Introducere
Relatările obişnuite despre vi...
Recent Posts
Cuvânt înainte
Am venit la Londra din Cairo acu...
PROLOG
Într-una din zilele anului 391 d.Hr., Te...
Evanghelia eseniana
Prefaţă
...
Spovedania unui preot ateu de Ion Aion
„De...
Catarii - cine au fost catarii si care este origin...
Marea Evanghelie a lui Ioan Vol.1 ...
descărcare carte format docx
RELIGIA TAINICĂ A BABILONULUI
Antică si modernă...
IV. CONCILIILE REFORMATOARE, 1409-1449
Conducător...
Posts
Catarii - cine au fost catarii si care este originea lor?
Mai întâi trebuie precizat ca nu erau o rasă aparte, ci o grupare formata pe baza unor credinte comune și care și-a întemeiat propriile comunități. În al doilea rând trebuie precizata raspândirea lor. Catarii erau răspândiți pe tot teritoriul Franței, îndeosebi în sudul țării, dar și în Germania, în împrejurimile orașului Cologne, astăzi orașul Koln, și în Italia.
Termenul catar provine din grecescul Katharis, care înseamnă purificare, și care face referire la viața ascetică dusă de membrii sectei.Catarii își spuneau Bons Hommes (bărbați buni), Bons Femmes (femei bune) dar și Bons Chretiens (buni creștini). Bons Chretiens ne arată ca se considerau adevărații creștini, în sensul că erau devotați lui Iisus Hristos, așa cum îl vedeau ei. Catarii considerau că biserica tradițională denaturase cdința.
Nu se știe cu precizie cum, când și de ce au apărut credințele catare dar tradițiile amintesc de dispute religioase datând încă de la începuturile creștinismului. De aceea unul dintre scopurile consiliului de la Niceea convocat în anul 325 d.Hr., de primul împărat creștin Constantin a fost acela de a delimita creștinismul de arianism, care era o doctrină care nega caracterul divin al lui Iisus Hristos și susținea unicitatea lui Dumnezeu.
În secolul al XI-lea, pe fondul unui val de nemulțumire, care se facea simțit în Europa, au aparut grup anticlerical care-l acuzau pe acesta de corupție și învățăminte false. În anul 1025 d.Hr. în castelul Monteforte de lângă Asti, în Italia, a fost descoperit un grup de „eretici”, mulțti dintre ei de origine nobilă, care propovăduia ascetismul și respingea plăcerile vinovate ale credinței. Legenda spune că ei credeau la un moment dat ca oamenii se pot reproduce „ca albinele”, în lipsa actiului sexual și că Iisus Hristos era suflet omenesc, iubit de Dumnezeu, iar nu Dumnezeu și parte a Sfintei Treimi.. Toate acestea au ajuns la urechile episcopului de Milano, care a asediat imediat castelul și ereticii au fost prinși și arși pe rug, după ce li s-a dat șansa să se salveze, sărutând crucea, considerată simbol al durerii.
Un secol jumatate mai târziu s-aformat ală grupare de „eretici” în Cologne (Germania), despre care se putea spune ca era catară, deoarece membrii săi refuzau să mănânce produsele provenite de la animale care se reproduceau prin contact sexual (de exemplu carnea și laptele de vacă, dar nu și carne de pește, despre care se credea că se înmulțește asexuat și priveau căsnicia ca pe un păcat trupesc.. Ca și în cazul grupului din Italia, și aceasta a fost blamată pentru „erezie” iar membrii lui prinși și arși pe rug.
În cea de-a doua periada a secolului al XII-lea pe vremea cand incepuseră cruciadele, catarismul a avut o periaodă de înflorire, în jumatatea sudică a Franței, ajungând în vest până la Agen și în sud până la Carcassonne.
Cruciadele au constituit pentru mulți soldați din Franța dar nu numai, ocazia de a intra în contact cu un uimitor amalgam de culturi și credințe din Țara Sfântă și din împrejurimi.
Catarismul a atras un număr mare de femei de rang înalt. Motivul ar fi acela că acesta propovăduia ascetismul și supremația spiritului în fața plăcerii fizice, care erau în consonanță cu ideea, foarte populară în acea epocă, a iubirii curtenitoare, caste, cântată de menestrelii rătăcitori, cunoscuți sub numele de trubaduri.
Biserica Catolică a sesizat pericolul proliferării catarismului și viziunii acesteia eretice, a modului ascetic de viață dar și opoziția înverșunată față de ierarhia bisericească. Toate aceseta reprezentau o adevarată amenintare pentru Franța. De aceea au fost trimiși teologi și inalti prelați ai bisericii pe tot teritoriul țării să zdruncine influența crescândă a ereziei în rândurile populației. Vizitele s-au soldat cu un esec.
Inocențiu al III-lea a proclamat cruciada împotriva Languedocului, prima cruciadă a creștinătății, care a avut drept țintă orașul Beziers, centru al credinței catare dar mai ales pentru că aceasta avea un înalt grad al toleranței religioase, având un număr mare de practicanți ai catarismului, care se estima la 15000-20000 de locuitori.
În fruntea cruciaților s-a aflat abatele Arnaud Amaury, care a ramas în istorie pentru faptele sale de mare cruzime.
Nobilii din nordul Franței ademeniți de promisiunea că vor primi pământul confiscat de la catari s-au alăturat acestuia. Abatele a fost de neoprit chiar dacă nu a primit ajutorul cavalerilor Templieriși Ospitalieri sai Ioaniți, și în iulie 1209 oamenii săi au început asaltul asupra orașului Beziers.
Cetatea a fost imediat cucerită și abatele de Cîteaux a ordonat exterminarea nediscriminatorie a populației, chiar dacă a fost întrebat cum aveau să distingă pe ereticii catari de restul populației, acesta a raspuns :„Omorâți-i pe toți, Dumnezeu îi va recunoaște pe ai săi”. Măcelul a fost înfiorător, barbati, femei copii au fost scoși din biserică, li s-au scos ochii, au fost mutilați si apoi ucisi. alțau fost legați de cai și târâți pe drum.
De menționat un detaliu important în legatură cu acest atac, este că acesta s-a produs în biserica care era închinată Mariei Magdalena chiar în ziua de 22 iulie, sărbătoarea Mariei Magdalena la catolici.
În concepția catară Maria Magdalena fusese soția lui Iisus era contrară dogmei catolice și considerată drept erzie.
Până în 1229, când cruciada a fost declarată oficaîncheiată, catarismului i-au fost administrate lovituri zdrobitoare, multi dintre membrii sai gasindu-si sfârșitul arși pe rug. totuși mișcarea nu a fost complet eradicată și a intrat pe mâna altui instrument de constrângere al Bisericii catolice : Inchiziția, care a avut drepturi depline în vânarea și exterminarea ereticilor din regiune.
Ascensiunea si decăderea acestei secte secrete au avut un impact indubitabil asupra istoriei, chiar daca nu acesta a fost scopul ei.
Articol realizat cu ajutorul cartii Istoria societatilor secrete de Michael Streeter
PREFAŢĂ
O examinare a lucrărilor existente cu privire la istoria Bisericii revelează
faptul că cele mai multe dintre ele reflectă o anumită poziţie confesioanlă sau
teologică. Lucrarea de faţă a fost scrisă dintr-o perspectivă conservatoare,
nonconfesională. La baza ei stă o filozofie creştină cu privire la istorie.
Datorită faptului că istoria creştinismului nu poate fi înţeleasă în mod
corect fără o cunoaştere a situaţiei politice, economice, sociale, intelectuale şi
artistice din fiecare epocă a istoriei, în lucrarea de faţă evenimentele din istoria
Bisericii sînt prezentate în legătură cu mediul secular în care au avut loc. Am
acordat atenţie impactului pe care 1-a avut creştinismul asupra diferitelor epoci
istorice şi modului în care epocile istorice şi-au lăsat amprenta asupra
creştinismului. Am încercat să leg informaţiile istorice, modalităţile de
înţelegere a istoriei şi interpretările într-o sinteză care să fie relevantă pentru
epoca noastră.
Sînt bucuros că după douăzeci şi cinci de ani în care această lucrare a fost
folosită atît de profesori şi de studenţi în sălile de clasă cît şi de publicul
creştin, ea continuă să fie mult căutată, ceea ce a făcut ca o revizuire
profundă să fie posibilă şi de dorit. Sugestiile constructive din partea unora au
fost foarte utile pentru îmbunătăţirea acurateţei şi clarităţii acestei lucrări.
Am adăugat mai multe hărţi şi diagrame, pentru înţelegerea curentelor şi
relaţiilor istorice. De asemenea, am inclus şi cîteva fotografii noi.
Multe secţiuni au fost extinse şi rescrise, ca, de exemplu, cele despre scolasticism,
Reforma radicală, catolicismul roman şi bisericile răsăritene. Prezentarea
perioadei de după Primul Război Mondial a fost revizuită extensiv şi rescrisă
luînd în considerare noi curente din mişcarea ecumenică, din
romano-catolicism şi în special din rîndurile evanghelicilor.
Sper că prin această carte mulţi vor deveni conştienţi de moştenirea lor
spirituală în această epocă de existenţialism şi că se vor simţi constrînşi să-L
slujească mai bine pe Dumnezeu şi pe contemporanii lor prin viaţa lor, prin
cuvinte şi fapte. Sînt profund conştient de rolul pe care colegii mei, profesori,
studenţi şi alţi scriitori, l-au avut în producerea acestei lucrări. Am credinţa
că, prin ea, cauza lui Cristos va progresa, iar Biserica va fi edificată.
Earle E. Cairns
Wheaton, Illinois
download pdf........
INTRODUCERE
Curiozitatea cu privire la trecut l-a caracterizat pe om mereu, din timpul
lui Nabonid, care a trăit în Babilon în secolul al şaselea î.d.Cr., pînă la
arheologul şi istoricul zilelor noastre. Creştinii au un interes special pentru
istorie, deoarece în ea sînt înrădăcinate bazele credinţei pe care o declară ei.
Dumnezeu a devenit om şi a trăit în timp şi spaţiu în persoana lui Cristos.
Creştinismul a devenit cea mai globală şi universală dintre toate religiile care au apărut în trecut în Orientul Apropiat şi îndepărtat. Pe lîngă aceasta,
influenţa lui în istoria rasei umane a devenit tot mai mare. Astfel, istoria
Bisericii este o problemă de interes profund pentru creştinul care doreşte să fie lămurit cu privire la descendenţa lui spirituală, să urmeze exemplele bune din trecut şi să evite erorile pe care Biserica le-a făcut adesea.
I. CE ESTE ISTORIA BISERICII?
Substantivul german Geschichte, derivat din verbul geschehen, care
înseamnă „a se întîmpla”, se referă la istorie ca la un eveniment, şi nu ca la
un proces sau un produs. Astfel istoria poate fi definită mai întîi ca un
incident, un eveniment real sau o întîmplare reală în timp şi spaţiu, ca rezultat al acţiunii umane. Un astfel de incident este absolut şi obiectiv, şi poate fi cunoscut direct şi pe deplin numai de Dumnezeu. Istoria, în acest sens, nu se poate repeta exact, mai tîrziu într-un alt loc. Istoricul poate descoperi paralele şi tipare, pentru că oamenii pot avea comportamente similare în timpuri şi locuri diferite şi pentru că oamenii pot fi afectaţi de bine şi de rău.
Informaţiile cu privire la incident constituie un al doilea sens al cuvîntului
istorie. Aceste informaţii, de obicei indirecte, cu privire la trecut, pot să apară sub forma unui document sau a unui obiect legat de incident. Spre deosebire de omul de ştiinţă, care poate să studieze un anumit material în mod direct şi obiectiv, istoricul este limitat subiectiv, pentru că el este o parte integrantă din ceea ce studiază şi trebuie să ia în considerare acţiunile lui Dumnezeu în timp şi spaţiu, să analizeze rolul omului ca agent liber în istorie şi să-şi dea seama că datele pe care le deţine sînt indirecte. Catedrala Sfîntului Petru din Roma, catacombele, o bulă papală şi mozaicurile din Ravenna sînt exemple de istorie sub formă de informaţii.
In limba română cuvîntul istorie provine din cuvîntul grecesc historia,
derivat la rîndul lui din verbul grecesc historeo. Acest cuvînt era folosit de
grecii din Attica şi iniţial însemna a învăţa prin cercetări sau investigaţii.
Cuvîntul a fost folosit de Pavel în Galateni 1:18, pentru a descrie întrevederea lui cu Petru la Ierusalim. Aceasta ne conduce la un al treilea sens al termenului „istorie”, şi anume investigaţie sau cercetare cu scopul de a verifica şi a descoperi date cu privire la trecut. Istoria este o disciplină distinctă care implică un proces de cercetare. Istoricul verifică autenticitatea şi integritatea informaţiilor pe care le deţine, studiind cu atenţie cadrul şi textele legate de materialul lui. El poate să formuleze inducţii valabile atunci cînd observă că în materialul pe care îl posedă apar în mod obiectiv tipare.
Istoricul care caută răspunsuri la întrebări ca de ex.: „cine”, „ce”, „cînd”
şi „unde”, trebuie să pună şi întrebarea „de ce”, adică să caute semnificaţia
datelor pe care le deţine. Grecii care au folosit cuvîntul histoikos ca pe un alt termen pentru istorie, au considerat istoria în acest sens un produs al
cercetării. Aceasta ne sugerează că interpretare este un al patrulea sens al
istoriei. Aceasta constă dintr-o reconstituire subiectivă a trecutului în lumina datelor, a ideilor preconcepute ale istoricului, a „climatului de opinie” din timpul său şi a elementului libertăţii voinţei umane. O astfel de reconstituire nu poate niciodată să redea pe deplin trecutul aşa cum a fost el, ci ea este parţială, supusă erorii şi ideilor umane preconcepute. Consensul cu privire la trecut va apare atunci cînd istoricii îşi verifică reciproc lucrările. Studenţii de obicei studiază o istorie de acest tip. Deşi adevărul absolut cu privire la trecut poate să-i scape istoricului, în măsura în care informaţiile îi permit, el va prezenta adevărul despre trecut în mod obiectiv şi imparţial.
Din această discuţie, studentul va vedea că termenul istorie se referă la
eveniment sau incident, la informaţii, la cercetare sau proces şi la produs sau interpretare. Istoria ca eveniment este absolută, avînd loc numai o dată în timp şi spaţiu; dar istoria ca informaţie, cercetare şi interpretare este relativă şi supusă schimbării.
Istoria poate fi definită ca documentul interpretat al trecutului uman,
semnificativ din punct de vedere social, bazat pe datele organizate adunate
prin metoda ştiinţifică din surse arheologice, literare sau din surse vii.
Istoricul Bisericii trebuie să fie tot atît de imparţial în culegerea datelor istorice ca şi istoricul secular, chiar dacă istoricul Bisericii recunoaşte faptul că nici unul din ei nu va fi neutru în faţa datelor, ci fiecare va aborda materialul într-un context de interpretare.
Istoria Bisericii este deci documentul interpretat al originii, progresului şi
impactului creştinismului asupra societăţii umane, avînd la bază datele
organizate adunate prin metoda ştiinţifică din surse arheologice, documentare sau din surse vii. Ea este povestirea interpretată şi organizată a răscumpărării omului şi a pămîntului. Doar dacă această definiţie este împlinită, cercetătorul creştin care studiază istoria va avea o mărturie exactă a istoriei credinţei pe care el o declară. în acest caz, fiii luminii nu trebuie să rămînă în urma fiilor întunericului. Dumnezeu este transcendent în creaţie, dar imanent în istorie şi în răscumpărare.
II. SCRIEREA ISTORIEI BISERICII
A. Elementul ştiinţific
Istoria Bisericii conţine un element ştiinţific prin faptul că istoricul
Bisericii foloseşte şi metoda ştiinţifică. Istoricul foloseşte munca ştiinţifică aarheologului, care furnizează informaţii din vestigiile materiale ale trecutului
pe care el le-a descoperit. Studierea obiectelor de artă descoperite în
catacombele din Roma ne-a învăţat multe despre Biserica Primară. Scriitorul
istoriei Bisericii foloseşte de asemenea tehnicile criticii literare pentru a evalua
documentele istoriei Bisericii. El are o preferinţă clară pentru sursele originale, fie că este vorba de arheolog, de un document, sau de persoana în viaţă care a luat parte la eveniment. Tot acest material şi evaluarea lui îi dau informaţii în legătură cu întrebările importante ale metodei istorice, cine, ce, cînd şi unde. Ultimele două întrebări sînt importante pentru istoric, deoarece evenimentele istorice sînt condiţionate de timp şi loc.
Lucrarea istoricului este ştiinţifică din punctul de vedere al metodei, dar ea
nu are ca rezultat o ştiinţă exactă, pentru că informaţiile cu privire la
incidentele trecutului pot fi incomplete sau false, distorsionate de propriile lui idei preconcepute şi de cele ale timpului său şi afectate de părerile unor
oameni mari. Istoricul este de asemenea un agent liber care face parte din
datele pe care le deţine. Participarea lui Dumnezeu în istorie exclude
posibilitatea ca istoria să fie o ştiinţă exactă.
B. Elementul filozofic
Istoricii se împart în şcoli ale istoriei şi filozofii ale istoriei în căutarea lor
după sens în istorie. Şcolile istoriei pretind că pot găsi cauze obiective,
ştiinţifice în om, în natură sau în procese, acestea fiind bine definite în timp; filozofiile istoriei caută pe cale raţională să lege datele de un absolut atemporal.
Determiniştii geografici, determiniştii economici şi interpreţii biografici
constituie trei dintre cele mai importante şcoli ale istoriei. William W. Sweet, din şcoala de frontieră de interpretare a istoriei Bisericii, în cărţile lui de istorie a Bisericii americane, a făcut din geografie , sub forma frontierei ,factorul determinant. Lucrarea lui Carlyle despre Cromwell ilustrează şcoala biografică sau a „oamenilor mari” prin faptul că el consideră că Războiul Civil Englez de la mijlocul secolului al XVI-lea este o reflectare a personalităţii lui Cromwell. Lucrarea lui Max Weber The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism1 (Etica protestantă şi spiritul capitalismului), în care el afirmă că protestantismul a dus la apariţia capitalismului, este un exemplu de lucrare aparţinînd şcolii economice de interpretare. Cei care interpretează istoria în felul acesta caută răspunsuri la întrebările istoriei în om, natură sau procese.
Filozofiile istoriei pot fi împărţite în trei categorii.
1. Un grup poate fi clasificat drept pesimiştii. Văzînd istoria doar în
dimensiunile ei pămînteşti, adeseori pesimiştii adoptă o abordare materialistă a realităţii. Ei sînt obsedaţi de eşecul omului în istorie. Cartea lui Oswald Spengler The Decline of the West1 (Declinul Apusului) este reprezentativă pentru acest mod de abordare a istoriei. Spengler este preocupat mai degrabă de civilizaţii decît de naţiuni. Fiecare civilizaţie, susţine el, trece printr-un ciclu de naştere, adolescenţă, maturitate, decădere şi moarte. Civilizaţia apuseană, cea mai recentă dintre civilizaţii, este în perioada ei de decădere. Ea va muri în curînd şi odată cu ea va muri şi creştinismul. Obsedaţi de falimentul omului, oameni ca Spengler nu pot vedea nici un progres în istorie. Vederile lor pot fi simbolizate printr-o serie de cercuri identice suprapuse unul peste altul, în care timpul este ciclic.
2. Un al doilea grup poate fi numit optimiştii. Concepţia lor despre istorie
poate fi simbolizată printr-o diagramă ascendentă sau prin nivelele succesiv ascendente ale unei spirale. Cei mai mulţi dintre istoricii optimişti sînt umanişti: ei văd omul ca pe factorul principal şi determinant în istorie. în acelaşi timp ei acceptă, de obicei, evoluţia biologică şi socială. Opera lui Arnold Toynbee, un mare filozof modern al istoriei, serveşte la ilustrarea acestei filozofii a istoriei. Toynbee este de acord cu Spengler că trebuie studiată istoria civilizaţiilor; dar spre deosebire de Spengler, el crede că fiecare civilizaţie înaintează spre ţinta ei — pămîntul ca o provincie a împărăţiei lui Dumnezeu. Deşi abordează într-un mod mai spiritual istoria, el acceptă critica biblică modernă şi teoria evoluţiei.
Un alt optimist, George W.F. Hegel, faimosul filozof german al secolului
al XlX-lea, consideră istoria ca desfăşurarea Spiritului Absolut în dezvoltarea libertăţii umane. Progresul este înfăptuit printr-un proces în care sînt reconciliate serii succesive de contradicţii, pînă cînd Absolutul se manifestă din plin în istorie.
Un alt gînditor din secolul al XlX-lea, Karl Marx, aparţine de asemenea
şcolii optimiste. împrumutînd logica lui Hegel, el neagă punctul de vedere al lui Hegel asupra realităţii. Marx susţine că materia în flux este singura
realitate, şi că toate instituţiile umane, inclusiv religia, sînt determinate de
procesele economice de producţie. El susţine că o serie de lupte de clasă se vor sfîrşi cu victoria muncitorilor şi cu înfiinţarea unei societăţi fără clase.
Observaţi că Marx pune accent pe puterea omului de a se salva pe sine şi
lumea lui, la fel ca şi Toynbee şi Hegel.
3. Al treilea grup de gînditori, în care se include şi scriitorul acestor
rînduri, poate fi descris ca optimişti pesimişti. Aceşti istorici sînt de acord cu pesimiştii în accentul pus pe falimentul omului neregenerat; dar în lumina revelaţiei şi a harului divin, ei sînt optimişti în legătură cu viitorul omului.
Optimiştii pesimişti abordează istoria ca teişti biblici, căutînd să găsească
gloria lui Dumnezeu în procesul istoric. Istoria devine un proces de conflict
între bine şi rău, Dumnezeu şi diavol, în care, fără harul lui Dumnezeu omul
este neputincios. Lucrarea lui Cristos pe cruce este garanţia victoriei finale a planului divin pentru om şi pămînt, care va avea loc atunci cînd Cristos se va întoarce.
Cetatea lui Dumnezeu, o apărare şi explicaţie a creştinismului, scrisă de
Augustin, unul din părinţii Bisericii, ilustrează excelent această abordare, deşi mulţi creştini nu sînt de acord cu teoria lui Augustin că mileniul este identic cu perioada prezentă a Bisericii. Grandoarea concepţiei lui Augustin reiese din atribuirea creaţiei suveranului Dumnezeu. Sfera de cuprindere a concepţiei lui Augustin asupra istoriei include întreaga rasă umană, în contrast cu Hegel, care favoriza naţiunea germană, şi Marx, care favoriza clasa muncitoare.
Există totuşi un dualism în istorie, pentru că păcatul îi împarte pe oameni în Cetatea lui Dumnezeu şi Cetatea Pămîntului. Augustin susţine că istoria
umană îşi porneşte cursul spre Cruce şi de la Cruce; iar graţia care curge de
acolo este văzută ca fiind activă în Biserica creştină, trupul invizibil al lui
Cristos. Creştinii, întăriţi fiind de graţia divină, cu harul divin care să-i
întărească, se angajează de partea lui Dumnezeu în conflictul cu răul, pînă
cînd istoria ajunge la finalul ei cataclismic, la întoarcerea lui Cristos.
Cartea mea God and Man in Time3 (Dumnezeu şi omul în timp) este o
încercare contemporană de a prezenta o modalitate de abordare a istoriei
dintr-o perspectivă creştină.
C. Elementul artistic
In sfîrşit, autorul istoriei ca document trebuie să caute să fie cît mai
artistic posibil în prezentarea faptelor. Istoricii moderni nu acordă importanţa cuvenită unei prezentări literare interesante a istoriei.
III. VALOAREA ISTORIEI BISERICII
Istoria Bisericii este doar un exerciţiu academic plictisitor de amintire a
unor fapte, dacă nu ia în considerare problema valorii ei pentru creştin.
Istoricii antici au avut o apreciere mult mai mare pentru valorile pragmatice,
didactice şi morale ale istoriei decît au mulţi istorici moderni. Cercetătorul
conştient de valorile ce urmează a fi obţinute din studiul istoriei Bisericii
creştine, are o motivaţie puternică să studieze acest domeniu particular al
istoriei umane.
A. Istoria Bisericii ca sinteză
Una din valorile esenţiale ale istoriei Bisericii este că ea leagă datele reale
ale trecutului Evangheliei creştine de proclamarea şi aplicarea viitoare a acelei
Evanghelii într-o sinteză prezentă care creează înţelegerea marii noastre
moşteniri şi inspiraţia pentru proclamarea şi aplicarea ei în continuare. Istoria
Bisericii arată Duhul lui Dumnezeu în acţiune prin Biserică, de-a lungul
epocilor ei de existenţă. Teologia exegetică este legată într-un tipar plin de
semnificaţie de teologia practică, şi cercetătorul vede cum teologia sistematică
a avut un impact asupra gîndirii şi acţiunii umane anterioare.
B. Istoria Bisericii ca mijloc pentru înţelegerea prezentului
Istoria Bisericii are valoare mare ca explicaţie a prezentului. Putem
înţelege prezentul mult mai bine dacă avem informaţii despre rădăcinile lui în
trecut. Explicaţia situaţiei ciudate a existenţei a peste 250 de grupuri religioase
în Statele Unite poate fi găsită în istoria Bisericii. Principiul separării a apărut
la începutul istoriei Bisericii, iar apoi Reforma 1-a accentuat. Este interesant să
descoperim în Anglia originea Bisericii Protestante Episcopale din Statele
Unite şi să observăm apariţia Bisericii Anglicane în lupta dintre puterea regală
şi papalitate. Pe metodist îl interesează începuturile Bisericii lui în trezirea
wesleyană care a dus în final la separarea metodismului de Biserica Anglicană.
Cei din credinţa reformată sau prezbiteriană vor fi încîntaţi să urmărească
originea bisericii lor în Elveţia. în felul acesta devenim conştienţi de descendenţa noastră spirituală.
Diferitele credinţe şi practici liturgice devin mai uşor de priceput în lumina
istoriei trecute. Metodiştii îngenunchează la altar pentru comuniune, pentru că
timp de mulţi ani metodiştii au constituit o biserică în cadrul Bisericii
Anglicane; iar Wesley, care se opunea ruperii de Biserica Anglicană, urma
obiceiurile ei liturgice. în contrast, prezbiterienii iau comuniunea la locurile
lor. Diferenţa între teologia prezbiteriană şi cea metodistă devine mult mai
clară atunci cînd cineva studiază concepţiile lui Calvin şi pe cele ale lui
Arminius.
Problemele actuale ale Bisericii sînt deseori clarificate prin studierea
trecutului, pentru că în istorie există tipare şi paralele. Refuzul celor mai
moderni conducători dictatoriali de a permite poporului lor să aibă vreun
interes particular în afară de viaţa lor publică în stat este mai uşor înţeles dacă
ne amintim că împăraţii romani considerau că nimeni nu putea avea o religie
proprie fără a pune în primejdie existenţa statului. Relaţia dintre Biserică şi
stat a devenit iarăşi o problemă reală în Uniunea Sovietică şi în statele satelite
ale Uniunii Sovietice; şi era de aşteptat ca aceste state să persecute creştinismul
exact aşa cum Decius şi Diocleţian au făcut-o în zilele lor. Pericolul inerent în
unirea Bisericii cu statul prin ajutorul acordat de către stat şcolilor parohiale şi
prin trimiterea de reprezentanţi la Vatican este explicat prin declinul lent al
spiritualităţii în Biserică şi prin amestecul în Biserică al puterii seculare,
începînd cu prezidarea de către Constantin a Conciliului de la Niceea în 325.
Tennyson, în poemul Ulise, ne reaminteşte că noi sîntem „o parte din tot ceea
ce am întîlnit pînă acum”.
C. Istoria Bisericii ca ghid
Corectarea relelor existente în Biserică sau evitarea greşelilor şi a
practicilor false reprezintă o altă valoare a studierii trecutului Bisericii.
Prezentul este de obicei produsul trecutului şi sămînţa viitorului. Pavel ne
reaminteşte, în Romani 15:4 şi în 1 Corinteni 10:6, 11, că evenimentele
trecutului trebuie să ne ajute să evităm răul şi să imităm binele. Studiul
bisericii ierarhice romano-catolice medievale va scoate în evidenţă pericolul
ecleziasticismului modern, care pare să se strecoare încet în protestantism.
Deseori se va descoperi că unele secte noi nu sînt decît vechi erezii sub o
mască nouă. Mişcarea eretică „Ştiinţa creştină” şi antropologia pot fi înţelese
mai bine după un studiu al gnosticismului în Biserica Primară şi al ideilor
catarilor din timpuri medievale. Necunoaşterea Bibliei şi a istoriei Bisericii este
un motiv major pentru care mulţi susţin teologii false sau practici greşite.
D. Istoria Bisericii ca forţă de motivaţie
Istoria Bisericii oferă de asemenea edificare, inspiraţie sau entuziasm care
vor stimula viaţa spirituală. Cunoaşterea trecutului, după părerea lui Pavel,
poate da speranţă vieţii creştine (Rom. 15:4).
Sîrguinţa şi efortul care i-au permis lui Wesley să predice peste
zece mii de predici în timpul vieţii lui şi să călătorească mii de kilometri călare
trebuie să fie un reproş şi o provocare pentru creştinii care au mijloace de
călătorie şi de studiu mult mai bune decît a avut Wesley, dar care nu le
folosesc în mod adecvat. S-ar putea ca unii să nu fie de acord cu teologia lui
Rauschenbusch, dar nu se poate să nu se simtă inspiraţi de pasiunea lui de a
aplica Evanghelia la problemele sociale. Povestea vieţii lui Carey a fost şi
rămîne o inspiraţie pentru slujirea misionară. Aspectul biografic al istoriei
Bisericii este menit să aducă inspiraţie şi stimulare celui care o studiază.
Creştinul este edificat în procesul prin care ajunge să-şi cunoască
descendenţa spirituală. Creştinul are tot atîta nevoie să devină conştient de
genealogia lui spirituală, pe cît are şi cetăţeanul de a studia istoria ţării lui,
pentru a deveni un cetăţean documentat. Prin expunerea dezvoltării genetice a
creştinismului, istoria Bisericii este pentru Noul Testament ceea ce Noul
Testament este pentru Vechiul Testament. Creştinul ar trebui să fie tot atît de
conştient de principalele linii ale creşterii şi dezvoltării creştinismului, pe cît
este de conştient de adevărul biblic. Atunci, el va avea sentimentul că este o
parte din trupul lui Cristos, care include un Pavel, un Bernard de Clairvaux,
un Augustin, un Luther, un Wesley sau un Booth. Sentimentul unităţii care
vine dintr-o cunoaştere a continuităţii istoriei va duce la îmbogăţire spirituală.
Cel care are temeri pentru viitorul Bisericii în ţări unde ea este acum
persecutată va fi mai plin de speranţă atunci cînd va înţelege caracterul
indestructibil al Bisericii în epocile trecute. Nici persecuţia externă, nici
oficialităţile interne necredincioase, nici teologia falsă nu au rezistat în faţa
puterii permanente de înnoire revelată în istoria trezirilor spirituale în Biserică.
Chiar şi istoricii seculari dau credit trezirii wesleyene ca fiind agentul care a
salvat Anglia de echivalentul Revoluţiei Franceze. Studiul istoriei Bisericii
oferă o influenţă stabilizatoare într-o epocă de secularism, deoarece este
vizibilă puterea lui Dumnezeu la lucru în vieţile oamenilor transformaţi prin
Evanghelie.
Trebuie să ne reamintim totuşi că biserica poate fi distrusă în anumite
locuri prin decădere internă şi prin presiune externă insuportabilă. Biserica din
Cartagina, nestorienii din China secolului al şaptelea şi biserica
romano-catolică din Japonia secolului al şaisprezecelea au dispărut în acest
fel.
E. Istoria Bisericii ca unealtă practică
Citirea istoriei Bisericii are multe valori practice pentru lucrătorul creştin,
fie el evanghelist, pastor sau învăţător. Autorul a avut plăcerea să vadă cu cît
a devenit mai inteligibilă teologia sistematică pentru cel ce a studiat
dezvoltarea ei istorică. Doctrinele Trinităţii, a lui Cristos, a păcatului şi
soteriologia nu vor fi înţelese niciodată pe deplin dacă nu se cunoaşte istoria
perioadei dintre Conciliul de la Niceea şi Conciliul de la Constantinopole din
anul 680.
De asemenea, o abundenţă de material ilustrativ pentru predici stă la
dispoziţia cercetătorului serios al istoriei Bisericii, care intenţionează să
predice. Caută el să îi avertizeze pe oameni de pericolele unui misticism orb
care pune iluminarea creştină la acelaşi nivel cu inspiraţia Bibliei? Atunci să
studieze mişcările mistice din Evul Mediu sau începuturile quakerismului.
Dacă el caută să avertizeze în legătură cu pericolul unui ortodoxism neînsoţit
de studiul şi aplicarea învăţăturilor Bibliei, atunci să acorde atenţie perioadei
de ortodoxism rece din luteranismul de după 1648, care a creat o reaeţie
cunoscută sub numele de pietism, o mişcare care punea accentul pe studiul
serios al Bibliei şi pe evlavia practică în viaţa zilnică.
F. Istoria Bisericii ca forţă eliberatoare
In sfîrşit, istoria Bisericii are o valoare culturală. Istoria civilizaţiei
apusene este incompletă şi neclară fără o înţelegere a rolului religiei creştine în
dezvoltarea acestei civilizaţii. Istoria omului nu poate fi niciodată despărţită de
istoria vieţii lui religioase. Eforturile despoţilor de-a lungul epocilor de a
nimici religia au dus întotdeauna la înlocuirea ei cu o religie falsă. Atît Hitler
cît şi Stalin au dat sistemelor lor politice un element religios prin accentul pus
asupra rasei şi, respectiv, a claselor.
Omul care a studiat istoria Bisericii nu va mai avea o concepţie restrictivă
cu privire la confesiuni. El va simţi unitatea adevăratului trup al lui Cristos
de-a lungul epocilor. El va fi de asemenea plin de umilinţă la întîlnirea cu
uriaşii trecutului său spiritual, înţelegînd cît de mult le datorează. El va deveni
mai tolerant cu cei ce se deosebesc de el în probleme neesenţiale, dar care,
împreună cu el, acceptă marile doctrine de bază ale credinţei, cum sînt
moartea ispăşitoare şi învierea lui Cristos, care au fost subliniate de Pavel în
Faptele 17:2, 3 şi 1 Corinteni 15:3, 4.
IV. ORGANIZAREA ISTORIEI BISERICII
A. Ramuri ale istoriei Bisericii
Pentru convenienţă, istoria Bisericii poate fi organizată după următoarele
teme:
1. Elementul politic implică relaţiile dintre biserică şi stat şi mediul secular
al bisericii. Nimeni nu poate înţelege răsturnarea politică ce s-a produs în
Franţa ca urmare a trecerii de la situaţia creată de Constituţia Civilă a clerului
din 1790 la situaţia creată de Acordul lui Napoleon în 1801, dacă nu are nişte
cunoştinţe asupra felului în care Napoleon a distrus elementul democratic în
Revoluţia Franceză şi a înfiinţat un sistem autoritar nou, în care doar Biserica
Romano-Catolică urma să joace un rol, pentru că era religia „majorităţii
francezilor”. O înţelegere a forţelor politice, sociale, economice şi estetice) care
acţionează în istorie este esenţială pentru o interpretare corectă a istoriei
Bisericii. Un asemenea cadru va fi furnizat la punctele unde este potrivit.
2. Nu poate fi ignorată răspîndirea credinţei creştine. Aceasta presupune
studierea misiunilor mondiale, a misiunilor locale şi a oricărei tehnici speciale
prin care Evanghelia a fost dusă la alţii. Istoria misiunilor îşi are eroii şi
martirii ei şi face parte integrantă din istoria Bisericii. Natura esenţială de
răspîndire de la om la om a creştinismului şi posibilităţile nelimitate ale unei
Biserici credincioase Domnului ei sînt prezentate într-un studiu al răspîndirii
credinţei.
3. Această răspîndire a cauzat deseori persecuţia Bisericii. Această
persecuţie a fost începută de către statul politic-ecleziastic iudeu, a fost
organizată apoi pe bază imperială de către Decius şi Diocleţian, deseori a
făcut parte din politica musulmană şi este readusă la viaţă de statul totalitar
secular modern. Studiul persecuţiei descoperă adevărul afirmaţiei lui Tertulian,
că „sîngele martirilor este deseori sămînţa Bisericii”. Această ramură a istoriei
Bisericii, departe de a duce la descurajare, arată mai degrabă că Biserica a
făcut cele mai mari progrese în perioade de persecuţie sau imediat după ele.
4. Forma de conducere este o altă ramură a istoriei Bisericii. Ea constă în
studierea structurilor de conducere a Bisericii. Ea trebuie să analizeze
conducerea Bisericii de către episcopi (episcopalianism), bătrîni
(prezbiterianism), congregaţie, adică totalitatea membrilor,
(congregaţionalism), într-un sistem de democraţie directă şi nu de democraţie
reprezentativă, sau modificări ale acestor trei sisteme. Tot din acest subiect
face parte şi analizarea poziţiei preotului şi a extinderii distincţiei dintre clerici
şi laici. Disciplina şi formele de închinare (liturghia) sînt legate de forma de
conducere.
5. Polemica este un aspect important al dezvoltării Bisericii. Ea constă din
lupta Bisericii împotriva ereziei şi din elaborarea poziţiei sale proprii. Ea
presupune studierea ereziilor adverse şi a dogmelor, a crezurilor şi a literaturii
creştine ca răspuns la erezii. Scrierile părinţilor Bisericii reprezintă un cîmp
deosebit de bogat pentru studiul polemicii — fie că această literatură este
formată din scrierile lui Iustin Martirul, care răspund tezei că statul trebuie să
fie totul în viaţă, fie din cele ale lui Irineu, care demască ereziile diferitelor
tipuri de gnosticism. Majoritatea sistemelor teologice s-au născut într-o
perioadă de luptă pentru a face faţă nevoilor existente. Epocile între 325 şi
451 şi între 1517 şi 1648 implică în mod special problema polemicilor. Calvin
şi-a dezvoltat sistemul său de teologie în încercarea de a furniza o teologie
scripturală care să evite erorile catolicismului.
6. O altă ramură a studiului nostru poate fi numită practica. Ea este
analiza transpunerii practice în viaţă a credinţei creştine. Viaţa în familie,
acţiunile de binefacere şi influenţa creştinismului asupra vieţii într-o anumită
epocă sînt părţi ale acestei ramuri a istoriei Bisericii, care se ocupă de stilul de
viaţă al Bisericii.
7. Creştinismul nu ar putea continua să crească dacă nu ar da atenţie
problemei prezentării adevărului. Prezentarea implică studiul sistemului de
educaţie al Bisericii, imnologia ei, liturghia, arhitectura, arta şi predicarea.
Fiecare dintre aceste ramuri va fi discutată în epocile în care ajunge să
aibă importanţa cea mai mare, dar nu vor fi dezvoltate toate în detaliu în
fiecare perioadă. Fiecare poate fi centrul unor studii fascinante pe care cineva
le-ar putea face pentru sine, odată ce are cunoştinţele generale necesare.
B. Perioadele istoriei Bisericii
Cel ce o studiază trebuie să nu uite că istoria este o „haină fără cusături”.
Prin aceasta Maitland înţelegea istoria ca fiind un şuvoi continuu de
evenimente încadrat în timp şi spaţiu. Din acest motiv, periodizarea istoriei
Bisericii este doar un mijloc artificial de a împărţi datele istoriei în segmente
uşor de manevrat şi de a-1 ajuta pe cercetător să-şi amintească faptele
esenţiale. Oamenii din Imperiul Roman nu s-au culcat într-o noapte în era
veche pentru a se trezi a doua zi dimineaţă în evul mediu. Există o tranziţie
treptată de la o concepţie asupra vieţii şi activităţii umane ce caracterizează o
epocă a istoriei la o concepţie caracteristică pentru alta. Deoarece împărţirea
istoriei în perioade ajută memoria, îl ajută pe cercetător să poată trata pe rînd
cîte un segment din istorie, şi prezintă concepţia despre viaţă dintr-o anumită
perioadă, merită ca istoria să fie organizată cronologic.
ISTORIA BISERICII ANTICE, 5 î.d.Cr.-590 d.Cr.
Prima perioadă a istoriei Bisericii reprezintă transformarea Bisericii
Apostolice în vechea Biserică Catolică imperială şi începutul sistemului
romano-catolic. Centrul activităţii era bazinul Mediteraneean, care includea
părţi din Asia, Africa şi Europa. Biserica opera în cadrul cultural al civilizaţiei
greco-romane şi în cadrul politic al Imperiului Roman.
Răspîndirea creştinismului în imperiu pînă în anul 100
La acest punct se va da atenţie cadrului în care a apărut creştinismul,
întemeierea Bisericii pe viaţa, moartea şi învierea lui Cristos şi înfiinţarea ei
între iudei este importantă pentru înţelegerea genezei creştinismului. Creşterea
treptată a creştinismului în limitele preceptelor înguste ale iudaismului şi
ruperea acelor limite la Conciliul de la Ierusalim a precedat răspîndirea
Evangheliei la celelalte popoare de către Pavel şi de către alţii şi apariţia
creştinismului ca o religie distinctă de iudaism. Atenţia este de asemenea
îndreptată asupra rolului conducător al apostolilor în această perioadă.
Lupta vechii Biserici Catolice imperiale pentru supravieţuire, 100-313
în această perioadă, Biserica era preocupată de continuarea existenţei în
condiţiile în care era confruntată cu opoziţie din afară — persecutarea ei de
către statul roman. Biserica a răspuns la această problemă externă prin martiri
şi prin apologeţi. De asemenea, Biserica a trebuit să facă faţă în acelaşi timp
problemei interne a ereziei, şi scriitorii polemici ai Bisericii au dat răspunsurile
la erezie.
Supremaţia vechii Biserici Catolice imperiale, 313-590
Biserica a fost confruntată cu problemele generate de reconcilierea ei cu
statul sub Constantin şi de unirea ei cu statul în timpul lui Theodosiu. în
curînd ea s-a văzut dominată de stat. împăraţii romani cereau o dogmă
unitară pentru a avea un stat unit care să apere cultura greco-romană. Dar
creştinii nu avuseseră timp să elaboreze un sistem de dogme în perioada
persecuţiilor. Atunci a urmat o perioadă lungă de controversă în privinţa
credeului. Scrierile părinţilor Bisericii greci şi latini înclinaţi spre ştiinţă au fost
un rezultat natural al disputelor teologice. S-a născut monasticismul, parţial ca o reacţie la creşterea caracterului lumesc al bisericii organizate şi parţial ca un
protest împotriva acestui fenomen. în timpul acestei perioade, în care s-a
dezvoltat instituţionalismul, a fost întărită funcţia de episcop şi a crescut
puterea episcopului roman. Spre sfîrşitul perioadei, vechea Biserică Catolică
imperială a devenit de fapt Biserica Romano-Catolică.
ISTORIA BISERICII MEDIEVALE, 590-1517
Scena acţiunii în această perioadă s-a mutat din sudul Europei spre nordul
şi vestul Europei, pe ţărmul Atlanticului. Biserica medievală, pusă în faţa
hoardelor migratoare ale triburilor teutonice, a încercat să le cîştige la
creştinism şi să integreze cultura greco-romană şi creştinismul în instituţiile
teutonice. Procedînd astfel, Biserica medievală a centralizat şi mai departe
organizarea ei sub supremaţia papală şi a dezvoltat sistemul
sacramental-ierarhic caracteristic pentru Biserica Romano-Catolică.
Ascensiunea imperiului ţi creştinismul latino-teutonic, 590-800
Grigore I a contribuit mult la evanghelizarea hoardelor de teutoni din
imperiul roman. în această perioadă, biserica răsăriteană era confruntată cu
ameninţarea unei religii rivale, mahomedanismul, care i-a luat o mare parte a
teritoriului ei din Asia şi Africa. Treptat, alianţa dintre papă şi teutoni s-a
materializat prin organizarea succesorului teutonic al vechiului Imperiu
Roman, Imperiul carolingian al lui Carol cel Mare. Aceasta a fost perioadă în
care s-au înregistrat pierderi mari.
Flux şi reflux in relaţiile dintre Biserică şi stat, 800-1054
Prima mare schismă din Biserică a avut loc în timpul acestei perioade.
După 1054, Biserica Ortodoxă greacă şi-a urmat drumul ei cu teologia statică
creată de Ioan din Damasc în secolul al VUI-lea. în acest timp Biserica
Apuseană s-a feudalizat şi a încercat fără mult succes să elaboreze o politică
de relaţii între Biserica Romană şi stat, care să fie acceptabilă pentru papă şi
împărat. în acelaşi timp reformatorii clunici ţinteau spre corectarea relelor din
sînul Bisericii Romane.
6. Supremaţia papalităţii, 1054-1305
Biserica Romano-Catolică medievală a atins punctul culminant al puterii ei
sub conducerea lui Grigore al VH-lea (Hildebrand) şi Inocenţiu al IH-lea,
impunîndu-şi cu succes pretenţiile la supremaţie asupra statului prin umilirea
celor mai puternici suverani ai Europei. Cruciadele au adus faimă papei;
călugării au răspîndit credinţa romană denunţîndu-i pe nonconformişti.
învăţătura greacă a lui Aristotel, adusă în Europa de arabii din Spania, a fost
integrată în creştinism de către Toma d’Aquino într-o catedrală intelectuală
care a devenit expresia plină de autoritate a teologiei romane. Catedrala gotică
exprima concepţia supranaturală, spirituală a epocii, dînd o „Biblie în piatră”
credincioşilor. Biserica Romană urma să se prăbuşească de pe această culme a
puterii în epoca următoare.
Asfinţitul epocii medievale şi răsăritul epocii moderne, 1305-1517
încercările interne de a reforma o papalitate coruptă au fost făcute de
mistici care căutau să personalizeze o religie prea instituţionalizată.
Incercări de reformă au făcut de asemenea primii reformatori, ca de exemplu John
Wycliffe şi Jan Hus, conciliile de reformă şi umaniştii biblici. O lume în
expansiune geografică, o concepţie intelectuală seculară nouă în perioada
Renaşterii, apariţia statelor-naţiuni şi naşterea unei clase de mijloc au fost
forţele externe care nu mai tolerau o biserică decadentă şi coruptă. Refuzul
Bisericii Romane de a accepta reforma internă a creat condiţiile pentru
Reformă.
ISTORIA BISERICII MODERNE, ÎNCEPÎND CU 1517
Această epocă a fost inaugurată de schisme ce au avut ca rezultate apariţia
bisericilor protestante de stat şi răspîndirea credinţei creştine în întreaga lume
prin marele val misionar al secolului al XlX-lea. Scena acţiunii nu mai era
Marea Mediteraneană sau Oceanul Atlantic, ci întreaga lume. Creştinismul a
devenit o religie universală.
Reforma şi Contrareforma, 1517-1648
Forţele revoltei ţinute în frîu de Biserica Romană în epoca anterioară au
izbucnit în această perioadă, şi au apărut biserici protestante naţionale libere
noi, luterane, anglicane, calviniste şi anabaptiste. Ca rezultat, papalitatea a
fost forţată să ia în considerare Reforma. Prin mişcările de Contrareformă,
Conciliul de la Trent, iezuiţii şi Inchiziţia — papalitatea a reuşit să oprească
răspîndirea protestantismului în Europa şi să cîştige teren în America Centrală
şi de Sud, în Filipine şi în Vietnam, şi să experimenteze o revitalizare. Numai
după Tratatul din Westfalia (1648), care a pus capăt durerosului Război de
de ani, cele două mişcări au început să-şi consolideze profiturile.
Raţionalism, trezire spirituală şi confesionalism, 1648-1789
în timpul acestei perioade, vederile calviniste ale Reformei au fost duse în
America de Nord de către puritani. Anglia a răspîndit spre continent un
raţionalism ce îşi avea expresia religioasă în deism. Pe de altă parte, pietismul
de pe continent s-a dovedit a fi răspunsul la ortodoxia rece. El s-a exprimat în
Anglia prin mişcările quakeriste şi wesleyene.
Trezire spirituală, misiuni şi modernism, 1789-1914
în prima parte a secolului al XlX-lea a existat o revitalizare a
catolicismului. Acesteia i-a corespuns o trezire protestantă care a creat un val
de strădanii misionare în străinătate şi reforme sociale acasă în ţările
europene. Mai tîrziu în această perioadă, forţele erozive ale raţionalismului şi
ale evoluţiei au dus la o „rupere de Biblie”, exprimată în liberalismul religios.
Biserica şi societatea în tensiune după 1914
Biserica din aproape întreaga lume este confruntată cu problema statului
secular şi adesea totalitar. Modernismul sentimental de la începutul secolului
al XX-lea a făcut loc neoortodoxismului şi succesorilor lui. Mişcarea pentru
reunificarea bisericilor continuă. Se dezvoltă un tot mai puternic curent
evanghelic.
Este util să studiem şi să revizuim periodic aceste diviziuni fundamentale
ale istoriei Bisericii. Tabelul cronologic este un mijloc util pentru a raporta
evenimentele, persoanele şi curentele unele la altele.
RĂSPÎNDIREA CREŞTINISMULUI ÎN IMPERIU PÎNĂ ÎN ANUL 100
Implinirea vremii
în Galateni 4:4, Pavel atrage atenţia asupra epocii istorice de pregătire
providenţială care a precedat venirea lui Cristos pe pămînt în trup omenesc:
„Dar cînd a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…”.
Marcu de asemenea accentuează venirea lui Cristos cînd totul era gata pe acest
pămînt (Marcu 1:13).’ Analiza evenimentelor care au precedat apariţia lui
Cristos pe acest pămînt îl determină pe cercetătorul serios al istoriei să
recunoască adevărul afirmaţiilor lui Pavel şi Marcu.
în majoritatea discuţiilor asupra acestui subiect se uită faptul că nu numai
iudeul, ci şi grecul şi romanul au contribuit la pregătirea religioasă pentru
apariţia lui Cristos. Contribuţia greacă şi cea romană au ajutat la aducerea
dezvoltării istorice la punctul în care Cristos a putut face impactul maxim
asupra istoriei într-un mod imposibil înainte sau după timpul naşterii Lui. Să analizăm deci aceste diverse contribuţii.
I. MEDIUL
A. Contribuţiile politice ale romanilor
Contribuţia politică la istorie dinainte de venirea lui Cristos a fost în
esenţă opera romanilor. Acest popor, care a urmat calea idolatriei, a religiilor
misterelor şi adorarea împăratului, a fost astfel folosit de Dumnezeu, pe care
ei nu-L cunoşteau, ca să contribuie la împlinirea voii Sale.
1. Spre deosebire de toate celelalte popoare dinaintea lor, romanii aveau
un sentiment al unităţii omenirii sub o lege universală. Acest sentiment al
solidarităţii omului în cadrul imperiului a creat un mediu favorabil pentru
primirea unei Evanghelii care proclama unitatea rasei umane prin faptul că
toţi oamenii se găsesc sub pedeapsa păcatului şi că tuturor li se oferă o salvare
care îi face să fie parte dintr-un organism universal, Biserica creştină, trupul
lui Cristos.
Nici un imperiu al Orientului Apropiat antic, nici chiar Imperiul lui
Alexandru, nu a reuşit să le dea oamenilor acel sentiment al unităţii lor într-o
organizaţie politică. Unitatea politică urma să fie sarcina specială a Romei.
Aplicarea legii romane la toţi cetăţenii de pe întreg cuprinsul imperiului era
impusă zilnic cu insistenţă romanilor şi supuşilor din imperiu de către justiţia
imparţială a tribunalelor romane. Această Lege romană s-a născut din legea
obiceiului de la începutul monarhiei. în secolul al V-lea î.d.Cr., la începutul
Republicii, această lege a fost codificată în cele „douăsprezece table”, care au
devenit o parte esenţială în educaţia fiecărui băiat roman. înţelegerea faptului
că marile principii din legea romană făceau de asemenea parte din legile
tuturor popoarelor le-a venit romanilor prin faptul că praetor peregrinus
(pretorul itinerant, n.tr.), care avea sarcina de a se ocupa în tribunal de
cazurile în care erau implicaţi străini, a trebuit să se familiarizeze cu sistemele
legale naţionale ale acestor străini. Astfel, codul celor douăsprezece table,
bazat pe obiceiurile romane, a fost îmbogăţit cu legile altor popoare. Romanii
înclinaţi spre filozofie au explicat aceste similarităţi împrumutînd conceptul
grecesc de lege universală, ale cărei principii erau scrise în natura omului şi
puteau fi descoperite prin procese raţionale.
Un pas mai departe în cultivarea ideii de unitate a fost acordarea cetăţeniei
romane neromanilor. Acest proces a început în perioada precedentă naşterii lui
Cristos şi s-a încheiat în 212, cînd Caracalla a permis acordarea cetăţeniei
romane tuturor oamenilor liberi din Imperiul Roman. Deoarece Imperiul
Roman cuprindea toată lumea ce exista în istorie la acea dată în jurul
Mediteranei, practic toţi oamenii erau sub un sistem de lege unic şi cetăţeni ai
unei singure împărăţii.
Legea romană, cu accentul ei pe demnitatea individului şi pe dreptul lui la
justiţie şi la cetăţenie romană şi cu tendinţa ei de a contopi oameni de diferite
rase într-o singură organizaţie politică, a anticipat o Evanghelie care proclama
unitatea rasei prin faptul că a făcut cunoscută atît pedeapsa pentru păcat cît şi
pe Cel care îi va salva pe oameni din păcat. Pavel le-a reamintit credincioşilor
bisericii din Filipi că ei sînt membri ai unei comunităţi cereşti (Filipeni 3:20).
2. Mişcarea liberă în lumea mediteraneană ar fi fost deosebit de dificilă
pentru mesagerii Evangheliei înainte de domnia lui Cezar August (27 î.d.Cr.-
14 d.Cr.). împărţirea lumii antice în mici unităţi rivale, oraşe-state sau triburi,
împiedica atît călătoriile cît şi răspîndirea ideilor. Odată cu extinderea puterii
imperiale romane din perioada consolidării imperiului, în ţările din jurul
Mediteranei a «xistat o perioadă de dezvoltare paşnică. Pompei curăţise
Mediterana de piraţi, iar soldaţii romani păzeau pacea pe drumurile Asiei,
Africii şi Europei. Această lume relativ paşnică a uşurat deplasarea primilor
creştini dintr-un loc în altul, astfel că ei au putut să predice Evanghelia tuturor
oamenilor de pretutindeni.
3. Romanii au dezvoltat un excelent sistem de drumuri care porneau ca
nişte raze de la borna de aur din forumul roman spre toate colţurile
imperiului. Drumurile principale erau construite din beton ca să dureze timp
de veacuri. Ele mergeau drept peste dealuri şi văi pînă în cele mai îndepărtate
locuri ale imperiului. Un studiu al călătoriilor lui Pavel va scoate în evidenţă
faptul că el a folosit din plin excelentul sistem de drumuri pentru a ajunge de
la un centru strategic la altul în Imperiul Roman. Drumurile romane şi oraşele strategice aşezate pe aceste drumuri au fost un ajutor indispensabil în realizarea misiunii lui Pavel.
4. Nu trebuie să fie ignorat rolul armatei romane în dezvoltarea idealului
unei organizaţii universale şi în răspîndirea Evangheliei. Romanii au adoptat
obiceiul de a folosi în armată oameni din provincii, deorece numărul
cetăţenilor romani disponibili era în declin datorită războaielor şi vieţii uşoare.
Aceşti provinciali erau puşi în contact cu cultura romană şi erau ajutaţi să
răspîndească ideile ei în întreaga lume antică. Mai mult, unii din aceşti oameni
au fost convertiţi la creştinism şi au răspîndit Evanghelia în locurile unde au
fost trimişi să-şi facă serviciul militar. Este posibil ca introducerea cea mai
timpurie a creştinismului în Britania şi în Dacia să fi fost un rezultat al lucrării
soldaţilor creştini care erau staţionaţi acolo.
5. Cuceririle romane au dus la pierderea credinţei multor popoare în
propriii lor zei, pentru că zeii nu au fost capabili să-i ajute să nu fie înfrînţi de
romani. Aceşti oameni au rămas cu un gol spiritual care nu a putut să fie
umplut în mod satisfăcător de religiile vremii.
Pe lîngă aceasta, substituenţii pe care Roma îi avea de oferit în locul
religiilor pierdute nu au putut să realizeze mai mult decît să-i facă pe oameni
să-şi dea seama de nevoia lor de a avea o religie mai spirituală. Cultul
închinării la împăratul roman, care şi-a făcut apariţia la începutul erei
creştine, a devenit atrăgător pentru popor numai ca utf mijloc de a face
tangibil conceptul de imperiu roman.
Diversele religii ale misterelor păreau să ofere mai mult decît atît sub
forma ajutorului spiritual şi emoţional, şi în acestea creştinismul avea să-şi
găsească cel mai mare rival. închinarea la Cybele, marea mamă a pămîntului,
a fost adusă la Roma din Frigia. închinarea la această zeiţă a fertilităţii avea
ritualuri, ca de exemplu drama morţii şi învierii consortului ei, Attis, care
păreau să împlinească nevoile emoţionale ale oamenilor. închinarea la Isis,
importată din Egipt, era similară cu închinarea la Cybele, cu accentul ei pe
moarte şi înviere. Mitraismul, importat din Persia, se bucura de o deosebită
popularitate printre soldaţii Imperiului Roman. Această religie avea o
festivitate în decembrie, cînd adepţii ei se închinau în sanctuare unui salvator
născut m mod miraculos — zeului Mitra.
Toate aceste religii puneau accentul pe un zeu-salvator. închinarea la
Cybele consta în sacrificarea unui taur şi în botezul închinătorilor cu sîngele
taurului. Mitraismul implica, printre alte lucruri, mese de sacrificiu. Datorită
influenţei acestor religii, nu au părut prea ciudate cerinţele pe care creştinismul
le-a formulat cu privire la individ. Cînd mulţi au descoperit că sacrificiile
sîngeroase ale acestor religii nu pot să-i ajute cu nimic, ei au fost conduşi de
Duhul Sfînt să accepte realitatea care le-a fost oferită de creştinism.2
Analizarea unor factori ca aceia discutaţi mai sus, poate să conducă la
concluzia că Imperiul Roman a asigurat un mediu politic prielnic pentru
răspîndirea creştinismului în zilele apariţiei lui. Nici chiar biserica Evului
Mediu nu a reuşit să se debaraseze de gloria Romei imperiale şi a căutat să-şi
perpetueze idealurile într-un sistem ecleziastic.
Mitraismul s-a răspîndit din Persia la Roma. Aici Mithra, zeul luminii şi al
focului, este prezentat sacrifwînd un taur. Scorpionul, şarpele şi cîinele gata
să lingă sîngele simbolizează probabil fertilitatea şi reîntinerirea. Această sectă
se bucura de popularitate în special printre soldaţii romani.