pe altcineva cu un picior de lemn, dar numai gândul că aceste fapte s­ar repeta neapărat dacă s­ar ivi împrejurări prielnice, îl făceau pe Velceaninov să se piardă cu firea… Uneori. Doar nu­i obligator să suferi mereu din pricina amintirilor. Te mai poţi şi odihni sau petrece puţin – în pauze… Aşa şi făcea Velceaninov. Era dispus să petreacă un pic în pauze. Dar pe măsură ce trecea vremea, şederea lui la Petersburg îi devenea din ce în ce mai insuportabilă. Se găsea în pragul verii. Uneori, pâlpâia în mintea lui hotărârea de a lăsa totul baltă, chiar şi procesul şi de a pleca aşa dintr­o dată, unde va vedea cu ochii, la întâmplare – să zicem în Crimeea, de pildă… De obicei, nu trecea mai mult de un ceas şi Velceaninov îşi detesta gândul acesta, de care începea să­şi bată joc: „Aceste obsesii nu mă vor părăsi nici la sud, de vreme ce au început să pună stăpânire pe mine şi dacă sunt un om cât de cât onest – or asta înseamnă că n­am nici cum şi nici de ce să fug de ele”. „Ce rost are să fug? Urmă Velceaninov să filosofeze cu mâhnire. Aici e atâta prăfăraie, atât zăduf înăbuşitor! Casa­i aşa de murdară. La autorităţile unde îmi pierd vremea între aceşti oameni foarte ocupaţi – e atâta forfotă meschină, atâtea griji mărunte. Pe faţa tuturor oamenilor rămaşi în oraş, care se perindă din zori până­n seară, vezi întipărit aşa de naiv şi de sincer întregul lor egoism, tupeul lor grosolan, laşitatea sufletelor lor mici şi nimicnicia inimilor lor de două parale, încât, pe drept cuvânt, se poate spune că aici e un adevărat rai pentru un ipohondru, vorbind foarte serios! Totul e dat la iveală sincer, deschis… Nimeni nu crede necesar să se ascundă, nimeni nu se preface cum fac cucoanele noastre în viligiatură, în ţară sau în străinătate. Totul merită aici cel mai profund respect, măcar ca un omagiu adus sincerităţii şi simplităţii. Nu mai plec nicăieri. Să crăp aici, dar nu mă clintesc din loc…!”. continuarea o descarcati de mai jos....

F. M. Dostoievski Demonii Să mă tai de văd vreo urmă, Ce ne facem noi acum? Ne­a ajuns vreun drac din urmă Şi ne­a abătut din drum. Mulţi ca frunze toamnă­n vânt, Încotro li­i drumul oare? Zbiară parcă­s la aman… Se mărit­o vrăjitoare? Îl îngroapă pe Satan? A. PUŞKIN Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L­au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le­a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s­a aruncat de pe ţărm în lac şi s­a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s­a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi ei au ieşit să vadă ce s­a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s­au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le­au spus cum a fost izbăvit demonizatul. SFÂNTA EVANGHELIE CEA DUPĂ LUCA, Cap. VIII, 32­36 Partea întâi. Capitolul întâi. În loc de introducere, câteva amănunte din biografia multstimatului Stepan Trofimovici Verhovenski. I. Înainte de a începe descrierea evenimentelor atât de stranii survenite recent în oraşul nostru, în care nu se petrecuse până atunci nimic remarcabil, mă văd nevoit, din lipsă de experienţă, să arunc o privire fugară într­un trecut mai îndepărtat şi să dau câteva amănunte biografice ale talentatului şi preastimatului Stepan Trofimovici Verhovenski. Ele vor servi doar ca introducere la cronica a cărei istorisire mi­o propun şi care abia urmează. Trebuie s­o spun de la început şi fără ocol: Stepan Trofimovici a deţinut întotdeauna printre noi un rol mai aparte, un rol, ca să zic aşa, civic, pe care îl juca cu atâta pasiune şi dăruire de sine, încât n­ar fi fost în stare să renunţe la el nicicând, ba, mi se pare, nici n­ar fi putut trăi fără să­l joace. Departe de mine gândul de a­l compara cu un actor – ferit­a sfântul! ­, mai ales că mie personal îmi inspira multă stimă. Era la el mai degrabă o chestiune de obişnuinţă sau, mai bine zis, de înclinaţie statornică şi generoasă care îl prinsese încă din anii tinereţii, când se legăna în visuri ademenitoare în privinţa viitoarei sale poziţii sociale şi care îl înfăţişa într­o aureolă de admirabilă atitudine civică. Astfel, îi plăcea mult situaţia sa de „persecutat” şi, ca să zicem aşa, de „surghiunit”. Aceşti doi termeni despre care se ştie că sunt, într­o anumită accepţiune, aureolaţi de o strălucire clasică l­au captivat o dată pentru totdeauna şi, înălţându­l treptat în propriii săi ochi, l­au făcut de­a lungul atâtor ani să se vadă în cele din urmă ridicat pe un fel de piedestal care îi măgulea foarte tare amorul propriu. Într­un roman satiric englez din secolul trecut, se vorbeşte despre un anume Gulliver, care, trăind mulţi ani în ţara liliputanilor, cu locuitori de statură minusculă, se obişnuise într­atât a se considera un uriaş printre localnici, încât, reîntorcându­se în Anglia, striga pe străzile Londrei, fără să vrea, către pietoni şi birjari să se dea la o parte din drumul său, ca nu cumva să­i strivească, continuând să se creadă un uriaş printre pitici. Lumea râdea de el şi îl înjura, iar birjarii grosolani îl şi croiau pe uriaş cu lovituri de bici; dar era drept, oare? Ce nu face omul în virtutea obişnuinţei? Cam acelaşi lucru s­a întâmplat şi cu Stepan Trofimovici, numai că într­o formă mai puerilă şi mai inofensivă, dacă putem spune aşa, căci era, în fond, un om minunat. Înclin să cred că spre sfârşitul vieţii lui lumea l­a uitat cu totul, dar în nici un caz nu s­ar putea susţine că a fost cu desăvârşire necunoscut într­o anumită perioadă. A făcut şi el parte, de bună seamă, dintr­o faimoasă pleiadă de personalităţi care au sclipit pe firmamentul vieţii publice a ultimei noastre generaţii, ba, la un moment dat, şi pentru o clipă foarte scurtă de altfel, numele său a fost trecut de către unii oameni prea grăbiţi din acea vreme chiar printre unele figuri proeminente ca Ceadaev, Belinski, Granovski şi Herzen, acesta din urmă începând tocmai să se afirme peste hotare. Dar activitatea lui Stepan Trofimovici fusese sortită să ia sfârşit aproape odată cu începutul ei, ca să zicem aşa, el fiind prins „în vârtejul unui concurs de împrejurări”. Şi, de fapt, nu existase nici un „vârtej” şi nici un „concurs de împrejurări”, după cum s­a constatat ulterior, cel puţin în cazul său. Abia de curând, în ultimele zile, am aflat spre stupefacţia mea, dar din surse absolut sigure, că departe de a fi fost surghiunit în gubernia noastră, cum crezuse toată lumea, Stepan Trofimovici nu s­a aflat nici măcar sub supravegherea autorităţilor. Ca să vezi unde­l poate duce pe om puterea imaginaţiei! El însuşi a crezut sincer toată viaţa că în unele sfere sus­puse este considerat primejdios şi privit mereu cu suspiciune, că cel mai mic pas al său este cunoscut şi înregistrat şi că fiecare dintre cei trei guvernatori care s­au succedat la cârma guberniei noastre în decursul ultimilor douăzeci de ani sosea în localitate perfect edificat asupra persoanei lui, prevenit de anumite sugestii venite de sus şi înarmat la preluarea funcţiei cu instrucţiuni speciale în privinţa lui. Să fi încercat careva în acea perioadă să­i demonstreze preacinstitului nostru Stepan Trofimovici pe baze de probe incontestabile că, de fapt, n­are a se teme de nimic! Ei bine, omul s­ar fi simţit, desigur, profund atins în amorul său propriu. Şi când te gândeşti că era un om foarte inteligent şi înzestrat, un om, s­ar zice, de ştiinţă, deşi ca savant… în sfârşit, în domeniul ştiinţei nu prea a făcut el cine ştie ce mare lucru, ba mi se pare că n­a făcut chiar absolut nimic. Dar cu oamenii de ştiinţă, la noi în Rusia asemenea cazuri întâlneşti la tot pasul. Reîntors din străinătate, el străluci la una dintre catedrele universitare pe la sfârşitul deceniului al cincilea cu cele câteva prelegeri ţinute despre seminţiile arabe, mi se pare; a apucat totodată să­şi susţină în mod strălucit teza despre importanţa civică şi comercială pe care ar fi putut s­o dobândească micul orăşel german Hanau între anii 1413 şi 1428, precum şi despre cauzele speciale şi, de altfel, cu totul nelămurite care l­au împiedicat să capete o asemenea importanţă. Disertaţia aceasta reuşi să­i atingă în mod abil şi dureros pe slavofilii din acea vreme, creându­i în rândurile acestora numeroşi duşmani înverşunaţi. Mai târziu – după ce fusese nevoit să renunţe la catedră – el mai tipări (în semn de răzbunare oarecum şi mai ales ca să arate ce fel de om au pierdut ei în persoana sa) în paginile unei reviste lunare şi progresiste, care publica traduceri din Dickens şi o lăuda pe George Sand, începutul unui studiu aprofundat, pare­mi­se asupra genezei extraordinarei nobleţe morale a cutăror cavaleri din cutare epocă, mă rog, n­aş putea spune precis, dar ceva în acest gen. În orice caz, se promova în acest studiu nu ştiu ce idee elevată, nemaipomenit de nobilă şi de generoasă. S­a zvonit apoi că publicarea în continuare a acestui opus a fost grabnic interzisă şi că însăşi acea revistă progresistă ar fi avut de suferit pentru faptul că a publicat prima jumătate a studiului. Se poate! Câte nu ne­a fost dat să vedem pe atunci întâmplându­se?! Dar, în cazul de faţă, e mult mai probabil că, de fapt, nu se întâmplase nimic şi că autorul însuşi pur şi simplu din lene renunţase să­şi termine studiul. Cât despre ciclul său de prelegeri asupra arabilor, motivul pentru care a fost obligat să le întrerupă era următorul: nu se ştie în ce împrejurări şi cine anume (evident, unul dintre inamicii săi reacţionari) ar fi interceptat o anumită scrisoare adresată de Stepan Trofimovici unei anumite persoane, în care erau expuse anumite „stări de fapt” şi, drept urmare, de undeva, de către cineva, i sar fi cerut unele explicaţii. Nu ştiu cât de adevărat este acest fapt, dar se relata totodată că a fost descoperită în acelaşi timp, la Petersburg, o vastă asociaţie de aproximativ treisprezece persoane care urmăreau abolirea legilor morale şi statale cu şase ani în urmă la Berlin, în prima lui tinereţe, şi care circulase în copie între doi amatori de versuri şi un student. Îl am şi eu acum în sertarul mesei. Mi­a fost dăruit anul trecut personal de Stepan Trofimovici în copie autografă recentă, cu dedicaţia autorului şi îmbrăcat într­o superbă copertă de marochin roşu. Poemul nu este lipsit de unele calităţi poetice şi chiar e scris cu oarecare talent; cam nebulos, e adevărat, dar pe atunci (adică prin deceniul al patrulea) mulţi obişnuiau să scrie în această manieră. Mi­ar fi peste putinţă a­i reda subiectul pentru că, la drept vorbind, nici nu l­am înţeles. E un fel de alegorie tratată într­o formă lirico­dramatică şi care aminteşte partea a doua din Faust. Cortina se ridică în intonaţiile unui cor feminin, apoi ale unui cor de bărbaţi, urmează un cor al elementelor naturii şi, în sfârşit, intervine corul unor suflete care nu au trăit încă, dar aspiră intens a ajunge şi ele să se bucure de viaţă. Toate corurile acestea cântă ceva foarte confuz, în bună parte despre nu ştiu ce blestem aducător de nenorociri, dar tratat nu fără o fină nuanţă de detaşare ironică. Brusc, scena se schimbă pentru a face loc unui fel de „Sărbătoare a vieţii” la care cântă până şi insectele, apare o broască­ţestoasă ce rosteşte nişte formule sacramentale latineşti şi, dacă nu mă înşel, până şi un mineral, obiect prin definiţie total neînsufleţit, îşi cântă aria respectivă, în general toţi cântă aproape necontenit, iar dacă se mai întrerup din când în când ca să schimbe câte o vorbă, parcă se ceartă într­un chip la fel de confuz, dar tot cu un aer elevat. Intervine apoi o nouă schimbare de decor, care aduce pe scenă un peisaj pustiu şi sălbatic; pe acest loc rătăceşte un tânăr civilizat, care rupe şi suge nişte buruieni; la întrebarea unei zâne de ce suge aceste ierburi, tânărul răspunde că, simţind în el un prisos de vitalitate, caută uitarea, pe care o află în sucul acestor buruieni, dar că dorinţa lui supremă este de a­şi pierde cât mai repede raţiunea (o dorinţă oarecum superfluă). Apare deodată, călare pe un cal negru, un adolescent de o nespusă frumuseţe, urmat de un alai imens de oameni reprezentând toate seminţiile lumii. Adolescentul personifică moartea la care aspiră toate popoarele. Şi, în sfârşit, în scena finală răsare subit Turnul Babel şi nişte atleţi se zoresc să termine ultimele lucrări din vârful turnului, cântând imnul speranţei noi. Când zidirea ajunge la capăt şi edificiul este gata, posesorul, să zicem stăpânul Olimpului, o şterge în mod caraghios, iar omenirea, înţelegând despre ce e vorba, îi ocupă locul şi imediat se instaurează o eră nouă, cu o nouă ordine de viaţă şi cu o nouă înţelegere a esenţei lucrurilor. Acesta este poemul care a fost considerat atunci primejdios. I­am propus lui Stepan Trofimovici anul trecut să­i public imediat poemul, dat fiind conţinutul lui absolut inofensiv în zilele noastre, el a refuzat însă cu o vădită nemulţumire. Părerea că poemul său nu conţine absolut nimic tendenţios i­a displăcut şi înclin să cred că acestui fapt i se datoreşte răceala cu care m­a tratat timp de două luni încheiate. Printr­o curioasă întâmplare însă, cu totul pe neaşteptate şi aproape concomitent cu propunerea mea de a­i publica poemul în Rusia, acesta apare acolo, adică în străinătate, în paginile unei culegeri revoluţionare şi, bineînţeles, absolut fără ştirea lui Stepan Trofimovici. Ei bine, speriat la culme, el alergă mai întâi la guvernator, ticlui apoi o prea nobilă scrisoare justificativă pentru a fi trimisă la Petersburg, pe care mi­o citi de două ori, dar n­o mai expedie, neştiind cui s­o adreseze, întrun cuvânt, trăi într­o frământare continuă o lună întreagă; dar eu sunt convins că în străfundurile sufletului se simţea extrem de flatat. Obţinând un exemplar al culegerii, nu se despărţea de el nici noaptea, iar ziua îl ascundea sub saltea, interzicându­i slujnicei să mai facă patul. Şi cu toate că se aştepta în orice zi să­i sosească de undeva nu se ştie ce telegramă, nu ezită să arboreze în acelaşi timp un aer grav de superioritate. Dar nu mai veni nici o telegramă. Tot atunci se împăcă şi cu mine, ceea ce dovedeşte extrema blândeţe a firii sale temperate şi străine de orice ranchiună.   Demonii – F.M.Dostoievski – carte pdf download....

PARTEA ÎNTÂI I La începutul lui iulie, într­-o seară înăbuşitor de caldă, un tânăr ieşi din odăiţa lui subînchiriată de pe străduţa S. Şi, ajuns în stradă, se îndreptă încet, parcă nehotărât, spre podul K. Izbutise să se strecoare fără a se întâlni cu gazda pe scară. Odăiţa lui se afla la mansarda unei case înalte, cu patru caturi, şi aducea mai degrabă cu un dulap decât cu o cameră. Gazda de la care închiriase odăiţa asta, cu tot cu masă şi curăţenie, locuia într­un apartament separat, aflat cu câteva trepte mai jos, şi de câte ori ieşea, n­-avea cum să nu treacă pe lângă bucătăria ei, a cărei uşă dinspre scară era aproape întotdeauna deschisă larg. De fiecare dată, trecând pe lângă ea, tânărul se simţea cuprins de o laşitate nefirească, de care se ruşina şi care îl făcea să se crispeze. Era dator vândut gazdei şi se temea să dea ochii cu ea. Nu că ar fi fost laş sau timid, chiar dimpotrivă, dar de la o vreme se afla într­o stare de iritare şi de încordare vecină cu ipohondria. Atât de mult se închisese în el şi se izolase de toată lumea, încât îi era frică de orice întâlnire, nu numai de cea cu gazda. Sărăcia îl strivise. Însă în ultima vreme, nici măcar asta nu-­l mai apăsa. Încetase cu totul să-­şi vadă de preocupările sale şi nu mai voia să studieze. De fapt, nu se temea de gazdă, orice­ar fi avut de gând cu el. Dar decât să se oprească pe scară, să-­i asculte toate neroziile despre nimicurile de zi cu zi, de care nu-­i păsa nici cât negru sub unghie, toate sâcâielile cu plata chiriei, ameninţările, văicărelile şi să trebuiască să umble cu fofârlica, să se scuze, să mintă – nu, mai bine să se furişeze ca un cotoi pe scară şi să o zbughească nevăzut de nimeni. De altminteri, de astă dată, ajungând în stradă, se miră chiar el de frica lui de a­-şi întâlni creditoarea. „Când te gândeşti la ce treabă vreau să mă înham, şi mă tem de asemenea fleacuri! îşi spuse el, zâmbind ciudat. Hm… da… totu­i în mâinile omului şi el lasă totul să-­i treacă pe sub nas numai fiindcă e laş… asta­i deja o axiomă… Chiar, de ce s­-or teme oamenii cel mai tare? Să facă un nou pas, să spună ceva de la ei, de asta se tem cel mai tare. Dar văd că încep să bat câmpii. De asta nici nu fac nimic, fiindcă bat câmpii. Mă rog, s-­ar putea să fie tocmai pe dos: bat câmpii fiindcă nu fac nimic. În luna din urmă m­-am obişnuit să bat câmpii întruna, zăcând cu zilele în ungherul meu şi gândindu­mă la… cai verzi pe pereţi. Şi de ce mă duc acolo? Sunt eu în stare de asta? Să fie asta ceva serios? Nu­i serios deloc. Fantazez şi eu ca să mă amuz; nu-­i decât o joacă! Halal joacă, n­am ce zice!” Pe stradă era cumplit de cald, zăpuşeală chiar, înghesuială, peste tot numai var, schele, cărămizi, praf şi duhoarea aceea specifică verii, atât de bine cunoscută de orice petersburghez căruia nu­-i dă mâna să închirieze o vilă; dintr­-o dată, toate astea îl călcară pe nervii şi aşa zdruncinaţi. Duhoarea de nesuportat a cârciumilor, foarte numeroase în acea parte a oraşului, şi beţivii de care te împiedicai la tot pasul, cu toate că era o zi de lucru, întregeau coloritul trist şi respingător al tabloului. Pe chipul cu trăsături fine al tânărului se citi pentru o clipă cel mai profund dezgust. Era foarte frumos: destul de înalt de statură, zvelt şi bine făcut, avea ochi minunaţi, aproape negri, şi un păr blond închis. Nu se depărtase prea mult, că păru dintr­-o dată să cadă într­-o îngândurare adâncă, sau mai degrabă într­-un soi de toropeală; înainta fără să mai vadă nimic în jur, de altfel, nu simţea deloc dorinţa de­a vedea. Din când în când mormăia doar ceva pentru sine, căci, după cum recunoştea singur, căpătase obiceiul de­a monologa. În clipa aceea deveni conştient că gândurile i se cam învălmăşeau şi că era foarte slăbit: de două zile nu mâncase aproape nimic. Era atât de ponosit, încât oricare alt om, chiar unul deprins să umble îmbrăcat ca vai de lume, s­ar fi ruşinat să iasă ziua pe stradă în asemenea zdrenţe. De altminteri, în cartierul acela ar fi fost greu să stârneşti vreo mirare, orice fel de straie ai fi avut pe tine. Vecinătatea pieţei Sennaia, puzderia de localuri cu faimă proastă şi, mai cu seamă, mulţimea de muncitori şi meseriaşi care se îmbulzea pe străzile şi ulicioarele acestui cartier din centrul Petersburgului, toate la un loc împestriţau uneori decorul cu asemenea specimene, încât vederea unui ins ca el nu mai putea mira pe nimeni. Iar tânărul adunase în suflet atâta dispreţ şi atâta ură, încât, în ciuda firii sale delicate, foarte naivă uneori, nu se simţea câtuşi de puţin ruşinat de zdrenţele sale. Nu însă şi când dădea nas în nas cu tot felul de cunoscuţi ori foşti colegi, cu care în general nu­i plăcea să se întâlnească… Cu toate astea, când un beţiv cărat, nu se ştie de ce şi unde, într-­o ditamai harabaua la care era înhămat un cal zdravăn de povară, îi strigă trecând pe lângă el: „Hei, tu, pălărier neamţ!” şi începu să zbiere arătându-­l cu degetul, tânărul se opri brusc şi, cu un gest încordat, duse mâna la pălărie. Era un ţilindru înalt de la Zimmerman, dar jerpelit, decolorat, găurit şi pătat tot, fără boruri şi strâmbat rău într-­o parte. Dar nu de ruşine se simţi cuprins, ci de un cu totul alt sentiment, care aducea grozav cu spaima. „Păi, da, bâigui tulburat, chiar mă gândeam! Ceva mai prost nici că se putea! Uite, o prostie ca asta, un fleac dintre cele mai banale, e în stare să compromită orice plan! Da, pălăria asta sare în ochi… E ridicolă, tocmai de aia şi sare în ochi… La zdrenţele mele mi-­ar trebui mai curând o şapcă, una veche şi pleoştită, nicidecum monstruozitatea asta. Nimeni nu poartă aşa ceva, oamenii te văd de la o poştă, le rămâi în minte… e important, fiindcă pe urmă îşi amintesc, şi poate fi o dovadă. Trebuie să treci cât mai neobservat… Nimicurile sunt importante! … Uite, un nimic ca ăsta şi s­-a zis, cu totul şi pentru totdeauna…” Nu avea mult de mers. Ştia până şi câţi paşi sunt din poarta casei lui: exact şapte sute treizeci. Îi numărase la un moment dat, când abia începuse să se lase în voia visurilor. La vremea aceea nu credea încă în visurile astea, cu a căror îndrăzneală oribilă şi totodată ispititoare nu făcea decât să se aţâţe singur. Dar acum, când trecuse deja o lună, începuse să vadă lucrurile altfel şi, cu toate că îşi condamna fără încetare neputinţa şi nehotărârea în monologurile sale, se obişnuise, fără să vrea, să privească visul „infam” ca pe o faptă realizabilă, deşi nu avea încă încredere în sine. Iar acum se ducea chiar să facă o probă a ceea ce îşi pusese în gând şi emoţia îi creştea cu fiecare pas. Cu trupul scuturat de un tremur nervos şi cu inima strânsă, se apropie de casa imensă care dădea cu o latură spre canal şi cu alta spre strada X. Casa asta avea numai apartamente mici şi era locuită de meseriaşi de tot soiul – croitori, dulgheri, bucătărese, nemţi de tot felul, domnişoare care trăiau pe propriile speze, funcţionari mărunţi şi aşa mai departe. Era o forfotă continuă de oameni care intrau şi ieşeau pe cele două porţi şi prin cele două curţi ale imobilului. Casa avea vreo trei sau patru portari. Foarte mulţumit că nu­-i ieşise niciunul dintre ei în cale, tânărul se strecură neobservat pe uşa din dreapta şi apoi pe scară. Era o scară „de serviciu”, îngustă şi întunecoasă, dar el o ştia deja bine, o cercetase în amănunt, şi îi convenea că era aşa: în întunericul acela n­-aveai de ce să te temi nici de cele mai curioase priviri. „Dacă acum mi­-e aşa de frică, oare cum o să fie dacă o să trec vreodată cu adevărat la faptă?”, îi trecu fără voie prin minte în timp ce urca spre catul al patrulea. Aici îi tăiară drumul nişte hamali, foşti soldaţi, care scoteau afară mobila dintr­-un apartament. Ştia deja că acolo locuia un funcţionar neamţ cu familia. „Poate s-o muta neamţul, iar atunci la patru, pe scara şi palierul ăsta, n­o să rămână ocupat decât apartamentul bătrânei. Asta e bine… oricum…” Clopoţelul scoase un clinchet slab, de parc­ar fi fost din tablă, nu din aramă. Aproape toate apartamentele mici din astfel de imobile au sonerii din astea. Uitase deja cum suna, iar acum clinchetul lui ciudat păru să-­i amintească de ceva şi să i­l aducă limpede în minte… Tresări din tot trupul, de data asta avea nervii întinşi la limită. Peste ceva vreme, uşa se crăpă puţin: locatara îl scrută cu vădită neîncredere prin deschizătură şi doar ochii mici şi scânteietori i se zăriră în întuneric. Însă văzând că e lume pe palier, prinse curaj şi deschise larg uşa. Tânărul păşi în antreul întunecos, despărţit printr­-un perete de bucătărioara minusculă. Bătrâna stătea proţăpită dinaintea lui în tăcere, privindu­l întrebător. Era o bătrână mărunţică, smochinită, la vreo şaizeci de ani, cu nişte ochişori ageri şi răutăcioşi, cu un nas mic şi ascuţit. Nu avea nimic pe cap: părul blond, uşor încărunţit, era uns din belşug cu untdelemn. Gâtul lung şi subţire, ca un picior de găină, era înfăşurat într­o bucată de flanelă, iar pe umeri, în ciuda căldurii, i se bălăbănea o caţaveică de blană, răpănoasă şi îngălbenită. Bătrânica tuşea şi icnea întruna. Probabil că tânărul se uita la ea cu o privire ciudată, căci în ochii ei se ivi din nou neîncrederea dinainte. — Sunt Raskolnikov, student, am mai fost pe la dumneavoastră acum o lună, se grăbi să bâiguie tânărul, cu o plecăciune uşoară, amintindu­şi că trebuie să se arate mai amabil. — Ţin minte, taică, ţin minte foarte bine c­ai fost, spuse răspicat bătrâna, fără să­şi desprindă privirea întrebătoare de pe faţa lui. — Păi, da… am venit iarăşi… tot cu trebuşoara aceea…, îi dădu înainte Raskolnikov, puţin derutat şi surprins de neîncrederea bătrânei. „Poate aşa o fi de felul ei, dar data trecută n­am observat”, se gândi cu o senzaţie neplăcută. Bătrâna tăcea, părând să stea în cumpănă, pe urmă se trase la o parte, arătă spre uşa care dădea în cameră şi zise, lăsându-­şi musafirul să treacă: — Pofteşte, taică. Odăiţa în care intră tânărul, cu un tapet galben şi cu muşcate şi perdeluţe de muselină la ferestre, era în momentul acela viu luminată de soarele aflat la asfinţit. „Şi atunci poate tot aşa o s­-o lumineze soarele…!”, îşi spuse în gând Raskolnikov şi, cu o privire iute, cuprinse tot ce se afla în cameră, ca să înregistreze şi să memoreze fiecare amănunt. Dar în cameră nu era nimic deosebit. Mobila, foarte veche toată, din lemn galben, consta dintr­un divan cu o tăblie rotunjită enormă, o masă ovală în faţa divanului, o toaletă cu oglindă mică pe peretele dintre ferestre, câteva scaune, vreo două­trei ilustraţii de doi bani în rame galbene atârnate pe pereţi, înfăţişând nişte domnişoare nemţoaice cu păsări în mâini – şi asta era tot. Într­-un colţ, în faţa unei iconiţe, ardea o candelă. Totul era foarte curat. „Treabă de Lizavetă”, se gândi tânărul. Nu se vedea nici fir de praf în toată casa. „Doar la văduvele bătrâne şi rele găseşti o curăţenie ca asta”, îşi urmă el gândul şi aruncă o privire curioasă spre perdeluţa de stambă din faţa uşii celeilalte cămăruţe, unde se găseau patul bătrânei şi o comodă şi unde nu apucase încă să pună piciorul niciodată. Ăsta era tot apartamentul, cele două camere. — Ce pofteşti? întrebă cu asprime bătrânica intrând în odaie şi proţăpindu­se în faţa lui, ca să­l privească drept în ochi. — Am adus un amanet, uitaţi­l! Şi scoase din buzunar un ceas vechi, plat, din argint. Pe dosul capacului avea gravat un glob pământesc, iar lănţişorul era din oţel. — Păi s­a­mplinit şi sorocul ăluilalt. S­a făcut luna acum două zile. — O să vă dau dobândă şi pe toată luna asta, mai aveţi un pic de răbdare. — Asta, taică, dacă să mai am răbdare ori să­l scot la vânzare imediat, e la voia mea. — Dar pe ceasul ăsta cât îmi daţi, Aliona Ivanovna? — Apăi, numai cu marafeturi îmi vii, taică, abia dacă valorează ceva. Pe ineluşu’ ăla ţi­-am dat data trecută două foi, iar el, chiar şi nou dacă e, face doar o rublă jumate la giuvaiergiu. — Daţi­mi patru ruble, că îl răscumpăr, îl am de la tatăl meu. Am de primit curând nişte bani. — O rublă jumate şi dobânda înainte, dacă vrei. — O rublă jumate? strigă tânărul. — Voia matale. Bătrâna îi înapoie ceasul. Tânărul îl luă atât de cătrănit, că vru chiar să plece; însă brusc se răzgândi, amintindu­şi că nu mai avea unde să se ducă şi că mai venise pentru ceva. — Dă-­o-­ncoa’! zise cu grosolănie. Bătrâna strecură mâna în buzunar după chei şi trecu în cealaltă cameră, în spatele perdelei. Rămas singur în mijlocul odăii, tânărul ciuli urechile, încercând să­şi dea seama ce făcea acolo. Auzi cum deschidea comoda. „Trebuie să fie sertarul de sus, se gândi. Cheile le ţine deci în buzunarul drept… Toate pe aceeaşi legătură, prinse cu un inel de metal… Şi e una de vreo trei ori mai mare decât celelalte, dinţată, aia nu e de la comodă… Pesemne că mai e vreo ladă ori vreun cufăr… E bine de ştiut… De obicei, cuferele au asemenea chei… Dar ce ticăloşie­i totul…” Bătrâna se întoarse. — Ţine, taică. Dacă­i zece copeici pe lună de rublă, la o rublă jumate ai de dat matale, pe­o lună­nainte, cinşpe copeici. Iar pentru alea două ruble din urmă, dacă socotim la fel, ies douăzeci de copeici. Adică, cu totul, treizeci şi cinci. Acuma mai rămâne să primeşti pe ceasul matale o rublă şi cinşpe copeici. Ţine­-aici! — Cum! Acum am ajuns la o rublă şi cincisprezece copeici! — Taman atât. Tânărul nu mai stătu la discuţii şi luă banii. Se uita la bătrână şi nu se grăbea să plece, vrând parcă să mai spună sau să mai facă ceva, dar fără să ştie parcă nici el ce… — S­ar putea, Aliona Ivanovna, să vă mai aduc zilele astea ceva… de argint… o tabacheră… frumoasă… doar să mi­-o iau de la un prieten. Se fâstâci şi tăcu. — Lasă, taică, vorbim atunci. — Rămâneţi sănătoasă… Dar tot singură vă văd pe­acasă, surioara dumneavoastră unde este? întrebă cât se poate de degajat în timp ce ieşea în antreu. — Da’ ce treabă ai mata cu ea, taică? — A, niciuna, am întrebat şi eu aşa… iar dumneavoastră, gata… Cu bine, Aliona Ivanovna! Raskolnikov ieşi cu inima plină de o tulburare care creştea întruna. Coborând scara, se şi opri de câteva ori, cuprins parcă brusc de mirare. Ajuns în sfârşit în stradă, exclamă: — O, Doamne, ce scârbos e totul! Şi eu… să fiu eu… nu, e o prostie, o absurditate! adăugă hotărât. Dar chiar mi­a trecut aşa o grozăvie prin cap? De câte murdării e în stare sufletul ăsta al meu! Da, totul e o murdărie, o mârşăvie, o ticăloşie, o ticăloşie! … Şi de o lună-­ntreagă… Dar toate cuvintele şi exclamaţiile erau departe de a­i exprima tulburarea. Senzaţia de nemărginit dezgust, care începuse să­i apese şi să­i chinuie sufletul încă din clipa când plecase spre bătrână, devenise acum atât de intensă şi de limpede, încât nu mai putea scăpa de amărăciunea ei. Umbla pe trotuar ca beat, nevăzând parcă trecătorii şi lovindu­se de ei, iar abia când ajunse pe o altă stradă se dezmetici. Uitându-­se în jur, observă că stătea în faţa unei cârciumi în care se intra direct din stradă, pe o scară ce ducea la subsol. Chiar atunci, doi indivizi beţi ieşiră pe uşă şi, sprijinindu­-se unul de altul şi înjurând, izbutiră să urce pe trotuar. Fără să mai stea pe gânduri, Raskolnikov coborî scara. Nu intra niciodată prin cârciumi, însă acum i se învârtea capul, iar pe deasupra mai era mistuit şi de o sete chinuitoare. Simţea nevoia să bea o bere rece, mai ales fiindcă punea brusca slăbiciune pe care o încerca pe seama faptului că era nemâncat. Se aşeză într­un colţ întunecos şi murdar, la o masă lipicioasă, ceru o bere şi bău lacom primul pahar. De îndată se simţi mai uşurat şi gândurile i se limpeziră. „Toate astea sunt prostii, îşi spuse cu speranţă, nu am nici un motiv să mă îngrijorez! Nu e decât o stare fizică proastă! Un pahar de bere, un pesmet acolo – şi, iată, mintea îmi vine din nou la cap, gândurile mi se limpezesc, voinţa mi se întăreşte! Ptiu, nişte prostii, nimic mai mult decât nişte prostii…!” Dar, chiar dacă scuipase cu dispreţ, parcă se eliberase brusc de o povară îngrozitoare, aşa că învălui întreaga asistenţă într­o privire prietenoasă. Totuşi, în adâncul lui, presimţea în acelaşi timp că şi în starea asta de spirit veselă era ceva nefiresc. În cârciumă nu prea mai era lume. Imediat după cei doi indivizi chercheliţi cu care se întâlnise pe scări, plecase o şleahtă de vreo cinci inşi, cu o fată şi cu o armonică. În urma lor se făcuse linişte. Mai rămăseseră un bărbat care aducea a târgoveţ, deja puţintel afumat, şi care stătea liniştit cu o bere dinainte şi tovarăşul lui, gras, mătăhălos, îmbrăcat într­o sibirkă1, cu o barbă căruntă, ameţit rău, care moţăia pe o laviţă şi, din când în când, tresărea prin somn şi începea să pocnească din degete, desfăcând larg braţele şi săltând numai de la brâu în sus, fără să se scoale de pe laviţă, îngânând în acelaşi timp un cântecel prostesc şi canonindu­se să­-şi aducă aminte versurile, care sunau cam aşa: Că un an mi­-am dezmierdat muierea. Of, of, of, un an întreg… sau dezmeticindu­se iar: Pe Podiacevskaia de­o apucai, Fosta mândră mi­o aflai… Însă nu­i împărtăşea nimeni bucuria – tăcutul său tovarăş se uita la aceste izbucniri cu un aer bănuitor şi aproape duşmănos. Mai era un ins, un funcţionar la pensie, după cum arăta. Acesta stătea deoparte, ţinându-­şi în faţă stacana din care sorbea la răstimpuri, uitându­se împrejur. Părea şi el tulburat.

PARTEA ÎNTÂI I Era pe la sfîrşitul lui noiembrie. Pe o vreme de moină, către ora nouă dimineaţa, acceleratul de Varşovia se apropia în plină viteză de Petersburg. Ceaţa era atît de groasă, încît lumina zilei răzbea cu greu, iar prin ferestrele vagoanelor, de -a lungul liniei ferate, nu se putea desluşi nimic la zece paşi. Printre călători se aflau şi unii care se întorceau din străinătate; cele mai ticsite erau însă compartimentele de clasa a treia: lume măruntă, oameni purtaţi de nevoie şi de treburi zilnice, venind de pe meleagurile mai apropiate. Cum era şi firesc, toţi păreau obosiţi, rebegiţi de frig. cu pleoapele grele ca dup ă o noapte de nesomn şi obrajii de o paloare alb-gălbuie, ca şi cînd ceaţa şi-ar fi pus pecetea şi pe chipurile lor. O dată cu revărsatul zorilor, într-un compartiment de clasa a treia, se trezir ă aşezaţi faţă în faţă, lîngă aceeaşi fereastră, doi călători – amîndoi tineri, amîndoi modest îmbr ăcaţi şi fără bagaje, amîndoi avînd o figur ă destul de plăcută şi, în sfirşit, amîndoi dornici să lege o conversaţie. Şi dacă cei doi ar fi bănuit în clipa aceea unul despre altul cîte ciud ăţenii ascunde fiecare, ar fi rămas desigur uimiţi că întîmplarea îi pusese astfel fa ţă în faţă, într-un vagon de clasa a treia a trenului accelerat Var şovia – Petersburg. Primul să tot fi avut douăzeci şi şapte de ani – era scund şi îndesat: avca părul creţ, bătînd în negru, şi nişte ochi cenuşii, mici, dar plini de foc. Nasul îl avea mare şi cam turtit, pomeţii obrajilor proeminenţi, iar buzele-i subţiri schiţau mereu un zîmbet insolent, sfid ător, uneori chiar răutăcios. Numai fruntea, mare şi frumos boltită, părea menită să compenseze întrucîtva partea de jos a obrazului, atenuînd asimetria unor trăsături prea dure. Ceea ce se ar ăta mai izbitor la prima vedere era paloarea cadaveric ă a feţei, care dădea chipului său un aer de istovire, cu toate că tînărul părea a avea o constituţie robustă; în acelaşi timp însă, faţa lui atrăgea atenţia prin ceva imposibil de definit, şi care lăsa totuşi să se ghicească un temperament frămîntat de clocotul unor pasiuni mistuitoare, ceea ce nu se potrivea cîtu şi de puţin nici cu zîmbetul acela sfidător şi arogant şi nici cu privirea-i aspră şi plină de orgoliu. Bine încotoşmănat într-un cojoc de miel larg şi călduros, îmbrăcat în postav negru, nici nu-i păsa de frig, în timp ce vecinul său îndurase cu greu vitregia nop ţii umede, ruseşti, de noiembrie, fără să fi fost, desigur, pregătit s-o înfrunte, căci n-avea pe umeri decît o pelerină largă, cu o glugă imensă, aşa cum obişnuiesc să poarte călătorii prin străinătăţi, departe de ţinuturile Rusiei, şi care pornind în toiul iernii să străbată Elveţia sau, spre exemplu, nordul Italiei, nici nu -şi pun măcar ipoteza unei călătorii pe o distanţă atît de mare ca de la Eidkuhnen la Petersburg. Dar ceea ce era potrivit şi cu totul suficient pentru Italia nici pe departe nu f ăcea faţă şi se dovedea absolut necorespunzător în condiţiile climei ruseşti. Posesorul pelerinei, tînăr şi el, tot cam de vreo douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani, era mai înalt de statur ă, avea părul foarte bălai şi des, obrajii supţi şi o bărbuţă rară şi ascuţită, de un blond spălăcit. Ochii lui mari, albaştri, aveau o expresie blajină, dar şi apăsătoare totodată, cu acea stranie fixitate a privirii după care nu era greu de ghicit, chiar de la prima vedere, un epileptic. De altfel, tînărul avea trăsături plăcute, fine şi delicate, iar faţa îi era palidă şi, în momentul acela, învineţită de frig. în mîini ţinea o legăturică – pare-se tot bagajul lui – dintr-un fular decolorat. în picioare purta nişte botine cu talpă groasă şi ghetre, cu totul nepotrivite portului obişnuit din Rusia. Vecinul său cu pâr negru şi şubă de miel îl cercetă cu acea curiozitate a omului care nu are altceva mai bun de f ăcut şi, în cele din urmă, se hotărî să intre în vorbă schiţînd acel zîmbet ironic prin care unii oameni î şi trădează cu nepăsare satisfacţia lipsită de delicateţe în faţa situaţiei nenorocite a semenului lor. – Ţi-e frig, nu-i aşa? întrebă el, mişcînd din umeri. – Ba bine că nu, răspunse vecinul cu o grabă neobişnuită. Şi cînd te gîndeşti că nu-i decît vreme de moină. Ce m-aş fi făcut dacă se nimerea să fie şi ger? Nici nu-mi închipuiam că-i aşa de frig la noi. Mă dezobişnuisem. – Vii din străinătate? – Da, din Elveţia. – Fiuu! Pînă acolo ai ajuns?… Călătorul cel negricios fluieră a mirare şi izbucni în rîs. Se legă o discuţie. Era surprinzătoare bunăvoinţa cu care tînărul cu păr bălai şi pelerină elveţiană răspundea la toate întrebările vecinului său negricios, fără să bage de seamă că unele dintre ele puteau fi socotite f ără rost, absolut nelalocul lor, şi uneori de o indiscreţie cam insolentă. Din vorbă în vorbă, mărturisi că într-adevăr lipsise din Rusia vreme îndelungată, mai bine de patru ani, fiind bolnav; fusese trimis în str ăinătate pentru a se lecui; suferea de o stranie boală de nervi, un fel de epilepsie, care se manifesta prin convulsi i şi tremurături. Ascultîndu-l, negriciosul surise ironic de cîteva ori şi la urmă pufni în rîs cînd la întrebarea: „Ei, şi te-au vindecat?”, cel cu părul bălai îi răspunse: „Nu, nu m-au vindecat”. – Ehe! îmi închipui ce de-a bănet ai cheltuit degeaba, iar noi, ăştia de-aici, ne punem nădejdea în ei, observă veninos negriciosul. – Adevărat! se amestecă de alături în vorbă un domn neglijent îmbrăcat, de vreo patruzeci de ani, corpolent, cu nasul ro şu şi coşuri pe obraz, avînd aerul tipic şi înfăţişarea unui slujbaş încărunţit prin cancelarii. E perfect adev ărat, se pricep al naibii să pompeze avuţiile Rusiei! – O, cît de mult vă înşelaţi în cazul meu! începu pe un ton blînd şi împăciuitor pacientul medicinei elveţiene. N-aş putea să vă contrazic, desigur, pentru că nu ştiu exact cum stau lucrurile, însă doctorul meu şi-a dat ultimele economii ca s ă mă pot întoarce în Rusia, după ce aproape doi ani m-a ţinut acolo pe socoteala lui. – Cum adică, n-aveai pe nimeni care să te întreţină? întrebă călătorul cel negricios. – Absolut pe nimeni. Domnul Pavlişcev, care luase asupra sa grija între ţinerii mele în Elveţia, a murit acum doi ani. l-am scris după aceea unei rude îndepărtate – soţiei generalului Epancin; nam primit însă nici un răspuns, Neavînd încotro, am plecat spre ţară. – Şi la cine ai de gînd să te duci? – Mă întrebaţi unde am să trag? Drept să spun, deocamdată nu ştiu nici eu… unde s-o nimeri… – Nu te-ai hotărît încă? Şi din nou, cei doi izbucniră în rîs. – Te pomeneşti că tot avutul dumitaie se reduce la aceast ă bocceluţă? întrebă tînărul cel brunet. – Pun rămăşag câ-i aşa cum spune dumnealui, adăugă parcă jubilînd slujbaşul cel cu nasul roşu. Sînt convins că nu mai ai alte bagaje, deşi rămine perfect valabilă vechea zicală că a fi sărac nu-i cine ştie ce mare păcat. Presupunerea celor doi călători părea a nu fi lipsită de temei, şi tînărul se grăbi s-o recunoască de îndată. – Bocceluţa dumitaie ar putea să aibă totuşi o anumită importanţă, urmă slujbaşul după ce se saturară de rîs (de menţionat că stăpînul bocceluţei, văzîndu-i veselindu-sc atîta, se asocie el însuşi în cele din urmă veseliei lor, ceea ce-i făcu să rîdă şi mai tare), şi cu toate că sînt gata să pariez că nu ascunde înăuntru nici fişicuri de napoleoni şi nici galbeni olandezi sau austrieci, lucru uşor de constatat judecind după ghetrele de pe încălţămintea dumitale confecţionată în străinătate, totuşi… căci dacă la acest modest bagaj poţi adăuga o asemenea presupusă rudă, cum ar fi, de pildă, soţia generalului Epancin, al cărui nume l-ai pomenit adineauri, atunci şi bocceluţa dumitaie, aş putea spune, va căpăta o anumită pondere. Bineînţeles, numai dacă generăleasa Epancina îţi este cu adevărat rudă, şi nu te înşeli cumva, aşa… ca omul distrat… ceea ce e foarte, foarte firesc… mai ales cînd are mult ă fantezie. – Ei bine, trebuie să recunosc că nu sînteţi deloc departe de adevăr, se grăbi să încuviinţeze călătorul cel blond. Mă bate gîndul şi pe mine că mă înşel, pentru că, să vedeţi, aproape că nici nu mi-e rudă. De aceea, nici nu m-a surprins faptul că nu mi-a răspuns la scrisoare. Oarecum, mă aşteptam la asta. – Ai stricat degeaba banii pe hîrtie şi mărci. Hm!… îmi place însă că eşti un om blajin şi sincer, şi asta o spun spre lauda dumitale. Hm!… de altfel, cine nu-l cunoaşte pe generalul Epancin? Toată lumea îl ştie. Şi pe domnul Pavlişcev, răposatul, care te-a întreţinut în Elveţia, lam cunoscut. Numai dacă-i vorba de Nikolai Andreevici Pavlişcev, căci erau doi veri primari cu acest nume. Celălalt locuieşte şi acum în Crimeea. Cît despre Nikolai Andreevici, acela care a răposat, era un om respectabil, cu rela ţii, şi posesorul a patru mii de suflete…   continuarea o puteti descarca de mai jos........

Feodor Mihailovici Dostoievski Fraţii Karamazov   Vol. 2 PARTEA A TREIA. I – DUHUL PUTREZICIUNII. Trupul părintelui ieromonah Zosima, răposat întru Domnul, fu – aşa cum am spus – pregătit pentru îngropăciune după rânduiala mănăstirească. Precum se ştie, nici schimnicii, nici călugării nu sunt spălaţi după moarte. „Când un monah se săvârşeşte întru Domnul – stă scris în evhologhion – monahul care e anume rânduit pentru aceasta îi şterge trupul cu un burete înmuiat în apă încropită, făcând mai întâi cu buretele cruce pe fruntea mortului, pe piept, pe mâinile, picioarele şi pe genunchii lui, atâta tot.” Datina cuvenită o împlini părintele Paisie cu mâna lui. Şi după ce şterse trupul cu apă încropită, îl îmbrăcă în straie monahale şi­l înfăşură în rasa călugărească; drept care – iarăşi după cum spune tipicul – despică puţin rasa, ca trupul sa fie învăscut în cruce. Pe cap îi puse apoi camilafca împodobită cu o cruce în opt colţuri. Camilafca lăsând­o descoperită, iar faţa i­o acoperi cu învelitoarea cea neagră a potirului. În sfârşit, îi împreună mâinile peste icoana Mântuitorului. Dimineaţa, astfel dichisit, bătrânul fu aşezat în sicriu (care de mult fusese pregătit), urmând să rămână toată ziua în chilie (adică în odaia cea mare, unde îşi primea de obicei oaspeţii, fie călugări, fie mireni). Deoarece răposatul era ieroshimonah, rânduiala cerea ca la căpătâiul lui să citească pe rând ieromonahii şi ierodiaconii de la mânăstire şi nu psaltirea, ci stâlpii. Priveghiul fu început îndată după molitva de părintele Iosif; părintele Paisie, care îşi mărturisise dorinţa de a citi la căpătâiul mortului toată ziua şi peste noapte, era foarte prins deocamdată cu tot felul de treburi şi în acelaşi timp îngrijorat, ca şi părintele stareţ: cu cât trecea timpul, printre călugării de la schit şi în mulţimea mirenilor ce soseau mereu, cu grămada, dinspre arhondaricul mânăstirii şi de la oraş, se manifesta din ce în ce mai vădit o stare de spirit cât se poate de curioasă, o agitaţie neobişnuită, aşa zice chiar „necuviincioasă”, o aşteptare înfrigurată. Şi egumenul şi p rintele Paisie se străduiau pe cât le stătea în putinţă să potolească lumea care, cu toată osteneala lor, se frământa parcă şi mai avan. Când se luminase de ziuă şi dinspre oraş – ca şi cum abia ar fi aşteptat să închidă ochii preacuviosul – începuseră să curgă credincioşii veniţi cu fel de fel de bolnavi, mai cu seamă copii, pasămite în nădejdea că trupul neînsufleţit va dobândi fără zăbavă harul de a tămădui beteşugurile, har ce, după credinţa lor, avea să iasă îndată în vileag. Abia atunci ne­am putut da seama cât de adânc se înrădăcinase în mulţime convingerea că răposatul stareţ era încă din timpul vieţii, cu drept cuvânt şi fără tăgadă, un sfânt dintre cei mai luminaţi. Şi nu s­ar fi putut spune că printre vizitatorii care se îmbulzeau în incinta mânăstirii erau numai oameni din popor. În ochii părintelui Paisie această nemăsurată speranţă, mărturisită de dreptcredincioşi cu atâta grabă şi atât de făţiş, nu era decât o diavolească ispită; el bănuise de mult că aşa o să se întâmple, în nici un caz însă nu s­ar fi aşteptat ca lucrurile să ia o asemenea amploare. Dând ochii cu unul sau altul dintre călugării mai neliniştiţi, cuviosul căuta să­l lumineze: „Nu­i şade bine, fiule, unui monah să se pripească nădăjduind fără de socoteală într­o arătare peste fire, aşa ceva nu poate fi iertat decât unui mirean”. Cucernicii însă îl ascultau şi nu prea, ceea ce sporea îngrijorarea părintelui Paisie, cu toate că el însuşi (dacă ar fi să ne amintim cum s­au desfăşurat lucrurile), deşi indignat de înfrigurarea mulţimii, osândind­o ca pe o necumpătată deşertăciune, în adâncul sufletului său nutrea într­ascuns aceleaşi speranţe şi era tot atât de nerăbdător, fapt pe care nu se putea să nu­l recunoască în sinea lui. Simţea mai ales o strângere de inimă când îi ieşeau în cale anumite chipuri care, datorită unei tainice presimţiri, îi trezeau supărătoare bănuieli. Aşa, bunăoară, în mulţimea ce se îmbulzea în chilie îi observă cu o înfiorare de scârbă (fapt pentru care îşi aduse singur mustrări) pe Rakitin şi pe călugărul din îndepărtatul schit din Obdorsk, care tot nu se îndurase să părăsească mânăstirea. Nu ştia nici el de ce, dar prezenţa lor îi bătu numaidecât la ochi, cu toate că şi vederea altora ar fi putut tot atât de bine să­l pună pe gânduri. Călugărul din Obdorsk mai ales nu­şi găsea locul o clipă; ori încotro te­ai fi dus, dădeai peste el: ba descosându­i în fel şi chip pe unii, ba trăgând cu urechea la vorbele schimbate de alţii, ba şuşotind misterios cu câte cineva. Îi citeai pe faţă nerăbdarea, părea chiar supărat că speranţele lui întârziau să se adeverească. Cât despre Rakitin, acesta, cum avea să reiasă mai târziu, sosise dis­de­dimineaţă la mănăstire, trimis anume acolo de doamna Hohlakova. Femeie de treabă altminteri, dar slabă de înger, doamna Hohlakova, neavând îngăduinţa să pătrundă în schit, din clipa când aflase vestea, stătea ca pe ghimpi, mistuită de o curiozitate atât de aprigă, încât nu ştiuse cum să facă să­l expedieze mai curând la faţa locului, dându­i în grijă să nu scape nimic din vedere şi să­i raporteze în scris, cam din jumătate în jumătate de oră, tot ce se va întâmpla. Avea o părere bună despre Rakitin, care în ochii săi era cel mai credincios şi mai cucernic dintre toţi tinerii din cercul ei – atât de bine se pricepea Rakitin să intre pe sub pielea unuia sau altuia, luând înfăţişarea pe care acela ar fi dorit s­o aibă, bineînţeles atunci când era convins c­o să tragă vreun folos. Era o zi senin , scăldată în soare; credincioşii se preumblau grupuri­grupuri printre mormintele ce se înşirau unul lângă altul în preajma bisericii, sau stăteau risipite ici şi colo prin curtea schitului. Dând ocol schitului, părintele Paisie îşi aduse aminte deodată că nu­l mai văzuse pe Alioşa din timpul nopţii. Tocmai în momentul când se gândea la el, îl zări întrun colţ mai ferit al schitului, lângă uluci, stând pe piatra de mormânt a unui călugăr de mult răposat, vestit prin sfinţenia vieţii sale. Tânărul şedea întors cu spatele spre schit şi cu faţa către uluci, ca şi cum s­ar fi ascuns după cruce. Apropiindu­se de el, monahul băgă de seamă că Alioşa îşi ţinea faţa îngropată în palme şi plângea amarnic, zguduit de suspine înăbuşite. Rămase deci câteva clipe locului, uitându­se la el în tăcere. — Linişteşte­te, fiule, linişteşte­te, dragă prietene, rosti el în cele din urmă, cu un tremur în glas. Ce faci? Se cade, oare, să plângi când ar trebui să te bucuri? Au nu ştii tu că aceasta este cea mai slăvită zi a lui? Gândeşte­te numai unde se află în clipa asta! Alioşa îşi descoperi obrazul buhăit de plâns, ca al unui copil mic, şi­i aruncă o privire, apoi, fără să scoată o vorbă, se întoarse şi­şi îngropa iarăşi faţa în palme. — Poate că ai dreptate, adăugă îngândurat părintele Paisie. Plângi, fiule. Lacrimile astea Hristos ţi le­a trimis. Şi se depărta cugetând cu duioşie: „Lacrimile tale întristate îţi vor aduce pacea sufletească şi­ţi vor însenina inima ta cea bună”. Se grăbise de altfel să plece de acolo, de teamă să nu­l podidească şi pe el plânsul în faţa suspinelor lui Alioşa. Timpul trecea şi molitvele se ţineau lanţ. Părintele Paisie se duse de luă locul părintelui Iosif la căpătâiul mortului, pentru a citi mai departe din Evanghelie. După­amiază însă, cu puţin înainte de ora trei, se petrecu acel lucru ciudat despre care am pomenit la sfârşitul precedentei cărţi, un lucru la care în nici un caz nu ne­am aşteptat şi care contrazicea atât de categoric toate speranţele făurite între timp, încât, precum am mai spus, până în ziua de azi, atât la noi în oraş, cât şi în împrejurimi, acest eveniment este comentat cu aceeaşi însufleţire şi cu o risipă de amănunte. În ce mă priveşte, va mărturisesc că mă simt aproape îngreţoşat de câte ori trebuie să vorbesc despre această întâmplare cu totul nesemnificativă şi care în ochii mei nu este decât un prilej de ispită – în fond, e un lucru foarte firesc şi fără nici un fel de importanţă – şi vă rog să mă credeţi că aş fi căutat so trec sub tăcere în cele ce urmează dacă n­ar fi avut o influenţă hotărâtoare şi foarte clară asupra lui Alioşa, principalul – deşi abia de aici înainte – erou al povestirii mele, provocându­i o adevărată criză de conştiinţă şi aducând o transformare radicală în sufletul lui, o criză care, ce­i drept, i­a zguduit cugetul, dar în acelaşi timp i­a oţelit caracterul, dându­i un ţel precis în viaţă.  Dar să ne întoarcem la istorisirea noastră. În zorii zilei, înainte chiar de a se fi luminat afară, cum am spus, rămăşiţele pământeşti ale stareţului fuseseră aşezate în sicriu şi depuse în prima încăpere, unde îşi primea el de obicei oaspeţii; în momentul acela cineva întrebase dacă trebuie sau nu să deschidă ferestrele. Pusă în treacăt şi mai mult într­o doară, întrebarea trecuse aproape neobservată, fără să primească vreun r spuns. Cel mult dacă vreunii dintre cei   de faţă se vor fi gândit cum poate fi cineva atât de absurd (dacă nu chiar ridicol), încât să­i treacă prin minte că trupul părintelui Zosima ar putea să intre în putrefacţie, viciind aerul! Merită într­adevăr să­i plângi de milă că­i atât de zevzec şi lipsit de credinţă când sumedenie de oameni aşteaptă să se întâmple tocmai pe dos. Îndată după miezul zilei însă se petrecu un lucru pe care la început cei care se foiau pe uşa chiliei îl observară pe tăcute, cu vădită teamă de a­şi mărturisi cu glas tare bănuiala ce abia se înfiripase în cugetul lor. Către orele trei după­amiază lucrul acesta deveni atât de evident, încât nu mai putea să încapă nici o îndoială şi într­o clipă ştirea trecu din gură în gură printre credincioşii care împânzeau schitul, iar de acolo se răspândi în mănăstire, spre consternarea tuturor, ca până la sfârşit, în foarte scurt timp, să ajungă în oraş, făcând mare vâlvă nu numai în rândurile dreptcredincioşilor, dar şi printre necredincioşi. Aceştia din urmă nu­şi ascundeau satisfacţia, dar mai încântaţi decât ei se arătau unii credincioşi, adeverind cuvintele rostite cândva de răposatul stareţ: „Mult se mai bucură muritorii de ruşinea omului neprihănit care­a căzut în păcat!” Încetul cu încetul, dar tot mai insinuant cu cât trecea timpul, o miasmă, ca de stârv, începu să se răspândească din sicriu. Şi duhoarea aceasta se accentua din ce în ce, pentru ca pe la orele trei sa strice tot aerul din încăpere. De ani de zile nu se pomenise, ba nici chiar de când luase fiinţă mănăstirea, nu se ştia să se fi iscat vreodată asemenea zarvă deşănţată – în alte împrejurări nici nu i­ar fi putut trece prin minte cuiva că sar putea petrece una ca asta – cum se stârni de astă dată în chip atât de năprasnic în rândurile călugărilor, făcându­i pe cei mai mulţi dintre ei să cadă în ispită. Amintindu­şi mai apoi, după ani şi ani, de atâtea şi atâtea întâmplări din ziua aceea, unii călugări mai cu scaun la cap încă se mai minunau în sinea lor, gândindu­se cu groază cât de departe ajunseseră atunci lucrurile. Atâţia alţii dintre ei, doar, oameni cucernici şi cu frica lui Dumnezeu, monahi smeriţi în sufletul lor, care duseseră o viaţă sfântă şi fără prihană, răposaseră întru Domnul şi trupurile lor neînsufleţite răspândiseră tot aşa, de la o vreme, un miros greu, de putreziciune, ca orice mort. Şi totuşi nimeni nu se tulburase din pricina asta, nici nu se lăsase dus în ispită. Bineînţeles şi la noi la schit fuseseră unii călugări a căror amintire se păstrase încă vie în mănăstire după ani şi ani, deoarece rămăşiţele lor pământeşti, după câte se spunea, rămăseseră nevătămate, fără a putrezi. Faptul acesta îi zguduise pe fraţii lor întru Domnul, lăsând o urmă neştearsă în sufletul lor, ca o nepătrunsă taină şi o minune în fata căreia trebuie să te închini; mai mult chiar, monahii îl priveau ca pe o făgăduinţă că atunci când prin vrerea lui Dumnezeu le va sosi ceasul, mormintele lor vor fi aşijderea încununate cu slavă. Aşa, bunăoară, era deseori pomenit bătrânul monah Iov, care închisese ochii la vârsta de o sută cinci ani, după ce trăise ca un schimnic adevărat, vestit prin faptul că toată viaţa postise, păzind în acelaşi timp cu străşnicie legământul tăcerii. Pustnicul se prăpădise de mult, în primul deceniu al secolului al optsprezecelea şi mormântul său era arătat cu multă veneraţie credincioşilor care intrau pentru întâia oară în mânăstire, pomenindu­li­se în cuvinte învăluite despre marile speranţe legate de el. (Acolo îl găsise părintele Paisie în dimineaţa aceea pe Alioşa). În afară de bătrânul călugăr răposat de un car de vreme, se mai vorbea despre încă un mare ieromonah, acesta mort mai de curând, ca să zicem aşa, stareţul Varsonofi, al cărui urmaş întru har fusese părintele Zosima şi pe care, cât trăise, toată lumea ce venea pe la mănăstire îl socotea sărac cu duhul. Se zice că amândoi zăceau în raclele lor la fel de întregi pe cât erau în viaţă, că atunci când fuseseră îngropaţi nimic nu arăta că trupurile lor începuseră să se descompună, iar chipurile lor, după moarte, parcă se luminaseră. Ba erau unii care se jurau că aerul din preajmă era îmbălsămat. Oricât de puternice ar fi fost însă aceste amintiri, ele nu izbuteau să explice îndeajuns toată agitaţia aceea deşănţată, stupidă şi duşmănoasă pe care o prilejuise sicriul stareţului Zosima. În ce mă priveşte, cred că e vorba de o serie întreagă de cauze diferite, care au coincis, determinând într­un fel ori altul acest incident atât de penibil. În primul rând trebuie să ţinem seama de ostilitatea profundă de care era înconjurată stăreţia, privită ca o inovaţie primejdioasă, ostilitate nemărturisită ce stăruia în mănăstire, mocnind în sufletele multora dintre călugări. Apoi cu siguranţă că un rol tot atât de important îl juca invidia celor din jur. Răposatul fusese socotit sfânt încă din timpul vieţii, încât aproape ca nu era îngăduit să te îndoieşti de harul lui. Şi nu atât prin minunile pe care le­ar fi săvârşit îşi câştigase atâtea simpatii, cât mai ales prin puterea iubirii sale, datorită căreia un mare număr de credincioşi, din toată inima devotaţi, făcuseră zid în jurul lui. Totuşi – sau, mai bine zis, tocmai de aceea – stareţul stârnise invidia multora, o invidie care cu timpul se preschimbase într­o ură înverşunată, mărturisită pe faţă sau tăinuită cu grijă şi avea destui duşmani nu numai în mănăstire, dar şi printre mireni. Aşa că, deşi nu făcuse niciodată şi nimănui nici cel mai mic rău, se găsea câte cineva să se întrebe: „De ce, oare, l­o fi crezând lumea sfânt?” Era de ajuns deci să se întrebe aşa tot mereu ba unul, ba altul, ca până la urmă să dospească în jurul lui un noian de ură neîmpăcată. Lata de ce, după cum spuneam, simţind duhoarea de putreziciune pe care începuseră să o răspândească rămăşiţele lui pământeşti şi încă atât de repede – căci nu trecuse nici o zi de când îşi dăduse sufletul – mulţi nu­şi mai încăpeau în piele de bucurie; în timp ce acei care­i rămăseseră credincioşi şi­l veneraseră toată viaţa se simţeau cât se poate de ofensaţi de acest incident, ca şi când ar fi fost vorba de o insultă personală. Şi acum să arătăm mai pe îndelete cum s­au petrecut lucrurile. Din momentul în care s­a observat că trupul intrase în descompunere, era destul să priveşti mutra călugărilor care intrau în chilie ca să­ţi dai seama pentru ce veniseră. Dacă intra câte cineva înăuntru, n­avea răbdare să stea mai mult de două­trei clipe şi făcea numaidecât calea întoarsă, ca să confirme zvonul celor ce aşteptau afară. Unii clătinau trist din cap, alţii nici măcar nu căutau să­şi ascundă bucuria ce scapără în privirile lor duşmănoase. Nimeni însă nu­i dojenea, nimeni nu încerca să ia apărarea răposatului, lucru cu atât mai curios cu cât adepţii acestuia erau în număr precumpănitor în mănăstire. Se vede că însăşi pronia cerească îngăduise de astă dată celor puţini să dobândească o vremelnică biruinţă asupra celor mulţi. În curând, începură să apară tot aşa, ca să iscodească şi vizitatorii mireni, în majoritate din pătura cultă. Oamenii simpli rar dacă se încumetau să intre în incinta mănăstirii, deşi la poarta schitului aştepta o gloată întreagă. După ora trei, afluenţa curioşilor spori în mod simţitor, pe măsură ce se răspândea printre mireni ştirea senzaţională. Unii, care poate nicidecum n­ar fi venit în ziua aceea sau cărora nici nu le era deloc aminte să vină, făcuseră special drumul până acolo şi printre ei se aflau destule persoane simandicoase din societatea oraşului. Totuşi, lumea se purta cuviincios încă, iar părintele Paisie, auster ca întotdeauna, citea mai departe, cu glas tare şi răspicat, stâlpii, ca şi cum n­ar fi observat nimic, deşi simţise de mult că se întâmplă ceva neobişnuit. Curând însă i­au ajuns şi lui la ureche unele cuvinte rostite la început în şoapta, apoi cu mai mult curaj şi mai desluşit. „Se vede că judecata lui Dumnezeu nu se potriveşte cu cea omenească”, auzi spunându­se la un moment dat părintele Paisie. Constatarea fusese făcută de un mirean, un funcţionar de la oraş, un bărbat între doua vârste, pe care toată lumea îl ştia drept om bisericos; exprimându­şi gândul însă, omul nostru se mulţumise doar să repete în gura mare ceea ce îşi şuşoteau la ureche unii călugări. De mult cuvintele acestea amare se desprinseseră de pe buzele lor; şi, ceea ce era şi mai dureros, rostindu­le, pe chipul acestor monahi se citea tot mai lămurit o satisfacţie răutăcioasă. Totuşi, curând lumea începu să piardă buna­cuviinţă, ba chiar sar fi zis că se simţea îndreptăţită să­şi schimbe purtarea. „Cum e cu putinţă una ca asta? Se minunau unii dintre monahi cu o ipocrită consternare. Firav cum era şi uscăţiv, o mână de om, numai piele şi oase, cum se poate să duhnească aşa?” „E semn de la Dumnezeu”, se grăbeau să adauge alţii şi părerea acestora găsi credit numaidecât, fiind acceptată fără discuţie. Căci, spuneau ei, deşi e foarte firesc ca trupul omenesc să răspândească la un moment dat un miros greu după moarte – aşa cum se întâmplă cu toţi păcătoşii trecuţi la odihna de veci – niciodată leşul unui om nu se împute atât de curând, ci mult mai încolo, după douăzeci şi patru de ore cel puţin, pe când în cazul de faţă mortul „se pripise peste fire” şi aici cu siguranţă nu poate fi decât mâna lui Dumnezeu, care­şi arătase astfel vrerea. Dumnezeu voise anume să trimită un semn neîndoielnic muritorilor. Judecata lor te punea pe gânduri şi nimeni navea nimic de zis. Bibliotecarul mănăstirii, blajinul părinte ieromonah Iosif, la care răposatul ţinea foarte mult, încercă să se împotrivească gurilor rele, argumentându­le că „nu toată lumea e de aceeaşi părere” şi că nici o dogmă a bisericii ortodoxe nu pretinde ca rămăşiţele pământeşti ale preacucernicilor să nu putrezească. „Aceasta, zicea el, nu este decât o închipuire deşartă, căci în multe ţări pravoslavnice, bunăoară pe muntele Athos, nimeni nu se sinchiseşte câtuşi de puţin când mortul începe să miroasă urât. Faptul că trupul celui adormit întru Domnul n­a fost atins de putreziciune nu poate fi o dovadă chiar atât de sigură că sufletul lui s­a mântuit şi s­a ridicat în slavă printre drepţi; asta se poate şti numai după felul cum arată oasele atunci când, peste ani de zile, vor fi dezgropate, după ce, fireşte, carnea se va fi prefăcut în ţarină. Dacă oasele aflate în mormânt sunt galbene ca ceara, e semn că Dumnezeu l­a proslăvit pe adormitul de veci, socotindu­l printre drepţi, iar dacă nu sunt galbene, ci negre, înseamnă că Ziditorul nu l­a învrednicit cu această slavă; aşa­i datina pe muntele Athos, loc sfânt, unde credinţa pravoslavnică s­a păstrat neştirbită, luminând prin curăţia ei fără prihană”, a rostit în încheiere părintele Iosif. Din păcate însă cuvintele smeritului monah nu reuşiră să înduplece pe nimeni, fiind, dimpotrivă, luate în răspăr. „Palavre cărturăreşti! Ce vă uitaţi în gura lui, e dintre aceia cu idei noi”, se împotriveau unii călugări. „Noi ne ţinem de credinţa veche, ce­ar fi să ne luăm după toate scornirile astea noi câte au ieşit acum pe lume?” adăugau alţii. „Ce, parcă noi n­avem atâţia sfinţi?! De când tot stau acolo sub papucul turcesc, se vede c­au uitat ce spune pravila noastră. Au smintit legile pravoslavnice, nici clopote nu mai au la biserică!” le ţineau isonul limbile ascuţite. Părintele Iosif se depărta mâhnit până în adâncul sufletului, cu atât mai mult cu cât simţea că vorbise fără prea multă convingere, ca şi cum nici el n­ar fi pus temei pe cuvintele sale. Era în mare cumpănă, deoarece îşi dădea seama că se pune la cale ceva foarte urât, că răzvrătirea ce mocnise până atunci în mânăstire scotea acum capul. Treptattreptat, urmându­i pilda, tăcură şi alte glasuri cumpătate. Nu ştiu cum se făcuse, că toţi cei care­l înconjuraseră cu dragoste pe părintele Zosima – şi care primiseră cu dragă inimă şi cu smerenie autoritatea stăreţiei – se pierduseră deodată cu firea, fără să­şi dea seama cum, aşa încât de se întâmpla să­şi încrucişeze paşii, abia mai cutezau să se uite cu sfială unul la altul. Adversarii acestei aşa­zise inovaţii, în schimb, înălţau cu trufie fruntea. „Răposatul stareţ Varsonofi nu numai că nu mirosea a hoit, dar îmbălsămase aerul cu mireasmă de flori, aminteau ei cu o mulţumire răutăcioasă; şi dacă Cel­de­Sus l­a învrednicit cu atâta slavă, să nu credeţi c­a făcut­o pentru stăreţia lui, ci pentru că a trăit toată viaţa ca un sfânt.” Cu timpul, se auziră şi alte cuvinte de hulă şi nimeni nu se mai sfia să­i scoată fel de fel de ponoase stareţului adormit întru Domnul. „Învăţătura lui era eretică; viaţa, zicea el, bunăoară, e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii şi a umilinţei”, îl judecau unii mai mărginiţi. „Se dăduse după moda nouă, nu voia să creadă că focul gheenei e foc adevărat”, întăreau alţii şi mai reduşi la minte. „Nu ţinea post, îi plăceau cofeturile, la ceai nu­i lipsea niciodată dulceaţa de vişine, că­l îndopa cu dulceaţă coconetul de la oraş. Se cade, oare, ca un schimnic să se desfete cu ceai?” îl acuzau invidioşii. „I se urcase la cap, îşi aminteau neînduplecaţi cei aprigi din fire; pasămite, se credea sfânt, toată lumea îi cădea la picioare şi el socotea că aşa se şi cuvine.” „Prea lua în deşert taina spovedaniei”, şuşoteau duşmanii neîmpăcaţi ai stăreţiei. Şi erau printre ei oameni bătrâni, neclintiţi în credinţa lor, care păzeau cu cea mai mare străşnicie postul şi legământul tăcerii; niciodată până atunci, cât trăise stareţul, nu li se auzise glasul şi acum iată că prinseseră grai, din păcate, căci vorbele lor lăsau urme adânci în cugetul călugărilor mai tineri, care încă nu ştiau prea bine ce să creadă. Bunăoară, oaspetele din Obdorsk, călugărul de la sfântul Silvestru, era numai urechi, mereu ofta din adânc şi tot dădea din cap. „Avea pesemne dreptate ieri părintele Ferapont”, chibzuia în sinea lui. Şi chiar în momentul acela se arătă la lumina zilei şi părintele Ferapont; ieşise din bârlogul lui parcă anume pentru a tulbura şi mai mult sufletele. Aşa cum spuneam mai înainte, bătrânul schimnic aproape că nu părăsea defel chilioara lui din prisacă; rareori dacă se ducea la biserică. Era o încălcare a tipicului de care toţi ceilalţi erau obligaţi să se ţină; lui, însă, i se ierta, căci îl socoteau cam într­o ureche. Dar, ca să spunem adevărul adevărat, cârmuitorii mânăstirii se vedeau oarecum siliţi a­i trece cu vederea unele ciudăţenii. Le­ar fi venit greu, de altfel, să supună cu de­a sila canoanelor călugăreşti pe un schimnic preacuvios, care făcuse legământul postului şi tăcerii şi care se ruga zi şi noapte (uneori chiar i se întâmpla să adoarmă stând în genunchi). „Este mai sfânt decât noi toţi, căci ascultările sale sunt mult mai grele decât cer canoanele, ar fi zis călugării. Şi dacă nu vine la biserică, n­are a face, ştie el când trebuie să vină şi când nu, după rânduiala sa…” Tocmai de aceea, ca să se preîntâmpine asemenea cârteli şi ispite, bătrânul pustnic era lăsat în voia lui. Precum se ştie, părintele Ferapont îl ura de moarte pe stareţul Zosima; fapt este că până la urmă îi ajunsese şi lui la ureche ceea ce spunea gura lumii, cum că „judecata lui Dumnezeu nu se potrivea cu cea omenească” şi că mortul „se pripise peste fire”. Se pare că primul care se grăbise să­i dea de ştire fusese călugărul din Obdorsk care plecase de la el îngrozit în ajun. Am arătat, de asemenea, în cele de mai sus că părintele Paisie, care citea stâlpii la căpătâiul mortului, fără să se clintească de lângă sicriu, deşi nu putea să audă şi să vadă ce se întâmpla pe afară, ghicise totuşi fără greş în sinea lui întorsătura pe care aveau s­o ia lucrurile, deoarece cunoştea prea bine lumea monahicească. Nu era câtuşi de puţin tulburat, totuşi, dimpotrivă, aştepta liniştit să vadă ce o să mai fie şi urmărea îndeaproape, cu o privire pătrunzătoare, frământările mulţimii, ştiind dinainte lămurit care va fi sfârşitul. Deodată însă îi veni la ureche o larmă neobişnuită, ce se stârnise din senin în tindă, trecând în chip vădit peste marginile îngăduite bunei­cuviinţe. O clipă mai apoi, uşa se dădu de perete şi în prag răsări năprasnic părintele Ferapont. Se vedeau desluşit din chilie oamenii care se ţineau cârd după el, îmbulzindu­se jos, lângă treptele de la intrare, în majoritate călugări, printre care se amestecaseră şi destui mireni. Nimeni însă nu se încumeta să urce în cerdac, nici să pătrundă în chilie; se opriră cu toţii la picioarele scării, în aşteptare, curioşi să audă ce o să spună şi să vadă ce o să facă bătrânul sihastru. Cu toată îndrăzneala lor, simţeau parcă o strângere de inimă, gândindu­se că părintele Ferapont nu venise acolo de pomană. Pustnicul se opri în prag şi ridică mâinile spre cer; în momentul acela în dreapta lui, la subsuoară, se iţiră ochişorii ageri şi mutra iscoditoare a călugărului din Obdorsk, singurul care nu­şi putuse înfrâna curiozitatea şi urcase treptele după el. Ceilalţi, cuprinşi de spaimă, în momentul când uşa se dădu de perete pocnind, se traseră îndărăt. Cu braţele spre cer, părintele Ferapont răcni: — Urgisit, urgisit să fii!   Fratii Karamazov de Feodor Mihailovici Dostoievski -Volumul II – pdf download.....

Feodor Mihailovici Dostoievski Fraţii Karamazov Vol. 1 DIN PARTEA AUTORULUI. În momentul acesta, când mă pregătesc să aştem pe hârtie viaţa eroului meu, Aleksei Fiodorovici Karamazov {1}, mă simt oarecum încurcat. Şi iată de ce: deşi spun că este eroul romanului meu, îmi dau seama că Aleksei Fiodorovici nu e nici pe departe ceea ce se cheamă un om mare; mă aştept, deci, să mi se pună o seamă de întrebări inevitabile, bunăoară: „Prin ce este remarcabil Aleksei Fiodorovici al dumitale, de vreme ce l­ai ales ca erou? Ce anume a făcut? Cine îl cunoaşte şi prin ce a devenit el cunoscut? De ce eu, cititor, trebuie să­mi pierd vremea cercetând viaţa lui?” Întrebarea din urmă este cu atât mai dificilă cu cât n­aş avea altceva de răspuns decât: „Poate c­o să vă daţi seama din roman”. Dar dacă citind romanul, asta n­o să se întâmple, lumea nu va fi de acord cu însemnătatea lui Aleksei Fiodorovici al meu? O spun fiindcă mi­e teamă că, din păcate, aşa va fi. Pentru mine este într­adevăr un om cu totul deosebit, dar am cele mai mari îndoieli că voi reuşi să­l conving pe cititor că Aleksei Fiodorovici este, probabil, un aşa­numit om de acţiune, dar care se manifestă într­un fel destul de vag, de nedefinit. De altfel, nici nu cred că s­ar putea în ziua de azi să pretindem unui om ca în tot ce face să urmărească un ţel precis. Un lucru totuşi e sigur şi anume, că eroul meu este un om original, dacă nu chiar ciudat. Originalitatea şi ciudăţenia lui însă mai mult îi dăunează decât îi conferă vreun drept la atenţia semenilor săi, mai ales în timpurile noastre, când lumea caută să asocieze cazurile particulare şi să descopere o semnificaţie cât de cât generală în haosul care domneşte pretutindeni. Iar un om ciudat este, de cele mai multe ori, un caz particular, izolat. Nu­i aşa? Dacă nu sunteţi însă de acord cu ultima afirmaţie şi­mi veţi răspunde: „Ba nu, nu­i aşa”, sau „Nu totdeauna e aşa”, atunci s­ar putea sa mă simt ceva mai liniştit în ce priveşte importanţa eroului meu, Aleksei Fiodorovici. Fiindcă un om ciudat nu numai că „nu este totdeauna” un caz particular, izolat, ci, de multe ori, s­ar putea ca tocmai el să deţină cele mai caracteristice trăsături ale epocii respective, în timp ce contemporanii lui să fi fost smulşi cu toţii, dintr­o cauză ori alta, de o răbufnire năprasnică de vânt din ansamblul vieţii. La drept vorbind, aş fi putut foarte bine să renunţ la toate aceste lămuriri destul de anoste şi de confuze şi să încep romanul fără nici un fel de preambul, zicându­mi: dacă e sortit să placă, lumea o să­l citească şi aşa. Nenorocirea este însă alta şi anume, că biografia eroului meu e una singură, iar aici avem de­a face cu două romane {2}. Mai important mi se pare a fi cel de­al doilea dintre ele, care înfăţişează viaţa actuală a eroului meu, ceea ce face el chiar în clipa de faţa, în timp ce primul roman prezintă lucruri petrecute încă acum treisprezece ani şi nici nu e, de fapt, un roman, ci numai un moment din prima tinereţe a eroului. Nu mă pot lipsi totuşi de el, fiindcă multe dintre împrejurările zugrăvite în cel de­al doilea roman n­ar putea fi altfel înţelese cum trebuie. Lucru ce mă pune într­o încurcătură şi mai mare decât cea despre care vorbeam mai înainte: din moment ce eu însumi, biograful, consider că şi un singur roman ar fi încă prea mult pentru un erou atât de modest şi de nedefinit ca al meu, cum îmi permit în cazul acesta să mă prezint cititorului cu două şi în ce fel justific asemenea înfumurare din partea mea? Cum nu mă simt în stare să răspund la aceste întrebări, am decis să le ocolesc pur şi simplu, lăsându­le neclarificate. Fireşte, un cititor dotat cu oarecare perspicacitate va fi ghicit de mult că tocmai aici voiam să ajung şi pe bună dreptate poate fi supărat că irosesc în zadar un timp atât de preţios cu o vorbărie inutilă. De data aceasta pot răspunde lămurit că dacă am irosit un timp preţios cu vorbe inutile am făcut­o, în primul rând, din politeţe, iar în al doilea rând, fiindcă la mijloc este un şiretlic: orişicum, l­am prevenit, chipurile, dintru început pe cititor. De altfel, ca să spun drept, sunt mulţumit că romanul s­a împărţit de la sine în două părţi distincte, „păstrând totuşi unitatea de ansamblu”; după ce va şti ce cuprinde primul roman, cititorul va fi în măsură să hotărască singur dacă merită sau nu să înceapă lectura celui de­al doilea. Bineînţeles, nu pretind nimănui să le citească, dimpotrivă, orişicine e liber să azvârle cartea după ce va fi parcurs două pagini din primul roman ca să nu mai pună niciodată mâna pe ea. Există, totuşi, unii cititori delicaţi – şi spunând asta mă gândesc în primul rând la toţi cititorii ruşi – care vor ţine cu tot dinadinsul să persevereze până la sfârşit, ca să nu comită cumva vreo eroare în imparţiala lor judecată. Tocmai faţă de aceşti cititori mă simt cu inima împăcată: cu toată conştiinciozitatea şi pedanteria de care dau dovadă, le ofer motivul cel mai temeinic ca să lase cartea din mână de la primul capitol. Şi cu aceasta am încheiat ceea ce voiam să spun în precuvântare. Sunt de acord cu domniile voastre că nu avea nici un rost, dar din moment ce am scris­o, de ce să nu rămână? Şi acum, să trecem la fapte.   download pdf......

Feodor Mihailovici Dostoievski OAMENI SĂRMANI PREFAŢĂ. Dintre scriitorii cei mai discutaţi, a căror operă cere a fi reconsiderată cu toată grija şi atenţia de pe poziţiile esteticii marxist­leniniste, este şi F. M. Dostoiev­ski. Caracterul contradictoriu al operei sale a creat în jurul acestui nume o enigmă de multe ori „ispititoare” pentru cititorul neavizat. Şi nu fără motiv. Decenii de­a rândul, atât de cunoscutele romane ca: „Idiotul”, „Crimă şi pedeapsă”, „Fraţii Karamazov” şi altele au tulburat minţile fragede ale tinerilor generaţii, exercitând de multe ori o influenţă nefastă asupra orientării lor ideologice. De aceea numai o interpretare ştiinţifică, obiectivă, este în măsură să asigure revalorificarea justă, dialectică, a creaţiei dosto­ievskiene, în care sunt atât de strâns împletite laturile pozitive cu cele negative. Acum, cu prilejul publicării în traducerea româ­nească a romanului „Oameni sărmani”, în preajma împlinirii a 135 de ani de la naşterea şi 75 ani de la moartea acestui scriitor rus cu renume mondial, se cuvine să ne oprim asupra fenomenului complex şi complicat pe care îl prezintă moştenirea literară a lui Dostoievski. Atitudinea apologetică „fără rezervă”, ca şi negarea „totală” a oricărei valori, nu sunt în măsură să facă lumină în problema Dostoievski. Critica burgheză din trecut şi prezent, tot felul de anti­marxişti, duşmani ai revoluţiei şi ai clasei muncitoare, au speculat tocmai laturile slabe, momentele subiective, confuziile şi rătăcirile politico­ideologice ale scriitorului, procla­mindu­le drept esenţa însăşi a întregii opere, luată în totalitatea ei organică. Tn acest sens, nau fost deloc precupeţite la adresa lui Dostoievski epitete din cele mai variate ca: „mare umanist”, „proroc al armoniei universale”, „apostol al suferinţei”, „genial scriitor realist”, mergând chiar până la consacrarea lui drept „exponent al specificului naţional rus”. Din noianul, de comentarii şi teze contradictorii, de cele mai multe ori eronate, care s­au ţesut pe marginea bogatei moşteniri literare a lui Dostoievski, greu se poate desprinde întreaga complexitate a fizionomiei sale scriitoriceşti. De bunăseamă că imensa forţă de sugestie asupra cititorilor de toate vârstele, îşi are rădăcina în extraordinara lui capacitate de evocare artistică a relaţiilor dintre oameni, în profunda analiză psihologică, căreia uneori forma aşa­zisei „secţiuni introspective” în cele mai intime şi tenebroase unghere ale sufletului omenesc. Perspectiva istorică şi realitatea epocii noastre au dărâmat teoriile eticoreligioase false ale scriitorului, dându­ne posibilitatea să urmărim obiectiv cum un mare talent putea fi deformat în vechea Rusie a ţarilor. In impasul politic al acelei vremi, în loc să se fi integrat în lupta activă a lagărului revoluţionar, în loc să­şi fi căutat suportul ideologic în resursele vitale ale poporului, Dostoievski rătăcea în labirintul metafizic al ideii de nemurire, al negării raţiunii şi al proclamării religiei drept unica şi suprema autoritate asupra conştiinţei omului. Tn lumina complexităţii acestei puternice personalităţi artistice trebuie studiată creaţia lui care, de la primul roman, „Oameni sărmani” şi până la ultimul, Fraţii Karamazov”, înregistrează o linie sinuoasă, de la realismul cel mai consecvent spre un psihologism de factură mistică. In căutarea soluţiilor la problemele nodale ale epocii lui frământate, prins în contradicţiile stridente ale capitalismului, Dosloievski nu s­a menţinui integral şi până la capăt pe poziţiile realismului critic, iniţiat de marii săi predecesori: Puşkin, Lermontov şi Gogol. El a părăsit drumul deschis de contemporanii săi, democraţii revoluţionari: Bielinski, Gherţen, Dobroliubov, Cemâşevski, Nekra­sov şi Saltâkov­Şcedrin şi s­a făcut, mai cu seamă spre sfârş’itul vieţii, exponentul acelei intelectualităţi mic­burgheze dezorientate ideologic, care sub apăsarea regimului auiocratpoliţienesc adoptase atitudinea de supunere şi smerenie creştinească. De la marea lui iubire de oameni, de la apărarea demnităţii umane călcate în picioare, de la ideia dreptăţii şi a libertăţii sociale, Dostoievski a lunecat spre teza fatalistă a neputinţei omului, pe care a proclamat­o în deviza: „Smereştete, omule mândru!” Această atitudine de resemnare, de negare a luptei, se află la extrema opusă principiului enunţat de marele umanist al erei socialiste – Maxim Gorki: „Omul – ce mândru sună acest cuvânt!” Dar în pofida acestor soluţii, în esenţă reacţionare, pe care le­a propovăduit Dostoievski în multe din romanele sale, din sensul obiectiv al operei scriitorului se desprinde o ură neîmpăcată împotriva orânduirii bazate pe oprimare şi exploatare, împotriva relaţiilor inumane care striveau şi deformau personalitatea omului. Forţa artistică uriaşă a talentului său, în ciuda fundamentului ideologic viciat de filosofia mistică a resemnării şi în consecinţă a împăcării între clase, şi­a găsit realizarea în zugrăvirea realistă a vieţii „oamenilor sărmani”. O găsim nu numai în operele de la începutul activităţii literare, dar şi în romanele cu răsunet mondial ca: „Umiliţi şi obidiţi”, „însemnări din casa morţii”, „Crimă şi pedeapsă”, „Fraţii K, aramazov”. Tocmai această latură realistă, demascatoare a operei sale vine în contradicţie cu soluţiile pesimiste la care ajunge Dostoievski, contradicţii care trebuiesc căutate în împrejurările vieţii personale a scriitorului, strâns legate de condiţiile istorico­so­ciale şi de complexitatea structurii sate psihice. Născut la Moscova, în 1821, în familia unui agent sanitar­raznocineţ, Dostoievski’a cunoscut din frageda copilărie existenţa apăsată de nevoi materiale şi umiliri morale caracteristică lumii celor oropsiţi, „oamenilor sărmani”. El se consacră de timpuriu literaturii, socotind anii de studiu cu disciplina cazonă de la Şcoala centrală de mine din Petersburg drept lân­cezire „într­o atmosferă de îngheţ polar unde nu pătrunde nici măcar o singură rază de soare”. Îşi face intrarea în literatură cu romanul „Oameni sărmani” (184546) afirmându­se ca un demn continuator al umanismului gogolian. Această carte a uimit opinia publică din acea vreme prin profunda ei umanitate, prin zugrăvirea veridic­realistâ a situaţiilor, prin subtila analiză psihologică. Tendinţa critică demascatoare a romanului „Oameni sărmani” a atras atenţia criticii progresiste. In cuvinte entuziaste, Bielinski a apreciat valoarea acestei opere, prezicându­i autorului un drum literar glorios. Totodată, marele critic demo­crat­revoluţionar a semnalat laturile slabe ale concepţiei lui Dostoievski din nuvela „Omul dedublat” („Dvoinik”), apărută în aceeaşi perioadă cu „Oameni sărmani”, subliniind tendinţa psihologistă de nuanţă antisocială, care va ‘lua dealtfel proporţii dominante în creaţia dostoievskiană de mai târziu. În această epocă a „veacului crâncen”, când cumplita reacţiune a lui Nicolae I încerca să înăbuşe orice manifestare a gândirii libere, Dostoievski se aruncă în viitoarea luptei de idei, căutând în teoriile socialismului utopic răspuns la frământările ideologice legate de problema viitoarei dezvoltări a Rusiei. El citeşte cu nesaţ lucrările lui Fourier, Saint­Simon, Pierre Le­roux, George Sand. Ca adept al teoriei fourieriste, el aderă la cercul lui Petraşevski unde, în cadrul discuţiilor literare şi filosofice, declamă cu pasiune versurile protestatare ale poeţilor decembrişti şi ale lui Puşkin şi citeşte celebra „Scrisoare a lui Bielinski către Gogol”. În anul 1849 are loc o cotitură cu urmări hotărî­loare pentru orientarea ulterioară a concepţiei de viaţă a scriitorului. Membru cercului Petraşevski, în număr de 29, printre care şi autorul romanului „Oameni sărmani”, sunt arestaţi sub învinuirea de a fi urmărit „răsturnarea ordinei de stat existente”. Sentinţa de condamnare la moarte a fost comutată, chiar în momentul execuţiei, în muncă silnică. Anii petrecuţi la ocnă în Omsk (1849­l854), urmaţi de serviciul militar disciplinar într­un batalion din Siberia au lăsat o amprentă puternică în psihologia scriitorului, zdruncinându­i echilibrul sufletesc şi încrederea în posibilitatea transformării realităţii sociale, în crearea unei vieţi mai bune pentru cei mulţi şi oropsiţi. Înveninat de ocnă şi de „ostăşie”, el îşi reneagă pasiunea tinerească pentru ideile socialismului utopic şi o vreme se află la răspânlie ideologică. După ce „casa morţii” din ocna siberiana îl rupsese de viaţa socială, nimerind în viitoarea evenimentelor din preajma reformei de la 1861, în lupta politică şi ideologică ce se ascuţea din ce în ce mai mult, Dostoievski cade sub influenţa unor prieteni slavofili de la redacţia revistei, Moskviteanin” şi se situează pe poziţii antirevoluţionare. Fără să întrezărească vreo posibilitate de luptă activă, el face o încercare chinuitoare de a justifica temeliile ordinei de stat existente. Opunând ideologiei înaintate a democraţilor­revoluţionari – filosofia suferinţei, Dostoievski propovăduieşte izbăvirea morală pe calea smereniei, a supunerii şi po­căinţii. Totuşi în operele scrise imediat după întoarcerea din Siberia (1859) protestul faţă de regimul burghe­zo­moşieresc, dezvăluirea aspectelor monstruoase ale vieţii sociale contemporane lui, demascarea liberalismului şi marea compasiune pentru suferinţele celor „umiliţi şi obidiţi” domină tendinţele de interpretare mistică a fenomenelor din realitatea obiectivă. „însemnări din casa morţii”, romanul „Umiliţi şi obidiţi”, „Satul Stepancikovo”, „Visul unchiului” (1861­1862), au în mare măsură rezonanţe, comune cu operele care au marcat începutul pozitiv în creaţia lui Dostoievski („Oameni sărmani”. Netocika Nezvanova”, „O inimă slabă” şi altele). Ele sunt un ţel de variaţii pe tema „omului mic” strivit de contradicţiile capitalismului ascendent, care­l sflştau dealtfel şi pe autorul însuşi. Acestei perioade îi corespunde activitatea ca redactor la revistele cu profil reacţionar „Epoha” şi „Vremea” pe care le editează împreună cu fratele său. Urmează apoi marile romane: „Crimă şi pedeapsă”, (1866), „Idiotul” (scris în 1868 în timpul şederii în străinătate), „Fraţii Karamazov” (1879­80). Concepţia pe de­a­ntregul vicioasă, antiprogresistă, care stă la baza lucrărilor: „Posedaţii” (187l­72), „Adolescentul” (1879), „însemnări din ilegalitate” şi „Jurnalul unui scriitor”, pe care­l scrie până la sfâr­şitul vieţii (1881), coincide cu activitatea de redactor începând (din 1871) la revista reacţiunii oficiale „Grajdanin” („Cetăţeanul”), când stabileşte legături strânse cu faimosul ober­procuror al sinodului, obscurantistul Pobedonosţev. download pdf...

Feodor Mihailovici Dostoievski NOPŢI ALBE Din amintirile unui visător A fost cumva al sorţii har, Megieş al inimii gingaşe Să­ţi fie el o clipă doar? I. Turgheniev ÎNTÂIA NOAPTE. Era o noapte minunată, o noapte cum numai în tinereţe pot fi nopţile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind­o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putinţă oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe şi oameni posomorâţi ori cu toane? E foarte tinerească, desigur şi această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să­ţi însenineze cât mai des sufletul! Alunecând însă cu gândul la feluriţi oameni îmbufnaţi şi cu toane, mi­am amintit şi de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimţite stăpânire pe mine, chiar din zori. Încercam senzaţia penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit şi uitat de toţi. Oricine este în drept, fireşte, să mă întrebe: dar cine erau aceşti „toţi”? De vreme ce, în cei opt ani de când locuiesc aici, la Petersburg, n­am reuşit să leg aproape nici o cunoştinţă. Şi ce rost ar avea, la ce mi­ar folosi de fapt asemenea cunoştinţe, când, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul! De aceea am şi avut impresia că mă părăsesc toţi, când oraşul întreg s­a ridicat deodată cu tot calabalâcul, pornind într­un exod grăbit spre localităţile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Îngrozit la gândul că rămân singur, am hoinărit trei zile la rând pe străzi, pradă unei tristeţi copleşitoare şi fără a izbuti să­mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam de­a lungul cheiului – nu mai întâlneam acum nici un chip cunoscut, niciunul din oamenii aceia cu care mă obişnuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani de­a rândul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoşteam… Îi cunoşteam de aproape, căci le studiasem atât de bine chipurile, încât am ajuns să le admir când sunt voioase şi mă simt tare abătut când le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrânel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nu­l întâlnesc, la aceeaşi oră, pe Fontanka. Are o înfăţişare atât de gravă şi e atât de cufundat în gânduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mâna stângă, iar în dreapta ţine un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar şi el m­a observat şi manifestă faţă de mine o simpatie sinceră. Sunt convins că, dacă s­ar întâmpla să nu fiu la ora obişnuită şi pe locul ştiut de pe Fontanka, l­ar cuprinde ipohondria. Iată de ce câteodată aproape că ne şi salutăm, mai ales când amândoi suntem în bună dispoziţie. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rând, întâlnindu­ne a treia zi, printr­o pornire spontană, duserăm involuntar mâinile la pălărie; ne oprirăm totuşi la timp, stăpânindu­ne gestul şi trecurăm cu simpatie unul pe lângă celălalt. La fel de bine îmi sunt cunoscute şi casele. Când trec pe stradă, fiecare parcă m­ar întâmpina cu aerul că vrea să­mi iasă în cale, mă priveşte cu toate ferestrele şi doar că nu­mi spune: „Bună ziua! Cum vă mai simţiţi? Cât despre mine, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine sănătoasă, iar pe la începutul lunii am să mai capăt un etaj”; sau: „Cum o duceţi cu sănătatea? Eu de mâine intru în reparaţie”; sau: „Eram cât pe aci să pier în flăcări şi de­ai şti ce spaimă am tras” etc. Printre ele – vorbesc de case – am şi prietene mai apropiate: una are de gând să urmeze un tratament în vara aceasta la un arhitect. Voi trece neapărat în fiecare zi pe acolo, ca nu cumva – ferească sfântul! — S­o dea gata cu tratamentul lui. Sau, n­am să uit niciodată întâmplarea cu o căsuţă foarte drăguţă, de culoare roz­pal. Era o căsuţă de zid, zveltă şi cochetă şi mă privea cu atâta prietenie, iar la vecinele ei grosolane şi greoaie se uita atât de semeaţă, încât inima­mi tresaltă de bucurie ori de câte ori mi se întâmpla să trec pe lângă ea. Dar săptămâna trecută, având drum pe acea stradă şi aruncându­mi privirea spre prietena mea, o auzii căinându­se amarnic: „Priveşte, mă vopsesc în galben!” Mizerabilii! Barbarii! Nu­i cruţaseră nici coloanele, nici cornişele. Prietena mea se îngălbenise ca un canar. De supărare, simţii în gură gust de fiere şi nici până acum nu mi­am găsit puteri destule ca să mai dau ochi cu sărmana mea prietenă, pe care o sluţiseră în chipul cel mai stupid zugrăvind­o în Culoarea Imperiului ceresc. Aşadar, cititorule, cred că înţelegi cam în cel fel cunosc eu tot oraşul Petersburg. Spuneam mai adineauri că trei zile la rând m­a chinuit acea stranie nelinişte, până când să­mi dau seama de pricinile ei. Hai să zicem pe stradă naveam cum să mă simt bine – (lipseşte unul, nu mai apare altul, unde o fi cutare?) – dar nici acasă nu mă simţeam în apele mele. Două seri m­am perpelit ca pe jăratec, să aflu ce nu­mi vine la socoteală în ungherul meu? De ce acum mă simt atât de stingher acolo? Şi cu o privire nedumerită cercetam pereţii verzui, afumaţi, tavanul acoperit de păienjenişul pe care Matriona îl ocrotea cu deosebit succes, întregul mobilier, fiecare scaun în parte, dacă nu cumva aici e buba? (Căci la mine în casă, chiar dacă un singur scaun nu stă pe locul unde­l ştiam ieri, îmi pierd îndată tot echilibrul sufletesc şi nu mai sunt în stare să­mi aflu locul.) Încercai să mă uit îndelung şi fix în lumina ferestrei – zadarnic… Nu­mi era câtuşi de puţin mai uşor! La un moment dat, am chemato pe Matriona şi am dojenit­o părinteşte pentru păienjeniş şi pentru lipsa de curăţenie din casă, dar femeia m­a privit foarte nedumerită şi a plecat fără să spună un cuvânt, iar pânzele de păianjen au rămas până azi în acelaşi loc. În sfârşit, de abia în dimineaţa aceasta am izbutit să­mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Asta­i, va să zică! Pur şi simplu ei toţi fug de mine; din cauza mea, deci, o şterg din oraş, se cărăbănesc la vile. Iertaţi­mi expresia aceasta vulgară, dar acum, drept să spun, chiar că nu­mi arde de fineţuri stilistice… Nu­mi arde de loc, pentru că e cert că tot ce există în Petersburg fie că a plecat, fie că o să plece cât de curând în vilegiatură; pentru că în oricare domn onorabil, cu înfăţişarea gravă, ce tocmeşte un birjar, sunt dispus să văd îndată un venerabil cap de familie, care, după obişnuitele­i îndeletniciri de serviciu, se grăbeşte, fără să­şi ia bagaje cu el, să ajungă în sânul familiei sale instalată în vreo vilă; pentru că orice trecător părea acum să aibă o înfăţişare cu totul aparte, vrând parcă să spună fiecărui nou întâlnit: „Noi, domnilor, nu suntem aici decât aşa, în trecere, iar cel mult peste două ore suntem plecaţi în vilegiatură”. De se­ntâmplă să se deschidă o fereastră în geamul căreia mai întâi ciocăniseră nişte degeţele subţiri şi albe ca neaua şi să apară căpşorul unei fetiţe drăgălaşe, care strigă după vânzătorul de ghivece cu flori – nu­mi închipui altceva decât că florile nu se cumpără numai aşa, ca o încântare de primăvară sau pentru primenirea aerului unui apartament sufocant de oraş, ci pentru că, peste foarte puţin timp, cu toţii se vor muta la vilă, ducând cu ei acolo şi florile. Mai mult decât atât, în statornica mea năzuinţă de a descoperi mereu noi particularităţi şi indicii de un anumit gen, obţinusem atâtea succese remarcabile, încât constatai cu satisfacţie că ajunsesem să ghicesc fără greş, numai după înfăţişarea pietonilor, în ce vilă locuieşte fiecare. Locuitorii ostroavelor Kamennăi şi Aptekarski, sau cei de pe şoseaua Peterhof se deosebeau prin distincţia studiată a manierelor, prin eleganţa hainelor de vară şi prin luxoasele trăsuri cu care veneau în oraş. Cei din Pargolovo şi de mai departe „impuneau” de la prima vedere prin simţul măsurii şi prin seriozitate; vizitatorul ostrovului Krestovski sărea în ochi prin voioşia lui pe care nimic nu o putea tulbura. Şi, lucru curios, fie că mi se întâmpla să întâlnesc vreun convoi lung de căruţaşi, cu hăţurile în mâini, păşind agale pe lângă căruţele încărcate vârf cu calabalâc (mese, scaune, divane turceşti ori neturceşti şi felurite lucruri gospodăreşti trântite claie peste grămadă), deasupra cărora trona – uneori chiar în vârful grămezii de boarfe – câte o bucătăreasă sfrijită, păzitoare zeloasă a avutului boieresc; fie că urmăream îndelung cu privirea luntrile greu încărcate cu tot felul de obiecte casnice, lunecând agale pe Neva sau pe Fontanka, până către pârâul Ciornaia sau către ostroave – în imaginaţia mea, căruţele şi luntrile se înzeceau, se însuteau şi mi se părea de fiecare dată că totul s­a urnit din loc şi a pornit la drum, mi se părea că totul începe să se mute, în caravane întregi, pe la vile; că Petersburgul e ameninţat să ajungă un imens pustiu, aşa încât, până la urmă, mi se făcea tare ruşine, mă simţeam jignit personal şi începea să mă roadă tristeţea, pentru că numai eu nu aveam unde şi de ce să plec în vilegiatură. Aş fi fost gata să mă urc în oricare din aceste căruţe şi să însoţesc bucuros orice domn cu înfăţişare respectabilă, care ar fi tocmit o birjă; dar nimeni, absolut nimeni nu mă invita; ca şi cum m­ar fi uitat cu toţii, ca şi cum aş fi fost într­adevăr un străin pentru ei! Am rătăcit astfel mult, până când – potrivit obiceiului meu – am izbutit să uit cu desăvârşire unde mă aflu şi m­am pomenit la marginea oraşului. Recăpătându­mi deodată buna dispoziţie, am trecut dincolo de barieră şi am apucat pe drumul dintre lanuri şi fâneţe, simţind cum dispare oboseala din mădularele­mi ostenite, cum înviorarea îmi umple fiinţa întreagă şi cum o povară apăsătoare mi se ridică de pe suflet. Toţi trecătorii mă priveau cu simpatie şi doar că nu mă salutau; toţi păreau cuprinşi de o rară mulţumire şi toţi, până la unul, fumau ţigări de foi. Eu însumi mă simţeam copleşit de un inexplicabil sentiment de beatitudine, ceea ce nu mi se mai întâmplase niciodată. Ca şi când m­aş fi pomenit deodată undeva în Italia – atât de puternic năvălea în sufletul meu natura, uimindu­mă, împrospătând forţele inimii mele de orăşean aproape bolnav, de om aproape sufocat între zidurile oraşului. O dată cu sosirea primăverii, natura Petersburgului devine nespus de înduioşătoare; cerul îşi deschide belşugurile de puteri şi râvne, iar de jur împrejur totul dă în verde şi se împodobeşte cu fermecătoare smalţuri de flori… Fără să vreau, natura îmi poartă atunci gândul, nu ştiu cum, la câte o fată ofilită, plăpândă, dintre cele la care şi tu, cititorule, priveşti uneori cu milă, alteori cu un fel de dragoste şi compătimire, sau pur şi simplu nici nu o iei în seamă, dar care se întâmpla pentru câte o clipă, deodată, ca într­o taină, să se facă nespus de frumoasă, încât tu însuţi rămâi mut de încântare şi, fără să vrei, te întrebi: ce putere a ştiut stârni atâta strălucire în aceşti ochi trişti şi îngânduraţi? Ce mister a putut aprinde bujorii aceştia în obrajii palizi şi slăbiţi? Cine a putut să însufleţească gingaşele trăsături ale chipului ei cu atâta pasiune? De ce tresaltă aşa de tulburător acest piept? Ce anume şi­a revărsat puterea, viaţa şi frumuseţea pe chipul sărmanei fete, silindu­l să strălucească cu un zâmbet atât de luminos, să se învioreze de atâta voie bună, de scânteietoare seninătate? Dacă vei privi împrejur, ca şi când ai căuta pe cineva, vei înţelege… Dar clipa a trecut şi e posibil ca mâine chiar să întâlneşti din nou aceeaşi privire cunoscută, adâncită în reverii şi absentă ca şi mai înainte, aceeaşi faţă palidă, aceleaşi mişcări docile şi timide, poate chiar regretul sau până şi urmele mâhnirii şi ale unei ucigătoare tristeţi pentru rătăcirea de o clipă… Şi câtă părere de rău în sufletul tău, că s­a stins atât de repede şi fără de speranţă frumuseţea efemeră, atât de amăgitoare, dezvăluită atât de zadarnic şi de fulgerător, irosindu­se apoi sub privirea ta uimită, încât nici s­o îndrăgeşti cu adevărat nu ai avut timp… Şi totuşi, noaptea care a urmat a fost pentru mine mai bună decât ziua! Iată cum s­a întâmplat. M­am înapoiat în oraş foarte târziu şi poate că trecuse de ora zece când mă apropiasem de casă. Trebuia să trec pe cheiul canalului, unde la ora aceea nu întâlneşti de obicei ţipenie de om. Ce­i drept, locuiesc în partea cea mai periferică a oraşului. Mergeam cântând, pentru că atunci când sunt fericit, numaidecât încep a fredona câte ceva, aşa, pentru mine, ca oricare om fără prieteni şi fără cunoscuţi apropiaţi, care în momentele lui de bucurie n­are cui să­şi deschidă sufletul şi de aceea cântă. Deodată însă o întâmplare cu totul neaşteptată m­a scos din făgaşul obişnuit. Rezemată de balustrada cheiului, sta undeva mai la o parte o femeie; se sprijinea de grilaj şi ar fi părut că priveşte foarte atentă spre apa tulbure a canalului. Purta o pălărioară galbenă nostimă şi o pelerină cochetă. „E o fată, nu o femeie, mi­am zis şi trebuie să fie negreşit brunetă.” Pasămite, nu­mi auzise paşii, fiindcă nu s­a clintit când am trecut pe lângă ea, cu răsuflarea oprită şi inima bătând să­mi spargă pieptul. „Ciudat! M­am gândit apoi. Desigur că e absorbită de cine ştie ce complicaţie sufletească” şi deodată m­am oprit ca înlemnit. Mi s­a părut că aud un suspin înăbuşit. Da! Nu mă înşelam: fata plângea, plângea din ce în ce mai tare, până când izbucni în sughiţuri. Dumnezeule! Am simţit cum mi se strânge inima de durere. Şi oricâtă sfiiciune am faţă de femei, în momentul acela am uitat de toate. M­am întors şi am pornit spre ea, gata să­i strig: „Doamnă”, dar aducându­mi aminte că în toate romanele ruseşti care zugrăvesc aşa­zisa „înaltă societate” banalitatea aceasta e nelipsită, m­am oprit. Singurul lucru, de altfel, care m­a făcut să n­o rostesc. Dar în timp ce căutam un alt cuvânt, mai potrivit, fata îşi înfrânse durerea, mă privi şi, recăpătându­şi stăpânirea de sine, se strecură pe lângă mine cu ochii în pământ, de­a lungul cheiului. M-­am luat numaidecât după ea, însă fata, dându­-şi seama de asta, părăsi cheiul, traversă strada şi trecu pe trotuar. Nu m­-am încumetat să traversez şi eu. Îmi bătea inima în piept ca la o păsărică prinsă în laţ. O împrejurare îmi veni atunci în ajutor. pentru continuare descarcati de mai jos.......