Istoria religiilor carti de citit online word/pdf

II. ORIGINEA BISERICII GRECO-ORTODOXE Biserica din Răsărit nu a reuşit niciodată să fie atît de independentă ca şi cea din Apus, deoarece ea era sub ochii împăratului şi pentru că ea trebuia să facă faţă tradiţiei culturii greco-romane, care era păstrată în Răsărit, în timp ce Apusul trecea prin haosul cultural al „epocii întunecate”. După căderea Imperiului Roman, Biserica din Apus nu a întîmpinat nici un rival politic mare pentru tronul imperial, crescînd tot mai puternică în timp ce se confrunta cu problemele asociate cu haosul cultural care a însoţit căderea imperiului. A. Diferentele şi cauzele separării Răsăritului de Apus Cînd Constantin şi-a mutat în anul 330 capitala la Constantinopol, el a pavat drumul pentru separarea politică şi în final ecleziastică, a Bisericii din Răsărit şi Apus. Teodosiu a pus administraţia regiunilor răsăritene şi apusene ale imperiului sub conduceri separate în 395. Odată cu căderea Imperiului Roman de apus la sfîrşitul secolului al V-lea, această divizare s-a. realizat complet. în Răsărit, Biserica era sub jurisdicţia împăratului, dar papa de la Roma era prea departe ca să fie adus sub controlul lui. în absenţa controlului politic efectiv în Apus, papa a devenit conducătorul atît secular cît şi spiritual în timpuri de criză. Aceasta le-a dat celor două biserici o perspectivă total diferită în ce priveşte puterea seculară. Şi concepţia intelectuală a Apusului era diferită de cea a Răsăritului. Apusul latin a fost mult mai înclinat să ia în considerare problemele practice ale politicii, avînd puţine probleme în formularea dogmei ortodoxe. Gîndirea greacă a Răsăritului era mai interesată în rezolvarea problemelor teologice pe linii filozofice. Majoritatea controverselor teologice între 325 şi 451 s-au iscat în Răsărit, dar aceleaşi probleme au cauzat puţină dificultate în Apus în majoritatea cazurilor. O altă diferenţă între cele două biserici era în legătură cu celibatul. în Răsărit era permisă căsătoria tuturor clericilor de parohii sub rangul de episcop, dar în Apus clerul nu avea voie să se căsătorească. S-au ivit dispute de cîteva ori pe seama purtării bărbii. în Apus preotul îşi putea rade obrazul, dar clericui din Răsărit trebuia să poarte barbă. De asemenea, Apusul insista asupra utilizării latinei, în timp ce bisericile din Răsărit utilizau greaca. Lucrul acesta a dus uneori la neînţelegeri. Deşi acestea şi alte subiecte similare acum par neînsemnate, în acel timp ele aveau mare importanţă pentru ambele părţi ale Bisericii. Cele două biserici au fost în dezacord şi în anumite probleme teologice. în 867 Fotie, patriarhul Bizanţului, l-a acuzat pe Nicolae I şi Biserica din Apus de erezie pentru că Apusul avea expresia fllioque în Credeul de la Niceea. în Apus, teologii susţineau că Duhul Sfînt venea atît de la Fiul cît şi de la Tatăl. Răsăritul nu accepta această idee. Apoi o serie de controverse au înrăutăţit relaţiile dintre Răsărit şi Apus. Cu fiecare dispută ostilitatea creştea. Pe la mijlocul secolului al doilea, problema datei cînd trebuia să fie sărbătorit Pastele a deteriorat relaţiile dintre cele două ramuri ale bisericii (vezi cap. 8). Diferenţele de opinie în această problemă întotdeauna au redus posibilitatea unor relaţii amicale între cele două grupări. Controversa iconoclastă în Biserica Răsăriteană din secolul al VlII-lea şi al IX-lea a cauzat multe supărări. In anul 726, Leon al IIMea, ca împărat al Răsăritului, a interzis orice îngenunchiere în faţa tablourilor sau imaginilor, şi în anul 730, el a ordonat scoaterea din biserici a tuturor acestora în afară de cruce şi le-a distrus pentru a limita puterea călugărilor şi pentru a infirma acuzaţiile de idolatrie pe care le-au adus musulmanii. Această încercare de a face o trezire laică în Biserica Răsăriteană s-a ciocnit de opoziţia clerului parohial şi monastic. în Apus, papa şi chiar împăratul Carol cel Mare au luat poziţie în favoarea folosirii simbolurilor vizibile ale realităţii divine. Acest amestec al Apusului în problemele Bisericii din Răsărit a mărit antagonismul dintre cele două regiuni. Biserica în Apus a continuat să folosească tablouri şi statui în închinăciune; dar Biserica din Răsărit a eliminat statuile, păstrînd însă icoanele, de obicei imagini ale lui Cristos, cărora trebuia să li se acorde reverenţă dar nu închinare, care îi aparţine doar lui Dumnezeu. Oamenii din Răsărit au detestat în mod special încercarea papei Nicolae I la mijlocul secolului al IX-lea, de a se amesteca în numirea patriarhului Bisericii în Răsărit, deşi acest amestec ar fi putut fi justificat pe temeiuri morale. Cu toate că Nicolae nu a avut succes, amestecul lui în ceea ce răsăritenii credeau că era o problemă numai a lor a intensificat animozităţile între cele două biserici. B. Schisma din 1054 In 1054, controversa finală a avut loc în jurul unei probleme aparent minoră. Mihail Cerularius, patriarh al Constantinopolului între 1043 şi 1058, a condamnat Biserica din Apus pentru că folosea la euharistie pîinea nedospită. Aceasta era o practică tot mai răspîndită în Apus, începînd cu secolul al IX-lea. Papa Leon al IX-lea i-a trimis pe cardinalul Humbert şi alţi doi legaţi în Răsărit pentru a pune capăt disputei. Dar, cu cît continuau discuţiile, cu atît se măreau diferenţele de opinie. La 16 iulie 1054, legaţii romani au dat în final un decret de excomunicare a patriarhului şi a discipolilor lui, decret pe care l-au aşezat pe marele altar al catedralei Sfînta Sofia. Patriarhul nu s-a lăsat şi, ca urmare, şi el l-a anatemizat pe papa de la Roma şi pe urmaşii lui. Prima mare schismă în creştinism a rupt unitatea Bisericii. De atunci, Biserica Romano-Catolică şi Biserica Greco-Ortodoxă au mers pe drumuri separate. Această excomunicare reciprocă nu a fost îndepărtată decît la 7 decembrie 1965, de către Paul al Vl-lea şi Athenagoras. C. Consecinţele schismei Era dificil să mai aibă loc vreo mişcare ecumenică după evenimentele pline de ostilitate care au separat Biserica din Răsărit de cea din Apus. Mişcarea ecumenică modernă, ţintind la reunirea bisericilor creştinătăţii, nu are nici un sprijin de la Biserica Romano-Catolică şi de la Biserica Greco-Ortodoxă. Mişcarea a fost pînă recent în principal protestantă. Nici una din cele două biserici nu doreşte o biserică ecumenică decît cu condiţiile puse de ea, deşi Biserica Răsăriteană este gata să discute cu bisericile protestante în legătură cu reunirea. Separarea a împiedicat să pătrundă în Biserica din Răsărit multe influenţe vitalizatoare care au întărit Biserica din Apus. Apariţia oraşelor, a naţiunilor şi a burgheziei, mişcările culturale ale Renaşterii şi Reforma nu au afectat Biserica din Răsărit, dar Biserica Romano-Catolică din Apus a fost supusă influenţei lor şi întărită fie prin asimilarea caracteristicilor utile, fie prin reacţia împotriva a ceea ce îi părea Romei a fi dăunător. Dar biserica din Răsărit s-a angajat în nişte lucrări misionare în acea epocă. Bulgarii au fost cîştigaţi la creştinism în anul 864, sub Boris, care a domnit între anii 852 şi 889, şi ei au adoptat credinţa Constantinopolului. Deşi Chirii şi Metodiu i-au cîştigat pe moravieni la creştinism, moravienii au ajuns pînă la urmă sub jurisdicţia romană în loc de cea a Constantinopolului. Patriarhul a avut succes mai mult cu activitatea misionară în Rusia. în anul 955, o prinţesă cu numele Olga a acceptat creştinismul şi a reuşit să-l influenţeze pe nepotul ei, Vladimir (956-1015), care a acceptat creştinismul în 988. Acest eveniment a marcat începutul triumfului creştinismului răsăritean în Rusia. Rusia, împreună cu mare parte din Europa răsăriteană şi centrală, 1-a urmat pe patriarhul Constantinopolahli. Maghiarii au fost convertiţi în această perioadă. Ei au îmbrăţişat religia catolică. Şocul mahomedanismului în secolul al VI-lea şi pierderea de oameni şi teritorii în faţa musulmanilor, cuplate cu cele două secole de nelinişte în ce priveşte folosirea icoanelor, au făcut ca creştinismul din Răsărit să devină stagnant. Pînă în prezent, în biserica din Răsărit s-a produs puţină schimbare în ritual, politică sau teologie. Ca urmare, ea nu a avut asupra lumii influenţa pe care a avut-o biserica din Apus, cu toate că în perioada antică a istoriei Bisericii ea avusese rol conducător în formularea teologiei.

  III. ERORI TEOLOGICE Anumite vederi pot fi considerate ca fiind interpretări greşite ale creştinismului, exagerări sau mişcări de protest. Ele însă au dăunat creştinismului, şi o parte din energia care ar fi putut fi folosită în lucrarea de evanghelizare a trebuit să fie canalizată spre combaterea acestor erori. Montanismul şi monarhianismul sînt exemple a două asemenea erori. A. Montanismul Montanismul a apărut în Frigia după anul 155 d.Cr., ca o încercare a lui Montanus de a face faţă problemelor create de formalismul din Biserică şi de faptul că Biserica se baza pe conducerea omenească şi nu pe călăuzirea Duhului Sfînt. El se opunea înălţării episcopului în biserica locală. Această încercare de combatere a formalismului şi a organizării omeneşti l-au dus la o reafirmare a doctrinei Duhului Sfînt şi a celei de a doua veniri. Din nefericire, cum se întîmplă adesea în astfel de mişcări, el a sărit în extrema opusă, dezvoltînd interpretări greşite şi fanatice ale Scripturii. Dezvoltînd propria sa doctrină cu privire la inspiraţie, Montanus susţinea că inspiraţia este imediată şi continuă şi că el era paracletul sau avocatul prin care Duhul Sfînt vorbea Bisericii aşa cum vorbise prin Pavel şi prin alţi apostoli. Montanus avea de asemenea o escatologie extravagantă. El credea că împărăţia cerească a lui Cristos urma să fie stabilită în curind la Pepuza în Frigia, el însuşi avînd un loc important în acea împărăţie. Pentru a fi pregătiţi pentru acea venire, el şi discipolii lui practicau un ascetism strict. Dacă unul din soţi murea, nu era permisă o a doua căsătorie; trebuiau respectate multe posturi; trebuia să se consume doar hrană uscată. Biserica a reacţionat împotriva acestor extravaganţe, condamnînd mişcarea. Conciliul de la Constantinopol din anul 381 a declarat că montaniştii trebuiau consideraţi păgîni. Dar Tertulian, unul dintre cei mai mari părinţi ai Bisericii, a găsit doctrinele grupului atrăgătoare şi a devenit montanist. Mişcarea era deosebit de puternică în Cartagina şi în ţările răsăritene. Ea reprezenta protestul permanent care apare în Biserică atunci cînd există o supraelaborare a formelor şi o lipsă a dependenţei de Duhul lui Dumnezeu. Mişcarea montanistă a fost şi este un avertisment ca Biserica să nu uite că organizarea ei şi formularea doctrinei nu trebuie despărţite niciodată de satisfacerea părţii emoţionale din natura omului şi de dorinţa puternică a omului după contact spiritual imediat cu Dumnezeu. B. Monarhianismul Dacă Montanus a fost exagerat de zelos în prezentarea doctrinelor Duhului Sfînt şi inspiraţiei, se poate spune că monarhienii au rătăcit din cauza zelului excesiv cu care au accentuat unitatea lui Dumnezeu în opoziţie cu orice încercare de a-L concepe pe Dumnezeu ca trei personalităţi separate. Ei erau preocupaţi să susţină monoteismul, dar au sfîrşit într-o formă antică de unit arianism, care nega dumnezeirea reală a lui Cristos. Ei nu ştiau cum să facă legătura între Cristos şi Dumnezeu. In secolul al treilea, un om cu numele de Paul din Samosata era episcop în jţ Antiohia. Pe lîngă această slujbă, el avea şi un important post politic în guvernul Zenobiei, regina Palmirei. El juca deseori rolul demagogului în biserica din Antiohia, predicînd cu gesturi corporale violente şi cerînd aplauze şi fluturarea batistelor. Uneori avea un cor femeiesc care cînta cîntări de laudă la adresa lui. Deoarece nu moştenise avere şi nici nu era angajat în afaceri, existau suspiciuni în legătură cu sursele marii lui bogăţii. Acest om capabil dar lipsit de scrupule susţinea că Cristos nu ar fi fost divin, ci doar un om bun, care prin dreptate şi prin pătrunderea Logosului divin în fiinţa Lui la botez a ajuns la divinitate şi a ajuns mîntuitor. Această încercare a lui Paul şi a altora de a susţine monoteismul n lipsea pe creştin de un Mîntuitor divin. Doctrina înfiinţată de Paul de Samosata a devenit cunoscută sub numele de monarhianism dinamic sau adopţionist. Fondatorul monarhianismului modal a fost un om cu numele de Sabelius, t care a hotărît că dorinţa lui este să evite pericolul triteismului (sabelianism). în ‘ jurul anului 200, el a formulat învăţătura care îi poartă numele. El susţinea o trinitate care se referea la formele de manifestare, nu la esenţă. Dumnezeu S-a manifestat ca Tată în vremurile Vechiului Testament, mai tîrziu ca Fiu pentru a izbăvi omul şi ca Duh Sfînt după învierea lui Cristos. Astfel, nu erau trei persoane în Dumnezeire, ci trei manifestări. Părerea lui poate fi ilustrată prin relaţiile de înrudire ce le poate avea un om. într-o relaţie el este fiu; în alta, frate; şi în a treia, tată. în toate aceste relaţii există o singură personalitate reală. Această concepţie nega personalitatea separată a lui Cristos. Ea a fost readusă la viaţă în forma de penticostalism contemporan numită „Numai Isus”. IV. SCHISMELE ECLEZIASTICE A. Controversa în legătură cu Pastele In timpul primilor ani ai Bisericii, au avut loc şi anumite schisme în legătură cu probleme de disciplină şi de ritual. Controversa în legătură cu Pastele a început pe la mijlocul secolului al II-lea, asupra întrebării care era data corectă de sărbătorire a Pastelor. Biserica din Răsărit susţinea că Pastele ar trebui sărbătorit în ziua de 14 a lunii nisan, data Paştelui după calendarul evreiesc, indiferent în care zi a săptămînii ar cădea. Policarp din Asia a fost contrazis în această privinţă de către episcopul roman Anicetus, care credea că Pastele ar trebui sărbătorit în prima duminică după 14 nisan. Cînd în anul 190 Victor, episcop al Romei, a excomunicat bisericile din Asia într-un act de opoziţie faţă de Policrates din Efes, Ireneu l-a mustrat pentru pretenţiile de putere pe care le avea el. Grupurile răsăritene şi apusene ale bisericii nu au reuşit să ajungă la nici o înţelegere pînă în anul 325, la Conciliul de la Niceea, cînd a fost adoptat punctul de vedere al Bisericii Apusene. B. Donatismul Controversa donatistă s-a dezvoltat după anul 300, ca rezultat al persecutării Bisericii de către Diocleţian. Cea mai mare parte a controversei era centralizată în Africa de Nord. Un om al bisericii, pe nume Donatus, voia să-1 excludă pe Cecilian din funcţia sa de episcop de Cartagina, din cauză că Cecilian fusese consacrat de Felix, care la rîndul lui fusese acuzat de trădare în timpul persecuţiei lui Diocleţian. Donatus argumenta că falimentul lui Felix de a rămîne credincios în timpul persecuţiei invalida puterea lui de a ordina, deoarece el comisese astfel un păcat de neiertat. Donatus şi grupul lui l-au ales ca episcop pe Majorinus, iar după moartea lui Majorinus în anul 313, Donatus a devenit episcop. Cînd Constantin a dat bani pentru biserica africană, donatiştii s-au plîns că ei nu au primit nimic. Un sinod ţinut la Roma a hotărît că validitatea unui sacrament nu depinde de caracterul celui care oficiază sacramentul respectiv. Deci, donatiştii nu aveau dreptul la nici un ajutor. Un alt Conciliu al episcopilor apuseni, ţinut la Arles în anul 314, a hotărît iarăşi împotriva poziţiei donatiste. Această controversă a devenit un subiect de oarecare îngrijorare pentru Augustin şi, ca rezultat al îngrijorării lui, el a scris mult despre subiectul autorităţii Bisericii. In concluzie, se poate spune că rezultatele controverselor, erorilor şi ereziilor nu au fost întotdeauna distructive. Biserica a fost silită să dea un canon cu autoritate al Scripturii şi credeuri, cum au fost principiile credinţei formulate de Tertulian şi de Ireneu, care rezumau învăţăturile esenţiale ale Bibliei. Nevoia de a răspunde teologiilor false a stimulat naşterea teologiei creştine. Poziţia episcopului a fost întărită prin accentul pus pe slujba lui, ca un punct de mobilizare împotriva ereziei şi erorii. învăţăturile false s-au născut din încercările unor oameni ambiţioşi de a-şi afirma autoritatea, din supraaccentuarea urmată de interpretarea greşită a anumitor părţi din Scriptură şi din felul lipsit de dragoste în care Biserica a tratat minoritatea rătăcită. Dar acestea nu au slăbit în final Biserica, ci au silit-o să-şi formuleze credinţa ei şi să se organizeze.  

III. MIŞCĂRILE REFORMATOARE LAICE Unitatea a fost nota-cheie a societăţii medievale; şi această unitate a fost realizată prin instituţiile universale ale Sfîntului Imperiu Roman, prin Biserica Romană ierarhică şi loialitatea faţă de ea, şi prin standardizarea spirituală a sacramentelor şi crezurilor; însă dedesubtul acestei unităţi au fost întotdeauna murmure de dezacord. Aceste murmure urmau să devină în timpul Reformei o explozie vulcanică, ce va sfîşia structura religiei medievale. Spre deosebire de călugări, care au căutat să producă o reformă internă, catarii sau albigenzii, waldoiştii şi alte secte s-au ridicat la sfîrşitul secolului al Xll-lea ca o revoltă externă pentru purificarea religiei. Frecvenţa corupţiei în viaţa şi practica ierarhiei papale şi activităţile seculare ale papalităţii i-au făcut pe mulţi să reacţioneze îrnpotriva lipsei de putere spirituală pe care o vedeau adesea în bisericile lor parohiale. Mai multe informaţii despre aceste secte medievale au fost păstrate de duşmanii lor decît de prieteni, şi de aceea informaţiile exacte despre ele sînt rare. Atît albigenzii cît şi waldensii au căutat să se întoarcă la forma cea mai pură de religie, pe care au văzut-o în Noul Testament. Ei au fost premergătorii Reformei. A. Albigenzii filozofi Catarii sau albigenzii, numiţi astfel pentru că erau numeroşi în jurul localităţii Albi din sudul Franţei, foloseau Noul Testament ca bază pentru ideile lor, dar ideile eretice pe care le-au formulat semănau cu ideile dualiste şi ascetice ale gnosticilor, ale paulicienilor şi ale bogomililor. Albigenzii credeau că exista un dualism absolut între Dumnezeul bun care a făcut sufletele oamenilor, şi dumnezeul rău, căruia i s-a dat un trup material după ce a fost alungat din rai. După ce a fost expulzat, dumnezeul cel rău a făcut lumea vizibilă. Ca urmare, materia este rea şi de aceea catarii (literal „cei puri”) se împotriveau reproducerii rasei, sacramentelor mai ales liturghiei cu accentul ei pe prezenţa fizică a lui Cristos în elemente, doctrinei iadului şi purgatoriului şi doctrinei învierii fizice. Mîntuirea includea pocăinţă, ritualul consolamentum săvîrşit prin punerea mîinilor şi a Evangheliei lui Ioan pe capul candidatului şi o evitare ascetică a căsătoriei, a jurămintelor, a războiului, a laptelui, a cărnii, a brînzei şi a ouălor. Ei condamnau utilizarea oricărui lucru material în închinăciune. Elita, numiţi perfecţi (perfecţii), aveau iertarea pentru păcate şi siguranţa restaurării în împărăţia lui Dumnezeu. Deoarece carnea nu poate moşteni raiul, credincioşii care nu aveau acest ritual de consolamentum trebuiau să-1 primească înaintea morţii. Albigenzii, făcînd din Noul Testament expresia plină de autoritate a credinţei lor, au lansat o provocare Bisericii Romane, care pretindea autoritatea prin linia papilor, de la însuşi Cristos. Persecuţia şi cruciada albigenziană condusă de Simon de Montfort şi iniţiată de Inocenţiu al III-lea în 1208 au fost răspunsul Bisericii Romane medievale la acest afront adus autorităţii ei. B. Waldoiştii puritani Mişcarea waldoistă, care a apărut în ultimul sfert al secolului al Xll-lea, a fost mult mai asemănătoare cu mişcarea protestantă şi cu cea puritană. în jurul anului 1176, Peter Waldo, un negustor bogat din Lyon, a citit o traducere a Noului Testament şi a fost atît de impresionat de ceea ce afirma Cristos despre Sine, încît şi-a dat toată averea, rămînîndu-i doar cît să-şi hrănească familia. Apoi a organizat un grup cunoscut sub numele „oameni săraci”. Waldo şi adepţii lui doreau să predice ca laici, dar papa le-a interzis acest lucru. în 1184, ei au fost excomunicaţi pentru refuzul lor de a nu mai predica. Aşa cum se întîmplă adesea, o minoritate doritoare de reformă a fost forţată să iasă din Biserica organizată de către o majoritate lipsită de dragoste, care a pierdut valorile pe care un asemenea grup zelos le-ar fi putut reintroduce. Waldoiştii credeau că fiecare om ar trebui să aibă Biblia în propria lui limbă şi că ea ar trebui să fie autoritatea finală pentru credinţă şi viaţă, Urmînd exemplul lui Cristos, ei mergeau cîte doi, îmbrăcaţi simplu, să le predice săracilor în limba lor. Ei acceptau confesiunile ecumenice clasice, Cina Domnului, botezul şi ordinar ea laicilor pentru a predica şi administra sacramentele. Societatea lor îşi avea propriul ei cler, cu episcopi, preoţi şi diaconi. Waldo a fost conducătorul pînă la moartea lui în 1217. Alţii, cunoscuţi ca prieteni, erau asociaţi secreţi ai grupurilor waldoiste, cărora li s-a permis să rămînă în cadrul Bisericii Romane. Waldoiştii au anticipat în multe privinţe ideile protestanţilor Reformei. Ei mai există încă în nordul Italiei, ca un grup serios de credincioşi, numărînd aproximativ treizeci şi cinci de mii de credincioşi. C. Ioachimiţii escatologici Ioachim (cea 1132-1202), un călugăr cistercian, a crezut că Tatăl a fost important în perioada Legii din Vechiul Testament pe care a pus accent Petru, Fiul a fost important în perioada Noului Testament a lui Pavel pînă în 1260, iar în epoca Duhului Sfînt de după 1260 va veni o eră nouă a dragostei, după o scurtă perioadă a lui Anticrist, aşa cum se arată în scrierile lui Ioan. Biserica Romană a reacţionat în mai multe feluri la acest afront adus autorităţii ei, mai ales de către catari. Călugării cerşetori dominicani au făcut toate eforturile să-i cîştige pe catari înapoi la credinţă prin predici. O altă reacţie a fost cruciada care practic a exterminat această sectă în sudul Franţei. O altă reacţie a fost o hotărîre a sinodului de la Toulouse în 1229. Acest sinod le-a interzis laicilor să folosească traducerea populară a Bibliei. în felul acesta puteau fi evitate comparaţii neplăcute între Biserica Noului Testament şi Biserica Romano-Catolică. O altă reacţie a fost apariţia Inchiziţiei, o curte ecleziastică secretă, care folosea tortura şi nu divulga numele acuzatorilor în judecarea ereticilor, pe care apoi îi preda pentru a fi pedepsiţi prin confiscarea proprietăţii sau prin arderea pe rug. La început, Inchiziţia a fost în mîini episcopale; dar odată cu creşterea numărului ereticilor, papalitatea a preluat controlul asupra ei, şi în 1233 Grigorie IX le-a încredinţat dominicanilor să pedepsească erezia şi în felul acesta să-i elimine pe catari. Aceste procedee de tratare a ereziei i-au abrutizat pe clerul şi pe laicii angajaţi în combaterea ereticilor. Frica de pedeapsă pentru orice gînd ce ar fi fost împotriva celui prescris de Biserica Romană a adus stagnare intelectuală. Dar persecuţia deseori i-a adus pe oameni la o acceptare a doctrinei eretice. Faptul că Biserica Romano-Catolică nu a vrut să recunoască nevoia de reformă spirituală dorită de secte a dus la o împietrire care a făcut inevitabilă Reforma. Secolele al XH-lea şi al XHI-lea au fost marcate de mişcări de reformă interne şi externe. Mişcarea cisterciană, simbolizată în persoana lui Bernard de Clairvaux, şi mişcarea călugărilor cerşetori au fost încercări de purificare a Bisericii Romane printr-o reînnoire a zelului spiritual. Laicii care au încercat să reinstaleze Biblia ca autoritate s-au văzut împiedicaţi în încercările lor şi de aceea au înfiinţat mişcări în afara Bisericii Romane, pentru a practica creştinismul pe care ei l-au văzut în Biblie. Deşi zelul unui călugăr şi al unui cruciat era asociat cu o instituţie mai degrabă decît cu o Persoană divină, aceasta a fost o perioadă de entuziasm spiritual pe care Biserica Romană l-ar fi putut folosi într-un mod mult mai constructiv.   SUPREMAŢIA PAPALITĂŢII, 1054-1305 Invăţătura şi închinarea medievală Biserica poate practica diastasis, adică separarea de cultură, sau poate practica sinteza. Scolasticii au practicat sinteza. Mişcarea intelectuală scolastică s-a dezvoltat între 1050 şi 1350, mergînd în paralel cu dezvoltarea mişcării ordinelor cerşetoreşti şi eretice din aceeaşi perioadă. La început ea şi-a găsit o reşedinţă în catedralele şi şcolile monastice, iar mai tîrziu, odată cu apariţia universităţilor în secolul al XHI-lea, ea a dominat programa de învăţămînt în universităţile europene. După anul 1050, scolasticii i-au înlocuit pe părinţii Bisericii ca şi principalii păzitori ai adevărului, iar termenul de doctor a devenit un termen de onoare tot atît de mare cum fusese mai devreme în istoria Bisericii cel de părinte. I. SCOLASTICISMUL A. Definiţia scolasticismului. Termenii scolasticism şi scolastic au venit prin limba latină din cuvîntul grecesc schole, carz înseamnă un loc unde se învaţă. Termenul „scolastic” era aplicat profesorilor de la şcoala de palat sau curte a lui Carol cel Mare şi învăţaţilor medievali care foloseau filozofia în studiul religiei. Aceşti învăţaţi au căutat să dovedească adevărul existent prin procese raţionale mai degrabă decît să caute adevăruri noi. Scolasticismul poate fi definit ca şi încercarea de a raţionaliza teologia cu scopul de a susţine credinţa prin raţiune. Teologia urma să fie tratată dintr-un punct de vedere filozofic, şi nu dintr-un punct de vedere biblic. Datele revelaţiei urmau să fie organizate sistematic prin folosirea logicii deductive aristoteliene şi armonizate cu filozofia lui Aristotel de curînd descoperită. Scolasticii au fost confruntaţi cu o problemă similară celei cu care a fost confruntată Biserica în secolul al XlX-lea, cînd noile descoperiri ale ştiinţei trebuiau să fie armonizate cu religia. Ei trebuiau să împace filozofia naturală a lui Aristotel, cîştigată prin procese raţionale, cu teologia revelată a Bibliei, acceptată prin credinţă. B. Cauzele apariţiei scolasticismului , Cauza principală a apariţiei scolasticismului a fost apariţia filozofiei lui Aristotel în Europa. Cu excepţia cîtorva traduceri a unor părţi din filosofîa lui Aristotel făcute în secolul al V-lea de călugării conduşi de Boethius, se ştia prea puţin despre filozofia lui, pînă cînd au început să apară în Europa apuseană în secolul al XII-lea traduceri în latină făcute de William de Moerbeke (1215-1286) din surse evreieşti sau arabe. Traducerile lui Aristotel făcute de Averroes (1126-1198), marele filozof arab, au fost introduse în Apus prin Spania. Cam în acelaşi timp, au apărut la Paris traduceri de Moise Maimonides (1135-1204), faimosul rabin şi filozof evreu. Oameni ca Alexandru din Hales (cea 1186-1245) au salutat această filozofie încercînd să o asocieze cu teologia. O altă cauză pentru expansiunea mişcării scolastice a fost interesul noilor ordine ale călugărilor cerşetori pentru folosirea filozofiei în studiul revelaţiei. Toma d’Aquino, cel mai mare scolastic, şi Albertus Magnus, profesorul lui, au fost dominicani, iar William Ockham şi Bonaventura au fost franciscani. Extinderea mişcării universitare care a început în secolul al XH-lea a asigurat un mediu pentru noua mişcare intelectuală. Universităţile şi-au concentrat curind programa lor de studiu în jurul studierii teologiei cu ajutorul logicii şi a raţiunii. Universitatea din Paris din timpul lui Abelard a devenit centrul principal al scolasticismului. C. Conţinutul scolasticismului Cine studiază istoria Bisericii trebuie să-şi reamintească întotdeauna că scolasticii nu căutau atît de mult adevărul, cît încercau să organizeze în mod raţional un corp de adevăruri acceptate, aşa îneît acele adevăruri fie că veneau prin credinţă dintr-o revelaţie sau prin raţiune din filozofie să poată fi un întreg armonios. Gîndirea medievală căuta atît unitate intelectuală cît şi unitate politică şi ecleziastică. Apariţia filozofiei aristoteliene în secolul al XII-lea i-a obligat pe oameni să se ocupe de această mare sarcină. Pentru scolastici, datele sau conţinutul studiului lor erau fixe, cu autoritate şi absolute. Conţinutul studiului lor era Biblia, crezurile conciliilor ecumenice şi scrierile părinţilor Bisericii. întrebarea la care ei doreau să dea un răspuns era dacă credinţa este sau nu raţională. D. Metodologia scolasticismului Metodologia scolastică era supusă autorităţii dialecticii sau logicii lui Aristotel în aceeaşi măsură în care conţinutul studiului lor era supus teologiei Bisericii Romano-Catolice. Atît conţinutul cît şi metoda erau fixe. Omul de ştiinţă modern urmează metoda empirică a logicii inductive şi enunţă un adevăr general numai pe baza faptelor, după ce le-a observat şi experimentat un timp îndelungat. Dialectica sau logica lui Aristotel este mai degrabă deductivă decît inductivă, iar silogismul ocupă un loc important ca instrument al logicii deductive. Gînditorul deductiv porneşte de la un adevărat general sau de la o lege generală pe care el nu o dovedeşte, ci o ia drept bună. El leagă această lege generală de un fapt particular, şi din relaţia între legea generală şi faptul particular reiese o concluzie care la rîndul ei devine o nouă lege sau adevăr general ce urmează a fi legat de fapte noi. Această metodă a fost luată de scolastici de la Aristotel. Adevărurile generale ale filozofiei au fost luate din teologia revelată şi, folosind metodologia aristoteliană, scolasticii au căutat să tragă concluzii legitime pentru a dezvolta un sistem armonios. Pasaje din Biblie, din scrierile părinţilor Bisericii, din canoanele conciliilor şi din decretele papale au fost îmbinate în ordine logică. E. Şcolile scolasticismului Atît în conţinut cît şi în metodă, scolasticul încuviinţa atît autoritatea Bisericii cît şi autoritatea lui Aristotel. Cadrul filozofic în care pot fi puşi majoritatea scolasticilor se baza pe filozofia greacă şi depindea de faptul dacă un scolastic urma sau nu poziţia generală a lui Platon sau Aristotel în legătură cu problema naturii universaliilor sau a realităţii ultime şi în legătură cu problema relaţiei dintre credinţă şi raţiune. 1. Realismul. Platon insistase, aşa cum au făcut şi profesorii săi Socrate şi Aristotel, că universaliile, cum sînt Biserica şi omul, au o existenţă obiectivă. în contrast cu Aristotel, Platon a insistat că aceste universalii, sau Idei, există separat de lucrurile specifice sau de indivizi. De exemplu, el credea că există universalii ale adevărului, ale frumuseţii şi ale bunătăţii, separat de actele individuale ale adevărului, ale frumuseţii şi ale bunătăţii făcute de oameni. Această concepţie a fost rezumată în expresia latină universalia ante rem adică universaliile există înaintea lucrurilor create. O faptă bună, de exemplu, este doar umbra sau reflecţia realităţii bunătăţii care există obiectiv, separat de acea faptă. Astfel Platon insista că oamenii trebuie să privească dincolo de viaţa aceasta pentru a vedea realitatea ultimă. Mai înainte Augustin, şi acum Anselm, au fost gînditorii de frunte care au aplicat această concepţie în teologie. Această concepţie este cunoscută sub numele de realism, care la realiştii mai puţin temperaţi a devenit adesea panteism, în care totul fuziona în universal. a. Anselm (cea 1033-1109) s-a născut în nordul Italiei şi a fost educat la mănăstirea din Le Bec. Ales stareţ al mănăstirii, şi-a menţinut această poziţie pînă cînd a devenit arhiepiscop de Canterbury în 1093. El a luptat împotriva învestiturii laice practicate de regii englezi, dar faima lui se datorează activităţilor lui intelectuale pe tărîmul teologiei. Ideea lui Anselm despre legătura raţiunii cu credinţa a fost rezumată în expresia credo ut intelligam (cred ca să cunosc). Credinţa trebuie să existe în primul rînd şi trebuie să fie o bază pentru cunoaştere. Aceasta a fost în esenţă poziţia pe care o susţinuse Augustin cu cîteva secole înainte. Anselm a aplicat raţiunea la verificarea credinţei în două mari opere. Monologion este în esenţă o argumentare inductivă de la efect la cauză a existenţei lui Dumnezeu. Această argumentare, o formă de argumentare cosmologică, poate fi exprimată după cum urmează. Omul se bucură în viaţă de multe bunuri. Aceste bunuri sînt doar reflecţii ale Binelui suprem prin care există totul. Deoarece este de neconceput regresul infinit, cauza tuturor trebuie să fie Cel pe care noi îl numim Dumnezeu. Lucrarea Proslogion a lui Anselm este o argumentare deductivă a existenţei lui Dumnezeu. Această argumentare, cunoscută ca argumentarea ontologică, se bazează pe doctrina corespondenţei. Anselm a scris că fiecare are în conştiinţa sa o idee despre o Fiinţă supremă perfectă. Această idee trebuie să corespundă unei realităţi care are o existenţă obiectivă, deoarece o fiinţă care nu are o existenţă obiectivă nu este perfectă. De asemenea, fiinţa aceasta trebuie să fie de aşa natură îneît una mai mare decît ea să nu poată fi concepută. Deoarece nu poate fi concepută o idee mai mare decît ideea de Dumnezeu ca Fiinţă supremă perfectă, Dumnezeu trebuie să existe în realitate. Cu toate că acestea şi alte argumente intelectuale pentru existenţa lui Dumnezeu nu demonstrează convingător existenţa Lui, ele au o valoare cumulativă prin faptul că îi arată unui om inteligent că nimic nu se poate explica cu adevărat dacă este negată existenţa lui Dumnezeu. Anselm a dezvoltat de asemenea o teorie a Răscumpărării în scrierea sa Cur Deus Homo (De ce a devenit Dumnezeu om). Omul, scria el, îi datora lui Dumnezeu ascultare absolută. Această ascultare i-a fost refuzată de omul natural, de Ia păcatul lui Adam încoace, şi omul era dator unui Dumnezeu care cerea plata datoriei sau ispăşirea prin pedeapsă. Dumnezeul-Om, Cristos, prin moartea Lui pe cruce, a plătit datoria pe care omul nu a putut-o onora. Astfel, omul a fost eliberat de această obligaţie. Concepţia lui Anselm cu privire la ispăşire era comercială, dar această concepţie a dominat gîndirea ortodoxă pînă în timpul lui Toma d’Aquino în secolul al XIII-lea, punînd capăt concepţiei patristice care privea ispăşirea ca o eliberare în schimbul unui’ preţ dat lui Satan. b. Manualele, cum a fost de exemplu Decretum a lui Graţian, un manual de lege canonică, au avut un loc important în viaţa învăţatului medieval. Peter Lombard (cea 1100 — cea 1160), un strălucit profesor de teologie de la universitatea din Paris, a scris o lucrare care a devenit manualul teologic al evului mediu. Titlul lucrării este Patru cărţi de sentinţe, şi este cunoscută în mod obişnuit sub numele de Sentinţe, cu privire la Trinitate, întrupare, sacramente şi escatologic Lombard pune accentul pe cele şapte sacramente care au fost în cele din urmă acceptate ca avînd autoritate la Conciliul din Florenţa din anul 1439. 2. Realismul moderat. Aristotel a avut o concepţie mai moderată cu privire la natura realităţii. El a susţinut că universaliile au o existenţă obiectivă dar că ele nu există separat de lucrurile individuale, ci în ele şi în gîndirea lor. Această concepţie a fost rezumată în evul mediu în expresia universalia in re. Scolasticul medieval care accepta concepţia lui Aristotel era cunoscut ca un realist moderat. Abelard şi Toma d’Aquino pot fi clasificaţi drept realişti moderaţi sau conceptualişti, cum mai sînt numiţi uneori. a. Originar din Britania, Abelard (1079-1142) a devenit curînd faimos pentru capacitatea lui intelectuală. Prelegerile lui de teologie de la Universitatea din Paris au devenit atît de celebre îneît la orele lui avea uneori m» de studenţi. El s-a îndrăgostit de una din elevele lui particulare, Heloise, nepoata unui coleg preot numit Fulbert. Cînd s-a aflat de povestea lor de dragoste şi de căsătoria care a urmat, Fulbert s-a răzbunat brutal, plătind nişte bandiţi să-l castreze pe Abelard. Atunci Abelard a convins-o pe Heloise să intre la o mănăstire. Vederile lui teologice fiind combătute cu succes de Bernard de Clairvaux, învinsul Abelard s-a văzut silit să se retragă la o mănăstire în care avea prieteni şi în care şi-a trăit restul vieţii. Abelard a avut o poziţie teologică de realism moderat. El credea că realitatea exista în primul rînd în mintea lui Dumnezeu, apoi aici şi acum în indivizi şi lucruri mai degrabă decît deasupra şi dincolo de viaţa aceasta, şi în sfîrşit, în mintea omului. în contrast cu Augustin şi Anselm, el susţinea ideea intelligo ut credam (cunosc ca să cred). Accentuînd poziţia raţiunii în dezvoltarea adevărului, el a făcut apel constant la ea. El credea că îndoiala va duce la cercetare, şi cercetarea la adevăr. El credea că moartea lui Cristos nu a avut loc pentru a-L satisface pe Dumnezeu, ci pentru a-l impresiona pe om cu dragostea lui Dumnezeu, aşa încît omul să fie influenţat moral pentru a-şi închina viaţa lui Dumnezeu. Această concepţie cu privire la ispăşire este cunoscută ca teoria influenţei morale. Principala scriere a lui Abelard este cartea Sic et non (Da şi Nu). Această carte este formată din 158 de afirmaţii ale părinţilor Bisericii, aranjate aşa încît să arate vederile lor pro şi contra în legătură cu anumite idei. în felul acesta, Abelard a reuşit să scoată în evidenţă contradicţiile ce existau între părinţii Bisericii, în speranţa că metoda lui va rezolva aceste contradicţii. El nu a respins teologia Bisericii Romano-Catolice, dar metoda lui i-a făcut pe mulţi să simtă că el pune un accent exagerat pe raţiune, fiind de aceea un pericol pentru adevăr. b. Albertus Magnus (cea 1193-1280), cunoscut ca „doctorul universal” datorită cunoştinţelor sale neobişnuit de vaste, a predat la Universitatea din Paris, dar lucrarea lui cea mai mare a fost făcută la Colonia, în ţara lui natală. Principalele lui opere, compendii de teologie şi de creaţie, tratează ştiinţa teologică şi ştiinţa naturii într-un efort de a reconcilia ştiinţa şi religia. Această reconciliere urma să fie realizată în final pentru acea epocă de către elevul lui Albert, Toma d’Aquino. c. Toma d’Aquino (cea 1225-1274), cunoscut ca „doctorul angelic”, era de origine nobilă, mama lui fiind sora lui Frederic Barbarrossa. Educat la Monte Cassino şi la Universitatea din Neapole, a devenit călugăr dominican împotriva dorinţei părinţilor lui, şi s-a devotat studiului. Era un om voluminos, cu un mers anevoios, taciturn, oarecum distrat. Cînd colegii de clasă din Colonia îl tachinau numindu-l „bou tăcut”, profesorul Albert Magnus a remarcat că într-o zi mugetul acestui bou va umple lumea. Invăţătura prodigioasă a lui Toma a fost aplicată la problema integrării noii filozofii naturale a lui Aristotel cu teologia revelată a Bibliei, aşa cum era ea interpretată de Biserică. Făcînd aceasta, el a luat poziţia realismului moderat, devenind principalul gînditor scolastic care a susţinut această poziţie. El credea că pe tărîmul filozofiei naturale, comparabil cu ştiinţa modernă, folosind raţiunea şi logica lui Aristotel, omul putea ajunge la adevăruri ca acelea legate de existenţa lui Dumnezeu, providenţă şi nemurire. Dincolo de acest tărîm, cînd era vorba de idei ca întruparea şi Trinitatea, creaţia în timp, Azi învăţaţii neotomişti studiază uriaşa catedrală intelectuală a lui Toma cu tot atîta interes ca şi învăţaţii medievali. Prima parte, care discută existenţa şi natura lui Dumnezeu, pune accentul pe fiinţa lui Dumnezeu. Trinitatea şi lucrarea Trinităţii. în creaţie sînt de asemenea puse în discuţie. Partea a doua tratează „înaintarea omului spre Dumnezeu”. Toma remarcă natura moralităţii şi a virtuţilor şi scoate în evidenţă faptul că voinţa omului este subjugată de păcat, cu toate că ea nu este total predispusă la rău. Aici el se deosebeşte de Augustin, care credea că voinţa umană nu-l poate ajuta pe om să se apropie de Dumnezeu. Cea de a treia parte este în legătură cu Cristos care este văzut ca şi Calea noastră spre Dumnezeu; această parte accentuează întruparea lui Cristos, viaţa, moartea şi învierea Lui. El încheie cu o discuţie despre cele şapte sacramente instituite de Cristos ca şi conduite ale harului. Toma împărtăşea cu alţi oameni medievali credinţa într-o ierarhie a adevărului şi a ordinii. Concepţia lui a fost mai tîrziu exprimată poetic de Dante în Divina Comedie şi reafirmată de Leon al XlII-lea, în anul 1879. Toma d’Aquino explică raţional ideea indulgenţelor, create pentru a-l elibera pe om de ispăşirea necesară în mod normal în sacramentul penitenţei, şi el accentuează disponibilitatea meritelor suplimentare ale lui Cristos şi ale sfinţilor. Aceste merite pot fi atrase asupra penitentului de către Biserică. Realismul lui moderat îl face să accentueze aspectul instituţional al Bisericii, şi să neglijeze libertatea individului. Există de asemenea pericolul ca postularea de către el a celor două domenii ale cunoaşterii, filozofia naturală şi revelaţia biblică interpretată de Biserică, să ducă la credinţa într-un adevăr dublu şi la separarea cunoaşterii în două domenii. 3. Nominalismul. Scolasticii medievali cunoscuţi sub numele de nominalişti au fost opuşi atît realiştilor cît şi realiştilor moderaţi. Roscellinus şi, mai tîrziu, William de Ockham au fost exemple proeminente de gîndire nominalistă. Concepţia lor era exprimată în expresia universalia post rem. Adevărurile sau ideile generale nu au o existenţă obiectivă în afara minţii; dimpotrivă, ele sînt doar idei subiective cu caracteristici comune, dezvoltate de minte ca rezultat al observării lucrurilor particulare. Universaliile sînt doar numele unor clase. Dreptatea este pur şi simplu ideea compusă pe care omul o extrage dintr-o analiză a dreptăţii în acţiune. Nominaliştii au acordat o mare atenţie indivizilor, în timp ce realiştii şi realiştii moderaţi au fost mai preocupaţi de grup şi de instituţie. Nominaliştii au fost premergătorii medievali ai empiriştilor secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea, şi ai pozitiviştilor şi pragmatiştilor din zilele noastre. Nominaliştii nu negau revelaţia; dimpotrivă, ei afirmau că ea trebuie să fie crezută numai prin autoritatea ei, separat de raţiune, deoarece mare parte din lucrurile pe care Biserica le-a declarat autoritare, nu pot fi demonstrate prin raţiune.   a. Franciscanii au început curînd să critice opera marelui d’Aquino, care era membru al ordinului dominican rival. Această critică a dus la apariţia unei poziţii nominaliste care urma să devină dominantă în timpul secolului al XlV-lea, un timp de declin pentru scolasticism. Cu toate că John Duns Scotus (cea 1265-1308) a pus accent mai mare pe individ decît pe instituţie, el nu a fost un nominalist. William de Ockham (cea 1280-cca 1349) a fost cel care a reprezentat nominalismul matur. Ockham insista asupra faptului că dogmele teologice nu erau demonstrabile raţional şi că ele trebuie acceptate pe baza autorităţii Bisericii. Această opinie separa credinţa de raţiune şi nega sinteza făcută de d’Aquino între domeniul raţiunii şi cel al revelaţiei. Ockham de asemenea nega existanţa universaliilor obiective, susţinînd că universaliile sînt doar nume ale unor concepte mintale pe care oamenii le dezvoltă în minţile lor. Individul era real şi mult mai important decît instituţia. Subminarea autorităţii Bisericii de către Ockham, ca urmare a faptului că el considera Biserica o instituţie derivată raţional, a trezit interesul lui Luther faţă de opera lui. b. Roger Bacon (cea 1214-1292) aparţinea aceleiaşi tradiţii ca şi Ockham, dar el şi-a devotat timpul experienţelor ştiinţifice. Astfel, el a pus fundamentul ştiinţei experimentale, metodă pe care Francis Bacon urma să o dezvolte în secolul XVII-lea. Această abordare a adevărului pe tărîmul naturii prin experienţă era în concordanţă deplină cu poziţia nominalistă. Această mişcare intelectuală speculativă a Bisericii Romane medievale s-a preocupat de problema unităţii în viaţa intelectuală a omului, astfel îneît cunoaşterea lui spirituală şi cea raţională să poată fi armonizate pentru a-i da certitudine atît în domeniul credinţei cît şi în domeniul raţiunii. Conflictul dintre nominalism şi realism a fost marea problemă cu care au fost confruntaţi scolasticii în prima perioadă a scolasticismului, între 1050 şi 1150. în această epocă, realismul susţinut cu succes de Anselm şi Bernard a fost victorios. în timpul perioadei de înalt scolasticism, între anii 1150 şi 1300, realismul moderat susţinut de d’Aquino a câştigat în conflictul cu nominalismul. Dar în anii de după 1300, nominalismul a cîştigat teren în gîndirea teologilor de frunte ai Bisericii. G. Rezultatele scolasticismului Realismul şi realismul moderat au sprijinit sistemul sacramental şi ierarhic al Bisericii romane prin accentuarea universaliilor, ceea ce a dus la subordonarea individului faţă de grup sau instituţie. Accentul pus de d’Aquino pe sacramente ca şi conduite ale harului a întărit influenţa Bisericii Romano-Catolice asupra individului, deoarece nu putea exista salvare fără sacramentele distribuite de ierarhie. Concepţia lui d’Aquino că raţiunea precedă revelaţia ca mijloc de cunoaştere, dar este completată de revelaţie, a dus la pericolul ca adevărul cunoscut prin aceste două metode să fie împărţit în două sfere sfera adevărului secular şi cea a adevărului sacru. Separarea reală este vizibilă în gîndirea multor nominalişti care credeau că există un domeniu al adevărului ştiinţific şi un altul al adevărului teologic, în loc să vadă că cele două sînt pur şi simplu părţi ale unui întreg mai mare, unit în Dumnezeu, care este Creatorul. Mai presus de toate, în Summa theologiae a lui d’Aquino, scolasticismul a pus la dispoziţia Bisericii Romano-Catolice medievale şi moderne o sinteză integrată, care s-a bucurat de autoritate şi care armoniza filozofia cu religia. Studiind din nou opera lui d’Aquino, neotomiştii caută azi să elaboreze o integrare a ştiinţei şi a religiei pentru romano-catolicul modern. Nu putem să-i desconsiderăm pe scolastici ca pe nişte dialecticieni care despică firul în patru, tot aşa cum nu putem să-i condamnăm pe savanţii moderni ca fiind nişte căutători de fapte care nu au nici simţul integrării şi nici pe cel al moralităţii atunci cînd folosesc faptele descoperite. II. APARIŢIA UNIVERSITĂŢILOR Universitatea ca şi centru pentru învăţare şi cercetare, s-a dezvoltat în jurul anului 1200. Către anul 1400, existau peste 75 de universităţi în Europa. în aceste şcoli, studiile scolastice ocupau o bună parte din programa de învăţămînt. Majoritatea marilor universităţi din Europa modernă şi-au avut începuturile în această perioadă. Predarea la nivel înalt existase şi înainte de dezvoltarea universităţilor, dar după apariţia lor, cea mai mare parte din educaţia înaltă, care se concentrase mai înainte în şcolile monastice şi în catedrale, era predată în sălile universităţii. A. Motive pentru apariţia universităţilor Există cîteva motive pentru apariţia rapidă a universităţilor în jurul anului 1200. Prin anul 425, Martianus Capella adaptase programele şcolare romane în folosul religiei. Gramatica, retorica şi logica formau triviumul; geometria, aritmetica, astronomia şi muzica erau incluse în quadrivium. Triviumul era folositor pentru a instrui clerul în ce priveşte omiletica, aşa încît să-şi poată împlini cu eficacitate rolul de propovăduitor. Quadriviumul era folositor pentru stabilirea datelor sărbătorilor sfinte ale Bisericii folosite în şcoala de la palatul lui Carol cel Mare si şcolilor mănăstireşti de educaţie între 550 şi H00. Alte centre de învătămant superior au luat fiinţă pe lîngă catedralele episcopilor sau arhiepiscopilor Universitatea din Paris a luat naştere din şcoala de pe lîngă catedrala Notre Dame. Un al doilea motiv pentru apariţia universităţilor a fost prezenţa într-o şcoală a unui mare profesor. în secolul al Xl-lea Irnerius avea reputaţia de mare cărturar în dreptul roman şi studenţii se îngrămădeau la Bologna să-1 asculte. Curînd, la Bologna, a luat fiinţă o universitate prosperă. Faima lui Abelard ca profesor a contribuit mult la dezvoltarea Universităţii din Paris. Alte universităţi au luat fiinţă ca rezultat al revoltelor studenţeşti sau migraţiunilor. Deoarece, la scurt timp după mijlocul secolului al XH-lea, regele englez şi cel francez erau în conflict, studenţii englezi care se simţeau trataţi rău la Universitatea din Paris s-au revoltat împotriva condiţiilor de acolo, şi au plecat în Anglia, la Oxford. Din această revoltă s-a născut marea Universitate din Oxford. Cambridge a luat fiinţă după o revoltă a studenţilor care a adus la exodul lor de la Oxford la Cambridge în anul 1209. B. Organizarea universităţilor Organizarea universităţii medievale diferă considerabil de cea din timpurile moderne. Universitatis, din care derivă cuvîntul nostru „universitate”, era o breaslă sau corporaţie de studenţi sau profesori, înfiinţată cu scopul apărării comune în timp ce grupul îşi desfăşura activitatea. Expresia studium generale era folosită pentru a descrie acest grup în funcţia lui educativă. Universităţile din sudul Europei au urmat exemplul Bolognei, unde corporaţia era formată din studenţi care erau organizaţi pentru a se proteja reciproc împotriva abuzurilor din partea oraşului în care era localizat, sau împotriva deficienţei profesorilor. De la un rege sau un alt stăpîn al ţinutului universitatea primea o cartă (hrisov) care îi asigura drepturile, privilegiile şi responsabilităţile. Bologna era recunoscută pentru studierea dreptului, în timp ce Salerno şi-a cîştigat faima ca universitate cu studii şi cercetări medicale avansate. Universităţile din nordul Europei erau organizate după modelul celei din Paris. Aici corporaţia care primea hrisovul era formată din profesori. Universitatea avea de obicei patru facultăţi. Artele erau un curs general pentru toate. Teologia, dreptul şi medicina erau studii mai avansate. Studentul cuprins în programa generală de învăţămînt a artelor, studia triviumul în urma căruia obţinea diploma de licenţiat. Studierea în continuare a quadriviumului îi oferea o diplomă care era esenţială dacă dorea să devină profesor. Studiul continuat în alte facultăţi îi putea oferi diploma de doctor în drept, teologie sau medicină. Unii studenţi din universităţile medievale îşi începeau studiile la vîrsta de patrusprezece ani, dar majoritatea aveau 16-18 ani cînd intrau la universitate. Ei aveau privilegiile clericilor. Examenele erau orale, cuprinzătoare şi publice; în timpul unui examen studentul trebuia să apere o teză în faţa profesorilor sau studenţilor. Predarea se făcea în latină. Deoarece existau manuale numai pentru profesori, studentul trebuia să memoreze destul de mult. O memorie bună şi folosirea logicii erau atunci tot atît de importante ca şi cititul şi cercetarea în universitatea modernă. învăţarea trebuia să aibă loc prin prelegeri şi dezbatere. Majoritatea lucrurilor legate de viaţa universitară modernă provin din timpurile medievale. Nomenclatura multor grade, examenele, robele, semnele distinctive şi elementele de bază ale programei de studiu au fost înfiinţate în timpurile medievale. Educarea generaţiilor succesive de studenţi şi avansarea învăţăturii prin cercetare sînt funcţii pe care universitatea modernă le-a moştenit de la strămoşul ei medieval. Mai presus de orice, în timpurile medievale, universitatea a păstrat viu şi a dezvoltat studiul teologiei. Marii scolastici au fost totodată şi cei mai mari profesori universitari. Universităţile serveau intereselor bisericii în timpurile medievale, pregătindu-i pe bărbaţi pentru slujirea în Biserică în loc să-i pregătească pentru a lucra în domeniile ştiinţei şi industriei, aşa cum face universitatea modernă. Scolasticismul şi universităţile au fost strîns asociate în slujirea Bisericii. Ele au vărsat în ierarhia ei un curent constant de personal educat în arte, drept şi teologie.

SUPREMAŢIA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE, 313-590 Biserica este confruntată cu Imperiul şi cu barbarii Intre anii 375 şi 1066, în timpul perioadei numite Evul Mediu, în care a avut loc mişcarea în masă a triburilor barbare teutonice în apusul Europei, Biserica a fost confruntată cu o problemă dublă. Declinul Imperiului Roman a pus în faţa ei sarcina de a fi „sarea” care să conserve cultura eleno-ebraică, ameninţată de distrugere. Mănăstirile, centrele unde erau păstrate şi copiate cu grijă manuscrisele, erau un mare ajutor în îndeplinirea acestei funcţii de către Biserică. De asemenea, ea era confruntată şi cu sarcina de a fi „lumina” care să dea Evanghelia popoarelor ce formau masele de barbari migratori. Ea a făcut acest lucru prin activitatea călugărilor misionari, reuşind în dificila sarcină de a cîştiga triburile teutonice la credinţa creştină. Dar secularizarea şi amestecul statului în problemele Bisericii au reprezentat o parte din preţul pe care a trebuit să-l plătească Biserica pentru succesul ei pe care ea l-a înregistrat în conservarea culturii şi în convertirea triburilor. Dezvoltarea instituţională şi doctrina au fost afectate negativ. Succesorul lui, Constantin, mai iscusit, a înţeles faptul că, dacă /statul nu putea extermina creştinismul prin forţă, el putea folosi Biserica drept aliat pentru salvarea culturii clasice.1 Procesul prin care Biserica şi Statul s-au împăcat a început prin cîştigarea întregului control în stat de către/Constantin. Deşi în mod oficial el împărţea autoritatea cu coîmpăratul Licinius, între 311 şi 324, el era de fapt cel ce lua deciziile cele mai importante în problemele de stat. Constantin (cea 274-337) era fiul nelegitim al conducătorului militar roman Constantius şi al unei sclave frumoase eliberate, o creştină orientală cu numele Elena. Cînd duşmanii lui păreau să-l copleşească în anul 312, el a avut o vedenie a unei cruci pe cer, cu cuvintele în latină „cucereşte cu acesi semn”. Luîndu-l ca un augur bun, a pornit să-şi învingă duşmanii în lupta de la podul Milvian, pe rîul Tibru. Chiar dacă a avut cu adevărat vedenia, probabil că favoritismul lui Constantin faţă de Biserică a fost determinat de faptul că era în avantajul lui să adopte o astfel de politică. Biserica ar fi putut să servească drept centru nou al unităţii şi să salveze cultura clasică şi imperiul. Faptul că el a amînat botezul pînă la scurt timp înaintea morţii, deţinînd şi poziţia de Pontifex Maximus, preot principal al religiei de stat pagîne, pare a veni în sprijinul acestei idei. Ba mai mult, faptul că i-a executat pe tinerii care au încercat să emită pretenţii la tronul lui nu era în concordanţă cu conduita unui creştin sincer. Probabil că în politica lui era un amestec de superstiţie şi profit. I. BISERICA ŞI STATUL Dacă cineva doreşte să înţeleagă relaţia dintre Biserică şi stat după acordarea libertăţii religioase de către Constantin, este necesar să dea atenţie problemelor politice cu care era confruntat împăratul în acel timp. După ce a distrus armata lui Antoniu, puternicul principat creat de Augustus a pus capăt anarhiei secolului revoluţiei care a ruinat Republica Romană între anii 133 şi 31 îd.Cr. Dar principatul, în care împăratul ca principe împărţea autoritatea cu senatul, s-a dovedit a fi prea slab pentru a face faţă la provocarea decăderii interne şi a barbarilor de la graniţele imperiului; iar prosperitatea şi pacea perioadei de la începutul principatului au făcut loc unui alt secol de revoluţie între anii 192 şi 284 d.Cr. în anul 285, Diocleţian a reorganizat imperiul după principii mai autocratice, copiate de la despotismul oriental, într-o încercare de a asigura securitatea pentru cultura greco-romană. Deoarece creştinismul părea să ameninţe această cultură, la îndemnul lui Galerius, el a făcut o încercare nereuşită de a-l zdrobi între anii 303 şi 305. Fie că această interpretare a motivelor lui este corectă, fie că nu este, Constantin s-a angajat într-o politică de favorizare a Bisericii creştine. în anul 313, el şi Licinius i-au acordat acesteia libertatea de închinăciune prin Edictul de la Milano. în timpul următorilor cîţiva ani, Constantin a dat edicte prin care se înapoiau proprietăţile confiscate Bisericii, se prevedea subvenţionarea Bisericii de către stat, scutirea clerului de serviciu public, interzicerea ghicirilor şi declararea „Zilei Soarelui” (duminica) ca zi de odihnă şi închinare. Mai mult, el şi-a asumat o poziţie de conducere teologică la Arles în 314 şi la Niceea în 325, cînd s-a oferit să arbitreze controversa donatistă şi pe cea ariană. Cu toate că numărul creştinilor nu putea să fie peste o zecime din populaţia imperiului în acel timp, ei au exercitat o influenţă în stat care a întrecut cu mult numărul lor. Pe lîngă faptul că a acordat libertate şi favoruri Bisericii şi a pus-o în slujba imperiului, în anul 330, Constantin a întemeiat oraşul Constantinopol. Aceasta a ajutat la despărţirea Răsăritului de Apus şi a deschis calea pentru schisma din 1054, dar a asigurat în acelaşi timp un refugiu pentru cultura greco-romană cînd Apusul a căzut în mîinile triburilor germanice în secolul al cincilea. Constantinopolul a devenit centrul puterii politice în Răsărit, iar după anul 476, episcopul Romei a fost învestit atît cu putere politică cît şi spirituală. Fiii lui Constantin i-au continuat politica de favorizare a Bisericii, ba au mers încă şi mai departe, forţînd păgînismul să dea înapoi, prin proceduri ca edicte interzicînd sacrificiile păgîne şi frecventarea templelor păgîne. Tocmai cînd se părea că în curînd creştinismul urma să devină religie de stat, el a suferit o lovitură prin urcarea lui Iulian (332-363) pe tronul imperial în anul 361. Iulian fusese forţat să accepte creştinismul, dar moartea rudelor lui din cauza conducătorului creştin şi studiile lui de filozofie la Atena l-au înclinat să devină un adept al neoplatonismului. El i-a retras Bisericii creştine privilegiile, restabilind deplina libertate de închinăciune. Au fost create toate condiţiile favorabile pentru a ajuta răspîndirea filozofiei şi religiei păgîne. Din fericire pentru Biserică, domnia lui a fost scurtă, şi regresul înregistrat în dezvoltarea Bisericii a fost doar temporar. Conducătorii de mai tîrziu au continuat procesul de acordare de privilegii Bisericii, pînă cînd creştinismul a devenit în final religie de stat. împăratul Graţian a renunţat la titlul de Pontifex Maximus. Theodosius I, în anul 380, a dat un edict în care declara creştinismul ca religia exclusivă a statului. Oricine ar fi îndrăznit să adopte o altă formă de închinăciune urma să suporte pedeapsă din partea statului. Edictul de la Constantinopol, din anul 392, a interzis păgînismul. în anul 529, Iustinian a mai dat o lovitură păgînismului, ordonînd închiderea şcolii de filozofie din Atena. Aruncînd o privire înapoi la fazele prin care creştinismul, o sectă mică, dispreţuită, a devenit religia oficială a puternicului Imperiu Roman, cineva ar putea crede, cu avantajul perspectivei secolelor de istorie creştină, că acest marş victorios a fost în detrimentul Bisericii. Este adevărat că creştinismul a ridicat tonul moral al societăţii, aşa îneît, de exemplu, demnităţii femeii i s-a acordat mai multă recunoaştere în societate, spectacolele cu gladiatori au fost eliminate, sclavilor li s-a aplicat un tratament mai blînd, legislaţia romană a devenit mai dreaptă şi răspîndirea lucrării misionare a fost grăbită; dar Biserica a înţeles de asemenea că, în timp ce existau avantaje în asocierea strînsă cu statul, existau de asemenea şi dezavantaje clare. în schimbul poziţiei, protecţiei şi ajutorului, guvernul cerea dreptul de a interveni în problemele spirituale şi teologice. în 325, la Niceea, Constantin şi-a arogat dreptul de a arbitra disputa din Biserică, cu toate că el era doar conducătorul secular al imperiului. Problema mult supărătoare a luptei dintre Biserică şi stat îşi are începutul în această epocă. Din nefericire, cînd Biserica a ajuns la putere, prea adesea a devenit o persecutoare a păgînismului tot aşa de arogantă cum fuseseră întotdeauna autorităţile păgîne cu creştinii. Punînd pe cîntar toate plusurile şi minusurile, s-ar părea că apropierea dintre o Biserică şi stat a adus Bisericii creştine mai multe dezavantaje decît binecuvîntări. II. BISERICA ŞI BARBARII A fost binevenită împăcarea Bisericii cu imperiul în prima parte a secolului al IV-lea, deoarece ultima parte a acestui secol a adus o problemă nouă, şi anume, cum să cîştige la creştinism masele de oameni care au început migraţiunile în Europa, migraţiuni ce aveau să continue pînă în secolul al Xl-lea. între anii 375 şi 1066, au avut loc migraţii în masă înspre Europa şi din Europa a teutonilor, a vikingilor, a slavilor şi a mongolilor. A. Răspîndirea barbarilor Goţii barbari au apărut pentru prima dată la frontiera de la Dunăre a imperiului, către sfîrşitul secolului al IV-lea şi, împinşi de triburile mongole din spatele lor, au cerut permisiunea autorităţilor romane de a intra în imperiu. Bătălia de la Adrianopole între ei şi romani în anul 378 s-a încheiat cu moartea împăratului Valens şi năvălirea vizigoţilor arieni (goţii din apus) în partea răsăriteană a imperiului. Mulţi au traversat Dunărea după bătălia aceea şi şi-au început migraţiile în imperiu. După jefuirea Romei, în anul 410, ei şi-au înfiinţat în final un regat în Spania, în jurul anului 426. Au fost urmaţi de vandalii arieni din partea de răsărit a Rinului, care în final s-au aşezat în nordul Africii. Ostrogoţii arieni au venit mai tîrziu, luînd pentru un timp conducerea ruinatului Imperiu Roman sub Theodoric. Lombarzii arieni, burgunzii şi francii păgîni au trecut Rinul, stabilindu-se în secolul al V-lea pe teritoriul Franţei de azi, iar anglo-saxonii s-au stabilit în Anglia. în acelaşi secol, Biserica din Apus a avut de înfruntat ameninţarea vremelnică, dar înspăimîntătoare, a invaziei Europei de către hoardele nunilor din Mongolia, conduşi de Atila. Hunii au fost goniţi înapoi de victoria dela Chalons în anul 451. Dar în secolul al Vl-lea, cînd Biserica părea să fi cîştigat la creştinism multe din popoarele teutonice, noile ameninţări din partea musulmanilor şi a lombarzilor arieni, au devenit o realitate. Măreţia civilizaţiei pe care Europa apuseană urma să o dezvolte nu s-a datorat atît de mult prospeţimii pe care aceşti barbari viguroşi au introdus-o în imperiu, cît succesului Bisericii în convertirea acestor barbari din nord-vestul Europei la creştinism. B. Evanghelizarea barbarilor Armenia a fost cîştigată pentru Evanghelie de către Grigore Luminătorul cînd, în jurul anului 300, regele Tiridates a fost convertit şi botezat. Noul Testament a fost tradus în armeană. Unii afirmă că aproximativ 2,5 milioane au fost cîştigaţi la creştinism pînă în anul 410. Armenia a fost primul stat care a devenit creştin în mod oficial, şi în ciuda persecuţiilor care au avut loc de-a lungul veacurilor, armenii s-au ţinut puternic de credinţa creştină. Frumentius (cca 300 — cca 380) şi fratele lui, ca urmare a unui naufragiu au ajuns în Etiopia şi au predicat Evanghelia. Atanasie din Alexandria 1-a consacrat pe Frumentius ca episcop care să conducă biserica etiopiana coptică, care numai recent a devenit independentă de Egipt. Insulele britanice au fost de asemenea cucerite pentru creştinism în această perioadă. Nu avem prea multe informaţii despre introducerea creştinismului în Britania celtică, dar probabil că el a fost plantat acolo de soldaţi şi negustori romani. Ceea ce ştim este că episcopul celtic a reprezentat biserica britanică la Conciliul de la Arles, în anul 314. Pelagius, oponentul lui Augustin, a venit de asemenea din biserica britanică şi a început să răspîndească pe continent erezia cunoscută sub numele de pelagianism, cam prin anul 410. Această biserică celtică primitivă din Britania nu a recunoscut nici jurisdicţia, nici primatul episcopului roman. De asemenea, ea a urmat exemplul bisericii răsăritene în determinarea datei Paştelui. Mai erau şi alte diferenţe cu caracter minor. Această biserică celtică a fost lăsată fără apărare atunci cînd armatele romane au fost retrase din Britania la începutul secolului al cincilea, şi a trebuit să se confrunte singură cu ameninţarea barbarilor de la frontiera de răsărit a imperiului. Popoarele celtice au fost exterminate sau alungate spre dealurile de la apus şi de la nord, de către anglii, saxonii şi iuţii păgîni. Lucrarea misionară între goţi a început înainte de năvălirea vizigoţilor peste Dunăre, în Imperiul Roman. Ulfilas (cea 310-380), un creştin arian, a simţit chemarea la lucrarea misionară între aceşti oameni. Episcop consacrat al creştinilor goţi, el a plecat să trăiască printre ei. Lucrarea lui a avut un succes atît de mare, îneît atunci cînd goţii au venit în Imperiul Roman, mulţi au venit ca şi creştini. Ca primul misionar traducător remarcabil, el a consemnat pe hîrtie limba goţilor, după ce le-a creat un alfabet, şi le-a dat Scriptura în limba lor. Deoarece goţii erau atît de războinici, el s-a simţit justificat în a nu le traduce cărţile împăraţi şi Samuel. Astfel, goţii au fost cîştigaţi la forma ariană a creştinismului profesată de Ulfilas. Faptul acesta urma să dea mai tîrziu Bisericii Apusene sarcina dificilă nu doar de convertire a multor triburi de la păgînism, ci şi de a converti vizigoţii din Spania de la arianism la creştinismul ortodox. Invadatorii teutonici de peste Rin au prezentat o problemă imediată şi presantă pentru Biserica Apuseană. Martin de Tours (cea 335 — cea 400), acum Sfîntul patron protector al Franţei, a simţit chemarea de a le predica burgunzilor ce se stabiliseră în sudul Galiei. Adoptînd mai degrabă tactici brutale şi de pionierat în ducerea Evangheliei la aceşti oameni, el şi-a organizat călugării soldaţi în cete, condueîndu-i la distrugerea grotelor unde oamenii se închinau la zeii lor păgîni. Lucrarea lui nu a avut asupra istoriei ce a urmat impactul pe care l-a avut lucrarea lui Augustin, deoarece burgunzii au fost puşi sub dominaţia verilor lor franci, care s-au stabilit de asemenea în Galia. Grigore de Tours, în interesanta lui Istorie a francilor, descrie stabilirea, istoria şi convertirea francilor. Către sfîrşitul secolului al V-lea, Clovis, rege al francilor (481 — 511), s-a căsătorit cu Clotilda, o prinţesă creştină din Burgundia. Influenţa Clotildei, combinată cu ceea ce Clovis a interpretat a fi ajutor divin într-o luptă, a dus la convertirea lui în anul 496.5 Cînd el a devenit creştin, cea mai mare parte a poporului lui a acceptat de asemenea creştinismul. Fie că toate convertirile au fost autentice fie că nu au fost, acceptarea oficială a creştinismului de către Clovis urma să aibă efecte cu consecinţe de durată asupra istoriei viitoare a Bisericii. Toţi francii care dominau Galia, teritoriul Franţei de azi, făceau acum parte din Biserica Creştină. Galia a devenit o bază din care misionarii puteau merge în Spania ariană, pentru a-i cîştiga pe goţii arieni, care se stabiliseră acolo, înapoi la creştinismul ortodox. Cel mai important fapt a fost că monarhia francă a devenit suporterul înflăcărat al papalităţii la începutul Evului Mediu. Regii franci au traversat deseori Alpii, pentru a-l salva pe episcopul roman de duşmanii lui din Italia. Patrick (cea 389-461), care mai tîrziu a devenit sfîntul patron al Irlandei, a fost dus de piraţi din Britania în Irlanda pe cînd avea 16 ani. El a trăit acolo, îngrijind vite, timp de 6 ani. La întoarcerea în patria lui, a simţit chemarea de a lucra între oamenii din Irlanda ca misionar. Din anul 432 pînă în anul 461, a lucrat între celţii din Irlanda şi, în ciuda eforturilor preoţilor religiei druide, a reuşit să facă din insulă un puternic centru al creştinismului celtic. în timpul Evului Mediu din Europa, Irlanda era un centru de cultură din care erau trimişi să lucreze pe continent misionari şi cărturari. Irlanda a fost locul din care Columba a pornit să-i cîştige pe scoţieni la creştinism. Columba (521-597) a fost apostolul Scoţiei, aşa cum Patrick fusese apostolul Irlandei. în anul 563, pe insula Iona, el a înfiinţat o mănăstire care a devenit un centru pentru evanghelizarea Scoţiei. De aici, în anul 635, Aidan a plecat să ducă Evanghelia la invadatorii anglo-saxoni din Northumbria. Biserica celtică din Irlanda şi Scoţia a fost mai presus de orice o biserică misionară. La sfîrşitul perioadei în discuţie, creştinismul celtic era deja victorios în Scoţia şi Irlanda. în Anglia el fusese aproape exterminat. Creştinii celţi “şi creştinii romani urmau să rivalizeze pentru supunerea anglo-saxonilor, pe care ambele grupuri i-au ajutat să fie cîştigaţi la creştinism. In jurul anului 590, Biserica nu numai că fusese eliberată de sub persecuţia statului roman, dar şi devenise strîns legată de stat. De asemenea ea îşi făcuse partea ei în convertirea invadatorilor teutoni ai imperiului la creştinism şi în transmiterea la aceştia a elementelor culturii greco-romane. Dar în procesul acesta, masele de păgîni fuseseră cîştigate la religia creştină prea repede pentru ca Biserica să-i poată educa şi călăuzi printr-o perioadă de încercare. Mulţi au adus cu ei în Biserică vechile lor tipare de viaţă şi obiceiuri. închinarea la sfinţi a fost înlocuită cu vechea închinare la eroi. Multe ritualuri cu nuanţă de păgînism au găsit o poartă deschisă spre Biserică. în încercarea de a face faţă nevoilor barbarilor, Biserica a fost ea însăşi parţial păgînizată.

IV. ORGANIZAREA ISTORIEI BISERICII A. Ramuri ale istoriei Bisericii Pentru convenienţă, istoria Bisericii poate fi organizată după următoarele teme: 1. Elementul politic implică relaţiile dintre biserică şi stat şi mediul secular al bisericii. Nimeni nu poate înţelege răsturnarea politică ce s-a produs în Franţa ca urmare a trecerii de la situaţia creată de Constituţia Civilă a clerului din 1790 la situaţia creată de Acordul lui Napoleon în 1801, dacă nu are nişte cunoştinţe asupra felului în care Napoleon a distrus elementul democratic în Revoluţia Franceză şi a înfiinţat un sistem autoritar nou, în care doar Biserica Romano-Catolică urma să joace un rol, pentru că era religia „majorităţii francezilor”. O înţelegere a forţelor politice, sociale, economice şi estetice) care acţionează în istorie este esenţială pentru o interpretare corectă a istoriei Bisericii. Un asemenea cadru va fi furnizat la punctele unde este potrivit. 2. Nu poate fi ignorată răspîndirea credinţei creştine. Aceasta presupune studierea misiunilor mondiale, a misiunilor locale şi a oricărei tehnici speciale prin care Evanghelia a fost dusă la alţii. Istoria misiunilor îşi are eroii şi martirii ei şi face parte integrantă din istoria Bisericii. Natura esenţială de răspîndire de la om la om a creştinismului şi posibilităţile nelimitate ale unei Biserici credincioase Domnului ei sînt prezentate într-un studiu al răspîndirii credinţei. 3. Această răspîndire a cauzat deseori persecuţia Bisericii. Această persecuţie a fost începută de către statul politic-ecleziastic iudeu, a fost organizată apoi pe bază imperială de către Decius şi Diocleţian, deseori a făcut parte din politica musulmană şi este readusă la viaţă de statul totalitar secular modern. Studiul persecuţiei descoperă adevărul afirmaţiei lui Tertulian, că „sîngele martirilor este deseori sămînţa Bisericii”. Această ramură a istoriei Bisericii, departe de a duce la descurajare, arată mai degrabă că Biserica a făcut cele mai mari progrese în perioade de persecuţie sau imediat după ele. 4. Forma de conducere este o altă ramură a istoriei Bisericii. Ea constă în studierea structurilor de conducere a Bisericii. Ea trebuie să analizeze conducerea Bisericii de către episcopi (episcopalianism), bătrîni (prezbiterianism), congregaţie, adică totalitatea membrilor, (congregaţionalism), într-un sistem de democraţie directă şi nu de democraţie reprezentativă, sau modificări ale acestor trei sisteme. Tot din acest subiect face parte şi analizarea poziţiei preotului şi a extinderii distincţiei dintre clerici şi laici. Disciplina şi formele de închinare (liturghia) sînt legate de forma de conducere. 5. Polemica este un aspect important al dezvoltării Bisericii. Ea constă din lupta Bisericii împotriva ereziei şi din elaborarea poziţiei sale proprii. Ea presupune studierea ereziilor adverse şi a dogmelor, a crezurilor şi a literaturii creştine ca răspuns la erezii. Scrierile părinţilor Bisericii reprezintă un cîmp deosebit de bogat pentru studiul polemicii — fie că această literatură este formată din scrierile lui Iustin Martirul, care răspund tezei că statul trebuie să fie totul în viaţă, fie din cele ale lui Irineu, care demască ereziile diferitelor tipuri de gnosticism. Majoritatea sistemelor teologice s-au născut într-o perioadă de luptă pentru a face faţă nevoilor existente. Epocile între 325 şi 451 şi între 1517 şi 1648 implică în mod special problema polemicilor. Calvin şi-a dezvoltat sistemul său de teologie în încercarea de a furniza o teologie scripturală care să evite erorile catolicismului. 6. O altă ramură a studiului nostru poate fi numită practica. Ea este analiza transpunerii practice în viaţă a credinţei creştine. Viaţa în familie, acţiunile de binefacere şi influenţa creştinismului asupra vieţii într-o anumită epocă sînt părţi ale acestei ramuri a istoriei Bisericii, care se ocupă de stilul de viaţă al Bisericii. 7. Creştinismul nu ar putea continua să crească dacă nu ar da atenţie problemei prezentării adevărului. Prezentarea implică studiul sistemului de educaţie al Bisericii, imnologia ei, liturghia, arhitectura, arta şi predicarea. Fiecare dintre aceste ramuri va fi discutată în epocile în care ajunge să aibă importanţa cea mai mare, dar nu vor fi dezvoltate toate în detaliu în fiecare perioadă. Fiecare poate fi centrul unor studii fascinante pe care cineva le-ar putea face pentru sine, odată ce are cunoştinţele generale necesare. B. Perioadele istoriei Bisericii Cel ce o studiază trebuie să nu uite că istoria este o „haină fără cusături”. Prin aceasta Maitland înţelegea istoria ca fiind un şuvoi continuu de evenimente încadrat în timp şi spaţiu. Din acest motiv, periodizarea istoriei Bisericii este doar un mijloc artificial de a împărţi datele istoriei în segmente uşor de manevrat şi de a-1 ajuta pe cercetător să-şi amintească faptele esenţiale. Oamenii din Imperiul Roman nu s-au culcat într-o noapte în era veche pentru a se trezi a doua zi dimineaţă în evul mediu. Există o tranziţie treptată de la o concepţie asupra vieţii şi activităţii umane ce caracterizează o epocă a istoriei la o concepţie caracteristică pentru alta. Deoarece împărţirea istoriei în perioade ajută memoria, îl ajută pe cercetător să poată trata pe rînd cîte un segment din istorie, şi prezintă concepţia despre viaţă dintr-o anumită perioadă, merită ca istoria să fie organizată cronologic. ISTORIA BISERICII ANTICE, 5 î.d.Cr.-590 d.Cr. Prima perioadă a istoriei Bisericii reprezintă transformarea Bisericii Apostolice în vechea Biserică Catolică imperială şi începutul sistemului romano-catolic. Centrul activităţii era bazinul Mediteraneean, care includea părţi din Asia, Africa şi Europa. Biserica opera în cadrul cultural al civilizaţiei greco-romane şi în cadrul politic al Imperiului Roman. Răspîndirea creştinismului în imperiu pînă în anul 100 La acest punct se va da atenţie cadrului în care a apărut creştinismul, întemeierea Bisericii pe viaţa, moartea şi învierea lui Cristos şi înfiinţarea ei între iudei este importantă pentru înţelegerea genezei creştinismului. Creşterea treptată a creştinismului în limitele preceptelor înguste ale iudaismului şi ruperea acelor limite la Conciliul de la Ierusalim a precedat răspîndirea Evangheliei la celelalte popoare de către Pavel şi de către alţii şi apariţia creştinismului ca o religie distinctă de iudaism. Atenţia este de asemenea îndreptată asupra rolului conducător al apostolilor în această perioadă. Lupta vechii Biserici Catolice imperiale pentru supravieţuire, 100-313 în această perioadă, Biserica era preocupată de continuarea existenţei în condiţiile în care era confruntată cu opoziţie din afară — persecutarea ei de către statul roman. Biserica a răspuns la această problemă externă prin martiri şi prin apologeţi. De asemenea, Biserica a trebuit să facă faţă în acelaşi timp problemei interne a ereziei, şi scriitorii polemici ai Bisericii au dat răspunsurile la erezie. Supremaţia vechii Biserici Catolice imperiale, 313-590 Biserica a fost confruntată cu problemele generate de reconcilierea ei cu statul sub Constantin şi de unirea ei cu statul în timpul lui Theodosiu. în curînd ea s-a văzut dominată de stat. împăraţii romani cereau o dogmă unitară pentru a avea un stat unit care să apere cultura greco-romană. Dar creştinii nu avuseseră timp să elaboreze un sistem de dogme în perioada persecuţiilor. Atunci a urmat o perioadă lungă de controversă în privinţa credeului. Scrierile părinţilor Bisericii greci şi latini înclinaţi spre ştiinţă au fost un rezultat natural al disputelor teologice. S-a născut monasticismul, parţial ca o reacţie la creşterea caracterului lumesc al bisericii organizate şi parţial ca un protest împotriva acestui fenomen. în timpul acestei perioade, în care s-a dezvoltat instituţionalismul, a fost întărită funcţia de episcop şi a crescut puterea episcopului roman. Spre sfîrşitul perioadei, vechea Biserică Catolică imperială a devenit de fapt Biserica Romano-Catolică. ISTORIA BISERICII MEDIEVALE, 590-1517 Scena acţiunii în această perioadă s-a mutat din sudul Europei spre nordul şi vestul Europei, pe ţărmul Atlanticului. Biserica medievală, pusă în faţa hoardelor migratoare ale triburilor teutonice, a încercat să le cîştige la creştinism şi să integreze cultura greco-romană şi creştinismul în instituţiile teutonice. Procedînd astfel, Biserica medievală a centralizat şi mai departe organizarea ei sub supremaţia papală şi a dezvoltat sistemul sacramental-ierarhic caracteristic pentru Biserica Romano-Catolică. Ascensiunea imperiului ţi creştinismul latino-teutonic, 590-800 Grigore I a contribuit mult la evanghelizarea hoardelor de teutoni din imperiul roman. în această perioadă, biserica răsăriteană era confruntată cu ameninţarea unei religii rivale, mahomedanismul, care i-a luat o mare parte a teritoriului ei din Asia şi Africa. Treptat, alianţa dintre papă şi teutoni s-a materializat prin organizarea succesorului teutonic al vechiului Imperiu Roman, Imperiul carolingian al lui Carol cel Mare. Aceasta a fost perioadă în care s-au înregistrat pierderi mari. Flux şi reflux in relaţiile dintre Biserică şi stat, 800-1054 Prima mare schismă din Biserică a avut loc în timpul acestei perioade. După 1054, Biserica Ortodoxă greacă şi-a urmat drumul ei cu teologia statică creată de Ioan din Damasc în secolul al VUI-lea. în acest timp Biserica Apuseană s-a feudalizat şi a încercat fără mult succes să elaboreze o politică de relaţii între Biserica Romană şi stat, care să fie acceptabilă pentru papă şi împărat. în acelaşi timp reformatorii clunici ţinteau spre corectarea relelor din sînul Bisericii Romane. 6. Supremaţia papalităţii, 1054-1305 Biserica Romano-Catolică medievală a atins punctul culminant al puterii ei sub conducerea lui Grigore al VH-lea (Hildebrand) şi Inocenţiu al IH-lea, impunîndu-şi cu succes pretenţiile la supremaţie asupra statului prin umilirea celor mai puternici suverani ai Europei. Cruciadele au adus faimă papei; călugării au răspîndit credinţa romană denunţîndu-i pe nonconformişti. învăţătura greacă a lui Aristotel, adusă în Europa de arabii din Spania, a fost integrată în creştinism de către Toma d’Aquino într-o catedrală intelectuală care a devenit expresia plină de autoritate a teologiei romane. Catedrala gotică exprima concepţia supranaturală, spirituală a epocii, dînd o „Biblie în piatră” credincioşilor. Biserica Romană urma să se prăbuşească de pe această culme a puterii în epoca următoare. Asfinţitul epocii medievale şi răsăritul epocii moderne, 1305-1517 încercările interne de a reforma o papalitate coruptă au fost făcute de mistici care căutau să personalizeze o religie prea instituţionalizată. Incercări de reformă au făcut de asemenea primii reformatori, ca de exemplu John Wycliffe şi Jan Hus, conciliile de reformă şi umaniştii biblici. O lume în expansiune geografică, o concepţie intelectuală seculară nouă în perioada Renaşterii, apariţia statelor-naţiuni şi naşterea unei clase de mijloc au fost forţele externe care nu mai tolerau o biserică decadentă şi coruptă. Refuzul Bisericii Romane de a accepta reforma internă a creat condiţiile pentru Reformă. ISTORIA BISERICII MODERNE, ÎNCEPÎND CU 1517 Această epocă a fost inaugurată de schisme ce au avut ca rezultate apariţia bisericilor protestante de stat şi răspîndirea credinţei creştine în întreaga lume prin marele val misionar al secolului al XlX-lea. Scena acţiunii nu mai era Marea Mediteraneană sau Oceanul Atlantic, ci întreaga lume. Creştinismul a devenit o religie universală. Reforma şi Contrareforma, 1517-1648 Forţele revoltei ţinute în frîu de Biserica Romană în epoca anterioară au izbucnit în această perioadă, şi au apărut biserici protestante naţionale libere noi, luterane, anglicane, calviniste şi anabaptiste. Ca rezultat, papalitatea a fost forţată să ia în considerare Reforma. Prin mişcările de Contrareformă, Conciliul de la Trent, iezuiţii şi Inchiziţia — papalitatea a reuşit să oprească răspîndirea protestantismului în Europa şi să cîştige teren în America Centrală şi de Sud, în Filipine şi în Vietnam, şi să experimenteze o revitalizare. Numai după Tratatul din Westfalia (1648), care a pus capăt durerosului Război de de ani, cele două mişcări au început să-şi consolideze profiturile. Raţionalism, trezire spirituală şi confesionalism, 1648-1789 în timpul acestei perioade, vederile calviniste ale Reformei au fost duse în America de Nord de către puritani. Anglia a răspîndit spre continent un raţionalism ce îşi avea expresia religioasă în deism. Pe de altă parte, pietismul de pe continent s-a dovedit a fi răspunsul la ortodoxia rece. El s-a exprimat în Anglia prin mişcările quakeriste şi wesleyene. Trezire spirituală, misiuni şi modernism, 1789-1914 în prima parte a secolului al XlX-lea a existat o revitalizare a catolicismului. Acesteia i-a corespuns o trezire protestantă care a creat un val de strădanii misionare în străinătate şi reforme sociale acasă în ţările europene. Mai tîrziu în această perioadă, forţele erozive ale raţionalismului şi ale evoluţiei au dus la o „rupere de Biblie”, exprimată în liberalismul religios. Biserica şi societatea în tensiune după 1914 Biserica din aproape întreaga lume este confruntată cu problema statului secular şi adesea totalitar. Modernismul sentimental de la începutul secolului al XX-lea a făcut loc neoortodoxismului şi succesorilor lui. Mişcarea pentru reunificarea bisericilor continuă. Se dezvoltă un tot mai puternic curent evanghelic. Este util să studiem şi să revizuim periodic aceste diviziuni fundamentale ale istoriei Bisericii. Tabelul cronologic este un mijloc util pentru a raporta evenimentele, persoanele şi curentele unele la altele.