Feodor Mihailovici Dostoievski

Feodor Mihailovici Dostoievski Fraţii Karamazov   Vol. 2 PARTEA A TREIA. I – DUHUL PUTREZICIUNII. Trupul părintelui ieromonah Zosima, răposat întru Domnul, fu – aşa cum am spus – pregătit pentru îngropăciune după rânduiala mănăstirească. Precum se ştie, nici schimnicii, nici călugării nu sunt spălaţi după moarte. „Când un monah se săvârşeşte întru Domnul – stă scris în evhologhion – monahul care e anume rânduit pentru aceasta îi şterge trupul cu un burete înmuiat în apă încropită, făcând mai întâi cu buretele cruce pe fruntea mortului, pe piept, pe mâinile, picioarele şi pe genunchii lui, atâta tot.” Datina cuvenită o împlini părintele Paisie cu mâna lui. Şi după ce şterse trupul cu apă încropită, îl îmbrăcă în straie monahale şi­l înfăşură în rasa călugărească; drept care – iarăşi după cum spune tipicul – despică puţin rasa, ca trupul sa fie învăscut în cruce. Pe cap îi puse apoi camilafca împodobită cu o cruce în opt colţuri. Camilafca lăsând­o descoperită, iar faţa i­o acoperi cu învelitoarea cea neagră a potirului. În sfârşit, îi împreună mâinile peste icoana Mântuitorului. Dimineaţa, astfel dichisit, bătrânul fu aşezat în sicriu (care de mult fusese pregătit), urmând să rămână toată ziua în chilie (adică în odaia cea mare, unde îşi primea de obicei oaspeţii, fie călugări, fie mireni). Deoarece răposatul era ieroshimonah, rânduiala cerea ca la căpătâiul lui să citească pe rând ieromonahii şi ierodiaconii de la mânăstire şi nu psaltirea, ci stâlpii. Priveghiul fu început îndată după molitva de părintele Iosif; părintele Paisie, care îşi mărturisise dorinţa de a citi la căpătâiul mortului toată ziua şi peste noapte, era foarte prins deocamdată cu tot felul de treburi şi în acelaşi timp îngrijorat, ca şi părintele stareţ: cu cât trecea timpul, printre călugării de la schit şi în mulţimea mirenilor ce soseau mereu, cu grămada, dinspre arhondaricul mânăstirii şi de la oraş, se manifesta din ce în ce mai vădit o stare de spirit cât se poate de curioasă, o agitaţie neobişnuită, aşa zice chiar „necuviincioasă”, o aşteptare înfrigurată. Şi egumenul şi p rintele Paisie se străduiau pe cât le stătea în putinţă să potolească lumea care, cu toată osteneala lor, se frământa parcă şi mai avan. Când se luminase de ziuă şi dinspre oraş – ca şi cum abia ar fi aşteptat să închidă ochii preacuviosul – începuseră să curgă credincioşii veniţi cu fel de fel de bolnavi, mai cu seamă copii, pasămite în nădejdea că trupul neînsufleţit va dobândi fără zăbavă harul de a tămădui beteşugurile, har ce, după credinţa lor, avea să iasă îndată în vileag. Abia atunci ne­am putut da seama cât de adânc se înrădăcinase în mulţime convingerea că răposatul stareţ era încă din timpul vieţii, cu drept cuvânt şi fără tăgadă, un sfânt dintre cei mai luminaţi. Şi nu s­ar fi putut spune că printre vizitatorii care se îmbulzeau în incinta mânăstirii erau numai oameni din popor. În ochii părintelui Paisie această nemăsurată speranţă, mărturisită de dreptcredincioşi cu atâta grabă şi atât de făţiş, nu era decât o diavolească ispită; el bănuise de mult că aşa o să se întâmple, în nici un caz însă nu s­ar fi aşteptat ca lucrurile să ia o asemenea amploare. Dând ochii cu unul sau altul dintre călugării mai neliniştiţi, cuviosul căuta să­l lumineze: „Nu­i şade bine, fiule, unui monah să se pripească nădăjduind fără de socoteală într­o arătare peste fire, aşa ceva nu poate fi iertat decât unui mirean”. Cucernicii însă îl ascultau şi nu prea, ceea ce sporea îngrijorarea părintelui Paisie, cu toate că el însuşi (dacă ar fi să ne amintim cum s­au desfăşurat lucrurile), deşi indignat de înfrigurarea mulţimii, osândind­o ca pe o necumpătată deşertăciune, în adâncul sufletului său nutrea într­ascuns aceleaşi speranţe şi era tot atât de nerăbdător, fapt pe care nu se putea să nu­l recunoască în sinea lui. Simţea mai ales o strângere de inimă când îi ieşeau în cale anumite chipuri care, datorită unei tainice presimţiri, îi trezeau supărătoare bănuieli. Aşa, bunăoară, în mulţimea ce se îmbulzea în chilie îi observă cu o înfiorare de scârbă (fapt pentru care îşi aduse singur mustrări) pe Rakitin şi pe călugărul din îndepărtatul schit din Obdorsk, care tot nu se îndurase să părăsească mânăstirea. Nu ştia nici el de ce, dar prezenţa lor îi bătu numaidecât la ochi, cu toate că şi vederea altora ar fi putut tot atât de bine să­l pună pe gânduri. Călugărul din Obdorsk mai ales nu­şi găsea locul o clipă; ori încotro te­ai fi dus, dădeai peste el: ba descosându­i în fel şi chip pe unii, ba trăgând cu urechea la vorbele schimbate de alţii, ba şuşotind misterios cu câte cineva. Îi citeai pe faţă nerăbdarea, părea chiar supărat că speranţele lui întârziau să se adeverească. Cât despre Rakitin, acesta, cum avea să reiasă mai târziu, sosise dis­de­dimineaţă la mănăstire, trimis anume acolo de doamna Hohlakova. Femeie de treabă altminteri, dar slabă de înger, doamna Hohlakova, neavând îngăduinţa să pătrundă în schit, din clipa când aflase vestea, stătea ca pe ghimpi, mistuită de o curiozitate atât de aprigă, încât nu ştiuse cum să facă să­l expedieze mai curând la faţa locului, dându­i în grijă să nu scape nimic din vedere şi să­i raporteze în scris, cam din jumătate în jumătate de oră, tot ce se va întâmpla. Avea o părere bună despre Rakitin, care în ochii săi era cel mai credincios şi mai cucernic dintre toţi tinerii din cercul ei – atât de bine se pricepea Rakitin să intre pe sub pielea unuia sau altuia, luând înfăţişarea pe care acela ar fi dorit s­o aibă, bineînţeles atunci când era convins c­o să tragă vreun folos. Era o zi senin , scăldată în soare; credincioşii se preumblau grupuri­grupuri printre mormintele ce se înşirau unul lângă altul în preajma bisericii, sau stăteau risipite ici şi colo prin curtea schitului. Dând ocol schitului, părintele Paisie îşi aduse aminte deodată că nu­l mai văzuse pe Alioşa din timpul nopţii. Tocmai în momentul când se gândea la el, îl zări întrun colţ mai ferit al schitului, lângă uluci, stând pe piatra de mormânt a unui călugăr de mult răposat, vestit prin sfinţenia vieţii sale. Tânărul şedea întors cu spatele spre schit şi cu faţa către uluci, ca şi cum s­ar fi ascuns după cruce. Apropiindu­se de el, monahul băgă de seamă că Alioşa îşi ţinea faţa îngropată în palme şi plângea amarnic, zguduit de suspine înăbuşite. Rămase deci câteva clipe locului, uitându­se la el în tăcere. — Linişteşte­te, fiule, linişteşte­te, dragă prietene, rosti el în cele din urmă, cu un tremur în glas. Ce faci? Se cade, oare, să plângi când ar trebui să te bucuri? Au nu ştii tu că aceasta este cea mai slăvită zi a lui? Gândeşte­te numai unde se află în clipa asta! Alioşa îşi descoperi obrazul buhăit de plâns, ca al unui copil mic, şi­i aruncă o privire, apoi, fără să scoată o vorbă, se întoarse şi­şi îngropa iarăşi faţa în palme. — Poate că ai dreptate, adăugă îngândurat părintele Paisie. Plângi, fiule. Lacrimile astea Hristos ţi le­a trimis. Şi se depărta cugetând cu duioşie: „Lacrimile tale întristate îţi vor aduce pacea sufletească şi­ţi vor însenina inima ta cea bună”. Se grăbise de altfel să plece de acolo, de teamă să nu­l podidească şi pe el plânsul în faţa suspinelor lui Alioşa. Timpul trecea şi molitvele se ţineau lanţ. Părintele Paisie se duse de luă locul părintelui Iosif la căpătâiul mortului, pentru a citi mai departe din Evanghelie. După­amiază însă, cu puţin înainte de ora trei, se petrecu acel lucru ciudat despre care am pomenit la sfârşitul precedentei cărţi, un lucru la care în nici un caz nu ne­am aşteptat şi care contrazicea atât de categoric toate speranţele făurite între timp, încât, precum am mai spus, până în ziua de azi, atât la noi în oraş, cât şi în împrejurimi, acest eveniment este comentat cu aceeaşi însufleţire şi cu o risipă de amănunte. În ce mă priveşte, va mărturisesc că mă simt aproape îngreţoşat de câte ori trebuie să vorbesc despre această întâmplare cu totul nesemnificativă şi care în ochii mei nu este decât un prilej de ispită – în fond, e un lucru foarte firesc şi fără nici un fel de importanţă – şi vă rog să mă credeţi că aş fi căutat so trec sub tăcere în cele ce urmează dacă n­ar fi avut o influenţă hotărâtoare şi foarte clară asupra lui Alioşa, principalul – deşi abia de aici înainte – erou al povestirii mele, provocându­i o adevărată criză de conştiinţă şi aducând o transformare radicală în sufletul lui, o criză care, ce­i drept, i­a zguduit cugetul, dar în acelaşi timp i­a oţelit caracterul, dându­i un ţel precis în viaţă.  Dar să ne întoarcem la istorisirea noastră. În zorii zilei, înainte chiar de a se fi luminat afară, cum am spus, rămăşiţele pământeşti ale stareţului fuseseră aşezate în sicriu şi depuse în prima încăpere, unde îşi primea el de obicei oaspeţii; în momentul acela cineva întrebase dacă trebuie sau nu să deschidă ferestrele. Pusă în treacăt şi mai mult într­o doară, întrebarea trecuse aproape neobservată, fără să primească vreun r spuns. Cel mult dacă vreunii dintre cei   de faţă se vor fi gândit cum poate fi cineva atât de absurd (dacă nu chiar ridicol), încât să­i treacă prin minte că trupul părintelui Zosima ar putea să intre în putrefacţie, viciind aerul! Merită într­adevăr să­i plângi de milă că­i atât de zevzec şi lipsit de credinţă când sumedenie de oameni aşteaptă să se întâmple tocmai pe dos. Îndată după miezul zilei însă se petrecu un lucru pe care la început cei care se foiau pe uşa chiliei îl observară pe tăcute, cu vădită teamă de a­şi mărturisi cu glas tare bănuiala ce abia se înfiripase în cugetul lor. Către orele trei după­amiază lucrul acesta deveni atât de evident, încât nu mai putea să încapă nici o îndoială şi într­o clipă ştirea trecu din gură în gură printre credincioşii care împânzeau schitul, iar de acolo se răspândi în mănăstire, spre consternarea tuturor, ca până la sfârşit, în foarte scurt timp, să ajungă în oraş, făcând mare vâlvă nu numai în rândurile dreptcredincioşilor, dar şi printre necredincioşi. Aceştia din urmă nu­şi ascundeau satisfacţia, dar mai încântaţi decât ei se arătau unii credincioşi, adeverind cuvintele rostite cândva de răposatul stareţ: „Mult se mai bucură muritorii de ruşinea omului neprihănit care­a căzut în păcat!” Încetul cu încetul, dar tot mai insinuant cu cât trecea timpul, o miasmă, ca de stârv, începu să se răspândească din sicriu. Şi duhoarea aceasta se accentua din ce în ce, pentru ca pe la orele trei sa strice tot aerul din încăpere. De ani de zile nu se pomenise, ba nici chiar de când luase fiinţă mănăstirea, nu se ştia să se fi iscat vreodată asemenea zarvă deşănţată – în alte împrejurări nici nu i­ar fi putut trece prin minte cuiva că sar putea petrece una ca asta – cum se stârni de astă dată în chip atât de năprasnic în rândurile călugărilor, făcându­i pe cei mai mulţi dintre ei să cadă în ispită. Amintindu­şi mai apoi, după ani şi ani, de atâtea şi atâtea întâmplări din ziua aceea, unii călugări mai cu scaun la cap încă se mai minunau în sinea lor, gândindu­se cu groază cât de departe ajunseseră atunci lucrurile. Atâţia alţii dintre ei, doar, oameni cucernici şi cu frica lui Dumnezeu, monahi smeriţi în sufletul lor, care duseseră o viaţă sfântă şi fără prihană, răposaseră întru Domnul şi trupurile lor neînsufleţite răspândiseră tot aşa, de la o vreme, un miros greu, de putreziciune, ca orice mort. Şi totuşi nimeni nu se tulburase din pricina asta, nici nu se lăsase dus în ispită. Bineînţeles şi la noi la schit fuseseră unii călugări a căror amintire se păstrase încă vie în mănăstire după ani şi ani, deoarece rămăşiţele lor pământeşti, după câte se spunea, rămăseseră nevătămate, fără a putrezi. Faptul acesta îi zguduise pe fraţii lor întru Domnul, lăsând o urmă neştearsă în sufletul lor, ca o nepătrunsă taină şi o minune în fata căreia trebuie să te închini; mai mult chiar, monahii îl priveau ca pe o făgăduinţă că atunci când prin vrerea lui Dumnezeu le va sosi ceasul, mormintele lor vor fi aşijderea încununate cu slavă. Aşa, bunăoară, era deseori pomenit bătrânul monah Iov, care închisese ochii la vârsta de o sută cinci ani, după ce trăise ca un schimnic adevărat, vestit prin faptul că toată viaţa postise, păzind în acelaşi timp cu străşnicie legământul tăcerii. Pustnicul se prăpădise de mult, în primul deceniu al secolului al optsprezecelea şi mormântul său era arătat cu multă veneraţie credincioşilor care intrau pentru întâia oară în mânăstire, pomenindu­li­se în cuvinte învăluite despre marile speranţe legate de el. (Acolo îl găsise părintele Paisie în dimineaţa aceea pe Alioşa). În afară de bătrânul călugăr răposat de un car de vreme, se mai vorbea despre încă un mare ieromonah, acesta mort mai de curând, ca să zicem aşa, stareţul Varsonofi, al cărui urmaş întru har fusese părintele Zosima şi pe care, cât trăise, toată lumea ce venea pe la mănăstire îl socotea sărac cu duhul. Se zice că amândoi zăceau în raclele lor la fel de întregi pe cât erau în viaţă, că atunci când fuseseră îngropaţi nimic nu arăta că trupurile lor începuseră să se descompună, iar chipurile lor, după moarte, parcă se luminaseră. Ba erau unii care se jurau că aerul din preajmă era îmbălsămat. Oricât de puternice ar fi fost însă aceste amintiri, ele nu izbuteau să explice îndeajuns toată agitaţia aceea deşănţată, stupidă şi duşmănoasă pe care o prilejuise sicriul stareţului Zosima. În ce mă priveşte, cred că e vorba de o serie întreagă de cauze diferite, care au coincis, determinând într­un fel ori altul acest incident atât de penibil. În primul rând trebuie să ţinem seama de ostilitatea profundă de care era înconjurată stăreţia, privită ca o inovaţie primejdioasă, ostilitate nemărturisită ce stăruia în mănăstire, mocnind în sufletele multora dintre călugări. Apoi cu siguranţă că un rol tot atât de important îl juca invidia celor din jur. Răposatul fusese socotit sfânt încă din timpul vieţii, încât aproape ca nu era îngăduit să te îndoieşti de harul lui. Şi nu atât prin minunile pe care le­ar fi săvârşit îşi câştigase atâtea simpatii, cât mai ales prin puterea iubirii sale, datorită căreia un mare număr de credincioşi, din toată inima devotaţi, făcuseră zid în jurul lui. Totuşi – sau, mai bine zis, tocmai de aceea – stareţul stârnise invidia multora, o invidie care cu timpul se preschimbase într­o ură înverşunată, mărturisită pe faţă sau tăinuită cu grijă şi avea destui duşmani nu numai în mănăstire, dar şi printre mireni. Aşa că, deşi nu făcuse niciodată şi nimănui nici cel mai mic rău, se găsea câte cineva să se întrebe: „De ce, oare, l­o fi crezând lumea sfânt?” Era de ajuns deci să se întrebe aşa tot mereu ba unul, ba altul, ca până la urmă să dospească în jurul lui un noian de ură neîmpăcată. Lata de ce, după cum spuneam, simţind duhoarea de putreziciune pe care începuseră să o răspândească rămăşiţele lui pământeşti şi încă atât de repede – căci nu trecuse nici o zi de când îşi dăduse sufletul – mulţi nu­şi mai încăpeau în piele de bucurie; în timp ce acei care­i rămăseseră credincioşi şi­l veneraseră toată viaţa se simţeau cât se poate de ofensaţi de acest incident, ca şi când ar fi fost vorba de o insultă personală. Şi acum să arătăm mai pe îndelete cum s­au petrecut lucrurile. Din momentul în care s­a observat că trupul intrase în descompunere, era destul să priveşti mutra călugărilor care intrau în chilie ca să­ţi dai seama pentru ce veniseră. Dacă intra câte cineva înăuntru, n­avea răbdare să stea mai mult de două­trei clipe şi făcea numaidecât calea întoarsă, ca să confirme zvonul celor ce aşteptau afară. Unii clătinau trist din cap, alţii nici măcar nu căutau să­şi ascundă bucuria ce scapără în privirile lor duşmănoase. Nimeni însă nu­i dojenea, nimeni nu încerca să ia apărarea răposatului, lucru cu atât mai curios cu cât adepţii acestuia erau în număr precumpănitor în mănăstire. Se vede că însăşi pronia cerească îngăduise de astă dată celor puţini să dobândească o vremelnică biruinţă asupra celor mulţi. În curând, începură să apară tot aşa, ca să iscodească şi vizitatorii mireni, în majoritate din pătura cultă. Oamenii simpli rar dacă se încumetau să intre în incinta mănăstirii, deşi la poarta schitului aştepta o gloată întreagă. După ora trei, afluenţa curioşilor spori în mod simţitor, pe măsură ce se răspândea printre mireni ştirea senzaţională. Unii, care poate nicidecum n­ar fi venit în ziua aceea sau cărora nici nu le era deloc aminte să vină, făcuseră special drumul până acolo şi printre ei se aflau destule persoane simandicoase din societatea oraşului. Totuşi, lumea se purta cuviincios încă, iar părintele Paisie, auster ca întotdeauna, citea mai departe, cu glas tare şi răspicat, stâlpii, ca şi cum n­ar fi observat nimic, deşi simţise de mult că se întâmplă ceva neobişnuit. Curând însă i­au ajuns şi lui la ureche unele cuvinte rostite la început în şoapta, apoi cu mai mult curaj şi mai desluşit. „Se vede că judecata lui Dumnezeu nu se potriveşte cu cea omenească”, auzi spunându­se la un moment dat părintele Paisie. Constatarea fusese făcută de un mirean, un funcţionar de la oraş, un bărbat între doua vârste, pe care toată lumea îl ştia drept om bisericos; exprimându­şi gândul însă, omul nostru se mulţumise doar să repete în gura mare ceea ce îşi şuşoteau la ureche unii călugări. De mult cuvintele acestea amare se desprinseseră de pe buzele lor; şi, ceea ce era şi mai dureros, rostindu­le, pe chipul acestor monahi se citea tot mai lămurit o satisfacţie răutăcioasă. Totuşi, curând lumea începu să piardă buna­cuviinţă, ba chiar sar fi zis că se simţea îndreptăţită să­şi schimbe purtarea. „Cum e cu putinţă una ca asta? Se minunau unii dintre monahi cu o ipocrită consternare. Firav cum era şi uscăţiv, o mână de om, numai piele şi oase, cum se poate să duhnească aşa?” „E semn de la Dumnezeu”, se grăbeau să adauge alţii şi părerea acestora găsi credit numaidecât, fiind acceptată fără discuţie. Căci, spuneau ei, deşi e foarte firesc ca trupul omenesc să răspândească la un moment dat un miros greu după moarte – aşa cum se întâmplă cu toţi păcătoşii trecuţi la odihna de veci – niciodată leşul unui om nu se împute atât de curând, ci mult mai încolo, după douăzeci şi patru de ore cel puţin, pe când în cazul de faţă mortul „se pripise peste fire” şi aici cu siguranţă nu poate fi decât mâna lui Dumnezeu, care­şi arătase astfel vrerea. Dumnezeu voise anume să trimită un semn neîndoielnic muritorilor. Judecata lor te punea pe gânduri şi nimeni navea nimic de zis. Bibliotecarul mănăstirii, blajinul părinte ieromonah Iosif, la care răposatul ţinea foarte mult, încercă să se împotrivească gurilor rele, argumentându­le că „nu toată lumea e de aceeaşi părere” şi că nici o dogmă a bisericii ortodoxe nu pretinde ca rămăşiţele pământeşti ale preacucernicilor să nu putrezească. „Aceasta, zicea el, nu este decât o închipuire deşartă, căci în multe ţări pravoslavnice, bunăoară pe muntele Athos, nimeni nu se sinchiseşte câtuşi de puţin când mortul începe să miroasă urât. Faptul că trupul celui adormit întru Domnul n­a fost atins de putreziciune nu poate fi o dovadă chiar atât de sigură că sufletul lui s­a mântuit şi s­a ridicat în slavă printre drepţi; asta se poate şti numai după felul cum arată oasele atunci când, peste ani de zile, vor fi dezgropate, după ce, fireşte, carnea se va fi prefăcut în ţarină. Dacă oasele aflate în mormânt sunt galbene ca ceara, e semn că Dumnezeu l­a proslăvit pe adormitul de veci, socotindu­l printre drepţi, iar dacă nu sunt galbene, ci negre, înseamnă că Ziditorul nu l­a învrednicit cu această slavă; aşa­i datina pe muntele Athos, loc sfânt, unde credinţa pravoslavnică s­a păstrat neştirbită, luminând prin curăţia ei fără prihană”, a rostit în încheiere părintele Iosif. Din păcate însă cuvintele smeritului monah nu reuşiră să înduplece pe nimeni, fiind, dimpotrivă, luate în răspăr. „Palavre cărturăreşti! Ce vă uitaţi în gura lui, e dintre aceia cu idei noi”, se împotriveau unii călugări. „Noi ne ţinem de credinţa veche, ce­ar fi să ne luăm după toate scornirile astea noi câte au ieşit acum pe lume?” adăugau alţii. „Ce, parcă noi n­avem atâţia sfinţi?! De când tot stau acolo sub papucul turcesc, se vede c­au uitat ce spune pravila noastră. Au smintit legile pravoslavnice, nici clopote nu mai au la biserică!” le ţineau isonul limbile ascuţite. Părintele Iosif se depărta mâhnit până în adâncul sufletului, cu atât mai mult cu cât simţea că vorbise fără prea multă convingere, ca şi cum nici el n­ar fi pus temei pe cuvintele sale. Era în mare cumpănă, deoarece îşi dădea seama că se pune la cale ceva foarte urât, că răzvrătirea ce mocnise până atunci în mânăstire scotea acum capul. Treptattreptat, urmându­i pilda, tăcură şi alte glasuri cumpătate. Nu ştiu cum se făcuse, că toţi cei care­l înconjuraseră cu dragoste pe părintele Zosima – şi care primiseră cu dragă inimă şi cu smerenie autoritatea stăreţiei – se pierduseră deodată cu firea, fără să­şi dea seama cum, aşa încât de se întâmpla să­şi încrucişeze paşii, abia mai cutezau să se uite cu sfială unul la altul. Adversarii acestei aşa­zise inovaţii, în schimb, înălţau cu trufie fruntea. „Răposatul stareţ Varsonofi nu numai că nu mirosea a hoit, dar îmbălsămase aerul cu mireasmă de flori, aminteau ei cu o mulţumire răutăcioasă; şi dacă Cel­de­Sus l­a învrednicit cu atâta slavă, să nu credeţi c­a făcut­o pentru stăreţia lui, ci pentru că a trăit toată viaţa ca un sfânt.” Cu timpul, se auziră şi alte cuvinte de hulă şi nimeni nu se mai sfia să­i scoată fel de fel de ponoase stareţului adormit întru Domnul. „Învăţătura lui era eretică; viaţa, zicea el, bunăoară, e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii şi a umilinţei”, îl judecau unii mai mărginiţi. „Se dăduse după moda nouă, nu voia să creadă că focul gheenei e foc adevărat”, întăreau alţii şi mai reduşi la minte. „Nu ţinea post, îi plăceau cofeturile, la ceai nu­i lipsea niciodată dulceaţa de vişine, că­l îndopa cu dulceaţă coconetul de la oraş. Se cade, oare, ca un schimnic să se desfete cu ceai?” îl acuzau invidioşii. „I se urcase la cap, îşi aminteau neînduplecaţi cei aprigi din fire; pasămite, se credea sfânt, toată lumea îi cădea la picioare şi el socotea că aşa se şi cuvine.” „Prea lua în deşert taina spovedaniei”, şuşoteau duşmanii neîmpăcaţi ai stăreţiei. Şi erau printre ei oameni bătrâni, neclintiţi în credinţa lor, care păzeau cu cea mai mare străşnicie postul şi legământul tăcerii; niciodată până atunci, cât trăise stareţul, nu li se auzise glasul şi acum iată că prinseseră grai, din păcate, căci vorbele lor lăsau urme adânci în cugetul călugărilor mai tineri, care încă nu ştiau prea bine ce să creadă. Bunăoară, oaspetele din Obdorsk, călugărul de la sfântul Silvestru, era numai urechi, mereu ofta din adânc şi tot dădea din cap. „Avea pesemne dreptate ieri părintele Ferapont”, chibzuia în sinea lui. Şi chiar în momentul acela se arătă la lumina zilei şi părintele Ferapont; ieşise din bârlogul lui parcă anume pentru a tulbura şi mai mult sufletele. Aşa cum spuneam mai înainte, bătrânul schimnic aproape că nu părăsea defel chilioara lui din prisacă; rareori dacă se ducea la biserică. Era o încălcare a tipicului de care toţi ceilalţi erau obligaţi să se ţină; lui, însă, i se ierta, căci îl socoteau cam într­o ureche. Dar, ca să spunem adevărul adevărat, cârmuitorii mânăstirii se vedeau oarecum siliţi a­i trece cu vederea unele ciudăţenii. Le­ar fi venit greu, de altfel, să supună cu de­a sila canoanelor călugăreşti pe un schimnic preacuvios, care făcuse legământul postului şi tăcerii şi care se ruga zi şi noapte (uneori chiar i se întâmpla să adoarmă stând în genunchi). „Este mai sfânt decât noi toţi, căci ascultările sale sunt mult mai grele decât cer canoanele, ar fi zis călugării. Şi dacă nu vine la biserică, n­are a face, ştie el când trebuie să vină şi când nu, după rânduiala sa…” Tocmai de aceea, ca să se preîntâmpine asemenea cârteli şi ispite, bătrânul pustnic era lăsat în voia lui. Precum se ştie, părintele Ferapont îl ura de moarte pe stareţul Zosima; fapt este că până la urmă îi ajunsese şi lui la ureche ceea ce spunea gura lumii, cum că „judecata lui Dumnezeu nu se potrivea cu cea omenească” şi că mortul „se pripise peste fire”. Se pare că primul care se grăbise să­i dea de ştire fusese călugărul din Obdorsk care plecase de la el îngrozit în ajun. Am arătat, de asemenea, în cele de mai sus că părintele Paisie, care citea stâlpii la căpătâiul mortului, fără să se clintească de lângă sicriu, deşi nu putea să audă şi să vadă ce se întâmpla pe afară, ghicise totuşi fără greş în sinea lui întorsătura pe care aveau s­o ia lucrurile, deoarece cunoştea prea bine lumea monahicească. Nu era câtuşi de puţin tulburat, totuşi, dimpotrivă, aştepta liniştit să vadă ce o să mai fie şi urmărea îndeaproape, cu o privire pătrunzătoare, frământările mulţimii, ştiind dinainte lămurit care va fi sfârşitul. Deodată însă îi veni la ureche o larmă neobişnuită, ce se stârnise din senin în tindă, trecând în chip vădit peste marginile îngăduite bunei­cuviinţe. O clipă mai apoi, uşa se dădu de perete şi în prag răsări năprasnic părintele Ferapont. Se vedeau desluşit din chilie oamenii care se ţineau cârd după el, îmbulzindu­se jos, lângă treptele de la intrare, în majoritate călugări, printre care se amestecaseră şi destui mireni. Nimeni însă nu se încumeta să urce în cerdac, nici să pătrundă în chilie; se opriră cu toţii la picioarele scării, în aşteptare, curioşi să audă ce o să spună şi să vadă ce o să facă bătrânul sihastru. Cu toată îndrăzneala lor, simţeau parcă o strângere de inimă, gândindu­se că părintele Ferapont nu venise acolo de pomană. Pustnicul se opri în prag şi ridică mâinile spre cer; în momentul acela în dreapta lui, la subsuoară, se iţiră ochişorii ageri şi mutra iscoditoare a călugărului din Obdorsk, singurul care nu­şi putuse înfrâna curiozitatea şi urcase treptele după el. Ceilalţi, cuprinşi de spaimă, în momentul când uşa se dădu de perete pocnind, se traseră îndărăt. Cu braţele spre cer, părintele Ferapont răcni: — Urgisit, urgisit să fii!   Fratii Karamazov de Feodor Mihailovici Dostoievski -Volumul II – pdf download.....

Feodor Mihailovici Dostoievski ETERNUL SOŢ I. Velceaninov. Sosi vara, iar Velceaninov – în ciuda aşteptărilor sale – se văzu reţinut la Petersburg. Călătoria plănuită de dânsul în sudul Rusiei fusese zădărnicită şi sfârşitul procesului său nici nu se întrezărea. Procesul acesta – o pricină cu moşia – căpătase o întorsătură cât se poate de proastă. Cu vreo trei luni mai înainte, lucrurile păreau cât se poate de simple, aproape fără nici un risc, dar dintr­o dată totul se schimbă. „Aşa­i acuma, toate au început să se schimbe în rău!” repeta adesea Velceaninov, cu răutate, fraza asta. Tocmise un avocat priceput, bine plătit, celebru şi nu se uita la bani. Dar, nerăbdător şi plin de neîncredere, se apucă să se ocupe singur de proces. Alcătuia şi scria jalbe, pe care avocatul le arunca la coş. Alerga pe la autorităţi, culegea informaţii, şi, probabil, încurca lucrurile, pentru că în cele din urmă avocatul începu să­i facă reproşuri şi să­l trimită în viligiatură. Dar el nu se putea hotărî să plece la vilă, în viligiatură. Praful, zăpuşeala, nopţile albe care zdruncină nervii­ iată cu ce se desfăta el la Petersburg. Locuia undeva în preajma Teatrului Balşoi, într­un apartament închiriat de curând, care nu­i era pe plac, „nimic nu­mi reuşeşte!” spunea el. Ipohondria îi sporea zi de zi; de altfel, avea de mult înclinare pentru starea asta sufletească. Era un om care trăise intens şi din plin, trecut de mult de prima tinereţe, avea vreo treizeci şi opt sau treizeci şi nouă de ani, iar această „bătrâneţe”, cum îi spunea el, venise „aproape pe neaşteptate”. Singur înţelegea că îmbătrânise nu atât datorită numărului anilor, ci – ca să zicem aşa – prin calitatea acestora şi că, chiar dacă începuseră să­l lase puterile, asta era mai mult pe plan spiritual decât fizic. Ca înfăţişare arăta şi acum chipeş. Era înalt şi bine făcut, cu părul blond, des, fără nici un fir alb în cap şi cu o barbă blondă, cam până la mijlocul pieptului. Când îl vedeai pentru întâia oară, îţi părea stângaci şi delăsat. Dar, privindu­l mai cu luare­aminte, distingeai într­însul un domn, perfect stăpân pe sine şi care primise cândva cea mai aleasă educaţie. Gesturile lui Velceaninov erau şi acum degajate, sigure, chiar graţioase, cu tot aerul său dobândit de om posac şi neîndemânatic. Păstra până în ultimul timp o încredere în sine de nezdruncinat, de cea mai arogantă speţă mondenă, pe care nici el însuşi poate n­o bănuia, deşi era un bărbat nu numai inteligent, dar chiar cu scaun la cap uneori, aproape cult şi înzestrat cu netăgăduite calităţi. Faţa lui albă şi rumenă se distingea în trecut printr­o gingăşie feminină care atrăgea atenţia femeilor. Ba şi acum câte cineva, privindu­l, exclama: „Ce om sănătos, rumen şi înfloritor la chip!” Totuşi omul acesta „sănătos” fusese biruit cu totul de ipohondrie. Ochii săi mari şi albaştri fuseseră, cu vreo zece ani mai înainte, foarte cuceritori. Erau atât de limpezi, veseli şi lipsiţi de orice îngrijorare, încât atrăgeau involuntar privirea oricărei persoane care avea de­a face cu dânsul. Acuma însă, în preajma vârstei de patruzeci de ani, limpezimea şi bunătatea se stinseseră aproape cu totul în ochii aceştia, împrejurul cărora începuse să se urzească o reţea de mici zbârcituri. În ochii lui se iviseră dimpotrivă un cinism de om obosit şi nu desăvârşit de moral, o viclenie, adesea o ironie şi încă o nuanţă, inexistentă înainte vreme: o umbră de durere şi de tristeţe vagă, parcă fără obiect, dar foarte adâncă. Această tristeţe se accentua mai ales când rămânea singur. Şi, ciudat lucru, omul acesta guraliv, vesel şi distrat până acum vreo doi ani, care povestea minunat istorioare pline de haz – nimic nu dorea astăzi mai mult decât să rămână singur. Părăsise dinadins o seamă de cunoscuţi, pe care şi astăzi i­ar fi putut păstra, deşi situaţia lui bănească ajunsese cu totul precară. Această atitudine i­a fost determinată, într­adevăr şi de vanitate. De altfel, neîncrederea şi vanitatea lui n­ar mai fi putut suporta vechile cunoştinţe. Dar, încet­încet, în singurătatea în care se afla vanitatea sa nu numai că nu se micşora, ci, dimpotrivă, degenera într­o vanitate cu totul aparte, de un soi cu totul nou: începuse să­i sufere uneori datorită unor cauze cu totul diferite celor dinainte, cauze neaşteptate şi care nici nu putea fi concepute mai demult, nişte cauze „superioare” celor actuale… „dacă există într­adevăr, ca să zicem aşa, cauze superioare şi inferioare…” adăuga el însuşi. Da, ajunsese şi aici. Se războia cu un fel de cauze superioare, la care pe vremuri nici nu s­ar fi gândit. În conştiinţa sa, el numea superioare toate „cauzele” pe care (spre propria­i surprindere) nu le putea lua în râs în sinea lui – lucru care nu se mai întâmplase înainte – da, numai în sinea lui. În societate era altceva! Ştia prea bine că, dacă împrejurările ar fi prielnice, atunci chiar a doua zi, cu toate hotărârile tainice şi pioase ale conştiinţei sale, ar renega în gura mare aceste „cauze superioare” şi el însuşi, cel dintâi, le­ar lua în bătaie de joc, nerecunoscând desigur nimic. Asta era într­adevăr aşa, cu toate că avea într­o oarecare măsură, chiar foarte importantă, o independenţă de cugetare, cucerită în ultima vreme de la „cauzele inferioare” care­l stăpâniseră până atunci. Deseori, Velceaninov, sculându­se dimineaţa din pat, se ruşina de gândurile şi de sentimentele avute în timpul insomniei de peste noapte. (De altfel, în ultima vreme, suferea mereu de insomnie.) De mult băgase de seamă că ajunsese extraordinar de bănuitor în toate cele, şi­n lucruri importante, dar şi­n bagatele, de aceea se hotărî să aibă cât mai puţină încredere într­însul. Totuşi se petrecură unele fapte cărora nu li se putea contesta realitatea. În ultima vreme, uneori noaptea, gândurile şi senzaţiile sale se preschimbau aproape cu totul în comparaţie cu cele obişnuite şi îndeobşte nu semănau de loc cu cele din prima parte a zilei. Acest lucru îl uimi şi îl făcu să se adreseze unui doctor vestit, un bun cunoscut al său. I se destăinui, bineînţeles, mai mult în glumă. Medicul îi răspunse că schimbarea gândurilor şi a senzaţiilor, ba chiar dedublarea lor în nopţile de insomnie şi în genere noaptea este un act curent la oamenii „care gândesc şi simt puternic”; că o seamă de convingeri din întreaga viaţă se modifică uneori brusc sub influenţa melancolică a nopţii şi a insomniei; că dintr­o dată se iau uneori din senin cele mai fatale hotărâri. Toate acestea merg bineînţeles până la o anumită limită şi dacă persoana cu pricina ajunge să perceapă prea puternic această dedublare, provocându­i o suferinţă, acesta­i un simptom indiscutabil că maladia s­a declanşat; şi prin urmare e necesar să se întreprindă neapărat ceva. Cel mai bine ar fi să se schimbe radical felul de viaţă, alimentaţia, sau chiar să se întreprindă o călătorie. E recomandabil, fără îndoială şi un purgativ. Velceaninov nici nu­l ascultă mai departe. Maladia îi fusese demonstrată cu vârf şi îndesat. „Va să zică chestiunea «superioară» nu este decât o boală şi nimic mai mult!” îşi zicea uneori cu un vădit sarcasm. Dar nu se resemna să cadă de acord. În curând, fenomenele care se petreceau numai noaptea începură să se repete dimineaţa, atât numai că îl impresionau şi mai puternic, făcându­l să simtă o răutate sarcastică în locul regretului şi al înduioşării de odinioară. De fapt, unele întâmplări din viaţa lui trecută, petrecute chiar tare demult, îi reveneau din ce în ce mai des în minte „aşa din senin şi Dumnezeu ştie de ce” şi într­o reprezentare radical deosebită. De pildă, Velceaninov se plângea încă mai de mult că­i slăbise memoria: nu­şi mai reamintea figura persoanelor cunoscute, care se supărau, întâlnindu-­l. Uita uneori cu desăvârşire o carte cetită cu jumătate de an în urmă. Dar, cu toată pierderea evidentă a memoriei (de care era foarte îngrijorat), ceea ce făcea parte din viaţa de odinioară şi ceea ce în decurs de zece­cincisprezece ani fusese cu totul uitat, acestea în întregime îi răsăreau uneori brusc în memorie şi încă cu o uimitoare fineţe a impresiilor şi a detaliilor, încât parcă le retrăia din nou. Unele dintre faptele ivite acum în conştiinţă fuseseră complet uitate, încât i se părea o adevărată minune faptul de a şi le fi putut reaminti. Dar asta încă nu era totul. Ce om care şi­a trăit viaţa din plin n­are amintiri? La dânsul însă tot ce­i apărea în minte parcă fusese dinainte pregătit de cineva într­o lumină absolut nouă, neaşteptată, cu neputinţă de conceput înainte vreme. De ce unele amintiri îi apăreau acum ca nişte adevărate crime? Şi doar nu era vorba numai de sentinţele emise de mintea lui, de altfel nici n­avea încredere în mintea­i tenebroasă, singuratică şi bolnavă. Dar reprobările luau uneori formă deblesteme şi ajungeau la lacrimi, dacă nu exterioare, cel puţin lăuntrice. Într­adevăr, dacă i s­ar fi spus în urmă cu doi ani că va fi în stare să plângă, n­ar fi crezut pentru nimic în lume. La început nu­şi aducea aminte de suvenirurile sentimentale, ci mai cu seamă de cele sarcastice. Îşi reamintea unele insuccese sau înjosiri din viaţa mondenă. Îi revenea, de pildă, în minte faptul cum „îl bârfise un intrigant”, făcând să nu mai fie primit într­o anumită casă… Cum nu de mult fusese de­a dreptul ofensat în mod public fără să­şi fi provocat adversarul la duel… Cum fusese o dată luat în râs printr­o epigramă foarte spirituală într­un cerc de femei foarte încântătoare, iar el n­avusese prezenţa de spirit să răspundă ceva. Îşi mai aducea aminte de două­trei datorii pe care nu le plătise, într­adevăr, o nimica toată, totuşi datorii de onoare, faţă de nişte persoane cu care încetase să se mai vadă şi pe care începuse să le vorbească de rău. Îl mai chinuia, dar numai în momentele cele mai proaste, amintirea a două averi considerabile făcute praf şi pulbere de dânsul în modul cel mai stupid. Dar mai pe urmă aducerile­aminte se refereau şi la unele lucruri „superioare”. Astfel Velceaninov îşi aminti „netam­nesam” figura uitată – ştearsă de mult din memorie – a unui funcţionar blând şi bătrânel, caraghios şi cu puţină cărunteţe, pe care­l jignise odinioară în public dintr­o fanfaronadă, numai şi numai ca să pună în valoare un calambur hazliu, reuşit, care­i adusese glorie şi care a fost apoi repetat din gură în gură – faptă reprobabilă, rămasă încă nepedepsită. Uitase cu totul întâmplarea aceasta, nici nu­şi mai aducea aminte de numele bătrânului, deşi împrejurările întâmplării îi răsăriră în minte cu o extraordinară exactitate. Îşi aduse perfect aminte că bătrânelul apăra reputaţia fiicei sale, o fată care întârzia să se mărite, despre care circulau în oraş fel de fel de zvonuri. Bătrânelul se supărase şi căutase să răspundă, dar îl podidiseră dintr­o dată lacrimile faţă de toată lumea – ceea ce făcuse chiar oarecare impresie. Până la urmă, societatea îl îmbătase cu şampanie pe moşneguţ şi tot societatea se tăvălise de râs. Aducându­şi acum aminte aşa „netam­nesam” cum plângea în hohote bătrânelul, acoperindu­şi obrazul cu mâinile, ca un copil. Velceaninov avu impresia că nu uitase niciodată întâmplarea asta. Dar, ciudat lucru: toată împrejurarea care i se păruse pe atunci foarte hazlie, acum o vedea cu totul altfel, mai cu seamă amănuntele – şi anume acoperirea feţei cu palmele. Îşi mai aduse aminte cum bârfise numai ca să facă haz, pe delicioasa soţie a unui institutor şi cum ponegrirea ajunsese la bărbatul ei. Velceaninov plecase curând din târguşorul acela şi nu mai aflase ce urmări avusese clevetirea lui. De­abia acum începu să­şi închipuie cum va fi putut să se isprăvească istoria aceea. Dumnezeu ştie unde l­ar fi dus imaginaţia, dacă nu i­ar fi fulgerat în minte o amintire mult mai recentă despre o fată dintr­o familie de târgoveţi, care nici nu­i plăcuse cel puţin şi cu care, trebuie să mărturisim, nici nu ştie cum naiba făcuse un copil. Îi părăsise pe amândoi, fără să­şi fi luat măcar rămas bun de la dânşii, plecând din Petersburg (nici n­avusese timp, ce­i drept!). Pe urmă el o căută pe fată timp de un an întreg, dar n­o mai putu descoperi. Asemenea amintiri se strângeau cu sutele, fiecare din ele trăgând după sine alte zeci şi zeci. Încet­încet, începu să sufere şi propria lui vanitate. Am mai spus că vanitatea lui degenerase într­un sentiment cu totul deosebit. Într­adevăr, aşa era. În unele momente (rare, de altfel), Velceaninov era atât de distrat, încât nu simţea nici o jenă că nu avea trăsură proprie, că umbla pe jos pe la autorităţi, că ţinuta îi era cam neîngrijită. Iar dacă cineva dintre vechii săi cunoscuţi l­ar fi măsurat pe stradă cu o privire ironică, sau nar fi avut chef să­l recunoască, atunci el ar fi avut, ce­i drept, destulă mândrie ca nici să nu clipească. Nici să nu clipească într­adevăr şi nu numai de formă. Asta se întâmpla, bineînţeles, în momentele de iritare şi uitare de sine. Totuşi vanitatea lui se dezinteresa îndeobşte, treptat­treptat, de pricinile de altădată şi se concentra asupra unei singure chestiuni, veşnic prezentă în mintea lui. „Pesemne, începea el să se gândească uneori în mod satiric (era aproape totdeauna satiric, când se gândea la sine), pesemne cineva are grijă să mă moralizeze, de aceea îmi sugerează aceste amintiri blestemate şi «lacrimi de căinţă»!” Fie! Dar degeaba! Nu e decât un tir de gloanţe oarbe. Ştiu foarte bine, ba chiar mai mult decât sigur, că n­am nici un pic de autostăpânire, cu toată autocondamnarea mea, însoţită de căinţe înlăcrămate şi ca toţi cei patruzeci de ani stupizi ai mei! Dacă mâine aş fi ispitit de o întâmplare şi de împrejurări convenabile ca să­mi fac cheful pentru a răspândi zvonul că nevasta institutorului a primit daruri de la mine, aş face­o sigur şi fără ezitare, iar fapta ar fi încă şi mai detestabilă, fiind vorba de o recidivă. Sau să zicem că m­ar jigni iarăşi acel prinţişor, fiul unic al unei mame, căruia i­am trimis în picior un glonte din pistol acum unsprezece ani, fără îndoială că l­aş provoca numaidecât din nou la duel şi i­aş hărăzi al doilea picior de lemn. Va să zică, e adevărat că sunt gloanţe oarbe, cu totul inutile? Atunci de ce să mă mai împresoare asemenea amintiri, când eu nu ştiu cum să mă descotorosesc convenabil de mine însumi?” Deşi întâmplarea cu nevasta institutorului nu s­a repetat, cu toate că eroul n­a mai fericit pe altcineva cu un picior de lemn, dar numai gândul că aceste fapte s­ar repeta neapărat dacă s­ar ivi împrejurări prielnice, îl făceau pe Velceaninov să se piardă cu firea… Uneori. Doar nu­i obligator să suferi mereu din pricina amintirilor. Te mai poţi şi odihni sau petrece puţin – în pauze… Aşa şi făcea Velceaninov. Era dispus să petreacă un pic în pauze. Dar pe măsură ce trecea vremea, şederea lui la Petersburg îi devenea din ce în ce mai insuportabilă. Se găsea în pragul verii. Uneori, pâlpâia în mintea lui hotărârea de a lăsa totul baltă, chiar şi procesul şi de a pleca aşa dintr­o dată, unde va vedea cu ochii, la întâmplare – să zicem în Crimeea, de pildă… De obicei, nu trecea mai mult de un ceas şi Velceaninov îşi detesta gândul acesta, de care începea să­şi bată joc: „Aceste obsesii nu mă vor părăsi nici la sud, de vreme ce au început să pună stăpânire pe mine şi dacă sunt un om cât de cât onest – or asta înseamnă că n­am nici cum şi nici de ce să fug de ele”. „Ce rost are să fug? Urmă Velceaninov să filosofeze cu mâhnire. Aici e atâta prăfăraie, atât zăduf înăbuşitor! Casa­i aşa de murdară. La autorităţile unde îmi pierd vremea între aceşti oameni foarte ocupaţi – e atâta forfotă meschină, atâtea griji mărunte. Pe faţa tuturor oamenilor rămaşi în oraş, care se perindă din zori până­n seară, vezi întipărit aşa de naiv şi de sincer întregul lor egoism, tupeul lor grosolan, laşitatea sufletelor lor mici şi nimicnicia inimilor lor de două parale, încât, pe drept cuvânt, se poate spune că aici e un adevărat rai pentru un ipohondru, vorbind foarte serios! Totul e dat la iveală sincer, deschis… Nimeni nu crede necesar să se ascundă, nimeni nu se preface cum fac cucoanele noastre în viligiatură, în ţară sau în străinătate. Totul merită aici cel mai profund respect, măcar ca un omagiu adus sincerităţii şi simplităţii. Nu mai plec nicăieri. Să crăp aici, dar nu mă clintesc din loc…!”. continuarea o descarcati de mai jos....

Feodor Mihailovici Dostoievski AMINTIRI DIN CASA MORŢILOR PARTEA ÎNTÂI. INTRODUCERE. Pe îndepărtatele meleaguri ale Siberiei, prin stepele, munţii sau pădurile de nepătruns, întâlneşti din loc în loc câte un orăşel numărând o mie, cel mult două mii de locuitori, cu case de lemn, prizărite, cu câte două biserici – una înălţându­se în mijlocul oraşului, cealaltă la cimitir – aşezări nu prea arătoase, ce seamănă mai mult cu satele mai răsărite din împrejurimile Moscovei decât cu un oraş adevărat. De obicei, în aceste târguri, ca să le zicem aşa, mişună o mulţime de funcţionari: ispravnici, judecători şi dregători de tot felul, cu liota de subalterni în jurul lor, precum şi nenumăraţi alţi slujbaşi de toate rangurile. Pentru a îndulci, pesemne, iernile prea lungi şi prea geroase, slujbele la stat ţin de cald în Siberia funcţionarilor aciuaţi pe acolo. Locuitorii sunt oameni aşezaţi, fără nici un fel de pretenţii liberale, oameni pe care nu­i tulbură gândul unor schimbări înnoitoare; rânduielile sunt vechi, trainic înrădăcinate şi consfinţite de vreme. Funcţionarii, care pe ­bună dreptate alcătuiesc aici protipendada şi ţin locul nobilimii siberiene, sunt fie oameni din partea locului, siberieni de baştină, fie veniţi de prin Rusia, îndeosebi din cele două metropole, atraşi de ispita unor lefuri mai mari, a unor îndoite indemnizaţii de deplasare şi de perspectiva unor avantaje şi mai ademenitoare. Cei mai înţelepţi dintre ei, cei care au dibuit secretul vieţii şi, prinzând pulsul situaţiei, au ştiut să dezlege problema propăşirii, rămân mai totdeauna în Siberia şi se cufundă cu nădejde în felul de trai al târgului. Belşugul roadelor dulci pe care le culeg cu timpul îi răsplăteşte cu prisosinţă. Alţii însă, oameni uşuratici şi care nu se învrednicesc a dezlega această mare taină a vieţii, încep curând să se plictisească şi să se întrebe cu amară părere de rău cum de­au putut să se prostească într­atât şi să alerge cale de poşte ca să se îngroape în pustietatea asta. Aşteaptă cu nerăbdare să se scurgă cei trei ani, cât sunt obligaţi după lege să rămână acolo, căutând să­şi omoare timpul, pentru ca imediat după împlinirea termenului legiuit să­şi ceară transferul şi să se întoarcă acasă, hulind şi blestemând Siberia. Dreptate însă nu prea au, căci nu numai din punctul de vedere al avantajelor pe care le oferă slujba la stat aici, dar şi din multe altele Siberia e o ţară a bucuriei. Clima e admirabilă; negustorii sunt primitori şi cu dare de mână; printre băştinaşi se găsesc aşijderi destui oameni înstăriţi şi ospitalieri. Domnişoarele sunt ca nişte bobocei de trandafiri, caste şi ruşinoase nevoie mare. Vânatul dă buzna pe străzi şi numai că nu se izbeşte de puşca vânătorului. Şampania curge gârlă, icrele sunt delicioase, solul rodeşte recolte îmbelşugate. Într­un cuvânt, e un pământ binecuvântat, ale cărui rosturi însă omul trebuie să le cunoască. Şi, cei drept, în Siberia, mulţi se pricep să­l rostuiască bine, cu destulă iscusinţă, trăgând foloase pe măsură. Într­unu-i dintre orăşelele acestea, pline de voie bună, de îndestulare materială şi tihnă sufletească, cu locuitori sfătoşi, de treabă şi care mi­a lăsat o amintire de neuitat, am întâlnit un fost deportat, pe Aleksandr Petrovici Goriancikov. Născut într­o familie de nobili, moşieri din Rusia Centrală, fusese condamnat la deportare şi muncă silnică de gradul al doilea pentru că îşi omorâse nevasta. După ispăşirea pedepsei de zece ani la ocnă, îşi duce traiul cuminte şi nebăgat în seamă printre coloniştii din orăşelul K. Era trecut, de fapt, în registrul de locuitori al unei volostii din apropiere, dar stătea în oraş, unde­şi putea câştiga existenţa cu meditaţiile. Prin oraşele Siberiei pot fi întâlniţi adeseori preceptori dintre foştii deportaţi, care trăiesc din lecţii predate pe la familiile înstărite. Sunt primiţi cu bunăvoinţă, fiindcă îi învaţă pe cei tineri mai ales limba franceză, atât de trebuincioasă în viaţă şi pe care, fără ei, în colţurile acestea îndepărtate ale Siberiei, oamenii nici n­ar avea de unde s­o cunoască. Pe Aleksandr Petrovici l­am întâlnit întâia oară în casa primitoare a onorabilului Ivan Ivanâci Gvozdikov, vechi şi merituos slujbaş, care îşi pusese mari nădejdi în cele cinci fiice ale sale. Acestea luau de patru ori pe săptămână lecţii de la Aleksandr Petrovici, care era plătit cu treizeci de copeici lecţia. Înfăţişarea lui îmi atrase luarea­aminte. Era un om extrem de slab şi de palid, mic, pirpiriu, încă destul de tânăr: să fi avut cel mult treizeci şi cinci de ani. Umbla totdeauna curat îmbrăcat, după moda europeneană. Când îi vorbeai, te privea ţintă, foarte atent, îţi asculta fiecare cuvânt cu o politeţe rece, căutând parcă să­i pătrundă tot tâlcul adânc, ca şi cum întrebarea l­ar fi pus în faţa unei enigme ce se cerea dezlegată, ori urmărind să­i smulgă o taină, pentru ca până la urmă să dea un răspuns scurt şi precis, dar îşi cântărea într­a­tâta fiecare vorbă, încât la un moment dat începeai să simţi o jenă inexplicabilă şi te grăbeai tu însuţi să pui capăt discuţiei. L­am întrebat cu acel prilej pe Ivan Ivanâci ce crede despre el; mi­a spus că Goriancikov duce o viaţă austeră, ireproşabilă şi că altminteri el, Ivan Ivanâci, nu i­ar fi încredinţat educaţia celor cinci fete ale sale; dar că, în general, e un om ursuz, care fuge de lume, că­i foarte învăţat, citeşte mult, dar e scump la vorbă, încât e aproape cu neputinţă să­l provoci la o convorbire mai intimă. Unii susţineau că e pur şi simplu nebun, grăbindu­se totuşi să adauge că aceasta n­ar fi de fapt cine ştie ce meteahnă şi că mulţi dintre cetăţenii de vază ai urbei ar fi oricând dispuşi să­i vină în ajutor şi să­l sprijine cu o vorbă bună, ba chiar că el ar putea fi de folos scriind petiţii ş.a.m.d. Se crede că are o sumedenie de rude în Rusia, printre care poate şi oameni influenţi; toţi ştiau însă că din clipa deportării el tăiase toate punţile şi refuzase cu încăpăţânare să mai aibă vreo legătură cu cei de acolo, că, într­un cuvânt, procedase în mod conştient împotriva propriilor interese. De altfel, toată lumea la noi cunoştea povestea vieţii acestui om; toţi ştiau că­şi omorâse nevasta din gelozie, chiar în primul an de căsnicie şi că se autodenunţase, dându­se pe mâna justiţiei (ceea ce­i uşurase mult pedeapsa). Astfel de fapte sunt privite întotdeauna ca adevărate năpaste vrednice de milă. Şi totuşi, acest om ciudat se ţinea mereu departe de lume şi nu se arăta decât atunci când trebuia să se ducă la vreo lecţie. La început nu­mi atrăsese atenţia în mod deosebit; mai târziu, fără să­mi dau seama de ce, l­am privit însă cu mai multă atenţie; stăruia în el ceva enigmatic; ascundea, desigur, o taină. Dar era cu neputinţă să intri în vorbă cu el. Răspundea, ce­i drept, la orice întrebare, de parcă aceasta i­ar fi fost cea dintâi datorie; dar răspunsurile lui mă stânjeneau oarecum şi­mi era penibil să­mi continui întrebările; de altfel, convorbirile de acest soi aduceau totdeauna pe chipul lui o expresie stranie de suferinţă şi istovire. Îmi amintesc că într­o minunată seară de vară am ieşit împreună de la Ivan Ivanâci. Îmi trecu deodată prin minte să­l invit la mine să fumăm o ţigară. Mi­ar fi greu să descriu spaima ce i se întipări în clipa aceea pe obraz; se zăpăci de­a binelea, bâigui câteva cuvinte de neînţeles şi, deodată, după ce îmi aruncă o privire încărcată de mânie, o rupse la fugă în direcţia opusă. Am rămas nespus de mirat. De atunci, de câte ori mă întâlnea, părea că­l încearcă un fel de teamă. Eu însă nu m­am dat bătut; ceva mă atrăgea la el, aşa că după o lună mă înfiinţai, cu totul pe neaşteptate, acasă la dânsul. Am procedat, fireşte, fără tact şi cam nechibzuit. Locuia la marginea oraşului, în casa unei bătrâne târgoveţe, a cărei fiică, bolnavă de tuberculoză, avea un copil din flori, o fetiţă de zece ani, zburdalnică şi drăgălaşă. În clipa când am intrat pe uşă, Aleksandr Petrovici tocmai o învăţa să citească. În clipa când mă văzu, se tulbură grozav, de parcă l­aş fi prins asupra cine ştie cărei fapte rele. Zăpăcit, se ridică în grabă de pe scaun şi rămase nemişcat, privindu­mă cu ochii holbaţi. În sfârşit, ne aşezarăm; îmi urmărea bănuitor privirile, ca şi cum se aştepta să surprindă în fiecare dintre ele un anume gând tainic. Mi­am dat seama numaidecât că era un om bănuitor din fire, de o susceptibilitate bolnăvicioasă şi că suferea pesemne de mania persecuției. Cutiei. Mă privea cu duşmănie, de parcă ar fi vrut să­mi spună: „Dar nu mai pleci odată?” încercai să intru în vorbă cu el, povestindu­i despre orăşelul nostru, despre ultimele noutăţi, dar el se eschiva cu încăpăţânare de la orice discuţie, zâmbind cu răutate şi mărginindu­se la răspunsuri monosilabice; constatai cu acest prilej că nu era la curent cu noutăţile îndeobşte cunoscute de toată lumea şi că nu avea nici măcar dorinţa să le afle. Îi vorbii apoi de ţinutul nostru, de nevoile lui; mă asculta tăcut, uitându­se ţintă în ochii mei cu o privire atât de ciudată, încât începu să­mi fie ruşine de toată convorbirea aceasta. Şi totuşi, era cât pe­aci să­l scot din rezerva lui ostilă, oferindu­i teancul de căiţi şi reviste, încă netăiate, pe care le ridicasem chiar atunci de la poştă. Le învălui într­o privire lacomă, dar îşi schimbă pe dată gândul, refuzând să le ia, sub cuvânt că n­are vreme să citească. În sfârşit, hotărâi să pun capăt acestei vizite penibile şi cum mă văzui afară, simţii că mi se ia o piatră de pe inimă. Îmi dădeam seama ruşinat că a fost o nesimţire din parte­mi să dau buzna în singurătatea unui om, a cărui unică dorinţă era, poate, aceea de a trăi cât mai departe de lume. Băgasem de seamă că avea prea puţine cărţi; prin urmare, nu era adevărat că citea mult. Şi totuşi, în vreo două rânduri, trecând cu trăsura foarte târziu noaptea prin faţa locuinţei lui, văzusem ferestrele luminate. Ce îl făcea oare să vegheze până în zori? Scria, poate? Iar dacă aşa era, ce­ar fi putut să scrie? Împrejurările mă siliră să lipsesc din oraş vreme de aproape trei luni de zile. Întorcându­mă acasă abia în iarnă, aflai că Aleksandr Petrovici a murit toamna, a murit în singurătate şi că nu voise nici măcar în ceasul din urmă să cheme un doctor. Lumea din oraş îl şi uitase. Odaia în care locuise era goală. Făcui numaidecât cunoştinţă cu gazda lui, cu gândul să aflu de la ea cum anume îşi petrecuse vremea chiriaşul şi dacă nu cumva scrisese ceva. Pentru douăzeci de copeici, ea îmi aduse un coş plin cu hârtii rămase de la răposat şimi mărturisi că două caiete le rupsese ca să aibă cu ce aprinde focul. Era o femeie posacă, tăcută şi n­am izbutit să aflu mare lucra de la ea. N­a fost în stare să­mi spună nimic deosebit, nimic nou despre chiriaşul ei. Din răspunsurile pe care mi le­a dat cu multă zgârcenie, reieşea că acesta nu lucra aproape nimic şi că luni de­a rândul i se întâmpla să nu­şi arunce ochii pe o carte ori să ia în mână condeiul; în schimb, se plimba toată noaptea în lung şi în lat prin odaie, frământat de gânduri; câteodată vorbea cu glas tare. O îndrăgise mult pe nepoata ei, Katia, mai ales după ce a aflat cum o cheamă; în ziua de Sfânta Ecaterina se ducea la biserică şi dădea un acatist pentru pomenirea sufletului cuiva. Vizitele îl iritau şi nu primea pe nimeni; din casă nu ieşea decât atunci când se ducea să dea lecţii; până şi la gazda lui se uita posomorit şi încruntat, când, o dată pe săptămână, aceasta venea să­i deretice cât de cât odaia; în cei trei ani cât stătuse cu chirie la ea, nu schimbaseră aproape nici o vorbă. O întrebai pe Katia dacă­şi amintea de dascălul ei. Mă privi tăcută, îşi ascunse faţa în mâini şi, întorcându­se spre perete, izbucni în plâns. Vasăzică, omul acesta ştiuse să se facă iubit cel puţin de un suflet de copil. Am luat vraful de hârtii cu mine şi toată ziua aceea o petrecui cercetându­le. Trei sferturi din ele erau cu totul lipsite de interes: nişte hârtii fără însemnătate sau caiete cu exerciţii de caligrafie ale elevilor. Dar la urmă, îmi căzu în mână un caiet destul de gros cu o bună parte din pagini acoperite cu o scriere măruntă. Cine ştie când şi în ce împrejurări a fost aruncat de către autor şi dat uitării. Era o descriere amănunţită, dar foarte incoerentă, întreruptă pe alocuri, a celor zece ani petrecuţi de Aleksandr Petrovici la ocnă. Uneori povestirea era urmată de fraze confuze, pline de amintiri ciudate, haotice, scrise la repezeală în rânduri neregulate, febrile, ca sub puterea unei cerinţe imperioase. Recitii de câteva ori aceste crâmpeie şi rămăsei aproape convins că ele fuseseră scrise într­o clipa de nebunie. În schimb, însemnările ocnaşului – „Scene din Casa morţilor” ­ AMINTIRI DIN CASA MORŢILOR. Cum le numeşte el însuşi la un moment dat în manuscrisul său, nu miau părut cu totul lipsite de interes. O lume cu desăvârşire nouă, necunoscută până atunci, ciudăţenia anumitor fapte, în sfârşit, unele note şi reflecţii originale asupra acestei lumi interlope mă făcură să zăbovesc tot mai mult asupra unor pasaje, pentru ca până la urmă, aproape captivat, să le parcurg în întregime cu cea mai vie curiozitate. E cu putinţă să mă fi înşelat. Drept probă, aleg pentru început numai două­trei capitole din aceste însemnări şi le supun aprecierii cititorului. continuare o puteti descarca de mai jos...

Feodor Mihailovici Dostoievski NOPŢI ALBE Din amintirile unui visător A fost cumva al sorţii har, Megieş al inimii gingaşe Să­ţi fie el o clipă doar? I. Turgheniev ÎNTÂIA NOAPTE. Era o noapte minunată, o noapte cum numai în tinereţe pot fi nopţile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind­o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putinţă oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe şi oameni posomorâţi ori cu toane? E foarte tinerească, desigur şi această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să­ţi însenineze cât mai des sufletul! Alunecând însă cu gândul la feluriţi oameni îmbufnaţi şi cu toane, mi­am amintit şi de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimţite stăpânire pe mine, chiar din zori. Încercam senzaţia penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit şi uitat de toţi. Oricine este în drept, fireşte, să mă întrebe: dar cine erau aceşti „toţi”? De vreme ce, în cei opt ani de când locuiesc aici, la Petersburg, n­am reuşit să leg aproape nici o cunoştinţă. Şi ce rost ar avea, la ce mi­ar folosi de fapt asemenea cunoştinţe, când, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul! De aceea am şi avut impresia că mă părăsesc toţi, când oraşul întreg s­a ridicat deodată cu tot calabalâcul, pornind într­un exod grăbit spre localităţile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Îngrozit la gândul că rămân singur, am hoinărit trei zile la rând pe străzi, pradă unei tristeţi copleşitoare şi fără a izbuti să­mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam de­a lungul cheiului – nu mai întâlneam acum nici un chip cunoscut, niciunul din oamenii aceia cu care mă obişnuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani de­a rândul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoşteam… Îi cunoşteam de aproape, căci le studiasem atât de bine chipurile, încât am ajuns să le admir când sunt voioase şi mă simt tare abătut când le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrânel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nu­l întâlnesc, la aceeaşi oră, pe Fontanka. Are o înfăţişare atât de gravă şi e atât de cufundat în gânduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mâna stângă, iar în dreapta ţine un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar şi el m­a observat şi manifestă faţă de mine o simpatie sinceră. Sunt convins că, dacă s­ar întâmpla să nu fiu la ora obişnuită şi pe locul ştiut de pe Fontanka, l­ar cuprinde ipohondria. Iată de ce câteodată aproape că ne şi salutăm, mai ales când amândoi suntem în bună dispoziţie. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rând, întâlnindu­ne a treia zi, printr­o pornire spontană, duserăm involuntar mâinile la pălărie; ne oprirăm totuşi la timp, stăpânindu­ne gestul şi trecurăm cu simpatie unul pe lângă celălalt. La fel de bine îmi sunt cunoscute şi casele. Când trec pe stradă, fiecare parcă m­ar întâmpina cu aerul că vrea să­mi iasă în cale, mă priveşte cu toate ferestrele şi doar că nu­mi spune: „Bună ziua! Cum vă mai simţiţi? Cât despre mine, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine sănătoasă, iar pe la începutul lunii am să mai capăt un etaj”; sau: „Cum o duceţi cu sănătatea? Eu de mâine intru în reparaţie”; sau: „Eram cât pe aci să pier în flăcări şi de­ai şti ce spaimă am tras” etc. Printre ele – vorbesc de case – am şi prietene mai apropiate: una are de gând să urmeze un tratament în vara aceasta la un arhitect. Voi trece neapărat în fiecare zi pe acolo, ca nu cumva – ferească sfântul! — S­o dea gata cu tratamentul lui. Sau, n­am să uit niciodată întâmplarea cu o căsuţă foarte drăguţă, de culoare roz­pal. Era o căsuţă de zid, zveltă şi cochetă şi mă privea cu atâta prietenie, iar la vecinele ei grosolane şi greoaie se uita atât de semeaţă, încât inima­mi tresaltă de bucurie ori de câte ori mi se întâmpla să trec pe lângă ea. Dar săptămâna trecută, având drum pe acea stradă şi aruncându­mi privirea spre prietena mea, o auzii căinându­se amarnic: „Priveşte, mă vopsesc în galben!” Mizerabilii! Barbarii! Nu­i cruţaseră nici coloanele, nici cornişele. Prietena mea se îngălbenise ca un canar. De supărare, simţii în gură gust de fiere şi nici până acum nu mi­am găsit puteri destule ca să mai dau ochi cu sărmana mea prietenă, pe care o sluţiseră în chipul cel mai stupid zugrăvind­o în Culoarea Imperiului ceresc. Aşadar, cititorule, cred că înţelegi cam în cel fel cunosc eu tot oraşul Petersburg. Spuneam mai adineauri că trei zile la rând m­a chinuit acea stranie nelinişte, până când să­mi dau seama de pricinile ei. Hai să zicem pe stradă naveam cum să mă simt bine – (lipseşte unul, nu mai apare altul, unde o fi cutare?) – dar nici acasă nu mă simţeam în apele mele. Două seri m­am perpelit ca pe jăratec, să aflu ce nu­mi vine la socoteală în ungherul meu? De ce acum mă simt atât de stingher acolo? Şi cu o privire nedumerită cercetam pereţii verzui, afumaţi, tavanul acoperit de păienjenişul pe care Matriona îl ocrotea cu deosebit succes, întregul mobilier, fiecare scaun în parte, dacă nu cumva aici e buba? (Căci la mine în casă, chiar dacă un singur scaun nu stă pe locul unde­l ştiam ieri, îmi pierd îndată tot echilibrul sufletesc şi nu mai sunt în stare să­mi aflu locul.) Încercai să mă uit îndelung şi fix în lumina ferestrei – zadarnic… Nu­mi era câtuşi de puţin mai uşor! La un moment dat, am chemato pe Matriona şi am dojenit­o părinteşte pentru păienjeniş şi pentru lipsa de curăţenie din casă, dar femeia m­a privit foarte nedumerită şi a plecat fără să spună un cuvânt, iar pânzele de păianjen au rămas până azi în acelaşi loc. În sfârşit, de abia în dimineaţa aceasta am izbutit să­mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Asta­i, va să zică! Pur şi simplu ei toţi fug de mine; din cauza mea, deci, o şterg din oraş, se cărăbănesc la vile. Iertaţi­mi expresia aceasta vulgară, dar acum, drept să spun, chiar că nu­mi arde de fineţuri stilistice… Nu­mi arde de loc, pentru că e cert că tot ce există în Petersburg fie că a plecat, fie că o să plece cât de curând în vilegiatură; pentru că în oricare domn onorabil, cu înfăţişarea gravă, ce tocmeşte un birjar, sunt dispus să văd îndată un venerabil cap de familie, care, după obişnuitele­i îndeletniciri de serviciu, se grăbeşte, fără să­şi ia bagaje cu el, să ajungă în sânul familiei sale instalată în vreo vilă; pentru că orice trecător părea acum să aibă o înfăţişare cu totul aparte, vrând parcă să spună fiecărui nou întâlnit: „Noi, domnilor, nu suntem aici decât aşa, în trecere, iar cel mult peste două ore suntem plecaţi în vilegiatură”. De se­ntâmplă să se deschidă o fereastră în geamul căreia mai întâi ciocăniseră nişte degeţele subţiri şi albe ca neaua şi să apară căpşorul unei fetiţe drăgălaşe, care strigă după vânzătorul de ghivece cu flori – nu­mi închipui altceva decât că florile nu se cumpără numai aşa, ca o încântare de primăvară sau pentru primenirea aerului unui apartament sufocant de oraş, ci pentru că, peste foarte puţin timp, cu toţii se vor muta la vilă, ducând cu ei acolo şi florile. Mai mult decât atât, în statornica mea năzuinţă de a descoperi mereu noi particularităţi şi indicii de un anumit gen, obţinusem atâtea succese remarcabile, încât constatai cu satisfacţie că ajunsesem să ghicesc fără greş, numai după înfăţişarea pietonilor, în ce vilă locuieşte fiecare. Locuitorii ostroavelor Kamennăi şi Aptekarski, sau cei de pe şoseaua Peterhof se deosebeau prin distincţia studiată a manierelor, prin eleganţa hainelor de vară şi prin luxoasele trăsuri cu care veneau în oraş. Cei din Pargolovo şi de mai departe „impuneau” de la prima vedere prin simţul măsurii şi prin seriozitate; vizitatorul ostrovului Krestovski sărea în ochi prin voioşia lui pe care nimic nu o putea tulbura. Şi, lucru curios, fie că mi se întâmpla să întâlnesc vreun convoi lung de căruţaşi, cu hăţurile în mâini, păşind agale pe lângă căruţele încărcate vârf cu calabalâc (mese, scaune, divane turceşti ori neturceşti şi felurite lucruri gospodăreşti trântite claie peste grămadă), deasupra cărora trona – uneori chiar în vârful grămezii de boarfe – câte o bucătăreasă sfrijită, păzitoare zeloasă a avutului boieresc; fie că urmăream îndelung cu privirea luntrile greu încărcate cu tot felul de obiecte casnice, lunecând agale pe Neva sau pe Fontanka, până către pârâul Ciornaia sau către ostroave – în imaginaţia mea, căruţele şi luntrile se înzeceau, se însuteau şi mi se părea de fiecare dată că totul s­a urnit din loc şi a pornit la drum, mi se părea că totul începe să se mute, în caravane întregi, pe la vile; că Petersburgul e ameninţat să ajungă un imens pustiu, aşa încât, până la urmă, mi se făcea tare ruşine, mă simţeam jignit personal şi începea să mă roadă tristeţea, pentru că numai eu nu aveam unde şi de ce să plec în vilegiatură. Aş fi fost gata să mă urc în oricare din aceste căruţe şi să însoţesc bucuros orice domn cu înfăţişare respectabilă, care ar fi tocmit o birjă; dar nimeni, absolut nimeni nu mă invita; ca şi cum m­ar fi uitat cu toţii, ca şi cum aş fi fost într­adevăr un străin pentru ei! Am rătăcit astfel mult, până când – potrivit obiceiului meu – am izbutit să uit cu desăvârşire unde mă aflu şi m­am pomenit la marginea oraşului. Recăpătându­mi deodată buna dispoziţie, am trecut dincolo de barieră şi am apucat pe drumul dintre lanuri şi fâneţe, simţind cum dispare oboseala din mădularele­mi ostenite, cum înviorarea îmi umple fiinţa întreagă şi cum o povară apăsătoare mi se ridică de pe suflet. Toţi trecătorii mă priveau cu simpatie şi doar că nu mă salutau; toţi păreau cuprinşi de o rară mulţumire şi toţi, până la unul, fumau ţigări de foi. Eu însumi mă simţeam copleşit de un inexplicabil sentiment de beatitudine, ceea ce nu mi se mai întâmplase niciodată. Ca şi când m­aş fi pomenit deodată undeva în Italia – atât de puternic năvălea în sufletul meu natura, uimindu­mă, împrospătând forţele inimii mele de orăşean aproape bolnav, de om aproape sufocat între zidurile oraşului. O dată cu sosirea primăverii, natura Petersburgului devine nespus de înduioşătoare; cerul îşi deschide belşugurile de puteri şi râvne, iar de jur împrejur totul dă în verde şi se împodobeşte cu fermecătoare smalţuri de flori… Fără să vreau, natura îmi poartă atunci gândul, nu ştiu cum, la câte o fată ofilită, plăpândă, dintre cele la care şi tu, cititorule, priveşti uneori cu milă, alteori cu un fel de dragoste şi compătimire, sau pur şi simplu nici nu o iei în seamă, dar care se întâmpla pentru câte o clipă, deodată, ca într­o taină, să se facă nespus de frumoasă, încât tu însuţi rămâi mut de încântare şi, fără să vrei, te întrebi: ce putere a ştiut stârni atâta strălucire în aceşti ochi trişti şi îngânduraţi? Ce mister a putut aprinde bujorii aceştia în obrajii palizi şi slăbiţi? Cine a putut să însufleţească gingaşele trăsături ale chipului ei cu atâta pasiune? De ce tresaltă aşa de tulburător acest piept? Ce anume şi­a revărsat puterea, viaţa şi frumuseţea pe chipul sărmanei fete, silindu­l să strălucească cu un zâmbet atât de luminos, să se învioreze de atâta voie bună, de scânteietoare seninătate? Dacă vei privi împrejur, ca şi când ai căuta pe cineva, vei înţelege… Dar clipa a trecut şi e posibil ca mâine chiar să întâlneşti din nou aceeaşi privire cunoscută, adâncită în reverii şi absentă ca şi mai înainte, aceeaşi faţă palidă, aceleaşi mişcări docile şi timide, poate chiar regretul sau până şi urmele mâhnirii şi ale unei ucigătoare tristeţi pentru rătăcirea de o clipă… Şi câtă părere de rău în sufletul tău, că s­a stins atât de repede şi fără de speranţă frumuseţea efemeră, atât de amăgitoare, dezvăluită atât de zadarnic şi de fulgerător, irosindu­se apoi sub privirea ta uimită, încât nici s­o îndrăgeşti cu adevărat nu ai avut timp… Şi totuşi, noaptea care a urmat a fost pentru mine mai bună decât ziua! Iată cum s­a întâmplat. M­am înapoiat în oraş foarte târziu şi poate că trecuse de ora zece când mă apropiasem de casă. Trebuia să trec pe cheiul canalului, unde la ora aceea nu întâlneşti de obicei ţipenie de om. Ce­i drept, locuiesc în partea cea mai periferică a oraşului. Mergeam cântând, pentru că atunci când sunt fericit, numaidecât încep a fredona câte ceva, aşa, pentru mine, ca oricare om fără prieteni şi fără cunoscuţi apropiaţi, care în momentele lui de bucurie n­are cui să­şi deschidă sufletul şi de aceea cântă. Deodată însă o întâmplare cu totul neaşteptată m­a scos din făgaşul obişnuit. Rezemată de balustrada cheiului, sta undeva mai la o parte o femeie; se sprijinea de grilaj şi ar fi părut că priveşte foarte atentă spre apa tulbure a canalului. Purta o pălărioară galbenă nostimă şi o pelerină cochetă. „E o fată, nu o femeie, mi­am zis şi trebuie să fie negreşit brunetă.” Pasămite, nu­mi auzise paşii, fiindcă nu s­a clintit când am trecut pe lângă ea, cu răsuflarea oprită şi inima bătând să­mi spargă pieptul. „Ciudat! M­am gândit apoi. Desigur că e absorbită de cine ştie ce complicaţie sufletească” şi deodată m­am oprit ca înlemnit. Mi s­a părut că aud un suspin înăbuşit. Da! Nu mă înşelam: fata plângea, plângea din ce în ce mai tare, până când izbucni în sughiţuri. Dumnezeule! Am simţit cum mi se strânge inima de durere. Şi oricâtă sfiiciune am faţă de femei, în momentul acela am uitat de toate. M­am întors şi am pornit spre ea, gata să­i strig: „Doamnă”, dar aducându­mi aminte că în toate romanele ruseşti care zugrăvesc aşa­zisa „înaltă societate” banalitatea aceasta e nelipsită, m­am oprit. Singurul lucru, de altfel, care m­a făcut să n­o rostesc. Dar în timp ce căutam un alt cuvânt, mai potrivit, fata îşi înfrânse durerea, mă privi şi, recăpătându­şi stăpânirea de sine, se strecură pe lângă mine cu ochii în pământ, de­a lungul cheiului. M-­am luat numaidecât după ea, însă fata, dându­-şi seama de asta, părăsi cheiul, traversă strada şi trecu pe trotuar. Nu m­-am încumetat să traversez şi eu. Îmi bătea inima în piept ca la o păsărică prinsă în laţ. O împrejurare îmi veni atunci în ajutor. pentru continuare descarcati de mai jos.......

PARTEA ÎNTÂI I Era pe la sfîrşitul lui noiembrie. Pe o vreme de moină, către ora nouă dimineaţa, acceleratul de Varşovia se apropia în plină viteză de Petersburg. Ceaţa era atît de groasă, încît lumina zilei răzbea cu greu, iar prin ferestrele vagoanelor, de -a lungul liniei ferate, nu se putea desluşi nimic la zece paşi. Printre călători se aflau şi unii care se întorceau din străinătate; cele mai ticsite erau însă compartimentele de clasa a treia: lume măruntă, oameni purtaţi de nevoie şi de treburi zilnice, venind de pe meleagurile mai apropiate. Cum era şi firesc, toţi păreau obosiţi, rebegiţi de frig. cu pleoapele grele ca dup ă o noapte de nesomn şi obrajii de o paloare alb-gălbuie, ca şi cînd ceaţa şi-ar fi pus pecetea şi pe chipurile lor. O dată cu revărsatul zorilor, într-un compartiment de clasa a treia, se trezir ă aşezaţi faţă în faţă, lîngă aceeaşi fereastră, doi călători – amîndoi tineri, amîndoi modest îmbr ăcaţi şi fără bagaje, amîndoi avînd o figur ă destul de plăcută şi, în sfirşit, amîndoi dornici să lege o conversaţie. Şi dacă cei doi ar fi bănuit în clipa aceea unul despre altul cîte ciud ăţenii ascunde fiecare, ar fi rămas desigur uimiţi că întîmplarea îi pusese astfel fa ţă în faţă, într-un vagon de clasa a treia a trenului accelerat Var şovia – Petersburg. Primul să tot fi avut douăzeci şi şapte de ani – era scund şi îndesat: avca părul creţ, bătînd în negru, şi nişte ochi cenuşii, mici, dar plini de foc. Nasul îl avea mare şi cam turtit, pomeţii obrajilor proeminenţi, iar buzele-i subţiri schiţau mereu un zîmbet insolent, sfid ător, uneori chiar răutăcios. Numai fruntea, mare şi frumos boltită, părea menită să compenseze întrucîtva partea de jos a obrazului, atenuînd asimetria unor trăsături prea dure. Ceea ce se ar ăta mai izbitor la prima vedere era paloarea cadaveric ă a feţei, care dădea chipului său un aer de istovire, cu toate că tînărul părea a avea o constituţie robustă; în acelaşi timp însă, faţa lui atrăgea atenţia prin ceva imposibil de definit, şi care lăsa totuşi să se ghicească un temperament frămîntat de clocotul unor pasiuni mistuitoare, ceea ce nu se potrivea cîtu şi de puţin nici cu zîmbetul acela sfidător şi arogant şi nici cu privirea-i aspră şi plină de orgoliu. Bine încotoşmănat într-un cojoc de miel larg şi călduros, îmbrăcat în postav negru, nici nu-i păsa de frig, în timp ce vecinul său îndurase cu greu vitregia nop ţii umede, ruseşti, de noiembrie, fără să fi fost, desigur, pregătit s-o înfrunte, căci n-avea pe umeri decît o pelerină largă, cu o glugă imensă, aşa cum obişnuiesc să poarte călătorii prin străinătăţi, departe de ţinuturile Rusiei, şi care pornind în toiul iernii să străbată Elveţia sau, spre exemplu, nordul Italiei, nici nu -şi pun măcar ipoteza unei călătorii pe o distanţă atît de mare ca de la Eidkuhnen la Petersburg. Dar ceea ce era potrivit şi cu totul suficient pentru Italia nici pe departe nu f ăcea faţă şi se dovedea absolut necorespunzător în condiţiile climei ruseşti. Posesorul pelerinei, tînăr şi el, tot cam de vreo douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani, era mai înalt de statur ă, avea părul foarte bălai şi des, obrajii supţi şi o bărbuţă rară şi ascuţită, de un blond spălăcit. Ochii lui mari, albaştri, aveau o expresie blajină, dar şi apăsătoare totodată, cu acea stranie fixitate a privirii după care nu era greu de ghicit, chiar de la prima vedere, un epileptic. De altfel, tînărul avea trăsături plăcute, fine şi delicate, iar faţa îi era palidă şi, în momentul acela, învineţită de frig. în mîini ţinea o legăturică – pare-se tot bagajul lui – dintr-un fular decolorat. în picioare purta nişte botine cu talpă groasă şi ghetre, cu totul nepotrivite portului obişnuit din Rusia. Vecinul său cu pâr negru şi şubă de miel îl cercetă cu acea curiozitate a omului care nu are altceva mai bun de f ăcut şi, în cele din urmă, se hotărî să intre în vorbă schiţînd acel zîmbet ironic prin care unii oameni î şi trădează cu nepăsare satisfacţia lipsită de delicateţe în faţa situaţiei nenorocite a semenului lor. – Ţi-e frig, nu-i aşa? întrebă el, mişcînd din umeri. – Ba bine că nu, răspunse vecinul cu o grabă neobişnuită. Şi cînd te gîndeşti că nu-i decît vreme de moină. Ce m-aş fi făcut dacă se nimerea să fie şi ger? Nici nu-mi închipuiam că-i aşa de frig la noi. Mă dezobişnuisem. – Vii din străinătate? – Da, din Elveţia. – Fiuu! Pînă acolo ai ajuns?… Călătorul cel negricios fluieră a mirare şi izbucni în rîs. Se legă o discuţie. Era surprinzătoare bunăvoinţa cu care tînărul cu păr bălai şi pelerină elveţiană răspundea la toate întrebările vecinului său negricios, fără să bage de seamă că unele dintre ele puteau fi socotite f ără rost, absolut nelalocul lor, şi uneori de o indiscreţie cam insolentă. Din vorbă în vorbă, mărturisi că într-adevăr lipsise din Rusia vreme îndelungată, mai bine de patru ani, fiind bolnav; fusese trimis în str ăinătate pentru a se lecui; suferea de o stranie boală de nervi, un fel de epilepsie, care se manifesta prin convulsi i şi tremurături. Ascultîndu-l, negriciosul surise ironic de cîteva ori şi la urmă pufni în rîs cînd la întrebarea: „Ei, şi te-au vindecat?”, cel cu părul bălai îi răspunse: „Nu, nu m-au vindecat”. – Ehe! îmi închipui ce de-a bănet ai cheltuit degeaba, iar noi, ăştia de-aici, ne punem nădejdea în ei, observă veninos negriciosul. – Adevărat! se amestecă de alături în vorbă un domn neglijent îmbrăcat, de vreo patruzeci de ani, corpolent, cu nasul ro şu şi coşuri pe obraz, avînd aerul tipic şi înfăţişarea unui slujbaş încărunţit prin cancelarii. E perfect adev ărat, se pricep al naibii să pompeze avuţiile Rusiei! – O, cît de mult vă înşelaţi în cazul meu! începu pe un ton blînd şi împăciuitor pacientul medicinei elveţiene. N-aş putea să vă contrazic, desigur, pentru că nu ştiu exact cum stau lucrurile, însă doctorul meu şi-a dat ultimele economii ca s ă mă pot întoarce în Rusia, după ce aproape doi ani m-a ţinut acolo pe socoteala lui. – Cum adică, n-aveai pe nimeni care să te întreţină? întrebă călătorul cel negricios. – Absolut pe nimeni. Domnul Pavlişcev, care luase asupra sa grija între ţinerii mele în Elveţia, a murit acum doi ani. l-am scris după aceea unei rude îndepărtate – soţiei generalului Epancin; nam primit însă nici un răspuns, Neavînd încotro, am plecat spre ţară. – Şi la cine ai de gînd să te duci? – Mă întrebaţi unde am să trag? Drept să spun, deocamdată nu ştiu nici eu… unde s-o nimeri… – Nu te-ai hotărît încă? Şi din nou, cei doi izbucniră în rîs. – Te pomeneşti că tot avutul dumitaie se reduce la aceast ă bocceluţă? întrebă tînărul cel brunet. – Pun rămăşag câ-i aşa cum spune dumnealui, adăugă parcă jubilînd slujbaşul cel cu nasul roşu. Sînt convins că nu mai ai alte bagaje, deşi rămine perfect valabilă vechea zicală că a fi sărac nu-i cine ştie ce mare păcat. Presupunerea celor doi călători părea a nu fi lipsită de temei, şi tînărul se grăbi s-o recunoască de îndată. – Bocceluţa dumitaie ar putea să aibă totuşi o anumită importanţă, urmă slujbaşul după ce se saturară de rîs (de menţionat că stăpînul bocceluţei, văzîndu-i veselindu-sc atîta, se asocie el însuşi în cele din urmă veseliei lor, ceea ce-i făcu să rîdă şi mai tare), şi cu toate că sînt gata să pariez că nu ascunde înăuntru nici fişicuri de napoleoni şi nici galbeni olandezi sau austrieci, lucru uşor de constatat judecind după ghetrele de pe încălţămintea dumitale confecţionată în străinătate, totuşi… căci dacă la acest modest bagaj poţi adăuga o asemenea presupusă rudă, cum ar fi, de pildă, soţia generalului Epancin, al cărui nume l-ai pomenit adineauri, atunci şi bocceluţa dumitaie, aş putea spune, va căpăta o anumită pondere. Bineînţeles, numai dacă generăleasa Epancina îţi este cu adevărat rudă, şi nu te înşeli cumva, aşa… ca omul distrat… ceea ce e foarte, foarte firesc… mai ales cînd are mult ă fantezie. – Ei bine, trebuie să recunosc că nu sînteţi deloc departe de adevăr, se grăbi să încuviinţeze călătorul cel blond. Mă bate gîndul şi pe mine că mă înşel, pentru că, să vedeţi, aproape că nici nu mi-e rudă. De aceea, nici nu m-a surprins faptul că nu mi-a răspuns la scrisoare. Oarecum, mă aşteptam la asta. – Ai stricat degeaba banii pe hîrtie şi mărci. Hm!… îmi place însă că eşti un om blajin şi sincer, şi asta o spun spre lauda dumitale. Hm!… de altfel, cine nu-l cunoaşte pe generalul Epancin? Toată lumea îl ştie. Şi pe domnul Pavlişcev, răposatul, care te-a întreţinut în Elveţia, lam cunoscut. Numai dacă-i vorba de Nikolai Andreevici Pavlişcev, căci erau doi veri primari cu acest nume. Celălalt locuieşte şi acum în Crimeea. Cît despre Nikolai Andreevici, acela care a răposat, era un om respectabil, cu rela ţii, şi posesorul a patru mii de suflete…   continuarea o puteti descarca de mai jos........