Feodor Mihailovici Dostoievski

Feodor Mihailovici Dostoievski NOPŢI ALBE Din amintirile unui visător A fost cumva al sorţii har, Megieş al inimii gingaşe Să­ţi fie el o clipă doar? I. Turgheniev ÎNTÂIA NOAPTE. Era o noapte minunată, o noapte cum numai în tinereţe pot fi nopţile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privind­o, te întrebai fără să vrei: cum e cu putinţă oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe şi oameni posomorâţi ori cu toane? E foarte tinerească, desigur şi această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să­ţi însenineze cât mai des sufletul! Alunecând însă cu gândul la feluriţi oameni îmbufnaţi şi cu toane, mi­am amintit şi de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimţite stăpânire pe mine, chiar din zori. Încercam senzaţia penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit şi uitat de toţi. Oricine este în drept, fireşte, să mă întrebe: dar cine erau aceşti „toţi”? De vreme ce, în cei opt ani de când locuiesc aici, la Petersburg, n­am reuşit să leg aproape nici o cunoştinţă. Şi ce rost ar avea, la ce mi­ar folosi de fapt asemenea cunoştinţe, când, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul! De aceea am şi avut impresia că mă părăsesc toţi, când oraşul întreg s­a ridicat deodată cu tot calabalâcul, pornind într­un exod grăbit spre localităţile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Îngrozit la gândul că rămân singur, am hoinărit trei zile la rând pe străzi, pradă unei tristeţi copleşitoare şi fără a izbuti să­mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam de­a lungul cheiului – nu mai întâlneam acum nici un chip cunoscut, niciunul din oamenii aceia cu care mă obişnuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani de­a rândul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoşteam… Îi cunoşteam de aproape, căci le studiasem atât de bine chipurile, încât am ajuns să le admir când sunt voioase şi mă simt tare abătut când le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrânel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nu­l întâlnesc, la aceeaşi oră, pe Fontanka. Are o înfăţişare atât de gravă şi e atât de cufundat în gânduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mâna stângă, iar în dreapta ţine un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar şi el m­a observat şi manifestă faţă de mine o simpatie sinceră. Sunt convins că, dacă s­ar întâmpla să nu fiu la ora obişnuită şi pe locul ştiut de pe Fontanka, l­ar cuprinde ipohondria. Iată de ce câteodată aproape că ne şi salutăm, mai ales când amândoi suntem în bună dispoziţie. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rând, întâlnindu­ne a treia zi, printr­o pornire spontană, duserăm involuntar mâinile la pălărie; ne oprirăm totuşi la timp, stăpânindu­ne gestul şi trecurăm cu simpatie unul pe lângă celălalt. La fel de bine îmi sunt cunoscute şi casele. Când trec pe stradă, fiecare parcă m­ar întâmpina cu aerul că vrea să­mi iasă în cale, mă priveşte cu toate ferestrele şi doar că nu­mi spune: „Bună ziua! Cum vă mai simţiţi? Cât despre mine, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine sănătoasă, iar pe la începutul lunii am să mai capăt un etaj”; sau: „Cum o duceţi cu sănătatea? Eu de mâine intru în reparaţie”; sau: „Eram cât pe aci să pier în flăcări şi de­ai şti ce spaimă am tras” etc. Printre ele – vorbesc de case – am şi prietene mai apropiate: una are de gând să urmeze un tratament în vara aceasta la un arhitect. Voi trece neapărat în fiecare zi pe acolo, ca nu cumva – ferească sfântul! — S­o dea gata cu tratamentul lui. Sau, n­am să uit niciodată întâmplarea cu o căsuţă foarte drăguţă, de culoare roz­pal. Era o căsuţă de zid, zveltă şi cochetă şi mă privea cu atâta prietenie, iar la vecinele ei grosolane şi greoaie se uita atât de semeaţă, încât inima­mi tresaltă de bucurie ori de câte ori mi se întâmpla să trec pe lângă ea. Dar săptămâna trecută, având drum pe acea stradă şi aruncându­mi privirea spre prietena mea, o auzii căinându­se amarnic: „Priveşte, mă vopsesc în galben!” Mizerabilii! Barbarii! Nu­i cruţaseră nici coloanele, nici cornişele. Prietena mea se îngălbenise ca un canar. De supărare, simţii în gură gust de fiere şi nici până acum nu mi­am găsit puteri destule ca să mai dau ochi cu sărmana mea prietenă, pe care o sluţiseră în chipul cel mai stupid zugrăvind­o în Culoarea Imperiului ceresc. Aşadar, cititorule, cred că înţelegi cam în cel fel cunosc eu tot oraşul Petersburg. Spuneam mai adineauri că trei zile la rând m­a chinuit acea stranie nelinişte, până când să­mi dau seama de pricinile ei. Hai să zicem pe stradă naveam cum să mă simt bine – (lipseşte unul, nu mai apare altul, unde o fi cutare?) – dar nici acasă nu mă simţeam în apele mele. Două seri m­am perpelit ca pe jăratec, să aflu ce nu­mi vine la socoteală în ungherul meu? De ce acum mă simt atât de stingher acolo? Şi cu o privire nedumerită cercetam pereţii verzui, afumaţi, tavanul acoperit de păienjenişul pe care Matriona îl ocrotea cu deosebit succes, întregul mobilier, fiecare scaun în parte, dacă nu cumva aici e buba? (Căci la mine în casă, chiar dacă un singur scaun nu stă pe locul unde­l ştiam ieri, îmi pierd îndată tot echilibrul sufletesc şi nu mai sunt în stare să­mi aflu locul.) Încercai să mă uit îndelung şi fix în lumina ferestrei – zadarnic… Nu­mi era câtuşi de puţin mai uşor! La un moment dat, am chemato pe Matriona şi am dojenit­o părinteşte pentru păienjeniş şi pentru lipsa de curăţenie din casă, dar femeia m­a privit foarte nedumerită şi a plecat fără să spună un cuvânt, iar pânzele de păianjen au rămas până azi în acelaşi loc. În sfârşit, de abia în dimineaţa aceasta am izbutit să­mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Asta­i, va să zică! Pur şi simplu ei toţi fug de mine; din cauza mea, deci, o şterg din oraş, se cărăbănesc la vile. Iertaţi­mi expresia aceasta vulgară, dar acum, drept să spun, chiar că nu­mi arde de fineţuri stilistice… Nu­mi arde de loc, pentru că e cert că tot ce există în Petersburg fie că a plecat, fie că o să plece cât de curând în vilegiatură; pentru că în oricare domn onorabil, cu înfăţişarea gravă, ce tocmeşte un birjar, sunt dispus să văd îndată un venerabil cap de familie, care, după obişnuitele­i îndeletniciri de serviciu, se grăbeşte, fără să­şi ia bagaje cu el, să ajungă în sânul familiei sale instalată în vreo vilă; pentru că orice trecător părea acum să aibă o înfăţişare cu totul aparte, vrând parcă să spună fiecărui nou întâlnit: „Noi, domnilor, nu suntem aici decât aşa, în trecere, iar cel mult peste două ore suntem plecaţi în vilegiatură”. De se­ntâmplă să se deschidă o fereastră în geamul căreia mai întâi ciocăniseră nişte degeţele subţiri şi albe ca neaua şi să apară căpşorul unei fetiţe drăgălaşe, care strigă după vânzătorul de ghivece cu flori – nu­mi închipui altceva decât că florile nu se cumpără numai aşa, ca o încântare de primăvară sau pentru primenirea aerului unui apartament sufocant de oraş, ci pentru că, peste foarte puţin timp, cu toţii se vor muta la vilă, ducând cu ei acolo şi florile. Mai mult decât atât, în statornica mea năzuinţă de a descoperi mereu noi particularităţi şi indicii de un anumit gen, obţinusem atâtea succese remarcabile, încât constatai cu satisfacţie că ajunsesem să ghicesc fără greş, numai după înfăţişarea pietonilor, în ce vilă locuieşte fiecare. Locuitorii ostroavelor Kamennăi şi Aptekarski, sau cei de pe şoseaua Peterhof se deosebeau prin distincţia studiată a manierelor, prin eleganţa hainelor de vară şi prin luxoasele trăsuri cu care veneau în oraş. Cei din Pargolovo şi de mai departe „impuneau” de la prima vedere prin simţul măsurii şi prin seriozitate; vizitatorul ostrovului Krestovski sărea în ochi prin voioşia lui pe care nimic nu o putea tulbura. Şi, lucru curios, fie că mi se întâmpla să întâlnesc vreun convoi lung de căruţaşi, cu hăţurile în mâini, păşind agale pe lângă căruţele încărcate vârf cu calabalâc (mese, scaune, divane turceşti ori neturceşti şi felurite lucruri gospodăreşti trântite claie peste grămadă), deasupra cărora trona – uneori chiar în vârful grămezii de boarfe – câte o bucătăreasă sfrijită, păzitoare zeloasă a avutului boieresc; fie că urmăream îndelung cu privirea luntrile greu încărcate cu tot felul de obiecte casnice, lunecând agale pe Neva sau pe Fontanka, până către pârâul Ciornaia sau către ostroave – în imaginaţia mea, căruţele şi luntrile se înzeceau, se însuteau şi mi se părea de fiecare dată că totul s­a urnit din loc şi a pornit la drum, mi se părea că totul începe să se mute, în caravane întregi, pe la vile; că Petersburgul e ameninţat să ajungă un imens pustiu, aşa încât, până la urmă, mi se făcea tare ruşine, mă simţeam jignit personal şi începea să mă roadă tristeţea, pentru că numai eu nu aveam unde şi de ce să plec în vilegiatură. Aş fi fost gata să mă urc în oricare din aceste căruţe şi să însoţesc bucuros orice domn cu înfăţişare respectabilă, care ar fi tocmit o birjă; dar nimeni, absolut nimeni nu mă invita; ca şi cum m­ar fi uitat cu toţii, ca şi cum aş fi fost într­adevăr un străin pentru ei! Am rătăcit astfel mult, până când – potrivit obiceiului meu – am izbutit să uit cu desăvârşire unde mă aflu şi m­am pomenit la marginea oraşului. Recăpătându­mi deodată buna dispoziţie, am trecut dincolo de barieră şi am apucat pe drumul dintre lanuri şi fâneţe, simţind cum dispare oboseala din mădularele­mi ostenite, cum înviorarea îmi umple fiinţa întreagă şi cum o povară apăsătoare mi se ridică de pe suflet. Toţi trecătorii mă priveau cu simpatie şi doar că nu mă salutau; toţi păreau cuprinşi de o rară mulţumire şi toţi, până la unul, fumau ţigări de foi. Eu însumi mă simţeam copleşit de un inexplicabil sentiment de beatitudine, ceea ce nu mi se mai întâmplase niciodată. Ca şi când m­aş fi pomenit deodată undeva în Italia – atât de puternic năvălea în sufletul meu natura, uimindu­mă, împrospătând forţele inimii mele de orăşean aproape bolnav, de om aproape sufocat între zidurile oraşului. O dată cu sosirea primăverii, natura Petersburgului devine nespus de înduioşătoare; cerul îşi deschide belşugurile de puteri şi râvne, iar de jur împrejur totul dă în verde şi se împodobeşte cu fermecătoare smalţuri de flori… Fără să vreau, natura îmi poartă atunci gândul, nu ştiu cum, la câte o fată ofilită, plăpândă, dintre cele la care şi tu, cititorule, priveşti uneori cu milă, alteori cu un fel de dragoste şi compătimire, sau pur şi simplu nici nu o iei în seamă, dar care se întâmpla pentru câte o clipă, deodată, ca într­o taină, să se facă nespus de frumoasă, încât tu însuţi rămâi mut de încântare şi, fără să vrei, te întrebi: ce putere a ştiut stârni atâta strălucire în aceşti ochi trişti şi îngânduraţi? Ce mister a putut aprinde bujorii aceştia în obrajii palizi şi slăbiţi? Cine a putut să însufleţească gingaşele trăsături ale chipului ei cu atâta pasiune? De ce tresaltă aşa de tulburător acest piept? Ce anume şi­a revărsat puterea, viaţa şi frumuseţea pe chipul sărmanei fete, silindu­l să strălucească cu un zâmbet atât de luminos, să se învioreze de atâta voie bună, de scânteietoare seninătate? Dacă vei privi împrejur, ca şi când ai căuta pe cineva, vei înţelege… Dar clipa a trecut şi e posibil ca mâine chiar să întâlneşti din nou aceeaşi privire cunoscută, adâncită în reverii şi absentă ca şi mai înainte, aceeaşi faţă palidă, aceleaşi mişcări docile şi timide, poate chiar regretul sau până şi urmele mâhnirii şi ale unei ucigătoare tristeţi pentru rătăcirea de o clipă… Şi câtă părere de rău în sufletul tău, că s­a stins atât de repede şi fără de speranţă frumuseţea efemeră, atât de amăgitoare, dezvăluită atât de zadarnic şi de fulgerător, irosindu­se apoi sub privirea ta uimită, încât nici s­o îndrăgeşti cu adevărat nu ai avut timp… Şi totuşi, noaptea care a urmat a fost pentru mine mai bună decât ziua! Iată cum s­a întâmplat. M­am înapoiat în oraş foarte târziu şi poate că trecuse de ora zece când mă apropiasem de casă. Trebuia să trec pe cheiul canalului, unde la ora aceea nu întâlneşti de obicei ţipenie de om. Ce­i drept, locuiesc în partea cea mai periferică a oraşului. Mergeam cântând, pentru că atunci când sunt fericit, numaidecât încep a fredona câte ceva, aşa, pentru mine, ca oricare om fără prieteni şi fără cunoscuţi apropiaţi, care în momentele lui de bucurie n­are cui să­şi deschidă sufletul şi de aceea cântă. Deodată însă o întâmplare cu totul neaşteptată m­a scos din făgaşul obişnuit. Rezemată de balustrada cheiului, sta undeva mai la o parte o femeie; se sprijinea de grilaj şi ar fi părut că priveşte foarte atentă spre apa tulbure a canalului. Purta o pălărioară galbenă nostimă şi o pelerină cochetă. „E o fată, nu o femeie, mi­am zis şi trebuie să fie negreşit brunetă.” Pasămite, nu­mi auzise paşii, fiindcă nu s­a clintit când am trecut pe lângă ea, cu răsuflarea oprită şi inima bătând să­mi spargă pieptul. „Ciudat! M­am gândit apoi. Desigur că e absorbită de cine ştie ce complicaţie sufletească” şi deodată m­am oprit ca înlemnit. Mi s­a părut că aud un suspin înăbuşit. Da! Nu mă înşelam: fata plângea, plângea din ce în ce mai tare, până când izbucni în sughiţuri. Dumnezeule! Am simţit cum mi se strânge inima de durere. Şi oricâtă sfiiciune am faţă de femei, în momentul acela am uitat de toate. M­am întors şi am pornit spre ea, gata să­i strig: „Doamnă”, dar aducându­mi aminte că în toate romanele ruseşti care zugrăvesc aşa­zisa „înaltă societate” banalitatea aceasta e nelipsită, m­am oprit. Singurul lucru, de altfel, care m­a făcut să n­o rostesc. Dar în timp ce căutam un alt cuvânt, mai potrivit, fata îşi înfrânse durerea, mă privi şi, recăpătându­şi stăpânirea de sine, se strecură pe lângă mine cu ochii în pământ, de­a lungul cheiului. M-­am luat numaidecât după ea, însă fata, dându­-şi seama de asta, părăsi cheiul, traversă strada şi trecu pe trotuar. Nu m­-am încumetat să traversez şi eu. Îmi bătea inima în piept ca la o păsărică prinsă în laţ. O împrejurare îmi veni atunci în ajutor. pentru continuare descarcati de mai jos.......

PARTEA ÎNTÂI I Era pe la sfîrşitul lui noiembrie. Pe o vreme de moină, către ora nouă dimineaţa, acceleratul de Varşovia se apropia în plină viteză de Petersburg. Ceaţa era atît de groasă, încît lumina zilei răzbea cu greu, iar prin ferestrele vagoanelor, de -a lungul liniei ferate, nu se putea desluşi nimic la zece paşi. Printre călători se aflau şi unii care se întorceau din străinătate; cele mai ticsite erau însă compartimentele de clasa a treia: lume măruntă, oameni purtaţi de nevoie şi de treburi zilnice, venind de pe meleagurile mai apropiate. Cum era şi firesc, toţi păreau obosiţi, rebegiţi de frig. cu pleoapele grele ca dup ă o noapte de nesomn şi obrajii de o paloare alb-gălbuie, ca şi cînd ceaţa şi-ar fi pus pecetea şi pe chipurile lor. O dată cu revărsatul zorilor, într-un compartiment de clasa a treia, se trezir ă aşezaţi faţă în faţă, lîngă aceeaşi fereastră, doi călători – amîndoi tineri, amîndoi modest îmbr ăcaţi şi fără bagaje, amîndoi avînd o figur ă destul de plăcută şi, în sfirşit, amîndoi dornici să lege o conversaţie. Şi dacă cei doi ar fi bănuit în clipa aceea unul despre altul cîte ciud ăţenii ascunde fiecare, ar fi rămas desigur uimiţi că întîmplarea îi pusese astfel fa ţă în faţă, într-un vagon de clasa a treia a trenului accelerat Var şovia – Petersburg. Primul să tot fi avut douăzeci şi şapte de ani – era scund şi îndesat: avca părul creţ, bătînd în negru, şi nişte ochi cenuşii, mici, dar plini de foc. Nasul îl avea mare şi cam turtit, pomeţii obrajilor proeminenţi, iar buzele-i subţiri schiţau mereu un zîmbet insolent, sfid ător, uneori chiar răutăcios. Numai fruntea, mare şi frumos boltită, părea menită să compenseze întrucîtva partea de jos a obrazului, atenuînd asimetria unor trăsături prea dure. Ceea ce se ar ăta mai izbitor la prima vedere era paloarea cadaveric ă a feţei, care dădea chipului său un aer de istovire, cu toate că tînărul părea a avea o constituţie robustă; în acelaşi timp însă, faţa lui atrăgea atenţia prin ceva imposibil de definit, şi care lăsa totuşi să se ghicească un temperament frămîntat de clocotul unor pasiuni mistuitoare, ceea ce nu se potrivea cîtu şi de puţin nici cu zîmbetul acela sfidător şi arogant şi nici cu privirea-i aspră şi plină de orgoliu. Bine încotoşmănat într-un cojoc de miel larg şi călduros, îmbrăcat în postav negru, nici nu-i păsa de frig, în timp ce vecinul său îndurase cu greu vitregia nop ţii umede, ruseşti, de noiembrie, fără să fi fost, desigur, pregătit s-o înfrunte, căci n-avea pe umeri decît o pelerină largă, cu o glugă imensă, aşa cum obişnuiesc să poarte călătorii prin străinătăţi, departe de ţinuturile Rusiei, şi care pornind în toiul iernii să străbată Elveţia sau, spre exemplu, nordul Italiei, nici nu -şi pun măcar ipoteza unei călătorii pe o distanţă atît de mare ca de la Eidkuhnen la Petersburg. Dar ceea ce era potrivit şi cu totul suficient pentru Italia nici pe departe nu f ăcea faţă şi se dovedea absolut necorespunzător în condiţiile climei ruseşti. Posesorul pelerinei, tînăr şi el, tot cam de vreo douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani, era mai înalt de statur ă, avea părul foarte bălai şi des, obrajii supţi şi o bărbuţă rară şi ascuţită, de un blond spălăcit. Ochii lui mari, albaştri, aveau o expresie blajină, dar şi apăsătoare totodată, cu acea stranie fixitate a privirii după care nu era greu de ghicit, chiar de la prima vedere, un epileptic. De altfel, tînărul avea trăsături plăcute, fine şi delicate, iar faţa îi era palidă şi, în momentul acela, învineţită de frig. în mîini ţinea o legăturică – pare-se tot bagajul lui – dintr-un fular decolorat. în picioare purta nişte botine cu talpă groasă şi ghetre, cu totul nepotrivite portului obişnuit din Rusia. Vecinul său cu pâr negru şi şubă de miel îl cercetă cu acea curiozitate a omului care nu are altceva mai bun de f ăcut şi, în cele din urmă, se hotărî să intre în vorbă schiţînd acel zîmbet ironic prin care unii oameni î şi trădează cu nepăsare satisfacţia lipsită de delicateţe în faţa situaţiei nenorocite a semenului lor. – Ţi-e frig, nu-i aşa? întrebă el, mişcînd din umeri. – Ba bine că nu, răspunse vecinul cu o grabă neobişnuită. Şi cînd te gîndeşti că nu-i decît vreme de moină. Ce m-aş fi făcut dacă se nimerea să fie şi ger? Nici nu-mi închipuiam că-i aşa de frig la noi. Mă dezobişnuisem. – Vii din străinătate? – Da, din Elveţia. – Fiuu! Pînă acolo ai ajuns?… Călătorul cel negricios fluieră a mirare şi izbucni în rîs. Se legă o discuţie. Era surprinzătoare bunăvoinţa cu care tînărul cu păr bălai şi pelerină elveţiană răspundea la toate întrebările vecinului său negricios, fără să bage de seamă că unele dintre ele puteau fi socotite f ără rost, absolut nelalocul lor, şi uneori de o indiscreţie cam insolentă. Din vorbă în vorbă, mărturisi că într-adevăr lipsise din Rusia vreme îndelungată, mai bine de patru ani, fiind bolnav; fusese trimis în str ăinătate pentru a se lecui; suferea de o stranie boală de nervi, un fel de epilepsie, care se manifesta prin convulsi i şi tremurături. Ascultîndu-l, negriciosul surise ironic de cîteva ori şi la urmă pufni în rîs cînd la întrebarea: „Ei, şi te-au vindecat?”, cel cu părul bălai îi răspunse: „Nu, nu m-au vindecat”. – Ehe! îmi închipui ce de-a bănet ai cheltuit degeaba, iar noi, ăştia de-aici, ne punem nădejdea în ei, observă veninos negriciosul. – Adevărat! se amestecă de alături în vorbă un domn neglijent îmbrăcat, de vreo patruzeci de ani, corpolent, cu nasul ro şu şi coşuri pe obraz, avînd aerul tipic şi înfăţişarea unui slujbaş încărunţit prin cancelarii. E perfect adev ărat, se pricep al naibii să pompeze avuţiile Rusiei! – O, cît de mult vă înşelaţi în cazul meu! începu pe un ton blînd şi împăciuitor pacientul medicinei elveţiene. N-aş putea să vă contrazic, desigur, pentru că nu ştiu exact cum stau lucrurile, însă doctorul meu şi-a dat ultimele economii ca s ă mă pot întoarce în Rusia, după ce aproape doi ani m-a ţinut acolo pe socoteala lui. – Cum adică, n-aveai pe nimeni care să te întreţină? întrebă călătorul cel negricios. – Absolut pe nimeni. Domnul Pavlişcev, care luase asupra sa grija între ţinerii mele în Elveţia, a murit acum doi ani. l-am scris după aceea unei rude îndepărtate – soţiei generalului Epancin; nam primit însă nici un răspuns, Neavînd încotro, am plecat spre ţară. – Şi la cine ai de gînd să te duci? – Mă întrebaţi unde am să trag? Drept să spun, deocamdată nu ştiu nici eu… unde s-o nimeri… – Nu te-ai hotărît încă? Şi din nou, cei doi izbucniră în rîs. – Te pomeneşti că tot avutul dumitaie se reduce la aceast ă bocceluţă? întrebă tînărul cel brunet. – Pun rămăşag câ-i aşa cum spune dumnealui, adăugă parcă jubilînd slujbaşul cel cu nasul roşu. Sînt convins că nu mai ai alte bagaje, deşi rămine perfect valabilă vechea zicală că a fi sărac nu-i cine ştie ce mare păcat. Presupunerea celor doi călători părea a nu fi lipsită de temei, şi tînărul se grăbi s-o recunoască de îndată. – Bocceluţa dumitaie ar putea să aibă totuşi o anumită importanţă, urmă slujbaşul după ce se saturară de rîs (de menţionat că stăpînul bocceluţei, văzîndu-i veselindu-sc atîta, se asocie el însuşi în cele din urmă veseliei lor, ceea ce-i făcu să rîdă şi mai tare), şi cu toate că sînt gata să pariez că nu ascunde înăuntru nici fişicuri de napoleoni şi nici galbeni olandezi sau austrieci, lucru uşor de constatat judecind după ghetrele de pe încălţămintea dumitale confecţionată în străinătate, totuşi… căci dacă la acest modest bagaj poţi adăuga o asemenea presupusă rudă, cum ar fi, de pildă, soţia generalului Epancin, al cărui nume l-ai pomenit adineauri, atunci şi bocceluţa dumitaie, aş putea spune, va căpăta o anumită pondere. Bineînţeles, numai dacă generăleasa Epancina îţi este cu adevărat rudă, şi nu te înşeli cumva, aşa… ca omul distrat… ceea ce e foarte, foarte firesc… mai ales cînd are mult ă fantezie. – Ei bine, trebuie să recunosc că nu sînteţi deloc departe de adevăr, se grăbi să încuviinţeze călătorul cel blond. Mă bate gîndul şi pe mine că mă înşel, pentru că, să vedeţi, aproape că nici nu mi-e rudă. De aceea, nici nu m-a surprins faptul că nu mi-a răspuns la scrisoare. Oarecum, mă aşteptam la asta. – Ai stricat degeaba banii pe hîrtie şi mărci. Hm!… îmi place însă că eşti un om blajin şi sincer, şi asta o spun spre lauda dumitale. Hm!… de altfel, cine nu-l cunoaşte pe generalul Epancin? Toată lumea îl ştie. Şi pe domnul Pavlişcev, răposatul, care te-a întreţinut în Elveţia, lam cunoscut. Numai dacă-i vorba de Nikolai Andreevici Pavlişcev, căci erau doi veri primari cu acest nume. Celălalt locuieşte şi acum în Crimeea. Cît despre Nikolai Andreevici, acela care a răposat, era un om respectabil, cu rela ţii, şi posesorul a patru mii de suflete…   continuarea o puteti descarca de mai jos........

Feodor Mihailovici Dostoievski AMINTIRI DIN CASA MORŢILOR PARTEA ÎNTÂI. INTRODUCERE. Pe îndepărtatele meleaguri ale Siberiei, prin stepele, munţii sau pădurile de nepătruns, întâlneşti din loc în loc câte un orăşel numărând o mie, cel mult două mii de locuitori, cu case de lemn, prizărite, cu câte două biserici – una înălţându­se în mijlocul oraşului, cealaltă la cimitir – aşezări nu prea arătoase, ce seamănă mai mult cu satele mai răsărite din împrejurimile Moscovei decât cu un oraş adevărat. De obicei, în aceste târguri, ca să le zicem aşa, mişună o mulţime de funcţionari: ispravnici, judecători şi dregători de tot felul, cu liota de subalterni în jurul lor, precum şi nenumăraţi alţi slujbaşi de toate rangurile. Pentru a îndulci, pesemne, iernile prea lungi şi prea geroase, slujbele la stat ţin de cald în Siberia funcţionarilor aciuaţi pe acolo. Locuitorii sunt oameni aşezaţi, fără nici un fel de pretenţii liberale, oameni pe care nu­i tulbură gândul unor schimbări înnoitoare; rânduielile sunt vechi, trainic înrădăcinate şi consfinţite de vreme. Funcţionarii, care pe ­bună dreptate alcătuiesc aici protipendada şi ţin locul nobilimii siberiene, sunt fie oameni din partea locului, siberieni de baştină, fie veniţi de prin Rusia, îndeosebi din cele două metropole, atraşi de ispita unor lefuri mai mari, a unor îndoite indemnizaţii de deplasare şi de perspectiva unor avantaje şi mai ademenitoare. Cei mai înţelepţi dintre ei, cei care au dibuit secretul vieţii şi, prinzând pulsul situaţiei, au ştiut să dezlege problema propăşirii, rămân mai totdeauna în Siberia şi se cufundă cu nădejde în felul de trai al târgului. Belşugul roadelor dulci pe care le culeg cu timpul îi răsplăteşte cu prisosinţă. Alţii însă, oameni uşuratici şi care nu se învrednicesc a dezlega această mare taină a vieţii, încep curând să se plictisească şi să se întrebe cu amară părere de rău cum de­au putut să se prostească într­atât şi să alerge cale de poşte ca să se îngroape în pustietatea asta. Aşteaptă cu nerăbdare să se scurgă cei trei ani, cât sunt obligaţi după lege să rămână acolo, căutând să­şi omoare timpul, pentru ca imediat după împlinirea termenului legiuit să­şi ceară transferul şi să se întoarcă acasă, hulind şi blestemând Siberia. Dreptate însă nu prea au, căci nu numai din punctul de vedere al avantajelor pe care le oferă slujba la stat aici, dar şi din multe altele Siberia e o ţară a bucuriei. Clima e admirabilă; negustorii sunt primitori şi cu dare de mână; printre băştinaşi se găsesc aşijderi destui oameni înstăriţi şi ospitalieri. Domnişoarele sunt ca nişte bobocei de trandafiri, caste şi ruşinoase nevoie mare. Vânatul dă buzna pe străzi şi numai că nu se izbeşte de puşca vânătorului. Şampania curge gârlă, icrele sunt delicioase, solul rodeşte recolte îmbelşugate. Într­un cuvânt, e un pământ binecuvântat, ale cărui rosturi însă omul trebuie să le cunoască. Şi, cei drept, în Siberia, mulţi se pricep să­l rostuiască bine, cu destulă iscusinţă, trăgând foloase pe măsură. Într­unu-i dintre orăşelele acestea, pline de voie bună, de îndestulare materială şi tihnă sufletească, cu locuitori sfătoşi, de treabă şi care mi­a lăsat o amintire de neuitat, am întâlnit un fost deportat, pe Aleksandr Petrovici Goriancikov. Născut într­o familie de nobili, moşieri din Rusia Centrală, fusese condamnat la deportare şi muncă silnică de gradul al doilea pentru că îşi omorâse nevasta. După ispăşirea pedepsei de zece ani la ocnă, îşi duce traiul cuminte şi nebăgat în seamă printre coloniştii din orăşelul K. Era trecut, de fapt, în registrul de locuitori al unei volostii din apropiere, dar stătea în oraş, unde­şi putea câştiga existenţa cu meditaţiile. Prin oraşele Siberiei pot fi întâlniţi adeseori preceptori dintre foştii deportaţi, care trăiesc din lecţii predate pe la familiile înstărite. Sunt primiţi cu bunăvoinţă, fiindcă îi învaţă pe cei tineri mai ales limba franceză, atât de trebuincioasă în viaţă şi pe care, fără ei, în colţurile acestea îndepărtate ale Siberiei, oamenii nici n­ar avea de unde s­o cunoască. Pe Aleksandr Petrovici l­am întâlnit întâia oară în casa primitoare a onorabilului Ivan Ivanâci Gvozdikov, vechi şi merituos slujbaş, care îşi pusese mari nădejdi în cele cinci fiice ale sale. Acestea luau de patru ori pe săptămână lecţii de la Aleksandr Petrovici, care era plătit cu treizeci de copeici lecţia. Înfăţişarea lui îmi atrase luarea­aminte. Era un om extrem de slab şi de palid, mic, pirpiriu, încă destul de tânăr: să fi avut cel mult treizeci şi cinci de ani. Umbla totdeauna curat îmbrăcat, după moda europeneană. Când îi vorbeai, te privea ţintă, foarte atent, îţi asculta fiecare cuvânt cu o politeţe rece, căutând parcă să­i pătrundă tot tâlcul adânc, ca şi cum întrebarea l­ar fi pus în faţa unei enigme ce se cerea dezlegată, ori urmărind să­i smulgă o taină, pentru ca până la urmă să dea un răspuns scurt şi precis, dar îşi cântărea într­a­tâta fiecare vorbă, încât la un moment dat începeai să simţi o jenă inexplicabilă şi te grăbeai tu însuţi să pui capăt discuţiei. L­am întrebat cu acel prilej pe Ivan Ivanâci ce crede despre el; mi­a spus că Goriancikov duce o viaţă austeră, ireproşabilă şi că altminteri el, Ivan Ivanâci, nu i­ar fi încredinţat educaţia celor cinci fete ale sale; dar că, în general, e un om ursuz, care fuge de lume, că­i foarte învăţat, citeşte mult, dar e scump la vorbă, încât e aproape cu neputinţă să­l provoci la o convorbire mai intimă. Unii susţineau că e pur şi simplu nebun, grăbindu­se totuşi să adauge că aceasta n­ar fi de fapt cine ştie ce meteahnă şi că mulţi dintre cetăţenii de vază ai urbei ar fi oricând dispuşi să­i vină în ajutor şi să­l sprijine cu o vorbă bună, ba chiar că el ar putea fi de folos scriind petiţii ş.a.m.d. Se crede că are o sumedenie de rude în Rusia, printre care poate şi oameni influenţi; toţi ştiau însă că din clipa deportării el tăiase toate punţile şi refuzase cu încăpăţânare să mai aibă vreo legătură cu cei de acolo, că, într­un cuvânt, procedase în mod conştient împotriva propriilor interese. De altfel, toată lumea la noi cunoştea povestea vieţii acestui om; toţi ştiau că­şi omorâse nevasta din gelozie, chiar în primul an de căsnicie şi că se autodenunţase, dându­se pe mâna justiţiei (ceea ce­i uşurase mult pedeapsa). Astfel de fapte sunt privite întotdeauna ca adevărate năpaste vrednice de milă. Şi totuşi, acest om ciudat se ţinea mereu departe de lume şi nu se arăta decât atunci când trebuia să se ducă la vreo lecţie. La început nu­mi atrăsese atenţia în mod deosebit; mai târziu, fără să­mi dau seama de ce, l­am privit însă cu mai multă atenţie; stăruia în el ceva enigmatic; ascundea, desigur, o taină. Dar era cu neputinţă să intri în vorbă cu el. Răspundea, ce­i drept, la orice întrebare, de parcă aceasta i­ar fi fost cea dintâi datorie; dar răspunsurile lui mă stânjeneau oarecum şi­mi era penibil să­mi continui întrebările; de altfel, convorbirile de acest soi aduceau totdeauna pe chipul lui o expresie stranie de suferinţă şi istovire. Îmi amintesc că într­o minunată seară de vară am ieşit împreună de la Ivan Ivanâci. Îmi trecu deodată prin minte să­l invit la mine să fumăm o ţigară. Mi­ar fi greu să descriu spaima ce i se întipări în clipa aceea pe obraz; se zăpăci de­a binelea, bâigui câteva cuvinte de neînţeles şi, deodată, după ce îmi aruncă o privire încărcată de mânie, o rupse la fugă în direcţia opusă. Am rămas nespus de mirat. De atunci, de câte ori mă întâlnea, părea că­l încearcă un fel de teamă. Eu însă nu m­am dat bătut; ceva mă atrăgea la el, aşa că după o lună mă înfiinţai, cu totul pe neaşteptate, acasă la dânsul. Am procedat, fireşte, fără tact şi cam nechibzuit. Locuia la marginea oraşului, în casa unei bătrâne târgoveţe, a cărei fiică, bolnavă de tuberculoză, avea un copil din flori, o fetiţă de zece ani, zburdalnică şi drăgălaşă. În clipa când am intrat pe uşă, Aleksandr Petrovici tocmai o învăţa să citească. În clipa când mă văzu, se tulbură grozav, de parcă l­aş fi prins asupra cine ştie cărei fapte rele. Zăpăcit, se ridică în grabă de pe scaun şi rămase nemişcat, privindu­mă cu ochii holbaţi. În sfârşit, ne aşezarăm; îmi urmărea bănuitor privirile, ca şi cum se aştepta să surprindă în fiecare dintre ele un anume gând tainic. Mi­am dat seama numaidecât că era un om bănuitor din fire, de o susceptibilitate bolnăvicioasă şi că suferea pesemne de mania persecuției. Cutiei. Mă privea cu duşmănie, de parcă ar fi vrut să­mi spună: „Dar nu mai pleci odată?” încercai să intru în vorbă cu el, povestindu­i despre orăşelul nostru, despre ultimele noutăţi, dar el se eschiva cu încăpăţânare de la orice discuţie, zâmbind cu răutate şi mărginindu­se la răspunsuri monosilabice; constatai cu acest prilej că nu era la curent cu noutăţile îndeobşte cunoscute de toată lumea şi că nu avea nici măcar dorinţa să le afle. Îi vorbii apoi de ţinutul nostru, de nevoile lui; mă asculta tăcut, uitându­se ţintă în ochii mei cu o privire atât de ciudată, încât începu să­mi fie ruşine de toată convorbirea aceasta. Şi totuşi, era cât pe­aci să­l scot din rezerva lui ostilă, oferindu­i teancul de căiţi şi reviste, încă netăiate, pe care le ridicasem chiar atunci de la poştă. Le învălui într­o privire lacomă, dar îşi schimbă pe dată gândul, refuzând să le ia, sub cuvânt că n­are vreme să citească. În sfârşit, hotărâi să pun capăt acestei vizite penibile şi cum mă văzui afară, simţii că mi se ia o piatră de pe inimă. Îmi dădeam seama ruşinat că a fost o nesimţire din parte­mi să dau buzna în singurătatea unui om, a cărui unică dorinţă era, poate, aceea de a trăi cât mai departe de lume. Băgasem de seamă că avea prea puţine cărţi; prin urmare, nu era adevărat că citea mult. Şi totuşi, în vreo două rânduri, trecând cu trăsura foarte târziu noaptea prin faţa locuinţei lui, văzusem ferestrele luminate. Ce îl făcea oare să vegheze până în zori? Scria, poate? Iar dacă aşa era, ce­ar fi putut să scrie? Împrejurările mă siliră să lipsesc din oraş vreme de aproape trei luni de zile. Întorcându­mă acasă abia în iarnă, aflai că Aleksandr Petrovici a murit toamna, a murit în singurătate şi că nu voise nici măcar în ceasul din urmă să cheme un doctor. Lumea din oraş îl şi uitase. Odaia în care locuise era goală. Făcui numaidecât cunoştinţă cu gazda lui, cu gândul să aflu de la ea cum anume îşi petrecuse vremea chiriaşul şi dacă nu cumva scrisese ceva. Pentru douăzeci de copeici, ea îmi aduse un coş plin cu hârtii rămase de la răposat şimi mărturisi că două caiete le rupsese ca să aibă cu ce aprinde focul. Era o femeie posacă, tăcută şi n­am izbutit să aflu mare lucra de la ea. N­a fost în stare să­mi spună nimic deosebit, nimic nou despre chiriaşul ei. Din răspunsurile pe care mi le­a dat cu multă zgârcenie, reieşea că acesta nu lucra aproape nimic şi că luni de­a rândul i se întâmpla să nu­şi arunce ochii pe o carte ori să ia în mână condeiul; în schimb, se plimba toată noaptea în lung şi în lat prin odaie, frământat de gânduri; câteodată vorbea cu glas tare. O îndrăgise mult pe nepoata ei, Katia, mai ales după ce a aflat cum o cheamă; în ziua de Sfânta Ecaterina se ducea la biserică şi dădea un acatist pentru pomenirea sufletului cuiva. Vizitele îl iritau şi nu primea pe nimeni; din casă nu ieşea decât atunci când se ducea să dea lecţii; până şi la gazda lui se uita posomorit şi încruntat, când, o dată pe săptămână, aceasta venea să­i deretice cât de cât odaia; în cei trei ani cât stătuse cu chirie la ea, nu schimbaseră aproape nici o vorbă. O întrebai pe Katia dacă­şi amintea de dascălul ei. Mă privi tăcută, îşi ascunse faţa în mâini şi, întorcându­se spre perete, izbucni în plâns. Vasăzică, omul acesta ştiuse să se facă iubit cel puţin de un suflet de copil. Am luat vraful de hârtii cu mine şi toată ziua aceea o petrecui cercetându­le. Trei sferturi din ele erau cu totul lipsite de interes: nişte hârtii fără însemnătate sau caiete cu exerciţii de caligrafie ale elevilor. Dar la urmă, îmi căzu în mână un caiet destul de gros cu o bună parte din pagini acoperite cu o scriere măruntă. Cine ştie când şi în ce împrejurări a fost aruncat de către autor şi dat uitării. Era o descriere amănunţită, dar foarte incoerentă, întreruptă pe alocuri, a celor zece ani petrecuţi de Aleksandr Petrovici la ocnă. Uneori povestirea era urmată de fraze confuze, pline de amintiri ciudate, haotice, scrise la repezeală în rânduri neregulate, febrile, ca sub puterea unei cerinţe imperioase. Recitii de câteva ori aceste crâmpeie şi rămăsei aproape convins că ele fuseseră scrise într­o clipa de nebunie. În schimb, însemnările ocnaşului – „Scene din Casa morţilor” ­ AMINTIRI DIN CASA MORŢILOR. Cum le numeşte el însuşi la un moment dat în manuscrisul său, nu miau părut cu totul lipsite de interes. O lume cu desăvârşire nouă, necunoscută până atunci, ciudăţenia anumitor fapte, în sfârşit, unele note şi reflecţii originale asupra acestei lumi interlope mă făcură să zăbovesc tot mai mult asupra unor pasaje, pentru ca până la urmă, aproape captivat, să le parcurg în întregime cu cea mai vie curiozitate. E cu putinţă să mă fi înşelat. Drept probă, aleg pentru început numai două­trei capitole din aceste însemnări şi le supun aprecierii cititorului. continuare o puteti descarca de mai jos...

Feodor Mihailovici Dostoievski OAMENI SĂRMANI PREFAŢĂ. Dintre scriitorii cei mai discutaţi, a căror operă cere a fi reconsiderată cu toată grija şi atenţia de pe poziţiile esteticii marxist­leniniste, este şi F. M. Dostoiev­ski. Caracterul contradictoriu al operei sale a creat în jurul acestui nume o enigmă de multe ori „ispititoare” pentru cititorul neavizat. Şi nu fără motiv. Decenii de­a rândul, atât de cunoscutele romane ca: „Idiotul”, „Crimă şi pedeapsă”, „Fraţii Karamazov” şi altele au tulburat minţile fragede ale tinerilor generaţii, exercitând de multe ori o influenţă nefastă asupra orientării lor ideologice. De aceea numai o interpretare ştiinţifică, obiectivă, este în măsură să asigure revalorificarea justă, dialectică, a creaţiei dosto­ievskiene, în care sunt atât de strâns împletite laturile pozitive cu cele negative. Acum, cu prilejul publicării în traducerea româ­nească a romanului „Oameni sărmani”, în preajma împlinirii a 135 de ani de la naşterea şi 75 ani de la moartea acestui scriitor rus cu renume mondial, se cuvine să ne oprim asupra fenomenului complex şi complicat pe care îl prezintă moştenirea literară a lui Dostoievski. Atitudinea apologetică „fără rezervă”, ca şi negarea „totală” a oricărei valori, nu sunt în măsură să facă lumină în problema Dostoievski. Critica burgheză din trecut şi prezent, tot felul de anti­marxişti, duşmani ai revoluţiei şi ai clasei muncitoare, au speculat tocmai laturile slabe, momentele subiective, confuziile şi rătăcirile politico­ideologice ale scriitorului, procla­mindu­le drept esenţa însăşi a întregii opere, luată în totalitatea ei organică. Tn acest sens, nau fost deloc precupeţite la adresa lui Dostoievski epitete din cele mai variate ca: „mare umanist”, „proroc al armoniei universale”, „apostol al suferinţei”, „genial scriitor realist”, mergând chiar până la consacrarea lui drept „exponent al specificului naţional rus”. Din noianul, de comentarii şi teze contradictorii, de cele mai multe ori eronate, care s­au ţesut pe marginea bogatei moşteniri literare a lui Dostoievski, greu se poate desprinde întreaga complexitate a fizionomiei sale scriitoriceşti. De bunăseamă că imensa forţă de sugestie asupra cititorilor de toate vârstele, îşi are rădăcina în extraordinara lui capacitate de evocare artistică a relaţiilor dintre oameni, în profunda analiză psihologică, căreia uneori forma aşa­zisei „secţiuni introspective” în cele mai intime şi tenebroase unghere ale sufletului omenesc. Perspectiva istorică şi realitatea epocii noastre au dărâmat teoriile eticoreligioase false ale scriitorului, dându­ne posibilitatea să urmărim obiectiv cum un mare talent putea fi deformat în vechea Rusie a ţarilor. In impasul politic al acelei vremi, în loc să se fi integrat în lupta activă a lagărului revoluţionar, în loc să­şi fi căutat suportul ideologic în resursele vitale ale poporului, Dostoievski rătăcea în labirintul metafizic al ideii de nemurire, al negării raţiunii şi al proclamării religiei drept unica şi suprema autoritate asupra conştiinţei omului. Tn lumina complexităţii acestei puternice personalităţi artistice trebuie studiată creaţia lui care, de la primul roman, „Oameni sărmani” şi până la ultimul, Fraţii Karamazov”, înregistrează o linie sinuoasă, de la realismul cel mai consecvent spre un psihologism de factură mistică. In căutarea soluţiilor la problemele nodale ale epocii lui frământate, prins în contradicţiile stridente ale capitalismului, Dosloievski nu s­a menţinui integral şi până la capăt pe poziţiile realismului critic, iniţiat de marii săi predecesori: Puşkin, Lermontov şi Gogol. El a părăsit drumul deschis de contemporanii săi, democraţii revoluţionari: Bielinski, Gherţen, Dobroliubov, Cemâşevski, Nekra­sov şi Saltâkov­Şcedrin şi s­a făcut, mai cu seamă spre sfârş’itul vieţii, exponentul acelei intelectualităţi mic­burgheze dezorientate ideologic, care sub apăsarea regimului auiocratpoliţienesc adoptase atitudinea de supunere şi smerenie creştinească. De la marea lui iubire de oameni, de la apărarea demnităţii umane călcate în picioare, de la ideia dreptăţii şi a libertăţii sociale, Dostoievski a lunecat spre teza fatalistă a neputinţei omului, pe care a proclamat­o în deviza: „Smereştete, omule mândru!” Această atitudine de resemnare, de negare a luptei, se află la extrema opusă principiului enunţat de marele umanist al erei socialiste – Maxim Gorki: „Omul – ce mândru sună acest cuvânt!” Dar în pofida acestor soluţii, în esenţă reacţionare, pe care le­a propovăduit Dostoievski în multe din romanele sale, din sensul obiectiv al operei scriitorului se desprinde o ură neîmpăcată împotriva orânduirii bazate pe oprimare şi exploatare, împotriva relaţiilor inumane care striveau şi deformau personalitatea omului. Forţa artistică uriaşă a talentului său, în ciuda fundamentului ideologic viciat de filosofia mistică a resemnării şi în consecinţă a împăcării între clase, şi­a găsit realizarea în zugrăvirea realistă a vieţii „oamenilor sărmani”. O găsim nu numai în operele de la începutul activităţii literare, dar şi în romanele cu răsunet mondial ca: „Umiliţi şi obidiţi”, „însemnări din casa morţii”, „Crimă şi pedeapsă”, „Fraţii K, aramazov”. Tocmai această latură realistă, demascatoare a operei sale vine în contradicţie cu soluţiile pesimiste la care ajunge Dostoievski, contradicţii care trebuiesc căutate în împrejurările vieţii personale a scriitorului, strâns legate de condiţiile istorico­so­ciale şi de complexitatea structurii sate psihice. Născut la Moscova, în 1821, în familia unui agent sanitar­raznocineţ, Dostoievski’a cunoscut din frageda copilărie existenţa apăsată de nevoi materiale şi umiliri morale caracteristică lumii celor oropsiţi, „oamenilor sărmani”. El se consacră de timpuriu literaturii, socotind anii de studiu cu disciplina cazonă de la Şcoala centrală de mine din Petersburg drept lân­cezire „într­o atmosferă de îngheţ polar unde nu pătrunde nici măcar o singură rază de soare”. Îşi face intrarea în literatură cu romanul „Oameni sărmani” (184546) afirmându­se ca un demn continuator al umanismului gogolian. Această carte a uimit opinia publică din acea vreme prin profunda ei umanitate, prin zugrăvirea veridic­realistâ a situaţiilor, prin subtila analiză psihologică. Tendinţa critică demascatoare a romanului „Oameni sărmani” a atras atenţia criticii progresiste. In cuvinte entuziaste, Bielinski a apreciat valoarea acestei opere, prezicându­i autorului un drum literar glorios. Totodată, marele critic demo­crat­revoluţionar a semnalat laturile slabe ale concepţiei lui Dostoievski din nuvela „Omul dedublat” („Dvoinik”), apărută în aceeaşi perioadă cu „Oameni sărmani”, subliniind tendinţa psihologistă de nuanţă antisocială, care va ‘lua dealtfel proporţii dominante în creaţia dostoievskiană de mai târziu. În această epocă a „veacului crâncen”, când cumplita reacţiune a lui Nicolae I încerca să înăbuşe orice manifestare a gândirii libere, Dostoievski se aruncă în viitoarea luptei de idei, căutând în teoriile socialismului utopic răspuns la frământările ideologice legate de problema viitoarei dezvoltări a Rusiei. El citeşte cu nesaţ lucrările lui Fourier, Saint­Simon, Pierre Le­roux, George Sand. Ca adept al teoriei fourieriste, el aderă la cercul lui Petraşevski unde, în cadrul discuţiilor literare şi filosofice, declamă cu pasiune versurile protestatare ale poeţilor decembrişti şi ale lui Puşkin şi citeşte celebra „Scrisoare a lui Bielinski către Gogol”. În anul 1849 are loc o cotitură cu urmări hotărî­loare pentru orientarea ulterioară a concepţiei de viaţă a scriitorului. Membru cercului Petraşevski, în număr de 29, printre care şi autorul romanului „Oameni sărmani”, sunt arestaţi sub învinuirea de a fi urmărit „răsturnarea ordinei de stat existente”. Sentinţa de condamnare la moarte a fost comutată, chiar în momentul execuţiei, în muncă silnică. Anii petrecuţi la ocnă în Omsk (1849­l854), urmaţi de serviciul militar disciplinar într­un batalion din Siberia au lăsat o amprentă puternică în psihologia scriitorului, zdruncinându­i echilibrul sufletesc şi încrederea în posibilitatea transformării realităţii sociale, în crearea unei vieţi mai bune pentru cei mulţi şi oropsiţi. Înveninat de ocnă şi de „ostăşie”, el îşi reneagă pasiunea tinerească pentru ideile socialismului utopic şi o vreme se află la răspânlie ideologică. După ce „casa morţii” din ocna siberiana îl rupsese de viaţa socială, nimerind în viitoarea evenimentelor din preajma reformei de la 1861, în lupta politică şi ideologică ce se ascuţea din ce în ce mai mult, Dostoievski cade sub influenţa unor prieteni slavofili de la redacţia revistei, Moskviteanin” şi se situează pe poziţii antirevoluţionare. Fără să întrezărească vreo posibilitate de luptă activă, el face o încercare chinuitoare de a justifica temeliile ordinei de stat existente. Opunând ideologiei înaintate a democraţilor­revoluţionari – filosofia suferinţei, Dostoievski propovăduieşte izbăvirea morală pe calea smereniei, a supunerii şi po­căinţii. Totuşi în operele scrise imediat după întoarcerea din Siberia (1859) protestul faţă de regimul burghe­zo­moşieresc, dezvăluirea aspectelor monstruoase ale vieţii sociale contemporane lui, demascarea liberalismului şi marea compasiune pentru suferinţele celor „umiliţi şi obidiţi” domină tendinţele de interpretare mistică a fenomenelor din realitatea obiectivă. „însemnări din casa morţii”, romanul „Umiliţi şi obidiţi”, „Satul Stepancikovo”, „Visul unchiului” (1861­1862), au în mare măsură rezonanţe, comune cu operele care au marcat începutul pozitiv în creaţia lui Dostoievski („Oameni sărmani”. Netocika Nezvanova”, „O inimă slabă” şi altele). Ele sunt un ţel de variaţii pe tema „omului mic” strivit de contradicţiile capitalismului ascendent, care­l sflştau dealtfel şi pe autorul însuşi. Acestei perioade îi corespunde activitatea ca redactor la revistele cu profil reacţionar „Epoha” şi „Vremea” pe care le editează împreună cu fratele său. Urmează apoi marile romane: „Crimă şi pedeapsă”, (1866), „Idiotul” (scris în 1868 în timpul şederii în străinătate), „Fraţii Karamazov” (1879­80). Concepţia pe de­a­ntregul vicioasă, antiprogresistă, care stă la baza lucrărilor: „Posedaţii” (187l­72), „Adolescentul” (1879), „însemnări din ilegalitate” şi „Jurnalul unui scriitor”, pe care­l scrie până la sfâr­şitul vieţii (1881), coincide cu activitatea de redactor începând (din 1871) la revista reacţiunii oficiale „Grajdanin” („Cetăţeanul”), când stabileşte legături strânse cu faimosul ober­procuror al sinodului, obscurantistul Pobedonosţev. download pdf...

PARTEA ÎNTÂI I La începutul lui iulie, într­-o seară înăbuşitor de caldă, un tânăr ieşi din odăiţa lui subînchiriată de pe străduţa S. Şi, ajuns în stradă, se îndreptă încet, parcă nehotărât, spre podul K. Izbutise să se strecoare fără a se întâlni cu gazda pe scară. Odăiţa lui se afla la mansarda unei case înalte, cu patru caturi, şi aducea mai degrabă cu un dulap decât cu o cameră. Gazda de la care închiriase odăiţa asta, cu tot cu masă şi curăţenie, locuia într­un apartament separat, aflat cu câteva trepte mai jos, şi de câte ori ieşea, n­-avea cum să nu treacă pe lângă bucătăria ei, a cărei uşă dinspre scară era aproape întotdeauna deschisă larg. De fiecare dată, trecând pe lângă ea, tânărul se simţea cuprins de o laşitate nefirească, de care se ruşina şi care îl făcea să se crispeze. Era dator vândut gazdei şi se temea să dea ochii cu ea. Nu că ar fi fost laş sau timid, chiar dimpotrivă, dar de la o vreme se afla într­o stare de iritare şi de încordare vecină cu ipohondria. Atât de mult se închisese în el şi se izolase de toată lumea, încât îi era frică de orice întâlnire, nu numai de cea cu gazda. Sărăcia îl strivise. Însă în ultima vreme, nici măcar asta nu-­l mai apăsa. Încetase cu totul să-­şi vadă de preocupările sale şi nu mai voia să studieze. De fapt, nu se temea de gazdă, orice­ar fi avut de gând cu el. Dar decât să se oprească pe scară, să-­i asculte toate neroziile despre nimicurile de zi cu zi, de care nu-­i păsa nici cât negru sub unghie, toate sâcâielile cu plata chiriei, ameninţările, văicărelile şi să trebuiască să umble cu fofârlica, să se scuze, să mintă – nu, mai bine să se furişeze ca un cotoi pe scară şi să o zbughească nevăzut de nimeni. De altminteri, de astă dată, ajungând în stradă, se miră chiar el de frica lui de a­-şi întâlni creditoarea. „Când te gândeşti la ce treabă vreau să mă înham, şi mă tem de asemenea fleacuri! îşi spuse el, zâmbind ciudat. Hm… da… totu­i în mâinile omului şi el lasă totul să-­i treacă pe sub nas numai fiindcă e laş… asta­i deja o axiomă… Chiar, de ce s­-or teme oamenii cel mai tare? Să facă un nou pas, să spună ceva de la ei, de asta se tem cel mai tare. Dar văd că încep să bat câmpii. De asta nici nu fac nimic, fiindcă bat câmpii. Mă rog, s-­ar putea să fie tocmai pe dos: bat câmpii fiindcă nu fac nimic. În luna din urmă m­-am obişnuit să bat câmpii întruna, zăcând cu zilele în ungherul meu şi gândindu­mă la… cai verzi pe pereţi. Şi de ce mă duc acolo? Sunt eu în stare de asta? Să fie asta ceva serios? Nu­i serios deloc. Fantazez şi eu ca să mă amuz; nu-­i decât o joacă! Halal joacă, n­am ce zice!” Pe stradă era cumplit de cald, zăpuşeală chiar, înghesuială, peste tot numai var, schele, cărămizi, praf şi duhoarea aceea specifică verii, atât de bine cunoscută de orice petersburghez căruia nu­-i dă mâna să închirieze o vilă; dintr­-o dată, toate astea îl călcară pe nervii şi aşa zdruncinaţi. Duhoarea de nesuportat a cârciumilor, foarte numeroase în acea parte a oraşului, şi beţivii de care te împiedicai la tot pasul, cu toate că era o zi de lucru, întregeau coloritul trist şi respingător al tabloului. Pe chipul cu trăsături fine al tânărului se citi pentru o clipă cel mai profund dezgust. Era foarte frumos: destul de înalt de statură, zvelt şi bine făcut, avea ochi minunaţi, aproape negri, şi un păr blond închis. Nu se depărtase prea mult, că păru dintr­-o dată să cadă într­-o îngândurare adâncă, sau mai degrabă într­-un soi de toropeală; înainta fără să mai vadă nimic în jur, de altfel, nu simţea deloc dorinţa de­a vedea. Din când în când mormăia doar ceva pentru sine, căci, după cum recunoştea singur, căpătase obiceiul de­a monologa. În clipa aceea deveni conştient că gândurile i se cam învălmăşeau şi că era foarte slăbit: de două zile nu mâncase aproape nimic. Era atât de ponosit, încât oricare alt om, chiar unul deprins să umble îmbrăcat ca vai de lume, s­ar fi ruşinat să iasă ziua pe stradă în asemenea zdrenţe. De altminteri, în cartierul acela ar fi fost greu să stârneşti vreo mirare, orice fel de straie ai fi avut pe tine. Vecinătatea pieţei Sennaia, puzderia de localuri cu faimă proastă şi, mai cu seamă, mulţimea de muncitori şi meseriaşi care se îmbulzea pe străzile şi ulicioarele acestui cartier din centrul Petersburgului, toate la un loc împestriţau uneori decorul cu asemenea specimene, încât vederea unui ins ca el nu mai putea mira pe nimeni. Iar tânărul adunase în suflet atâta dispreţ şi atâta ură, încât, în ciuda firii sale delicate, foarte naivă uneori, nu se simţea câtuşi de puţin ruşinat de zdrenţele sale. Nu însă şi când dădea nas în nas cu tot felul de cunoscuţi ori foşti colegi, cu care în general nu­i plăcea să se întâlnească… Cu toate astea, când un beţiv cărat, nu se ştie de ce şi unde, într-­o ditamai harabaua la care era înhămat un cal zdravăn de povară, îi strigă trecând pe lângă el: „Hei, tu, pălărier neamţ!” şi începu să zbiere arătându-­l cu degetul, tânărul se opri brusc şi, cu un gest încordat, duse mâna la pălărie. Era un ţilindru înalt de la Zimmerman, dar jerpelit, decolorat, găurit şi pătat tot, fără boruri şi strâmbat rău într-­o parte. Dar nu de ruşine se simţi cuprins, ci de un cu totul alt sentiment, care aducea grozav cu spaima. „Păi, da, bâigui tulburat, chiar mă gândeam! Ceva mai prost nici că se putea! Uite, o prostie ca asta, un fleac dintre cele mai banale, e în stare să compromită orice plan! Da, pălăria asta sare în ochi… E ridicolă, tocmai de aia şi sare în ochi… La zdrenţele mele mi-­ar trebui mai curând o şapcă, una veche şi pleoştită, nicidecum monstruozitatea asta. Nimeni nu poartă aşa ceva, oamenii te văd de la o poştă, le rămâi în minte… e important, fiindcă pe urmă îşi amintesc, şi poate fi o dovadă. Trebuie să treci cât mai neobservat… Nimicurile sunt importante! … Uite, un nimic ca ăsta şi s­-a zis, cu totul şi pentru totdeauna…” Nu avea mult de mers. Ştia până şi câţi paşi sunt din poarta casei lui: exact şapte sute treizeci. Îi numărase la un moment dat, când abia începuse să se lase în voia visurilor. La vremea aceea nu credea încă în visurile astea, cu a căror îndrăzneală oribilă şi totodată ispititoare nu făcea decât să se aţâţe singur. Dar acum, când trecuse deja o lună, începuse să vadă lucrurile altfel şi, cu toate că îşi condamna fără încetare neputinţa şi nehotărârea în monologurile sale, se obişnuise, fără să vrea, să privească visul „infam” ca pe o faptă realizabilă, deşi nu avea încă încredere în sine. Iar acum se ducea chiar să facă o probă a ceea ce îşi pusese în gând şi emoţia îi creştea cu fiecare pas. Cu trupul scuturat de un tremur nervos şi cu inima strânsă, se apropie de casa imensă care dădea cu o latură spre canal şi cu alta spre strada X. Casa asta avea numai apartamente mici şi era locuită de meseriaşi de tot soiul – croitori, dulgheri, bucătărese, nemţi de tot felul, domnişoare care trăiau pe propriile speze, funcţionari mărunţi şi aşa mai departe. Era o forfotă continuă de oameni care intrau şi ieşeau pe cele două porţi şi prin cele două curţi ale imobilului. Casa avea vreo trei sau patru portari. Foarte mulţumit că nu­-i ieşise niciunul dintre ei în cale, tânărul se strecură neobservat pe uşa din dreapta şi apoi pe scară. Era o scară „de serviciu”, îngustă şi întunecoasă, dar el o ştia deja bine, o cercetase în amănunt, şi îi convenea că era aşa: în întunericul acela n­-aveai de ce să te temi nici de cele mai curioase priviri. „Dacă acum mi­-e aşa de frică, oare cum o să fie dacă o să trec vreodată cu adevărat la faptă?”, îi trecu fără voie prin minte în timp ce urca spre catul al patrulea. Aici îi tăiară drumul nişte hamali, foşti soldaţi, care scoteau afară mobila dintr­-un apartament. Ştia deja că acolo locuia un funcţionar neamţ cu familia. „Poate s-o muta neamţul, iar atunci la patru, pe scara şi palierul ăsta, n­o să rămână ocupat decât apartamentul bătrânei. Asta e bine… oricum…” Clopoţelul scoase un clinchet slab, de parc­ar fi fost din tablă, nu din aramă. Aproape toate apartamentele mici din astfel de imobile au sonerii din astea. Uitase deja cum suna, iar acum clinchetul lui ciudat păru să-­i amintească de ceva şi să i­l aducă limpede în minte… Tresări din tot trupul, de data asta avea nervii întinşi la limită. Peste ceva vreme, uşa se crăpă puţin: locatara îl scrută cu vădită neîncredere prin deschizătură şi doar ochii mici şi scânteietori i se zăriră în întuneric. Însă văzând că e lume pe palier, prinse curaj şi deschise larg uşa. Tânărul păşi în antreul întunecos, despărţit printr­-un perete de bucătărioara minusculă. Bătrâna stătea proţăpită dinaintea lui în tăcere, privindu­l întrebător. Era o bătrână mărunţică, smochinită, la vreo şaizeci de ani, cu nişte ochişori ageri şi răutăcioşi, cu un nas mic şi ascuţit. Nu avea nimic pe cap: părul blond, uşor încărunţit, era uns din belşug cu untdelemn. Gâtul lung şi subţire, ca un picior de găină, era înfăşurat într­o bucată de flanelă, iar pe umeri, în ciuda căldurii, i se bălăbănea o caţaveică de blană, răpănoasă şi îngălbenită. Bătrânica tuşea şi icnea întruna. Probabil că tânărul se uita la ea cu o privire ciudată, căci în ochii ei se ivi din nou neîncrederea dinainte. — Sunt Raskolnikov, student, am mai fost pe la dumneavoastră acum o lună, se grăbi să bâiguie tânărul, cu o plecăciune uşoară, amintindu­şi că trebuie să se arate mai amabil. — Ţin minte, taică, ţin minte foarte bine c­ai fost, spuse răspicat bătrâna, fără să­şi desprindă privirea întrebătoare de pe faţa lui. — Păi, da… am venit iarăşi… tot cu trebuşoara aceea…, îi dădu înainte Raskolnikov, puţin derutat şi surprins de neîncrederea bătrânei. „Poate aşa o fi de felul ei, dar data trecută n­am observat”, se gândi cu o senzaţie neplăcută. Bătrâna tăcea, părând să stea în cumpănă, pe urmă se trase la o parte, arătă spre uşa care dădea în cameră şi zise, lăsându-­şi musafirul să treacă: — Pofteşte, taică. Odăiţa în care intră tânărul, cu un tapet galben şi cu muşcate şi perdeluţe de muselină la ferestre, era în momentul acela viu luminată de soarele aflat la asfinţit. „Şi atunci poate tot aşa o s­-o lumineze soarele…!”, îşi spuse în gând Raskolnikov şi, cu o privire iute, cuprinse tot ce se afla în cameră, ca să înregistreze şi să memoreze fiecare amănunt. Dar în cameră nu era nimic deosebit. Mobila, foarte veche toată, din lemn galben, consta dintr­un divan cu o tăblie rotunjită enormă, o masă ovală în faţa divanului, o toaletă cu oglindă mică pe peretele dintre ferestre, câteva scaune, vreo două­trei ilustraţii de doi bani în rame galbene atârnate pe pereţi, înfăţişând nişte domnişoare nemţoaice cu păsări în mâini – şi asta era tot. Într­-un colţ, în faţa unei iconiţe, ardea o candelă. Totul era foarte curat. „Treabă de Lizavetă”, se gândi tânărul. Nu se vedea nici fir de praf în toată casa. „Doar la văduvele bătrâne şi rele găseşti o curăţenie ca asta”, îşi urmă el gândul şi aruncă o privire curioasă spre perdeluţa de stambă din faţa uşii celeilalte cămăruţe, unde se găseau patul bătrânei şi o comodă şi unde nu apucase încă să pună piciorul niciodată. Ăsta era tot apartamentul, cele două camere. — Ce pofteşti? întrebă cu asprime bătrânica intrând în odaie şi proţăpindu­se în faţa lui, ca să­l privească drept în ochi. — Am adus un amanet, uitaţi­l! Şi scoase din buzunar un ceas vechi, plat, din argint. Pe dosul capacului avea gravat un glob pământesc, iar lănţişorul era din oţel. — Păi s­a­mplinit şi sorocul ăluilalt. S­a făcut luna acum două zile. — O să vă dau dobândă şi pe toată luna asta, mai aveţi un pic de răbdare. — Asta, taică, dacă să mai am răbdare ori să­l scot la vânzare imediat, e la voia mea. — Dar pe ceasul ăsta cât îmi daţi, Aliona Ivanovna? — Apăi, numai cu marafeturi îmi vii, taică, abia dacă valorează ceva. Pe ineluşu’ ăla ţi­-am dat data trecută două foi, iar el, chiar şi nou dacă e, face doar o rublă jumate la giuvaiergiu. — Daţi­mi patru ruble, că îl răscumpăr, îl am de la tatăl meu. Am de primit curând nişte bani. — O rublă jumate şi dobânda înainte, dacă vrei. — O rublă jumate? strigă tânărul. — Voia matale. Bătrâna îi înapoie ceasul. Tânărul îl luă atât de cătrănit, că vru chiar să plece; însă brusc se răzgândi, amintindu­şi că nu mai avea unde să se ducă şi că mai venise pentru ceva. — Dă-­o-­ncoa’! zise cu grosolănie. Bătrâna strecură mâna în buzunar după chei şi trecu în cealaltă cameră, în spatele perdelei. Rămas singur în mijlocul odăii, tânărul ciuli urechile, încercând să­şi dea seama ce făcea acolo. Auzi cum deschidea comoda. „Trebuie să fie sertarul de sus, se gândi. Cheile le ţine deci în buzunarul drept… Toate pe aceeaşi legătură, prinse cu un inel de metal… Şi e una de vreo trei ori mai mare decât celelalte, dinţată, aia nu e de la comodă… Pesemne că mai e vreo ladă ori vreun cufăr… E bine de ştiut… De obicei, cuferele au asemenea chei… Dar ce ticăloşie­i totul…” Bătrâna se întoarse. — Ţine, taică. Dacă­i zece copeici pe lună de rublă, la o rublă jumate ai de dat matale, pe­o lună­nainte, cinşpe copeici. Iar pentru alea două ruble din urmă, dacă socotim la fel, ies douăzeci de copeici. Adică, cu totul, treizeci şi cinci. Acuma mai rămâne să primeşti pe ceasul matale o rublă şi cinşpe copeici. Ţine­-aici! — Cum! Acum am ajuns la o rublă şi cincisprezece copeici! — Taman atât. Tânărul nu mai stătu la discuţii şi luă banii. Se uita la bătrână şi nu se grăbea să plece, vrând parcă să mai spună sau să mai facă ceva, dar fără să ştie parcă nici el ce… — S­ar putea, Aliona Ivanovna, să vă mai aduc zilele astea ceva… de argint… o tabacheră… frumoasă… doar să mi­-o iau de la un prieten. Se fâstâci şi tăcu. — Lasă, taică, vorbim atunci. — Rămâneţi sănătoasă… Dar tot singură vă văd pe­acasă, surioara dumneavoastră unde este? întrebă cât se poate de degajat în timp ce ieşea în antreu. — Da’ ce treabă ai mata cu ea, taică? — A, niciuna, am întrebat şi eu aşa… iar dumneavoastră, gata… Cu bine, Aliona Ivanovna! Raskolnikov ieşi cu inima plină de o tulburare care creştea întruna. Coborând scara, se şi opri de câteva ori, cuprins parcă brusc de mirare. Ajuns în sfârşit în stradă, exclamă: — O, Doamne, ce scârbos e totul! Şi eu… să fiu eu… nu, e o prostie, o absurditate! adăugă hotărât. Dar chiar mi­a trecut aşa o grozăvie prin cap? De câte murdării e în stare sufletul ăsta al meu! Da, totul e o murdărie, o mârşăvie, o ticăloşie, o ticăloşie! … Şi de o lună-­ntreagă… Dar toate cuvintele şi exclamaţiile erau departe de a­i exprima tulburarea. Senzaţia de nemărginit dezgust, care începuse să­i apese şi să­i chinuie sufletul încă din clipa când plecase spre bătrână, devenise acum atât de intensă şi de limpede, încât nu mai putea scăpa de amărăciunea ei. Umbla pe trotuar ca beat, nevăzând parcă trecătorii şi lovindu­se de ei, iar abia când ajunse pe o altă stradă se dezmetici. Uitându-­se în jur, observă că stătea în faţa unei cârciumi în care se intra direct din stradă, pe o scară ce ducea la subsol. Chiar atunci, doi indivizi beţi ieşiră pe uşă şi, sprijinindu­-se unul de altul şi înjurând, izbutiră să urce pe trotuar. Fără să mai stea pe gânduri, Raskolnikov coborî scara. Nu intra niciodată prin cârciumi, însă acum i se învârtea capul, iar pe deasupra mai era mistuit şi de o sete chinuitoare. Simţea nevoia să bea o bere rece, mai ales fiindcă punea brusca slăbiciune pe care o încerca pe seama faptului că era nemâncat. Se aşeză într­un colţ întunecos şi murdar, la o masă lipicioasă, ceru o bere şi bău lacom primul pahar. De îndată se simţi mai uşurat şi gândurile i se limpeziră. „Toate astea sunt prostii, îşi spuse cu speranţă, nu am nici un motiv să mă îngrijorez! Nu e decât o stare fizică proastă! Un pahar de bere, un pesmet acolo – şi, iată, mintea îmi vine din nou la cap, gândurile mi se limpezesc, voinţa mi se întăreşte! Ptiu, nişte prostii, nimic mai mult decât nişte prostii…!” Dar, chiar dacă scuipase cu dispreţ, parcă se eliberase brusc de o povară îngrozitoare, aşa că învălui întreaga asistenţă într­o privire prietenoasă. Totuşi, în adâncul lui, presimţea în acelaşi timp că şi în starea asta de spirit veselă era ceva nefiresc. În cârciumă nu prea mai era lume. Imediat după cei doi indivizi chercheliţi cu care se întâlnise pe scări, plecase o şleahtă de vreo cinci inşi, cu o fată şi cu o armonică. În urma lor se făcuse linişte. Mai rămăseseră un bărbat care aducea a târgoveţ, deja puţintel afumat, şi care stătea liniştit cu o bere dinainte şi tovarăşul lui, gras, mătăhălos, îmbrăcat într­o sibirkă1, cu o barbă căruntă, ameţit rău, care moţăia pe o laviţă şi, din când în când, tresărea prin somn şi începea să pocnească din degete, desfăcând larg braţele şi săltând numai de la brâu în sus, fără să se scoale de pe laviţă, îngânând în acelaşi timp un cântecel prostesc şi canonindu­se să­-şi aducă aminte versurile, care sunau cam aşa: Că un an mi­-am dezmierdat muierea. Of, of, of, un an întreg… sau dezmeticindu­se iar: Pe Podiacevskaia de­o apucai, Fosta mândră mi­o aflai… Însă nu­i împărtăşea nimeni bucuria – tăcutul său tovarăş se uita la aceste izbucniri cu un aer bănuitor şi aproape duşmănos. Mai era un ins, un funcţionar la pensie, după cum arăta. Acesta stătea deoparte, ţinându-­şi în faţă stacana din care sorbea la răstimpuri, uitându­se împrejur. Părea şi el tulburat.