Istoria religiilor carti de citit online word/pdf

Apoi grecului Biserica creştină-evreiască primară a înţeles cu greu caracterul universal al creştinismului, cu toate că Petru fusese instrumentul folosit de Dumnezeu pentru a le da Evanghelia primilor convertiţi dintre neevrei. Pavel este cel care a avut, prin revelaţie de la Dumnezeu, viziunea amplă a nevoii lumii neevreilor şi cel care şi-a cheltuit viaţa ducînd Evanghelia acelei lumi. Ca nimeni altul în Biserica primară, Pavel a înţeles caracterul universal al creştinismului şi s-a dedicat răspîndirii lui pînă la marginile Imperiului Roman (Romani 11:13; 15:16). S-ar putea pe bună dreptate pune întrebarea dacă el n-a avut în minte lozinca „Imperiul Roman pentru Cristos” în timp ce înainta încet spre apus cu mesajul Crucii (Romani 15:15, 16, 18-28; Faptele 9:15; 22:21). El nu s-a cruţat pe sine pentru atingerea acestui scop, dar nu şi-a neglijat propriul neam, pe evrei. Acest lucru este dovedit de faptul că în fiecare oraş unde ajungea, el căuta mai întîi sinagoga evreiască şi proclama Evanghelia la evrei şi la prozeliţii dintre neevrei, atît timp cît ei n ascultau. I. MEDIUL LUI PAVEL Pavel era conştient de trei mari privilegii de care s-a bucurat şi faţă de care se simţea ataşat. Ca tînăr, el a beneficiat de educaţia acordată numai tinerilor evrei promiţători, studiind la picioarele marelui învăţător Gămăliei. Puţini se puteau mîndri cu mai multă educaţie decît Pavel, cît priveşte educaţia religioasă evreiască, şi puţini au profitat atît de profund de educaţia lor cum a profitat Pavel (Filipeni 3:4-6). El era apoi cetăţean al Tarsului, oraşul principal al Ciliciei, un oraş „nu fără însemnătate” (Faptele 21:39). El se bucura apoi şi de dreptul de cetăţean roman născut liber (Faptele 22:28), şi nu a ezitat să facă uz de privilegiile lui de cetăţean roman, atunci cînd asemenea privilegii puteau ajuta la îndeplinirea misiunii sale pentru Cristos (Faptele 16:37; 25:11). Iudaismul a fost mediul său religios înainte de convertirea sa. Tarsul, cu marea lui universitate şi atmosferă intelectuală, a fost scena primilor lui ani; şi Imperiul Roman a fost mediul politic în care el a trăit şi şi-a făcut lucrarea. Astfel, Pavel a crescut într-o cultură urbană cosmopolită. CĂLĂTORIILE MISIONARE ALE LUI PAVEL Acest mediu politic nu părea a fi prea promiţător pentru propovăduirea Evangheliei. Cezar August provocase căderea republicii, care rămăsese doar o formă politică, atunci cînd el a înfiinţat o diarhie în anul 27 î.d.Cr., în care doar simbolic el împărţea cu senatul controlul statului. Din nefericire, succesorii lui nu au avut nici capacitatea, nici caracterul lui August, şi s-au făcut vinovaţi de conducere greşită. Caligula (37-41) a fost dement o parte a domniei lui, iar Nero (54-68), sub care a fost martirizat Pavel şi sub care Biserica a suferit prima persecuţie, era un om crud şi sîngeros, care nu a ezitat să ucidă membri ai propriei sale familii. Dar Claudius (41-54) a fost un administrator excelent, şi imperiul a avut o stabilitate relativ mare în timpul domniei lui. în timpul acestei domnii a făcut Pavel cele mai multe călătorii misionare. Situaţia morală şi socială era cu mult mai nepromiţătoare decît cea politică. Prăzile de război din imperiu au creat o clasă superioară bogată de noi aristocraţi care aveau sclavi şi bogăţie, care să le satisfacă fiecare dorinţă legitimă şi nelegitimă. Această nouă clasă avea o atitudine oarecum dispreţuitoare faţă de noua religie, văzînd în faptul că ea apela la clasele mai sărace o ameninţare a poziţiei ei superioare în societate. Dar chiar şi unii din această clasă au fost cîştigaţi de predicarea Evangheliei, cînd Pavel a fost închis la Roma (Filipeni 1:13). Pavel a fost de asemenea confruntat cu rivalitatea sistemelor religioase concurente. Romanii erau într-un fel eclectici în concepţia lor religioasă şi erau gata să tolereze orice credinţă care nu i-ar fi împiedicat pe oameni să ia parte la sistemul de închinare al statului, care combina închinarea la împărat cu vechea închinare de stat republicană, pretinzînd credincioşia tuturor popoarelor din imperiu cu excepţia evreilor, care erau scutiţi prin lege de la ritualurile ei. Creştinii, bineînţeles, nu puteau accepta acea închinare şi prin aceasta şi-au atras duşmănia statului. Religiile misterelor, mai subiective, cum au fost cea a lui Mithra, Cybele şi Isis, aveau mulţi adepţi în imperiu. Iudaismul a manifestat o opoziţie crescîndă faţă de creştinism atunci cînd acesta s-a remarcat ca o grupare religioasă. Intelectualii romani acceptau sistemele filozofice, ca stoicismul, epicureanismul şi neopitagoreanismul, care propuneau contemplaţia filozofică drept cale spre salvare. Stoicismul, cu concepţia lui panteistă despre Dumnezeu, cu concepţia că legile etice naturale trebuie să fie descoperite prin raţiune şi cu doctrina lui despre paternitatea lui Dumnezeu şi frăţia omului, părea să asigure o bază filozofică pentru Imperiul Roman. Unii împăraţi, ca de exemplu Marcus Aurelius (161-180), au fost atraşi de standardele etice ale stoicismului. Aceasta era scena religioasă confuză căreia trebuia să-i facă faţă Pavel cu Evanghelia simplă a morţii răscumpărătoare a lui Cristos. Arheologia ne ajută să datăm punctele-cheie din viaţa şi din lucrarea lui Pavel. Pavel era în Corint de optsprezece luni cînd Galion a devenit proconsul (Faptele 18:12-13). O inscripţie în piatră descoperită la Delfi menţionează că Galion şi-a început activitatea în Ahaia din al douăzeci şi şaselea an al lui Claudiu, adică din 51-52 d.Cr. Astfel, vizita lui Pavel trebuie să fi început cu optsprezece luni înainte, în anul 50 d.Cr. Alte date din viaţa lui pot fi calculate în raport cu această dată cu relativă acurateţe. Convertirea lui Pavel a fost de asemenea un eveniment istoric obiectiv. El a descris-o în felul acesta în 1 Corinteni 9:1 şi 15:8 şi în Galateni 1:11-18. Convertirea lui s-a produs ca urmare a întîlnirii lui cu Cristos pe drumul spre Damasc (Faptele 9, 22 şi 26). Această experienţă a fost vitală pentru lucrarea lui misionară de mai tîrziu, pentru învăţăturile, scrierile şi teologia lui. II. LUCRAREA LUI PAVEL Geniul lui Pavel a fost atît de multilateral încît este necesar ca lucrarea lui să fie analizată sub diferite categorii. Fiecare analiză va accentua măreţia sarcinii pe care i-a dat-o Dumnezeu şi devotamentul cu care a lucrat el pentru a îndeplini sarcina primită. A. Propovăduitorul Evangheliei Pavel a fost un misionar înţelept şi devotat, şi viaţa lui ilustrează folosirea principiilor care au fost foarte utile multora ce au căutat să împlinească marea poruncă de a evangheliza lumea, pe care Cristos a dat-o Bisericii. O analiză a hărţilor călătoriilor lui revelează avansarea Evangheliei în urma predicilor lui, de-a lungul unui mare semicerc din Antiohia pînă la Roma. Pavel a adoptat ca principiu de bază extinderea Evangheliei spre apus, şi trebuie să fi fost plin de bucurie cînd şi-a atins ţelul de a ajunge la Roma, chiar dacă a ajuns acolo ca prizonier al guvernului roman. De asemenea, Pavel s-a gîndit ce zone puteau fi atinse din centre urbane strategice. El îşi începea întotdeauna lucrarea dintr-o zonă nouă în cel mai strategic oraş, folosindu-i apoi pe convertiţi pentru a duce mesajul în oraşele şi satele din împrejurimi. Datorită acestei practici, probabil că el nu a lucrat în Colose (Coloseni 2:1), ci biserica puternică din acel oraş a fost înfiinţată de cei trimişi de el din Efes. El şi-a început lucrarea în centre romane strategice, mergînd mai întîi la sinagogă, unde îşi propovăduia mesajul atîta timp cît era bine primit. Cînd întîmpina opoziţie, el trecea la propovăduirea directă a Evangheliei la neevrei în orice loc pe care îl găsea potrivit. Principiul lui era să le predice neevreilor după ce a dus mesajul la evrei. Acest principiu poate fi văzut printr-un studiu al relatărilor călătoriilor lui din cartea Faptele apostolilor (Romani 1:16). După înfiinţarea unei biserici, Pavel o organiza cu bătrîni şi cu diaconi, în aşa fel încît biserica să se autoconducă după plecarea lui. El a căutat să zidească pe baze solide. Dorinţa lui de a nu fi o povară pentru bisericile nou-născute 1-a făcut să-şi asume responsabilitatea de a se întreţine singur în perioada cînd predica într-un loc nou. El lucra în meseria lui de confecţionare de corturi, în timp ce le predica locuitorilor Corintului (Faptele 18:1-4; 1 Tesaloniceni 2:9). El nu a făcut din aceasta o regulă pentru alţii, ci a simţit că era o necesitate pentru lucrarea lui. Şi biserica trebuia să se întreţină singură. Dependenţa de călăuzirea Duhului Sfînt în lucrarea sa este evidentă atît în faptele apostolilor cît şi în Epistolele lui (Faptele 13:2, 4; 16:6-7). El nu dorea să meargă în nici un loc, dacă nu avea dovada clară că acel loc era cîmpul în care Dumnezeu voia ca el să lucreze. El căuta să ajungă în locuri neatinse de alţii şi să fie un pionier al Evangheliei (Romani 15:20). Acest spirit de pionierat a fost productiv prin faptul că a avut ca rezultat ducerea Evangheliei de către el din Antiohia la Roma şi, posibil, spre apus pînă în Spania. Aceste principii urmate de apostol i-au fost utile în dezvoltarea bisericilor ca centre organizate pentru continuarea predicării Evangheliei. El nu i-a lăsat fără supraveghere, deoarece şi-a făcut un obicei din a revizita bisericile înfiinţate de el sau de a le scrie scrisori, cu scopul de a le încuraja şi de a le întări (Faptele 15:36). Nu ar trebui să ne mire deci rapida creştere a creştinismului sub o conducere atît de sănătoasă şi inspirată. Fiecare biserică s-a dezvoltat singură, în sensul că dezvoltarea ei nu a fost coordonată de un organism din afară, superior ei. B. Scrierile lui Pavel Pavel a făcut o practică din a se ţine la curent cu situaţia locală din fiecare biserică, prin vizitatori din acea biserică (1 Corinteni 1:11) sau prin rapoartele agenţilor trimişi de el să viziteze bisericile (1 Tesaloniceni 3:6). Ori de cîte ori părea că situaţia locală o cerea, el scria scrisori sub călăuzirea Duhului Sfînt pentru a trata probleme speciale. El a scris de două ori bisericii din Tesalonic pentru a lămuri înţelegerea greşită a doctrinei celei de-a doua veniri a lui Cristos. Biserica din Corint era confruntată cu problemele unei biserici dintr-un mare oraş păgîn, şi Pavel i-a adresat prima scrisoare pentru a soluţiona problemele existente. întrebări privind înţelepciunea umană şi cea spirituală, specifice unei biserici într-un oraş cultural grecesc (1 Corinteni 1-4), problema moralităţii într-un mediu păgîn (capitolul 5), judecăţi între creştini înaintea judecătorilor păgîni (6), probleme de căsătorie (7) şi problema relaţiilor sociale cu idolatrii păgîni (8-10) au fost unele din subiectele pe care Pavel a trebuit să le trateze prin corespondenţă. A doua sa Epistolă către corinteni a fost scrisă din nevoia de a-şi afirma apostolia, aşa încît autoritatea sa de a acţiona aşa cum afirmase în prima epistolă să fie confirmată. Scrisoarea către galateni a fost necesară din cauza problemei legăturii dintre Legea iudaică şi creştinism, aşa încît credinţa să fie considerată principiul animator al creştinismului, şi nu faptele Legii. Epistola către romani este o expunere şi explicaţie sistematică a Evangheliei lui. Cele trei epistole scrise în timpul întemniţării lui în Roma au fost ocazionate de problemele speciale din bisericile din Efes, Colose şi Filipi. Epistola personală către Filimon, scrisă tot din închisoare, tratează problema stăpînului creştin şi a sclavului care a devenit creştin. Cele trei scrisori pastorale către Timotei şi Tit tratează probleme ce stau în faţa unui pastor tînăr. Se va observa că fiecare din aceste scrisori a apărut dintr-o clară criză istorică în una din bisericile preaiubite ale lui Pavel. Măreţia acestor „tratate pentru toate timpurile” este revelată de faptul că principiile dezvoltate de Pavel pentru a face faţă urgenţelor bisericilor din primul secol sînt actuale pentru biserica din timpurile moderne. Fiinţele omeneşti întîmpină probleme similare, şi principii similare sînt folositoare chiar dacă mediul temporal şi spaţial este diferit. Epistolele lui Pavel sînt întotdeauna valoroase pentru orice biserică în soluţionarea problemelor ei. La Pavel există întotdeauna un echilibru între formulele teologice şi aplicaţia practică. C. Principiile teologiei lui Pavel Nici o tratare istorică a lui Pavel nu-şi poate permite să ignore doctrinele de bază dezvoltate în scrisorile lui, în special în cea către biserica din Roma. Cristos nu a lăsat în urma Lui un corp de doctrine bine definite. Formularea acestora urma să fie opera lui Pavel, călăuzit de Duhul Sfînt. Dar acest corp de doctrine nu era în contrast cu învăţăturile lui Cristos, ci a apărut din învăţăturile şi din moartea lui Cristos.2 Educaţia primită de Pavel acasă, în sinagogă şi de la Gămăliei, spiritul lui de observare a naturii (Romani 1:19-20), experienţa prin care s-a convertit, mintea lui creativă şi, mai presus de toate, revelaţia divină, au constituit factori importanţi în dezvoltarea teologiei lui. Esenţa Evangheliei lui Pavel poate fi rezumată simplu: Pavel a înţeles că fericirea şi utilitatea sînt scopuri principale spre care aspiră toţi oamenii. Fericirea şi utilitatea în viaţa aceasta şi în cea viitoare depind de obţinerea graţiei lui Dumnezeu. Graţia lui Dumnezeu poate fi acordată doar omului care face voia lui Dumnezeu. Pavel şi compatrioţii lui evrei credeau că respectarea Legii lui Moise, care era o expresie a sfinţeniei lui Dumnezeu, trebuia să garanteze o viaţă fericită şi utilă. Dar Pavel a constatat, spre regretul lui, că faptele Legii au ca urmare doar cunoaşterea păcatului, lăsîndu-1 pe om incapabil să împlinească voia lui Dumnezeu exprimată în acea Lege (Romani 7). Experienţa de pe drumul Damascului i-a revelat lui Pavel că nu Legea, ci Crucea lui Cristos este punctul de pornire pentru viaţa spirituală. Cristos, care respectase perfect Legea iudaică, a putut să Se dăruiască pe Cruce ca Om şi Dumnezeu perfect, în locul omului păcătos, şi să ia povara păcatului omului (Galateni 3:10, 13). Oamenii au nevoie doar să accepte prin credinţă (Romani 5:1) lucrarea făcută de Cristos pentru ei. Sistemul etic al lui Pavel a izvorît din această unire personală a credinciosului cu Cristos, prin credinţă. Această relaţie pe verticală trebuie echilibrată de o relaţie pe orizontală, în care fiecare creştin este unit cu fraţii credincioşi prin dragostea creştină, exprimată într-o viaţă morală (1 Ioan 3:23; Efeseni 1:15). Nici legalismul iudaismului, nici raţionalismul stoicismului, ci doar dragostea creştină trebuie să fie izvorul trăirii creştine. Comuniunea mistică a credinciosului cu Domnul lui trebuie să fie sursa dragostei. Această viaţă de dragoste presupune eliminarea profanării personale rezultată din închinarea la idoli, necurăţie sexuală sau beţie, păcatele majore ale păgînităţii. Ea are ca rezultat slujirea plină de dragoste pentru alţii şi fidelitatea în probleme de integritate personală.

  II. ACTIVITATEA MISIONARĂ ÎN APUS A. In insulele britanice Biserica irlandeză, care fusese întemeiată de Patrick, a fost cel mai luminos punct cultural în nordul Europei între anii 590 şi 800. Ea îl trimisese pe Columbanus la burgunzi şi pe Columba la scoţieni. Călugării irlandezi erau angajaţi în lucrarea de păstrare, copiere şi împodobire a manuscriselor, într-un timp în care învăţătura pe continent era în eclipsă. Biserica irlandeză nu a acceptat controlul roman pînă la începutul secolului al VUI-lea. Invaziile vikingilor în secolul al VIH-lea şi al IX-lea au slăbit-o atît de mult, încît în secolul al X-lea ea a decăzut. Dar în perioada anterioară a ocupat o poziţie de frunte în erudiţie şi în evanghelizarea Europei. De asemenea, biserica irlandeză a fost indirect responsabilă pentru evanghelizarea nordului Angliei, deoarece sub influenţa mănăstirii lui Columba de pe insula Iona, Aidan a dus mesajul Evangheliei locuitorilor Northumberiei, aşezată pe coasta de nord-est a Angliei. Oswald, un conducător anglo-saxon, petrecuse un timp în exil între creştinii irlandezi şi scoţieni, şi a văzut caracterul atrăgător al vieţii acestor creştini celtici, împovărat de întunecimea spirituală a anglo-saxonilor, care în secolul al V-lea îi alungaseră din Anglia pe celţi împreună cu creştinismul lor, după retragerea armatelor romane, el a cerut misionari de la biserica scoţiană. Aidan s-a dus la poporul Northumbriei în anul 635 şi şi-a stabilit sediul pe insula Lindisfarne, cunoscută şi sub numele de Insula Sfîntă. Acolo, el a construit o mănăstire care a devenit un centru de evanghelizare. El s-a bucurat de cooperarea deplină a lui Oswald, care îl ajuta deseori ca traducător în timpul călătoriilor lui pe jos printre cei din poporul lui Oswald. Aidan a acordat o atenţie considerabilă educaţiei, pentru ca biserica din Northumbria să poată avea o conducere capabilă. Cînd el a murit în anul 651, creştinismul celtic era deja puternic stabilit în nordul Angliei. Cu cîţiva ani înainte de începutul activităţilor misionare celtice în nord, Biserica Romană începuse activitatea misionară între anglo-saxonii din sudul Angliei. Grigorie l-a numit pe Augustin, stareţul mănăstirii Sf. Andrei din Roma, conducător al unui grup de călugări din acea mănăstire. Li s-a poruncit să pornească spre sudul Angliei şi să-i cîştige pe anglo-saxoni la credinţa creştină. Augustin şi grupul lui de călugări au ajuns pe insula Thanet lîngă coasta Kentului în primăvara lui 597. Bertha, soţia galică a lui Ethelbert, regele Kentului, fusese convertită înainte de a fi soţia lui Ethelbert; ea l-a influenţat pe soţul ei în favoarea misionarilor. După prima întîlnire dintre Augustin şi Ethelbert, care a avut loc în aer liber, unde Ethelbert credea că nu-l va putea atinge vraja lui Augustin, regele i-a dat lui Augustin permisiunea de a predica Evanghelia.2 Ethelbert s-a supus curînd botezului, şi un mare număr dintre oamenii lui l-au urmat acceptînd creştinismul. Creştinismul semănat în nord de creştinii celtici din Scoţia a ajuns curînd în contact cu creştinismul romano-catolic ce se întindea din sudul Angliei spre nord. Cele două forme de creştinism erau diferite în multe aspecte. Creştinii celtici nu recunoşteau autoritatea papei. De asemenea, ei nu aveau Pastele întotdeauna în aceeaşi zi a săptămînii, cum avea Biserica Romană. Călugării celţi se puteau căsători; călugării romani nu aveau voie să se căsătorească. Călugării celţi aveau un fel diferit de tunsură sau tăiere a părului. Aceste diferenţe au cauzat atîta confuzie şi rivalitate între cele două forme ale creştinismului, încît Oswy, care unise cea mai mare parte a Angliei anglo-saxone sub conducerea lui, a convocat o adunare în anul 663 la Whitby, pentru a se hotărî care formă de creştinism să o urmeze poporul lui. A cîştigat creştinimsul roman, deoarece Oswy după Beda a preferat religia care pretindea că deţine cheile cerurilor. In anul 668, Teodor a fost trimis în Anglia, pentru a-i organiza pe creştinii englezi sub steagul roman şi pentru a înfiinţa dioceze şi arhiepiscopii, care, în multe cazuri. Biserica Anglicană. Creştinismul englezesc a fost curînd cunoscut pentru erudiţia lui, deoarece Teodor a înfiinţat şcoli. Şcolile de la Jarrow şi York erau cele mai renumite. Cînd, după anul 781, Carol cel Mare dorea ca cineva să-1 ajute la înfiinţarea unui sistem educaţional pe teritoriul lui, 1-a ales pe Alcuin de la şcoala din York pentru această sarcină. Bede a fost un alt învăţat remarcabil, care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii la Jarrow. Istoria Angliei, scrisă de el din perspectivă ecleziastică, este una din cele mai bune surse de informaţie despre viaţa şi istoria dinainte de 731. Biserica din Anglia a trimis şi ea misionari pe continentul european, care a jucat un rol important în cîştigarea triburilor teutonice la creştinismul roman. Deoarece englezii aveau o loialitate filială faţă de scaunul papal roman, loialitate care a continuat pînă în timpul Reformei, Biserica din Anglia a devenit o susţinătoare a papalităţii, aşa cum au fost şi francii în Europa. B. Germania Bonifaciu (680-754), cunoscut sub numele de Winfrid, a adus triburile teutonice care ocupau majoritatea teritoriului Germaniei de azi sub influenţa Evangheliei. în acelaşi timp, el s-a asigurat că ele vor fi supuse loiale ale papei. După ce el a devenit un preot învăţat şi devotat, cu abilitate considerabilă în afaceri, s-a hotărît să-şi consacre viaţa activităţii misionare. A plecat la Roma în anul 718, unde a primit de la papă autoritatea să predice Evanghelia în Germania. El a tăiat la Geismar un stejar care era consacrat lui Thor, unul din zeii germani, şi a construit o capelă din scînduri. A cîştigat curînd landul Hessen la creştinismul roman. Apoi şi-a îndreptat atenţia spre Turingia, semănînd şi acolo Evanghelia. în 732 a fost înălţat la rangul de arhiepiscop de către papa Grigorie III. în această perioadă a carierei sale misionare a început să folosească femei devotate ca misionare. Aceste femei au fost printre primele într-un lung şir de femei care L-au servit cu vitejie pe Cristos de-a lungul istoriei Bisericii, în cîmpurile misionare ale lumii. Apoi, Bonifaciu s-a întors spre Bavaria, şi a înfiinţat acolo biserici pe temelii puternice. Carol cel Mare i-a „convertit” prin forţa armelor pe saxonii de la graniţa de răsărit a imperiului său. O asemenea cucerire generală, care uneori avea loc sub forma unor convertiri în masă şi a botezării unor triburi şi naţiuni întregi, a ridicat problema botezului acelora care nu aveau o experienţă personală de credinţă. Aceasta a fost şi este problema lucrării misionare dintotdeauna, oriunde convertirea unui conducător influent a dus la acceptarea creştinismului în masă: nu au existat şi nu există resurse suficiente pentru a se vedea dacă cei convertiţi au o adevărată experienţă a salvării. C. Ţările de Jos Wilfrid (634-709), un cleric englez care naufragiase pe coasta Frieslandei (provincie în nordul Olandei) în anul 678, a predicat Evanghelia oamenilor din acea regiune. Willibrord (658-679) a reuşit să semene creştinismul pe baze mai puternice şi a cîştigat Frieslanda la supunere faţă de papalitate în anul 690. D. Italia Intre anii 568 şi 675 lombarzii, care fuseseră convertiţi la creştinismul arian, au luat sub control sudul Italiei şi s-au opus papalităţii în propria ei ţară. Grigorie I a reuşit să prevină tulburările în timpul pontificatului prin influenţa lui asupra prinţesei bavareze Theudelinda, care fusese succesiv soţia a doi regi lombarzi. Vizita călugărului irlandez Columbanus prin anul 610 i-a făcut pe mulţi lombarzi să renunţe la credinţa lor ariană. în jurul anului 675, conducătorii lombarzi şi majoritatea oamenilor lor acceptaseră credinţa ortodoxă a Romei. E. Spania Vizigoţii arieni din Spania ofereau o altă provocare Bisericii Romane. Recared al II-lea a anunţat la cel de-al treilea conciliu de la Toledo, în 589, că renunţase la arianism în favoarea creştinismului ortodox. Mulţi dintre nobilii lui şi episcopii arieni au făcut la fel. Dar cucerirea nu a fost niciodată completă, disensiunile dintre ortodocşii şi arienii din Spania făcînd regiunea o pradă uşoară pentru mahomedanii care au invadat Spania în secolul al VII-lea. în jurul anului 800, autoritatea papei era ferm stabilită în insulele britanice şi în cea mai mare parte a teritoriului Germaniei de azi. Ameninţarea papalităţii de către arianismul din Italia şi Spania a fost anulată. Dar în Biserica Răsăriteană s-a făcut puţină lucrare misionară, cu excepţia convertirii bulgarilor şi a moravienilor de către Chirii şi Metodiu, pe la mijlocul secolului al IX-lea. Mai tîrziu, moravienii au ajuns sub jurisdicţie papală. Majoritatea energiilor Bisericii Răsăritene au fost folosite în lupta de apărare a Constantinopolului pentru a nu fi capturat de mahomedani.  

II. LITERATURA APOCALIPTICĂ Păstorul lui Hermas, modelată după cartea Apocalipsa, a fost probabil scrisă în jurul anului 150 de către Hermas, considerat de scriitorul Canonului Muratorian ca fiind fratele lui Pius, episcop al Romei între anii 140 şi 155.6 Folosirea viziunii şi a alegoriei de către autor, ne aminteşte de lucrarea lui John Bunyan dar, din nefericire, Hermas a avut prea puţin din talentul scriitorului englez. Deşi lucrarea este scrisă în forma unei revelaţii abundînd în simboluri şi viziuni, scopul ei este atît moral cît şi practic. Scriitorul fusese sclav la Roda, creştină din Roma. Ea l-a eliberat, şi el a devenit un om de afaceri Sar în acest proces, el şi-a neglijat propria familie şi, ca urmare, familia lui a căzut în păcat josnic. El şi soţia lui s-au pocăit, mărturisindu-şi păcatul, dar copiii lor s-au întors împotriva credinţei. Apoi el şi-a pierdut întreaga avere. Din această experienţă s-a născut această lucrare, menită să-i cheme pe păcătoşi la pocăinţă. Pocăinţa şi trăirea sfîntă sînt notele-cheie ale lucrării (mandatul 4). Mesajele lucrării îi sînt date lui Hermas de o femeie şi de un înger. Prima parte este formată din cinci viziuni care accentuează în simboluri necesitatea pocăinţei. Aceasta este urmată de 12 mandate sau porunci, care descriu codul de etică pe care cel pocăit trebuie să-l urmeze ca să-I placă lui Dumnezeu. Partea finală este formată din zece comparaţii sau parabole, în care tema principală este semnificaţia pocăinţei în viaţă. Scriitorul Păstorului este preocupat mult de individ în relaţie cu societatea creştină, Biserica. III. LITERATURA CATEHETICĂ Didahia (învăţătura celor doisprezece apostoli) este o cărticică ieşită la lumină în anul 1873, cînd un om cu numele Bryennios Philotheus a descoperit-o într-o bibliotecă ecleziastică din Constantinopol şi a publicat-o apoi în 1883. Acest manual de învăţătură bisericească a fost probabil elaborat cam pe la mijlocul secolului al II-lea în forma în care a ajuns la noi. Totuşi, mulţi înclină spre o dată de la sfîrşitul secolului I, datorită asemănării multor aspecte din el cu practicile din Noul Testament. Chiar şi cititorul superficial poate selecta cele patru părţi clar definite ale lucrării. Prima parte, care seamănă bine cu cele două căi de viaţă din Pseudo-Barnaba, constă dintr-o analiză a Căilor Vieţii şi Morţii (capitolele 1- 6). Aici este prezentată acţiunea morală corespunzătoare unei vieţi creştine, în contrast cu faptele celor ce merg pe Calea Morţii. Apoi, scriitorul discută probleme liturgice ca: botezul, postul şi comuniunea (7-10). învăţătura despre cum să fie deosebiţi profeţii falşi d.. adevăraţi, cum să se găsească slujitori demni şi probleme disciplinare, formează conţinutul celei de a treia părţi (11-15). Documentul arată în mod sarcastic că profetul fals este acel profet care caută hrană şi adăpost fără a da nimic în schimb bisericii sub forma inspiraţiei spirituale. Nevoia de a trăi o viaţă de statornicie şi de veghere în vederea venirii Domnului este subiectul ultimului capitol. Didahia este în mod clar importantă prin faptul că prezintă un tablou al vieţii în Biserica Primară între anii 95 şi 150. Cititorul serios al literaturii care a fost discutată mai sus se va simţi răsplătit prin cunoştinţele pe care le va acumula şi prin inspiraţia pe care o va simţi. Din nefericire, aceste scrieri de edificare au fost neglijate de Biserică de-a lungul epocilor. NOTE 1. Vezi Efeseni (a nu se confunda cu Efeseni din Biblie) 2:2; 3:2; 4:1-2; 5:1-2; 6:1; 20:2; Magnesieni 3:1; 4:1; 6:1-2; 7:1; 13:1-2; Tralieni 2:1; 3:1-2; 7:1-2; 13:2; Filadelfieni 1:1; 3:2; 8:1-2. 2. Eusebiu, Istoria ecleziastică, 4.15. 3. Alegoria este căutarea unui sens simbolic, ascuns, prin depistarea literală a unor înţelesuri care sînt în acord cu prejudecăţile morale sau filozofice ale celui ce face interpretarea. Ea deformează sensul intenţionat de scriitor pentru oamenii cărora le-a scris el, dînd Scripturii sensul dorit de cel care face interpretarea. 4. Ireneu, Adversus Heresies, 5.33.3-4; 5.36.1-2. 5. Eusebiu, Istoria ecleziastică, 3.39.3-5, 15-16. Vezi 3.24, unde vei găsi concepţia lui Eusebiu. 6. Canonul Muratorian este un fragment mutilat care conţine o listă a scrierilor Noului Testament, probabil cele recunoscute drept canonice de către biserica romană spre sfîrşitul secolului al II-lea.

FLUX ŞI REFLUX ÎN RELAŢIILE DINTRE BISERICĂ ŞI STAT, 800-1054 Apariţia Sfîntului Imperiu Roman Istoria Bisericii în această epocă implică o analiză a ţesăturii complexe de relaţii care existau între Biserică şi statele imperiale în Răsărit şi Apus. A fost perioada cînd în Biserică a avut loc prima mare schismă. Partea apuseană şi cea răsăriteană a Bisericii s-au separat pentru a merge fiecare pe calea ei: Biserica Romano-Catolică în Apus şi Biserica Ortodoxă Greacă în Răsărit. Iar bezna „epocii întunecate” era împrăştiată încet de renaşterea învăţăturii care a început sub Carol cel Mare. I. DECLINUL IMPERIULUI CAROLINGIAN A. Succesorii slabi ai lui Carol cel Mare. Structura imperială strălucitoare, stabilită prin încoronarea lui Carol cel Mare de către Leon al IH-lea în ziua de Crăciun a anului 800 nu a supravieţuit mult fondatorului ei. Deoarece imperiul fusese dependent de geniul lui personal, moartea lui a fost semnalul pentru începutul dizolvării lui. Nici fiul şi nici nepotul lui nu au avut energia şi abilitatea pe care le-a avut el, şi splendidul imperiu franc s-a destrămat cu repeziciune. B. Principiul teutonic de moştenire Un factor şi mai important în declinul fazei france a Sfîntului Imperiu Roman a fost fragmentarea introdusă în jţructura imperială de principiul teutonic fatal, care dicta împărţirea teritbri8or tatălui între fiii lui. Acest principiu a fost pus în aplicare încă în timpul vieţii lui Ludovic cel Pios (778- 840), succesorul imediat al lui Carol cel Mare. Conceptul romanilor despre un imperiu indivizibil era străină pentru gîndirea teutonică. Mai mult, chiar dacă Ludovic ar fi avut această concepţie, îi lipsea geniul personal al tatălui lui, Carol cel Mare, pentru a-l şi împlini. El a fost neputincios în a controla puternica aristocraţie, şi firea lui indulgentă i-a slăbit controlul asupra familiei lui turbulente. La scurt timp după ce s-a urcat pe tronul imperial, Ludovic a anunţat planurile de împărţire a imperiului între fiii lui. Cînd i s-a născut un alt fiu, Carol cel Pleşuv, de la cea de-a doua soţie, Iudita, el a trebuit să-şi schimbe planurile, aşa încît să-l includă şi pe Carol între moştenitori în eventualitatea morţii lui. Cînd Ludovic a murit în anul 840, după o domnie plină de tulburări care începuse în anul 814, certurile fiilor lui au făcut inevitabil declinul marelui imperiu carolingian. Fiul său, Ludovic, a moştenit partea de răsărit, Carol cel Pleşuv pe cea de apus, iar partea centrală, care se întindea de la Marea Nordului la Marea Adriatică, împreună cu titlul imperial i-au revenit lui Lothair. Lothair dorea să-şi extindă controlul peste întregul teritoriu al imperiului tatălui lui, dar cei doi fraţi ai lui, Carol cel Pleşuv şi Ludovic Germanicul s-au unit împotriva lui. Aceştia s-au întîlnit la Strasbourg în anul 842 şi au jurat în limba naţională a popoarelor lor să fie loiali unul altuia pînă la înfrîngerea lui Lothair. Această întîlnire a avut semnificaţie pentru istoria Franţei şi Germaniei moderne, deoarece Ludovic, ale cărui posesiuni includeau majoritatea teritoriului Germaniei moderne, şi Carol, ale cărui posesiuni includeau majoritatea teritoriului Franţei moderne, au recunoscut fiecare limba supuşilor lor prin faptul că au depus jurămîntul în acea limbă. Această alianţă a fost prea puternică pentru Lothair, şi în 843 cei trei fraţi au încheiat Tratatul de la Verdun. Lui Carol cel Pleşuv i-a revenit stăpînirea celei mai mari părţi a teritoriului de azi al Franţei, iar lui Ludovic stăpînirea asupra teritoriului Germaniei de azi. Lui Lothair i-a rămas titlul imperial şi regiunile centrale dintre cele două regate, cu o lungime de 1.600 km şi lăţime de peste 160 km. Acest eveniment a marcat naşterea statelor moderne Franţa şi Germania, şi rivalitatea dintre ele pentru stăpînire asupra teritoriului dintre cele două regate a continuat pînă în timpurile moderne, fiind o sursă de tulburare în Europa apuseană. Prin Tratatul de la Mersen din anul 870, conducătorii regatelor france, apusean şi răsăritean, au împărţit teritoriul central între cele două regate, limitîndu-i pe urmaşii lui Lothair la Italia C. Naşterea feudalismului Fragmentarea marelui imperiu pe care îl consolidase Carol cel Mare a fost grăbită şi de naşterea feudalismului. Feudalismul, într-o formă sau alta, se naşte întotdeauna cînd un guvern central slăbeşte şi nu mai poate exercita autoritate eficace asupra teritoriilor de sub controlul lui. Declinul vieţii urbane şi a comerţului după căderea Imperiului Roman i-a obligat pe oameni să se întoarcă la munca pămîntului pentru a-şi asigura existenţa. Feudalismul a avut precedente atît în obiceiurile romane cît şi în cele germane cu privire la stăpînirea asupra pămîntului şi la slujire. Acestea, şi alte condiţii haotice din secolul al IX-lea, au încurajat naşterea modului de viaţă feudal în Europa apuseană. Feudalismul a pus puterea publică în mîinile anumitor indivizi. In evul mediu, societatea era divizată orizontal mai degrabă decît vertical, aşa încît exista puţină mobilitate socială. O persoană de obicei îşi trăia viaţa în rangul social în care trăise şi tatăl ei. După apariţia feudalismului, societatea era împărţită într-un grup de protectori, cavalerii feudali, care aveau privilegiul de proprietate asupra pămîntului în schimbul serviciilor lor; un grup de producători iobagii care au devenit baza economică a feudalismului; şi un grup de închinători, clasa preoţească a Bisericii universale. Individul era subordonat interesului grupului, şi fiecare om îşi avea stăpînul lui într-o asemenea societate ierarhică. Feudalismul poate fi definit ca un sistem de organizare politică bazat pe posesiunea asupra pămîntului. Seniorul local era conducătorul zonei în care era proprietar asupra pămîntului. Pînă cînd au apărut naţiunile-stat în Anglia, Franţa şi Spania, la sfîrşitul evului mediu, acesta a fost singurul mijloc prin care se putea menţine dreptatea şi ordinea în timpul perioadei de slabă autoritate centralizată după declinul Imperiului Roman, după falimentul regatului merovingian şi după fărîmiţarea imperiului lui Carol cel Mare. Moşierismul a fost de asemenea un sistem economic care asigura traiul pentru toate clasele societăţii, după destrămarea comerţului internaţional, un alt rezultat al căderii Imperiului Roman. Atît seniorul cît şi iobagul îşi asigurau hrana din pămînt, fiecare moşie fiind de sine stătătoare şi producînd cele necesare cu excepţia cîtorva articole ca: sarea, pietrele de moară sau drugii de fier din care fierarul făcea unelte. Moşia, un domeniu care putea întreţine un cavaler înarmat, era unitatea de pămînt în sistemul feudal. Unii seniori feudali puteau poseda cîteva moşii. Astfel, moşia era unitatea economică de bază care făcea posibil sistemul feudal. Posesiunea asupra pămîntului era veriga care lega sistemul moşieresc de cel feudal. Cavalerul, veriga cea mai de jos în piramida feudală, depindea în privinţa traiului de iobagii care îi lucrau pămîntul. în schimb, el le oferea protecţie. Feudalismul a implicat de asemenea relaţii personale de loialitate între vasal şi senior, cum ar fi obligaţia la 40 de zile de serviciu militar în fiecare an, asigurarea hranei şi rugăciuni, dacă vasalul era un om al Bisericii. Societatea era o piramidă, fiecare vasal avînd un senior, iar seniorul din vîrful piramidei, regele, era vasalul lui Dumnezeu. Numai în Anglia secolului al Xl-lea, sub William Cuceritorul, a fost realizată piramida feudală. în teritoriile Franţei şi Germaniei de azi legătura dintre feudalul vasal şi conducător era slabă. Această discuţie relativ lungă despre feudalism a fost necesară datorită importanţei feudalismului ca sistem politic şi economic care a dat legi şi o anumită ordine în era descentralizării şi haosului care au urmat dizolvării imperiului carolingian şi invaziei vikingilor în Europa de apus şi în Anglia în secolele al IX-lea şi al X-lea şi invaziile slavilor şi a maghiarilor. Influenţa feudalismului asupra Bisericii în această perioadă este şi mai importantă. O mare parte din teritoriul Europei apusene era sub stăpînirea Bisericii la sfîrşitul evului mediu. Deoarece darurile de pămînt primite de la oameni pioşi sau care se pocăiau şi care căutau să-şi răscumpere viaţa de păcat, au rămas în mîinile Bisericii Romane ca un corp comun din generaţie în generaţie, această Biserică, în calitate de mare proprietar de pămînt, nu a putut să nu fie influenţată de sistemul feudal. Aceste daruri erau păstrate în stăpînire feudală de către stareţi şi episcopi. Membri clerului, ca slujitori ai lui Dumnezeu, nu puteau face serviciu militar pentru seniorul feudal, şi de aceea ei trebuiau fie să dea părţi din pămîntul lor cavalerilor vasali, care puteau face serviciul militar în locul lor, fie să facă alte servicii. Această feudalizare a pămîntului bisericii tindea să secularizeze biserica şi să-i distragă atenţia de la interesele spirituale la cele lumeşti. Vasalul ecleziastic întîmpina problema supunerii împărţite. Oare trebuia el să fie devotat în primul rînd stăpînului lui pămîntesc căruia îi datora taxe feudale, sau papei, supraseniorul spiritual, de la care îi revenea autoritatea spirituală? Această împărţire a devotamentului a stînjenit dezvoltarea vieţii spirituale sănătoase, esenţială pentru succesul Bisericii. Deoarece fiii mai tineri ai nobililor puteau cîştiga pămînt şi prestigiu prin serviciul în cadrul Bisericii, marii nobili deseori se amestecau în alegeri pentru ca rudele lor să primească o mănăstire sau o episcopie. Mulţi dintre aceşti oameni erau lumeşti şi prea puţin interesaţi în problemele spirituale legate de slujba ecleziastică. Controversa asupra învestiturii, disputa dacă seniorul feudal sau papa trebuia să-i dea vasalului feudal simbolurile autorităţii lui, a făcut ca în secolul al Xl-lea şi al XH-lea relaţiile dintre stat şi Biserică să fie ostile. Inelul, toiagul şi mantia erau simbolurile autorităţii spirituale, iar sabia şi sceptrul erau simbolurile autorităţii feudale. Uneori, atît seniorul feudal cît şi papa pretindeau dreptul de a da aceste simboluri. Această controversă a dus la o pierdere a vieţii spirituale a conducătorilor Bisericii, la neglijarea datoriilor lor spirituale şi la secularizarea intereselor lor, deoarece ei dădeau atenţie mai mare controlului asupra pămîntului lor şi certurilor feudale locale, decît problemelor Bisericii. Biserica în Apus a avut de luptat cu feudalizarea, în timp ce Biserica din Răsărit lupta fără succes cu stăpînirea imperială. Secularizarea Bisericii din cauza implicării ei în sistemul feudal a fost echilibrată de încercările ei de a diminua relele produse de războaiele feudale. La începutul secolului al Xl-lea, Biserica a reuşit să-i facă pe seniorii feudali să accepte Pacea lui Dumnezeu şi Armistiţiul lui Dumnezeu. Pacea lui Dumnezeu era un acord care interzicea certurile între persoane particulare, atacarea persoanelor neînarmate, hoţia şi violenţa, şi jefuirea locurilor sfinte. Această înţelegere era necesară, deoarece seniorul feudal nu simţea nici o obligaţie de a nu lupta cu vecinul lui feudal. Armistiţiul lui Dumnezeu, din anul 1031 obliga clasa feudală să nu lupte de miercurea de la apusul soarelui pînă lunea dimineaţa la răsăritul soarelui, şi să nu lupte în zilele de sărbători bisericeşti. Aceasta lăsa mai puţin de 100 de zile pe an pentru luptele feudale. El de asemenea prevedea ca bisericile, cimitirele, şi mănăstirile să fie sanctuare unde refugiaţii puteau găsi un adăpost sigur în vremuri de tulburare. Femeile, ţăranii şi clerul nu trebuiau vătămaţi. Aceste acorduri au însemnat mult pentru diminuarea brutalităţilor luptelor feudale în evul mediu. D. Invaziile vikingilor, ale slavilor şi ale ungurilor. In timp ce feudalismul a fost atît efect cît şi cauză în declinul imperiului carolingian, invaziile vikingilor, slavilor şi ungurilor au fost factori hotărîtori în dizolvarea lui rapidă. Aceşti vikingi sau oameni ai nordului, care au venit din teritoriile ocupate azi de Suedia, Danemarca şi Norvegia au fost o problemă în Europa apuseană de la sfîrşitul secolului al VII-lea pînă în secolul al X-lea. Orice oraş sau mănăstire de-a lungul coastei sau pe malurile unui rîu navigabil se putea aştepta la vizita acestor piraţi îndrăzneţi ai mărilor. Mulţi dintre ei s-au aşezat în final în Anglia, şi după multe lupte s-au unit cu rudele lor, anglo-saxonii, care veniseră în Anglia mai devreme. în acest proces, frumoasa cultură creştină, care fusese făurită în Irlanda şi Anglia în timpul „epocii întunecate”, a fost distrusă sau a dat înapoi. Alţi vikingi s-au stabilit în Normandia, de unde au pornit să cucerească Anglia sub conducerea lui William Cuceritorul în anul 1066. Alţii au migrat spre sud, peste Europa răsăriteană, punînd bazele statului rus. Alţii s-au aşezat în Sicilia şi sudul Italiei, unde un timp au prezentat o ameninţare pentru puterea politică a papalităţii. Slavii şi maghiarii s-au aşezat în centrul şi sud-estul Europei.

UPTA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE PENTRU SUPRAVIEŢUIRE, 100-313 Cristos sau Cezar Creştinismul a avut întotdeauna de înfruntat atît probleme externe cît şi interne, în fiecare perioadă a istoriei sale. Biserica a avut de înfruntat problema internă serioasă a ereziei şi a trebuit să se ocupe de ea între anii 100 şi 313, în acelaşi timp trebuind să rezolve problema externă a persecuţiei din partea statului roman. Creştinii din Imperiul Roman, nestorienii din China în secolele al nouălea şi al zecelea şi romano-catolicii din Japonia în secolul al şaptesprezecelea, la fel ca şi creştinii din statele naziste şi comuniste, au avut cu toţii experienţa ostilităţii din partea statului, chiar pînă la punctul martirajului. Creştinii au fost de asemenea confruntaţi cu atacuri din partea intelectualilor păgîni, cum au fost Lucian, Fronto şi Celsus. Mulţi oameni nu au o idee clară cu privire la numărul, durata, sfera de cuprindere şi intensitatea persecuţiilor suferite de Biserică. înainte de anul 250, persecuţia a fost mai ales locală, sporadică şi mai adesea rezultatul acţiunii mulţimii, decît rezultatul unei politici civile bine definite. Dar după anul 250, persecuţiile au devenit uneori o politică intenţionată a guvernului imperial roman, şi de atunci înainte, au fost larg răspîndite şi violente. în acel timp, afirmaţia lui Tertulian că sîngele martirilor este sămînţa Bisericii a devenit o realitate înfricoşătoare pentru mulţi creştini. Biserica însă, în ciuda persecuţiei sau poate chiar din cauza ei, a continuat să se dezvolte pînă la sfîrşitul perioadei cînd şi-a cîştigat libertatea de închinare, sub Constantin. I. CAUZE ALE PERSECUŢIEI A. Politice Biserica a suferit puţină persecuţie atîta timp cît a fost considerată de autorităţi ca făcînd parte din iudaism, care era o religio licita, adică religie legală. Dar imediat ce creştinismul s-a distins de iudaism ca o grupare separată şi a putut fi clasată drept o societate secretă, el a intrat sub interdicţia statului roman, care nu tolera nici un rival în ceea ce priveşte devotamentul supuşilor lui. Atunci creştinismul a devenit o religie ilegală, care a fost considerată o ameninţare pentru siguranţa statului roman. într-o unire dintre stat şi biserică, statul deţinea poziţia cea mai înaltă. De aceea nu putea să existe nici o religie privată. Religia putea fi tolerată doar în măsura în care contribuia la stabilitatea statului. Deoarece religia creştină care creştea repede era exclusivistă în revendicările ei asupra loialităţii morale şi spirituale a celor ce-L primeau pe Cristos, atunci cînd trebuia făcută o alegere între loialitatea faţă de Cristos şi cea faţă de Cezar, Cezar trebuia să ia locul al doilea. Faptul acesta era considerat de conducătorii romani, hotărîţi să păstreze cultura clasică în cadrul statului imperial roman, ca o neloialitate faţă de stat; ei îi vedeau pe creştini ca pe nişte oameni care încercau să facă un stat în stat. Trebuia să cedeze fie statul universal, fie Biserica universală, trupul lui Cristos. Suveranitatea exclusivă a lui Cristos era în conflict cu pretenţiile pline de aroganţă ale cezarului de a avea suveranitate exclusivă. Multe practici creştine păreau să confirme autorităţilor romane suspiciunile lor despre neloialitatea creştinilor faţă de stat. Creştinii refuzau în mod consecvent să ofere tămîie pe altarele închinate geniului împăratului roman, care, în minţile oamenilor din perioada imperială de la Cezar August pînă la Constantin, era în mod inseparabil legat de binele statului. Dacă cineva oferea sacrificiu pe aceste altare, putea apoi să practice o a doua religie particulară. Creştinii nu aduceau asemenea jertfe şi, ca urmare, au fost consideraţi neloiali. De asemenea, creştinii ţineau majoritatea întîlnirilor lor noaptea şi în secret. Pentru autoritatea romană aceasta nu putea să însemne altceva decît un complot împotriva siguranţei statului. Creştinii nu au servit ca soldaţi pînă după 313. B. Religioase Pe lîngă principala cauză a persecuţiei, care era cea politică, a existat şi o cauză religioasă. Religia romană era rigidă şi formală. Ea îşi avea altarele, idolii, preoţii, procesiunile, ritualurile şi practicile ei pe care oamenii le puteau vedea. Romanii nu erau împotriva adăugării unui nou idol la grupul din Panteon, atîta timp cît acea zeitate era subordonată pretenţiilor la primordialitate ale religiei romane de stat. Creştinii nu aveau idoli şi aveau prea puţine accesorii vizibile pentru închinare. închinarea lor era spirituală şi interioară. Cînd se ridicau şi se rugau cu ochii închişi, nu era nici un obiect vizibil căruia să-i fie adresate acele rugăciuni. Aceasta însemna pentru romani ateism, ei fiind obişnuiţi cu manifestări materiale simbolice ale zeului lor. Faptul că creştinii se adunau în secret a adus de asemenea acuzaţii morale împotriva lor. S-au răspîndit zvonuri că ei practicau incestul, canibalismul şi alte lucruri împotriva naturii. înţelegerea greşită a actului Cinei Domnului, în cadrul căreia creştinii „mîncau şi beau” trupul şi sîngele lui Cristos, a dus repede la ideea că creştinii ucideau şi mîncau copii ca jertfe pentru Dumnezeul lor. Expresia „sărutul păcii”, a fost răstălmăcită cu uşurinţă pentru a-i acuza pe creştini de incest şi de alte feluri de conduită imorală respingătoare pentru mintea romană cultivată. Nu avea prea mare importanţă faptul că în aceste zvonuri nu era nici o urmă de adevăr. C. Sociale Problemele sociale şi-au adus şi ele contribuţia la cauza persecuţiei romane a Bisericii. Creştinii, care aveau mare trecere la clasele de jos şi la sclavi, erau urîţi de conducătorii aristocraţi influenţi ai societăţii. Aceşti conducători îi priveau cu dispreţ, dar le era frică de influenţa lor asupra claselor de jos. Creştinii susţineau egalitatea tuturor oamenilor (Coloseni 3:11); păgînismul insista asupra unei structuri aristocratice a societăţii, în care puţinii privilegiaţi erau serviţi de clasele inferioare şi de sclavi. Creştinii nu mai participau la adunările păgîne de la temple, teatre şi locuri de distracţii. Acest neconformism faţă de tiparele sociale acceptate a atras asupra lor antipatia cu care au fost întotdeauna confruntaţi neconformiştii, în orice perioadă a istoriei. Puritatea vieţilor lor era un reproş fără cuvinte la adresa vieţii scandaloase duse de oamenii din clasele superioare. Nonconformismul creştinilor faţă de tiparele sociale existente i-a făcut pe păgîni să creadă că ei sînt un pericol pentru societate, şi să-i caracterizeze ca oameni care urăsc omenirea, şi care sînt capabili de a incita masele la revoltă. D. Economice Nu trebuie să se uite că şi consideraţiile economice au jucat un rol în persecutarea creştinilor. Opoziţia pe care a întîmpinat-o Pavel din partea celor ce făceau idoli la Efes, care erau mai îngrijoraţi de pericolul pe care îl reprezenta creştinismul pentru meseria lor decît de paguba ce ar fi putut-o cauza închinării la Diana (Faptele 19:27), este un indiciu cu privire la sentimentele acelora a căror existenţă era ameninţată de răspîndirea creştinismului. Preoţii, fabricanţii de idoli, ghicitorii de noroc, pictorii, arhitecţii şi sculptorii nu erau prea entuziasmaţi în faţa unei religii care le ameninţa mijloacele de existenţă. Anul 250, cînd persecuţia a ajuns generală şi violentă, din sporadică şi locală cum fusese înainte, era, după socotelile romanilor, cam la o mie de ani de la fondarea Romei. Deoarece în acest timp imperiul era bîntuit de ciumă, foamete şi tulburare civilă, opinia publică a atribuit aceste necazuri prezenţei creştinismului în imperiu şi neglijării celorlalţi zei. Există întotdeauna o doză bună de superstiţie la apropierea sfîrşitului unui mileniu, şi în această privinţă romanii nu erau mai buni decît oamenii din evul mediu înaintea anului 1000. Persecutarea creştinilor le-a părut romanilor o cale logică de a-şi rezolva dificultăţile. Toate aceste consideraţii s-au combinat ca să justifice în minţile autorităţilor persecutarea creştinilor. Nu toate au fost prezente în fiecare caz, dar în majoritatea cazurilor, faptul că religia creştină pretindea loialitatea exclusivă a creştinului a ajuns în conflict cu sincretismul păgîn şi cu pretenţia de loialitate exclusivă faţă de statul roman. Persecuţia a venit în mod natural, ca parte din politica imperială de păstrare a integrităţii statului roman. Creştinismul nu era o religie autorizată cu drept legal de existenţă. Martirii şi apologeţii au constituit răspunsul dat de creştinism mulţimilor, statului şi scriitorilor păgîni.