Istoria religiilor carti de citit online word/pdf

  II. ACTIVITATEA MISIONARĂ ÎN APUS A. In insulele britanice Biserica irlandeză, care fusese întemeiată de Patrick, a fost cel mai luminos punct cultural în nordul Europei între anii 590 şi 800. Ea îl trimisese pe Columbanus la burgunzi şi pe Columba la scoţieni. Călugării irlandezi erau angajaţi în lucrarea de păstrare, copiere şi împodobire a manuscriselor, într-un timp în care învăţătura pe continent era în eclipsă. Biserica irlandeză nu a acceptat controlul roman pînă la începutul secolului al VUI-lea. Invaziile vikingilor în secolul al VIH-lea şi al IX-lea au slăbit-o atît de mult, încît în secolul al X-lea ea a decăzut. Dar în perioada anterioară a ocupat o poziţie de frunte în erudiţie şi în evanghelizarea Europei. De asemenea, biserica irlandeză a fost indirect responsabilă pentru evanghelizarea nordului Angliei, deoarece sub influenţa mănăstirii lui Columba de pe insula Iona, Aidan a dus mesajul Evangheliei locuitorilor Northumberiei, aşezată pe coasta de nord-est a Angliei. Oswald, un conducător anglo-saxon, petrecuse un timp în exil între creştinii irlandezi şi scoţieni, şi a văzut caracterul atrăgător al vieţii acestor creştini celtici, împovărat de întunecimea spirituală a anglo-saxonilor, care în secolul al V-lea îi alungaseră din Anglia pe celţi împreună cu creştinismul lor, după retragerea armatelor romane, el a cerut misionari de la biserica scoţiană. Aidan s-a dus la poporul Northumbriei în anul 635 şi şi-a stabilit sediul pe insula Lindisfarne, cunoscută şi sub numele de Insula Sfîntă. Acolo, el a construit o mănăstire care a devenit un centru de evanghelizare. El s-a bucurat de cooperarea deplină a lui Oswald, care îl ajuta deseori ca traducător în timpul călătoriilor lui pe jos printre cei din poporul lui Oswald. Aidan a acordat o atenţie considerabilă educaţiei, pentru ca biserica din Northumbria să poată avea o conducere capabilă. Cînd el a murit în anul 651, creştinismul celtic era deja puternic stabilit în nordul Angliei. Cu cîţiva ani înainte de începutul activităţilor misionare celtice în nord, Biserica Romană începuse activitatea misionară între anglo-saxonii din sudul Angliei. Grigorie l-a numit pe Augustin, stareţul mănăstirii Sf. Andrei din Roma, conducător al unui grup de călugări din acea mănăstire. Li s-a poruncit să pornească spre sudul Angliei şi să-i cîştige pe anglo-saxoni la credinţa creştină. Augustin şi grupul lui de călugări au ajuns pe insula Thanet lîngă coasta Kentului în primăvara lui 597. Bertha, soţia galică a lui Ethelbert, regele Kentului, fusese convertită înainte de a fi soţia lui Ethelbert; ea l-a influenţat pe soţul ei în favoarea misionarilor. După prima întîlnire dintre Augustin şi Ethelbert, care a avut loc în aer liber, unde Ethelbert credea că nu-l va putea atinge vraja lui Augustin, regele i-a dat lui Augustin permisiunea de a predica Evanghelia.2 Ethelbert s-a supus curînd botezului, şi un mare număr dintre oamenii lui l-au urmat acceptînd creştinismul. Creştinismul semănat în nord de creştinii celtici din Scoţia a ajuns curînd în contact cu creştinismul romano-catolic ce se întindea din sudul Angliei spre nord. Cele două forme de creştinism erau diferite în multe aspecte. Creştinii celtici nu recunoşteau autoritatea papei. De asemenea, ei nu aveau Pastele întotdeauna în aceeaşi zi a săptămînii, cum avea Biserica Romană. Călugării celţi se puteau căsători; călugării romani nu aveau voie să se căsătorească. Călugării celţi aveau un fel diferit de tunsură sau tăiere a părului. Aceste diferenţe au cauzat atîta confuzie şi rivalitate între cele două forme ale creştinismului, încît Oswy, care unise cea mai mare parte a Angliei anglo-saxone sub conducerea lui, a convocat o adunare în anul 663 la Whitby, pentru a se hotărî care formă de creştinism să o urmeze poporul lui. A cîştigat creştinimsul roman, deoarece Oswy după Beda a preferat religia care pretindea că deţine cheile cerurilor. In anul 668, Teodor a fost trimis în Anglia, pentru a-i organiza pe creştinii englezi sub steagul roman şi pentru a înfiinţa dioceze şi arhiepiscopii, care, în multe cazuri. Biserica Anglicană. Creştinismul englezesc a fost curînd cunoscut pentru erudiţia lui, deoarece Teodor a înfiinţat şcoli. Şcolile de la Jarrow şi York erau cele mai renumite. Cînd, după anul 781, Carol cel Mare dorea ca cineva să-1 ajute la înfiinţarea unui sistem educaţional pe teritoriul lui, 1-a ales pe Alcuin de la şcoala din York pentru această sarcină. Bede a fost un alt învăţat remarcabil, care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii la Jarrow. Istoria Angliei, scrisă de el din perspectivă ecleziastică, este una din cele mai bune surse de informaţie despre viaţa şi istoria dinainte de 731. Biserica din Anglia a trimis şi ea misionari pe continentul european, care a jucat un rol important în cîştigarea triburilor teutonice la creştinismul roman. Deoarece englezii aveau o loialitate filială faţă de scaunul papal roman, loialitate care a continuat pînă în timpul Reformei, Biserica din Anglia a devenit o susţinătoare a papalităţii, aşa cum au fost şi francii în Europa. B. Germania Bonifaciu (680-754), cunoscut sub numele de Winfrid, a adus triburile teutonice care ocupau majoritatea teritoriului Germaniei de azi sub influenţa Evangheliei. în acelaşi timp, el s-a asigurat că ele vor fi supuse loiale ale papei. După ce el a devenit un preot învăţat şi devotat, cu abilitate considerabilă în afaceri, s-a hotărît să-şi consacre viaţa activităţii misionare. A plecat la Roma în anul 718, unde a primit de la papă autoritatea să predice Evanghelia în Germania. El a tăiat la Geismar un stejar care era consacrat lui Thor, unul din zeii germani, şi a construit o capelă din scînduri. A cîştigat curînd landul Hessen la creştinismul roman. Apoi şi-a îndreptat atenţia spre Turingia, semănînd şi acolo Evanghelia. în 732 a fost înălţat la rangul de arhiepiscop de către papa Grigorie III. în această perioadă a carierei sale misionare a început să folosească femei devotate ca misionare. Aceste femei au fost printre primele într-un lung şir de femei care L-au servit cu vitejie pe Cristos de-a lungul istoriei Bisericii, în cîmpurile misionare ale lumii. Apoi, Bonifaciu s-a întors spre Bavaria, şi a înfiinţat acolo biserici pe temelii puternice. Carol cel Mare i-a „convertit” prin forţa armelor pe saxonii de la graniţa de răsărit a imperiului său. O asemenea cucerire generală, care uneori avea loc sub forma unor convertiri în masă şi a botezării unor triburi şi naţiuni întregi, a ridicat problema botezului acelora care nu aveau o experienţă personală de credinţă. Aceasta a fost şi este problema lucrării misionare dintotdeauna, oriunde convertirea unui conducător influent a dus la acceptarea creştinismului în masă: nu au existat şi nu există resurse suficiente pentru a se vedea dacă cei convertiţi au o adevărată experienţă a salvării. C. Ţările de Jos Wilfrid (634-709), un cleric englez care naufragiase pe coasta Frieslandei (provincie în nordul Olandei) în anul 678, a predicat Evanghelia oamenilor din acea regiune. Willibrord (658-679) a reuşit să semene creştinismul pe baze mai puternice şi a cîştigat Frieslanda la supunere faţă de papalitate în anul 690. D. Italia Intre anii 568 şi 675 lombarzii, care fuseseră convertiţi la creştinismul arian, au luat sub control sudul Italiei şi s-au opus papalităţii în propria ei ţară. Grigorie I a reuşit să prevină tulburările în timpul pontificatului prin influenţa lui asupra prinţesei bavareze Theudelinda, care fusese succesiv soţia a doi regi lombarzi. Vizita călugărului irlandez Columbanus prin anul 610 i-a făcut pe mulţi lombarzi să renunţe la credinţa lor ariană. în jurul anului 675, conducătorii lombarzi şi majoritatea oamenilor lor acceptaseră credinţa ortodoxă a Romei. E. Spania Vizigoţii arieni din Spania ofereau o altă provocare Bisericii Romane. Recared al II-lea a anunţat la cel de-al treilea conciliu de la Toledo, în 589, că renunţase la arianism în favoarea creştinismului ortodox. Mulţi dintre nobilii lui şi episcopii arieni au făcut la fel. Dar cucerirea nu a fost niciodată completă, disensiunile dintre ortodocşii şi arienii din Spania făcînd regiunea o pradă uşoară pentru mahomedanii care au invadat Spania în secolul al VII-lea. în jurul anului 800, autoritatea papei era ferm stabilită în insulele britanice şi în cea mai mare parte a teritoriului Germaniei de azi. Ameninţarea papalităţii de către arianismul din Italia şi Spania a fost anulată. Dar în Biserica Răsăriteană s-a făcut puţină lucrare misionară, cu excepţia convertirii bulgarilor şi a moravienilor de către Chirii şi Metodiu, pe la mijlocul secolului al IX-lea. Mai tîrziu, moravienii au ajuns sub jurisdicţie papală. Majoritatea energiilor Bisericii Răsăritene au fost folosite în lupta de apărare a Constantinopolului pentru a nu fi capturat de mahomedani.  

II. LITERATURA APOCALIPTICĂ Păstorul lui Hermas, modelată după cartea Apocalipsa, a fost probabil scrisă în jurul anului 150 de către Hermas, considerat de scriitorul Canonului Muratorian ca fiind fratele lui Pius, episcop al Romei între anii 140 şi 155.6 Folosirea viziunii şi a alegoriei de către autor, ne aminteşte de lucrarea lui John Bunyan dar, din nefericire, Hermas a avut prea puţin din talentul scriitorului englez. Deşi lucrarea este scrisă în forma unei revelaţii abundînd în simboluri şi viziuni, scopul ei este atît moral cît şi practic. Scriitorul fusese sclav la Roda, creştină din Roma. Ea l-a eliberat, şi el a devenit un om de afaceri Sar în acest proces, el şi-a neglijat propria familie şi, ca urmare, familia lui a căzut în păcat josnic. El şi soţia lui s-au pocăit, mărturisindu-şi păcatul, dar copiii lor s-au întors împotriva credinţei. Apoi el şi-a pierdut întreaga avere. Din această experienţă s-a născut această lucrare, menită să-i cheme pe păcătoşi la pocăinţă. Pocăinţa şi trăirea sfîntă sînt notele-cheie ale lucrării (mandatul 4). Mesajele lucrării îi sînt date lui Hermas de o femeie şi de un înger. Prima parte este formată din cinci viziuni care accentuează în simboluri necesitatea pocăinţei. Aceasta este urmată de 12 mandate sau porunci, care descriu codul de etică pe care cel pocăit trebuie să-l urmeze ca să-I placă lui Dumnezeu. Partea finală este formată din zece comparaţii sau parabole, în care tema principală este semnificaţia pocăinţei în viaţă. Scriitorul Păstorului este preocupat mult de individ în relaţie cu societatea creştină, Biserica. III. LITERATURA CATEHETICĂ Didahia (învăţătura celor doisprezece apostoli) este o cărticică ieşită la lumină în anul 1873, cînd un om cu numele Bryennios Philotheus a descoperit-o într-o bibliotecă ecleziastică din Constantinopol şi a publicat-o apoi în 1883. Acest manual de învăţătură bisericească a fost probabil elaborat cam pe la mijlocul secolului al II-lea în forma în care a ajuns la noi. Totuşi, mulţi înclină spre o dată de la sfîrşitul secolului I, datorită asemănării multor aspecte din el cu practicile din Noul Testament. Chiar şi cititorul superficial poate selecta cele patru părţi clar definite ale lucrării. Prima parte, care seamănă bine cu cele două căi de viaţă din Pseudo-Barnaba, constă dintr-o analiză a Căilor Vieţii şi Morţii (capitolele 1- 6). Aici este prezentată acţiunea morală corespunzătoare unei vieţi creştine, în contrast cu faptele celor ce merg pe Calea Morţii. Apoi, scriitorul discută probleme liturgice ca: botezul, postul şi comuniunea (7-10). învăţătura despre cum să fie deosebiţi profeţii falşi d.. adevăraţi, cum să se găsească slujitori demni şi probleme disciplinare, formează conţinutul celei de a treia părţi (11-15). Documentul arată în mod sarcastic că profetul fals este acel profet care caută hrană şi adăpost fără a da nimic în schimb bisericii sub forma inspiraţiei spirituale. Nevoia de a trăi o viaţă de statornicie şi de veghere în vederea venirii Domnului este subiectul ultimului capitol. Didahia este în mod clar importantă prin faptul că prezintă un tablou al vieţii în Biserica Primară între anii 95 şi 150. Cititorul serios al literaturii care a fost discutată mai sus se va simţi răsplătit prin cunoştinţele pe care le va acumula şi prin inspiraţia pe care o va simţi. Din nefericire, aceste scrieri de edificare au fost neglijate de Biserică de-a lungul epocilor. NOTE 1. Vezi Efeseni (a nu se confunda cu Efeseni din Biblie) 2:2; 3:2; 4:1-2; 5:1-2; 6:1; 20:2; Magnesieni 3:1; 4:1; 6:1-2; 7:1; 13:1-2; Tralieni 2:1; 3:1-2; 7:1-2; 13:2; Filadelfieni 1:1; 3:2; 8:1-2. 2. Eusebiu, Istoria ecleziastică, 4.15. 3. Alegoria este căutarea unui sens simbolic, ascuns, prin depistarea literală a unor înţelesuri care sînt în acord cu prejudecăţile morale sau filozofice ale celui ce face interpretarea. Ea deformează sensul intenţionat de scriitor pentru oamenii cărora le-a scris el, dînd Scripturii sensul dorit de cel care face interpretarea. 4. Ireneu, Adversus Heresies, 5.33.3-4; 5.36.1-2. 5. Eusebiu, Istoria ecleziastică, 3.39.3-5, 15-16. Vezi 3.24, unde vei găsi concepţia lui Eusebiu. 6. Canonul Muratorian este un fragment mutilat care conţine o listă a scrierilor Noului Testament, probabil cele recunoscute drept canonice de către biserica romană spre sfîrşitul secolului al II-lea.

FLUX ŞI REFLUX ÎN RELAŢIILE DINTRE BISERICĂ ŞI STAT, 800-1054 Apariţia Sfîntului Imperiu Roman Istoria Bisericii în această epocă implică o analiză a ţesăturii complexe de relaţii care existau între Biserică şi statele imperiale în Răsărit şi Apus. A fost perioada cînd în Biserică a avut loc prima mare schismă. Partea apuseană şi cea răsăriteană a Bisericii s-au separat pentru a merge fiecare pe calea ei: Biserica Romano-Catolică în Apus şi Biserica Ortodoxă Greacă în Răsărit. Iar bezna „epocii întunecate” era împrăştiată încet de renaşterea învăţăturii care a început sub Carol cel Mare. I. DECLINUL IMPERIULUI CAROLINGIAN A. Succesorii slabi ai lui Carol cel Mare. Structura imperială strălucitoare, stabilită prin încoronarea lui Carol cel Mare de către Leon al IH-lea în ziua de Crăciun a anului 800 nu a supravieţuit mult fondatorului ei. Deoarece imperiul fusese dependent de geniul lui personal, moartea lui a fost semnalul pentru începutul dizolvării lui. Nici fiul şi nici nepotul lui nu au avut energia şi abilitatea pe care le-a avut el, şi splendidul imperiu franc s-a destrămat cu repeziciune. B. Principiul teutonic de moştenire Un factor şi mai important în declinul fazei france a Sfîntului Imperiu Roman a fost fragmentarea introdusă în jţructura imperială de principiul teutonic fatal, care dicta împărţirea teritbri8or tatălui între fiii lui. Acest principiu a fost pus în aplicare încă în timpul vieţii lui Ludovic cel Pios (778- 840), succesorul imediat al lui Carol cel Mare. Conceptul romanilor despre un imperiu indivizibil era străină pentru gîndirea teutonică. Mai mult, chiar dacă Ludovic ar fi avut această concepţie, îi lipsea geniul personal al tatălui lui, Carol cel Mare, pentru a-l şi împlini. El a fost neputincios în a controla puternica aristocraţie, şi firea lui indulgentă i-a slăbit controlul asupra familiei lui turbulente. La scurt timp după ce s-a urcat pe tronul imperial, Ludovic a anunţat planurile de împărţire a imperiului între fiii lui. Cînd i s-a născut un alt fiu, Carol cel Pleşuv, de la cea de-a doua soţie, Iudita, el a trebuit să-şi schimbe planurile, aşa încît să-l includă şi pe Carol între moştenitori în eventualitatea morţii lui. Cînd Ludovic a murit în anul 840, după o domnie plină de tulburări care începuse în anul 814, certurile fiilor lui au făcut inevitabil declinul marelui imperiu carolingian. Fiul său, Ludovic, a moştenit partea de răsărit, Carol cel Pleşuv pe cea de apus, iar partea centrală, care se întindea de la Marea Nordului la Marea Adriatică, împreună cu titlul imperial i-au revenit lui Lothair. Lothair dorea să-şi extindă controlul peste întregul teritoriu al imperiului tatălui lui, dar cei doi fraţi ai lui, Carol cel Pleşuv şi Ludovic Germanicul s-au unit împotriva lui. Aceştia s-au întîlnit la Strasbourg în anul 842 şi au jurat în limba naţională a popoarelor lor să fie loiali unul altuia pînă la înfrîngerea lui Lothair. Această întîlnire a avut semnificaţie pentru istoria Franţei şi Germaniei moderne, deoarece Ludovic, ale cărui posesiuni includeau majoritatea teritoriului Germaniei moderne, şi Carol, ale cărui posesiuni includeau majoritatea teritoriului Franţei moderne, au recunoscut fiecare limba supuşilor lor prin faptul că au depus jurămîntul în acea limbă. Această alianţă a fost prea puternică pentru Lothair, şi în 843 cei trei fraţi au încheiat Tratatul de la Verdun. Lui Carol cel Pleşuv i-a revenit stăpînirea celei mai mari părţi a teritoriului de azi al Franţei, iar lui Ludovic stăpînirea asupra teritoriului Germaniei de azi. Lui Lothair i-a rămas titlul imperial şi regiunile centrale dintre cele două regate, cu o lungime de 1.600 km şi lăţime de peste 160 km. Acest eveniment a marcat naşterea statelor moderne Franţa şi Germania, şi rivalitatea dintre ele pentru stăpînire asupra teritoriului dintre cele două regate a continuat pînă în timpurile moderne, fiind o sursă de tulburare în Europa apuseană. Prin Tratatul de la Mersen din anul 870, conducătorii regatelor france, apusean şi răsăritean, au împărţit teritoriul central între cele două regate, limitîndu-i pe urmaşii lui Lothair la Italia C. Naşterea feudalismului Fragmentarea marelui imperiu pe care îl consolidase Carol cel Mare a fost grăbită şi de naşterea feudalismului. Feudalismul, într-o formă sau alta, se naşte întotdeauna cînd un guvern central slăbeşte şi nu mai poate exercita autoritate eficace asupra teritoriilor de sub controlul lui. Declinul vieţii urbane şi a comerţului după căderea Imperiului Roman i-a obligat pe oameni să se întoarcă la munca pămîntului pentru a-şi asigura existenţa. Feudalismul a avut precedente atît în obiceiurile romane cît şi în cele germane cu privire la stăpînirea asupra pămîntului şi la slujire. Acestea, şi alte condiţii haotice din secolul al IX-lea, au încurajat naşterea modului de viaţă feudal în Europa apuseană. Feudalismul a pus puterea publică în mîinile anumitor indivizi. In evul mediu, societatea era divizată orizontal mai degrabă decît vertical, aşa încît exista puţină mobilitate socială. O persoană de obicei îşi trăia viaţa în rangul social în care trăise şi tatăl ei. După apariţia feudalismului, societatea era împărţită într-un grup de protectori, cavalerii feudali, care aveau privilegiul de proprietate asupra pămîntului în schimbul serviciilor lor; un grup de producători iobagii care au devenit baza economică a feudalismului; şi un grup de închinători, clasa preoţească a Bisericii universale. Individul era subordonat interesului grupului, şi fiecare om îşi avea stăpînul lui într-o asemenea societate ierarhică. Feudalismul poate fi definit ca un sistem de organizare politică bazat pe posesiunea asupra pămîntului. Seniorul local era conducătorul zonei în care era proprietar asupra pămîntului. Pînă cînd au apărut naţiunile-stat în Anglia, Franţa şi Spania, la sfîrşitul evului mediu, acesta a fost singurul mijloc prin care se putea menţine dreptatea şi ordinea în timpul perioadei de slabă autoritate centralizată după declinul Imperiului Roman, după falimentul regatului merovingian şi după fărîmiţarea imperiului lui Carol cel Mare. Moşierismul a fost de asemenea un sistem economic care asigura traiul pentru toate clasele societăţii, după destrămarea comerţului internaţional, un alt rezultat al căderii Imperiului Roman. Atît seniorul cît şi iobagul îşi asigurau hrana din pămînt, fiecare moşie fiind de sine stătătoare şi producînd cele necesare cu excepţia cîtorva articole ca: sarea, pietrele de moară sau drugii de fier din care fierarul făcea unelte. Moşia, un domeniu care putea întreţine un cavaler înarmat, era unitatea de pămînt în sistemul feudal. Unii seniori feudali puteau poseda cîteva moşii. Astfel, moşia era unitatea economică de bază care făcea posibil sistemul feudal. Posesiunea asupra pămîntului era veriga care lega sistemul moşieresc de cel feudal. Cavalerul, veriga cea mai de jos în piramida feudală, depindea în privinţa traiului de iobagii care îi lucrau pămîntul. în schimb, el le oferea protecţie. Feudalismul a implicat de asemenea relaţii personale de loialitate între vasal şi senior, cum ar fi obligaţia la 40 de zile de serviciu militar în fiecare an, asigurarea hranei şi rugăciuni, dacă vasalul era un om al Bisericii. Societatea era o piramidă, fiecare vasal avînd un senior, iar seniorul din vîrful piramidei, regele, era vasalul lui Dumnezeu. Numai în Anglia secolului al Xl-lea, sub William Cuceritorul, a fost realizată piramida feudală. în teritoriile Franţei şi Germaniei de azi legătura dintre feudalul vasal şi conducător era slabă. Această discuţie relativ lungă despre feudalism a fost necesară datorită importanţei feudalismului ca sistem politic şi economic care a dat legi şi o anumită ordine în era descentralizării şi haosului care au urmat dizolvării imperiului carolingian şi invaziei vikingilor în Europa de apus şi în Anglia în secolele al IX-lea şi al X-lea şi invaziile slavilor şi a maghiarilor. Influenţa feudalismului asupra Bisericii în această perioadă este şi mai importantă. O mare parte din teritoriul Europei apusene era sub stăpînirea Bisericii la sfîrşitul evului mediu. Deoarece darurile de pămînt primite de la oameni pioşi sau care se pocăiau şi care căutau să-şi răscumpere viaţa de păcat, au rămas în mîinile Bisericii Romane ca un corp comun din generaţie în generaţie, această Biserică, în calitate de mare proprietar de pămînt, nu a putut să nu fie influenţată de sistemul feudal. Aceste daruri erau păstrate în stăpînire feudală de către stareţi şi episcopi. Membri clerului, ca slujitori ai lui Dumnezeu, nu puteau face serviciu militar pentru seniorul feudal, şi de aceea ei trebuiau fie să dea părţi din pămîntul lor cavalerilor vasali, care puteau face serviciul militar în locul lor, fie să facă alte servicii. Această feudalizare a pămîntului bisericii tindea să secularizeze biserica şi să-i distragă atenţia de la interesele spirituale la cele lumeşti. Vasalul ecleziastic întîmpina problema supunerii împărţite. Oare trebuia el să fie devotat în primul rînd stăpînului lui pămîntesc căruia îi datora taxe feudale, sau papei, supraseniorul spiritual, de la care îi revenea autoritatea spirituală? Această împărţire a devotamentului a stînjenit dezvoltarea vieţii spirituale sănătoase, esenţială pentru succesul Bisericii. Deoarece fiii mai tineri ai nobililor puteau cîştiga pămînt şi prestigiu prin serviciul în cadrul Bisericii, marii nobili deseori se amestecau în alegeri pentru ca rudele lor să primească o mănăstire sau o episcopie. Mulţi dintre aceşti oameni erau lumeşti şi prea puţin interesaţi în problemele spirituale legate de slujba ecleziastică. Controversa asupra învestiturii, disputa dacă seniorul feudal sau papa trebuia să-i dea vasalului feudal simbolurile autorităţii lui, a făcut ca în secolul al Xl-lea şi al XH-lea relaţiile dintre stat şi Biserică să fie ostile. Inelul, toiagul şi mantia erau simbolurile autorităţii spirituale, iar sabia şi sceptrul erau simbolurile autorităţii feudale. Uneori, atît seniorul feudal cît şi papa pretindeau dreptul de a da aceste simboluri. Această controversă a dus la o pierdere a vieţii spirituale a conducătorilor Bisericii, la neglijarea datoriilor lor spirituale şi la secularizarea intereselor lor, deoarece ei dădeau atenţie mai mare controlului asupra pămîntului lor şi certurilor feudale locale, decît problemelor Bisericii. Biserica în Apus a avut de luptat cu feudalizarea, în timp ce Biserica din Răsărit lupta fără succes cu stăpînirea imperială. Secularizarea Bisericii din cauza implicării ei în sistemul feudal a fost echilibrată de încercările ei de a diminua relele produse de războaiele feudale. La începutul secolului al Xl-lea, Biserica a reuşit să-i facă pe seniorii feudali să accepte Pacea lui Dumnezeu şi Armistiţiul lui Dumnezeu. Pacea lui Dumnezeu era un acord care interzicea certurile între persoane particulare, atacarea persoanelor neînarmate, hoţia şi violenţa, şi jefuirea locurilor sfinte. Această înţelegere era necesară, deoarece seniorul feudal nu simţea nici o obligaţie de a nu lupta cu vecinul lui feudal. Armistiţiul lui Dumnezeu, din anul 1031 obliga clasa feudală să nu lupte de miercurea de la apusul soarelui pînă lunea dimineaţa la răsăritul soarelui, şi să nu lupte în zilele de sărbători bisericeşti. Aceasta lăsa mai puţin de 100 de zile pe an pentru luptele feudale. El de asemenea prevedea ca bisericile, cimitirele, şi mănăstirile să fie sanctuare unde refugiaţii puteau găsi un adăpost sigur în vremuri de tulburare. Femeile, ţăranii şi clerul nu trebuiau vătămaţi. Aceste acorduri au însemnat mult pentru diminuarea brutalităţilor luptelor feudale în evul mediu. D. Invaziile vikingilor, ale slavilor şi ale ungurilor. In timp ce feudalismul a fost atît efect cît şi cauză în declinul imperiului carolingian, invaziile vikingilor, slavilor şi ungurilor au fost factori hotărîtori în dizolvarea lui rapidă. Aceşti vikingi sau oameni ai nordului, care au venit din teritoriile ocupate azi de Suedia, Danemarca şi Norvegia au fost o problemă în Europa apuseană de la sfîrşitul secolului al VII-lea pînă în secolul al X-lea. Orice oraş sau mănăstire de-a lungul coastei sau pe malurile unui rîu navigabil se putea aştepta la vizita acestor piraţi îndrăzneţi ai mărilor. Mulţi dintre ei s-au aşezat în final în Anglia, şi după multe lupte s-au unit cu rudele lor, anglo-saxonii, care veniseră în Anglia mai devreme. în acest proces, frumoasa cultură creştină, care fusese făurită în Irlanda şi Anglia în timpul „epocii întunecate”, a fost distrusă sau a dat înapoi. Alţi vikingi s-au stabilit în Normandia, de unde au pornit să cucerească Anglia sub conducerea lui William Cuceritorul în anul 1066. Alţii au migrat spre sud, peste Europa răsăriteană, punînd bazele statului rus. Alţii s-au aşezat în Sicilia şi sudul Italiei, unde un timp au prezentat o ameninţare pentru puterea politică a papalităţii. Slavii şi maghiarii s-au aşezat în centrul şi sud-estul Europei.

UPTA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE PENTRU SUPRAVIEŢUIRE, 100-313 Cristos sau Cezar Creştinismul a avut întotdeauna de înfruntat atît probleme externe cît şi interne, în fiecare perioadă a istoriei sale. Biserica a avut de înfruntat problema internă serioasă a ereziei şi a trebuit să se ocupe de ea între anii 100 şi 313, în acelaşi timp trebuind să rezolve problema externă a persecuţiei din partea statului roman. Creştinii din Imperiul Roman, nestorienii din China în secolele al nouălea şi al zecelea şi romano-catolicii din Japonia în secolul al şaptesprezecelea, la fel ca şi creştinii din statele naziste şi comuniste, au avut cu toţii experienţa ostilităţii din partea statului, chiar pînă la punctul martirajului. Creştinii au fost de asemenea confruntaţi cu atacuri din partea intelectualilor păgîni, cum au fost Lucian, Fronto şi Celsus. Mulţi oameni nu au o idee clară cu privire la numărul, durata, sfera de cuprindere şi intensitatea persecuţiilor suferite de Biserică. înainte de anul 250, persecuţia a fost mai ales locală, sporadică şi mai adesea rezultatul acţiunii mulţimii, decît rezultatul unei politici civile bine definite. Dar după anul 250, persecuţiile au devenit uneori o politică intenţionată a guvernului imperial roman, şi de atunci înainte, au fost larg răspîndite şi violente. în acel timp, afirmaţia lui Tertulian că sîngele martirilor este sămînţa Bisericii a devenit o realitate înfricoşătoare pentru mulţi creştini. Biserica însă, în ciuda persecuţiei sau poate chiar din cauza ei, a continuat să se dezvolte pînă la sfîrşitul perioadei cînd şi-a cîştigat libertatea de închinare, sub Constantin. I. CAUZE ALE PERSECUŢIEI A. Politice Biserica a suferit puţină persecuţie atîta timp cît a fost considerată de autorităţi ca făcînd parte din iudaism, care era o religio licita, adică religie legală. Dar imediat ce creştinismul s-a distins de iudaism ca o grupare separată şi a putut fi clasată drept o societate secretă, el a intrat sub interdicţia statului roman, care nu tolera nici un rival în ceea ce priveşte devotamentul supuşilor lui. Atunci creştinismul a devenit o religie ilegală, care a fost considerată o ameninţare pentru siguranţa statului roman. într-o unire dintre stat şi biserică, statul deţinea poziţia cea mai înaltă. De aceea nu putea să existe nici o religie privată. Religia putea fi tolerată doar în măsura în care contribuia la stabilitatea statului. Deoarece religia creştină care creştea repede era exclusivistă în revendicările ei asupra loialităţii morale şi spirituale a celor ce-L primeau pe Cristos, atunci cînd trebuia făcută o alegere între loialitatea faţă de Cristos şi cea faţă de Cezar, Cezar trebuia să ia locul al doilea. Faptul acesta era considerat de conducătorii romani, hotărîţi să păstreze cultura clasică în cadrul statului imperial roman, ca o neloialitate faţă de stat; ei îi vedeau pe creştini ca pe nişte oameni care încercau să facă un stat în stat. Trebuia să cedeze fie statul universal, fie Biserica universală, trupul lui Cristos. Suveranitatea exclusivă a lui Cristos era în conflict cu pretenţiile pline de aroganţă ale cezarului de a avea suveranitate exclusivă. Multe practici creştine păreau să confirme autorităţilor romane suspiciunile lor despre neloialitatea creştinilor faţă de stat. Creştinii refuzau în mod consecvent să ofere tămîie pe altarele închinate geniului împăratului roman, care, în minţile oamenilor din perioada imperială de la Cezar August pînă la Constantin, era în mod inseparabil legat de binele statului. Dacă cineva oferea sacrificiu pe aceste altare, putea apoi să practice o a doua religie particulară. Creştinii nu aduceau asemenea jertfe şi, ca urmare, au fost consideraţi neloiali. De asemenea, creştinii ţineau majoritatea întîlnirilor lor noaptea şi în secret. Pentru autoritatea romană aceasta nu putea să însemne altceva decît un complot împotriva siguranţei statului. Creştinii nu au servit ca soldaţi pînă după 313. B. Religioase Pe lîngă principala cauză a persecuţiei, care era cea politică, a existat şi o cauză religioasă. Religia romană era rigidă şi formală. Ea îşi avea altarele, idolii, preoţii, procesiunile, ritualurile şi practicile ei pe care oamenii le puteau vedea. Romanii nu erau împotriva adăugării unui nou idol la grupul din Panteon, atîta timp cît acea zeitate era subordonată pretenţiilor la primordialitate ale religiei romane de stat. Creştinii nu aveau idoli şi aveau prea puţine accesorii vizibile pentru închinare. închinarea lor era spirituală şi interioară. Cînd se ridicau şi se rugau cu ochii închişi, nu era nici un obiect vizibil căruia să-i fie adresate acele rugăciuni. Aceasta însemna pentru romani ateism, ei fiind obişnuiţi cu manifestări materiale simbolice ale zeului lor. Faptul că creştinii se adunau în secret a adus de asemenea acuzaţii morale împotriva lor. S-au răspîndit zvonuri că ei practicau incestul, canibalismul şi alte lucruri împotriva naturii. înţelegerea greşită a actului Cinei Domnului, în cadrul căreia creştinii „mîncau şi beau” trupul şi sîngele lui Cristos, a dus repede la ideea că creştinii ucideau şi mîncau copii ca jertfe pentru Dumnezeul lor. Expresia „sărutul păcii”, a fost răstălmăcită cu uşurinţă pentru a-i acuza pe creştini de incest şi de alte feluri de conduită imorală respingătoare pentru mintea romană cultivată. Nu avea prea mare importanţă faptul că în aceste zvonuri nu era nici o urmă de adevăr. C. Sociale Problemele sociale şi-au adus şi ele contribuţia la cauza persecuţiei romane a Bisericii. Creştinii, care aveau mare trecere la clasele de jos şi la sclavi, erau urîţi de conducătorii aristocraţi influenţi ai societăţii. Aceşti conducători îi priveau cu dispreţ, dar le era frică de influenţa lor asupra claselor de jos. Creştinii susţineau egalitatea tuturor oamenilor (Coloseni 3:11); păgînismul insista asupra unei structuri aristocratice a societăţii, în care puţinii privilegiaţi erau serviţi de clasele inferioare şi de sclavi. Creştinii nu mai participau la adunările păgîne de la temple, teatre şi locuri de distracţii. Acest neconformism faţă de tiparele sociale acceptate a atras asupra lor antipatia cu care au fost întotdeauna confruntaţi neconformiştii, în orice perioadă a istoriei. Puritatea vieţilor lor era un reproş fără cuvinte la adresa vieţii scandaloase duse de oamenii din clasele superioare. Nonconformismul creştinilor faţă de tiparele sociale existente i-a făcut pe păgîni să creadă că ei sînt un pericol pentru societate, şi să-i caracterizeze ca oameni care urăsc omenirea, şi care sînt capabili de a incita masele la revoltă. D. Economice Nu trebuie să se uite că şi consideraţiile economice au jucat un rol în persecutarea creştinilor. Opoziţia pe care a întîmpinat-o Pavel din partea celor ce făceau idoli la Efes, care erau mai îngrijoraţi de pericolul pe care îl reprezenta creştinismul pentru meseria lor decît de paguba ce ar fi putut-o cauza închinării la Diana (Faptele 19:27), este un indiciu cu privire la sentimentele acelora a căror existenţă era ameninţată de răspîndirea creştinismului. Preoţii, fabricanţii de idoli, ghicitorii de noroc, pictorii, arhitecţii şi sculptorii nu erau prea entuziasmaţi în faţa unei religii care le ameninţa mijloacele de existenţă. Anul 250, cînd persecuţia a ajuns generală şi violentă, din sporadică şi locală cum fusese înainte, era, după socotelile romanilor, cam la o mie de ani de la fondarea Romei. Deoarece în acest timp imperiul era bîntuit de ciumă, foamete şi tulburare civilă, opinia publică a atribuit aceste necazuri prezenţei creştinismului în imperiu şi neglijării celorlalţi zei. Există întotdeauna o doză bună de superstiţie la apropierea sfîrşitului unui mileniu, şi în această privinţă romanii nu erau mai buni decît oamenii din evul mediu înaintea anului 1000. Persecutarea creştinilor le-a părut romanilor o cale logică de a-şi rezolva dificultăţile. Toate aceste consideraţii s-au combinat ca să justifice în minţile autorităţilor persecutarea creştinilor. Nu toate au fost prezente în fiecare caz, dar în majoritatea cazurilor, faptul că religia creştină pretindea loialitatea exclusivă a creştinului a ajuns în conflict cu sincretismul păgîn şi cu pretenţia de loialitate exclusivă faţă de statul roman. Persecuţia a venit în mod natural, ca parte din politica imperială de păstrare a integrităţii statului roman. Creştinismul nu era o religie autorizată cu drept legal de existenţă. Martirii şi apologeţii au constituit răspunsul dat de creştinism mulţimilor, statului şi scriitorilor păgîni.

II. ORIGINEA BISERICII GRECO-ORTODOXE Biserica din Răsărit nu a reuşit niciodată să fie atît de independentă ca şi cea din Apus, deoarece ea era sub ochii împăratului şi pentru că ea trebuia să facă faţă tradiţiei culturii greco-romane, care era păstrată în Răsărit, în timp ce Apusul trecea prin haosul cultural al „epocii întunecate”. După căderea Imperiului Roman, Biserica din Apus nu a întîmpinat nici un rival politic mare pentru tronul imperial, crescînd tot mai puternică în timp ce se confrunta cu problemele asociate cu haosul cultural care a însoţit căderea imperiului. A. Diferentele şi cauzele separării Răsăritului de Apus Cînd Constantin şi-a mutat în anul 330 capitala la Constantinopol, el a pavat drumul pentru separarea politică şi în final ecleziastică, a Bisericii din Răsărit şi Apus. Teodosiu a pus administraţia regiunilor răsăritene şi apusene ale imperiului sub conduceri separate în 395. Odată cu căderea Imperiului Roman de apus la sfîrşitul secolului al V-lea, această divizare s-a. realizat complet. în Răsărit, Biserica era sub jurisdicţia împăratului, dar papa de la Roma era prea departe ca să fie adus sub controlul lui. în absenţa controlului politic efectiv în Apus, papa a devenit conducătorul atît secular cît şi spiritual în timpuri de criză. Aceasta le-a dat celor două biserici o perspectivă total diferită în ce priveşte puterea seculară. Şi concepţia intelectuală a Apusului era diferită de cea a Răsăritului. Apusul latin a fost mult mai înclinat să ia în considerare problemele practice ale politicii, avînd puţine probleme în formularea dogmei ortodoxe. Gîndirea greacă a Răsăritului era mai interesată în rezolvarea problemelor teologice pe linii filozofice. Majoritatea controverselor teologice între 325 şi 451 s-au iscat în Răsărit, dar aceleaşi probleme au cauzat puţină dificultate în Apus în majoritatea cazurilor. O altă diferenţă între cele două biserici era în legătură cu celibatul. în Răsărit era permisă căsătoria tuturor clericilor de parohii sub rangul de episcop, dar în Apus clerul nu avea voie să se căsătorească. S-au ivit dispute de cîteva ori pe seama purtării bărbii. în Apus preotul îşi putea rade obrazul, dar clericui din Răsărit trebuia să poarte barbă. De asemenea, Apusul insista asupra utilizării latinei, în timp ce bisericile din Răsărit utilizau greaca. Lucrul acesta a dus uneori la neînţelegeri. Deşi acestea şi alte subiecte similare acum par neînsemnate, în acel timp ele aveau mare importanţă pentru ambele părţi ale Bisericii. Cele două biserici au fost în dezacord şi în anumite probleme teologice. în 867 Fotie, patriarhul Bizanţului, l-a acuzat pe Nicolae I şi Biserica din Apus de erezie pentru că Apusul avea expresia fllioque în Credeul de la Niceea. în Apus, teologii susţineau că Duhul Sfînt venea atît de la Fiul cît şi de la Tatăl. Răsăritul nu accepta această idee. Apoi o serie de controverse au înrăutăţit relaţiile dintre Răsărit şi Apus. Cu fiecare dispută ostilitatea creştea. Pe la mijlocul secolului al doilea, problema datei cînd trebuia să fie sărbătorit Pastele a deteriorat relaţiile dintre cele două ramuri ale bisericii (vezi cap. 8). Diferenţele de opinie în această problemă întotdeauna au redus posibilitatea unor relaţii amicale între cele două grupări. Controversa iconoclastă în Biserica Răsăriteană din secolul al VlII-lea şi al IX-lea a cauzat multe supărări. In anul 726, Leon al IIMea, ca împărat al Răsăritului, a interzis orice îngenunchiere în faţa tablourilor sau imaginilor, şi în anul 730, el a ordonat scoaterea din biserici a tuturor acestora în afară de cruce şi le-a distrus pentru a limita puterea călugărilor şi pentru a infirma acuzaţiile de idolatrie pe care le-au adus musulmanii. Această încercare de a face o trezire laică în Biserica Răsăriteană s-a ciocnit de opoziţia clerului parohial şi monastic. în Apus, papa şi chiar împăratul Carol cel Mare au luat poziţie în favoarea folosirii simbolurilor vizibile ale realităţii divine. Acest amestec al Apusului în problemele Bisericii din Răsărit a mărit antagonismul dintre cele două regiuni. Biserica în Apus a continuat să folosească tablouri şi statui în închinăciune; dar Biserica din Răsărit a eliminat statuile, păstrînd însă icoanele, de obicei imagini ale lui Cristos, cărora trebuia să li se acorde reverenţă dar nu închinare, care îi aparţine doar lui Dumnezeu. Oamenii din Răsărit au detestat în mod special încercarea papei Nicolae I la mijlocul secolului al IX-lea, de a se amesteca în numirea patriarhului Bisericii în Răsărit, deşi acest amestec ar fi putut fi justificat pe temeiuri morale. Cu toate că Nicolae nu a avut succes, amestecul lui în ceea ce răsăritenii credeau că era o problemă numai a lor a intensificat animozităţile între cele două biserici. B. Schisma din 1054 In 1054, controversa finală a avut loc în jurul unei probleme aparent minoră. Mihail Cerularius, patriarh al Constantinopolului între 1043 şi 1058, a condamnat Biserica din Apus pentru că folosea la euharistie pîinea nedospită. Aceasta era o practică tot mai răspîndită în Apus, începînd cu secolul al IX-lea. Papa Leon al IX-lea i-a trimis pe cardinalul Humbert şi alţi doi legaţi în Răsărit pentru a pune capăt disputei. Dar, cu cît continuau discuţiile, cu atît se măreau diferenţele de opinie. La 16 iulie 1054, legaţii romani au dat în final un decret de excomunicare a patriarhului şi a discipolilor lui, decret pe care l-au aşezat pe marele altar al catedralei Sfînta Sofia. Patriarhul nu s-a lăsat şi, ca urmare, şi el l-a anatemizat pe papa de la Roma şi pe urmaşii lui. Prima mare schismă în creştinism a rupt unitatea Bisericii. De atunci, Biserica Romano-Catolică şi Biserica Greco-Ortodoxă au mers pe drumuri separate. Această excomunicare reciprocă nu a fost îndepărtată decît la 7 decembrie 1965, de către Paul al Vl-lea şi Athenagoras. C. Consecinţele schismei Era dificil să mai aibă loc vreo mişcare ecumenică după evenimentele pline de ostilitate care au separat Biserica din Răsărit de cea din Apus. Mişcarea ecumenică modernă, ţintind la reunirea bisericilor creştinătăţii, nu are nici un sprijin de la Biserica Romano-Catolică şi de la Biserica Greco-Ortodoxă. Mişcarea a fost pînă recent în principal protestantă. Nici una din cele două biserici nu doreşte o biserică ecumenică decît cu condiţiile puse de ea, deşi Biserica Răsăriteană este gata să discute cu bisericile protestante în legătură cu reunirea. Separarea a împiedicat să pătrundă în Biserica din Răsărit multe influenţe vitalizatoare care au întărit Biserica din Apus. Apariţia oraşelor, a naţiunilor şi a burgheziei, mişcările culturale ale Renaşterii şi Reforma nu au afectat Biserica din Răsărit, dar Biserica Romano-Catolică din Apus a fost supusă influenţei lor şi întărită fie prin asimilarea caracteristicilor utile, fie prin reacţia împotriva a ceea ce îi părea Romei a fi dăunător. Dar biserica din Răsărit s-a angajat în nişte lucrări misionare în acea epocă. Bulgarii au fost cîştigaţi la creştinism în anul 864, sub Boris, care a domnit între anii 852 şi 889, şi ei au adoptat credinţa Constantinopolului. Deşi Chirii şi Metodiu i-au cîştigat pe moravieni la creştinism, moravienii au ajuns pînă la urmă sub jurisdicţia romană în loc de cea a Constantinopolului. Patriarhul a avut succes mai mult cu activitatea misionară în Rusia. în anul 955, o prinţesă cu numele Olga a acceptat creştinismul şi a reuşit să-l influenţeze pe nepotul ei, Vladimir (956-1015), care a acceptat creştinismul în 988. Acest eveniment a marcat începutul triumfului creştinismului răsăritean în Rusia. Rusia, împreună cu mare parte din Europa răsăriteană şi centrală, 1-a urmat pe patriarhul Constantinopolahli. Maghiarii au fost convertiţi în această perioadă. Ei au îmbrăţişat religia catolică. Şocul mahomedanismului în secolul al VI-lea şi pierderea de oameni şi teritorii în faţa musulmanilor, cuplate cu cele două secole de nelinişte în ce priveşte folosirea icoanelor, au făcut ca creştinismul din Răsărit să devină stagnant. Pînă în prezent, în biserica din Răsărit s-a produs puţină schimbare în ritual, politică sau teologie. Ca urmare, ea nu a avut asupra lumii influenţa pe care a avut-o biserica din Apus, cu toate că în perioada antică a istoriei Bisericii ea avusese rol conducător în formularea teologiei.

  III. ERORI TEOLOGICE Anumite vederi pot fi considerate ca fiind interpretări greşite ale creştinismului, exagerări sau mişcări de protest. Ele însă au dăunat creştinismului, şi o parte din energia care ar fi putut fi folosită în lucrarea de evanghelizare a trebuit să fie canalizată spre combaterea acestor erori. Montanismul şi monarhianismul sînt exemple a două asemenea erori. A. Montanismul Montanismul a apărut în Frigia după anul 155 d.Cr., ca o încercare a lui Montanus de a face faţă problemelor create de formalismul din Biserică şi de faptul că Biserica se baza pe conducerea omenească şi nu pe călăuzirea Duhului Sfînt. El se opunea înălţării episcopului în biserica locală. Această încercare de combatere a formalismului şi a organizării omeneşti l-au dus la o reafirmare a doctrinei Duhului Sfînt şi a celei de a doua veniri. Din nefericire, cum se întîmplă adesea în astfel de mişcări, el a sărit în extrema opusă, dezvoltînd interpretări greşite şi fanatice ale Scripturii. Dezvoltînd propria sa doctrină cu privire la inspiraţie, Montanus susţinea că inspiraţia este imediată şi continuă şi că el era paracletul sau avocatul prin care Duhul Sfînt vorbea Bisericii aşa cum vorbise prin Pavel şi prin alţi apostoli. Montanus avea de asemenea o escatologie extravagantă. El credea că împărăţia cerească a lui Cristos urma să fie stabilită în curind la Pepuza în Frigia, el însuşi avînd un loc important în acea împărăţie. Pentru a fi pregătiţi pentru acea venire, el şi discipolii lui practicau un ascetism strict. Dacă unul din soţi murea, nu era permisă o a doua căsătorie; trebuiau respectate multe posturi; trebuia să se consume doar hrană uscată. Biserica a reacţionat împotriva acestor extravaganţe, condamnînd mişcarea. Conciliul de la Constantinopol din anul 381 a declarat că montaniştii trebuiau consideraţi păgîni. Dar Tertulian, unul dintre cei mai mari părinţi ai Bisericii, a găsit doctrinele grupului atrăgătoare şi a devenit montanist. Mişcarea era deosebit de puternică în Cartagina şi în ţările răsăritene. Ea reprezenta protestul permanent care apare în Biserică atunci cînd există o supraelaborare a formelor şi o lipsă a dependenţei de Duhul lui Dumnezeu. Mişcarea montanistă a fost şi este un avertisment ca Biserica să nu uite că organizarea ei şi formularea doctrinei nu trebuie despărţite niciodată de satisfacerea părţii emoţionale din natura omului şi de dorinţa puternică a omului după contact spiritual imediat cu Dumnezeu. B. Monarhianismul Dacă Montanus a fost exagerat de zelos în prezentarea doctrinelor Duhului Sfînt şi inspiraţiei, se poate spune că monarhienii au rătăcit din cauza zelului excesiv cu care au accentuat unitatea lui Dumnezeu în opoziţie cu orice încercare de a-L concepe pe Dumnezeu ca trei personalităţi separate. Ei erau preocupaţi să susţină monoteismul, dar au sfîrşit într-o formă antică de unit arianism, care nega dumnezeirea reală a lui Cristos. Ei nu ştiau cum să facă legătura între Cristos şi Dumnezeu. In secolul al treilea, un om cu numele de Paul din Samosata era episcop în jţ Antiohia. Pe lîngă această slujbă, el avea şi un important post politic în guvernul Zenobiei, regina Palmirei. El juca deseori rolul demagogului în biserica din Antiohia, predicînd cu gesturi corporale violente şi cerînd aplauze şi fluturarea batistelor. Uneori avea un cor femeiesc care cînta cîntări de laudă la adresa lui. Deoarece nu moştenise avere şi nici nu era angajat în afaceri, existau suspiciuni în legătură cu sursele marii lui bogăţii. Acest om capabil dar lipsit de scrupule susţinea că Cristos nu ar fi fost divin, ci doar un om bun, care prin dreptate şi prin pătrunderea Logosului divin în fiinţa Lui la botez a ajuns la divinitate şi a ajuns mîntuitor. Această încercare a lui Paul şi a altora de a susţine monoteismul n lipsea pe creştin de un Mîntuitor divin. Doctrina înfiinţată de Paul de Samosata a devenit cunoscută sub numele de monarhianism dinamic sau adopţionist. Fondatorul monarhianismului modal a fost un om cu numele de Sabelius, t care a hotărît că dorinţa lui este să evite pericolul triteismului (sabelianism). în ‘ jurul anului 200, el a formulat învăţătura care îi poartă numele. El susţinea o trinitate care se referea la formele de manifestare, nu la esenţă. Dumnezeu S-a manifestat ca Tată în vremurile Vechiului Testament, mai tîrziu ca Fiu pentru a izbăvi omul şi ca Duh Sfînt după învierea lui Cristos. Astfel, nu erau trei persoane în Dumnezeire, ci trei manifestări. Părerea lui poate fi ilustrată prin relaţiile de înrudire ce le poate avea un om. într-o relaţie el este fiu; în alta, frate; şi în a treia, tată. în toate aceste relaţii există o singură personalitate reală. Această concepţie nega personalitatea separată a lui Cristos. Ea a fost readusă la viaţă în forma de penticostalism contemporan numită „Numai Isus”. IV. SCHISMELE ECLEZIASTICE A. Controversa în legătură cu Pastele In timpul primilor ani ai Bisericii, au avut loc şi anumite schisme în legătură cu probleme de disciplină şi de ritual. Controversa în legătură cu Pastele a început pe la mijlocul secolului al II-lea, asupra întrebării care era data corectă de sărbătorire a Pastelor. Biserica din Răsărit susţinea că Pastele ar trebui sărbătorit în ziua de 14 a lunii nisan, data Paştelui după calendarul evreiesc, indiferent în care zi a săptămînii ar cădea. Policarp din Asia a fost contrazis în această privinţă de către episcopul roman Anicetus, care credea că Pastele ar trebui sărbătorit în prima duminică după 14 nisan. Cînd în anul 190 Victor, episcop al Romei, a excomunicat bisericile din Asia într-un act de opoziţie faţă de Policrates din Efes, Ireneu l-a mustrat pentru pretenţiile de putere pe care le avea el. Grupurile răsăritene şi apusene ale bisericii nu au reuşit să ajungă la nici o înţelegere pînă în anul 325, la Conciliul de la Niceea, cînd a fost adoptat punctul de vedere al Bisericii Apusene. B. Donatismul Controversa donatistă s-a dezvoltat după anul 300, ca rezultat al persecutării Bisericii de către Diocleţian. Cea mai mare parte a controversei era centralizată în Africa de Nord. Un om al bisericii, pe nume Donatus, voia să-1 excludă pe Cecilian din funcţia sa de episcop de Cartagina, din cauză că Cecilian fusese consacrat de Felix, care la rîndul lui fusese acuzat de trădare în timpul persecuţiei lui Diocleţian. Donatus argumenta că falimentul lui Felix de a rămîne credincios în timpul persecuţiei invalida puterea lui de a ordina, deoarece el comisese astfel un păcat de neiertat. Donatus şi grupul lui l-au ales ca episcop pe Majorinus, iar după moartea lui Majorinus în anul 313, Donatus a devenit episcop. Cînd Constantin a dat bani pentru biserica africană, donatiştii s-au plîns că ei nu au primit nimic. Un sinod ţinut la Roma a hotărît că validitatea unui sacrament nu depinde de caracterul celui care oficiază sacramentul respectiv. Deci, donatiştii nu aveau dreptul la nici un ajutor. Un alt Conciliu al episcopilor apuseni, ţinut la Arles în anul 314, a hotărît iarăşi împotriva poziţiei donatiste. Această controversă a devenit un subiect de oarecare îngrijorare pentru Augustin şi, ca rezultat al îngrijorării lui, el a scris mult despre subiectul autorităţii Bisericii. In concluzie, se poate spune că rezultatele controverselor, erorilor şi ereziilor nu au fost întotdeauna distructive. Biserica a fost silită să dea un canon cu autoritate al Scripturii şi credeuri, cum au fost principiile credinţei formulate de Tertulian şi de Ireneu, care rezumau învăţăturile esenţiale ale Bibliei. Nevoia de a răspunde teologiilor false a stimulat naşterea teologiei creştine. Poziţia episcopului a fost întărită prin accentul pus pe slujba lui, ca un punct de mobilizare împotriva ereziei şi erorii. învăţăturile false s-au născut din încercările unor oameni ambiţioşi de a-şi afirma autoritatea, din supraaccentuarea urmată de interpretarea greşită a anumitor părţi din Scriptură şi din felul lipsit de dragoste în care Biserica a tratat minoritatea rătăcită. Dar acestea nu au slăbit în final Biserica, ci au silit-o să-şi formuleze credinţa ei şi să se organizeze.  

III. MIŞCĂRILE REFORMATOARE LAICE Unitatea a fost nota-cheie a societăţii medievale; şi această unitate a fost realizată prin instituţiile universale ale Sfîntului Imperiu Roman, prin Biserica Romană ierarhică şi loialitatea faţă de ea, şi prin standardizarea spirituală a sacramentelor şi crezurilor; însă dedesubtul acestei unităţi au fost întotdeauna murmure de dezacord. Aceste murmure urmau să devină în timpul Reformei o explozie vulcanică, ce va sfîşia structura religiei medievale. Spre deosebire de călugări, care au căutat să producă o reformă internă, catarii sau albigenzii, waldoiştii şi alte secte s-au ridicat la sfîrşitul secolului al Xll-lea ca o revoltă externă pentru purificarea religiei. Frecvenţa corupţiei în viaţa şi practica ierarhiei papale şi activităţile seculare ale papalităţii i-au făcut pe mulţi să reacţioneze îrnpotriva lipsei de putere spirituală pe care o vedeau adesea în bisericile lor parohiale. Mai multe informaţii despre aceste secte medievale au fost păstrate de duşmanii lor decît de prieteni, şi de aceea informaţiile exacte despre ele sînt rare. Atît albigenzii cît şi waldensii au căutat să se întoarcă la forma cea mai pură de religie, pe care au văzut-o în Noul Testament. Ei au fost premergătorii Reformei. A. Albigenzii filozofi Catarii sau albigenzii, numiţi astfel pentru că erau numeroşi în jurul localităţii Albi din sudul Franţei, foloseau Noul Testament ca bază pentru ideile lor, dar ideile eretice pe care le-au formulat semănau cu ideile dualiste şi ascetice ale gnosticilor, ale paulicienilor şi ale bogomililor. Albigenzii credeau că exista un dualism absolut între Dumnezeul bun care a făcut sufletele oamenilor, şi dumnezeul rău, căruia i s-a dat un trup material după ce a fost alungat din rai. După ce a fost expulzat, dumnezeul cel rău a făcut lumea vizibilă. Ca urmare, materia este rea şi de aceea catarii (literal „cei puri”) se împotriveau reproducerii rasei, sacramentelor mai ales liturghiei cu accentul ei pe prezenţa fizică a lui Cristos în elemente, doctrinei iadului şi purgatoriului şi doctrinei învierii fizice. Mîntuirea includea pocăinţă, ritualul consolamentum săvîrşit prin punerea mîinilor şi a Evangheliei lui Ioan pe capul candidatului şi o evitare ascetică a căsătoriei, a jurămintelor, a războiului, a laptelui, a cărnii, a brînzei şi a ouălor. Ei condamnau utilizarea oricărui lucru material în închinăciune. Elita, numiţi perfecţi (perfecţii), aveau iertarea pentru păcate şi siguranţa restaurării în împărăţia lui Dumnezeu. Deoarece carnea nu poate moşteni raiul, credincioşii care nu aveau acest ritual de consolamentum trebuiau să-1 primească înaintea morţii. Albigenzii, făcînd din Noul Testament expresia plină de autoritate a credinţei lor, au lansat o provocare Bisericii Romane, care pretindea autoritatea prin linia papilor, de la însuşi Cristos. Persecuţia şi cruciada albigenziană condusă de Simon de Montfort şi iniţiată de Inocenţiu al III-lea în 1208 au fost răspunsul Bisericii Romane medievale la acest afront adus autorităţii ei. B. Waldoiştii puritani Mişcarea waldoistă, care a apărut în ultimul sfert al secolului al Xll-lea, a fost mult mai asemănătoare cu mişcarea protestantă şi cu cea puritană. în jurul anului 1176, Peter Waldo, un negustor bogat din Lyon, a citit o traducere a Noului Testament şi a fost atît de impresionat de ceea ce afirma Cristos despre Sine, încît şi-a dat toată averea, rămînîndu-i doar cît să-şi hrănească familia. Apoi a organizat un grup cunoscut sub numele „oameni săraci”. Waldo şi adepţii lui doreau să predice ca laici, dar papa le-a interzis acest lucru. în 1184, ei au fost excomunicaţi pentru refuzul lor de a nu mai predica. Aşa cum se întîmplă adesea, o minoritate doritoare de reformă a fost forţată să iasă din Biserica organizată de către o majoritate lipsită de dragoste, care a pierdut valorile pe care un asemenea grup zelos le-ar fi putut reintroduce. Waldoiştii credeau că fiecare om ar trebui să aibă Biblia în propria lui limbă şi că ea ar trebui să fie autoritatea finală pentru credinţă şi viaţă, Urmînd exemplul lui Cristos, ei mergeau cîte doi, îmbrăcaţi simplu, să le predice săracilor în limba lor. Ei acceptau confesiunile ecumenice clasice, Cina Domnului, botezul şi ordinar ea laicilor pentru a predica şi administra sacramentele. Societatea lor îşi avea propriul ei cler, cu episcopi, preoţi şi diaconi. Waldo a fost conducătorul pînă la moartea lui în 1217. Alţii, cunoscuţi ca prieteni, erau asociaţi secreţi ai grupurilor waldoiste, cărora li s-a permis să rămînă în cadrul Bisericii Romane. Waldoiştii au anticipat în multe privinţe ideile protestanţilor Reformei. Ei mai există încă în nordul Italiei, ca un grup serios de credincioşi, numărînd aproximativ treizeci şi cinci de mii de credincioşi. C. Ioachimiţii escatologici Ioachim (cea 1132-1202), un călugăr cistercian, a crezut că Tatăl a fost important în perioada Legii din Vechiul Testament pe care a pus accent Petru, Fiul a fost important în perioada Noului Testament a lui Pavel pînă în 1260, iar în epoca Duhului Sfînt de după 1260 va veni o eră nouă a dragostei, după o scurtă perioadă a lui Anticrist, aşa cum se arată în scrierile lui Ioan. Biserica Romană a reacţionat în mai multe feluri la acest afront adus autorităţii ei, mai ales de către catari. Călugării cerşetori dominicani au făcut toate eforturile să-i cîştige pe catari înapoi la credinţă prin predici. O altă reacţie a fost cruciada care practic a exterminat această sectă în sudul Franţei. O altă reacţie a fost o hotărîre a sinodului de la Toulouse în 1229. Acest sinod le-a interzis laicilor să folosească traducerea populară a Bibliei. în felul acesta puteau fi evitate comparaţii neplăcute între Biserica Noului Testament şi Biserica Romano-Catolică. O altă reacţie a fost apariţia Inchiziţiei, o curte ecleziastică secretă, care folosea tortura şi nu divulga numele acuzatorilor în judecarea ereticilor, pe care apoi îi preda pentru a fi pedepsiţi prin confiscarea proprietăţii sau prin arderea pe rug. La început, Inchiziţia a fost în mîini episcopale; dar odată cu creşterea numărului ereticilor, papalitatea a preluat controlul asupra ei, şi în 1233 Grigorie IX le-a încredinţat dominicanilor să pedepsească erezia şi în felul acesta să-i elimine pe catari. Aceste procedee de tratare a ereziei i-au abrutizat pe clerul şi pe laicii angajaţi în combaterea ereticilor. Frica de pedeapsă pentru orice gînd ce ar fi fost împotriva celui prescris de Biserica Romană a adus stagnare intelectuală. Dar persecuţia deseori i-a adus pe oameni la o acceptare a doctrinei eretice. Faptul că Biserica Romano-Catolică nu a vrut să recunoască nevoia de reformă spirituală dorită de secte a dus la o împietrire care a făcut inevitabilă Reforma. Secolele al XH-lea şi al XHI-lea au fost marcate de mişcări de reformă interne şi externe. Mişcarea cisterciană, simbolizată în persoana lui Bernard de Clairvaux, şi mişcarea călugărilor cerşetori au fost încercări de purificare a Bisericii Romane printr-o reînnoire a zelului spiritual. Laicii care au încercat să reinstaleze Biblia ca autoritate s-au văzut împiedicaţi în încercările lor şi de aceea au înfiinţat mişcări în afara Bisericii Romane, pentru a practica creştinismul pe care ei l-au văzut în Biblie. Deşi zelul unui călugăr şi al unui cruciat era asociat cu o instituţie mai degrabă decît cu o Persoană divină, aceasta a fost o perioadă de entuziasm spiritual pe care Biserica Romană l-ar fi putut folosi într-un mod mult mai constructiv.   SUPREMAŢIA PAPALITĂŢII, 1054-1305 Invăţătura şi închinarea medievală Biserica poate practica diastasis, adică separarea de cultură, sau poate practica sinteza. Scolasticii au practicat sinteza. Mişcarea intelectuală scolastică s-a dezvoltat între 1050 şi 1350, mergînd în paralel cu dezvoltarea mişcării ordinelor cerşetoreşti şi eretice din aceeaşi perioadă. La început ea şi-a găsit o reşedinţă în catedralele şi şcolile monastice, iar mai tîrziu, odată cu apariţia universităţilor în secolul al XHI-lea, ea a dominat programa de învăţămînt în universităţile europene. După anul 1050, scolasticii i-au înlocuit pe părinţii Bisericii ca şi principalii păzitori ai adevărului, iar termenul de doctor a devenit un termen de onoare tot atît de mare cum fusese mai devreme în istoria Bisericii cel de părinte. I. SCOLASTICISMUL A. Definiţia scolasticismului. Termenii scolasticism şi scolastic au venit prin limba latină din cuvîntul grecesc schole, carz înseamnă un loc unde se învaţă. Termenul „scolastic” era aplicat profesorilor de la şcoala de palat sau curte a lui Carol cel Mare şi învăţaţilor medievali care foloseau filozofia în studiul religiei. Aceşti învăţaţi au căutat să dovedească adevărul existent prin procese raţionale mai degrabă decît să caute adevăruri noi. Scolasticismul poate fi definit ca şi încercarea de a raţionaliza teologia cu scopul de a susţine credinţa prin raţiune. Teologia urma să fie tratată dintr-un punct de vedere filozofic, şi nu dintr-un punct de vedere biblic. Datele revelaţiei urmau să fie organizate sistematic prin folosirea logicii deductive aristoteliene şi armonizate cu filozofia lui Aristotel de curînd descoperită. Scolasticii au fost confruntaţi cu o problemă similară celei cu care a fost confruntată Biserica în secolul al XlX-lea, cînd noile descoperiri ale ştiinţei trebuiau să fie armonizate cu religia. Ei trebuiau să împace filozofia naturală a lui Aristotel, cîştigată prin procese raţionale, cu teologia revelată a Bibliei, acceptată prin credinţă. B. Cauzele apariţiei scolasticismului , Cauza principală a apariţiei scolasticismului a fost apariţia filozofiei lui Aristotel în Europa. Cu excepţia cîtorva traduceri a unor părţi din filosofîa lui Aristotel făcute în secolul al V-lea de călugării conduşi de Boethius, se ştia prea puţin despre filozofia lui, pînă cînd au început să apară în Europa apuseană în secolul al XII-lea traduceri în latină făcute de William de Moerbeke (1215-1286) din surse evreieşti sau arabe. Traducerile lui Aristotel făcute de Averroes (1126-1198), marele filozof arab, au fost introduse în Apus prin Spania. Cam în acelaşi timp, au apărut la Paris traduceri de Moise Maimonides (1135-1204), faimosul rabin şi filozof evreu. Oameni ca Alexandru din Hales (cea 1186-1245) au salutat această filozofie încercînd să o asocieze cu teologia. O altă cauză pentru expansiunea mişcării scolastice a fost interesul noilor ordine ale călugărilor cerşetori pentru folosirea filozofiei în studiul revelaţiei. Toma d’Aquino, cel mai mare scolastic, şi Albertus Magnus, profesorul lui, au fost dominicani, iar William Ockham şi Bonaventura au fost franciscani. Extinderea mişcării universitare care a început în secolul al XH-lea a asigurat un mediu pentru noua mişcare intelectuală. Universităţile şi-au concentrat curind programa lor de studiu în jurul studierii teologiei cu ajutorul logicii şi a raţiunii. Universitatea din Paris din timpul lui Abelard a devenit centrul principal al scolasticismului. C. Conţinutul scolasticismului Cine studiază istoria Bisericii trebuie să-şi reamintească întotdeauna că scolasticii nu căutau atît de mult adevărul, cît încercau să organizeze în mod raţional un corp de adevăruri acceptate, aşa îneît acele adevăruri fie că veneau prin credinţă dintr-o revelaţie sau prin raţiune din filozofie să poată fi un întreg armonios. Gîndirea medievală căuta atît unitate intelectuală cît şi unitate politică şi ecleziastică. Apariţia filozofiei aristoteliene în secolul al XII-lea i-a obligat pe oameni să se ocupe de această mare sarcină. Pentru scolastici, datele sau conţinutul studiului lor erau fixe, cu autoritate şi absolute. Conţinutul studiului lor era Biblia, crezurile conciliilor ecumenice şi scrierile părinţilor Bisericii. întrebarea la care ei doreau să dea un răspuns era dacă credinţa este sau nu raţională. D. Metodologia scolasticismului Metodologia scolastică era supusă autorităţii dialecticii sau logicii lui Aristotel în aceeaşi măsură în care conţinutul studiului lor era supus teologiei Bisericii Romano-Catolice. Atît conţinutul cît şi metoda erau fixe. Omul de ştiinţă modern urmează metoda empirică a logicii inductive şi enunţă un adevăr general numai pe baza faptelor, după ce le-a observat şi experimentat un timp îndelungat. Dialectica sau logica lui Aristotel este mai degrabă deductivă decît inductivă, iar silogismul ocupă un loc important ca instrument al logicii deductive. Gînditorul deductiv porneşte de la un adevărat general sau de la o lege generală pe care el nu o dovedeşte, ci o ia drept bună. El leagă această lege generală de un fapt particular, şi din relaţia între legea generală şi faptul particular reiese o concluzie care la rîndul ei devine o nouă lege sau adevăr general ce urmează a fi legat de fapte noi. Această metodă a fost luată de scolastici de la Aristotel. Adevărurile generale ale filozofiei au fost luate din teologia revelată şi, folosind metodologia aristoteliană, scolasticii au căutat să tragă concluzii legitime pentru a dezvolta un sistem armonios. Pasaje din Biblie, din scrierile părinţilor Bisericii, din canoanele conciliilor şi din decretele papale au fost îmbinate în ordine logică. E. Şcolile scolasticismului Atît în conţinut cît şi în metodă, scolasticul încuviinţa atît autoritatea Bisericii cît şi autoritatea lui Aristotel. Cadrul filozofic în care pot fi puşi majoritatea scolasticilor se baza pe filozofia greacă şi depindea de faptul dacă un scolastic urma sau nu poziţia generală a lui Platon sau Aristotel în legătură cu problema naturii universaliilor sau a realităţii ultime şi în legătură cu problema relaţiei dintre credinţă şi raţiune. 1. Realismul. Platon insistase, aşa cum au făcut şi profesorii săi Socrate şi Aristotel, că universaliile, cum sînt Biserica şi omul, au o existenţă obiectivă. în contrast cu Aristotel, Platon a insistat că aceste universalii, sau Idei, există separat de lucrurile specifice sau de indivizi. De exemplu, el credea că există universalii ale adevărului, ale frumuseţii şi ale bunătăţii, separat de actele individuale ale adevărului, ale frumuseţii şi ale bunătăţii făcute de oameni. Această concepţie a fost rezumată în expresia latină universalia ante rem adică universaliile există înaintea lucrurilor create. O faptă bună, de exemplu, este doar umbra sau reflecţia realităţii bunătăţii care există obiectiv, separat de acea faptă. Astfel Platon insista că oamenii trebuie să privească dincolo de viaţa aceasta pentru a vedea realitatea ultimă. Mai înainte Augustin, şi acum Anselm, au fost gînditorii de frunte care au aplicat această concepţie în teologie. Această concepţie este cunoscută sub numele de realism, care la realiştii mai puţin temperaţi a devenit adesea panteism, în care totul fuziona în universal. a. Anselm (cea 1033-1109) s-a născut în nordul Italiei şi a fost educat la mănăstirea din Le Bec. Ales stareţ al mănăstirii, şi-a menţinut această poziţie pînă cînd a devenit arhiepiscop de Canterbury în 1093. El a luptat împotriva învestiturii laice practicate de regii englezi, dar faima lui se datorează activităţilor lui intelectuale pe tărîmul teologiei. Ideea lui Anselm despre legătura raţiunii cu credinţa a fost rezumată în expresia credo ut intelligam (cred ca să cunosc). Credinţa trebuie să existe în primul rînd şi trebuie să fie o bază pentru cunoaştere. Aceasta a fost în esenţă poziţia pe care o susţinuse Augustin cu cîteva secole înainte. Anselm a aplicat raţiunea la verificarea credinţei în două mari opere. Monologion este în esenţă o argumentare inductivă de la efect la cauză a existenţei lui Dumnezeu. Această argumentare, o formă de argumentare cosmologică, poate fi exprimată după cum urmează. Omul se bucură în viaţă de multe bunuri. Aceste bunuri sînt doar reflecţii ale Binelui suprem prin care există totul. Deoarece este de neconceput regresul infinit, cauza tuturor trebuie să fie Cel pe care noi îl numim Dumnezeu. Lucrarea Proslogion a lui Anselm este o argumentare deductivă a existenţei lui Dumnezeu. Această argumentare, cunoscută ca argumentarea ontologică, se bazează pe doctrina corespondenţei. Anselm a scris că fiecare are în conştiinţa sa o idee despre o Fiinţă supremă perfectă. Această idee trebuie să corespundă unei realităţi care are o existenţă obiectivă, deoarece o fiinţă care nu are o existenţă obiectivă nu este perfectă. De asemenea, fiinţa aceasta trebuie să fie de aşa natură îneît una mai mare decît ea să nu poată fi concepută. Deoarece nu poate fi concepută o idee mai mare decît ideea de Dumnezeu ca Fiinţă supremă perfectă, Dumnezeu trebuie să existe în realitate. Cu toate că acestea şi alte argumente intelectuale pentru existenţa lui Dumnezeu nu demonstrează convingător existenţa Lui, ele au o valoare cumulativă prin faptul că îi arată unui om inteligent că nimic nu se poate explica cu adevărat dacă este negată existenţa lui Dumnezeu. Anselm a dezvoltat de asemenea o teorie a Răscumpărării în scrierea sa Cur Deus Homo (De ce a devenit Dumnezeu om). Omul, scria el, îi datora lui Dumnezeu ascultare absolută. Această ascultare i-a fost refuzată de omul natural, de Ia păcatul lui Adam încoace, şi omul era dator unui Dumnezeu care cerea plata datoriei sau ispăşirea prin pedeapsă. Dumnezeul-Om, Cristos, prin moartea Lui pe cruce, a plătit datoria pe care omul nu a putut-o onora. Astfel, omul a fost eliberat de această obligaţie. Concepţia lui Anselm cu privire la ispăşire era comercială, dar această concepţie a dominat gîndirea ortodoxă pînă în timpul lui Toma d’Aquino în secolul al XIII-lea, punînd capăt concepţiei patristice care privea ispăşirea ca o eliberare în schimbul unui’ preţ dat lui Satan. b. Manualele, cum a fost de exemplu Decretum a lui Graţian, un manual de lege canonică, au avut un loc important în viaţa învăţatului medieval. Peter Lombard (cea 1100 — cea 1160), un strălucit profesor de teologie de la universitatea din Paris, a scris o lucrare care a devenit manualul teologic al evului mediu. Titlul lucrării este Patru cărţi de sentinţe, şi este cunoscută în mod obişnuit sub numele de Sentinţe, cu privire la Trinitate, întrupare, sacramente şi escatologic Lombard pune accentul pe cele şapte sacramente care au fost în cele din urmă acceptate ca avînd autoritate la Conciliul din Florenţa din anul 1439. 2. Realismul moderat. Aristotel a avut o concepţie mai moderată cu privire la natura realităţii. El a susţinut că universaliile au o existenţă obiectivă dar că ele nu există separat de lucrurile individuale, ci în ele şi în gîndirea lor. Această concepţie a fost rezumată în evul mediu în expresia universalia in re. Scolasticul medieval care accepta concepţia lui Aristotel era cunoscut ca un realist moderat. Abelard şi Toma d’Aquino pot fi clasificaţi drept realişti moderaţi sau conceptualişti, cum mai sînt numiţi uneori. a. Originar din Britania, Abelard (1079-1142) a devenit curînd faimos pentru capacitatea lui intelectuală. Prelegerile lui de teologie de la Universitatea din Paris au devenit atît de celebre îneît la orele lui avea uneori m» de studenţi. El s-a îndrăgostit de una din elevele lui particulare, Heloise, nepoata unui coleg preot numit Fulbert. Cînd s-a aflat de povestea lor de dragoste şi de căsătoria care a urmat, Fulbert s-a răzbunat brutal, plătind nişte bandiţi să-l castreze pe Abelard. Atunci Abelard a convins-o pe Heloise să intre la o mănăstire. Vederile lui teologice fiind combătute cu succes de Bernard de Clairvaux, învinsul Abelard s-a văzut silit să se retragă la o mănăstire în care avea prieteni şi în care şi-a trăit restul vieţii. Abelard a avut o poziţie teologică de realism moderat. El credea că realitatea exista în primul rînd în mintea lui Dumnezeu, apoi aici şi acum în indivizi şi lucruri mai degrabă decît deasupra şi dincolo de viaţa aceasta, şi în sfîrşit, în mintea omului. în contrast cu Augustin şi Anselm, el susţinea ideea intelligo ut credam (cunosc ca să cred). Accentuînd poziţia raţiunii în dezvoltarea adevărului, el a făcut apel constant la ea. El credea că îndoiala va duce la cercetare, şi cercetarea la adevăr. El credea că moartea lui Cristos nu a avut loc pentru a-L satisface pe Dumnezeu, ci pentru a-l impresiona pe om cu dragostea lui Dumnezeu, aşa încît omul să fie influenţat moral pentru a-şi închina viaţa lui Dumnezeu. Această concepţie cu privire la ispăşire este cunoscută ca teoria influenţei morale. Principala scriere a lui Abelard este cartea Sic et non (Da şi Nu). Această carte este formată din 158 de afirmaţii ale părinţilor Bisericii, aranjate aşa încît să arate vederile lor pro şi contra în legătură cu anumite idei. în felul acesta, Abelard a reuşit să scoată în evidenţă contradicţiile ce existau între părinţii Bisericii, în speranţa că metoda lui va rezolva aceste contradicţii. El nu a respins teologia Bisericii Romano-Catolice, dar metoda lui i-a făcut pe mulţi să simtă că el pune un accent exagerat pe raţiune, fiind de aceea un pericol pentru adevăr. b. Albertus Magnus (cea 1193-1280), cunoscut ca „doctorul universal” datorită cunoştinţelor sale neobişnuit de vaste, a predat la Universitatea din Paris, dar lucrarea lui cea mai mare a fost făcută la Colonia, în ţara lui natală. Principalele lui opere, compendii de teologie şi de creaţie, tratează ştiinţa teologică şi ştiinţa naturii într-un efort de a reconcilia ştiinţa şi religia. Această reconciliere urma să fie realizată în final pentru acea epocă de către elevul lui Albert, Toma d’Aquino. c. Toma d’Aquino (cea 1225-1274), cunoscut ca „doctorul angelic”, era de origine nobilă, mama lui fiind sora lui Frederic Barbarrossa. Educat la Monte Cassino şi la Universitatea din Neapole, a devenit călugăr dominican împotriva dorinţei părinţilor lui, şi s-a devotat studiului. Era un om voluminos, cu un mers anevoios, taciturn, oarecum distrat. Cînd colegii de clasă din Colonia îl tachinau numindu-l „bou tăcut”, profesorul Albert Magnus a remarcat că într-o zi mugetul acestui bou va umple lumea. Invăţătura prodigioasă a lui Toma a fost aplicată la problema integrării noii filozofii naturale a lui Aristotel cu teologia revelată a Bibliei, aşa cum era ea interpretată de Biserică. Făcînd aceasta, el a luat poziţia realismului moderat, devenind principalul gînditor scolastic care a susţinut această poziţie. El credea că pe tărîmul filozofiei naturale, comparabil cu ştiinţa modernă, folosind raţiunea şi logica lui Aristotel, omul putea ajunge la adevăruri ca acelea legate de existenţa lui Dumnezeu, providenţă şi nemurire. Dincolo de acest tărîm, cînd era vorba de idei ca întruparea şi Trinitatea, creaţia în timp, Azi învăţaţii neotomişti studiază uriaşa catedrală intelectuală a lui Toma cu tot atîta interes ca şi învăţaţii medievali. Prima parte, care discută existenţa şi natura lui Dumnezeu, pune accentul pe fiinţa lui Dumnezeu. Trinitatea şi lucrarea Trinităţii. în creaţie sînt de asemenea puse în discuţie. Partea a doua tratează „înaintarea omului spre Dumnezeu”. Toma remarcă natura moralităţii şi a virtuţilor şi scoate în evidenţă faptul că voinţa omului este subjugată de păcat, cu toate că ea nu este total predispusă la rău. Aici el se deosebeşte de Augustin, care credea că voinţa umană nu-l poate ajuta pe om să se apropie de Dumnezeu. Cea de a treia parte este în legătură cu Cristos care este văzut ca şi Calea noastră spre Dumnezeu; această parte accentuează întruparea lui Cristos, viaţa, moartea şi învierea Lui. El încheie cu o discuţie despre cele şapte sacramente instituite de Cristos ca şi conduite ale harului. Toma împărtăşea cu alţi oameni medievali credinţa într-o ierarhie a adevărului şi a ordinii. Concepţia lui a fost mai tîrziu exprimată poetic de Dante în Divina Comedie şi reafirmată de Leon al XlII-lea, în anul 1879. Toma d’Aquino explică raţional ideea indulgenţelor, create pentru a-l elibera pe om de ispăşirea necesară în mod normal în sacramentul penitenţei, şi el accentuează disponibilitatea meritelor suplimentare ale lui Cristos şi ale sfinţilor. Aceste merite pot fi atrase asupra penitentului de către Biserică. Realismul lui moderat îl face să accentueze aspectul instituţional al Bisericii, şi să neglijeze libertatea individului. Există de asemenea pericolul ca postularea de către el a celor două domenii ale cunoaşterii, filozofia naturală şi revelaţia biblică interpretată de Biserică, să ducă la credinţa într-un adevăr dublu şi la separarea cunoaşterii în două domenii. 3. Nominalismul. Scolasticii medievali cunoscuţi sub numele de nominalişti au fost opuşi atît realiştilor cît şi realiştilor moderaţi. Roscellinus şi, mai tîrziu, William de Ockham au fost exemple proeminente de gîndire nominalistă. Concepţia lor era exprimată în expresia universalia post rem. Adevărurile sau ideile generale nu au o existenţă obiectivă în afara minţii; dimpotrivă, ele sînt doar idei subiective cu caracteristici comune, dezvoltate de minte ca rezultat al observării lucrurilor particulare. Universaliile sînt doar numele unor clase. Dreptatea este pur şi simplu ideea compusă pe care omul o extrage dintr-o analiză a dreptăţii în acţiune. Nominaliştii au acordat o mare atenţie indivizilor, în timp ce realiştii şi realiştii moderaţi au fost mai preocupaţi de grup şi de instituţie. Nominaliştii au fost premergătorii medievali ai empiriştilor secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea, şi ai pozitiviştilor şi pragmatiştilor din zilele noastre. Nominaliştii nu negau revelaţia; dimpotrivă, ei afirmau că ea trebuie să fie crezută numai prin autoritatea ei, separat de raţiune, deoarece mare parte din lucrurile pe care Biserica le-a declarat autoritare, nu pot fi demonstrate prin raţiune.   a. Franciscanii au început curînd să critice opera marelui d’Aquino, care era membru al ordinului dominican rival. Această critică a dus la apariţia unei poziţii nominaliste care urma să devină dominantă în timpul secolului al XlV-lea, un timp de declin pentru scolasticism. Cu toate că John Duns Scotus (cea 1265-1308) a pus accent mai mare pe individ decît pe instituţie, el nu a fost un nominalist. William de Ockham (cea 1280-cca 1349) a fost cel care a reprezentat nominalismul matur. Ockham insista asupra faptului că dogmele teologice nu erau demonstrabile raţional şi că ele trebuie acceptate pe baza autorităţii Bisericii. Această opinie separa credinţa de raţiune şi nega sinteza făcută de d’Aquino între domeniul raţiunii şi cel al revelaţiei. Ockham de asemenea nega existanţa universaliilor obiective, susţinînd că universaliile sînt doar nume ale unor concepte mintale pe care oamenii le dezvoltă în minţile lor. Individul era real şi mult mai important decît instituţia. Subminarea autorităţii Bisericii de către Ockham, ca urmare a faptului că el considera Biserica o instituţie derivată raţional, a trezit interesul lui Luther faţă de opera lui. b. Roger Bacon (cea 1214-1292) aparţinea aceleiaşi tradiţii ca şi Ockham, dar el şi-a devotat timpul experienţelor ştiinţifice. Astfel, el a pus fundamentul ştiinţei experimentale, metodă pe care Francis Bacon urma să o dezvolte în secolul XVII-lea. Această abordare a adevărului pe tărîmul naturii prin experienţă era în concordanţă deplină cu poziţia nominalistă. Această mişcare intelectuală speculativă a Bisericii Romane medievale s-a preocupat de problema unităţii în viaţa intelectuală a omului, astfel îneît cunoaşterea lui spirituală şi cea raţională să poată fi armonizate pentru a-i da certitudine atît în domeniul credinţei cît şi în domeniul raţiunii. Conflictul dintre nominalism şi realism a fost marea problemă cu care au fost confruntaţi scolasticii în prima perioadă a scolasticismului, între 1050 şi 1150. în această epocă, realismul susţinut cu succes de Anselm şi Bernard a fost victorios. în timpul perioadei de înalt scolasticism, între anii 1150 şi 1300, realismul moderat susţinut de d’Aquino a câştigat în conflictul cu nominalismul. Dar în anii de după 1300, nominalismul a cîştigat teren în gîndirea teologilor de frunte ai Bisericii. G. Rezultatele scolasticismului Realismul şi realismul moderat au sprijinit sistemul sacramental şi ierarhic al Bisericii romane prin accentuarea universaliilor, ceea ce a dus la subordonarea individului faţă de grup sau instituţie. Accentul pus de d’Aquino pe sacramente ca şi conduite ale harului a întărit influenţa Bisericii Romano-Catolice asupra individului, deoarece nu putea exista salvare fără sacramentele distribuite de ierarhie. Concepţia lui d’Aquino că raţiunea precedă revelaţia ca mijloc de cunoaştere, dar este completată de revelaţie, a dus la pericolul ca adevărul cunoscut prin aceste două metode să fie împărţit în două sfere sfera adevărului secular şi cea a adevărului sacru. Separarea reală este vizibilă în gîndirea multor nominalişti care credeau că există un domeniu al adevărului ştiinţific şi un altul al adevărului teologic, în loc să vadă că cele două sînt pur şi simplu părţi ale unui întreg mai mare, unit în Dumnezeu, care este Creatorul. Mai presus de toate, în Summa theologiae a lui d’Aquino, scolasticismul a pus la dispoziţia Bisericii Romano-Catolice medievale şi moderne o sinteză integrată, care s-a bucurat de autoritate şi care armoniza filozofia cu religia. Studiind din nou opera lui d’Aquino, neotomiştii caută azi să elaboreze o integrare a ştiinţei şi a religiei pentru romano-catolicul modern. Nu putem să-i desconsiderăm pe scolastici ca pe nişte dialecticieni care despică firul în patru, tot aşa cum nu putem să-i condamnăm pe savanţii moderni ca fiind nişte căutători de fapte care nu au nici simţul integrării şi nici pe cel al moralităţii atunci cînd folosesc faptele descoperite. II. APARIŢIA UNIVERSITĂŢILOR Universitatea ca şi centru pentru învăţare şi cercetare, s-a dezvoltat în jurul anului 1200. Către anul 1400, existau peste 75 de universităţi în Europa. în aceste şcoli, studiile scolastice ocupau o bună parte din programa de învăţămînt. Majoritatea marilor universităţi din Europa modernă şi-au avut începuturile în această perioadă. Predarea la nivel înalt existase şi înainte de dezvoltarea universităţilor, dar după apariţia lor, cea mai mare parte din educaţia înaltă, care se concentrase mai înainte în şcolile monastice şi în catedrale, era predată în sălile universităţii. A. Motive pentru apariţia universităţilor Există cîteva motive pentru apariţia rapidă a universităţilor în jurul anului 1200. Prin anul 425, Martianus Capella adaptase programele şcolare romane în folosul religiei. Gramatica, retorica şi logica formau triviumul; geometria, aritmetica, astronomia şi muzica erau incluse în quadrivium. Triviumul era folositor pentru a instrui clerul în ce priveşte omiletica, aşa încît să-şi poată împlini cu eficacitate rolul de propovăduitor. Quadriviumul era folositor pentru stabilirea datelor sărbătorilor sfinte ale Bisericii folosite în şcoala de la palatul lui Carol cel Mare si şcolilor mănăstireşti de educaţie între 550 şi H00. Alte centre de învătămant superior au luat fiinţă pe lîngă catedralele episcopilor sau arhiepiscopilor Universitatea din Paris a luat naştere din şcoala de pe lîngă catedrala Notre Dame. Un al doilea motiv pentru apariţia universităţilor a fost prezenţa într-o şcoală a unui mare profesor. în secolul al Xl-lea Irnerius avea reputaţia de mare cărturar în dreptul roman şi studenţii se îngrămădeau la Bologna să-1 asculte. Curînd, la Bologna, a luat fiinţă o universitate prosperă. Faima lui Abelard ca profesor a contribuit mult la dezvoltarea Universităţii din Paris. Alte universităţi au luat fiinţă ca rezultat al revoltelor studenţeşti sau migraţiunilor. Deoarece, la scurt timp după mijlocul secolului al XH-lea, regele englez şi cel francez erau în conflict, studenţii englezi care se simţeau trataţi rău la Universitatea din Paris s-au revoltat împotriva condiţiilor de acolo, şi au plecat în Anglia, la Oxford. Din această revoltă s-a născut marea Universitate din Oxford. Cambridge a luat fiinţă după o revoltă a studenţilor care a adus la exodul lor de la Oxford la Cambridge în anul 1209. B. Organizarea universităţilor Organizarea universităţii medievale diferă considerabil de cea din timpurile moderne. Universitatis, din care derivă cuvîntul nostru „universitate”, era o breaslă sau corporaţie de studenţi sau profesori, înfiinţată cu scopul apărării comune în timp ce grupul îşi desfăşura activitatea. Expresia studium generale era folosită pentru a descrie acest grup în funcţia lui educativă. Universităţile din sudul Europei au urmat exemplul Bolognei, unde corporaţia era formată din studenţi care erau organizaţi pentru a se proteja reciproc împotriva abuzurilor din partea oraşului în care era localizat, sau împotriva deficienţei profesorilor. De la un rege sau un alt stăpîn al ţinutului universitatea primea o cartă (hrisov) care îi asigura drepturile, privilegiile şi responsabilităţile. Bologna era recunoscută pentru studierea dreptului, în timp ce Salerno şi-a cîştigat faima ca universitate cu studii şi cercetări medicale avansate. Universităţile din nordul Europei erau organizate după modelul celei din Paris. Aici corporaţia care primea hrisovul era formată din profesori. Universitatea avea de obicei patru facultăţi. Artele erau un curs general pentru toate. Teologia, dreptul şi medicina erau studii mai avansate. Studentul cuprins în programa generală de învăţămînt a artelor, studia triviumul în urma căruia obţinea diploma de licenţiat. Studierea în continuare a quadriviumului îi oferea o diplomă care era esenţială dacă dorea să devină profesor. Studiul continuat în alte facultăţi îi putea oferi diploma de doctor în drept, teologie sau medicină. Unii studenţi din universităţile medievale îşi începeau studiile la vîrsta de patrusprezece ani, dar majoritatea aveau 16-18 ani cînd intrau la universitate. Ei aveau privilegiile clericilor. Examenele erau orale, cuprinzătoare şi publice; în timpul unui examen studentul trebuia să apere o teză în faţa profesorilor sau studenţilor. Predarea se făcea în latină. Deoarece existau manuale numai pentru profesori, studentul trebuia să memoreze destul de mult. O memorie bună şi folosirea logicii erau atunci tot atît de importante ca şi cititul şi cercetarea în universitatea modernă. învăţarea trebuia să aibă loc prin prelegeri şi dezbatere. Majoritatea lucrurilor legate de viaţa universitară modernă provin din timpurile medievale. Nomenclatura multor grade, examenele, robele, semnele distinctive şi elementele de bază ale programei de studiu au fost înfiinţate în timpurile medievale. Educarea generaţiilor succesive de studenţi şi avansarea învăţăturii prin cercetare sînt funcţii pe care universitatea modernă le-a moştenit de la strămoşul ei medieval. Mai presus de orice, în timpurile medievale, universitatea a păstrat viu şi a dezvoltat studiul teologiei. Marii scolastici au fost totodată şi cei mai mari profesori universitari. Universităţile serveau intereselor bisericii în timpurile medievale, pregătindu-i pe bărbaţi pentru slujirea în Biserică în loc să-i pregătească pentru a lucra în domeniile ştiinţei şi industriei, aşa cum face universitatea modernă. Scolasticismul şi universităţile au fost strîns asociate în slujirea Bisericii. Ele au vărsat în ierarhia ei un curent constant de personal educat în arte, drept şi teologie.

SUPREMAŢIA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE, 313-590 Biserica este confruntată cu Imperiul şi cu barbarii Intre anii 375 şi 1066, în timpul perioadei numite Evul Mediu, în care a avut loc mişcarea în masă a triburilor barbare teutonice în apusul Europei, Biserica a fost confruntată cu o problemă dublă. Declinul Imperiului Roman a pus în faţa ei sarcina de a fi „sarea” care să conserve cultura eleno-ebraică, ameninţată de distrugere. Mănăstirile, centrele unde erau păstrate şi copiate cu grijă manuscrisele, erau un mare ajutor în îndeplinirea acestei funcţii de către Biserică. De asemenea, ea era confruntată şi cu sarcina de a fi „lumina” care să dea Evanghelia popoarelor ce formau masele de barbari migratori. Ea a făcut acest lucru prin activitatea călugărilor misionari, reuşind în dificila sarcină de a cîştiga triburile teutonice la credinţa creştină. Dar secularizarea şi amestecul statului în problemele Bisericii au reprezentat o parte din preţul pe care a trebuit să-l plătească Biserica pentru succesul ei pe care ea l-a înregistrat în conservarea culturii şi în convertirea triburilor. Dezvoltarea instituţională şi doctrina au fost afectate negativ. Succesorul lui, Constantin, mai iscusit, a înţeles faptul că, dacă /statul nu putea extermina creştinismul prin forţă, el putea folosi Biserica drept aliat pentru salvarea culturii clasice.1 Procesul prin care Biserica şi Statul s-au împăcat a început prin cîştigarea întregului control în stat de către/Constantin. Deşi în mod oficial el împărţea autoritatea cu coîmpăratul Licinius, între 311 şi 324, el era de fapt cel ce lua deciziile cele mai importante în problemele de stat. Constantin (cea 274-337) era fiul nelegitim al conducătorului militar roman Constantius şi al unei sclave frumoase eliberate, o creştină orientală cu numele Elena. Cînd duşmanii lui păreau să-l copleşească în anul 312, el a avut o vedenie a unei cruci pe cer, cu cuvintele în latină „cucereşte cu acesi semn”. Luîndu-l ca un augur bun, a pornit să-şi învingă duşmanii în lupta de la podul Milvian, pe rîul Tibru. Chiar dacă a avut cu adevărat vedenia, probabil că favoritismul lui Constantin faţă de Biserică a fost determinat de faptul că era în avantajul lui să adopte o astfel de politică. Biserica ar fi putut să servească drept centru nou al unităţii şi să salveze cultura clasică şi imperiul. Faptul că el a amînat botezul pînă la scurt timp înaintea morţii, deţinînd şi poziţia de Pontifex Maximus, preot principal al religiei de stat pagîne, pare a veni în sprijinul acestei idei. Ba mai mult, faptul că i-a executat pe tinerii care au încercat să emită pretenţii la tronul lui nu era în concordanţă cu conduita unui creştin sincer. Probabil că în politica lui era un amestec de superstiţie şi profit. I. BISERICA ŞI STATUL Dacă cineva doreşte să înţeleagă relaţia dintre Biserică şi stat după acordarea libertăţii religioase de către Constantin, este necesar să dea atenţie problemelor politice cu care era confruntat împăratul în acel timp. După ce a distrus armata lui Antoniu, puternicul principat creat de Augustus a pus capăt anarhiei secolului revoluţiei care a ruinat Republica Romană între anii 133 şi 31 îd.Cr. Dar principatul, în care împăratul ca principe împărţea autoritatea cu senatul, s-a dovedit a fi prea slab pentru a face faţă la provocarea decăderii interne şi a barbarilor de la graniţele imperiului; iar prosperitatea şi pacea perioadei de la începutul principatului au făcut loc unui alt secol de revoluţie între anii 192 şi 284 d.Cr. în anul 285, Diocleţian a reorganizat imperiul după principii mai autocratice, copiate de la despotismul oriental, într-o încercare de a asigura securitatea pentru cultura greco-romană. Deoarece creştinismul părea să ameninţe această cultură, la îndemnul lui Galerius, el a făcut o încercare nereuşită de a-l zdrobi între anii 303 şi 305. Fie că această interpretare a motivelor lui este corectă, fie că nu este, Constantin s-a angajat într-o politică de favorizare a Bisericii creştine. în anul 313, el şi Licinius i-au acordat acesteia libertatea de închinăciune prin Edictul de la Milano. în timpul următorilor cîţiva ani, Constantin a dat edicte prin care se înapoiau proprietăţile confiscate Bisericii, se prevedea subvenţionarea Bisericii de către stat, scutirea clerului de serviciu public, interzicerea ghicirilor şi declararea „Zilei Soarelui” (duminica) ca zi de odihnă şi închinare. Mai mult, el şi-a asumat o poziţie de conducere teologică la Arles în 314 şi la Niceea în 325, cînd s-a oferit să arbitreze controversa donatistă şi pe cea ariană. Cu toate că numărul creştinilor nu putea să fie peste o zecime din populaţia imperiului în acel timp, ei au exercitat o influenţă în stat care a întrecut cu mult numărul lor. Pe lîngă faptul că a acordat libertate şi favoruri Bisericii şi a pus-o în slujba imperiului, în anul 330, Constantin a întemeiat oraşul Constantinopol. Aceasta a ajutat la despărţirea Răsăritului de Apus şi a deschis calea pentru schisma din 1054, dar a asigurat în acelaşi timp un refugiu pentru cultura greco-romană cînd Apusul a căzut în mîinile triburilor germanice în secolul al cincilea. Constantinopolul a devenit centrul puterii politice în Răsărit, iar după anul 476, episcopul Romei a fost învestit atît cu putere politică cît şi spirituală. Fiii lui Constantin i-au continuat politica de favorizare a Bisericii, ba au mers încă şi mai departe, forţînd păgînismul să dea înapoi, prin proceduri ca edicte interzicînd sacrificiile păgîne şi frecventarea templelor păgîne. Tocmai cînd se părea că în curînd creştinismul urma să devină religie de stat, el a suferit o lovitură prin urcarea lui Iulian (332-363) pe tronul imperial în anul 361. Iulian fusese forţat să accepte creştinismul, dar moartea rudelor lui din cauza conducătorului creştin şi studiile lui de filozofie la Atena l-au înclinat să devină un adept al neoplatonismului. El i-a retras Bisericii creştine privilegiile, restabilind deplina libertate de închinăciune. Au fost create toate condiţiile favorabile pentru a ajuta răspîndirea filozofiei şi religiei păgîne. Din fericire pentru Biserică, domnia lui a fost scurtă, şi regresul înregistrat în dezvoltarea Bisericii a fost doar temporar. Conducătorii de mai tîrziu au continuat procesul de acordare de privilegii Bisericii, pînă cînd creştinismul a devenit în final religie de stat. împăratul Graţian a renunţat la titlul de Pontifex Maximus. Theodosius I, în anul 380, a dat un edict în care declara creştinismul ca religia exclusivă a statului. Oricine ar fi îndrăznit să adopte o altă formă de închinăciune urma să suporte pedeapsă din partea statului. Edictul de la Constantinopol, din anul 392, a interzis păgînismul. în anul 529, Iustinian a mai dat o lovitură păgînismului, ordonînd închiderea şcolii de filozofie din Atena. Aruncînd o privire înapoi la fazele prin care creştinismul, o sectă mică, dispreţuită, a devenit religia oficială a puternicului Imperiu Roman, cineva ar putea crede, cu avantajul perspectivei secolelor de istorie creştină, că acest marş victorios a fost în detrimentul Bisericii. Este adevărat că creştinismul a ridicat tonul moral al societăţii, aşa îneît, de exemplu, demnităţii femeii i s-a acordat mai multă recunoaştere în societate, spectacolele cu gladiatori au fost eliminate, sclavilor li s-a aplicat un tratament mai blînd, legislaţia romană a devenit mai dreaptă şi răspîndirea lucrării misionare a fost grăbită; dar Biserica a înţeles de asemenea că, în timp ce existau avantaje în asocierea strînsă cu statul, existau de asemenea şi dezavantaje clare. în schimbul poziţiei, protecţiei şi ajutorului, guvernul cerea dreptul de a interveni în problemele spirituale şi teologice. în 325, la Niceea, Constantin şi-a arogat dreptul de a arbitra disputa din Biserică, cu toate că el era doar conducătorul secular al imperiului. Problema mult supărătoare a luptei dintre Biserică şi stat îşi are începutul în această epocă. Din nefericire, cînd Biserica a ajuns la putere, prea adesea a devenit o persecutoare a păgînismului tot aşa de arogantă cum fuseseră întotdeauna autorităţile păgîne cu creştinii. Punînd pe cîntar toate plusurile şi minusurile, s-ar părea că apropierea dintre o Biserică şi stat a adus Bisericii creştine mai multe dezavantaje decît binecuvîntări. II. BISERICA ŞI BARBARII A fost binevenită împăcarea Bisericii cu imperiul în prima parte a secolului al IV-lea, deoarece ultima parte a acestui secol a adus o problemă nouă, şi anume, cum să cîştige la creştinism masele de oameni care au început migraţiunile în Europa, migraţiuni ce aveau să continue pînă în secolul al Xl-lea. între anii 375 şi 1066, au avut loc migraţii în masă înspre Europa şi din Europa a teutonilor, a vikingilor, a slavilor şi a mongolilor. A. Răspîndirea barbarilor Goţii barbari au apărut pentru prima dată la frontiera de la Dunăre a imperiului, către sfîrşitul secolului al IV-lea şi, împinşi de triburile mongole din spatele lor, au cerut permisiunea autorităţilor romane de a intra în imperiu. Bătălia de la Adrianopole între ei şi romani în anul 378 s-a încheiat cu moartea împăratului Valens şi năvălirea vizigoţilor arieni (goţii din apus) în partea răsăriteană a imperiului. Mulţi au traversat Dunărea după bătălia aceea şi şi-au început migraţiile în imperiu. După jefuirea Romei, în anul 410, ei şi-au înfiinţat în final un regat în Spania, în jurul anului 426. Au fost urmaţi de vandalii arieni din partea de răsărit a Rinului, care în final s-au aşezat în nordul Africii. Ostrogoţii arieni au venit mai tîrziu, luînd pentru un timp conducerea ruinatului Imperiu Roman sub Theodoric. Lombarzii arieni, burgunzii şi francii păgîni au trecut Rinul, stabilindu-se în secolul al V-lea pe teritoriul Franţei de azi, iar anglo-saxonii s-au stabilit în Anglia. în acelaşi secol, Biserica din Apus a avut de înfruntat ameninţarea vremelnică, dar înspăimîntătoare, a invaziei Europei de către hoardele nunilor din Mongolia, conduşi de Atila. Hunii au fost goniţi înapoi de victoria dela Chalons în anul 451. Dar în secolul al Vl-lea, cînd Biserica părea să fi cîştigat la creştinism multe din popoarele teutonice, noile ameninţări din partea musulmanilor şi a lombarzilor arieni, au devenit o realitate. Măreţia civilizaţiei pe care Europa apuseană urma să o dezvolte nu s-a datorat atît de mult prospeţimii pe care aceşti barbari viguroşi au introdus-o în imperiu, cît succesului Bisericii în convertirea acestor barbari din nord-vestul Europei la creştinism. B. Evanghelizarea barbarilor Armenia a fost cîştigată pentru Evanghelie de către Grigore Luminătorul cînd, în jurul anului 300, regele Tiridates a fost convertit şi botezat. Noul Testament a fost tradus în armeană. Unii afirmă că aproximativ 2,5 milioane au fost cîştigaţi la creştinism pînă în anul 410. Armenia a fost primul stat care a devenit creştin în mod oficial, şi în ciuda persecuţiilor care au avut loc de-a lungul veacurilor, armenii s-au ţinut puternic de credinţa creştină. Frumentius (cca 300 — cca 380) şi fratele lui, ca urmare a unui naufragiu au ajuns în Etiopia şi au predicat Evanghelia. Atanasie din Alexandria 1-a consacrat pe Frumentius ca episcop care să conducă biserica etiopiana coptică, care numai recent a devenit independentă de Egipt. Insulele britanice au fost de asemenea cucerite pentru creştinism în această perioadă. Nu avem prea multe informaţii despre introducerea creştinismului în Britania celtică, dar probabil că el a fost plantat acolo de soldaţi şi negustori romani. Ceea ce ştim este că episcopul celtic a reprezentat biserica britanică la Conciliul de la Arles, în anul 314. Pelagius, oponentul lui Augustin, a venit de asemenea din biserica britanică şi a început să răspîndească pe continent erezia cunoscută sub numele de pelagianism, cam prin anul 410. Această biserică celtică primitivă din Britania nu a recunoscut nici jurisdicţia, nici primatul episcopului roman. De asemenea, ea a urmat exemplul bisericii răsăritene în determinarea datei Paştelui. Mai erau şi alte diferenţe cu caracter minor. Această biserică celtică a fost lăsată fără apărare atunci cînd armatele romane au fost retrase din Britania la începutul secolului al cincilea, şi a trebuit să se confrunte singură cu ameninţarea barbarilor de la frontiera de răsărit a imperiului. Popoarele celtice au fost exterminate sau alungate spre dealurile de la apus şi de la nord, de către anglii, saxonii şi iuţii păgîni. Lucrarea misionară între goţi a început înainte de năvălirea vizigoţilor peste Dunăre, în Imperiul Roman. Ulfilas (cea 310-380), un creştin arian, a simţit chemarea la lucrarea misionară între aceşti oameni. Episcop consacrat al creştinilor goţi, el a plecat să trăiască printre ei. Lucrarea lui a avut un succes atît de mare, îneît atunci cînd goţii au venit în Imperiul Roman, mulţi au venit ca şi creştini. Ca primul misionar traducător remarcabil, el a consemnat pe hîrtie limba goţilor, după ce le-a creat un alfabet, şi le-a dat Scriptura în limba lor. Deoarece goţii erau atît de războinici, el s-a simţit justificat în a nu le traduce cărţile împăraţi şi Samuel. Astfel, goţii au fost cîştigaţi la forma ariană a creştinismului profesată de Ulfilas. Faptul acesta urma să dea mai tîrziu Bisericii Apusene sarcina dificilă nu doar de convertire a multor triburi de la păgînism, ci şi de a converti vizigoţii din Spania de la arianism la creştinismul ortodox. Invadatorii teutonici de peste Rin au prezentat o problemă imediată şi presantă pentru Biserica Apuseană. Martin de Tours (cea 335 — cea 400), acum Sfîntul patron protector al Franţei, a simţit chemarea de a le predica burgunzilor ce se stabiliseră în sudul Galiei. Adoptînd mai degrabă tactici brutale şi de pionierat în ducerea Evangheliei la aceşti oameni, el şi-a organizat călugării soldaţi în cete, condueîndu-i la distrugerea grotelor unde oamenii se închinau la zeii lor păgîni. Lucrarea lui nu a avut asupra istoriei ce a urmat impactul pe care l-a avut lucrarea lui Augustin, deoarece burgunzii au fost puşi sub dominaţia verilor lor franci, care s-au stabilit de asemenea în Galia. Grigore de Tours, în interesanta lui Istorie a francilor, descrie stabilirea, istoria şi convertirea francilor. Către sfîrşitul secolului al V-lea, Clovis, rege al francilor (481 — 511), s-a căsătorit cu Clotilda, o prinţesă creştină din Burgundia. Influenţa Clotildei, combinată cu ceea ce Clovis a interpretat a fi ajutor divin într-o luptă, a dus la convertirea lui în anul 496.5 Cînd el a devenit creştin, cea mai mare parte a poporului lui a acceptat de asemenea creştinismul. Fie că toate convertirile au fost autentice fie că nu au fost, acceptarea oficială a creştinismului de către Clovis urma să aibă efecte cu consecinţe de durată asupra istoriei viitoare a Bisericii. Toţi francii care dominau Galia, teritoriul Franţei de azi, făceau acum parte din Biserica Creştină. Galia a devenit o bază din care misionarii puteau merge în Spania ariană, pentru a-i cîştiga pe goţii arieni, care se stabiliseră acolo, înapoi la creştinismul ortodox. Cel mai important fapt a fost că monarhia francă a devenit suporterul înflăcărat al papalităţii la începutul Evului Mediu. Regii franci au traversat deseori Alpii, pentru a-l salva pe episcopul roman de duşmanii lui din Italia. Patrick (cea 389-461), care mai tîrziu a devenit sfîntul patron al Irlandei, a fost dus de piraţi din Britania în Irlanda pe cînd avea 16 ani. El a trăit acolo, îngrijind vite, timp de 6 ani. La întoarcerea în patria lui, a simţit chemarea de a lucra între oamenii din Irlanda ca misionar. Din anul 432 pînă în anul 461, a lucrat între celţii din Irlanda şi, în ciuda eforturilor preoţilor religiei druide, a reuşit să facă din insulă un puternic centru al creştinismului celtic. în timpul Evului Mediu din Europa, Irlanda era un centru de cultură din care erau trimişi să lucreze pe continent misionari şi cărturari. Irlanda a fost locul din care Columba a pornit să-i cîştige pe scoţieni la creştinism. Columba (521-597) a fost apostolul Scoţiei, aşa cum Patrick fusese apostolul Irlandei. în anul 563, pe insula Iona, el a înfiinţat o mănăstire care a devenit un centru pentru evanghelizarea Scoţiei. De aici, în anul 635, Aidan a plecat să ducă Evanghelia la invadatorii anglo-saxoni din Northumbria. Biserica celtică din Irlanda şi Scoţia a fost mai presus de orice o biserică misionară. La sfîrşitul perioadei în discuţie, creştinismul celtic era deja victorios în Scoţia şi Irlanda. în Anglia el fusese aproape exterminat. Creştinii celţi “şi creştinii romani urmau să rivalizeze pentru supunerea anglo-saxonilor, pe care ambele grupuri i-au ajutat să fie cîştigaţi la creştinism. In jurul anului 590, Biserica nu numai că fusese eliberată de sub persecuţia statului roman, dar şi devenise strîns legată de stat. De asemenea ea îşi făcuse partea ei în convertirea invadatorilor teutoni ai imperiului la creştinism şi în transmiterea la aceştia a elementelor culturii greco-romane. Dar în procesul acesta, masele de păgîni fuseseră cîştigate la religia creştină prea repede pentru ca Biserica să-i poată educa şi călăuzi printr-o perioadă de încercare. Mulţi au adus cu ei în Biserică vechile lor tipare de viaţă şi obiceiuri. închinarea la sfinţi a fost înlocuită cu vechea închinare la eroi. Multe ritualuri cu nuanţă de păgînism au găsit o poartă deschisă spre Biserică. în încercarea de a face faţă nevoilor barbarilor, Biserica a fost ea însăşi parţial păgînizată.

IV. ORGANIZAREA ISTORIEI BISERICII A. Ramuri ale istoriei Bisericii Pentru convenienţă, istoria Bisericii poate fi organizată după următoarele teme: 1. Elementul politic implică relaţiile dintre biserică şi stat şi mediul secular al bisericii. Nimeni nu poate înţelege răsturnarea politică ce s-a produs în Franţa ca urmare a trecerii de la situaţia creată de Constituţia Civilă a clerului din 1790 la situaţia creată de Acordul lui Napoleon în 1801, dacă nu are nişte cunoştinţe asupra felului în care Napoleon a distrus elementul democratic în Revoluţia Franceză şi a înfiinţat un sistem autoritar nou, în care doar Biserica Romano-Catolică urma să joace un rol, pentru că era religia „majorităţii francezilor”. O înţelegere a forţelor politice, sociale, economice şi estetice) care acţionează în istorie este esenţială pentru o interpretare corectă a istoriei Bisericii. Un asemenea cadru va fi furnizat la punctele unde este potrivit. 2. Nu poate fi ignorată răspîndirea credinţei creştine. Aceasta presupune studierea misiunilor mondiale, a misiunilor locale şi a oricărei tehnici speciale prin care Evanghelia a fost dusă la alţii. Istoria misiunilor îşi are eroii şi martirii ei şi face parte integrantă din istoria Bisericii. Natura esenţială de răspîndire de la om la om a creştinismului şi posibilităţile nelimitate ale unei Biserici credincioase Domnului ei sînt prezentate într-un studiu al răspîndirii credinţei. 3. Această răspîndire a cauzat deseori persecuţia Bisericii. Această persecuţie a fost începută de către statul politic-ecleziastic iudeu, a fost organizată apoi pe bază imperială de către Decius şi Diocleţian, deseori a făcut parte din politica musulmană şi este readusă la viaţă de statul totalitar secular modern. Studiul persecuţiei descoperă adevărul afirmaţiei lui Tertulian, că „sîngele martirilor este deseori sămînţa Bisericii”. Această ramură a istoriei Bisericii, departe de a duce la descurajare, arată mai degrabă că Biserica a făcut cele mai mari progrese în perioade de persecuţie sau imediat după ele. 4. Forma de conducere este o altă ramură a istoriei Bisericii. Ea constă în studierea structurilor de conducere a Bisericii. Ea trebuie să analizeze conducerea Bisericii de către episcopi (episcopalianism), bătrîni (prezbiterianism), congregaţie, adică totalitatea membrilor, (congregaţionalism), într-un sistem de democraţie directă şi nu de democraţie reprezentativă, sau modificări ale acestor trei sisteme. Tot din acest subiect face parte şi analizarea poziţiei preotului şi a extinderii distincţiei dintre clerici şi laici. Disciplina şi formele de închinare (liturghia) sînt legate de forma de conducere. 5. Polemica este un aspect important al dezvoltării Bisericii. Ea constă din lupta Bisericii împotriva ereziei şi din elaborarea poziţiei sale proprii. Ea presupune studierea ereziilor adverse şi a dogmelor, a crezurilor şi a literaturii creştine ca răspuns la erezii. Scrierile părinţilor Bisericii reprezintă un cîmp deosebit de bogat pentru studiul polemicii — fie că această literatură este formată din scrierile lui Iustin Martirul, care răspund tezei că statul trebuie să fie totul în viaţă, fie din cele ale lui Irineu, care demască ereziile diferitelor tipuri de gnosticism. Majoritatea sistemelor teologice s-au născut într-o perioadă de luptă pentru a face faţă nevoilor existente. Epocile între 325 şi 451 şi între 1517 şi 1648 implică în mod special problema polemicilor. Calvin şi-a dezvoltat sistemul său de teologie în încercarea de a furniza o teologie scripturală care să evite erorile catolicismului. 6. O altă ramură a studiului nostru poate fi numită practica. Ea este analiza transpunerii practice în viaţă a credinţei creştine. Viaţa în familie, acţiunile de binefacere şi influenţa creştinismului asupra vieţii într-o anumită epocă sînt părţi ale acestei ramuri a istoriei Bisericii, care se ocupă de stilul de viaţă al Bisericii. 7. Creştinismul nu ar putea continua să crească dacă nu ar da atenţie problemei prezentării adevărului. Prezentarea implică studiul sistemului de educaţie al Bisericii, imnologia ei, liturghia, arhitectura, arta şi predicarea. Fiecare dintre aceste ramuri va fi discutată în epocile în care ajunge să aibă importanţa cea mai mare, dar nu vor fi dezvoltate toate în detaliu în fiecare perioadă. Fiecare poate fi centrul unor studii fascinante pe care cineva le-ar putea face pentru sine, odată ce are cunoştinţele generale necesare. B. Perioadele istoriei Bisericii Cel ce o studiază trebuie să nu uite că istoria este o „haină fără cusături”. Prin aceasta Maitland înţelegea istoria ca fiind un şuvoi continuu de evenimente încadrat în timp şi spaţiu. Din acest motiv, periodizarea istoriei Bisericii este doar un mijloc artificial de a împărţi datele istoriei în segmente uşor de manevrat şi de a-1 ajuta pe cercetător să-şi amintească faptele esenţiale. Oamenii din Imperiul Roman nu s-au culcat într-o noapte în era veche pentru a se trezi a doua zi dimineaţă în evul mediu. Există o tranziţie treptată de la o concepţie asupra vieţii şi activităţii umane ce caracterizează o epocă a istoriei la o concepţie caracteristică pentru alta. Deoarece împărţirea istoriei în perioade ajută memoria, îl ajută pe cercetător să poată trata pe rînd cîte un segment din istorie, şi prezintă concepţia despre viaţă dintr-o anumită perioadă, merită ca istoria să fie organizată cronologic. ISTORIA BISERICII ANTICE, 5 î.d.Cr.-590 d.Cr. Prima perioadă a istoriei Bisericii reprezintă transformarea Bisericii Apostolice în vechea Biserică Catolică imperială şi începutul sistemului romano-catolic. Centrul activităţii era bazinul Mediteraneean, care includea părţi din Asia, Africa şi Europa. Biserica opera în cadrul cultural al civilizaţiei greco-romane şi în cadrul politic al Imperiului Roman. Răspîndirea creştinismului în imperiu pînă în anul 100 La acest punct se va da atenţie cadrului în care a apărut creştinismul, întemeierea Bisericii pe viaţa, moartea şi învierea lui Cristos şi înfiinţarea ei între iudei este importantă pentru înţelegerea genezei creştinismului. Creşterea treptată a creştinismului în limitele preceptelor înguste ale iudaismului şi ruperea acelor limite la Conciliul de la Ierusalim a precedat răspîndirea Evangheliei la celelalte popoare de către Pavel şi de către alţii şi apariţia creştinismului ca o religie distinctă de iudaism. Atenţia este de asemenea îndreptată asupra rolului conducător al apostolilor în această perioadă. Lupta vechii Biserici Catolice imperiale pentru supravieţuire, 100-313 în această perioadă, Biserica era preocupată de continuarea existenţei în condiţiile în care era confruntată cu opoziţie din afară — persecutarea ei de către statul roman. Biserica a răspuns la această problemă externă prin martiri şi prin apologeţi. De asemenea, Biserica a trebuit să facă faţă în acelaşi timp problemei interne a ereziei, şi scriitorii polemici ai Bisericii au dat răspunsurile la erezie. Supremaţia vechii Biserici Catolice imperiale, 313-590 Biserica a fost confruntată cu problemele generate de reconcilierea ei cu statul sub Constantin şi de unirea ei cu statul în timpul lui Theodosiu. în curînd ea s-a văzut dominată de stat. împăraţii romani cereau o dogmă unitară pentru a avea un stat unit care să apere cultura greco-romană. Dar creştinii nu avuseseră timp să elaboreze un sistem de dogme în perioada persecuţiilor. Atunci a urmat o perioadă lungă de controversă în privinţa credeului. Scrierile părinţilor Bisericii greci şi latini înclinaţi spre ştiinţă au fost un rezultat natural al disputelor teologice. S-a născut monasticismul, parţial ca o reacţie la creşterea caracterului lumesc al bisericii organizate şi parţial ca un protest împotriva acestui fenomen. în timpul acestei perioade, în care s-a dezvoltat instituţionalismul, a fost întărită funcţia de episcop şi a crescut puterea episcopului roman. Spre sfîrşitul perioadei, vechea Biserică Catolică imperială a devenit de fapt Biserica Romano-Catolică. ISTORIA BISERICII MEDIEVALE, 590-1517 Scena acţiunii în această perioadă s-a mutat din sudul Europei spre nordul şi vestul Europei, pe ţărmul Atlanticului. Biserica medievală, pusă în faţa hoardelor migratoare ale triburilor teutonice, a încercat să le cîştige la creştinism şi să integreze cultura greco-romană şi creştinismul în instituţiile teutonice. Procedînd astfel, Biserica medievală a centralizat şi mai departe organizarea ei sub supremaţia papală şi a dezvoltat sistemul sacramental-ierarhic caracteristic pentru Biserica Romano-Catolică. Ascensiunea imperiului ţi creştinismul latino-teutonic, 590-800 Grigore I a contribuit mult la evanghelizarea hoardelor de teutoni din imperiul roman. în această perioadă, biserica răsăriteană era confruntată cu ameninţarea unei religii rivale, mahomedanismul, care i-a luat o mare parte a teritoriului ei din Asia şi Africa. Treptat, alianţa dintre papă şi teutoni s-a materializat prin organizarea succesorului teutonic al vechiului Imperiu Roman, Imperiul carolingian al lui Carol cel Mare. Aceasta a fost perioadă în care s-au înregistrat pierderi mari. Flux şi reflux in relaţiile dintre Biserică şi stat, 800-1054 Prima mare schismă din Biserică a avut loc în timpul acestei perioade. După 1054, Biserica Ortodoxă greacă şi-a urmat drumul ei cu teologia statică creată de Ioan din Damasc în secolul al VUI-lea. în acest timp Biserica Apuseană s-a feudalizat şi a încercat fără mult succes să elaboreze o politică de relaţii între Biserica Romană şi stat, care să fie acceptabilă pentru papă şi împărat. în acelaşi timp reformatorii clunici ţinteau spre corectarea relelor din sînul Bisericii Romane. 6. Supremaţia papalităţii, 1054-1305 Biserica Romano-Catolică medievală a atins punctul culminant al puterii ei sub conducerea lui Grigore al VH-lea (Hildebrand) şi Inocenţiu al IH-lea, impunîndu-şi cu succes pretenţiile la supremaţie asupra statului prin umilirea celor mai puternici suverani ai Europei. Cruciadele au adus faimă papei; călugării au răspîndit credinţa romană denunţîndu-i pe nonconformişti. învăţătura greacă a lui Aristotel, adusă în Europa de arabii din Spania, a fost integrată în creştinism de către Toma d’Aquino într-o catedrală intelectuală care a devenit expresia plină de autoritate a teologiei romane. Catedrala gotică exprima concepţia supranaturală, spirituală a epocii, dînd o „Biblie în piatră” credincioşilor. Biserica Romană urma să se prăbuşească de pe această culme a puterii în epoca următoare. Asfinţitul epocii medievale şi răsăritul epocii moderne, 1305-1517 încercările interne de a reforma o papalitate coruptă au fost făcute de mistici care căutau să personalizeze o religie prea instituţionalizată. Incercări de reformă au făcut de asemenea primii reformatori, ca de exemplu John Wycliffe şi Jan Hus, conciliile de reformă şi umaniştii biblici. O lume în expansiune geografică, o concepţie intelectuală seculară nouă în perioada Renaşterii, apariţia statelor-naţiuni şi naşterea unei clase de mijloc au fost forţele externe care nu mai tolerau o biserică decadentă şi coruptă. Refuzul Bisericii Romane de a accepta reforma internă a creat condiţiile pentru Reformă. ISTORIA BISERICII MODERNE, ÎNCEPÎND CU 1517 Această epocă a fost inaugurată de schisme ce au avut ca rezultate apariţia bisericilor protestante de stat şi răspîndirea credinţei creştine în întreaga lume prin marele val misionar al secolului al XlX-lea. Scena acţiunii nu mai era Marea Mediteraneană sau Oceanul Atlantic, ci întreaga lume. Creştinismul a devenit o religie universală. Reforma şi Contrareforma, 1517-1648 Forţele revoltei ţinute în frîu de Biserica Romană în epoca anterioară au izbucnit în această perioadă, şi au apărut biserici protestante naţionale libere noi, luterane, anglicane, calviniste şi anabaptiste. Ca rezultat, papalitatea a fost forţată să ia în considerare Reforma. Prin mişcările de Contrareformă, Conciliul de la Trent, iezuiţii şi Inchiziţia — papalitatea a reuşit să oprească răspîndirea protestantismului în Europa şi să cîştige teren în America Centrală şi de Sud, în Filipine şi în Vietnam, şi să experimenteze o revitalizare. Numai după Tratatul din Westfalia (1648), care a pus capăt durerosului Război de de ani, cele două mişcări au început să-şi consolideze profiturile. Raţionalism, trezire spirituală şi confesionalism, 1648-1789 în timpul acestei perioade, vederile calviniste ale Reformei au fost duse în America de Nord de către puritani. Anglia a răspîndit spre continent un raţionalism ce îşi avea expresia religioasă în deism. Pe de altă parte, pietismul de pe continent s-a dovedit a fi răspunsul la ortodoxia rece. El s-a exprimat în Anglia prin mişcările quakeriste şi wesleyene. Trezire spirituală, misiuni şi modernism, 1789-1914 în prima parte a secolului al XlX-lea a existat o revitalizare a catolicismului. Acesteia i-a corespuns o trezire protestantă care a creat un val de strădanii misionare în străinătate şi reforme sociale acasă în ţările europene. Mai tîrziu în această perioadă, forţele erozive ale raţionalismului şi ale evoluţiei au dus la o „rupere de Biblie”, exprimată în liberalismul religios. Biserica şi societatea în tensiune după 1914 Biserica din aproape întreaga lume este confruntată cu problema statului secular şi adesea totalitar. Modernismul sentimental de la începutul secolului al XX-lea a făcut loc neoortodoxismului şi succesorilor lui. Mişcarea pentru reunificarea bisericilor continuă. Se dezvoltă un tot mai puternic curent evanghelic. Este util să studiem şi să revizuim periodic aceste diviziuni fundamentale ale istoriei Bisericii. Tabelul cronologic este un mijloc util pentru a raporta evenimentele, persoanele şi curentele unele la altele.

descărcare carte format docx

Epoca de aur a părinţilor Bisericii Părinţii Bisericii discutaţi pînă aici au fost cunoscuţi ca părinţii antenicenieni, fie că au fost părinţii apostolici, apologeţii sau polemiştii. între Conciliul de la Niceea (325) şi cel de la Calcedon (451) şi-au desfăşurat activitatea cîţiva dintre cei mai capabili părinţi ai Bisericii creştine. Ei s-au străduit să studieze Scripturile de-a lungul unor linii mai ştiinţifice pentru a dezvolta sensul lor teologic. Datorită ponderii veritabile a operei şi a influenţei sale asupra Bisericii timpului său, Augustin a fost cel mai mare dintre aceşti părinţi. I. PĂRINŢII POSTNICEENI DIN RĂSĂRIT Părinţii din ramura de răsărit a Bisericii au aparţinut de şcoala alexandrină şi antiohiană de interpretare. Bărbaţi ca şi Chrysostom sau Teodor din Mopsuestia au urmat şcoala antiohiană sau siriană de interpretare, punînd accentul pe un studiu istorico-gramatical al Scripturilor, pentru a descoperi sensul pe care scriitorul sfînt a dorit să-l comunice celor cărora le-a scris. Ei au evitat tendinţa de a alegoriza, tendinţă caracteristică celor din şcoala alexandrină, care urmau exemplul lui Origen. A. Chrysostom — Comentator şi Orator. Ioan, care la scurt timp după moarte a fost numit Chrysostom, deoarece elocvenţa sa era literalmente aceea a unuia care merita numele „Gură de Aur”, s-a născut în jurul anului 347 într-o familie aristocratică bogată din Antiohia. Mama sa, Anthusa, ne reaminteşte de mama lui Augustin, deoarece, deşi a rămas văduvă la 20 de ani, a refuzat să se recăsătorească, pentru a-şi putea devota tot timpul educaţiei fiului ei. Chrysostom a fost studentul sofistului Libanius, care fusese unul din prietenii împăratului Iulian. Acest om i-a dat o instruire bună în domeniul clasicilor greci şi al retoricii, punînd baza pentru excelenta sa abilitate în vorbire. Un timp, el a practicat dreptul, dar după botezul său în anul 368, s-a călugărit. După moartea mamei sale în 374, a dus o viaţă ascetică severă pînă în 380. în acest timp, a trăit într-o peşteră dintr-un munte lîngă Antiohia. Sănătatea şubredă l-a obligat să pună capăt acestui regim sever. Ordinat în 386, a predicat în Antiohia pînă în 398 unele dintre cele mai bune predici ale sale. în acel an a fost ales patriarh al Constantinopolului, poziţie pe care a deţinut-o pînă cînd împărăteasa Eudoxia l-a alungat în anul 404, deoarece o criticase pentru îmbrăcămintea ei extravagantă şi pentru că pusese o statuie a ei din argint lîngă biserica Sf. Sofia, unde predica el. A murit în exil în anul 407. Chrysostom a trăit o viaţă simplă şi curată, care era un reproş la adresa bogaţilor săi enoriaşi cu poziţie înaltă în Constantinopol. Extrem de ascetic în insistenţa sa asupra simplităţii vieţii şi înclinat spre misticism, nu a avut întotdeauna tact; dar avea o fire amabilă, politicoasă, plină de afecţiune. Deşi din punct de vedere moral şi spiritual a fost un gigant, fizic era scund şi slab. Faţa sa slabă dar plăcută, fruntea zbîrcită, capul chel şi ochii luminoşi pătrunzători lăsau o impresie permanentă asupra ascultătorilor lui. Probabil cîţiva ani de studiu cu Diodor din Tars au avut o contribuţie pozitivă asupra abilităţii lui de exeget. Mai există în jur de 640 din predicile sale şi chiar o citire a lor poate să ne dea o idee asupra abilităţii sale oratorice. Majoritatea predicilor sale sînt comentarii ale epistolelor lui Pavel. Necunoscînd ebraica, el nu a putut face o investigaţie critică a Scripturilor Vechiului Testament, dar el păstra în minte importanţa contextului, căutînd să descopere sensul literal dorit de scriitor şi să facă o aplicaţie practică a acelui sens la problemele oamenilor din timpul său. Aceste aplicaţii practice ale Evangheliei au fost elaborate cu multă seriozitate morală. El susţinea că între morală şi religie nu trebuie să existe nici un dezacord; Crucea şi etica trebuie să meargă mînă în mînă. Nu este de mirare că el a fost şi mai este încă salutat ca şi cel mai mare orator pe care 1-a avut vreodată Biserica Răsăriteană.1 B. Teodor (cea 350-428) — exegetul Un alt important părinte al Bisericii este Teodor din Mopsuestia. Şi el a studiat Scripturile timp de aproape zece ani cu Diodor din Tars. Această educaţie bună a fost posibilă datorită faptului că s-a născut într-o familie bogată. A fost ordinat ca presbiter în Antiohia în anul 383, apoi a devenit episcop de Mopsuestia în Cilicia, în jurul anului 392. Pe bună dreptate, Teodor a fost numit „prinţul exegeţilor antici”. El s-a opus sistemului alegoric de interpretare, insistînd asupra unei înţelegeri profunde a gramaticii textului pentru a descoperi sensul intenţionat de scriitor. El a dat de asemenea o atenţie deosebită textului, în contextul lui imediat sau mai îndepărtat. Acest tip de studiu a făcut din el un comentator şi un teolog abil. El a scris comentarii asupra unor cărţi ale Bibliei, cum ar fi Coloseni şi Epistolele către tesaloniceni. Atît el cît şi Chrysostom au avut o influenţă mare asupra interpretării Bibliei în timpul lor. Opera lor a fost în contrast izbitor cu interpretările nefireşti ale Scripturii ce rezultau din folosirea metodei de interpretare alegorică. C. Eusebiu (cea 265-339) — istoric al Bisericii. Unul dintre cei mai mult studiaţi părinţi ai Bisericii este Eusebiu din Cezarea care are tot atît de mult dreptul la titlul de părinte al istoriei Bisericii pe cît are Herodot dreptul la titlul de părinte al istoriei. După o bună educaţie primită de la Pamfilus în Cezarea, el 1-a ajutat pe prietenul său Pamfilus să-şi clădească biblioteca în acel oraş. Eusebiu a fost un student harnic, citind tot ce-i cădea în mînă şi care l-ar fi putut ajuta în cercetările sale. El extrăgea mult material atît din literatura profană cît şi din literatura sacră. Mare parte din literatura timpului său, care ar fi putut altfel rămîne pierdută, a fost păstrată datorită acestor fragmente citate în lucrările lui. Personalitatea lui Eusebiu a fost cea care 1-a pregătit pentru asemenea ocupaţii cărturăreşti. El avea un caracter prietenos şi agreabil, detestînd certurile produse de erezia ariană. Lui i s-a dat un loc de onoare la dreapta lui Constantin la Conciliul de la Niceea şi, ca şi acesta, a optat pentru un compromis între partidele lui Atanasie şi Arius. Credeul de la Cezarea, prezentat de Eusebiu din Cezarea, a fost modificat şi acceptat de Conciliul de la Niceea. Capodopera lui este Istoria ecleziastică, o privire generală asupra istoriei Bisericii din timpurile apostolice pînă în 324. Scopul lui era acela de a înregistra încercările prin care a trecut Biserica la sfîrşitul lungii ei perioade de luptă şi începutul epocii ei de prosperitate. Lucrarea este cu atît mai valoroasă azi, deoarece Eusebiu a avut acces la excepţionala bibliotecă din Cezarea şi la arhivele imperiale. El a făcut un efort mare să fie onest şi obiectiv în folosirea celor mai bune şi mai demne de încredere surse primare de care putea beneficia. Prin faptul că a folosit în mod critic multe documente demne de încredere, Eusebiu a anticipat ceva din studiul ştiinţific atent pe care îl face istoricul modern atunci cînd evaluează sursele cunoştinţelor sale. Eusebiu este sursa noastră cea mai bună de cunoştinţe în domeniul istoriei Bisericii în timpul primelor trei secole ale existenţei sale, dar savanţii regretă faptul că el nu a dat note de subsol amănunţite asupra surselor cunoştinţelor sale, în maniera istoricului modern. De asemenea, uneori lucrarea lui este doar o colecţie de fapte şi citate fără un studiu ordonat al cauzei şi efectului. în ciuda acestor deficienţe, a divagaţiilor monotone şi a stilului nesistematic, lucrarea sa a fost de o valoare inestimabilă pentru Biserică de-a lungul epocilor. Eusebiu a scris Cronica, o istorie universală din timpul lui Avraam pînă în 323. „Canoanele cronologice” care constituie o parte din Cronică, dau cadrul cronologic convenţional al istoriei medievale. Viaţa lui Constantin a fost scrisă ca o anexă la Istoria ecleziastică, fiind o sursă excelentă de informare, deşi cam laudativă, cu privire la faptele lui Constantin legate de Biserică. Eusebiu a mai scris şi o biografie laudativă a lui Constantin. Activitatea istorică a lui Eusebiu a fost continuată de doi succesori care nu s-au ridicat întotdeauna la nivelul înalt de încredere atins de el. Totuşi, trebuie afirmat că aceşti laici, Socrate şi Sozomen, ambii educaţi pentru profesiunea juridică, au dovedit o lipsă de bigotism chiar şi în tratarea cu adversarii lor. Lucrarea lui Socrate prezintă istoria creştinismului de la 305 pînă în 439, într-o încercare de a completa lucrarea începută de Eusebiu. Sozomen a fost mult mai credul decît Socrate, şi i-a plagiat adesea opera acestuia. Adeseori el face digresiuni în favoarea ascetismului. Lucrarea lui acoperă perioada de la 323 pînă la 425. împreună cu Eusebius, aceşti bărbaţi sînt principalele autorităţi ecleziastice pentru istoria Bisericii antice.

Pe această piatră Cristos este Piatra pe care este zidită Biserica. Prin El vine credinţa în Dumnezeu pentru salvarea din păcat; şi de la El vine în inima omenească dragostea care îi face pe oameni să considere personalitatea ca ceva sacru, pentru că Dumnezeu este Creatorul atît al fiinţei fizice cît şi al celei spirituale a omului, şi pentru că El este baza speranţei pentru viitor. Luca (1:1-4) şi Ioan (20:30:31) în Evangheliile lor au revelat că creştinismul este o religie istorică şi nu poate exista fără Cristosul din istorie. Calendarul nostru, Biserica însăşi, stabilirea duminicii ca zi de odihnă şi schimbările remarcabile din vieţile celor care-L urmează pe Cristos sînt mărturii istorice cu privire la Cristosul din istorie. I. ISTORICITATEA LUI CRISTOS Creştinismul îşi are începutul, în ceea ce priveşte partea lui subiectivă umană, în istoria temporală. Deoarece aceste valori sînt legate organic de persoana, viaţa şi moartea lui Cristos, trebuie să acordăm atenţie dovezilor existenţei istorice a lui Cristos. Mulţi au negat faptul că Cristos S-a manifestat în istoria umană (Ioan 1:14).’ Iată de ce sînt binevenite dovezile istorice extrabiblice ale existenţei istorice a lui Cristos. A. Mărturia păgînă Tacit (55-117), cel mai de seamă istoric roman, leagă numele şi originea creştinilor de „Christus”, care în timpul domniei lui Tiberiu „a suferit moartea prin sentinţa procuratorului Pilat din Pont”.2 Pliniu, care a avut funcţia de propretor în Bitinia şi Pont în Asia Mică, i-a scris împăratului Traian în jurul anului 112, cerîndu-i sfatul în legătură cu felul în care ar trebui să-i trateze pe creştini. Epistola lui dă informaţii extrabiblice valoroase despre Cristos. Pliniu a adus un omagiu deosebit integrităţii morale a creştinilor scriind despre refuzul lor de a fura sau de a comite adulter, de a-şi schimba cuvîntul sau de a renega încrederea acordată lor. El a afirmat apoi că „ei cîntă un cîntec lui Cristos ca unui Dumnezeu”. După cum afirmă Luca, Ioan Botezătorul şi-a început lucrarea de pregătire a drumului lui Isus în anul al cincisprezecelea al lui Tiberiu. Istoricul roman Tacit a plasat moartea lui Cristos în perioada domniei lui Tiberiu. Moneda de mai sus poartă chipul acestui împărat. Suetoniu, în lucrarea lui De vita duodecim Caesarum (Despre viaţa celor 12 cezari), Viaţa lui Claudius (25.4), menţionează că evreii au fost expulzaţi din Roma datorită unor tulburări legate de Chrestos (Cristos). Un alt martor, mai degrabă satiric — şi din acest motiv valoros — este Lucian (cea 125-cca 190), care a scris în jurul anului 170 o satiră pe seama creştinilor şi a credinţei lor. Lucian L-a descris pe Cristos ca pe unul „care a fost răstignit în Palestina” pentru că a început „un nou cult”. El a scris că Cristos îi învăţase pe creştini să creadă că ei erau fraţi şi că trebuie să respecte legile Lui. Lucian i-a ridiculizat pentru că se „închinau la acel sofist răstignit”.4 Aceste mărturii sînt dovezi istorice deosebit de valoroase, venind din partea unor romani culţi care îi desconsiderau pe creştini şi le erau ostili. Pe baza acestor mărturii, în afară de Biblie, care este de asemenea o lucrare istorică, se poate trage concluzia că există dovezi valide pentru existenţa istorică a lui Cristos. B. Mărturia iudaică Josephus (cea 37-cca 100), iudeul bogat care a încercat prin scrierile lui să justifice iudaismul în faţa romanilor culţi, îl menţionează de asemenea pe Cristos. El a scris şi despre Iacov, „fratele lui Isus, aşa-numitul Cristos”.5 într-un alt pasaj, care deseori este condamnat ca o interpolare făcută de creştini, dar care — cred mulţi — este autentic, Josephus a scris despre Cristos ca fiind „un om înţelept”, condamnat de Pilat să moară pe cruce.6 Chiar şi Două exemple de artă din catacombe, de la începutul creştinismului, care sînt o mărturie a existenţei credinţei în Cristos cel istoric. Această reprezentare simbolică a înmulţirii miraculoase a pîinilor şi peştilor se află în catacomba lui Callistus. în centrul ilustraţiei din catacomba Priscilei, Cristos este zugrăvit ca Bunul Păstor. acceptînd ideea că în cartea lui există unele interpolări făcute de creştini, majoritatea savanţilor sînt de acord că această informaţie de bază este foarte probabil o parte din textul original. Desigur, Josephus nu era un prieten al creştinismului, şi astfel menţiunea sa despre Cristos are şi mai multă valoare istorică. C. Mărturia creştină din afara Bibliei Multe evanghelii apocrife, fapte ale apostolilor, apocrife, epistole apocrife, şi apocalipse apocrife pleacă de la premiza istoricităţii lui Isus Cristos. Acestea sînt adunate în lucrarea lui Montague R. James, The Apocryphal New Testament (Noul Testament apocrif), (New York: Oxford University Press, 1924). Inscripţiile şi imaginile reprezentînd porumbelul, peştele, ancora şi alte simboluri creştine din catacombe, depun mărturie despre credinţa într-un Cristos istoric, la fel ca şi existenţa calendarului creştin, a zilei de duminică şi a Bisericii. Din nefericire, cînd a căutat o dată cu care să înceapă calendarul creştin, abatele scit Dionysius Exiguus (care a murit cea 550), în lucrarea lui Cyclus Paschalis, a ales anul 754 d.î.R. (de la întemeierea Romei), în loc de anul 749 d.î.R. (care ar fi fost mai exact), ca an al naşterii lui Cristos. Matei, în Evanghelia lui (2:1), a afirmat că Isus S-a născut „în zilele împăratului Irod”. Josephus, în lucrarea lui Antichităţi (18.6.4), a menţionat o eclipsă în anul 750 d.î.R., înainte de moartea lui Irod. Deoarece uciderea copiilor evrei şi fuga în Egipt a precedat moartea lui Irod, aceasta ne duce la concluzia că este posibil ca Cristos să se fi născut în anul 749 d.î.R., sau 5 î.d.Cr. Iudeii din Ioan 2:20 au spus că Templul era în construcţie de patruzeci şi şase de ani. Josephus şi istoricul roman Dio Cassius au stabilit ca dată a începerii construcţiei anul 779 d.î.R. Istas avea „aproape treizeci de ani” conform textului din Luca 3:23, pe care dacă-i scădem din 779, obţinem 749, sau 5 î.d.Cr. ca dată foarte probabilă a naşterii Lui, deci cam cu cinci ani mai devreme decît data la care considerăm noi că a început era creştină. II. CARACTERUL LUI CRISTOS Biblia dă cîteva indicii despre personalitatea şi caracterul lui Cristos. Chiar şi o citire superficială a Evangheliilor lasă o impresie puternică despre originalitatea Lui. în timp ce rabinii iudei şi alte oficialităţi iudee nu-şi asumau autoritate ci doar citau pentru aceasta din scripturi, Cristos rosteşte simplu cuvintele „Eu zic”. Afirmaţiile ce urmau acestei asemenea expresii şi altora asemănătoare în Evanghelii indică creativitatea şi originalitatea gîndirii lui Cristos, care i-a uimit pe oamenii din timpul Lui (Marcu 1:22, Luca 4:32). Sinceritatea lui Cristos reiese de asemenea din documentele biblice. El a fost singura fiinţă umană care nu a avut nimic de ascuns, astfel încît a putut fi totalmente El însuşi (Ioan 8:46). Evangheliile de asemenea dau impresia de echilibru în caracterul Lui. îndrăzneala îi este atribuită lui Petru, iubirea lui Ioan, şi blîndeţea lui Andrei. Dar la Cristos nici o trăsătură de caracter nu iese în relief în dauna alteia; documentele revelează echilibru şi unitate de caracter. Acest echilibru, această originalitate şi această transparenţă pot fi explicate adecvat numai prin istoricitatea relatării naşterii lui Cristos din fecioară. III. LUCRAREA LUI CRISTOS Importanţa transcendentă a personalităţii lui Cristos nu trebuie niciodată disociată de lucrarea Lui. Această lucrare a fost atît activă cît şi pasivă. în timpul lucrării Sale de-a lungul a trei ani, Cristos a dat dovadă de o dreptate cerută de lege, o dreptate care era adăugată la dreptatea Lui intrinsecă datorită calităţii Lui de Fiu al lui Dumnezeu. Această dreptate extrinsecă, cîştigată, L-a calificat să moară pentru oameni care niciodată nu ar fi putut cîştiga o asemenea dreptate şi care aveau nevoie de un înlocuitor drept, dacă doreau ca Dumnezeu să le ierte păcatele. Această lucrare activă şi-a avut corespondentul în lucrarea Lui pasivă, moartea Lui voluntară pe cruce (Filipeni 2:5-8). Aceste două faze istorice ale lucrării lui Cristos sînt rezumate în afirmaţia Sa cu privire la misiunea Lui de slujire şi de suferinţă (Marcu 10:45).

Evanghelia eseniana Prefaţă   Se vor împlini în curând două mii de ani de când Fiul Omului a învăţat umanitatea calea, adevărul şi viaţa. El a adus bolnavilor sănătatea, ignoranţilor înţelepciunea, iar celor care erau nefericiţi fericirea. Cuvintele Sale au cucerit jumătate din lume şi au format civilizaţia occidentală. Acest fapt dovedeşte vitalitatea lor eternă, valoarea lor supremă şi incomparabilă. Această carte nu cuprinde decât o treime din manuscrisul aramaic care se găseşte în arhivele secrete ale Vaticanului şi a manuscrisului în slavona veche păstrat în arhivele regale ale Habsburgilor (acum proprietatea guvernului austriac). Noi datorăm existenţa acestor două versiuni preoţilor nestorieni care, sub ameninţarea hoardelor lui Ghingis-han, au fost constrânşi să se refugieze din Orient spre Occident aducând cu ei toate scripturile şi icoanele lor. Textul aramaic datează din secolul al III-lea după Hristos, varianta în slavona veche fiind o versiune literară a acestuia. Arheologia nu este încă capabilă să ne explice cum au călătorit aceste texte din Palestina până în interiorul Asiei, pentru a ajunge în mâinile preoţilor nestorieni. Nu avem de adăugat nici un comentariu acestui text. El vorbeşte de la sine. Cititorul care va studia paginile următoare cu toată atenţia necesară va simţi în el suflul vieţii eterne şi puternica evidenţă a acestor adevăruri profunde de care umanitatea de astăzi are o nevoie mai urgentă ca oricând. „Şi adevărul se va mărturisi prin el însuşi.”   Londra, 1937   EDMOND BORDEAUX SZEKELY   Prefaţă La cea de-a 50-a aniversare a primei ediţii (1978)   Cincizeci de ani s-au scurs de la prima ediţie a Cărţii întâi a Evangheliei eseniene, şi de la crearea International Biogenic Society, dedicată tuturor aplicaţiilor posibile ale învăţământului etern al esenienilor în viaţa noastră de toate zilele din timpul secolului al XX-lea. În cursul celor cincizeci de ani trecuţi, lumea a suferit ravagiile unui război mondial şi se găseşte din nou confruntată cu probleme aparent insurmontabile: poluarea la scară planetară, criza de energie, foamete şi tensiuni crescânde între filosofii şi gândiri politice divergente. Totuşi, cuvintele lui Iisus continuă să semene grăunţele lor de pace şi iubire în această lume tulburată. Din anul 1928 mai mult de zece milioane de persoane au primit mesajul Evangheliei eseniene şi numărul lor este în continuă creştere. Victor Hugo a spus că „nu există putere mai mare decât aceea a unei idei căreia i-a sosit timpul”. Poate că nu este prea târziu pentru ca puterea de transformare a cuvintelor lui Iisus, în puritatea şi amplitudinea lor iniţială, să-şi producă minunile într-o lume care n-a avut niciodată mai multă nevoie de ele.   EDMOND BORDEAUX SZEKELY   Evanghelia eseniană a păcii   Bolnavii şi infirmii veniră în număr mare la Domnul Iisus şi Îi spuseră: „Dacă Tu cunoşti toate lucrurile, spune-ne nouă pentru ce îndurăm atâtea suferinţe? Pentru ce nu suntem sănătoşi ca ceilalţi oameni? Doamne, vindecă-ne ca şi noi să devenim puternici şi ca să ieşim din mizeria noastră. Mai ştim că Tu ai puterea să vindeci toate bolile. Eliberează-ne de Satana şi de toate relele teribile cu care ne acaparează; Doamne, fie-Ţi milă de noi!” Şi Domnul Iisus le-a răspuns: „Fericiţi sunteţi voi ca sunteţi înfometaţi de adevăr, căci Eu vă voi potoli foamea cu pâinea înţelepciunii. Fericiţi sunteţi voi că aţi bătut la uşă, căci Eu vă voi deschide uşa vieţii. Fericiţi sunteţi voi de a voi să scăpaţi de Satana, căci Eu vă voi conduce în împărăţia îngerilor Maicii noastre Pământeşti unde puterea lui Satana nu poate pătrunde!” Foarte surprinşi ei întrebară: „Cine este Maica noastră şi care sunt îngerii Săi? Unde se află împărăţia Sa?” „Maica voastră este în voi şi voi sunteţi în Ea. Ea este Aceea care v-a născut şi care v-a dat viaţă. De la Ea aţi primit corpurile voastre şi Ei i le veţi înapoia într-o zi. Fericiţi veţi fi voi, când o veţi cunoaşte pe Ea şi împărăţia Sa, dacă veţi primi îngerii Maicii voastre şi vă veţi conforma legilor Sale. Adevăr zic vouă, acela care va proceda aşa nu va cunoaşte niciodată boala, căci puterea Maicii noastre este mai presus de orice. Puterea Ei distruge pe Satana şi împărăţia lui, şi Ea domneşte asupra tuturor corpurilor voastre ca şi asupra celor ale tuturor fiinţelor vii.” „Sângele care curge în noi este născut din sângele Maicii noastre Pământeşti. Sângele Său cade din nori, ţâşneşte din adâncurile pământului, susură în pârâurile munţilor, se scurge abundent în râurile câmpiilor, dormitează în sânul lacurilor şi vuieşte cu putere în mările răscolite de furtuni.” „Aerul pe care îl respirăm se naşte din respiraţia Maicii noastre Pământeşti. Suflul Său este azurul din înălţimile cerurilor; el suspină pe vârfurile munţilor, freamătă prin frunzele pădurii, se ridică deasupra lanurilor de grâne, se calmează în văile profunde, se mistuie în deşert.” „Duritatea oaselor noastre provine din oasele Maicii Pământeşti, din roci şi din pietre. Acestea se înfăţişează goale în faţa cerului pe vârfurile munţilor; ele seamănă unor uriaşi aţipiţi pe flancurile costişelor, unor idoli ridicaţi în deşert; se găsesc de asemenea ascunse în interiorul pământului.” „Gingăşia cărnii noastre provine din carnea Maicii noastre Pământeşti care se colorează în galben şi în roşu când fructele se coc în pomi; Ea ne dă de asemenea hrana care izvorăşte din brazdele câmpurilor.” „Măruntaiele noastre sunt formate din măruntaiele Maicii noastre Pământeşti; ele sunt ascunse privirii noastre, ca şi adâncimile invizibile ale Terrei”. „Lumina ochilor noştri şi auzul nostru se nasc din culorile şi sunetele Maicii noastre Pământeşti; ele ne cuprind în întregime precum valurile mării peştii, sau curenţii de aer păsările.” „Adevăr zic vouă, omul este fiul Maicii noastre Pământeşti şi de la Ea îşi primeşte corpul său, în acelaşi mod în care corpul unui copil se naşte din pântecul mamei sale. Adevăr zic vouă, voi sunteţi una cu Maica Pământească, Ea este în voi şi voi sunteţi în Ea. Din Ea v-aţi născut, în Ea trăiţi şi în Ea vă veţi întoarce. De aceea respectaţi legile Sale, pentru că nimeni nu poate trăi mult timp, nici fericit, fără să O respecte pe Ea şi legile Sale. Căci respiraţia voastră este respiraţia Ei, sângele vostru, sângele Ei, oasele voastre, oasele Ei, carnea voastră, carnea Ei, organele voastre interne, organele Ei interne, ochii voştri şi urechile voastre, ochii Săi şi urechile Sale.” „Adevăr zic vouă, dacă nu respectaţi o singură lege din Legile Sale, veţi deveni prada bolilor voastre nemiloase şi va fi multă suferinţă cu lacrimi şi scrâşnete ale dinţilor. Vă spun că atâta vreme cât nu urmaţi Legile Maicii voastre, nu veţi scăpa morţii. Dar Maica sa, se va ataşa de aceia care I-a respectat Legile. Ea îl va vindeca de toate relele şi el nu va mai cunoaşte boala. Ea îi va da o viaţă lungă, îl va proteja de toate necazurile, îl va feri de atingerea focului, a apei şi de muşcături de şerpi veninoşi. Căci Maica voastră Pământească este Aceea care v-a născut şi Ea este Aceea care vă menţine viaţa în voi. Ea v-a dat corpul vostru şi Ea singură are puterea să vă vindece. Fericit acela care îşi iubeşte Maica şi se odihneşte în pace la sânul Său. Chiar când v-aţi întors de la Ea, Maica voastră vă iubeşte. Şi cât de mult aţi fi iubiţi de Ea dacă aţi reveni la Ea! Adevăr zic vouă, mare este iubirea Sa, mai mare decât cei mai înalţi munţi, mai adâncă decât cele mai adânci mări. Şi aceia care îşi iubesc Maica, nu vor fi niciodată abandonaţi de Ea. După cum găina îşi apără puişorii, leoaica puii, mama nou-născutul, tot aşa Maica Pământească protejează pe Fiul Omului de toate relele şi toate primejdiile.” „Căci, adevăr zic vouă, numeroase pericole ameninţă pe Fiii Oamenilor. Belzebut, prinţul tuturor demonilor, sursa tuturor relelor, stă la pândă în corpurile tuturor Fiilor Oamenilor. El este moartea, stăpânul tuturor calamităţilor şi îmbracă aparenţe atrăgătoare pentru a ispiti şi seduce pe Fiii Oamenilor. El le promite bogăţii şi putere, palate magnifice, îmbrăcăminte de aur şi argint, o mulţime de servitori; el le promite încă renume şi glorie, concubinaj şi senzualitate, lăcomie şi beţii, viaţă desfrânată, zile de lene şi trândăvie. El îl cunoaşte pe fiecare flatând înclinaţiile sale personale. Şi în ziua în care Fiii Oamenilor au devenit sclavii tuturor acestor vanităţi şi abominaţii, atunci ca plată el îi despuiază de toate bunurile căpătate de la Maica Pământească, pe care Aceasta le-a dăruit lor atât de abundent. El le ia respiraţia lor, sângele lor, oasele lor, carnea lor, organele lor interne, ochii şi urechile lor. Şi respiraţia Fiului Omului devine scurtă şi dureroasă, răsuflarea sa e tot atât de urât mirositoare ca a animalelor impure. Sângele său se îngroaşă şi devine urât mirositor ca apa mlaştinilor, se coagulează şi se înnegreşte, asemănător nopţii morţii. Oasele sale se pietrifică şi devin noduroase. Ele se descompun şi se sfărâmă, ca pietrele care cad de pe o stâncă. Carnea sa se încarcă cu grăsimi şi cu apă, ea se descompune şi putrezeşte şi se acoperă cu cruste şi abcese dezgustătoare. Organele sale interne se umplu cu murdării abominabile, cu scurgeri împuţite de puroi, în care viermi mârşavi îşi stabilesc reşedinţa. Vederea sa scade, până ce în final, noaptea profundă se instalează în ochii săi; urechile sale nu mai aud, până ce domneşte liniştea mormântului. În acest mod, la sfârşitul vieţii, prin propriile sale greşeli, deoarece nu a ştiut sa respecte Legile Maicii sale şi pentru că a acumulat greşeală după greşeală, Fiul Omului îşi pierde viaţa. Toate darurile Maicii sale Pământeşti îi sunt luate: respiraţie, sânge, oase, carne, păr, organe interne, ochi şi urechi şi, în ultimul rând, viaţa, cu care Maica Pământească i-a încununat corpul.” „Dar dacă Fiul Omului căzut în greşeală îşi regretă păcatele sale şi le dezleagă, dacă el revine către Maica sa Pământească, dacă, respectând Legile Sale, el se eliberează din ghearele lui Satana rezistând ispitelor sale, atunci Maica sa Pământească îl va primi din nou la sânul Său. Ea îşi va revărsa iubirea Sa către Fiul regăsit şi îşi va trimite îngerii Săi pentru a-l servi. Adevăr zic vouă, de îndată ce Fiul Omului rezistă lui Satana care sălăşluieşte în el şi încetează să-l asculte, chiar în acea clipă, îngerii Maicii Pământeşti sunt gata să-l servească cu toată puterea lor şi să-l elibereze din ghearele Satanei.” „Căci nici un om nu poate sluji la doi stăpâni. Sau îl serveşte pe Belzebut şi diavolii săi, sau serveşte pe Maica sa Pământească şi îngerii Săi. Sau el serveşte moartea, sau el serveşte viaţa. Adevăr zic vouă, fericiţi cei care urmează Legile vieţii şi nu rătăcesc pe căile morţii. În ei forţele vieţii cresc puternice şi ei scapă chinurilor morţii.” Toţi aceia care erau în jurul Domnului Iisus ascultară aceste cuvinte cu uimire, căci ele erau pline de forţă şi îi învăţau într-un mod cu totul nou decât o făcuseră preoţii şi scribii. Soarele asfinţise şi totuşi ei nu se înapoiaseră la ei acasă. Aşezându-se în jurul Domnului Îl întrebară: „Doamne, care sunt aceste Legi ale vieţii? Rămâi încă cu noi şi învaţă-ne. Noi vrem să ascultăm învăţătura Ta pentru a ne putea vindeca şi a deveni drepţi.” Atunci Domnul Iisus S-a aşezat în mijlocul lor şi le-a vorbit astfel: „Adevăr zic vouă, nimeni nu poate fi fericit dacă nu urmează Legea.” La acestea cei din jurul Domnului Îi spuseră: „Noi toţi urmăm legile lui Moise, legiuitorul nostru, aşa cum sunt consemnate în scrierile noastre Sfinte.” Atunci Domnul Iisus le-a zis: „Nu căutaţi Legea în Scripturile voastre, căci Legea este viaţă, în timp ce scrierea este moartă. Adevăr zic vouă, Moise n-a primit de la Dumnezeu Legile Sale prin scris, ci prin cuvântul viu. Legea este cuvântul viu al lui Dumnezeu cel Viu către profeţii vii, pentru oamenii vii. Legea este scrisă în tot ce este viu. O veţi găsi în iarbă, arbori, râuri, munţi, păsările cerului, peştii lacurilor şi mărilor, dar căutaţi-o mai ales în voi înşivă. Căci, adevăr zic vouă, că tot ce este înzestrat cu viaţa este mai aproape de Dumnezeu decât scrierile lipsite de viaţă. Dumnezeu a creat viaţa şi toate fiinţele vii în aşa fel ca ele să poată prin cuvântul nepieritor să-l înveţe pe om Legile lui Dumnezeu cel Adevărat. Dumnezeu n-a scris Legile Sale pe pagini de carte, ci în inima voastră şi în sufletul vostru. Ele se află în respiraţia voastră, în sângele vostru, în oasele voastre, în carnea voastră, în măruntaiele voastre, în ochii voştri, în urechile voastre şi în părţile cele mai infime ale corpului vostru. Ele sunt prezente în aer, în apă, în pământ, în plante, în razele soarelui, pe vârfurile munţilor şi în abisuri. Toate acestea vă vorbesc ca voi să puteţi înţelege Cuvântul şi voinţa lui Dumnezeu cel Viu. Dar voi închideţi ochii pentru a nu vedea nimic şi vă astupaţi urechile pentru a nu auzi nimic. Adevăr zic vouă, scrisul este opera omului, în timp ce viaţa şi toate gazdele sale sunt opera lui Dumnezeu. De ce nu vă îndreptaţi urechile către cuvintele lui Dumnezeu înscrise în operele Sale? Pentru ce studiaţi voi scrierile moarte, operele mâinilor oamenilor?” „Cum putem noi să citim Legile lui Dumnezeu decât în Scripturi? Unde sunt ele scrise? Citeşte-ni-le acolo unde Tu le vezi, căci noi nu cunoaştem alte Scripturi decât acelea pe care le-am moştenit de la strămoşii noştri. Spune-ne Legile de care ai vorbit, ca, după ce le-am auzit, noi să putem fi vindecaţi şi îndreptaţi.” Domnul Iisus a zis: „Voi nu puteţi înţelege cuvintele vieţii, pentru că trăiţi în moarte. Tenebrele vă întunecă vederea, iar urechile voastre sunt atinse de surditate. Totuşi, vă spun că nu vă este de nici un folos să aveţi ochii fixaţi pe scrierile a căror literă este moartă, dacă prin acţiunile voastre voi renegaţi pe Acela care v-a dat scrierile. Adevăr zic vouă, că Dumnezeu şi Legile Sale apar în ceea ce faceţi voi. Ele nu se află nici în lăcomie şi beţie, nici într-o viaţă risipită prin excese şi desfrânare, nici în căutarea bogăţiilor sau în ura contra duşmanilor. Căci toate aceste lucruri sunt foarte îndepărtate de adevăratul Dumnezeu şi de îngerii Săi. Toate aceste lucruri provin din împărăţia tenebrelor şi de la stăpânul tuturor relelor. Or, toate acestea le purtaţi în voi; şi astfel Cuvântul Lui Dumnezeu şi puterea Sa nu pot intra în voi din cauza tuturor gândurilor rele pe care voi le cultivaţi şi a tuturor abominaţiilor care sălăşluiesc în corpul vostru şi în sufletul vostru. Dacă vreţi să vă pătrundă Cuvântul lui Dumnezeu cel Viu şi puterea Sa, nu murdăriţi nici corpul vostru, nici spiritul vostru. Căci corpul vostru este templul spiritului, iar spiritul este templul lui Dumnezeu. Purificaţi de aceea templul vostru pentru ca Stăpânul Templului, să poată veni să ocupe acolo un loc demn de El.” „La toate ispitele corpului şi spiritului vostru, ispite care provin de la Satana, retrageţi-vă la adăpostul ceresc al lui Dumnezeu.” „Regeneraţi-vă şi ajunaţi: Căci adevăr zic vouă, Satana şi vrăjile sale nu pot fi înlăturate decât prin post şi rugăciune. Înapoiaţi-vă acasă şi postiţi în singurătate, nelăsând să se bage de seamă că ajunaţi. Dumnezeu cel Viu va vedea acest lucru şi mare va fi răsplata voastră. Ajunaţi până ce Belzebut şi toate relele sale vă vor fi părăsit şi până ce toţi îngerii Maicii voastre Pământeşti vor fi venit pentru a vă servi. Adevăr zic vouă, că atât timp cât nu veţi fi ajunat, nu veţi fi eliberaţi din ghiara lui Satana şi de toate bolile care provin de la el. Ajunaţi şi rugaţi-vă cu ardoare, cerând forţa lui Dumnezeu cel Viu pentru a ajunge la vindecare. În timpul ajunării voastre evitaţi Fiii Oamenilor şi căutaţi compania îngerilor Maicii voastre Pământeşti, căci acela care caută va găsi.” „Căutaţi aerul pur al pădurilor şi câmpurilor, căci acolo, în mijlocul lor, veţi întâlni Îngerul Aerului. Descălţaţi-vă, dezbrăcaţi-vă şi lăsaţi Îngerul Aerului să vă îmbrăţişeze întreg corpul. Apoi respiraţi îndelung şi profund ca Îngerul Aerului să pătrundă în voi. Adevăr zic vouă, el va goni din corpul vostru impurităţile care îl murdăresc la exterior şi la interior şi astfel toate mirosurile urâte şi murdăriile se vor degaja de la voi ca fumul focului care unduie în aer şi se pierde în oceanul cerurilor. Căci, adevăr zic vouă, sfânt este Îngerul Aerului, care purifică tot ce este murdar şi transformă în parfumuri suave toate substanţele urât mirositoare. Nimeni nu se poate prezenta în faţa lui Dumnezeu, dacă Îngerul Aerului nu-l lasă să treacă. În fapt, totul trebuie să renască prin aer şi prin adevăr, căci corpul vostru respiră aerul Maicii voastre Pământeşti şi sufletul vostru respiră adevărul Tatălui Ceresc”. „După Îngerul Aerului căutaţi Îngerul Apei. Descălţaţi-vă şi dezbrăcaţi-vă, şi lăsaţi-l să vă îmbrăţişeze corpul. Abandonaţi-vă cu totul în braţele sale mângâietoare şi tot de atâtea ori cât circulaţi aerul cu respiraţia voastră, agitaţi apa prin mişcările corpului vostru. Adevăr zic vouă, Îngerul Apei va goni din organismul vostru toate impurităţile care îl murdăresc atât de dinafară, cât şi pe dinăuntru. Tot felul de resturi urât mirositoare se vor îndepărta de voi, tot aşa cum murdăria hainelor voastre se împrăştie în apa râului şi pierde în curentul acestuia. Adevăr zic vouă, sfânt este Îngerul Apei, el purifică tot ce este murdar şi transformă în parfumuri suave toate mirosurile urâte. Nimeni nu se poate prezenta în faţa lui Dumnezeu, dacă Îngerul Apei nu-l lasă să treacă. În fapt, totul trebuie sa renască prin apă şi adevăr, căci corpul vostru se scaldă în fluviul vieţii terestre şi spiritul vostru se scaldă în fluviul vieţii eterne. Voi primiţi sângele vostru de la Maica Pământească şi adevărul de la Tatăl Ceresc.” „Să nu vă închipuiţi că este suficient ca Îngerul Apei să vă îmbrăţişeze numai în afară. Adevăr zic vouă, impuritatea interioară este încă mai mare decât impuritatea exterioară. Or, acela care se purifică numai exterior, rămânând impur în interior, seamănă mormintelor care pe dinafară sunt acoperite cu picturi luminoase, dar care, în interior, sunt pline de tot felul de murdării oribile şi de scârboşenii. Adevăr zic vouă, suportaţi ca Îngerul Apei să vă boteze de asemenea înlăuntru ca să fiţi eliberaţi de toate păcatele voastre trecute; veţi deveni şi înlăuntru tot aşa de puri ca spuma râului scânteind în razele soarelui.” „Căutaţi, deci, o tigvă având o tijă de lungimea unui om: goliţi-o de miez şi umpleţi-o cu apă de rău încălzită de razele soarelui. Atârnaţi-o de ramura unui copac, îngenunchiaţi pe pământ în faţa Îngerului Apei şi introduceţi capătul tijei tigvei în anus astfel ca apa să poate pătrunde în toate măruntaiele voastre. Rămâneţi îngenunchiaţi pe pământ, în faţa Îngerului Apei şi rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă ierte toate păcatele trecute; rugaţi Îngerul Apei să vă elibereze corpul de toate murdăriile sale şi de toate bolile sale. Lăsaţi apoi apa să se scurgă afară din corpul vostru ca acesta să fie curăţat înlăuntru de tot ce a provenit de la Satana, de tot ce este impur sau urât mirositor. Cu ochii voştri veţi vedea şi cu nasurile voastre veţi mirosi toate scârboşeniile şi impurităţile care au murdărit templul corpului vostru; în acelaşi timp vă veţi da seama de toate păcatele care se aflau în voi şi de toate relele pe care le produceau. Adevăr zic vouă, botezul apei vă va elibera de aceste rele. Fiecare zi de post va reînnoi acest botez al apei şi persistaţi până în ziua când apa care se scurge din corpul vostru va fi tot atât de pură ca spuma râului. Atunci cufundaţi corpul vostru în râul cu ape mişcătoare şi acolo, în braţele Îngerului Apei, mulţumiţi lui Dumnezeu cel Viu care v-a eliberat de păcatele voastre. Acest sfânt botez făcut de Îngerul Apei înseamnă renaşterea la o viaţă nouă. Căci, de îndată ochii voştri vor vedea şi urechile voastre vor auzi. Apoi nu mai păcătuiţi, ca Îngerul Aerului şi Îngerul Apei să poată locui în voi pentru totdeauna şi tot timpul să vă servească.” „Şi dacă, după aceasta mai rămân încă în voi câteva urme ale păcatelor anterioare, căutaţi Îngerul Soarelui. Descălţaţi-vă şi dezbrăcaţi-vă şi lăsaţi ca Îngerul Soarelui să vă îmbrăţişeze întreg corpul. Respiraţi îndelung şi profund ca Îngerul Soarelui să poată pătrunde în voi. El va goni din corpul vostru toate substanţele urât mirositoare şi impure care vă murdăresc pe dinafară şi pe dinăuntru. Tot ce este impur şi urât mirositor se va îndepărta de voi, aşa cum întunericul nopţii se împrăştie în faţa strălucirii soarelui care răsare. Adevăr zic vouă, sfânt este Îngerul Soarelui, el purifică şi goneşte orice impuritate şi transformă în parfumuri suave toate mirosurile urât mirositoare. Nimeni nu se poate prezenta în faţa lui Dumnezeu, dacă Îngerul Soarelui nu-l lasă să treacă. În fapt, toţi trebuie să fiţi încă o dată renăscuţi de soare şi de adevăr, căci corpul vostru este încălzit de razele soarelui Maicii Pământeşti, în timp ce sufletul vostru este încălzit de lumina solară a adevărului Tatălui Ceresc.” „Îngerii Apei, Aerului şi Soarelui sunt fraţi. Ei au fost daţi Fiului Omului pentru a-i servi, pentru ca el să poată totdeauna apela la unul sau la altul.” „La fel de sfântă este îmbrăţişarea lor. Ei sunt copiii invizibili ai Maicii Pământeşti; în consecinţă nu separaţi pe aceia pe care Cerul şi Pământul I-au unit. Fie ca aceşti trei îngeri fraţi să vă poată purifica în fiecare zi şi ca ei să rămână în voi tot timpul ajunării voastre.” „Căci adevăr zic vouă, puterea demonilor, toate păcatele şi toate murdăriile vor părăsi în grabă corpul care este purificat de aceşti trei îngeri. Tot aşa cum hoţii fug dintr-o locuinţă, la sosirea stăpânului casei, unul părăsind-o pe uşă, altul pe fereastră, cel de-al treilea pe acoperiş, fiecare scăpând cum poate, aşa fug demonii bolii, toate păcatele trecute şi toate murdăriile şi bolile care se află în templul corpurilor voastre. Când îngerii Maicii Pământeşti vor fi intrat în corpurile voastre ca Stăpânul Templului să poată veni din nou, atunci toate mirosurile urâte vor părăsi în mare grabă corpul vostru, prin respiraţie sau prin piele; apele murdare se vor scurge prin gura voastră, pielea voastră, anusul vostru şi organele voastre sexuale. Toate aceste lucruri voi le veţi vedea cu ochii voştri, le veţi mirosi cu nasurile voastre şi le veţi pipăi cu mâinile voastre. Şi când toate păcatele şi toate impurităţile vor fi părăsit corpul vostru, sângele vostru va deveni tot aşa de pur ca sângele Maicii Pământeşti şi ca spuma râului scânteind în lumina soarelui. Respiraţia voastră va deveni tot atât de pură ca parfumul delicios al florilor mirositoare, carnea voastră tot atât de pură ca şi carnea fructelor care se coc printre frunzele pomilor; sclipirea ochilor voştri va fi tot atât de vie şi de strălucitoare ca lumina soarelui ce străluceşte pe cerul albastru. Atunci toţi îngerii Maicii voastre Pământeşti vor fi în serviciul vostru. Şi respiraţia voastră, sângele vostru, carnea voastră, vor fi una cu respiraţia, sângele şi carnea Maicii voastre Pământeşti, iar sufletul vostru va putea atunci să devină una cu Spiritul Tatălui vostru Ceresc. Într-adevăr, nimeni nu poate ajunge la Tatăl Ceresc decât prin Maica Pământească; la fel cum nici un nou-născut nu poate înţelege învăţătura tatălui său atâta timp cât mama sa nu l-a ţinut la sânul său, cât nu l-a îmbăiat, alintat şi pus în leagănul său pentru a dormi, după ce l-a hrănit. Locul copilului de vârstă mică este lângă mama sa. Când el este mai mare, tatăl său îl duce la câmp să muncească alături de el şi copilul nu revine la mama sa decât la ora mesei. Atunci tatăl îl învaţă să ştie să lucreze ca el. Şi în ziua în care el vede că fiul său a înţeles ceea ce l-a învăţat, şi-şi face bine treaba, tatăl îi dă toate bunurile sale. Ele pot deveni proprietatea fiului iubit şi astfel el poate continua lucrarea tatălui.” Adevăr zic vouă, fericit este fiul care acceptă şi urmează sfaturile mamei sale. Şi de o sută de ori este mai fericit fiul care acceptă şi urmează sfaturile tatălui său, pentru că vi s-a spus: „Respectă pe tatăl tău şi pe mama ta ca zilele tale să fie îndelungate pe pământ.” Dar vă spun, Fii ai Omului: Respectaţi pe Maica Pământească şi urmaţi Legile Sale pentru ca zilele voastre să fie îndelungate pe pământ şi respectaţi pe Tatăl vostru Ceresc ca viaţa voastră să fie eternă în Ceruri. Căci Tatăl Ceresc este de o sută de ori mai mare decât toţi taţii prin sămânţă şi prin sânge la un loc, şi Maica Pământească este mai mare decât toate mamele trupeşti la un loc. În ochii Tatălui său Ceresc şi al Maicii sale Pământeşti, Fiul Omului este încă mai scump decât în ochii tatălui său prin sânge şi sămânţă şi în ochii mamei sale prin trup. Cuvintele şi Legile Tatălui vostru Ceresc şi ale Maicii voastre Pământeşti sunt mai pline de înţelepciune decât cuvintele şi voinţa tuturor taţilor voştri de sânge şi sămânţă la un loc şi a tuturor mamelor voastre prin trup la un loc. Şi, de asemenea, mai mare este valoarea moştenirii Tatălui vostru Ceresc şi a Maicii voastre Pământeşti, împărăţia veşnică a vieţii atât pământeşti cât şi cereşti, decât a tuturor moştenirilor lăsate de taţii voştri de sânge şi sămânţă şi de mamele voastre prin trup.” „Adevăraţii voştri fraţi sunt toţi aceia care ascultă de voinţa Tatălui vostru Ceresc şi a Maicii voastre Pământeşti, şi nu fraţii voştri de sânge. Adevăr zic vouă, că adevăraţii voştri fraţi după voinţa Tatălui Ceresc şi a Maicii Pământeşti vă iubesc de o mie de ori mai mult decât fraţii voştri de sânge. Căci de la Cain şi Abel, din ziua când fraţii de sânge au încălcat voinţa lui Dumnezeu, nu mai există fraternitate adevărată de sânge. Fraţi se comportă ca străini faţa de fraţii lor. Iată pentru ce vă spun: iubiţi pe adevăraţii voştri fraţi după voinţa lui Dumnezeu de o mie de ori mai mult decât fraţii voştri de sânge.”   „CĂCI TATĂL VOSTRU CERESC ESTE IUBIRE” „CĂCI MAICA VOASTRĂ PĂMÂNTEASCĂ ESTE IUBIRE” „CĂCI FIUL OMULUI ESTE IUBIRE”   „Prin iubire Tatăl Ceresc, Maica Pământească şi Fiul Omului sunt una. Căci spiritul Fiului Omului a fost creat de spiritul Tatălui Ceresc şi corpul său din corpul Maicii Pământeşti. În consecinţă fiţi perfecţi ca spiritul Tatălui vostru Ceresc şi corpul vostru de asemenea perfect ca al Maicii voastre Pământeşti. Iubiţi pe Tatăl vostru Ceresc aşa cum El vă iubeşte sufletul; iubiţi pe Maica voastră Pământească aşa cum vă iubeşte Ea corpul; iubiţi pe adevăraţii voştri fraţi aşa cum îi iubesc Tatăl vostru Ceresc şi Maica voastră Pământească. Atunci Tatăl vostru Ceresc vă va da spiritul Său cel Sfânt şi Maica voastră Pământească, corpul Său Sfânt. Atunci Fiii Oamenilor, ca fraţi adevăraţi, se vor iubi unii pe alţii, aşa cum au fost iubiţi de Tatăl lor Ceresc şi de Maica lor Pământească. Atunci ei vor deveni unii pentru alţii adevăraţi consolatori; atunci vor dispare de pe pământ toate relele şi toate tristeţele, şi va fi iubire şi bucurie pe Pământ. Pământul se va asemăna atunci cerurilor şi împărăţia lui Dumnezeu va sosi. Apoi Fiii Oamenilor îşi vor împărţi moştenirea lor Divină, împărăţia lui Dumnezeu. Căci ei trăiesc în Tatăl Ceresc şi Maica Pământească, şi Tatăl Ceresc şi Maica Pământească trăiesc în ei. Şi atunci cu împărăţia lui Dumnezeu se va ajunge la sfârşitul timpului, căci iubirea Tatălui Ceresc dă tuturor viaţă eternă în împărăţia lui Dumnezeu. Căci iubirea este eternă. Iubirea este mai tare decât moartea.” „Chiar dacă eu vorbesc limba oamenilor şi a îngerilor, dar nu am iubire, sunt ca alămurile sonore sau chimvalul care răsună. Chiar dacă prezic viitorul, dacă cunosc toate secretele şi am toată înţelepciunea, chiar dacă am o credinţă puternică, capabilă să ridice munţii, dacă nu am iubire, eu sunt nimic. Şi chiar dacă împart toate bunurile mele săracilor şi le dau tot ce am primit de la Tatăl meu Ceresc, dacă nu am iubire, eu nu voi obţine nici un profit de înţelepciune. Iubirea este răbdătoare, iubirea este tandră. Iubirea nu este invidioasă, ea nu face rău, ea nu cunoaşte nici orgoliu, nu este crudă; niciodată nu este egoistă, ea este înceată la mânie, ea nu-şi imaginează necredinţa, nu se bucură de nedreptate, ci de dreptate. Iubirea apără totul, iubirea crede în toţi, iubirea speră totul, iubirea suportă totul; niciodată ea nu se lasă; scrierile şi cuvintele pier, cunoaşterea dispare, dar iubirea rămâne. Noi trăim parţial în eroare, parţial în adevăr, dar când se va ajunge la plenitudinea perfecţiunii, tot ce este parţial va fi şters. La vârsta copilăriei omul vorbeşte ca un copil, gândeşte ca un copil, înţelege ca un copil. Devenind matur el abandonează toate aceste vederi copilăreşti, pentru că noi vedem ca printr-o sticlă şi prin maxime obscure. Cunoaşterile noastre sunt fragmentare în prezent; dar când vom ajunge în faţa lui Dumnezeu nu vom cunoaşte adevărul în parte, ci după cum ne va învăţa El. În prezent ne rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea; dar cea mai mare dintre ele este iubirea.” „Şi acum, eu vă vorbesc în limbajul lui Dumnezeu cel Viu, prin Spiritul Sfânt al Tatălui nostru Ceresc. Încă nu există nimeni printre voi care să poată înţelege tot ce vă spun acum. Aceia care vă explică Scripturile vă vorbesc într-o limbă moartă, a oamenilor morţi, prin corpul lor bolnav şi muritor; toţi oamenii pot să le înţeleagă, deoarece toţi oamenii sunt bolnavi şi toţi sunt în moarte. Niciunul nu zăreşte lumina vieţii. Orbul îl conduce pe orb pe căile întunecate ale păcatului, ale bolii şi ale suferinţei până ce toţi sfârşesc a cădea în abisul morţii.” „Eu sunt trimis de Tatăl pentru a face să strălucească în faţa voastră lumina vieţii. Lumina se aprinde de la sine şi împrăştie tenebrele, în timp ce tenebrele ignoră lumina. Am multe lucruri să vă spun, dar voi încă nu le puteţi înţelege căci ochii voştri sunt obişnuiţi cu tenebrele; lumina deplină a Tatălui Ceresc v-ar orbi. De aceea, voi nu puteţi încă înţelege ceea ce vă spun cu privire la Tatăl Ceresc care m-a trimis la voi. De aceea, urmaţi mai întâi Legile Maicii voastre Pământeşti despre care v-am vorbit. Când îngerii Săi vor fi purificat şi regenerat corpurile voastre, când ei vor fi întărit ochii voştri, veţi fi capabili să suportaţi lumina orbitoare a Tatălui Ceresc. Când vă va fi posibil să fixaţi fără să clipiţi strălucirea soarelui la prânz, veţi putea privi lumina orbitoare a Tatălui vostru Ceresc, lumină de mii de ori mai strălucitoare decât mii de sori. Cum aţi putea contempla lumina Tatălui vostru Ceresc, când voi nu puteţi încă suporta strălucirea soarelui arzător? Credeţi-Mă, soarele este comparabil cu lumina unei lumânări pe lângă soarele adevărului al Tatălui vostru Ceresc. Trăiţi în credinţă, speranţă şi iubire. Adevăr zic vouă, că veţi fi recompensaţi. Dacă voi credeţi în cuvintele Mele, credeţi de asemenea Aceluia care M-a trimis, Domnul tuturor şi căruia toate lucrurile Îi sunt posibile, căci tot ceea ce este imposibil oamenilor, le este posibil cu Dumnezeu. Dacă voi credeţi în îngerii Maicii voastre Pământeşti şi dacă voi urmaţi Legile Sale, credinţa voastră vă va susţine şi voi nu veţi mai cunoaşte niciodată boala. Speraţi de asemenea în iubirea Tatălui vostru Ceresc, căci acela care are încredere în El, nu va fi niciodată dezamăgit şi nu va cunoaşte moartea.” „Iubiţi-vă unii pe alţii, căci Dumnezeu este iubire; astfel îngerii Săi vor şti că voi mergeţi pe căile Sale; aceştia vor veni la voi şi vă vor servi. Şi Satana, cu toate păcatele sale, toate bolile sale şi toate impurităţile sale va părăsi corpul vostru. Mergeţi, feriţi-vă de păcate, botezaţi-vă voi înşivă pentru a renaşte şi nu mai păcătuiţi!” Apoi Domnul Iisus se ridică. Toţi rămaseră aşezaţi, pătrunşi de puterea cuvintelor Sale. Luna plină apăru printre norii destrămaţi şi scăldă pe Domnul Iisus în lumina sa. Scânteieri ţâşneau din părul Său; stând drept în mijlocul lor în lumina lunii, El părea să planeze deasupra pământului. Nimeni nu mişcă, nimeni nu scoase un sunet. Nimeni nu-şi dădea seama de timpul care se scursese, căci timpul se oprise. Apoi Domnul Iisus şi-a întins mâinile şi le-a zis: „Pace vouă!” şi astfel îi părăsi, tot aşa de lin ca briza uşoară care făcea să freamăte frunzele arborilor. Un timp îndelungat ei rămaseră nemişcaţi, şi apoi, unul după altul, ei îşi reveniră ca după un vis îndelungat. Nimeni nu vroia să plece ca şi cum cuvintele Aceluia care îi părăsise continuau să răsune în urechile lor, ca şi cum ei încă ar mai fi auzit o muzică fermecată. În cele din urmă totuşi, cu sfială, unul din ei exclamă: „Ce bine e să fii aici!” Un altul adăugă: „Dacă s-ar putea ca această noapte să nu se mai sfârşească.” Alţii, de asemenea: „Dacă El ar fi vrut să rămână tot timpul cu noi!” „El este Mesagerul Adevărului trimis de Dumnezeu, căci El a semănat speranţa în inimile noastre.” Nimeni nu se gândea să se ducă la casa sa. Ei ziceau: „Eu nu mă mai întorc la casa mea unde totul este sumbru şi fără bucurie. Pentru ce să mă înapoiez într-un loc unde nimeni nu mă iubeşte?” Aşa vorbeau între ei, căci erau aproape toţi săraci, şchiopi, orbi, schilozi, cerşetori, fără cămin, dispreţuiţi din cauza mizeriei lor; numai mila pe care o stârneau le permitea să găsească refugiu pentru câteva zile în unele locuinţe. Iar aceia dintre ei care aveau casă şi familie spuneau: „Noi de asemenea vrem să rămânem cu voi.” Căci fiecare simţea cum cuvintele Aceluia care tocmai plecase au creat legături invizibile în cadrul micului lor grup. Toţi simţiseră că au renăscut şi, cu toate că luna era ascunsă după nori, ei vedeau deschizându-se în faţa lor o lume de lumină. În inimile tuturor acestor oameni îmbobociră minunate flori ale unei frumuseţi sublime, florile bucuriei. Când soarele se ridică la orizont, toţi îl întâmpinară ca pe un mesaj anunţând venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Cu faţa radiind de fericire, ei merseră la întâlnirea cu îngerii lui Dumnezeu. Şi numeroşi bolnavi urmară sfaturile Domnului Iisus şi se duseră pe malul râului susurând. Ei se descălţară şi se dezbrăcară; ei ajunară abandonându-se Îngerilor Aerului, Apei şi Soarelui care îi îmbrăţişară, luară în posesie corpurile lor la interior şi la exterior. Şi toţi şi-au văzut relele, păcatele şi necurăţenia părăsindu-i în grabă. Şi răsuflarea unora deveni tot atât de urât mirositoare ca materiile fecale; alţii avură un aflux de salivă abundent şi vomitară resturi cu un miros dezgustător. La unii scurgerea murdăriei se făcea pe gură, la alţii pe nas, prin ochi sau urechi. Unii vedeau o sudoare infectă filtrându-se prin toţi porii pielii întregului corp. Pe mai mulţi se formară abcese enorme care eliberau un puroi urât mirositor; din corpul unora se scurgea o urină abundentă; la mulţi aceasta era îngroşată, tot atât de densă ca mierea de albine, la alţii ea era de culoare roşie sau aproape neagră şi aproape de consistenţa mâlului de râu. Cei mai mulţi expulzau din intestinele lor vânturi puturoase, asemănătoare suflurilor demonilor şi degajau o putoare insuportabilă. Şi când ei se botezară singuri, Îngerul Apei intră în corpul lor şi atunci se scurseră toate abominaţiile şi toate impurităţile păcatelor lor trecute; cum cade o cascadă de la munte, tot aşa, din corpurile lor, se scurseră materii abominabile dure sau moi. Şi solul unde s-a răspândit acest şuvoi a fost murdărit şi mirosul a devenit atât de îngrozitor că nimeni nu rezista să stea în acel loc. Şi demonii părăsiră măruntaiele lor sub formă de nenumăraţi viermi care se zvârcoleau în acest noroi poluat de toate aceste excremente; cu furie neputincioasă, furioşi de a fi astfel expulzaţi din măruntaiele Fiilor Omului de către Îngerul Apei. Şi asupra acestor viermi a coborât apoi puterea Îngerului Soarelui. Şi ei pieriră în zvârcoliri disperate nimiciţi de Îngerul Soarelui. Toţi tremurară de teroare când văzură toate aceste abominaţii ale lui Satana de care îi eliberaseră îngerii. Şi ei mulţumiră apoi lui Dumnezeu pentru a le fi trimis îngerii Săi să-i salveze. Şi erau unii chinuiţi de mari dureri, de care nu putuseră scăpa; şi neştiind ce să facă ei se hotărâră să trimită un mesager către Domnul Iisus pentru a-L ruga să revină. Abia plecară doi dintre ei pentru a-L căuta, că văzură pe Domnul Iisus apropiindu-se pe malul râului. Inimile lor se umplură de speranţă şi de bucurie când auziră salutul Său: „Pace vouă!” Numeroase erau întrebările pe care ei doreau să I le pună dar, spre marea lor mirare, rămaseră tăcuţi, nu le venea nici o idee în minte. Atunci Domnul Iisus le-a zis: „Am venit pentru că aveţi nevoie de Mine”. Unul din ei exclamă: „Da, Doamne, avem nevoie de Tine, scapă-ne de durerile noastre!” Şi atunci Domnul Iisus le-a vorbit în parabole: „Voi sunteţi asemănători fiului risipitor care timp de numeroşi ani s-a dedat chefurilor şi băuturii, petrecându-şi, cu prietenii săi, toate zilele în orgii, libertinaj şi desfrâu. În fiecare săptămână, fără ca tatăl său să ştie, el contracta noi datorii şi risipea fără socoteală totul în câteva zile. Cămătarii îi avansau mereu noi sume de bani pentru că tatăl său poseda mari bogăţii şi plătea de fiecare dată, cu răbdare, datoriile fiului său. A fost în van ca tatăl său să încerce prin reproşuri blânde să schimbe comportamentul fiului său. El nici nu asculta îndemnurile tatălui său de a renunţa la dezmăţ, pentru a merge în câmp să supravegheze munca servitorilor. De fiecare dată fiul promitea tot ce i se cerea pentru că datoriile îi fuseseră plătite, dar chiar de a doua zi, el începea vechea viaţă. Şi timp de mai bine de şapte ani el persistă în această viaţă destrăbălată. Dar în cele din urmă tatăl său îşi pierdu totuşi răbdarea şi refuză să mai plătească cămătarilor datoriile fiului său. «Dacă voi continua să plătesc de fiecare dată» îşi zise el «nu va mai exista sfârşit pentru păcatele fiului meu». Atunci cămătarii înşelaţi, în furia lor îl prinseră pe fiul risipitor pentru a-l face sclavul lor, aşa ca prin muncă silnică să poată să le înapoieze banii care îi fuseseră avansaţi. Şi atunci festinurile, beţiile şi excesele zilnice au avut un sfârşit brusc. De dimineaţă până seara, cu sudoarea frunţii sale, fiul trebuia să stropească câmpurile, şi el suferea în tot corpul din cauza acestei munci cu care nu era obişnuit. El trebuia să trăiască doar cu pâine uscată, neavând altceva pentru a o înmuia decât lacrimile sale. După ce s-a străduit în căldură şi oboseală timp de trei zile, el i-a spus stăpânului său: «Eu nu pot să mai muncesc, toate mădularele mă dor. Cât timp vrei să mă mai chinuieşti?» «Până în ziua în care prin munca mâinilor tale, tu îmi vei fi înapoiat toate datoriile; astfel după şapte ani tu vei fi liber.» Fiul, disperat, răspunse plângând: «Dar eu nu voi putea niciodată suporta această viaţă mai mult de şapte zile. Fie-ţi milă de mine, căci toate mădularele mă ard şi mă dor!» Cămătarul îi strigă: «Munceşte!»; «Timp de şapte ani ţi-ai risipit zilele şi nopţile în orgii, acum tu trebuie să munceşti timp de şapte ani. Nu îţi voi ierta nimic, până ce tu nu-mi vei fi înapoiat datoriile tale până la ultima drahmă».” Şi disperat, cu mădularele chinuite de dureri, fiul se întoarse la câmp pentru a-şi continua munca. Când sosi cea de-a şaptea zi, ziua Sabatului, în timpul căreia nimeni nu lucra, el abia se mai putea ţine pe picioare, atât de mari fiind durerile şi oboseala. Atunci, adunându-şi forţele ce îi mai rămăseseră, se îndreptă către locuinţa tatălui său, mergând clătinându-se. Aruncându-se la picioarele tatălui său, îi spuse: «Tată crede-mă şi iartă-mi toate greşelile mele. Îţi jur că niciodată nu voi mai trăi în orgii; eu voi fi de acum înainte un fiu ascultător în toate privinţele. Eliberează-mă din ghiarele opresorului meu. Tată, priveşte mădularele mele dureroase şi nu-ţi mai înăspri inima!» Atunci lacrimi ţâşniră din ochii tatălui; îl luă pe fiul său în braţe şi i-a zis: «Să ne veselim, căci astăzi o mare bucurie ne-a fost dată; fiul meu iubit pe care îl pierdusem, în sfârşit s-a regăsit!» El îl îmbrăcă în cele mai frumoase haine şi tot timpul zilei îşi sărbătoriră bucuria. A doua zi dimineaţă, tatăl îi dădu fiului un sac cu bani ca să-şi plătească toate datoriile. Când fiul reveni acasă, tatăl său îi spuse: «Fiul meu, vezi cât de uşor este ca printr-o viaţă de orgii să contractezi datorii a căror returnare să ceară şapte ani de muncă grea.» «Tată, este deja foarte greu de a avea de restituit şapte zile.» Atunci tatăl îşi atenţionă fiul: «Numai pentru această dată ţi-a fost permis să-ţi plăteşti datoriile în numai şapte zile în loc de şapte ani. Restul ţi-a fost iertat. Dar vezi ca în viitor să nu te îndatorezi din nou. Căci te asigur, tatăl tău nu te va mai ierta încă o dată pentru că tu eşti fiul său. Pentru oricare datorie nouă tu va trebui să munceşti din greu timp de şapte ani aşa cum este prevăzut în legile noastre».” „Tată, din această zi eu voi fi fiul tău ascultător şi iubitor şi nu voi mai face nici o datorie, căci am învăţat cât este de greu s-o plăteşti.” Fiul se duse apoi pe câmpurile tatălui său şi a supravegheat de atunci înainte, în fiecare zi, munca lucrătorilor. Niciodată el nu impunea o muncă prea dură lucrătorilor, căci el îşi amintea propria sa suferinţă. Anii trecură: graţie zelului său, el mări averea care îi fusese încredinţată şi îi aduse tatălui său de zece ori mai mult decât risipise în cei şapte ani de orgii. Şi când tatăl văzu că fiul său se arăta omenos cu lucrătorii şi avea mare grijă de toate posesiunile sale, îi zise: „Fiule, eu văd că toate bunurile mele sunt pe mâini bune. Eu îţi dau ţie toate turmele mele, casa mea, terenurile mele şi averile mele. Acestea să fie moştenirea ta; continuă să le fructifici ca eu să mă pot bucura de tine.” Când fiul primi moştenirea de la tatăl său, el plăti datoria tuturor debitorilor săi care nu puteau s-o plătească, căci el nu uitase că şi lui îi fusese iertată atunci când n-a putut-o plăti. Şi Dumnezeu îl binecuvântă, dăruindu-i o viaţă lungă cu mulţi copii şi multe bogăţii, pentru că el se purta bine cu toţi servitorii şi turmele sale.” Apoi Domnul Iisus le-a spus bolnavilor care Îl înconjurau: „V-am vorbit în parabole ca voi să puteţi înţelege mai bine Cuvântul lui Dumnezeu. Cei şapte ani de festinuri, de beţii şi de orgii reprezintă păcatele trecutului. Satana este creditorul cel rău. Datoriile sunt bolile. Munca dură simbolizează durerile. Fiul risipitor sunteţi voi înşivă. Plata datoriilor se face gonind din voi demonii şi bolile pentru a vă vindeca corpul. Sacul de bani primit de la tatăl este puterea eliberatoare a îngerilor. Tatăl este Dumnezeu. Posesiunile tatălui sunt constituite din pământ şi ceruri. Servitorii tatălui sunt îngerii. Câmpurile tatălui reprezintă lumea care va fi transformată în împărăţia cerurilor dacă Fiii Omului vor fi de acord să muncească în uniune cu îngerii Tatălui Ceresc. Căci, adevăr zic vouă, este mai bine ca fiul să-L asculte pe Tatăl său şi să supravegheze pe servitorii Tatălui său în câmp, decât să devină dator cămătarului cel rău şi să fie forţat să muncească cu sudoarea frunţii sale, ca un sclav, pentru a-şi plăti toate datoriile. Este de dorit de asemenea ca Fiii Omului să se supună Legilor Tatălui lor Ceresc şi să lucreze împreună cu îngerii Săi în Împărăţia Sa decât să devină dator lui Satana, domnul morţii, maestrul tuturor păcatelor şi al tuturor bolilor, şi să trebuiască să-şi plătească păcatele prin dureri şi sudoare. Adevăr zic vouă, mari şi numeroase sunt păcatele voastre. Ani îndelungaţi voi aţi cedat ispitelor lui Satana. Aţi fost lacomi, băutori, perverşi şi datoriile voastre s-au tot adunat. Şi acum, voi trebuie să plătiţi datoria şi plata este dură şi dificilă. În consecinţă, nu vă neliniştiţi chiar de la începutul celei de-a treia zile, cum a făcut fiul risipitor, ci, aşteptaţi cu răbdare cea de-a şaptea zi care este sfântă: prezentaţi-vă atunci cu o inimă umilă şi supusă în faţa Tatălui vostru Ceresc ca El să vă ierte păcatele şi să vă plătească datoriile făcute. Adevăr zic vouă, Tatăl vostru Ceresc vă iubeşte cu o iubire infinită, căci El de asemenea vă permite să vă plătiţi în şapte zile, datoriile voastre de şapte ani. Acelora care trebuie să plătească datorii de şapte ani, dar plătesc cinstit şi perseverent până în ziua a şaptea, Tatăl Ceresc le va ierta datoriile pentru toţi aceşti şapte ani.” Un bolnav care suferea de dureri teribile întrebă: „Dar dacă noi am păcătuit de şapte ori şapte ani?” „Chiar şi în acest caz, Tatăl vostru Ceresc vă va ierta datoriile voastre în de şapte ori şapte zile.” „Fericiţi aceia care vor stărui până la capăt, căci demonii lui Satana scriu într-o carte toate faptele voastre rele, cartea corpurilor voastre şi a sufletelor voastre. Adevăr zic vouă, nu există nici o faptă vinovată care să nu fie scrisă şi aceasta încă de la începutul lumii, înainte chiar de Tatăl nostru Ceresc. Or, dacă este posibil de a scăpa de legile făcute de regi, niciunul din Fiii Omului nu va scăpa celor făcute de Dumnezeu. Când veţi apărea în faţa Lui, demonii lui Satana vor depune ca martori împotriva voastră, din cauza faptelor voastre, şi Dumnezeu va vedea păcatele voastre înscrise în cartea corpurilor voastre şi a sufletelor voastre, şi inima Sa se va întrista. Dacă voi vă căiţi de păcatele voastre, şi dacă prin post şi rugăciuni faceţi apel la îngerii lui Dumnezeu, fiecare zi pe care continuaţi să o petreceţi în ajunare şi rugăciune vă va fi înregistrată de îndată, şi îngerii lui Dumnezeu vor şterge din cartea corpurilor voastre şi a sufletelor voastre un an de fapte rele. Şi când ultima pagină va fi astfel ştearsă de toate păcatele voastre, ea devenind albă, puteţi să vă prezentaţi în faţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu se va bucura în inima Sa şi vă va ierta toate păcatele. El vă va elibera din ghearele lui Satana şi de suferinţă. El vă va primi în sălaşul Său şi va ordona servitorilor Săi şi îngerilor Săi să se supună poruncilor voastre. El vă va acorda o viaţă lungă şi nu veţi mai simţi niciodată încercările bolilor. Dacă, începând din acest moment, vă veţi petrece zilele îndeplinind lucrările lui Dumnezeu, îngerii lui Dumnezeu vor înscrie toate faptele voastre bune în cartea corpurilor şi sufletelor voastre. Adevăr zic vouă, nici o faptă bună nu va rămâne ignorată de Dumnezeu şi aceasta încă de la începutul lumii. Căci de la regii şi guvernatorii voştri veţi aştepta în zadar recompensa voastră, în timp ce Dumnezeu recunoaşte întotdeauna faptele voastre bune.” „Şi, când veţi apărea în faţa Sa, îngerii vor fi martorii voştri pentru faptele bune. Şi Dumnezeu le va vedea înscrise în corpurile voastre şi în sufletele voastre şi se va bucura de aceasta. El va binecuvânta corpurile voastre, sufletele voastre şi faptele voastre bune dându-vă ca moştenire împărăţia Sa pământească şi cerească, ca voi să găsiţi în aceasta viaţa eternă. Fericit este acela care poate intra în împărăţia lui Dumnezeu, pentru că el nu va mai cunoaşte moartea.” După aceste cuvinte se făcu o mare tăcere. Şi aceia care erau descurajaţi găsiră în acest discurs o forţă nouă; ei vor continua să ajuneze şi să se roage. Bolnavul care vorbise primul Îi zise: „Eu voi stărui până în ziua a şaptea.” Şi, de asemenea, cel de-al doilea Îi declară: „Eu, de asemenea, voi stărui până la de şapte ori şapte zile.” Domnul Iisus le-a răspuns: „Fericiţi cei care perseverează până la capăt, căci ei vor moşteni pământul!” Unii dintre bolnavi nu se mai puteau ţine pe picioare; ei reuşiră cu chinuri să se târască în faţa Domnului Iisus şi să-L roage: „Doamne, suntem torturaţi de durere, spune-ne ce trebuie să facem.” Ei Îi arătară picioarele lor diforme, cu oase răsucite şi noduroase şi Îi explicară: „Îngerii Aerului, Apei şi Soarelui nu ne-au uşurat durerile. Totuşi noi ne-am botezat noi înşine, am ajunat şi ne-am rugat, noi am urmat sfaturile Tale în toate privinţele.” „Adevăr zic vouă, oasele voastre vor fi vindecate. Nu pierdeţi curajul. Apropiaţi-vă mai bine de Îngerul Pământului, vindecătorul oaselor, căci ele provin din pământ şi în pământ se vor întoarce.” El le indică cu braţul un loc lângă malul râului unde scurgerea apei şi căldura solară transformaseră pământul în noroi argilos. „Introduceţi picioarele voastre în noroi ca Îngerul Pământului să poată alunga din oasele voastre toate murdării şi toate bolile. Veţi vedea pe Satana şi toate durerile voastre fugind în grabă de îmbrăţişarea Îngerului Pământului; nodozităţile oaselor voastre şi toate durerile voastre vor dispare şi membrele vor fi întărite.” Bolnavii urmară aceste sfaturi ştiind că vor fi vindecaţi. Mai erau încă acolo alţii care îndurau suferinţe teribile, cu toate că persistaseră în ajunarea lor. Consumaţi de o febră intensă, ei erau la capătul puterilor. Când ei căutau să se ridice din locurile lor de suferinţă pentru a merge la Domnul Iisus, capul lor se răsucea, ca şi cum ar fi fost scuturat de un vânt puternic; de câte ori încercau să se ridice, recădeau la pământ. Atunci Domnul Iisus merse spre ei şi le zise: „Voi suferiţi, căci Satana şi bolile sale chinuie corpul vostru. Dar nu vă temeţi, căci puterea lor asupra voastră se apropie de sfârşit. Căci Satana este asemeni hoţului mânios care a intrat în casa vecinului său, pe când acesta era plecat, cu intenţia de a-i fura bunurile. Dar, avertizat, vecinul se întoarce în fugă acasă. Hoţul care deja adunase tot ce-i plăcuse, îl vede pe stăpân alergând în goană. Furios că nu poate lua ceea ce-şi alesese, el încearcă să spargă şi să distrugă totul, astfel ca nici celălalt să nu se bucure de bunurile dorite. Dar stăpânul casei intră imediat şi îl împiedică pe vecinul cel rău să-şi ducă intenţia la îndeplinire: el îl apucă şi-l dădu afară din casă. Adevăr zic vouă, aşa procedează Satana când ia în posesie corpurile voastre care sunt sălaşul lui Dumnezeu. El pune stăpânire pe tot ce jinduieşte: răsuflarea voastră, sângele vostru, oasele voastre, carnea voastră, măruntaiele voastre, ochii voştri şi urechile voastre. Totuşi, prin ajunarea voastră şi prin rugăciuni, voi aţi chemat stăpânul corpurilor voastre şi îngerii Săi. Văzând revenind adevăratul stăpân al corpului vostru, Satana ştie că sfârşitul domniei sale se apropie. În furia sa, el îşi manifestă pentru ultima dată puterea sa malefică ca să distrugă corpul vostru înaintea sosirii Stăpânului. Iată pentru ce el vă chinuie atât de îngrozitor, pentru că el simte că i se apropie sfârşitul. De asemenea, inimile voastre să nu se mai tulbure, pentru că îngerii lui Dumnezeu vor apare de îndată pentru a-şi ocupa din nou locurile lor şi de a le transforma în temple ale lui Dumnezeu. Ei îl vor prinde pe Satana pentru a-l alunga din corpurile voastre împreună cu toate bolile sale şi toate murdăriile sale. Şi veţi fi fericiţi pentru că voi veţi primi recompensa fermităţii voastre, fiind eliberaţi pentru totdeauna de boală.” Printre cei care ascultaseră pe Domnul Iisus, era unul care suferea încă mai mult decât ceilalţi. Corpul său era atât de uscat ca un schelet şi pielea tot atât de galbenă ca o frunză de toamnă. În extrema sa slăbiciune el nu putea, chiar ajutându-se de mâini, să se târască spre Iisus. El se mulţumi să-l strige de departe: „Doamne, ai milă de mine, căci de când există lumea nimeni n-a îndurat dureri ca mine. Ştiu că Tu eşti cu adevărat un Trimis al lui Dumnezeu şi sunt sigur că dacă Tu vrei, poţi să goneşti pe Satana din corpul meu într-o clipă. Îngerii lui Dumnezeu nu trebuie să asculte de Trimisul lui Dumnezeu? Vino Doamne, şi goneşte pe Satana din corpul meu, căci el se dezlănţuie în mine şi teribile sunt torturile sale.” Şi Domnul Iisus i-a răspuns: „Satana te chinuie astfel pentru că tu ai ajunat deja multe zile şi nu i-ai mai plătit tributul său. Tu nu-l mai hrăneşti cu toate scârboşeniile cu care, până în prezent, tu ai murdărit templul spiritului tău. Tu îl chinuieşti prin foame; în furia sa, el se răzbună. Nu te teme, căci adevăr îţi spun, Satana va fi gonit înainte ca să fie distrus corpul tău; pentru că, de când tu ai început să ajunezi şi să te rogi, îngerii lui Dumnezeu protejează corpul tău; din acel moment, Satana a pierdut puterea de a te distruge. Furia sa este neputincioasă, fără efect asupra îngerilor lui Dumnezeu.” Atunci toţi se apropiară de Domnul Iisus, implorându-L cu ardoare: „Doamne, fie-Ţi milă de el, căci el suferă mai mult decât noi toţi şi dacă Tu nu goneşti pe Satana din el de îndată, ne temem că nu va mai apuca ziua de mâine.” Domnul Iisus le-a răspuns: „Mare este credinţa voastră. Fie după voia voastră; veţi vedea imaginea oribilă a lui Satana şi puterea Fiului Omului. Voi goni din tine pe puternicul Satana prin puterea Mielului Nevinovat al lui Dumnezeu, cea mai plăpândă creatură a lui Dumnezeu. Pentru că Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu îl face pe cel mai slab, mai puternic decât cel mai puternic.” Şi Domnul Iisus începu să mulgă o oaie care păştea pe păşune. El vărsă laptele pe nisipul încălzit de razele soarelui zicând: „Iată, puterea Îngerului Apei a intrat în acest lapte. Acum puterea Îngerului Luminii Soarelui va intra de asemenea.” Laptele începu să fiarbă datorită căldurii soarelui. „Şi, iată, Îngerul Apei şi Îngerul Soarelui se vor uni cu Îngerul Aerului.” Vaporii laptelui în curs de fierbere începură să se ridice lent în aer. Vino şi aspiră prin gură forţele Îngerilor Apei, Soarelui şi Aerului ca să poată pătrunde în corpul tău şi să gonească departe pe Satana.” Şi bolnavul pe care Satana îl chinuia, începu să aspire profund vaporii albicioşi pentru a-i face să pătrundă în el.” „Satana va părăsi corpul tău de îndată, căci el este înfometat de trei zile, negăsind în tine hrană. El va ieşi din tine pentru a-şi potoli foamea cu acest lapte în curs de fierbere, sub formă de vapori pregătit pentru el, pentru că acest aliment îi place mult. El îi va simţi mirosul şi nu va putea să reziste foamei care deja îl chinuie de trei zile. Atunci Fiul Omului îi va distruge corpul pentru a nu mai putea să chinuiască pe nimeni.” Atunci corpul bolnavului fu apucat de febră, el vru să vomite dar nu putu. Aerul îi lipsea, el căuta cu disperare să respire şi se prăbuşi în braţele Domnului Iisus. „Acum Satana va părăsi acest corp. Priviţi-l.” Şi Domnul Iisus arătă gura deschisă a bolnavului. Atunci toţi văzură cu surprindere şi cu teroare pe Satana ieşind sub aspectul unui vierme oribil care se îndrepta spre vaporii de lapte. Domnul Iisus luă apoi două pietre ascuţite în mâini pentru a zdrobi capul lui Satana, apoi trase afară din corpul bolnavului corpul întreg al monstrului care era aproape tot atât de lung cât statura unui om. De îndată bolnavul începu să respire şi durerile sale încetară. Plină de groază mulţimea privea corpul abominabil al lui Satana. „Vezi ce animal scârbos purtai şi hrăneai la sânul tău timp de ani de zile. Eu l-am scos şi l-am omorât pentru a nu te mai chinui niciodată. Mulţumeşte-l lui Dumnezeu care a permis ca îngerii Săi să te elibereze şi pe viitor nu mai păcătui, ca Satana să nu intre din nou în stăpânirea corpului tău. Fie ca de azi înainte corpul tău să devină un templu dedicat lui Dumnezeu.” Cuvintele şi puterea Domnului Iisus îi impresionară pe toţi profund. Ei Îi spuseră: „Cu adevărat Doamne, Tu eşti un Trimis al lui Dumnezeu şi Tu cunoşti toate secretele Sale.” Domnul Iisus le-a răspuns: „Iar voi fiţi Fiii adevăraţi ai lui Dumnezeu, ca să puteţi participa de asemenea la puterea Sa şi să fiţi iniţiaţi în cunoaşterea secretelor Sale. Căci înţelepciunea şi puterea nu pot decurge decât din iubirea lui Dumnezeu. Iubiţi deci din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru pe Tatăl vostru Ceresc şi pe Maica voastră Pământească. Serviţi-i, dacă vreţi ca la rândul lor îngerii Lor să se pună în serviciul vostru; faceţi în aşa fel ca toate acţiunile voastre să fie închinate lui Dumnezeu. Nu hrăniţi pe Satana, căci plata păcatului este moartea, în timp ce în Dumnezeu se află răsplata binelui, iubirea, care este cunoaşterea şi puterea vieţii eterne.” Apoi toţi îngenuncheară pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru iubirea Sa. Iar Domnul Iisus plecă promiţându-le: „Eu voi reveni către toţi acei care persistă în rugăciune şi post până în ziua a şaptea. Pace vouă!” Bolnavul pe care Domnul Iisus l-a eliberat de Satana se ridică, căci forţa vieţii pătrunsese din nou în el şi orice durere îl părăsise. El respira liber şi ochii săi îşi regăsiră strălucirea. El îngenunche pe locul în care stătuse Domnul Iisus şi sărută plângând urmele paşilor Săi. Pe malul râului mulţi bolnavi începură să ajuneze şi să se roage cu îngerii lui Dumnezeu, timp de şapte zile şi şapte nopţi. Şi, pentru a fi urmat sfaturile Domnului Iisus, mare fu răsplata lor. La începutul celei de-a şaptea zile, îi părăsi orice durere. Cum soarele se ridica la orizont luminând pământul, ei Îl văzură pe Domnul Iisus venind la ei din munţi, cu capul aureolat de lumina soarelui răsărind. „Pace vouă!” În cea mai profundă tăcere, ei îngenuncheară în faţa Lui şi Îi atinseră marginea mantiei Sale, ca semn de mulţumire pentru vindecarea lor. „Nu Mie trebuie să-Mi mulţumiţi, ci Maicii voastre Pământeşti care v-a trimis îngerii Săi vindecători. Mergeţi şi nu mai păcătuiţi pentru ca să nu mai redeveniţi prada bolilor. Faceţi în aşa fel ca îngerii vindecători să rămână paznicii voştri.” Ei Îi răspunseră: „Unde trebuie să mergem, spune-ne Tu care porţi cuvintele vieţii eterne, spune-ne care sunt păcatele pe care nu trebuie să le mai comitem pentru a nu mai cunoaşte niciodată boala?” Domnul Iisus răspunse: „Fie după credinţa voastră!” Şi El se aşeză în mijlocul lor spunându-le: „Li s-a spus strămoşilor voştri: «Respectaţi pe Tatăl vostru Ceresc şi Maica voastră Pământească şi urmaţi poruncile Lor ca zilele voastre să fie prelungite pe pământ.» Îndată după acesta poruncă, li s-a dat o a doua: «Să nu ucizi!» Căci viaţa a fost dată tuturor de către Dumnezeu şi ceea ce Dumnezeu a dat nu îi este permis omului de a lua. Adevăr zic vouă, tot ce trăieşte pe pământ provine de la o Mamă unică. Iată pentru ce acela care ucide, îşi ucide fratele. De la acest criminal Maica Pământească îşi va întoarce faţa Sa: Ea îl va lipsi de sânul Său dădător de viaţă şi îngerii Săi vor fugi de la el; Satana va locui în corpul său. Carnea animalelor ucise va deveni propriul său mormânt. Căci, adevăr zic vouă, acela care ucide se ucide pe el însuşi şi acela care mănâncă carnea animalelor ucise mănâncă corpul morţii. În sângele lor, fiecare picătură din sângele victimelor va deveni otravă; în respiraţia lor, respiraţia le va deveni urât mirositoare; în carnea lor, carnea le va deveni abcese purulente; în oasele lor, oasele lor se vor pietrifica; în intestinele lor, acestea vor putrezi; în ochii lor, aceştia se vor solzifica şi în urechile lor, acestea vor forma secreţii ceroase. Moartea lor va deveni moartea sa. Numai dacă-L serviţi pe Tatăl Ceresc, datoriile voastre de şapte ani vă vor fi iertate în şapte zile. Satana nu vă înapoiază nimic, va trebui să plătiţi pentru tot: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, viaţă pentru viaţă, moarte pentru moarte, căci răsplata păcatelor este moartea. Nu ucideţi şi nu mâncaţi niciodată carnea victimelor voastre inocente, dacă nu, veţi deveni sclavii lui Satana; aceasta este calea suferinţei care duce la moarte. Acţionaţi din contră, după voinţa lui Dumnezeu ca îngerii Săi să poată să vă servească pe drumul vieţii. Ascultaţi aceste cuvinte ale lui Dumnezeu:” „Iată, v-am dat toate plantele care poartă seminţe de pe pământ şi toţi pomii cu fructele lor şi seminţele lor: acestea să fie hrana voastră. Animalelor de pe pământ, păsărilor din aer, animalelor care se târăsc pe pământ, tuturor animalelor în care există un suflu de viaţă, Eu le dau iarba verde ca hrană. Laptele animalelor care se mişcă şi trăiesc pe pământ va fi de asemenea pentru voi o hrană. La fel cum lor le dau iarba verde, vouă vă dau laptele. Dar carnea şi sângele care însufleţeşte animalele, voi nu trebuie să le mâncaţi. Vă voi cere cont pentru sângele lor clocotitor, sângele lor în care rezidă sufletul. Vă voi cere socoteală de fiecare animal ucis, ca şi de sufletele oamenilor omorâţi. Căci Eu, Domnul vostru Dumnezeu, sunt un Dumnezeu puternic şi zelos, pedepsind pe drept samavolniciile părinţilor care mă urăsc până la a treia şi a patra generaţie; şi arătându-mi îndurarea faţă de miile de oameni care Mă iubesc şi care urmează poruncile Mele. Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi cu toată puterea ta, aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Şi iată o a doua, care îi este asemănătoare: «Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» Nu există porunci mai mari ca acestea două.” După ce au auzit aceste cuvinte, toţi rămaseră tăcuţi, apoi unul dintre ei întrebă: „Doamne, ce trebuie să fac când văd în pădure un animal sălbatic sfâşiindu-mi fratele? Trebuie să las să piară fratele meu sau să omor animalul sălbatic? Dar, dacă îl omor, nu încalc Legea?” Domnul Iisus i-a răspuns: „În timpurile străvechi, li s-a zis strămoşilor: «Toate animalele care se mişcă pe pământ, toţi peştii mării şi toate păsările aerului au fost supuse puterii voastre.» Adevăr zic vouă, dintre toate creaturile care trăiesc pe pământ, singur omul a fost creat după imaginea lui Dumnezeu. Este motivul pentru care animalele sunt pentru om şi nu omul pentru animale. Nu veţi încălca deci Legea dacă voi veţi omorî un animal sălbatic pentru a salva viaţa fratelui vostru. Căci, adevăr zic vouă, omul este mai mult decât un animal. Dar, acela care, fără motiv, omoară un animal care nu-l atacă, fie pentru plăcerea de a-l omorî, fie pentru a-şi procura carnea sa, pielea sa sau coarnele sale, acela comite un act rău, căci se transformă el însuşi în animal feroce. Este motivul pentru care sfârşitul său va semăna cu acela al animalelor sălbatice!” Un altul spuse de asemenea: „Moise, care a fost cel mai mare în Israel, a permis părinţilor noştri a mânca carnea animalelor pure şi a interzis numai carnea animalelor impure. Pentru ce ne interzici Tu folosirea cărnii tuturor animalelor? Care este Legea care vine de la Dumnezeu? Este a lui Moise sau este a Ta?” Domnul Iisus a răspuns: „Dumnezeu a dat strămoşilor voştri, prin intermediul lui Moise, zece porunci. «Aceste porunci sunt prea dure», declarară strămoşii voştri şi ei nu putură să le respecte. Plin de compasiune pentru poporul său şi nedorind ca acesta să piară, Moise îi dădu atunci de zece ori zece porunci. Căci acela ale cărui picioare sunt solide ca muntele Sion n-are nevoie de cârje, dar acela ale cărui membre sunt prea slăbite are nevoie de acestea pentru a merge. Şi Moise a zis lui Dumnezeu: «Inima mea este plină de tristeţe, căci poporul meu va pieri. Căci ei sunt fără cunoaştere şi nu pot înţelege poruncile Tale. Ei sunt ca şi copiii mici care nu înţeleg încă cuvintele tatălui lor. Permite Doamne, ca să le dau alte legi ca ei să nu piară. Dacă ei nu pot fi cu Tine Doamne, fă în aşa fel ca ei să nu fie contra Ta; astfel se vor menţine până în ziua când vor fi copţi pentru cuvintele Tale şi când Legile Tale le vor putea fi revelate».” „Moise sparse atunci cele două table de piatră pe care erau gravate cele zece porunci şi le dădu în schimb de zece ori zece porunci. Din aceste zece ori zece porunci, scribii şi fariseii au făcut de o sută de ori zece porunci şi au încărcat umerii voştri cu poveri zdrobitoare, poveri pe care ei înşişi n-au ştiut să le poarte. Cu cât poruncile sunt mai apropiate de Dumnezeu, cu atât mai mic este numărul lor. Cu cât se depărtează de Dumnezeu, cu atât numărul lor creşte. Iată pentru ce scribii şi fariseii au atât de multe legi. Acelea ale Fiului Omului sunt şapte, cele ale îngerilor sunt trei, iar cele ale lui Dumnezeu se reduc la una.” „Eu vă învăţ numai Legile pe care voi sunteţi capabili să le înţelegeţi pentru a deveni oameni şi să urmaţi cele şapte legi ale Fiului Omului. Mai târziu, îngerii necunoscuţi ai Tatălui Ceresc vă vor releva de asemenea Legile lor, ca în sfârşit, Sfântul Spirit al lui Dumnezeu să poată coborî în voi şi să vă conducă la Legea Sa.” Toţi rămaseră minunaţi de această înţelepciune şi ziseră: „Continuă Doamne, învaţă-ne toate legile pe care noi suntem capabili să le înţelegem.”

SUPREMAŢIA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE, 313-590 Schimbările ierarhice şi liturgice Intre anii 313 şi 590 vechea Biserică Catolică, în care toţi episcopii fuseseră egali, a devenit Biserica Romano-Catolică, în care episcopul Romei a cîştigat supremaţie asupra celorlalţi episcopi. De asemenea, ritualul Bisericii a devenit mult mai complicat. Biserica romano-catolică reflectă Roma, în structura ei şi în legea ei canonică. I. SUPERIORITATEA EPISCOPULUI ROMAN In Biserica Primară, episcopul era considerat ca unul dintre numeroşii episcopi egali unii cu alţii în rang, putere şi funcţie. între anii 313 şi 450, episcopul roman a ajuns să fie recunoscut ca „primul dintre egali”. Dar, începînd cu urcarea pe scaunul episcopal în anul 440 a lui Leo I, episcopul roman a început să pretindă supremaţia asupra celorlalţi episcopi. Nevoia de eficienţă şi coordonare a dus în mod natural la centralizarea puterii. Episcopul era de asemenea considerat girant al doctrinei ortodoxe. în plus, unii dintre episcopii romani din această perioadă erau bărbaţi puternici care nu pierdeau nici o ocazie de a-şi spori puterea.1 Evenimentele istorice din timpul acestei epoci au mărit reputaţia episcopului Romei. Roma fusese centrul tradiţional al autorităţii pentru lumea romană timp de o jumătate de mileniu şi era cel mai mare oraş al Apusului. După ce Constantin a mutat capitala imperiului la Constantinopol în anul 330, centrul de gravitate politică s-a mutat din Roma în acel oraş. Faptul acesta a făcut ca episcopul Romei să fie cea mai puternică persoană din Roma pentru mari perioade de timp, şi oamenii din acea regiune veneau la el pentru călăuzire atît seculară cît şi spirituală, ori de cîte ori erau confruntaţi cu vreo criză. El a fost un bastion al puterii în timpul jefuirii Romei în anul 410 de către Alaric şi vizigoţii lui, iar diplomaţia lui înţeleaptă a reuşit cel puţin să salveze oraşul de la incendiere. împăratul de la Constantinopol era departe de Roma şi de problemele ei, dar episcopul era aproape şi putea exercita autoritate în rezolvarea crizelor politice şi spirituale. După ce tronul imperial din Apus a căzut în mîinile barbarilor în anul 476 şi alte oraşe italiene au devenit locul puterii seculare, poporul Italiei venea la episcopul Romei să primească călăuzire atît politică cît şi spirituală. Teoria petrină, bazată pe texte din Scriptură cum sînt Matei 16:16-18, Luca 22:31-32 şi Ioan 21:15-17, era general acceptată pe la anul 590. După această teorie, lui Petru i s-a dat „dreptul ecleziastic al întîiului născut” peste ceilalţi apostoli şi poziţia lui superioară a fost trecută de la el la succesorii lui, episcopii Romei, prin succesiune apostolică. în jurul anului 250, Ştefan folosise aceste texte din Scripturi. Mari teologi, cum au fost Ciprian, Tertulian şi Augustin, erau bărbaţi de seamă ai Bisericii Apusene sub conducerea episcopului Romei. Domeniile episcopului nu suferiseră niciodată de pe urma disputelor eretice care au divizat Răsăritul de exemplu, controversa lui Arius. Bineînţeles, episcopul Romei ţinuse sinoduri în care el reuşise să dezvolte clar ceea ce urma să fie poziţia ortodoxă. Dintre cei cinci mari patriarhi ai Bisericii cel de la Ierusalim, cel din Antiohia, cel din Alexandria, cel din Constantinopol şi cel din Roma doar patriarhul Constantinopolului şi episcopul Romei locuiau în oraşe cu importanţă mondială în jurul anului 590. Episcopul Ierusalimului şi-a pierdut prestigiul în secolul al II-lea, după răscoala evreiască împotriva Romei. Alexandria şi Antiohia au decăzut repede ca importanţă, atunci cînd au trecut peste ele hoardele mohamedane în secolul al VH-lea. Episcopul Romei şi cel al Constantinopolului au rămas cei mai proeminenţi lideri clericali din jurul anilor 590. Conciliul de la Constantinopol din anul 381 a recunoscut întîietatea scaunului episcopal roman. Patriarhului de la Constantinopol i s-a dat „întîietatea de onoare imediat după Episcopul Romei”, conform celui de-al treilea canon al Conciliului de la Constantinopol2 întîietăţii episcopului roman de către un grup de conducători clericali ai Bisericii. împăratul Valentinian al Hl-lea, într-un edict din anul 445, a recunoscut supremaţia episcopului Romei în probleme spirituale. Ceea ce decreta acel episcop urma să fie „lege pentru toţi”.3 Astfel, atît autorităţile ecleziastice cît şi cele seculare în secolul al IV-lea şi al V-lea recunoşteau pretenţiile episcopului Romei la întîietate în Biserică. Lucrarea misionară eficientă a călugărilor loiali Romei a sporit de asemenea autoritatea episcopului Romei. Clovis, conducătorul francilor, a devenit un susţinător loial al autorităţii episcopului Romei. Grigorie I 1-a trimis pe Augustin în Anglia, iar acest călugăr şi urmaşii lui au reuşit să aducă Britania sub influenţa Romei. Oriunde mergeau călugării misionari, convertiţii lor erau îndemnaţi cu insistenţă să se supună episcopului Romei. Mai presus de toate, Biserica Romană a fost binecuvîntată în această epocă cu mulţi episcopi capabili, şi aceşti oameni nu au pierdut nici o ocazie de a-şi mări puterea. Damasus I (366-384), a fost, se pare, primul episcop al Romei care a afirmat că scaunul lui episcopal este „scaunul apostolic”. Traducerea Vulgara a Bibliei, începută de Ieronim la cererea lui Damasus pe cînd îi era secretar, a adăugat la prestigiul ocupanţilor scaunului episcopal de la Roma. Părerea înaltă a lui Ieronim despre autoritatea stăpînului lui poate fi aflată dintr-o scrisoare pe care el i-a scris-o lui Damasus, în care afirmă categoric că scaunul lui Petru este piatra pe care a fost zidită Biserica.4 Leon I, care a ocupat tronul episcopal la Roma între anii 440 şi 461, a fost cel mai capabil ocupant al acelui scaun, pînă cînd Grigore I a ocupat această poziţie în anul 590. Calităţile lui i-au cîştigat numele de „mare”. El folosea mult titlul papas din care a derivat cuvîntul nostru „papă”. în anul 452 el a reuşit să-1 convingă pe hunul Atila să cruţe Roma. în anul 455, cînd Gaiseric şi vandalii lui din Africa de Nord au venit să prade Roma, Leon i-a convins să cruţe oraşul de foc şi jaf; dar el a trebuit să fie de acord ca oraşul să fie lăsat timp de două săptămîni în mîinile vandalilor. Gaiseric şi-a ţinut cuvîntul, şi romanii l-au considerat pe Leon ca fiind cel care le-a salvat oraşul de la distrugere totală. Poziţia lui a fost întărită şi mai mult cînd Valentinian III i-a recunoscut supremaţia spirituală în Apus printr-un edict dat în anul 445. Leon susţinea ca apelurile de la tribunalele bisericeşti de episcopi să fie aduse la tribunalul lui, şi hotărîrea lui să fie finală. El a definit ortodoxia în Tomul lui şi a scris împotriva ereziei maniheiştilor şi a donatiştilor.5 Chiar dacă nu-1 considerăm pe Leon ca primul papă, este corect să spunem că el a revendicat atribuţiile şi a exercitat puterea pe care au exercitat-o mai tîrziu mulţi dintre cei care au ocupat scaunul episcopatului roman. Gelasius I, care a fost papă între anii 492 şi 496 a scris în anul 494 că Dumnezeu a acordat putere sacră şi regală papei şi regelui. Deoarece papa trebuia să dea socoteală pentru rege înaintea lui Dumnezeu la judecată, puterea sacră a papei a fost mai importantă decît puterea regală. Prin urmare, regii trebuiau să se supună papei. Probabil o asemenea putere a fost utilă în această perioadă de început în relaţiile cu barbarii, dar mai tîrziu a dus la corupţie în însăşi Biserica Romană. II. APARIŢIA LITURGHIEI Unirea practică a Bisericii cu statul sub Constantin şi urmaşii lui a dus la secularizarea Bisericii. Patriarhul Constantinopolului a ajuns sub controlul împăratului, iar Biserica Răsăriteană a devenit un departament al statului. Afluxul de păgîni în Biserică prin convertirile în masă a contribuit la păgînizarea închinării, deoarece Biserica încerca să-i facă pe aceşti barbari convertiţi să se simtă bine printre ceilalţi credincioşi. Acest aflux de păgîni, dintre care mulţi nu au devenit altceva decît creştini cu numele, a determinat Biserica să cheme statul să ajute la impunerea disciplinei prin folosirea puterii lui seculare pentru a pedepsi delictele ecleziastice. în anul 529, Iustinian, împăratul Imperiului de Răsărit, a ordonat închiderea Academiei din Atena. Pînă atunci, acolo se învăţase filozofia greacă pagînă. în Biserică disciplina a devenit lejeră, deoarece resursele ei erau suprasolicitate în tratarea numeroşilor barbari care fuseseră doar parţial convertiţi de la păgînism. Afluxul de barbari şi creşterea puterii episcopale au adus de asemenea schimbări în închinarea Bisericii. Pentru ca barbarii, care fuseseră obişnuiţi să se închine la idoli, să găsească un ajutor real în biserică, mulţi conducători bisericeşti credeau că este necesar să materializeze liturghia, pentru a-L face pe Dumnezeu să pară mai accesibil acestor închinători. Venerarea îngerilor, a sfinţilor, a moaştelor, a tablourilor şi a statuilor a fost un rezultat logic al acestei atitudini. Legătura cu statul monarhic a dus de asemenea la o schimbare de la închinarea simplă democratică la o formă de liturghie colorată, mai aristocratică, în care se făcea o puternică distincţie între cler şi laici. Duminica, a devenit una din zilele importante din calendarul Bisericii, după ce Constantin a hotărît că trebuia să fie o zi de închinare atît civică cît şi religioasă. Sărbătoarea Crăciunului a devenit o practică obişnuită la mijlocul secolului al IV-lea, cu adoptarea datei din decembrie care fusese înainte folosită de păgîni. A fost de asemenea introdusă în calendarul Bisericii sărbătoarea Epifaniei, care în Apus celebra sosirea magilor pentru a-L vedea pe Cristos, iar în Răsărit celebra botezul lui Cristos./Adaosuri din anul sfînt evreiesc, din istoria Evangheliei, din vieţile sfinţilor şi din vieţile martirilor au dus la mărirea permanentă a numărului de zile sfinte din calendarul Bisericii. A existat de asemenea o creştere numerică a ceremoniilor care puteau fi clasificate drept sacramente. Augustin a fost înclinat să considere căsătoria un sacrament. Ciprian susţinea că penitenţa este vitală pentru viaţa creştină. Deoarece a crescut tot mai mult prăpastia dintre cler şi laici, a fost aproape necesar ca ordinarea să fie considerată un sacrament. Confirmarea şi maslul au ajuns să fie considerate în jurul anului 400 ca avînd valoare sacramentală. Dezvoltarea teologică timpurie a doctrinei păcatului originar a contribuit la importanţa botezului copiilor. La începutul secolului al III-lea, Ciprian şi Tertulian considerau botezul copiilor un fapt acceptat. Augustin a accentuat în mod deosebit importanţa botezului. Cina Domnului ocupa locul central în gîndirea închinătorului şi în ordinea liturghiei. De fapt, ea era în procesul de a deveni atît un sacrificiu cît şi un sacrament. Ciprian credea că preotul ţinea locul lui Cristos la Cină, el oferind „un sacrificiu adevărat şi deplin lui Dumnezeu Tatăl”.6 Canonul liturghiei, pe care Grigore I 1-a schimbat puţin, accentua natura sacrificială a slujbei de Comuniune.7 Către sfîrşitul secolului al Vl-lea, erau folosite toate cele şapte acte pe care Biserica Romano-Catolică le consideră sacramente şi toate aveau o poziţie înaltă în închinăciune. Sacerdotalismul, credinţa că substanţa ritualului este eficace numai cînd ceremonia este efectuată de un preot, a cîştigat teren în mod constant. Aceasta a dus la accentuarea crescîndă a separării clerului de laici. Venerarea Măriei, mama lui Isus, s-a dezvoltat rapid în jurul anului 590 şi a dus la adoptarea doctrinei concepţiei ei imaculate în anul 1854, şi în anul 1950 la adoptarea doctrinei înălţării ei miraculoase la cer. Interpretarea falsă a Scripturii şi mulţimea de miracole asociate cu Măria în Evangheliile apocrife au creat o mare reverenţă pentru ea. Controversa nestoriană şi alte controverse cristologice din secolul al IV-lea au avut ca rezultat acceptarea ei ca „Mamă de Dumnezeu” dîndu-i-se onoruri speciale în liturghie. Clement, Ieronim şi Tertulian i-au atribuit Măriei virginitate veşnică. Augustin credea că mama Cristosului fără de păcat nu comisese niciodată vreun păcat real. Monasticismul, cu accentul lui pe virginitate, a întărit ideea venerării Măriei. Acestea, împreună cu alte consideraţii, au făcut ca Biserica Romană să-i dea Măriei o onoare specială. Ceea ce fusese la început doar o recunoaştere a poziţiei ei înalte ca mamă a lui Cristos a devenit curînd credinţă în puterile ei mijlocitoare, deoarece se credea că Fiul va fi bucuros să asculte cererile mamei Lui. Rugăciunea lui Efraim Sirus dinainte de anul 400 este un exemplu timpuriu al unei invocaţii adresate ei. Către mijlocul secolului al V-lea ea era pusă înaintea tuturor sfinţilor. Tot în secolul al V-lea au apărut sărbători asociate cu ea. Sărbătoarea de Bunavestire, în 25 martie, celebra vestea adusă de înger despre naşterea unui Fiu; întîmpinarea Domnului, în 2 februarie, era sărbătoarea purificării ei după naşterea lui Cristos; înălţarea în 15 august, celebra presupusa ei înălţare la cer fără moarte. în secolul al Vl-lea Iustinian a rugat-o să mijlocească pentru imperiul lui. în anul 590, ea avea o poziţie unică în închinarea Bisericii Romane. Venerarea sfinţilor s-a născut din dorinţa naturală a Bisericii de a-i onora pe cei care fuseseră martiri în zilele în care Biserica fusese aspru persecutată de stat. Mai mult, păgînii se obişnuiseră cu venerarea eroilor lor şi, cînd au venit în Biserică atît de mulţi păgîni, a fost natural ca ei să-i substituie pe sfinţi cu eroii lor, atribuindu-le puteri semidivine. Pînă în anul 300, sărbătoririle la mormînt implicau numai rugăciuni pentru odihna sufletului sfîntului, dar în jurul anului 590, rugăciunea pentru sfinţi se transformase într-o rugăciune către Dumnezeu prin ei. Această practică a fost adoptată de al doilea Conciliu de la Niceea. Peste mormintele lor s-au construit biserici şi capele; în calendarul bisericesc şi-au făcut loc sărbători asociate cu moartea lor; s-au înmulţit rapid legendele şi minunile asociate cu ei. Traficul de relicve (moaşte), cum ar fi trupuri, dinţi, păr sau oase, a devenit o problemă atît de serioasă , încît în anul 381 s-a ordonat încetarea lui. Folosirea imaginilor şi tablourilor în închinăciune s-a răspîndit rapid, cu cît veneau în Biserică tot mai mulţi barbari fără educaţie. Atît imaginile cît şi tablourile materializau realitatea invizibilă a divinităţii pentru aceşti credincioşi. Ele aveau de asemenea o funcţie decorativă de înfrumuseţare a unei biserici. Părinţii Bisericii au încercat să facă distincţie între venerarea acestor imagini, care făcea parte din liturghie, şi închinarea la Dumnezeu, dar nu este sigur dacă această distincţie subtilă 1-a împiedicat pe credinciosul de rînd să le ofere acestor imagini închinarea pe care părinţii Bisericii au rezervat-o numai pentru Dumnezeu. Sărbătoarea Mulţumirii sau procesiunile de penitenţă au devenit o parte a închinăciunii după anul 313. Au devenit obişnuite la început pelerinajele în Palestina şi mai tîrziu la mormintele sfinţilor importanţi. Elena, mama lui Constantin, a vizitat Palestina la bătrîneţe şi se presupune că ar fi găsit adevărata cruce. Ajutorul guvernamental şi libertatea de închinare sub Constantin, a dus la construirea de biserici pe scară largă. Pentru construirea bazilicilor,, creştinii au împrumutat tipul de arhitectură pe care romanii o folosiseră pentru clădiri publice destinate afacerilor sau distracţiilor. Bazilica era o clădire lungă, dreptunghiulară în formă de cruce, cu un portic la capătul dinspre apus pentru cei nebotezaţi, un naos pentru cei botezaţi, şi la capătul dinspre răsărit, un spaţiu rezervat corului, preoţilor şi dacă era o biserică catedrală episcopului, care oficiau slujba. Acest spaţiu era de obicei separat de naos printr-un paravan din armătură de fier. Cele mai vechi cîntări în Biserică au fost dirijate de un conducător, căruia poporul îi răspundea cîntînd. Cîntatul antifonic, în care două coruri separate cîntă alternativ, a apărut în Antiohia. Ambrozie a introdus practica cîntării antifonice la Milano, de unde ea s-a răspîndit în biserica apuseană. Aceasta a fost de asemenea şi epoca marilor predicatori. Ambrozie în Apus şi Chrysostom în Răsărit erau predicatorii principali. Pînă la acest timp, predicatorii nu purtau veşminte speciale. Veşmintele speciale pentru preoţi urmau să apară atunci cînd oamenii au început să renunţe la tipul de îmbrăcăminte romană, în timp ce clerul a continuat să-l menţină în slujbele din biserică. In această epocă a apărut o ierarhie sacerdotală specială sub un episcop roman dominant, tendinţa de a mări numărul sacramentelor şi de a le face principalele căi ale harului, şi mişcarea de elaborare a liturghiei. Aceste lucruri au ajutat la punerea temeliei pentru Biserica Romano-Catolică medievală. NOTE 1. Vezi capitolul 10 pentru discuţii suplimentare în legătură cu factorii responsabili pentru înălţarea episcopului Romei. 2. Henry Bettenson, Documents of the Christian Church (New York: Oxford University Press, ed. a 2-a, 1963), p. 82-83. 3. Ibid., p. 32-33. 4. Ibid., p. 113-114. 5. Beresford J. Kidd, Documents Illustrative of the History of the Church (London: Society for Promoting Christian Knowledge, 3 voi., 1920- 1941), 2:311-319. 6. Ciprian, Epistole, 63:14 7. Frederick J. Foakes-Jackson, An Introduction to the History of Christianity, A.D. 590-1314 (New York: The Macmillan Co., 1928), p. 25-27.

Apoi grecului Biserica creştină-evreiască primară a înţeles cu greu caracterul universal al creştinismului, cu toate că Petru fusese instrumentul folosit de Dumnezeu pentru a le da Evanghelia primilor convertiţi dintre neevrei. Pavel este cel care a avut, prin revelaţie de la Dumnezeu, viziunea amplă a nevoii lumii neevreilor şi cel care şi-a cheltuit viaţa ducînd Evanghelia acelei lumi. Ca nimeni altul în Biserica primară, Pavel a înţeles caracterul universal al creştinismului şi s-a dedicat răspîndirii lui pînă la marginile Imperiului Roman (Romani 11:13; 15:16). S-ar putea pe bună dreptate pune întrebarea dacă el n-a avut în minte lozinca „Imperiul Roman pentru Cristos” în timp ce înainta încet spre apus cu mesajul Crucii (Romani 15:15, 16, 18-28; Faptele 9:15; 22:21). El nu s-a cruţat pe sine pentru atingerea acestui scop, dar nu şi-a neglijat propriul neam, pe evrei. Acest lucru este dovedit de faptul că în fiecare oraş unde ajungea, el căuta mai întîi sinagoga evreiască şi proclama Evanghelia la evrei şi la prozeliţii dintre neevrei, atît timp cît ei n ascultau. I. MEDIUL LUI PAVEL Pavel era conştient de trei mari privilegii de care s-a bucurat şi faţă de care se simţea ataşat. Ca tînăr, el a beneficiat de educaţia acordată numai tinerilor evrei promiţători, studiind la picioarele marelui învăţător Gămăliei. Puţini se puteau mîndri cu mai multă educaţie decît Pavel, cît priveşte educaţia religioasă evreiască, şi puţini au profitat atît de profund de educaţia lor cum a profitat Pavel (Filipeni 3:4-6). El era apoi cetăţean al Tarsului, oraşul principal al Ciliciei, un oraş „nu fără însemnătate” (Faptele 21:39). El se bucura apoi şi de dreptul de cetăţean roman născut liber (Faptele 22:28), şi nu a ezitat să facă uz de privilegiile lui de cetăţean roman, atunci cînd asemenea privilegii puteau ajuta la îndeplinirea misiunii sale pentru Cristos (Faptele 16:37; 25:11). Iudaismul a fost mediul său religios înainte de convertirea sa. Tarsul, cu marea lui universitate şi atmosferă intelectuală, a fost scena primilor lui ani; şi Imperiul Roman a fost mediul politic în care el a trăit şi şi-a făcut lucrarea. Astfel, Pavel a crescut într-o cultură urbană cosmopolită. CĂLĂTORIILE MISIONARE ALE LUI PAVEL Acest mediu politic nu părea a fi prea promiţător pentru propovăduirea Evangheliei. Cezar August provocase căderea republicii, care rămăsese doar o formă politică, atunci cînd el a înfiinţat o diarhie în anul 27 î.d.Cr., în care doar simbolic el împărţea cu senatul controlul statului. Din nefericire, succesorii lui nu au avut nici capacitatea, nici caracterul lui August, şi s-au făcut vinovaţi de conducere greşită. Caligula (37-41) a fost dement o parte a domniei lui, iar Nero (54-68), sub care a fost martirizat Pavel şi sub care Biserica a suferit prima persecuţie, era un om crud şi sîngeros, care nu a ezitat să ucidă membri ai propriei sale familii. Dar Claudius (41-54) a fost un administrator excelent, şi imperiul a avut o stabilitate relativ mare în timpul domniei lui. în timpul acestei domnii a făcut Pavel cele mai multe călătorii misionare. Situaţia morală şi socială era cu mult mai nepromiţătoare decît cea politică. Prăzile de război din imperiu au creat o clasă superioară bogată de noi aristocraţi care aveau sclavi şi bogăţie, care să le satisfacă fiecare dorinţă legitimă şi nelegitimă. Această nouă clasă avea o atitudine oarecum dispreţuitoare faţă de noua religie, văzînd în faptul că ea apela la clasele mai sărace o ameninţare a poziţiei ei superioare în societate. Dar chiar şi unii din această clasă au fost cîştigaţi de predicarea Evangheliei, cînd Pavel a fost închis la Roma (Filipeni 1:13). Pavel a fost de asemenea confruntat cu rivalitatea sistemelor religioase concurente. Romanii erau într-un fel eclectici în concepţia lor religioasă şi erau gata să tolereze orice credinţă care nu i-ar fi împiedicat pe oameni să ia parte la sistemul de închinare al statului, care combina închinarea la împărat cu vechea închinare de stat republicană, pretinzînd credincioşia tuturor popoarelor din imperiu cu excepţia evreilor, care erau scutiţi prin lege de la ritualurile ei. Creştinii, bineînţeles, nu puteau accepta acea închinare şi prin aceasta şi-au atras duşmănia statului. Religiile misterelor, mai subiective, cum au fost cea a lui Mithra, Cybele şi Isis, aveau mulţi adepţi în imperiu. Iudaismul a manifestat o opoziţie crescîndă faţă de creştinism atunci cînd acesta s-a remarcat ca o grupare religioasă. Intelectualii romani acceptau sistemele filozofice, ca stoicismul, epicureanismul şi neopitagoreanismul, care propuneau contemplaţia filozofică drept cale spre salvare. Stoicismul, cu concepţia lui panteistă despre Dumnezeu, cu concepţia că legile etice naturale trebuie să fie descoperite prin raţiune şi cu doctrina lui despre paternitatea lui Dumnezeu şi frăţia omului, părea să asigure o bază filozofică pentru Imperiul Roman. Unii împăraţi, ca de exemplu Marcus Aurelius (161-180), au fost atraşi de standardele etice ale stoicismului. Aceasta era scena religioasă confuză căreia trebuia să-i facă faţă Pavel cu Evanghelia simplă a morţii răscumpărătoare a lui Cristos. Arheologia ne ajută să datăm punctele-cheie din viaţa şi din lucrarea lui Pavel. Pavel era în Corint de optsprezece luni cînd Galion a devenit proconsul (Faptele 18:12-13). O inscripţie în piatră descoperită la Delfi menţionează că Galion şi-a început activitatea în Ahaia din al douăzeci şi şaselea an al lui Claudiu, adică din 51-52 d.Cr. Astfel, vizita lui Pavel trebuie să fi început cu optsprezece luni înainte, în anul 50 d.Cr. Alte date din viaţa lui pot fi calculate în raport cu această dată cu relativă acurateţe. Convertirea lui Pavel a fost de asemenea un eveniment istoric obiectiv. El a descris-o în felul acesta în 1 Corinteni 9:1 şi 15:8 şi în Galateni 1:11-18. Convertirea lui s-a produs ca urmare a întîlnirii lui cu Cristos pe drumul spre Damasc (Faptele 9, 22 şi 26). Această experienţă a fost vitală pentru lucrarea lui misionară de mai tîrziu, pentru învăţăturile, scrierile şi teologia lui. II. LUCRAREA LUI PAVEL Geniul lui Pavel a fost atît de multilateral încît este necesar ca lucrarea lui să fie analizată sub diferite categorii. Fiecare analiză va accentua măreţia sarcinii pe care i-a dat-o Dumnezeu şi devotamentul cu care a lucrat el pentru a îndeplini sarcina primită. A. Propovăduitorul Evangheliei Pavel a fost un misionar înţelept şi devotat, şi viaţa lui ilustrează folosirea principiilor care au fost foarte utile multora ce au căutat să împlinească marea poruncă de a evangheliza lumea, pe care Cristos a dat-o Bisericii. O analiză a hărţilor călătoriilor lui revelează avansarea Evangheliei în urma predicilor lui, de-a lungul unui mare semicerc din Antiohia pînă la Roma. Pavel a adoptat ca principiu de bază extinderea Evangheliei spre apus, şi trebuie să fi fost plin de bucurie cînd şi-a atins ţelul de a ajunge la Roma, chiar dacă a ajuns acolo ca prizonier al guvernului roman. De asemenea, Pavel s-a gîndit ce zone puteau fi atinse din centre urbane strategice. El îşi începea întotdeauna lucrarea dintr-o zonă nouă în cel mai strategic oraş, folosindu-i apoi pe convertiţi pentru a duce mesajul în oraşele şi satele din împrejurimi. Datorită acestei practici, probabil că el nu a lucrat în Colose (Coloseni 2:1), ci biserica puternică din acel oraş a fost înfiinţată de cei trimişi de el din Efes. El şi-a început lucrarea în centre romane strategice, mergînd mai întîi la sinagogă, unde îşi propovăduia mesajul atîta timp cît era bine primit. Cînd întîmpina opoziţie, el trecea la propovăduirea directă a Evangheliei la neevrei în orice loc pe care îl găsea potrivit. Principiul lui era să le predice neevreilor după ce a dus mesajul la evrei. Acest principiu poate fi văzut printr-un studiu al relatărilor călătoriilor lui din cartea Faptele apostolilor (Romani 1:16). După înfiinţarea unei biserici, Pavel o organiza cu bătrîni şi cu diaconi, în aşa fel încît biserica să se autoconducă după plecarea lui. El a căutat să zidească pe baze solide. Dorinţa lui de a nu fi o povară pentru bisericile nou-născute 1-a făcut să-şi asume responsabilitatea de a se întreţine singur în perioada cînd predica într-un loc nou. El lucra în meseria lui de confecţionare de corturi, în timp ce le predica locuitorilor Corintului (Faptele 18:1-4; 1 Tesaloniceni 2:9). El nu a făcut din aceasta o regulă pentru alţii, ci a simţit că era o necesitate pentru lucrarea lui. Şi biserica trebuia să se întreţină singură. Dependenţa de călăuzirea Duhului Sfînt în lucrarea sa este evidentă atît în faptele apostolilor cît şi în Epistolele lui (Faptele 13:2, 4; 16:6-7). El nu dorea să meargă în nici un loc, dacă nu avea dovada clară că acel loc era cîmpul în care Dumnezeu voia ca el să lucreze. El căuta să ajungă în locuri neatinse de alţii şi să fie un pionier al Evangheliei (Romani 15:20). Acest spirit de pionierat a fost productiv prin faptul că a avut ca rezultat ducerea Evangheliei de către el din Antiohia la Roma şi, posibil, spre apus pînă în Spania. Aceste principii urmate de apostol i-au fost utile în dezvoltarea bisericilor ca centre organizate pentru continuarea predicării Evangheliei. El nu i-a lăsat fără supraveghere, deoarece şi-a făcut un obicei din a revizita bisericile înfiinţate de el sau de a le scrie scrisori, cu scopul de a le încuraja şi de a le întări (Faptele 15:36). Nu ar trebui să ne mire deci rapida creştere a creştinismului sub o conducere atît de sănătoasă şi inspirată. Fiecare biserică s-a dezvoltat singură, în sensul că dezvoltarea ei nu a fost coordonată de un organism din afară, superior ei. B. Scrierile lui Pavel Pavel a făcut o practică din a se ţine la curent cu situaţia locală din fiecare biserică, prin vizitatori din acea biserică (1 Corinteni 1:11) sau prin rapoartele agenţilor trimişi de el să viziteze bisericile (1 Tesaloniceni 3:6). Ori de cîte ori părea că situaţia locală o cerea, el scria scrisori sub călăuzirea Duhului Sfînt pentru a trata probleme speciale. El a scris de două ori bisericii din Tesalonic pentru a lămuri înţelegerea greşită a doctrinei celei de-a doua veniri a lui Cristos. Biserica din Corint era confruntată cu problemele unei biserici dintr-un mare oraş păgîn, şi Pavel i-a adresat prima scrisoare pentru a soluţiona problemele existente. întrebări privind înţelepciunea umană şi cea spirituală, specifice unei biserici într-un oraş cultural grecesc (1 Corinteni 1-4), problema moralităţii într-un mediu păgîn (capitolul 5), judecăţi între creştini înaintea judecătorilor păgîni (6), probleme de căsătorie (7) şi problema relaţiilor sociale cu idolatrii păgîni (8-10) au fost unele din subiectele pe care Pavel a trebuit să le trateze prin corespondenţă. A doua sa Epistolă către corinteni a fost scrisă din nevoia de a-şi afirma apostolia, aşa încît autoritatea sa de a acţiona aşa cum afirmase în prima epistolă să fie confirmată. Scrisoarea către galateni a fost necesară din cauza problemei legăturii dintre Legea iudaică şi creştinism, aşa încît credinţa să fie considerată principiul animator al creştinismului, şi nu faptele Legii. Epistola către romani este o expunere şi explicaţie sistematică a Evangheliei lui. Cele trei epistole scrise în timpul întemniţării lui în Roma au fost ocazionate de problemele speciale din bisericile din Efes, Colose şi Filipi. Epistola personală către Filimon, scrisă tot din închisoare, tratează problema stăpînului creştin şi a sclavului care a devenit creştin. Cele trei scrisori pastorale către Timotei şi Tit tratează probleme ce stau în faţa unui pastor tînăr. Se va observa că fiecare din aceste scrisori a apărut dintr-o clară criză istorică în una din bisericile preaiubite ale lui Pavel. Măreţia acestor „tratate pentru toate timpurile” este revelată de faptul că principiile dezvoltate de Pavel pentru a face faţă urgenţelor bisericilor din primul secol sînt actuale pentru biserica din timpurile moderne. Fiinţele omeneşti întîmpină probleme similare, şi principii similare sînt folositoare chiar dacă mediul temporal şi spaţial este diferit. Epistolele lui Pavel sînt întotdeauna valoroase pentru orice biserică în soluţionarea problemelor ei. La Pavel există întotdeauna un echilibru între formulele teologice şi aplicaţia practică. C. Principiile teologiei lui Pavel Nici o tratare istorică a lui Pavel nu-şi poate permite să ignore doctrinele de bază dezvoltate în scrisorile lui, în special în cea către biserica din Roma. Cristos nu a lăsat în urma Lui un corp de doctrine bine definite. Formularea acestora urma să fie opera lui Pavel, călăuzit de Duhul Sfînt. Dar acest corp de doctrine nu era în contrast cu învăţăturile lui Cristos, ci a apărut din învăţăturile şi din moartea lui Cristos.2 Educaţia primită de Pavel acasă, în sinagogă şi de la Gămăliei, spiritul lui de observare a naturii (Romani 1:19-20), experienţa prin care s-a convertit, mintea lui creativă şi, mai presus de toate, revelaţia divină, au constituit factori importanţi în dezvoltarea teologiei lui. Esenţa Evangheliei lui Pavel poate fi rezumată simplu: Pavel a înţeles că fericirea şi utilitatea sînt scopuri principale spre care aspiră toţi oamenii. Fericirea şi utilitatea în viaţa aceasta şi în cea viitoare depind de obţinerea graţiei lui Dumnezeu. Graţia lui Dumnezeu poate fi acordată doar omului care face voia lui Dumnezeu. Pavel şi compatrioţii lui evrei credeau că respectarea Legii lui Moise, care era o expresie a sfinţeniei lui Dumnezeu, trebuia să garanteze o viaţă fericită şi utilă. Dar Pavel a constatat, spre regretul lui, că faptele Legii au ca urmare doar cunoaşterea păcatului, lăsîndu-1 pe om incapabil să împlinească voia lui Dumnezeu exprimată în acea Lege (Romani 7). Experienţa de pe drumul Damascului i-a revelat lui Pavel că nu Legea, ci Crucea lui Cristos este punctul de pornire pentru viaţa spirituală. Cristos, care respectase perfect Legea iudaică, a putut să Se dăruiască pe Cruce ca Om şi Dumnezeu perfect, în locul omului păcătos, şi să ia povara păcatului omului (Galateni 3:10, 13). Oamenii au nevoie doar să accepte prin credinţă (Romani 5:1) lucrarea făcută de Cristos pentru ei. Sistemul etic al lui Pavel a izvorît din această unire personală a credinciosului cu Cristos, prin credinţă. Această relaţie pe verticală trebuie echilibrată de o relaţie pe orizontală, în care fiecare creştin este unit cu fraţii credincioşi prin dragostea creştină, exprimată într-o viaţă morală (1 Ioan 3:23; Efeseni 1:15). Nici legalismul iudaismului, nici raţionalismul stoicismului, ci doar dragostea creştină trebuie să fie izvorul trăirii creştine. Comuniunea mistică a credinciosului cu Domnul lui trebuie să fie sursa dragostei. Această viaţă de dragoste presupune eliminarea profanării personale rezultată din închinarea la idoli, necurăţie sexuală sau beţie, păcatele majore ale păgînităţii. Ea are ca rezultat slujirea plină de dragoste pentru alţii şi fidelitatea în probleme de integritate personală.