Istoria religiilor carti de citit online word/pdf

PREFAŢĂ O examinare a lucrărilor existente cu privire la istoria Bisericii revelează faptul că cele mai multe dintre ele reflectă o anumită poziţie confesioanlă sau teologică. Lucrarea de faţă a fost scrisă dintr-o perspectivă conservatoare, nonconfesională. La baza ei stă o filozofie creştină cu privire la istorie. Datorită faptului că istoria creştinismului nu poate fi înţeleasă în mod corect fără o cunoaştere a situaţiei politice, economice, sociale, intelectuale şi artistice din fiecare epocă a istoriei, în lucrarea de faţă evenimentele din istoria Bisericii sînt prezentate în legătură cu mediul secular în care au avut loc. Am acordat atenţie impactului pe care 1-a avut creştinismul asupra diferitelor epoci istorice şi modului în care epocile istorice şi-au lăsat amprenta asupra creştinismului. Am încercat să leg informaţiile istorice, modalităţile de înţelegere a istoriei şi interpretările într-o sinteză care să fie relevantă pentru epoca noastră. Sînt bucuros că după douăzeci şi cinci de ani în care această lucrare a fost folosită atît de profesori şi de studenţi în sălile de clasă cît şi de publicul creştin, ea continuă să fie mult căutată, ceea ce a făcut ca o revizuire profundă să fie posibilă şi de dorit. Sugestiile constructive din partea unora au fost foarte utile pentru îmbunătăţirea acurateţei şi clarităţii acestei lucrări. Am adăugat mai multe hărţi şi diagrame, pentru înţelegerea curentelor şi relaţiilor istorice. De asemenea, am inclus şi cîteva fotografii noi. Multe secţiuni au fost extinse şi rescrise, ca, de exemplu, cele despre scolasticism, Reforma radicală, catolicismul roman şi bisericile răsăritene. Prezentarea perioadei de după Primul Război Mondial a fost revizuită extensiv şi rescrisă luînd în considerare noi curente din mişcarea ecumenică, din romano-catolicism şi în special din rîndurile evanghelicilor. Sper că prin această carte mulţi vor deveni conştienţi de moştenirea lor spirituală în această epocă de existenţialism şi că se vor simţi constrînşi să-L slujească mai bine pe Dumnezeu şi pe contemporanii lor prin viaţa lor, prin cuvinte şi fapte. Sînt profund conştient de rolul pe care colegii mei, profesori, studenţi şi alţi scriitori, l-au avut în producerea acestei lucrări. Am credinţa că, prin ea, cauza lui Cristos va progresa, iar Biserica va fi edificată. Earle E. Cairns Wheaton, Illinois   download pdf........   INTRODUCERE Curiozitatea cu privire la trecut l-a caracterizat pe om mereu, din timpul lui Nabonid, care a trăit în Babilon în secolul al şaselea î.d.Cr., pînă la arheologul şi istoricul zilelor noastre. Creştinii au un interes special pentru istorie, deoarece în ea sînt înrădăcinate bazele credinţei pe care o declară ei. Dumnezeu a devenit om şi a trăit în timp şi spaţiu în persoana lui Cristos. Creştinismul a devenit cea mai globală şi universală dintre toate religiile care au apărut în trecut în Orientul Apropiat şi îndepărtat. Pe lîngă aceasta, influenţa lui în istoria rasei umane a devenit tot mai mare. Astfel, istoria Bisericii este o problemă de interes profund pentru creştinul care doreşte să fie lămurit cu privire la descendenţa lui spirituală, să urmeze exemplele bune din trecut şi să evite erorile pe care Biserica le-a făcut adesea. I. CE ESTE ISTORIA BISERICII? Substantivul german Geschichte, derivat din verbul geschehen, care înseamnă „a se întîmpla”, se referă la istorie ca la un eveniment, şi nu ca la un proces sau un produs. Astfel istoria poate fi definită mai întîi ca un incident, un eveniment real sau o întîmplare reală în timp şi spaţiu, ca rezultat al acţiunii umane. Un astfel de incident este absolut şi obiectiv, şi poate fi cunoscut direct şi pe deplin numai de Dumnezeu. Istoria, în acest sens, nu se poate repeta exact, mai tîrziu într-un alt loc. Istoricul poate descoperi paralele şi tipare, pentru că oamenii pot avea comportamente similare în timpuri şi locuri diferite şi pentru că oamenii pot fi afectaţi de bine şi de rău. Informaţiile cu privire la incident constituie un al doilea sens al cuvîntului istorie. Aceste informaţii, de obicei indirecte, cu privire la trecut, pot să apară sub forma unui document sau a unui obiect legat de incident. Spre deosebire de omul de ştiinţă, care poate să studieze un anumit material în mod direct şi obiectiv, istoricul este limitat subiectiv, pentru că el este o parte integrantă din ceea ce studiază şi trebuie să ia în considerare acţiunile lui Dumnezeu în timp şi spaţiu, să analizeze rolul omului ca agent liber în istorie şi să-şi dea seama că datele pe care le deţine sînt indirecte. Catedrala Sfîntului Petru din Roma, catacombele, o bulă papală şi mozaicurile din Ravenna sînt exemple de istorie sub formă de informaţii. In limba română cuvîntul istorie provine din cuvîntul grecesc historia, derivat la rîndul lui din verbul grecesc historeo. Acest cuvînt era folosit de grecii din Attica şi iniţial însemna a învăţa prin cercetări sau investigaţii. Cuvîntul a fost folosit de Pavel în Galateni 1:18, pentru a descrie întrevederea lui cu Petru la Ierusalim. Aceasta ne conduce la un al treilea sens al termenului „istorie”, şi anume investigaţie sau cercetare cu scopul de a verifica şi a descoperi date cu privire la trecut. Istoria este o disciplină distinctă care implică un proces de cercetare. Istoricul verifică autenticitatea şi integritatea informaţiilor pe care le deţine, studiind cu atenţie cadrul şi textele legate de materialul lui. El poate să formuleze inducţii valabile atunci cînd observă că în materialul pe care îl posedă apar în mod obiectiv tipare. Istoricul care caută răspunsuri la întrebări ca de ex.: „cine”, „ce”, „cînd” şi „unde”, trebuie să pună şi întrebarea „de ce”, adică să caute semnificaţia datelor pe care le deţine. Grecii care au folosit cuvîntul histoikos ca pe un alt termen pentru istorie, au considerat istoria în acest sens un produs al cercetării. Aceasta ne sugerează că interpretare este un al patrulea sens al istoriei. Aceasta constă dintr-o reconstituire subiectivă a trecutului în lumina datelor, a ideilor preconcepute ale istoricului, a „climatului de opinie” din timpul său şi a elementului libertăţii voinţei umane. O astfel de reconstituire nu poate niciodată să redea pe deplin trecutul aşa cum a fost el, ci ea este parţială, supusă erorii şi ideilor umane preconcepute. Consensul cu privire la trecut va apare atunci cînd istoricii îşi verifică reciproc lucrările. Studenţii de obicei studiază o istorie de acest tip. Deşi adevărul absolut cu privire la trecut poate să-i scape istoricului, în măsura în care informaţiile îi permit, el va prezenta adevărul despre trecut în mod obiectiv şi imparţial. Din această discuţie, studentul va vedea că termenul istorie se referă la eveniment sau incident, la informaţii, la cercetare sau proces şi la produs sau interpretare. Istoria ca eveniment este absolută, avînd loc numai o dată în timp şi spaţiu; dar istoria ca informaţie, cercetare şi interpretare este relativă şi supusă schimbării. Istoria poate fi definită ca documentul interpretat al trecutului uman, semnificativ din punct de vedere social, bazat pe datele organizate adunate prin metoda ştiinţifică din surse arheologice, literare sau din surse vii. Istoricul Bisericii trebuie să fie tot atît de imparţial în culegerea datelor istorice ca şi istoricul secular, chiar dacă istoricul Bisericii recunoaşte faptul că nici unul din ei nu va fi neutru în faţa datelor, ci fiecare va aborda materialul într-un context de interpretare. Istoria Bisericii este deci documentul interpretat al originii, progresului şi impactului creştinismului asupra societăţii umane, avînd la bază datele organizate adunate prin metoda ştiinţifică din surse arheologice, documentare sau din surse vii. Ea este povestirea interpretată şi organizată a răscumpărării omului şi a pămîntului. Doar dacă această definiţie este împlinită, cercetătorul creştin care studiază istoria va avea o mărturie exactă a istoriei credinţei pe care el o declară. în acest caz, fiii luminii nu trebuie să rămînă în urma fiilor întunericului. Dumnezeu este transcendent în creaţie, dar imanent în istorie şi în răscumpărare.   II. SCRIEREA ISTORIEI BISERICII A. Elementul ştiinţific Istoria Bisericii conţine un element ştiinţific prin faptul că istoricul Bisericii foloseşte şi metoda ştiinţifică. Istoricul foloseşte munca ştiinţifică aarheologului, care furnizează informaţii din vestigiile materiale ale trecutului pe care el le-a descoperit. Studierea obiectelor de artă descoperite în catacombele din Roma ne-a învăţat multe despre Biserica Primară. Scriitorul istoriei Bisericii foloseşte de asemenea tehnicile criticii literare pentru a evalua documentele istoriei Bisericii. El are o preferinţă clară pentru sursele originale, fie că este vorba de arheolog, de un document, sau de persoana în viaţă care a luat parte la eveniment. Tot acest material şi evaluarea lui îi dau informaţii în legătură cu întrebările importante ale metodei istorice, cine, ce, cînd şi unde. Ultimele două întrebări sînt importante pentru istoric, deoarece evenimentele istorice sînt condiţionate de timp şi loc. Lucrarea istoricului este ştiinţifică din punctul de vedere al metodei, dar ea nu are ca rezultat o ştiinţă exactă, pentru că informaţiile cu privire la incidentele trecutului pot fi incomplete sau false, distorsionate de propriile lui idei preconcepute şi de cele ale timpului său şi afectate de părerile unor oameni mari. Istoricul este de asemenea un agent liber care face parte din datele pe care le deţine. Participarea lui Dumnezeu în istorie exclude posibilitatea ca istoria să fie o ştiinţă exactă. B. Elementul filozofic Istoricii se împart în şcoli ale istoriei şi filozofii ale istoriei în căutarea lor după sens în istorie. Şcolile istoriei pretind că pot găsi cauze obiective, ştiinţifice în om, în natură sau în procese, acestea fiind bine definite în timp; filozofiile istoriei caută pe cale raţională să lege datele de un absolut atemporal. Determiniştii geografici, determiniştii economici şi interpreţii biografici constituie trei dintre cele mai importante şcoli ale istoriei. William W. Sweet, din şcoala de frontieră de interpretare a istoriei Bisericii, în cărţile lui de istorie a Bisericii americane, a făcut din geografie , sub forma frontierei ,factorul determinant. Lucrarea lui Carlyle despre Cromwell ilustrează şcoala biografică sau a „oamenilor mari” prin faptul că el consideră că Războiul Civil Englez de la mijlocul secolului al XVI-lea este o reflectare a personalităţii lui Cromwell. Lucrarea lui Max Weber The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism1 (Etica protestantă şi spiritul capitalismului), în care el afirmă că protestantismul a dus la apariţia capitalismului, este un exemplu de lucrare aparţinînd şcolii economice de interpretare. Cei care interpretează istoria în felul acesta caută răspunsuri la întrebările istoriei în om, natură sau procese. Filozofiile istoriei pot fi împărţite în trei categorii. 1. Un grup poate fi clasificat drept pesimiştii. Văzînd istoria doar în dimensiunile ei pămînteşti, adeseori pesimiştii adoptă o abordare materialistă a realităţii. Ei sînt obsedaţi de eşecul omului în istorie. Cartea lui Oswald Spengler The Decline of the West1 (Declinul Apusului) este reprezentativă pentru acest mod de abordare a istoriei. Spengler este preocupat mai degrabă de civilizaţii decît de naţiuni. Fiecare civilizaţie, susţine el, trece printr-un ciclu de naştere, adolescenţă, maturitate, decădere şi moarte. Civilizaţia apuseană, cea mai recentă dintre civilizaţii, este în perioada ei de decădere. Ea va muri în curînd şi odată cu ea va muri şi creştinismul. Obsedaţi de falimentul omului, oameni ca Spengler nu pot vedea nici un progres în istorie. Vederile lor pot fi simbolizate printr-o serie de cercuri identice suprapuse unul peste altul, în care timpul este ciclic. 2. Un al doilea grup poate fi numit optimiştii. Concepţia lor despre istorie poate fi simbolizată printr-o diagramă ascendentă sau prin nivelele succesiv ascendente ale unei spirale. Cei mai mulţi dintre istoricii optimişti sînt umanişti: ei văd omul ca pe factorul principal şi determinant în istorie. în acelaşi timp ei acceptă, de obicei, evoluţia biologică şi socială. Opera lui Arnold Toynbee, un mare filozof modern al istoriei, serveşte la ilustrarea acestei filozofii a istoriei. Toynbee este de acord cu Spengler că trebuie studiată istoria civilizaţiilor; dar spre deosebire de Spengler, el crede că fiecare civilizaţie înaintează spre ţinta ei — pămîntul ca o provincie a împărăţiei lui Dumnezeu. Deşi abordează într-un mod mai spiritual istoria, el acceptă critica biblică modernă şi teoria evoluţiei. Un alt optimist, George W.F. Hegel, faimosul filozof german al secolului al XlX-lea, consideră istoria ca desfăşurarea Spiritului Absolut în dezvoltarea libertăţii umane. Progresul este înfăptuit printr-un proces în care sînt reconciliate serii succesive de contradicţii, pînă cînd Absolutul se manifestă din plin în istorie. Un alt gînditor din secolul al XlX-lea, Karl Marx, aparţine de asemenea şcolii optimiste. împrumutînd logica lui Hegel, el neagă punctul de vedere al lui Hegel asupra realităţii. Marx susţine că materia în flux este singura realitate, şi că toate instituţiile umane, inclusiv religia, sînt determinate de procesele economice de producţie. El susţine că o serie de lupte de clasă se vor sfîrşi cu victoria muncitorilor şi cu înfiinţarea unei societăţi fără clase. Observaţi că Marx pune accent pe puterea omului de a se salva pe sine şi lumea lui, la fel ca şi Toynbee şi Hegel. 3. Al treilea grup de gînditori, în care se include şi scriitorul acestor rînduri, poate fi descris ca optimişti pesimişti. Aceşti istorici sînt de acord cu pesimiştii în accentul pus pe falimentul omului neregenerat; dar în lumina revelaţiei şi a harului divin, ei sînt optimişti în legătură cu viitorul omului. Optimiştii pesimişti abordează istoria ca teişti biblici, căutînd să găsească gloria lui Dumnezeu în procesul istoric. Istoria devine un proces de conflict între bine şi rău, Dumnezeu şi diavol, în care, fără harul lui Dumnezeu omul este neputincios. Lucrarea lui Cristos pe cruce este garanţia victoriei finale a planului divin pentru om şi pămînt, care va avea loc atunci cînd Cristos se va întoarce. Cetatea lui Dumnezeu, o apărare şi explicaţie a creştinismului, scrisă de Augustin, unul din părinţii Bisericii, ilustrează excelent această abordare, deşi mulţi creştini nu sînt de acord cu teoria lui Augustin că mileniul este identic cu perioada prezentă a Bisericii. Grandoarea concepţiei lui Augustin reiese din atribuirea creaţiei suveranului Dumnezeu. Sfera de cuprindere a concepţiei lui Augustin asupra istoriei include întreaga rasă umană, în contrast cu Hegel, care favoriza naţiunea germană, şi Marx, care favoriza clasa muncitoare. Există totuşi un dualism în istorie, pentru că păcatul îi împarte pe oameni în Cetatea lui Dumnezeu şi Cetatea Pămîntului. Augustin susţine că istoria umană îşi porneşte cursul spre Cruce şi de la Cruce; iar graţia care curge de acolo este văzută ca fiind activă în Biserica creştină, trupul invizibil al lui Cristos. Creştinii, întăriţi fiind de graţia divină, cu harul divin care să-i întărească, se angajează de partea lui Dumnezeu în conflictul cu răul, pînă cînd istoria ajunge la finalul ei cataclismic, la întoarcerea lui Cristos. Cartea mea God and Man in Time3 (Dumnezeu şi omul în timp) este o încercare contemporană de a prezenta o modalitate de abordare a istoriei dintr-o perspectivă creştină. C. Elementul artistic In sfîrşit, autorul istoriei ca document trebuie să caute să fie cît mai artistic posibil în prezentarea faptelor. Istoricii moderni nu acordă importanţa cuvenită unei prezentări literare interesante a istoriei.

III. VALOAREA ISTORIEI BISERICII Istoria Bisericii este doar un exerciţiu academic plictisitor de amintire a unor fapte, dacă nu ia în considerare problema valorii ei pentru creştin. Istoricii antici au avut o apreciere mult mai mare pentru valorile pragmatice, didactice şi morale ale istoriei decît au mulţi istorici moderni. Cercetătorul conştient de valorile ce urmează a fi obţinute din studiul istoriei Bisericii creştine, are o motivaţie puternică să studieze acest domeniu particular al istoriei umane. A. Istoria Bisericii ca sinteză Una din valorile esenţiale ale istoriei Bisericii este că ea leagă datele reale ale trecutului Evangheliei creştine de proclamarea şi aplicarea viitoare a acelei Evanghelii într-o sinteză prezentă care creează înţelegerea marii noastre moşteniri şi inspiraţia pentru proclamarea şi aplicarea ei în continuare. Istoria Bisericii arată Duhul lui Dumnezeu în acţiune prin Biserică, de-a lungul epocilor ei de existenţă. Teologia exegetică este legată într-un tipar plin de semnificaţie de teologia practică, şi cercetătorul vede cum teologia sistematică a avut un impact asupra gîndirii şi acţiunii umane anterioare. B. Istoria Bisericii ca mijloc pentru înţelegerea prezentului Istoria Bisericii are valoare mare ca explicaţie a prezentului. Putem înţelege prezentul mult mai bine dacă avem informaţii despre rădăcinile lui în trecut. Explicaţia situaţiei ciudate a existenţei a peste 250 de grupuri religioase în Statele Unite poate fi găsită în istoria Bisericii. Principiul separării a apărut la începutul istoriei Bisericii, iar apoi Reforma 1-a accentuat. Este interesant să descoperim în Anglia originea Bisericii Protestante Episcopale din Statele Unite şi să observăm apariţia Bisericii Anglicane în lupta dintre puterea regală şi papalitate. Pe metodist îl interesează începuturile Bisericii lui în trezirea wesleyană care a dus în final la separarea metodismului de Biserica Anglicană. Cei din credinţa reformată sau prezbiteriană vor fi încîntaţi să urmărească originea bisericii lor în Elveţia. în felul acesta devenim conştienţi de descendenţa noastră spirituală. Diferitele credinţe şi practici liturgice devin mai uşor de priceput în lumina istoriei trecute. Metodiştii îngenunchează la altar pentru comuniune, pentru că timp de mulţi ani metodiştii au constituit o biserică în cadrul Bisericii Anglicane; iar Wesley, care se opunea ruperii de Biserica Anglicană, urma obiceiurile ei liturgice. în contrast, prezbiterienii iau comuniunea la locurile lor. Diferenţa între teologia prezbiteriană şi cea metodistă devine mult mai clară atunci cînd cineva studiază concepţiile lui Calvin şi pe cele ale lui Arminius. Problemele actuale ale Bisericii sînt deseori clarificate prin studierea trecutului, pentru că în istorie există tipare şi paralele. Refuzul celor mai moderni conducători dictatoriali de a permite poporului lor să aibă vreun interes particular în afară de viaţa lor publică în stat este mai uşor înţeles dacă ne amintim că împăraţii romani considerau că nimeni nu putea avea o religie proprie fără a pune în primejdie existenţa statului. Relaţia dintre Biserică şi stat a devenit iarăşi o problemă reală în Uniunea Sovietică şi în statele satelite ale Uniunii Sovietice; şi era de aşteptat ca aceste state să persecute creştinismul exact aşa cum Decius şi Diocleţian au făcut-o în zilele lor. Pericolul inerent în unirea Bisericii cu statul prin ajutorul acordat de către stat şcolilor parohiale şi prin trimiterea de reprezentanţi la Vatican este explicat prin declinul lent al spiritualităţii în Biserică şi prin amestecul în Biserică al puterii seculare, începînd cu prezidarea de către Constantin a Conciliului de la Niceea în 325. Tennyson, în poemul Ulise, ne reaminteşte că noi sîntem „o parte din tot ceea ce am întîlnit pînă acum”. C. Istoria Bisericii ca ghid Corectarea relelor existente în Biserică sau evitarea greşelilor şi a practicilor false reprezintă o altă valoare a studierii trecutului Bisericii. Prezentul este de obicei produsul trecutului şi sămînţa viitorului. Pavel ne reaminteşte, în Romani 15:4 şi în 1 Corinteni 10:6, 11, că evenimentele trecutului trebuie să ne ajute să evităm răul şi să imităm binele. Studiul bisericii ierarhice romano-catolice medievale va scoate în evidenţă pericolul ecleziasticismului modern, care pare să se strecoare încet în protestantism. Deseori se va descoperi că unele secte noi nu sînt decît vechi erezii sub o mască nouă. Mişcarea eretică „Ştiinţa creştină” şi antropologia pot fi înţelese mai bine după un studiu al gnosticismului în Biserica Primară şi al ideilor catarilor din timpuri medievale. Necunoaşterea Bibliei şi a istoriei Bisericii este un motiv major pentru care mulţi susţin teologii false sau practici greşite. D. Istoria Bisericii ca forţă de motivaţie Istoria Bisericii oferă de asemenea edificare, inspiraţie sau entuziasm care vor stimula viaţa spirituală. Cunoaşterea trecutului, după părerea lui Pavel, poate da speranţă vieţii creştine (Rom. 15:4). Sîrguinţa şi efortul care i-au permis lui Wesley să predice peste zece mii de predici în timpul vieţii lui şi să călătorească mii de kilometri călare trebuie să fie un reproş şi o provocare pentru creştinii care au mijloace de călătorie şi de studiu mult mai bune decît a avut Wesley, dar care nu le folosesc în mod adecvat. S-ar putea ca unii să nu fie de acord cu teologia lui Rauschenbusch, dar nu se poate să nu se simtă inspiraţi de pasiunea lui de a aplica Evanghelia la problemele sociale. Povestea vieţii lui Carey a fost şi rămîne o inspiraţie pentru slujirea misionară. Aspectul biografic al istoriei Bisericii este menit să aducă inspiraţie şi stimulare celui care o studiază. Creştinul este edificat în procesul prin care ajunge să-şi cunoască descendenţa spirituală. Creştinul are tot atîta nevoie să devină conştient de genealogia lui spirituală, pe cît are şi cetăţeanul de a studia istoria ţării lui, pentru a deveni un cetăţean documentat. Prin expunerea dezvoltării genetice a creştinismului, istoria Bisericii este pentru Noul Testament ceea ce Noul Testament este pentru Vechiul Testament. Creştinul ar trebui să fie tot atît de conştient de principalele linii ale creşterii şi dezvoltării creştinismului, pe cît este de conştient de adevărul biblic. Atunci, el va avea sentimentul că este o parte din trupul lui Cristos, care include un Pavel, un Bernard de Clairvaux, un Augustin, un Luther, un Wesley sau un Booth. Sentimentul unităţii care vine dintr-o cunoaştere a continuităţii istoriei va duce la îmbogăţire spirituală. Cel care are temeri pentru viitorul Bisericii în ţări unde ea este acum persecutată va fi mai plin de speranţă atunci cînd va înţelege caracterul indestructibil al Bisericii în epocile trecute. Nici persecuţia externă, nici oficialităţile interne necredincioase, nici teologia falsă nu au rezistat în faţa puterii permanente de înnoire revelată în istoria trezirilor spirituale în Biserică. Chiar şi istoricii seculari dau credit trezirii wesleyene ca fiind agentul care a salvat Anglia de echivalentul Revoluţiei Franceze. Studiul istoriei Bisericii oferă o influenţă stabilizatoare într-o epocă de secularism, deoarece este vizibilă puterea lui Dumnezeu la lucru în vieţile oamenilor transformaţi prin Evanghelie. Trebuie să ne reamintim totuşi că biserica poate fi distrusă în anumite locuri prin decădere internă şi prin presiune externă insuportabilă. Biserica din Cartagina, nestorienii din China secolului al şaptelea şi biserica romano-catolică din Japonia secolului al şaisprezecelea au dispărut în acest fel. E. Istoria Bisericii ca unealtă practică Citirea istoriei Bisericii are multe valori practice pentru lucrătorul creştin, fie el evanghelist, pastor sau învăţător. Autorul a avut plăcerea să vadă cu cît a devenit mai inteligibilă teologia sistematică pentru cel ce a studiat dezvoltarea ei istorică. Doctrinele Trinităţii, a lui Cristos, a păcatului şi soteriologia nu vor fi înţelese niciodată pe deplin dacă nu se cunoaşte istoria perioadei dintre Conciliul de la Niceea şi Conciliul de la Constantinopole din anul 680. De asemenea, o abundenţă de material ilustrativ pentru predici stă la dispoziţia cercetătorului serios al istoriei Bisericii, care intenţionează să predice. Caută el să îi avertizeze pe oameni de pericolele unui misticism orb care pune iluminarea creştină la acelaşi nivel cu inspiraţia Bibliei? Atunci să studieze mişcările mistice din Evul Mediu sau începuturile quakerismului. Dacă el caută să avertizeze în legătură cu pericolul unui ortodoxism neînsoţit de studiul şi aplicarea învăţăturilor Bibliei, atunci să acorde atenţie perioadei de ortodoxism rece din luteranismul de după 1648, care a creat o reaeţie cunoscută sub numele de pietism, o mişcare care punea accentul pe studiul serios al Bibliei şi pe evlavia practică în viaţa zilnică. F. Istoria Bisericii ca forţă eliberatoare In sfîrşit, istoria Bisericii are o valoare culturală. Istoria civilizaţiei apusene este incompletă şi neclară fără o înţelegere a rolului religiei creştine în dezvoltarea acestei civilizaţii. Istoria omului nu poate fi niciodată despărţită de istoria vieţii lui religioase. Eforturile despoţilor de-a lungul epocilor de a nimici religia au dus întotdeauna la înlocuirea ei cu o religie falsă. Atît Hitler cît şi Stalin au dat sistemelor lor politice un element religios prin accentul pus asupra rasei şi, respectiv, a claselor. Omul care a studiat istoria Bisericii nu va mai avea o concepţie restrictivă cu privire la confesiuni. El va simţi unitatea adevăratului trup al lui Cristos de-a lungul epocilor. El va fi de asemenea plin de umilinţă la întîlnirea cu uriaşii trecutului său spiritual, înţelegînd cît de mult le datorează. El va deveni mai tolerant cu cei ce se deosebesc de el în probleme neesenţiale, dar care, împreună cu el, acceptă marile doctrine de bază ale credinţei, cum sînt moartea ispăşitoare şi învierea lui Cristos, care au fost subliniate de Pavel în Faptele 17:2, 3 şi 1 Corinteni 15:3, 4.

IV. ORGANIZAREA ISTORIEI BISERICII A. Ramuri ale istoriei Bisericii Pentru convenienţă, istoria Bisericii poate fi organizată după următoarele teme: 1. Elementul politic implică relaţiile dintre biserică şi stat şi mediul secular al bisericii. Nimeni nu poate înţelege răsturnarea politică ce s-a produs în Franţa ca urmare a trecerii de la situaţia creată de Constituţia Civilă a clerului din 1790 la situaţia creată de Acordul lui Napoleon în 1801, dacă nu are nişte cunoştinţe asupra felului în care Napoleon a distrus elementul democratic în Revoluţia Franceză şi a înfiinţat un sistem autoritar nou, în care doar Biserica Romano-Catolică urma să joace un rol, pentru că era religia „majorităţii francezilor”. O înţelegere a forţelor politice, sociale, economice şi estetice) care acţionează în istorie este esenţială pentru o interpretare corectă a istoriei Bisericii. Un asemenea cadru va fi furnizat la punctele unde este potrivit. 2. Nu poate fi ignorată răspîndirea credinţei creştine. Aceasta presupune studierea misiunilor mondiale, a misiunilor locale şi a oricărei tehnici speciale prin care Evanghelia a fost dusă la alţii. Istoria misiunilor îşi are eroii şi martirii ei şi face parte integrantă din istoria Bisericii. Natura esenţială de răspîndire de la om la om a creştinismului şi posibilităţile nelimitate ale unei Biserici credincioase Domnului ei sînt prezentate într-un studiu al răspîndirii credinţei. 3. Această răspîndire a cauzat deseori persecuţia Bisericii. Această persecuţie a fost începută de către statul politic-ecleziastic iudeu, a fost organizată apoi pe bază imperială de către Decius şi Diocleţian, deseori a făcut parte din politica musulmană şi este readusă la viaţă de statul totalitar secular modern. Studiul persecuţiei descoperă adevărul afirmaţiei lui Tertulian, că „sîngele martirilor este deseori sămînţa Bisericii”. Această ramură a istoriei Bisericii, departe de a duce la descurajare, arată mai degrabă că Biserica a făcut cele mai mari progrese în perioade de persecuţie sau imediat după ele. 4. Forma de conducere este o altă ramură a istoriei Bisericii. Ea constă în studierea structurilor de conducere a Bisericii. Ea trebuie să analizeze conducerea Bisericii de către episcopi (episcopalianism), bătrîni (prezbiterianism), congregaţie, adică totalitatea membrilor, (congregaţionalism), într-un sistem de democraţie directă şi nu de democraţie reprezentativă, sau modificări ale acestor trei sisteme. Tot din acest subiect face parte şi analizarea poziţiei preotului şi a extinderii distincţiei dintre clerici şi laici. Disciplina şi formele de închinare (liturghia) sînt legate de forma de conducere. 5. Polemica este un aspect important al dezvoltării Bisericii. Ea constă din lupta Bisericii împotriva ereziei şi din elaborarea poziţiei sale proprii. Ea presupune studierea ereziilor adverse şi a dogmelor, a crezurilor şi a literaturii creştine ca răspuns la erezii. Scrierile părinţilor Bisericii reprezintă un cîmp deosebit de bogat pentru studiul polemicii — fie că această literatură este formată din scrierile lui Iustin Martirul, care răspund tezei că statul trebuie să fie totul în viaţă, fie din cele ale lui Irineu, care demască ereziile diferitelor tipuri de gnosticism. Majoritatea sistemelor teologice s-au născut într-o perioadă de luptă pentru a face faţă nevoilor existente. Epocile între 325 şi 451 şi între 1517 şi 1648 implică în mod special problema polemicilor. Calvin şi-a dezvoltat sistemul său de teologie în încercarea de a furniza o teologie scripturală care să evite erorile catolicismului. 6. O altă ramură a studiului nostru poate fi numită practica. Ea este analiza transpunerii practice în viaţă a credinţei creştine. Viaţa în familie, acţiunile de binefacere şi influenţa creştinismului asupra vieţii într-o anumită epocă sînt părţi ale acestei ramuri a istoriei Bisericii, care se ocupă de stilul de viaţă al Bisericii. 7. Creştinismul nu ar putea continua să crească dacă nu ar da atenţie problemei prezentării adevărului. Prezentarea implică studiul sistemului de educaţie al Bisericii, imnologia ei, liturghia, arhitectura, arta şi predicarea. Fiecare dintre aceste ramuri va fi discutată în epocile în care ajunge să aibă importanţa cea mai mare, dar nu vor fi dezvoltate toate în detaliu în fiecare perioadă. Fiecare poate fi centrul unor studii fascinante pe care cineva le-ar putea face pentru sine, odată ce are cunoştinţele generale necesare. B. Perioadele istoriei Bisericii Cel ce o studiază trebuie să nu uite că istoria este o „haină fără cusături”. Prin aceasta Maitland înţelegea istoria ca fiind un şuvoi continuu de evenimente încadrat în timp şi spaţiu. Din acest motiv, periodizarea istoriei Bisericii este doar un mijloc artificial de a împărţi datele istoriei în segmente uşor de manevrat şi de a-1 ajuta pe cercetător să-şi amintească faptele esenţiale. Oamenii din Imperiul Roman nu s-au culcat într-o noapte în era veche pentru a se trezi a doua zi dimineaţă în evul mediu. Există o tranziţie treptată de la o concepţie asupra vieţii şi activităţii umane ce caracterizează o epocă a istoriei la o concepţie caracteristică pentru alta. Deoarece împărţirea istoriei în perioade ajută memoria, îl ajută pe cercetător să poată trata pe rînd cîte un segment din istorie, şi prezintă concepţia despre viaţă dintr-o anumită perioadă, merită ca istoria să fie organizată cronologic. ISTORIA BISERICII ANTICE, 5 î.d.Cr.-590 d.Cr. Prima perioadă a istoriei Bisericii reprezintă transformarea Bisericii Apostolice în vechea Biserică Catolică imperială şi începutul sistemului romano-catolic. Centrul activităţii era bazinul Mediteraneean, care includea părţi din Asia, Africa şi Europa. Biserica opera în cadrul cultural al civilizaţiei greco-romane şi în cadrul politic al Imperiului Roman. Răspîndirea creştinismului în imperiu pînă în anul 100 La acest punct se va da atenţie cadrului în care a apărut creştinismul, întemeierea Bisericii pe viaţa, moartea şi învierea lui Cristos şi înfiinţarea ei între iudei este importantă pentru înţelegerea genezei creştinismului. Creşterea treptată a creştinismului în limitele preceptelor înguste ale iudaismului şi ruperea acelor limite la Conciliul de la Ierusalim a precedat răspîndirea Evangheliei la celelalte popoare de către Pavel şi de către alţii şi apariţia creştinismului ca o religie distinctă de iudaism. Atenţia este de asemenea îndreptată asupra rolului conducător al apostolilor în această perioadă. Lupta vechii Biserici Catolice imperiale pentru supravieţuire, 100-313 în această perioadă, Biserica era preocupată de continuarea existenţei în condiţiile în care era confruntată cu opoziţie din afară — persecutarea ei de către statul roman. Biserica a răspuns la această problemă externă prin martiri şi prin apologeţi. De asemenea, Biserica a trebuit să facă faţă în acelaşi timp problemei interne a ereziei, şi scriitorii polemici ai Bisericii au dat răspunsurile la erezie. Supremaţia vechii Biserici Catolice imperiale, 313-590 Biserica a fost confruntată cu problemele generate de reconcilierea ei cu statul sub Constantin şi de unirea ei cu statul în timpul lui Theodosiu. în curînd ea s-a văzut dominată de stat. împăraţii romani cereau o dogmă unitară pentru a avea un stat unit care să apere cultura greco-romană. Dar creştinii nu avuseseră timp să elaboreze un sistem de dogme în perioada persecuţiilor. Atunci a urmat o perioadă lungă de controversă în privinţa credeului. Scrierile părinţilor Bisericii greci şi latini înclinaţi spre ştiinţă au fost un rezultat natural al disputelor teologice. S-a născut monasticismul, parţial ca o reacţie la creşterea caracterului lumesc al bisericii organizate şi parţial ca un protest împotriva acestui fenomen. în timpul acestei perioade, în care s-a dezvoltat instituţionalismul, a fost întărită funcţia de episcop şi a crescut puterea episcopului roman. Spre sfîrşitul perioadei, vechea Biserică Catolică imperială a devenit de fapt Biserica Romano-Catolică. ISTORIA BISERICII MEDIEVALE, 590-1517 Scena acţiunii în această perioadă s-a mutat din sudul Europei spre nordul şi vestul Europei, pe ţărmul Atlanticului. Biserica medievală, pusă în faţa hoardelor migratoare ale triburilor teutonice, a încercat să le cîştige la creştinism şi să integreze cultura greco-romană şi creştinismul în instituţiile teutonice. Procedînd astfel, Biserica medievală a centralizat şi mai departe organizarea ei sub supremaţia papală şi a dezvoltat sistemul sacramental-ierarhic caracteristic pentru Biserica Romano-Catolică. Ascensiunea imperiului ţi creştinismul latino-teutonic, 590-800 Grigore I a contribuit mult la evanghelizarea hoardelor de teutoni din imperiul roman. în această perioadă, biserica răsăriteană era confruntată cu ameninţarea unei religii rivale, mahomedanismul, care i-a luat o mare parte a teritoriului ei din Asia şi Africa. Treptat, alianţa dintre papă şi teutoni s-a materializat prin organizarea succesorului teutonic al vechiului Imperiu Roman, Imperiul carolingian al lui Carol cel Mare. Aceasta a fost perioadă în care s-au înregistrat pierderi mari. Flux şi reflux in relaţiile dintre Biserică şi stat, 800-1054 Prima mare schismă din Biserică a avut loc în timpul acestei perioade. După 1054, Biserica Ortodoxă greacă şi-a urmat drumul ei cu teologia statică creată de Ioan din Damasc în secolul al VUI-lea. în acest timp Biserica Apuseană s-a feudalizat şi a încercat fără mult succes să elaboreze o politică de relaţii între Biserica Romană şi stat, care să fie acceptabilă pentru papă şi împărat. în acelaşi timp reformatorii clunici ţinteau spre corectarea relelor din sînul Bisericii Romane. 6. Supremaţia papalităţii, 1054-1305 Biserica Romano-Catolică medievală a atins punctul culminant al puterii ei sub conducerea lui Grigore al VH-lea (Hildebrand) şi Inocenţiu al IH-lea, impunîndu-şi cu succes pretenţiile la supremaţie asupra statului prin umilirea celor mai puternici suverani ai Europei. Cruciadele au adus faimă papei; călugării au răspîndit credinţa romană denunţîndu-i pe nonconformişti. învăţătura greacă a lui Aristotel, adusă în Europa de arabii din Spania, a fost integrată în creştinism de către Toma d’Aquino într-o catedrală intelectuală care a devenit expresia plină de autoritate a teologiei romane. Catedrala gotică exprima concepţia supranaturală, spirituală a epocii, dînd o „Biblie în piatră” credincioşilor. Biserica Romană urma să se prăbuşească de pe această culme a puterii în epoca următoare. Asfinţitul epocii medievale şi răsăritul epocii moderne, 1305-1517 încercările interne de a reforma o papalitate coruptă au fost făcute de mistici care căutau să personalizeze o religie prea instituţionalizată. Incercări de reformă au făcut de asemenea primii reformatori, ca de exemplu John Wycliffe şi Jan Hus, conciliile de reformă şi umaniştii biblici. O lume în expansiune geografică, o concepţie intelectuală seculară nouă în perioada Renaşterii, apariţia statelor-naţiuni şi naşterea unei clase de mijloc au fost forţele externe care nu mai tolerau o biserică decadentă şi coruptă. Refuzul Bisericii Romane de a accepta reforma internă a creat condiţiile pentru Reformă. ISTORIA BISERICII MODERNE, ÎNCEPÎND CU 1517 Această epocă a fost inaugurată de schisme ce au avut ca rezultate apariţia bisericilor protestante de stat şi răspîndirea credinţei creştine în întreaga lume prin marele val misionar al secolului al XlX-lea. Scena acţiunii nu mai era Marea Mediteraneană sau Oceanul Atlantic, ci întreaga lume. Creştinismul a devenit o religie universală. Reforma şi Contrareforma, 1517-1648 Forţele revoltei ţinute în frîu de Biserica Romană în epoca anterioară au izbucnit în această perioadă, şi au apărut biserici protestante naţionale libere noi, luterane, anglicane, calviniste şi anabaptiste. Ca rezultat, papalitatea a fost forţată să ia în considerare Reforma. Prin mişcările de Contrareformă, Conciliul de la Trent, iezuiţii şi Inchiziţia — papalitatea a reuşit să oprească răspîndirea protestantismului în Europa şi să cîştige teren în America Centrală şi de Sud, în Filipine şi în Vietnam, şi să experimenteze o revitalizare. Numai după Tratatul din Westfalia (1648), care a pus capăt durerosului Război de de ani, cele două mişcări au început să-şi consolideze profiturile. Raţionalism, trezire spirituală şi confesionalism, 1648-1789 în timpul acestei perioade, vederile calviniste ale Reformei au fost duse în America de Nord de către puritani. Anglia a răspîndit spre continent un raţionalism ce îşi avea expresia religioasă în deism. Pe de altă parte, pietismul de pe continent s-a dovedit a fi răspunsul la ortodoxia rece. El s-a exprimat în Anglia prin mişcările quakeriste şi wesleyene. Trezire spirituală, misiuni şi modernism, 1789-1914 în prima parte a secolului al XlX-lea a existat o revitalizare a catolicismului. Acesteia i-a corespuns o trezire protestantă care a creat un val de strădanii misionare în străinătate şi reforme sociale acasă în ţările europene. Mai tîrziu în această perioadă, forţele erozive ale raţionalismului şi ale evoluţiei au dus la o „rupere de Biblie”, exprimată în liberalismul religios. Biserica şi societatea în tensiune după 1914 Biserica din aproape întreaga lume este confruntată cu problema statului secular şi adesea totalitar. Modernismul sentimental de la începutul secolului al XX-lea a făcut loc neoortodoxismului şi succesorilor lui. Mişcarea pentru reunificarea bisericilor continuă. Se dezvoltă un tot mai puternic curent evanghelic. Este util să studiem şi să revizuim periodic aceste diviziuni fundamentale ale istoriei Bisericii. Tabelul cronologic este un mijloc util pentru a raporta evenimentele, persoanele şi curentele unele la altele.

  RĂSPÎNDIREA CREŞTINISMULUI ÎN IMPERIU PÎNĂ ÎN ANUL 100 Implinirea vremii în Galateni 4:4, Pavel atrage atenţia asupra epocii istorice de pregătire providenţială care a precedat venirea lui Cristos pe pămînt în trup omenesc: „Dar cînd a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…”. Marcu de asemenea accentuează venirea lui Cristos cînd totul era gata pe acest pămînt (Marcu 1:13).’ Analiza evenimentelor care au precedat apariţia lui Cristos pe acest pămînt îl determină pe cercetătorul serios al istoriei să recunoască adevărul afirmaţiilor lui Pavel şi Marcu. în majoritatea discuţiilor asupra acestui subiect se uită faptul că nu numai iudeul, ci şi grecul şi romanul au contribuit la pregătirea religioasă pentru apariţia lui Cristos. Contribuţia greacă şi cea romană au ajutat la aducerea dezvoltării istorice la punctul în care Cristos a putut face impactul maxim asupra istoriei într-un mod imposibil înainte sau după timpul naşterii Lui. Să analizăm deci aceste diverse contribuţii. I. MEDIUL A. Contribuţiile politice ale romanilor Contribuţia politică la istorie dinainte de venirea lui Cristos a fost în esenţă opera romanilor. Acest popor, care a urmat calea idolatriei, a religiilor misterelor şi adorarea împăratului, a fost astfel folosit de Dumnezeu, pe care ei nu-L cunoşteau, ca să contribuie la împlinirea voii Sale. 1. Spre deosebire de toate celelalte popoare dinaintea lor, romanii aveau un sentiment al unităţii omenirii sub o lege universală. Acest sentiment al solidarităţii omului în cadrul imperiului a creat un mediu favorabil pentru primirea unei Evanghelii care proclama unitatea rasei umane prin faptul că toţi oamenii se găsesc sub pedeapsa păcatului şi că tuturor li se oferă o salvare care îi face să fie parte dintr-un organism universal, Biserica creştină, trupul lui Cristos. Nici un imperiu al Orientului Apropiat antic, nici chiar Imperiul lui Alexandru, nu a reuşit să le dea oamenilor acel sentiment al unităţii lor într-o organizaţie politică. Unitatea politică urma să fie sarcina specială a Romei. Aplicarea legii romane la toţi cetăţenii de pe întreg cuprinsul imperiului era impusă zilnic cu insistenţă romanilor şi supuşilor din imperiu de către justiţia imparţială a tribunalelor romane. Această Lege romană s-a născut din legea obiceiului de la începutul monarhiei. în secolul al V-lea î.d.Cr., la începutul Republicii, această lege a fost codificată în cele „douăsprezece table”, care au devenit o parte esenţială în educaţia fiecărui băiat roman. înţelegerea faptului că marile principii din legea romană făceau de asemenea parte din legile tuturor popoarelor le-a venit romanilor prin faptul că praetor peregrinus (pretorul itinerant, n.tr.), care avea sarcina de a se ocupa în tribunal de cazurile în care erau implicaţi străini, a trebuit să se familiarizeze cu sistemele legale naţionale ale acestor străini. Astfel, codul celor douăsprezece table, bazat pe obiceiurile romane, a fost îmbogăţit cu legile altor popoare. Romanii înclinaţi spre filozofie au explicat aceste similarităţi împrumutînd conceptul grecesc de lege universală, ale cărei principii erau scrise în natura omului şi puteau fi descoperite prin procese raţionale. Un pas mai departe în cultivarea ideii de unitate a fost acordarea cetăţeniei romane neromanilor. Acest proces a început în perioada precedentă naşterii lui Cristos şi s-a încheiat în 212, cînd Caracalla a permis acordarea cetăţeniei romane tuturor oamenilor liberi din Imperiul Roman. Deoarece Imperiul Roman cuprindea toată lumea ce exista în istorie la acea dată în jurul Mediteranei, practic toţi oamenii erau sub un sistem de lege unic şi cetăţeni ai unei singure împărăţii. Legea romană, cu accentul ei pe demnitatea individului şi pe dreptul lui la justiţie şi la cetăţenie romană şi cu tendinţa ei de a contopi oameni de diferite rase într-o singură organizaţie politică, a anticipat o Evanghelie care proclama unitatea rasei prin faptul că a făcut cunoscută atît pedeapsa pentru păcat cît şi pe Cel care îi va salva pe oameni din păcat. Pavel le-a reamintit credincioşilor bisericii din Filipi că ei sînt membri ai unei comunităţi cereşti (Filipeni 3:20). 2. Mişcarea liberă în lumea mediteraneană ar fi fost deosebit de dificilă pentru mesagerii Evangheliei înainte de domnia lui Cezar August (27 î.d.Cr.- 14 d.Cr.). împărţirea lumii antice în mici unităţi rivale, oraşe-state sau triburi, împiedica atît călătoriile cît şi răspîndirea ideilor. Odată cu extinderea puterii imperiale romane din perioada consolidării imperiului, în ţările din jurul Mediteranei a «xistat o perioadă de dezvoltare paşnică. Pompei curăţise Mediterana de piraţi, iar soldaţii romani păzeau pacea pe drumurile Asiei, Africii şi Europei. Această lume relativ paşnică a uşurat deplasarea primilor creştini dintr-un loc în altul, astfel că ei au putut să predice Evanghelia tuturor oamenilor de pretutindeni. 3. Romanii au dezvoltat un excelent sistem de drumuri care porneau ca nişte raze de la borna de aur din forumul roman spre toate colţurile imperiului. Drumurile principale erau construite din beton ca să dureze timp de veacuri. Ele mergeau drept peste dealuri şi văi pînă în cele mai îndepărtate locuri ale imperiului. Un studiu al călătoriilor lui Pavel va scoate în evidenţă faptul că el a folosit din plin excelentul sistem de drumuri pentru a ajunge de la un centru strategic la altul în Imperiul Roman. Drumurile romane şi oraşele strategice aşezate pe aceste drumuri au fost un ajutor indispensabil în realizarea misiunii lui Pavel. 4. Nu trebuie să fie ignorat rolul armatei romane în dezvoltarea idealului unei organizaţii universale şi în răspîndirea Evangheliei. Romanii au adoptat obiceiul de a folosi în armată oameni din provincii, deorece numărul cetăţenilor romani disponibili era în declin datorită războaielor şi vieţii uşoare. Aceşti provinciali erau puşi în contact cu cultura romană şi erau ajutaţi să răspîndească ideile ei în întreaga lume antică. Mai mult, unii din aceşti oameni au fost convertiţi la creştinism şi au răspîndit Evanghelia în locurile unde au fost trimişi să-şi facă serviciul militar. Este posibil ca introducerea cea mai timpurie a creştinismului în Britania şi în Dacia să fi fost un rezultat al lucrării soldaţilor creştini care erau staţionaţi acolo. 5. Cuceririle romane au dus la pierderea credinţei multor popoare în propriii lor zei, pentru că zeii nu au fost capabili să-i ajute să nu fie înfrînţi de romani. Aceşti oameni au rămas cu un gol spiritual care nu a putut să fie umplut în mod satisfăcător de religiile vremii. Pe lîngă aceasta, substituenţii pe care Roma îi avea de oferit în locul religiilor pierdute nu au putut să realizeze mai mult decît să-i facă pe oameni să-şi dea seama de nevoia lor de a avea o religie mai spirituală. Cultul închinării la împăratul roman, care şi-a făcut apariţia la începutul erei creştine, a devenit atrăgător pentru popor numai ca utf mijloc de a face tangibil conceptul de imperiu roman. Diversele religii ale misterelor păreau să ofere mai mult decît atît sub forma ajutorului spiritual şi emoţional, şi în acestea creştinismul avea să-şi găsească cel mai mare rival. închinarea la Cybele, marea mamă a pămîntului, a fost adusă la Roma din Frigia. închinarea la această zeiţă a fertilităţii avea ritualuri, ca de exemplu drama morţii şi învierii consortului ei, Attis, care păreau să împlinească nevoile emoţionale ale oamenilor. închinarea la Isis, importată din Egipt, era similară cu închinarea la Cybele, cu accentul ei pe moarte şi înviere. Mitraismul, importat din Persia, se bucura de o deosebită popularitate printre soldaţii Imperiului Roman. Această religie avea o festivitate în decembrie, cînd adepţii ei se închinau în sanctuare unui salvator născut m mod miraculos — zeului Mitra. Toate aceste religii puneau accentul pe un zeu-salvator. închinarea la Cybele consta în sacrificarea unui taur şi în botezul închinătorilor cu sîngele taurului. Mitraismul implica, printre alte lucruri, mese de sacrificiu. Datorită influenţei acestor religii, nu au părut prea ciudate cerinţele pe care creştinismul le-a formulat cu privire la individ. Cînd mulţi au descoperit că sacrificiile sîngeroase ale acestor religii nu pot să-i ajute cu nimic, ei au fost conduşi de Duhul Sfînt să accepte realitatea care le-a fost oferită de creştinism.2 Analizarea unor factori ca aceia discutaţi mai sus, poate să conducă la concluzia că Imperiul Roman a asigurat un mediu politic prielnic pentru răspîndirea creştinismului în zilele apariţiei lui. Nici chiar biserica Evului Mediu nu a reuşit să se debaraseze de gloria Romei imperiale şi a căutat să-şi perpetueze idealurile într-un sistem ecleziastic. Mitraismul s-a răspîndit din Persia la Roma. Aici Mithra, zeul luminii şi al focului, este prezentat sacrifwînd un taur. Scorpionul, şarpele şi cîinele gata să lingă sîngele simbolizează probabil fertilitatea şi reîntinerirea. Această sectă se bucura de popularitate în special printre soldaţii romani.  

  B. Contribuţii intelectuale ale grecilor Oricît de importantă a fost pregătirea Romei pentru apariţia creştinismului, ea a fost umbrită de mediul intelectual oferit de gîndirea greacă. Oraşul Roma poate fi asociat cu mediul politic al creştinismului, dar Atena a fost cea care a ajutat la asigurarea unui mediu intelectual propice pentru propagarea Evangheliei. Romanii au fost cuceritorii politici ai grecilor, dar, aşa cum indică Horaţiu în poeziile lui, grecii i-au cucerit pe romani din punct de vedere cultural. Romanii practic au construit drumuri bune, poduri puternice şi clădiri publice frumoase, dar grecii au ridicat edificii înalte ale minţii. Sub influenţa greacă, cultura simplă rurală a tinerei republici a făcut loc culturii intelectuale a imperiului. 1. Evanghelia universală avea nevoie de o limbă universală pentru ca să poată avea un impact maxim asupra lumii. Aşa cum engleza a devenit limba universală în lumea modernă şi cum latina a fost limba universală în lumea învăţaţilor medievali, tot aşa greaca a devenit limba universală pentru lumea antică. Atunci cînd a apărut Imperiul Roman, majoritatea romanilor culţi cunoşteau atît greaca cît şi latina. Este interesant procesul prin care greaca a devenit limba universală. Dialectul atic vorbit de atenieni a ajuns să fie deosebit de folosit în secolul al V-lea î.d.Cr., odată cu creşterea imperiului atenian. Cu toate că imperiul a fost distrus la sfîrşitul secolului al V-lea, dialectul atenian, care a fost limba literaturii clasice greceşti, a devenit limba pe care Alexandru, soldaţii lui şi negustorii lumii elene între 338 şi 146 î.d.Cr. au modificat-o, au îmbogăţit-o şi au răspîndit-o prin toată lumea mediteraneană. Acest dialect al omului de rînd, cunoscut sub numele de Koine şi deosebit de greaca clasică, a fost cel prin care creştinii au făcut contactul cu popoarele lumii antice şi în care mai apoi au scris Noul Testament, iar iudeii din Alexandria au scris Vechiul Testament al lor, Septuaginta. Doar recent s-a descoperit că greaca Noului Testament a fost greaca omului de rînd din timpul lui Cristos. Deosebirea dintre aceasta şi greaca clasicilor părea un mister. Un teolog german a mers chiar atît de departe încît a afirmat că greaca Noului Testament a fost o greacă specială dată de Duhul Sfînt pentru scrierea Noului Testament. Adolf Deissman, aproape de sfîrşitul secolului trecut, a descoperit că greaca Noului Testament era una şi aceeaşi cu greaca folosită de omul de rînd al secolului I în manuscrisele de papirus folosite pentru afaceri şi pentru documentele esenţiale vieţii lui zilnice. De atunci, învăţaţi ca Moulton şi Milligan au pus descoperirea lui Deissman pe o bază ştiinţifică sănătoasă prin studiul comparat al vocabularului papirusurilor cu cel al Noului Testament. Această descoperire a generat apariţia a numeroase traduceri în limbaj modern. Dacă Evanghelia a fost scrisă în limbajul omului de rînd în perioada începutului ei, gîndesc traducătorii, atunci ea trebuie să fie scrisă în limbajul omului de rînd al zilelor noastre. 2. Filozofia greacă a pregătit apariţia creştinismului prin faptul că a distrus religiile mai vechi. Oricine ajungea să-i cunoască principiile, fie grec, fie roman, descoperea curînd că această disciplină intelectuală făcea ca religia sa politeistă să fie atît de neinteligibilă raţional încît el o abandona în favoarea filozofiei. Dar filozofia nu reuşea să-i satisfacă nevoile spirituale, aşa încît el fie că devenea un sceptic, fie căuta mîngîiere în religiile mistice ale Imperiului Roman. în timpul venirii lui Cristos, filozofia decăzuse de la culmea atinsă de Platon la un sistem de gîndire individualist egoist, cum a fost stoicismul sau epicurianismul. Ba mai mult, filozofia putea doar să-L caute pe Dumnezeu şi să-L postuleze ca pe o abstracţie intelectuală; ea nu putea niciodată să reveleze un Dumnezeu personal al dragostei. Acest faliment al filozofiei în timpul venirii lui Cristos a predispus minţile oamenilor spre o abordare mai spirituală a vieţii. Creştinismul a fost singurul capabil să umple golul din viaţa spirituală a vremii. Un alt mod în care marii filozofi greci au slujit creştinismului a fost acela de a atrage atenţia grecilor din acel timp asupra unei realităţi care transcendea lumea temporală şi relativă în care trăiau ei. Atît Socrate cît şi Platon, în secolul al V-lea î.d.Cr., au susţinut că această lume temporală actuală, care se percepe cu ajutorul simţurilor, este doar o umbră a lumii reale în care cele mai înalte idealuri sînt abstracţiile intelectuale cum ar fi binele, frumosul şi adevărul. Ei insistau asupra faptului că realitatea nu este temporală şi materială, ci spirituală şi eternă. Căutarea adevărului nu i-a condus niciodată la un Dumnezeu personal, ci a demonstrat doar pînă unde putea un om să meargă în căutarea lui Dumnezeu prin intelect. Creştinismul a oferit unor asemenea oameni care acceptau filozofia lui Socrate şi Platon revelaţia istorică a binelui, frumosului şi adevărului în persoana Dumnezeului — om, Cristos. Şi grecii au susţinut imortalitatea sufletului, dar în concepţia lor nu era loc pentru o înviere fizică a trupului. Istoria şi literatura greacă îl conving de asemenea pe cititor că pe greci îi interesau întrebările legate de bine şi rău şi de viitorul etern al omului. Eschil, în tragedia sa Agamemnon, se apropie de citatul biblic „Să ştiţi că păcatul vostru vă va ajunge” (Numeri 32:23), insistînd că necazurile lui Agamemnon sînt rezultatul faptelor lui rele. Totuşi, grecii nu au văzut niciodată păcatul ca fiind mai mult decît o problemă mecanică şi contractuală. Păcatul nu era niciodată o problemă personală care să,-L insulte pe Dumnezeu şi să-i rănească pe alţii. In perioada venirii lui Cristos, oamenii au înţeles, ca niciodată înainte, insuficienţa raţiunii umane şi a politeismului. Filozofiile individualiste ale lui Epicur şi Zenon şi religiile misterelor , toate dovedesc dorinţa omului de a avea o relaţie mai personală cu Dumnezeu. Creştinismul a venit cu oferta acestei relaţii personale şi a găsit că, datorită propriei sale insuficienţe, cultura greacă lăsase multe inimi înfometate. 3. Grecii au mai contribuit şi pe cale religioasă la pregătirea lumii pentru a accepta noua religie creştină, atunci cînd aceasta a apărut. Apariţia filozofiei materialiste greceşti în secolul al şaselea î.d.Cr. a distrus credinţa popoarelor greceşti în vechea închinare politeistă eare este descrisă de Homer în Iliada şi Odiseea. Deşi elemente “ale acestei închinări s-au păstrat în închinarea formală de stat, ea şi-a pierdut curînd vitalitatea. După aceasta, oamenii s-au îndreptat spre filozofie; dar şi aceasta şi-a pierdut curînd vigoarea. Filozofia a devenit un sistem de individualism pragmatic sub succesorii sofiştilor, sau un sistem de individualism subiectiv, aşa cum se poate vedea în învăţăturile stoicului Zenon şi ale lui Epicur. Lucreţiu, exponentul poetic al filozofiei lui Epicur, şi-a fundamentat învăţătura de ignorare a supranaturalului pe metafizica materialistă care considera că pînă şi spiritul omului este doar un tip mai perfecţionat de atom. Stoicismul lua în considerare supranaturalul, dar dumnezeul lui era atît de aproape identificat cu creaţia încît avea caracter panteist. Deşi stoicismul propaga calitatea de tată a lui Dumnezeu şi frăţia oamenilor şi susţinea un cod etic foarte de dorit, această filozofie l-a lăsat pe om în situaţia ca, prin procese raţionale, să îşi rezolve singur ascultarea de legile naturale pe care urma să le descopere cu raţiunea lui neajutată de nimeni. Atît sistemele de filozofie şi religie greceşti cît şi cele romane au adus astfel o contribuţie la apariţia creştinismului prin faptul că au distrus vechile religii politeiste şi au demonstrat incapacitatea raţiunii umane de a ajunge la Dumnezeu. Religiile misterelor, spre care s-au întors mulţi, i-au obişnuit pe oameni să se gîndească la existenţa păcatului şi a răscumpărării. Aşa că, atunci cînd a apărut creştinismul, oamenii din Imperiul Roman au fost mai receptivi la o religie care părea să ofere o abordare spirituală a vieţii.  

II. CONTRIBUŢII RELIGIOASE ALE EVREILOR Contribuţiile religioase la „împlinirea vremii” le includ atît pe cele ale grecilor şi romanilor cît şi pe cele ale iudeilor. Dar oricît de mari au fost contribuţiile Atenei şi Romei la creştinism în ceea ce priveşte mediul, contribuţiile iudeilor ies în evidenţă ca ereditatea creştinismului. Creştinismul s-a dezvoltat în mediul politic al Romei şi a trebuit să facă faţă mediului intelectual creat de gîndirea greacă, dar legătura lui cu iudaismul a fost mult mai intimă. Iudaismul poate fi considerat ca tulpina pe care urma să înflorească trandafirul creştinismului. Poporul evreu, în contrast cu grecii, nu a căutat să-L descopere pe Dumnezeu prin procese ale raţiunii omeneşti. Ei I-au presupus existenţa şi I-au acordat necondiţionat închinarea care au simţit ei că I se cuvine. Ei au fost influenţaţi spre aceasta de faptul că Dumnezeu i-a căutat pe ei şi li S-a revelat în istorie, şi anume lui Avraam şi altor mari conducători ai neamului lor. Ierusalimul a devenit simbolul unei pregătiri religioase pozitive pentru venirea creştinismului. Salvarea urma să fie, într-adevăr, „de la iudei”, aşa cum i-a spus Cristos femeii de la fîntînă (Ioan 4:22). Din această mică naţiune captivă, situată la răscrucea de drumuri între Asia, Africa şi Europa, urma să vină un Salvator. Iudaismul a asigurat ereditatea creştinismului şi, un timp, chiar a dat adăpost religiei nou-născute. A. Monoteismul în contrast puternic cu caracterul general al religiilor păgîne, iudaismul se caracteriza prin accentul pus pe un monoteism spiritual sănătos. Niciodată după întoarcerea din robia babiloniană evreii nu au mai căzut în idolatrie. Mesajul lui Dumnezeu pentru ei prin Moise era loialitatea faţă de singurul Dumnezeu adevărat al întregului pămînt. Zeii păgînilor erau idoli pe care prorocii evrei îi condamnau în mod foarte clar. Acest monoteism de înaltă ţinută a fost răspîndit de numeroasele sinagogi existente în zona din jurul Mediteranei pe parcursul a trei secole înaintea venirii lui Cristos. B. Speranţa mesianică Evreii ofereau lumii speranţa unui Mesia ce urma să vină aducînd dreptatea pe acest pămînt. Această speranţă mesianică era în contrast puternic cu aspiraţia naţionalistă descrisă de Vergiliu în poemul în care îl descria pe conducătorul roman ideal ce avea să vină ,fiul care urma să i se nască lui Augustus. Speranţa unui Mesia fusese popularizată în lumea romană prin proclamarea ei constantă de către evrei. Chiar şi ucenicii, după moartea şi învierea lui Cristos, încă aşteptau o împărăţie mesianică pe pămînt (Faptele 1:6). Cu siguranţă că magii care au apărut la Ierusalim la scurt timp după naşterea lui Cristos aveau cunoştinţă despre această speranţă. Felul în care mulţi creştini de astăzi aşteaptă venirea lui Cristos ne ajută să înţelegem atmosfera de aşteptare din lumea ebraică legată de venirea lui Mesia. C. Sistemul etic Prin elementele morale din legea iudaică, iudaismul’ a oferit lumii şi cel mai pur sistem etic existent. Standardul înalt al celor Zece Porunci era în contrast izbitor cu sistemele etice predominante ale vremii şi cu aplicarea în practică în mod şi mai corupt a acelor sisteme morale de către cei ce le susţineau. Pentru evrei păcatul nu era eşecul exterior, mecanic, contractual al grecilor şi romanilor, ci o violare a voii cunoscute a lui Dumnezeu, o violare care se exprima printr-o inimă necurată şi apoi prin acte exterioare făţişe ale păcatului. Această concepţie morală şi spirituală a Vechiului Testament promova o doctrină a păcatului şi a răscumpărării care atingea cu adevărat problema păcatului. Mîntuirea venea de la Dumnezeu şi nu putea fi găsită în sistemele raţionaliste de etică sau în religiile subiective ale misterelor. D. Scripturile Vechiului Testament Poporul evreu a mers şi mai departe pregătind calea pentru venirea creştinismului prin echiparea Bisericii nou-născute cu o carte sacră, Vechiul Testament. Chiar şi un studiu superficial al Noului Testament va revela cît de adînc îndatoraţi erau Cristos şi apostolii faţă de Vechiul Testament, precum şi respectul lor faţă de el ca şi Cuvîntul lui Dumnezeu adresat omului. El era citit şi de mulţi dintre neevrei, care s-au familiarizat cu principiile credinţei iudaice. Acest fapt este indicat de relatările numeroşilor prozeliţi ai iudaismului. Mulţi dintre aceşti prozeliţi au putut trece de la iudaism la creştinism datorită Vechiului Testament, cartea sacră a Bisericii nou-născute. Multe religii, mohamedanismul spre exemplu, caută cartea lor sacră la fondatorul lor, dar Cristos nu a lăsat nici o scriere sacră pentru Biserică. Cărţile Vechiului Testament şi cărţile Noului Testament, date sub inspiraţia Duhului Sfînt, aveau să fie literatura Bisericii. E. Filozofia istoriei Evreii au făcut posibilă o filozofie a istoriei prin aceea că au insistat asupra faptului că istoria are sens. Ei s-au opus oricărei concepţii care susţinea că istoria este o serie de cicluri fără sens sau doar un proces de evoluţie liniară. Ei au susţinut o concepţie liniară şi cataclismică despre istorie, în care Dumnezeul suveran care a creat istoria va triumfa asupra falimentului pe care l-a înregistrat omul în încercarea lui de a aduce în istorie o epocă de aur. F. Sinagoga Evreii de asemenea au asigurat o instituţie care a fost de cel mai mare folos pentru apariţia şi dezvoltarea creştinismului primar. Această instituţie a fost sinagoga evreiască. înfiinţată în perioada absenţei forţate a evreilor de la Templul din Ierusalim din timpul robiei babiloniene, sinagoga a devenit o parte integrantă a vieţii evreieşti. Prin ea, evreii, şi de asemenea mulţi dintre neevrei, s-au familiarizat cu o concepţie mai înaltă asupra vieţii. Ea a fost de asemenea locul în care a mers Pavel prima dată să predice în toate oraşele în care a ajuns în cursul călătoriilor lui misionare. Ea a devenit casa de predicare a creştinismului primar. Iudaismul a fost cu adevărat acel paidagogos care a îndrumat oamenii la Cristos (Galateni 3:23-25). Subiectele care au fost discutate, arată cît a fost de favorizată apariţia creştinismului, atît în ce priveşte timpul cît şi în ce priveşte locul. în nici o altă perioadă de timp din istoria lumii înainte de venirea lui Cristos nu exista un teritoriu atît de întins sub o singură lege şi sub un singur guvern. Lumea mediteraneană avea de asemenea o singură cultură cu sediul la Roma. O limbă universală a dat posibilitatea ca Evanghelia să ajungă la majoritatea popoarelor din imperiu într-o limbă comună pentru ei şi pentru predicator. Palestina, locul de naştere al noii religii, avea o localizare strategică în această lume. Pavel avea dreptate cînd accentua faptul că creştinismul nu era ceva „petrecut într-un colţ” (Faptele 26:26), deoarece Palestina era o importantă răscruce de drumuri, care lega continentele Asia şi Africa de Europa printr-un drum pe uscat. Multe din cele mai importante bătălii ale istoriei antice s-au dat pentru posedarea acestui loc strategic. în timpul apariţiei creştinismului şi apoi de-a lungul celor trei secole de la începutul existenţei sale, condiţiile au fost mult mai favorabile pentru răspîndirea creştinismului în întreaga lume mediteraneană, decît în oricare alt timp din epocile antice sau medievale. Aceasta este şi părerea celui mai mare învăţat în domeniul misiunilor. Prin contribuţiile lumii greceşti şi romane şi prin moştenirea iudaismului, lumea a fost pregătită pentru „împlinirea vremii”, cînd Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să aducă izbăvire unei umanităţi sfîşiate de război şi istovite de păcat. Este semnificativ faptul că dintre toate religiile practicate în Imperiul Roman în timpul naşterii lui Cristos, doar iudaismul şi creştinismul au supravieţuit cu succes cursului schimbător al istoriei umane.

Pe această piatră Cristos este Piatra pe care este zidită Biserica. Prin El vine credinţa în Dumnezeu pentru salvarea din păcat; şi de la El vine în inima omenească dragostea care îi face pe oameni să considere personalitatea ca ceva sacru, pentru că Dumnezeu este Creatorul atît al fiinţei fizice cît şi al celei spirituale a omului, şi pentru că El este baza speranţei pentru viitor. Luca (1:1-4) şi Ioan (20:30:31) în Evangheliile lor au revelat că creştinismul este o religie istorică şi nu poate exista fără Cristosul din istorie. Calendarul nostru, Biserica însăşi, stabilirea duminicii ca zi de odihnă şi schimbările remarcabile din vieţile celor care-L urmează pe Cristos sînt mărturii istorice cu privire la Cristosul din istorie. I. ISTORICITATEA LUI CRISTOS Creştinismul îşi are începutul, în ceea ce priveşte partea lui subiectivă umană, în istoria temporală. Deoarece aceste valori sînt legate organic de persoana, viaţa şi moartea lui Cristos, trebuie să acordăm atenţie dovezilor existenţei istorice a lui Cristos. Mulţi au negat faptul că Cristos S-a manifestat în istoria umană (Ioan 1:14).’ Iată de ce sînt binevenite dovezile istorice extrabiblice ale existenţei istorice a lui Cristos. A. Mărturia păgînă Tacit (55-117), cel mai de seamă istoric roman, leagă numele şi originea creştinilor de „Christus”, care în timpul domniei lui Tiberiu „a suferit moartea prin sentinţa procuratorului Pilat din Pont”.2 Pliniu, care a avut funcţia de propretor în Bitinia şi Pont în Asia Mică, i-a scris împăratului Traian în jurul anului 112, cerîndu-i sfatul în legătură cu felul în care ar trebui să-i trateze pe creştini. Epistola lui dă informaţii extrabiblice valoroase despre Cristos. Pliniu a adus un omagiu deosebit integrităţii morale a creştinilor scriind despre refuzul lor de a fura sau de a comite adulter, de a-şi schimba cuvîntul sau de a renega încrederea acordată lor. El a afirmat apoi că „ei cîntă un cîntec lui Cristos ca unui Dumnezeu”. După cum afirmă Luca, Ioan Botezătorul şi-a început lucrarea de pregătire a drumului lui Isus în anul al cincisprezecelea al lui Tiberiu. Istoricul roman Tacit a plasat moartea lui Cristos în perioada domniei lui Tiberiu. Moneda de mai sus poartă chipul acestui împărat. Suetoniu, în lucrarea lui De vita duodecim Caesarum (Despre viaţa celor 12 cezari), Viaţa lui Claudius (25.4), menţionează că evreii au fost expulzaţi din Roma datorită unor tulburări legate de Chrestos (Cristos). Un alt martor, mai degrabă satiric — şi din acest motiv valoros — este Lucian (cea 125-cca 190), care a scris în jurul anului 170 o satiră pe seama creştinilor şi a credinţei lor. Lucian L-a descris pe Cristos ca pe unul „care a fost răstignit în Palestina” pentru că a început „un nou cult”. El a scris că Cristos îi învăţase pe creştini să creadă că ei erau fraţi şi că trebuie să respecte legile Lui. Lucian i-a ridiculizat pentru că se „închinau la acel sofist răstignit”.4 Aceste mărturii sînt dovezi istorice deosebit de valoroase, venind din partea unor romani culţi care îi desconsiderau pe creştini şi le erau ostili. Pe baza acestor mărturii, în afară de Biblie, care este de asemenea o lucrare istorică, se poate trage concluzia că există dovezi valide pentru existenţa istorică a lui Cristos. B. Mărturia iudaică Josephus (cea 37-cca 100), iudeul bogat care a încercat prin scrierile lui să justifice iudaismul în faţa romanilor culţi, îl menţionează de asemenea pe Cristos. El a scris şi despre Iacov, „fratele lui Isus, aşa-numitul Cristos”.5 într-un alt pasaj, care deseori este condamnat ca o interpolare făcută de creştini, dar care — cred mulţi — este autentic, Josephus a scris despre Cristos ca fiind „un om înţelept”, condamnat de Pilat să moară pe cruce.6 Chiar şi Două exemple de artă din catacombe, de la începutul creştinismului, care sînt o mărturie a existenţei credinţei în Cristos cel istoric. Această reprezentare simbolică a înmulţirii miraculoase a pîinilor şi peştilor se află în catacomba lui Callistus. în centrul ilustraţiei din catacomba Priscilei, Cristos este zugrăvit ca Bunul Păstor. acceptînd ideea că în cartea lui există unele interpolări făcute de creştini, majoritatea savanţilor sînt de acord că această informaţie de bază este foarte probabil o parte din textul original. Desigur, Josephus nu era un prieten al creştinismului, şi astfel menţiunea sa despre Cristos are şi mai multă valoare istorică. C. Mărturia creştină din afara Bibliei Multe evanghelii apocrife, fapte ale apostolilor, apocrife, epistole apocrife, şi apocalipse apocrife pleacă de la premiza istoricităţii lui Isus Cristos. Acestea sînt adunate în lucrarea lui Montague R. James, The Apocryphal New Testament (Noul Testament apocrif), (New York: Oxford University Press, 1924). Inscripţiile şi imaginile reprezentînd porumbelul, peştele, ancora şi alte simboluri creştine din catacombe, depun mărturie despre credinţa într-un Cristos istoric, la fel ca şi existenţa calendarului creştin, a zilei de duminică şi a Bisericii. Din nefericire, cînd a căutat o dată cu care să înceapă calendarul creştin, abatele scit Dionysius Exiguus (care a murit cea 550), în lucrarea lui Cyclus Paschalis, a ales anul 754 d.î.R. (de la întemeierea Romei), în loc de anul 749 d.î.R. (care ar fi fost mai exact), ca an al naşterii lui Cristos. Matei, în Evanghelia lui (2:1), a afirmat că Isus S-a născut „în zilele împăratului Irod”. Josephus, în lucrarea lui Antichităţi (18.6.4), a menţionat o eclipsă în anul 750 d.î.R., înainte de moartea lui Irod. Deoarece uciderea copiilor evrei şi fuga în Egipt a precedat moartea lui Irod, aceasta ne duce la concluzia că este posibil ca Cristos să se fi născut în anul 749 d.î.R., sau 5 î.d.Cr. Iudeii din Ioan 2:20 au spus că Templul era în construcţie de patruzeci şi şase de ani. Josephus şi istoricul roman Dio Cassius au stabilit ca dată a începerii construcţiei anul 779 d.î.R. Istas avea „aproape treizeci de ani” conform textului din Luca 3:23, pe care dacă-i scădem din 779, obţinem 749, sau 5 î.d.Cr. ca dată foarte probabilă a naşterii Lui, deci cam cu cinci ani mai devreme decît data la care considerăm noi că a început era creştină. II. CARACTERUL LUI CRISTOS Biblia dă cîteva indicii despre personalitatea şi caracterul lui Cristos. Chiar şi o citire superficială a Evangheliilor lasă o impresie puternică despre originalitatea Lui. în timp ce rabinii iudei şi alte oficialităţi iudee nu-şi asumau autoritate ci doar citau pentru aceasta din scripturi, Cristos rosteşte simplu cuvintele „Eu zic”. Afirmaţiile ce urmau acestei asemenea expresii şi altora asemănătoare în Evanghelii indică creativitatea şi originalitatea gîndirii lui Cristos, care i-a uimit pe oamenii din timpul Lui (Marcu 1:22, Luca 4:32). Sinceritatea lui Cristos reiese de asemenea din documentele biblice. El a fost singura fiinţă umană care nu a avut nimic de ascuns, astfel încît a putut fi totalmente El însuşi (Ioan 8:46). Evangheliile de asemenea dau impresia de echilibru în caracterul Lui. îndrăzneala îi este atribuită lui Petru, iubirea lui Ioan, şi blîndeţea lui Andrei. Dar la Cristos nici o trăsătură de caracter nu iese în relief în dauna alteia; documentele revelează echilibru şi unitate de caracter. Acest echilibru, această originalitate şi această transparenţă pot fi explicate adecvat numai prin istoricitatea relatării naşterii lui Cristos din fecioară. III. LUCRAREA LUI CRISTOS Importanţa transcendentă a personalităţii lui Cristos nu trebuie niciodată disociată de lucrarea Lui. Această lucrare a fost atît activă cît şi pasivă. în timpul lucrării Sale de-a lungul a trei ani, Cristos a dat dovadă de o dreptate cerută de lege, o dreptate care era adăugată la dreptatea Lui intrinsecă datorită calităţii Lui de Fiu al lui Dumnezeu. Această dreptate extrinsecă, cîştigată, L-a calificat să moară pentru oameni care niciodată nu ar fi putut cîştiga o asemenea dreptate şi care aveau nevoie de un înlocuitor drept, dacă doreau ca Dumnezeu să le ierte păcatele. Această lucrare activă şi-a avut corespondentul în lucrarea Lui pasivă, moartea Lui voluntară pe cruce (Filipeni 2:5-8). Aceste două faze istorice ale lucrării lui Cristos sînt rezumate în afirmaţia Sa cu privire la misiunea Lui de slujire şi de suferinţă (Marcu 10:45).

A. Lucrarea lui Cristos Cu excepţia descrierii vizitei lui Cristos la Ierusalim cu părinţii Lui la vîrsta de doisprezece ani (Luca 2:41-50) şi încă unele referiri sporadice la mama şi la fraţii Lui, se cunoaşte puţin despre anii Lui mulţi trăiţi în Nazaret. Probabil că El a primit o educaţie biblică acasă şi în şcoala sinagogii pentru copii. De asemenea, El a învăţat meseria tatălui Său, deoarece fiecare copil evreu era învăţat o meserie manuală. Nazaretul fiind pe una din principalele rute comerciale, Cristos a avut ocazia să observe viaţa lumii de dinafară ce trecea prin Nazaret. Pildele şi predicile Sale dovedesc că El era un ager observator al naturii. El îl cunoştea pe Dumnezeu atît din revelaţia Lui însuşi în natură cît şi din Vechiul Testament. în aceşti ani El S-a dezvoltat fizic, social, intelectual şi spiritual (Luca 2:52), pregătindu-se pentru marea lucrare ce-I stătea în faţă. Lucrarea lui Cristos a fost precedată de scurta lucrare a precursorului Său, Ioan Botezătorul. Prima apariţie publică a lui Cristos la începutul lucrării Lui a fost asociată cu botezarea Sa de către Ioan. Cercetătorul atent al lucrării lui Isus va observa că după acest eveniment El de obicei a lucrat în centre evreieşti în tot timpul misiunii Sale. Aceasta era în concordanţă cu propria Sa afirmaţie că a venit să ajute „oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15:24). După ispitirea Sa din pustie, Cristos i-a ales pe cîţiva dintre ucenicii care urmau să continue lucrarea Sa sub conducerea Duhului Sfînt după învierea şi înălţarea Sa la cer. O vizită la Cana a marcat ocazia primei Sale minuni, schimbarea apei în vin. Aceasta a fost urmată de o scurtă vizită la Ierusalim, în timpul căreia a curăţit Templul şi a avut importanta Lui întîlnire cu Nicodim. Această întîlnire a revelat natura spirituală a lucrării Sale (Ioan 3:3, 5, 7). S-a întors în Galileea prin Samaria, unde întîlnirea Sa cu femeia samariteancă (Ioan 4) a dovedit că lucrarea Lui nu avea să fie limitată de bariere naţionale sau sexuale, chiar dacă misiunea Sa era în primul rînd pentru evrei. După ce a fost respins în Nazaret, Cristos a făcut din Capernaum centrul pentru lucrarea Lui în Galileea; această lucrare a constituit cea mai mare parte a slujbei Sale pămînteşti pentru oameni. De aici El a întreprins trei călătorii mari în Galileea. Prima călătorie care s-a desfăşurat mai ales în răsăritul Galileii, a fost marcată de vindecarea paraliticului, a ologului şi a multor altora, cît şi de învierea din morţi a fiului văduvei din Nain şi de terminarea lucrării de alegere a ucenicilor Săi. Minunile corespundeau cu superba prezentare a principiilor care — declara El — trebuiau să guverneze conduita umană. Aceste principii sînt conţinute în Predica de pe Munte. Tema predicii este că adevărata religie este religia spiritului, şi nu doar a unor fapte exterioare cerute de Lege. Punctul culminant al celui de-al doilea drum în sudul Galileii a fost învăţătura în pilde despre împărăţia Sa (Matei 13). Alte minuni, ca vindecarea gadareanului demonizat şi învierea fiicei lui Iair, au mărturisit despre puterea Lui de a-Şi susţine cuvintele cu fapte. A treia călătorie a fost o continuare a acestei lucrări de învăţare, predicare şi vindecare. Cele trei călătorii din Galileea au fost urmate de perioade scurte de retragere, în timpul cărora principalul Său accent pare a fi fost pus pe instruirea ucenicilor Săi. Cu toate acestea, El tot mai găsea timp să facă faţă nevoilor celor ce veneau la El, hrănindu-i pe cei cinci mii în timpul primei retrageri. El Şi-a demonstrat de asemenea Domnia asupra naturii prin umblarea pe Marea Galileii. Această minune a imprimat asupra ucenicilor Săi realitatea celor afirmate de El, şi anume că este Fiul lui Dumnezeu. în cea de-a doua retragere, El a făcut vindecarea fiicei femeii siro-feniciene, care a dovedit credinţă mare în Cristos (Marcu 7:26). Cea de-a treia retragere a fost încă o revelaţie a puterii Sale de vindecare şi de binecuvîntare. Lucrarea prelungită în Galileea a fost urmată de o scurtă lucrare la Ierusalim la Sărbătoarea Corturilor, în timpul căreia Cristos a confruntat cu curaj opoziţia tot mai puternică a conducătorilor religioşi — fariseii şi saducheii. Din cauza acestei opoziţii, Cristos S-a întors la răsărit de Iordan, la Pereea, unde îi învăţa pe oameni şi făcea vindecări. Lucrarea din Pereea a fost urmată de scurta lucrare a ultimei săptămîni în Ierusalim, în timpul căreia a fost confruntat în public cu opoziţia tot mai mare a conducătorilor iudei naţionali şj ecleziastici. El le-a reproşat concepţia lor rigidă şi formală despre religie în învăţătura Sa în pilde. Tristul sfîrşit de săptămînă, în timpul căruia Şi-a dat viaţa pe cruce, a încheiat lucrarea Lui activă în lume. După glorioasa Lui înviere — un tfapt istoric stabilit, bazat pe dovezile documentare din Noul Testament (Faptele 1:3; 1 Corinteni 15:4-8) — El le-a apărut doar propriilor Săi urmaşi. Punctul culminant al lucrării Lui a fost înălţarea Lui la cer în prezenţa ucenicilor Lui. Această înălţare a fost precedată de promisiunile Sale de a trimite Duhul Sfînt în locul Său şi de a Se întoarce iarăşi pe acest pămînt. Biserica creştină are binecuvîntarea de a poseda patru relatări ale acestei lucrări a lui Cristos pe pămînt. Fiecare dintre autori îşi prezintă relatarea dintr-un alt punct de vedere. Matei accentuează activitatea regească a lui Cristos, ca Mesia Cel promis, care a împlinit profeţiile Vechiului Testament. El face aceasta prin folosirea constantă a expresiei „ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul”. Marcu, care a scris cu scopul de a se adresa minţii romane, a accentuat latura pragmatică a lucrării lui Cristos. Sentimentul acţiunii şi al puterii este accentuat de folosirea constantă a cuvîntului grecesc tradus prin „de îndată” sau „imediat”. Luca, istoricul (Luca 1:1-4), ne redă latura umană a lucrării lui Cristos. Ioan îl prezintă pe Cristos ca pe Fiul lui Dumnezeu, care are puterea de a aduce binecuvîntare celor ce îl primesc prin credinţă (Ioan 1:12; 20:30-31). B. Misiunea lui Cristos Perioada activă a lucrării lui Cristos, care s-a extins de-a lungul a trei ani, a fost doar pregătirea pentru perioada pasivă a lucrării Sale, suferinţa pe cruce. Suferinţa şi moartea Lui au constituit marele eveniment prezis de proroci (Isaia 53), care urma să aducă înfrîngerea finală a tuturor forţelor răului şi eliberarea de păcat (Galateni 3:10, 13) a celor care îl acceptă şi îşi însuşesc toată puterea spirituală a lucrării Sale de pe cruce (Efeseni 1:19-23; 3:20). Pentru acest important scop, temporal şi etern, a venit El pe pămînt. Evangheliile accentuează acest fapt prin sentimentul de punct culminant pe care ni-l dau pasaje cum sînt Matei 16:21, Marcu 8:31 şi Luca 9:44. C. Mesajul lui Cristos Deşi Crucea a fost misiunea primordială a lui Cristos pe pămînt, ea nu a fost mesajul Său principal, nici nu a fost considerată un scop în sine. Orice studiu atent al Evangheliilor va revela că mesajul esenţial al învăţăturilor lui Cristos a fost împărăţia. Două expresii erau folosite de Cristos: „împărăţia lui Dumnezeu” şi „împărăţia cerurilor”, cea din urmă fiind folosită mai des în Matei. Ambele interpretări majore ale acestor expresii acceptă faptul că împărăţia lui Dumnezeu constă din domnia lui Dumnezeu peste toate fiinţele din univers care îi dau ascultare în mod voluntar. în această împărăţie, care este spirituală şi care cuprinde timpul şi veşnicia, fiinţele omeneşti intră după ce au trecut printr-o renaştere spirituală (Matei 6:33, Ioan 3:3, 5, 7). Niciodată nu se menţionează existenţa răului pe acest tărîm în care Cristos însuşi va deveni în cele din urmă supus Tatălui (1 Corinteni 15:24-28). Ambele grupuri cred că în prezent această împărăţie este etică şi spirituală şi că biserica face parte din ea. Ambele cred că realizarea ei escatologică deplină va avea loc în viitor. Discuţia asupra expresiei „împărăţia cerurilor” aduce o împărţire a opiniilor. Unii cred că cele două expresii se referă la două tărîmuri separate, deşi ele se suprapun într-o oarecare măsură. Motivul major pentru care se face distincţie între cele două împărăţii reiese din faptul că Cristos a folosit şi interpretat pildele neghinei şi năvodului pentru a descrie împărăţia cerurilor, dar El nu le-a folosit niciodată pentru a descrie împărăţia lui Dumnezeu. Din moment ce aceste două pilde presupun un amestec de oameni buni şi răi în împărăţia Cerurilor, şi deoarece toate menţionările împărăţiei lui Dumnezeu se referă numai la cei ce se supun voluntar voii lui Dumnezeu, mulţi cred că trebuie să existe o distincţie între cele două expresii şi — de aceea — ele nu pot fi folosite ca sinonime. Aceştia susţin că „împărăţia lui Dumnezeu” este legată de Dumnezeu, se caracterizează prin bunătate şi este atît cosmică şi eternă cît şi temporală; pe de altă parte, expresia „împărăţia cerurilor” este legată de domnia lui Cristos în timp pe pămînt şi are în ea atît bine cît şi rău (Matei 8:11-13). Acei premilenişti care susţin că cele două expresii nu sînt identice cred că împărăţia cerurilor este legată de domnia lui Cristos pe pămînt ui actual, iar împărăţia lui Dumnezeu ei o identifică cu domnia eternă a lui Dumnezeu Tatăl. în perioada prezentă a Bisericii, împărăţia cerurilor este echivalentă cu creştinătatea, care constă dintr-un amestec de creştini, oameni care doar se declară creştini, necredincioşi şi evrei. La întoarcerea lui Cristos, împărăţia cerurilor va fi curăţită de evreii şi neevreii necredincioşi şi va fi condusă timp de o mie de ani de Cristos şi de Biserica Lui. Aceasta va fi împărăţia prorocită de profeţi, în care Israel va fi binecuvîntat în ţara Palestinei. După o scurtă răzvrătire condusă de Satan, după ce a scăpat din închisoarea unde a stat o mie de ani în timpul mileniului, Cristos îi va prezenta lui Dumnezeu autoritatea Sa, şi partea pură din împărăţia Cerurilor se va uni cu împărăţia lui Dumnezeu după judecata finală. Mulţi dintre cei care susţin că cele două expresii sînt sinonime şi pot fi egalate cu Biserica cred că împărăţia va fi realizată printr-un proces istoric de evoluţie, în care Biserica face lucrarea de pregătire a căii pentru o împărăţie pe care Cristos o va primi la întoarcerea Lui. O parte importantă a planului lor o constituie acţiunile sociale pentru crearea unor condiţii mai bune pentru oameni. Creştinismul este adesea interpretat în termeni etici, fiind neglijată lucrarea de ispăşire de la cruce. Acesta este postmilenism liberal. Unii oameni, în special gînditori din secolul al XlX-lea cum sînt Charles Finney, Hodges, B.B. Warfield şi A.H. Strong au susţinut de asemenea o escatologie postmilenistă, dar de tip ortodox, conservator. Ei au crezut că biserica persoanelor regenerate, sub călăuzirea şi prin puterea Duhului Sfînt, va avea un astfel de impact asupra societăţii încît va apare o ordine a mileniului perfectă între oameni. Cînd Cristos va veni la sfîrşitul mileniului, va exista o societate după voia lui Dumnezeu. Teoria lui Augustin că mileniul este unul şi acelaşi cu era bisericii a dat un suport puternic acestei concepţii. Alţii, care nu subscriu la interpretarea de mai sus, dar care cred că cei doi termeni sînt sinonimi, susţin că realizarea finală a împărăţiei va avea loc în viitor şi că ea va fi desăvîrşită în mod supranatural şi cataclismic la întoarcerea lui Cristos. Ei nu acceptă abordarea evoluţionistă a postmileniştilor. Aceştia sînt în general cunoscuţi sub numele de amilenişti. Ei nu acceptă ideea unei împărăţii de o mie de ani a lui Cristos, şi de obicei nici nu fac vreo legătură între evrei şi împărăţia lui Cristos. A crede că cele două fraze sînt sinonime sau nu sînt sinonime nu este atît de important pe cît de important este ca evanghelicii să cadă de acord asupra unor probleme în care nu poate încăpea diferenţă de opinie dacă Scriptura este corect interpretată. Faptul că păcatul este ereditar, şi personal, şi nu colectiv şi legat de mediu exclude concepţia postmilenistă despre împărăţie. Omul trebuie să lupte cu păcatul originar. Prin urmare, sarcina primordială a Bisericii nu este convertirea lumii prin predici şi acţiuni sociale, ci evanghelizarea lumii prin proclamarea Evangheliei, astfel încît cei care vor forma adevărata Biserică să aibă oportunitatea de a răspunde la acest mesaj atunci cînd Duhul Sfînt aduce în inima lor convingerea că sînt păcătoşi. Aceasta este sarcina specifică a Bisericii în această perioadă a istoriei umane, dar ea nu exclude sarcina creştinului, care este şi cetăţean, de a face din creştinism o religie practică pentru viaţa de fiecare zi a societăţii. Cristos nu a afirmat că împărăţia va fi vreodată realizată printr-un proces istoric de evoluţie, prin care Biserica pregăteşte lumea pentru venirea Lui. Scripturile ne învaţă că viitoarea fază escatologică a împărăţiei — deosebită de actuala fază etică şi spirituală — va fi realizată în mod supranatural şi cataclismic la venirea lui Cristos, şi nu ca rezultat al lucrării Bisericii. D. Minunile lui Cristos Minunile lui Cristos au fost numeroase şi au constituit o parte importantă a lucrării Lui. Ele au avut ca scop să reveleze gloria lui Dumnezeu şi să arate că Cristos este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 2:22-23; 3:2; 9:3), pentru ca oamenii să creadă şi Dumnezeu să fie glorificat. Ele sînt numite diferit, putere, lucrări, minuni sau semne. Raţionaliştii şi empiriştii au negat posibilitatea lor, încercînd să le explice prin legi naturale, sau să le desfiinţeze calificîndu-le drept mituri. Această ultimă teorie implică în mod necesar o negare a istoricităţii documentelor. Minunile pot fi definite ca fenomene inexplicabile prin legile cunoscute ale naturii, făcute cu scopuri morale printr-o intervenţie specială a Divinităţii. Posibilitatea şi probabilitatea minunilor este demonstrată de supranaturalul, creativul Cristos şi de existenţa documentelor istorice care relatează aceste minuni ca fapte istorice. Persoana şi lucrarea lui Cristos au fost considerate autentice de mulţi din timpul Său datorită minunilor făcute de El. E. Ce a însemnat Cristos ? Oamenii au avut şi au diferite păreri despre Cristos, care ne este prezentat atît de real în Evanghelii. în timpul marilor perioade de controversă teologică, între anii 325 şi 451 şi între 1517 şi 1648, oamenii au căutat să-L interpreteze pe Cristos în primul rînd în funcţie de crezurile lor. Misticii îl considerau ca fiind Cristosul experienţei personale imediate. Alţii, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, vorbeau despre El ca despre Cristosul istoriei şi încercau să elimine prin explicaţii elementul supranatural, aşa încît să-L poată considera pe Cristos doar un om neobişnuit. Adevăratul creştin L-a considerat întotdeauna ca fiind Cristosul lui Dumnezeu. Semnificaţia istorică a lui Cristos este revelată în dezvoltarea unei valori noi date personalităţii umane. Grecii insistau asupra demnităţii personalităţii umane, deoarece omul este o fiinţă raţională, dar Biserica a susţinut întotdeauna că personalitatea umană are o demnitate deoarece omul este un fiu potenţial sau real al lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos. Concepţia creştină a avut ca rezultat umanizarea vieţii. în Biserică au fost înlăturate barierele de clasă, de sex şi de rasă, iar reforma socială a adus condiţii de viaţă mai bune pentru toţi oamenii. Evanghelicii au fost conducătorii în reforma socială din Anglia în secolul al XlX-lea. Mai presus de toate, accentul pus pe un cod comportamental bazat mai curînd pe dragoste decît pe reguli exterioare este un rezultat al contactului personalităţii umane cu Cristosul de la Calvar. Impactul lui Cristos în arte şi literatură este imens. Caracterul lui Cristos, lucrarea, învăţăturile şi mai presus de toate moartea şi învierea Lui marchează începutul creştinismului. Multe religii ar putea să existe fără fondatorii lor umani, dar îndepărtarea lui Cristos din creştinism ar lăsa o scoică goală, fără viaţă. Cristos a dat Bisericii Lui cele două acte de cult, pe apostoli, mesajul ei de bază cu privire la împărăţia lui Dumnezeu, disciplina ei primordială (Matei 16:16-19; 18:15-20) şi Duhul Sfint, care să fie Cel ce lucrează prin intermediul Bisericii la evanghelizarea lumii. El nu a lăsat nici o organizaţie de bază şi nici un sistem de doctrine bine definit sau cărţi sfinte. Acestea urmau să fie elaborate de către apostoli, inclusiv de Pavel, sub călăuzirea Duhului Sfînt, pe care Cristos L-a trimis pe pămînt să lucreze în absenţa Sa. Adevărata Biserică, avîndu-L pe Cristos ca temelie şi Duhul Sfînt ca fondator, avea să meargă înainte triumfătoare, slăvindu-L pe Domnul ei răstignit, înviat şi înălţat din ziua de Rusalii pînă în prezent.

Mai întîi iudeului Faptul că Cristos a fost mai degrabă temelia decît fondatorul Bisericii este evident din folosirea timpului viitor în Matei 16:18, cînd El afirmă: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea”. Luca a afirmat că el ne-a informat în evanghelia sa despre „tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni” (Faptele 1:1), în timp ce în Faptele apostolilor el a relatat despre formarea şi începutul răspîndirii Bisericii creştine de către apostoli sub conducerea Duhului Sfînt. Chiar şi ucenicii au înţeles greşit natura spirituală a misiunii lui Cristos, pentru că ei doreau să ştie dacă, după învierea Sa, El va restaura împărăţia mesianică (Faptele 1:6). Cristos însă le-a răspuns că după ce ei vor fi primit putere de la Duhul Sfînt, urmează să fie martori ai Lui „în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi pînă la marginile pămîntului” (Faptele 1:8). Se va observa că Cristos dădea prioritate proclamării Evangheliei în rîndurile evreilor. Aceasta este ordinea urmată de Biserica Primară. Evanghelia a fost propovăduită mai întîi la Ierusalim de către Petru în ziua de Rusalii; apoi, ea a fost dusă de evreii creştini în alte oraşe ale Iudeii şi ale Samariei. Prin urmare, Biserica Primară a fost mai întîi evreiască şi a existat în cadrul iudaismului. Dezvoltarea creştinismului în cadrul iudaismului şi înaintarea lui spre Antiohia este descrisă de Luca în primele douăsprezece capitole din Faptele apostolilor. I. ÎNTEMEIEREA BISERICII DIN IERUSALIM Pare paradoxal că tocmai centrul celei mai înverşunate duşmănii împotriva lui Cristos, a devenit oraşul unde a apărut pentru prima dată religia creştină dar s-a întîmplat chiar aşa. De la anul 30 d.Cr. pînă în aproximativ 44, biserica din Ierusalim a avut o poziţie de conducere în comunitatea creştină primară. Duhul Sfînt a primit poziţia proeminentă în întemeierea Bisericii creştine. Aceasta era în concordanţă cu promisiunile lui Cristos din ultimele săptămîni din viaţa Sa, că El va trimite „un alt Mîngîietor”, care va conduce Biserica după înălţarea Sa. Un studiu atent al textelor din Ioan 14:16-18, 15:26-27 şi 16:7-15, va scoate în relief foarte clar funcţia Duhului Sfînt în Biserica Primară. De fapt, ideile principale ale cărţii Faptele apostolilor sînt învierea lui Cristos ca subiect al predicării apostolice, şi Duhul Sfînt ca dătător de putere şi călăuză a comunităţii creştine începînd din ziua Rusaliilor. Duhul Sfînt a devenit agentul Trinităţii în mijlocirea lucrării de răscumpărare a oamenilor. Evrei din toate părţile lumii mediteraneene au fost prezenţi la Ierusalim pentru a celebra Sărbătoarea Cincizecimii, atunci cînd a fost fondată Biserica (Faptele 2:5-11). Manifestarea supranaturală a puterii divine prin vorbirea în limbi, care a avut loc după coborîrea Duhului Sfînt în vederea întemeierii Bisericii, a creat posibilitatea ca evreii prezenţi să audă în propria lor limbă, despre minunatele lucrări ale lui Dumnezeu (Faptele 2:11). Petru a ţinut cu această ocazie prima şi probabil cea mai fructuoasă predică predicată vreodată, în care a proclamat mesianitatea şi graţia salvatoare a lui Cristos. Cel puţin trei mii de oameni au primit cuvîntul propovăduit şi au fost botezaţi (Faptele 2:41). în felul acesta s-a născut acea entitate spirituală sau organism spiritual care este Biserica invizibilă, trupul Cristosului înviat. Creşterea a fost rapidă. Numărul total al celor botezaţi a ajuns curînd la cinci mii (Faptele 4:4). Mai tîrziu sînt menţionate mulţimi ca devenind o parte din Biserică (Faptele 5:14). Este deosebit de interesant că mulţi dintre aceştia erau evrei-greci (Faptele 6:1) din Diaspora, care erau la Ierusalim pentru a celebra cele două mari sărbători principale: Pastele şi Ziua Cincizecimii. Nici chiar preoţii nu erau imuni faţă de noua credinţă. „O mare mulţime de preoţi” (Faptele 6:7) este menţionată între membrii Bisericii Primare din Ierusalim. Poate unii dintre ei văzuseră sfîşiindu-se marea perdea a Templului la moartea lui Cristos, şi aceasta, împreună cu predicile apostolilor, i-a determinat să se supună de bunăvoie lui Cristos. O asemenea creştere rapidă nu s-a petrecut fără opoziţie din partea iudeilor. Autorităţile ecleziastice au înţeles repede că creştinismul prezintă o ameninţare pentru prerogativele lor ca interpreţi şi preoţi ai Legii, şi atunci ei şi-au unit forţele pentru a combate creştinismul. Persecuţia a venit mai întîi din partea unui corp politico-ecleziastic, Sanhedrinul, care, cu aprobarea romană, supraveghea viaţa civilă şi religioasă a ţării. Petru şi Ioan au fost duşi de cel puţin două ori înaintea acelui august grup şi li s-a interzis să predice Evanghelia, dar ei au refuzat să se supună. Mai tîrziu persecuţia a devenit în primul rînd politică. în această perioadă de persecuţie, Irod 1-a ucis pe Iacov şi 1-a închis pe Petru (Faptele 12). De atunci, persecuţia a urmat acest tipar ecleziastic sau politic. Acest început al persecuţiei a dat creştinismului primul martir Ştefan. El fusese unul dintre cei mai deosebiţi dintre cei şapte bărbaţi aleşi să administreze ajutoarele Bisericii din Ierusalim. Martorii mincinoşi, care nu au reuşit să contrazică spiritul şi logica cu care vorbea el, l-au tîrît în faţa Sanhedrinului, ca să răspundă pentru ceea ce a făcut. După o cuvîntare în care i-a acuzat pe conducătorii iudei că L-au respins pe Cristos, el a fost scos afară şi ucis cu pietre. Moartea primului martir al credinţei creştine a fost un factor valoros pentru răspîndirea şi creşterea creştinismului. Saul, care mai tîrziu a devenit apostolul Pavel, păzea hainele celor ce-1 uciseseră pe Ştefan. Fără îndoială că vitejia lui Ştefan şi spiritul lui iertător în faţa unei morţi crude au avut un impact asupra inimii lui Saul. Cuvintele cu care i se adresează Cristos în Faptele 9:5, „Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş”, ar părea să indice faptul acesta. Persecuţia ce a urmat a fost deosebit de înverşunată şi a fost mijlocul de împrăştiere şi de purificare a Bisericii nou-născute, aşa încît mesajul a putut fi purtat spre alte părţi ale ţării (Faptele 8:4). Totuşi, nu toţi convertiţii la creştinism aveau o inimă neîmpărţită. Anania şi Safira au devenit primele persoane pedepsite în biserica din Ierusalim din cauza păcatului lor de înşelăciune. Rapidă şi înfricoşătoare a fost pedeapsa dată prin apostoli, care erau conducătorii acestei tinere organizaţii. Relatarea aplicării disciplinei la această pereche vinovată ridică întrebarea dacă Biserica Primară din Ierusalim practica sau nu comunismul. Un tînăr comunist a încercat din greu într-o ocazie să demonstreze autorului acestei cărţi că ei practicau comunismul. Pasaje ca Faptele 2:44-45 şi 4:32 par să sugereze practicarea unui tip de socialism utopic, bazat pe maxima socialistă favorită: „De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”. Dar se va observa în primul rînd că aceasta a fost o măsură temporală, probabil menită să satisfacă nevoile multora din afara Ierusalimului, care ar fi dorit să fie învăţaţi despre noua credinţă înainte de a se întoarce la casele lor. Faptul că acţiunea era voluntară este mult mai important. Ea se făcea prin cooperare benevolă, şi nu prin constrîngere. Petru a afirmat clar, în Faptele 5:3-4, că Anania şi Safira au avut libertatea de a-şi păstra proprietatea sau de a o vinde. împărţirea bunurilor era o problemă pur voluntară. Biblia nu poate fi folosită ca o justificare pentru un sistem economic în care Statul deţine controlul asupra celei mai mari părţi a capitalului şi a industriei. Dar creştinismul timpuriu a promovat mari schimbări sociale în anumite domenii. Biserica Primară din Ierusalim insista asupra egalităţii spirituale dintre sexe şi acorda o deosebită consideraţie femeilor din Biserică. Luca relatează faptul că Dorea a fost cea căreia i-a fost încredinţată conducerea acţiunilor caritabile. (Faptele 9:36). înfiinţarea unui grup de bărbaţi care să aibă grijă de cei nevoiaşi a fost un alt fenomen social remarcabil, care s-a petrecut în primii ani ai Bisericii. Milostenia urma să fie administrată de un grup organizat — diaconii. în felul acesta, apostolii erau lăsaţi liberi să-şi dedice întregul timp conducerii spirituale. Nevoia, generată de creşterea rapidă, şi probabil şi imitarea practicilor din sinagoga evreiască, au dus la înmulţirea slujbelor şi a slujitorilor de timpuriu în istoria Bisericii. Cîndva mai tîrziu au fost adăugaţi bătrînii la numărul slujitorilor, aşa încît în final apostolii, bătrînii şi diaconii erau cei ce împărţeau responsabilitatea conducerii în biserica din Ierusalim. Natura predicilor ţinute de conducătorii Bisericii Primare din Ierusalim reiese din relatarea apariţiei creştinismului. Predica lui Petru (Faptele 2:14-36) este prima predică ţinută de un apostol. Se va observa că Petru a recurs la profeţii Vechiului Testament care au prevestit un Mesia ce va suferi. Apoi el a formulat ideea că Cristos este Mesia pentru că El a fost înviat din morţi de Dumnezeu. Ca urmare, El poate aduce mîntuirea celor ce-L primesc prin credinţă. Principalele argumente ale primelor predici ale apostolilor sînt rezumate în Faptele 17:2-3: Necesitatea morţii lui Cristos pentru păcat a fost prevestită de profeţi, şi învierea lui Cristos este dovada că El este Mesia care îi poate salva pe oameni. Şi Pavel a urmat aceeaşi structură (1 Corinteni 15:3-4). Cristosul crucificat şi înviat a constituit subiectul predicilor lor pentru evrei şi, mai tîrziu, pentru neevrei (Ioan 5:22, 27; Faptele 10:42; 17:31). Biserica evreiască din Ierusalim, a cărei istorie am descris-o mai sus, şi-a pierdut curînd locul de conducere în creştinism, acesta fiind luat de alte biserici. Hotărîrea luată la Conciliul de la Ierusalim de a nu-i obliga pe neevrei să se supună Legii a deschis calea pentru emanciparea spirituală a bisericilor neevreieşti de sub controlul evreiesc. în timpul asediului Ierusalimului de către armata lui Titus, în anul 69, membrii bisericii au fost siliţi să fugă din Ierusalim la Pella, peste Iordan. Ierusalimul n-a mai fost considerat centrul creştinismului după distrugerea Templului şi după fuga de acolo a bisericii evreieşti, iar conducerea spirituală a Bisericii creştine a fost centralizată în alte oraşe, ca de exemplu în Antiohia. Acest fapt a îndepărtat posibilitatea pericolului ca creştinismul să rămînă în faşele iudaismului.

Apoi grecului Biserica creştină-evreiască primară a înţeles cu greu caracterul universal al creştinismului, cu toate că Petru fusese instrumentul folosit de Dumnezeu pentru a le da Evanghelia primilor convertiţi dintre neevrei. Pavel este cel care a avut, prin revelaţie de la Dumnezeu, viziunea amplă a nevoii lumii neevreilor şi cel care şi-a cheltuit viaţa ducînd Evanghelia acelei lumi. Ca nimeni altul în Biserica primară, Pavel a înţeles caracterul universal al creştinismului şi s-a dedicat răspîndirii lui pînă la marginile Imperiului Roman (Romani 11:13; 15:16). S-ar putea pe bună dreptate pune întrebarea dacă el n-a avut în minte lozinca „Imperiul Roman pentru Cristos” în timp ce înainta încet spre apus cu mesajul Crucii (Romani 15:15, 16, 18-28; Faptele 9:15; 22:21). El nu s-a cruţat pe sine pentru atingerea acestui scop, dar nu şi-a neglijat propriul neam, pe evrei. Acest lucru este dovedit de faptul că în fiecare oraş unde ajungea, el căuta mai întîi sinagoga evreiască şi proclama Evanghelia la evrei şi la prozeliţii dintre neevrei, atît timp cît ei n ascultau. I. MEDIUL LUI PAVEL Pavel era conştient de trei mari privilegii de care s-a bucurat şi faţă de care se simţea ataşat. Ca tînăr, el a beneficiat de educaţia acordată numai tinerilor evrei promiţători, studiind la picioarele marelui învăţător Gămăliei. Puţini se puteau mîndri cu mai multă educaţie decît Pavel, cît priveşte educaţia religioasă evreiască, şi puţini au profitat atît de profund de educaţia lor cum a profitat Pavel (Filipeni 3:4-6). El era apoi cetăţean al Tarsului, oraşul principal al Ciliciei, un oraş „nu fără însemnătate” (Faptele 21:39). El se bucura apoi şi de dreptul de cetăţean roman născut liber (Faptele 22:28), şi nu a ezitat să facă uz de privilegiile lui de cetăţean roman, atunci cînd asemenea privilegii puteau ajuta la îndeplinirea misiunii sale pentru Cristos (Faptele 16:37; 25:11). Iudaismul a fost mediul său religios înainte de convertirea sa. Tarsul, cu marea lui universitate şi atmosferă intelectuală, a fost scena primilor lui ani; şi Imperiul Roman a fost mediul politic în care el a trăit şi şi-a făcut lucrarea. Astfel, Pavel a crescut într-o cultură urbană cosmopolită. CĂLĂTORIILE MISIONARE ALE LUI PAVEL Acest mediu politic nu părea a fi prea promiţător pentru propovăduirea Evangheliei. Cezar August provocase căderea republicii, care rămăsese doar o formă politică, atunci cînd el a înfiinţat o diarhie în anul 27 î.d.Cr., în care doar simbolic el împărţea cu senatul controlul statului. Din nefericire, succesorii lui nu au avut nici capacitatea, nici caracterul lui August, şi s-au făcut vinovaţi de conducere greşită. Caligula (37-41) a fost dement o parte a domniei lui, iar Nero (54-68), sub care a fost martirizat Pavel şi sub care Biserica a suferit prima persecuţie, era un om crud şi sîngeros, care nu a ezitat să ucidă membri ai propriei sale familii. Dar Claudius (41-54) a fost un administrator excelent, şi imperiul a avut o stabilitate relativ mare în timpul domniei lui. în timpul acestei domnii a făcut Pavel cele mai multe călătorii misionare. Situaţia morală şi socială era cu mult mai nepromiţătoare decît cea politică. Prăzile de război din imperiu au creat o clasă superioară bogată de noi aristocraţi care aveau sclavi şi bogăţie, care să le satisfacă fiecare dorinţă legitimă şi nelegitimă. Această nouă clasă avea o atitudine oarecum dispreţuitoare faţă de noua religie, văzînd în faptul că ea apela la clasele mai sărace o ameninţare a poziţiei ei superioare în societate. Dar chiar şi unii din această clasă au fost cîştigaţi de predicarea Evangheliei, cînd Pavel a fost închis la Roma (Filipeni 1:13). Pavel a fost de asemenea confruntat cu rivalitatea sistemelor religioase concurente. Romanii erau într-un fel eclectici în concepţia lor religioasă şi erau gata să tolereze orice credinţă care nu i-ar fi împiedicat pe oameni să ia parte la sistemul de închinare al statului, care combina închinarea la împărat cu vechea închinare de stat republicană, pretinzînd credincioşia tuturor popoarelor din imperiu cu excepţia evreilor, care erau scutiţi prin lege de la ritualurile ei. Creştinii, bineînţeles, nu puteau accepta acea închinare şi prin aceasta şi-au atras duşmănia statului. Religiile misterelor, mai subiective, cum au fost cea a lui Mithra, Cybele şi Isis, aveau mulţi adepţi în imperiu. Iudaismul a manifestat o opoziţie crescîndă faţă de creştinism atunci cînd acesta s-a remarcat ca o grupare religioasă. Intelectualii romani acceptau sistemele filozofice, ca stoicismul, epicureanismul şi neopitagoreanismul, care propuneau contemplaţia filozofică drept cale spre salvare. Stoicismul, cu concepţia lui panteistă despre Dumnezeu, cu concepţia că legile etice naturale trebuie să fie descoperite prin raţiune şi cu doctrina lui despre paternitatea lui Dumnezeu şi frăţia omului, părea să asigure o bază filozofică pentru Imperiul Roman. Unii împăraţi, ca de exemplu Marcus Aurelius (161-180), au fost atraşi de standardele etice ale stoicismului. Aceasta era scena religioasă confuză căreia trebuia să-i facă faţă Pavel cu Evanghelia simplă a morţii răscumpărătoare a lui Cristos. Arheologia ne ajută să datăm punctele-cheie din viaţa şi din lucrarea lui Pavel. Pavel era în Corint de optsprezece luni cînd Galion a devenit proconsul (Faptele 18:12-13). O inscripţie în piatră descoperită la Delfi menţionează că Galion şi-a început activitatea în Ahaia din al douăzeci şi şaselea an al lui Claudiu, adică din 51-52 d.Cr. Astfel, vizita lui Pavel trebuie să fi început cu optsprezece luni înainte, în anul 50 d.Cr. Alte date din viaţa lui pot fi calculate în raport cu această dată cu relativă acurateţe. Convertirea lui Pavel a fost de asemenea un eveniment istoric obiectiv. El a descris-o în felul acesta în 1 Corinteni 9:1 şi 15:8 şi în Galateni 1:11-18. Convertirea lui s-a produs ca urmare a întîlnirii lui cu Cristos pe drumul spre Damasc (Faptele 9, 22 şi 26). Această experienţă a fost vitală pentru lucrarea lui misionară de mai tîrziu, pentru învăţăturile, scrierile şi teologia lui. II. LUCRAREA LUI PAVEL Geniul lui Pavel a fost atît de multilateral încît este necesar ca lucrarea lui să fie analizată sub diferite categorii. Fiecare analiză va accentua măreţia sarcinii pe care i-a dat-o Dumnezeu şi devotamentul cu care a lucrat el pentru a îndeplini sarcina primită. A. Propovăduitorul Evangheliei Pavel a fost un misionar înţelept şi devotat, şi viaţa lui ilustrează folosirea principiilor care au fost foarte utile multora ce au căutat să împlinească marea poruncă de a evangheliza lumea, pe care Cristos a dat-o Bisericii. O analiză a hărţilor călătoriilor lui revelează avansarea Evangheliei în urma predicilor lui, de-a lungul unui mare semicerc din Antiohia pînă la Roma. Pavel a adoptat ca principiu de bază extinderea Evangheliei spre apus, şi trebuie să fi fost plin de bucurie cînd şi-a atins ţelul de a ajunge la Roma, chiar dacă a ajuns acolo ca prizonier al guvernului roman. De asemenea, Pavel s-a gîndit ce zone puteau fi atinse din centre urbane strategice. El îşi începea întotdeauna lucrarea dintr-o zonă nouă în cel mai strategic oraş, folosindu-i apoi pe convertiţi pentru a duce mesajul în oraşele şi satele din împrejurimi. Datorită acestei practici, probabil că el nu a lucrat în Colose (Coloseni 2:1), ci biserica puternică din acel oraş a fost înfiinţată de cei trimişi de el din Efes. El şi-a început lucrarea în centre romane strategice, mergînd mai întîi la sinagogă, unde îşi propovăduia mesajul atîta timp cît era bine primit. Cînd întîmpina opoziţie, el trecea la propovăduirea directă a Evangheliei la neevrei în orice loc pe care îl găsea potrivit. Principiul lui era să le predice neevreilor după ce a dus mesajul la evrei. Acest principiu poate fi văzut printr-un studiu al relatărilor călătoriilor lui din cartea Faptele apostolilor (Romani 1:16). După înfiinţarea unei biserici, Pavel o organiza cu bătrîni şi cu diaconi, în aşa fel încît biserica să se autoconducă după plecarea lui. El a căutat să zidească pe baze solide. Dorinţa lui de a nu fi o povară pentru bisericile nou-născute 1-a făcut să-şi asume responsabilitatea de a se întreţine singur în perioada cînd predica într-un loc nou. El lucra în meseria lui de confecţionare de corturi, în timp ce le predica locuitorilor Corintului (Faptele 18:1-4; 1 Tesaloniceni 2:9). El nu a făcut din aceasta o regulă pentru alţii, ci a simţit că era o necesitate pentru lucrarea lui. Şi biserica trebuia să se întreţină singură. Dependenţa de călăuzirea Duhului Sfînt în lucrarea sa este evidentă atît în faptele apostolilor cît şi în Epistolele lui (Faptele 13:2, 4; 16:6-7). El nu dorea să meargă în nici un loc, dacă nu avea dovada clară că acel loc era cîmpul în care Dumnezeu voia ca el să lucreze. El căuta să ajungă în locuri neatinse de alţii şi să fie un pionier al Evangheliei (Romani 15:20). Acest spirit de pionierat a fost productiv prin faptul că a avut ca rezultat ducerea Evangheliei de către el din Antiohia la Roma şi, posibil, spre apus pînă în Spania. Aceste principii urmate de apostol i-au fost utile în dezvoltarea bisericilor ca centre organizate pentru continuarea predicării Evangheliei. El nu i-a lăsat fără supraveghere, deoarece şi-a făcut un obicei din a revizita bisericile înfiinţate de el sau de a le scrie scrisori, cu scopul de a le încuraja şi de a le întări (Faptele 15:36). Nu ar trebui să ne mire deci rapida creştere a creştinismului sub o conducere atît de sănătoasă şi inspirată. Fiecare biserică s-a dezvoltat singură, în sensul că dezvoltarea ei nu a fost coordonată de un organism din afară, superior ei. B. Scrierile lui Pavel Pavel a făcut o practică din a se ţine la curent cu situaţia locală din fiecare biserică, prin vizitatori din acea biserică (1 Corinteni 1:11) sau prin rapoartele agenţilor trimişi de el să viziteze bisericile (1 Tesaloniceni 3:6). Ori de cîte ori părea că situaţia locală o cerea, el scria scrisori sub călăuzirea Duhului Sfînt pentru a trata probleme speciale. El a scris de două ori bisericii din Tesalonic pentru a lămuri înţelegerea greşită a doctrinei celei de-a doua veniri a lui Cristos. Biserica din Corint era confruntată cu problemele unei biserici dintr-un mare oraş păgîn, şi Pavel i-a adresat prima scrisoare pentru a soluţiona problemele existente. întrebări privind înţelepciunea umană şi cea spirituală, specifice unei biserici într-un oraş cultural grecesc (1 Corinteni 1-4), problema moralităţii într-un mediu păgîn (capitolul 5), judecăţi între creştini înaintea judecătorilor păgîni (6), probleme de căsătorie (7) şi problema relaţiilor sociale cu idolatrii păgîni (8-10) au fost unele din subiectele pe care Pavel a trebuit să le trateze prin corespondenţă. A doua sa Epistolă către corinteni a fost scrisă din nevoia de a-şi afirma apostolia, aşa încît autoritatea sa de a acţiona aşa cum afirmase în prima epistolă să fie confirmată. Scrisoarea către galateni a fost necesară din cauza problemei legăturii dintre Legea iudaică şi creştinism, aşa încît credinţa să fie considerată principiul animator al creştinismului, şi nu faptele Legii. Epistola către romani este o expunere şi explicaţie sistematică a Evangheliei lui. Cele trei epistole scrise în timpul întemniţării lui în Roma au fost ocazionate de problemele speciale din bisericile din Efes, Colose şi Filipi. Epistola personală către Filimon, scrisă tot din închisoare, tratează problema stăpînului creştin şi a sclavului care a devenit creştin. Cele trei scrisori pastorale către Timotei şi Tit tratează probleme ce stau în faţa unui pastor tînăr. Se va observa că fiecare din aceste scrisori a apărut dintr-o clară criză istorică în una din bisericile preaiubite ale lui Pavel. Măreţia acestor „tratate pentru toate timpurile” este revelată de faptul că principiile dezvoltate de Pavel pentru a face faţă urgenţelor bisericilor din primul secol sînt actuale pentru biserica din timpurile moderne. Fiinţele omeneşti întîmpină probleme similare, şi principii similare sînt folositoare chiar dacă mediul temporal şi spaţial este diferit. Epistolele lui Pavel sînt întotdeauna valoroase pentru orice biserică în soluţionarea problemelor ei. La Pavel există întotdeauna un echilibru între formulele teologice şi aplicaţia practică. C. Principiile teologiei lui Pavel Nici o tratare istorică a lui Pavel nu-şi poate permite să ignore doctrinele de bază dezvoltate în scrisorile lui, în special în cea către biserica din Roma. Cristos nu a lăsat în urma Lui un corp de doctrine bine definite. Formularea acestora urma să fie opera lui Pavel, călăuzit de Duhul Sfînt. Dar acest corp de doctrine nu era în contrast cu învăţăturile lui Cristos, ci a apărut din învăţăturile şi din moartea lui Cristos.2 Educaţia primită de Pavel acasă, în sinagogă şi de la Gămăliei, spiritul lui de observare a naturii (Romani 1:19-20), experienţa prin care s-a convertit, mintea lui creativă şi, mai presus de toate, revelaţia divină, au constituit factori importanţi în dezvoltarea teologiei lui. Esenţa Evangheliei lui Pavel poate fi rezumată simplu: Pavel a înţeles că fericirea şi utilitatea sînt scopuri principale spre care aspiră toţi oamenii. Fericirea şi utilitatea în viaţa aceasta şi în cea viitoare depind de obţinerea graţiei lui Dumnezeu. Graţia lui Dumnezeu poate fi acordată doar omului care face voia lui Dumnezeu. Pavel şi compatrioţii lui evrei credeau că respectarea Legii lui Moise, care era o expresie a sfinţeniei lui Dumnezeu, trebuia să garanteze o viaţă fericită şi utilă. Dar Pavel a constatat, spre regretul lui, că faptele Legii au ca urmare doar cunoaşterea păcatului, lăsîndu-1 pe om incapabil să împlinească voia lui Dumnezeu exprimată în acea Lege (Romani 7). Experienţa de pe drumul Damascului i-a revelat lui Pavel că nu Legea, ci Crucea lui Cristos este punctul de pornire pentru viaţa spirituală. Cristos, care respectase perfect Legea iudaică, a putut să Se dăruiască pe Cruce ca Om şi Dumnezeu perfect, în locul omului păcătos, şi să ia povara păcatului omului (Galateni 3:10, 13). Oamenii au nevoie doar să accepte prin credinţă (Romani 5:1) lucrarea făcută de Cristos pentru ei. Sistemul etic al lui Pavel a izvorît din această unire personală a credinciosului cu Cristos, prin credinţă. Această relaţie pe verticală trebuie echilibrată de o relaţie pe orizontală, în care fiecare creştin este unit cu fraţii credincioşi prin dragostea creştină, exprimată într-o viaţă morală (1 Ioan 3:23; Efeseni 1:15). Nici legalismul iudaismului, nici raţionalismul stoicismului, ci doar dragostea creştină trebuie să fie izvorul trăirii creştine. Comuniunea mistică a credinciosului cu Domnul lui trebuie să fie sursa dragostei. Această viaţă de dragoste presupune eliminarea profanării personale rezultată din închinarea la idoli, necurăţie sexuală sau beţie, păcatele majore ale păgînităţii. Ea are ca rezultat slujirea plină de dragoste pentru alţii şi fidelitatea în probleme de integritate personală.

Un asemenea sistem de etică nu a însemnat repudierea legii morale iudaice, ci, dimpotrivă, împlinirea ei la un nivel mai înalt de dragoste în familie,gospodărie şi stat. Standardele etice înalte ale creştinilor i-au impresionat pe semenii lor păgîni cu măreţia credinţei creştine. Chiar viaţa lui Pavel de slujire altruistă era o revelaţie atît pentru evrei cît şi pentru neevrei, a ceea ce putea face Dumnezeu în dezvoltarea unei personalităţi creştine devotate slujirii pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binele omului.3 Filozofia lui Pavel cu privire la istorie este strîns legată de vederile lui etice şi teologice. El a respins teoria ciclică a istoriei, care era atît de caracteristică pentru lumea antică, şi teoria modernă a progresului evoluţionist nedefinit, în favoarea unei concepţii supranaturale cataclismice cu privire la istorie, care ia în cpnsiderare falimentul omului neregenerat şi puterea lui Dumnezeu de a-Şi împlini planul Său divin. Această concepţie nu este limitată la naţiuni, ci cuprinde întreaga rasă umană. După ea, progresul poate avea loc numai prin conflictul spiritual în care omului îi este dată putere prin graţia lui Dumnezeu, în final, Dumnezeu va fi victorios peste toate forţele răului care au fost mai înainte învinse de Cristos la crucea de pe Calvar (Romani 11:36; Efeseni 1:10). D. Pavel ca polemist Pavel nu s-a mulţumit niciodată doar să prezinte creştinismul; ameninţările Ia adresa purităţii doctrinei creştine l-au determinat să lupte împotriva duşmanului. Cu vocea şi cu pana, el a luptat pentru puritatea doctrinei creştine. Nici o părere deficientă asupra persoanei sau lucrării lui Cristos nu a scăpat criticii lui, şi el a încercat întotdeauna să-i cîştige înapoi la credinţă pe cei care s-au rătăcit. Problema sferei de cuprindere a mîntuirii şi a modului cum se poate ajunge la mîntuire a fost prima problemă dificilă de care s-a ocupat Pavel în timpul Conciliului de la Ierusalim, la sfîrşitul primei sale călătorii misionare. Biserica, născută în sînul iudaismului, s-a împărţit în două grupuri. Un grup de creştini evrei, cu un fond fariseic, credeau că neevreii — ca şi evreii — trebuiau să respecte Legea lui Moise pentru a fi mîntuiţi. Ei doreau să facă din creştinism o sectă specială a iudaismului. Celălalt grup înţelegea că mîntuirea vine numai prin credinţa în Cristos şi că oferta mîntuirii este pentru toţi, nu numai pentru evrei şi nu pe baza faptelor. Vizita iudaizatorilor în Antiohia, care se pare că erau autorizaţi de Iacov să predice prima din cele două orientări expuse mai sus (Faptele 15:24), a ocazionat întîlnirea de la Ierusalim în anul 49 sau 50 pentru reglementarea acestei probleme. Delegaţi de biserica din Antiohia (Faptele 15:2) şi asiguraţi printr-o revelaţie (Galateni 2:2), Pavel şi Barnaba au pornit spre Ierusalim pentru a lua parte la primul şi probabil cel mai important conciliu bisericesc din istoria Bisericii. Ei şi-au descris activităţile într-o adunare generală publică a bisericii (Faptele 15:4-5), după care s-au dus cu apostolii şi prezbiterii la o adunare specială închisă, ca să discute problemele în detaliu şi să încerce să dea o soluţie (Faptele 15:6; Galateni 2:2-10).4 Această şedinţă închisă pare să fi fost urmată de o adunare a întregii biserici, în care s-a ajuns la o hotărîre primită favorabil de toţi cei prezenţi (Faptele 15:7-29). Trimiterea lui Pavel la neevrei (Faptele 15:25-26; Galateni 2:9) şi absolvirea neevreilor de respectarea legii evreieşti (Faptele 15:19) au fost rezultatele imediate ale adunării. Pentru a-i împăca pe credincioşii evrei, au fost formulate reguli de mai mică importanţă, cum ar fi abţinerea de la a consuma sînge şi animale sugrumate. Convertiţilor neevrei li se cerea de asemenea să se păzească de păcatele idolatriei şi imoralităţii, păcate care constituiau o ispită deosebită pentru convertiţii dintr-un mediu păgîn (Faptele 15:20-21). Este clar că aceste cereri nu aveau nici o legătură cu principiul de bază al îndreptăţirii omului. Ele erau desemnate pur şi simplu să faciliteze relaţii bune între evrei şi convertiţii la creştinism dintre neevrei. Cele întîmplate la Conciliul de la Ierusalim au dezvăluit tenacitatea lui Pavel atunci cînd era în joc un principiu. Nici măcar pentru un moment el nu s-ar fi gîndit la tăierea împrejur a lui Tit la Conciliu (Galateni 2:3), dar la începutul celei de a doua călătorii, cînd Timotei i-a devenit ajutor, l-a tăiat împrejur (Faptele 16:1-3), pentru ca lipsa acestui ritual să nu fie o barieră în prezentarea Evangheliei. Pavel era gata să facă concesii inofensive, cum era aceasta, pentru a-şi uşura munca, dar nu ar fi permis ca Tit să fie tăiat împrejur la Ierusalim, pentru că el lupta chiar pentru principiul absolvirii neevreilor de obligaţia de a respecta ritualurile Legii lui Moise. Eliberarea creştinismului de Legea ceremonială a lui Moise a fost rezultatul cu spectru larg al Conciliului. De atunci înainte, credinţa este singurul mijloc prin care omul primeşte mîntuirea. Deoarece această credinţă este pentru toate popoarele, creştinismul este eliberat de pericolul de a deveni doar o sectă a iudaismului. Noua lege a dragostei, care duce la respectarea legii morale evreieşti din dragoste pentru Dumnezeu, şi nu dintr-un simţ al datoriei, devine baza pentru etica creştină. Este de asemenea interesant de notat modul democratic în care Biserica a făcut faţă marii ei probleme. Hotărîrea a fost luată de Biserică şi de conducătorii ei sub călăuzirea Duhului Sfînt. Creştinii evrei, care fuseseră mîntuiţi prin credinţă, au fost lăsaţi liberi să respecte Legea lui Moise dacă doreau. Creştinismul nu trebuie să uite nicidată lecţia Conciliului de la Ierusalim. Cu aceeaşi problemă au fost confruntaţi şi reformatorii, care au văzut că Biserica Romană cerea fapte făcute de oameni pe lîngă credinţă, ca o condiţie a mîntuirii. Liberalii moderni fac aceeaşi greşeală, cu accentul pe care-1 pun ei pe faptul că noi sîntem pe placul lui Dumnezeu prin fapte etice. Problema Conciliului de la Ierusalim este perenă, şi principiile care au fost victorioase acolo sînt principii care sînt valabile de-a lungul istoriei Bisericii. Pavel a fost confruntat şi cu influenţa raţionalismului grecesc, care a apărut ca un gnosticism incipient în biserică. Unii au căutat să facă mijlocul de mîntuire intelectual, aşa cum evreii creştini căutaseră să-1 facă legalist. Gnosticismul s-a dezvoltat ca un pericol deosebit în biserica din Colose. Gnosticii aveau o filozofie dualistă, care făcea distincţie clară între spirit, care era considerat bun, şi materie care era considerată rea. După ei, legătura între spiritul pur şi materia rea se făcea printr-o ierarhie de fiinţe cereşti. Cristos era considerat ca făcînd parte din această ierarhie. îngerilor trebuia să li se dea închinare pentru că şi ei făceau parte din această ierarhie (Coloseni 2:8, 18-19). Mîntuirea se primea mai ales prin faptele ascetice de renegare a dorinţelor trupului material şi rău (Coloseni 2:14-17, 20-23) şi printr-o cunoaştere specială accesibilă doar elitei creştinilor. Credinţa era plasată pe o poziţie subordonată în acest sistem care încuraja mîndria omenească. Pavel a răspuns acestei erezii prin afirmarea categorică a atotsuficienţei lui Cristos ca şi Creator şi Răscumpărător (Coloseni 1:13-20). Cristos este manifestarea deplină a lui Dumnezeu şi nu este în nici un chip inferior lui Dumnezeu (Coloseni 1:19; 2:9). Doar în această doctrină a simţit Pavel că omul avea siguranţa unui Mîntuitor care putea să rezolve problema păcatului. Gnosticismul a fost prima erezie întîlnită de Biserică, dar în nici un caz nu a fost ultima. Greşeala este perenă şi de obicei apare în fiecare epocă din aceleaşi cauze. Mîndria omului şi tendinţa lui spre raţionalism încă poate duce la erezie, aşa cum s-a întîmplat în biserica din Colose. Reţinerea moştenirii religioase a perioadei precreştine în viaţa individuală poate duce la un amestec de adevăr şi eroare, cu consecinţe grave pentru mîntuire. Aceasta a fost greşeala iudaizatorilor. Folosirea greşită sau accentuarea exagerată a unor pasaje din Biblie poate duce la eroare. Uneori, un conducător cu entuziasm greşit, care caută să protejeze adevărul, îl poate submina. Aşa a fost cazul lui Montanus în secolul al II-lea. Cu asemenea credinţă şi curaj, nu este de mirare că Pavel a reuşit să ducă mesajul mîntuirii la popoarele neevreieşti din Imperiul Roman şi să dea startul culturii creştine în marşul ei triumfător spre apus prin Europa. El a fost un exeget unic al sensului vieţii şi morţii lui Cristos în ce priveşte mîntuirea omului păcătos. El a ţinut credinţa curată, fără adăugiri de legalism şi raţionalism. El a elaborat detaliile organizării în bisericile creştine şi a fost în corespondenţă permanentă cu ele, pentru a le ajuta să-şi rezolve problemele într-o manieră creştină. Pavel a înţeles ca nimeni altul semnificaţia cosmică a lui Cristos pentru timp şi eternitate; şi ca „apostol al neamurilor” (Romani 11:13 ; 15:16), el L-a interpretat pe Cristos pentru lumea neevreilor. NOTE 1. Adolf Deissman, Paul, a Study in Social and Religious History (Londra: Hodder & Stoughton, 1926), app. I. 2. Floyd V. Filson, One Lord One Faith (Philadelphia: Westminster, 1943). Această lucrare afirmă unitatea esenţială dintre Evanghelia predicată de Pavel şi învăţăturile lui Cristos. Ea răspunde celor ce pretind că Pavel a transformat mesajul simplu, etic al lui Cristos într-o formă de religie mistică. 3. Morton S. Enslin, The Ethics of Paul (New York: Harper, 1930). Autorul a găsit această carte deosebit de folositoare pentru studiul sistemului etic al lui Pavel, cu toate că uneori iese în evidenţă tendinţa liberală a lui Enslin. 4. Autorul urmează linia raţionamentului care leagă vizita la Ierusalim din Galateni 2:1-10 de Conciliul de la Ierusalim. Această opinie este bine prezentată de William J. Conybeare şi John S. Howson, The Life and Epistles ofSaint Paul (New York: Scribner, 1897). 5. Mai multe informaţii despre gnosticism în cap. 8.

I. LITERATURA EPISTOLARĂ A. Clement din Roma (cea 30-100) In jurul anului 95, în biserica din Corint s-a iscat o tulburare serioasă. Puţin mai tîrziu, Clement, prezbiterul conducător din biserica din Roma, a scris prima sa epistolă către biserica din Corint, îndemnîndu-i pe creştinii care erau revoltaţi împotriva prezbiterilor să înceteze tulburarea şi să se supună acestora (1:1; 14:1-2; 46; 47:3-6). Acestei epistole i s-a atribuit, în timpuri recente, un loc proeminent între scrierile părinţilor apostolici, deoarece ea este cea mai veche scriere creştină în afară de cărţile Noului Testament. După o introducere în care le reaminteşte spiritul curat al bisericii lor într-o perioadă anterioară (capitolele 1-3), Clement se lansează într-o serie de îndemnuri în legătură cu virtuţi creştine ca dragostea, pocăinţa şi umilinţa, pentru a inspira ascultare de îndemnurile lui de mai tîrziu (4-38). Aceste îndemnuri, bazate pe citarea a numeroase exemple din Vechiul Testament, sînt despărţite de o paranteză scurtă (24-26) privind siguranţa învierii viitoare. Este interesant de notat că Clement foloseşte, în capitolul 25, pentru a ilustra învierea, povestea păgînă a păsării Phoenix. O atenţie mai directă este acordată problemelor din Corint, în capitolele 39 la 59:2. Ideea succesiunii apostolice apare în capitolele 42-44 şi este centrată în jurul faptului căprezbiterii şi diaconii au fost daţi de către apostoli, care la rîndul lor au fost trimişi de Cristos, iar Cristos a fost trimis de Tatăl. Apoi Clement cere supunere faţă de aceşti conducători numiţi în mod democratic (44:3). Această parte este urmată de o lungă rugăciune (59:3 capitolul 61), din care reiese clar dorinţa lui fierbinte pentru unitatea Bisericii. Lucrarea se încheie cu un îndemn final la unitate (62-65). Această scrisoare este valoroasă pentru informaţiile pe care le oferă în legătură cu poziţia înaltă a episcopilor sau prezbiterilor în Biserica de la sfîrşitul primului secol. Ascultarea de episcop este garanţia practică a unităţii creştine. Se face distincţie între clerici şi laici (40:5). Scrisoarea lui Clement este de asemenea interesantă datorită abundenţei citatelor (cam 150) din Vechiul Testament. Mai mult, ea conţine o referire des citată la lucrarea lui Pavel (5:5-7). Teoria celor două detenţii la Roma şi o perioadă de libertate între ele se bazează mai ales pe această referinţă. Clement afirmă că sîngele lui Cristos este mijlocul de obţinere a mîntuirii (7:14). B. Ignaţiu (secolul UI) Un alt părinte apostolic este Ignaţiu, episcop din Antiohia din Siria, care a fost arestat de autorităţi din cauza mărturiei sale creştine şi trimis la Roma să fie ucis de fiarele sălbatice la jocurile imperiale. în drumul spre Roma, i s-a permis să fie vizitat de creştinii din oraşele prin care trecea. înainte de a fi martirizat, el a adresat scrisori de mulţumire acestor biserici pentru bunătatea arătată lui. Scrisoarea către romani este în primul rînd o rugăminte ca ei să nu facă eforturi să-1 salveze de la martirajul din Roma. Ignaţiu a primit cu bucurie faptul că va fi martirizat şi caută să prevină orice acţiune care ar putea să-1 împiedice să devină „pîinea curată a lui Cristos” prin zdrobirea în dinţii fiarelor (2, 4). Aceste şapte scrisori trebuie să fi fost scrise în jurul anului 110. Deşi autenticitatea unora dintre scrisorile lui este pusă sub semnul întrebării, cele acceptate prezintă clar învăţătura lui. In scrisorile lui, Ignaţiu caută să atenţioneze acele biserici pe care le vizitase în drum spre Roma, în legătură cu ereziile care ameninţau pacea şi unitatea acestor biserici. El se opune tendinţelor gnostice şi docetice. Docetiştii căutau să susţină că Cristos este o fiinţă pur spirituală, în afara oricărei contaminări cu un trup material. Aceasta i-a dus la negarea realităţii întrupării materiale a lui Cristos şi la afirmaţia că pe cruce a suferit doar o fantomă (Epistola către Smirna, capitolul 1). Ignaţiu insistă asupra revelaţiei lui Cristos în trup, ca antidot la această învăţătură falsă (Epistola către Smirna, cap. 1 şi Trallianii, 9-10). Acest părinte al Bisericii primare pune de asemenea accent mare pe supunerea faţă de episcopi, ca o cale de a realiza unitatea şi de a evita răspîndirea ereziei. în scrisorile lui există dovezi considerabile că în acea vreme unul din prezbiterii fiecărei biserici devenise episcop monarhic, de care ascultau ceilalţi prezbiteri. Ignaţiu compară ascultarea prezbiterilor de episcop cu acordarea corzilor unei harpe (Efeseni 4:1) şi le cere tuturor creştinilor să asculte de episcopul monarhic şi de prezbiteri (20:2). El este primul care pune slujba episcopului în contrast cu cea a prezbiterului şi primul care îi subordonează pe prezbiteri şi pe bătrîni episcopului monarhic, iar pe membrii bisericii îi subordonează ambelor trepte ierarhice. Ierarhia autorităţii în Biserică este, după el, episcop, prezbiter şi diacon. Totuşi, Ignaţiu nu fl prezintă pe episcopul Romei ca fiind superior altor episcopi, deşi el este primul care a utilizat cuvîntul catolic (Smirna 8). Singura superioritate este cea a episcopului faţă de prezbiteri. Ignaţiu a avut convingerea că că această ordine întreită nu există biserică (Trallianii 3). C. Policarp (cea 70-155) Policarp, scriitorul unei scrisori către filipeni, care aminteşte de scrisoarea lui Pavel către acea biserică, a avut. ocazii speciale de a cunoaşte gîndirea apostolilor, pentru că el fusese un ucenic al apostolului Ioan. După ce a fost episcop de Smirna timp de mulţi ani, el a fost martirizat în anul 155 prin ardere pe rug. în timpul procesului lui în faţa proconsulului roman, el a mărturisit că nu-L putea vorbi de rău pe Cristos, pe care-L slujise timp de 86 de ani şi care îi făcuse numai bine. Policarp a scris scrisoarea sa în anul 110, ca răspuns la o scrisoare primită de la filipeni. în această scrisoare Policarp nu prezintă multă originalitate, deoarece citează des, direct şi indirect din Vechiul şi din Noul Testament, dînd informaţii multe luate de la apostoli, mai ales de la Ioan. Totuşi, el este un martor valoros din secolul al Il-lea cu privire la viaţa şi la credinţa Bisericii Primare. El îi îndeamnă pe filipeni la o trăire virtuoasă, la fapte bune şi credinţă pînă la moarte dacă trebuie, deoarece ei fuseseră mîntuiţi prin credinţa în Cristos. în jur de şaizeci de citate din Noul Testament, din care treizeci şi patru din scrierile lui Pavel, dovedesc faptul că Policarp cunoştea Epistola lui Pavel către filipeni şi alte epistole, cît şi alte scrieri din Noul Testament. Policarp nu a fost interesat de organizarea Bisericii, aşa cum a fost Ignaţiu, ci pe el 1-a interesat întărirea vieţii practice zilnice a creştinilor. D. Epistola lui Barnaba Această scrisoare este deseori cunoscută sub numele de Pseudo-Barnaba, deoarece a fost în mod evident scrisă de altcineva decît Barnaba din Noul Testament. Dovezi din ea însăşi confirmă această părere, cu toate că mulţi dintre părinţii Bisericii o asociază cu Barnaba din Noul Testament. Se crede că scrisoarea a fost scrisă în jurul anului 130, de un creştin din Alexandria. Această scrisoare a avut menirea de a-i ajuta pe păgînii care s-au convertit, pe care unii creştini evrei încercau să-i convingă că trebuie să respecte Legea lui Moise, deoarece ei credeau că Legea era încă în vigoare. Scriitorul elimină această părere în primele 17 capitole, arătînd că viaţa şi moartea lui Cristos sînt cu totul suficiente pentru mîntuire, şi că creştinii nu sînt obligaţi să respecte Legea. Legămîntul Mozaic a încetat odată cu moartea lui Cristos. Ultimele patru capitole prezintă contrastul dintre cele două moduri de viaţă: „Calea luminii” şi „Calea celui negru”. Cititorul este îndemnat să urmeze prima cale de viaţă. Aceste două căi amintesc cele două căi din Didahia, pe care ei o cunoşteau probabil îndeaproape. Scriitorul acestei scrisori foloseşte tipologia din Vechiul Testament (119 citate), pînă la punctul în care ea devine alegorie.3 El îi alegorizează pe cei 318 slujitori ai lui Avraam (9:8), într-o referire la moartea lui Cristos pe cruce, pe baza faptului că litera grecească corespunzătoare numeralului 300, este în formă de cruce, şi numeralele greceşti pentru cifra 18 sînt egale cu primele două litere din numele lui Isus. El era foarte mîndru de această interpretare unică (9-“9) a Genesei 14:14. în mod constant, el trece dincolo de tipologia legitimi la alegorie, cu scopul de a deriva sensul dorit de el din Scriptura Vechiului Testament. Această practică derivată de la Filon din Alexandria, care a căutat să reconcilieze filozofia greacă şi Vechiul Testament prin ea, a fost mai tîrziu dezvoltată de Origen, care a făcut din ea o metodă organizată de interpretare. Aceasta a făcut mult rău interpretării sănătoase a Bibliei. E. Epistola către Diognetus Dascălul lui Marc Aureliu, al cărui nume era Diognetus, ar putea să fie destinatarul acestei scrisori scrise de un scriitor anonim de la sfîrşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al IH-lea. Ea este clasificată între părinţilor apostolici doar datorită naturii ei apologetice şi ea ar putea bine considerată ca una din scrierile apologetice. Scriitorul prezintă o apărare raţională a creştinismului, arătînd nebunia idolatriei (capitolele 1-2), insuficienţa iudaismului (3-4), superioritatea creştinismului, caracterul pe care îl făureşte şi beneficiile ce le oferă convertitului (5-12). El aseamănă rolul creştinilor în lume cu cel al sufletului în trup, într-o serie de comparaţii interesante (6). F. A doua Epistolă a lui Clement către corinteni Această lucrare este analizată de obicei împreună cu scrierile părinţilor apostolici, deşi nu este o scrisoare, ci o predică sau o omilie (19:1) şi nu a fost scrisă de Clement. Ea a fost scrisă în jurul anului 150. Pe scriitor îl interesează o concepţie corectă despre Cristos, o credinţă în învierea trupului şi puritatea vieţii din partea creştinului. După o afirmare preliminară a utilităţii mîntuirii (capitolele 1-4), el îl îndeamnă pe creştin să intre în conflict cu lumea (5-7) prin practicarea virtuţilor creştine (8-17) şi prin punerea în practică a mîntuirii care a devenit a lui prin Cristos (18-20). Scrisoarea este o ilustraţie interesantă a conţinutului predicilor din timpul secolului al doilea. G. Papias. (cea 60-cca 130) Interpretările cuvintelor Domnului a fost scrisă pe la mijlocul secolului al II-lea de către Papias, episcop de Hierapolis în Frigia, pentru a nota informaţiile pe care le primise el de la creştini mai bătrîni care-i cunoscuseră pe apostoli. Este posibil ca Papias să fi fost un ucenic al lui Ioan. Documentul tratează viaţa şi cuvintele lui Cristos. Deşi cartea s-a pierdut, se găsesc fragmente din ea în scrierile lut ţ-usebiu şi ale lui Ireneu. Fragmentul păstrat în scrierile lui Ireneu4 dovedeşti lujţmod clar că Papias a avut o concepţie puternic milenistă. Porţiunea păstrată de Eusebiu5 aruncă o lumină interesantă asupra originii Evangheliilor. El afirmă că Marcu a fost interpretul lui Petru şi că Matei şi-a scris lucrarea în limba ebraică. Aceste mici fragmente sînt intrigante pentru cercetătorul care îşi dă seama ce lumină ar arunca întreaga lucrare asupra credinţelor, a modului de viaţă şi asupra literaturii Noului Testament.

II. BISERICA ÎN PALESTINA Interesul pentru activităţile bisericii din Ierusalim reţine atenţia cititorilor istoriei Bisericii Primare relatată de Luca pînă la sfîrşitul capitolului 7 din Faptele apostolilor. Centrul interesului se lărgeşte pentru a include Iudeea şi Samaria în capitolele de la 8 la 12. Creştinismul era dus la oameni de alte rase. Adevăratul creştinism a fost întotdeauna orientat spre misiuni. Vizita lui Filip în Samaria (Faptele 8:5-25) a adus Evanghelia unui popor care nu era din sînge pur evreiesc. Samaritenii erau descendenţii acelora dintre cele zece triburi care nu au fost duşi în Asiria după căderea Samariei şi care s-au amestecat cu locuitorii pe care asirienii i-au adus acolo din alte părţi ale imperiului lor în 721 î.d.Cr. Evreii şi samaritenii au devenit duşmani înfocaţi încă din acel timp. Petru şi Ioan au fost chemaţi să vină în Samaria să-1 ajute pe Filip, cînd lucrarea crescuse atît de rapid încît Filip s-a văzut neputincios să facă faţă tuturor cerinţelor. Această trezire spirituală a fost prima breşă în bariera naţionalistă care stătea în calea răspîndirii Evangheliei. După încheierea lucrării sale în Samaria, Filip a fost călăuzit de Duhul Sfînt să predice Evanghelia unui famen etiopian, care deţinea o funcţie înaltă în guvernul Etiopiei. Petru, care fusese primul vestitor al Evangheliei la evrei, a fost de asemenea primul care a dus Evanghelia în mod oficial la neevrei. După o vedenie, în care i s-a arătat clar că şi neevreii aveau dreptul la Evanghelie, el s-a dus la casa lui Corneliu, centurionul roman, şi a fost uimit văzînd în casa lui petrecîndu-se aceleaşi lucruri ca şi în ziua de Rusalii (Faptele 10-11). Din acel moment, Petru a fost de acord să răspîndească şi printre neevrei Cuvîntul harului. Famenul etiopian şi Corneliu au fost primii neevrei care au avut prilejul de a primi mesajul harului salvator al lui Cristos. Deşi cei ce fuseseră forţaţi să plece din Ierusalim le-au predicat doar evreilor la început (Faptele 11:20), nu mult după aceea, a luat fiinţă în Antiohia din Siria o mare Biserică de neevrei. Aici îşi are originea numele de creştini, dat pentru prima dată de către antiohieni în semn de batjocură. Numele acesta a devenit denumirea de onoare a urmaşilor lui Cristos. în Antiohia şi-a început Pavel lucrarea publică activă între neevrei şi de aici a pornit în călătoriile lui misionare care urmau să-1 ducă spre ţinta lui finală, oraşul Roma. Biserica din Antiohia era atît de mare încît avea posibilitatea să dea ajutoare bisericilor evreieşti cînd acestea au avut de înfruntat foametea. Ea a fost principalul centru al creştinismului din anul 44 pînă în anul 68. Dar rămînea încă de îndeplinit sarcina de a duce Evanghelia la neevrei „pînă la marginile pămîntului”. Această sarcină, începută de Pavel, este şi în prezent misiunea heterminată a Bisericii lui Cristos. NOTE 1. Eusebiu, Istoria ecleziastică, 3.5.

Cărţile şi pergamentele Noul Testament nu este un vîrf de munte izolat al literaturii religioase, ci el este mai degrabă culmea cea mai înaltă a unui lanţ muntos de literatură religioasă produsă de Biserica Primară. Formele ei literare de bază evanghelii, fapte, epistole şi apocalipsa au devenit modelele pe care primii părinţi ai Bisericii şi-au bazat scrierile lor. Nu ar trebui să ne mirăm de marele număr de cărţi din Noul Testament, care este de fapt mic dacă avem în vedere abundenţa de literatură religioasă din Biserica Primară. Luca face aluzie la numeroasele Evanghelii care erau în circulaţie în acel timp, atunci cînd a luat pana în mînă pentru a scrie relatarea sa inspirată de Duhul despre viaţa lui Cristos (Luca 1:1). Scrierile părinţilor Bisericii contribuie mult la umplerea golului din cunoştinţele istorice despre perioada dintre epoca Noului Testament şi ultima parte a secolului al IV-lea. Conducătorii Bisericii, cu pana ca şi cu vocea, au formulat literatură apologetică şi polemică în timp ce înfruntau persecuţia externă şi erezia internă. Au fost elaborate credeurile pentru a da formulări exacte ale credinţei. Iată de ce părinţii Bisericii au o valoare inestimabilă în studiul dezvoltării vieţii şi gîndirii creştine în această perioadă. Această literatură este departe de a fi monotonă, şi îl va răsplăti pe cel ce o studiază în mod serios atît cu inspiraţie cît şi cu cunoştinţe. Scriitorii citează şi utilizează limbajul Scripturii. Numele de „părinte al Bisericii” îşi are originea în folosirea titlului de „părinte”, care era dat episcopilor, mai ales în Apus, pentru a exprima o loialitate plină de afecţiune. începînd cu secolul al IlI-lea, a fost folosit tot mai mult ca titlu pentru apărătorii ortodocşi ai Bisericii şi exponenţii credinţei ei. Aceştia erau de obicei episcopi. Patrologie sau patristică este numele dat studierii vieţii şi operelor acestor oameni, dintre care cei mai mulţi au trăit în perioada dintre sfîrşitul epocii apostolice şi Conciliul de la Calcedon (451). Schema de mai jos va da cîteva date despre identitatea lor, perioada în care au trăit, lucrările majore şi cele mai importante caracteristici ale scrierilor lor. Există acum dovezi rezonabile că scrierile Noului Testament au fost încheiate chiar înaintea sfîrşitului primului secol după Cristos. Oameni care i-au cunoscut pe apostoli şi doctrina apostolică au continuat să scrie literatură creştină. Aceşti oameni sînt cunoscuţi sub numele de „părinţii apostolici”. Majoritatea lucrărilor literare ale acestor oameni au fost produse între anii 95 şi 150. în scrierile lor apar anumite caracteristici bine definite. Ei exprimă, într-un mod nepretenţios şi simplu, o credinţă sinceră şi pietate. Scrierile lor evidenţiază faptul că ei nu prea cunoşteau filozofia păgînă care poate fi observată în scrierile lui Origen sau Clement din Alexandria. Părinţii apostolici aveau o mare reverenţă pentru Vechiul Testament şi se sprijineau foarte mult pe el pentru susţinerea ideilor lor. Din acest motiv, se poate observa, în unele cazuri, o utilizare aproape excesivă a interpretării tipologice. Creştinismul este prezentat ca o împlinire a profeţiilor şi a prototipurilor Vechiului Testament. Aceşti oameni cunoşteau de asemenea formele literare ale Noului Testament şi le foloseau ca modele pentru lucrările lor. Edificarea practică şi pastorală a Bisericii este obiectivul major al scrierilor lor.

II. LITERATURA APOCALIPTICĂ Păstorul lui Hermas, modelată după cartea Apocalipsa, a fost probabil scrisă în jurul anului 150 de către Hermas, considerat de scriitorul Canonului Muratorian ca fiind fratele lui Pius, episcop al Romei între anii 140 şi 155.6 Folosirea viziunii şi a alegoriei de către autor, ne aminteşte de lucrarea lui John Bunyan dar, din nefericire, Hermas a avut prea puţin din talentul scriitorului englez. Deşi lucrarea este scrisă în forma unei revelaţii abundînd în simboluri şi viziuni, scopul ei este atît moral cît şi practic. Scriitorul fusese sclav la Roda, creştină din Roma. Ea l-a eliberat, şi el a devenit un om de afaceri Sar în acest proces, el şi-a neglijat propria familie şi, ca urmare, familia lui a căzut în păcat josnic. El şi soţia lui s-au pocăit, mărturisindu-şi păcatul, dar copiii lor s-au întors împotriva credinţei. Apoi el şi-a pierdut întreaga avere. Din această experienţă s-a născut această lucrare, menită să-i cheme pe păcătoşi la pocăinţă. Pocăinţa şi trăirea sfîntă sînt notele-cheie ale lucrării (mandatul 4). Mesajele lucrării îi sînt date lui Hermas de o femeie şi de un înger. Prima parte este formată din cinci viziuni care accentuează în simboluri necesitatea pocăinţei. Aceasta este urmată de 12 mandate sau porunci, care descriu codul de etică pe care cel pocăit trebuie să-l urmeze ca să-I placă lui Dumnezeu. Partea finală este formată din zece comparaţii sau parabole, în care tema principală este semnificaţia pocăinţei în viaţă. Scriitorul Păstorului este preocupat mult de individ în relaţie cu societatea creştină, Biserica. III. LITERATURA CATEHETICĂ Didahia (învăţătura celor doisprezece apostoli) este o cărticică ieşită la lumină în anul 1873, cînd un om cu numele Bryennios Philotheus a descoperit-o într-o bibliotecă ecleziastică din Constantinopol şi a publicat-o apoi în 1883. Acest manual de învăţătură bisericească a fost probabil elaborat cam pe la mijlocul secolului al II-lea în forma în care a ajuns la noi. Totuşi, mulţi înclină spre o dată de la sfîrşitul secolului I, datorită asemănării multor aspecte din el cu practicile din Noul Testament. Chiar şi cititorul superficial poate selecta cele patru părţi clar definite ale lucrării. Prima parte, care seamănă bine cu cele două căi de viaţă din Pseudo-Barnaba, constă dintr-o analiză a Căilor Vieţii şi Morţii (capitolele 1- 6). Aici este prezentată acţiunea morală corespunzătoare unei vieţi creştine, în contrast cu faptele celor ce merg pe Calea Morţii. Apoi, scriitorul discută probleme liturgice ca: botezul, postul şi comuniunea (7-10). învăţătura despre cum să fie deosebiţi profeţii falşi d.. adevăraţi, cum să se găsească slujitori demni şi probleme disciplinare, formează conţinutul celei de a treia părţi (11-15). Documentul arată în mod sarcastic că profetul fals este acel profet care caută hrană şi adăpost fără a da nimic în schimb bisericii sub forma inspiraţiei spirituale. Nevoia de a trăi o viaţă de statornicie şi de veghere în vederea venirii Domnului este subiectul ultimului capitol. Didahia este în mod clar importantă prin faptul că prezintă un tablou al vieţii în Biserica Primară între anii 95 şi 150. Cititorul serios al literaturii care a fost discutată mai sus se va simţi răsplătit prin cunoştinţele pe care le va acumula şi prin inspiraţia pe care o va simţi. Din nefericire, aceste scrieri de edificare au fost neglijate de Biserică de-a lungul epocilor. NOTE 1. Vezi Efeseni (a nu se confunda cu Efeseni din Biblie) 2:2; 3:2; 4:1-2; 5:1-2; 6:1; 20:2; Magnesieni 3:1; 4:1; 6:1-2; 7:1; 13:1-2; Tralieni 2:1; 3:1-2; 7:1-2; 13:2; Filadelfieni 1:1; 3:2; 8:1-2. 2. Eusebiu, Istoria ecleziastică, 4.15. 3. Alegoria este căutarea unui sens simbolic, ascuns, prin depistarea literală a unor înţelesuri care sînt în acord cu prejudecăţile morale sau filozofice ale celui ce face interpretarea. Ea deformează sensul intenţionat de scriitor pentru oamenii cărora le-a scris el, dînd Scripturii sensul dorit de cel care face interpretarea. 4. Ireneu, Adversus Heresies, 5.33.3-4; 5.36.1-2. 5. Eusebiu, Istoria ecleziastică, 3.39.3-5, 15-16. Vezi 3.24, unde vei găsi concepţia lui Eusebiu. 6. Canonul Muratorian este un fragment mutilat care conţine o listă a scrierilor Noului Testament, probabil cele recunoscute drept canonice de către biserica romană spre sfîrşitul secolului al II-lea.

  Cu episcopii şi diaconii Biserica există pe două nivele. La un nivel, ea este un organism biblic etern, invizibil, care este sudat într-un singur corp de către Duhul Sfînt. La celălalt nivel, ea este o organizaţie instituţională temporală, istorică, vizibilă, umană. Dezvoltarea Bisericii ca organizaţie a fost lăsată în seama apostolilor, care trebuiau să o realizeze sub călăuzirea Duhului Sfînt. Orice organizaţie mare trebuie să aibă o conducere; şi, pe măsură ce creşte, are loc împărţirea funcţiilor şi deci specializarea conducerii, pentru ca organizaţia să funcţioneze eficient. O liturghie care să direcţioneze felul de închinare al Bisericii într-un mod ordonat (1 Corinteni 14:40) este un alt rezultat logic al creşterii Bisericii ca şi organizaţie. Scopul final al Bisericii ca organism care se închină este realizarea unei vieţi de calitate aleasă. Astfel, creştinul este o parte a unui organism şi a unei organizaţii. I. CONDUCEREA BISERICII Originea organizării Bisericii trebuie să-I fie atribuită lui Cristos, deoarece El i-a ales pe cei doisprezece apostoli care urmau să fie conducătorii Bisericii nou-născute. Apostolii au luat iniţiativa stabilirii altor slujbe în Biserică, atunci cînd au fost călăuziţi de Duhul Sfînt să facă lucrul acesta. Aceasta nu implică nicidecum o ierarhie piramidală, ca aceea care s-a dezvoltat în biserica romano-catolică, deoarece noii slujitori trebuiau să fie aleşi de oameni, să fie ordinaţi de apostoli şi să posede calificări spirituale speciale, care includeau călăuzirea de către Duhul Sfînt. Astfel, exista o chemare lăuntrică din partea Duhului Sfînt la slujire, o chemare exterioară prin votul democratic al bisericii şi ordinarea în slujbă de cjătre apostoli. Nu trebuia să existe o clasă specială de preoţi puşi deoparte pentru a se ocupa de un sistem sacerdotal de mîntuire, deoarece atît slujitorii bisericii cît şi membrii erau preoţi cu dreptul de acces direct la Dumnezeu prin Cristos (Efeseni 2:18). Aceşti slujitori pot ii împărţiţi în două clase. Slujitorii carismatici (charisma în greacă înseantnă „dar” sau „înzestrare”) erau aleşi de Cristos şi erau înzestraţi de Duhul Sjifînt cu daruri spirituale speciale (Efeseni 4:11-12; Corinteni 12-14). Funcţia lor era în primul rînd inspiraţională. Slujitorii administrativi constituiau cea de a doua clasă. Funcţiile lor erau mai ales administrative, dar, după moartea apostolilor, prezbiterii au preluat multe responsabilităţi spirituale. Aceşti slujitori erau aleşi de adunare după rugăciunea prin care se cerea călăuzirea Duhului Sfînt, şi erau numiţi în funcţiile respective de către apostoli. A. Slujitorii carismatici Aceşti oameni, ale căror principale responsabilităţi erau păzirea adevărului Evangheliei şi propovăduirea ei iniţială, au fost aleşi special de Cristos prin Duhul Sfînt ca să conducă Biserica. Existau patru sau cinci asemenea slujbe desemnate de Pavel apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi/sau învăţători. Mulţi cred că păstor şi învăţător pot fi considerate una şi aceeaşi slujbă. Apostolii erau oameni care fuseseră martorii vieţii, ai morţii şi mai ales ai învierii lui Cristos (Faptele 1:22; 1 Corinteni 1:1; 15:8), şi care fuseseră chemaţi în mod personal de Cristos. Pavel şi-a bazat apostolia pe chemarea directă din partea lui Cristos Cel viu. Aceşti oameni, care au fost primii slujitori ai Bisericii Primare, au combinat în lucrarea lor toate funcţiile deţinute mai tîrziu de diferiţi slujitori, atunci cînd apostolii nu au mai putut îngriji de nevoile Bisericii Primare ce se mărea rapid. Petru este figura dominantă între apostoli în primele douăsprezece capitole ale scrierii lui Luca despre istoria Bisericii Primare. El nu numai că a făcut prima propovăduire oficială evreilor din Ierusalim în Ziua Cincizecimii, ci de asemenea a dus pentru prima dată Evanghelia la neevrei, predicîndu-le celor din casa lui Corneliu. Dar în relatarea activităţilor lui din Noul Testament nu se poate vedea nimic din conceptul de ierarhie autoritară care a caracterizat biserica romano-catolică medievală. Tradiţia datînd de la Biserica Primară, fixează Roma ca loc al morţii lui Petru. O tradiţie destul de interesantă descrie evadarea lui Petru din închisoarea din Roma şi fuga lui din oraş. Confruntat de Cristos, Petru îl întreabă unde merge. Cristos îi răspunde că El merge la Roma ca să fie răstignit din nou. Plin de remuşcăii, Petru se grăbeşte înapoi în oraş, unde este răstignit la cererea sa, conform unei tradiţii, cu capul în jos, pentru că nu se simţea vrednic să moară în acelaşi fel cum murise Domnul lui. Iacov, fiul lui Zebedei, a fost prezent la schimbarea la faţă şi în Ghetsimani. El a fost primul martirizat din cei doisprezece fiind decapitat de Irod Agripa I în anul 44. Spaniolii îl consideră patronul lor sfînt. Iacov, fratele lui Isus (Galateni 1:19), este ctmsiderat alături de Petru conducător al bisericii din Ierusalim. Poziţia lui specială în Biserică este evidentă din locul lui de conducere la Conciliul de la Ierusalim. Deşi era mai aproape de legalismul iudaismului decît majoritatea conducătorilor bisericii din Ierusalim la începuturile ei, el a ocupat o poziţie de mediator între creştinii evrei şi cei dintre neamuri la Conciliul de la Ienisalim. El avea o asemenea dorinţă de sfinţenie şi de viaţă devotată rugăciunii] încît după tradiţie se spune că genunchii lui au devenit bătătoriţi ca şi genunchii cămilelor din cauza îngenuncherii lui neîncetate. E! a fost martirizat, fiind omorît cu lovituri de bîte după ce fusese aruncat de pe acoperişul Templului. în tot acest timp el rostea cuvinte de iertare asemănătoare cu cele spuse de Ştefan.1 El nu era unul dintre cei doisprezece. Ioan este considerat împreună cu Petru conducător în Biserica Primară. Tradiţia asociază lucrarea lui de mai tîrziu cu oraşul Efes. El a fost exilat de Domiţian în insula Patmos, o insulă singuratică, stîncoasă şi stearpă lîngă coasta de apus a Asiei Mici. Aici a scris el cartea Apocalipsa. După moartea lui Domiţian, i s-a permis să se întoarcă la Efes, unde a rămas să propovăduiască bisericilor din Asia pînă la moartea lui la o vîrstă înaintată. Evanghelia lui, cele trei epistole şi Apocalipsa constituie o parte considerabilă din moştenirea literară pe care o avem de la Biserica din Noul Testament. Fratele lui Petru, Andrei, a predicat în regiuni din Orientul Apropiat şi Sciţia. După o tradiţie de mai tîrziu, el a fost răstignit pe o cruce în formă de X, care de atunci este cunoscută sub numele lui. Se cunoaşte puţin despre viaţa de mai tîrziu a lui Filip, se pare că a murit de moarte naturală la Hierapolis după distrugerea Ierusalimului. Nu se cunoaşte nimic despre lucrările de mai tîrziu şi despre moartea lui Iacov, fiul lui Alfeu. Tradiţia în legătură cu Tadeu i-a stabilit lucrarea în Persia, unde a şi fost martirizat. Matia, care a luat locul lui Iuda, a lucrat în Etiopia, unde, conform unei relatări, a fost martirizat. Simon Zelotul a fost de asemenea martirizat. Tradiţia nu este clară în legătură cu modul în care a fost martirizat Bartolomeu, dar numele lui este legat de propovăduirea Evangheliei în India după o tradiţie. Se presupune că Matei a lucrat de asemenea în Etiopia. Numele celui mai sceptic dintre ucenici, Toma, este asociat cu lucrarea din Pârtia, dar alte relatări leagă lucrarea şi martirajul lui de India. Tăcerea Noului Testament şi chiar a tradiţiei în legătură cu aceşti oameni este remarcabilă în comparaţie cu tendinţa medievală de mai tîrziu de a glorifica moartea oamenilor remarcabili ai Bisericii. Profeţii au părut a fi printre cei mai influenţi conducători ai Bisericii din Noul Testament. Ei au exercitat funcţia de răspîndire sau predicare a Evangheliei (Faptele 13:1; 15:32) şi de prorocire sau prezicere a viitorului. Agab a prezis cu precizie 6 foamete ce urma să vină cît şi închiderea lui Pavel de către iudei (Faptele 11:28; 21:10-14). Este evident că Biserica Primară era năpădită de mulţi care pretindeau fals a fi profeţi, deoarece Didahia dă instrucţiuni clare despre modul în care poate fi deosebit un profet fals de unul adevărat (10:7; 11:7-12). Filip avea darul de evanghelist (Faptele 21:8), dar se ştie puţin despre această slujbă şi funcţiile iei specifice. Probabil ea consta din lucrarea unui misionar itinerant, a cărui principală sarcină era aceea de a propovădui Evanghelia în locuri noi, pînă atunci neatinse. Există de asemenea întrebarea dacă slujbele separate de păstor şi de învăţător erau deţinute dej două persoane sau erau simple denumiri pentru două funcţii deţinute de iin om cu daruri speciale de la Dumnezeu. Noul Testament este mai puţin Obscur în ceea ce priveşte testul pentru un adevărat învăţător. După Ioan, nimeni care renega venirea lui Cristos în persoană în lume, ca om în trup omenesc, nu putea fi un învăţător adevărat (2 Ioan 1-11). Caracterul unui adevărat învăţător este scos în evidenţă în Didahia (11:1-2). B. Slujitorii administrativi Toţi slujitorii bisericii discutaţi pînă aici au fost aleşi în mod special pentru slujbele lor de Dumnezeu, nu de oameni. Exista o altă clasă de slujitori, aleşi democratic „cu consimţămîntul întregii biserici”. Sarcina lor era de a îndeplini funcţii de conducere într-o anumită biserică. Apostolii prezentau calităţile acestora şi îi instalau în slujbele respective după ce erau aleşi de adunare. Spre deosebire de apostoli şi de alţi slujitori carismatici, aceşti bărbaţi, şi în unele cazuri femei, lucrau şi îşi exercitau autoritatea mai degrabă în biserica sau adunarea locală decît în Biserica lui Cristos ca un tot. Aceste slujbe s-au înmulţit prin împărţirea funcţiei şi prin specializare, după cum dicta necesitatea de a-i ajuta pe apostolii copleşiţi de problema unei Biserici în creştere. Probabil un factor în crearea acestor funcţii a fost exemplul sinagogii cu prezbiterii ei care conduceau rezolvarea problemelor locale. Funcţia de bătrîn sau prezbiter era considerată cea mai înaltă în adunarea locală. Cei care susţin organizarea în biserică în trei funcţii argumentează că numele de prezbiter (presbyteros) şi episcop (episkopos) nu sînt termeni sinonimi, ci reprezintă funcţiile separate de episcop şi de prezbiter. Dar Noul Testament este foarte clar cînd asociază aceste două nume cu aceeaşi funcţie (Faptele 20:17, 28; Filipeni 1:1; Tit 1:5, 7). Creşterea funcţiei episcopului monarhic nu a avut loc decît după sfîrşitul epocii apostolice, în secolul al II-lea. Caracteristicile unui prezbiter reies clar cel puţin de două ori în Noul Testament (1 Timotei 3:1-7; Tit 1:5-9). Prezbiterii trebuie să fie oameni cu reputaţie bună între membrii bisericii şi în afară. Una din principalele lor funcţii pare a fi fost conducerea închinării publice (1 Timotei 5:17; Tit 1:9), împreună cu responsabilitatea de a guverna bine biserica şi de a impune ordine şi disciplină. Diaconii aveau o poziţie subordonată prezbitenilor, dar celor care aveau funcţia aceasta li se cereau aceleaşi caracteristici itricte pe care le aveau de îndeplinit şi prezbiterii (Faptele 6:3; 1 Timotei 3:8-13). Procedura pentru alegerea democrată a fost de asemenea propusă de apostoli la Ierusalim (Faptele 6:3, 5). Distribuirea ajutoarelor de către biserică era sarcina majoră a diaconilor. Mai tîrziu, ei i-au ajutat pe prezbiteri la împărţirea Mesei Domnului. Femeile par a fi fost admise în această funcţie în timpul apostolilor, pentru că Pavel o menţionează în mod pozitiv pe Fi vi, diaconiţa (Romani 16:1). Fiicele lui Filip evanghelistul de asemenea îndeplineau funcţia de prorocite (Faptele 21:9), dar Pave! afirmă clar că femeile nu pot să înveţe pe alţii în biserică (1 Timotei 2:12; 1 Corinteni 14:34). Apariţia unei grupări de conducători ai adunării şi definirea caracteristicilor şi a îndatoririlor lor au fost încheiate către sfîrşitul secolului I. Avînd ca Evanghelie mîntuirea prin credinţa în Cristos, avînd o literatură în creştere scrisă de apostoli şi o formă de organizare care să facă faţă nevoilor ei, creştinismul a crescut rapid la sfîrşitul primului secol şi începutul celui de-al doilea.  

UPTA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE PENTRU SUPRAVIEŢUIRE, 100-313 Cristos sau Cezar Creştinismul a avut întotdeauna de înfruntat atît probleme externe cît şi interne, în fiecare perioadă a istoriei sale. Biserica a avut de înfruntat problema internă serioasă a ereziei şi a trebuit să se ocupe de ea între anii 100 şi 313, în acelaşi timp trebuind să rezolve problema externă a persecuţiei din partea statului roman. Creştinii din Imperiul Roman, nestorienii din China în secolele al nouălea şi al zecelea şi romano-catolicii din Japonia în secolul al şaptesprezecelea, la fel ca şi creştinii din statele naziste şi comuniste, au avut cu toţii experienţa ostilităţii din partea statului, chiar pînă la punctul martirajului. Creştinii au fost de asemenea confruntaţi cu atacuri din partea intelectualilor păgîni, cum au fost Lucian, Fronto şi Celsus. Mulţi oameni nu au o idee clară cu privire la numărul, durata, sfera de cuprindere şi intensitatea persecuţiilor suferite de Biserică. înainte de anul 250, persecuţia a fost mai ales locală, sporadică şi mai adesea rezultatul acţiunii mulţimii, decît rezultatul unei politici civile bine definite. Dar după anul 250, persecuţiile au devenit uneori o politică intenţionată a guvernului imperial roman, şi de atunci înainte, au fost larg răspîndite şi violente. în acel timp, afirmaţia lui Tertulian că sîngele martirilor este sămînţa Bisericii a devenit o realitate înfricoşătoare pentru mulţi creştini. Biserica însă, în ciuda persecuţiei sau poate chiar din cauza ei, a continuat să se dezvolte pînă la sfîrşitul perioadei cînd şi-a cîştigat libertatea de închinare, sub Constantin. I. CAUZE ALE PERSECUŢIEI A. Politice Biserica a suferit puţină persecuţie atîta timp cît a fost considerată de autorităţi ca făcînd parte din iudaism, care era o religio licita, adică religie legală. Dar imediat ce creştinismul s-a distins de iudaism ca o grupare separată şi a putut fi clasată drept o societate secretă, el a intrat sub interdicţia statului roman, care nu tolera nici un rival în ceea ce priveşte devotamentul supuşilor lui. Atunci creştinismul a devenit o religie ilegală, care a fost considerată o ameninţare pentru siguranţa statului roman. într-o unire dintre stat şi biserică, statul deţinea poziţia cea mai înaltă. De aceea nu putea să existe nici o religie privată. Religia putea fi tolerată doar în măsura în care contribuia la stabilitatea statului. Deoarece religia creştină care creştea repede era exclusivistă în revendicările ei asupra loialităţii morale şi spirituale a celor ce-L primeau pe Cristos, atunci cînd trebuia făcută o alegere între loialitatea faţă de Cristos şi cea faţă de Cezar, Cezar trebuia să ia locul al doilea. Faptul acesta era considerat de conducătorii romani, hotărîţi să păstreze cultura clasică în cadrul statului imperial roman, ca o neloialitate faţă de stat; ei îi vedeau pe creştini ca pe nişte oameni care încercau să facă un stat în stat. Trebuia să cedeze fie statul universal, fie Biserica universală, trupul lui Cristos. Suveranitatea exclusivă a lui Cristos era în conflict cu pretenţiile pline de aroganţă ale cezarului de a avea suveranitate exclusivă. Multe practici creştine păreau să confirme autorităţilor romane suspiciunile lor despre neloialitatea creştinilor faţă de stat. Creştinii refuzau în mod consecvent să ofere tămîie pe altarele închinate geniului împăratului roman, care, în minţile oamenilor din perioada imperială de la Cezar August pînă la Constantin, era în mod inseparabil legat de binele statului. Dacă cineva oferea sacrificiu pe aceste altare, putea apoi să practice o a doua religie particulară. Creştinii nu aduceau asemenea jertfe şi, ca urmare, au fost consideraţi neloiali. De asemenea, creştinii ţineau majoritatea întîlnirilor lor noaptea şi în secret. Pentru autoritatea romană aceasta nu putea să însemne altceva decît un complot împotriva siguranţei statului. Creştinii nu au servit ca soldaţi pînă după 313. B. Religioase Pe lîngă principala cauză a persecuţiei, care era cea politică, a existat şi o cauză religioasă. Religia romană era rigidă şi formală. Ea îşi avea altarele, idolii, preoţii, procesiunile, ritualurile şi practicile ei pe care oamenii le puteau vedea. Romanii nu erau împotriva adăugării unui nou idol la grupul din Panteon, atîta timp cît acea zeitate era subordonată pretenţiilor la primordialitate ale religiei romane de stat. Creştinii nu aveau idoli şi aveau prea puţine accesorii vizibile pentru închinare. închinarea lor era spirituală şi interioară. Cînd se ridicau şi se rugau cu ochii închişi, nu era nici un obiect vizibil căruia să-i fie adresate acele rugăciuni. Aceasta însemna pentru romani ateism, ei fiind obişnuiţi cu manifestări materiale simbolice ale zeului lor. Faptul că creştinii se adunau în secret a adus de asemenea acuzaţii morale împotriva lor. S-au răspîndit zvonuri că ei practicau incestul, canibalismul şi alte lucruri împotriva naturii. înţelegerea greşită a actului Cinei Domnului, în cadrul căreia creştinii „mîncau şi beau” trupul şi sîngele lui Cristos, a dus repede la ideea că creştinii ucideau şi mîncau copii ca jertfe pentru Dumnezeul lor. Expresia „sărutul păcii”, a fost răstălmăcită cu uşurinţă pentru a-i acuza pe creştini de incest şi de alte feluri de conduită imorală respingătoare pentru mintea romană cultivată. Nu avea prea mare importanţă faptul că în aceste zvonuri nu era nici o urmă de adevăr. C. Sociale Problemele sociale şi-au adus şi ele contribuţia la cauza persecuţiei romane a Bisericii. Creştinii, care aveau mare trecere la clasele de jos şi la sclavi, erau urîţi de conducătorii aristocraţi influenţi ai societăţii. Aceşti conducători îi priveau cu dispreţ, dar le era frică de influenţa lor asupra claselor de jos. Creştinii susţineau egalitatea tuturor oamenilor (Coloseni 3:11); păgînismul insista asupra unei structuri aristocratice a societăţii, în care puţinii privilegiaţi erau serviţi de clasele inferioare şi de sclavi. Creştinii nu mai participau la adunările păgîne de la temple, teatre şi locuri de distracţii. Acest neconformism faţă de tiparele sociale acceptate a atras asupra lor antipatia cu care au fost întotdeauna confruntaţi neconformiştii, în orice perioadă a istoriei. Puritatea vieţilor lor era un reproş fără cuvinte la adresa vieţii scandaloase duse de oamenii din clasele superioare. Nonconformismul creştinilor faţă de tiparele sociale existente i-a făcut pe păgîni să creadă că ei sînt un pericol pentru societate, şi să-i caracterizeze ca oameni care urăsc omenirea, şi care sînt capabili de a incita masele la revoltă. D. Economice Nu trebuie să se uite că şi consideraţiile economice au jucat un rol în persecutarea creştinilor. Opoziţia pe care a întîmpinat-o Pavel din partea celor ce făceau idoli la Efes, care erau mai îngrijoraţi de pericolul pe care îl reprezenta creştinismul pentru meseria lor decît de paguba ce ar fi putut-o cauza închinării la Diana (Faptele 19:27), este un indiciu cu privire la sentimentele acelora a căror existenţă era ameninţată de răspîndirea creştinismului. Preoţii, fabricanţii de idoli, ghicitorii de noroc, pictorii, arhitecţii şi sculptorii nu erau prea entuziasmaţi în faţa unei religii care le ameninţa mijloacele de existenţă. Anul 250, cînd persecuţia a ajuns generală şi violentă, din sporadică şi locală cum fusese înainte, era, după socotelile romanilor, cam la o mie de ani de la fondarea Romei. Deoarece în acest timp imperiul era bîntuit de ciumă, foamete şi tulburare civilă, opinia publică a atribuit aceste necazuri prezenţei creştinismului în imperiu şi neglijării celorlalţi zei. Există întotdeauna o doză bună de superstiţie la apropierea sfîrşitului unui mileniu, şi în această privinţă romanii nu erau mai buni decît oamenii din evul mediu înaintea anului 1000. Persecutarea creştinilor le-a părut romanilor o cale logică de a-şi rezolva dificultăţile. Toate aceste consideraţii s-au combinat ca să justifice în minţile autorităţilor persecutarea creştinilor. Nu toate au fost prezente în fiecare caz, dar în majoritatea cazurilor, faptul că religia creştină pretindea loialitatea exclusivă a creştinului a ajuns în conflict cu sincretismul păgîn şi cu pretenţia de loialitate exclusivă faţă de statul roman. Persecuţia a venit în mod natural, ca parte din politica imperială de păstrare a integrităţii statului roman. Creştinismul nu era o religie autorizată cu drept legal de existenţă. Martirii şi apologeţii au constituit răspunsul dat de creştinism mulţimilor, statului şi scriitorilor păgîni.

II. PERSECUTAREA BISERICII Persecutarea creştinilor a fost atît ecleziastică cît şi politică. Iudeii au fost persecutorii în primii ani ai bisericii din Ierusalim. Numai în timpul domniei lui Nero (54-68) a început să aibă loc o persecuţie organizată din partea statului roman. Chiar şi aceste persecuţii au fost locale şi sporadice pînă în anul 250, cînd au devenit generale şi violente, începînd cu cea de sub Decius. A. Persecuţia pînă în anul 100 Nero se distinge ca fiind primul mare persecutor al Bisericii creştine. Tacit notează zvonul că Nero a poruncit incendierea care a distrus o parte a Romei. Acest zvon s-a răspîndit atît de’mult în popor încît Nero trebuia să găsească un ţap ispăşitor. El a abătut sentimentele care erau împotriva lui spre creştini, acuzîndu-i pe ei de incendiere şi începînd o campanie de distrugere a creştinilor. Se pare că persecuţia s-a limitat la Roma şi împrejurimile ei.2 în această perioadă au murit Petru şi Pavel. Persecuţia a izbucnit a doua oară în anul 95, în timpul domniei tiranului Domiţian. Evreii refuzaseră să plătească un impozit perceput în sprijinul templului lui Jupiter Capitolinus. Deoarece creştinii erau încă asociaţi cu evreii, şi ei au suferit efectele mîniei împăratului. în timpul acestei persecuţii, a fost exilat apostolul Ioan în insula Patmos, unde a scris cartea Apocalipsa. B. Creştinismul sub interdicţie de stat, 100-250 Prima persecuţie organizată, în care creştinii au fost aduşi în tribunale ca acuzaţi, a avut loc în Bitinia în timpul guvernării lui Pliniu cel Tînăr, în jurul anului 112. Pliniu i-a scris o scrisoare destul de interesantă împăratului Traian, în care îi dădea informaţii despre creştini, scotea în evidenţă politica lui şi îi cerea părerea lui Traian în această problemă. El a scris că „epidemia acestei superstiţii” (creştinismul) s-a răspîndit în satele şi regiunile rurale, ca şi în oraşele mai mari, în aşa măsură încît templele au rămas aproape pustii iar vînzătorii de animale pentru jertfe, sărăciţi. Pliniu 1-a informat în continuare pe Traian despre felul cum îi trata el pe creştini. Cînd cineva îl informa despre existenţa unui creştin, Pliniu îl aducea pe creştin în faţa tribunalului său şi-1 întreba dacă este creştin. Dacă după trei asemenea întrebări el continua să admită acuzaţia, era condamnat la moarte. în răspunsul său, Traian 1-a asigurat pe Pliniu că urmează o procedură corectă. Nu trebuia să-i caute pe creştini; dar dacă cineva raporta că un anumit individ este creştin, creştinul trebuia pedepsit, dacă nu îşi renega credinţa şi nu se închina la zeii romanilor.3 în timpul acestei persecuţii şi-a pierdut viaţa Ignaţiu. O altă persecuţie a avut loc la Smirna cam pe la mijlocul secolului al II-lea. în acest timp a fost martirizat Policarp, cînd o gloată furioasă a adus creştinii în faţa autorităţilor. Calamităţi locale, cum a fost incendierea Romei, sau activitatea unui guvernator zelos, au fost cauze ale persecuţiei pînă la domnia lui Marc Aureliu. Marc Aureliu era un stoic devotat, care fusese influenţat împotriva creştinismului de profesorul lui, Fronto. înclinat să atribuie calamităţile naturale cît şi cele datorate omului din timpul domniei sale creşterii creştinismului, el a poruncit persecutarea creştinilor. Iustin Martirul, marele scriitor apologetic, a suferit martirajul la Roma în timpul acestei persecuţii. C. Persecuţia universală după anul 250 Impăratul Decius s-a urcat pe tronul imperial în timpul cînd Roma ajungea la capătul primului mileniu din istoria ei, şi într-un timp cînd imperiul se clătina sub calamităţi naturale şi sub atacuri interne şi externe asupra stabilităţii lui. El a hotărît că pentru a salva cultura clasică, era necesar să se acţioneze cu forţă. Creştinii au fost recunoscuţi ca o ameninţare deosebită împotriva statului, din cauza rapidei lor creşteri numerice şi a aparentei lor încercări de a crea un stat în stat. Decius a emis un edict în care cerea cel puţin o jertfă pe an pe altarul Romei pentru zei şi pentru geniul împăratului. Celor ce aduceau asemenea jertfe li se dădea un certificat numit libellus. Biserica a fost frămîntată mai tîrziu de problema modului de a-i trata pe cei ce îşi renegaseră credinţa creştină pentru a primi asemenea certificate. Din fericire pentru Biserică, persecuţia a durat numai pînă la moartea lui Decius în anul următor; dar torturile pe care le-a îndurat Origen în acel an de persecuţie i-au provocat moartea la scurt timp după eliberare. Deşi au existat perioade de persecuţie la nivel de stat, din ordinul împăraţilor, nu a mai avut loc nici o persecuţie mare după cea a lui Decius, şi Valerian, sub care a fost martirizat Ciprian, pînă la domnia lui Diocleţian (245-313). Diocleţian a fost un conducător militar puternic, care a ajuns pe tronul imperial la sfîrşitul unui secol marcat de dezordine politică în Imperiul Roman. El a hotărît că doar o monarhie puternică putea salva imperiul şi cultura lui clasică. în anul 285 el a pus capăt diarhiei principatului, creat de Cezar August în anul 27 î.d.Cr., prin care împăratul şi senatul împărţeau autoritatea. După părerea lui, o monarhie puternică, de tip oriental, putea să ofere singura soluţie de a ieşi din haos. într-un imperiu atît de despotic nu era loc pentru elemente democratice în guvern, sau pentru tolerarea unor credinţe ostile religiei statului. Din această situaţie istorică a izvorît cea mai aprigă persecuţie pe care au îndurat-o vreodată creştinii. Primele edicte care cereau persecutarea creştinilor au venit în martie anul 303. Diocleţian a poruncit sistarea întîlnirilor creştinilor, distrugerea bisericilor, destituirea slujitorilor bisericii, întemniţarea celor care persistau să-L mărturisească pe Cristos şi distrugerea Scripturilor în foc. Acest ultim ordin urma să dea Bisericii probleme mai tîrziu, cînd a apărut controversa donatistă în Africa de Nord, asupra felului în care trebuiau trataţi traditores, adică cei care dăduseră copii ale Scripturii persecutorilor, atunci cînd cereau readmiterea în Biserică după încetarea persecuţiei. Un edict de mai tîrziu le ordona creştinilor să aducă jertfe zeilor păgîni, fiind ameninţaţi cu moartea dacă refuzau. Eusebiu scoate în evidenţă faptul că închisorile s-au umplut aşa de mult cu conducătorii creştini şi congregaţiile lor, încît nici nu mai era loc destul pentru criminali. Creştinii erau pedepsiţi prin pierderea proprietăţii, exil, întemniţare, sau execuţie cu sabia, sau prin aruncarea la fiarele sălbatice. Cea mai uşoară pedeapsă era trimiterea într-un lagăr de muncă roman, unde munceau în mine pînă la moarte. Ritmul persecuţiei a slăbit cînd Diocleţian a abdicat şi s-a retras în anul 305. După alte perioade de persecuţie, Galerius a emis un edict de pe patul lui de moarte în anul 311, prin care creştinii erau toleraţi, cu condiţia ca ei să nu violeze pacea imperiului. Persecuţia nu a încetat total decît în anul 313, cînd Licinius şi Constantin au dat Edictul de la Milano. Acest edict aducea libertate de închinare nu numai creştinismului, ci tuturor religiilor. Deoarece Constantin credea că „închinarea lui Dumnezeu” trebuie să fie „prima şi cea mai importantă grijă” a conducătorului, el s-a gîndit că politica imperiului trebuia să includă libertatea religiei. Probabil vedenia Crucii, pe care se crede că a avut-o el şi care i-a dat siguranţa victoriei împotriva rivalilor săi, a avut legătură cu politica lui tolerantă. Cu siguranţă, vederile lui erau avansate pentru perioada în care a trăit, pentru că numai în perioada modernă libertatea religioasă a devenit o politică reglementată, chiar şi în statele democratice. începînd din acel timp, creştinii au avut libertatea să se închine şi să le propovăduiască şi altora pentru a-i cîştiga pentru Cristos. In zilele noastre, subiectul relaţiei dintre biserică şi stat a fost readus în actualitate, şi în multe ţări creştinii sînt doar toleraţi sub lege. în alte ţări ei întîmpină persecuţie din partea unui stat care nu permite un rival. Lupta Bisericii Primare cu persecuţia ajută la sublinierea importanţei conceptului modern de separare a Bisericii de stat. Numai acolo unde oamenilor li se permite să aibă interese particulare separate de interesele publice poate exista libertate religioasă.

II. ÎNCHINAREA BISERICII PRIMARE Problema unei forme de închinare ordonată, pună de demnitate pare să fi fost un subiect care prezenta interes încă din timpul apostolilor. Pavel a trebuit să îndemne biserica din Corint să-şi desfăşoare închinarea în mod demn şi ordonat (1 Corinteni 14:40). Cristos a afirmat esenţa adevăratei închinări atunci cînd a declarat că, deoarece Dumnezeu este Duh, adevărata închinare este o problemă de Duh (Ioan 4:24). închinarea adevărată este înălţarea spiritului uman prin practici religioase care aduc sufletul în prezenţa lui Dumnezeu. Primii creştini nu se gîndeau la biserică în sensul unui loc de închinare, sens în care este utilizat cuvîntul astăzi. O biserică însemna un grup de oameni în relaţie personală cu Cristos. Un asemenea grup se întîlnea în case (Faptele 12:12; Romani 16:5, 23; Coloseni 4:15; Filimon 1-4), la Templu (Faptele 5:12), în sălile publice ale şcolilor (Faptele 19:9) şi în sinagogi, atîta timp cît li s-a permis să facă aceasta (Faptele 14:1, 3; 17:1; 18:4). Locul nu era atît de important cît era faptul că se întîlneau pentru părtăşie unii cu alţii şi pentru închinare lui Dumnezeu. In timpul primului veac aveau loc două servicii în prima zi a săptămînii. Acea zi a fost adoptată ca zi de închinare, deoarece era ziua în care Cristos înviase din morţi (Faptele 20:7; 1 Corinteni 16:2; Apocalipsa 1:10). Foarte probabil că serviciul de dimineaţă includea citirea Scripturii (Coloseni 3:16), îndemnuri din partea prezbiterului conducător, rugăciuni şi cîntări (Efeseni 5:19). Masa iubirii (1 Corinteni 11:20-22) sau agape preceda Cina Domnului la serviciul de seară. Spre sfîrşitul primului veac, masa iubirii a fost în general lăsată la o parte, iar Cina Domnului era sărbătorită în timpul serviciului de închinăciune de dimineaţa. Pliniu i-a descris lui Traian pe creştini ca pe unii care se întîlneau înainte de zorii zilei, cîntau imnuri şi promiteau să trăiască o viaţă morală. Sînt mult mai complete informaţiile de la mijlocul secolului al II-lea, în legătură cu ordinea închinării, şi ele pot fi găsite în Prima apologie a lui Iustin Martirul şi în Didahia.6 Serviciul, care se ţinea în „ziua soarelui”, începea cu citirea „memoriilor apostolilor” sau a „scrierilor profeţilor”, atîta „cît permite timpul”. Apoi urma un îndemn sau o omilie din partea „preşedintelui”, bazate pe cele citite. Apoi adunarea se ridica pentru rugăciune. Sărbătorirea Cinei Domnului urma după sărutul păcii. Erau apoi binecuvîntate pîinea şi „apa şi vinul” prin mulţumiri şi rugăciuni la care oamenii răspundeau cu un „Amin”. După Cină, diaconii duceau elementele Cinei şi la casele celor care nu au putut să fie prezenţi la adunare. La încheiere făceau o colectă pentru a ajuta văduvele şi orfanii, bolnavii, întemniţaţii şi străinii. Apoi adunarea se încheia şi toţi mergeau la casele lor. Cina Domnului şi botezul erau cele două sacramente de care Biserica primară făcea uz, deoarece ele fuseseră instituite de Cristos. Scufundarea pare să fi fost pe larg practicată în primul veac, dar, după Didahia, botezul putea fi oficiat prin turnarea apei peste capul celui ce era botezat, dacă nu exista un rîu cu apă curgătoare sau o cantitate mare de apă.). Doar cei care erau astfel botezaţi puteau lua parte la Cina Domnului. Din catacomba lui Callistus, imaginea unui convertit care este botezat.

III. VIAŢA BISERICII Biserica primară trăia în ţări în care guvernul nu se ocupa de ajutorarea săracilor în nici un fel. Fiecare biserică lua această responsabilitate asupra ei. Banii adunaţi de la cei ce puteau da la colecta efectuată după Cina Domnului erau destinaţi împlinirii unor asemenea nevoi. Pavel a menţionat de asemenea obiceiul de a aduna daruri de la credincioşi în fiecare duminică (1 Corinteni 16:1-2). Apoi diaconii le foloseau pentru cei ce erau în nevoi. Femeile din biserici de asemenea ajutau la această lucrare de caritate, făcînd haine pentru cei ce aveau nevoie de ele (Faptele 9:36-41). Biserica nu a atacat în mod direct instituţia sclaviei; nici posedarea de sclavi nu le era interzisă creştinilor. Dar creştinismul a subminat curînd instituţia sclaviei, amintindu-i stăpînului creştin şi sclavului că ei sînt fraţi creştini. Scrisoarea plină de tact a lui Pavel către Filimon, conducătorul bisericii din Colose, lasă impresia că Filimon, care «ra un creştin sincer, îi va reda libertatea lui Onisim. Biserica primară insista asupra separării de practicile păgîne ale societăţii romane, dar nu insista asupra separării de semenii păgîni, cu care creştinii puteau avea legături sociale inofensive. De fapt, Pavel a arătat că un asemenea amestec social este admis atîta timp cît el nu implică o compromitere sau o sacrificare a principiilor creştine (1 Corinteni 5:10; 10:20-33). însă el îndemna la separare totală de orice practică asociabilă cu idolatria sau cu imoralitatea păgînă. Creştinul trebuie să respecte principiul de a nu face nimic care ar putea dăuna trupului care acum îi aparţinea lui Cristos (1 Corinteni 6:12); de a nu face nimic care ar putea să-i împiedice pe alţii să vină la Cristos; de a nu face nimic care ar putea să-i ducă la rătăcire pe creştinii mai slabi (1 Corinteni 8:13; 10:24); şi de a se feri de orice nu ar aduce glorie lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:20; 10:31). Aceste principii interziceau frecventarea teatrelor, a circurilor, a jocurilor, sau a templelor păgîne. în ciuda acestei atitudini de separare morală şi spirituală, creştinii voiau, ba chiar erau îndemnaţi de Pavel, să-şi îndeplinească obligaţiile civice de ascultare şi de respect faţă de autoritatea civilă, să-şi plătească impozitele şi să se roage pentru conducători (Romani 13:7; 1 Timotei 2:1-2). Ei erau cetăţeni excepţionali atîta timp cît nu li se cerea să violeze preceptele lui Dumnezeu, autoritatea cea mai înaltă căreia ei îi datorau devotament în primul rînd. Puritatea vieţii, dragostea şi curajul Bisericii Primare, care a respectat cu fermitate aceste principii şi a fost gata să moară pentru ele, a avut un astfel de impact asupra societăţii păgîne a Romei imperiale, încît doar la trei veacuri de la moartea lui Cristos, Constantin a recunoscut oficial importanţa creştinismului în stat, convocînd şi prezidînd Conciliul de la Niceea.