Istoria religiilor carti de citit online word/pdf

II. SUPREMAŢIA PAPALĂ SUB INOCENŢIU III Ales ca papă în 1198, Inocenţiu al III-lea (1161-1216) a dus papalitatea medievală pe culmea puterii ei. El era fiul unui nobil roman şi a primit o educaţie aleasă în teologie la Paris şi în drept la Bologna. Modestia şi pietatea lui personală erau echilibrate de vigoarea, de bunul-simţ şi de un puternic simţ al forţei morale pe care o avea papalitatea. Inocenţiu credea că el este „vicarul lui Cristos” cu autoritate supremă pe pămînt. El credea că regii şi prinţii îşi obţineau puterea de la el, şi de aceea el putea să-i excomunice, să-i detroneze sau să dea un interdict care interzicea clerului să oficieze în statul lor alte servicii decît cele mai esenţiale. El credea că Dumnezeu a dat succesorului lui Petru sarcina de a conduce atît întreaga lume cît şi Biserica. Papa era deasupra nivelului omului şi sub nivelul lui Dumnezeu. Relaţia dintre stat şi Biserică trebuie să fie ca aceea dintre lună şi soare. Luna străluceşte prin lumina reflectată de la soare; statul trebuia să stea în gloria papalităţii şi să-şi primească puterea de la papă. Nu este de mirare că avînd această părere despre autoritatea lui şi avînd toată puterea şi prestigiul papalităţii sub controlul lui, Inocenţiu a reuşit să-i pună sub controlul lui pe domnitorii statelor-naţiuni care se ridicau în Anglia şi Franţa şi să-l înfrîngă pe împăratul Sfîntului Imperiu Roman. Poziţia papalităţii a fost şi mai departe întărită prin publicarea unei ediţii pline de autoritate a legii canonice a Bisericii Romane în 1140 de către Graţian, un călugăr profesor Ia Bologna. Această ediţie, cunoscută sub numele de Decretum, făcea o prezentare completă a legii canonice care putea fi folosită la toate tribunalele Bisericii Romane. Trebuie reamintit că legea romană, care era baza pe care s-a construit legea canonică, susţinea ideea centralizării autorităţii într-o persoană. Papa a folosit din plin acest sistem pentru a-şi întări autoritatea şi pentru a găsi administratori instruiţi legal. A. Conducători seculari şi conducători spirituali Inocenţiu al IlI-lea a reacţionat prompt împotriva conducătorilor statelor-naţiuni ce se ridicau în Franţa şi Anglia şi împotriva conducătorilor Sfîntului Imperiu Roman, imediat după urcarea lui pe scaunul lui Petru. Mai întîi, el şi-a folosit puterea împotriva lui Filip August al Franţei, pentru a demonstra că nici măcar un rege nu putea trece peste legea morală a lui Dumnezeu în privinţa căsătoriei. Filip se căsătorise cu Ingeborg din Danemarca după moartea primei lui soţii în 1193. Cînd mireasa i-a ajuns în Franţa, nu i-a plăcut de ea şi a pretins că fusese vrăjit. El i-a forţat pe episcopii francezi să anuleze căsătoria şi a luat-o în casa lui ca soţie pe Agnes. Ingeborg a făcut apel la papă cerînd dreptate. Ca urmare, Inocenţiu i-a poruncit lui Filip să o lase pe Agnes şi să o ia înapoi pe Ingeborg, care era soţia lui legitimă. Cînd Filip a refuzat să facă aceasta, Inocenţiu a pus Franţa sub interdict în anul 1200. Interdictul, care afecta întreaga naţiune, a închis toate bisericile, cu excepţia botezului copiilor şi ungerea muribunzilor; a interzis celebrarea liturghiei cu excepţia liturghiei pentru cei bolnavi şi pe moarte; a interzis înmormîntarea în pămîntul sfinţit. Preotul putea predica numai afară sub cerul liber. Tumultul pe care l-a creat interdictul în toată Franţa l-a obligat pe Filip să se supună papei, a alungat-o pe Agnes şi a adus-o înapoi la palat pe Ingeborg ca soţie a lui. Viaţa ei nu era prea fericită, dar Inocenţiu, folosind armele spirituale, îl obligase pe domnitorul unuia dintre cele mai mari şi recente state naţionale să se supună legii morale. Intre 1205 şi 1213, Inocenţiu a reuşit să-l înfrîngă pe brutalul Ioan al Angliei într-o luptă privitoare la alegerea unui arhiepiscop în arhiepiscopia vacantă de Canterbury. Atît arhiepiscopul ales de clerul arhiepiscopiei cît şi candidatul propus cu forţa de Ioan au fost puşi la o parte de Inocenţiu, cînd s-a ridicat problema confirmării numirii lui. El l-a numit în schimb pe Stephen Langton. Ioan a refuzat să-l accepte pe Langton. Atunci Inocenţiu l-a excomunicat pe Ioan în anul 1209, după ce a pus un interdict asupra Angliei în 1208. Ioan a fost obligat să se umilească, deoarece englezii i s-au împotrivit, iar Filip al Franţei, la invitaţia papei, a fost prea bucuros să aibă o scuză pentru a invada Anglia. Ioan a recunoscut în 1212 că el ţinea regatul lui ca vasal feudal al papei, fiind de acord să-i plătească papei 1000 de mărci anual.8 Această plată a fost în final renegată în timpul Reformei engleze. După ce i-a umilit cu succes pe conducătorii a două dintre cele mai importante state naţionale în creştere, Inocenţiu a hotărît că era timpul să se ocupe de problema conducătorului Sfîntului Imperiu Roman. în 1202 el afirma dreptul papei de a aproba sau dezaproba împăratul ales de electorii germani ai imperiului. Compromisul de la Worms crease un armistiţiu neconfortabil între împărat şi papă, şi poporul italian era nerăbdător să coopereze cu papa pentru a pune capăt amestecului imperial în Italia din partea împăratului. Henric al Vl-lea, împărat între 1190 şi 1197, s-a căsătorit cu prinţesa normandă Constance. Prin această căsătorie, el a pretins ca Sicilia să intre sub stăpînirea lui. Aceasta i-a dat controlul asupra teritoriilor la nord şi sud de statele papale. Fiul său, Frederic, a fost declarat rege al Siciliei, iar după moartea Constancei, Inocenţiu a fost numit tutorele lui. Cînd Otto al IV-lea a uitat promisiunile făcute lui Inocenţiu la timpul încoronării lui ca sfînt împărat roman, Inocenţiu a susţinut pretenţiile lui Frederic la tronul imperial, reuşind să-i asigure alegerea în această slujbă, în 1212. El este cunoscut sub numele de Frederic al H-lea. Apoi Inocenţiu a chemat armatele lui Filip II al Franţei şi l-a învins pe Otto la Bouvines în anul 1214. Astfel, prin manipulare politică abilă, Inocenţiu a dictat succesiunea imperială. Dar în timp ce domnia lui a marcat culmea puterii papale medievale, marele papă crease fără voie o problemă teribilă pentru succesorii lui. De două ori, în cazul lui Ioan al Angliei şi al lui Otto al imperiului, Inocenţiu ceruse ajutor de la regele Franţei pentru a cîştiga această luptă. Acţionînd astfel, el a distrus puterea Sfîntului Imperiu Roman, şi şi-a lăsat succesorii fără un echilibru împotriva puternicului stat francez. înainte de aceasta, papa îi putea întărîta pe regele francez şi pe împărat unul împotriva altuia. Nu este de mirare că mai tîrziu Bonifaciu al VII-lea a fost umilit de domnitorii puternicelor state-naţiuni Anglia şi Franţa.

  UPTA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE PENTRU SUPRAVIEŢUIRE, 100-313 Biserica strînge rîndurile In perioada dintre anii 100 şi 313, Biserica a fost silită să se concentreze asupra modalităţii celei mai optime de a face faţă persecuţiei externe din partea statului roman şi de a face faţă problemelor interne ridicate de învăţătura eretică şi de rezultatul ei schisma. Ea a căutat să-şi strîngă rîndurile prin elaborarea unui canon al Noului Testament, care i-a dat o Carte competentă pentru credinţă şi practică; prin elaborarea unui credeu, care i-a dat o mărturisire de credinţă competentă; prin ascultarea de episcopii monarhici între care episcopul roman avea un loc de conducere. Acest din urmă factor a creat un element de unitate prin constituţia bisericii. Polemiştii au scris cărţi în care s-au angajat într-o controversă cu ereticii. în jurul anului 170, Biserica se numea pe sine „catolică”, adică universală sau mondială, termen folosit pentru prima oară de Ignaţiu, în Epistolă către Smirna (capitolul 8). I. EPISCOPUL MONARHIC Necesităţile practice şi teoretice au dus la înălţarea poziţiei unui episcop în fiecare biserică, pînă cînd oamenii au ajuns sa-l recunoască drept superior celorlalţi prezbiteri cu care fusese asociată slujba sa în timpurile Noului Testamant. Nevoia de a avea o conducere pentru soluţionarea problemelor persecuţiei şi ereziei era o nevoie practică ce dicta extinderea puterii episcopului. Elaborarea doctrinei succesiunii apostolice şi importanţa tot mai mare acordată Cinei Domnului au fost factori importanţi în ridicarea lui la putere. A mai rămas de făcut doar un mic pas pînă la recunoaşterea faptului că episcopii monarhici ai unor biserici erau mai importanţi decît alţii, înălţarea episcopului monarhic pe la mijlocul secolului al Il-lea a dus în curînd la recunoaşterea onoarei speciale datorate episcopului monarhic al bisericii din Roma. Cîteva consideraţii au adus un surplus de prestigiu episcopului din Roma. Primul şi cel mai important argument avansat de la începutul istoriei Bisericii a fost acela că Petru, probabil primul episcop al Romei, a primit de la Cristos o poziţie de întîietate între apostoli, prin faptul că a fost desemnat ca piatra pe care Cristos urma să-Şi zidească Biserica (Matei 16:18). După Matei 16:19, Cristos i-a mai dat lui Petru cheile împărăţiei, trimiţîndu-l mai tîrziu în mod special să pască oile Lui (Ioan 21:15-19). Ar trebui reţinut faptul că, în relatarea lui Matei, Cristos foloseşte două cuvinte pentru piatră, şi nu este clar dacă piatra pe care a siius că va zidi Biserica Sa este Petru. Cristos l-a numit pe Petru petros, say „piatră”, dar cînd a vorbit despre piatra pe care îşi va zidi Biserica a folosit/ cuvîntul petra, „o piatră vie”. Cuvîntul „piatră” (petros), adresat lui Petni, este de genul masculin, dar „piatra” (petra) pe care Cristos a spus că îşi va zidi Biserica este de genul feminin. Avem suficiente motive să credem că interpretarea corectă este că Cristos se referea prin cuvîntul „piatră” la mărturisirea lui Petru despre El, că este „Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu”. Nu putem uita, de asemenea, că Cristos i-a spus lui Petru că se va lepăda de El în momentul de criză din grădină, că Satan îl va învinge (Luca 22:31-32), şi că Cristos a trebuit să-l îndemne să ia în grijă turma Lui după învierea Sa şi după ce El îl va ierta pe Petru pentru trădarea sa. Se observă de asemenea că puteri similare cu cele menţionate în legătură cu Petru în Matei 16:19 au fost acordate şi celorlalţi apostoli la fel ca şi lui Petru (Ioan 20:19-23). Petru însuşi, în prima sa scrisoare, arată cît se poate de clar că nu el, ci Cristos este temelia Bisericii ( Petru 2:6-8). Pavel nu l-a considerat pe Petru superior, pentru că nu a ezitat să-l mustre atunci cînd Petru oscila şi coopera cu iudaizatorii în Galatia. In ciuda acestor fapte, Biserica Romană a insistat din cele mai vechi timpuri că Cristos i-a dat lui Petru un rang special, ca primul episcop al Romei şi conducătorul apostolilor. Ciprian şi Ieronim au făcut cel mai mult pentru a avansa această poziţie prin afirmarea primatului scaunului episcopal roman faţă de alte poziţii ecleziastice de autoritate. Episcopului roman i s-a acordat mai mult prestigiu, deoarece Roma era legată de multe tradiţii apostolice. Atît Petru cît şi Pavel suferiseră martirajul la Roma pentru credinţa lor. Deoarece amîndoi erau conducători proeminenţi ai Bisericii primare, nu era ciudat ca biserica şi episcopul bisericii din Roma să se bucure de mai mult prestigiu. Biserica din Roma fusese centrul primelor persecuţii din partea statului roman sub Nero în anul 64. Cea mai lungă şi probabil cea mai importantă dintre epistolei lui Pavel a fost adresată acestei biserici. Ea era una din cele mai mari şi mai bogate dintre bisericile creştine în jurul anului 100. Prestigiul istoric al Romei ca şi capitală a imperiului a dus la o înălţare naturală a poziţiei bisericii din capitală. Ea avea reputaţia unei ortodoxii neabătute în faţa ereziei şi a dezbinării. Nu a scris oare Clement, unul din primii ei conducători, bisericii din Corint, îndemnînd-o la unitatea ce se centraliza în persoana episcopului? Mulţi părinţi ai bisericii apusene, cum au fost Clement, Ignaţiu, Ireneu şi Ciprian, au accentuat importanţa poziţiei episcopului şi în cazul lui Ciprian cea a episcopului din Roma. Cu toate că toţi episcopii erau egali, şi cu toate că toţi făceau parte din linia succesiunii apostolice a episcopilor de la Cristos însuşi, se credea că Roma merita onoare specială, deoarece episcopul ei era în linia de succesiune de la Petru. Trebuie reţinut faptul că unii dintre cei cinci episcopi importanţi ai Bisericii şi-au pierdut locul de autoritate din diferite motive. După anul 135, odată cu distrugerea Ierusalimului de către romani, episcopul Ierusalimului a încetat a mai fi socotit rival al episcopului Romei. Episcopul Efesului şi-a pierdut prestigiul atunci cînd Asia a fost sfîşiată de schisma montanistă în cel de-al doilea secol. Spre sfîrşitul perioadei, trei fapte în legătură cu vechea Biserică Catolică au devenit realităţi limpezi. A fost acceptată doctrina succesiunii apostolice, care lega pe fiecare episcop de Cristos, într-o linie neîntreruptă, prin apostoli, în fiecare biserică se distingea un episcop dintre ceilalţi prezbiteri, acesta fiind episcop monarhic. Episcopul Romei a fost recunoscut ca primul dintre egali, din cauza importanţei pe care o avea tradiţia asociată cu scaunul lui episcopal. Această întîietate se va transforma mai tîrziu în supremaţia episcopului Romei ca papă al bisericii. Succesiunea apostolică în ierarhie, ca garanţie împotriva schismelor şi ca metodă de promovare a unităţii, a fost stabilită de Clement, Ignaţiu şi Ireneu. Ierarhia, în concepţia lui Ignaţiu şi Ireneu, este şi cea mai bună apărare împotriva ereziei şi promovează adevărata doctrină.»  

PREFAŢĂ O examinare a lucrărilor existente cu privire la istoria Bisericii revelează faptul că cele mai multe dintre ele reflectă o anumită poziţie confesioanlă sau teologică. Lucrarea de faţă a fost scrisă dintr-o perspectivă conservatoare, nonconfesională. La baza ei stă o filozofie creştină cu privire la istorie. Datorită faptului că istoria creştinismului nu poate fi înţeleasă în mod corect fără o cunoaştere a situaţiei politice, economice, sociale, intelectuale şi artistice din fiecare epocă a istoriei, în lucrarea de faţă evenimentele din istoria Bisericii sînt prezentate în legătură cu mediul secular în care au avut loc. Am acordat atenţie impactului pe care 1-a avut creştinismul asupra diferitelor epoci istorice şi modului în care epocile istorice şi-au lăsat amprenta asupra creştinismului. Am încercat să leg informaţiile istorice, modalităţile de înţelegere a istoriei şi interpretările într-o sinteză care să fie relevantă pentru epoca noastră. Sînt bucuros că după douăzeci şi cinci de ani în care această lucrare a fost folosită atît de profesori şi de studenţi în sălile de clasă cît şi de publicul creştin, ea continuă să fie mult căutată, ceea ce a făcut ca o revizuire profundă să fie posibilă şi de dorit. Sugestiile constructive din partea unora au fost foarte utile pentru îmbunătăţirea acurateţei şi clarităţii acestei lucrări. Am adăugat mai multe hărţi şi diagrame, pentru înţelegerea curentelor şi relaţiilor istorice. De asemenea, am inclus şi cîteva fotografii noi. Multe secţiuni au fost extinse şi rescrise, ca, de exemplu, cele despre scolasticism, Reforma radicală, catolicismul roman şi bisericile răsăritene. Prezentarea perioadei de după Primul Război Mondial a fost revizuită extensiv şi rescrisă luînd în considerare noi curente din mişcarea ecumenică, din romano-catolicism şi în special din rîndurile evanghelicilor. Sper că prin această carte mulţi vor deveni conştienţi de moştenirea lor spirituală în această epocă de existenţialism şi că se vor simţi constrînşi să-L slujească mai bine pe Dumnezeu şi pe contemporanii lor prin viaţa lor, prin cuvinte şi fapte. Sînt profund conştient de rolul pe care colegii mei, profesori, studenţi şi alţi scriitori, l-au avut în producerea acestei lucrări. Am credinţa că, prin ea, cauza lui Cristos va progresa, iar Biserica va fi edificată. Earle E. Cairns Wheaton, Illinois   download pdf........   INTRODUCERE Curiozitatea cu privire la trecut l-a caracterizat pe om mereu, din timpul lui Nabonid, care a trăit în Babilon în secolul al şaselea î.d.Cr., pînă la arheologul şi istoricul zilelor noastre. Creştinii au un interes special pentru istorie, deoarece în ea sînt înrădăcinate bazele credinţei pe care o declară ei. Dumnezeu a devenit om şi a trăit în timp şi spaţiu în persoana lui Cristos. Creştinismul a devenit cea mai globală şi universală dintre toate religiile care au apărut în trecut în Orientul Apropiat şi îndepărtat. Pe lîngă aceasta, influenţa lui în istoria rasei umane a devenit tot mai mare. Astfel, istoria Bisericii este o problemă de interes profund pentru creştinul care doreşte să fie lămurit cu privire la descendenţa lui spirituală, să urmeze exemplele bune din trecut şi să evite erorile pe care Biserica le-a făcut adesea. I. CE ESTE ISTORIA BISERICII? Substantivul german Geschichte, derivat din verbul geschehen, care înseamnă „a se întîmpla”, se referă la istorie ca la un eveniment, şi nu ca la un proces sau un produs. Astfel istoria poate fi definită mai întîi ca un incident, un eveniment real sau o întîmplare reală în timp şi spaţiu, ca rezultat al acţiunii umane. Un astfel de incident este absolut şi obiectiv, şi poate fi cunoscut direct şi pe deplin numai de Dumnezeu. Istoria, în acest sens, nu se poate repeta exact, mai tîrziu într-un alt loc. Istoricul poate descoperi paralele şi tipare, pentru că oamenii pot avea comportamente similare în timpuri şi locuri diferite şi pentru că oamenii pot fi afectaţi de bine şi de rău. Informaţiile cu privire la incident constituie un al doilea sens al cuvîntului istorie. Aceste informaţii, de obicei indirecte, cu privire la trecut, pot să apară sub forma unui document sau a unui obiect legat de incident. Spre deosebire de omul de ştiinţă, care poate să studieze un anumit material în mod direct şi obiectiv, istoricul este limitat subiectiv, pentru că el este o parte integrantă din ceea ce studiază şi trebuie să ia în considerare acţiunile lui Dumnezeu în timp şi spaţiu, să analizeze rolul omului ca agent liber în istorie şi să-şi dea seama că datele pe care le deţine sînt indirecte. Catedrala Sfîntului Petru din Roma, catacombele, o bulă papală şi mozaicurile din Ravenna sînt exemple de istorie sub formă de informaţii. In limba română cuvîntul istorie provine din cuvîntul grecesc historia, derivat la rîndul lui din verbul grecesc historeo. Acest cuvînt era folosit de grecii din Attica şi iniţial însemna a învăţa prin cercetări sau investigaţii. Cuvîntul a fost folosit de Pavel în Galateni 1:18, pentru a descrie întrevederea lui cu Petru la Ierusalim. Aceasta ne conduce la un al treilea sens al termenului „istorie”, şi anume investigaţie sau cercetare cu scopul de a verifica şi a descoperi date cu privire la trecut. Istoria este o disciplină distinctă care implică un proces de cercetare. Istoricul verifică autenticitatea şi integritatea informaţiilor pe care le deţine, studiind cu atenţie cadrul şi textele legate de materialul lui. El poate să formuleze inducţii valabile atunci cînd observă că în materialul pe care îl posedă apar în mod obiectiv tipare. Istoricul care caută răspunsuri la întrebări ca de ex.: „cine”, „ce”, „cînd” şi „unde”, trebuie să pună şi întrebarea „de ce”, adică să caute semnificaţia datelor pe care le deţine. Grecii care au folosit cuvîntul histoikos ca pe un alt termen pentru istorie, au considerat istoria în acest sens un produs al cercetării. Aceasta ne sugerează că interpretare este un al patrulea sens al istoriei. Aceasta constă dintr-o reconstituire subiectivă a trecutului în lumina datelor, a ideilor preconcepute ale istoricului, a „climatului de opinie” din timpul său şi a elementului libertăţii voinţei umane. O astfel de reconstituire nu poate niciodată să redea pe deplin trecutul aşa cum a fost el, ci ea este parţială, supusă erorii şi ideilor umane preconcepute. Consensul cu privire la trecut va apare atunci cînd istoricii îşi verifică reciproc lucrările. Studenţii de obicei studiază o istorie de acest tip. Deşi adevărul absolut cu privire la trecut poate să-i scape istoricului, în măsura în care informaţiile îi permit, el va prezenta adevărul despre trecut în mod obiectiv şi imparţial. Din această discuţie, studentul va vedea că termenul istorie se referă la eveniment sau incident, la informaţii, la cercetare sau proces şi la produs sau interpretare. Istoria ca eveniment este absolută, avînd loc numai o dată în timp şi spaţiu; dar istoria ca informaţie, cercetare şi interpretare este relativă şi supusă schimbării. Istoria poate fi definită ca documentul interpretat al trecutului uman, semnificativ din punct de vedere social, bazat pe datele organizate adunate prin metoda ştiinţifică din surse arheologice, literare sau din surse vii. Istoricul Bisericii trebuie să fie tot atît de imparţial în culegerea datelor istorice ca şi istoricul secular, chiar dacă istoricul Bisericii recunoaşte faptul că nici unul din ei nu va fi neutru în faţa datelor, ci fiecare va aborda materialul într-un context de interpretare. Istoria Bisericii este deci documentul interpretat al originii, progresului şi impactului creştinismului asupra societăţii umane, avînd la bază datele organizate adunate prin metoda ştiinţifică din surse arheologice, documentare sau din surse vii. Ea este povestirea interpretată şi organizată a răscumpărării omului şi a pămîntului. Doar dacă această definiţie este împlinită, cercetătorul creştin care studiază istoria va avea o mărturie exactă a istoriei credinţei pe care el o declară. în acest caz, fiii luminii nu trebuie să rămînă în urma fiilor întunericului. Dumnezeu este transcendent în creaţie, dar imanent în istorie şi în răscumpărare.   II. SCRIEREA ISTORIEI BISERICII A. Elementul ştiinţific Istoria Bisericii conţine un element ştiinţific prin faptul că istoricul Bisericii foloseşte şi metoda ştiinţifică. Istoricul foloseşte munca ştiinţifică aarheologului, care furnizează informaţii din vestigiile materiale ale trecutului pe care el le-a descoperit. Studierea obiectelor de artă descoperite în catacombele din Roma ne-a învăţat multe despre Biserica Primară. Scriitorul istoriei Bisericii foloseşte de asemenea tehnicile criticii literare pentru a evalua documentele istoriei Bisericii. El are o preferinţă clară pentru sursele originale, fie că este vorba de arheolog, de un document, sau de persoana în viaţă care a luat parte la eveniment. Tot acest material şi evaluarea lui îi dau informaţii în legătură cu întrebările importante ale metodei istorice, cine, ce, cînd şi unde. Ultimele două întrebări sînt importante pentru istoric, deoarece evenimentele istorice sînt condiţionate de timp şi loc. Lucrarea istoricului este ştiinţifică din punctul de vedere al metodei, dar ea nu are ca rezultat o ştiinţă exactă, pentru că informaţiile cu privire la incidentele trecutului pot fi incomplete sau false, distorsionate de propriile lui idei preconcepute şi de cele ale timpului său şi afectate de părerile unor oameni mari. Istoricul este de asemenea un agent liber care face parte din datele pe care le deţine. Participarea lui Dumnezeu în istorie exclude posibilitatea ca istoria să fie o ştiinţă exactă. B. Elementul filozofic Istoricii se împart în şcoli ale istoriei şi filozofii ale istoriei în căutarea lor după sens în istorie. Şcolile istoriei pretind că pot găsi cauze obiective, ştiinţifice în om, în natură sau în procese, acestea fiind bine definite în timp; filozofiile istoriei caută pe cale raţională să lege datele de un absolut atemporal. Determiniştii geografici, determiniştii economici şi interpreţii biografici constituie trei dintre cele mai importante şcoli ale istoriei. William W. Sweet, din şcoala de frontieră de interpretare a istoriei Bisericii, în cărţile lui de istorie a Bisericii americane, a făcut din geografie , sub forma frontierei ,factorul determinant. Lucrarea lui Carlyle despre Cromwell ilustrează şcoala biografică sau a „oamenilor mari” prin faptul că el consideră că Războiul Civil Englez de la mijlocul secolului al XVI-lea este o reflectare a personalităţii lui Cromwell. Lucrarea lui Max Weber The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism1 (Etica protestantă şi spiritul capitalismului), în care el afirmă că protestantismul a dus la apariţia capitalismului, este un exemplu de lucrare aparţinînd şcolii economice de interpretare. Cei care interpretează istoria în felul acesta caută răspunsuri la întrebările istoriei în om, natură sau procese. Filozofiile istoriei pot fi împărţite în trei categorii. 1. Un grup poate fi clasificat drept pesimiştii. Văzînd istoria doar în dimensiunile ei pămînteşti, adeseori pesimiştii adoptă o abordare materialistă a realităţii. Ei sînt obsedaţi de eşecul omului în istorie. Cartea lui Oswald Spengler The Decline of the West1 (Declinul Apusului) este reprezentativă pentru acest mod de abordare a istoriei. Spengler este preocupat mai degrabă de civilizaţii decît de naţiuni. Fiecare civilizaţie, susţine el, trece printr-un ciclu de naştere, adolescenţă, maturitate, decădere şi moarte. Civilizaţia apuseană, cea mai recentă dintre civilizaţii, este în perioada ei de decădere. Ea va muri în curînd şi odată cu ea va muri şi creştinismul. Obsedaţi de falimentul omului, oameni ca Spengler nu pot vedea nici un progres în istorie. Vederile lor pot fi simbolizate printr-o serie de cercuri identice suprapuse unul peste altul, în care timpul este ciclic. 2. Un al doilea grup poate fi numit optimiştii. Concepţia lor despre istorie poate fi simbolizată printr-o diagramă ascendentă sau prin nivelele succesiv ascendente ale unei spirale. Cei mai mulţi dintre istoricii optimişti sînt umanişti: ei văd omul ca pe factorul principal şi determinant în istorie. în acelaşi timp ei acceptă, de obicei, evoluţia biologică şi socială. Opera lui Arnold Toynbee, un mare filozof modern al istoriei, serveşte la ilustrarea acestei filozofii a istoriei. Toynbee este de acord cu Spengler că trebuie studiată istoria civilizaţiilor; dar spre deosebire de Spengler, el crede că fiecare civilizaţie înaintează spre ţinta ei — pămîntul ca o provincie a împărăţiei lui Dumnezeu. Deşi abordează într-un mod mai spiritual istoria, el acceptă critica biblică modernă şi teoria evoluţiei. Un alt optimist, George W.F. Hegel, faimosul filozof german al secolului al XlX-lea, consideră istoria ca desfăşurarea Spiritului Absolut în dezvoltarea libertăţii umane. Progresul este înfăptuit printr-un proces în care sînt reconciliate serii succesive de contradicţii, pînă cînd Absolutul se manifestă din plin în istorie. Un alt gînditor din secolul al XlX-lea, Karl Marx, aparţine de asemenea şcolii optimiste. împrumutînd logica lui Hegel, el neagă punctul de vedere al lui Hegel asupra realităţii. Marx susţine că materia în flux este singura realitate, şi că toate instituţiile umane, inclusiv religia, sînt determinate de procesele economice de producţie. El susţine că o serie de lupte de clasă se vor sfîrşi cu victoria muncitorilor şi cu înfiinţarea unei societăţi fără clase. Observaţi că Marx pune accent pe puterea omului de a se salva pe sine şi lumea lui, la fel ca şi Toynbee şi Hegel. 3. Al treilea grup de gînditori, în care se include şi scriitorul acestor rînduri, poate fi descris ca optimişti pesimişti. Aceşti istorici sînt de acord cu pesimiştii în accentul pus pe falimentul omului neregenerat; dar în lumina revelaţiei şi a harului divin, ei sînt optimişti în legătură cu viitorul omului. Optimiştii pesimişti abordează istoria ca teişti biblici, căutînd să găsească gloria lui Dumnezeu în procesul istoric. Istoria devine un proces de conflict între bine şi rău, Dumnezeu şi diavol, în care, fără harul lui Dumnezeu omul este neputincios. Lucrarea lui Cristos pe cruce este garanţia victoriei finale a planului divin pentru om şi pămînt, care va avea loc atunci cînd Cristos se va întoarce. Cetatea lui Dumnezeu, o apărare şi explicaţie a creştinismului, scrisă de Augustin, unul din părinţii Bisericii, ilustrează excelent această abordare, deşi mulţi creştini nu sînt de acord cu teoria lui Augustin că mileniul este identic cu perioada prezentă a Bisericii. Grandoarea concepţiei lui Augustin reiese din atribuirea creaţiei suveranului Dumnezeu. Sfera de cuprindere a concepţiei lui Augustin asupra istoriei include întreaga rasă umană, în contrast cu Hegel, care favoriza naţiunea germană, şi Marx, care favoriza clasa muncitoare. Există totuşi un dualism în istorie, pentru că păcatul îi împarte pe oameni în Cetatea lui Dumnezeu şi Cetatea Pămîntului. Augustin susţine că istoria umană îşi porneşte cursul spre Cruce şi de la Cruce; iar graţia care curge de acolo este văzută ca fiind activă în Biserica creştină, trupul invizibil al lui Cristos. Creştinii, întăriţi fiind de graţia divină, cu harul divin care să-i întărească, se angajează de partea lui Dumnezeu în conflictul cu răul, pînă cînd istoria ajunge la finalul ei cataclismic, la întoarcerea lui Cristos. Cartea mea God and Man in Time3 (Dumnezeu şi omul în timp) este o încercare contemporană de a prezenta o modalitate de abordare a istoriei dintr-o perspectivă creştină. C. Elementul artistic In sfîrşit, autorul istoriei ca document trebuie să caute să fie cît mai artistic posibil în prezentarea faptelor. Istoricii moderni nu acordă importanţa cuvenită unei prezentări literare interesante a istoriei.

IV. CONCILIILE REFORMATOARE, 1409-1449 Conducătorii conciliilor din secolul al XlV-lea au căutat să realizeze o reformă făcînd ca laicii să fie reprezentaţi de conducerea Bisericii. Conciliile, formate din reprezentanţi ai credincioşilor din Biserica Romană, trebuiau să-i elimine pe conducătorii corupţi din biserici. Conciliile nu au pus accentul pe Scriptură în măsura în care au făcut-o Hus şi Wycliffe, şi nici nu au căutat reforma prin expresia religioasă subiectivă preferată de mistici. Nevoia de reformă în Biserica Romană a devenit clară odată cu Marea Schismă din 1378. în acel an, Urban al Vl-lea şi Clement al VH-lea pretindeau fiecare a fi urmaşul legitim al lui Petru. Deoarece ţările Europei trebuiau să aleagă pe cine să urmeze, Europa s-a dezbinat atît din punct de vedere ecleziastic cît şi din punct de vedere politic. Ambii papi fuseseră aleşi de Colegiul Cardinalilor. Cine putea să decidă care din ei avea dreptate? Teologi de seamă ai Universităţii din Paris au propus ca problema să fie judecată de un conciliu al Bisericii Romano-Catolice. Ei au făcut apel la precedentul conciliilor ecumenice din perioada 325-451. Un conciliu care să reprezinte întreaga Biserică părea a fi cea mai bună soluţie, deoarece nici un papă nu ar fi abdicat sau acceptat hotărîrea judecătorilor.11 Nu era necesară nici o justificare pentru demiterea unui papă de către un conciliu. Dante în Despre monarhie, scrisă în 1311, insistase că atît statul cît şi Biserica erau un braţ al lui Dumnezeu. Ambele au fost date de Dumnezeu, împăratul trebuia să asigure fericirea omului aici; papa trebuia să conducă oamenii spre cer. Nici unul nu trebuia să caute supremaţie asupra celuilalt. Cel mai important dintre toate raţionamentele reformei conciliare a fost elaborat în cartea Defensor pacis (1324) (Apărătorul păcii) de Marsilius din Padova (cea 1275-1342) şi Ioan de Jandun. în această lucrare, ei l-au susţinut pe Ludovic de Bavaria împotriva papei. Cartea a desfiinţat ideea de ierarhie absolută în Biserică precum şi în stat. Marsilius credea că oamenii în stat şi creştinii în Biserică erau deţinătorii suveranităţii şi că prin corpurile reprezentative ei îl puteau alege pe împărat şi pe papă, dar că împăratul era superior papei. într-un conciliu general, Biserica, fiind condusă numai după Noul Testament, putea să proclame dogma şi să numească pe slujitorii ei. Conciliul bisericesc, şi nu papa, era astfel cea mai înaltă autoritate în Biserică, şi acesta trebuia să acţioneze pentru binele întregului trup al creştinilor.12 Dacă vederile lui Marsilius ar fi fost victorioase, Biserica Romano-Catolică ar fi fost transformată într-o monarhie constituţională condusă de un papă ales de un conciliu, şi papalitatea absolutistă a bisericii medievale ar fi dispărut. Dar concepţia lui nu a avut un triumf de durată, deşi conciliile au avut realizări bune în alte domenii. Conciliul a fost convocat pentru a pune capăt schismei din conducerea Bisericii Romane, pentru a reforma acea biserică din interiorul ei şi pentru a pune capăt ereziei. Conciliul putea de asemenea să pună în practică o teorie de guvernare după ideile date de Marsilius. A. Conciliul de la Pisa (1409) Cînd Conciliul de la Pisa s-a întrunit în iulie şi august 1409, Benedict al XUI-lea deţinea control absolut asupra Avignonului, iar Grigore al XII-lea deţinea scaunul papal la Roma. Conciliul, care a fost convocat de către cardinali, a afirmat imediat autoritatea cardinalilor de a convoca un astfel de conciliu şi faptul că acest conciliu avea competenţa de a cere socoteală chiar şi papilor pentru Marea Schismă.13 Conciliul i-a destituit atît pe Benedict al XUI-lea cît şi pe Grigore al XU-lea, numindu-l ca adevărat papă pe unul care şi-a luat numele de Alexandru al V-lea.14 Dar ceilalţi doi papi au refuzat să recunoască hotărîrea conciliului. Acum erau trei papi, în loc de doi. Alexandru al V-lea a fost urmat de Ioan al XXIII-lea cînd cel dintîi a murit în 1410. B. Conciliu de la Constance (1414-1418) Conciliul de la Constance a fost convocat de Sigismund, împăratul Sfîntului Imperiu Roman şi de Ioan al XXIII-lea. Acest conciliu a fost convocat pe baza precedentului stabilit de Constantin cînd a convocat Conciliul de la Niceea în anul 325. S-au adunat peste 350 de înalţi slujitori ai Bisericii. Pentru a împiedica încercarea lui Ioan de a avea control asupra conciliului prin folosirea votului majorităţii, care le-ar fi permis partizanilor lui italieni să domine hotărîrile conciliului, membrii conciliului au căzut de acord să voteze ca grupuri naţionale de clerici. Fiecărui grup naţional i s-a repartizat un vot şi era nevoie de un vot unanim din partea celor cinci naţiuni reprezentate pentru a obliga conciliul să acţioneze. Conciliul şi-a declarat legalitatea şi dreptul la autoritate supremă în Biserica Romană. Acestui decret al conciliului, care înlocuia absolutismul papal cu controlul conciliar al Bisericii Romei, i s-a dat titlul de Sacrosanct (Preasfînt). Grigore al XII-lea abdicase deja, şi, după multe negocieri, au fost destituiţi atît Benedict al XUI-lea cît şi Ioan al XXIII-lea în anul 1415. Martin al V-lea a fost ales de către conciliu ca noul papă. Astfel conciliul a luat de la Colegiul de Cardinali puterea de a alege un papă. Conciliul a tratat de asemenea problema ereziei, condamnînd ideile lui Wycliffe şi arzîndu-l pe rug pe Hus, în ciuda unui salvconduct emis de împărat. A continuat apoi cu discutarea problemei reformei, schismei şi ereziei. Un decret al conciliului, numit Frequens, a decis convocarea conciliilor generale în viitor la date stabilite, ca o tehnică de menţinere a ordinii în Biserica Romană. Primul urma să aibă loc la cinci ani după închiderea Conciliului de la Constance; al doilea după alţi şapte ani iar apoi conciliile urmau să se întrunească odată în fiecare deceniu pentru a trata problemele schismei, ereziei şi reformei.16 C. Conciliile de Ia Basel şi Ferrara (Florenţa) (1431-1449) Agitaţia din Boemia după martirizarea lui Hus şi nevoia de continuare a reformei a făcut să fie necesar Conciliul de la Basel în 1431. El s-a prelungit pînă în 1449, dar puterea mişcării reformatoare a fost egalată de o reînviere a puterii papale. Eugeniu al IV-lea, papa din acel timp, a fost destituit de către conciliu în 1439, doar la doi ani după ce se întrunise la Ferrara conciliul rival convocat de el. Din cauza ciumei, conciliul rival a fost mutat la Florenţa în anul 1439. Conciliul de la Florenţa a făcut o încercare nereuşită de a reuni Biserica Ortodoxă cu Biserica Romano-Catolică. Acest conciliu a decretat cele şapte sacramente ce trebuiau acceptate de Biserica Romană. Acestea au fost promulgate de Eugeniu al IV-lea într-o bulă papală în anul 1439. Conciliul de la Basel s-a recunoscut înfrînt, autodizolvîndu-se în 1449. Astfel s-a sfîrşit încercarea de a crea o monarhie constituţională în Biserica Romană, papalitatea revenind la sistemul despotismului papal pe care-l urmase atîtea secole. Pius al II-lea, într-o bulă papală intitulată Execrabilis, dată în 1460, condamna orice apeluri pentru concilii generale în viitor. Dar clerul francez s-a unit cu conducătorul francez în proclamarea Sancţiunii Pragmatice de la Bourges în 1438, care dădea bisericii franceze autonomie faţă de papă, dar care la rîndul ei era pusă sub puterea statului. Deşi conciliile de reformă nu au reuşit în încercarea de a forma o monarhie constituţională în Biserica Romană, ele au salvat-o de la tulburarea Marii Schisme. Lipsa de succes în asigurarea unei reforme eficace, a distrus ultima şansă de reformă internă a Bisericii Romano-Catolice de către mistici, reformatori sau concilii. Din acest moment, Reforma protestantă a devenit inevitabilă.   ASFINŢITUL EPOCII MEDIEVALE ŞI RĂSĂRITUL EPOCII MODERNE, 1305-1517 Papalitatea înfruntă opoziţia externă Opera misticilor, a reformatorilor, a conciliilor de reformă şi a umaniştilor a fost o încercare serioasă din diferite unghiuri de a produce o reformă internă care să facă religia mai personală, Scriptura sursa autorităţii şi Biserica Romană mai democratică în organizarea ei. înfrîngerea acestor mişcări sau absorbirea lor de către Biserica Romană a pus capăt tuturor încercărilor de reformă internă. în acelaşi timp, forţele externe creau opoziţie faţă de sistemul papal. Aceste forţe erau spiritul umanist al Renaşterii, naţionalismul şi o lume în expansiune geografică, rezultat al explorărilor din Extremul Orient şi din emisfera vestică. Aceste forţe au întărit mişcarea care urma să izbucnească sub forma Reformei protestante şi care avea să pună capăt dominaţiei papalităţii. I. RENAŞTEREA Renaşterea, care a avut loc în ţările mari ale Europei între anii 1350 şi 1650, marchează tranziţia de la lumea medievală la cea modernă. Numele, care derivă din cuvintele latine pentru „naştere” şi „înapoi”, exprimă ideea unei renaşteri a culturii. Numele a fost folosit pentru prima dată în anul 1854 ca termen descriptiv al acelei epoci. într-un sens mai restrîns, Renaşterea a fost asociată cu secolul al XlV-lea în Italia, în timpul căruia minţile oamenilor au fost stimulate spre producţii literare şi artistice prin redescoperirea comorilor trecutului clasic. Spiritul clasic este vizibil în operele unor artişti ca Petrarca (1304-1374) şi Boccacio (1313-1375). Acest umanism clasic din sudul Alpilor urma să aibă drept corespondent umanismul religios al lui Reuchlin, Colet, Erasm şi alţii din nordul Alpilor, la începutul secolului al XVI-lea. Umaniştii din nord s-au întors la Biblia în original, în timp ce umaniştii din sud puneau accentul pe studiul literaturii şi al limbilor clasice ale Greciei şi Romei. Intr-un sens mai larg, Renaşterea poate fi definită ca acea epocă de reorientare culturală în care oamenii au înlocuit abordarea religioasă medievală corporativă a vieţii cu o concepţie seculară şi individualistă. Atenţia era îndreptată asupra străzilor Romei şi Atenei, şi nu asupra străzilor Noului Ierusalim. Concepţia teocentrică medievală despre lume, în care Dumnezeu era măsura tuturor lucrurilor, a făcut loc unei concepţii antropocentrice despre viaţă, în care omul devenea măsura tuturor lucrurilor. Accentul era pus pe gloria omului, şi nu pe gloria lui Dumnezeu. Clasa de mijloc a societăţii care locuia la oraşe devenea mai importantă decît vechea societate agrară, rurală, a epocii feudale. în acest context, trebuie amintit că, în mare, Renaşterea a fost limitată la o mică parte a clasei înalte a societăţii şi că ideile şi modul lor de viaţă s-au scurs încet spre păturile de jos. Comerţul a devenit mai important decît agricultura ca mod de cîştigare a existenţei. A devenit obişnuită abordarea umanistă, optimistă şi experimentală a lucrurilor acestei vieţi. Cu toate că epoca mai păstra religia, aceasta era doar o simplă formalitate în zilele sfinte ale Bisericii; şi a existat tendinţa de a da uitării ceea ce cerea Dumnezeu de la individ în viaţa de fiecare zi. Cîteva lucruri au contribuit la naşterea acestei concepţii despre viaţă. Oraşele italiene, unde a apărut prima dată mişcarea, s-au îmbogăţit slujind ca intermediare în comerţul bogat dintre Europa de Apus şi Orientul Apropiat. Bogăţia asigura răgazul pentru studiu şi le dădea negustorilor posibilitatea de a acţiona ca patroni ai cărturarilor şi artiştilor. Noua clasă de mijloc; care deţinea bani mulţi, era interesată în ceea ce ar fi făcut viaţa mai plăcută şi mai confortabilă. Guvernul centralizat asigura securitatea şi ordinea. Apariţia tipăririi cu tipar mobil în 1456 în Germania a făcut posibilă răspîndirea rapidă a informaţiilor în cea de-a doua parte a Renaşterii. Nominalismul, cu preocuparea lui pentru individ şi experiment ca şi cale spre adevăr, a stimulat tendinţele ce urmau să înflorească în Renaştere. A. Renaşterea italiană Renaşterea a apărut pentru prima dată în Italia, în secolul al XVI-lea, deoarece tradiţia clasică era mai puternică acolo decît în alte părţi. Italienii erau înconjuraţi de rămăşiţele materiale ale măreţiei lor trecute, şi spiritul italian dădea importanţă valorilor culturale mai înalte ale acestei vieţi. Mai mult, în Italia erau oameni bogaţi care puteau da ajutor financiar artiştilor, pentru ca ei să fie liberi să creeze. Marele negustor Lorenzo de Medici şi-a aranjat savanţi şi artişti ca să-i creeze un mediu ambiant estetic. Papii epocii Renaşterii au devenit interesaţi în literatură şi arte în aşa măsură încît aceste interese au ajuns să aibă prioritate faţă de funcţiile lor spirituale. Căderea Constantinopolului în anul 1453 a făcut ca mulţi învăţaţi greci să aducă cu ei în Italia mii de manuscrise greceşti valoroase pentru a nu fi distruse de mahomedani. Oamenii de la începutul Renaşterii din Italia erau interesaţi de cultura clasică sau umanistă a Greciei şi a Romei mai mult decît de teologie. Cînd Manuel Chrysoloras (1350-1415) a venit la Veneţia în 1393, ca ambasador pentru a primi ajutor împotriva ameninţării turceşti a Constantinopolului, el a rămas la Florenţa timp de trei ani, predînd limba greacă florentinilor interesaţi. Petrarca, primul dintre umaniştii italieni, a căutat cu insistenţă să descopere manuscrise greceşti şi romane pe care să le studieze. Aceşti oameni au descoperit o lume nouă studiind aceste manuscrise, o lume în care omenii erau preocupaţi să se bucure de viaţă aici şi acum. Bucuriile acestei vieţi îi atrăgeau pe aceşti cărturari italieni, şi religia, care era legată de eternitate, a trecut pe planul doi. Cărturarii şi artiştii Renaşterii tindeau să fie individualişti în concepţiile lor. Cellini, care ne-a lăsat o relatare interesantă a vieţii sale într-o autobiografie, era intens individualist în modul lui de a se bucura de viaţă şi dădea importanţă în primul rînd propriilor sale dorinţe. Această atitudine din partea artiştilor şi cărturarilor a dus la o secularizare a societăţii, în puternic contrast cu preocuparea societăţii medievale pentru cele spirituale. Cîteva aspecte ale acestei secularizări amorale sînt prezentate clar în cartea lui Machiavelli, Prinţul. Machiavelli (1469 1527) sfătuia pe conducătorul unui stat să subordoneze interesului propriu standardele absolute de conduită. Dacă o minciună sau o înşelătorie îi putea întări poziţia şi rangul, atunci el nu trebuia să ezite să le folosească. De asemenea, cercetătorul este impresionat de preocupările multilaterale ale artiştilor renascentişti. Michelangelo a decorat tavanul Capelei Sixtine cu picturi magnifice. El a devenit de asemenea competentul arhitect care a supravegheat terminarea bisericii Sf. Petru din Roma, încoronînd clădirea cu frumosul ei dom. De asemenea, el a conceput uniformele colorate pe care garda elveţiană le mai foloseşte şi astăzi. Leonardo da Vinci a pictat minunata Cina cea de taină şi pe Mona Lisa, şi a desenat schiţe de mitraliere şi submarine care se aseamănă în mod remarcabil cu cele din epoca noastră. Oamenii Renaşterii erau iubitori ai frumosului în natură şi în om. De fapt, ei au făcut un cult din frumuseţe. Picturile epocii indică interesul crescut faţă de studiul atent al anatomiei umane, aşa încît tablourile să fie exacte. Această dragoste pentru frumos poate fi văzută în prezentarea măiastră a ţesăturilor bogate în culori din tablourile desenate de Tiţian, marele pictor de portrete din Veneţia. Aceste tablouri sînt în contrast cu portretele deformate şi cu picturile şterse realizate în epoca gotică. Dogmele Bisericii erau acceptate şi riturile de închinare erau practicate, dar viaţa religioasă a omului era ruptă de viaţa lui zilnică. Acest spirit lumesc i-a afectat pînă şi pe papii epocii renascentiste. Existau puţini eretici sau atei în ţările latine, dar spiritualitatea a luat locul al doilea după religia formală. O scurtă analiză a activităţilor principalilor papi renascentişti dintre 1447 şi 1521 va arăta cum a capitulat papalitatea în faţa spiritului secular şi umanist al epocii. Nicolae al V-lea (1439-1455) a fost un umanist care urcase pe scara ierarhiei bisericeşti pînă a devenit papă. Interesul lui faţă de lumea clasică l-a făcut să caute să repare clădirile, podurile, apeductele şi marile biserici din Roma. Interesul lui pentru trecutul clasic s-a văzut clar în faptul că el şi-a donat propria lui bibliotecă pentru a forma nucleul bibliotecii Vaticanului, care urma să devină un tezaur pentru viitorii cărturari. Secretarul lui a fost Lorenzo Valla (1405-1457), care în 1440, după ce a părăsit slujba pe lîngă papă, a scris un tratat în care susţinea că Donaţia lui Constantin este o plastografie; pentru a face acest lucru a folosit critica literară şi istorică. Astfel, el a fost primul care a pus bazele criticii istorice. Faptul că Lorenzo nu a avut neplăceri din cauza acestui act îndrăzneţ a fost o dovadă a indiferenţei papalităţii faţă de religie. Iuliu al II-lea (1441-1513) a petrecut mult timp încercînd să unească pe cale politică statele papale din Italia. El era de asemenea un patron al artiştilor. El 1-a angajat pe Michelangelo să decoreze tavanul Capelei Sixtine pe care o construise Sixtus al IV-lea (1471-1484). Leon al X-lea (1475-1521), care era papă în timpul cînd Luther a luat poziţie faţă de indulgenţe, era membru al familiei Medici din Florenţa. El a permis vînzarea de indulgenţe pentru adunarea banilor în vederea construirii catedralei Sf. Petru din Roma. Şi el a fost un patron al artelor şi literelor. Cu asemenea papi nu este de mirare că Luther a fost scandalizat de formalismul şi de lipsa spiritualităţii adevărate atunci cînd a făcut faimoasa lui vizită la Roma în 1510-1511. B. Umaniştii creştini Invăţaţii renascentişti din nordul Alpilor aveau în comun cu fraţii lor de la sud de Alpi dragostea pentru sursele din trecut, preţuirea fiinţelor umane ca entităţi individuale cu dreptul de a-şi dezvolta propriile lor personalităţi şi interesul pentru capacitatea minţii umane de a interpreta datele pe care i le aduceau simţurile. Totuşi, ei nu erau atît de mult interesaţi în trecutul clasic, cît în trecutul creştin. Ei studiau documentele biblice în limbile originale, tot atît de mult sau şi mai mult decît studiau scrierile lui Platon sau Aristotel. Ei puneau accentul pe moştenirea iudeo-creştină, şi nu pe moştenirea elenică a Europei apusene. Ei au fost în esenţă umanişti creştini care au aplicat tehnicile şi metodele umanismului la studiul Scripturii. Ei erau interesaţi mai mult de om ca fiinţă umană cu un suflet, decît ca şi creatură raţională. Umanismul lor era etic şi religios, în timp ce acela al fraţilor lor latini din sudul Alpilor era estetic şi secular. 1. Cu toate că cele ce au fost spuse despre umaniştii italieni sînt adevărate cu privire la majoritatea umaniştilor, a existat un mic grup în Florenţa, condus de Marsilio Ficino (1433-1499), care căzuse sub influenţa lui Savonarola. Marsilio a tradus scrierile lui Platon în latină între anii 1463 şi 1477. Aceşti umanişti doreau să integreze Biblia cu filozofia greacă, în special cu cea a lui Platon. în efortul lui de a realiza acest scop, el a început să studieze Biblia din punctul de vedere literar al umaniştilor. Ajutorul financiar de la familia de Medici a făcut posibilă înfiinţarea Academiei Platonice în Florenţa, unde umaniştii creştini puteau să-şi facă studiile. John Colet din Anglia, Jacques Lefevre din Franţa şi Reuchlin din Germania au petrecut cu toţii un timp la academie. 2. Deşi Lefevre (1455-1536) a folosit o interpretare literală şi spirituală a Bibliei cînd şi-a scris lucrarea sa filologică despre Psalmi, el a accentuat studiul textului Bibliei. în jurul anului 1512, el a publicat şi un comentariu asupra epistolelor lui Pavel în latină. Opera lui a ajutat la pregătirea drumului pentru apariţia hughenoţilor, atunci cînd influenţa Reformei a ajuns în Franţa. Jimenez Francisco de Cisneros, cunoscut mai bine sub numele de cardinalul Xim&ies, arhiepiscop de Toledo, Spania, a devenit confesorul Isabelei, şi timp de cîţiva ani, marele inchizitor al Inchiziţiei spaniole. El a fondat Universitatea din Alcala, pentru instruirea clericilor, şi a tipărit un Nou Testament în limba greacă în anul 1514. Pe lîngă aceasta, el a supravegheat terminarea ediţiei poliglote a Bibliei, cunoscută sub numele de „Complutensian” (tipărită la Complutum sau Alcala, în 1522, n.tr.). 4. John Colet (cea 1467-1519) a făcut parte dintr-un grup din Anglia cunoscut sub numele de „reformatorii de la Oxford”. După vizita lui în Italia, Colet a început să prezinte în conferinţe sensul literal al epistolelor pauline. Aceasta era o inovaţie, deoarece teologii dinainte fuseseră interesaţi mai mult în alegorie decît în ceea ce încerca să comunice scriitorul Scripturii celor din timpul său sau celor ce urmau după el. Opera reformatorilor de la Oxford a fost un factor ce a contribuit la declanşarea Reformei în Anglia. 5. Reuchlin şi Erasm au fost însă cei mai influenţi dintre umanişti, deoarece influenţa operei lor a fost simţită în întreaga Europă. John Reuchlin (1455-1522) studiase cu Pico în Italia şi îşi dezvoltase gustul pentru limba, literatura şi teologia ebraică. Roadă studiului său ştiinţific asupra Vechiului Testament a fost o gramatică ebraică combinată cu un dicţionar pe care el le-a numit Despre elementele de bază ale ebraicii. Această lucrare, pe care el a terminat-o în 1506, i-a ajutat pe mulţi să se familiarizeze cu limba Vechiului Testament, aşa îneît au reuşit să studieze această carte în limba originală. Prezintă interes faptul că Reuchlin a dat sfaturi pentru educaţia lui Melanchthon, mîna dreaptă a lui Luther şi primul teolog al Reformei. Desiderius Erasmus (Erasm de Rotterdam, n.tr.) (cea 1466-1536), a fost şi mai influent decît Reuchlin. El primise o parte din educaţie în şcoala „Frăţiei vieţii în comun”, în Deventer, iar mai tîrziu a studiat la multe din universităţile din Europa şi Anglia. El a devenit un cărturar universal cunoscut în cercurile culturale din orice ţară. Spiritul său savant 1-a înclinat mai degrabă spre reformă decît spre revoluţie, şi opoziţia sa faţă de abuzurile Bisericii Romano-Catolice a fost exprimată în cărţile sale Elogiul nebuniei (cea 1511) şi Convorbiri pe teme curente (1518).’ în aceste cărţi, prin satiră înţeleaptă, Erasm a căutat să scoată în relief racilele din viaţa ierarhiei preoţeşti şi monahale. Umaniştii au satirizat relele din Biserică, iar reformatorii le-au denunţat. Aspectul pozitiv al operei sale a fost Noul Testament în greacă, publicat în 1516 de Froben din Basel, care era nerăbdător să cîştige faima şi piaţa de desfacere care însoţeau tipărirea şi publicarea primului Nou Testament în greacă. învăţatul spaniol Xim^nes tipărise un Nou Testament grecesc în 1514, dar nu 1-a putut vinde fără aprobarea papei. Pentru a-1 putea vinde înaintea lui, Froben 1-a îndemnat pe Erasm să lucreze la el. Erasm a folosit patru manuscrise greceşti, pe care le-a găsit la Basel, dar cînd a văzut că ultimele rînduri din Apocalipsa lipseau în toate, a tradus înapoi din latină cum credea el că ar fi fost în greacă. Influenţa cărţii a fost uriaşă, deoarece acum cărturarii se aflau pe o poziţie din care puteau face comparaţii exacte între Biserica Noului Testament şi cea din timpul lor. Comparaţia a fost în mod hotărît în defavoarea acesteia din urmă.   La început, Erasm a simpatizat cu Luther, dar mai tîrziu i s-a opus, deoarece el nu dorea sciziunea de Biserica Romano-Catolică, pe care Luther s-a văzut forţat să o facă. Lucrarea lui Erasm, Manual al soldatului creştin (1503) constituie o abordare etică a creştinismului. El a pus accentul pe etică. Mai mult, teologia lui se deosebea mult de cea susţinută de Luther. în cartea lui Liberul arbitru (1524), el pune accentul pe eliminarea abuzurilor, dar nu atacă doctrina, şi susţine libertatea voinţei umane despre care Luther spunea că este total neputincioasă în ceea ce priveşte bunătatea şi salvarea. Atît în nordul cît şi în sudul Europei, Renaşterea a avut rezultate de” durată. Studiul trecutului clasic păgîn a dus la o abordare seculară a vieţii, în care religia era redusă la o afacere formală sau era ignorată pînă cînd omul ajungea în ceasul morţii. Idealul persoanei, de a fi o fiinţă umană independentă cu dreptul de a se dezvolta aşa cum o conduceau gusturile, a luat prioritate asupra idealului medieval, potrivit căruia cineva putea fi salvat luîndu-şi locul umil în societatea ierarhică comună a Bisericii Romano-Catolice. Avîntul dat de cărturarii şi de poeţii secolului al XlV-lea şi al XV-Iea în Europa pentru folosirea limbii naţionale a fost de ajutor mai tîrziu pentru aducerea Bibliei la oameni şi pentru ţinerea serviciilor din Biserică în limba lor maternă. Reîntoarcerea la sursele culturii din trecut şi studiul lor ştiinţific a făcut posibilă o cunoaştere mult mai exactă a Bibliei decît pînă atunci. Pe tărîm politic, nota amorală din lucrarea lui Machiavelli, Prinţul, a dus la ignorarea principiilor morale în conducerea afacerilor externe ale oraşelor-state din Italia şi a noilor state-naţiuni din nordul Europei. Cel care caută o imagine echilibrată a impactului Renaşterii nu o poate numi nici tragedie, nici pură binecuvîntare, ci va trebui să o considere un amestec de binecuvîntare şi de nenorocire pentru populaţia Europei. 7. Pe lîngă dezvoltarea interesului omtjlui pentru sine ca individ ce are o minte şi un spirit, Renaşterea a dus la dezvoltarea unei mai largi cunoaşteri a universului fizic al omului. El a devenit interesat de mediul lui înconjurător ca şi de sine, iar studiile ştiinţifice şi geografice au dus la o nouă lume a ştiinţei şi la o lărgire a cunoştinţelor despre cît de mare este de fapt lumea omului. începutul explorărilor geografice a fost din nou opera latinilor. Prinţul Henric al Portugaliei (1394-1460) a trimis exploratori din ţara lui pînă cînd Vasco da Gama a descoperit drumul spre India înconjurînd extremitatea sudică a Africii. Columb (1445-1506) a făcut cunoscută lumii emisfera vestică, şi activitatea lui a fost rapid completată de cea a exploratorilor francezi şi englezi, toţi fiind în căutarea unei rute mai scurte spre bogăţiile Orientului îndepărtat. Copernic şi Galileo de asemenea i-au făcut pe oameni conştienţi de imensitatea universului din jurul lor, iar inventarea telescopului şi folosirea lui tot mai eficientă le-a susţinut teoriile anterioare.   II. APARIŢIA STATELOR-NAŢIUNI ŞI A BURGHEZIEI Lumea clasică fusese dominată de idealul oraşului-stat, care era cea mai mare unitate politică în care se puteau organiza oamenii. Pînă şi Imperiul Roman a fost doar o extindere a oraşului-stat Roma. Orice om care devenea cetăţean, devenea cetăţean al Romei, indiferent unde locuia. Evul Mediu a fost dominat de conceptul de unitate politică şi spirituală şi, în teorie, toţi oamenii trebuiau să fie uniţi într-o nouă Romă Sfîntul Imperiu Roman. Dar, în practică, feudalismul, cu toată descentralizarea lui, dădea siguranţă şi ordine în perioadele de haos. înflorirea oraşelor înainte de Renaştere a creat în Italia puternice oraşe-state. Dar viitorul în Europa era al statelor-naţiuni ca formă de organizare politică. Anglia, Franţa şi Spania erau pionieri în dezvoltarea unor asemenea state-naţiuni. în Anglia dezvoltarea a avut loc pe fondul unei monarhii constituţionale în care suveranitatea era împărţită între monarh şi parlament. Organele care reprezentau poporul în Franţa şi Spania nu au devenit niciodată atît de puternice ca Parlamentul din Anglia, iar Franţa şi Spania s-au dezvoltat ca state-naţiuni centralizate, în care domnitorul era absolut. Pe măsură ce oraşele au crescut şi s-a dezvoltat comerţul, a apărut o clasă de mijloc, care a dorit să participe la viaţa politică şi religioasă. A. Apariţia statului naţional englez Parlamentul englez s-a format din adunarea feudală cunoscută sub numele de curia regis, introdusă în Anglia în timpul domniei lui William Cuceritorul după invazia lui în Anglia în 1066. Această adunare a lorzilor feudali servea ca o curte înaltă, un organ consultativ pentru rege şi un organ ce putea acorda bani cînd regele cerea mai mult decît donaţiile feudale obişnuite. Puterea acestui organ a fost întărită prin semnarea Magnei Carta în 1215 de către Ioan. El a consimţit să nu perceapă taxe noi fără consimţămîntul curiei regis, şi să le permită baronilor să se ridice împotriva lui dacă el nu ar fi respectat înţelegerea. Dreptatea urma să fie împărţită cinstit, iar oamenilor să li se dea dreptul de a fi judecaţi în faţa celor din propria lor clasă socială. Deşi acest document era numai în beneficiul clasei feudale din acea vreme, el a introdus principiile limitării domnitorului de către lege şi introducerea taxelor numai prin consimţămîntul poporului. în anul 1295, Edward I a convocat Parlamentul Model în care erau prezenţi atît reprezentanţi ai comitatelor şi ai oraşelor, cît şi seniorii feudali şi marii clerici. Primele două grupuri au format Camera Comunelor, iar ultimele două, Camera Lorzilor. în secolul al XlV-lea, nevoia de bani a regelui a dus la atribuirea de puteri legislative Parlamentului, deoarece membrii Parlamentului nu-i asigurau regelui veniturile dorite decît atunci cînd el semna decretele sau deciziile lor, care astfel deveneau legi. Parlamentul reprezentativ, faţă de care erau responsabili miniştrii regelui, a fost doar una din bazele monarhiei constituţionale engleze. în timpul domniei lui Henric al II-lea, au fost dezvoltate sistemul juridic şi dreptul comun, care apără libertăţile individului mai bine decît o face dreptul roman. Astfel individul era protejat împotriva actelor arbitrare ale domnitorului. Războiul de o sută de ani cu Franţa (1337-1453) a ajutat la naşterea mîndriei naţionale engleze atunci cînd arcaşii englezi cu lungile lor arcuri au văzut că săgeţile îl puteau înfrînge pe cavalerul francez încălecat, iar pierderea finală a teritoriilor stăpînite de domnitorul englez în Franţa a tins să apropie clasele de sus de cele de jos, într-o unitate naţională. Războiul Rozelor din al treilea sfert al secolului al XV-lea a dus la desfiinţarea vechii nobilimi feudale, făcînd posibilă o alianţă în stat între rege şi clasa de mijloc. în schimbul ordinei şi securităţii, clasa de mijloc asigura de bunăvoie bani şi autoritate domnitorilor. în secolul al XV-lea, libertatea Parlamentului a făcut loc despotismului ascuns al dinastiei Tudorilor, care a condus statul în secolul al XVI-lea după principii machiavelice. Cu toate acestea, ei au menţinut Parlamentul pentru a-şi asigura sprijinul popular pentru acţiunile lor. B. Apariţia statului naţional francez Statul naţional francez a fost confruntat cu mari piedici în dezvoltarea lui. Conducătorii englezi deţineau multe teritorii în Franţa, şi marii nobili feudali nu erau sub controlul regelui francez, care deţinea doar o mică bucată de pămînt în jurul Parisului. Franţa nu avea o unitate rasială sau geografică din cauza diverselor elemente rasiale din populaţie şi din cauza compoziţiei geografice a ţării, care stimula provincialismul. în ciuda acestor probleme, dinastia de regi capeţieni din Paris, începînd cu Hugo Capet în 987, a reuşit să unifice Franţa. Parlamentul francez, nu a devenit niciodată atît de puternic ca parlamentul englez şi, ca urmare, domnitorul a avut control absolut asupra statului. Domnitorii abili, şi ura împotriva duşmanului comun Anglia în timpul războiului de o sută de ani, au contribuit mult la unificarea Franţei. De asemenea, acest război le-a dat francezilor pe eroina lor naţională, Ioana d’Arc. C. Apariţia statului naţional spaniol Căsătoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabella de Castilia, în 1479, a promovat unitatea spaniolă. Dezvoltării statului naţional spaniol i s-a dat un aspect religios prin lupta de eliberare a Peninsulei Iberice de sub invadatorii mahomedani. Cruciada, cunoscută sub numele de reconquista, a ajuns la apogeul ei în secolul al Xl-lea. Credinţa romano-catolică şi naţionalismul au mers mînă în mînă în Spania, iar absolutismul Bisericii Romane mergea în paralel cu absolutismul politic al domnitorului. Acest lucru s-a manifestat în Inchiziţia spaniolă, condusă de Torquemada, sub care au fost omorîţi zece mii de oameni, şi de Ximenes, sub care au fost omorîţi douăzeci şi cinci de mii de oameni. Apariţia statului naţional a întreţinut opoziţia faţă de Biserica Romano-Catolică, în special în Franţa şi Anglia, unde domnitorii şi puternica clasă de mijloc detestau scurgerea de bani din trezoreria statului sau din propriile lor buzunare spre vistieria papală. Clasa nobilimii detesta faptul că Biserica Romei avea control peste atîta pămînt. Regii nu erau mulţumiţi cu suveranitatea divizată care îi obliga pe supuşii lor să fie credincioşi atît papei cît şi lor. Tribunalele bisericeşti, în care puteau fi judecaţi numai clericii, erau un afront la adresa sistemului de tribunale regale; şi apelurile la tribunalele papale erau şi mai neplăcute. Trebuie reamintit faptul că, în jurul anului 1300, puternicii domnitori ai Angliei şi Franţei au înfrînt cu succes eforturile lui Bonifaciu al VUI-lea de a controla clerul din statele lor şi că Franţa, în Sancţiunea Pragmatică de la Bourges din 1438, susţinea că biserica romană din Franţa trebuia pusă sub controlul domnitorului francez. Prin două statute, în 1351 şi respectiv 1353, Anglia i-a interzis papei să hotărască cine va ocupa posturile vacante în biserica engleză, fără alegeri făcute de clerul local şi fără consimţămîntul regelui, şi totodată a interzis apeluri de la tribunalele din Anglia la tribunalul papal. Această tendinţă de respingere a amestecului ecleziastic în afacerile statului a fost o forţă externă care a ajutat activitatea reformatorilor atunci cînd aceştia au apărut pe scenă. Trebuie notat că domnitorii din Europa nu ar fi reuşit nicicând să lupte cu succes împotriva papalităţii dacă nu ar fi fost sprijiniţi de la spate de clasa mijlocie bogată formată odată cu dezvoltarea comerţului în urma renaşterii oraşelor şi a negoţului, după anul 1200. Negustorii din clasa mijlocie din oraşe şi proprietarii de pămînturi bogaţi îi sprijineau pe domnitori în opoziţia lor faţă de controlul papal asupra ţărilor lor. Suveranitatea o deţineau conducătorii statelor naţionale, şi nu papa. III. BISERICA ORTODOXA GREACĂ, 1305-1517 In timp ce forţele externe dinamice ale opoziţiei şi Reforma alcătuiau în Europa de Apus forţele care urmau să zguduie unitatea Bisericii Romano-Catolice medievale, Biserica din Răsărit a rămas statică în concepţiile ei teologice şi s-a extins foarte puţin. De fapt, importanţa Constantinopolului ca centru religios a scăzut după căderea lui în mîinile turcilor în 1453, iar patriarhii ruşi au devenit tot mai importanţi în conducerea Bisericii Ortodoxe Greceşti. In Rusia au avut loc două schimbări care au afectat profund dezvoltarea ulterioară a creştinismului ei. Intre 1237, cînd au venit prima dată în Rusia invadatorii mongoli, şi 1480, cînd ei au pierdut controlul asupra statului, Rusia a fost sub controlul invadatorilor mongoli tătari. Cu toate că această invazie a dat Rusia înapoi din punct de vedere cultural, ea a fost în avantajul bisericii ruse, deoarece invazia a despărţit biserica rusă de Constantinopol, forţînd-o să-şi aibă propria ei conducere autohtonă. Naţionalismul şi religia rusă s-au unificat cînd ruşii au trebuit să lupte să-şi menţină religia şi cultura lor în ciuda cuceritorilor lor. Oamenii apelau la religie atît pentru mîngîiere cît şi pentru a fi conduşi în timpul lor de crize. în 1325, arhiepiscopul metropolitan al Bisericii Ortodoxe din Rusia şi-a mutat cartierul general de la Kiev, Care era mai aproape de Constantinopol, la Moscova. Aici ei putea fi mai independent de Constantinopol, dar în acelaşi timp era şi mai supus controlului secular din partea conducătorilor statului rus. După 1453, mitropolitul rus a devenit independent de patriarhul de la Constantinopol, datorită faptului că acest oraş şi conducătorul Bisericii Ortodoxe au intrat sub controlul turcilor. La scurt timp după căderea Constantinopolului, episcopii ruşi l-au ales pe mitropolit ca „Mitropolit al Moscovei şi al întregii Rusii”. Liberă să se dezvolte în mod independent, deşi teologia şi liturghia nu s-au schimbat în mod considerabil, Biserica Ortodoxă din Rusia a devenit biserică naţională în 1589, iar mai tîrziu s-a identificat îndeaproape cu statul. Moscova a devenit „a treia” Romă, care a înlocuit Roma şi Constantinopolul. Intre 1305 şi 1517, forţele care promovau schimbarea erau la lucru atît în Biserica din Răsărit cît şi în Biserica din Apus. în Răsărit schimbările erau în primul rînd la conducerea şi organizarea ecleziastică, dar în Apus Reforma a adus schimbări fundamentale care nu numai că au creat bisericile naţionale protestante, dar au adus reformă şi în interiorul Bisericii Romano-Catolice, aşa încît să poată face faţă provocărilor protestantismului.

II. CRISTOLOGIE — CONTROVERSE ÎN LEGĂTURA CU RELAŢIA DINTRE NATURILE LUI CRISTOS Soluţionarea la Niceea a problemei teologice referitoare la relaţia Fiului cu Tatăl a ridicat noi probleme în legătură cu relaţia dintre natura umană şi cea divină a lui Cristos. înainte de a fi fost formulată doctrina ortodoxă a relaţiei celor două naturi s-au petrecut multe scene de furie şi violenţă. în general, teologii legaţi de Alexandria puneau accentul pe divinitatea lui Cristos, iar cei de Antiohia, pe umanitatea Lui. Apolinarius, un profesor de retorică, ajuns după convertirea lui episcop de Laodiceea, a elaborat o concepţie despre cele două naturi ale lui Cristos care nu acorda importanţa cuvenită adevăratei umanităţi a lui Cristos. Apolinarius şi-a dezvoltat doctrina sa personală despre naturile lui Cristos cînd era în jur de 60 de ani. Pînă atunci fusese bun prieten cu Atanasie şi unul dintre campionii de frunte ai ortodoxiei. într-o încercare de a evita separarea inoportună a naturii umane de cea divină a lui Cristos, Apolinarius a susţinut că Cristos a avut cu adevărat un trup şi un spirit, dar că spiritul din om a fost înlocuit în Cristos de logos. Logosul, care este elementul divin, a dominat în mod activ elementul pasiv trupul şi sufletul în persoana lui Cristos. Apolinarius a accentuat divinitatea lui Cristos, dar I-a minimalizat adevărata Sa umanitate. Concepţia lui a fost condamnată oficial la Conciliul ecumenic de la Constantinopole în 381. In contrast cu concepţia lui Apolinarius a fost cea elaborată de Nestorie, un călugăr erudit (cca 381 — cca 452), care în anul 428 a devenit patriarh la Constantinopol. Lui Nestorie îi displăcea folosirea termenului theotokos (purtătoare de Dumnezeu) ca nume pentru Măria, mama lui Isus, nume ce se părea că o slăveşte în mod exagerat. El a oferit ca alternativă cuvîntul Christotokos, argumentînd că Măria a fost doar mama părţii umane a lui Cristos. Argumentînd astfel, el L-a socotit pe Cristos a fi un om în care, asemenea gemenilor siamezi, natura divină şi umană erau combinate mai degrabă într-o unire mecanică a naturilor decît în una organică. Cristos era de fapt doar un om perfect, legat moral de divinitate. El era mai degrabă un purtător de Dumnezeu decît Dumnezeul-om. Conducătorii Bisericii s-au întrunit în anul 431 la Efes unde, sub conducerea lui Ciril de Alexandria au condamnat această doctrină; dar partizanii lui Nestorie şi-au continuat lucrarea în partea răsăriteană a imperiului, ducînd Evanghelia, aşa cum o înţelegeau ei, în Persia, India şi chiar în China în anul 635 prin Alopen.8 Dar ea a fost distrusă în China pe la sfîrşitul secolului al nouălea. Ca reacţie la opiniile unora ca Nestorie, a fost din nou accentuată natura divină a lui Cristos în dauna naturii Lui umane. Eutih, arhimandrit al unei mănăstiri din Constantinopol, insista că după întrupare cele două naturi ale lui Cristos, cea umană şi cea divină, s-au contopit în una singură cea divină. Această concepţie a avut ca rezultat negarea adevăratei umanităţi a lui Cristos. Ea a fost condamnată într-o scrisoare lungă, cunoscută sub numele de Tomul,, scrisă de Leon I, episcop al Romei între 440 şi 461 şi de Conciliul de la Calcedon în anul 451. Conciliul de la Calcedon a elaborat o cristologie în concordanţă cu Scriptura. Conciliul a afirmat că Cristos a fost „complet în ce priveşte Dumnezeirea Lui şi complet în ce priveşte umanitatea Lui, Dumnezeu adevărat şi om adevărat”, avînd „două naturi, inconfundabile, neschimbătoare, indivizibile şi inseparabile”. Aceste două naturi erau îmbinate armonios într-o singură Persoană cu o singură esenţă prin întrupare. Această formulare a constituit concepţia ortodoxă asupra acestui punct de la Conciliu încoace. Concepţiile lui Eutih au fost reînviate în controversa monofizită care a tulburat pacea Imperiului Răsăritean pînă la jumătatea secolului al Vl-lea. Şi acum mai există peste 15 milioane de monofiziţi în bisericile coptice din Egipt, Etiopia, Liban, Turcia şi Rusia. Rezolvarea relaţiei dintre natura umană şi divină a lui Cristos a fost urmată de discuţia asupra relaţiei voinţelor lui Cristos. A avut El atît o voinţă divină cît şi una umană? Dacă da, au fost ele egale sau una a fost subordonată celeilalte? Această dispută a fost rezolvată în final la Conciliul de la Constantinopol (680-681) cu afirmaţia că cele două voinţe ale lui Cristos au existat în El într-o unitate armonioasă, în care voinţa umană era supusă voinţei divine. După rezolvarea acestor probleme diverse în Biserica Răsăriteană, părţii din Răsărit a creştinismului i-au rămas puţine contribuţii de adus la cursul principal al creştinismului. Cu excepţia contribuţiilor lui Ioan din Damasc în secolul al VIH-lea, teologia răsăriteană a stagnat pînă în timpurile moderne.