Agatha Christie

Capitolul I                                      1.   Când căpitanul Roger Angmering şi‑a construit în 1782 o casă pe insula din largul lui Leathercombe Bay, faptul a fost considerat o excentricitate din partea lui. Un om de familie bună ca el ar fi trebuit să aibă o reşedinţă decorativă amplasată pe o pajişte vastă, eventual cu un pârâu prin preajmă şi o păşune bună. Dar căpitanul Roger Angmering avea o singură iubire: marea. Aşa că şi‑a construit casa – o casă robustă, aşa cum trebuia să fie pe micul promontoriu bătut de vânturi – ruptă de pământ la fiecare maree înaltă. Nu s‑a căsătorit, marea fiindu‑i prima şi ultima soţie, iar la moartea lui casa şi insula au revenit unui văr îndepărtat. Vărul şi descendenţii lui nu s‑au prea gândit la moştenire. Pogoanele s‑au tot micşorat, iar moştenitorii lor au sărăcit treptat. În 1922 când marele cult al “Litoralului de vacanţă” a fost definitiv statornicit, iar pe coasta Devon‑ului şi Cornwall‑ului nu s‑a mai considerat a fi prea cald pe timpul verii, Arthur Angmering a descoperit că vasta sa casă în stil georgian era de nevândut, dar a primit un preţ bun pentru bucata suplimentară de proprietate achiziţionată de căpitanul Roger. Solida casă a fost anexată proprietăţii şi înfrumuseţată. Între ţărm şi insulă a fost ridicată o pasarelă de beton. Pe toată suprafaţa insulei au fost trasate promenade şi colţuri de agrement. Existau două terenuri de tenis, terase de plajă ducând în jos către un mic golf unde se putea face baie, înfrumuseţat cu plute şi trambuline pentru sărituri. Triumfător, au luat fiinţă Jolly Roger Hotel, Smugglers’ Island, Leathercombe Bay. Şi din iunie până în septembrie (cu un scurt sezon de Paşte) Jolly Roger Hotel era de regulă plin ochi. În 1934 acesta a fost mărit şi îmbunătăţit prin adăugarea unui bar, a unei săli de mese mai mari şi a unor băi în plus. Preţurile urcau. Lumea spunea: — Ai fost la Leathercombe Bay? Este acolo un hotel grozav pe un fel de insulă. Foarte confortabil şi fără excursionişti şi autocare. Bucătărie bună şi tot tacâmul. Trebuie să te duci. Şi lumea se ducea.   2.   La Jolly Roger Hotel stătea o persoană foarte importantă (cel puţin după propria‑i apreciare). Îmbrăcată într‑un costum alb de doc, cu o pălărie de panama trasă pe ochi, cu mustaţă magnific răsucită, Hercule Poirot stătea tolănit într‑un şezlong şi cerceta plaja. O serie de terase duceau de la hotel la ea. Pe plajă se aflau colace de baie, saltele şi bărci de cauciuc, jucării de plajă. Mai existau o trambulină lungă şi trei platforme plutitoare la diferite distanţe faţă de ţărm. Dintre înotători, unii erau în mare, alţii stăteau întinşi la soare, iar alţii se ungeau cu ulei. Pe terasa aflată imediat deasupra, cei care nu se scăldau stăteau şi comentau vremea, scenele din faţa lor, veştile din ziarele de dimineaţă şi alte subiecte. La stânga lui Poirot, de pe buzele doamnei Gardener se scurgea un şuvoi neîntrerupt şi monoton de vorbe, însoţit de clinchetul viguros al andrelelor. Dincolo de ea, soţul ei, Odell C. Gardener, stătea lungit într‑un hamac, cu pălăria trasă pe nas, şi, din când în când, făcea câte o  scurtă afirmaţie atunci când i se cerea. La dreapta lui Poirot, domnişoara Brewster, o femeie atletică cu părul grizonat şi o faţă plăcută, bătută de soare şi vânt, făcea comentării nepoliticoase. Efectul te ducea cu gândul la schelălăitul continuu al unui pomeranian întrerupt de lătratul scurt şi răsunător al unui ciobănesc. Doamna Gardener spunea: — Şi i‑am spus eu domnului Gardener, i‑am spus, vizitele turistice sunt cum nu se poate mai bune, iar mie chiar îmi place să văd în amănunţime un loc. Dar, în definitiv, i‑am spus, noi am făcut binişor Anglia, iar acum tot ce vreau e să găsesc un loc liniştit la malul mării şi să mă relaxez pur şi simplu. Asta ţi‑am spus, nu‑i aşa, Odell? Pur şi simplu să mă relaxez. Simt că trebuie să mă relaxez, am spus. Nu‑i aşa, Odell? De sub pălăria lui, domnul Gardener îngână: — Da, iubito. Doamna Gardener continuă pe aceeaşi temă. — Şi aşa, când i‑am vorbit de asta domnului Kelso, el ne‑a pus la punct tot itinerariul şi a fost cât se poate de serviabil din toate punctele de vedere. Zău că nu ştiu ce ne‑am fi făcut fără el! Ei bine, cum spuneam, domnul Kelso ne‑a sfătuit să venim aici. Un loc extrem de pitoresc, spunea el, rupt de lume şi, în acelaşi timp, foarte confortabil şi cât se poate de intim. Şi, fireşte, domnul Gardener a intervenit şi l‑a întrebat ce ne poate spune despre instalaţiile sanitare, pentru că, nu ştiu dacă mă credeţi, mousieur Poirot, o soră a domnului Gardener a stat odată într‑o casă de oaspeţi, foarte intimă se spunea că era, şi în inima bărăganului, dar, credeţi‑mă, nu avea decât latrină! Aşa că era normal ca domnul Gardener să fie bănuitor în privinţa locurilor astea rupte de lume, nu‑i aşa, Odell? — Vai, da, iubito, răspunse Gardener. — Dar domnul Kelso ne‑a liniştit pe loc. Instalaţiile sanitare sunt ultimul răcnet al modei, ne‑a spus el, iar bucătăria excelentă. Şi sunt sigură că e aşa. Iar ce îmi place mie aici este că este intim, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Fiind un loc mic, ne cunoaştem între noi şi fiecare vorbeşte cu fiecare. Dacă e să le reproşezi ceva britanicilor, atunci le poţi imputa faptul că sunt înclinaţi să fie rezervaţi şi să se ţină de o parte în caz că nu te cunosc de câţiva ani. Dar după ce te‑au cunoscut, nu găseşti oameni mai drăguţi! Domnul Kelso ne‑a spus că aici vin oameni interesanţi, şi văd că a avut dreptate. În primul rând dumneavoastră, monsieur Poirot, şi domnişoara Darnley. Oh! Am fost încântată la culme când am aflat cine sunteţi, nu‑i aşa, Odell? — Aşa‑i, iubito. — Ha! interveni exploziv domnişoara Brewster. Ce palpitant, monsieur Poirot, nu? Hercule Poirot îşi ridică mâinile în semn de dezaprobare. Dar nu era decât un gest politicos. Doamna Gardener continuă să turuie monoton. — Înţelegeţi, monsieur Poirot, am auzit o mulţime de lucruri despre dumneavoastră de la Cornelia Robson. Şi bineînţeles că Cornelia ne‑a povestit despre afacerea aceea din Egipt când a fost ucisă Linnet Ridgeway. Spunea că aţi fost minunat şi eram pur şi simplu înnebunită să vă cunosc, nu‑i aşa, Odell? — Da, iubito.

— Colonelul Clapperton! Spuse generalul Forbes.           Făcu prezentarea, pufnind pe nas.           Domnişoara Ellie Henderson se aplecă în faţă, o şuviţă din părul ei moale, cărunt căzându-i pe figură. Ochii ei negrii şi pătrunzători sclipiră cu o plăcere răutăcioasă.           — Ce bărbat cu o înfăţişare soldăţească remarcă ea cu o tentă maliţioasă şi-şi aranjă la loc şuviţa, aşteptând efectul.           — Soldăţească! Explodă generalul Forbes. Îşi răsuci mustaţa şi se făcu roşu la faţă.           — E în gărzi, nu-i aşa? Murmură domnişoara Henderson, încoronându-şi opera.           — Gărzi? Gărzi? Câte prostii. Tipul a fost pe scena teatrului de revistă! Asta-i! A intrat în armată şi s-a dus în Franţa să numere cutiile cu magiun de prune şi mere. Hunii1 au lăsat să le cadă în mod acccidental o bombă şi el s-a întors acasă cu o uşoară rană la braţ. Într-un fel sau altul a intrat la spitalul condus da lady Carrington.           — Deci, aşa s-au întâlnit.           — Asta-i! Tipul a făcut pe eroul rănit. Lady Carrington navea bun simţ, în schimb dispunea de grămezi de bani. Bătrânul Carrington se ocupase de muniţii. Rămăsese văduvă numai cu şase luni în urmă. Individul ăsta o înfăşcă imediat. Ea îi face rost de-o slujbă la Ministerul de Război. Colonelul Clapperton! Ptui! Pufni el.           — Şi înainte de război a fost pe scena teatrului de revistă, repetă domnişoara Henderson, încercând să împace pe distinsul colonel cărunt Clapperton cu comedianul cu nasul roşu care cântă melodii vesele.           — E-adevărat! Spuse generalul Forbes. Am auzit asta de la bătrânul Bassington. Şi el a auzit-o de la bătrânul Badger Cotterill care o ştie de la Snooks Parker.           Domnişoara Henderson dădu din cap încântată.           — Asta pare să rezolve treburile! Spuse ea.           Un uşor zâmbet se ivi pentru o clipă pe faţa unui omuleţ aşezat lângă ei. Domnişoara Henderson observă zâmbetul. Ea era perspicace. Asta dovedea apreciere pentru ironia conţinută de ultima ei remarcă – ironie pe care generalul n-ar fi bănuit-o niciodată.           Generalul n-a observat zâmbetul. El îşi privi ceasul, se ridică şi zise:           — Exerciţii. Trebuie să-ţi păstrezi forma pe vas şi ieşi prin uşa deschisă pe punte.           Domnişoara Henderson se uită la omul care zâmbise. Cu o privire încurajatoare care arăta că era gata să intre în dialog cu un tovarăş de drum.           — E energic, nu? Spuse domnul cel mărunt.           — Face înconjorul punţii exact de 48 de ori, îi explică domnişoara Henderson. Ce bătrân bârfitor! Şi se spune că sexului nostru îi place scandalul.           — Ce lipsă de politeţe!           — Francezii sunt întotdeauna politicoşi, comentă domnişoara Henderson, pe un ton oarecum interogativ.           Micul domn răspunse prompt:           — Belgian, mademoiselle.           — O, belgian!           — Hercule Poirot. La dispoziţia dumneavoastră.           Numele îi răscolea ceva în memorie. Sigur îl mai auzise înainte…           — Vă place călătoria asta, domnule Poirot?           — Să fiu sincer, nu. A fost o tâmpenie de a mă lăsa convins să vin. Detest la mer. Niciodată nu e liniştită… Nu, nici măcar un minuţel.           — Bine, dar trebuie să recunoaşteţi că e destul de calmă acum.           Poirot recunoscu asta mormăind.           — A ce moment, da. De aceea simt că reînviu. Începe. Să mă intereseze din nou ce se întâmplă în jurul meu, de exemplu felul dibaci în care aţi discutat cu generalul Forbes.           — Vreţi să spuneţi…           Domnişoara Henderson se opri. Hercule Poirot se înclină.           — Metodele dumneavoastră de-a scoate de la el chestia aia de scandal. Admirabile!           Domnişoara Henderson râse fără jenă.           — Apropoul acela la gărzi? Ştiam că asta o să-l facă pe bătrân să spumege şi să caşte gura.           Se aplecă spre Poirot ca să-i facă o confidenţă.           — Recunosc că-mi place scandalul – cu cât este mai mare, cu atât mai bine.           Poirot se uită gânditor la ea; avea o siluetă subţire, bine păstrată, ochii îi erau negri şi pătrunzători, părul îl avea cărunt – o femeie de 45 de ani care era mulţumită să arăte de vârsta ei. Ellie spuse brusc:           — Ştiu! Nu sunteţi marele detectiv?           Poirot confirmă.           — Sunteţi prea amabilă, mademoiselle.           Dar nu o contrazise.           — Ce palpitant, făcu domnişoara Henderson. Sunteţi „pe urmele”, cum se spune în cărţi? Avem un criminal, în mod secret, în mijlocul nostru? Sau sunt indiscretă?           — Nici vorbă. Nici vorbă. Îmi pare rău că vă înşel aşteptările, dar mă aflu aici pur şi simplu ca toată lumea pentru a mă distra.           Spuse asta pe un ton atât de plictisit încât domnişoara Henderson râse.           — O! Bine, veţi putea ajunge la ţărm mâine la Alexandria. Aţi mai fost în Egipt?           — Niciodată, mademoiselle.           Domnişoara Henderson se ridică oarecum brusc.           — Cred că o să mă duc să fac exerciţii ca generalul, îl anunţă ea.           Poirot se ridică politicos în picioare.           Ea îl salută din cap şi ieşi pe punte. O uşoară uimire se ivi pentru o clipă pe figura lui Poirot, apoi, un zâmbet îi trecu pe buze, se ridică, îşi scoase capul pe uşă şi privi de-a lungul punţii. Domnişoara Henderson se sprijinea de balustradă, vorbind cu un bărbat înalt, cu o înfăţişare soldăţească.           Poirot zâmbi şi mai mult. El se retrase în fumoar cu aceeaşi grijă exagerată cu care o broască ţestoasă se bagă în carapacea ei. Deocamdată era singur acolo, deşi, pe bună dreptate, îşi închipuia că asta nu va dura mult timp.           Şi n-a durat. Doamna Clapperton, cu părul ei îngrijit ondulat, protejat de plasă, şi silueta ei menţinută prin masaje şi dietă, îmbrăcată într-un costum sport elegant apăru prin uşa barului cu aerul sigur al unei femei care întotdeauna fusese capabilă să plătească preţul cel mai mare pentru orice ar fi avut nevoie. Ea spuse:           — John? O! Bună dimineaţa, domnule Poirot, l-aţi văzut pe John?           — Este pe punte, madame. Să-l…           Îl opri cu un gest.           — Am să stau aici un minut.           Se aşeză într-o manieră de regină pe scaunul din faţa lui. De la distanţă putea să arate de 28 de ani. Acum, în pofida machiajului ei excelent, a sprâncenelor pensate cu delicateţe, nu arăta a 49 de ani cât avea, ci a 55. Ochii ei erau de un albastru deschis cu pupile mici.           — Îmi pare rău că nu v-am văzut la cină aseară, spuse ea. A fost, bineînţeles, ceva ce aducea a friptură…           — Précisément, spuse Poirot cu convingere.           — Din fericire, sunt un marinar excelent, zise doamna Clapperton. Spun din fericire, fiindcă, cu inima mea slăbită, răul de mare ar însemna, probabil, moartea pentru mine.           — Aveţi inima slabă, madame?           — Da, trebuie să fiu extrem de grijulie. Nu trebuie să mă obosesc prea mult! Toţi specialiştii spun asta! Doamna Clapperton se ambalase să vorbească pe tema – pentru ea – fascinantă a sănătăţii sale. John, scumpul de el, se străduieşte din răsputeri să mă împiedice să fac prea multe. Trăiesc atât de intens, ştiţi ce vreau să spun domnule Poirot?           — Da, da.           — Îmi spune întotdeauna: încearcă să fii ca o plantă, Adeline. Dar eu nu pot. Viaţa trebuie trăită, aşa cred. De fapt, mam extenuat de tânără, în timpul războiului. Spitalul meu – aţi auzit de spitalul meu? Sigur că aveam infirmiere şi asistente şi tot ce trebuia, dar de fapt eu îl conduceam. A oftat.           — Vitalitatea dumneavoastră este minunată, dragă doamnă, spuse Poirot, cu aerul uşor mecanic al unuia care dă o replică.           Doamna Clapperton râse ştrengăreşte.           — Toţi îmi spun ce tânără sunt! E absurd. Niciodată nu încerc să pretind că am o zi mai puţin de 43, continuă ea cu o candoare uşor falsă, dar la foarte mulţi le vine greu să creadă. Eşti atât de vioaie, Adeline, îmi spun. Dar, de fapt, domnule Poirot, cum ai putea fi dacă n-ai fi viu?           — Mort, răspunse Poirot.

Problema in golful Pollensa povestiri de Agatha Christie Problemă în golful Pollensa   Vaporul de la Barcelona spre Mallorca îl lăsă pe domnul Parker Pyne la Palma în primele ore ale dimineţii şi pe dată fu deziluzionat. Hotelurile erau ocupate! Cel mai bun loc pe care‑l găsi a fost un fel de dulap neaerisit cu priveliştea spre curtea interioară a unui hotel din centrul oraşului - adăpost ce nu i‑a convenit domnului Parker Pyne. Proprietarul hotelului nu luă în seamă dezamăgirea sa. – Ce doriţi să fac? spuse acesta, ridicînd din umeri. Palma de Mallorca era plină de oameni acum! Era o schimbare în bine! Cu toţii, englezi, americani - veneau iarna în Mallorca. Era aglomeraţie peste tot. Domnul din Anglia n‑ar fi putut găsi cu siguranmţă nimic nicăieri, cu excepţia, poate la „Formentor” unde preţurile erau atît de uriaşe încît chiar şi străinii dădeau înapoi. Domnul Parker Pyne se servi cu o cafea şi un corn şi ieşi să viziteze catedrala, dar îşi dădu seama că nu prea avea chef să aprecieze frumuseţi arhitecturale. Apoi avu o discuţie cu un taximetrist prietenos într‑o franceză stricată, amestecată cu spaniola locului, timp în care discutară meritele şi posibilităţile de la „Soller”, „Alcudia”, „Pollensa” şi „Formentor” - care erau hoteluri bune dar foarte scumpe. Domnul Parker Pyne fu îmboldit să întrebe cît de mult costă. Obişnuiau să ceară, spunea taximetristul, o sumă care părea absurdă şi ridicolă şi asta pentru că ştiau foarte bine că englezii veneau aici pentru că preţurile nu le considerau oare mici şi rezonabile? Domnul Parker Pyne spuse că aşa stăteau lucrurile, dar totuşi ce sume cereau la „Formentor”. Un preţ incredibil! Perfect - dar care era preţul exact? Conducătorul auto consimţi în cele din urmă să răspundă în cifre. Cu amintirea proaspătă a preţurilor de la hoteluri din Ierusalim şi Egipt, cifra îl făcu totuşi pe domnul Parker Pyne să se cutremure. Au căzut la înţelegere, bagajele domnului Parker Pyne au fost încărcate în taxi într -o manieră oarecum întîmplătoare, şi au pornit‑o să facă rondul insulei, încercînd la gazde mai ieftine, dar avînd ca obiectiv final „Formentor”. N-au atins acei ultim lăcaş al abundenţei, deoarece, după ce au trecut prin străzile înguste din Pollensa şi au urmat linia unduitoare a malului mării, au ajuns la hotelul „Pino d'Oro” - clădire mică aşezată pe malul mării, cu o privelişte care, în aburii unei dimineţi frumoase, aveau aerul elegant şi vag al unei stampe japoneze. Pe dată, domnul Parker Pyne îşi dădu seama că asta şi numai asta căuta. Opri taxiul, trecu prin poarta vopsită, cu speranţa că va găsi un loc liniştit. Soţii, care deţineau hotelul, nu ştiau nici engleză, nici franceză. Cu toate acestea, problema se încheie în mod satisfăcător. Domnului Parker Pyne i s‑a dat o cameră cu vedere spre mare, bagajele i‑au fost descărcate, taximetristul şi‑a felicitat pasagerul pentru că a evitat monstruoasele exigenţe ale „acestor noi hoteluri”, şi‑a primit plata şi a plecat după ce i‑a salutat vesel în stil spaniol. Domnul Parker Pyne se uită la ceas şi văzînd că‑i abia zece fără un sfert ieşi pe o mică terasă scăldată în lumina puternică a dimineţii şi comandă, pentru a doua oară în dimineaţa aceea, cafea şi cornuri. Se aflau patru mese, una la care stătea el, una de pe care tocmai se debarasa micul dejun şi celelalte două ocupate. La cea mai apropiată de el se afla o familie formată din tată, mamă şi două fete mari - germani. Dincolo de ei, în colţul terasei, şedeau ceea ce părea clar a fi mamă şi fiul - englezi. Femeia avea vreo 55 de ani. Cu părul cenuşiu într‑o nuanţă plăcută, era îmbrăcată cu  gust, dar nu la modă într-un deux pieces de stofă şi avea aerul acela sigur de sine caracteristic englezoaicei obişnuite să călătorească mult în străinătate. Tînărul care stătea în faţa ei ar fi putut avea 25 de ani şi era tipic pentru categoria socială şi vîrsta sa. Nu era nici frumos, nici urît, nici înalt, nici scund. Se vedea clar că se afla în cele mai bune relaţii cu mama sa - făceau mici glume împreună - şi el era foarte atent în a o servi. Aşa cum stăteau de vorbă, ochii ei îi întîlniră pe cei ai domnului Parker Pyne. Îl măsurară cu nonşalanţa unei femei bine crescute, dar el îşi dădu seama că fusese analizat şi categorisit. Fusese recunoscut ca englez şi, fără îndoială, la timpul potrivit, vreo remarcă plăcută, comună îi va fi adresată. Domnul Parker Pyne nu avea nici o obiecţie în mod deosebit. Concetăţenii săi îl cam plictiseau în străinătate, dar îşi dorea să petreacă timpul de peste zi de o manieră amicală. Într‑un hotel mic s‑ar fi creat tensiune, dacă nu procedai aşa. Era sigur că această femeie îndeosebi avea excelente „maniere de hotel”, cum le numi el. Tînărul englez se ridică, făcu o oarecare remarcă în glumă şi intră în hotel. Femeia îşi luă scrisorile şi geanta şi se aşeză într‑un scaun cu faţa la mare. Deschise un exemplar din „The Continental Daily Mail”. Stătea cu spatele la domnul Parker Pyne. În timp ce‑şi sorbea ultima picătură de cafea, domnul Parker Pyne privi în direcţia ei şi pe loc încremeni. Se simţea neliniştit... neliniştit de paşnica continuare a vacanţei sale! Acel spate era îngrozitor de expresiv. În timpul vieţii cunoscuse multe astfel de spinări. Rigiditatea sa, tensiunea poziţiei - chiar fără să‑i vadă faţa el ştia prea bine că ochii erau plini de lacrimi - că femeia se stăpînea cu un efort teribil. Mişcîndu‑se cu băgare de seamă, ca un animal hăituit, domnul Parker Pyne se reîntoarse în hotel. Doar cu o jumătate de oră mai înainte i se ceruse să‑şi treacă numele în registrul de pe birou. Acolo se afla o semnătură frumoasă - C. Parker Pyne, Londra. Domnul Parker Pyne observase, cîteva rînduri deasupra, numele a doi sosiţi: doamna R. Chester, domnul Basil Chester - Holm Park, Devon. Apucînd tocul, domnul Parker Pyne scrise repede ceva peste semnătura lui. Acum se citea (cu dificultate) Christopher Pyne. Dacă doamna R. Chester era nefericită la Pollensa Bay, nu‑i va fi uşor să‑l consulte pe domnul Parker Pyne. Deja acest gentleman se minunase de multe ori că atît de numeroşi oameni, pe care‑i întîlnise în străinătate, îi cunoşteau numele şi îi reţinuseră realizările. În Anglia multe mii de oameni citeau zilnic „The Times” şi puteau răspunde foarte sincer că n‑au auzit în viaţa lor un asemenea nume. În străinătate, se gîndi el, ziarele sînt citite mai temeinic. Nici o ştire, nici chiar coloanele cu reclame nu le scapă. Vacanţele sale fuseseră deja întrerupte cu mai multe prilejuri. Avusese de‑a face cu o întreagă serie de probleme, de la crimă la încercare de şantaj. Era hotărît să aibă linişte în Mallorca. Simţea instinctiv că o mamă deprimată i‑ar putea tulbura considerabil această pace. Domnul Parker Pyne se acomodă de minune la „Pino d'Oro”. În apropiere se afla un hotel mai mare, „Mariposa”, unde stătea o mulţime de englezi. De jur împrejur se afla o întreagă colonie de pictori. Te puteai plimba de‑a lungul mării spre satul de pescari unde se afla un bar - loc de întîlnire pentru oameni - şi cîteva magazine. Totul era foarte liniştit şi plăcut. Fetele se plimbau în pantaloni, cu basmale colorate legate la piept. Tinerii cu berete, cu părul destul de lung se întreţineau în „Mac's Bar” discutînd despre valori plastice şi abstracţiune în artă. A doua zi după sosirea domnului Parker Pyne, doamna Chester îi făcu cîteva remarci convenţionale în legătură cu priveliştea şi cu probabilitatea ca vremea să se menţină frumoasă Apoi ea discută puţin cu doamna din Germania despre tricotat şi schimbă cîteva cuvinte plăcute despre trista situaţie politică cu doi domni danezi, care‑şi petreceau timpul sculîndu‑se în zori şi mergînd pe jos cîte unsprezece ore. Domnului Parker Pyne i se păru că Basil Chester este un tînăr foarte plăcut. I se adresa domnului Parker Pyne cu „sir” şi asculta foarte politicos orice‑i spunea bărbatul mai în vîrstă. Cîteodată cei trei englezi serveau cafeaua împreună după masa de seară. După trei zile, Basil se retrase cam după zece minute şi domnul Parker Pyne rămase tête‑à-tête cu doamna Chester. Vorbiră despre flori şi îngrijirea lor, despre starea lamentabilă a lirei engleze, despre cît de scumpă devenise viaţa în Franţa şi despre dificultatea de a servi un ceai bun după amiaza. Ori de cîte ori pleca fiul ei seara, domnul Parker Pyne observa tremurai repede ascuns al buzelor ei, dar ea îşi revenea imediat şi discutau în mod plăcut pe temele mai sus menţionate. Încetul cu încetul începu să vorbească despre Basil - despre cît de bine mersese la şcoală, - „ a fost printre primii în clasa a XI-a, să ştiţi”, - de faptul că toată lumea ţine la el, despre cît de mîndru ar fi fost tatăl său dacă ar fi trăit, despre cît de mulţumită era că Basil n‑a fost niciodată „un zăpăcit”. „Desigur, îl îndemn întotdeauna să stea cu tinerii, dar, se pare, că într‑adevăr preferă să rămînă lăngă mine”. Rosti acest lucru cu un fel de plăcere modest reţinută.

Primele cazuri ale lui Poirot povestiri de Agatha Christie Afacerea de la balul Victoria   Numai pura întâmplare l-a făcut pe prietenul meu, Hercule Poirot, fost şef al forţei belgiene, să fie implicat în cazul familiei Style. Succesul i-a adus notorietate şi s-a decis să se consacre soluţionării problemelor de criminalistică. După ce am fost rănit pe Somme şi trecut în rezervă, în cele din urmă, ne-am fixat împreună sediul la Londra. Din moment ce am cunoscut direct majoritatea cazurilor sale, mi s-a sugerat să aleg unele dintre cele mai interesante şi să le consemnez. Apucându-mă de această treabă, cred că cel mai bine ar fi să încep cu acea încurcătură stranie care a stârnit, la vremea respectivă, un foarte larg interes public. Mă refer la afacerea de la Balul Victoria. Deşi nu este atât de edificatoare pentru metodele deosebite ale lui Poirot, ca alte cazuri mai obscure, mai încâlcite, trăsăturile ei senzaţionale, oamenii celebri amestecaţi şi imensa publicitate ce i s-a făcut în presă, o determină să rămână cause célèbre şi am simţit întotdeauna că numai datorită implicării lui Poirot a fost posibilă găsirea soluţiei şi făcută publică. Într-o frumoasă dimineaţă de primăvară, stăteam în apartamentul lui Poirot. Micul meu prieten, elegant şi dichisit ca întotdeauna, cu capul său în formă de ou, aplecat uşor pe o parte, punea cu delicateţe o nouă pomadă pe mustaţa lui. O anumită vanitate inofensivă era o caracteristică a lui Poirot şi eu m-am adaptat dragostei sale generale pentru ordine şi metodă. The Daily News Monger, din care citisem, alunecase pe jos şi eu mă afundasem în gânduri şi era cât pe-aici să aţipesc când vocea lui Poirot mă făcu să-mi revin. – La ce te gândeşti atât de adânc, mon ami? – Ca să-ţi spun adevărat, mă gândeam cu uimire la afacerea formidabilă de la Balul Victoria, i-am răspuns eu. Toate ziarele sunt pline cu asta. Am bătut cu degetul pe ziar în timp ce vorbeam. – Da? – Cu cât citeşti mai mult, cu atât ţi se pare toată treaba învăluită în mai mult mister! m-am aprins eu în legătură cu subiectul. Cine l-a ucis pe lordul Cronshaw? Moartea lui Coco Courtenay în aceeaşi noapte a fost o simplă coincidenţă? A fost un accident? Sau în mod deliberat ea a luat o supradoză de cocaină? M-am oprit şi apoi am adăugat în mod dramatic: la chestiile astea mă gândeam. Oarecum spre dezamăgirea mea, Poirot nu dădea atenţie întâmplărilor. Se uita în oglindă şi doar a murmurat: serios, această nouă pomadă este o minune pentru mustăţi! Totuşi, văzându-mi expresia, adăugă iute: – Chiar aşa - şi cum răspunzi la întrebările tale? Dar, înainte de a putea răspunde, uşa s-a deschis şi proprietăreasa noastră l-a anunţat pe inspectorul Japp. Omul de la Scotland Yard era un vechi prieten de-al nostru şi l-am întâmpinat cu căldură. – Ah, bunul meu Japp, exclamă Poirot, oare ce te aduce în vizită la noi? – Ei bine, domnule Poirot, spuse Japp, aşezându-se şi dând din cap către mine a salut, mi s-a încredinţat un caz care, sunt convins, că ţi se potriveşte ţie şi am venit să te întreb dacă vrei să te bagi în ciorba asta? Poirot avea o bună opinie despre calităţile lui Japp, deşi deplângea lipsa lamentabilă de metodă a acestuia; dar eu, în ce mă priveşte, consideram că cel mai mare talent al acestui detectiv rezida în gentileţea cu care căuta ajutor sub forma deghizată de a-l acorda el însuşi! – E vorba despre acest Bal Victoria, spuse Japp convingător. Haide, recunoaşte că ţi-ar plăcea să te amesteci în treaba asta. Poirot îmi zâmbi. – În orice caz, prietenului meu Hastings i-ar plăcea. El tocmai dezbătea subiectul, n'est  çe pas, mon ami? – Desigur, domnule, şi dumneavoastră veţi fi implicat, spuse Japp condescendent. Vă spun că e o pană la pălărie să cunoşti toate amănuntele unui caz ca acesta. Gata, la treabă! Cred că ştiţi elementele principale, domnule Poirot? – Numai din ziare. Şi imaginaţia ziaristului este câteodată înşelătoare. Povestiţi-mi întreaga afacere. Japp se aşeză confortabil, picior peste picior, şi începu. – După cum ştie toată lumea, marţea trecută a fost organizat marele Bal Victoria. Toţi nepricopsiţii, care-şi spun că sunt cineva în zilele noastre, dar asta e realitatea, s-au adunat la Colossus Hall şi toată Londra era acolo, inclusiv tânărul lord Cronshaw şi prietenii săi. – Dosarul lui? îl întrerupse Poirot. Vreau să spun bioscopia, nu, cum i se zice, biografia? – Vicontele Cronshaw era al cincilea viconte, 25 de ani, bogat, necăsătorit şi îndrăgea foarte mult lumea teatrului. Mergeau zvonurile că se logodise cu domnişoara Courtenay, de la Teatrul Albany, căreia prietenii îi spuneau Coco şi care era, din toate punctele de vedere, o tânără extrem de fascinantă. – Bine. Continuez! – Anturajul lordului Cronshaw consta din unchiul său, onorabilul Eustace Beltane, o drăguţă văduvă americană, doamna Mallaby, un tânăr actor Chris Davidson, soţia acestuia şi, în sfârşit, domnişoara Coco Courtenay. După cum ştiţi, a fost, de fapt, un carnaval şi grupul Cronshaw reprezenta personaje din vechea comedie italiană - care or fi alea! – Commedia dell'Arte, murmură Poirot, ştiu. – Oricum, costumele reprezentau cópii după un set de figurine de porţelan din colecţia domnului Eustace Beltane. Lordul Cronshaw era Arlechinul, Beltane era Punchinello, doamna Mallaby era perechea lui Pulcinella, Davidsonii erau Pierrot şi Pierrette, iar domnişoara Courtenay era, bineânţeles, Colombina. Chiar de la începutul serii, ceva părea să nu fie în ordine. Lordul Cronshaw era abătut şi se purta ciudat. Când cei şase s-au adunat pentru supeu într-o cămăruţă separată, pusă la dispoziţie de gazdă, toţi au observat că el şi domnişoara Courtenay nu-şi mai vorbeau. Evident, ea plânsese şi părea în pragul unei crize de nervi. Masa n-a fost prea plăcută şi, când au plecat cu toţii din cameră, ea s-a întors spre Chris Davidson şi i-a cerut, ca să fie auzită, s-o ducă acasă căci "i se făcuse lehamite de bal". Tânărul actor a ezitat, uitându-se la lordul Cronshaw şi, în cele din urmă, i-a tras pe amândoi înapoi în camera unde avusese loc supeul. Dar toate eforturile sale pentru a-i împăca n-au dat rezultat şi-atunci a luat un taxi şi a condus-o pe domnişoara Courtenay - care acum plângea - la apartamentul ei. Deşi, evident, extrem de supărată, nu i-a mărturisit nimic, repetând doar tot timpul că "îl va face pe bătrânul Cronch să-i pară rău pentru asta!" Acesta este singurul indiciu pe care-l avem că moartea ei s-ar fi putut să nu fie accidentală şi e prea puţin lucru pe care să te bazezi. Până când Davidson a liniştit-o cumva, era prea târziu să se reîntoarcă la Colossus Hall, aşa că s-a dus direct acasă, la apartamentul său din Chelsea, unde soţia sa sosi puţin după aceea cu vestea teribilei tragedii, care se întâmplase după plecarea sa. Lordul Cronshaw, se pare, devenea tot mai abătut cu cât balul se desfăşura. S-a îndepărtat de grupul său şi aproape că nu l-au mai văzut în restul serii. Cam pe la ora unu şi treizeci de minute, chiar înainte de marele dans "cotillion", când toţi îşi scot măştile, căpitanul Digby, un ofiţer care-i cunoştea costumul, l-a observat stând într-o lojă şi uitându-se pe scenă. – Helo, Cronch! a strigă el. Vino jos şi fii sociabil! Ce-ai înţepenit acolo ca o bufniţă împăiată! Haide, începe un dans vechi, frumos. – Bine! îi răspunse Cronshaw. Aşteaptă-mă, căci altfel n-am să te mai găsesc în mulţime. Se întoarse şi plecă din lojă, cum spusese. Căpitanul Digby, care era cu doamna Davidson, aşteptă. Minutele treceau, dar lordul Cronshaw nu apărea. În cele din urmă, Digby deveni nerăbdător. – Băiatul ăsta crede că o să-l aşteptăm toată noaptea! exclamă el. În acel moment, doamna Mallaby veni spre ei şi i se explică situaţia. – N-aţi văzut că e ca un urs cu capul bolnav în seara asta? strigă drăguţa văduvă plină de vioiciune. Haideţi să ne ducem noi şi să-l recuperăm. Începură să-l caute, dar fără succes, până când doamna Mallaby spuse că ar putea fi găsit în camera unde mâncaseră cu o oră în urmă. Şi-au croit drum până acolo. Dar ce le-a fost dat să vadă! Acolo era, într-adevăr, Arlechinul, dar întins pe jos cu un cuţit de masă înfipt în inimă! Japp se opri, Poirot dădu afirmativ din cap şi spuse cu aerul unui specialist: Une belle affaire! Şi nu e nici un indiciu în privinţa făptuitorului crimei? Dar cum ar putea fi! – Ei bine, continuă inspectorul, ştiţi restul. Tragedia a fost dublă, în ziua următoare erau titluri în toate ziarele şi un anunţ scurt că domnişoara Courtenay, populara actriţă, fusese descoperită moartă în patul ei şi că decesul se datora unei supradoze de cocaină. Era accident sau sinucidere? Servitoarea ei, care a fost chemată să depună mărturie, a recunoscut că domnişoara Courtenay lua de obicei acest drog şi verdictul de "moarte accidentală" a fost admis. Totuşi, nu putem exclude posibilitatea sinuciderii. Moartea ei este deosebit de nefericită, mai ales că ne lipseşte de orice indiciu privitor la cauza certei din noaptea precedentă. Apropo, o cutioară emailată a fost găsită pe cadavru. Pe ea era scris cu diamante "Coco" şi era pe jumătate plină cu cocaină. Camerista domnişoarei Courtenay a identificat-o ca aparţinând stăpânei sale, ce-o purta întotdeauna la ea, din moment ce conţinea rezerva de drog, căreia îi devenea tot mai mult sclavă.

Poirot Cazuri rezolvate de Agatha Christie I. Melodia ucigaşă   Hercule Poirot îşi întinse picioarele spre radiatorul electric aşezat lângă perete. Barele acestuia încinse la roşu, frumos aranjate, erau o încântare pentru mintea sa ordonată. Focul de cărbune, spuse în sinea lui, era întotdeauna inform şi întâmplător! Niciodată nu ajungea la simetria asta. Telefonul sună. Poirot se ridică, uitându‑se la ceas. Era aproape de unsprezece şi jumătate noaptea. Se întrebă cine putea să‑l sune la ora asta. Era posibil să fie o greşeală. Sau, murmură ca pentru el cu un zâmbet straniu, este vorba de un milionar, proprietarul unui ziar, descoperit mort în biblioteca din casa lui de la ţară, cu o orhidee pastelată, încleştată în mâna sa stângă şi cu o pagină ruptă dintr‑o carte de bucate, prinsă cu un ac în piept. Zâmbind în faţa acestui scenariu imaginar, ridică receptorul. Imediat se auzi o voce – vocea răguşită a unei femei, cu o tentă de disperare şi urgenţă în ea. — Domnul Hercule Poirot? Domnul Hercule Poirot? — Hercule Poirot la telefon. — Domnule Poirot, puteţi veni imediat, imediat, sunt în pericol, într‑un mare pericol, ştiu asta… Poirot spuse aspru: — Cine sunteţi? De unde vorbiţi? Vocea se auzi mai slab, dar şi mai îngrijorată. — Imediat… e vorba de viaţă sau de moarte… „Jardin des Cynes”… imediat… masa cu irişi galbeni… Urmă o pauză, un fel de răsuflare ciudată şi nu se mai auzi nimic. Hercule Poirot închise. Era uluit. Murmură printre dinţi: — E ceva aici curios.   În uşa restaurantului „Jardin des Cynes”, Luigi cel gras se grăbi să‑l întâmpine. — Buona sera, domnule Poirot. Doriţi o masă, da? — Nu, nu, dragul meu Luigi. Mă uit după nişte prieteni. Dau o raită, poate încă n‑au venit. Ah, ia uite, masa de acolo din colţ, cu irişi galbeni, apropo, o mică întrebare, dacă nu sunt indiscret. Pe toate celelalte mese sunt lalele, lalele roşii, de ce numai pe masa aia aţi pus irişi galbeni? Luigi ridică din umeri foarte expresiv. — O comandă, monsieur! Un ordin special! Fără îndoială, florile favorite ale uneia dintre doamne. Masa e a domnului Barton Russell, un american imens de bogat. — Aha, trebuie să studiezi capriciile doamnelor, nu‑i aşa, Luigi? — Monsieur are dreptate, spuse Luigi. — Văd la masa aceea o cunoştinţă de‑a mea. Mă duc să stăm de vorbă. Poirot îşi croi drum, cu delicateţe, pe lângă ringul de dans, pe care evoluau perechi. Masa respectivă era pregătită pentru şase persoane, dar, deocamdată, era un singur ocupant, un tânăr adâncit în gânduri, trist şi care bea şampanie. Nu era deloc persoana pe care se aşteptase s‑o vadă Poirot. Părea imposibil să asociezi ideea de pericol sau melodramă cu orice grup din care făcea parte Tony Chapell. Poirot se opri fără zgomot, lângă masă. — Ah, e aici, cumva, prietenul meu Anthony Chappell? — O, ce bine îmi pare, Poirot, copoiul poliţiei! strigă tânărul. Nu Antony, dragul meu, – Tony, pentru prieteni! Trase un scaun. — Hai, stai cu mine. Să vorbim despre crime! Să mergem şi mai departe şi să bem pentru crime. Turnă şampanie într‑un pahar gol. Dar ce cauţi tu în învălmăşeala asta de cântece, dans şi veselie, dragul meu Poirot? N‑avem cadavre aici, absolut nici un singur cadavru, să‑ţi oferim. Poirot sorbi din şampanie. — Pari foarte vesel, mon cher! — Vesel? Mă simt nenorocit, copleşit de amărăciune. Spune‑mi, auzi melodia pe care o cântă. O recunoşti? — Are, probabil, ceva de‑a face cu fata care te‑a părăsit? — Ai ghicit, spuse tânărul, dar nu complet. „Nimic nu se compară cu dragostea care te face nefericit!” Aşa se numeşte. — Aşa? — Cântecul meu preferat, rosti Tony Chapell morocănos. Restaurantul meu favorit, orchestra mea favorită şi fata mea dragă e aici şi dansează cu altcineva. — De asta eşti aşa melancolic? întrebă Poirot. — Exact. Ştii, Pauline şi cu mine am avut ceea ce oamenii de rând numesc o ceartă. Adică, ea a spus 95 de cuvinte şi eu cinci din fiecare sută. Cele cinci ale mele erau: „dragă, stai să‑ţi explic”. Ea reîncepea cu cele 95 şi nu înaintam deloc. Cred, adăugă Tony trist, că am să mă otrăvesc. — Pauline? murmură Poirot. — Pauline Weatherby. Cumnata cea mică a lui Barton Russell. Tânără, frumoasă şi dezgustător de bogată. În seara asta Barton Russel dă o petrecere. Îl cunoşti? Mare afacerist, american proaspăt bărbierit, plin de vigoare şi personalitate. Soţia lui a fost sora Paulinei. — Şi cine mai ia parte la petrecere? — O să‑i cunoşti într‑o clipă, când se opreşte muzica. E Lola Valdez, ştii, dansatoarea sud‑americană din noul spectacol de la „Metropole” şi Stephen Carter. Îl cunoşti pe Carter, lucrează în diplomaţie. Foarte secretos. I se spune Stephen cel mut. Tipul de om care spune: „Nu am calitatea de a declara etc., etc.” Iată‑i că vin. Poirot se ridică. Fu prezentat lui Baron Russell, lui Stephen Carter, señorei Lola Valdez, o fiinţă brunetă, lascivă şi Paulinei Weatherby, foarte tânără, foarte blondă, cu ochii mari, frumoşi. Barton Russell spuse: — Cum, acesta‑i marele Hercule Poirot? Îmi face multă plăcere să vă întâlnesc, domnule. Vreţi să staţi jos şi să rămâneţi cu noi? Asta dacă nu… Tony Chapell îl întrerupse. — Are o întâlnire cu un cadavru, cred, sau caută un om de afaceri dispărut, ori marele rubin al Rajahului din Borrioboolagah? — Ah, prietene, crezi că nu sunt niciodată liber? Nu pot şi eu, o dată, să încerc să mă distrez? — Poate ţi‑ai dat întâlnire aici cu Carter. Ultimele ştiri despre situaţia internaţională de la Naţiunile Unite, acum atât de gravă. Planurile furate trebuie găsite, altfel se va declara mâine război! Pauline Weatherby spuse tăios. — De ce trebuie să fii atât de cumplit de idiot, Tony? — Scuze, Pauline. Tony Chapell se afundă în tăcerea lui plină de amărăciune. — Ce severă sunteţi, mademoiselle. — Nu pot să sufăr oamenii care se dau în spectacol tot timpul! — Văd că trebuie să fiu grijuliu. Să discut numai despre treburi serioase. — O, nu, domnule Poirot. N‑am vrut să spun asta. Se întoarse zâmbitoare spre el şi îl întrebă: — Sunteţi, într‑adevăr, un fel de Sherlock Holmes şi faceţi deducţii miraculoase? — Ah, deducţiile nu sunt aşa de uşor de făcut în viaţa adevărată. Dar să fac o încercare? Aşadar, să deduc că irişii galbeni sunt florile dumneavoastră preferate? — Aţi greşit, domnule Poirot. Crinii sau trandafirii. Poirot oftă. — Un eşec. O să încerc mai departe. În seara asta, nu cu mult timp în urmă, aţi telefonat cuiva. Pauline râse şi bătu din palme. — Exact. — Imediat după ce‑aţi sosit aici? — Aţi ghicit din nou. Am telefonat în clipa în care am intrat pe uşă. — Ah, asta nu e chiar aşa. Aţi telefonat înainte de a veni la masa asta? — Da. — În mod hotărât, e foarte rău. — O, nu, cred că a fost foarte inteligent din partea dumneavoastră. Cum de‑aţi ştiut că am telefonat? — Asta, mademoiselle, este secretul marelui detectiv. Şi persoana căreia i‑aţi telefonat poartă un nume care începe cu P, sau poate cu un H? Pauline râse. — Aţi greşit. I‑am telefonat cameristei mele să pună la poştă nişte scrisori extrem de importante pe care n‑am reuşit să le expediez. O cheamă Louise. — Sunt încurcat, foarte încurcat. Muzica începu din nou. — Dansăm, Pauline? întrebă Tony. — Nu vreau să dansez iar atât de curând, Tony. — Ce poate să fie oare mai rău! exclamă Tony cu amărăciune, adresându‑se parcă întregii lumi. Poirot îi şopti sud‑americanei din partea cealaltă a lui: — Señora, nu îndrăznesc să vă invit la dans. Sunt din cale afară de demodat. Lola Valdez răspunse: — Ah, e una prostie ce spuneţi acolo! Sunteţi încă un tânăr. Părul este încă negru! Poirot tresări uşor. — Pauline, în calitate de cumnat şi tutore al tău, rosti Barton Russell pe un ton imperativ, am să te forţez să vii la dans! Asta‑i vals şi e singurul la care mă pricep. — Dar cum nu, Barton, dansăm imediat. — Eşti o fată bună, Pauline, e minunat din partea ta. Plecară împreună. Tony îşi îndepărtă scaunul de masă. Apoi se uită la Stephen Carter. — Eşti un tip vorbăreţ, nu‑i aşa, Carter? remarcă el. Înveseleşti grupul cu conversaţia ta spirituală, ei, ce zici? — Zău, Chapell, zău, nu ştiu ce vrei de la mine. — O, nu ştii, nu ştii? îl imită Tony. — Dragul meu. — Bea, băiete, bea, dacă nu vorbeşti. — Nu, mulţumesc. — Atunci am să beau eu. Stephen Carter ridică din umeri neputincios. — Scuză‑mă, trebuie să vorbesc cu un tip de acolo, pe care‑l cunosc. Un tip cu care am fost la Eton. Stephen Carter se ridică şi se îndreptă spre o masă care se afla câţiva paşi mai departe. Tony spuse încurcat: — Cineva ar trebui să‑i înece pe toţi absolvenţii ăştia de la Eton încă de la naştere. Hercule Poirot continua galanta sa conversaţie cu bruneta frumoasă de lângă el. Îi şopti: — Mă întreb care ar putea fi florile favorite ale domnişoarei? — Ah, acum de ce vrea să ştie señor? Lola era şireată. — Mademoiselle, dacă aş vrea să trimit flori unei doamne, aş fi foarte atent ca acestea să fie cele care îi plac. — Acesta este foarte encantador din partea dumneavoastră, domnule Poirot. Vă spun: ador garoafele mari, roşii sau trandafirii foarte roşii. — Superb, da, superb! Deci, nu vă plac irişii galbeni. — Florile galbene, nu, nu fac un acord cu temperamentul meu. — Ce înţelept… Spuneţi‑mi, mademoiselle, aţi telefonat vreunui prieten în seara asta, de când aţi sosit aici? — Eu? Să telefonez la un prieten? Nu, nu, ce întrebare curioasă! — Ah, dar eu sunt un om foarte curios. — Sunt sigură că sunteţi. Îşi rostogoli ochii negri pe faţa lui. Un om foarte periculos. — Nu, nu, nu periculos, să spunem, un om care poate fi util… la pericol! Înţelegeţi? Lola chicoti. Îşi arătă dinţii ei albi. — Nu, nu, râse ea. Sunteţi periculos. Hercule Poirot oftă. — Văd că nu înţelegeţi. Toată treaba asta este foarte stranie. Tony se deşteptă din mahmureala lui şi spuse dintr‑o dată: — Lola, ce‑ai zice să ne repezim şi să dăm o raită?. Haide. — Vin, da. Dacă domnul Poirot nu e tanto curajos! Tony o luă de umeri şi, în timp ce se îndepărtau, îi aruncă o remarcă lui Poirot. — Bătrâne, poţi să meditezi la următoarea crimă! Poirot zise: — Spui ceva profund. Da, da, ceva profund… Rămase pe gânduri un minut sau două, apoi ridică un deget. Luigi veni prompt, cu faţa lui lată, toată numai zâmbet. — Mon vieux, spuse Poirot, am nevoie de nişte informaţii. — Mereu la ordinele dumneavoastră, monsieur. — Aş dori să ştiu câţi dintre oamenii de la masa aceasta au folosit telefonul până acum? — Vă pot spune, monsieur. Tânăra, cea în alb, a telefonat de îndată ce a ajuns aici. Apoi, s‑a dus să‑şi lase haina şi, în timpul ăsta, cealaltă doamnă a ieşit de la garderobă şi a intrat în cabina telefonică. — Deci, señora a telefonat! Asta a fost înainte de a intra în restaurant? — Da, monsieur. — Altcineva? — Nu, monsieur. — Toate astea, Luigi, îmi dau groaznic de furcă! — Vai, monsieur.

Pisica printre porumbei de Agatha Christie Prolog Trimestrul al treilea I La Şcoala Meadowbank, în prima zi a trimestrului al treilea, soarele de după‑amiază târzie strălucea pe aleea largă, acoperită cu pietriş, care se întindea în faţa clădirii principale. Uşa principală era în mod ospitalier larg des­chisă şi chiar în cadrul ei, încadrându‑se perfect structurii georgiene, stătea domnişoara Vansittart, cu o pieptănătură perfectă şi îmbrăcată cu un costum de damă impecabil. Unii părinţi care nu o cunoşteau prea bine o confun­daseră chiar cu ilustra domnişoară Bulstrode, neştiind că obiceiul domnişoarei Bulstrode era să se retragă într‑un fel de sanctuar în care doar puţini aleşi şi privilegiaţi erau admişi. Într‑o parte, lângă domnişoara Vansittart, acţionând pe un plan puţin diferit, stătea domnişoara Chadwick, o persoană plăcută şi cu experienţă, şi atât de asimilată cu locul, încât ar fi fost imposibil să îţi imaginezi Şcoala Meadowbank fără ea. Fusese acolo dintotdeauna. Domni­şoarele Bulstrode şi Chadwick înfiinţaseră împreună Şcoala Meadowbank. Domnişoara Chadwick purta pince‑nez, era gârbovită şi îmbrăcată fără gust, cu un fel de a vorbi amabil, însă foarte neclar, dar care, întâmplător, era o matematiciană strălucită. Diverse cuvinte şi formule de bun‑venit, rostite binevoi­tor de domnişoara Vansittart, se perindau prin încăperi: „Bună ziua, doamnă Arnold. Ei, Lydia, ţi‑a plăcut croa­ziera grecească? Ce ocazie minunată! Ai făcut nişte foto­grafii frumoase?” „Da, doamnă Garnett, domnişoara Bulstrode a primit scrisoarea cu privire la orele de desen şi totul a fost pus la punct.” „Ce mai faceţi, doamnă Bird?... Poftim? Nu cred că domnişoara Bulstrode va avea timp astăzi să discute chesti­unea. Domnişoara Rowan este pe undeva pe aici dacă vreţi să discutaţi cu ea.” „Pamela, ţi‑am mutat dormitorul în aripa îndepărtată, lângă măr... „ „Da, adevărat, Lady Violet, în această primăvară, vremea a fost îngrozitoare până acum. Ăsta e mezinul? Cum te cheamă? Hector? Ce aeroplan frumos ai, Hector.” „Très heureuse de vous voir, Madame. Ah, je regrette, ce ne serait pas possible, cette après‑midi. Mademoiselle Bulstrode est tellement occupée.” „Bună ziua, profesore. Ai mai dezgropat şi alte lucruri interesante?”   II Într‑o cameră micuţă de la primul etaj, Ann Shapland, secretara domnişoarei Bulstrode, dactilografia cu rapiditate şi eficienţă. Ann era o femeie drăguţă de treizeci şi cinci de ani, cu un păr lins, lipit de cap ca o bonetă de satin negru. Putea fi atrăgătoare atunci când voia, dar viaţa o învăţase că, adeseori, eficienţa şi competenţa aduceau rezultate mai bune şi evitau complicaţiile dureroase. În clipa aceea se concentra să fie tot ceea ce trebuia să reprezinte o secre­tară pentru directoarea unei renumite şcoli de fete. Din când în când, în timp ce introducea o foaie nouă în maşina de scris, se uita pe fereastră şi urmărea cu inte­res sosirile. – Dumnezeule! rosti Ann impresionată. N-am ştiut că mai există atât de mulţi şoferi în Anglia! Apoi zâmbi fără să vrea în vreme ce un Rolls maiestuos se îndepărta şi un Austin micuţ şi cam uzat se apropia. Din Austin îşi făcură apariţia un tată cu o expresie chinuită şi o fiică, mult mai liniştită decât părintele ei. În timp ce tatăl se opri nesigur, domnişoara Vansittart ieşi din clădire şi li se adresă direct. – Domnul maior Hargreaves? Şi tânăra este Alison? Poftiţi înăuntru. Mi‑ar plăcea să vedeţi camera lui Alison. Eu... Ann zâmbi şi începu să bată la maşină din nou. – Draga de Vansittart, dublura preamărită, îşi spuse ea. E în stare să copieze toate obiceiurile lui Bulstrode. De fapt, e perfect stăpână pe rol! Un Cadillac enorm şi aproape incredibil de opulent, vopsit în două nuanţe, cremă de zmeură şi albastru azur, coti (cu dificultate datorită lungimii sale) intrând pe alee şi se opri în spatele anticului Austin al maiorului Alistair Hargreaves. Şoferul sări să deschidă portiera şi un bărbat brunet, cu o barbă imensă şi îmbrăcat cu o djellaba, îşi făcu apariţia, urmat de un model de rochie pariziană şi apoi o fată brunetă şi zveltă. „Fata este probabil chiar Prinţesa Care‑i-o-fi‑numele, se gândi Ann. Nu reuşesc să mi‑o imaginez în uniforma şcolară, dar cred că vom vedea mâine miracolul...” Domnişoarele Vansittart şi Chadwick îşi făcură şi ele apariţia. „Vor fi duşi în faţa Prezenţei”, stabili Ann. Apoi, tot ea se gândi că, oricât de curios ar părea, nimă­nui nu‑i plăcea să glumească pe socoteala domnişoarei Bulstrode. Domnişoara Bulstrode era cineva. „Mai bine deschide ochii, fata mea, îşi zise ea, şi ter­mină scrisorile astea fără nici o greşeală.” Nu că Ann avea obiceiul să facă greşeli. Putea să fie mândră de posturile de secretară avute. Fusese secretara particulară a preşedintelui unei companii petroliere şi deţi­nuse acelaşi post la Sir Mervyn Todhunter, renumit în egală măsură pentru erudiţia sa, pentru irascibilitatea sa şi pentru ilizibilitatea caligrafiei sale. Ann număra printre patronii ei doi miniştri şi un important funcţionar de stat. Dar în ansamblu, munca ei se desfaşurase mereu printre bărbaţi. Se întrebase dacă o să‑i placă să fie, aşa cum îşi spusese ea, băgată până peste cap printre femei. Ei bine, era o adevărată experienţă! Şi în orice împrejurare exista Dennis! Fidelul Dennis care se întorcea din Malaysia, din Birmania sau din alte părţi ale lumii, întotdeauna acelaşi, devotat şi mereu rugând‑o să se căsătorească cu el. Scumpul Dennis! Totuşi, ar fi foarte monoton să fie măritată cu Dennis. Foarte curând, va simţi lipsa companiei bărbaţilor. Toate aceste directoare de şcoală sau profesoare, şi nici un bărbat prin preajmă, în afară de un grădinar de vreo optzeci de ani. Dar Ann avu o supriză. Uitându‑se pe fereastră, zări un bărbat care tundea gardul viu chiar dincolo de alee - în mod clar un grădinar, dar la mare distanţă de optzeci de ani. Tânăr, brunet, arătos. Ann se întrebă ce‑o fi cu el - existase o discuţie privind angajarea unui ajutor ‑ dar bărbatul nu era un ţărănoi. Ei bine, în zilele noastre, oamenii au tot felul de slujbe. Vreun tânăr oarecare care încearcă să strângă bani pentru cine ştie ce scop sau doar să‑şi câştige existenţa. Dar bărbatul acela tăia gardul viu cu deosebită pricepere. Pro­babil că, până la urmă, era un grădinar autentic! – Se pare, îşi zise Ann, se pare că s‑ar putea să fie amuzant... Mai avea de terminat încă o scrisoare, observă ea încân­tată, şi apoi era liberă să se plimbe prin grădină...   III La etaj, domnişoara Johnson, intendenta, era ocupată cu repartizarea camerelor, primirea nou‑venitelor şi întâm­pinarea vechilor eleve. Domnişoara Johnson era încântată că începea un nou trimestru. Nu ştiuse niciodată cu ce să‑şi ocupe vacanţele. Avea două surori căsătorite cu care stătea pe rând, dar în mod firesc, ele erau mai interesate de propriile treburi şi de familiile lor decât de Meadowbank. Domnişoara Johnson, chiar dacă ţinea la surorile ei, în realitate era interesată doar de Meadowbank. Da, era minunat că trimestrul începuse... – Domnişoară Johnson?

Petrecerea de Halloween de Agatha Christie Capitolul 1 Doamna Ariadne Oliver plecase împreună cu Judith Butler, prietena la care locuia, să ajute la pregătirile unei petreceri pentru copii, ce urma să aibă loc chiar în acea seară. O activitate haotică era în plină desfăşurare în acea clipă. Femei energice intrau şi ieşeau mutând scaune, măsuţe, vaze cu flori şi aducând dovleci mari pe care îi plasau în locuri strategic alese. Urma să aibă loc o petrecere de Halloween[1] pentru invitaţi cu vârste cuprinse între zece şi şaptesprezece ani. Desprinzându‑se de grupul principal, doamna Oliver se rezemă de un perete şi ridică un dovleac destul de mare pe care îl examină cu un ochi critic. – Ultima dată când am văzut aşa ceva, zise ea, dându‑şi la o parte părul grizonant de pe fruntea proeminentă, a fost anul trecut în Statele Unite - erau cu sutele. În toată casa. Nu mai văzusem în viaţa mea atât de mulţi dovleci. Dacă stau bine şi mă gândesc, nu am ştiut niciodată care e diferenţa dintre un dovleac şi un bostan. De fapt, care este? – Îmi pare rău, dragă, îi spuse doamna Butler, călcând‑o pe picior. – E vina mea, răspunse doamna Oliver, lipindu‑se mai mult de perete. Vă stau în drum. Oricum, era neobişnuit să vezi atâţia dovleci sau bostani, sau cum le‑o zice. Se găseau peste tot, în magazine şi în casele oamenilor, cu lumânări sau beculeţe înăuntrul lor sau atârnate de ei. Era foarte interesant, deşi ocazia era cu totul alta. Nu erau pentru petrecerea de Halloween, ci pentru Ziua Recunoştinţei. Eu întotdeauna am asociat dovlecii cu Halloweenul şi ăsta e la sfârşitul lui octombrie. Ziua Recunoştinţei este mai târziu, nu‑i aşa? Parcă e prin noiembrie, în a treia săptămână, nu? Aici Halloweenul se sărbătoreşte pe 31 octombrie, parcă. Mai întâi e Halloweenul şi apoi ce urmează? Ziua Tuturor Sufletelor? Dacă locuieşti la Paris, atunci te duci la cimitir şi pui flori la morminte. Nu e nicidecum o sărbătoare tristă, pentru că merg şi copiii şi se distrează. Mai întâi te duci să cumperi flori, o mulţime de flori frumoase, cum numai în piaţa de flori din Paris găseşti. Mai multe femei grăbite se împiedicau, din când în când, de doamna Oliver, dar nu o ascultau. Erau prea ocupate. Majoritatea erau mame, vreo două domnişoare bătrâne pricepute; mai erau şi adolescenţi îndemânatici, băieţi de şaisprezece şi şaptesprezece ani, cocoţaţi pe scări şi pe scaune, ca să agaţe la o înălţime adecvată decoraţiuni, dovleci, bostani şi globuri de sticlă frumos colorate. Fete între unsprezece şi cincisprezece ani stăteau în grupuri şi chicoteau. – Şi după Ziua Tuturor Sufletelor şi cimitire, continuă doamna Oliver, aşezându‑se pe braţul unei canapele, urmează Ziua Tuturor Sfinţilor. Cred că am dreptate. Nu‑i răspunse nimeni. Doamna Drake, o femeie frumoasă, între două vârste, care era gazda, făcu un anunţ: – N-am s‑o numesc petrecere de Halloween, cu toate că asta este. Îi voi spune petrecerea „Unsprezece‑plus”. Din cauza vârstei invitaţilor. Majoritatea pleacă de la Elms pentru a studia în altă parte. – Dar lucrurile nu stau chiar aşa, nu, Rowena? interveni pe un ton dezaprobator domnişoara Whittaker, aşezându‑şi pince‑nez-ul. Ca profesoară la şcoala locală, domnişoara Whittaker avea o înclinaţie spre acurateţe. – Din cauză că am desfiinţat unsprezece‑plus cu ceva timp în urmă. Doamna Oliver se ridică stânjenită de pe canapea. – N-am prea fost de ajutor. Am stat aici turuind despre dovleci şi bostani... „odihnindu‑mi picioarele”, îşi zise în gând cu o urmă de remuşcare, dar fără să se simtă atât de vinovată ca să o spună cu voce tare. Acum cu ce vă pot fi de folos? întrebă şi adăugă: Ce mere frumoase! Cineva adusese în cameră un vas cu mere. Doamnei Oliver îi plăceau foarte mult merele. – Sunt frumoase cele roşii, observă doamna Oliver. – Nu sunt chiar aşa de bune, zise Rowena Drake. Dar arată bine. Sunt pentru jocul acela în care trebuie să le prinzi cu gura dintr‑un vas cu apă. Sunt destul de moi ca oamenii să îşi poată înfige mai bine dinţii în ele. Beatrice, du‑le în bibliotecă, te rog frumos! La jocul acela se varsă o mulţime de apă, dar asta nu contează, căci covorul din bibliotecă e atât de vechi! Îţi mulţumesc, Joyce! Joyce, o fată robustă de treisprezece ani, luă vasul cu mere. Două căzură, se rostogoliră pe jos şi se opriră, de parcă ar fi fost dirijate de bagheta unei vrăjitoare, la picioarele doamnei Oliver. – Vă plac merele, nu‑i aşa? întrebă Joyce. Am citit că vă plac sau probabil că am auzit la televizor. Dumneavoastră sunteţi doamna care scrie povestiri cu crime, nu? – Aşa este, recunoscu doamna Oliver. – Ar fi trebuit să vă dăm să faceţi ceva ce are legătură cu crimele. Să se petreacă o crimă la petrecerea din seara aceasta şi să‑i puneţi pe oameni să o rezolve. – Nu, mulţumesc, spuse doamna Oliver. Nu vreau să mai aud de aşa ceva. – Cum adică nu vreţi să mai auziţi? – Pentru că am făcut asta o dată, şi n‑a ieşit nimic bun, răspunse doamna Oliver. – Dar aţi scris o grămadă de cărţi, ripostă Joyce; faceţi foarte mulţi bani cu ele, nu‑i aşa? – Într‑un fel, admise doamna Oliver, gândurile zburându‑i la impozitul pe venit. – Şi aveţi un detectiv finlandez. Doamna Oliver recunoscu acest lucru.   [1]  Halloweenul este o sărbătoare anuală, celebrată pe 31 octombrie. Are rădăcini în festivalul celtic Samhain, iar în tradiţia creştină, în Ziua Tuturor Sfinţilor, (n.tr.)

Pericol la End House de Agatha Christie                         I. Hotelul Majestic     Nici un oraş de la malul mării din sudul Angliei nu este, după părerea mea, atât de frumos ca St Loo. Pe drept cuvânt a fost numit „Regina staţiunilor” şi a rămas una din cele mai impresionante staţiuni de pe litoral. Coasta Cornwall‑ului este pentru mine tot atât de fascinantă ca cea din sudul Franţei. I-am spus asta şi prietenului meu, Hercule Poirot. – Aşa scria şi în placheta cu meniuri de ieri, din vago­nul restaurant, mon ami. Remarca dumitale nu e originală. – Dar nu eşti de acord? Zâmbea ca pentru sine şi nu‑mi răspunse pe loc la în­trebare. Am repetat‑o. – Mii de scuze, Hastings. Eram cu gândul aiurea. Mă gândeam la partea aceea de lume pe care tocmai ai menţionat‑o. – Sudul Franţei? – Da. Mă gândeam la ultima iarnă petrecută acolo şi la evenimentele care au avut loc. Mi‑am adus aminte. În Blue Train fusese comisă o crimă, iar misterul - unul complicat şi aiuritor - fusese re­zolvat de Poirot cu inegalabila lui agerime. – Cât mi‑aş fi dorit să fiu cu dumneata, am spus cu profund regret. – Şi eu, spuse Poirot. Experienţa dumitale mi‑ar fi fost de mare folos. M-am uitat pieziş la el. O lungă obişnuinţă mă învăţase să n‑am încredere în complimentele lui, dar acum părea complet serios. Şi, în definitiv, de ce nu? Am o lungă experienţă a metodelor pe care le foloseşte. – Ceea ce mi‑a lipsit în mod deosebit a fost inteligenţa dumitale vie, Hastings, a continuat el visător. Omul mai tre­buie să se şi descarce din când în când. Valetul meu, Georges, un om admirabil cu care îmi permit uneori să discut câte o problemă, nu are nici un pic de imaginaţie. Această remarcă mi s‑a părut absolut nerelevantă. – Spune‑mi, Poirot, nu te‑a tentat niciodată să‑ţi reiei activitatea? Viaţa asta pasivă... – Îmi convine de minune, prietene. Să stai la soare... Ce poate fi mai încântător? Să cobori de pe piedestal la zeni­tul carierei... ce gest ar putea fi mai grandios? Despre mine se spune: „Iată‑l pe Hercule Poirot!... Marele... unicul!... N-a mai existat unul ca el, şi nu va exista vreodată!” Eh bien... sunt mulţumit. Nu pretind mai mult. Sunt modest. Personal, n‑aş fi folosit cuvântul modest. Mi se părea că egocentrismul prietenului meu nu slăbise cu trecerea anilor. Poirot se lăsă pe speteaza scaunului răsucindu‑şi mustaţa şi aproape dând pe afară de mulţumire de sine. Stăteam pe una din terasele hotelului Majestic. Este cel mai mare hotel din St Loo şi este construit pe un promon­toriu care domină marea. Grădinile hotelului se întindeau jos, sub noi, presărate din belşug cu palmieri. Marea era de un albastru intens şi încântător, cerul senin, iar soarele strălucea cu toată generozitatea cu care trebuia să strălu­cească un soare de august (lucru care în Anglia nu se întâm­plă prea des). În aer se auzea un zumzet plăcut de albine... Locul şi atmosfera erau ideale. Ajunseserăm doar cu o seară în urmă, iar aceasta era prima dimineaţă din săptămâna pe care ne propusesem s‑o petrecem în St Loo. Dacă starea vremii avea să se menţină, ne aştepta o vacanţă perfectă. Am ridicat ziarul de dimineaţă care îmi căzuse din mână şi mi‑am reluat trecerea în revistă a ştirilor dimineţii. Situaţia politică părea nesatisfăcătoare, clar neinteresantă, existau probleme în China, un articol descria pe larg zvonu­rile despre o escrocherie de proporţii din Londra, dar, pe to­tal, nu exista nici o ştire palpitantă. – Curioasă treabă boala asta a papagalilor, am remar­cat dând foaia. – Foarte curioasă. – Văd că la Leeds au mai fost două decese. – Foarte trist. – Am dat încă o pagină. – Încă nici o veste despre pilotul ăla, Seton, şi zborul lui în jurul lumii. Foarte curajoşi tipii ăştia. Maşina aia amfibie a lui, Albatross, trebuie să fie o mare invenţie. Mare păcat dacă s‑a prăpădit. Totuşi, n‑au renunţat să mai spere. S-ar putea să fi aterizat în una din insulele din Pacific. – Locuitorii insulei Solomon încă mai sunt canibali, nu‑i aşa? întrebă cu candoare Poirot. – Trebuie că e un tip grozav. E genul acela de lucruri care te fac să simţi că, la urma urmei, e bine să fii englez. – E o consolare pentru înfrângerea de la Wimbledon, spuse Poirot. – N-am... n‑am vrut să..., am început. Prietenul meu îmi respinse cu graţie intenţia de scuză. – Eu, rosti el apăsat, eu nu sunt amfibiu ca aparatul bietului căpitan Seton, dar sunt cosmopolit. Iar faţă de englezi am, după cum ştii, o mare admiraţie. Admir, de pildă, me­ticulozitatea cu care citesc ziarele. Atenţia îmi fusese atrasă de ştirile politice. – Se pare că ministrului de interne i se fac zile fripte, am remarcat chicotind. – Sărmanul om! Într‑adevăr, are probleme. Ah, da! Atât de multe încât cere ajutor de la cele mai improbabile surse. M-am uitat lung la el. Zâmbind uşor, Poirot îşi scoase din buzunar corespon­denţa, prinsă corect cu o bandă subţire de cauciuc. Din ea alese o scrisoare pe care mi‑o întinse. – Trebuie că a ajuns în urma noastră, ieri, spuse el. Am citit‑o cu încântare şi emoţie. – Dar, Poirot, este extrem de flatant! am strigat. – Crezi, prietene? – Vorbeşte în termenii cei mai înflăcăraţi despre abili­tatea dumitale. – Şi are dreptate, spuse Poirot, plecându‑şi cu modes­tie privirea. – Te roagă să cercetezi dumneata problema aceasta... apreciază că i‑ai face o favoare personală. – Chiar aşa. Nu e nevoie să‑mi repeţi tot ce scrie, înţelegi, dragul meu Hastings, am citit şi eu scrisoarea. – Ce păcat! am strigat. Asta va pune capăt vacanţei noastre. – Nu, nu, calmez vous... nici nu se pune problema. – Dar ministrul de interne spune că afacerea e ur­gentă. – S-ar putea să aibă dreptate, după cum s‑ar putea şi să n‑aibă. Politicienii ăştia intră uşor în priză. Am constatat personal, în Chambre des Deputes din Paris... – Da, aşa‑i, dar n‑ar trebui să ne pregătim de drum? Expresul de Londra a plecat... el pleacă la douăsprezece. Următorul... – Calmează‑te, Hastings, calmează‑te, te implor! Mereu surescitare, mereu agitaţie. Nu plecăm azi la Lon­dra... nici măcar mâine. – Dar convocarea asta... – Nu mă priveşte pe mine. Eu nu aparţin poliţiei voas­tre, Hastings. Mi se cere să preiau un caz ca detectiv par­ticular. Refuz. – Refuzi? – Absolut. Îi scriu foarte politicos, îmi exprim regretul, scuzele, îi explic că sunt complet dezolat... dar, ce vrei? M-am retras... sunt terminat. – Nu eşti terminat! am exclamat cu căldură. – Acum vorbeşte bunul prieten... câinele credincios. Şi ai şi dreptate. Celulele cenuşii funcţionează încă, ordinea, metoda, sunt la locul lor. Dar când m‑am retras, prietene, m‑am retras! S-a terminat! Eu nu sunt o primadonă care face fiţe. Eu spun cu toată generozitatea: iasă‑i pe tineri să aibă o şansă. S-ar putea să facă ceva lăudabil. Mă îndoiesc, dar s‑ar putea. În tot cazul, vor scoate‑o suficient de bine la capăt cu această problemă, plictisitoare fără doar şi poate, a minis­trului de interne. – Dar, Poirot, complimentul! – Eu sunt mai presus de complimente. Ministrul de in­terne, fiind un om cu judecată, îşi dă seama că dacă ar putea obţine serviciile mele succesul va fi asigurat. Dar, ce vrei? Are ghinion. Hercule Poirot şi‑a rezolvat ultimul caz. M-am uitat la el. În adâncul inimii îi deplângeam încăpăţânarea. Soluţionarea unui astfel de caz ca cel indicat în scrisoare ar fi dat un surplus de strălucire reputaţie sale mondiale. Cu toate acestea, nu puteam să nu admir atitu­dinea lui fermă. Brusc, m‑a fulgerat un gând şi am zâmbit. – Mă întreb dacă nu ţi‑e frică. O declaraţie atât de categorică va ispiti cu siguranţă zeii. – E imposibil ca cineva să clintească decizia lui Her­cule Poirot. – Imposibil, Poirot? – Ai dreptate, mon ami, n‑ar trebui folosit un aseme­nea cuvânt. Eh, ma foi, nu spun că dacă un glonte s‑ar înfige în peretele de. lângă capul meu n‑aş investiga problema! La urma urmei, oameni suntem! Am zâmbit. O pietricică tocmai căzuse pe terasă, în spatele nostru, şi analogia dintre acest fapt şi cele spuse de Poirot îmi stârni imaginaţia. Poirot ridică pietricica şi con­tinuă: – Da... oameni suntem. Eşti câinele adormit - foarte bine, dar câinele adormit poate fi stârnit. Aveţi voi, englezii, un proverb care spune asta. – De fapt, dacă mâine dimineaţă găseşti un stilet în­fipt lângă perna ta, anunţă‑l pe criminalul care l‑a pus acolo să se păzească! Poirot dădu din cap cu un aer absent. Spre surpriza mea, se ridică brusc şi coborî cele câteva trepte care dădeau de pe terasă în grădină. În acelaşi timp îşi făcu apariţia o fată care se grăbea spre noi. N-am apucat decât să înregistrez impresia că era o fată foarte drăguţă când atenţia mi‑a fost atrasă spre Poirot care, neuitându‑se pe unde merge, se împiedicase de o rădăcină şi căzuse ca un bolovan. În momentul acela era chiar în dreptul fetei, astfel că ea şi cu mine l‑am ajutat să se ridice. Normal că atenţia îmi era la prietenul meu, dar, toto­dată, eram conştient de o prezenţă cu părul negru, un chip ştrengăresc şi nişte ochi mari, de un albastru închis. – Mii de scuze, bâlbâi Poirot. Mademoiselle, eşti ex­trem de amabilă. Regret nespus... au!!., mă doare tare pi­ciorul. Nu, nu, nu e nimic grav... mi‑am răsucit glezna, atâta tot. În câteva minute o să‑mi treacă. Dar dacă m‑ai putea ajuta, Hastings... dacă dumneata şi mademoiselle m‑aţi sprijini... Mi‑e ruşine să i‑o cer, deşi a fost atât de drăguţă. Susţinându‑l din ambele părţi, l‑am ajutat să ajungă pe un scaun de pe terasă. Am propus să aduc un doctor, dar prietenul meu a refuzat cu îndârjire. – N-am nimic, ţi‑am spus. O gleznă răsucită, atâta tot. E o durere de moment care va trece repede.

Pasager spre Frankfurt de Agatha Christie Introducere   Scriitorul vorbeşte: Prima întrebare care i se pune, sau care ar dori să i se pună, unui scriitor la un interviu este: “De unde îţi iei ideile?” Eşti foarte tentat să răspunzi: “Întotdeauna merg la Harods” sau, fără să stai pe gânduri, “Încerc la Mark şi Spencer”. Pare să se fi înrădăcinat părerea universală că există o sursă magică de idei pe care scriitorii au învăţat s‑o exploateze. Greu ar mai putea cineva să se întoarcă la perioada elisabetană, când Shakespeare întreba:   Spune‑mi, imaginaţia unde înfloreşte? În inimă, în gând se zămisleşte? Cum s‑a ivit, cum se hrăneşte? Răspunde‑mi, răspunde‑mi.   Tu spui pur şi simplu cu tărie: “În capul meu”. Fireşte că asta nu ajută nimănui. Dacă reporterul îţi este simpatic, te îndupleci şi mergi puţin mai departe. “Dacă o anumită idee ţi se pare interesantă şi consideri că ai putea scoate ceva din ea, o întorci pe toate părţile, o rumegi bine, o dezvolţi, ajungi s‑o stăpâneşti şi, treptat, treptat, începi să‑i dai formă. Apoi, desigur, trebuie să începi s‑o aşterni pe hârtie. Dar nu e chiar atât de amuzant – e o muncă grea. Sau, dacă nu, o laşi de‑o parte la păstrare, ca să te foloseşti de ea peste câţiva ani, probabil. A doua întrebare – sau, mai degrabă, afirmaţie – ar putea fi următoarea: “Presupun că personajele, în majoritatea lor, ţi le iei din realitate, nu?’’ Negi cu indignare o astfel de presupunere absurdă: “Nu, e adevărat! Eu le creez! Sunt ale mele! Trebuie să fie personajele mele… care fac ce vreau eu să facă… sunt ce vreau eu să fie… cărora eu le dau viaţă… care, uneori, au propriile lor idei dar asta numai pentru că eu le‑am făcut să devină reale!” Prin urmare, ideile şi personajele sunt create de scriitor… dar acum intervine a treia necesitate – cadrul. Primele două provin din resurse interne, dar al treilea se află în exterior… trebuie să se afle acolo… aşteptând… existând deja. Cadrul nu‑l inventezi, pentru că există. Este real! Ai fost, probabil, într‑o croazieră pe Nil… îţi aminteşti totul… este exact cadrul pe care îl vrei pentru romanul tău deosebit. Ai luat masa la Chelsea Cafe. Era un scandal… o fată o trăgea zdravăn de păr pe o altă fată. Un început excelent pentru următoarea ta carte. Călătoreşti cu Orient Expres. Ce decor amuzant pentru complotul la care te gândeşti! Te duci la ceai la o prietenă. Cum ajungi, fratele ei închide cartea pe care o citea, o aruncă alături şi spune: “Nu‑i rea, dar de ce naiba nu i‑au cerut lui Evans?” Aşa că hotărăşti pe loc că una din cărţile tale trebuie să aibă titlul: De ce nu i‑au cerut lui Evans? Încă nu ştii cine va fi Evans. Nu contează. Evans va veni la timpul potrivit… bine că ai titlul. Deci, într‑un fel nu tu îţi inventezi cadrul. El se află în afara ta, peste tot în jur, în realitate… tu trebuie doar să întinzi mâna şi să‑l alegi. Un tren, un spital, un hotel din Londra, o plajă din Caraibe, un sat, o petrecere, un pension de fete. Dar un lucru e necesar – el trebuie să fie acolo, să existe. Oameni reali, locuri reale. Un loc anume, fixat în timp şi spaţiu. Dar cum să obţii informaţii complete despre un loc pe care nu l‑ai văzut cu ochii tăi, şi despre care n‑ai auzit cu urechile tale? Răspunsul este teribil de simplu. Aceste informaţii îţi sunt oferite zilnic de presă, îţi sunt servite de‑a gata în ziarul de dimineaţă, sub titlul generic de ştiri. Ia‑le de pe prima pagină. Ce se mai întâmplă azi prin lume? Ce spune lumea, ce face, ce gândeşte? Ai în faţă o oglindă a Angliei anilor 1970. În fiecare zi, timp de o lună, citeşte prima pagina, ia‑ţi notiţe, selectează ştirile şi clasifică‑le. În fiecare zi are loc o crimă. O fată este strangulată. O femeie în vârstă este atacată şi jefuită de micile ei economii. Bărbaţi sau tineri atacă sau sunt atacaţi. Clădiri şi cabine telefonice sparte şi distruse. Trafic de stupefiante. Jafuri şi violuri. Copii dispăruţi şi cadavre de copii ucişi în apropiere de casele lor. Poate să fie asta Anglia? Aşa să fie Anglia în realitate? Nu, ar putea spune cineva… nu încă, dar ar putea fi! Teama trezeşte la realitate – teama de ceea ce se poate întâmpla. Nu atât datorită întâmplărilor reale, cât datorită posibilelor cauze din spatele lor. Unele ştiute, altele neştiute dar simţite. Şi nu numai în Anglia. Pe celelalte pagini sunt paragrafe mai mici care oferă ştiri din Europa, din Asia, din America – ştiri din întreaga lume. Deturnările avioane. Răpiri. Violenţă. Răzmeriţe Ură. Anarhie – totul din ce în ce mai puternic. Totul pare să conducă la proslăvirea distrugerii, la plăcerea cruzimii. Ce înseamnă toate astea? Din nou revine din trecut, din epoca elisabetană, ecoul unei fraze care vorbeşte despre viaţă. “… este un basm Povestit de un tâmpit, plin de răsunet şi furie, Nesemnificând nimic.” Şi totuşi fiecare ştie, din propria‑i experienţă, câtă bunătate există în lumea asta a noastră; binele făcut, bunătatea inimii, actele caritabile, amabilitatea vecinului faţă de vecin, actele de întrajutorare făcute de băieţi şi fete. Atunci pentru ce această atmosferă fantastică a ştirilor cotidiene, a lucrurilor care se petrec… care sunt fapte reale? Pentru a scrie un roman în acest an de graţie 1970 trebuie să cazi la înţelegere cu mediul în care trăieşti. Dacă mediul este fantastic, atunci povestea ta trebuie să‑şi accepte cadrul. De asemenea, ea trebuie să fie o fantezie… o extravaganţă. Naraţiunea trebuie să includă întâmplările fantastice din viaţa de zi cu zi. Poate cineva să conceapă o cauză fantastică? O campanie secretă pentru putere? O dorinţă maniacă de distrugere poate crea o lume nouă? Poate face cineva un pas înainte şi să ofere izbăvirea prin nişte mijloace fantastice, care sună imposibil? Nimic nu este imposibil; ştiinţa ne‑a învăţat asta. Această poveste este în esenţă o fantezie. Nu pretinde să fie nimic mai mult. Dar majoritatea întâmplărilor care se petrec în ea se petrec, sau promit să se petreacă, în lumea de azi. Nu este o poveste imposibilă – e doar una fantastică. teatru radiofonic............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie  

Papusa Croitoresei de Agatha Christie Păpuşa stătea în fotoliul mare de catifea. Nu era prea multă lumină în cameră; cerul Londrei era întunecat, în atmosfera cenuşiu-verzuie, scoarţele, draperiile şi preşurile de culoarea sălciei, toate se armonizau unele cu altele. Şi păpuşa se integra. Stătea lungită, inertă, lăfăindu-se în hainele ei de catifea verde, cu pălărie de catifea şi chipul pictat. Era păpuşa favorită care împodobea saloanele femeilor bogate, păpuşa ce se răsfăţa lângă telefon sau printre pernele de pe divan. Şedea tolănită acolo, mereu lipsită de viaţă şi, totuşi, ciudat de însufleţită. Arăta ca un produs decadent al secolului XX.           Sybil Fox, intrând grăbită cu nişte tipare şi o schiţă, privi păpuşa cu un uşor sentiment de surpriză şi uimire. Se întreba, dar ce se întreba nu ajungea şi să exprime. În schimb, se gândi în sinea ei: „Ce s-o fi întâmplat cu tiparul de catifea albastră? Unde l-am pus? Sunt sigură că l-am avut acum o clipă”. Ieşi pe palier şi strigă spre camera de lucru:           — Elspeth, Elspeth, e la tine tiparul albastru? Doamna Fellows-Brown trebuie să sosească într-o clipă!           Intră din nou şi aprinse lumina. Se uită iar la păpuşă. „Unde naiba, ah, uite-l”. Ridică tiparul de unde-l scăpase de fapt. Afară se auzi obişnuitul scârţâit al liftului care se oprea în dreptul palierului şi, de îndată, doamna Fellows-Brown, însoţită de pechinezul ei, intră pufăind în cameră asemenea sâcâitorului tren local care opreşte într-o gară de pe parcurs.           — Are să toarne cu găleata, spuse ea, pur şi simplu, să toarne!           Îşi aruncă mănuşile şi o blană. Apăru şi Alicia Coombe. Nu mai venea oricând în ultimul timp, numai când soseau oaspeţi deosebiţi şi doamna Fellows-Brown era o astfel de clientă.           Elspeth, supraveghetoarea atelierului, aduse rochia şi Sybil i-o trase pe cap doamnei Fellows-Brown.           — Poftiţi, zise ea, cred că vine bine. Da, e într-adevăr, reuşită.           Doamna Fellows-Brown se întoarse într-o parte şi se uită în oglindă.           — Trebuie să-ţi spun că rochiţele tale îmi micşorează fundul.           — Sunteţi mult mai subţire decât acum trei luni, o asigură Sybil.           — Nici vorbă, zise doamna Fellows-Brown, deşi recunosc că arăt aşa. E ceva în felul cum croieşti care îmi micşorează fundul. Arăt de parcă nici nu l-aş avea – vreau să spun doar unul cum îl au majoritatea. Oftă şi-şi mângâie cu grijă partea ce o necăjea a anatomiei sale. Întotdeauna mi-am făcut probleme, zise ea. Sigur, ani de zile, l-am putut ascunde, ştiţi, ridicându-mi în faţă bustul. Da, dar acum, nu mai pot face aşa pentru că am şi burtă şi fund. Vedeţi, nu-ţi poţi ascunde ambele părţi, nu-i aşa?           Alicia Coombe zise:           — Ar trebui să le vedeţi pe unele dintre clientele mele!           Doamna Fellows-Brown se învârtea încolo şi încoace.           — Să ai burtă e mai rău decât să ai fund, zicea ea. Se vede mai bine. Sau poate ţi se pare, pentru că, atunci când stai de vorbă cu oamenii eşti cu faţa la ei şi, în momentul acela, ei nu-ţi pot vedea fundul, dar îţi observă burta. În orice caz, am hotărât să-mi strâng burta şi să las fundul în pace. Îşi răsuci gâtul şi mai tare şi apoi se repezi deodată: o, păpuşa aia a voastră! Mă face să mă treacă toţi fiorii. De când o aveţi?           Sybil se uită nesigură către Alicia Coombe, care arăta uimită şi oarecum tristă.           — Nu ştiu exact… De câtva timp, cred… Niciodată nu ţin minte. E îngrozitor acum… Pur şi simplu, nu ţin minte. Sybil, de când o avem?           Sybil spuse scurt:           — Nu ştiu!           — Ei bine, repetă doamna Fellows-Brown, mă face să mă înfior. Ciudat! Se uită, ştiţi, ca şi cum ne-ar studia pe toate şi ar râde între mânecile alea de catifea. Aş scăpa de ea dacă aş fi în locul vostru. Se scutură cuprinsă de teamă, după care reveni la detaliile de croitorie. Să-şi scurteze sau nu mânecile cu vreun inci? Dar lungimea? Când toate aceste probleme importante au fost soluţionate în mod satisfăcător, doamna Fellows-Brown îşi îmbrăcă hainele cu care venise şi se pregăti să plece. Cum trecea pe lângă păpuşă, îşi întoarse capul.           — Nu, zise ea, nu-mi place păpuşa asta. Arată parcă ar fi dintre ai casei. Nu e sănătos.           — Ce-o fi vrut să spună? Întrebă Sybil, după ce doamna Fellows-Brown coborî treptele. Înainte ca Alicia Coombe să aibă răgazul de a răspunde, doamna Fellows-Brown se întoarse, băgându-şi capul pe uşă.           — Doamne Sfinte, am uitat cu totul de Fou Ling. Unde eşti iubiţelule? Dar n-aş fi crezut vreodată!           Rămase cu gura căscată, ca şi celelalte două femei. Pechinezul stătea lângă fotoliul de catifea verde, cu ochii aţintiţi la păpuşa fără viaţă, tolănită pe el. Nu era nici o expresie, nici de plăcere, nici de furie, pe mutrişoara lui, numai ochi. El doar o privea.           — Haide, dragul mamei, îl chemă doamna Fellows-Brown.           Dragul mamei nu-i acorda nici o atenţie.           — Se face pe zi ce trece mai neascultător, remarcă doamna Fellows-Brown, cu aerul uneia care cunoaşte gradele de comparaţie ale acestei calităţi. Haide, Fou Ling, cuţu-cuţu, fustângiule!           Fou Ling îşi întoarse puţin capul spre stăpâna sa, după care, cu dispreţ, îşi reluă contemplarea păpuşii.           — Ea l-a impresionat cu siguranţă, opină doamna Fellows-Brown. Nu cred că a observat-o până acum. Nici eu. Era aici ultima dată când am venit?           Celelalte două femei se uitau una la alta. Acum Sybil era încruntată şi Alicia Coombe răspunse, ridicând din sprâncene:           — Vă spun că nu mai am ţinere de minte de la o vreme. De când e la noi, Sybil?           — De unde o aveţi? Întrebă doamna Fellows-Brown. Aţi cumpărat-o?           — O, nu! Alicia Coombe păru oarecum şocată de idee. O, nu. Cred… Cred că mi-a dăruit-o cineva. Clătină din cap. E înnebunitor, exclamă ea. Absolut înnebunitor, când totul îţi iese din minte exact în momentul în care s-a întâmplat.           — Hai, nu te prosti, Fou Ling, se răţoi doamna Fellows-Brown. Haide, am să te iau în braţe.           — Şi-l ridică. Fou Ling lătră protestând viguros. Părăsiră camera, Fou Ling cu capul întors peste umărul său pufos, privind încă cu intensă atenţie păpuşa din fotoliu…           — Păpuşa aia de-acoio, zise doamna Groves, pe cinstite, mă înfioară, chiar aşa!           Doamna Groves era femeia de servici. Tocmai spălase duşumeaua pe mijloc, înspre uşă. Acum se ridicase şi ştergea încet praful în jurul camerei.           — Nostimă treabă, spuse doamna Groves, niciodată nu i-am luat seama cu adevărat până ieri. Şi deodată mă izbi brusc, cum s-ar zice.           — Nu-ţi place? O întrebă Sybil.           — Vă spun, doamnă Fox, mă face să mă înfior, se plânse servitoarea. Nu e firească, dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun. Picioarele alea lungi care-i atârnă, felul în care şade acolo şi privirea şireată. Ceva nu este sănătos, asta-i părerea mea!           — Niciodată n-ai spus aşa ceva despre ea, remarcă Sybil.           — Vă repet, n-am observat-o niciodată… Până azi-dimineaţă. Sigur că ştiu că e aici de câtva timp dar… Se opri şi o expresie de uimire se întipări pe faţa sa. E ca un lucru pe care-1 visezi noaptea!           Îşi strânse mai multe lucruri de făcut curăţenie, părăsi camera de probă şi traversă palierul spre încăperea din partea cealaltă.           Sybil se uită la păpuşa relaxată. O expresie de uimire crescândă i se putea citi pe faţă. Alicia Coombe intră şi Sybil se întoarse brusc.           — Domnişoară Coombe, de când ai creatura asta?           — Ce, păpuşa? Draga mea, ştii că nu-mi reamintesc lucrurile. Ieri – e aşa o prostie!           — Plecasem la conferinţa aceea şi abia mersesem jumătate de drum pe stradă când, deodată, mi-am dat seama că nu aveam idee unde mă duceam. M-am gândit şi tot m-am gândit. În cele din urmă, mi-ara zis că trebuie să fie Fortnums. Ştiam că era ceva pe care vroiam să-l iau de la Fortnums. Ei bine, n-o să-ţi vină să crezi, abia după ce m-am întors acasă şi mi-am băut ceaiul, mi-am reamintit de conferinţă. Desigur, am auzit de multe ori că oamenii devin senili cu cât înaintează în vârstă, dar mie mi se întâmplă mult prea repede. Acum am uitat unde mi-am pus geanta, ca şi ochelarii. Unde am pus ochelarii ăia? Îi aveam acum o clipă… Citeam ceva în „The Times”.           — Ochelarii sunt aici, pe şemineu, spuse Sybil,întinzându-i. De unde ai păpuşa? Cine ţi-a dat-o? teatru radiofonic...........https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie

Panza de Pajanjen de Agatha Christie Capitolul 1           Copplestone Court, elegantul conac din secolul al optsprezecelea al Clarissei şi Henry Hailsham-Brown, aşezat în ţinutul deluros blând unduitor din Kent, arăta măreţ chiar şi la sfârşitul unei zile ploioase de martie. În salonul mobilat cu gust de la parter, cu uşi de sticlă ce dădeau în grădină, doi bărbaţi stăteau în picioare lângă o masă în consolă pe care se afla o tavă cu trei pahare etichetate unu, doi, trei. Pe masă se mai aflau un creion şi o foaie de hârtie.           Sir Rowland Delahaye, un bărbat cu înfăţişare distinsă, intrat în cincizeci de ani, şi cu maniere fermecătoare, de om cultivat, se aşeză pe braţul unui scaun confortabil şi-i permise însoţitorului său să-l lege la ochi. Hugo Birch, un bărbat la vreo şaizeci de ani, cu oarece tendinţe spre irascibilitate, legă eşarfa neagră, apoi puse în mâna lui sir Rowland unul din paharele de pe masă. Sir Rowland sorbi, se gândi o clipă, apoi spuse:           — Aş zice… Da. Categoric. Da, ăsta e un Dow' patruzeci şi doi.           Hugo puse paharul la loc pe masă îngânând „Dow' patruzeci şi doi”, făcu o însemnare pe hârtie, şi dădu următorul pahar. Sir Rowland sorbi din nou din vin. Făcu o pauză, sorbi iar, apoi dădu din cap afirmativ.           — A, da, declară el cu convingere. Ăsta e cu adevărat un vin grozav. Luă încă o înghiţitură. Nu încape nici o îndoială. E un Cockburn' douăzeci şi şapte.           Îi înapoie paharul lui Hugo şi continuă:           — Închipuieşte-ţi că Clarissa iroseşte o sticlă de Cockburn' douăzeci şi şapte pe un experiment prostesc ca ăsta! E un adevărt sacrilegiu. Dar e drept că femeile nu se pricep deloc la vin.           Hugo luă paharul, notă verdictul pe foaie şi îi înmână al treilea pahar. După ce sorbi scurt, reacţia lui sir Rowland fu imediată şi violentă.           — Ugh! Exclamă el cu scârbă. Un vin de soiul Rich Ruby. Nu-mi imaginez de ce ţine Clarissa în casă asemenea chestie.           Odată părerea lui corespunzător notată, îşi dezlegă eşarfa.           — Acum e rândul tău, îi spuse lui Hugo.           Scoţându-şi ochelarii cu rame de os, Hugo se lăsă legat la ochi de sir Rowland.           — Presupun că foloseşte vinul ieftin ca să frăgezească vânatul sau să dea savoare supei, sugeră el. Nu-mi imaginez că Henry i-ar permite să-l ofere oaspeţilor.           — Gata, Hugo, spuse sir Rowland după ce legă eşarfa peste ochii tovarăşului său. Poate că ar trebui să te răsucesc de trei ori în loc ca în Baba-Oarba, adăugă el în timp ce îl conduse pe Hugo spre fotoliu şi îl răsuci să se aşeze în el.           — Gata, potoleşte-te, protestă Hugo.           Pipăi în spate după fotoliu.           — L-ai reperat? Întrebă sir Rowland.           — Da.           — Atunci, am să rotesc paharele în schimb, spuse sir Rowland mutând paharele pe masă.           — Nu e nevoie, spuse Hugo. Crezi că mă poate influenţa ce ai spus tu? Sunt un degustător de vin la fel de bun ca tine, Roby, băiete.           — Nu fi prea sigur de asta. În tot cazul, niciodată nu strică să fii precaut, insistă sir Rowland.           Chiar când era pe cale să-i dea unul din pahare lui Hugo, din grădină intră al treilea oaspete al familiei HailshamBrown. Jeremy Warrender, un tânăr atrăgător la cei douăzeci şi ceva de ani ai săi, purta peste costum o manta de ploaie. Gâfâind şi icnind, se îndreptă spre canapea şi era pe cale să se prăbuşească pe ea când observă ce se petrecea.           — Ce naiba puneţi la cale voi doi? Întrebă el în timp ce îşi scotea mantaua de ploaie şi haina. Trucul celei de a treia cărţi de joc cu pahare?           — Ce e asta? Vru să ştie Hugo. Sună ca şi cum cineva a adus un câine în cameră.           — E doar tânărul Warrender, îl linişti sir Rowland. Fii cuminte!           — Oh, credeam că aud un câine care aleargă un iepure, spuse Hugo.           — Am fost de trei ori până la căsuţa de la poartă şi înapoi, cu mantaua de ploaie pe mine, explică Jeremy lăsându-se să cadă greoi pe canapea. Se pare că diplomatul slovac a parcurs distanţa în patru minute şi cincizeci şi trei de secunde, împovărat de mantaua de ploaie. Şi eu am parcurso în întregime, dar n-am scos decât şase minute şi zece secunde, nu mai puţin. Şi nu cred că el a scos cât se spune. Numai Chris Chataway ar fi putut scoate timpul ăsta, cu sau fără pelerină.           — Cine ţi-a spus de diplomatul slovac? Întrebă sir Rowland.           — Clarissa.           — Clarissa! Exclamă chicotind sir Rowland.           — Oh, Clarissa! Pufni Hugo. N-ar trebui să iei în seamă ce spune Clarissa.           Încă chicotind, sir Rowland continuă:           — Mă tem că nu-ţi cunoşti prea bine gazda, Warrender. E o tânără doamnă cu o imaginaţie foarte bogată.           Jeremy se ridică în picioare.           — Vrei să spui că a inventat toată treaba? Întrebă el cu indignare.           — Ei bine, eu nu cred că s-ar da în lături de la aşa ceva, răspunse sir Rowland în timp ce îi dădea unul din pahare lui Hugo. Şi, categoric, seamănă cu ideea ei despre glumă.           — Serios? Stai să vezi când oi da ochii cu tânăra asta! Ameninţă Jeremy. Îi spun eu vreo câteva să mă ţină minte. Doamne, sunt epuizat! Porni bălăbănindu-se spre hol, cărându-şi mantaua de ploaie.           — Nu mai pufăi ca o locomotivă! Se plânse Hugo. Eu aici încerc să mă concentrez. Sunt în joc cinci lire. Eu şi Roly am pus un pariu.           — Asta e? Întrebă Jeremy şi, întorcându-se, se cocoţă pe braţul canapelei.           — Trebuie să hotărâm care e cel mai bun degustător de vinuri, îi spuse Hugo. Avem un Cockbun' douăzeci şi şapte, un Dow' patruzeci şi doi, şi vinul casei al băcanului local. Acum linişte! E important.           Sorbi din paharul pe care îl ţinea, apoi murmură destul de prudent:           — Mmm-ah.           — Ei bine? Întrebă sir Rowland. Te-ai decis ce este ăsta, primul?           — Nu mă zori, Roly! Exclamă Hugo. Nu vreau să mă pripesc. Unde-i următorul?           Păstră paharul şi primi încă unul. Sorbi, apoi anunţă:           — Da, sunt foarte sigur privitor la acestea două. Adulmecă iarăşi ambele pahare. Primul este Dow-ul, decise el înmânând paharul respectiv. Al doilea e Cockburn-ul, continuă el întinzându-i şi celălalt pahar lui sir Rowland care repetă:           — Paharul numărul trei Dow-ul, numărul unu Cockburnul.           — Nu prea mai e nevoie să-l degust pe al treilea, dar cred că e mai bine să merg până la capăt, declară Hugo.           — Poftim, spuse sir Rowland înmânându-i ultimul pahar.           După ce sorbi din el, Hugo scoase o exclamaţie de profund dezgust.           — Puah! Ugh! Ce drojdie mizerabilă!           Îi înapoie paharul lui sir Rowland, apoi scoase din buzunar o bastistă şi îşi şterse buzele ca să scape de gustul ofensator.           — O să-mi ia o oră să-mi dispară scârboşenia asta din gură, se plânse el. Scapă-mă de eşarfa asta, Roly.           — Ţi-o scot eu, se oferi Jeremy şi, ridicându-se, trecu în spatele lui Hugo să-i dezlege eşarfa, în timp ce sir Rowland sorbi gânditor din ultimul pahar înainte de a-l pune pe masă.           — Deci, asta-i părerea ta, Hugo? Paharul numărul doi conţine vinul casei de la băcănie? Clătină din cap. Prostii! Ăsta-i fără doar şi poate Dow' patruzeci şi doi.           Hugo băgă eşarfa în buzunar.           — Pah! Ţi-ai pierdut gustul, Roly, declară el.           — Să încerc şi eu, propuse Jeremy.           Ducându-se la masă, luă o sorbitură din fiecare pahar. Făcu o scurtă pauză, sorbi din nou, apoi recunoscu:           — Pentru mine toate au acelaşi gust.           — Voi, tinerii! Îl mustră Hugo. Asta e numai din cauza acelui gin înşelător pe care îl tot beţi. Vă distruge complet gustul. Nu doar femeile nu apreciază vinul. În ziua de azi nul apreciază nici bărbaţii sub patruzeci de ani.           Înainte ca Jeremy să apuce să replice, uşa dinspre bibliotecă se deschise şi intră Clarissa Hailsham-Brown, o brunetă frumoasă netrecută de treizeci de ani.           — Bună, dragilor, îi salută ea pe sir Rowland şi pe Hugo. V-aţi lămurit?           — Da, Clarissa, o asigură sir Rowland. Suntem gata.           — Ştiu că am dreptate, spuse Hugo. Numărul unu este Cockburn, numărul doi este poşirca aşa-zisă vin, iar numărul trei e Dow-ul. Corect? teatru radiofonic..........https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie

Painea Gigantului de Agatha Christie Prolog.                     Era seara de deschidere a noii Opere Naţionale din Londra şi, prin urmare, un eveniment. Regalitatea era prezentă. Presa era prezentă. Mondenii erau prezenţi. Chiar şi melomanii, prin orice mijloace, reuşiseră să fie prezenţi, majoritatea cocoţaţi în ultimul rând de scaune de sub acoperiş.           Compoziţia muzicală oferită era Gigantul, o lucrare nouă a unui compozitor până acum necunoscut, Boris Groen. În intervalul de după prima parte, un ascultător ar fi putut culege următoarele frânturi de conversaţie.           „Absolut divină, iubitule!” „Se spune că e pur şi simplu… Pur şi simplu… E. ultimul răcnet! Totul este intenţionat disarmonic… Şi trebuie să-l citeşti pe Einstein ca să înţelegi”… „Da, dragă, am să spun tuturor că este absolut minunată. Dar, între noi fie vorba, te apucă durerea de cap!”           — De ce nu se poate deschide o Operă britanică cu un compozitor britanic, decent? Toată aiureala asta rusească! Cuvintele aparţineau unui colonel nervos.           — Chiar aşa, rosti tărăgănat însoţitorul lui. Dar, vezi dumneata, nu mai există compozitori britanici. Trist, dar asta e!           — Prostii, nu-mi spune mie, domnule! Doar că nu li se dă o şansă de asta. Cine e tipul ăsta Levinne? Un străin dubios, evreu. Asta e!           Un bărbat din apropiere, rezemat de perete, pe jumătate as-cuns de o draperie, îşi permise un zâmbet – căci el era Sébastian Levinne, unicul proprietar al Operei Naţionale, cunoscut în mod obişnuit sub titlul de „Cel mai mare showman al lumii”.           Era un bărbat masiv; cam prea bine acoperit cu cărnuri. Avea faţă galbenă şi impasibilă, ochii ca două mărgele negre, două urechi enorme depărtate de cap, care constituiau deliciul caricaturiştilor.           Valul discuţiilor se învârtejea pe lângă el…           „Decadent-morbid… Nevrotic. Copilăresc.”           Aceştia erau criticii.           „Devastator… Absolut divin… Minunat, draga mea…”           Acestea erau femeile.           „Toată treaba nu e decât o piesă de revistă ridicată în slăvi”. „Uimitoare efecte în partea a doua, sunt convins. O întreagă maşinărie, să ştii. Această primă parte «Piatra» este numai un fel de introducere. Se spune că bătrânul Levinne s-a făcut luntre şi punte pentru asta. Niciodată n-a mai fost aşa ceva”. „Muzica e cam sinistră, nu-i aşa?” „Idee anarhistă, sunt sigur. Orchestre zgomotoase, nu aşa se cheamă?”            Aceştia erau tinerii, mai inteligenţi decât femeile, mai lipsiţi da prejudecăţi decât criticii.           „N-o să prindă. Un număr de senzaţie, atâta tot”. „Totuşi, ştiu şi eu… Există o înclinaţie pentru chestia asta cubistă, „Levinne e isteţ„. „Uneori aruncă în mod deliberat cu banii – dar şi-i ia înapoi”. „Costul…?” Glasurile coborâră, şuşotind misterios, în timp ce erau menţionate diverse sume de bani.           Aceştia erau membrii propriei sale rase. Sébastian Levinne zâmbi.           Se auzi soneria şi mulţimea porni agale să îşi ocupe locurile.           O perioadă de aşteptare, plină de sporăvăieli şi râsete, apoi luminile pâlpâiră şi se stinseră. Dirijorul urcă la locul lui. În faţa lui se afla o orchestră de şase ori mai mare decât orice orchestră de la Covent Garden şi total deosebită de o orchestră obişnuită. În ea se aflau instrumente ciudate de metal strălucitor ca nişte monştri diformi, iar într-un colţ o neobişnuită scânteiere de cristal. Dirijorul întinse bagheta, apoi o coborî şi imediat se auzi o bătaie ritmică şi joasă ca de ciocan pe nicovală – când şi când o bătaie era sărită, pierdută, iar apoi se întorcea plutind şi îşi lua locul în contratimp, îmbrâni indu-le pe celelalte.           Cortina se ridică…           În fundul unei loje de la nivelul al doilea, Sébastian Levinne stătea în picioare şi privea.           Asta nu era operă, aşa cum e înţeleasă în mod obişnuit. Nu relata nici o poveste, nu întruchipa personaje. Era mai degrabă ceva la scara unui gigantic balet rusesc. Conţinea efecte spectaculoase, efecte luminoase ciudate şi supranaturale – efecte care erau invenţiile lui Levinne. Spectacolele lui de revistă erau de mult declarate ca ul-timul răcnet în materie de senzaţie spectaculoasă veritabilă. În creaţia de faţă, mai mult artist decât producător, îşi pusese întreaga forţă a imaginaţiei şi experienţei lui.           Prologul reprezentase Piatra – copilăria Omului.           Partea aceasta – corpul lucrării – era o supremă procesiune de instalaţii – fantastică, aproape înspăimântătoare. Centrale electrice, dinamuri, coşuri de fabrici, furnale, toate fuzionând şi revărsându-se. Şi oameni, armate de oameni, cu feţe cubiste de roboţi, defilând în şabloane.           Muzica se umflă şi se învărteji – o larmă sonoră şi profundă veni de la noile instrumente metalice cu forme ciudate. Peste tot zgomotul răzbătea o notă stranie, înaltă şi dulce – ca zornăitul a nenumărate pahare…           Urmă un Episod al Zgârie-Norilor – New York-ul văzut cu susul în jos în zorii dimineţii dintr-un avion în zbor rotit. Şi ciudata bătaie ritmică disarmonică deveni şi mai insistentă, cu o monotonie ameninţătoare crescânda. Bătaia se prelungi pe durata altor episoade pentru a atinge, în sfârşit, climaxul, ca o uriaşă erecţie de oţel – mii de bărbaţi cu feţele de oţel sudaţi laolaltă într-un Uriaş Om de Oţel.           Epilogul urmă imediat. Fără interval, fără lumini aprinse. Numai o parte a orchestrei interpretă. Partitura era denumită în noua. Frazeologie modernă „Sticla”.           Note răsunătoare de trâmbiţă.           Cortina se dizolvă în ceaţă… Ceaţa se despărţi… Strălucirea bruscă te făcu să-ţi doreşti să-ţi acoperi ochii.           Gheaţă – nimic altceva decât gheaţă… Gheţari şi iceberguri imenşi… Strălucitori.           Iar în vârful imensei culmi o siluetă mică – orientată cu faţa spre strălucirea de. Nesuportat reprezentând răsăritul soarelui…           Silueta pirpârie şi caraghioasă a unui om…           Sfrălucirea se intensifică până la albeaţa magneziului. Mâinile urcară instinctiv la ochi cu un jstrigăt de durere.           Sticla sună – înalt şi dulce – apoi se sparse, se sparse pur şi simplu, în fragmente zornăitoare.           Cortina căzu şi luminile se aprinseră.           Cu o faţă impasibilă, Sébastian Levinne primi diverse felicitări şi coate.           — Ei bine, de dată asta ai făcut-o, Levinne. Fără jumătăţi de măsură, aşa-i?           — Un spectacol al naibii de bun, bătrâne. Deşi al naibii să fiu dacă ştiu despre ce este.           — Gigantul, 'ai? Asta-i drept, chiar că trăim într-o eră a maşinilor.           — Oh, domnule Levinnef pur şi simplu e prea înspăimântătoare pentru a încape în cuvinte! Am să-l visez pe acel gigant oribil de oţel.           — Maşinăriile precum Gigantul care devorează, aşa-i? Nu te înşeli prea mult, Levinne. Vrem să ne întoarcem la Natură. Cine e Groen? Un rus?           — Da, cine e Groen? Oricine ar fî, e un geniu. Bolşevicii se pot lăuda că, în sfârşit, au dat la iveală un compozitor.           — Păcat, Levinne, că te-ai făcut bolşevic. Om Colectiv. Şi Muzică Colectivă.           — Ei bina, Levinne, baftă! Nu pot să spun că îmi place mieunatul ăsta afurisit căruia în ziua de azi i se zice muzică, dar e un spectacol bun.           Aproape ultimul veni un bătrânel, uşor înconvoiat, cu un umăr mai înalt decât celălalt. Acesta rosti cu un glas foarte distinct.           — Vrei să-mi dai ceva de băut, Sébastian?           Levinne dădu din cap. Bătrânelul era Cari Bowerman, cel mai distins dintre criticii muzicali englezi. Plecară împreună către sanctuarul lui Levinne. Acolo se aşezară în două fotolii. Levinne îşi servi musafirul cu whisky şi sifon, apoi îl privi întrebător. Era ner-ăbdător să audă verdictul criticului.           — Aşadar?           Bowerman nu răspunse imediat. În cele din urmă spuse încetişor:           — Eu sunt bătrân. Există lucruri care îmi aduc plăcere… Există           — Alte lucruri, precum muzica de azi, care nu-mi oferă plăcere. Însă, în tot cazul, recunosc Geniul când îl întâlnesc. Există o sută de şarlatani – sute de indivizi care sfarămă tradiţia şi care cred'că prin asta au înfăptuit ceva minunat. Şi există al o sutălea unu – un creator, un om care păşeşte cu îndrăzneală în viitor…           Se opri, apoi continuă:           — Da, recunosc geniul când îl întâlnesc. Poate că nu-mi place, dar îl recunosc. Groen, oricine o fi el, are geniu… Muzica de mâine…           Iarăşi se opri, şi iarăşi Levinne tăcu, aşteptând. teatru radiofonic.........https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie

Pacat dublu de Agatha Christie AM DAT o raită pe la prietenul meu Poirot şi l-am găsit într-o stare de jalnică extenuare. Devenise într-atît de faimos, încît orice femeie bogată care îşi rătăcea vreo brăţară sau căţeluşul preferat se grăbea să-i ceară ajutorul marelui Hercule Poirot. Micul şi îndesatul meu amic era un amestec ciudat de cumpătare flamandă şi fervoare artistică. Accepta multe cazuri care nu îl interesau pur şi simplu pentru că primul lui instinct prevala întotdeauna. De asemenea, prelua cazuri care nu îi ofereau nici un profit tocmai pentru că se nimerise să-l intereseze în mod special. Rezultatul la care ajunsese era, după cum spuneam, o stare de jalnică extenuare. Acelaşi lucru mi l-a mărturisit şi el, aşa că nu mi-a fost deloc greu să-l conving să petrecem o vacanţă de o săptămînă la cunoscuta staţiune Ebermouth, de pe coasta de sud. Deja trecuseră patru zile extrem de agreabile cînd Poirot a venit la mine ţinînd în mînă o scrisoare deschisă. — Mon ami, îţi mai aminteşti de prietenul meu Joseph Aarons, impresarul? După o clipă de gîndire am încuviinţat. Poirot are o grămadă de prieteni a căror provenienţă socială diferă ca de la cer la pămînt. Amicii lui sînt fie măturători de stradă, fie lorzi din înalta societate. — Eh bien, Hastings, Joseph Aarons se află la Charlock Bay. Nu se simte deloc bine şi, în plus, îl mai supără şi o afacere destul de neînsemnată. Mă roagă să-i fac o vizită. Mon ami, cred că e cazul să răspund invitaţiei. Dragul de Joseph e un prieten atît de devotat şi a făcut atîtea ca să mă ajute în trecut. — Bineînţeles, dacă zici tu, am răspuns. Bănuiesc că Charlock Bay e un loc drăguţ şi întîmplarea face că nu am mai fost acolo niciodată. — Atunci vom îmbina utilul cu plăcutul, spuse Poirot. Eşti atît de amabil să te interesezi de mersul trenurilor? — Probabil că va trebui să schimbăm trenul de vreo două-trei ori, i-am spus cu o strîmbătură. Ştii cum sînt liniile astea care traversează ţara. Uneori abia dacă îţi ajunge o zi ca să parcurgi distanţa dintre Devonul de Sud şi Devonul de Nord. Cu toate acestea, făcînd investigaţiile de rigoare, am aflat (nu fără surprindere) că drumul nu necesita mai mult de o schimbare de tren la Exter şi că, în general, trenurile circulau la orele anunţate. Tocmai mă grăbeam spre Poirot să-i dau vestea cînd, trecînd pe lîngă oficiul de voiaj cu autocarele, am putut citi următorul anunţ: „Mîine. Excursie de o zi la Charlock Bay. Plecarea la ora 8:30 cu un itinerar care trece prin cele mai pitoreşti locuri din Devon”. Am întrebat cîteva persoane şi m-am întors la hotel entuziasmat. Din nefericire mi-a fost tare greu să-l fac pe Poirot să-mi împărtăşească părerea: — Mon ami, de unde atîta pasiune pentru autocar? Vezi tu, trenul e ceva sigur. Nu explodează cauciucurile; nu au loc accidente. Şi, în plus, nu te simţi incomodat de prea mult aer. Ferestrele pot fi închise şi nu intră deloc praf înăuntru. I-am sugerat într-un mod cît se poate de delicat că pe mine mă atrăgea tocmai avantajul aerului curat. — Şi dacă plouă? Clima voastră britanică e atît de instabilă! — Ne înarmăm cu glugi şi aşa mai departe. Iar dacă plouă cu găleata, excursia nu va mai avea loc, dat fiind că autocarul are caroseria deschisă. — Ah! făcu Poirot. Atunci că sperăm că totuşi va ploua. — Ei, dacă ăsta e ultimul tău cuvînt... — Vai, nu, mon ami. Văd că ţi-a intrat în cap să mergi neapărat în excursie. Din fericire am la mine paltonul cel gros şi două fulare. Oftă. Dar vom avea destul timp la Charlock Bay!  — Se pare că va trebui să petrecem şi noaptea acolo. Turul excursiei trece prin Dartmoor. Masa de prînz o luăm la Monkhampton. La Charlock Bay ajungem pe la patru şi autocarul porneşte înapoi la ora cinci şi ajunge aici la zece seara. — Aşa deci! spuse Poirot. Şi cînd te gîndeşti că mai sînt unii care fac treaba asta de plăcere. Bineînţeles că ne va costa mai puţin, pentru că nu mai facem şi drumul înapoi, nu? — Nu cred că e posibil aşa ceva, — Bine, dar trebuie să insişti. — Ei, hai, Poirot, nu fi meschin! Ştii doar că eşti plin de bani. — Mon ami, nu e vorba de meschinărie. Eu mă refer la simţul afacerii. Să fi fost chiar milionar şi tot n aş fi plătit mai mult decît e drept şi just. După cum prevăzusem, Poirot nu a avut nici o şansă. Domnul care elibera tichete la biroul de voiaj era calm şi indiferent, dar ferm pe poziţie. Ideea lui era că trebuia să ne întoarcem cu acelaşi autocar. Mai mult, insinuă faptul că ar fi trebuit să plătim ceva în plus pentru privilegiul de a părăsi autocarul la Charlock Bay. Învins, Poirot plăti suma cerută şi părăsi biroul. — Englezii ăştia nu au simţul banului, bombăni el. Hastings, n-ai observat un tînăr care a plătit tot biletul, deşi a menţionat că vrea să coboare la Monkhampton? — Nu cred. Că veni vorba... — Da, ştiu, o priveai pe tînăra domnişoară care a cumpărat locul cinci, chiar lîngă noi. Da, mon ami, te-am văzut. Acesta a şi fost motivul pentru care, cînd eram pe punctul de a lua locurile treisprezece şi paisprezece – care sînt în centru şi parcă ceva mai apărate, mă rog, cît pot fi ele de apărate – te-ai băgat în faţă cu grosolănie şi ai spus că locurile trei şi patru sînt mai bune. — Ei şi tu, Poirot! am zis simţind că-mi iau foc obrajii. — Păr roşcat, mereu părul ăsta roşcat! — Cel puţin ea merita mai multă atenţie decît orice tînăr ciudat. — Asta depinde de punctul de vedere al fiecăruia. Mie mi s-a părut interesant tînărul. Ceva anume din tonul lui Poirot m-a făcut să mă uit imediat şi eu la el. — De ce? Ce vrei să spui? — Oh! Stai puţin! Să spunem că m-a interesat pentru că dorea să-şi lase mustaţă, însă rezultatul era deplorabil. Poirot îşi mîngîie cu tandreţe propria mustaţă, de-a dreptul magnifică. E o adevărată artă, murmură el, să ştii cum să-ţi laşi mustaţa să crească! Am toată simpatia pentru cei care vor să aibă mustaţă. Nu ştii niciodată cînd Poirot vorbeşte serios şi cînd glumeşte pe socoteala cuiva. Am socotit că e mai cuminte să tac. A doua zi a debutat cu un soare strălucitor. O zi cu adevărat splendidă! Cu toate acestea, Poirot nu a vrut să-şi asume nici un risc. Şi-a luat o haină de lînă, un palton greoi şi două fulare şi toate astea peste cel mai gros costum de haine. În plus, a înghiţit înaintea plecării şi două tablete „Antigrippe” şi şi-a mai vîrît încă o doză în buzunar. Ne-am luat doar două valijoare cu noi. Domnişoara drăguţă pe care o remarcasem în ziua precedentă avea şi ea o valijoară, la fel şi tînărul care, am tras eu concluzia asta, constituia obiectul simpatiei lui Poirot. În rest, nimeni nu avea bagaj. Cele patru valize au fost puse de şofer cu grijă în portbagaj şi apoi toţi ne-am luat locurile în primire. Din maliţiozitate, mi-am zis eu atunci, Poirot m-a plasat pe mine pe locul din afară, căci „eu aveam mania aerului curat”, iar el se instala chiar lîngă frumoasa noastră vecină. Dar în curînd îşi repară greşeala. Cel care ocupa locul şase era un tip foarte gălăgios şi glumeţ, astfel încît Poirot o întrebă pe fată, pe un ton scăzut, dacă nu dorea să facă schimb de locuri. Ea încuviinţă plină de recunoştinţă şi, după ce se produse schimbarea, intră în vorbă cu noi şi curînd toţi trei discutam plini de jovialitate. Evident foarte tînără, cred că nu avea mai mult de nouăsprezece ani, fata era ingenuă ca un copil. Nu a trecut mult şi ne-a destăinuit motivul călătoriei. După toate aparenţele făcea o călătorie de afaceri pentru mătuşa ei care era proprietara unui foarte interesant magazin de antichităţi din Ebermouth. Cînd îi murise tatăl, mătuşa nu se alesese cu prea mult, aşa încît se hotărîse să folosească bruma de capital şi mulţimea de lucruri frumoase lăsate moştenire pentru a se lansa în afaceri. Avusese deja succes şi devenise chiar celebră. Fata, Mary Durrant, venise să locuiască împreună cu mătuşa sa şi eventual să înveţe „meşteşugul” comerţului cu antichităţi. În orice caz, era extrem de entuziasmată – slujba aceasta era net preferabilă uneia de guvernantă sau de însoţitoare de bătrîni. Poirot dădea din cap interesat şi aprobator. — Mademoiselle cu siguranţă va avea succes, spuse el galant. Dar aş dori să-i dau un sfat mic. Mademoiselle, să nu vă încredeţi în oricine! Peste tot în lume mişună golani şi vagabonzi, poate chiar aici, alături de noi în autocar. Trebuie să fii în permanenţă cu ochii în patru, suspicios! Ea rămase cu gura căscată, iar Poirot dădu din cap ca un bătrîn înţelept. — Aşa este cum vă spun. Cine ştie? Poate chiar eu, care vă vorbesc, sînt un răufăcător de cea mai joasă speţă. Şi clipi mai des ca oricînd sub privirile ei stupefiate. Ne-am oprit la Monkhampton ca să luăm prinzul şi, după ce schimbă cîteva vorbe cu ospătarul, Poirot reuşi să ne aranjeze o măsuţă de trei persoane lîngă geam. Afară, într-o curte mare, erau parcate cam vreo douăzeci de autocare cu caroseria deschisă care veniseră din toată ţara. Restaurantul hotelului era înţesat şi gălăgia era apreciabilă. teatru radiofonic...............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie

Oracolul Din Delphi de Agatha Christie Doamna Willard J. Peters nu ţinea neapărat să viziteze Grecia. Şi despre Delfi, sinceră să fie, nu prea avea vreo idee. Locurile preferate aie doamnei Peters erau la Paris, Londra şi Riviera. Era o femeie căreia îi plăcea viaţa de hotel şi imaginea ei despre un dormitor se contopea cu un covor moale, pufos, un pat luxos, o diversitate de nenumărate aranjamente luminoase, inclusiv un lampadar lângă pat, apă caidă şi rece la dispoziţie şi un telefon la îndemână cu ajutorul căruia puteai comanda ceai, mâncare, apă minerală, cocteiluri gi luai legătura cu prietenii.           La hotelul din Delfi nu se găsea nimic din lucrurile acestea. Avea o privelişte minunată de la ferestre, patul era curat ca şi camera văruită în alb. Se mai afla un scaun, un lavabou şi un scrin. Băile se făceau cu programare şi, câteodată, lipsea apa caldă.           Îşi zicea că ar fi drăguţ să se laude că fusese ia Delfi aşa încât doamna Peters se străduia să se intereseze mai mult de Grecia antică, dar nu reuşea întotdeauna. Statuile ei păreau aşa de neterminate, fără capete, braţe şi picioare, în sinea ei, aprecia mai mult frumosul. Înger din marmoră completat cu aripi, care fusese ridicat la mormântul soţului ei, Willard Peters.           Dar toate aceste păreri personale nu le împărtăşea nimănui, de teamă că fiul ei, Willard, ar fi putut-o privi cu dispreţ. De dragul lui Willard venise aici, în camera asta răcoroasă şi neconfortabilă, cu o servitoare morocănoasă şi un şofer plictisit în perspectivă.           Căci Willard (până recent numit junior – denumire pe care nu o putea suferi) era fiul de 18 ani al doamnei Peters, pe care-l adora nespus de mult. Willard manifesta această ciudată pasiune pentru arta de mult apusă. Willard cel subţire, palid, cu ochelari şi dispeptic îşi târâse mama cea drăgăstoasă în acest circuit prin Grecia.           Fuseseră la Olympia care doamnei Peters i se păru nişte ruine triste. Îi plăcuse Parthenonul, dar consideră Atena un oraş întro stare disperată. Vizitele în Corinth şi la Mycene representaseră chinuri sfâşietoare pentru ea şi şofer.           Delfi – se gândea nefericita doamna Peters – era ultima picătură. Absolut nimic de făcut decât să te plimbi pe drum şi să priveşti ruine. Willard petrecea multe ore în genunchi, descifrând inscripţii greceşti; exclamând: „Mamă, asculată doar asta! Nu e splendid?” Şi apoi citea câte ceva care i se părea doamnei Peters chintesenţa plictiselii.           În dimineaţa aceea, Willard pornise devreme să vadă nişte mozaicuri bizantine. Doamna Peters simţind instinctiv că mozaicurile bizantine aveau s-o lase rece (la propriu şi la figurat) se scuzase.           — Te înţeleg, mamă, îi spuse Willard. Doreşti să rămâi singură, să stai în teatru sau sus, pe stadion, să contempli totul şi să cazi în reverie.           — Exact, dragule, îi confirmă aşteptările doamna Peters.           — Ştiam că locul o să te atragă îi spuse încântat Willard şi plecă.           Acum, cu un oftat, doamna Peters se pregătea să se ridice pentru a-şi lua micul dejun.           Intră în sufragerie şi o găsi aproape goală, cu excepţia a patru persoane. Mama cu o fiică, îmbrăcate, după cum i se păru doamnei Peters, într-un stil deosebii, ea nerecunoscând peplu,1 discutau despre arta auto-exprimării în dans; un domn plinuţ între două vârste, care o ajutase cu o valiză când coborâse din tren, pe nume Thomson şi un nou venit, un bărbat matur, chel, ce sosise în seara precedentă.           Acest personaj rămase ultimul în cameră pentru micul dejun şi doamna Peters intră repede în vorbă cu el. Era o femeie prietenoasă şi-i plăcea să facă conversaţie. Domnul Thomson fusese deosebit de reţinut în comportament (rezervă britanică, o numea doamna Peters), pe când mama şi fiica îşi dădeau aere de superioritate, deşi fata se împăca destul de bine cu Willard.           Doamnei Peters i se păru noul-venit o persoană foarte plăcută. Îi răspundea la întrebări fără să facă pe înfumuratul. Îi spuse mai multe mici amănunte amicale despre greci, ceea ce o făcuse să simtă că erau oameni adevăraţi, nu doar pagini de istorie obositoare din cărţi.           Doamna Peters îi povesti noii sale cunoştinţe totul despre Willard, ce băiat deştept era şi câtă cultură cunoştea de putea să-şi adauge cuvântul la nume. Era ceva la acest individ binevoitor şi amabil care te făcea să i te destăinui.           Cu ce se ocupa şi cum îl chema, doamna Peters nu află. În afară de faptul că se apucase să călătorească pentru a se odihni complet după munca depusă (ce muncă?) nu vorbise prea mult despre sine însuşi.           Totuşi, ziua se scurse mai repede decât s-ar fi aşteptat. Mama, fiica şi domnul Thompson continuau să fie inabordabili. Îl văzură ieşind din muzeu şi luând-o imediat în direcţie opusă.           Noua cunoştiinţă a doamnei Peters se uită după el încruntându-se uşor.           — Mă întreb cine o fi tipul acela? Zise el.           Doamna Preters îi comunică numele persoanei, dar nimic altceva.           — Thompson, Thompson. Nu, nu cred că l-am mai întâlnit şi totuşi, într-un anume fel, figura sa mi se pare familiară. Dar nu ştiu de unde să-l iau.           Dupăamiază, doamna Peters trase un pui se somn într-un loc la umbră. Cartea, pe care o luase cu ea s-o citească, nu era cea excelentă despre arta greacă, recomandată de fiul ei, ci se intitula, nici mai mult nici mai puţin „Misterul de pe fluviu”. Conţinea patru crime, trei răpiri, bande mari şi diverse de criminali periculoşi. Doamna Peters se simţi înviorată şi alinată de răsfoirea sa.           La ora patru se întoarse la hotel. Era sigură că Willard trebuie să fi revenit şi el. Atât de îndepărtat i se profila în gând vreun presentiment rău că aproape uită să deschidă biletul despre care proprietarul spusese că-i fusese lăsat ei, în după-amiaza aceea, de către un bărbat ciudat.           Un bilet extrem de murdar. Îl desfăcu într-o doară. După ce parcurse primele câteva rânduri, se albi la faţă şi întinse o mână ca să se sprijine. Scrisul de mână îi aparţinea unui străin, care folosea ca limbă engleză:           Lady (începea).           — Cu aceasta vă informăm că fiul dumneavoastră este ţinut captiv de către noi în loc de mare siguranţă. Nici un rău nu i se va întâmpla onorabilului tânăr gentleman dacă îndepliniţi ordinele cu credinţă. Cerem pentru el ca răscumpărare zece mii de lire engleze sterling. Dacă vorbiţi despre asta cu proprietarul hotelului sau poliţia, sau vreo asemenea persoană fiul dumneavoastră va fi omorât. Vă trimitem asta ca să reflectaţi. Mâine, instrucţiuni cum să plătiţi banii vor fi trimise. Dacă nu vă supuneţi, urechile onorabilului tânăr gentleman vor fi tăiate şi vă vor fi trimise. Şi ziua următoare dacă tot nu ascultaţi el va fi ucis. Din nou asta nu e o ameninţare, în glumă. Kyria să se gândească… Dar mai ales… Să nu spună nimănui.           Demetrius Sprânceană Neagră.”           Nu-i nevoie să mai descriem în ce stare se afla biata femeie. Absurdă şi copilăroasă cum era formulată cererea reuşi să-i trezească un sentiment apăsător de pericol. Willard, băiatul, scumpul, delicatul, seriosul ei Willard!           Se va duce de îndată la poliţie. Va răscoli toate împrejurimile. Dar dacă făcea aşa… Se înfioară.           Apoi, ridicându-se, ieşi din cameră în căutarea proprietarului hotelului – singura pesoană care vorbea engleza.           — S-a făcut târziu, zise ea. Fiul meu încă nu s-a întors.           Plăcutul omuleţ îi zâmbi încurajator.           — E adevărat. Domnul a dat drumul la catâri. Dorea să se întoarcă pe jos. Trebuia să fi ajuns până acum, dar, Iară îndoială, a mai întârziat pe drum. Zâmbea fericit.           — Spune-mi, întrebă brusc doamna Peters, aveţi ceva răufăcători prin împrejurimi?           „Răufăcători” era un termen în engieză necunoscut de către omuleţ. Doamna Peters îi spuse atunci pe şleau. Ca răspuns primi asigurarea că împrejur de Delphi trăiau oameni cumsecade, foarte liniştiţitoţi binevoitori faţă de străini.           Buzele îi tremurau, dar se abţinu. Ameninţarea aceea sinistră îi lega limba. Ar putea fi o gafă. Dar dacă nu era? Unei prietene de-a ei din America i se furase copilul şi, pentru că anunţase poliţia, micuţul fusese ucis. Astfel de lucruri se întâmplă.           Era aproape înnebunită. Ce putea să facă? Zece mii de lire… Cât făcea asta… Între patru sau cinci mii de dolari! Ce reprezenta asta în comparaţie cu siguranţa lui Willard? Dar cum să obţină o asemenea sumă? Se iveau imense dificultăţi chiar acum în privinţa banilor şi obţinerea lor cach. O hârtie de credit pentru câteva sute de lire era tot ce avea asupra ei.           Vor înţelege asta bandiţii? Vor fi rezonabili? Vor aştepta?           Când îşi mai veni în fire, îi spuse supărată fetei să plece. Un clopoţel sună pentru cină şi biata doamnă se târî spre sufragerie. Mâncă în mod mecanic. Nu vedea pe nimeni. În ceea ce o privea, camera putea fi goală cu desăvârşire. teatru radiofonic...........https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie

Omul in costum maro de Agatha Christie Prolog Nadina, balerina rusoaică ce luase cu asalt Parisul, răspunse aplauzelor, înclinându‑se iar şi iar. Ochii săi negri, înguşti, se îngustară şi mai tare, colţurile gurii de un roşu aprins se ridicară uşor. Entuziaştii francezi continuau să bată podeaua în semn de apreciere, în timp ce cortina cădea cu un foşnet, ascunzând vederii roşul, albastrul şi argintiul bizarului décors. În învolburarea vălurilor albastre şi oranj, balerina părăsi scena. Un domn cu barbă o luă în braţe entuziasmat. Era impresarul. – Magnificent petite, magnific, strigă el. În seara asta te-ai întrecut pe tine. O sărută galant pe ambii obraji într‑o manieră oarecum firească. Doamna Nadina acceptă omagiul cu indiferenţa pe care ţi‑o dă obişnuinţa îndelungată şi trecu mai departe spre cabina ei încărcată de buchete de flori, împrăştiate neglijent peste tot, de minunate costume cu design futurist, îmbibate cu diverse parfumuri, sofisticate flacoane de diferite esenţe. Jeanne, garderobiera, îşi luă în primire stăpâna, vorbind neîncetat şi lansând un torent de complimente excesive. O bătaie în uşă îi opri logoreea. Jeanne se duse să deschidă şi reveni cu o carte de vizită. – Doamna primeşte? – Dă‑mi să văd. Balerina întinse o mână lascivă, dar, la vederea numelui de pe cartea de vizită „Contele Sergius Paulovici”, în ochi i se aprinse brusc o scânteie de interes. – Îl voi primi. Adu-mi repede peignoir‑ul galben. Iar când intră, poţi să pleci. – Bien, madame. Jeanne aduse peignoir‑ul, un elegant capot din şifon de culoarea grâului şi împodobită cu hermină. Nadina se strecură în el şi îşi zâmbi sieşi, în timp ce mâna lungă şi albă bătea uşor în geamul mesei de toaletă. Contele profită prompt de privilegiul ce‑i fusese acordat. Era un bărbat de înălţime medie, foarte zvelt, foarte elegant, foarte palid, extraordinar de blazat. Trăsături foarte comune şi, lăsând la o parte manierele, un om greu de recunoscut dacă îl întâlneai a doua oară. Se aplecă să‑i sărute mâna cu o curtoazie ieşită din comun. Atât putu să vadă Jeanne înainte de a ieşi şi a închide uşa după ea. Rămas singură cu vizitatorul său, zâmbetul Nadinei suferi o bruscă transformare. – Deşi suntem compatrioţi, cred că n‑ai să vorbeşti ruseşte, rosti ea. – Din moment ce nici unul dintre noi nu cunoaşte vreun cuvânt din această limbă, nici n‑am putea, fu de acord vizitatorul. În urma consimţământului ambelor părţi, începură să vorbească în engleză, şi nimeni, acum că purtarea aferată a contelui fusese lăsată deoparte, n‑ar fi zis că nu e limba lui maternă. Se însufleţise cu repeziciunea unui artist de music‑hall londonez. – Ai avut mare succes în seara asta, remarcă el. Te felicit. – În tot cazul, sunt îngrijorată. Poziţia mea nu mai e cea care era. Suspiciunile ivite în timpul războiului nu s‑au stins niciodată. Continui să fiu urmărită şi spionată. – Dar ţi s‑a adus vreodată vreo acuzaţie de spionaj? – Planul şefului nostru e prea bine elaborat ca să ajungă la asta. – Trăiască „Colonelul”, spuse contele zâmbind. Uimitoare veste, nu‑i aşa, că intenţionează să se retragă? Să se retragă? Să se retragă! Exact ca un doctor, sau ca un măcelar, sau ca un instalator... – Sau ca orice alt om de afaceri, completă Nadina. N-ar trebui să ne surprindă. Ăsta a fost întotdeauna „Colonelul”... un excelent om de afaceri. A organizat reţeaua cum altul ar fi organizat o fabrică de ghete. Fără să se implice personal, a plănuit şi a condus o serie de lovituri fantastice, cuprinzând toate ramurile din ceea ce am putea numi „profesiunea” lui. Furturi de bijuterii, falsificări, spionaj (ăsta din urmă foarte profitabil pe timp de război), sabotaj, asasinate discrete, cu greu ar mai exista ceva care să nu fi abordat. Însă lucrul cel mai înţelept e că ştie când să se oprească. Jocul începe să devină periculos? Se retrage cu graţie... şi cu o avere fabuloasă! – Hm! exclamă contele cu îndoială. Asta e destul de... neliniştitor pentru noi toţi. Dacă o face, suntem în încurcătură. – Dar suntem plătiţi... în cel mai generos mod! Ceva în tonul ei, o notă de ironie mascată, îl făcu să o privească pătrunzător. Continua să‑şi zâmbească sieşi, însă nuanţa acelui zâmbet îi stârni curiozitatea. Dar adăugă, diplomat. – Da, „Colonelul” a fost întotdeauna un patron generos, bun platnic. Multe dintre succesele lui le‑am atribuit acestui fapt... şi invariabilului său plan de a găsi întotdeauna un ţap ispăşitor. Un mare creier, fără îndoială un mare creier! Şi un adept al maximei: „Dacă vrei ca un lucru să fie făcut în siguranţă, nu‑l fă tu însuţi!” Iată‑ne pe fiecare dintre noi complet compromişi şi în puterea lui, fără ca vreunul din noi să aibă o dovadă împotriva lui. Se opri, parcă aşteptând ca ea să‑l contrazică, însă balerina rămase în continuare tăcută, zâmbind ca pentru ea, ca şi până atunci. – Nici unul din noi, rosti contele dus pe gânduri. Totuşi, să ştii, bătrânul e superstiţios. Cu ani în urmă, a fost la o prezicătoare. Ea i‑a prezis că va avea o perioadă de succes, însă i‑a destăinuit că prăbuşirea îi va veni de la o femeie. Reuşise să‑i provoace interesul. Îl privi iute. – E ciudat, foarte ciudat! De la o femeie, zici? Contele zâmbi şi ridică din umeri. – Fără îndoială, acum că s‑a... retras, se va căsători. Va lua vreo tânără fermecătoare din înalta societate care îi va spulbera milioanele mai repede decât le‑a făcut. Nadina clătină din cap. – Nu, nu, nu asta e calea. Ascultă, prietene, mâine plec la Londra. – Dar contractul de aici? – N-am să lipsesc decât o noapte. Şi incognito, cum fac cei din casa regală. Nimeni nu va şti vreodată că am părăsit Franţa. De ce crezi că plec? – Greu de crezut că de plăcere, în această perioadă a anului. Ianuarie e o lună detestabil de ceţoasă! Trebuie să fie pentru profit, eh? – Exact. Se ridică şi se aşeză în faţa lui, arogantă şi mândră. Puţin înainte ai spus că nici unul dintre noi nu‑l are cu ceva la mână pe şef. Greşeşti. Eu îl am. Eu, o femeie, am avut isteţimea şi, da, curajul - pentru asta îţi trebuie curaj - să-l înşel. Îţi aminteşti diamantele De Beers? – Da, îmi amintesc. La Kimberley, chiar înainte de izbucnirea războiului? N-am avut nimic de a face cu asta şi n‑am auzit niciodată amănunte... cazul a fost muşamalizat din anumite motive, nu‑i aşa? Şi asta a fost o captură măreaţă. – Pietrele valorau o sută de mii de lire. Doi am lucrat la asta... la ordinele „Colonelului”, fireşte. Şi atunci mi‑am întrezărit şansa. Vezi tu, planul era să substituim câteva dintre diamantele De Beers cu mostrele unor diamante aduse din America de Sud de doi tineri geologi care s‑au întâmplat să fie în acel timp la Kimberley. Bănuiala a căzut pe ei. – Bine gândit, interveni contele cu admiraţie. teatru radiofonic.............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie

Oglinda sparta de Agatha Christie Capitolul 1 Miss Marple şedea în dreptul fereastrei. Fereastra dădea înspre grădina care fusese cândva o mare sursă de mândrie pentru ea. Fusese cândva; acum nu mai era cazul. În ultima vreme, când se uita pe fereastră se crispa. De ceva timp nu mai avea voie să muncească în grădină. I se interzisese să se mai aplece, să mai sape, să planteze - în cel mai bun caz avea voie, câte puţin, să cureţe crengile. Bătrânul Laycock venea de trei ori pe săptămână şi îşi dădea silinţa, nu încăpea îndoială. Dar rezultatele strădaniei lui, aşa cum vor fi fiind ele (şi nu erau cine ştie ce) erau strălucite după standardele lui, nu după cele ale stăpânei care îi plătea leafa. Miss Marple ştia exact ce trebuia făcut şi când trebuia făcut, şi nu ezita să‑l instruiscă aşa cum scrie la carte. Bătrânul Laycock nu întârzia apoi să‑şi arate geniul, care consta în exprimarea entuziastă a acordului şi în totala lipsă de randament ulterior. – Aşa‑i cum zici dumneata, coniţă. Acolo punem mecosoapele[1] şi clopoţeii de‑a lungul zidului şi, aşa cum zici, coniţă, trebuie să punem treaba la cale săptămâna viitoare numaidecât. Scuzele lui Laycock erau întotdeauna de bun‑simţ şi semănau izbitor cu cele pe care le prezenta căpitanul George din Trei într‑o barcă [2] pentru a evita să iasă în larg. În cazul căpitanului, vântul venea, întotdeauna, din direcţia greşită, fie suflând dinspre mare, fie dinspre ţărm, fie venea dinspre vestul care nu inspira nimic bun, fie dinspre trădătorul vest. Motivul principal al lui Laycock era vremea. Prea uscată - prea umedă - prea multă ploaie - un iz de îngheţ în aer. Sau, altceva, de o mai mare importanţă, trebuia să vină pe primul loc în topul preocupărilor lui (în genere ceva în legătură cu varza obişnuită sau cea de Bruxelles, sorturi din care îi plăcea să cultive fără măsură). Principiile lui Laycock în materie de grădinărit erau simple şi nici un stăpân, oricât de atotştiutor ar fi fost el, nu putea să‑l dezveţe de ele. Acestea constau în multe ceşti de ceai, dulce şi tare, ca un soi de încurajare a efortului ce avea să fie depus, iar dacă era toamnă, o doză bună de măturare a frunzelor, o straşnică aranjare pe straturi a florilor lui favorite, în majoritate ochiul- boului şi salvie - ca să „dea bine”, cum zicea el - în timpul verii. Era total în favoarea stropirii trandafirilor împotriva păduchilor, dar îi lua cam mult s‑o şi facă, iar când venea vorba să facă şanţuri mai adânci pentru sângele‑voinicului contracara de obicei cu remarca: A, păi să le vezi pe ale mele! Un adevărat deliciu anul trecut şi fără să le fandosească cine ştie ce în prealabil. Ce‑i drept, era devotat stăpânilor lui, le făcea pe plac când venea vorba de pretenţiile lor în materie de horticultură (atâta vreme cât asta nu implica şi muncă prea grea), însă, pentru el, legumele erau cele mai importante lucruri în viaţă; nişte varză creaţă, sau ceva varză de Savoy; florile erau doar capricii după care se înnebuneau damele, de vreme ce altceva mai bun nu aveau de făcut. Îşi exprima afecţiunea aducând în dar ochiul‑boului, salvie, lobelia şi crizanteme de vară. – Am făcut câte ceva la neşte case noi, acolo, la Cartier. Aia vor grădini arătoase, nu glumă. Aveau mai multe plante decât le trebuia, aşa că am mai adus şi io câteva aci şi le‑am pus în loc la trandafirii ăia învechiţi, că nu prea mai arătau aşa de grozav, să ştiţi.     [1] Pronunţie greşită pentru latinescul „meconopsis”, plantă din familia papaveraceae, o specie de maci albaştri (n.tr.) [2] Roman al lui Jerome K. Jerome (n.tr.) teatru radiofonic ..........................https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie 

Oglinda prevestitoare de Agatha Christie N-am nici o explicaţie pentru această povestire. N-am nici o teorie cu privire la cauzele şi împrejurările ei. E doar un lucru care s-a întâmplat. Totuşi, mă întreb câteodată câte lucruri s-ar fi schimbat dacă s-ar fi observat atunci acel singur detaliu esenţial a cărui importanţă nu am apreciat-o decât mulţi ani mai târziu. Dacă l-aş fi observat, ei bine, cursul a trei vieţi ar fi fost cu totul altul. Într-un fel, acesta-i un gând înfricoşător. Pentru început, trebuie să mă întorc în vara anului 1914, chiar înainte de izbucnirea războiului, când m-am dus la Badgeworthy cu Neil Carslake. Cred că Neil era cel mai bun prieten al meu. Îl cunoscusem şi pe fratele său, Alan, dar nu la fel de bine. Pe Sylvia, sora lor, n-o văzusem niciodată. Ea era cu doi ani mai mică decât Alan şi cu trei decât Neil. De două ori, în timp ce am fost împreună la Universitate, m-am dus să petrec o parte din vacanţă la Badgeworthy şi de două ori ceva s-a întâmplat. Aşa se face că aveam 23 de ani când am văzut prima dată casa lui Neil şi Alan. Urmam să fim un grup mare acolo. Sora lui Neil, Sylvia, tocmai se logodise cu un individ numit Charles Crawley. El era, aşa zicea Neil, cu mult mai în vârstă decât ea, dar un tip foarte de treabă şi pe deasupra înstărit. Îmi amintesc că am sosit pe la ora şapte seara. Fiecare s-a dus în camera lui să se îmbrace pentru cină. Neil m-a condus la a mea. Badgeworthy era o casă veche atrăgătoare, cam dărăpănată. Fusese extinsă la întâmplare în ultimele trei secole şi era plină de trepte înguste în sus şi în jos şi de scări neaşteptate. Era tipul de casă în care nu era uşor să-ţi găseşti camera. Ţin minte că Neil mi-a promis că vine să mă ia când avea să coboare la cină. Mă simţeam puţin timorat la ideea de a mă întâlni, pentru prima dată, cu părinţii săi. Îmi amintesc că i-am spus râzând că era o casă în care te aşteptai să întâlneşti fantome pe culoare şi el mi-a zis, într-o doară, că se vorbea că locul ar fi bântuit, dar nimeni nu văzuse vreodată ceva şi nici nu ştia ce formă ar fi putut lua fantoma. Apoi plecă grăbit şi eu m-am apucat să-mi scot din valize hainele de seară. Familia Carslake nu era bogată; ea se ţinea cu dinţii de casa asta veche, dar nu mai erau servitori care să-ţi despacheteze lucrurile sau vreun valet pentru fiecare. Ei bine, tocmai ajunsesem în stadiul de a-mi lega cravata. Stăteam în faţa oglinzii. Îmi vedeam faţa, umerii şi în spatele lor peretele camerei – o bucată simplă de perete care încadra o uşă – şi tocmai când terminasem de aranjat cravata, am observat că uşa se deschidea. Nu ştiu de ce nu m-am întors, cred că ăsta ar fi fost lucrul cel mai natural; oricum, n-am făcut-o. Am privit cum uşa se deschidea uşor şi în timpul ăsta am observat camera de dincolo. Era un dormitor, o cameră mai mare ca a mea, cu două paturi alăturate şi, deodată, mi-am reţinut răsuflarea. Pentru că lângă unul dintre aceste paturi era o fată şi la gâtul ei mâinile unui bărbat care o împingea cu forţa pe spate, strângând-o în aşa fel încât tânăra să se sufoce încet. Nu exista nici o posibilitate să greşesc. Ceea ce vedeam era perfect clar. Ceea ce se întâmpla era crimă. Puteam vedea bine faţa fetei, părul ei auriu, strălucitor, agonia care-i cuprinsese chipul său frumos ce se colora treptat în roşu-vânăt. De la bărbat îi puteam zări spinarea, mâinile şi o cicatrice care pornea de pe obrazul stâng şi se lăsa în jos pe gât. Îţi ia ceva timp să povesteşti, dar, în realitate, doar o clipă, două au trecut cât am privit stupefiat. Apoi m-am răsucit să sar în ajutor... Şi peretele din spatele meu, peretele reflectat în oglindă nu-mi înfăţişă decât o garderobă din mahon în stil victorian. Nici o uşă deschisă, nici o scenă de violenţă. M-am răsucit spre oglindă. Ea reflecta numai garderoba... M-am frecat la ochi. Apoi am străbătut camera, am încercat să trag garderoba şi în momentul acela Neil a intrat pe cealaltă uşă dinspre coridor, întrebându-mă ce dracu vreau să fac. Trebuie să mă fi crezut puţin sărit de pe fix când m-am întors spre el şi l-am întrebat dacă exista o uşă în spatele garderobei. El mi-a răspuns că da, exista o uşă care ducea în   camera vecină. I-am cerut să-mi spună cine locuia întrânsa şi el mi-a precizat că o familie Oldam – maiorul Oldam şi soţia sa. Atunci l-am mai chestionat dacă doamna Oldam era foarte blondă şi s-a răstit că era brunetă, ceea ce m-a determinat să mă tem că începusem să mă fac de râs. Mi-am revenit, i-am dat nişte explicaţii vagi şi am coborât împreună. Mi-am spus că trebuie să fi avut un fel de halucinaţii şi m-am simţit, în general, cam ruşinat şi cam dobitoc. Şi-atunci... şi-atunci Neil a spus: "Sora mea Sylvia" şi eu mă uitam la faţa frumoasă a fetei pe care tocmai o văzusem cum cineva o strangula ca s-o omoare şi i-am fost prezentat logodnicului ei, un bărbat înalt, brunet cu o cicatrice pe partea stângă a feţei. Ei bine, asta este. Aş vrea să vă gândiţi şi să-mi spuneţi ce aţi fi făcut în locul meu. Iată fata, aceeaşi fată şi bărbatul pe care-l văzusem sugrumând-o şi ei urmau să se căsătorească peste o lună... Aveam sau nu o viziune profetică a viitorului? Vor veni Sylvia şi soţul său aici, cândva, peste ani şi li se va da camera aceea (cea mai bună pentru musafiri), iar scena la care fusesem martor va avea loc, din păcate, cu adevărat? Ce puteam face? Dar puteam face ceva? Mă va crede cineva – Neil sau chiar fata – mă vor crede? Am cercetat problema pe toate faţetele în săptămâna cât m-am aflat acolo. Să vorbesc sau nu? Şi aproape imediat s-a ivit o altă complicaţie. M-am îndrăgostit de Sylvia Carslake din prima clipă în care am văzut-o... O doream mai mult decât orice pe pământ... Şi într-un fel asta mi-a închis gura. Şi, totuşi, dacă nu spuneam nimic, Sylvia avea să se mărite cu Charles Crawley şi Crawley ar fi ucis-o... Aşa că în ziua dinaintea plecării, i-am mărturisit totul. Mă aşteptam să mă creadă paranoic sau cam aşa ceva, dar am jurat solemn că văzusem lucrurile exact cum i le povestisem şi că simţeam că, dacă ea era hotărâtă să se căsătorească cu Crawley, era de datoria mea să-i aduc la cunoştinţă strania mea experienţă. A ascultat foarte liniştită. A fost ceva în ochii ei ce nu am înţeles. Nu s-a supărat deloc. Când am terminat doar mi-a mulţumit pe un ton grav. Repetam întruna ca un smintit: "Am văzut. Am văzut cu adevărat" şi ea a zis: "Sunt sigură dacă îmi spui. Te cred." Ei bine, concluzia este că am plecat fără să ştiu dacă făcusem bine sau mă dădusem în spectacol şi, o săptămână mai târziu, Sylvia a rupt logodna cu Charles Crawley. După aceea izbucni războiul şi n-am avut răgaz să mă gândesc la altceva. O dată sau de două ori, când am fost în permisie, am întâlnit-o pe Sylvia, dar am încercat, pe cât mi-a fost posibil, s-o evit. O iubeam şi o doream la fel de mult ca la început, dar simţeam, într-un fel, că trebuia să-mi ascund sentimentele. teatru radiofonic Agatha Christie.............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie

Oglinda mortului de Agatha Christie 1.   Apartamentul era modern. Şi toate cele din cameră erau şi ele moder­ne. Fotoliile erau pătrate, scaunele dreptunghiulare. Un birou modern era aşezat chiar sub fereastră, paralel cu ea şi la el stătea un om în vârstă, scund. Capul lui era, practic, singurul obiect din cameră care nu era pă­trat. Era în formă de ou. Dl. Hercule Poirot tocmai citea o scrisoare:   Station: Whimperley. Telegrams: Harborough St. John   Hamborough Close, Hamborough St. Mary, Westshire   24 septembrie, 1936   Domnului Hercule Poirot   Stimate domnule, S‑a ivit o situaţie care trebuie rezolvată cu deosebit tact şi discreţie. Am primit referinţe bune despre dv., de aceea m‑am hotărât să vă încredinţez a­cest caz. Am temeri serioase că am devenit victima unei şarlatanii, dar, din motive familiale, nu doresc să anunţ poliţia. Acord, de aceea, o atenţie apar­te acestei chestiuni, dv. trebuind să fiţi pregătit să răspundeţi imediat la pri­mirea unei telegrame. V‑aş fi foarte obligat dacă nu veţi răspunde la această scrisoare.   Al dumneavoastră, Gervase Chevenix‑Gore   Sprâncenele d‑lui Hercule Poirot se ridicară încet peste frunte că a­proape îi dispărură sub păr. „Cine‑o mai fi şi acest Gervase Chevenix‑Gore?", se întrebă. Se duse în bibliotecă de unde luă un tom gros, de format mare. Nu trebui să caute prea mult:   „Chevenix‑Gore, sir Gervase Francis Xavier, al 10‑lea baronet; cr. 1694; fost căpitan în reg. 17; n. la 18 mai 1878; fiul cel mai mare al lui sir Guy Chevenix‑Gore, al 9‑lea baronet şi lady Claudia Bretherton, a doua fiică a celui de‑al 8‑lea viconte de Wallingford. I‑a succedat tatălui în 1911; Căs. 1912 cu Vanda Elisabeth, fiica cea mai mare a col. Frederick Arbuth­not; educ. Eton. A servit în războiul european 1914‑1918. Pasiuni: călăto­rii şi vânat mare. Adresa: Hamborough Close, Hamborough St. Mary, West­shire şi Lowndes Square 218, S.W. 1, London. Cluburi: echitaţie şi al călătorilor".     Poirot dădu neliniştit din cap. Rămase pentru o clipă cufundat în gân­durile sale, apoi se apropie de birou, trase un sertar şi începu să caute prin­tr‑un teanc de cărţi de vizită. Chipul i se lumină. — À la bonne heure! Asta‑i! Sigur o să fie acolo!     Ducesa îl întâmpină pe domnul Hercule Poirot cu un glas în care se desluşea şi linguşire: — Aţi venit totuşi, domnule Poirot... Asta‑i minunat! — Plăcerea este de partea mea, madame, murmură Poirot făcând o plecăciune. După aceea se strecură printre nadele câtorva personalităţi de marcă — un diplomat ilustru, o artistă la fel de cunoscută, un nu mai puţin vestit pair al sportului — şi, în sfârşit, îl găsi pe omul pentru care venise, unul dintre cei trecuţi la „au mai participat...", un anume domn Satterthwaite. Domnul Satterthwaite ciripi amabil: — Ducesa e delicioasă... Seratele ei mă cuceresc întotdeauna... O per­sonalitate, ce mai... Dacă mă înţelegeţi... În urmă cu câţiva ani mă întâl­neam adesa cu ea în Corsica... De regulă, explicaţiile domnului Satterthwaite erau supraîncărcate, până la disperare, cu date despre cunoştinţele lui de viţă nobilă. E posibil ca el să fi putut să găsească câteodată plăceri în compania doamnelor Jo­nes, Brown sau Robinson, dar nu menţiona acest lucru. Dar, cu toate a­cestea, n‑ar fi fost nimic mai neadevărat decât a‑l caracteriza pe domnul Satterthwaite drept snob. Era un observator fin al firilor omeneşti, iar afir­maţia potrivit căreia se pricepea cel mai bine la fete se baza pe faptul că domnul Satterthwaite cunoştea o mulţime dintre acestea. — Ştii, dragul meu, a trecut o veşnicie de când nu ne‑am văzut. Mă simt onorat şi astăzi că am putut să vă urmăresc la lucru, în cazul de la „Cuibul ciorii". De atunci mă consider a fi sfinţit într‑un fel. Am întâlnit‑o pe Lady Mary chiar săptămâna trecută, cu totul din întâmplare. O apariţie fermecătoare, minunată fiinţă — potpourri şi parfum de lavandă! De câte ori povestea despre unul sau două scandaluri, aflate tocmai pe tapet — de pildă indiscreţiile fiicei vreunui conte sau comportarea scan­daloasă a nu ştiu cărui viconte — Poirot abia reuşea să strecoare şi nume­le lui Gervase Chevenix‑ Gore. Domnul Satterthwaite reacţionă rapid. — O, dar este realmente o personalitate. Ultimul baronet, aşa i se spu­ne. — Pardon, nu vă înţeleg prea bine... Domnul Satterthwaite se aplecă cu indulgenţă în faţa lipsei de înţe­legere a străinului. — A fost o glumă, ştiţi... O glumă. Natural, el nu este ultimul baronet din Anglia, dar este un fel de reprezentant tipic al unei epoci. E pe jumăta­te erou, pe jumătate nebun, un ins din categoria acelora cărora scriitorii secolului trecut le făceau cu plăcere loc în romanele lor, unul din aceia ce pun pariuri imposibile pe care le şi câştigă în cele din urmă. El explică cu lux de amănunte ce anume avea în vedere. Tânăr fiind, Gervase Chevenix‑Gore a înconjurat lumea cu o barcă cu pânze, a partici­pat la expediţii la Poli, a provocat la duel pe un pair. A făcut prinsoare că va ieşi pe scările palatului ducal călare pe iapa sa preferată şi, bineînţeles, a câştigat. Odată a sărit din loja teatrului direct pe scenă, de unde a răpi­t‑o pe o artistă celebră tocmai când aceasta se găsea la mijlocul monologu­lui. Dar despre el existau o sumedenie de anecdote. — E un neam vechi, continuă domnul Satterthwaite. Sir Guy Cheve­nix‑Gore a luat parte la prima cruciadă. Acum, din păcate, se pare că bă­trânul Gervase „încheie plutonul" — e ultimul Chevenix‑Gore. — Averea s‑a mai subţiat? — Da de unde, Gervase e fabulos de bogat. Este proprietarul unor bu­nuri imobiliare de valoare, are mine de cărbune şi, în plus de asta, în tine­reţe a pus să fie înregistrată anexarea unei mine din Peru sau prin altă parte din America de Sud, care i‑a adus o avere teribilă. Un om admirabil. A avut noroc în tot ce a făcut. — Acum însă are nişte anişori... — Da, sărmanul bătrânel, zise domnul Satterthwaite oftând şi dând din cap. Majoritatea oamenilor v‑ar spune despre el că este tocmai copt pentru balamuc. În felul lor, au dreptate. Pe bune, el e nebun — dar nu în sensul că ar avea acte în regulă sau că ar vorbi singur pe drum, ci nebun în sensul că pur şi simplu nu este normal. El a fost totdeauna un original. — Numai că, originalitatea, cu timpul, se transformă în excentricitate, nu? remarcă Poirot. — Aveţi dreptate. Asta i se potriveşte de minune lui Gervase, sărma­nul bătrânel. — Trebuie că are o părere destul de bună despre el, nu‑i aşa? — Asta da. Ştiţi, după el lumea s‑a împărţit totdeauna în două jumă­tăţi — familia Chevenix‑Gore şi restul. — Mania nobleţei. — Aşa ceva. Toţi Chevenix‑Gore au fost nişte îngâmfaţi — ei înşişi îşi sunt legea. Gervase, care e ultimul dintre ei, cel mai mult. El este, pe cin­stea mea, dacă l‑aţi auzi vorbind, aţi putea crede că este... Eh, dumnezeu­le! Poirot dădu încet şi gânditor din cap. — Da, aşa mi‑am imaginat situaţia. Ştiţi, am primit o scrisoare de la el. O scrisoare foarte neobişnuită, în care nu mă roagă nimic. M‑a chemat la el, atât. — Un decret regal, zâmbi pe furiş domnul Satterthwaite. — Exact. Lui sir Gervase nu i‑a trecut desigur prin cap că eu, Hercule Poirot, sunt şi eu un cineva, un om care am şi eu o sumedenie de treburi! Şi că este foarte greu de presupus că aş lăsa baltă totul şi m‑aş comporta asemenea unui câine ascultător — ca o nulitate recunoscătoare că i s‑a az­vârlit şi ei ceva! Domnul Satterthwaite strânse din buze pentru a‑şi înăbuşi un zâm­bet. Tocmai îi trecuse prin cap că în materie de propria importanţă, între Hercule Poirot şi Chevenix‑Gore nu era o diferenţă prea mare. Se mulţumi să bombăne: — Dacă motivul chemării reclamă urgenţă... Agatha Christie teatru radiofonic.............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie  

Oaspetele neasteptat de Agatha Christie CAPITOLUL I           Era cu puţin înainte de miezul nopţii într-o noapte friguroasă de noiembrie şi valuri de ceaţă ascundeau porţiuni din drumul de ţară întunecos şi îngust, străjuit de copaci, din sudul Wales-ului, nu departe de Bristol Chanel de unde o sirena de alarmă pentru ceaţă îşi trimitea automat, la intervale dese, strigătul melancolic. La răstimpuri se puteau auzi lătratul îndepărtat al unui câine şi ţipătul unei păsări de noapte. Puţinele case ce se aflau în lungul drumului ceva mai răsărit decât o uliţă, se găseau cam la o jumătate de milă una de alta. Drumul cotea pe una din cele mai întunecate porţiuni, trecând pe lângă o casă frumoasă cu trei etaje, retrasă în fundul unei grădini întinse, şi întâmplarea făcu ca tocmai în acest loc roţile unei maşini să se împotmolească în şanţul de la marginea drumului. După câteva încercări de a scoate roţile din şanţ accelerând, şoferul maşinii trebuie să fi hotărât că nu avea rost să persevereze şi motorul tăcu.           După câteva minute şoferul ieşi din autovehicul, trântind portiera după el. Era un bărbat bine legat, cu părul de culoarea nisipului, la vreo treizeci şi cinci de ani, cu aspectul unui om care îşi petrece mult timp în aer liber, îmbrăcat într-un costum aspru de tweed, un trenci de culoare închisă şi purta pălărie. Folosind o lanternă către casă, oprindu-se la jumătatea drumului pentru a trece în revistă eleganta faţadă a clădirii din secolul al optsprezecelea. Casa părea cufundată în întregime în întuneric, în timp ce el se apropia de glasvandul aflat pe latura casei, cu faţa spre el. După ce se întoarse şi se uită la peluza pe care o traversase şi la drumul de dincolo de ea, păşi direct spre glasvand, şterse geamul cu mâinile şi se uită înăuntru. Cum nu observă nici o mişcare, bătu în geam. Nu primi nici un răspuns şi, după o pauză, bătu din nou mult mai tare. Când îşi dădu seama că bătăile nu aveau nici un efect încercă clanţa. Uşa se deschise pe loc şi bărbatul intră într-o încăpere cufundată în întuneric.           În cameră se opri din nou, parcă încercând să distingă vreun sunet sau vreo mişcare. Apoi strigă: „Hei, e cineva aici?” Plimbându-şi lanterna prin camera ce se dovedi a fi un birou mobilat, cu pereţii căptuşiţi cu cărţi, văzu în mijlocul camerei un bărbat frumos, de vârstă mijlocie, şezând într-un scaun cu rotile cu faţa spre glasvand, cu o pătură pe genunchi. Bărbatul părea să fi adormit în scaun.           — Oh, bună, spuse intrusul. N-am vrut să te sperii. Îmi pare nespus de rău. De vină e ceaţa asta derutantă. Tocmai m-am împotmolit cu maşina într-un şanţ şi nu am nici cea mai mică idee unde mă aflu. Oh, şi am lăsat uşa deschisă. Mii se scuze. Continuând să se scuze, se duse la uşile glasvandului şi le închise, trăgând draperiile. Trebuie că am ieşit undeva din şoseaua principală, explică el. Mă învârtesc pe uliţele astea întortocheate de mai bine de o oră.           Nu primi nici un răspuns.           — Dormi? Întrebă intrusul, revenit lângă bărbatul din scaunul cu rotile.           Neprimind nici de astă dată răspuns, îndreptă lanterna spre faţa celui din scaun şi atunci se opri brusc. Bărbatul din scaun nu deschise ochii, nici nu se mişcă. Când intrusul se aplecă asupra lui atingându-i umărul ca pentru a-l trezi, trupul bărbatului se prăbuşi în scaun într-o poziţie ghemuită.           — Doamne Dumnezeule! Exclamă bărbatul cu lanterna.           Se opri o clipă parcă neştiind ce să facă, apoi, plimbând fasciculul de lumină al lanternei prin cameră, văzu lângă uşă un întrerupător, traversă încăperea şi apăsă pe el.           Veioza de pe un birou se aprinse. Intrusul puse lanterna pe birou şi, uitându-se atent la bărbatul din scaunul cu rotile, îi dădu ocol. Observând o altă uşă lângă care se afla un comutator, se duse şi apăsă pe el aprinzând astfel veiozele de pe două mese plasate strategic prin cameră. Apoi, făcând un pas spre bărbatul din scaunul de invalid, tresări când observă pentru prima dată o femeie blondă, atrăgătoare, într-o rochie de seară şi jachetă asortată, stând în picioare lângă o nişă căptuşită cu cărţi din peretele din partea opusă a camerei. Cu braţele atârnând inerte pe lângă corp, femeia nici nu vorbi, nici nu se mişcă. Părea că încerca chiar şi să nu respire. În acel moment de tăcere se holbară unul la celălalt. Apoi bărbatul vorbi.           — E… e mort! Excalmă el.           Total lipsită de expresie, femeia îi răspunse:           — Da.           — Ştiai deja?           — Da.           Apropiindu-se precaut de cadavrul din scaunul cu rotile, bărbatul spuse:           — A fost împuşcat. În cap. Cine…?           Se opri când femeia ridică încetişor mâna dreaptă ascunsă până atunci de faldurile rochiei. În mână ţinea un revolver. Bărbatul icni şi îşi ţinu respiraţia. Când înţelese că ea nu îl ameninţa cu arma se apropie de ea şi i-o luă cu blândeţe din mână.           — Dumneata l-ai împuşcat? Întrebă el.           — Da, răspunse femeia după o pauză.           Bărbatul se îndepărtă de ea şi puse arma pe o masă de lângă scaunul cu rotile. O clipă rămase uitându-se la cadavru, apoi îşi plimbă nesigură privirea prin cameră.           — Telefonul e acolo, spuse femeia arătând din cap către birou.           — Telefonul? Îngână bărbatul, parcă uimit.           — Dacă vrei să suni la poliţie, continuă femeia pe acelaşi ton detaşat, lipsit de expresie.           Bărbatul se uită lung la ea, de parcă nu era în stare să-şi dea seama dacă vorbea serios sau nu. Apoi spuse:           — Ce mai contează câteva minute în plus sau în minus? Oricum vor avea ceva de furcă să ajungă aici din pricina ceţii. Mi-ar plăcea să mai aflu câte ceva… Se întrerupse şi se uită la cadavru. Cine e?           — Soţul meu, răspunse femeia. Richard Warwick. Eu sunt Laura Warwick.           Bărbatul continuă să o privească lung.           — Înţeleg, spuse el într-un sfârşit. N-ar fi mai bine… Să stai jos?           Laura Warwick porni încetişor şi oarecum nesigură pe picioare spre o canapea. Uitându-se prin cameră, bărbatul întrebă:           — Să-ţi dau ceva de băut? Trebuie că a fost un şoc.           — Să-mi împuşc bărbatul?           Tonul ei era sec şi ironic.           Părând să îşi recapete stăpânirea de sine, bărbatul încercă să-i răspundă pe acelaşi ton.           — Da, aşa mi-aş imagina. Sau a fost doar amuzamentul?           — A fost amuzament, răspunse impasibilă Laura Warwick în timp ce se aşeza pe canapea.           Bărbatul se încruntă, părând nedumerit.           — Dar aş vrea… Băutura aia, continuă ea.           Bărbatul îşi scoase pălăria şi o aruncă pe un fotoliu, apoi turnă coniac dintr-o sticlă aflată pe masa de lângă scaunul cu rotile şi îi dădu paharul. Ea bău şi, după o pauză, bărbatul spuse:           — Acum presupun că ai să-mi povesteşti totul despre afacerea asta.           Laura Warwick ridică ochii spre el.           — N-ar fi mai bine să suni la poliţie? Întreba ea.           — Toate la timpul lor. Nu e nimic rău în a avea mai întâi o mică discuţie, nu-i aşa?           Îşi scoase mănuşile, le îndesă în buzunarul trenciului, apoi începu să îşi descheie haina.           Calmul Laurei Warwick începu să se destrame.           — Eu nu… Începu ea. Se opri apoi continuă: Cine eşti dumneata? Cum de ai venit aici în noaptea asta?           Fără să-i dea timp să răspundă, continuă aproape strigând:           — Pentru Dumnezeu, spune-mi cine eşti!           CAPITOLUL II           — Cum să nu? Răspunse bărbatul.           Îşi trecu mâna prin păr, se uită o clipă prin cameră parcă întrebându-se cum să înceapă, apoi continuă:           — Mă numesc Michael Starkwedder. Ştiu că e un nume neobişnuit. Sunt inginer. Lucrez pentru o companie anglo-iraniană, şi tocmai m-am întors în ţară după o perioadă petrecută în Golful Persic. Se opri, amintindu-şi parcă de Orientul Mijlociu, sau poate încercând să se hotărască dacă să intre sau nu în detalii, apoi dădu din umeri. Sunt aici în Wales de câteva zile cercetând împrejurimile. Familia mamei mele se trăgea de prin părţile astea şi m-am gândit că mi-aş putea cumpăra o căsuţă. Clătină din cap, zâmbind. Ultimele două ore, mai degrabă trei, aş zice, am rătăcit aiurea. Am condus pe toate uliţele întortocheate din sudul Wales-ului şi am sfârşit într-un şanţ! Pretutindeni ceaţă deasă. Am găsit o poartă, mi-am croit drum către casa asta sperând să dau de un telefon sau poate, cu puţin noroc, să primesc găzduire peste noapte. Am încercat clanţa glasvandului de acolo, am văzut că nu era încuiat, aşa că am intrat. Apoi am descoperit…           Făcu un gest spre cadavrul prăbuşit în scaunul cu rotile.           Laura Warwick ridică privirea spre el, cu ochii lipsiţi de expresie.           — Mai întâi ai bătut în geam de câteva ori, murmură ea.           — Da, am bătut. Nu mi-a răspuns nimeni.           Laura îşi ţinu răsuflarea.           — Nu, n-am răspuns.           Glasul ei era aproape o şoaptă.           Starkwedder se uită la ea, cercetător. Făcu un pas spre cadavrul din scaunul de invalid, apoi se întoarse la femeia de pe canapea. Pentru a o încuraja să vorbească din nou, repetă:           — Cum spuneam, am încercat clanţa, uşa nu era încuiată aşa că am intrat.           Laura se uită, ţintă în paharul cu coniac. Vorbi de parcă cita.           — Uşa se deschide şi intră oaspetele neaşteptat. Se cutremură uşor. Fraza asta mă înspăimânta întotdeauna când eram copil. „Oaspetele neaşteptat”.           Aruncându-şi capul pe spate, se uită lung la vizitatorul neaşteptat şi rosti cu o intensitate bruscă:           — De ce nu telefonezi la poliţie şi să terminăm odată?           Starkwedder se duse către cadavrul din scaun.           — Încă nu, spuse el. Puţin mai târziu, poate. Poţi să-mi spui de ce l-ai împuşcat?           Nota ironică reveni în glasul Laurei când îi răspunse:           — Pot să-ţi dau câteva motive excelente. În primul rând, bea. Bea excesiv. În al doilea rând, era crud. Insuportabil de crud. Îl uram de ani de zile.           Observând privirea tăioasă a lui Starkwedder la auzul acestor vorbe, continuă mânioasă:           — Oh, ce te aşteptai să spun?           — Îl urai de ani de zile? Îngână Starkwedder ca pentru sine. Se uită gânditor la cadavru. Dar în seara asta s-a întâmplat ceva… Ceva special, nu-i aşa?           — Ai mare dreptate, răspunse cu tărie Laura. În noaptea asta chiar s-a întâmplat ceva special. Şi aşa… Am luat arma de pe masa de lângă el şi…, l-am împuşcat. A fost atât de simplu! Oh, dar ce rost are să mai vorbim despre asta? Până la urmă tot va trebui să telefonezi la poliţie. Nu există cale de ieşire.           Glasul îi coborî când repetă:           — Nu există cale de ieşire!           Starkwedder se uită la ea din cealaltă parte a camerei.           — Nu-i atât de simplu cum crezi, spuse el.           — De ce nu e simplu? Întrebă Laura cu glas istovit.           Apropiindu-se de ea, Starkwedder rosti încetişor:           — Nu e simplu să fac ce mă îndemni să fac. Eşti femeie. O femeie foarte atrăgătoare.           Laura îl privi iute.           — Are vreo importanţă asta? Întrebă ea.           Glasul lui Starkwedder sună aproape vesel când răspunse:           — Teoretic, categoric nu. Dar în termeni practici, da.           Îşi duse trenciul în nişă, îl puse pe un fotoliu, apoi se întoarse şi rămase în picioare lângă cadavru uitându-se la el.           — Oh, vorbeşti de cavalerism, spuse placid Laura.           — Ei bine, numeşte-o curiozitate dacă preferi. Mi-ar plăcea să ştiu totul despre povestea asta.           Laura nu răspunse imediat. Apoi spuse doar atât:           — Ţi-am spus.           Starkwedder dădea ocol scaunului în care se afla cadavrul soţului Laurei, ca fascinat de el.           — Mi-ai spus faptele simple, recunoscu el. Dar nimic mai mult.           — Şi ţi-am spus ce motiv am avut, replică Laura. Nu mai e nimic de spus. În orice caz, de ce ai crede ce-ţi spun eu? Aş putea inventa orice mi-ar plăcea. Nu ai decât cuvântul meu că Richard era o bestie crudă şi că era beţiv şi că îmi făcea viaţa mizerabilă… Şi că îl uram.           — Cred că pot accepta ultima afirmaţie fără discuţie. În definitiv, există probe care să susţină acest lucru.           Apropiindu-se de canapea, se uită la Laura.           — Totuşi, a fost un pic cam drastic, nu crezi? Spui că îl urai de ani de zile. De ce nu l-ai părăsit? De bună seamă ar fi fost mult mai simplu.           Laura răspunse ezitant:           — N-am… Nu aveam şi nici n-am bani.           — Fată dargă, dacă puteai dovedi cruzimea şi faptul că bea excesiv şi toate celelalte, puteai să obţii divorţul sau separarea, şi atunci ai fi obţinut pensie de întreţinere, sau cum s-o fi numind.           Se opri, aşteptând un răspuns.           Fiindu-i greu să răspundă, Laura se ridică şi, cu spatele la el, se duse şi puse paharul pe masă.

O tragedie de Craciun de Agatha Christie — Vreau să mă plâng de ceva, spuse sir Henry Clithering. Ochii săi sclipiră binevoitori către cei adunaţi în jur. Colonelul Bantry, cu picioarele întinse, se încrunta la şemineu, ca şi cum ar fi fost un soldat delicvent la paradă, soţia sa se uita pe furiş, la un catalog cu bulbi care sosise cu poşta de seară, doctorul Lloyd o privea, cu sinceră admiraţie, pe Jane Helier şi acea frumoasă tânără actriţă îşi contempla gânditoare propriile unghii date cu ojă roşie. Numai doamna cea în vârstă, nemăritată, Miss Marple, stătea dreaptă, înţepenită în scaun, ochii săi de un albastru pal întâlnindu-i pe cei ai lui sir Henry.           — O plângere? Murmură ea.           — Una foarte serioasă. Suntem un grup de şase persoane, câte trei reprezentanţi ai fiecărui sex şi protestez în numele bărbaţilor exploataţi. În seara asta s-au spus trei povestiri şi toate de către cei trei bărbaţi. Protestez că doamnele nu şi-au adus deloc contribuţia.           — O! Se indignă doamna Bantry. Dar cum nu ne-am adus-o? Le-am ascultat, dându-le cea mai înaltă apreciere. Am manifestat cuvenita atitudine feminină rezervată, nedorind să ne înfigem în lumina reflectoarelor!           — E o scuză excelentă, spuse sir Henry, dar nu ţine. Şi există un precedent foarte bun în „O mie şi una de nopţi”! Aşadar, dă-i drumul Şeherezada!           — La mine vă referiţi? Întrebă doamna Bantry. Dar nu am nimic ce să vă povestesc. N-am fost niciodată înconjurată de crime sau mistere.           — Nu insist neapărat să fie crime sângeroase, continuă sir Henry. Dar sunt sigur că una dintre dumneavoastră, cele trei doamne, păstrează un mister favorit. Haideţi, Miss Marple, „Curioasa coincidenţă a femeii angajate cu ziua” sau „Misterul şedinţei mamelor”. Nu mă dezamăgiţi cu St. Mary Mead.           Miss Marple dădu din cap a refuz.           — Nimic din ceea ce v-ar interesa, sir Henry. Noi avem micile noastre mistere, desigur – a fost cantitatea aia de creveţi care a dispărut într-un mod atât de incredibil; dar asta nu v-ar stârni interesul pentru că totul s-a dovedit a fi până la urmă ceva banal, deşi a aruncat multa lumină asupra naturii umane.           — M-aţi învăţat să-mi placă la nebunie omul şi firea sa, spuse sobru sir Henry.           Dar dumneavoastră, domnişoară Helier? Întrebă colonelul Bantry. Trebuie să fi avut ceva experienţe interesante.           — Da, chiar, spuse doctorul Lloyd.           — Eu? Sări Jane. Vreţi să spuneţi că doriţi ca eu să vă povestesc ceva ce mi s-a întâmplat mie?           — Sau unuia dintre prietenii dumneavoastră, o corectă sir Henry.           — O! Spuse Jane nehotărâtă. Nu cred să mi se fi întâmplat ceva vreodată… De genul ăsta. Desigur, am primit flori şi bileţele curioase, dar aşa-s bărbaţii, nu-i aşa? Nu cred… Se opri şi se cufundă în gânduri.           — Cred că nu avem încotro şi Vbm asculta epopeea creveţilor, spuse sir Henry. Poftiţi, Miss Marple.           — Ţineţi cu tot dinadinsul să glumiţi, sir Henry. Creveţii ăia sunt o prostie. Dar când stau şi mă gândesc la ei, chiar îmi vine în minte un incident – hai să-i nu-i spunem chiar un incident, ceva mult mai serios – o tragedie. Şi eu am fost într-un fel implicată; şi pentru ceea ce am făcut n-am regretat niciodată, nu, nu am regretat deloc. Dar nu s-a întâmplat în St. Mary Mead.           — Asta mă dezamăgeşte, spuse sir Henry. Dar, am să mă strădui să fac faţă. Ştiam eu că n-o să vă lăsaţi mai prejos!           Se aşeză comod, pregătit să asculte. Miss Marple se înroşi uşor.           — Sper că voi fi în stare să v-o povestesc cum se cuvine, zise ea îngrijorată. Mă tem că sunt atât de înclinată să bat apa în piuă. Te abaţi de la subiect, aşa, fără să-ţi dai seama. Şi e aşa de greu să îţi reaminteşti fiecare fapt în ordinea în care s-a întâmplat. Trebuie să mă suportaţi şi să mă scuzaţi dacă vă voi povesti prost. S-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă. După cum vă spun, n-are nici o legătură cu St. Mary Mead. De fapt, are de-a face cu un hidro…           — Te referi la un hidroavion? Întrebă Jane, făcând ochii mari.           — N-ai de unde să ştii, dragă, remarcă doamna Bantry. Soţul ei îşi spuse părerea sa obişnuită.           — Oribile staţiuni, absolut oribile! Trebuie să te trezeşti dimineaţa şi să bei apă cu un gust infernal. O mulţime de bătrâne care stau în jur. Pălăvrăgeală răutăcioasă. Doamne, când mă gândesc…           — Hai, Arthur, îl linişti doamna Bantry. Ştii că ţi-a făcut extraordinar de bine.           — O mulţime de bătrâne care stăteau în jur şi bârfeau, mormăi colonelul Bantry.           — Mă tem că-i adevărat, confirmă Miss Marple. Şi eu…           — Dragă Miss Marple, strigă colonelul îngrozit. N-am vrut nici o clipă să…           Cu obrajii îmbujoraţi şi un mic gest din mână, Miss Marple îl opri.           — Dar este foarte adevărat, colonele Bantry. Aş vrea să încep povestea. Să-mi adun gândurile. Da. A bârfi, cum ziceţi, da, toţi bârfesc foarte mult. Şi oamenii sunt predispuşi la asta, mai ales tinerii. Nepotul meu, scriitorul, care scrie cărţi interesante, cred, a spus anumite lucruri cât se poate de aspre privind scormonitul biografiilor oamenilor, fără nici un rost. Ce obicei urât e şi chestia asta. Dar, ceea ce vreau să spun, e că niciunul dintre tinerii aceştia nu încetează să se gândească. În fond, ei nu mai examinează faptele. Desigur, toată enigma constă în asta: cât de des bârfa se dovedeşte a fi adevărată! Şi, după cum vă spun, cred că dacă ei ar examina într-adevăr lucrurile, ar descoperi că în nouă cazuri din zece ea se adevereşte! De fapt, asta îi şi supără atât de mult pe cei bârfiţi.           — E o concluzie justă, o susţinu sir Henry.           — Nu, nu, nici vorbă! Totul depinde de practică şi experienţă. Am auzit că dacă-i arăţi unui egiptolog una din micile alea gângănii curioase, el îţi poate spune, la prima vedere şi doar atingând-o, din ce an datează dinainte de Christos, sau dacă e o imitaţie din Birmingham. Şi pentru asta nu poate să-ţi dea, de regulă, o explicaţie. El, pur şi simplu, o ştie. Pentru că şi-a petrecut întreaga viaţă cu astfel de lucruri şi ceea ce încerc să vă spun (ştiu că foarte prost)… Ceea ce nepotul meu numeşte „femei superflue” au o mulţime de timp la dispoziţie şi principalul lor obiect de interes sunt, de obicei, oamenii. Şi astfel, vedeţi, ajung ceea ce s-ar putea numi experte. Tinerii din zilele noastre vorbesc foarte liber de anumite treburi despre care nu se pomenea pe vremea mea, dar, pe de altă parte, mintea lor este teribil de necoaptă. Cred în oricine şi în orice. Şi dacă cineva încearcă să le atragă atenţia, chiar şi cu foarte multă delicateţe, ţi-o trântesc că ai rămas cu o concepţie victoriană şi prin asta se înţelege că eşti demodată.           — La urma urmei ce rău e în a fi demodat, întrebă sir Henry.           — Exact, continuă nerăbdătoare Miss Marple. Este lucrul cel mai necesar în orice casă, dar, bineînţeles, nu romantic. Trebuie să vă mărturisesc că am sentimentele mele, ca oricare altul, şi că am fost câteodată îngrozitor de jignită de unele remarci aruncate la întâmplare. Ştiu că pe bărbaţi nu-i interesează treburile gospodăreşti, dar trebuie să vă vorbesc de servitoarea mea Ethel, o fată foarte drăguţă şi cât se poate de amabilă. De cum am văzut-o, mi-am dat seama că ea este acelaşi tip ca Annie Webb şi fata bietei doamne Bruitt. Dacă se iveşte prilejul, nu face nici o distincţie între „al meu” şi „al tău”. Aşa că la sfârşitul lunii am lăsat-o să plece şi i-am dat o referinţă scrisă despre cinstea şi seriozitatea ei, dar, personal, am avertizat-o pe bătrâna doamnă Edwards să n-o ia; nepotul meu, Raymond, s-a supărat grozav şi mi-a declarat că nu a mai pomenit ceva atât de răutăcios da, răutăcios! Ei bine, s-a dus la lady Ashton pentru care nu simţeam nici o obligaţie s-o avertizez – şi ce s-a întâmplat? Toată dantela tăiată de la desuurile ei, două broşe cu diamante luate şi fata ia-o de unde nu-i în miezul nopţii şi pe-aici ţi-e drumul…           Miss Marple se opri, îşi trase din greu răsuflarea şi apoi continuă:           — O să spuneţi că asta n-are nici o legătură cu ceea ce s-a petrecut la Keston Spa Hydro, dar, într-un fel, are. Aceasta explică de ce am avut convingerea, din prima clipă, în care am văzut familia Sanders că el intenţiona să-i facă felul soţiei.           — Poftim? Întrebă sir Henry, aplecându-se spre ea.           Miss Marple întoarse faţa sa liniştită către el.           — Cum să vă spun, sir Henry, n-am simţit nici o îndoială. Domnul Sanders era un bărbat înalt, frumos, cu o faţă jovială, politicos din fire şi amabil cu toată lumea. Şi nimeni nu era mai atent cu soţia sa decât el însuşi. Dar eu ştiam! El vroia să-i facă felul.           — Dragă Miss Marple…           — Da, da, da, ştiu. Asta îmi spune mereu nepotul meu, Raymond West. Îmi zice că n-aveam nici o urmă de dovadă. Dar eu îmi amintesc de Walter Hones, care ţinea „The Green Man”. Întorcându-se într-o seară acasă cu soţia, aceasta a căzut în fluviu şi el a încasat prima de asigurare! Încă una sau două persoane umblă în stare liberă până în ziua de azi – una chiar din rândurile noastre. S-a dus în Elveţia, în vacanţa de vară, să urce pe munte cu soţia. Am avertizat-o să nu plece – scumpa de ea nu s-a supărat pe mine cum ar fi trebuit – doar a râs. I se părea nostim ca o bătrână ciudată ca mine să spună asemenea lucruri despre Harry al ei. Bine, bine, a fost un accident şi Harry e însurat acum cu o altă femeie. Ce aş putea face? Am ştiut, dar n-am nici o dovadă.           — O, Miss Marple, strigă îngrozită doamna Bantry. Doar nu vrei să zici că…           — Draga mea, lucrurile astea sunt foarte comune… Foarte comune. Mai ales doamnii sunt tentaţi întrucât sunt mult mai puternici. E cu atât mai uşor dacă afacerea seamănă cu un accident. Dar cum vă spuneam, mi-am dat seama imediat în privinţa familiei Sanders. Eram în tramvai şi atât de aglomerat încât fusesem obligată să mă duc sus1. Apoi, toţi trei ne-am ridicat pentru a coborî, domnul Sanders şi-a pierdut echilibrul şi a căzut peste nevastă-sa, proiectând-o cu capul în jos pe scări. Din fericire, conductorul era un tânăr foarte puternic şi a prins-o.           — Cu siguranţă, trebuie să fi fost un accident.           — Bineînţeles că a fost un accident – nimic n-ar fi putut părea mai accidental! Numai că domnul Sanders lucrase în flota comercială, el îmi spusese, aşa că un bărbat care-şi ţine echilibrul într-o barcă ce se legăna rău nu şi-l pierde tocmai deasupra unui tramvai, când o femeie în vârstă ca mine şi-l ţine. Să nu-mi spuneţi că n-am dreptate!           — În orice caz, putem să acceptăm supoziţia, dacă eşti convinsă, Miss Marple, zise sir Henry. Pe deplin convinsă.           Bătrâna doamnă dădu din cap satisfăcută.           — Eram destul de sigură şi un alt incident petrecut, puţin timp după aceea, la traversarea străzii, mi-a întărit convingerea. Acum vă întreb, ce puteam face, sir Henry? Deci, iată o femeie drăguţă, căsătorită, mulţumită şi fericită, care urma să fie ucisă peste puţin timp.