Istoria religiilor carti de citit online word/pdf

PREFAŢĂ O examinare a lucrărilor existente cu privire la istoria Bisericii revelează faptul că cele mai multe dintre ele reflectă o anumită poziţie confesioanlă sau teologică. Lucrarea de faţă a fost scrisă dintr-o perspectivă conservatoare, nonconfesională. La baza ei stă o filozofie creştină cu privire la istorie. Datorită faptului că istoria creştinismului nu poate fi înţeleasă în mod corect fără o cunoaştere a situaţiei politice, economice, sociale, intelectuale şi artistice din fiecare epocă a istoriei, în lucrarea de faţă evenimentele din istoria Bisericii sînt prezentate în legătură cu mediul secular în care au avut loc. Am acordat atenţie impactului pe care 1-a avut creştinismul asupra diferitelor epoci istorice şi modului în care epocile istorice şi-au lăsat amprenta asupra creştinismului. Am încercat să leg informaţiile istorice, modalităţile de înţelegere a istoriei şi interpretările într-o sinteză care să fie relevantă pentru epoca noastră. Sînt bucuros că după douăzeci şi cinci de ani în care această lucrare a fost folosită atît de profesori şi de studenţi în sălile de clasă cît şi de publicul creştin, ea continuă să fie mult căutată, ceea ce a făcut ca o revizuire profundă să fie posibilă şi de dorit. Sugestiile constructive din partea unora au fost foarte utile pentru îmbunătăţirea acurateţei şi clarităţii acestei lucrări. Am adăugat mai multe hărţi şi diagrame, pentru înţelegerea curentelor şi relaţiilor istorice. De asemenea, am inclus şi cîteva fotografii noi. Multe secţiuni au fost extinse şi rescrise, ca, de exemplu, cele despre scolasticism, Reforma radicală, catolicismul roman şi bisericile răsăritene. Prezentarea perioadei de după Primul Război Mondial a fost revizuită extensiv şi rescrisă luînd în considerare noi curente din mişcarea ecumenică, din romano-catolicism şi în special din rîndurile evanghelicilor. Sper că prin această carte mulţi vor deveni conştienţi de moştenirea lor spirituală în această epocă de existenţialism şi că se vor simţi constrînşi să-L slujească mai bine pe Dumnezeu şi pe contemporanii lor prin viaţa lor, prin cuvinte şi fapte. Sînt profund conştient de rolul pe care colegii mei, profesori, studenţi şi alţi scriitori, l-au avut în producerea acestei lucrări. Am credinţa că, prin ea, cauza lui Cristos va progresa, iar Biserica va fi edificată. Earle E. Cairns Wheaton, Illinois   download pdf........   INTRODUCERE Curiozitatea cu privire la trecut l-a caracterizat pe om mereu, din timpul lui Nabonid, care a trăit în Babilon în secolul al şaselea î.d.Cr., pînă la arheologul şi istoricul zilelor noastre. Creştinii au un interes special pentru istorie, deoarece în ea sînt înrădăcinate bazele credinţei pe care o declară ei. Dumnezeu a devenit om şi a trăit în timp şi spaţiu în persoana lui Cristos. Creştinismul a devenit cea mai globală şi universală dintre toate religiile care au apărut în trecut în Orientul Apropiat şi îndepărtat. Pe lîngă aceasta, influenţa lui în istoria rasei umane a devenit tot mai mare. Astfel, istoria Bisericii este o problemă de interes profund pentru creştinul care doreşte să fie lămurit cu privire la descendenţa lui spirituală, să urmeze exemplele bune din trecut şi să evite erorile pe care Biserica le-a făcut adesea. I. CE ESTE ISTORIA BISERICII? Substantivul german Geschichte, derivat din verbul geschehen, care înseamnă „a se întîmpla”, se referă la istorie ca la un eveniment, şi nu ca la un proces sau un produs. Astfel istoria poate fi definită mai întîi ca un incident, un eveniment real sau o întîmplare reală în timp şi spaţiu, ca rezultat al acţiunii umane. Un astfel de incident este absolut şi obiectiv, şi poate fi cunoscut direct şi pe deplin numai de Dumnezeu. Istoria, în acest sens, nu se poate repeta exact, mai tîrziu într-un alt loc. Istoricul poate descoperi paralele şi tipare, pentru că oamenii pot avea comportamente similare în timpuri şi locuri diferite şi pentru că oamenii pot fi afectaţi de bine şi de rău. Informaţiile cu privire la incident constituie un al doilea sens al cuvîntului istorie. Aceste informaţii, de obicei indirecte, cu privire la trecut, pot să apară sub forma unui document sau a unui obiect legat de incident. Spre deosebire de omul de ştiinţă, care poate să studieze un anumit material în mod direct şi obiectiv, istoricul este limitat subiectiv, pentru că el este o parte integrantă din ceea ce studiază şi trebuie să ia în considerare acţiunile lui Dumnezeu în timp şi spaţiu, să analizeze rolul omului ca agent liber în istorie şi să-şi dea seama că datele pe care le deţine sînt indirecte. Catedrala Sfîntului Petru din Roma, catacombele, o bulă papală şi mozaicurile din Ravenna sînt exemple de istorie sub formă de informaţii. In limba română cuvîntul istorie provine din cuvîntul grecesc historia, derivat la rîndul lui din verbul grecesc historeo. Acest cuvînt era folosit de grecii din Attica şi iniţial însemna a învăţa prin cercetări sau investigaţii. Cuvîntul a fost folosit de Pavel în Galateni 1:18, pentru a descrie întrevederea lui cu Petru la Ierusalim. Aceasta ne conduce la un al treilea sens al termenului „istorie”, şi anume investigaţie sau cercetare cu scopul de a verifica şi a descoperi date cu privire la trecut. Istoria este o disciplină distinctă care implică un proces de cercetare. Istoricul verifică autenticitatea şi integritatea informaţiilor pe care le deţine, studiind cu atenţie cadrul şi textele legate de materialul lui. El poate să formuleze inducţii valabile atunci cînd observă că în materialul pe care îl posedă apar în mod obiectiv tipare. Istoricul care caută răspunsuri la întrebări ca de ex.: „cine”, „ce”, „cînd” şi „unde”, trebuie să pună şi întrebarea „de ce”, adică să caute semnificaţia datelor pe care le deţine. Grecii care au folosit cuvîntul histoikos ca pe un alt termen pentru istorie, au considerat istoria în acest sens un produs al cercetării. Aceasta ne sugerează că interpretare este un al patrulea sens al istoriei. Aceasta constă dintr-o reconstituire subiectivă a trecutului în lumina datelor, a ideilor preconcepute ale istoricului, a „climatului de opinie” din timpul său şi a elementului libertăţii voinţei umane. O astfel de reconstituire nu poate niciodată să redea pe deplin trecutul aşa cum a fost el, ci ea este parţială, supusă erorii şi ideilor umane preconcepute. Consensul cu privire la trecut va apare atunci cînd istoricii îşi verifică reciproc lucrările. Studenţii de obicei studiază o istorie de acest tip. Deşi adevărul absolut cu privire la trecut poate să-i scape istoricului, în măsura în care informaţiile îi permit, el va prezenta adevărul despre trecut în mod obiectiv şi imparţial. Din această discuţie, studentul va vedea că termenul istorie se referă la eveniment sau incident, la informaţii, la cercetare sau proces şi la produs sau interpretare. Istoria ca eveniment este absolută, avînd loc numai o dată în timp şi spaţiu; dar istoria ca informaţie, cercetare şi interpretare este relativă şi supusă schimbării. Istoria poate fi definită ca documentul interpretat al trecutului uman, semnificativ din punct de vedere social, bazat pe datele organizate adunate prin metoda ştiinţifică din surse arheologice, literare sau din surse vii. Istoricul Bisericii trebuie să fie tot atît de imparţial în culegerea datelor istorice ca şi istoricul secular, chiar dacă istoricul Bisericii recunoaşte faptul că nici unul din ei nu va fi neutru în faţa datelor, ci fiecare va aborda materialul într-un context de interpretare. Istoria Bisericii este deci documentul interpretat al originii, progresului şi impactului creştinismului asupra societăţii umane, avînd la bază datele organizate adunate prin metoda ştiinţifică din surse arheologice, documentare sau din surse vii. Ea este povestirea interpretată şi organizată a răscumpărării omului şi a pămîntului. Doar dacă această definiţie este împlinită, cercetătorul creştin care studiază istoria va avea o mărturie exactă a istoriei credinţei pe care el o declară. în acest caz, fiii luminii nu trebuie să rămînă în urma fiilor întunericului. Dumnezeu este transcendent în creaţie, dar imanent în istorie şi în răscumpărare.   II. SCRIEREA ISTORIEI BISERICII A. Elementul ştiinţific Istoria Bisericii conţine un element ştiinţific prin faptul că istoricul Bisericii foloseşte şi metoda ştiinţifică. Istoricul foloseşte munca ştiinţifică aarheologului, care furnizează informaţii din vestigiile materiale ale trecutului pe care el le-a descoperit. Studierea obiectelor de artă descoperite în catacombele din Roma ne-a învăţat multe despre Biserica Primară. Scriitorul istoriei Bisericii foloseşte de asemenea tehnicile criticii literare pentru a evalua documentele istoriei Bisericii. El are o preferinţă clară pentru sursele originale, fie că este vorba de arheolog, de un document, sau de persoana în viaţă care a luat parte la eveniment. Tot acest material şi evaluarea lui îi dau informaţii în legătură cu întrebările importante ale metodei istorice, cine, ce, cînd şi unde. Ultimele două întrebări sînt importante pentru istoric, deoarece evenimentele istorice sînt condiţionate de timp şi loc. Lucrarea istoricului este ştiinţifică din punctul de vedere al metodei, dar ea nu are ca rezultat o ştiinţă exactă, pentru că informaţiile cu privire la incidentele trecutului pot fi incomplete sau false, distorsionate de propriile lui idei preconcepute şi de cele ale timpului său şi afectate de părerile unor oameni mari. Istoricul este de asemenea un agent liber care face parte din datele pe care le deţine. Participarea lui Dumnezeu în istorie exclude posibilitatea ca istoria să fie o ştiinţă exactă. B. Elementul filozofic Istoricii se împart în şcoli ale istoriei şi filozofii ale istoriei în căutarea lor după sens în istorie. Şcolile istoriei pretind că pot găsi cauze obiective, ştiinţifice în om, în natură sau în procese, acestea fiind bine definite în timp; filozofiile istoriei caută pe cale raţională să lege datele de un absolut atemporal. Determiniştii geografici, determiniştii economici şi interpreţii biografici constituie trei dintre cele mai importante şcoli ale istoriei. William W. Sweet, din şcoala de frontieră de interpretare a istoriei Bisericii, în cărţile lui de istorie a Bisericii americane, a făcut din geografie , sub forma frontierei ,factorul determinant. Lucrarea lui Carlyle despre Cromwell ilustrează şcoala biografică sau a „oamenilor mari” prin faptul că el consideră că Războiul Civil Englez de la mijlocul secolului al XVI-lea este o reflectare a personalităţii lui Cromwell. Lucrarea lui Max Weber The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism1 (Etica protestantă şi spiritul capitalismului), în care el afirmă că protestantismul a dus la apariţia capitalismului, este un exemplu de lucrare aparţinînd şcolii economice de interpretare. Cei care interpretează istoria în felul acesta caută răspunsuri la întrebările istoriei în om, natură sau procese. Filozofiile istoriei pot fi împărţite în trei categorii. 1. Un grup poate fi clasificat drept pesimiştii. Văzînd istoria doar în dimensiunile ei pămînteşti, adeseori pesimiştii adoptă o abordare materialistă a realităţii. Ei sînt obsedaţi de eşecul omului în istorie. Cartea lui Oswald Spengler The Decline of the West1 (Declinul Apusului) este reprezentativă pentru acest mod de abordare a istoriei. Spengler este preocupat mai degrabă de civilizaţii decît de naţiuni. Fiecare civilizaţie, susţine el, trece printr-un ciclu de naştere, adolescenţă, maturitate, decădere şi moarte. Civilizaţia apuseană, cea mai recentă dintre civilizaţii, este în perioada ei de decădere. Ea va muri în curînd şi odată cu ea va muri şi creştinismul. Obsedaţi de falimentul omului, oameni ca Spengler nu pot vedea nici un progres în istorie. Vederile lor pot fi simbolizate printr-o serie de cercuri identice suprapuse unul peste altul, în care timpul este ciclic. 2. Un al doilea grup poate fi numit optimiştii. Concepţia lor despre istorie poate fi simbolizată printr-o diagramă ascendentă sau prin nivelele succesiv ascendente ale unei spirale. Cei mai mulţi dintre istoricii optimişti sînt umanişti: ei văd omul ca pe factorul principal şi determinant în istorie. în acelaşi timp ei acceptă, de obicei, evoluţia biologică şi socială. Opera lui Arnold Toynbee, un mare filozof modern al istoriei, serveşte la ilustrarea acestei filozofii a istoriei. Toynbee este de acord cu Spengler că trebuie studiată istoria civilizaţiilor; dar spre deosebire de Spengler, el crede că fiecare civilizaţie înaintează spre ţinta ei — pămîntul ca o provincie a împărăţiei lui Dumnezeu. Deşi abordează într-un mod mai spiritual istoria, el acceptă critica biblică modernă şi teoria evoluţiei. Un alt optimist, George W.F. Hegel, faimosul filozof german al secolului al XlX-lea, consideră istoria ca desfăşurarea Spiritului Absolut în dezvoltarea libertăţii umane. Progresul este înfăptuit printr-un proces în care sînt reconciliate serii succesive de contradicţii, pînă cînd Absolutul se manifestă din plin în istorie. Un alt gînditor din secolul al XlX-lea, Karl Marx, aparţine de asemenea şcolii optimiste. împrumutînd logica lui Hegel, el neagă punctul de vedere al lui Hegel asupra realităţii. Marx susţine că materia în flux este singura realitate, şi că toate instituţiile umane, inclusiv religia, sînt determinate de procesele economice de producţie. El susţine că o serie de lupte de clasă se vor sfîrşi cu victoria muncitorilor şi cu înfiinţarea unei societăţi fără clase. Observaţi că Marx pune accent pe puterea omului de a se salva pe sine şi lumea lui, la fel ca şi Toynbee şi Hegel. 3. Al treilea grup de gînditori, în care se include şi scriitorul acestor rînduri, poate fi descris ca optimişti pesimişti. Aceşti istorici sînt de acord cu pesimiştii în accentul pus pe falimentul omului neregenerat; dar în lumina revelaţiei şi a harului divin, ei sînt optimişti în legătură cu viitorul omului. Optimiştii pesimişti abordează istoria ca teişti biblici, căutînd să găsească gloria lui Dumnezeu în procesul istoric. Istoria devine un proces de conflict între bine şi rău, Dumnezeu şi diavol, în care, fără harul lui Dumnezeu omul este neputincios. Lucrarea lui Cristos pe cruce este garanţia victoriei finale a planului divin pentru om şi pămînt, care va avea loc atunci cînd Cristos se va întoarce. Cetatea lui Dumnezeu, o apărare şi explicaţie a creştinismului, scrisă de Augustin, unul din părinţii Bisericii, ilustrează excelent această abordare, deşi mulţi creştini nu sînt de acord cu teoria lui Augustin că mileniul este identic cu perioada prezentă a Bisericii. Grandoarea concepţiei lui Augustin reiese din atribuirea creaţiei suveranului Dumnezeu. Sfera de cuprindere a concepţiei lui Augustin asupra istoriei include întreaga rasă umană, în contrast cu Hegel, care favoriza naţiunea germană, şi Marx, care favoriza clasa muncitoare. Există totuşi un dualism în istorie, pentru că păcatul îi împarte pe oameni în Cetatea lui Dumnezeu şi Cetatea Pămîntului. Augustin susţine că istoria umană îşi porneşte cursul spre Cruce şi de la Cruce; iar graţia care curge de acolo este văzută ca fiind activă în Biserica creştină, trupul invizibil al lui Cristos. Creştinii, întăriţi fiind de graţia divină, cu harul divin care să-i întărească, se angajează de partea lui Dumnezeu în conflictul cu răul, pînă cînd istoria ajunge la finalul ei cataclismic, la întoarcerea lui Cristos. Cartea mea God and Man in Time3 (Dumnezeu şi omul în timp) este o încercare contemporană de a prezenta o modalitate de abordare a istoriei dintr-o perspectivă creştină. C. Elementul artistic In sfîrşit, autorul istoriei ca document trebuie să caute să fie cît mai artistic posibil în prezentarea faptelor. Istoricii moderni nu acordă importanţa cuvenită unei prezentări literare interesante a istoriei.

III. VALOAREA ISTORIEI BISERICII Istoria Bisericii este doar un exerciţiu academic plictisitor de amintire a unor fapte, dacă nu ia în considerare problema valorii ei pentru creştin. Istoricii antici au avut o apreciere mult mai mare pentru valorile pragmatice, didactice şi morale ale istoriei decît au mulţi istorici moderni. Cercetătorul conştient de valorile ce urmează a fi obţinute din studiul istoriei Bisericii creştine, are o motivaţie puternică să studieze acest domeniu particular al istoriei umane. A. Istoria Bisericii ca sinteză Una din valorile esenţiale ale istoriei Bisericii este că ea leagă datele reale ale trecutului Evangheliei creştine de proclamarea şi aplicarea viitoare a acelei Evanghelii într-o sinteză prezentă care creează înţelegerea marii noastre moşteniri şi inspiraţia pentru proclamarea şi aplicarea ei în continuare. Istoria Bisericii arată Duhul lui Dumnezeu în acţiune prin Biserică, de-a lungul epocilor ei de existenţă. Teologia exegetică este legată într-un tipar plin de semnificaţie de teologia practică, şi cercetătorul vede cum teologia sistematică a avut un impact asupra gîndirii şi acţiunii umane anterioare. B. Istoria Bisericii ca mijloc pentru înţelegerea prezentului Istoria Bisericii are valoare mare ca explicaţie a prezentului. Putem înţelege prezentul mult mai bine dacă avem informaţii despre rădăcinile lui în trecut. Explicaţia situaţiei ciudate a existenţei a peste 250 de grupuri religioase în Statele Unite poate fi găsită în istoria Bisericii. Principiul separării a apărut la începutul istoriei Bisericii, iar apoi Reforma 1-a accentuat. Este interesant să descoperim în Anglia originea Bisericii Protestante Episcopale din Statele Unite şi să observăm apariţia Bisericii Anglicane în lupta dintre puterea regală şi papalitate. Pe metodist îl interesează începuturile Bisericii lui în trezirea wesleyană care a dus în final la separarea metodismului de Biserica Anglicană. Cei din credinţa reformată sau prezbiteriană vor fi încîntaţi să urmărească originea bisericii lor în Elveţia. în felul acesta devenim conştienţi de descendenţa noastră spirituală. Diferitele credinţe şi practici liturgice devin mai uşor de priceput în lumina istoriei trecute. Metodiştii îngenunchează la altar pentru comuniune, pentru că timp de mulţi ani metodiştii au constituit o biserică în cadrul Bisericii Anglicane; iar Wesley, care se opunea ruperii de Biserica Anglicană, urma obiceiurile ei liturgice. în contrast, prezbiterienii iau comuniunea la locurile lor. Diferenţa între teologia prezbiteriană şi cea metodistă devine mult mai clară atunci cînd cineva studiază concepţiile lui Calvin şi pe cele ale lui Arminius. Problemele actuale ale Bisericii sînt deseori clarificate prin studierea trecutului, pentru că în istorie există tipare şi paralele. Refuzul celor mai moderni conducători dictatoriali de a permite poporului lor să aibă vreun interes particular în afară de viaţa lor publică în stat este mai uşor înţeles dacă ne amintim că împăraţii romani considerau că nimeni nu putea avea o religie proprie fără a pune în primejdie existenţa statului. Relaţia dintre Biserică şi stat a devenit iarăşi o problemă reală în Uniunea Sovietică şi în statele satelite ale Uniunii Sovietice; şi era de aşteptat ca aceste state să persecute creştinismul exact aşa cum Decius şi Diocleţian au făcut-o în zilele lor. Pericolul inerent în unirea Bisericii cu statul prin ajutorul acordat de către stat şcolilor parohiale şi prin trimiterea de reprezentanţi la Vatican este explicat prin declinul lent al spiritualităţii în Biserică şi prin amestecul în Biserică al puterii seculare, începînd cu prezidarea de către Constantin a Conciliului de la Niceea în 325. Tennyson, în poemul Ulise, ne reaminteşte că noi sîntem „o parte din tot ceea ce am întîlnit pînă acum”. C. Istoria Bisericii ca ghid Corectarea relelor existente în Biserică sau evitarea greşelilor şi a practicilor false reprezintă o altă valoare a studierii trecutului Bisericii. Prezentul este de obicei produsul trecutului şi sămînţa viitorului. Pavel ne reaminteşte, în Romani 15:4 şi în 1 Corinteni 10:6, 11, că evenimentele trecutului trebuie să ne ajute să evităm răul şi să imităm binele. Studiul bisericii ierarhice romano-catolice medievale va scoate în evidenţă pericolul ecleziasticismului modern, care pare să se strecoare încet în protestantism. Deseori se va descoperi că unele secte noi nu sînt decît vechi erezii sub o mască nouă. Mişcarea eretică „Ştiinţa creştină” şi antropologia pot fi înţelese mai bine după un studiu al gnosticismului în Biserica Primară şi al ideilor catarilor din timpuri medievale. Necunoaşterea Bibliei şi a istoriei Bisericii este un motiv major pentru care mulţi susţin teologii false sau practici greşite. D. Istoria Bisericii ca forţă de motivaţie Istoria Bisericii oferă de asemenea edificare, inspiraţie sau entuziasm care vor stimula viaţa spirituală. Cunoaşterea trecutului, după părerea lui Pavel, poate da speranţă vieţii creştine (Rom. 15:4). Sîrguinţa şi efortul care i-au permis lui Wesley să predice peste zece mii de predici în timpul vieţii lui şi să călătorească mii de kilometri călare trebuie să fie un reproş şi o provocare pentru creştinii care au mijloace de călătorie şi de studiu mult mai bune decît a avut Wesley, dar care nu le folosesc în mod adecvat. S-ar putea ca unii să nu fie de acord cu teologia lui Rauschenbusch, dar nu se poate să nu se simtă inspiraţi de pasiunea lui de a aplica Evanghelia la problemele sociale. Povestea vieţii lui Carey a fost şi rămîne o inspiraţie pentru slujirea misionară. Aspectul biografic al istoriei Bisericii este menit să aducă inspiraţie şi stimulare celui care o studiază. Creştinul este edificat în procesul prin care ajunge să-şi cunoască descendenţa spirituală. Creştinul are tot atîta nevoie să devină conştient de genealogia lui spirituală, pe cît are şi cetăţeanul de a studia istoria ţării lui, pentru a deveni un cetăţean documentat. Prin expunerea dezvoltării genetice a creştinismului, istoria Bisericii este pentru Noul Testament ceea ce Noul Testament este pentru Vechiul Testament. Creştinul ar trebui să fie tot atît de conştient de principalele linii ale creşterii şi dezvoltării creştinismului, pe cît este de conştient de adevărul biblic. Atunci, el va avea sentimentul că este o parte din trupul lui Cristos, care include un Pavel, un Bernard de Clairvaux, un Augustin, un Luther, un Wesley sau un Booth. Sentimentul unităţii care vine dintr-o cunoaştere a continuităţii istoriei va duce la îmbogăţire spirituală. Cel care are temeri pentru viitorul Bisericii în ţări unde ea este acum persecutată va fi mai plin de speranţă atunci cînd va înţelege caracterul indestructibil al Bisericii în epocile trecute. Nici persecuţia externă, nici oficialităţile interne necredincioase, nici teologia falsă nu au rezistat în faţa puterii permanente de înnoire revelată în istoria trezirilor spirituale în Biserică. Chiar şi istoricii seculari dau credit trezirii wesleyene ca fiind agentul care a salvat Anglia de echivalentul Revoluţiei Franceze. Studiul istoriei Bisericii oferă o influenţă stabilizatoare într-o epocă de secularism, deoarece este vizibilă puterea lui Dumnezeu la lucru în vieţile oamenilor transformaţi prin Evanghelie. Trebuie să ne reamintim totuşi că biserica poate fi distrusă în anumite locuri prin decădere internă şi prin presiune externă insuportabilă. Biserica din Cartagina, nestorienii din China secolului al şaptelea şi biserica romano-catolică din Japonia secolului al şaisprezecelea au dispărut în acest fel. E. Istoria Bisericii ca unealtă practică Citirea istoriei Bisericii are multe valori practice pentru lucrătorul creştin, fie el evanghelist, pastor sau învăţător. Autorul a avut plăcerea să vadă cu cît a devenit mai inteligibilă teologia sistematică pentru cel ce a studiat dezvoltarea ei istorică. Doctrinele Trinităţii, a lui Cristos, a păcatului şi soteriologia nu vor fi înţelese niciodată pe deplin dacă nu se cunoaşte istoria perioadei dintre Conciliul de la Niceea şi Conciliul de la Constantinopole din anul 680. De asemenea, o abundenţă de material ilustrativ pentru predici stă la dispoziţia cercetătorului serios al istoriei Bisericii, care intenţionează să predice. Caută el să îi avertizeze pe oameni de pericolele unui misticism orb care pune iluminarea creştină la acelaşi nivel cu inspiraţia Bibliei? Atunci să studieze mişcările mistice din Evul Mediu sau începuturile quakerismului. Dacă el caută să avertizeze în legătură cu pericolul unui ortodoxism neînsoţit de studiul şi aplicarea învăţăturilor Bibliei, atunci să acorde atenţie perioadei de ortodoxism rece din luteranismul de după 1648, care a creat o reaeţie cunoscută sub numele de pietism, o mişcare care punea accentul pe studiul serios al Bibliei şi pe evlavia practică în viaţa zilnică. F. Istoria Bisericii ca forţă eliberatoare In sfîrşit, istoria Bisericii are o valoare culturală. Istoria civilizaţiei apusene este incompletă şi neclară fără o înţelegere a rolului religiei creştine în dezvoltarea acestei civilizaţii. Istoria omului nu poate fi niciodată despărţită de istoria vieţii lui religioase. Eforturile despoţilor de-a lungul epocilor de a nimici religia au dus întotdeauna la înlocuirea ei cu o religie falsă. Atît Hitler cît şi Stalin au dat sistemelor lor politice un element religios prin accentul pus asupra rasei şi, respectiv, a claselor. Omul care a studiat istoria Bisericii nu va mai avea o concepţie restrictivă cu privire la confesiuni. El va simţi unitatea adevăratului trup al lui Cristos de-a lungul epocilor. El va fi de asemenea plin de umilinţă la întîlnirea cu uriaşii trecutului său spiritual, înţelegînd cît de mult le datorează. El va deveni mai tolerant cu cei ce se deosebesc de el în probleme neesenţiale, dar care, împreună cu el, acceptă marile doctrine de bază ale credinţei, cum sînt moartea ispăşitoare şi învierea lui Cristos, care au fost subliniate de Pavel în Faptele 17:2, 3 şi 1 Corinteni 15:3, 4.

IV. ORGANIZAREA ISTORIEI BISERICII A. Ramuri ale istoriei Bisericii Pentru convenienţă, istoria Bisericii poate fi organizată după următoarele teme: 1. Elementul politic implică relaţiile dintre biserică şi stat şi mediul secular al bisericii. Nimeni nu poate înţelege răsturnarea politică ce s-a produs în Franţa ca urmare a trecerii de la situaţia creată de Constituţia Civilă a clerului din 1790 la situaţia creată de Acordul lui Napoleon în 1801, dacă nu are nişte cunoştinţe asupra felului în care Napoleon a distrus elementul democratic în Revoluţia Franceză şi a înfiinţat un sistem autoritar nou, în care doar Biserica Romano-Catolică urma să joace un rol, pentru că era religia „majorităţii francezilor”. O înţelegere a forţelor politice, sociale, economice şi estetice) care acţionează în istorie este esenţială pentru o interpretare corectă a istoriei Bisericii. Un asemenea cadru va fi furnizat la punctele unde este potrivit. 2. Nu poate fi ignorată răspîndirea credinţei creştine. Aceasta presupune studierea misiunilor mondiale, a misiunilor locale şi a oricărei tehnici speciale prin care Evanghelia a fost dusă la alţii. Istoria misiunilor îşi are eroii şi martirii ei şi face parte integrantă din istoria Bisericii. Natura esenţială de răspîndire de la om la om a creştinismului şi posibilităţile nelimitate ale unei Biserici credincioase Domnului ei sînt prezentate într-un studiu al răspîndirii credinţei. 3. Această răspîndire a cauzat deseori persecuţia Bisericii. Această persecuţie a fost începută de către statul politic-ecleziastic iudeu, a fost organizată apoi pe bază imperială de către Decius şi Diocleţian, deseori a făcut parte din politica musulmană şi este readusă la viaţă de statul totalitar secular modern. Studiul persecuţiei descoperă adevărul afirmaţiei lui Tertulian, că „sîngele martirilor este deseori sămînţa Bisericii”. Această ramură a istoriei Bisericii, departe de a duce la descurajare, arată mai degrabă că Biserica a făcut cele mai mari progrese în perioade de persecuţie sau imediat după ele. 4. Forma de conducere este o altă ramură a istoriei Bisericii. Ea constă în studierea structurilor de conducere a Bisericii. Ea trebuie să analizeze conducerea Bisericii de către episcopi (episcopalianism), bătrîni (prezbiterianism), congregaţie, adică totalitatea membrilor, (congregaţionalism), într-un sistem de democraţie directă şi nu de democraţie reprezentativă, sau modificări ale acestor trei sisteme. Tot din acest subiect face parte şi analizarea poziţiei preotului şi a extinderii distincţiei dintre clerici şi laici. Disciplina şi formele de închinare (liturghia) sînt legate de forma de conducere. 5. Polemica este un aspect important al dezvoltării Bisericii. Ea constă din lupta Bisericii împotriva ereziei şi din elaborarea poziţiei sale proprii. Ea presupune studierea ereziilor adverse şi a dogmelor, a crezurilor şi a literaturii creştine ca răspuns la erezii. Scrierile părinţilor Bisericii reprezintă un cîmp deosebit de bogat pentru studiul polemicii — fie că această literatură este formată din scrierile lui Iustin Martirul, care răspund tezei că statul trebuie să fie totul în viaţă, fie din cele ale lui Irineu, care demască ereziile diferitelor tipuri de gnosticism. Majoritatea sistemelor teologice s-au născut într-o perioadă de luptă pentru a face faţă nevoilor existente. Epocile între 325 şi 451 şi între 1517 şi 1648 implică în mod special problema polemicilor. Calvin şi-a dezvoltat sistemul său de teologie în încercarea de a furniza o teologie scripturală care să evite erorile catolicismului. 6. O altă ramură a studiului nostru poate fi numită practica. Ea este analiza transpunerii practice în viaţă a credinţei creştine. Viaţa în familie, acţiunile de binefacere şi influenţa creştinismului asupra vieţii într-o anumită epocă sînt părţi ale acestei ramuri a istoriei Bisericii, care se ocupă de stilul de viaţă al Bisericii. 7. Creştinismul nu ar putea continua să crească dacă nu ar da atenţie problemei prezentării adevărului. Prezentarea implică studiul sistemului de educaţie al Bisericii, imnologia ei, liturghia, arhitectura, arta şi predicarea. Fiecare dintre aceste ramuri va fi discutată în epocile în care ajunge să aibă importanţa cea mai mare, dar nu vor fi dezvoltate toate în detaliu în fiecare perioadă. Fiecare poate fi centrul unor studii fascinante pe care cineva le-ar putea face pentru sine, odată ce are cunoştinţele generale necesare. B. Perioadele istoriei Bisericii Cel ce o studiază trebuie să nu uite că istoria este o „haină fără cusături”. Prin aceasta Maitland înţelegea istoria ca fiind un şuvoi continuu de evenimente încadrat în timp şi spaţiu. Din acest motiv, periodizarea istoriei Bisericii este doar un mijloc artificial de a împărţi datele istoriei în segmente uşor de manevrat şi de a-1 ajuta pe cercetător să-şi amintească faptele esenţiale. Oamenii din Imperiul Roman nu s-au culcat într-o noapte în era veche pentru a se trezi a doua zi dimineaţă în evul mediu. Există o tranziţie treptată de la o concepţie asupra vieţii şi activităţii umane ce caracterizează o epocă a istoriei la o concepţie caracteristică pentru alta. Deoarece împărţirea istoriei în perioade ajută memoria, îl ajută pe cercetător să poată trata pe rînd cîte un segment din istorie, şi prezintă concepţia despre viaţă dintr-o anumită perioadă, merită ca istoria să fie organizată cronologic. ISTORIA BISERICII ANTICE, 5 î.d.Cr.-590 d.Cr. Prima perioadă a istoriei Bisericii reprezintă transformarea Bisericii Apostolice în vechea Biserică Catolică imperială şi începutul sistemului romano-catolic. Centrul activităţii era bazinul Mediteraneean, care includea părţi din Asia, Africa şi Europa. Biserica opera în cadrul cultural al civilizaţiei greco-romane şi în cadrul politic al Imperiului Roman. Răspîndirea creştinismului în imperiu pînă în anul 100 La acest punct se va da atenţie cadrului în care a apărut creştinismul, întemeierea Bisericii pe viaţa, moartea şi învierea lui Cristos şi înfiinţarea ei între iudei este importantă pentru înţelegerea genezei creştinismului. Creşterea treptată a creştinismului în limitele preceptelor înguste ale iudaismului şi ruperea acelor limite la Conciliul de la Ierusalim a precedat răspîndirea Evangheliei la celelalte popoare de către Pavel şi de către alţii şi apariţia creştinismului ca o religie distinctă de iudaism. Atenţia este de asemenea îndreptată asupra rolului conducător al apostolilor în această perioadă. Lupta vechii Biserici Catolice imperiale pentru supravieţuire, 100-313 în această perioadă, Biserica era preocupată de continuarea existenţei în condiţiile în care era confruntată cu opoziţie din afară — persecutarea ei de către statul roman. Biserica a răspuns la această problemă externă prin martiri şi prin apologeţi. De asemenea, Biserica a trebuit să facă faţă în acelaşi timp problemei interne a ereziei, şi scriitorii polemici ai Bisericii au dat răspunsurile la erezie. Supremaţia vechii Biserici Catolice imperiale, 313-590 Biserica a fost confruntată cu problemele generate de reconcilierea ei cu statul sub Constantin şi de unirea ei cu statul în timpul lui Theodosiu. în curînd ea s-a văzut dominată de stat. împăraţii romani cereau o dogmă unitară pentru a avea un stat unit care să apere cultura greco-romană. Dar creştinii nu avuseseră timp să elaboreze un sistem de dogme în perioada persecuţiilor. Atunci a urmat o perioadă lungă de controversă în privinţa credeului. Scrierile părinţilor Bisericii greci şi latini înclinaţi spre ştiinţă au fost un rezultat natural al disputelor teologice. S-a născut monasticismul, parţial ca o reacţie la creşterea caracterului lumesc al bisericii organizate şi parţial ca un protest împotriva acestui fenomen. în timpul acestei perioade, în care s-a dezvoltat instituţionalismul, a fost întărită funcţia de episcop şi a crescut puterea episcopului roman. Spre sfîrşitul perioadei, vechea Biserică Catolică imperială a devenit de fapt Biserica Romano-Catolică. ISTORIA BISERICII MEDIEVALE, 590-1517 Scena acţiunii în această perioadă s-a mutat din sudul Europei spre nordul şi vestul Europei, pe ţărmul Atlanticului. Biserica medievală, pusă în faţa hoardelor migratoare ale triburilor teutonice, a încercat să le cîştige la creştinism şi să integreze cultura greco-romană şi creştinismul în instituţiile teutonice. Procedînd astfel, Biserica medievală a centralizat şi mai departe organizarea ei sub supremaţia papală şi a dezvoltat sistemul sacramental-ierarhic caracteristic pentru Biserica Romano-Catolică. Ascensiunea imperiului ţi creştinismul latino-teutonic, 590-800 Grigore I a contribuit mult la evanghelizarea hoardelor de teutoni din imperiul roman. în această perioadă, biserica răsăriteană era confruntată cu ameninţarea unei religii rivale, mahomedanismul, care i-a luat o mare parte a teritoriului ei din Asia şi Africa. Treptat, alianţa dintre papă şi teutoni s-a materializat prin organizarea succesorului teutonic al vechiului Imperiu Roman, Imperiul carolingian al lui Carol cel Mare. Aceasta a fost perioadă în care s-au înregistrat pierderi mari. Flux şi reflux in relaţiile dintre Biserică şi stat, 800-1054 Prima mare schismă din Biserică a avut loc în timpul acestei perioade. După 1054, Biserica Ortodoxă greacă şi-a urmat drumul ei cu teologia statică creată de Ioan din Damasc în secolul al VUI-lea. în acest timp Biserica Apuseană s-a feudalizat şi a încercat fără mult succes să elaboreze o politică de relaţii între Biserica Romană şi stat, care să fie acceptabilă pentru papă şi împărat. în acelaşi timp reformatorii clunici ţinteau spre corectarea relelor din sînul Bisericii Romane. 6. Supremaţia papalităţii, 1054-1305 Biserica Romano-Catolică medievală a atins punctul culminant al puterii ei sub conducerea lui Grigore al VH-lea (Hildebrand) şi Inocenţiu al IH-lea, impunîndu-şi cu succes pretenţiile la supremaţie asupra statului prin umilirea celor mai puternici suverani ai Europei. Cruciadele au adus faimă papei; călugării au răspîndit credinţa romană denunţîndu-i pe nonconformişti. învăţătura greacă a lui Aristotel, adusă în Europa de arabii din Spania, a fost integrată în creştinism de către Toma d’Aquino într-o catedrală intelectuală care a devenit expresia plină de autoritate a teologiei romane. Catedrala gotică exprima concepţia supranaturală, spirituală a epocii, dînd o „Biblie în piatră” credincioşilor. Biserica Romană urma să se prăbuşească de pe această culme a puterii în epoca următoare. Asfinţitul epocii medievale şi răsăritul epocii moderne, 1305-1517 încercările interne de a reforma o papalitate coruptă au fost făcute de mistici care căutau să personalizeze o religie prea instituţionalizată. Incercări de reformă au făcut de asemenea primii reformatori, ca de exemplu John Wycliffe şi Jan Hus, conciliile de reformă şi umaniştii biblici. O lume în expansiune geografică, o concepţie intelectuală seculară nouă în perioada Renaşterii, apariţia statelor-naţiuni şi naşterea unei clase de mijloc au fost forţele externe care nu mai tolerau o biserică decadentă şi coruptă. Refuzul Bisericii Romane de a accepta reforma internă a creat condiţiile pentru Reformă. ISTORIA BISERICII MODERNE, ÎNCEPÎND CU 1517 Această epocă a fost inaugurată de schisme ce au avut ca rezultate apariţia bisericilor protestante de stat şi răspîndirea credinţei creştine în întreaga lume prin marele val misionar al secolului al XlX-lea. Scena acţiunii nu mai era Marea Mediteraneană sau Oceanul Atlantic, ci întreaga lume. Creştinismul a devenit o religie universală. Reforma şi Contrareforma, 1517-1648 Forţele revoltei ţinute în frîu de Biserica Romană în epoca anterioară au izbucnit în această perioadă, şi au apărut biserici protestante naţionale libere noi, luterane, anglicane, calviniste şi anabaptiste. Ca rezultat, papalitatea a fost forţată să ia în considerare Reforma. Prin mişcările de Contrareformă, Conciliul de la Trent, iezuiţii şi Inchiziţia — papalitatea a reuşit să oprească răspîndirea protestantismului în Europa şi să cîştige teren în America Centrală şi de Sud, în Filipine şi în Vietnam, şi să experimenteze o revitalizare. Numai după Tratatul din Westfalia (1648), care a pus capăt durerosului Război de de ani, cele două mişcări au început să-şi consolideze profiturile. Raţionalism, trezire spirituală şi confesionalism, 1648-1789 în timpul acestei perioade, vederile calviniste ale Reformei au fost duse în America de Nord de către puritani. Anglia a răspîndit spre continent un raţionalism ce îşi avea expresia religioasă în deism. Pe de altă parte, pietismul de pe continent s-a dovedit a fi răspunsul la ortodoxia rece. El s-a exprimat în Anglia prin mişcările quakeriste şi wesleyene. Trezire spirituală, misiuni şi modernism, 1789-1914 în prima parte a secolului al XlX-lea a existat o revitalizare a catolicismului. Acesteia i-a corespuns o trezire protestantă care a creat un val de strădanii misionare în străinătate şi reforme sociale acasă în ţările europene. Mai tîrziu în această perioadă, forţele erozive ale raţionalismului şi ale evoluţiei au dus la o „rupere de Biblie”, exprimată în liberalismul religios. Biserica şi societatea în tensiune după 1914 Biserica din aproape întreaga lume este confruntată cu problema statului secular şi adesea totalitar. Modernismul sentimental de la începutul secolului al XX-lea a făcut loc neoortodoxismului şi succesorilor lui. Mişcarea pentru reunificarea bisericilor continuă. Se dezvoltă un tot mai puternic curent evanghelic. Este util să studiem şi să revizuim periodic aceste diviziuni fundamentale ale istoriei Bisericii. Tabelul cronologic este un mijloc util pentru a raporta evenimentele, persoanele şi curentele unele la altele.

  RĂSPÎNDIREA CREŞTINISMULUI ÎN IMPERIU PÎNĂ ÎN ANUL 100 Implinirea vremii în Galateni 4:4, Pavel atrage atenţia asupra epocii istorice de pregătire providenţială care a precedat venirea lui Cristos pe pămînt în trup omenesc: „Dar cînd a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…”. Marcu de asemenea accentuează venirea lui Cristos cînd totul era gata pe acest pămînt (Marcu 1:13).’ Analiza evenimentelor care au precedat apariţia lui Cristos pe acest pămînt îl determină pe cercetătorul serios al istoriei să recunoască adevărul afirmaţiilor lui Pavel şi Marcu. în majoritatea discuţiilor asupra acestui subiect se uită faptul că nu numai iudeul, ci şi grecul şi romanul au contribuit la pregătirea religioasă pentru apariţia lui Cristos. Contribuţia greacă şi cea romană au ajutat la aducerea dezvoltării istorice la punctul în care Cristos a putut face impactul maxim asupra istoriei într-un mod imposibil înainte sau după timpul naşterii Lui. Să analizăm deci aceste diverse contribuţii. I. MEDIUL A. Contribuţiile politice ale romanilor Contribuţia politică la istorie dinainte de venirea lui Cristos a fost în esenţă opera romanilor. Acest popor, care a urmat calea idolatriei, a religiilor misterelor şi adorarea împăratului, a fost astfel folosit de Dumnezeu, pe care ei nu-L cunoşteau, ca să contribuie la împlinirea voii Sale. 1. Spre deosebire de toate celelalte popoare dinaintea lor, romanii aveau un sentiment al unităţii omenirii sub o lege universală. Acest sentiment al solidarităţii omului în cadrul imperiului a creat un mediu favorabil pentru primirea unei Evanghelii care proclama unitatea rasei umane prin faptul că toţi oamenii se găsesc sub pedeapsa păcatului şi că tuturor li se oferă o salvare care îi face să fie parte dintr-un organism universal, Biserica creştină, trupul lui Cristos. Nici un imperiu al Orientului Apropiat antic, nici chiar Imperiul lui Alexandru, nu a reuşit să le dea oamenilor acel sentiment al unităţii lor într-o organizaţie politică. Unitatea politică urma să fie sarcina specială a Romei. Aplicarea legii romane la toţi cetăţenii de pe întreg cuprinsul imperiului era impusă zilnic cu insistenţă romanilor şi supuşilor din imperiu de către justiţia imparţială a tribunalelor romane. Această Lege romană s-a născut din legea obiceiului de la începutul monarhiei. în secolul al V-lea î.d.Cr., la începutul Republicii, această lege a fost codificată în cele „douăsprezece table”, care au devenit o parte esenţială în educaţia fiecărui băiat roman. înţelegerea faptului că marile principii din legea romană făceau de asemenea parte din legile tuturor popoarelor le-a venit romanilor prin faptul că praetor peregrinus (pretorul itinerant, n.tr.), care avea sarcina de a se ocupa în tribunal de cazurile în care erau implicaţi străini, a trebuit să se familiarizeze cu sistemele legale naţionale ale acestor străini. Astfel, codul celor douăsprezece table, bazat pe obiceiurile romane, a fost îmbogăţit cu legile altor popoare. Romanii înclinaţi spre filozofie au explicat aceste similarităţi împrumutînd conceptul grecesc de lege universală, ale cărei principii erau scrise în natura omului şi puteau fi descoperite prin procese raţionale. Un pas mai departe în cultivarea ideii de unitate a fost acordarea cetăţeniei romane neromanilor. Acest proces a început în perioada precedentă naşterii lui Cristos şi s-a încheiat în 212, cînd Caracalla a permis acordarea cetăţeniei romane tuturor oamenilor liberi din Imperiul Roman. Deoarece Imperiul Roman cuprindea toată lumea ce exista în istorie la acea dată în jurul Mediteranei, practic toţi oamenii erau sub un sistem de lege unic şi cetăţeni ai unei singure împărăţii. Legea romană, cu accentul ei pe demnitatea individului şi pe dreptul lui la justiţie şi la cetăţenie romană şi cu tendinţa ei de a contopi oameni de diferite rase într-o singură organizaţie politică, a anticipat o Evanghelie care proclama unitatea rasei prin faptul că a făcut cunoscută atît pedeapsa pentru păcat cît şi pe Cel care îi va salva pe oameni din păcat. Pavel le-a reamintit credincioşilor bisericii din Filipi că ei sînt membri ai unei comunităţi cereşti (Filipeni 3:20). 2. Mişcarea liberă în lumea mediteraneană ar fi fost deosebit de dificilă pentru mesagerii Evangheliei înainte de domnia lui Cezar August (27 î.d.Cr.- 14 d.Cr.). împărţirea lumii antice în mici unităţi rivale, oraşe-state sau triburi, împiedica atît călătoriile cît şi răspîndirea ideilor. Odată cu extinderea puterii imperiale romane din perioada consolidării imperiului, în ţările din jurul Mediteranei a «xistat o perioadă de dezvoltare paşnică. Pompei curăţise Mediterana de piraţi, iar soldaţii romani păzeau pacea pe drumurile Asiei, Africii şi Europei. Această lume relativ paşnică a uşurat deplasarea primilor creştini dintr-un loc în altul, astfel că ei au putut să predice Evanghelia tuturor oamenilor de pretutindeni. 3. Romanii au dezvoltat un excelent sistem de drumuri care porneau ca nişte raze de la borna de aur din forumul roman spre toate colţurile imperiului. Drumurile principale erau construite din beton ca să dureze timp de veacuri. Ele mergeau drept peste dealuri şi văi pînă în cele mai îndepărtate locuri ale imperiului. Un studiu al călătoriilor lui Pavel va scoate în evidenţă faptul că el a folosit din plin excelentul sistem de drumuri pentru a ajunge de la un centru strategic la altul în Imperiul Roman. Drumurile romane şi oraşele strategice aşezate pe aceste drumuri au fost un ajutor indispensabil în realizarea misiunii lui Pavel. 4. Nu trebuie să fie ignorat rolul armatei romane în dezvoltarea idealului unei organizaţii universale şi în răspîndirea Evangheliei. Romanii au adoptat obiceiul de a folosi în armată oameni din provincii, deorece numărul cetăţenilor romani disponibili era în declin datorită războaielor şi vieţii uşoare. Aceşti provinciali erau puşi în contact cu cultura romană şi erau ajutaţi să răspîndească ideile ei în întreaga lume antică. Mai mult, unii din aceşti oameni au fost convertiţi la creştinism şi au răspîndit Evanghelia în locurile unde au fost trimişi să-şi facă serviciul militar. Este posibil ca introducerea cea mai timpurie a creştinismului în Britania şi în Dacia să fi fost un rezultat al lucrării soldaţilor creştini care erau staţionaţi acolo. 5. Cuceririle romane au dus la pierderea credinţei multor popoare în propriii lor zei, pentru că zeii nu au fost capabili să-i ajute să nu fie înfrînţi de romani. Aceşti oameni au rămas cu un gol spiritual care nu a putut să fie umplut în mod satisfăcător de religiile vremii. Pe lîngă aceasta, substituenţii pe care Roma îi avea de oferit în locul religiilor pierdute nu au putut să realizeze mai mult decît să-i facă pe oameni să-şi dea seama de nevoia lor de a avea o religie mai spirituală. Cultul închinării la împăratul roman, care şi-a făcut apariţia la începutul erei creştine, a devenit atrăgător pentru popor numai ca utf mijloc de a face tangibil conceptul de imperiu roman. Diversele religii ale misterelor păreau să ofere mai mult decît atît sub forma ajutorului spiritual şi emoţional, şi în acestea creştinismul avea să-şi găsească cel mai mare rival. închinarea la Cybele, marea mamă a pămîntului, a fost adusă la Roma din Frigia. închinarea la această zeiţă a fertilităţii avea ritualuri, ca de exemplu drama morţii şi învierii consortului ei, Attis, care păreau să împlinească nevoile emoţionale ale oamenilor. închinarea la Isis, importată din Egipt, era similară cu închinarea la Cybele, cu accentul ei pe moarte şi înviere. Mitraismul, importat din Persia, se bucura de o deosebită popularitate printre soldaţii Imperiului Roman. Această religie avea o festivitate în decembrie, cînd adepţii ei se închinau în sanctuare unui salvator născut m mod miraculos — zeului Mitra. Toate aceste religii puneau accentul pe un zeu-salvator. închinarea la Cybele consta în sacrificarea unui taur şi în botezul închinătorilor cu sîngele taurului. Mitraismul implica, printre alte lucruri, mese de sacrificiu. Datorită influenţei acestor religii, nu au părut prea ciudate cerinţele pe care creştinismul le-a formulat cu privire la individ. Cînd mulţi au descoperit că sacrificiile sîngeroase ale acestor religii nu pot să-i ajute cu nimic, ei au fost conduşi de Duhul Sfînt să accepte realitatea care le-a fost oferită de creştinism.2 Analizarea unor factori ca aceia discutaţi mai sus, poate să conducă la concluzia că Imperiul Roman a asigurat un mediu politic prielnic pentru răspîndirea creştinismului în zilele apariţiei lui. Nici chiar biserica Evului Mediu nu a reuşit să se debaraseze de gloria Romei imperiale şi a căutat să-şi perpetueze idealurile într-un sistem ecleziastic. Mitraismul s-a răspîndit din Persia la Roma. Aici Mithra, zeul luminii şi al focului, este prezentat sacrifwînd un taur. Scorpionul, şarpele şi cîinele gata să lingă sîngele simbolizează probabil fertilitatea şi reîntinerirea. Această sectă se bucura de popularitate în special printre soldaţii romani.  

  B. Contribuţii intelectuale ale grecilor Oricît de importantă a fost pregătirea Romei pentru apariţia creştinismului, ea a fost umbrită de mediul intelectual oferit de gîndirea greacă. Oraşul Roma poate fi asociat cu mediul politic al creştinismului, dar Atena a fost cea care a ajutat la asigurarea unui mediu intelectual propice pentru propagarea Evangheliei. Romanii au fost cuceritorii politici ai grecilor, dar, aşa cum indică Horaţiu în poeziile lui, grecii i-au cucerit pe romani din punct de vedere cultural. Romanii practic au construit drumuri bune, poduri puternice şi clădiri publice frumoase, dar grecii au ridicat edificii înalte ale minţii. Sub influenţa greacă, cultura simplă rurală a tinerei republici a făcut loc culturii intelectuale a imperiului. 1. Evanghelia universală avea nevoie de o limbă universală pentru ca să poată avea un impact maxim asupra lumii. Aşa cum engleza a devenit limba universală în lumea modernă şi cum latina a fost limba universală în lumea învăţaţilor medievali, tot aşa greaca a devenit limba universală pentru lumea antică. Atunci cînd a apărut Imperiul Roman, majoritatea romanilor culţi cunoşteau atît greaca cît şi latina. Este interesant procesul prin care greaca a devenit limba universală. Dialectul atic vorbit de atenieni a ajuns să fie deosebit de folosit în secolul al V-lea î.d.Cr., odată cu creşterea imperiului atenian. Cu toate că imperiul a fost distrus la sfîrşitul secolului al V-lea, dialectul atenian, care a fost limba literaturii clasice greceşti, a devenit limba pe care Alexandru, soldaţii lui şi negustorii lumii elene între 338 şi 146 î.d.Cr. au modificat-o, au îmbogăţit-o şi au răspîndit-o prin toată lumea mediteraneană. Acest dialect al omului de rînd, cunoscut sub numele de Koine şi deosebit de greaca clasică, a fost cel prin care creştinii au făcut contactul cu popoarele lumii antice şi în care mai apoi au scris Noul Testament, iar iudeii din Alexandria au scris Vechiul Testament al lor, Septuaginta. Doar recent s-a descoperit că greaca Noului Testament a fost greaca omului de rînd din timpul lui Cristos. Deosebirea dintre aceasta şi greaca clasicilor părea un mister. Un teolog german a mers chiar atît de departe încît a afirmat că greaca Noului Testament a fost o greacă specială dată de Duhul Sfînt pentru scrierea Noului Testament. Adolf Deissman, aproape de sfîrşitul secolului trecut, a descoperit că greaca Noului Testament era una şi aceeaşi cu greaca folosită de omul de rînd al secolului I în manuscrisele de papirus folosite pentru afaceri şi pentru documentele esenţiale vieţii lui zilnice. De atunci, învăţaţi ca Moulton şi Milligan au pus descoperirea lui Deissman pe o bază ştiinţifică sănătoasă prin studiul comparat al vocabularului papirusurilor cu cel al Noului Testament. Această descoperire a generat apariţia a numeroase traduceri în limbaj modern. Dacă Evanghelia a fost scrisă în limbajul omului de rînd în perioada începutului ei, gîndesc traducătorii, atunci ea trebuie să fie scrisă în limbajul omului de rînd al zilelor noastre. 2. Filozofia greacă a pregătit apariţia creştinismului prin faptul că a distrus religiile mai vechi. Oricine ajungea să-i cunoască principiile, fie grec, fie roman, descoperea curînd că această disciplină intelectuală făcea ca religia sa politeistă să fie atît de neinteligibilă raţional încît el o abandona în favoarea filozofiei. Dar filozofia nu reuşea să-i satisfacă nevoile spirituale, aşa încît el fie că devenea un sceptic, fie căuta mîngîiere în religiile mistice ale Imperiului Roman. în timpul venirii lui Cristos, filozofia decăzuse de la culmea atinsă de Platon la un sistem de gîndire individualist egoist, cum a fost stoicismul sau epicurianismul. Ba mai mult, filozofia putea doar să-L caute pe Dumnezeu şi să-L postuleze ca pe o abstracţie intelectuală; ea nu putea niciodată să reveleze un Dumnezeu personal al dragostei. Acest faliment al filozofiei în timpul venirii lui Cristos a predispus minţile oamenilor spre o abordare mai spirituală a vieţii. Creştinismul a fost singurul capabil să umple golul din viaţa spirituală a vremii. Un alt mod în care marii filozofi greci au slujit creştinismului a fost acela de a atrage atenţia grecilor din acel timp asupra unei realităţi care transcendea lumea temporală şi relativă în care trăiau ei. Atît Socrate cît şi Platon, în secolul al V-lea î.d.Cr., au susţinut că această lume temporală actuală, care se percepe cu ajutorul simţurilor, este doar o umbră a lumii reale în care cele mai înalte idealuri sînt abstracţiile intelectuale cum ar fi binele, frumosul şi adevărul. Ei insistau asupra faptului că realitatea nu este temporală şi materială, ci spirituală şi eternă. Căutarea adevărului nu i-a condus niciodată la un Dumnezeu personal, ci a demonstrat doar pînă unde putea un om să meargă în căutarea lui Dumnezeu prin intelect. Creştinismul a oferit unor asemenea oameni care acceptau filozofia lui Socrate şi Platon revelaţia istorică a binelui, frumosului şi adevărului în persoana Dumnezeului — om, Cristos. Şi grecii au susţinut imortalitatea sufletului, dar în concepţia lor nu era loc pentru o înviere fizică a trupului. Istoria şi literatura greacă îl conving de asemenea pe cititor că pe greci îi interesau întrebările legate de bine şi rău şi de viitorul etern al omului. Eschil, în tragedia sa Agamemnon, se apropie de citatul biblic „Să ştiţi că păcatul vostru vă va ajunge” (Numeri 32:23), insistînd că necazurile lui Agamemnon sînt rezultatul faptelor lui rele. Totuşi, grecii nu au văzut niciodată păcatul ca fiind mai mult decît o problemă mecanică şi contractuală. Păcatul nu era niciodată o problemă personală care să,-L insulte pe Dumnezeu şi să-i rănească pe alţii. In perioada venirii lui Cristos, oamenii au înţeles, ca niciodată înainte, insuficienţa raţiunii umane şi a politeismului. Filozofiile individualiste ale lui Epicur şi Zenon şi religiile misterelor , toate dovedesc dorinţa omului de a avea o relaţie mai personală cu Dumnezeu. Creştinismul a venit cu oferta acestei relaţii personale şi a găsit că, datorită propriei sale insuficienţe, cultura greacă lăsase multe inimi înfometate. 3. Grecii au mai contribuit şi pe cale religioasă la pregătirea lumii pentru a accepta noua religie creştină, atunci cînd aceasta a apărut. Apariţia filozofiei materialiste greceşti în secolul al şaselea î.d.Cr. a distrus credinţa popoarelor greceşti în vechea închinare politeistă eare este descrisă de Homer în Iliada şi Odiseea. Deşi elemente “ale acestei închinări s-au păstrat în închinarea formală de stat, ea şi-a pierdut curînd vitalitatea. După aceasta, oamenii s-au îndreptat spre filozofie; dar şi aceasta şi-a pierdut curînd vigoarea. Filozofia a devenit un sistem de individualism pragmatic sub succesorii sofiştilor, sau un sistem de individualism subiectiv, aşa cum se poate vedea în învăţăturile stoicului Zenon şi ale lui Epicur. Lucreţiu, exponentul poetic al filozofiei lui Epicur, şi-a fundamentat învăţătura de ignorare a supranaturalului pe metafizica materialistă care considera că pînă şi spiritul omului este doar un tip mai perfecţionat de atom. Stoicismul lua în considerare supranaturalul, dar dumnezeul lui era atît de aproape identificat cu creaţia încît avea caracter panteist. Deşi stoicismul propaga calitatea de tată a lui Dumnezeu şi frăţia oamenilor şi susţinea un cod etic foarte de dorit, această filozofie l-a lăsat pe om în situaţia ca, prin procese raţionale, să îşi rezolve singur ascultarea de legile naturale pe care urma să le descopere cu raţiunea lui neajutată de nimeni. Atît sistemele de filozofie şi religie greceşti cît şi cele romane au adus astfel o contribuţie la apariţia creştinismului prin faptul că au distrus vechile religii politeiste şi au demonstrat incapacitatea raţiunii umane de a ajunge la Dumnezeu. Religiile misterelor, spre care s-au întors mulţi, i-au obişnuit pe oameni să se gîndească la existenţa păcatului şi a răscumpărării. Aşa că, atunci cînd a apărut creştinismul, oamenii din Imperiul Roman au fost mai receptivi la o religie care părea să ofere o abordare spirituală a vieţii.