Mihail Sebastian

Vreau sa citesc Accidentul al lui Mihael Sebastian dar fondul scrisului este intunecat si nu alb. Aproape imposibil de citit

Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian   Personajele:   DOMNUL BOGOIU   ȘTEFAN VALERlU   MADAME VINTILĂ   MAIORUL   CORINA   JEFF   AGNEȘ   UN MECANIC   UN CĂLĂTOR   NEVASTA LUI     ACTUL I   Pensiune în munți. Casă izolată în pădure. Scena reprezintă pe planul II un hol-sufragerie, care se continuă pe planul prim cu o terasă. În fund, coltul din dreapta, o scară de lemn în spirală, ce duce la etaj, unde sunt odăile unora din pensionari. Holul se desparte de terasă prin două mări uși laterale de sticlă și printr-un oblon mare cât ambele uși și care se închide de sus în jos. În hol, scaune de nuia albă, un divan, o masă. În genere, lucruri simple, clar de o curățenie extremă.. Este un interior pe care l-a mobilat, cu bani putini, o femeie de gust. Culoare generală, alb și verde-închis. O impresie totală de odihnă, de simplicitate. La ridicarea cortinei, marele oblon ce desparte terasa de hol este tras până jos, așa incit holul nici nu se vede. Pe terasă, două șezlonguri deschise, care au fost uitate peste noapte afară. În stingă terasei, bătută în peretele casei (eventual casa poate să fie făcută din bârne, cum se fac vilele la munte), o tablă neagră, tablă de școală, cu burete și cretă. Lângă tablă sunt fixate în perete un barometru și un termometru. Pe tablă se mai poate citi scris-cu creta, scris încă de aseară probabil, dar șters în parte în timpul nopții, din cauza umezelii, următoarele: „Miercuri 4 august. Presiunea atmosferică: 762 mm. Temperatura: 18 grade. Vânt de la miazănoapte. Nori răzleți dinspre Hașmașul Mare.” În hol, pe o masă de nuiele, un aparat de radio, cu lămpile demontate. În dreapta, pe o etajeră, un telefon manual, de sistem vechi. Scena rămâne câteva clipe goală. Se aude din culise zgomotul unei vaci, care paște undeva prin apropiere. O sumă de alte mici zgomote casnice, de gospodărie care se deșteaptă; sunet de farfurii și pahare, o găleată de apă ce se varsă, o fereastră ce se deschide etc.… Nu trebuie să se insiste. Câteva sugestii doar, sus… pentru a da impresia de dimineață și de trezire din somn. Cineva trage în sus, dinăuntru, oblonul. Este domnul Bogoiu. După ce a ridicat până sus oblonul, dă de o parte și de alta două uși de sticlă, așa încât acum holul și terasa sunt unul în prelungirea celeilalte.     SCENA I BOGOIU, mai târziu ȘTEFAN   Domnul Bogoiu iese pe terasă. Cu ochii cârpiți de somn și puțin buimăcit de soarele care, odată cu ridicarea oblonului, a năvălit în hol. Se oprește o clipă în mijlocul terasei. Se oprește o clipă, se uită la cer, întinde o mână, ca și cum ar încerca să vadă dacă plouă. E îmbrăcat într-un halat de casă, cam scurt, care lasă să i se vadă, ceva mai jos de genunchi, picioarele păroase. Flăcău de vreo cincizeci de ani. Puțin obez, puțin chel. Deși în halat, poartă guler tare de cauciuc și o cravată lungă, cu un nod enorm.   BOGOIU (împiedicându-se de unul din șezlonguri): Iar… (Face un zgomot de mirare cu limba lipită de cerul gurii.) Nteh, nteh, nteh. (Pipăie pânza șezlongului.) Fräulein Weber! (Se întoarce spre celălalt șezlong, pe care de asemeni îl pipăie puțin iritat.) Iar le-a lăsat afară. Agneș!… Ude… Ude leoarcă. (Se îndreaptă spre tablă, consultând cu mare atenție barometrul și termometrul. Șterge cu buretele tot ce e scris pe tablă. Apoi, aplecat, caligrafic, depărtându-se din când în când de tablă, ca să-și admire caligrafia, scrie, spunând în același timp cu glas tare:) Joi, 5 august. Presiunea atmosferică: 763 mm. Senin. Temperatura: 22 grade. Timp frumos.   (Ștefan coboară pe scară, în hol, douăzeci și nouă - treizeci de ani. Este îmbrăcat în trening albastru, bocanci, în cap bască. Sub scară se află rezemat de perete un șezlong strâns. Într-o mână cu șezlongul, în cealaltă mână cu o carte, vine spre terasă. Își desface șezlongul, potrivindu-l în plin soare. După aceea aruncă volumul în șezlong.)   BOGOIU: Te sculași?   ȘTEFAN: După cum se vede.   BOGOIU: Buna dimineața.   ȘTEFAN: ’Neata.   BOGOIU: Asta e șezlongul dumitale?   ȘTEFAN (afirmativ): Ihă…   BOGOIU: Care va să zică, îl duseși aseară înăuntru, în vilă…   ȘTEFAN: Exact.   BOGOIU: Da’ pe astealaltele de ce mi le lăsași afară?   ȘTEFAN: Mi-era lene.   BOGOIU: Lene! Ia te uită la ele. (Arată spre cele două șezlonguri). Leoarcă. Leoarcă, dom’le. Cade roua aicea, de parcă-i potop. Lene, zici… Da’ lene să ne strici aparatul de colo (arată spre aparatul de radio) nu-ți fuse.   ȘTEFAN (privește surprins, când spre Bogoiu, când spre aparat): Eu?   BOGOIU: Ba nu. Eu. Zi că eu, că numai’ asta mai lipsește. Trei ceasuri am stat azi-noapte de-am înșurubat și deșurubat la el, doar-doar o să cânte. Lemn! Nu vrea și nu vrea. Se uita biata domnișoară Corina la el, de-ți făcea milă. Zicea că are nu-ș’ ce să asculte de la Stuttgart. Nu zău (se îndreaptă spre măsuța din stânga, pe care se afla aparatul, și ia în fiecare mână câte o lampă, întinzându-le declamator.), ce-i fi având dumneata cu nenorocitul ăsta de radio?   ȘTEFAN: Domnul meu, la asemenea calomnii nu răspund. (Se pregătește să iasă în stânga.)   BOGOIU: Calomnii? (Ridică mâna dreaptă, în care ține unul din becurile demontate.) Asta numești dumneata calomnie? Și asta? Și asta? (Întoarce de câteva ori butonul aparatului.)   ȘTEFAN (iese din scenă, dar în trecere se oprește o clipă în fața tablei lui Bogoiu. Zâmbește, și pe urmă, fără grabă, cu oarecare lene — lene pe care de altfel în toate mișcările lui — ia buretele și șterge tot, după care iese agale.)     SCENA II BOGOIU, MADAME VINTILĂ   Mișcare în pensiune, care se deșteaptă din ce în ce mai mult. Rumoare de dimineață, uși care se deschid, voci care se aud strigând din diverse odăi: „Agneș! Agneș! Agneș! Apă! Agneș, unde mi-ai pus șervetul? Madame Vintilă coboară pe scară grăbită și se îndreaptă spre etajera pe care, în afară de telefon, se mai află un teanc de ziare și scrisori deschise. E o femeie tânără, de cel mult treizeci de ani, destul de frumoasă, dar cu anumită vulgaritate, care în nici un caz nu trebuie exagerată.   MADAME VINTILĂ (către Bogoiu, care a rămas lângă aparatul de radio, examinându-l izolat): A venit?   BOGOIU: Cine? Agneș?   MADAME VINTILĂ: Ei, Agneș? De Agneș ne arde nouă? Poșta. Scrisorile. (Caută nervoasă printre hârtii.)   BOGOIU: Păi n-avea când, madame Vintilă. N-avea când. Nici de opt nu s-a făcut, și autobuzul trece la nouă.   MADAME VINTILĂ: Nu știu când trece autobuzul, da’ eu una știu: că nu mai rabd. Uite, azi e a cincea zi de când n-a mai venit nicio scrisoare în pensiunea asta blestemată.   BOGOIU: Ssst! Să nu te audă Fräulein Weber.   MADAME VINTILĂ: Ba să mă audă. Unde e, să mă audă? Fräulein Weber!… Și telefonul ăsta… (Învârtește cu necaz manivela telefonului.)   BOGOIU: Nu-l zgâlțâi, că-i faci mai rău. Eu cred că de asta s-a stricat. S-a speriat, săracul. Prea v-ați răstit la el.   MADAME VINTILĂ (puțin îmbunată): Da’ la radio cine s-a răstit?   BOGOIU (oarecum jenat că a fost surprins cu un bec de radio în mână): Ei, cu asta e altă poveste. Știu eu… (Privește cu subînțeles spre partea pe unde a ieșit Ștefan.)       SCENA III Aceiși, MAIORUL   CORINA (se aude de undeva de sus, din odaia ci, vocea Corinei): Agneș! Agneș!   (Prin ușa din stânga, jos, intră Maiorul.)   MAIORUL: A venit?   BOGOIU: Cine? Agneș?   MAIORUL: Ce Agneș, nene?! Agneș! Ziarul. A venit? (Se îndreaptă și el spre etajera telefonului și caută în vraful de jurnale, citindu-le, cu glas tare, data:) 28 iulie, 23 iulie, 25 iulie. Numai vechituri. De cinci zile, nicio gazetă. Eu, unul, nu mai pot. Dacă mai ține mult așa, ne tâmpim cu toții. Să nu știi tu ce se petrece în lume… Poate-i război, domnule… Poate a căzut guvernul…   BOCOIU: Ei și? Ți-e că n-o să cadă fără dumneata?   MAIORUL: Lasă gluma, domnule. Lasă gluma, că nu-i timp de glumă. E serios. Dacă nu primesc nici azi gazeta, eu am terminat. Plec. Asta-i viață? Gazetă nu, radio nu…   MADAME VINTILĂ: Scrisori nu, telefon nu…   MAIORUL: Stai toată ziua cu ochii în zare și-ți vine să strigi într-acolo, spre București: „Hei, mă! Răspunde, mă! N-auzi, mă?”   MADAME VINTILĂ: N-aude. N-aude nimeni, nu răspunde nimeni. Nici țipenie de om. Parc-am fi undeva la capătul pământului. Naufragiați. Pierduți.   MAIORUL (obidit): Of!   MADAME VINTILĂ: Unde suntem? Pe ce insulă? Pe ce continent? Unde?     SCENA IV Aceiași, CORINA   Corina a apărut sus pe scară. Foarte tânără, mai tânără chiar decât cei douăzeci și cinci de ani pe care îi are. E într-o pijama de casă, pe care și-o încheie, în timp ce coboară scara. A prins ultima replică a lui Madame Vintilă și îi răspunde.   CORINA: Aici! Trei sute patruzeci și doi de kilometri de la București, treizeci și șase de kilometri de la Gheorghieni. Altitudine: una mie două sute optzeci și cinci metri deasupra mării. (Între timp a ajuns jos, în hol.) Bună dimineața. Da ce-i asta? Nu răspunde nimeni! Am spus bună dimineața.   MADAME VINTILĂ, MAIORUL, BOGOIU (răspund toți deodată, dar fără prea mare chef): Bună dimineața.   CORINA: A, nu așa. Nu-mi place deloc. Mai tare. Nu vă e rușine de soarele ăsta? Mai tare, pentru Dumnezeu! Hai, curaj: bună dimineața!... Nu vreți. Păcat. Aveam să vă dau o veste bună, dar n-o meritați. Prea sunteți lugubri.   MAIORUL: O veste?   MADAME VINTILĂ: Bună?   BOGOIU: O veste bună?   (Au venit toți trei spre ea, viu interesați)   CORINA (tace o secundă, lăsându-i cu răsuflarea suspendată): Bună dimineața.   MADAME VINTILĂ, MAIORUL, BOGOIU (răspund toți trei, de astă dată mai deschis, mai vioi, cu nerăbdare): Bună dimineața.   CORINA: Așa mai merge. Ei bine, aflați că în curând, peste jumătate de oră – azi dimineață în orice caz – telefonul nostru va funcționa.   MAIORUL, MADAME VINTILĂ (aproape în același timp, dar auzindu-se replica fiecăruia): Nu se poate! Nu-i adevărat!   BOGOIU: Serios?   CORINA: Se poate, e adevărat și e serios. Aștept un mecanic de la Gheorghieni. Un om de la telefoane. Trebuie să vie cu autobuzul de nouă.   MADAME VINTILĂ: De unde știi?   CORINA: Pentru că l-am chemat eu. Ieri, după prânz, în timp ce dumneavoastră v-ați dus cu maiorul la pescuit… Ai prins ceva domnule maior?   MAIORUL (cap dezolat, mâinile deschise, cu un gest de fatalitate).   BOGOIU (cu o perfidie bonomă): Îl insulți.   MAIORUL (către Bogoiu): Dumneata să taci!   CORINA (către Maior): Iartă-mă, n-am vrut să te supăr. Prin urmare, în timp ce dumneavoastră erați la pescuit…   BOGOIU: Vorba vine la pescuit.   MAIORUL: Nu mai taci, domnule?   BOGOIU: Ba tac, da’ mai întâi să spui dumneatale, cu mâna pe conștiință, câți pești ai prins de când ești aici? (Maiorul tace încurcat.) Buuun. Va să zică ai prins… câți ai zis. Păi asta se cheamă pescuit, nene? Prinde și dumneata ceva. Nu zic mare lucru. Nu cer un rechin. Prinde colo un obleț, ca să fie. Un, cap de obleț, o coadă de obleț. Un solz, domnule, un solz. Prinde-l și atunci mă închin. Te fotografiez. Pe onoarea mea! Când te-oi vedea cu oblețul în undită, te fotografiez. Uite, aparatul e aici. (Arată spre un aparat fotografic, care atârnă într-un cui sau e undeva pe-o etajeră.) Pe dumneatale te așteaptă.   MAIORUL (către Corina): Duduie, spune-i să tacă. Spune-i să tacă, fiindcă altfel nu știu ce se-ntâmplă. Eu când mă înfurii…   CORINA (îl ia de braț pe Maior și continuă să povestească, îmbunându-l): Prin urmare, în timp ce dumneavoastră erați… la lac, eu i-am luat pe Jeff — dar unde-i Jeff? Nu l-ați văzut pe Jeff? Jeeff! Jeff! Să știți că doarme. La ora asta. Nu-i e rușine… Mare leneș băiatul ăsta! Nu-i de mirare că a rămas corigent. Jeff!   MADAME VINTILĂ (iritată): Da’ mai lasă-l odată pe Jeff ăsta. Vine el, n-ai grijă. E umbra dumitale.   CORINA: De ce ești rea? E prietenul meu, e pajul meu.   MADAME VINTILĂ: Fie și paj — dacă vrei — dar spune odată ce e cu telefonul.   CORINA: Ieri după masă, m-am dus cu Jeff pe șosea și am oprit o mașină.   BOGOIU și MAIORUL (deodată): O mașină?   CORINA: Da. Închipuiți-vă, o mașină! Mă mir și eu ce căuta pe aici. Rătăcise drumul poate. Mergea spre Gheorghieni. Am oprit-o și am vorbit cu un domn de la volan.   MADAME VINTILĂ: Tânăr?   CORINA: Nu mă-ntrerupeți. Un domn. I-am spus: „Domnule, salvează-ne. Suntem un grup de oameni pierduți în mijlocul pădurii. Ni s-a stricat telefonul. Dumneata tot treci prin Gheorghieni. Oprește un minut la Oficiul telefonic și spune să ne trimită cu autobuzul de mâine dimineață un mecanic la vila Weber.”   MADAME VINTILĂ: Și?   CORINA: Și nimic. A salutat, i-am mulțumit și s-a dus.   MADAME VINTILĂ: Și crezi că vine?   CORINA: Mecanicul? Sigur. Nu se poate să nu vie.   BOGOIU: Mă rog, dumneavoastră nu vi se pare ciudat?   TOȚI TREI: Ce?   BOGOIU: Suspect?   TOȚI TREI: Ce?   BOGOIU: Madame Vintilă, de când n-ai mai primit scrisori?   MADAME VINTILĂ: Ultima a fost… duminică parcă. Da. Duminică.   BOGOIU (precizând): Duminică, întâi de august. Buun. Și dumneatale, maiorule, de când n-ai mai avut jurnale?   MAIORUL: Păi să ne uităm. (Caută prin vraful de jurnale.) Ăsta a fost ultimul. Duminică 1 august..   BOGOIU: Perfect. Radioul când s-a stricat? (Către Corina:) Când l-ai ascultat dumneata ultima oară?   CORINA: Cred că… sâmbătă seara.   BOGOIU: Și duminică la prânz…   MAIORUL: Nu mai mergea.   BOGOIU: Întocmai. Nu mai mergea. Dar telefonul? De când nu mai avem telefon?   TOȚI TREI (într-adevăr surprinși de coincidențe): De…   BOGOIU (triumfător): De duminică. Ei?   MAIORUL: Ce „ei?   BOGOIU: Cum, dom’le, asta-i puțin? Nu-nțelegeți? Păi sare-n ochi.   TOȚI (îl privesc mirați, așteptând dezlegarea).   BOGOIU: Ce s-a întâmplat duminică aici? (Nu răspunde nimeni.) Cine a venit duminică în pensiunea Weber? (Iar nu răspunde nimeni.) Nu știți. Să va spun eu: a venit domnul Ștefan Valeriu.   CORINA: Și vrei să, spui…   BOGOIU: Nu vreau să spun. Sunt sigur. Asta e.   MADAME VINTILĂ: Nu m-aș mira; nesuferit cum e…   MAIORUL: În fond, ce susții dumneata?   BOGOIU: Eu nu susțin. Simt. Simt că el e. Îmi spune inima că e el. Nu știu de ce, nu știu cum, probe n-am, dar îmi spune inima. Și pe urmă, un lucru e limpede. Pân-a venit ăsta, toate mergeau strună-n pensiunea Weber. Scrisori aveam, ziare aveam, radioul cânta, telefonul era bun-zdravăn. De cum a venit el, toate s-au întors pe dos; scrisori nu mai sunt, ziare nu mai sosesc, telefonul nu mai umblă, radioul a amuțit. Ba de două zile, dacă ați băgat de seamă, nici autobuzul nu se mai oprește aici.   MAIORUL: Dacă am băgat de seamă? Sufletul mi-a ieșit ieri dimineață, alergând după el. „Oprește, dom’le, oprește!” strigam eu. Aș! Nici gând. Alerga cu o sută de kilometri pe oră.   CORINA: Probabil că nu avea de ce să oprească. N-or fi fost călători. N-o fi avut poștă.   BOGOIU: Da’nainte vreme cum oprea? Avea călători, n-avea călători, avea poștă, n-avea poștă, el oprea. Uite-așa, ca să-l vedem și noi.             SCENA V Aceiași, JEFF   Se aude vocea lui Jeli, din culise, stingă: „Duduie Corina! Duduie Corina!”   MADAME VINTILĂ (către Corina): „Pajul” dumitale!   (Intră Jeff. Șaisprezece-șaptesprezece ani. Vizibil adolescent. Costum sportiv deschis. Poartă pe umăr un stâlp de lemn, cu o tablă tot de lemn, pe care stă scris: Pension Weber. Penszio Weber.)   JEFF: Jóreggelt kivánok! Bună dimineața.   CORINA: Unde umbli, Jeff, așa de dimineață? Eu credeam că mai dormi.   JEFF: Să dorm? Glumiți, domnișoara Corina. Eram de santinelă.   CORINA: Cum de santinelă? Și ce e parul acesta pe care-l porți după tine?   JEFF: E descoperirea mea. (Tace un moment, pentru a-și pregăti efectul. A împlântat marțial parul în pământ și-l prezintă ca pe un trofeu.) Acum știu de ce nu se mai oprește autobuzul la pensiunea Weber.   MAIORUL: Autobuzul?   MADAME VINTILĂ: Ce vrei să zici?   JEFF: E simplu. De câteva zile firma pensiunii — știți firma de jos, de pe șosea — dispare la fiecare dimineață. Dispare pe la opt-nouă, înainte de trecerea autobuzului, și pe urmă, după ce-a trecut apare la loc.   CORINA: Nu vorbi copilării, Jeff.   MAIORUL: O fi vreo stafie.   JEFF: Nu vorbesc copilării, domnișoară Corina, și nu e nicio stafie, domnule maior. E un domn. Îl cunoașteți foarte bine. E domnul Ștefan Valeriu.   MADAME VINTILĂ: Tot el. Frate?   BOGOIU: Nu v-am spus eu?   CORINA: Faci glume proaste, Jeff.   JEFF: Zău că nu e glumă, domnișoară Corina. (Cu timiditate, încet, numai către ea:) Știți bine că n-aș îndrăzni să glumesc cu dumneavoastră. (Tare, către toți:) E el. Am bănuit de ieri, de alaltăieri, dar n-am vrut să spun nimic, pentru că nu eram încă sigur. De două zile îl pândesc de la fereastra mea când pleacă dimineața pe munte. și azi-dimineață a plecat. Nu s-a întors încă?   BOGOIU: Acu trebuie să pice.   JEFF: Îl urmăream de ia fereastra mea, dar de acolo nu se prea vede bine, din cauza brazilor. Azi dimineață am vrut să mă conving. Am ieșit cel dintâi din pensiune — nici dumneata nu te sculaseși, domnule Bogoiu — am ieșit prin bucătărie, ca să nu mă simtă nimeni, și m-am dus jos la pod. M-am ascuns acolo bine și am așteptat până a venit. Vă spun că e el.   MADAME VINTILĂ: Dar de ce-o fi făcând toate astea?   JEFF: Nu știu. Probabil ca să nu se mai oprească autobuzul. O fi având motivele lui. Daca nu e firma pe șosea, șoferul nici nu știe unde să oprească. De jos, pensiunea nu se vede de loc. E pierdută toată între brazi.   MAIORUL: Și de ce n-ai bătut firma la ioc? Acu trece autobuzul și iar rămânem mofluzi.   JEFF: Am încercat s-o bat, dar singur mi-era greu. Nu veniți să-mi ajutați?   BOGOIU: Dacă vă duceți, grăbiți-vă, că mult nu mai e. (Se aude de departe, de pe șosea, zgomotul și claxonul unui automobil, care se apropie.) Na! Ce vă spusei eu?   MADAME VINTILĂ: Vai de mine! Scrisorile mele! (Aleargă spre stânga alarmată, strigând spre autobuzul ce trece undeva departe în culise:) Aaaa! Aaaa!   JEFF: Haide repede, domnule maior, poate-l mai prindem. (Strigă și el:) Aaaa! Aaaa!   MAIORUL: Jurnalul meu! Să știți că iar îl pierd. Opriți-l. Nu-l lăsați!   (Se aud mereu sunetele de claxon ale automobilului. Madame Vintilă, Jeff și Maiorul ies, alergând prin stânga.)       SCENA VI CORINA, BOGOIU   BOGOIU: Ei, duduie, văzuși? Îți place?   CORINA: Nu înțeleg nimic.   BOGOIU: Nici eu nu înțeleg. Dar un lucru e limpede Valeriu ăsta e o canalie.   CORINA: Exagerezi.   BOGOIU: Exagerez? Păi, ca să nu mergem mai departe, te întreb eu: ce are ed cu mine? Stai, stai să vezi… (Se îndreaptă aproape cu teamă spre tabla din stânga și observă că i-a fost șters tot ce scrisese el pe tablă.) Sigur! Iar a șters. Eu scriu, el șterge. Eu scriu, el șterge. (Cu disperare:) O să mă-nnebunească. O să mă scoată din sărite. Să știi că eu nu răspund dacă s-o-ntâmpla o nenorocire.   CORINA: Vrei să-l omori?   BOGOIU: Nu știu. Poate și asta. Da, da, poate și asta. Să i-o spui. Îți dau voie să i-o spui. Te autorizez să i-o spui.     CORINA: De ce nu i-o spui singur?   BOGOIU: Să-mi pun eu mintea cu el? (În timpul ultimelor patru replici, Bogoiu a luat creta și a început să scrie din nou pe tablă: Joi, 5 august. Presiunea atmosferică: 767 mm. Temperatura… Dar în momentul acesta i se rupe creta și, dezolat, renunță, pentru a se apropia de Corina.) Nu zău, domnișoară Corina, ce o fi având cu mine? Supăr eu pe careva? De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele?   CORINA: Nu știu, domnule Bogoiu. N-am vorbit niciodată cu el și nici nu mă interesează. Ai dreptate. E un tip urâcios. Dar și dumneata… Ce e gustul ăsta să scrii mereu pe tablă cât e ceasul, de unde bate vântul, cât arată termometrul?   BOGOIU (încurcat): Ei… e o plăcere a mea. Strică? Un obicei vechi. Uite, la minister, la București când viu dimineața, primul lucru pe care-l fac e să scriu pe o tablă ca asta: 20 octombrie sau 5 decembrie, sau 7 martie. Ninge, sau plouă, sau e soare, după cum se-ntâmplă.   CORINA: Curioasă manie…   BOGOIU: Curioasă, duduie, dar blândă. Cinci oameni suntem în birou — și nu se supără niciunul. Mă lasă. El de ce nu mă lasă? (După o secundă de tăcere, tainic:) Și să știi că nici nu e o manie. E o pasiune. Domnișoară! (Îi vorbește cu solemnitate:) Dumneata știi unde sunt eu acum?   CORINA (neînțelegând ce vrea să spună): Cred că la pensiunea Weber.   BOGOIU (face semn din cap că nu, apoi se apropie de ea, privește de jur-împrejur, ca să se asigure că nu ascultă nimeni, și-i spune foarte confidențial, ca și cum i-ar destăinui un mare secret): Sunt în Oceanul Pacific.   CORINA (nu înțelege nimic. Nu știe ce atitudine să ia. E puțin îngrijorată, dar nu vrea să pară prea mult. Surâde cu jumătate surâs, ca de o glumă.)   BOGOIU (continuă cu foarte multă convingere): În Pacific. La Singapor, 126 grade longitudine, 0,10 grade latitudine nordică. Am ancorat de cinci zile și aștept. Nu știu când o să ridic ancora. Miroase a ciclon… (Se uită la cer, adulmecă aerul). Acuma, în august e foarte primejdios…   CORINA (cu stupoare): Domnule Bogoiu, dumneata glumești?…   BOGOIU: Deloc. Navighez. Da, da, navighez. Vezi tabla asta? E jurnalul meu de bord. În fiecare zi, în fiecare dimineață, notez temperatura, vânturile, presiunea atmosferică… Umblu cu busola în buzunar și, oriunde aș fi, eu caut nordul. Aicea știi unde e? Uite-l colo! (Arată cu degetul în zare, dincolo de rampă.) Îl vezi?   CORINA (îl privește lung, fără să-și fi revenit complet): Ciudat om ești dumneata, domnule Bogoiu! Nu mi-aș fi închipuit.   BOGOIU: Nimeni nu-și închipuie, domnișoară. Din fericire. Altfel n-ar mai fi chip de trăit. Bunăoară la minister… Știi dumneata câți țipă la mine? Bogoiu, unde-i dosaru’ cutare? Bogoiu-n sus, Bogoiu-n jos. Ei țipă și eu tac. De unde să știe ei că, în timp ce caută dosarul care s-a pierdut, eu sunt în insulele Azore?   CORINA: Călătorești mult…   BOGOIU: Tot timpul. O iau prin Mediterana, dau în Atlantic, trec în Pacific. Numa-n Oceanul Înghețat de Nord n-am fost încă.   CORINA: De ce?   BOGOIU: Ei, e greu. Frig, furtuni… Și nici n-am echipaj ca lumea. Dar odată și odată o să mă duc și p-acolo. Aștept condiții atmosferice.   CORINA: Te interesează condițiile atmosferice?   BOGOIU: Ei, știi că-mi placi? Auzi vorbă… Cum n-o să mă intereseze? Păi asta-i principalul. Nu plec niciodată orbește la drum. Îmi iau mai întâi toate măsurile. Am un prieten la Institutul meteorologic, știi, casa aia galbenă, cu un etaj, din Calea Dorobanți, la numărul 1. În fiecare zi la prânz, când ies de la minister, mă urc în autobuz, drept acolo mă duc… Mă așteaptă în poarta. Băiat de treabă.   CORINA: E și el marinar?   BOGOIU: Nu. E astronom. Da’ lucrează la Institutul meteorologic. E la arhivă. Mâncăm împreuna la același birt. Ei acolo, la institut, știu tot ce se-ntâmplă pe tot pământul. Cum bate vântul, cum vin norii, cum se mișcă stelele… Cum plouă pe Mediterană, ei au și aflat. Când se apropie ciclonul în Pacific, când vine hula în Atlantic, când se înseninează pe oceanul Indian… De la prietenul acesta aflu eu în fiecare zi tot ce-mi trebuie. Cum e azi la prânz, el îmi dă situația, și până mâine la prânz sunt liniștit. Rar se întâmplă să mă prindă pe mine furtuna în larg… Dar ce-i cu dumneatale? Al rămas pe gânduri…   CORINA: Nuu… Te ascultam. (Tace o secundă și apoi brusc:) Cunoști bine Mediterana?   BOGOIU: Auzi, colo, dacă o cunosc?! Ca pe buzunarul meu.   CORINA: Știi unde vine Civita Vecchia?   BOGOIU: Ei bravo, mi-ai plăcut! Cum să nu știu? (Îi arată cu mina pe o hartă imaginară.) Păi, uite, aicea e Genova, aicea Neapole, și între ele două, la cotitură, e Civita Vecchia.   CORINA (a urmărit degetul lui și acum a rămas gânditoare, privind mereu spre punctul unde „este” Civita Vecchia).   BOGOIU (cu discreție, ca și cum n-ar voi s-o trezească dintr-un somn): Domnișoară Corina... Mi se pare că și dumneata navighezi…   CORINA (tace ușor semn din cap că da).   BOGOIU: Și… nu navighezi singură…   CORINA (dă din cap că nu).   BOGOIU: Ești cu un domn… cu un prieten… (Surâde cu subînțeles.) Dar nu trebuie să fii necăjită. Știi, pe Mediterană, și mai ales aici, pe lângă coastă… Nu sunt furtuni.   CORINA: Păcat că nu sunt. Ar merita să fie.   BOGOIU: Îl iubești… Dumneatale îl iubești și el se plimbă pe mare. Și nici nu-ți scrie…   CORINA: Cum ai zis? Pe cine iubesc și cine nu-mi scrie? Da’ știi că ai fantezie dumneata? De unde mi-ai scos toate astea? Mai bine… (e încurcată, vrea să schimbe vorba) mai bine te-ai duce să te îmbraci. Ia te uită în ce hal ești! Aproape gol.   BROGOIU (subită pudoare): Asta așa e. Zău Mă duc, să știi că mă duc. E și târziu. Acu trebuie să mergem la scăldat. (Se îndreaptă spre ușă din fund, stânga. După câțiva pași, se oprește, se întoarce.) Domnișoara Corina… să nu mă spui… cu Singaporul, cu Oceanul Pacific… Zău, să nu mă spui, or să râdă de mine…   CORINA: Fii liniștit, domnule Bogoiu. Suntem prieteni.   (Bogoiu iese. Corina rămâne singură în scenă, vag gânditoare, cu un zâmbet nedecis. Se apropie de șezlongul lui Ștefan, de care se reazemă o clipă. Zărește cartea pe care el o lăsase acolo, o ia în mână, o răsfoiește, cu același surâs ce flutură fără direcție. Se așază pe șezlong.)       SCENA VII CORINA, MADAME VENTILĂ, mai târziu MAIORUL, JEFF   MADAME VINTILĂ (cu un țipăt alarmant): Nu. (Corina sare speriată în picioare.) Pentru Dumnezeu, ce era să faci? E scaunul lui.   CORINA (care încă nu și-a revenit): Al cui?   MADAME VINTILĂ: Al lui Ștefan Valeriu.   CORINA: Și de asta trebuie să strigi așa? M-ai speriat.   MADAME VINTILĂ: În loc să-mi fii recunoscătoare, îmi faci reproșuri. Nici nu știi de la ce te-am salvat. Omul ăsta e în stare de orice.   CORINA: De exemplu, e în stare să mă împuște pentru că m-am așezat un moment pe șezlongul lui.   MADAME VINTILĂ: Nu. Dar de exemplu e în stare să-ți facă ce mi-a făcut mie ieri. N-ai decât să-l întrebi pe maior, că era de față. Eram după masă și o rugasem pe Agneș să-mi dea cafeaua aici pe terasă. M-am întins pe șezlong, fără să bag de seamă că era al lui. Domnul s-a apropiat de mine și, fără să clipească, s-a uitat drept în ochii mei: „Doamnă, scaunul acesta îmi aparține”. Îți jur, așa mi-a spus: „Îmi aparține”. Un moment, nici n-am înțeles ce vrea. Dar el a continuat foarte calm: „Va rog să vă ridicați”. Mi s-a urcat atunci tot sângele în obraz. Îmi venea să plâng, să țip.   CORINA: Și ce-ai făcut?   MADAME VINTILĂ: Ce era să fac? M-am sculat. Eu m-am sculat și el s-a așezat în locul meu. Ah, dacă n-a fost bărbatul meu aici, i-ar fi arătat lui.   CORINA: Și maiorul n-a zis nimic?   MADAME VINTILĂ Nimic.   CORINA (către Maior, care tocmai intră prin stânga, împreună cu Jeff): N-ai zis nimic, domnule maior?   MAIORUL: Când?   CORINA: Ieri, când domnul Ștefan Valeriu a sculat-o pe madame Vintilă de pe scaun.   MAIORUL: Păi ce era să zic?   CORINA: Frumos, domnule maior, foarte frumos. Ce fel de cavaler ești dumneata? Ce fel de militar ești dumneata?   MAIORUL: În retragere, duduie.   CORINA: A, așa da… Și tu, Jeff?   JEFF: Eu nu eram aici.   CORINA: Felicitările mele, domnilor. Unul e în retragere, altul nu e aici și al treilea este… în Oceanul Pacific.   MAIORUL: Unde? Ce vrei să spui?   CORINA: Nimic. Vreau să spun că. Sunteți trei bărbați în pensiune, și din trei, nu e unul în stare să ia apărarea unei femei. Nu crâcnește nimeni când trece domnul Ștefan Valeriu. V-a pus pe toți la respect. Dă-mi o hârtie albă, Jeff. Un carton…   JEFF: Ce vreți să faceți, domnișoara?.   CORINA: O să vezi… Nu asta. E prea subțire (Caută singură în vraful de ziare și hârtie de pe măsuță și găsește un carton gros.) Asta.   JEFF (îi da, un creion).   CORINA (scrie cu litere mari și, pe măsură ce scrie, rostește cuvintele): Ocupat. Ocupé. Ocupato. Besetzt. Cum s-o fi zicând pe englezește ocupat?   JEFF: Reserved.   CORINA: Și cum se scrie   JEFF: Reserved.   CORINA: Buuun. Acum dați-mi o sfoară.   MAIORUL (care e lângă radio, ia de acolo un capăt de sfoară și i-l întinde): Asta e bună?   CORINA: Fie și asta! Vă place? Să poftească, înfumuratu’! (Face o gaură în carton, trece sfoara prin gaură, se apropie de șezlong și leagă cartonul de spetează, ca pe un aviz.) Așa. (Se instalează în șezlong, cu aerul cuiva care așteaptă lupta.)       SCENA VIII Aceiași, BOGOIU   Bogoiu intră prin ușa din fund, stânga. E de astă dată îmbrăcat: guler tare, cravata — ca și înainte, costum ceremonios, ca și cum s-ar duce la minister.   BOGOIU (cu o izbucnire ca a lui madame Vintilă, la începutul scenei precedente): Nu!   CORINA: Altul.   BOGOIU (se precipită spre Corina, de parcă ar vrea s-o salveze de la înec): Nu glumi, domnișoară Corina. Nu-i de glumă. E foarte serios. Ăsta-i scaunul lui.   CORINA: Al cui al „lui”?   BOGOIU: Al lui Valeriu.   CORINA: Ei și?   BOGOIU: Ei și? Ei și? O să vezi dumneata „ei și”, când o veni el. A spus lui Fräulein Weber că pe care-l găsește pe șezlongul lui, mai mult nu-i trebuie.   CORINA: Nu-i nimic. Îl aștept. Să vie.   BOGOIU: Uite-l.       SCENA IX Aceiași, ȘTEFAN   La intrarea lui Ștefan, Corina a sărit brusc în picioare, cu o neașteptată tresărire de panică… Pe urmă rămâne lângă șezlong, stânjenită. De altfel, toți au încremenit așa cum erau și-l privesc cu ostilitate, încurcați. El vine de pe munte. Puțin mai prăfuit decât era în prima scenă, la plecare. În mână poartă un buchet de flori, culese probabil în timpul plimbării. Aceeași mișcare leneșă, fără grabă, plină de nepăsare. Pășește domol și nu vede pe nimeni, în fața șezlongului se oprește și dă cu ochii de „avizul” Corinei. Îl citește fără surpriză, fără schimbare de expresie. Cum Jeff a rămas cu creionul în mână, i se adresează.   ȘTEFAN (către Jeff): Dă-mi creionul!   JEFF (surprins, i-l întinde mașinal, căci nu se aștepta la asta și e foarte intimidat).   ȘTEFAN (ia creionul în mână și corectează): Occupé se scrie cu doi de „c” Măcar atâta lucru puteați să știți. (A îndreptat cuvântul și pune la loc „avizul”. Creionul îl dă înapoi lui Jeff, care, cu aceeași mișcare mașinală, îl primește.) Dumneata mai ales, care ești băiat de liceu. E adevărat că ești și corigent… (Dă să intre în hol, observă însă tabla neagră, pe care Bogoiu a scris din nou câteva cuvinte. Se apropie de tablă și șterge totul cu buretele. Apoi intră în hol. Pune florile într-un vas care se află pe masă. Le așază cu băgare de seamă. În urmă, urcă pe scena din fund până sus, spre camera lui și iese din scenă. În tot timpul, ceilalți l-au urmărit cu privirea, pas cu pas, cu o stupoare crescândă.)       SCENA X Aceiași, fără ȘTEPAN, mai târziu AGNEȘ   Moment de jenă. Au rămas cu toții într-o atitudine încordată, din care nu știu cum să iasă. Parcă le e rușine să se privească unul pe altul   BOGOIU (tușește fără succes. Ar vrea să producă o destindere, să schimbe cu totul vorba): Mie mi-e foame. (Nu răspunde nimeni.) Zău că mi-e foame. Agneș! Agneș! (Agneș intră prin fund, dreapta, cu o tavă cu cești de cafea. Tânără unguroaică, mai mult copilă decât proastă.)   MADAME VINTILĂ: Unde ai fost Agneș, până acum? De un ceas te strigăm.   AGNEȘ: Focut curat.   MAIORUL: Și nu puteai să ne aduci până acum cafeaua? Tu „focut curat”, și noi murim de foame.   AGNEȘ: N-o fost gata cafe. (Pune tava cu cești pe masa din hol și apoi iese. Madame Vintilă, Maiorul și Bogoiu iau fiecare câte o ceașcă, se așază pe divan, pe scaun. Rămân pe terasă Corina și Jeff, acesta pironit în atitudinea dinainte.)   CORINA (se apropie de Jeff): Tu nu mănânci?   JEFF (vibrant, cu lacrimi, pe care abia izbutește să le rețină): Ați auzit ce mi-a spus?   CORINA: Lasă, Jeff. E o prostie. Hai să mănânci.   JEFF: Asta n-am să i-o iert.   CORINA: Lasă, Jeff. Nu e nimic grav. Trece. Du-te și mănâncă. (Cu o severitate de soră mai mare, dar și de puțină cochetărie:) Jeff, du-te și mănâncă.   JEFF (o ascultă).   BOGOIU: Și mai repede, tinere, că e târziu. Nu mai mergem astăzi la scăldat? Dacă ne mai dichisim mult, ne-apucă douăsprezece. Agnteș, adu costumele de baie.   MAIORUL: N-ați văzut undița mea?   CORINA: Domnule maior, ai uitat să-mi spui: ce s-a întâmplat cu autobuzul?   (Maiorul, care e în căutarea unditei lui, nu răspunde. Bogoiu se furișează pe terasă, se apropie de tabla lui și scrie din nou: Joi, 5 august. Presiunea atmosferică: 763 mm. Senin. Temperatura: 22 grade. La întrebarea Corinel răspunde madame Vintilă.)   MADAME VINTILĂ: Ce să se-ntâmple? Ca de obicei. Nici gând să se oprească. Când am ajuns noi jos, pe șosea, era prea târziu. Nu se mai vedea decât un nor de praf. Acuma să știi ca nici omul de la telefoane nu mai vine.   CORINA: Ba eu cred că da. În orice caz, îl aștept.   MAIORUL (care între timp și-a găsit undița sub scară): Ia te uită în ce hal a ajuns biata undiță mea. Și sfoara, sfoara s-a dus de tot. Nu mai e. N-ați văzut sfoara mea? Unde să fie, dom’le? Parc-a intrat sub pământ. (O găsește legată de aparatul de radio. E uimit.) Uite-o! Cum a ajuns aici? Cum dracu a ajuns aici? (Dă cu ochii de Bogoiu.) Dumneata! Dumneata ai umblat aseară la aparat.   BOGOIU: Păi dacă trebuia să-l dreg!   MAIORUL (indignat): Să-l dregi cu sfoara mea? Cu sfoara mea?   BOGOIU: Ei, ce faci atâta zarvă? Parcă cu sfoară sau fără sfoară nu-i tot aia? Tot atâta pește prinzi.   MAIORUL (scos din sărite): Domnule, nu-ți permit. Mă-nțelegi? Nu-ti permit! Dumneata mă insulți.   CORINA: Nu te necăji, domnule maior. Iartă-l. Eu sunt de vină. Voiam să ascult un concert de la Stuttgart și-l rugasem pe domnul Bogoiu să mi-l prindă.   MAIORUL: Cu sfoara mea, domnișoară? Și pe urmă, barem să-l fi prins. Da’ n-a făcut nicio ispravă.   BOGOIU: Ei, aici mi-ai plăcut. N-am făcut nicio ispravă. S-a și găsit cine să mi-o zică. Păi dumneata cu prăpădita aia de sfoară, în cinșpe zile de când chipurile pescuiești, niciun pește nu mi-ai prins, și eu să prind de prima seară Stuttgartul? Știu că ți-ar plăcea.               SCENA XI Aceiași, ȘTEFAN, un moment AGNEȘ   Ștefan apare în capul de sus al scării, pe unde a ieșit adineauri. Și-a dezbrăcat treningul. E îmbrăcat în alb. Pantofi de tenis, nu poartă ciorapi, pantaloni albi din pânză, o cămașă de asemeni albă, cu gulerul deschis și mâneci scurte. Coboară treptele cu același aer de lene, de absență. A intrat pe ultima replică a lui Bogoiu, care a provocat râsul tuturora, fără să vadă pe nimeni. Vine pe terasă, își pune ochelarii de soare, ia cartea în mână și se așază pe șezlongul lui cu o vizibilă — poate puțin provocatoare — voluptate. Va rămâne așa în tot timpul scenelor următoare, tăcut, citind, cu desăvârșire absent de la tot ce se petrece în jurul lui. Tăcerea provocată de intrarea lui este întreruptă de Agneș, care revine aducând costumele de baie.   AGNHȘ: Adus costum.   BOGOIU: S-au uscat?   AGNEȘ: Uscat.   BOGOIU (îi ia costumele din mână și le alege. Apoi, aruncându-i un costum Maiorului): Acesta-i al dumitale. Asta-i al meu. (Către Corina.) Poftim p-al dumitale.   CORINA (își ia costumul și-l pune undeva pe scaun pe divan): Mulțumesc, dar eu nu merg la baie. Rămân aici până vine mecanicul să repare telefonul.   JEFF: Rămân eu.   CORINA: Nu, Jeff, ești prea drăguț. Aștept un telefon. Trebuie să mă cheme cineva. (Și ca să-l îmbuneze, fiindcă refuzul ei l-a întunecat:) Dar dacă vrei, rămâi cu mine. Îmi ții de urât până vine mecanicul să repare telefonul. Vrei?   JEFF (cu elan): Dacă vreau!   CORINA: Atunci dumneavoastră duceți-vă înainte. Vi-l trimit pe Jeff mai târziu.   BOGOIU: Treaba dumneavoastră. Numai’ să nu vă pară rău. Ia uite ce soare. O s-avem o baie ca în povești. Hai, maiorule! Ia-ți uneltele și-nainte. Vii, madame Vintilă?   MADAME VINTILĂ: Vin. (Către Corina și Jeff:) La revedere. Și… să fiți cuminți.   (Bogoiu, madame Vintilă și Maiorul ies prin stânga. Agneș a ieșit și ea prin ușa din fund, dreapta.)         SCENA XII CORINA, JEFF, și, pe șezlong, ȘTEFAN   Corina se așază pe divanul din hol, ghemuindu-se între perne.   CORINA: Vino aici, Jeff. Mai aproape, lângă mine. Așa. (Îi dă o pernă, jos, pe podea.) Și acum să stăm serios de vorbă. Cum merge cu matematica?   JEFF: Domnișoară Corina, v-am rugat să nu mai vorbiți de asta. Nu-mi face plăcere.   CORINA: De ce?   JEFF: Aș vrea să uitați că sunt un băiat de liceu. E jignitor.   CORINA (după o scurtă tăcere): Ai surori, Jeff?   JEFF: Nu.   CORINA Aș fi vrut să am un frate ca tine și care să-mi spună că e jignitor să fii tânăr. Să fii așa de tânăr… Ascultă, Jeff, tu nu te superi că-ți spun „tu”?   JEFF: Să mă supăr? (Cu elan:) Dar sunt fericit!   CORINA: Atunci, de ce nu-mi spui și tu la fel?   JEFF: A, cu dumneavoastră e cu totul altceva. N-am să pot niciodată. Țineți minte, acu două săptămâni, când ați sosit? Îmi spusese Fräulein Weber că trebuie să vină o domnișoară și m-a rugat să aștept la autobuz, ca să-i arăt drumul. Nici eu nu eram decât de două zile aici, dar mă plictiseam de moarte. Când v-am văzut coborând din mașină…   CORINA (simte că pregătește a spune o enormitate și nu vrea să-l lase): Când m-ai văzut coborând în mașina, te-ai apropiat de mine și mi-ai spus: „Dumneavoastră sunteți?” Și eu ți-am răspuns: „Eu sunt”. Pe urmă mi-ai luat cele două valize și mi-ai spus: „Pe aici”. Nu? Ai fost drăguț, Jeff. (Jeff se ridică în picioare necăjit, încurcat că nu l-a lăsat să vorbească. Are pe fața lui o emoție reprimată, timidă de adolescent.) Jeff, tu știi unde este Civita Vecchia?   JEFF: Civita?... N-am auzit niciodată.   CORINA: E un port. Un port mic în Mediterana, între Genova și Neapole. Știi să desenezi harta Mediteranei?   JEFF: Știam pe vremuri. Acuma cred c-am uitat. N-am mai geografia Europei din clasa a treia.   CORINA (se ridică de pe divan, vine spre el și-l ia de mână): Hai, încearcă Jeff. Deseneaz-o. Te rog, deseneaz-o. Să vezi că o să-ți aduci aminte. (Îl duce până la tablă, ia buretele în mână și surâde citind cele scrise de Bogoiu pe tablă.) Săracul domnu’ Bogoiu! (Șterge cu buretele apoi pune creta în mina lui Jeff.) Haide, Jeff curaj!   JEFF: De unde să începem? De la Bosfor, sau de la Gibraltar?   CORINA: De unde vrei tu. De unde-i mai repede.   JEFF: S-o luăm de aici. (Desenează.) Uite, să zicem că aici e capul Fimister, asta e peninsula Iberică aici e strâmtoarea Gibraltar, p-ăsta am uitat cum îl cheamă…   CORINA: Nu-i nimic. Mergi înainte.   JEFF: Aici începe Italia, golful Genua, golful Neapole.   CORINA: Destul, Jeff, oprește. E de ajuns. Cred că Genova trebuie să fie pe aici…   JEFF: Nu. Puțin mai sus. Uite aici.   CORINA: Și dacă aici este Genova, atunci mai jos, la cotitură, trebuie să fie… da… aicia e… să știi că-i aici.   JEFF (bănuitor): Cine?   CORINA (ezită o clipă): Nimeni. Civita Veechia.       SCENA XIII Aceiași, UN MECANIC   Intră prin stânga un lucrător cu o ladă de scule   MECANICUL: Bună ziua. Mă rog, aicia este pensiunea Weber?   CORINA: Aici. Dumneata ești de la Gheorghieni. De la telefoane?…   MECANICUL: D-acolo sunt. Da’ departe mai stați! Credeam că nu mai dau de dumneavoastră.   CORINA: Un moment, te rog. Așteaptă-mă un moment. (Către Jeff:) Du-te, Jeff. Du-te la baie.   JEFF: Rămân!   CORINA (punându-i costumul de baie pe umăr): Nu se poate. Nu vreau să-ți pierzi baia. Hai, fii cuminte și du-te.   JEFF: Veniți dumneavoastră mai târziu?   CORINA: Poate, Jeff. Dacă termin mai devreme. Du-te acum. Pa! (El a ieșit din scenă. Corina se duce după el și-l strigă:) Și vezi, fii cu băgare de seamă, înotătorule. Nu cumva să aud că ai fost iar la adânc.       SCENA XIV Aceiași, fără JEFF   CORINA (se întoarce către mecanic): Uite, telefonul e colo. Crezi c-o să fie mult de lucru?   MECANICUL: Să vedem. (Se apropie de aparat, își scoate uneltele, deșurubează. Corina, lângă el, urmărește cu atenție operația, în timp ce-i vorbește.)   CORINA: Ai venit cu autobuzul?   MECANICUL: Cu autobuzul… Numai că nu știam un’ să cobor. M-a dus, hăt departe, pân’ la Trei Izvoare, și d-acolo a trebuit să mă-ntorc pe jos. Am tot întrebat pe unul, pe altul, nimenea nu știe de pensiunea asta. Se vede că nu-i de mult pe aici.   CORINA: S-a clădit astă-primăvară.   MECANICUL: Așa da. Că eu altminteri mă cunosc prin locurile astea. (A demontat cu totul telefonul.) Hi, drăcia dracului!.   CORINA: Ce s-a întâmplat?   MECANICUL: Telefonul ăsta…   CORINA: E grav? Nu poți să-l dregi?   MECANICUL: Ba bine că nu. Până numeri trei, e gata. Da să știți că aici a umblat cineva. Zău așa. Parcă-ntr-adins a făcut.   CORINA (aruncă o privire scurtă spre Ștefan).   MECANICUL: Vedeți șurubul acesta? 9Corina privește foarte atentă, absorbită de explicație.) L-a clătinat din loc, și s-a terminat.   CORINA: Și nu se poate pune la loc?   MECANICUL: Ba l-am pus. Asta-i tot. (Învârtește manivela telefonului.)   CORINA: Ce faci acum?   MECANICUL: Chem Oficiul Gheorghieni. Să vedem dacă răspunde.   CORINA: Spune-i, te rog, domnișoarei de acolo că aștept un telefon azi dimineață.   MECANICUL: Alo! Alo! Oficiul… Alo! Gheorghieni… Domnișoara Bözsi… Da, eu… N-a fost nimic… Da, da, ascultă, e aici cineva care așteaptă un telefon… Să-i dai legătura când o veni… (Închide telefonul, apoi către Corina:) S-a făcut.   CORINA: Acuma, dacă ai vrea — nu știu dacă te pricepi — dacă ai vrea să te uiți puțin la aparatul ăsta de radio, că nu merge deloc.   MECANICUL: Se poate sa nu mă pricep? Eu sunt de la București, domnișoară. (Se apropie de radio și-l cercetează, demontându-l.) A! Bine că-mi adusei aminte. A zis domnul diriginte de la Gheorghieni de la Poștă, că ce să facă cu scrisorile?   CORINA: Care scrisori?   MECANICUL: Scrisorile pentru pensiunea Weber… S-au strâns vreo douășpe pân-acum.   CORINA: Cum ce să facă? Să le trimită aici.   MECANICUL: Păi, le-ar fi trimis el, da’ a venit un domn de la dumneavoastră și a zis să le țină acolo.   CORINA: Ce să țină?   MECANICUL:. Scrisorile. Zicea că jurnalele să le trimită-napoi la București, că nu mai e nevoie de ele, și scrisorile să le țină la Poștă la Gheorghieni, pân-o veni cineva să le ia…   CORINA: Un domn? A spus asta un domn?… Da… da… adevărat… uitasem.   MECANICUL (care între timp a terminat examenul aparatului de radio): Cu ăsta e mai greu, cu aparatul ăsta. E de lucru. Antena unde e?   CORINA: Sus, pe acoperiș.   MECANICUL: Pot s-o văd?   CORINA: Sigur. Uite, du-te dumneata pe aici, pe la bucătărie. E o fată acolo. O cheamă Agneș. O să-ți dea o scară și tot ce-ți trebuie.   MECANICUL (și-a luat lada cu unelte și iese): Mă-ntorc mai târziu.         SCENA XV CORINA, ȘTEFAN   Rămasă singură, Corina îl privește îndelung pe Ștefan cum stă în șezlong și citește sau se preface că citește, într-o totală indiferență. După un moment de ezitare, face un pas spre el cu ceva decis în mișcare — „ce-o fi o fi” — și se adresează cu o anumită bravură în toată înfățișarea, dar fără bruschețe.   CORINA: În fond. Dumneata de ce ții cu tot dinadinsul să fii interesant?   ȘTEFAN (se ridică în capul oaselor și se uită împrejur, ca și cum ar căuta să vadă cu cine vorbește): Eu? Interesant? Dar nu țin deloc să fiu interesant.   CORINA (retezător): Foarte bine faci. Nici nu ești.   ȘTEFAN: Nu sunt, da’ să știi că nu-mi comunici nimic nou. Sunt treizeci și patru de ani — la 5 octombrie vor fi treizeci și cinci — de când știu cu precizie că nu sunt interesant. Nu făcea, zău, să pierzi baia și nici mie să-mi strici lectura, numai ca să-mi aduci la cunoștință o știre atât de veche. (Își reia cartea și se pregătește să-și continue lectura.)   CORINA: Ești odios.   ȘTEFAN: Asta se poate.   CORINA: Și ești ridicul.   ȘTEFAN: Și asta se poate. Dar vezi să nu te încurci. Prea multe lucruri deodată. Ar trebui să alegi: neinteresant, odios, sau ridicul?   CORINA: Toate la un loc.   ȘTEFAN: Sunt un cumulard.   CORINA (pe care răspunsul o amuză, dar o și înciudează): Vrei să lăsăm gluma?   ȘTEFAN: Glumeam?   CORINA: Da. Glumeam.   ȘTEFAN: Perfect. Atunci, să nu mai glumim. (Se trântește din nou în șezlong, își reia cartea și e gata să se cufunde din nou în tăcere.)   CORINA: Să nu glumim, dar să încercăm a fi politicoși. Și atunci când ne vorbește o femeie, să încercăm a-i răspunde.   ȘTEFAN: Vai, ce urât vorbești, duduie! Politicoși! Păi eu de asta am venit aici? Ca să fiu politicos?   CORINA: Ascultă-mă, îți vorbesc cu oarecare prietenie. Atâta prietenie, cât merită un tip bosumflat ca dumneata. Nu te prinde.   ȘTEFAN: Ce nu mă prinde?   CORINA: Genul ăsta pe care l-ai ales. Bădărănia asta pe care o simulezi. (Aproape confidențial:) Dumneata nu ești un mitocan.   ȘTEFAN: Vai nu! E un vis vechi al meu. Un ideal.   CORINA: Irealizabil, ca toate idealurile. Crede-mă pe mine, îți pierzi vremea. Nu ești și n-ai să fii. Asta se observă din primul moment.   ȘTEFAN (îngrijorat): Serios?   CORINA: Foarte serios. E zadarnic orice efort. Dumneata în materie de proastă creștere ești un impostor.   ȘTEFAN: Un impostor?   CORINA: Da. Vreau să spun că dumneata ești… (cu oarecare dispreț) un om cumsecade.   ȘTEFAN (cu un fel de tresărire alarmată): Ai aflat?   CORINA: Sigur c-am aflat. Sau mai bine zis am văzut. Ei, ce-ți imaginezi dumneata, că o mitocănie — dar știi? — o bună mitocănie se improvizează așa, de la o zi la alta? ȘTEFAN: Nu. Dar, oricum… cu putină aplicațiune… cu puțină silință.   CORINA: Nu ajută. Asta nu se învață. Asta e de la Dumnezeu. Uite, dumneata ce nu faci ca să fii prost-crescut? Nu răspunzi când ți se vorbește, te servești primul la masă, nu dai bună ziua, nu spui bună seara, lupți din răsputeri să fii dezagreabil și izbutești uneori —dar cu câte eforturi, cu câtă oboseală! Îl exasperezi pe bietul domnu Bogoiu, îl revolți pe maior, o înfurii pe madame Vintilă…   ȘTEFAN (întrerupând): Te indignez pe dumneata.   CORINA: Nu, pe mine mă amuzi. Eu văd foarte bine jocul dumitale. Ești un băiat de treaba, care și-a lipit barbă și mustăți. Fioroase, ca să sperie lumea. Dar când se răstește mai tare, îl pufnește râsul și i se dezlipesc mustățile. Au fost prost lipite.   ȘTEFAN: E un simbol? Nu înțeleg simbolurile.   CORINA: Ba înțelegi. Dar faci tot ce e posibil să nu înțelegi; ai dumneata impresia ca-ți șade bine să fii prost.   ȘTEFAN (vag jignit): Duduie, mi se pare că…   CORINA: …că nu sunt politicoasă. Nu sunt. Dar parcă spuneai că n-am venit aici ca să fim politicoși.   ȘTEFAN (începe să fie enervat): La urma urmelor, ce vrei dumneata?   CORINA: Vreau să spun că nu mă sperii. Vreau să-ți spun că te cunosc. Și mai vreau să-ți spun că tot jocul dumitale e naiv. De cinci zile, de când ai intrat în pensiune, te căznești să fii interesant. Tăcerile dumitale! Singurătatea dumitale! Fruntea dumitale copleșită de gânduri! Calmul dumitale, superbul, absolutul dumitale calm! (Râde, bună, prietenoasă, cu o subită destindere.) Ce copil ești! Ți-a intrat în cap să fii (cu un gest declamator) „teroarea pensiunii Weber”. Ei bine, m-aș sufoca dacă nu ți-aș spune: nu ești. Poate că o sperii pe domnișoara Weber, poate pe madame Vintilă, sigur pe Agneș. Pe mine nu. Zău că nu. Nu ți-o spun din orgoliu. Ți-o spun — dar ai să înțelegi? — ți-o spun din loialitate. Mi se pare că nu e cinstit din partea mea să stau deoparte, să te privesc și să râd, fără ca dumneata să știi că ești observat și că ești puțin — dar știi? — foarte puțin… ridicul. (Cu o tresărire:) Stai! Nu te supăra. Nu te supăra încă. Mai este!… Vezi, e ca și cum am fi la o masă de bridge… joci bridge?   ȘTEFAN: Nu.   CORINA: Nici eu. Dar nu-i nimic. Parc-am fi la o masă de bridge și — fără voia mea — din neatenție, din neglijență, m-aș uita în cărțile dumitale. Aș trișa dacă nu ți-aș spune că le-am văzut. Le-am văzut, înțelegi? Nu mai putem continua. Hai să începem de la început. Să începem alt joc… Vrei?   ȘTEFAN: Nu vreau. (Se ridică din șezlong și face câțiva pași.) Așadar, dumneata îți închipui că eu joc. Joc ca să te seduc pe dumneata.   CORINA: Nu să mă seduci. Să mă impresionezi.   ȘTEFAN: Pe dumneata, pe domnul Bogoiu — Bogoiu îl cheamă, nu? — pe maior, pe madame Vintilă?   CORINA: Vintilă o cheamă.   ȘTEFAN: Ești odioasă.   CORINA: E rândul meu. Și pe urmii, nici nu sunt odioasă Dar ți se pare așa de distins lucru să te faci că nu știi cum îi cheamă pe oamenii din pensiune? Ești un om distrat, ești un om distins.   ȘTEFAN: Știi ce-ar trebui să fac eu acuma? Dacă aș fi un tip tare…   CORINA: Dar nu ești…   ȘTEFAN: Nu. Dar dacă aș fi… Ar trebui să-mi iau din nou cartea, să mă întind iar în șezlong și să-ți spun: „Bravo, duduie, ești foarte inteligentă, ai înțeles tot, să crești mare!” Și pe urma mi-aș vedea de treabă.   CORINA: Totuși…   ȘTEFAN: Totuși, n-am s-o fac. Din slăbiciune, din vanitate. Bag de seamă că nu pot suporta în liniște să mă crezi un imbecil. Păcat. Ar fi așa de odihnitor… (A rămas o secunda pe gânduri. Pe urmă, cu o anumită decizie, apropiindu-se de ea și apucând-o de braț:) Dumneata ești tot ce am detestat mai mult în viată.   CORINA (cap surprins, întrebător).   ȘTEFAN: O fată deșteaptă. Groaznică specie!   CORINA (același joc, mai accentuat).   ȘTEFAN: Obositoare. Vorbește mult, vede tot, e ironică. E teribilă. Cunoști ceva mai insuportabil decât oamenii teribili?   CORINA: Și dumneata ești un om teribil.   ȘTEFAN: Nu. Eu sunt un om leneș. Dar asta n-ai s-o înțelegi dumneata.   CORINA: Eu înțeleg aproape tot.   ȘTEFAN: E încă drăguț că ai spus „aproape”. Înțelegi aproape tot, dar asta n-ai s-o înțelegi. Lenea, știi ce este… lenea?   CORINA: Cred că da.   ȘTEFAN: Cred că nu. Ești prea superficială pentru a fi leneșă.   CORINA: În schimb, dumneata ești destul de profund. Vezi, aveai dreptate când spuneai adineauri ca sunt un om cumsecade. Da. Unsprezece luni pe an. Dar am și eu luna mea de libertate — și nu există decât o singură formă — supremă! — de libertate: lenea. Am și eu luna mea de lene. De la 1 august la 31. Și fac tot ce pot ca să n-o pierd. Dumneata te agiți, vorbești, repari telefoane, ești într-o veșnică mișcare, într-o veșnică așteptare. Eu stau, privesc, tac și nu aștept nimic… Dacă ai ști ce mare lucru este să nu aștepți nimic… Unsprezece luni pe an sunt și eu un om grăbit, un om crispat, un om care aleargă, care discută, care rezistă, dar după unsprezece luni mă duc undeva departe de oraș, să iau lecții de lene, de la piatra, asta, de la copacul ăla. Uită-te la el. Nu ți se pare că e ceva împărătesc în indiferența lui? Totdeauna lângă un pom m-am simțit puțin umilit. Nemișcarea lui…   CORINA (recită puțin sentențios): Je hais le mouvement qui déplace les lignes. Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris” .   ȘTEFAN: Încă un vers dacă mai spui, încă un autor dacă mai citezi, am terminat cu dumneata. Văd bine că nu m-am înșelat. (Cu compătimire:) Ești o intelectuală!   CORINA (protestează scurt, sincer, cu mâna la inimă): Nu. Numai asta nu. Îți jur că nu.   ȘTEFAN: Ba da. Ești plină de lecturi, de muzică, de idei. Nu e nimic de făcut cu dumneata. Mă întreb ce cauți aici. Nu simți, nu vezi că ești prea deșteaptă pentru locurile astea somnoroase? Stai! Lasă mâna asta în jos. (S-a apropiat iar de ea, o apucă de mână, cu oarecare severitate.) Și pe asta! Rămâi așa. Încearcă să nu gesticulezi cinci minute. Și termină cu surâsul ăsta. Termină, îți spun. Nu te-ai plictisit de douăzeci și cinci de ani, de când îl porți?   CORINA: Douăzeci și doi.   ȘTEFAN: Douăzeci și doi. Și? Găsești că nu-i deajuns? Eu sunt aici de cinci zile, și m-am săturat de el. Schimbă-l. Uită-l. Dar dumneata nu știi să uiți. Nici unul din voi, dumneata și ăștia — Bogoiu „sau cum le mai zice? — nu știe să uite. Amețiți când vi se întâmplă să nu vă aduceți aminte, trei secunde în ce zi sunteți. D-aia zăpăcitul ăla de bătrân, de cum se scoală, n-are altă treabă decât să scrie pe tablă: 5 august, 6 august… D-aia vă strângeți pâlc în jurul aparatului de radio, ca să vă spună ora exactă. (Aproape violent:) Eu nu vreau să știu ora exactă. Și nu vreau să știu ce e azi, ce va fi mâine și ce a fost alaltăieri. Ce e azi? O zi cu soare. Mi-e de ajuns. Îmi faceți milă, zău, când vă văd cu ce disperare, cu ce panică vă agățați de tot ce ați lăsat dincolo, acasă, la București. Și, la drept vorbind, n-ați lăsat nimic acolo. Ați adus totul cu voi, în valiză: manii, regrete, zâmbete, amoruri. Ziceai: „Vrei să începem un joc nou?” Sigur că vreau, dar nu vezi că jocul meu e nou, și că al vostru e vechi, bătrân, trist?   CORINA: Și cum se cheamă jocul dumitale?   ȘTEFAN: Are mai multe nume, dar dumneata ești o fată cinică și ai să râzi.   CORINA: Și ți-e frică de râsul meu?   ȘTEFAN: Nu. Se cheamă jocul de-a vacanța. Și se mai cheamă jocul de-a uitarea. Și s-ar mai putea chema jocul de-a fericirea.   CORINA: Ai dreptate. E un nume puțin comic. Totuși, n-am să râd. Jocul de-a fericirea… Și e greu jocul ăsta?   ȘTEFAN: A! Sigur că da. E un lucru complicat fericirea. Trebuie învățat cu răbdare, cu metodă… Acasă, la București, n-am timp. Am alte lucruri, mai urgente. Nu mai serioase — pentru că nimic nu e mai serios decât fericirea — dar mai urgente. Însă, aici sunt absolut decis să fiu fericit. Cu orice preț. Cu brutalitate, dacă nu se poate altfel. Cu grosolănie, după cum ai văzut. Vezi șezlongul acesta? Eu sunt un om care unsprezece luni pe an cedez locul în tramvai femeilor. Ei bine (cu vitejie), scaunul ăsta nu-l voi ceda!   CORINA: Ești feroce.   ȘTEFAN: Nu râde. E foarte grav ce-ți spun. Ți se pare puțin lucru un șezlong? Vai, cum te înșeli! E prima treaptă spre fericire. (Privește șezlongul cu afecțiune, aproape cu emoție și, vorbind, îl mângâie.) Dacă am uneori stimă pentru civilizație, este că a izbutit să născocească un lucru așa de amical, așa de leneș. O brută n-ar fi putut să descopere asta. Ascultă-mă pe mine: a fost un poet.   CORINA: Și dumneata ești un poet.   ȘTEFAN: Nu. Eu sunt un tip terre-á-terre. Plat. De asta nici nu-mi placi dumneata. Ești prea strălucitoare. Nu ai umbre.   CORINA: Lasă-mă pe mine. Să vorbim despre dumneata. Încă nu mi-ai spus cum procedezi ca să fii fericit.   ȘTEFAN: Păi nu mai am mult de spus. Un șezlong. Un pantalon alb. O cămașă ca asta. O carte pe care n-o termini… Nicio amintire, nicio nostalgie, și o mare, mare indiferență. Cam asta e tot.   CORINA (moment de tăcere. Îl privește, cu un început de emoție, și pe urmă, brusc, izbucnește în râs.)   ȘTEFAN: De ce râzi?   CORINA; Nimic. Mi-am adus aminte de ceva.   ȘTEFAN: Faci rău că nu spui. Eu de două ori nu întreb.   CORINA Mi-am adus aminte de dumneata, azi-dimineață, când te-ai întors de pe munte cu florile în mână. Stai! (Se duce în hol, ia florile pe care Ștefan le-a pus într-un vas, se întoarce, se apropie de el, și i ie întinde.)   ȘTEFAN (surprins de gest, ezită, nu știe ce să facă).   CORINA: Ține. Un moment. Ia-le în mână. (I le pune în mână și-i închide pumnul, ca să strângă bine buchetul.)   ȘTEFAN (încă nedumerit, rămâne cu florile în mână, cu un gest țeapăn, teatral, foarte „poză”).   CORINA (se depărtează de el, cum s-ar depărta de un tablou care trebuie privit de la distanță. A surâs tot timpul, amuzată de ce va urma, dar acum izbucnește de-a binelea în râs): Ah! De ce nu te poți vedea? Ce frumos ești! Nu știi cât ești de frumos.   ȘTEFAN (stingherit): Îmi închipui.   CORINA: Nu, nu. Ești mult mai frumos decât îți închipui. Stai. Stai așa. Asta trebuie fotografiat. Neapărat fotografiat. (Aleargă în hol și se întoarce repede cu aparatul de fotografiat al lui Bogoiu.) O secundă. Atenție! Gata. (Își trece aparatul după gât și vine spre el.) Îți mulțumesc. Ai fost admirabil.   ȘTEFAN: Nu înțeleg nimic.   CORINA: A! Pentru ca să înțelegi, ar trebui sa te vezi. Ești delicios. Cu florile în mână, ai ceva speriat, solemn, teatral. S-ar zice că nu știi ce să faci unde să le arunci, cui să le dai. Te uiți bănuitor la ele, ca la un lucru suspect, ca la o bombă, ca la un exploziv. Drăguțul de el! Vorbeai adineauri de pomi, de plante, de fluturi. Eram aproape emoționată. Mi se făcuse brusc rușine de frivolitatea mea. Erai bucolic. Uite: erai Pan. Un Pan cu pantaloni albi și cu pantofi de tenis. Un Pan pe șezlong. Dar Pan nu știe să țină o floare în mână!   ȘTEFAN: M-ai prins. Sunt caraghios, nu?   CORINA (cu o vizibilă simpatie): Da. Ești caraghios.   ȘTEFAN: Știu. În fiecare dimineață sunt caraghios. Cu bună știință. E adevărat. Nu știu să țiu o floare în mână. N-am știut niciodată. Am trimis uneori — destul de rar — flori unei prietene sau unei iubite, dar eu cu mâna mea nu le-am dus niciodată. Aș fi murit de rușine. Uite, o singură dată, la București, astă-primăvară, era în martie, mă-ntorceam de la lucru… eram grăbit… pe la prânz… Era un soare… și coșuri mari cu flori galbene și albastre… țigăncile care te pofteau să cumperi… M-a lovit și pe mine, nu știu de unde, dorul să port o floare, în soarele ăla de amiază. Cât am suferit pe urmă! De la Corso la Capșa, mi se părea că toata lumea mă privește, mă arată cu degetul. Duceam în mână câteva fire galbene și parcă mă-nțepau. Eram ridicul, eram comic. Pe la Cercul Militar, în îmbulzeală, am închis ochii și… le-am aruncat. (Cu anumită candoare:) Dacă nu știu! Eu trăiesc între dosare, între hârtii… De unde vrei să știu?   CORINA (gravă și îngenuă în același timp): Din instinct.   ȘTEFAN: Ai dreptate. Din instinct. Dar e un instinct pe care l-am pierdut. Încerc acum să-l regăsesc, să-i fac din nou educația, să-l aduc la lumină. De aceea mă duc în fiecare dimineață pe munte și de aceea mă întorc de acolo cu câteva flori culese, pe care le port prostește, fără îndemânare, fără simplicitate, știind că sunt caraghios, știind că vei râde dar voind să fiu caraghios și voind să râzi. Cu vremea am să învăț. Nu se poate să nu învăț. Sunt un elev silitor. Nu ți-am spus că e greu să fii fericit?   CORINA (emoționată, fără să pară prea mult): Iartă-mă.   ȘTEFAN: N-am de ce să te iert. Hai! Încearcă și dumneata jocul ăsta. Merită.       SCENA XVI CORINA, AGNEȘ, ȘTEFAN   Intră Agneș prin dreapta și se îndreaptă spre cealaltă extremitate a scenei, unde — lângă tabla lui Bogoiu — se află un gong pentru sunat ora mesei.   CORINA: Ce e, Agneș?   AGNEȘ: Spus domnișoara, sun… târziu… (Bate de câteva ori din gong, pe urmă trece în hol, de unde strânge ceștile de ceai, le pune pe tavă și iese cu ele din scenă, tot prin ușa din dreapta, în fundul holului.)       SCENA XVII CORINA, ȘTEFAN   ȘTEFAN: Să fie așa târziu? Mergem la masă?   CORINA: Nu. Mai e mult până la prânz. Dar îi dă de știre lui Bogoiu. Până se adună cu toții, până se îmbrăcă, până-l strigă pe maior de la pescuit. Și de la lac până aici e o bucată bună de drum.   ȘTEFAN: Oricum, ce repede a trecut vremea…   CORINA: Într-adevăr… nu mi-am dat seama. Ne-am luat cu vorba. Și abia acum îmi aduc aminte, veneam să-ți spun un lucru foarte important..   ȘTEFAN: Găsești că nu mi-ai spus destule?   CORINA: Nu glumi. Era ceva foarte serios. (Se gândește, încearcă să-și aducă aminte, și în cele din urmă găsește.) Da. Aștept un telefon.   ȘTEFAN (cu o indiferență puțin prefăcută): Foarte bine faci.   CORINA: Aștept un telefon și aș vrea ca aparatul să funcționeze.   ȘTEFAN: Să sperăm că va funcționa. Mai ales că l-ai reparat.   CORINA: Tocmai de aceea. L-am reparat și aș vrea ca între timp să nu se strice.   ȘTEFAN (galant): Domnișoară, v-o doresc din toată inima.   CORINA: Nu e de ajuns.   ȘTEFAN: Mai mult nu pot face.   CORINA: Ba da. Poți face un lucru foarte precis. (Se apropie de el și îl privește drept în ochi, scontând efectul.) Să nu-l strici.   ȘTEFAN (fals degajat): Eu?   CORINA: Nu încerca să protestezi. Dumitale îți stă bine când ești sincer. Haide, puțin curaj, ce Dumnezeu! Suntem bărbați. Ai stricat telefonul și aparatul de radio. Nu-ți fac niciun reproș. Poate că asta intră în programul dumitale de fericire. Nici nu întreb de ce l-ai stricat…   ȘTEFAN (un moment ezită, parcă ar voi să nege, parcă ar voi să reziste. În cele din urma cedează): Mă irita. Firul ăsta aveam impresia că mă leagă de tot ce am lăsat în urmă. Mă împiedica să uit. Prin el putea să năvălească aici, oricând, toată viața de dincolo. O știre, o chemare… Și pe urmă, nu puteam să sufăr cum erați toată ziua cu ochii la el: o să sune? n-o să sune?... În prima zi, un ceas întreg a stat prietena dumitale, madame Vintilă, la telefon, zbierând cuvinte de dragoste nu știu cui la București. Bărbatu-său, se vede. Era trivial, crede-mă, de ce nu-l lăsa în pace? De ce nu încearcă să-l uite puțin? E vacanță, pentru Dumnezeu!   CORINA: Gelos?   ȘTEFAN: Nuu! Amorul nu intră în programul meu de vară.   CORINA: Atunci, suntem înțeleși. Îmi lași telefonul în pace. Cel puțin până voi termina convorbirea. Aștept să mă cheme.   CORONA: Intră indiscreția în programul dumitale de vară?   ȘTEFAN: Uneori. Nu vrei să-mi spui?   CORINA (fără cochetărie): Nu, pot să spun!   ȘTEFAN: Domnul de la Civita Vecchia?   CORINA: Cine? (Dă cu ochii de tablă, pe care a rămas desenul Mediteranei, înțelege și exclamă.) A!… ai ascultat? Prin urmare, domnul meu, din absoluta dumneavoastră indiferență, mai aveți din când în când timpul să trageți cu urechea…   ȘTEFAN: Domnul de la Civita Vecchia?   CORINA: Poate. Poate el. Poate altcineva.   ȘTEFAN (brusc): Iartă-mă, sunt stupid și pun întrebări grosolane. Nu mă privește și bine faci că nu răspunzi. (Schimbând vorba): Prin urmare, rămâne stabilit. Nu stric telefonul… În schimb, îmi vei face un serviciu.   CORINA: Să vedem.   ȘTEFAN: Am observat că ai oarecare influență asupra dobitocului bătrân.   CORINA: Bogoiu?   ȘTEFAN: Da. Bogoiu. Convinge-l să nu mai scrie de dimineață până seara foi de calendar, pe unde apucă. Mă scoate din sărite. Într-o zi o să terminam, cu un scandal.   CORINA: Dai ce ai cu el? În fond, nu e decât un viciu inocent.   ȘTEFAN: Nu e joc inocent. E o perversitate. Aș vrea să nu știu că azi e în 5 august, dar nu pot. Bogoiu e mereu aici să mi-o amintească.   CORINA: Și te deranjează?   ȘTEFAN: Enorm. Îmi tulbură sentimentul meu de eternitate.   CORINA: Ce copil ești! (Râde.) Bine. Am să încerc. Dar trebuie să-mi faci și dumneata un serviciu.   ȘTEFAN: Păi, ne-am înțeles. Telefonul.   CORINA: Lasă telefonul. Cu el am terminat. (Se apropie de radio și-l arată rugătoare, ca și cum ar cere, pentru el, cruțare.)   ȘTEFAN (intransigent): Nu. Asta nu. Cu nici un preț. Pe ăsta nu-l las.   CORINA: Nu fi încăpățânat.   ȘTEFAN: Nu sunt încăpățânat. Sunt decis. Dacă mai fac un singur pas, pe calea concesiilor, simt că-mi pierd toată vacanța. Nu înțelegi că n-are ce căuta aici? Suntem destule voci și fără el.   CORINÂ: Chiar dacă te rog?   ȘTEFAN: Chiar.   CORINA: Chiar dacă te implor?   ȘTEFAN: Mai ales dacă mă implori.   CORINA:. Și totuși, l-am reparat.   ȘTEFAN: Nu e nimic. Eu am să-l stric.   CORINA: Și eu am să-l repar din nou.   ȘTEFAN: Și eu am să-l stric din nou.   CORINA (se apropie de el): De neînduplecat?   ȘTEFAN: De granit.   CORINA: Șezi! (Îi arată șezlongul.)   ȘTEFAN: De ce?   CORINA: Așa cum ești, în picioare și de granit, mi-e frică de dumneata. Te rog șezi.   ȘTEFAN (leneș, ia loc pe șezlongul lui).   CORINA (se așază lângă el, pe unul din brațele șezlongului): Așa. Un granit care șade e puțin fioros. Se poate discuta cu el. I se poate cere o favoare (repede, ca să nu i se taie vorba) — o foarte mică favoare… (Vorbește rar, ezitând, speriată, cu frica de a nu deștepta intransigența lui, ce pare pentru moment somnolentă:) La 12 august … de azi într-o săptămână… se transmite seara, de la Salzburg, un concert de Mozart. Cel mai frumos. Ai să vezi. Ai să-l asculți. O să-l ascultăm împreună. Kleine Nachtmusik… Cine ți-a spus dumitale că pentru a fi fericit e interzis să fii sensibil? Asta e o superstiție născocită de un prost… Și nu dumneata ești prostul acela. Kleine Nachtmusik. Mică muzică de noapte… Nu e frumos? E foarte frumos. Nu știi ce frumos e! Dacă aș ști să când… dar nu știu. Îmi pare rău. E o frază din Andante, pe care o țin bine minte… O port în mine de câțiva, de când am auzit-o întâia dată. Uite, am să încerc. (Se înclină spre el, gata să cânte. În momentul acesta sună telefonul.) Telefonul! (Sare brusc în picioare și face un pas spre telefon.)   ȘTEFAN (o urmează la fel de brusc. O apucă de mână și cu capul face semn spre aparatul de telefon, care continuă să sune): Cine e?   CORINA (șoptind, ca și cum s-ar teme să nu fie auzită de omul de la telefon): Nu pot să spun.   ȘTEFAN (îi dă drumul, contrariat).   CORINA (tot în șoapte): Rămâi aici.. Și te rog să nu asculți. Contez pe… lenea dumitale. (Cu pași ușori, intră în hol, trage de o parte și de alta ușile laterale de sticlă și, pe măsura ce ele se închid, soneria se aude din ce în ce mai slab, aproape deloc.)   ȘTEFAN (rămas pe terasa, o privește lung, Corina, de asemeni, pe el. Pe urmă, ea ridică, cu un gest de curaj — același gest de „ce-o fi, o fi“ — receptorul).     CORTINA -     ACTUL II     Același decor, câteva zile mai târziu. Aparatul de radio a fost dat jos de pe măsuță și pus undeva într-un colt, unde nimeni nu se mai uită la el. Telefonul este și el vizibil scos din funcțiune. Tabla lui Bogoiu - dată jos din cui și pusă cu fața la perete. Este după masă, pe la ora cinci. Nu mai e mult până va însera, dar deocamdată e încă lumină de zi. Din culise se aude zgomotul unei mingi de ping-pong. Jocul pare a fi urmărit cu încordare, căci din când în când s-aud exclamații, râsete, voci: „da, nu, atenție”. De asemenea, când glasul Corinei, când al lui Ștefan, anunțând punctele: „6—2, 6—3, 7—3” etc.       SCENA I BOGOIU, MAIORUL, un moment CORINA   Bogoiu și Maiorul sunt îmbrăcați în alb, pantaloni de pânză, cămașă cu mâneci scurte și cu gulerul deschis. Bogoiu, pantaloni scurți. Nu se simte bine în ținuta asta. Duce într-una mâna la gât, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. Stă fiecare pe câte un șezlong și privește în zare, cam încruntat. La ridicarea cortinei, un moment de tăcere, în care nu se aude decât, din culise, zgomotul mingii de ping-pong.   BOGOIU (din adâncul meditației în care era cufundat): Dom’le, în câte o fi astăzi? Uneori mi se pare că e în unșpce. Da’ dacă stau și mă gândesc, parcă ar fi în doișpce.   MAIORUL: Numai’ să nu fie în zece…   BOGOIU: În câte zici! În zece? Nu, nu. În zece nu. Adică… de ce nu?   MAIORUL: Păi asta zic și eu: de ce nu?   BOGOIU: Stai! Va să zică (număra pe degete) azi una, ieri două, alaltăieri trei… Nu știu, nu știu și pace. Am pierdu toate socotelile. O fi treispce? O fi paișpce? Să fie miercuri? Să fie joi?   MAIORUL: Să fie vineri? Vorba dumitale… M-au zăpăcit de tot. M-au amețit. (O clipa de tăcere. Se aude din culise mingea de ping-pong.) Îi auzi? Bat mingea aia de-o sfărâmă. Taca-taca-taca-taca, taca-taca-taca-taca… (După un moment de tăcere.) Să fie vineri?   MAIORUL: Ai?   BOGOIU: Zic, să fie vineri?…   MAIORUL: De…   BOGOIU: Eu parcă tot zic că nu-i. (Miroase în vânt.) Nu miroase a vineri…   MAIORUL: Le cunoști după miros?   BOGOIU: După miros. După lumină. După gust. Miercurea, bunăoară… (Se oprește ca străbătut de o revelație… Aspiră o dată scurt pe nas, și pe urmă încă o dată, lung.) Miercuri! Să știi că-i miercuri. (Aspiră grăbit și scurt pe nas de câteva ori, adulmecând aerul, văzduhul, lumina… Se ridică în picioare nervos.) Miercuri e. Zău că-i miercuri.   (În momentul acesta sare o minge de ping-pong în scenă Corina intră prin stânga, după minge. Rachetă în mână. Șort. Cămașă de sport, pantofi albi. Aprinsă de joc. Intrând, a prins ultima replică a lui Bogoiu și-i răspunde în treacăt, în timp ce se apleacă după minge.)   CORINA: Ba nu e miercuri!   BOGOIU: Da’ ce e?   CORINA (a luat mingea și e gata să iasă din scenă tot prin stânga): O zi cu soare! (Iese din scenă și, din culise, i se aude glasul anunțând ultimul punct marcat: „18 — 16”.)   BOGOIU: „O zi cu soare”. Asta de la el a învățat-o. A-nnebunit-o și pe ea. Pe toți i-a-nnebunit. Înainte se aveau ca șoarecele cu pisica, și acum Ștefan în sus, Ștefan în jos. Barem madame Vintilă aia se ține de el din zori până-n noapte. Și s-au pus cu toții pe capul meu. Creta mi-au luat-o. Creionul — confiscat. Tocul — dispărut. Numai unghiile mi-au rămas. Ăștia-s nebuni, dom’le. Te joci cu ei? Om bătrân cu pantaloni scurți… Te întreb eu pe dumneatale, să mă vadă la minister în halul ăsta, nu mă dă afară? Mă dă.   MAIORUL: Te dă.   BOGOIU: Cum?   MAIORUL: Zic: te dă.   BOGOIU: Păi, mă dă. (Tăcere. Îl privește apoi lung pe Maior.) Ei lasă, maiorule, că nici dumneatale nu ești mai frumos.   MAIORUL: Dar ce cusur am?   BOGOIU: Ce? Asta-i ținută de maior? Asta-i micu echipament, nene? Te lăsași să te-mbrace cum le-a trăsnit lor prin cap.   MAIORUL: Dacă-i ordin!… Toată lumea în alb! (Cochet:) Și să știi dumneata că nu-mi stă rău.   (Moment de tăcere. Se aude din culise glasul Corinei: „20-20. Eu servesc.” Pe urmă, câteva scurte bătăi de minge, și apoi tot glasul ei; „21—20”. O lovitură scurtă de rachetă, și glasul ei anunță triumfător: „22—20”.)       SCENA II Aceiași, CORINA, ȘTEFAN, MADAME VINTILĂ   CORINA (intră râzând, cu racheta în mână): Campionul! L-am bătut pe campion. L-am bătut pe profesor.   ȘTEFAN (intră de asemeni cu racheta în mână): Felicitările mele. Ești o elevă harnică și sunt un profesor bătut. Ai niște razante de neapărat.   MADAME VINTILĂ (intrând și ea tot prin dreapta, către Ștefan): Hai să joci cu mine, acum. (Către Corina, cu oarecare bruschețe:) Vrei să-mi dai racheta? (După ce-i ia racheta din mână, către Ștefan:) Vii?   ȘTEFAN: Nu. Fac o pauză. Pentru moment sunt obosit.   MADAME VINTILĂ: A! Înțeleg. Am uitat să-i cer consimțământul. (către Corina:) Îl lași să joace cu mine?   ȘTEFAN (sec și fără chef de glumă): Nu înțeleg întrebarea.   MADAME VINTILĂ: Nu-i nimic; ea înțelege. (Către Corina:) Spune, îl lași?   ȘTEFAN: Doamnă Vintilă, e o glumă proastă. Renunță.   CORINA: Dar nu e deloc o glumă, Ștefan. (Către madame Vintilă:) Îl las.   MADAME VINTILĂ: Mulțumesc. Cât ești de generoasă! Să știi că n-am să abuzez. Peste un sfert de oră ți-l dau înapoi.   CORINA: Ești modestă și meriți o recompensă. Uite, ți-l las… trei sferturi de oră…   MADAME VINTILĂ: Ce imprudență! Nu ți-e frică?   CORINA: Ba da. Tremur. Că se vede.   MADAME VINTILĂ (tăioasă, de astă dată fără ironie): Se vede mai mult decât îți imaginezi. (Mai încet, numai către ea, destul de răspicat totuși, pentru ca să audă toată lumea:) Se vede foarte clar. Totul.   ȘTEFAN (sincer plictisit): Dar terminați odată, pentru Dumnezeu! Sunteți insuportabile dumneavoastră când aveți humor.   MADAME VINTILĂ (îl ia de braț cochetă): În schimb, dumneata ești răpitor când te superi. (Calmă:) Hai să jucăm.   ȘTEFAN: Nu joc. Ți-am spus că nu joc. Sunt obosit. Mai târziu. Acuma, uite, joacă cu domnul Bogoiu.   BOGOIU (aproape indignat): Te rog!   ȘTEFAN: Sau cu maiorul.   MADAME VINTILĂ: Perfect. Și dumneata ne arbitrezi. Hai, domnule maior.   MAIORUL (e tentat, dar se lasă greu): De, coniță. Numai să pot…   MADAME VINTILĂ: Cum să nu poți! Cu așa arbitru… (Îl ia de mână pe Maior și-l trage după ea. Către Ștefan:) Hai!   ȘTEFAN: Zău, sunt obosit? Să vă arbitreze Jeff. (Strigă spre culise.) Jeff!   MADAME VINTILĂ: Lasă-l pe Jeff. Dumneata ne arbitrezi.   ȘTEFAN (o urmează cu oarecare resemnare): Dacă ții neapărat…   MADAME VINTILĂ: Țiu.   CORINA (care a urcat între timp spre planul II și s-a oprit lângă măsuța de nuiele, uitându-se printre hârtii): Doamnă Vintilă! Ai o scrisoare. (Îi arată un plic.)   MADAME VINTILĂ: Da. Lasă.. Mai târziu… (Iese împreună cu Maiorul și Ștefan.)       SCENA III CORINA, BOGOIU   Corina ține o secundă plicul în mână, și pe urmă îl pune la loc, pe măsuță, cu un zâmbet. Îl privește pe BOGOIU, care a rămas încruntat pe șezlong, pe terasă.   CORINA: Supărat?   BOGOIU (nu răspunde).   CORINA: Supărat rău?   BOGOIU (după o scurtă tăcere, brusc): Domnișoară Corina, să-mi dea cravatele-napoi.   CORINA: Cine să ți le dea?   BOGOIU: Cine mi le-a luat.   CORINA: Ți le-a luat cineva?   BOGOIU: Te faci că nu știi? Dumneata nu vezi că eu umblu de atâtea zile despuiat, cu gâtul gol? (Cu o reală pudoare:) Mi-e rușine. Zău că mi-e rușine. Mi-a luat pantalonii mei buni și mi-a dat pe ăștia scurți. N-am zis nimic. Mi-a luat cămașa și mi-a dat pe asta tăiată. N-am zis nimic. Dar cravata, frate, cravata? Am cincizeci și doi de ani, și în cincizeci și doi de ani eu numa cu cravată am umblat.   CORINA: Ai început de tânăr.   BOGOIU: Ei! Îți vine bine să glumești. Dumitale nu ti-a luat nimeni cravata.   CORINA: Ba mi-a luat-o.   CORINA: Sigur. Uite. (Îi arată gâtul gol.)   BOGOIU: Nu, duduie. Să lăsăm gluma. Eu așa nu pot să trăiesc…   CORINA: Cum așa?   BOGOIU: Fără cravată. Mă-năbuș.   CORINA (se apropie, de el): Domnule Bogoiu! Ai dumneata încredere în mine?   BOGOIU: Am.   CORINA: Atunci… ascultă-mă. (Îi ia ușor mâna cu care Bogoiu s-a ținut tot timpul scenei, acoperindu-și gâtul gol, și i-o dă jos. El rezistă puțin, cum ar rezista un bolnav căruia îi deplasezi o mână scrântită, de teamă să nu-l doară. După ce a terminat operația asta, care de altfel n-a durat decât două secunde, Corina face doi pași înapoi, și-l privește.) Ești mai frumos așa.   BOGOIU (surprins, cu neîncredere, sceptic din prudență, dar parcă voind să creadă): Zău?   CORINA: Dacă-ți spun! Mult mai frumos. Mai tânăr, mai bărbat, mai… marinar. Da, da, mai marinar. Cu cravata aia oribilă — fiindcă să știi: era o-ri-bi-lă cravata aia — cu gulerul ăla, ce erai? Un civil. Pe când așa ai o înfățișare stranie, o înfățișare de navigator… Ei, ce vrei dumneata? Când treci pe aici, pe terasă, cu gulerul dumitale de cauciuc și cu cravata neagră, să te arate toți cu degetul: uite-l pe domnul Bogoiu, subșef de birou la Ministerul de Finanțe? Sau să întrebe în sinea lor, cu puțină neliniște, cine să fie oare străinul ăsta, cu gâtul ars de soare, cu obrajii bătuți de vânt? De unde vine? Unde se duce? Pe ce mări a călătorit? Ce oceane a străbătut? Și spre ce zări nevăzute privește, atunci când trece pe terasa pensiunii Weber, cum ar trece pe coverta unui vapor? (A vorbit fără ironie, cu sinceritate, cu convingere, cu convingerea cuiva care se joacă cu un copil, dar se lasă prins în acest joc și crede în el. Bogoiu ascultă cu gravitate, readus la visurile lui. Moment de tăcere.) Crede-mă pe mine, domnule Bogoiu. Noi suntem vechi prieteni. Rămâi așa cum ești: ești foarte bine. Când mă uit la dumneata, am impresia că ești un adevărat lup de mare.   BOGOIU (gânditor): Lup…   CORINA (confirmând): …de mare…   BOGOIU (surâde îmbufnat, pe urmă redevine grav): Domnișoara Corina, dacă mă iubești… vreau să spun…, dacă suntem într-adevăr prieteni… în câte e azi?   CORINA: Nu știu.   BOGOIU (se bosumflă subit).   CORINA: Îți dau cuvântul meu ide onoare că nu știu.   BOGOIU: Atunci, sunt pierdut.   CORINA: De ce?   BOGOIU: Fiindcă eu nu pot să trăiesc așa. Cu ziua asta care nu știi de unde începe și unde se termină… Parcă-i o singură zi, una. Singură, lungă, lungă, lungă. N-are nume, n-are număr. Ai vrea s-o prinzi din zbor, s-o iei de gât și s-o întrebi: cum te cheamă? Te cheamă luni? Te cheamă marți? Spune!   CORINA: Și ea nu vrea să spună.   BOGOIU: Nu. Nu vrea.   CORINA: Nu vrea, și bine face… (Se apropie de el.) Nu ești cuminte, domnule Bogoiu, și, drept să-ți spun, nu te pricep de loc. De ani de zile umbli după un vis, și acum când în sfârșit visul este sub ochii dumitale, când e aici la un pas și nu așteaptă decât să-l vezi, dumneata întorci capul, închizi ochii și-l lași să treacă. „Unde mi-e cravata?” „În câte e azi?” De asta îți arde dumitale? (Îl scutură ușor de umăr.) Trezește-te! Ce ai vrut dumneata să ai mai mult în viață? Un vapor. Ei bine, îl ai.   BOGOIU: Unde e?   CORINA: Aici. Ăsta nu e un vapor? Ssst! Asculta, nu auzi nimic?   BOGOIU (după un moment de atenție încordată): Ba da. Un foșnet. Brazii.   CORINA: Nu sunt brazii. Sunt valurile. Dacă vrei… sunt valurile. Nu vrei?   BOGOIU (care nu înțelege încă bine, dar se lasă în joc): Ba vreau.   CORINA: Atunci, ce mai aștepți ca să iei comanda vaporului? Suntem pe un vapor și dumneata ești căpitanul nostru. Nu vezi? Suntem pe mare. Nu știu pe ce mare. Spune dumneata una. Alege-o dumneata. Suntem în larg. Nimeni nu vine, nimeni nu pleacă. Și nu se vede nicio pânză cât e marea de mare, nici un catarg, nici o sirenă. (Se duce spre stânga și strigă, cu mâinile pâlnie la gură:) Uuu! (Se întoarce spre Bogoiu:) Vezi? Nimeni. Liniște. Mergem așa de lin, că parcă nici motoarele nu se mai aud! Doar apa cum plescăie la proră… (Cu o schimbare de voce:) Ce viteză avem, căpitane?   BOGOIU (care a intrat deplin în joc, dă explicații tehnice): Cred că douăzeci de noduri pe oră! Precis nu vă pot răspunde. Ar trebui să trecem pe la cabina de comandă, să verificăm indicatoarele.   CORINA: Să trecem. Pe unde o luăm?   BOCOIU (indicând scara și făcându-i loc): Pe aici.   CORINA: După dumneata, căpitane! Ia-o-nainte, să-mi arăți drumul.   BOGOIU (în timp ce urcă scara): Vedeți, cum sunt silit să merg cu viteză redusă, douăzeci de noduri, înțelegeți, o nimica toată pentru mine. Dar îmi menajez pistoanele. Am un mic ac ros la compas. Și l-am pus sub observație. (A ieșit din scenă pe la capătul de sus al scării. Corina e și ea gata să iasă pe acolo, când prin dreapta, jos, intră Ștefan.)       SCENA IV CORINA, ȘTEFAN   ȘTEFAN: Duduie Corina…   CORINA (de sus, aplecată peste rampa scării): Da?   ȘTEFAN: Voiam să-ți spun un cuvânt.   CORINA: Acuma? Nu se poate mai târziu? Tocmai îmi explica ceva căpitanul.   ȘTEFAN (a ajuns lângă scară și o ia de mână peste rampă): Te rog să ierți scena de adineauri. A fost stupidă.   CORINA (surâde ușor, își desprinde mâna dintr-a lui și, fără să răspundă, iese din scenă, urmându-l pe Bogoiu, care a ieșit înaintea ei).       SCENA V ȘTEFAN, MADAME VINTILĂ   Ștefan ridică din umeri, neînțelegând. Se apropie fără treabă de măsuța din hol, se uită cu neatenție printre hârtii, ridică plicul lui madame Vintilă, îl privește o clipă, aproape fără să-l vadă, îl pune la loc. Se întoarce pe terasă, se întinde pe șezlong.   MADAME VINTILĂ (intră prin dreapta, cu racheta de ping-pong în mână): Ai evadat.   ȘTEFAN: Da. Te prevenisem. Nu sunt bun de arbitru.   MADAME VINTILĂ: Mă întreb de ce ești bun, când e vorba de mine?   ȘTEFAN: E un reproș?   MADAME VINTILĂ: Nu. O vorbă așa… (Moment de tăcere. Ea se apropie de șezlong, se oprește o clipă la spatele lui Ștefan și pe urmă îi trece mâna prin păr.)   ȘTEFAN (fără s-o privească): Ai o scrisoare acolo pe masă.   MADAME VINTILĂ: Da… știu.   ȘTEFAN: Nu o deschizi?   MADAME VINTILĂ: Ești curios?   ȘTEFAN: Cred că ți-am mai spus: eu nu am nicio curiozitate.   MADAME VINTILĂ: Știu… te-ar surmena.   ȘTEFAN: Întocmai. M-ar surmena. Dar mă gândesc ca era un timp când plângeai dacă-ți întârzia o scrisoare. Și acum le lași să treneze ceasuri întregi, fără să le deschizi.   MADAME VINTILĂ: Era un timp… Acuma e alt timp. Vacanță! De la dumneata am învățat cu toții vorba asta. (Se înclină spre el, cochetă, aproape obraz la obraz). Te superi c-am învățat-o așa de bine?   ȘTEFAN (se ridică de pe șezlong, în defensivă): Trebuie să-ți spun ceva.   MADAME VINTILĂ: Grav?   ȘTEFAN: Foarte grav.   MADAME VINTILĂ: Bănuiam. Trebuie să fie foarte grav, de vreme ce te-ai sculat în picioare.   ȘTEFAN: Foarte grav și… foarte greu de spus.   MADAME VINTILĂ: Să te ajut eu?   ȘTEFAN: Nu. Spun singur. Da’ să știi că e ceva complet caraghios… Uite: (retezat) am impresia că-mi faci curte.   MADAME VINTILĂ: Eu?   ȘTEFAN: Nu ți-am spus că e caraghios?   MADAME VINTILĂ (încercând să glumească, încercând să fie degajată, dar, în fond, replica lui Ștefan a lovit just): Și cum ți-a venit asta?   ȘTEFAN: A! E o manie. O idee fixă. Mi se pare mereu că mi se face curte. Evident, e ridicul. Mă cunosc doar foarte bine. Curte! Curte pe ce? Pe nasul ăsta jupuit? Pe fruntea asta îngustă? Pe ochii ăștia fără culoare?   MADAME VINTILĂ: Totuși…   ȘTEFAN (tăind-o repede): Totuși, o idee fixă. E o idee fixă. Mi-a intrat în cap că mă iubești, și acuma fiecare cuvânt pe care mi-l spui mi se pare o aluzie. Fiecare gest — o invitație.   MADAME VINTILĂ: Te asigur…   ȘTEFAN: Că nu-i adevărat. Știu. Asta ar mai lipsi. Dar pentru liniștea mea, pentru buna noastră prietenie, pentru pacea pensiunii Weber, lasă-mă să-ți spun că dacă cumva, prin absurd, prin imposibil, ar fi totuși adevărat…   MADAME VINTILĂ: Da…   ȘTEFAN: Daca printr-o aberație, prin cea mai stupidă aberație, m-ai iubi, sau ai vrea să mă iubești, sau ți s-ar părea că mă iubești…   MADAME VINTILĂ: Ei bine…   ȘTEFAN: Ei bine, ți-aș spune nu!   MADAME VINTILĂ: De ce nu?   ȘTEFAN (simplu și ferm): Sunt în vacanță.   MADAME VINTILĂ: Nu ți se pare că abia acum începi să fii ridicul?   ȘTEFAN: Nu. Ridicol sunt mai demult. Acum încep să fiu clar. Asculta-mă. (Îi vorbește neted, bărbătește, fără brutalitate însă:) Jocul ăsta nu mă interesează. Aici, nu mă interesează E prea complicat. Scene, cuvinte cu subînțeles, zâmbete. De ce ai râs? De ce n-ai râs? Vino aici, du-te-ncolo, iubește-mă, nu mă iubi, de ce nu mă iubești?... Nu, nu și nu.   MADAME VINTILĂ (înțepată): Și încă o dată nu.   ȘTEFAN: Da. Și mea o dată nu. De foarte multe ori nu.. Fii ironică, dacă vrei, dar înțelege-mă dacă poți. E și asta o voluptate: să nu iubești. E mai simplu. E mai sigur.   MADAME VINTILĂ: Nu știu, zău, ce să cred despre dumneata.   ȘTEFAN: Crede că sunt un îngâmfat, un vanitos, un închipuit, un prost-crescut, un imbecil… crede toate astea și dă-mi mâna.   MADAME VINTILĂ (demnă, ridică din umeri, îi întoarce brusc spatele și urcă spre hol).   ȘTEFAN (o urmează): A, nu. Nu așa. Aici e ca la ping-pong. E fără supărare. Ai jucat și ai pierdut. Să ne strângem frumos mâna ca doi sportivi de treabă, și gata. Data viitoare câștigi dumneata.   MADAME VINTILĂ (aproape fără voie, îi dă mâna, fără convingere. El i-o strânge tare, băiețește, dar ea și-o retrage încurcată. Odată liberă, se-ndreaptă într-o doară spre măsuța din hol. Acolo zărește plicul, îl ia în mână, îl deschide, scoate o scrisoare afară și începe s-o citească).   ȘTEFAN (care a urmărit-o cu privirea): Vezi? Ai și câștigat.       SCENA VI Aceiași, MAIORUL, JEFF   MAIORUL (intră prin dreapta, cu racheta în mână transpirat, gâfâind, roșu la față): Cine a câștigat? Eu am pierdut. M-a bătut copilul asta de m-a frânt. (Se prăbușește pe un șezlong.)   JEFF (a intrat după Maior; e și el aprins de joc): Adevărat că l-am frânt. Primul set, 21 la 5. Al doilea set, 21 la 3. Dă cu racheta ca fetele.   ȘTEFAM: Și te mai lauzi că l-ai bătut!... Așa adversar, așa victorie. Bravo, Jeff!   JEFF (ostil, cu bruschețe): Te rog să nu-mi spui Jeff.   ȘTEFAN: Nu te cheamă Jeff?   JEFF: Pentru dumneata, nu.       SCENA VII Aceiași, CORINA   CORINA (intra prin fund, ușa din stânga): Jeff! Ce-i asta?   JEFF (foarte serios, către ea): Dumneata să nu te amesteci între noi bărbații.   CORINA (nici nu-l aude, coboară spre terasă, spre Jeff): Ce-i asta, Jeff? Ce fel de vorbă-i asta? Și ce e halul ăsta pe tine? Ți-am spus să nu mai joci în soare. Unde ți-e batista?   JEFF (se caută în buzunar încurcat).   CORINA: Sigur. Iar n-ai batistă. (O scoate pe a ei din buzunar, îl șterge pe frunte, pe obraji. El se lasă ca un copil bosumflat. Moment de tăcere încurcată.)   ȘTEFAN (încearcă o diversiune): Nu facem o partidă, Jeff?   JEFF (tresărind): Cu dumneata, nu.   CORINA (severă): Jeff!   ȘTEFAN (către madame Vintilă, care tot timpul a stat deoparte, citindu-și scrisoarea): Nu facem o partidă?   MADAME VINTILĂ: Mulțumesc. Am făcut astăzi una cu dumneata, și mi-e de ajuns. (Iese ostentativ prin fund, dreapta.)   ȘTEFAN: Am rămas fără partener. (Strigă:) Domnu’ Bogoiu!…   CORINA (care continuă să pună ordine în toaleta lui Jeff): Lasă-l pe Bogoiu. E ocupat.   ȘTEFAN: Atunci, domnule maior, cu tot regretul, trebuie să recurg la dumneata. Hai.   MAIORUL: Iar, frate?... Abia mă așezai.   ȘTEFAN: Nu-i nimic. Te antrenezi.   MAIORUL (resemnat, se ridică foarte greu și îl urmează. Ies amândoi prin dreapta, planul prim.)   SCENA VIII CORINA, JEFF   CORINA (a terminat toaleta lui Jeff): Așa, și să nu te mai prind fără batistă. Acum ia-o pe a mea. (Îi întinde batista cu care l-a șters pe frunte.)   JEFF (ia batista îmbufnat și rămâne cu ea în mână): Domnișoară Corina, nu-mi place gluma asta.   CORINA: Dar nu e o glumă.   JEFF: Eu am șaisprezece ani…   CORINA: Cei mulți înainte.   JEFF (continuând): …și dumneavoastră vă purtați cu mine de parc-aș avea opt. De ce? Vedeți eu un primesc orice glumă când vine de la dumneavoastră. Orice, pentru că…   CORINA: Pentru că?   JEFF (ar vrea probabil să spună „pentru că vă iubesc”, dar nu poate. Ridică din umeri, lăsând gândul întrerupt. Pe urmă izbucnește violent): Dar nu în fața lui. Nu când mă vede el.   CORINA: Cine „el”?   JEFF: Știți prea bine. El.   CORINA: Nu are nume?   JEFF (tace.)   CORINA (foarte aproape de el): Jeff! Întreb dacă are nume.   JEFF: Are, dar eu nu pot să-l spun. (Gata să plângă:) Nu pot, nu vreau.   CORINA: Uită-te la mine.   JEFF (privește în jos, încăpățânat).   CORINA: Nu vrei să te uiți la mine?   JEFF (ridică privirea spre ea).   CORINA (îi vorbește foarte simplu): Jeff, eu iubesc pe cineva de aici.   JEFF (dezolat): Știu…   CORINA: Pe tine. (Îl sărută pe obraz.) „El”! Dar el n-are timp de noi, Jeff.       SCENA IX Aceiași, UN CĂLĂTOR, NEVASTA LUI   Intră prin stânga, prăfuiți din drum, încărcați cu valize, pachete, paltoane, un domn și o doamnă   DOMNUL (punând jos valizele și răsuflând): Uf! Bine că sosirăm. Ziceam că ne-apucă noaptea pe drum. Fir-ar ai dracului cu șoseaua lor.   CUCOANA (cu un strigăt alarmat): Costache!   DOMNUL: Ei?   CUCOANA: Cutia!   DOMNUL: Ce cutie?   CUCOANA: Cutia roșie de pălării…   DOMNUL (încercând să-și amintească): Cutia roșie de pălării… A! E jos în mașină.   DOMNUL: Cum o să plece, dragă, că nici nu l-am plătit. Și n-a rămas și cufărul ăl mare?   (Corina și Jeff au privit uluiți apariția celor doi. Nu înțeleg nimic și se întreabă din ochi unul pe celălalt. În sfârșit, Corina se decide să intervină. Face câțiva pași spre cei doi.)   CORINA: Dumneavoastră… pe cine căutați?   DOMNUL: Dumneata ești domnișoara Weber.   CORINA: Nu.   DOMNUL: Noi pe dumneaei o căutam.   CORINA: Pe care „dumneaei”?   DOMNUL: Pe domnișoara Weber.   CORINA: Care domnișoara Weber?   DOMNUL: A, sunt mai multe! Păi, pe una din ele.   CORINA (din ce în ce mai îngrijorată): Pentru ce.   DOMNUL: Pentru cameră.   CORINA: Ce cameră?   DOMNUL: Camera…   CUCOANA: Camera de la jurnal… (Își deschide poșeta și scoate de acolo o coupură de ziar, pe care o citește:) „Vila Weber. Județul Ciuc. Gara Gheorghieni. Lângă Ghilcoș. Poziție admirabilă în pădure. Pensiune completă, 180 de lei pe zi. Adresați domnișoara Weber.”   Corina: Și?   DOMNUL: Și nimic. Am venit   CORINA (dezolată): Ați venit! (Strigând spre culise, stânga:) Ștefan! Ați venit! Ștefan!   ȘTEFAN (din culise): Daa.   CORINA: Vino un moment, te rog. (Către cei doi :) Ați venit… ca să stați…   CUCOANA: Că n-om fi venit ca să plecăm.       SCENA X Aceiași, ȘTEFAN   ȘTEFAN (intrând cu racheta în mână): Ce s-a-ntâmplat?   CORINA (încet, numai către el): Ăștia doi…   ȘTEFAN: Ei?   CORINA: Au venit.   ȘTEFAN: Cum au venit?   CORINA: Au venit să stea aici.   ȘTEFAN: Aici, la noi?   CORINA: Da, în pensiune.   ȘTEFAN: Nu se poate. (Face un pas spre cei doi.) Dumneavoastră pe cine căutați?   DOMNUL: Am mai spus o dată: pe domnișoara Weber.   ȘTEFAN: Nu există.   DOMNUL: Cum nu există, dom’le, cum nu există? Mă rog, pensiunea Weber…   ȘTEFAN:, Nu-i aici.   DOMNUL: Da’ unde-i?   ȘTEFAN: Habar n-am.   CUCOANA: Ia ascultă, tinere, dumneata îți bați joc de noi? Ce? Noi nu știm pe ce lume umblăm?   DOMNUL: N-am luat noi automobilul de la Gheorghieni, că zicea că autobuz nu mai este până mâine dimineață?   CUCOANA: Și nu ne-am tocmit cu trei sute de lei pân-aici?   DOMNUL: Și nu ne-a zis șoferul că-i aici, sus, între brazi?   CUCOANA (argument suprem): Și nu scrie afară, pe firmă, mare de-ți ia ochii, „Pension Weber”?   ȘTEFAN (către Jeff, încet): Ce firmă e?   JEFF (același joc): Firma de sus, deasupra balconului. N-am putut s-o dau jos.   ȘTEFAN: Ei, și dacă scrie? Ce, dumneata crezi tot ce scrie? Dac-o scrie afară Karlsbad, înseamnă că aici e Karlsbad?   DOMNUL (rămâne un moment descumpănit de argument.)   CUCOANA (și ea un moment derutată, își revine cu energie): Karlsbad, ne-Karlsbad, noi aici rămânem. Nu mă mișc din loc până nu vine domnișoara Weber. (Se așază pe valiză.) Strig-o, Costache!   DOMNUL (strigând): Să vie domnișoara Weber! Să vie domnișoara Weber!   ȘTEFAN (alarmat): N-o striga, domnul, că te aude.   DOMNUL: Ba strig, domnule, strig. (Se îneacă, tușește.)   ȘTEFAN (către Jeff): Jeff du-te sus și ține de vorbă pe Fräulein Weber. Nu cumva să coboare. Dacă e nevoie, închide-o în cameră cu cheia.   CORINA (tot către Jeff, încet): Și spune-i lui Bogoiu să vie aici repede.   (Jeff iese.)       SCENA XI Aceiași, fără JEFF   DOMNUL (care un moment tăcuse pentru ca să-și recapete suflul pierdut): Domnișoara Weber, Weber, Weber…   CORINA (se apropie de el, cu mari menajamente): Domnule, calmează-te.   CUCOANA: Nu te calma, Costache!   DOMNUL (intransigent): Nu mă calmez. Weber! Weber! (Se îneacă iar și tușește.)   CORINA: Vai de mine! I se face rău. Apă, apă!   DOMNUL (sufocat, face semn cu mâna că nu-i nimic, că n-ar nevoie de ajutor. Corina, cu alarmă simulată, aleargă în hol și toarnă un pahar cu apă pe care-l aduce. Ștefan l-a apucat ferm pe Domn și-l duce spre un șezlong. Cu o ultimă tresărire de voință, Domnul mai apucă să strige o dată: Weber!” Ștefan a izbutit să-l așeze pe șezlong, unde aproape îl imobilizează. Corina îi toarnă cu de-a sila paharul cu apă pe gât, obligându-l să-l bea. Domnul a rezistat cât a rezistat, dar acum e obosit. Șezlongul, apa l-au moleșit. Rămâne în șezlong o clipă, fără suflu. La dreapta lui — Ștefan la stânga — Corina. Cucoana a urmărit jocul mirată, neînțelegând nimic, amețită puțin de rapiditatea mișcărilor).   CORIA: Astmă. E astmatic, săracul.   STEFAN: E astmatic și vine la munte Moarte sigură.   DOMNUL (tresare): Ai? (Încearcă să se ridice. Cu o singură mâna, Ștefan îl obligă să rămână locului.)   CUCOANA: Costache! Scoal’ d-acolo! Scoal’ d-acolo n-auzi?   SCENA XII Aceiași, BOGOIU   Bogoiu intră pe scara din fund, coboară în grabă treptele. Corina se duce spre el.   BOGOIU: M-ați chemat?   CORINA: Căpitane, sunt doi pasageri clandestini pe vapor.   BOGOIU (arătându-i din ochi pe cei doi): Ăștia?   CORINA: Ăștia.   BOGOIU (coboară din planul I. Vorbește autoritar și sobru. E pătruns de ceea ce face): Voi sunteți clandestinii?   DOMNUL (care și-a revenit în parte, dar uluit de întrebare): Cum clandestini?   BOGOIU: Te faci că nu ști? Adă-ncoa bilete. Să le văd.   DOMNUL (din ce în ce mai uluit): Ce bilete, dom’le.   CUCOANA: Și cine ești dumneata?   BOGOIU: Voiajezi fără bilete și mă mai întrebi cine sunt. O să vezi dumneata cine sunt eu.   CUCOANA: Ba, pardon. Nu voiajăm fără bilete. Biletele le am eu. Sunt aici (Își deschide poșeta — o poșetă imensă — în care scotocește un timp, și scoate, în fine, două jumătăți de bilet de tren.) Poftim.   BOGOIU (a luat biletele și le-a cercetat): Nu-s bune. Altele.   CUCOANA: Cum să nu fie bune, păcatele mele? Noi plătim jumătate de preț, ca dumnealui e funcționar la Regie. Uite și carnetul (Scoate un carnet de identitate, pe care i-l întinde, dar la care Bogoiu nici nu se ostenește să se uite.)   BOGOIU: Nu-s bune, madam. Astea-s de tren.   CUCOANA: Păi da’ de ce să fie?   BOGOIU: De vapor.   DOMNUL (scos din sărite): Ia ascultă, domnule, ați înnebunit? Sau vreți să ne-nnebuniți pe noi? Ce e comedia asta? Cu mine să nu vă jucați! M-auzi? Să nu vă jucați. Eu nu știu multe.   CUCOANA: Costache!   DOMNUL (pornit de tot): Nici un Costache. Da’ până când? Aici am venit, aicea rămân. Nici nu vă cunosc. N-am venit la dumneavoastră. Eu la domnișoara Weber am venit. Să vie domnișoara Weber! Vreau s-o văd pe domnișoara Weber!       SCENA XIII Aceiași, MADAME VINTILĂ, MAIORUL   În cursul ultimelor replici, a intrat prin fund, ușa din stânga, madame Vintilă. A auzit țipete și a ieșit să vadă ce se întâmplă. Privește cu curiozitate grupul de pe terasă, întrebând din ochi, când pe unul, când pe celălalt, ce se petrece. Tot jocul destul de șters, pentru a nu distrage atenția spectatorului de la grupul principal.   MAIORUL (intră prin dreapta, cu racheta în mână, uimit de țipete, dă nas în nas cu Domnul): Ce e, domnule? Ce te-a apucat?   DOMNUL: Dumneata ești domnișoara Weber?   MAIORUL: Nu.   DOMNUL: Atunci, ce te-amesteci? (Continuă să țipe.) Weber! Weber!       SCENA XIV Aceiași, JEFF   Jeff intră în scenă, coborând scara din fund, acceptă să-i vorbească lui Ștefan, pentru că în cei doi intruși simte o primejdie comună. Dar e sobru, fără comunicativitate, atitudine de „serviciu comandat”.   ȘTEFAN: Ce e nou, Jeff?   JEFF: A auzit voci și a vrut să coboare. Am încercat s-o opresc, n-a vrut și… am închis-o. Uite cheia.   ȘTEFAN: Dă-o-ncoa. (Către cei doi intruși:) Așa. Și acum să stăm liniștiți de vorbă.   DOMNUL (țipând mereu): Cu dumneata nu stau de vorbă, dom’le. Nu te cunosc.   ȘTEFAN: Rău faci. Ascultă-mă. Ascultați-mă. Dumneavoastră vreți s-o vedeți pe domnișoara Weber? N-o s-o vedeți. Nu e. Nu mai e. O să strigați. O dată, de două ori, de nouă ori. Și n-o să vie. Vedeți, cheia asta? E de la odaia ei. (Pune cheia în buzunar.) Cred că înțelegeți.   DOMNUL (gest de protest).   ȘTEFAN: A! Știu ce o să spuneți. Că, țipând, v-ar putea auzi cineva. Un vecin… un jandarm…   DOMNUL (gest de satisfacție, care vrea să spună: „Ei vezi? Ei vezi?”).   ȘȚEFAN: Eroare, domnul meu. Profundă eroare. Ziceați că ați venit cu automobilul. Mă rog, ați văzut dumneavoastră pe tot drumul, până aici, o casă?   MAIORUL: O singură casă?   MADAME VINTILĂ: Un bordei?   BOGOIU: N-ați văzut. Și de unde să vedeți daca nu e?!   ȘTEFAN: Suntem singuri. Absolut singuri. Până la Ghilcoș, paisprezece kilometri.   JEFF: Până la Gheorghieni, treizeci și șase.   ȘTEFAN: Cine să vă audă până acolo? (Domnul și Cucoana ascultă consternați, reduși la tăcere de „logica faptelor”.) Prin urmare, nu e mai bine să stă cuminte de vorbă? O să ne înțelegem. Ia dumneata loc. (Îl ia pe Domn și-l duce din nou pe șezlong. Domnul se lasă greu, dar nu rezistă propriu-zis — mai ales Corina fiind lângă el și ajutându-l, cu multe menajamente, să se așeze.) Și dumneata… (Îndreptându-se spre Cucoana:) Dumneata aici… (Se duce la șezlongul lui, îl apropie de cel care șade Domnul și pe urmă continuă, cu gravitate:) Doamnă! Nu știu dacă vă dați seama de importanta gestului meu. Dumnealor mă cunosc și mă vor înțelege. (Arătând-o pe madame Vintilă:) Dumneaei mai ales. Scaunul acesta este al meu. (Magnanim:) Vi-l ofer, Da. Vi-l ofer. Ședeți. (Cucoana l-a urmărit buimăcită de locvacitatea lui. Se apropie timidă — e primul ei moment de timiditate — și ia loc cu un sentiment de nesiguranță.) Da, da, puteți ședea. Așa… Și acum, prietenește — da’ știți? — prietenește: ce căutați dumneavoastră aici?   (Între timp, toată lumea s-a apropiat de planul I. Spre centrul rampei. Distribuția grupului e următoarea: Domnul și Cucoana, fiecare pe câte un șezlong. Corina și Ștefan — în picioare, între cele două șezlonguri — Corina de partea Domnului, Ștefan de partea Cucoanei. Maiorul, Bogoiu, Madame Vintilă și Jeff închid șezlongurile într-un semicerc. În momentul în care Ștefan a pus ultima întrebare, grupul a fost constituit cum am spus mai sus și toată lumea îi fixează pe cei doi. Moment de tăcere. Domnul și Cucoana nu știu ce să răspundă.)   CORINA: Aici… în pustietatea asta?   ȘTEFAN: De ce nu va duceți la Borsec, că-i apă gazoasă?   CORINA: De ce nu vă duceți, la Sovata, că-i muzică militară?   MAIORUL: De ce nu la Sinaia, că-i ruletă?   MADAME VINTILĂ: De ce nu la mare?   JEFF: De ce nu la șes?   BOGOIU: De ce nu la deal?   CORINA: Da’ aici? Ce să vedeți aici?   BOGOIU: Sau ați fi venit să-l vedeți pe dumnealui (îl arată pe Maior) cum prinde pești? V-ați ars. Nu prinde niciunul. Vă spun eu.   DOMNUL (brusc interesat): Sunt și pești?   BOGOIU: Sunt, dar cine i-a văzut?   DOMNUL (cu satisfacție, către nevastă): Ei madam? Ziceai să nu-mi iau undița. Dacă te ascultam pe dumneata…   MAIORUL (direct vizat): Și ai luat-o?   DOMNUL: Se putea, nene? E jos în automobil.   MAIORUL: De ce?   DOMNUL: Cum de ce? Ca să pescuiesc.   MAIORUL: Să pescuiești, ce?   DOMNUL: Pești.   MAIORLTL: Peștii mei?!   BOGOIU: Peștii lui?!   DOMNUL (care începe din nou să se indigneze): Cum ai dumitale, dom’le? Cum ai lui, dom’le? Ce? I-ați ștampilat?   ȘTEFAN (prezidențial): Vă rog, domniilor, vă rog. Să nu ne pierdem calmul. Calmul așa de greu câștigat. Să revenim la ce ne interesează și să discutăm fără digresiuni. Nu-i așa, doamnă? Fără digresiuni.   CUCOANA (nu înțelege, dar aprobă, sedusă de „manierele” lui Ștefan).   ȘTEFAN: Vedeți? Și doamna e de aceeași părere. Să discutăm civilizat. Așadar… dumneavoastră n-ați vrea să plecați de aici?   DOMNUL: Nici mort.   ȘTEFAN: Păcat… Păcat, fiindcă dacă nu plecați singuri, o să fim siliți să vă expulzăm. (Explicând:) Să vă dăm afară. Și cu cât întârziați, cu atât e mai neplăcut. Vedeți? Se înserează. (Într-adevăr, lumina a început să scadă.)   CORINA: Se face frig.   ȘTEFAN (cu tonul politicos și impersonal cu care dă o informație): La munte, nopțile sunt reci. Și nu cred că se doarme prea bine pe șosea.   CUCOANA (cu un început de teamă): Costache?...   DOMNUL (se uită la unul, se uită la altul, nu știe ce să facă. Pe urmă, se decide): În ruptul capului. Aici rămânem. S-o vedem și p-asta!   BOGOIU: O s-o vezi. Ascultați-mă pe mine: o s-o vezi. Dumneatale nu știi ce te așteaptă. Întreabă-mă pe mine. Întâi și-ntâi îți ia creta.   DOMNUL: Care cretă?   BOGOIU: Creta. Pe urmă… Vezi cravata asta? (Îi ia cravata în mână și o pipăie.) Frumoasă, n-am ce zice. Frumoasă da’ ți-o ia. Și pantalonii… (Pipăie stofa pantalonilor.) Tii! Teribilă, dom’le! N-are moarte. Stofă englezească! Ți-i ia și pe ăștia.   MAIORUL: Și să te-ntreb și eu ceva…   DOMNUL (care l-a ascultat cu desăvârșire aiurit pe BOGOIU, urmărindu-i fiecare cuvânt, fiecare gest cu o blândă stupoare, îl întrerupe pe Maior, fără violență însă): Nu mai întreba, domnule. Lasă. Ați întrebat destul. Să întreb și eu acum. O singură dată. (Se ridică în picioare, îi privește pe toți lung și întreabă îngrijorat, cu sinceră seriozitate:) Dumneavoastră nu sunteți nebuni?   CORINA (după un moment de tăcere, în timpul căruia fiecare părea că reflectează pentru a răspunde în consecință de cauză): Ba da. Nu cu totul nebuni. Puțin. Mai mult într-o ureche, decât nebuni de-a binelea. Iertați-ne că nu v-am spus-o de la început.   DOMNUL: Nu era nevoie… se vede…   CORINA: Noi, ăștia, câți suntem aici, avem fiecare scrânteala noastră, mica noastră scrânteală. Și s-a potrivit să ne înțelegem destul de bine. Nu de la început. (Către Ștefan:) Nu e așa că nu de la început? (Din nou către cei doi:) Acuma însă facem un fel de familie… o echipă… un joc… E un joc pe care n-o să știți niciodată să-l jucați. Pentru că… voi veniți direct de la București. În timp ce noi… noi picăm puțin din lună. (Domnul și Cucoana au rămas pironiți, la dreapta și la stânga Corinei. Se privesc peste capul ei cu o mirare în care licărește parcă un început de înțelegere. Par a-și spune: „nu vezi că cu ăștia nu e nimic de făcut?”). Nu spuneți nimic. Nu e nevoie. Ați înțeles. Știu, simt că ați înțeles… Poate că trebuia să vă vorbim așa de la început. Ce vreți? Ne-ați speriat… Când v-am văzut intrând, ni s-a părut că tot jocul nostru se sfârșește… că se sfârșește prea devreme… Dar acum… fiindcă ați înțeles, o să vă duceți. (Îi ia și pe unul, și pe altul de braț și merge cu ei spre stânga, pe unde au intrat.)   ȘTEFAN: Vă așteaptă jos o mașină. Fără nicio grabă sunteți într-un ceas și jumătate la Gheorghieni. (În timp ce vorbește, Domnul și Cucoana își ridică valizele, pledurile, pachetele pe care le lăsaseră jos, la intrare.)   CORINA: Se înserează și e senin.   ȘTEFAN: O să aveți un drum minunat.   CORINA: Ce bun e pledul ăsta!   ȘTEFAN: Vă înveliți bine și nici nu știți când ați ajuns în oraș. (Cei doi și-au luat toate bagajele, așa cum au intrat prima dată, în scenă. Se retrag puțin buimăciți, cu fața spre grup, privindu-i pe toți lung.) N-ați uitat nimic? Ba da. Ați uitat să ne spuneți bună seara.   DOMNUL și CUCOANA (se uită unul la altul, ezită, sunt încurcați, și pe urmă timid, aproape în același timp): Bună seara.   TOȚI (înclinându-se ușor): Bună seara.   (Cei doi ies.)       SCENA XV Aceiași, fără CUCOANA și DOMNUL, apoi un moment, DOMNUL.   Toți câți rămân în scenă se privesc ușurați. Din toate piepturile, un lung oftat de ușurare. Fiecare se așază pe unde poate. Ștefan, evident, pe șezlongul lui. Moment de tăcere, ca după o mare primejdie din care scapi teafăr.   DOMNUL (intră iar): Tot eu… (Toți sar brusc în picioare, împinși ca de un resort. Îl privesc cu răsuflarea tăiată.) Nu vă speriați. Nu rămân. Nu mai rămân nici dacă mă rugați. Nici dacă mă plătiți. Ne ducem la mare. Da’ voiam să fac o întrebare. Ultima. De la Ghiorghieni e tren la Constanta?   MAIORUL: E, da’ e cam lung. O zi și jumătate.   DOMNUL: O zi și jumătate. Care va să zică, azi avem joi, 12… Dacă plecăm diseară… (Vocea Cucoanei din culise: „Costache!”) Vin, soro, vin… (Iese din scenă.)                 SCENA XVI Aceiași, fără DOMN   Același joc ca la începutul scenei precedente. Sentiment general de ușurare. Fiecare se așază Ia locul lui. Moment de tăcere.   BOGOIU (care a auzit ultima replică a Domnului, fără să-i dea prea mare atenție, sare luminat, ca și cum abia acum ar fi auzit-o): Ce-a zis? Joi? 12? Ați auzit? A zis joi. A zis 12. Joi, joi, joi… E joi și e 12. Dați-mi o cretă! Dați-mi un creion! Dați-mi cerneală! Dați-mi să scriu! (Scrie cu degetul pe jos, pe perete, în aer:) Joi 12 august, joi 12 august… Presimțeam eu, domnule! Îmi spunea inima. 12 august, 12 au… (Entuziasmul îi scade subit, lasă cuvântul neterminat. Rămâne ca degetul suspendat în aer, deget cu care tocmai desena cifra descoperită. Pe urmă, cu totul dezumflat:) Dacă azi e în doișpe, atunci pân’ la cincispre’ce mai sunt trei zile. Și la 15…   MADAME VINTILĂ: Ce e la 15?   BOGOIU: Păi ce să fie… Ministerul… Serviciul… Se termină vacanța… Trebuie să plec… Lumina aia galbenă de la birou… Mirosul de hârtie veche… (Tresărind, aproape violent:) Eu nu plec. Rămân. Fie ce-o fi, rămân.   MAIORUL: Ba o să pleci. Toți plecăm. Azi unul, mâine altul… Cum trece vremea, domnule… Și când mă gândesc că mă-ntorc acolo…   MADAME VINTILĂ (pe gânduri): Acolo, acasă… lucruri de care te-ai săturat… Aceeași viață, care nu se mai schimbă…   CORINA (ușoară, aproape imperceptibilă, privire spre Ștefan): Oameni pe care n-o să-i mai vezi…   MADAME VINTILĂ: Și alții, pe care ai să-i vezi mereu, întotdeauna…   (Lumina a scăzut între timp simțitor, fără să se fi întunecat însă de tot. Lung moment de tăcere, în care gândul tuturor se depărtează.)   ȘTEFAN (scuturându-se din melancolia care i-a cuprins pe toți): Bună treabă mi-ai făcut, domnule Bogoiu. Te felicit. În câte e azi? În câte e azi? Iacă, știi în câte e azi. Îți place? (Face un gest circular, arătându-i vag pe toți, dar arătând mai ales acea nelămurită tristețe care s-a furișat între ei.) Eram fericiți adineauri. Era o zi oarecare, o zi fără calendar, și eram fericiți. Acuma e joi și în 12 august… și atâta lucru e de ajuns… ca să nu mai fim.   BOGOIU: De… dacă știam… Acuma… să uităm și noi…   ȘTEFAN: Dacă putem… E mai greu de uitat…   BOGOIU: Nu e greu.. Uite, o să mergem la masă și să vezi cum uităm. Nu mergem la masă?   MAIORUL (gata la apel): Ba mergem…   MADAME VINTILĂ: S-a făcut răcoare. Mă duc să mă schimb și viu și eu. (Iese).   ȘTEFAN (către Bogoiu): Tot te duci sus. Uite cheia. Descui-o, pe Fräulein Weber. Să nu știe nimic.   BOGOIU: O să țipe.   ȘTEFAN: O s-o-mpaci. Faceți un tabinet, o lași să câștige, și se-mpacă ea.       SCENA XVII CORINA, ȘTEFAN, JEFF   CORINA (care în tot timpul scenei de mai sus a rămas într-un colț, tăcută, se apropie, acum Ștefan): În câte e azi?   ȘTEFAN: Ești glumeață.   CORINA: Nu. Întreb cu toată seriozitatea în câte e azi?   ȘTEFAN (enunțând): Joi 12 august.   CORINA: Nu-ti spune nimic data asta?   ȘTEFAN: Nimic. Cel, puțin nimic special. E o aniversare?   CORINA: Gândește-te bine!   ȘTEFAN (caută o clipă și pe urmă ridică din umeri.)   CORINA: Kleine Nachtmusik… Salzburg…   ȘTEFAN (cu un gest de plictiseală): Ooo!   CORINA: Niciun „Ooo”! Avem un pact și cer să-l respecți. Recunoaște că de când am reparat aparatul de radio, nu l-am pus niciodată să cânte. Așa era învoiala. Uite, l-am lăsat, săracul „la colț”. Dar acum… (Ia aparatul de radio și-l ridică cu destulă greutate, încercând să-l ducă spre măsuța lui obișnuită.)   JEFF (îi sare în ajutor): Lăsați-mă, domnișoară Cirina… pe mine. (Ia aparatul, îl așază, pe măsuță, pune priza, întoarce butonul.) Pe unde se transmite?   CORINA: Prin Viena.   JEFF (citind pe indicatorul aparatului și învârtind butonul): 507 lungime de undă. 506 și 8.   CORINA: Nu vă oblig să rămâneți aici. Vă puteți duce la masă.   ȘTEFAN: Foame nu mi-e, și după o zi așa de agitată, nimic mai bun decât un ceas de șezlong. Fie și muzical, dacă nu se poate altfel. (Fiecare se azază pe câte un șezlong. Între timp, Jeff a continuat să caute postul Viena. S-au auzit diverse zgomote și țârâituri, iar acum se aude destul de clar tic-tacul obișnuit al postului Viena.)   CORINA: Oprește Jeff. Aici e, Viena. Recunosc semnalul. (Se uită la ceas.) Trebuie să înceapă curând. În câteva minute. Vino aici. (Jeff a rămas lângă aparatul de radio și îi privește de sus, din umbră, pe amândoi.) Nu vii? (Tăcere.) Nu vrei să vii, Jeff?   ȘTEFAN: Eu zic să vii. Am citit undeva că între muzică și matematică există legături foarte strânse. Or, dumneata, Jeff, care ești cel mai eminent corigent la matematici pe care l-am cunoscut vreodată…   (Jeff se-ntoarce brusc și iese din scenă, trântind foarte puternic ușa.)       SCENA XVIII CORINA, ȘTEFAN.   Seara s-a lăsat între timp de tot. E o seară albastră, clară, fără obscuritate. S-ar zice că lumina și-a schimbat numai densitatea, că a devenit mai ușoară, mai vaporoasă. Trecerea s-a făcut lent, fără bruschețe, pe nesimțite. Ieșirea zgomotoasă a lui Jeli e urmată de o clipă de tăcere. Semnalul lui Radio Viena se aude depărtat, ca un tic-tac de ceasornic într-o mare tăcere.   CORINA: Ce ai cu el?   ȘTEFAN: Nimic.   CORINA: Mie mi-e drag.   ȘTEFAN: Și mie.   CORINA: Atunci, de ce-l repezi?   ȘTEFAN: Pentru că așa se vorbește între bărbați. Scurt. Fără mofturi… L-ai văzut când joacă cu mine ping-pong? Simt că fiecare minge, pe care mi-o trimite e un pumn. Are șaisprezece ani. În fundul inimii lui, îmi e recunoscător că mă port cu el ca și cum ar avea douăzeci și cinci.   CORINA: Dar ești prea aspru.   ȘTEFAN: E felul meu de tandrețe. La șaisprezece ani, e singurul fel de tandrețe care se suportă bine.   CORINA: Nu poți să-l suferi.   ȘTEFAN: Mi-e foarte drag. Întâi… întâi pentru că e corigent… Nu râde. Am un sentiment de familie pentru toți corigenții din lume. Și eu am fost pe vremea mea… Și sunt și astăzi… (Tăcere.) Pe urmă… mi-e drag pentru că te iubește. În felul lui. Cu pumnii strânși. Încruntat. Cred că nu știi cum te iubește. Și nici nu trebuie să știi. Nu ți-ar ierta-o…   CORINA: Îl cunoști bine? (Întrebarea nu e apăsată. Ea trece mai departe. Visează altceva.)   ȘTEFAN: Destul de bine. L-am mai întâlnit o dată, mai demult. Acum vreo douăzeci de ani. Nu s-a schimbat prea tare. Aceeași privire care trece înaintea cuvintelor. Aceeași frunte care se deschide singură — ca o fereastră — când totul ar voi să se închidă, să se refuze… Și un fel de tăcere bruscată, colțuroasă, de care se lovesc gesturi și cuvinte… Gesturi pe care nu le va, duce niciodată până la capăt… Cuvinte pe care niciodată nu le va spune pe de-a-ntregul.   CORINA (chemându-l ușor, fără să-l privească): Ștefan!   ȘTEFAN (n-a auzit-o, nu o privește): De atunci, l-am mai văzut de câteva ori. „În viață”, cum se zice. Din ce în ce mai rar… Din ce în ce mai departe… Când am venit aici, îl pierdusem de tot. Mi se părea că e o foarte veche amintire, foarte veche, foarte ștearsa… Într-o dimineață am dat ochii cu el în oglindă, ca la un colț de stradă. „Unde ai fost?” „Ce-ai făcut?” N-am știut ce să-i răspund. Mi se părea că nu fusesem nicăieri, că nu făcusem nimic…   CORINA: Eu nu l-am cunoscut, dar l-am așteptat. L-am așteptat mereu, în toți oamenii pe care i-am întâlnit… în acei câțiva, foarte puțini, pe care mi se părea că-i iubesc. Îmi ziceam: nu-ți pierde răbdarea. Are să vină. Așteaptă. Este poate sub încruntarea asta care te rănește, este poate sub această indiferență, sub această uitare… Așteaptă. Are să vină.   ȘTEFAN: Și când vine, nu-l vezi. Și când vorbește, nu-l auzi.   CORINA: Și când îl vezi, el trece mai departe. Și când îl auzi, el a tăcut. (După o tăcere:) Ștefan!   ȘTEFAN: Daa.   CORINA: Mi-a frig.   ȘTEFAN: La munte, nopțile sunt reci.   CORINA: Este în hol, pe divan, un șal — șalul meu albastru.   ȘTEFAN: E o informație asta?   CORINA: Nu. E o rugăminte.   ȘTEFAN (se ridică din șezlong cu foarte mare greutate): Presimțeam. Totdeauna în viață momentele mele de visare le-am plătit scump. Sunt un sentimental (S-a dus spre divanul din hol, a luat șalul, vine spre Corina și i-l întinde.)   CORINA: Nu așa, dragul meu. Învelește-mă.   ȘTEFAN: Mă exploatezi. (O acoperă cu șalul pe picioare, pe urmă se întoarce la locul lui și se întinde în șezlong.)   CORINA (după o secundă): Ștefan? Nu auzi?   ȘTEFAN: Ba da… ca prin vis. Ciudat. Am sentimentul că dorm, că dorm profund. Și chiar dacă-ți mai este frig, n-am să mă pot ridica de aici, să mai caut un șal.   CORINA: Ștefan… Vreau să te sărut.   ȘTEFAN: E o rugăminte?   CORINA: Nu. E o informație.   (Un moment, rămân nemișcați la locurile lor. Pe urmă, aproape în același timp, se ridică amândoi, se apropie unul de altul și în sfârșit… se sărută. Se privesc apoi cu gravitate, ca și cum sărutul ar fi rămas undeva între ei. El o ia de mână și se îndreaptă spre scena din fundul holului. Ea îl urmează. În timp ce urcă scara, încep să se audă, ca o voce care a fost mereu prezentă, dar care abia acum se desprinde din tăcere, primele măsuri din romanța din Kleine Nachtmusik, de Mozart. La jumătatea scării se opresc.)   CORINA (șoptind): Kleine Nachtmusik…   (Ascultă amândoi o clipă, pe urmă, cu pași foarte ușori, urcă mai departe scara, ieșind din scenă.)             SCENA XIX BOGOIU.   Scena rămâne o clipă goală. Viorile din Salzburg se aud mai precise, dar mereu în surdină. Lumina e foarte albastră. Cu șezlongurile desfăcute, cu șalul Corinei trenând pe unul din ele, terasa pensiunii are într-adevăr ceva de covertă pustie, noaptea.   BOGOIU (intră prin stânga. Privește de jur împrejur. Se apropie de cele două șezlonguri. Ia o clipă în mână șalul și-l lasă să cadă la loc. Privește lung spre scara pe unde au ieșit Corina și Ștefan. Se reazemă de perete, pe pragul dintre terasă și hol, și pe urmă, ca și cum în transmite departe un ordin, unui echipaj nevăzut). Opriți motoarele. Desfaceți pânzele. Să n-aud nici un val. Nici unul…     CORTINA -       ACTUL III Același decor spre sfârșitul lunii august. Dimineață ce, cu lumina ușor obosită, de vag început de toamnă.       SCENA 1 CORINA, ȘTEFAN.   CORINA (într-o rochie caldă de casă. Ștefan în pantaloni gri, pulover albastru, cu mâneci lungi și închis la gât. Ținuta lor arată o dimineață rece de munte. Corina, pe terasă, în stânga, pe un șezlong, aproape paralel cu rampa, privește afară, spre culise, într-un fel de reverie atentă ca și cum ar urmări ceva foarte important, ce se petrece acolo. În hol, comod instalat într-unul din fotoliile albe de nuiele, Ștefan citește o carte. La ridicarea cortinei, o clipă de tăcere prelungește această situație, care durează probabil mai de demult): Încă una…   ȘTEFAN: Ai spus ceva?   CORINA: A mai căzut încă una. E a șaptesprezecea. Ieri au fost unsprezece. Alaltăieri cinci.   ȘTEFAN: Vrei să le numeri pe toate?   CORINA: Aș vrea! Sunt așa de multe, că mi-ar trebui o eternitate… Ștefan!   ȘTEFAN (fără să-și întrerupă lectura): Daa…   CORINA: Pot să spun o prostie?   ȘTEFAN: Te rog. Nu te jena.   CORINA: Eu până acum nu văzusem niciodată cum cade o frunză. Credeam că se rupe și cade.   ȘTEFAN: Ai intuiții miraculoase, Corina. Închipuiește-ți că într-adevăr asta e singura metodă a frunzelor de a cădea: se rup și cad. Mă epatezi.   CORINA: Și tu mă epatezi, dragul meu. Prin ignoranță. Nu știi, nu bănuiești câte gesturi mărunte sunt într-o cădere de frunză… (Tăcere.) Optsprezece…   CORINA: Zic, optsprezece. A optsprezecea frunză de azi-dimineață.   ȘTEFAN: Corina!   CORINA (întrebare mormăită): Mmm?   ȘTEFAN: Te plictisești?   CORINA: Da, dragul meu. Mă plictisesc. Mi se întâmplă prima oară în viață — și e delicios.   ȘTEFAN: Eu te plictisesc?   CORINA: Da, dragul meu. Mă plictisești — și n-am să te uit niciodată din cauza asta… Hm! E curios poate: eu n-am cunoscut până acum decât numai oameni amuzanți. Tu ești primul care nu mă amuză.   ȘTEFAN: Mă flatezi, Corina.   CORINA: Nu, nu — sunt foarte sinceră. În prima zi când ne-am vorbit, țiu minte că mi-ai spus: „Eu sunt un tip terre-à-terre: plat”. Credeam că te lauzi, dar nu te lăudai. Ești într-adevăr foarte terre-à-terre, Ștefan. N-ai vervă. N-ai fantezie. Și taci. Taaci! Tu ești primul om din viața mea care tace.   ȘTEFAN: Sunt primul care te iubește, Corina.   CORINA; Poate că e totuna… Te ascult ore întregi cum taci. Ai tot felul de tăceri: vorbărețe, răstite, calme, somnoroase… De la tine am învățat și eu să tac. Nu găsești că fac progrese?   ȘTEFAN: În momentul ăsta, nu.   CORINA: Ai dreptate, acum nu. Am gust de vorbă, dar o să-mi treacă. De obicei însă, fii loial, Ștefan, și recunoaște: am învățat să tac. Mă mir și eu uneori când mă surprind tăcând. Nu mă recunosc. Mi se pare că ani de zile am trăit într-un vacarm, și că a încetat dedată. Era vacarmul meu personal, erau gesturile mele, pașii mei, mâinile mele, care se agitau… Eram plină de gesturi, ca un pom plin de vrăbii…   ȘTEFAN: Dacă nu mă înșel, e o imagine.   CORINA: Da, dragul meu. Iartă-mă. N-am să mai fac. Dar lasă-mă s-o termin pe asta: tot am început-o. Ziceam: ca un pom plin de vrăbii Ai venit tu, le-ai speriat și s-au dus. Acuma, uite-mă aici, fără gesturi, fără vorbe… (Tăcere. Își duce mâna la ureche ca și cum ar asculta bătaia unui ceas de mână.) Îl auzi?   ȘTEFAN: Ce?   CORINA: Pulsul.   ȘTEFAN: Nu.   CORINA: Eu îl aud. E ciudat cum nu l-am auzit douăzeci și cinci de ani… Ș-acuma îl aud. Sunt atâtea lucruri pe care nu le știam… Din câte voci mici e făcută o mare tăcere… Ștefan, tu le auzi?   ȘTEFAN: Ce să aud?   CORINA: Vocile.   ȘTEFAN: Una singură, Corina: pe a ta.   CORINA: Eu am mai multe, dragul meu. Abia aici le-am descoperit. Vocile mele interioare…   ȘTEFAN: Trebuie să fie un scandal când vorbesc toate-deodată…   CORINA: Nu. Se înțeleg destul de bine între ele… (Tăcere.) Nouăsprezece. A căzut a nouăsprezecea frunză.   ȘTEFAN: Înseamnă pe hârtie, să nu le uiți.   CORINA: Nouăsprezece într-o singură dimineață; nu e mult? Vine toamna. Mi se pare că a și venit. E o pată roșcată pe Hășmașul Mare. Ieri era mai palidă, azi-dimineață mai aprinsă… Septembrie…   ȘTEFAN: Încă nu.   CORINA: Ba da. Două zile, trei zile, și pe urmă… (Tăcere.)   ȘTEFAN (își închide cartea, se ridică de la locul lui, vine spre ea, se oprește lângă șezlongul ei, jumătate pas în urmă, îi pune ușor mâna pe umăr): Ce e cu tine?   CORINA (ridica din umeri, fără să-l privească): Știu eu? Septembrie..   ȘTEFAN: Cum te-ai schimbat, Corina! Ești tu fata pe care am întâlnit-o aici, pe terasa, acum douăzeci și… câte zile?   CORINA: Nu, le-am numărat. Mai târziu o să le vină și lor rândul. Acuma sunt ocupată cu frunzele.   ȘTEFAN: Ești tu? Aveai un surâs scurt, bătăios. Unde e? Grava mea iubită!   CORINA: Mai spune odată.   ȘTEFAN: Ce?   CORINA: „Grava mea iubită”.   ȘTEFAN: Îți place?   CORINA: Mă surprinde. Nu credeam că voi putea fi o iubită gravă. (Încercând să glumească.) Nu era genul meu… gravul meu domn. Necunoscutul meu domn.   ȘTEFAN: Ce vrei să spui?   CORINA: Eu nu vreau să spun nimic. Cel mult aș vrea să întreb.   ȘTEFAN: Întreabă.   CORINA: Dar să nu râzi. (Se ridică de la locul ei: cu o foarte mare simplicitate, fără și sconteze niciun efect:) Ștefan, cine ești tu?   ȘTEFAN: Nu m-am prezentat?   CORINA: Te-am rugat să nu râzi. Cine ești? Ești un domn bun cu un șezlong și cu câteva manii simpatice de vacanță. Și pe urmă? Și mai departe?   ȘTEFAN: Mai departe…   CORINA: Da. Știu cine ești în august. Dar în septembrie, cine ești?   ȘTEFAN: Ei bine, Corina, în septembrie și în octombrie, „mai departe”, cum zici tu…   CORINA: Ștefan.   ȘTEFAN: Da.   CORINA: Vrei să faci un lucru oribil.   ȘTEFAN (scurtă privire întrebătoare).   CORINA: Vrei să răspunzi.   ȘTEFAN: M-ai întrebat.   CORINA: N-am întrebat nimic.   ȘTEFAN: Corina…   CORINA: N-am întrebat nimic. Nu vreau să-mi spui nimic.   ȘTEFAN: Totuși…   CORWA: Te rog, Ștefan, te rog, taci. Tu, care știi să nu taci așa de bine, taci și de astă dată. Nu te întreb, nu-ți cer, nu vreau, nu mă interesează…   ȘTEFAN: Corina, ce înseamnă copilăria asta? Liniștește-te.   CORINA: Lasă-mă, te rog, lasă-mă. Sunt zăpăcită. Nu știu ce spun. Nu știu ce întreb. Nu întreb nimic. Lasă-mă singură, cinci minute, două minute.   ȘTEFAN: Dar nu se poate. Dar trebuie să-mi explici.   CORINA (aproape de lacrimi): Nu am nimic de explicat. Lasă-mă, îți spun, lasă-mă…       SCENA II ACEIAȘI, BOGOIU   Bogoiu a intrat de câteva secunde prin fund și a rămas acolo, tăcut, lângă perete, privind fără să înțeleagă ce se întâmplă. În momentul acesta îl zărește Corina.   CORINA (încercând să găsească un surâs, în enervarea de care treptat s-a lăsat cuprinsă): Uite, dacă nu mă lași, am să mă plâng căpitanului. Domnule Bogoiu! Căpitane! Domnul acesta e indiscret. Nu se mai poate plimba o femeie tânără pe covertă fără să fie acostată? Ce fel de vapor e ăsta?   BOGOIU (s-a apropiat. Simte că gluma acoperă un lucru destul de serios, totuși, sau tocmai de aceea, are tactul de a accentua gluma): Tinere, ce fel de purtări sunt astea?   ȘTEFAN (care preferă și el un moment de destindere): Domnule căpitan, te rog să crezi că nu am nicio vină.   BOGOIU: Las’, că știm noi. Nicio vină. N-o să-mi spui mie că duduia s-a legat de dumneata.   ȘTEFAN: Zău, domnule căpitan.   BOGOIU: Nimic. Te rog să fii la docul dumitale. Să nu mă silești să chem echipajul. (Ducându-l puțin de spate:) Hai, du-te-n cabină și lasă-ne singuri!   ȘTEFAN (o privește pe Corina lung): Ce copilă ești, Corina!   CORINA (surâs afectuos, trist, ușor cochet, cerând parcă iertare. Ștefan iese din scenă).       SCENA III CORINA, BOGOIU   BOGOIU (rămâne încurcat. Așteaptă explicații. Dar Corina tace, iar el, prea timid ca să întrebe, încearcă să schimbe vorba): E cam rece azi. Toamnă timpurie. Ce i-o fi venit și maiorului să plece tocmai azi pe munte?… Auzi dumneatale, în excursie, și madame Vintilă după el. Te pomenești că-i apucă și ploaia... Eu le-am tot spus: stați, mă oameni buni, că om merge altă dată… că…   CORINA (fără bruschețe, continuând parcă un gând): Domnule Bogoiu, s-a întâmplat pe vaporul dumitale un lucru…   BOGOIU: Trist?   CORINA: Nu! Trist nu. Dar serios. Mai serios decât credeam la început.   BOGOIU: Pe vaporul meu, domnișoară Corina, se întâmplă numai lucruri serioase.   CORINA: Crede-mă, când am venit aici eram foarte departe de tot ce avea să se întâmple. Lăsasem acasă o iubire… un fel de iubire.   BOGOIU (mai mult șoptind): Civita Vecchia…   CORINA: Daa… Civita Vecchia… O! nu mare lucru… Câteva obișnuințe, câteva amintiri… Venisem aici bucuroasă că sunt singură și că le pot uita… Totul era așa de simplu: dumneata, maiorul, Jeff… Până când a venit el… Ții minte seara în care au fost pasagerii clandestini?… În Seara aceea…   BOGOIU: Știu.   CORINA (ridica surprinsă capul, întrebând din ochi).   BOGOIU: Da, știu. Eu știu tot ce se petrece pe vaporul meu. Iartă-mă. Nu sunt indiscret, dar e datoria mea. Am știut din prima zi. Cred că am știut înaintea dumitale și înaintea lui.   CORINA: Vezi, la început încă nu era prea grav. O întâmplare de vacanță. O mică întâmplare de vacanță. Dar pe urmă… Nu întreba cum… n-aș ști să-ți răspund. Așa cum se face toamna. Așa cum descrește ziua. Fără să prinzi de veste, fără să știi când. L-am iubit. Credeam că e un joc ușor de vară. Bag de seamă că e mai mult, că amenință să fie mai mult decât un joc. Dumneata, domnule Bogoiu, care ești un bătrân căpitan de vapor…   BOGOIU: Ei, nu chiar așa de bătrân.   CORINA: …ai cunoscut poate multe întâmplări de felul asta… Nimeni nu le știe, decât poate căpitanul vasului, care zâmbește și uită.   BOGOIU: Trebuie neapărat să uite?   CORINA: De ce?   BOGOIU: Cunosc eu un căpitan care n-ar voi…   CORINA: Și eu cunosc o fată, care nici ea n-ar voi… Adineauri, când ai intrat aici, era să fac o prostie. O mare prostie. Era să-i spun tânărului domn întâlnit într-o dimineață de august, pe puntea vaporului dumitale, era să-i spun că, deși ne apropiem de port, eu la debarcader nu mă voi despărți. Era să-i spun că iubirea mea nu este un joc și că nu vrea să fie de pe acum o amintire. Era să-i spun… (Tăcere, apoi o schimbare de glas:) Domnule Bogoiu, eu plec.   BOGOIU: Cum pleci? Unde pleci?   CORINA: Plec, la București. Acasă.   BOGOIU: Când?   CORINA: Astăzi. Acum.   BOGOIU: Nu se poate.   CORINA: Ba da. E mai bine așa. E simplu.   BOGOIU: Domnișoară Corina, nu te las.   CORINA: Domnule Bogoiu, te rog, înțelege. Înțelege și nu-mi cere explicații. O să-mi ceară el destule.   BOGOIU: Dar e o prostie ce vrei să faci.   CORINA: Nu. E un lucru cuminte. E poate primul lucru cuminte pe care-l. Fac de când mă știu. Nu mai pot rămâne. Nu mai trebuie să rămân. Haide, domnule Bogoiu, dă-mi o mină de ajutor, dă-mi puțin curaj. Am nevoie. Azi e duminică. Zi de târg la Sîn Dominic. Mai târziu trebuie să treacă, pe la prânz, camioneta O.N.E.F.-ului, de la Borsec. O să-i facem semn. O să mă ia și pe mine… (Cu bruscă deschidere de expresie:) Ții minte duminica trecută, la Sîn Dominic… Era o nebunie: în costume de baie pe străzi; era o nebunie. Cum se uitau unguroaicele tinere la noi, speriate… Să nu pierzi pipa pe care ți-am cumpărat-o de-acolo. (Bogoiu scoate din buzunar o pipă, arătând-o demonstrativ.) E proastă, săraca. E urâtă, săraca. Dar e de la Sîn Dominic…   BOGOIU (rugător, încet): Domnișoară Corine, rămâi.   CORINA (face semn din cap că nu. Gest blând, dar decis): Mă duc sus, să-mi strâng lucrurile. Dumneata rămâi aici. Ai să-l vezi pe Jeff… Și pe Ștefan… Spune-le că plec. (Corina se depărtează de el, îndepărtându-se spre scena din fund.)   BOGOIU: Domnișoară Corina!   CORINA (se oprește din mers, îl privește așteptând.)   BOGOIU (cu elan): Plec și eu cu dumneata.   CORINA: Nu. Un căpitan, domnule Bogoiu, nu-și părăsește niciodată vaporul. (Se urcă pe scară.)       SCENA IV Aceiași, JEFF   JEFF (a apărut la capătul de sus al scării, tocmai în momentul în care Corina se pregătea să urce. Are o carte în mână): Bună dimineața, domnișoară Corina.   CORINA (a rămas locului. Răspunde încet, fără să-l privească bine în ochi, ca și cum s-ar eschiva): Bună dimineața, Jeff.   JEFF (urcă treptele spre ea. Se oprește în fața ei. Vorbește cu animație): Azi e duminică. Am venit să dau raportul săptămânii.   CORINA: Da, Jeff. (Îi pune ușor o mână pe umăr.)   JEFF (deschide cartea): La geometria descriptivă, de luni până azi, patruzeci și două de pagini. Să știi că am trecut de cea mai grea…   CORINA (fără prea multă convingere): Dar le știi?   JEFF: Ca pe apă. La algebră, douăsprezece pagini: ecuațiile de gradul al doilea. (Se oprește, se uită drept în ochii ei, așteptând un cuvânt de aprobare.) N-am lucrat bine?   CORINA: Ba da. Ai fost harnic.   JEFF: Știți, am făcut mai mult decât mi-ați însemnat dumneavoastră. Vedeți (îi arată pe carte:) era însemnat numai până aici… Eu am făcut și… (Pentru că ea tace, el are impresia că se îndoiește de spusele lui. Îi întinde cu un gest brusc cartea deschisă.) Dacă nu credeți, puteți să mă ascultați.   CORINA: Te cred, Jeff.   JEFF: Atunci, după masă la patru…   CORINA (Cu un gest vag): După masă…   JEFF: Domnișoară Corina, mi-ați promis. Eram înțeleși. Dacă termin într-o săptămână până unde ați făcut semn, atunci duminică după masă, la patru veniți cu mine pe lac, numai cu mine, numai noi doi, și vâslesc eu. Mi-ați promis…   CORINA: După masă nu se poate. Nu se mai poate.   JEFF (violent): Nu vă lasă el!   CORINA: Jeff, te-am rugat de atâtea ori să nu mai spui așa: „el”. (Pauză. Pe urmă cu o voce care încearcă să fie fără emoție:) După masă… nu mai sunt aici.   JEFF (o privește pe ea. Pe urmă, scurt, pe Bogoiu, întrebător).   BOGOIU: Pleacă.   JEFF: Când? De ce?   CORÂNA: Plec chiar acum. Înainte de prânz. De ce? (Ridicare din umeri.) Am primit o veste de la București.   JEFF: Ce veste? Când? Poșta n-a trecut. Telefonul n-a sunat. De ce glumiți cu mine? V-am rugat de atâtea ori să nu glumiți cu mine.   CORINA (îl privește drept în ochi): Jeff, de-atâtea ori am glumit cu tine. Acuma nu glumesc.   JEFF (nu înțelege, nu acceptă, o privește plin de întrebări, deși simte că ceea ce spune ea este foarte serios.)   CORINA (se desprinde de lângă el și urcă scara încet, urmărită de privirea lui, până ce iese din scenă. Bogoiu a asistat la întreaga scenă, fără să spună nici un cuvânt, încurcat de privirea disperat întrebătoare a lui Jeff, de gesturile evazive ale Corinei.)         SCENA V BOGOIU, JEFF, mai târziu ȘTEFAN   JEFF (după ce a rămas un moment ațintit spre ușa de sus, pe unde, a ieșit Corina, își îndreaptă privirea spre Bogoiu): Domnule Bogoiu…   BOGOIU: Pe mine, băiete, să nu mă întrebi nimic. Nu știu nimic. Nu pricep nimic. (În momentul acesta intră Ștefan. Jeff îl zărește, îl fixează intens și pe urmă izbucnește.)   JEFF: Din cauza ta… (Iese alergând și trântind cu violență ușa.)     SCENA VI BOGOIU, ȘTEFAN   ȘTEFAN (nu înțelege strigătul lui Jeff. E mai mult decât supărat): Ce e cu el? Ce are?   BOGOIU (evaziv): Domnișoara Corina…   ȘTEFAN: Ei?   BOGOIU: Trebuia să meargă după masă cu el pe lac, și acuma… și acuma, cică nu mai merge.   ȘTEFAN: Foarte rău. De ce nu merge?   BOGOIU (încurcat): Fiindcă… (Apoi energic, ca și cum s-ar decide să spună tot:) Fiindcă… (Totuși nu îndrăznește.) Ei, da’ știu eu de ce nu mai merge?…   ȘTEFAN: Capricii. Capricii cu Jeff! I-am spus că nu se cochetează cu un copil ca el. Bietul băiat! (Pauză.) Nu știu ce e cu Corina. Nu înțeleg ce are. Ai văzut adineauri… Vorbeam foarte calm amândoi. Deodată, din senin lacrimi în ochi, palidă, gata să plângă… Nu o recunosc. Ea, care de obicei este așa de simplă, așa de deschisă… Dacă n-ai fi intrat dumneata nu știu ce ar fi făcut. Era într-un hal de nervi… Într-adins v-am lăsat împreună. I-ai vorbit?   BOGOIU (evaziv): Daa…   ȘTEFAN: Și?   BOGOIU (același joc): Dee…   ȘTEFAN: Cam puțin. Daa… Dee… Ce spune?   BOGOIU (ridică din umeri): Hm!   ȘTEFAN: Și altceva?   BOGOIU (deodată devenit solemn): Dragul meu… Vezi… Viața… Înțelegi…   ȘTEFAN (îl privește atent căutând să descifreze încurcătura lui): Nu înțeleg.   BOGOIU: Nici eu.   ȘTEFAN: Domnule Bogoiu… Explică-mi.   BOGOIU: Da’ mai lăsați-mă, pentru Dumnezeu, mai lăsați-mă. Da’ ce vină am eu? Da’ cine sunt eu? Pe toate, să le explic. Pe toți să-i consolez. Da’ mie cine-mi explică? Și pe mine cine mă consolează?   ȘTEFAN (se duce hotărât spre el și-l întreabă aproape răstit): S-a întâmplat ceva?   BOGQIU: Da. S-a întâmplat.   ȘTEFAN: Ce?   BOGOIU (pornit să descopere tot): S-a întâmplat… S-a întâmplat că… (Se întrerupe iar. Hotărât, nu are destul curaj. Tace o clipă; pe urmă, coborând glasul:) Nu s-a întâmplat nimic.   ȘTEFAN (renunță „să mai ancheteze”. E enervat, face câțiva pași prin hol): Bună zi, n-am ce spune. Ați visat rău. Corina, Jeff, dumneata… V-ați molipsit unul de la altul… Pensiunea Weber mi se pare că se duce. Vaporul dumitale se scufundă…   BOGOIU (descurajat): Crezi că eu vreau?   ȘTEFAN: Nu știu ce vrei și nici nu mă interesează. Văd ce vorbești și mi-e de-ajuns. (E lângă șezlongul lui. Bate cu degetul în speteaza lui de lemn, cum ar bate pe un om pe umăr.) Mi se pare că o să mă întorc la ăsta. E mai sigur… și n-are mistere… și nu se enervează.       SCENA VII Aceiași, CORINA   CORINA (coboară scara din fund. Are într-o mână câteva cravate. Bogoiu și Ștefan o privesc, fără să-i vorbească. Ea vine spre Bogoiu și-i întinde cravatele): Cravatele, domnule Bogoiu.   BOGOIU (uluit): Dumneata le aveai?!   CORINA: Eu.   BOGOIU (arătându-l pe Ștefan): Și eu îl bănuiam pe el.   CORINA: Mă ierți?   BOGOIU: Acum…   CORINA: Erau în odaia mea. Le și uitasem. Am dat de ele adineauri făcându-mi valiza.   ȘTEFAN (întreabă aproape cu indiferență, căci nu știe ce se întâmplă): Ce valiză?   CORINA (către Bogoiu): Nu i-ai spus?   BOGOIU (teribil încurcat): Eu…   ȘTEFAN: Ce valiză, Corina? (O privește întrebător, ea își îndreaptă de asemenea ochii asupra lui, dar nu-i suportă privirea și înclină ușor capul, eschivându-se.)   BOGOIU (care se simte de prisos, se îndreaptă spre ușa din fund, cu cravatele în mână, mergând de-a-ndărătelea, neștiind cum să dispară mai neobservat): Eu… înțelegi… vezi… (Iese din scenă.)       SCENA VIII CORINA, ȘTEFAN.   Rămași singuri, se privesc îndelung unul pe celălalt. Într-un sfârșit, Corina se apropie de el. Îi vorbește foarte simplu, s-ar spune fără emoție.   CORINA: Ștefan… eu plec.   ȘTEFAN: Sigur că pleci. Plecăm cu toții. Azi e duminică, joi e întâi, miercuri seara plecăm.   CORINA: Nu miercuri. Astăzi.   ȘTEFAN (îngrijorat): S-a întâmplat ceva?   CORINA: Nu. Nimic. Plec.   ȘTEFAN (o privește un moment tăcând. Pe urmă surâde și-i dă o ușoară palmă peste obraz, ca unui copil): Dragă Corina, ai nimerit-o rău. Sunt într-o zi în care nu am nici un chef de glumă. (Se depărtează de ea, merge spre măsuța de nuiele, pe care sunt țigări și chibrituri.) Vrei o țigară?   CORINA (ia cutia de țigări, cu un gest liniștit, și o pune la loc pe masă): Ascultă, Ștefan. Tu înțelegi foarte bine, când vrei. (Vorbește rar:) Eu trebuie să plec. Astăzi. Acum. (Scurt, întorcându-și capul:) Nu mai pot rămâne.   ȘTEFAN: Corina!… (O apucă de mâini.) Uită-te la mine. Ce palidă ești azi! Ce obosită pari! Iartă-mă. Sunt un monstru. Un monstru de indiferență. Ar fi trebuit să văd singur. Înaintea ta. Sigur, ai dreptate. Nu mai poți rămâne aici. Dar înțeleg… E prea pustiu, prea multă tăcere, prea multă singurătate. Eu rabd foarte bine. Sunt obișnuit. Sunt antrenat. Dar tu…   CORINA: Dar nu e asta…   ȘTEFAN: Ba da, ba da. Văd foarte bine. Ți-am spus-o și azi-dimineață. Te plictisești. Lasă nu protesta. Nu e o rușine. Ai nevoie să umbli pe o stradă, să vezi lume, să auzi un clopot de tramvai, să te oprești la o vitrină. Cu ce entuziasm te uitai săptămâna trecută la bietele vitrine de la Sîn Dominic! Parcă erai un copil într-o prăvălie de jucării. Ar fi trebuit să înțeleg de-atunci.   CORINA: Dar te înșeli…   ȘTEFAN: Nu mă înșel de loc și te asigur, n-ai niciun motiv să te ascunzi. Ai dreptate, e și asta o bucurie, să umbli pe o stradă cu lume multă, să vezi lumini de oraș, să auzi zgomote de oraș, după ce patru săptămâni n-ai auzit decât greierii țârâind și n-ai văzut decât norii trecând. Uite, și eu sunt fericit — m-auzi? — fericit că mă întorc. E adevărat, mi se părea că încă două-trei zile am mai putea aștepta. Dar nu. Îmi dau seama că e prea mult Plecăm. Plecăm imediat.   CORINA: Nu „plecăm”. Plec. Singură.   ȘTEFAN: Singură? Cum singură? De ce singură?   CORINA (se află acum lângă măsuța telefonului, de care se reazemă cu un gest întâmplător.)   ȘTEFAN: Înțeleg. Telefonul!   CORINA (cap surprins, nedumerit.)   ȘTEFAN (aspru): Domnul de la Civita Vecchia? Te cheamă! I s-a urât singur. Spune! I s-a urât — nu? — și te cheamă.   CORINA: Dar nu… Nu e nici un domn… Și puțin îmi pasă de el…   ȘTEFAN: Îți pasă așa de puțin, că la primul lui semn alergi. Domnul a terminat cu Mediterana. E azi la Piure, mâine la Constanța, marți la București. Trebuie să fii în gară, pe peron, să-l aștepți, să-l primești, să-l săruți — sărutul de întoarcere.   CORINA: Ștefan, ești stupid.   ȘTEFAN: Sunt stupid pentru că înțeleg.   CORINA: Ești stupid pentru că vrei să înțelegi. Nu e nimic de înțeles. Nu e nimic de întrebat.   ȘTEFAN: Așa credeam și eu: ca nu-i nimic de întrebat. Telefonul acela care venea, nici astăzi nu știu de la cine… nici astăzi nu știu de unde… Dintr-o lume care aveam impresia că nu există.   CORINA (încet): Și nici nu există…   ȘTEFAN: Eram convins că ceea ce se întâmplă aici, între noi doi, este mai adânc și mai grav decât tot ce lăsaseși în urmă. Și de aceea nici nu mă interesa, și de aceea nu întrebam. Dar m-am înșelat. Cumplit: ca un imbecil, ca un licean, ca un începător. E de ajuns să te cheme, pentru ca să fugi și să lași totul aici, ca și cum n-ar fi fost decât o glumă, ca și cum n-ar fi fost decât un joc.   CORINA: Dar un joc a fost, Ștefan… Jocul de-a vacanța. L-ai uitat așa de repede? Tu m-ai învățat să-l joc și tocmai tu îl strici! Ce artă ai tu să înveți pe alții jocuri, pe care pe urmă le pierzi! (Încercând să surâdă:) Așa a fost și cu ping-pongul. Ții minte? Tu mi-ai pus racheta în mână și după trei zile ai pierdut. Ești un profesor prost sau poate că sunt eu o elevă prea bună…   ȘTEFAN: Totuși, nu poți pleca așa, Corina. Ce știu eu despre tine?   CORINA: Ce-ai zis? Ce știi tu despre mine? (Îl sărută.) Știi asta. (Îl sărută iar.) Și asta. Și multe altele. Știi totul.   ȘTEFAN: Și nu știu nimic.   CORINA: Întocmai. Știi totul și nu știi nimic. Mai mult decât totul și mai puțin decât nimic nu se poate. Ce mai vrei?   ȘTEFAN (răspicat): Vreau să știu de ce pleci.   CORINA: Pentru că trebuie. Pentru că se sfârșește. Pentru că mă întorc.   ȘTEFAN: Unde? Lângă cine?   CORINA (un moment de tăcere. Pe urmă, cu o schimbare de voce, cu o nuanță de oboseală și de rezistență care cedează): Ascultă, Ștefan. Nu mai întreba. Simt că dacă mai întrebi, am să răspund. S-ar putea să-ți pară rău… Și eu știu să întreb. Dar nu vreau. Cine ești tu? Cine sunt eu? Nu știu. Poate că ești prințul de Galles. Poate sunt o mare dansatoare. Pe vapor niciodată nu știi bine cine au fost tovarășii tăi de călătorie. Ștefan… poate că într-adevăr ești prințul de Galles. Rămâi așa. Ce vrei să aflu de la tine? Că est un mic inginer, sau un mic avocat, sau un mic arhitect… Că te vei duce de aici la fabrică, sau pe șantier, sau la tribunal, unde muncești de dimineață până seara și câștigi cinci mii sau opt mii, sau zece mii de lei pe lună. Că tot anul ai, făcut economii naive, de care te jenezi, pentru ca să cucerești o lună de vacantă, în care ți-ai putut da impresia că trăiești o viață somptuoasă… (coborând glasul) cu o sută optzeci de lei pe zi… Că pantalonii tăi albi — frumoșii tăi pantaloni albi — costă trei sute de lei și sunt cumpărați de gata. Că puloverul tău albastru ți l-a croșetat mama sau o soră… Că eleganța ta — înduioșătoarea ta eleganță, Ștefan — este câștigată cu socoteli mici, eroice, pe care n-o să le mărturisești niciodată… Și eu, ce vrei să-ți spun eu? Că mă întorc într-o casă modestă, oarecare. Că rochiile mi le cos singură, după ce am visat ceasuri întregi la vitrina unui mare magazin… Că pălăria mea nouă este pălăria mea veche, șifonată puțin, ca să semene cu un model văzut la cinematograf… Că fiecare bucurie a mea se plătește cu trei renunțări… Că o floare mai scumpă — uite, o creangă de liliac în februarie… — este o mare sărbătoare, când se întâmplă s-o primesc, sau când fac nebunia să o cumpăr. Că „domnul de la Civita Vecchia” este și el un biet om fără mister. Toate sunt altfel aici, dragul meu. Până și el!… Ce nume de legendă i-ai dat: „domnu e Civita Vecchia”! Ștefan!… Lasă-mă să fiu necunoscuta care se rupe de lângă tine, pentru a se întoarce într-o viață de mister. Lasă-mă să fiu marea dansatoare, care douăzeci de zile, pe coverta unui vapor, s-a amuzat să treacă drept o mică fată sentimentală. Și tu… rămâi prințul meu de Galles.   (Tăcere. Se privesc lung. Ștefan schițează un gest de obiecție, ar vrea să răspundă, să reziste. Corina îl oprește cu o ridicare de mână, ca și cum i-ar zice: „nu, lasă, vezi bine că am dreptate, vezi bine că nu mai e nimic de spus”. Pe urmă se depărtează, urcă scările, iese din scenă, urmărită de privirea lui.)       SCENA IX ȘTEFAN, JEFF   Câteva clipe, Ștefan rămâne singur în scenă. Pe urmă, prin fund, stânga, intră Jeff, care îl privește intimidat, apoi se apropie de el.   JEFF: O lași să plece? N-o lăsa. Numai dumneata poți s-o oprești, dacă vrei.   ȘTEFAN: Cred că nimeni nu poate s-o oprească. Și mi se pare că nici nu trebuie.   JEFF: Pentru că n-o iubești.   ȘTEFAN: Ca tine, Jeff, nu. Nimeni nu iubește ca tine.   JEFF: N-o lăsa să plece. Uite… poate te supără că trebuie să meargă cu mine singură pe lac. Renunț. Dar n-o lăsa să plece. Știu, m-am purtat rău cu dumneata. Nu-mi pare rău și nu-ți cer scuze. Dar dacă te răzbuni, răzbună-te altfel.   ȘTEFAN: Nu te-ai purtat rău cu mine. Te-ai purtat dârz. Ca un camarad. Suntem doi camarazi, Jeff. Noi, când vorbim, ne privim în față. (Jeff, care până acum avea ochii în pământ, îi ridică asupra lui Ștefan.) Dacă n-ai fi așa de tânăr, aș spune „doi bătrâni camarazi”. Fiindcă într-adevăr te cunosc foarte de mult.   JEFF: Eu pe dumneata, nu.   ȘTEFAN: Și răspunsul ăsta îl cunosc. (Face un pas spre el. Jeff tace cu încăpățânare.) Jeff, mă tem că nu mai e nimic de făcut. Ne părăsește… Acum, că rămânem singuri, e timpul să facem pace.   JEFF: Niciodată.   ȘTEFAN: Nu spune vorbe mari. Gândește-te că vine seara. Că ea n-o să mai fie aici. Și că amândoi — și tu, și eu — o să avem nevoie să stăm de vorbă despre ea. O să mă găsești colo la masă, lângă lampă, citind… Încercând să citesc… Serile sunt lungi, băiatule, și seara asta va fi foarte lungă… O să-ți dau o pipă și o să fumăm împreună. Tutunul e cam tare pentru tine, dar nimic nu e mai bun decât o pipa tare, într-o seară ca asta. Și ca să ne treacă de urât, o să rezolvăm ecuații de gradul al treilea, în amintirea ei.   JEFF: În amintirea ei… Cel puțin pe dumneata te-a iubit.   ȘTEFAN: Nu știu. Cred că și în mine ea descoperise un Jeff din trecut. Un Jeff pe care-l pierduse… și pe care i-am ajutat să-l regăsească… (Tăcere.) Mă pricepeam destul de bine pe vremuri la ecuațiile de gradul al treilea. Cu puțin exercițiu, cred că o să-mi reamintesc. Tot ecuațiile le faceți într-a șasea?   JEFF: Nu. Le-am făcut într-a cincea. Acuma facem trigonometrie și geometrie în spațiu.   ȘTEFAN: Stai! Poate mi-amintesc. Cos pătrat de x…   JEFF (completând formula): …plus sin pătrat de x, egal cu unu.   ȘTEFAN: E minunat, Jeff. Au trecut douăzeci de ani și cos pătrat de x plus sin pătrat de x este tot egal cu unu. Nimic nu s-a schimbat… Parcă văd tabla mea de logaritmi. Era în franțuzește, de la Hachette, de unul Dupuis.   JEFF: A mea tot de Dapuis este.   ȘTEFAN: Nu se poate.   JEFF: Ba da. Uite-o. (Ridică de jos, de lângă scara, cărțile pe care le lăsase să cadă la prima ieșire din scenă a Corinei.)   ȘTEFAN (ia cartea în mâna și o răsfoiește cu aviditate): Dar e tabla mea de logaritmi, Jeff. Pe asta am învățat eu. Pe una ca asta. Și tot pe una ca asta am rămas corigent, în clasa șasea.   JEFF: Ai fost corigent?   ȘTEFAN: Da.   JEFF: În clasa șasea?   ȘTEFAN: Da.   JEFF: De ce nu mi-ai spus? Totdeauna am crezut că râzi de mine.   ȘTEFAN: Niciodată n-am râs de tine. Tu nu vezi câte lucruri ne leagă? Corina, trigonometria, logaritmul lui Dupuis, corigența… Toate sunt astăzi neschimbate, cum au fost acum douăzeci de ani. Toate sunt la fel. Parcă am fi doi colegi de bancă.   JEFF (gânditor). Dumneata…   ȘTEFAN: Nu „dumneata”. Tu.   JEFF: Tu?   ȘTEFAN: Da. Tu. E mai simplu. Încearcă.   JEFF: Tu.   ȘTEFAN: Vezi?   SCENA X Aceiași, BOGOIU   BOGOIU (intră prin stânga, ușa din fund. Se uită când la unul, când la altul, ca și cum ar vrea să le citească în ochi ce s-a mai întâmplat): Care va să zică, tot pleacă… (Către Ștefan:) O lași? (Către amândoi:) O lăsați… Vouă, la urma urmelor, ce vă pasă? O să găsiți alta. Sunteți tineri. Dar eu? La mine nu v-ați gândit?   JEFF (încet, către Bogoiu, care se află acum între el și Ștefan): Cum? Și dumneata?   ȘTEFAN: Și dumneata… o iubești?   BOGOIU: Ba nu. Numai voi. Că eu… inimă… n-am. (Se așază pe unul din scaunele de nuia albă. În timp ce vorbește, Jeff și Ștefan se vor așeza și ei pe câte un scaun, la dreapta și la stânga lui, ascultându-l.) Nu credeam să nu se întâmple una ca asta tocmai acum, la bătrânețe… Seamănă… seamănă grozav cu o fată pe care am văzut-o eu odată, mai demult… Tot blondă… Mă-namorasem de ea, dar nu i-am spus nici un cuvânt. Nici nu puteam, că tocmai eram în călătorie. Făceam primul meu drum la Madagascar. Drum lung. Da’, ziceam, lasă, că mă-ntorc eu, și-i vorbesc, dar n-am mai găsit-o: se măritase. De-atunci n-am mai iubit pe nimeni. Era și greu. Nu prea aveam timp. Știi, mereu pe drumuri, mereu pe apă… câte fete nu mi-au zâmbit mie prin porturi… În fiecare port câte una. Uneori, eram obosit de călătorie și aș fi vrut să rămân… Da’ nu mă răbda inima: a doua zi ridicam ancora și mă duceam mai departe, singur, că, se vede, așa mi-a fost scris. Când am venit aici și am văzut-o, am tresărit. Parcă era fata mea de pe vremuri. Aș fi vrut sa-i spun: uite, m-am întors și te iubesc. Nu i-am spus nimic, se înțelege, că doar văd eu bine, mi-a trecut vremea. Da’ eram fericit că o știu pe aici, pe aproape, că pot s-o privesc și că mă ascultă când am chef de vorbă… Pe mine nu m-a ascultat nimeni niciodată ce ziceam și ce nu ziceam. Nici acasă, nici la minister. Numai ea mă ascultă…   ȘTEFAN: Și noi…   BOGOIU: Voi… Dumneata, barem, când te-am văzut venind prima oară, parcă mi-a dat cu un cuțit în inimă. Sigur eram că ne-o furi. Și… ne-ai furat-o.   ȘTEFAN (gest jenat, de protest).   BOGOIU: Lasă, lasă, că acuma totuna e. M-am obișnuit și cu asta. Ba, dacă vrei să mă crezi, într-un fel eram bucuros. Mă uitam la dumneata și-mi ziceam, că sunt eu, cu douăzeci de ani în urmă. Și dacă te săruta, ziceam că mă sărută pe mine… în trecut… Acuma… se duce. Ne lasă. Ce-o să ne facem fără ea?…   (Toți trei rămân gânditori, tăcuți, cu privirea pierdută înainte, dincolo de rampă.)       SCENA XI Aceiași, CORINA.   Corina apare sus pe scara. E îmbrăcată într-un taior gri sau într-o rochie gri de voiaj. Tăietură foarte simplă. În mână are o mică valiză. Ultimele cuvinte ale lui Bogoiu le-a auzit. Rămâne un moment locului, privindu-i de sus pe cei trei bărbați, care — cu fața spre rampă — nu o pot vedea și nici nu-și dau seama de intrarea ei. În cursul replicilor următoare, ea va coborî scara, treaptă cu treapta, până jos, foarte ușor, așa încât pe de-o parte să nu atragă atenția celor trei, dar pe de altă parte să nu distragă atenția spectatorilor de la ceea ce se întâmplă și se vorbește în primul plan..   BOGOIU: Nimeni n-o să-mi mai spună: „Bună dimineața, căpitane! Ce viteză avem?”   JEFF: Nimeni n-o să-mi facă semne pe cartea de trigonometrie: „Uite, până aici să înveți”.   BOGOIU (tainic): Dac-am închide-o…   ȘTEFAN: … ca pe Fräulein Weber…   JEFF: …în ziua când au venit clandestinii…   BOGOIU: Da. Ca pe Fräulein Weber. Cu cheia… De multe ori m-am gândit la asta. S-o facem prizoniera noastră. Am eu pământ în Argeș. Îl vând, și cu banii ăia trăim toți patru aici. Nimeni să nu ne știe…   ȘTEFAN și JEFF: Nimeni!   (Tăcere. Gândul li se pare poate și lor absurd, dar consolator. Corina ascultă cu gravitate, fără gesturi.)   BOGOIU: Facem o fermă. Câteva vaci, găini…   JEFF: Vacile le duc eu să pască…   BOGOIU: …Și seara le mulg eu, în hârdaie mari.   JEFF: Duminică dimineața mergem la Sîn Dominic, la târg, după cumpărături…   BOGOIU: Ne luăm o căruță și doi cai. Duminica la Sîn Dominic, și joia la Gheorghieni.   ȘTEFAN: Eu îmi aleg o pușcă bună de vânătoare, și mă duc la pădure după vânat. Spre Hășmaș sunt și mistreți.   BOGOIU: Un mistreț ne ajunge pe o lună.   ȘTEFAN: Și pe urmă împușcăm altul.   BOGOIU: O fermă, o fermă mică… Noi trei și ea.   ȘTEFAN: Mai târziu, spre iarnă…   JEFF: …când o începe să ningă…   BOGOIU: …și drumurile vor fi înzăpezite…   ȘTEFAN: …seara…   CORINA (a ajuns între timp jos, s-a apropiat de ei; s-a opri la câțiva pași în urma lor și a lăsat jos mica ei valiză, a ascultat tot ce-au vorbit, și acum intră în vorba lor, fără bruschețe, ca și cum glasul ei l-ar continua pe al lor, așa de firesc, încât niciunul din ei nu e surprins, de parcă ar fi știut-o mereu acolo, aproape — și nici unul nu întoarce capul): …seara… la ceasurile cinci… eu am să vă aștept aici, cu lampa aprinsă la fereastră, ca s-o vedeți de departe, prin pădure. În casă e cald, apa de ceai clocotește, și e un miros de pâine prăjită. „Bună seara, căpitane, bună seara Jeff, bună seara, Ștefan. Scuturați-vă bine de zăpadă, să nu-mi stricați covoarele, și închideți repede ușa, să nu între frigul. De când v-aștept! Dacă nu mi-a fost urât singură? Nu. M-am gândit la voi. Am stat aici lângă, sobă, am lucrat și m-am gândit la voi. Încearcă mănușile astea, căpitane și vezi dacă-ți vin bine. Sunt de lână. Le-am lucrat pentru dumneata. Fularul ăsta e pentru tine, Ștefan. Sweaterul ăsta e pentru tine, Jeff…” (S-a apropiat între timp de masă și a luat loc între Ștefan și Bogoiu, toți patru privind mereu dincolo de rampă, în sus, ca și cum ar urmări acolo viziunea evocată de vorbele ei.) Ce aspră a fost ziua, dar ce dulce e seara, acum, că ne-am strâns toți patru în jurul lămpii. E o lampă de gaz, cu glob alb de faianță. Dacă asculți bine de tot, o auzi cum bâzâie cald, surd, a somn. Căpitanul joacă șah cu Jeff. Ștefan citește și eu mă uit la voi, cum tăceți. Uneori vine de departe un șuierat de tren — de la Gheorghieni să fie? de la Sîn Dominic să fie? — și ridicăm cu toții capetele, să ascultam.   Ne privim o clipă unii pe alții și ne întrebăm din ochi, fără cuvinte: „Ce s-o mai fi întâmplat prin lume?” Pe urmă ne întoarcem la partida de șah, la cartea începută, la tăcerea noastră veche. Și anotimpurile trec, și anii vin, și noi suntem mereu aici toți patru, în mica noastră fermă, ca pe o navă pornită prin lume, fără escală… (Lung moment de tăcere. Pe urmă Corina, ca și cum s-ar desprinde dintr-un vis terminat, se ridică ușor, dar cu foarte multă simplicitate. După o secundă, cei trei bărbați se ridică și ei. Corina și-a luat valiza în mână. Cei trei o privesc cu solemnitate.) Acuma… mă duc. Dar, vă rog, nu faceți capetele astea posomorite, solemne. Uite, Fräulein Weber a fost mai drăguță decât voi, adineauri, când m-am dus la ea, să-mi iau rămas bun… Să nu mă obligați să plâng. Eu plâng ușor și mă fac urâtă. Vreți să mă fac urâtă, acum (persiflându-se, declamator), „în ceasul despărțirii”?   ȘTEFAN: Dă-mi valiza, Corina.   CORINA: Nu. Valiza îi aparține lui Jeff. El mi-a adus-o până aici în ziua când am sosit, el mi-o duce înapoi. Nu-i așa, Jeff?   JEFF (se apropie, ia valiza în mână.)   CORINA (îl ia de braț): Promite-mi că n-ai să uiți ecuațiile de gradul al treilea. Promite-mi c-ai să înveți. Promite-mi c-ai să treci corigența. Jeff, dacă treci examenul, mergem împreună la cinematograf. Numai noi, doi. Singuri. Tu și cu mine. Și tu plătești biletele! Da?   JEFF: Da!   CORINA (se apropie de Bogoiu): Domnule Bogoiu, vreau să-ți cer un lucru greu, poate imposibil. Știu bine că femeile nu se primesc de obicei în echipaj. Totuși… te rog să mă iei cu dumneata în toate călătoriile. Te voi urma peste tot. Chiar în Oceanul Înghețat de Nord. Oriunde.   BOGOIU (tace emoționat.)   CORINA (se îndreaptă spre Ștefan. Pe urmă se uită stingherită pre cei doi): Și acum…   BOGOIU (a înțeles): Eu… mă duc înainte… jos, pe șosea.   JEFF (completându-l): …Mergem împreună, că poate trece camioneta… și e bine s-o oprim din timp… (ies amândoi, stânga, planul I, timizi, încurcați.)       SCENA XII CORINA, ȘTEFAN   CORINA (se apropie de el și-l sărută): Așa de rece? Așa de departe?   ȘTEFAN: Nu te recunosc, Corina. În rochia asta, cu pantofi, cu poșetă, cu pălăria asta, nu te mai recunosc. Parcă ești o fată întâlnită pe stradă, o fată frumoasă, după care întorci capul…   CORINA: …și pe care o uiți…   ȘTEFAN: …pentru că a trecut mai departe, pentru că n-a vrut să se oprească.   CORINA: …i-a fost frică să se oprească.   ȘTEFAN: Corina, te voi căuta…   CORINA: Și eu te voi căuta, dragul meu… Dar te voi găsi? Niciodată n-am visat un vis de două ori.   ȘTEFAN: Un vis din care fugi de bunăvoie…   CORINA: Pentru ca să nu se sfârșească singur. Voi reveni, Ștefan. Totdeauna. Mereu. Va fi de-ajuns să închid ochii, pentru ca să revin. Și tu vei fi mereu aici, pe terasă, la locul tău pe șezlong, cu cartea în mână, leneș, visător și prost-crescut, cum te-am cunoscut în prima zi. În prima zi… Ștefan! Vreau să-ți fac o ultimă rugăminte. O ultimă copilărie.   ȘTEFAN: Spune.   CORINA: Nu veni cu mine la autobuz. Rămâi aici. Vreau să mă despart de tine aici. Uite-ți cartea. Uite-ți ochelarii de soare. (S-a apropiat de șezlongul lui, îl mângâie ca pe un om, cu gestul obișnuit al lui Ștefan.) Șezi! Ca atunci. Ca în prima dimineață. Și citește. (Îi deschide cartea, el o privește și întoarce capul după ea.) Uită-te în carte, nu la mine. Te rog, Ștefan, promite-mi că n-ai să ridici capul. Rămâi așa. Poate că nici eu n-am fost altceva decât o fată dintr-o carte, din cartea pe care o citești… Poate că, într-adevăr, totul n-a fost decât o părere, o glumă, un joc. (Se depărtează ușor de el, privindu-l mereu, până ce iese din scenă, în timp ce foarte încet se lasă cortina.)      - CORTINA -   piesa audio          Jocul de-a vacanta

  Rezolvat ! Poți descarca toată cartea de la atasamente...

De două mii de ani...  Cum am devenit huligan  de Mihail Sebastian    PREFAŢĂ   Mihail Sebastian s-a hotărât să dezbată problema iudaismului. Şi o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam cei zece ani ultimi ai frământărilor noastre politice, şi încearcă a stabili în acest cadru viaţa de nădejdi, de luptă şi de suferinţă a unui evreu neprevenit – dar pentru asta nu mai puţin evreu –, care e o fiinţă originară, poate chiar fiinţa lui originară, Iosef Hechter. Iosef Hechter se chinuieşte. Dar pentru că Mihail Sebastian vrea să rezolve o problemă, în sensul că el vrea să înţeleagă de ce se chinuieşte şi dacă nu poate fi şi altfel, Iosef Hechter trăieşte lucid, adică dedublat, drama aceasta a iudaismului. Punctul de ajungere a acestui Iosef e oarecum surprinzător: pornit pe calea raţionalistă – specific iudaică – a lui DE CE?, eroul nostru sfârşeşte prin a adopta, metodic, atitudinea statică a lui Ghiţă Blidaru, care, întrucât e orientală, poate fi însuşită şi de evrei (cel puţin, de evreul mistic) de îndată ce ea face fondul gândirii aritmetizante a lui Spinoza, dar nu e mai puţin străină evreului de azi, care, încleştat în lupta cu problematica rasei lui, vrea să fie un luptător. Rezultatul? Iosef Hechter nu izbuteşte să explice nimic. În schimb, el constată; constată că Iuda suferă şi se chinuieşte şi că nu se poate altfel.   Numai că această constatare e lipsită de necesitate. E adevărat că de când e lumea şi de când sânt evrei – căci, în adevăr, evreii sânt de când lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferinţei lui permanente, însă, nu se poate scoate decât inductiv, adică ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferinţei lui. Şi asta e insuficient. Pretinzând, deci, ca şi Iosef Hechter, că Iuda va agoniza până la sfârşitul lumii, eu cred să pot demonstra că nu se poate altfel. Şi pentru că Iosef Hechter nu o face, să-i îngăduie Mihail Sebastian lui Ghiţă Blidaru să spună aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter.   A căuta problemei iudaismului o soluţie generală în ordinea politică este o operaţie lipsită de sens. Căci de îndată ce Iuda suferă şi trebuie să sufere, e de la sine înţeles că ori de câte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferinţei evreilor. (Ceea ce nu e o soluţie!) Şi se va rezolva astfel nu pentru că oamenii sânt răi sau nedrepţi, ci pentru simplul motiv că Iuda trebuie să sufere. Aşa fiind, drama iudaismului nici nu este o problemă politică – o asemenea problemă implicând întotdeauna o soluţie –, ci, pur şi simplu, un fapt. Evreii pot da, politiceşte, material pentru o problemă popoarelor în mijlocul cărora locuiesc sau cu care sânt în contact. Aceste probleme îşi au, desigur, soluţiile lor – bune sau rele, dar soluţii... Astfel, Spania a rezolvat, sau a crezut că rezolvă, la sfârşitul veacului al XV-lea, problema evreiască, izgonindu-i pe evrei din ţară. Dar asta nu rezolvă problema iudaismului ca atare; ci, dimpotrivă, confirmă numai faptul dramei iudaice.   Asta înseamnă: drama iudaică nu poate fi dezlegată; pentru că ea nu e o problemă, ci un fenomen. Fenomenul acesta poate fi însă cunoscut, adică înţeles. Pe ce cale şi prin ce metodă? Dacă drama iudaică ar putea fi dezlegată într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relaţie; conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasă luare de contact între evrei şi ceilalţi oameni – contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însă conflictul acesta e permanent, indiferent de timp şi loc, sau, mai exact, dacă conflictul acesta e permanent – aşa cum constată şi eroul nostru şi cum o cred şi eu – , atunci trebuie să conchidem cu necesitate că pricinile conflictului sunt în evreu. Aşa fiind, indicaţia metodică e precisă; dacă evreul trebuie să sufere, suferinţa lui trebuie să-şi aibă originea în el însuşi; iar cum suferinţa e goală, pentru că rupe armonia creaţiei lui Dumnezeu, evreul trebuie să fie substanţial bolnav. De aci, urmează că, pentru a dezlega taina suferinţei permanente a lui Iuda, e nevoie să ştim ce înseamnă a fi evreu.   Eu ştiu că metoda obişnuită în cercetarea „chestiunii evreieşti" nu e aceasta. Antisemiţii, de pildă, procedează tocmai pe dos: în chip empiric. Ei stabilesc anume că există un conflict statornic între evrei şi celelalte neamuri, conflict care, la anumite momente, caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări, evreii suferă, desigur; dar vina e numai a lor, pentru că, de când există, ei nu au făcut decât blestemăţii. E inutil să stăruiesc prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai că ea nu poate fi concludentă; căci rezultatele ei pot fi tot aşa de bine întrebuinţate de evrei împotriva antisemiţilor. În adevăr: cum stabilesc antisemiţii vina evreilor? În cazul cel mai bun – în care nu se mulţumesc numai cu afirmaţii – prin enumeraţie se citează cazuri, unul, două, o mie, în care evreii s-au dedat la blestemăţii. E asta o dovadă? Nu. Pentru că la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricând o mie de fapte de laudă. Sânt răufăcători? Da. Dar sunt şi binefăcători ai omenirii. Sânt jecmănitori? Desigur. Dar sânt şi filantropi. Sânt trădători în război? Se poate. Dar sânt şi atâţia care au murit simplu şi cinstit. Şi aşa mai departe. Deci dară, dacă antisemiţii spun: e drept să suferiţi, pentru că sunteţi răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiţi, pentru că suntem buni. Cine are dreptate? Şi unii, şi alţii. Asta înseamnă însă nici unii, nici ceilalţi. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumeraţie nu poate fi concludentă.   Înapoi, deci, la cealaltă metodă: Iuda se chinuieşte. De ce? Nu există aici un „de ce". Iuda se chinuieşte, pentru că... e Iuda, în acelaşi fel în care soarele luminează, calul are patru picioare sau suma unghiurilor interioare ale unui triunghi plan este egală cu 180 de grade, evreul suferă – adică e substanţial bolnav. Dar atunci – ce este un evreu? Chestiunea nu e chiar aşa de simplă. Răspunsurile trebuie în orice caz pregătite. De aceea, mai întâi: când e cineva evreu?   Problema asta am mai dezbătut-o o dată într-o discuţie cu dl. I. Frollo, asupra aşa-zişilor români catolici. Discuţia nu a dus la o concluzie unică. Pentru că punctele de plecare ale fiecăruia din noi erau deosebite. Şi anume, nu ne înţelesesem atunci asupra întrebării: când este cineva român. Să reiau deci lămurirea punctului meu de vedere. Cu atât mai mult, cu cât elucidarea acestei chestiuni este esenţială pentru cele ce ne preocupă aici. Calitatea de român, evreu, turc sau neamţ e o chestie de apartenenţă: faci, anume, parte dintr-o colectivitate, dintr-o comunitate. Asta se poate întâmpla în două feluri: subiectiv, printr-un act de mărturisire; obiectiv, prin aceea că eşti vehicul al unei istorii. Prima modalitate nu este efectivă. Căci nu e suficient să faci mărturisire de credinţă iudaică, de pildă, ca să fii evreu. Mai mult încă, poţi declara, poţi simţi, poţi crede că nu eşti evreu, şi totuşi să fii. Aşa spuneam eu şi altă dată; că apartenenţa la o comunitate oarecare nu e un act de voinţă individuală; şi aşa cred şi acum. Cineva poate sta în slujba unei colectivităţi, îi poate face servicii eminente, îşi poate jertfi chiar viaţa pentru această colectivitate; asta nu îl apropie în fond cu nimic de ea.   Germania a purtat războiul graţie activităţii a doi evrei: Haber şi Rathenau. Prin asta, însă, Haber şi Rathenau nu au devenit germani. Au slujit, dar din afară; da dincolo de zidurile comunităţii spirituale germane. E nedrept? Întrebarea nu are nici un sens: e un fapt. Aşa fiind, singurul fel real de a fi evreu, francez sau mai ştiu eu ce e să fii purtător al istoriei respective. Da, sigur, precizarea aceasta e făcută mai mult din imponderabile şi, ca atare, ea va fi acceptată greu: mai ales, în epoca noastră, care abia acum începe să recapete sensul imponderabilelor. Nu e vina mea însă. Eu nu pot judeca fără imponderabile; şi nici nu vreau; căci numai ele sânt în stare a exprima şi transmite direct realităţile mai complexe. Eşti, deci, român sau evreu sau german, dacă eşti fructul unei istorii.   Fructul firesc şi normal. Căci, ca în orice proces de viaţă, se pot ivi şi aberaţii; congenitale sau altfel. Actul de conştiinţă prin care să te recunoşti a fi membru al unei comunităţi spirituale – expresie a unei aceleiaşi istorii – poate cel mult adăuga la românitatea ta, şi încă numai la intensitatea şi precizia acestei românităţi. Pot fi însă foarte român şi fără a-ţi da seama de asta. În acelaşi fel în care un stejar e stejar... fără să o ştie. Prin urmare: eşti român sau evreu sau grec nu printr-o mărturisire de credinţă, ci prin vehicularea unei istorii; calitatea aceasta nefiind – încă o dată – un act individual de voinţă, ci o stare naturală. Iosef Hechter nu ignoră aceste adevăruri fundamentale. El are prilejul să le descopere în chiar familia lui. În fiecare evreu sânt active două momente: unul al tradiţiei iudaice, altul al solului natal. Tradiţia iudaică e una singură; solul natal – diferit. Există un evreu rus, după cum există un evreu român; sau un evreu german. Asta e un fapt, dar un fapt creator de confuzii.   Că e fapt, se poate dovedi uşor. Sânt atâţia evrei care au părăsit ţara românească. Şi au părăsit-o de nevoie, în necazuri, că doară nimeni nu ia lumea-n picioare de plăcere. Au plecat, deci, de cele mai multe ori ocărându-ne. S-au aşezat prin străinătăţi; şi dacă au izbutit în viaţă, au continuat să ne ocărască. Ciudat însă: în casele lor vei găsi aproape întotdeauna o odaie românească; pe masa lor adesea mămăligă şi sarmale... de porc; iar în suflet nu arareori o umbră nostalgică. Vasăzică solul natal lucrează. Dar lucrează cum? Cu intensităţi deosebite.   În neamul lui Iosef Hechter, de pildă, oamenii din partea tatălui, negustori de grâne în schela Brăilei, în contact permanent cu realităţile concrete, stau precumpănitor sub semnul locului; în cei dinspre partea mamei, meseriaşi în contact cu materia moartă şi talmudişti trăind în abstracţii, capabili deci a se sustrage specificului geografic, precumpăneşte tradiţia iudaică. Iosef Hechter o ştie.   În această discriminare însă stă şi originea confuziilor. Căci gândul alunecă. În adevăr, iată cum gândesc unii: dacă în fiecare evreu există două momente, cel al tradiţiei şi cel al locului, atunci diagrama fiecărui individ va fi dată de proporţia în care se amestecă cele două momente constitutive. Care sânt însă limitele între care variază aceste două momente? Teoretic, ele cresc şi descresc în semn contrar; iar limita descreşterii poate fi zero. Descreşte momentul geografic până la zero în favoarea tradiţiei, evreul român devine evreu pur; descreşte, dimpotrivă, până la zero momentul tradiţiei iudaice, atunci evreul român devine român pur. Este iluzia asimilistă; şi este iluzia atâtor evrei care se cred sincer români şi pe care mişcările pasionale antisemite îi surprind până la disperată năucire. Pe nedrept însă. Căci într-un fel, antisemitismul nu e pentru ei decât o chemare la ordine: adu-ţi aminte că eşti evreu! Ştiu, Iosef Hechter va protesta; el va spune: numeşte-mă cum vrei, eu ştiu însă că sânt un om de la Dunăre şi că Dunărea Brăilei face parte din fiinţa mea. Face? Nu o vom contesta. Dar în ce măsură? Sânt în elementele constitutive ale fiinţei omeneşti momente esenţiale şi accidentale; de adânc, şi superficiale. Eşti tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci evreu de la Dunărea Brăilei. Asta e de reţinut: cresc şi descresc cele două momente, al tradiţiei şi al locului, în fiinţa unui evreu; dar pe când climatul geografic se poate închirci până la foarte aproape de zero, cel spiritual observă o limită sensibil deasupra lui zero, sub care nu coboară niciodată.   Ceea ce face ca evreul să fie evreu, oriunde ar fi el. Aşa este. Şi aşa trebuie să fie. Aş zice chiar, aşa e bine. Naţionalitatea este, deci, o stare organică. Cu cât un om este mai viu, cu atât el e şi mai naţional. Mărturisirea de credinţă de care aminteam mai sus e şi insuficientă, şi ineficace. Probă: sânt atâţia oameni care se declară categoric români, şi care, cu toată genealogia lor fără cusur, au încetat de a fi români; care nu sânt nimic. Acestea sânt exemplarele hibride, în degenerescenţă ale naţiunii; care în ordinea vieţii publice nu creează nimic sau creează valori formale, pline de artificialitate; şi a căror vitalitate e aşa de redusă, încât de cele mai multe ori, în ordinea fiziologică, nu au copii. Să observăm că hibriditatea aceasta nu atacă deloc inteligenţa. Am zice, chiar, dimpotrivă: ascute, uneori până la morbid, instrumentul inteligenţei; dar numai pe cel al inteligenţei formale, care despică, analizează şi, neputând înţelege, nici nu poate crea. Să reţinem această corelaţie: logica luată ca instrument de creaţie, nu de transmitere a adevărurilor – lipsă de solidaritate cu viaţa – incapacitate creatoare sub orice raport – caracter anaţional.   Exemple? S-ar putea căuta între oamenii care fac politica statului nostru, de astăzi, o politică aşa de puţin naţională, adică aşa de puţin în legătură cu structura neamului românesc. Să nu mai insistăm însă. Exemplele acestea nu sânt interesante. Ca orice hibrid. Şi să ne întoarcem la chestiunea noastră: când e, deci, cineva evreu? După cele spuse, răspunsul se desprinde suficient de clar: când trăieşte istoria evreiască; indiferent dacă e conştient de asta sau nu, indiferent dacă o vrea sau nu. Asta înseamnă însă că, pentru a înţelege ce e un evreu, e nevoie să ştim ce e istoria evreiască.   Dezbaterea acestei chestiuni comportă – recunosc – un efort de obiectivitate. Dar mă socotesc în stare să-l fac. Şi de aceea mă încumet a duce dezbaterea până la capăt. Istoria evreilor e, pentru ei, un şir lung de suferinţe nejustificate. Pentru „ceilalţi", suferinţele evreilor nu sânt decât rezultatul unei reacţii îndreptăţite la tot răul pe care evreii îl aduc în mijlocul neamurilor cu care trăiesc. Fiecare din „părţi" socoteşte, deci, că dreptatea e de partea ei. Ce e de făcut? Eu cred că cel mai simplu e să lăsăm, deocamdată, afară din preocupările noastre chestiunea dreptăţii; să nu mai vorbim, deci, de suferinţe „nejustificate" şi reacţii „îndreptăţite"; să vorbim numai de suferinţe, de suferinţele evreilor. Aşadar: Iehuda patet. De ce?   Să pornim de la faptul brut, aşa cum e trăit şi înfăţişat el chiar de către evrei, încercând a stabili în ce constă această suferinţă. Se constată că între evrei şi popoarele în mijlocul cărora trăiesc au existat întotdeauna nepotriviri şi neînţelegeri; de pe urma cărora evreii au fost supuşi la un regim deosebit, din care pentru ei au izvorât întotdeauna suferinţe. Regimul acesta s-a aplicat evreilor, şi individual, şi colectiv; după împrejurări. Nu se poate nega, de pildă, un sentiment general de ură şi dispreţ al popoarelor faţă de evrei, sentiment care creează acestora, fie şi numai moralmente, o situaţie de paria şi care stă la baza tuturor acţiunilor de pe urma cărora evreii au să sufere. Să observăm însă că încordarea dintre evrei şi celelalte neamuri nu e un fenomen constant; şi că sânt adesea perioade în care domneşte linişte deplină şi în care neamul evreiesc prosperă. Când suferă evreii? Când sânt evreii – ca să întrebuinţez o expresie a lor persecutaţi? În momente de criză. Această criză poate fi de două feluri: provocată de evrei şi provocată de alte pricini, oarecari.   Marile şi sângeroasele mişcări antisemite din Anglia la începutul timpurilor moderne, de pildă, îşi au explicaţia în acţiunea evreilor. În adevăr, purtători ai spiritului capitalist, evreii au întreprins atunci în Anglia disoluţia economiei agrare; nimic mai firesc, deci, ca cei păgubiţi – posesorii şi lucrătorii de pământ –, beneficiarii regimului de economie agrară, să reacţioneze. Faptul nu e de altfel specific Angliei, ci general; şi asupra lui am avut prilejul să insist şi altădată. Sânt, însă, cazuri în care evreii nu au nici o vină. Se întâmpla, de exemplu, în Rusia veche, ca ori de câte ori guvernul se găsea în dificultăţi şi avea nevoie de o diversiune să organizeze câte un pogrom, local sau mai întins, după nevoie. Mai ales aceste fapte le subliniază evreii ca să arate că sânt persecutaţi, şi încă pe nedrept. Căci, zic ei, justificare obiectivă pentru asemenea pogromuri nu există. Există numai o ură subiectivă împotriva noastră, şi această ură e şi pricina suferinţelor noastre.   Să cercetăm obiectiv această afirmaţie. Mai întâi, pogromurile nu sânt o invenţie rusească şi nu s-au exercitat numai împotriva evreilor. Dacă ne aducem bine aminte, Roma imperială cunoştea şi ea asemenea procedee, iar victime ale lor erau foarte adesea creştinii. Ca să nu luăm decât un exemplu. Exemplul acesta e suficient însă pentru a stabili un fapt, anume, că nu există la neevrei o singură direcţie de destindere a unei situaţii încordate înspre evrei; deci nu calitatea de evreu este cea care lucrează asupra neevreilor ca o cârpă roşie, asupra taurului. Nu calitatea de evreu, ci altceva. Ce anume? Să încercăm a înţelege.   Este adevărat că procedeul amintit mai sus era foarte întrebuinţat în Rusia. E iarăşi, adevărat că un asemenea procedeu ar pu-tea fi întrebuinţat şi în alte ţări cu climate politice şi de ethos, asemănătoare. Dovedeşte însă asta că pricina unor asemenea agitaţii e subiectivă? Greu de admis! Vedeţi, când diavolul a vrut să ispitească pe cei dintâi oameni în rai, el nu s-a îndreptat către Adam, ci către Eva. De ce? Pentru că el ştia că Eva va sucomba mai uşor ispitei. La fel şi poliţia rusească care organiza pogromurile; ea oferea mâniei publice ca ţintă pe evrei. De ce? De ce oare agitatorii aceştia nu ridicau lumea împotriva tătarilor sau a ungurilor sau a francezilor? De ce – presupunând că premisa evreilor (evreii, cal de bătaie pentru toţi agitatorii) este adevărată – de ce toate instigaţiile acestea au ca obiect evreimea? E simplu, se va spune: pentru că asemenea instigări prind întotdeauna şi pentru că agitatorii o ştiu. O ştiu agitatorii antisemiţi astăzi, aşa după cum cu vreo 18 veacuri în urmă o ştiau agitatorii anticreştini. Foarte bine; numai că, în acest caz, trebuie să existe în evreii de azi şi de totdeauna, trebuia să existe în creştinii de acum 18-19 veacuri, un element obiectiv care să-i facă apţi de a aprinde mânia publică; exact în acelaşi fel în care slăbiciunea congenitală a Evei o făcea aptă să sucombe ispitelor diavolului. Care e acest element?   Datele de mai sus încadrează o elementară problemă a psihologiei mulţimilor. Pentru ca o categorie de oameni să poată deveni obiectul de descărcare a patimii maselor e nevoie de mai multe elemente. Ţinând seamă de faptul că asemenea descărcări, întrucât sânt fapte de psihologie colectivă, nu îşi au de cele mai multe ori decât origini neraţionale, vom spune că o categorie de oameni nu e aleasă ca victimă de către agitatori decât: Când ea constituie o grupă fundamental deosebită de masele în mijlocul cărora trăieşte; Când deosebirile acestea, devenite conştiente şi înţelese ca tot atâtea motive de superioritate asupra neamurilor din jur, au ca urmare un proces voit de succesiune, care duce la izolarea numitei grupe înlăuntrul chiar al societăţii respective; Când, de pe urma acestei izolări, viaţa înlăuntrul grupei ia anumite forme ezoterice, pline de mister pentru cei din afară; Când grupa aceasta reprezintă o primejdie permanentă pentru ordinea celor din afară, pentru structura spirituală, politică, socială sau economică a aşezării lor.   Aceste patru momente se verifică complet pe cazul persecuţiei creştinilor în imperiul roman. În adevăr, atât prin felul lor de viaţă, cât şi prin ethosul lor, prin înţelegerea lumii şi prin sensul general pe care îl dădeau ei existenţei şi acţiunilor omeneşti, creştinii erau fundamental deosebiţi de stăpânitorii Romei. Mai mult decât atât însă, conştienţi de valoarea adevărului absolut în stăpânirea cărora erau ca închinători ai lui Hristos, ei duceau o viaţă separată de a celorlalţi, cu o practică a cotidianului care distona categoric nu numai în cele religioase şi care îi silea să se izoleze dacă nu pentru altceva cel puţin pentru a se feri de ispita vieţii păgâne; de aici traiul în comunităţi, şi topografic închise, adevărate ghetouri, înlăuntrul cărora nu pătrundea nici ochiul cel mai indiscret – dacă nu era al unui iniţiat –, şi tot de aici taina care învăluia această viaţă şi care făcea posibile legendele cele mai fantastice. Există un basm cu omorul ritual? Există. Dar de ce se plâng evreii? Nu a existat un basm cu creştinii otrăvitori de fântâni? Şi evreii nu au ei oare nici o vină, n-au avut ei nici un rol în răspândirea acestor basme? Iată dară, istoria nu face decât să se repete. Faţă de imperiul roman creştinii însă mai îndeplineau o funcţiune; aceea de element dizolvant al aşezării romane. Va fi spus Hristos: daţi Cezarului ce e al Cezarului. Asta însă nu apăra imperiul împotriva dinamitei creştinismului. Iar primejdia aceasta o simţeau stăpânii – şi reacţionau. Reacţionau prin... pogromuri. Încercând să explice acest fapt, unii spun: pentru că creştinii erau purtătorii unei mişcări revoluţionare. Evreii înşişi spun despre ei: pe noi numai retrograzii nu ne pot suporta; numai retrograzii sânt antisemiţi – şi anume pentru că evreii sânt revoluţionari, aducători de progres. E inexact. Evreii nu sânt aducători de progres, între altele şi pentru că... progresul nu există. Evreii aduc schimbare, nu progres; şi încă nici asta întotdeauna.   Iată, de pildă, astăzi. Singura ţară revoluţionară în Europa e azi Germania. (Italia nu e încă revoluţionară, iar Rusia, care cu Lenin a fost formal revoluţionară – în fond nu, pentru că marxismul nu e, faţă de raţionalismul cartezian, în nici un fel revoluţionar – deci, Rusia, care cu Lenin a fost formal revoluţionară, a încetat să mai fie, în momentul în care – sau: dacă – omul de stepă Voroşilov a capitulat în faţa lui Stalin, care devine din ce în ce mai mult omul tehnicii, adică moştenitorul lui Petru cel Mare, în aşa măsură încât urmează sugestiile Franţei şi se întoarce înapoi în Europa.) Deci singura ţară revoluţionară azi în Europa e Germania – iar Germania de azi e antisemită. Nu e adevărat, deci, că evreii sânt întotdeauna şi peste tot un ferment revoluţionar. Şi, chiar dacă ar fi aşa, asta încă nu ar explica pasiunile dezlănţuite împotriva lor. Căci nu e adevărat că, popoarele se ridică împotriva oricărei revoluţii. Nu. Ci popoarele se ridică împotriva revoluţiilor, atunci când acestea atacă geniul lor naţional, ethosul lor. Le suportă însă – mai mult: le susţin – atunci când merg înspre o potenţare a acestui ethos. Întorcându-ne la cazul nostru: creştinismul reprezintă faţă de geniul roman o formulă, dacă nu chiar diametral opusă – ceea ce totuşi s-ar putea susţine –, în orice caz o formulă fundamental deosebită.   Roma trebuia să înţeleagă, şi instinctul ei nu a înşelat-o, că ideea de stat romană nu putea decât să sucombe prin înflorirea creştinismului. Şi de aceea a reacţionat. (Cu cât succes – s-a văzut. Dar asta e o altă chestiune.) Iată, deci, originea sau explicaţia persecutării creştinilor sub imperiu. Întrebarea e: au fost şi sânt evreii, oare, faţă de toată lumea, în situaţia în care se aflau creştinii faţă de imperiul roman? Să vedem.   Evreii sânt poporul ales. Asta trebuie să o mărturisească nu numai orice evreu, ci şi orice creştin. Evreii sânt poporul ales, pentru că cu ei a făcut Dumnezeu primul legământ. Ei ştiu asta. Un popor ales are însă de împlinit o funcţiune; căci el nu e ales din cauza a ceva, ci – şi mai vârtos încă – pentru ceva, într-un anumit scop. Dar pentru ca să-şi poată împlini misiunea lui, el trebuie să se păstreze ca popor ales. Asta iarăşi au înţeles-o evreii. De aceea, în istoria lor, încă de la început, se poate identifica extrem de lesne o tendinţă constantă nu numai de a-şi sfinţi viaţa, dar şi de a o păstra pură de orice contact cu cei de altă credinţă. În ţara lor, când aveau una, în toate celelalte ţări unde îi aruncau nenorocirile lor naţionale sau numai neliniştea lor scormonitoare care îi punea mereu pe drumuri – căci, de fapt, foarte mulţi din evrei au trăit în diaspora chiar în vremea independenţei statului lor –, ei trăiau despărţiţi de ceilalţi oameni, în comunităţi rigid închise. Conştiinţa superiorităţii credinţei lor, conştiinţa superiorităţii lor de popor ales nutrea în ei un imens orgoliu, care, astăzi, după atâtea nenorociri şi suferinţe, e tot aşa de intact cum era în timpurile de cea mai mare strălucire naţională (căci au fost şi momente de astea). Desigur, evreii au fost întotdeauna un corp străin în mijlocul neamurilor cu care au venit în atingere; şi dacă e adevărat că „difference engendre haine", – au fost şi urâţi. Să se recunoască însă că dacă procesul acesta de diferenţiere, de singularizare, de izolare este aşa de departe dus astăzi, încât între evrei şi celelalte neamuri nu se mai pot arunca punţi statornice, apoi el a fost iniţiat nu de celelalte neamuri, ci chiar de evrei. Vechiul Testament este o lege care e şi a noastră, a creştinilor; întrucât şi noi o mărturisim, ar trebui deci ca între noi şi evrei să fie ceva comun: Vechiul Testament.   Şi, totuşi, nu e. Pentru că ceea ce face fondul ethosului evreu nu e legea cea veche, ci comentariul ei. Stă scris doară că Thora e apă, şi Mishra e vin. Şi asta îşi are însemnătatea ei enormă. S-a întâmplat cu Vechiul Testament la evrei ceea ce trebuia să se întâmple mai târziu cu Evanghelia la catolici; care nu era valabilă decât sub garanţia Bisericii (Augustin), adică în lumina comentariilor. Nu insistăm, căci chestiunea e cunoscută: Talmudul a luat locul Thorei. Nu chiar dintr-o dată. Ci cu lupte grele, care nu s-au terminat decât când a fost arsă opera lui Maimonide, Mare Nebuhim. Asta înseamnă, însă, veacul al XIV-lea. Până după 1300, deci, au luptat urmaşii fariseilor pentru impunerea spiritului exclusivist, în virtutea căruia evreii trebuiau să se ţină departe de orice atingere cu celelalte neamuri; fie că era vorba de perşi sau de romani, de greci sau de alexandrini, de arabi sau de creştini. La această, dată însă izbânda rabaniţilor era desăvârşită; separaţia între evrei şi celelalte neamuri complet realizată. Când însă cineva vrea să se ţină departe de tine pentru că, te dispreţuieşte, pentru că te socoteşte mai jos de el şi nu demn de ai fi o legătură, reacţia ta e firească: începi a-l socoti drept duşman; sau, în ori ce caz, de altă natură decât a ta. Procesul de separaţie iniţiat de evrei continuă să fie adâncit de ceilalţi. La aceasta a contribuit, dacă mai era nevoie, încă un fapt, de ordin strict concret.   Evreii sânt, desigur, mistici; dar sânt, în acelaşi timp, raţionalişti. Probă: Kabbala (hasidismul, care e, înlăuntrul iudaismului, faţă de raţionalismul talmudiştilor, cam ceea ce e în catolicism franciscanismul faţă de scolastica tomistă, nu e nici pe departe un element hotărâtor în plămădeala ethosului iudaic). De la talmudist, însă, până la zaraful cântăritor de aur şi împrumutător de bani nu e nici măcar un pas: e unul şi acelaşi lucru. Evreii au fost, deci, în toate timpurile excepţionali mânuitori de bani. Calitatea asta a lor i-a dus în apropierea regilor şi ai mai marilor tuturor neamurilor; cărora le-au făcut servicii adesea eminente. Evreii nu au ştiut, însă, nu au înţeles niciodată – cu toate necazurile care au căzut pe capul lor – că nu există mai mare nenorocire decât aceea de a sluji contra răsplată pe cei mari.   Căci ceea ce-ţi pot da stăpânitorii neamurilor în plată sânt privilegii, iar privilegiile nu pot fi decât izvor de nenorocire. Privilegii pentru neamul lor. Asta merge o bucată de vreme. Şi le-a mers şi lor. În Alexandria, de pildă, ca şi mai târziu, în Spania, privilegiile de care se bucurau evreii erau aşa de însemnate, încât mulţi treceau la iudaism numai ca să se bucure de foloasele calităţii de a fi evreu. Asta nu merge însă la nesfârşit. Căci, într-un anumit moment, intervine o criză publică, şi atunci pasiunea populară merge tocmai împotriva celor privilegiaţi. Să te apere cei mari? Cei mari dau cel mult privilegii – şi încă? –; de apărat însă împotriva mişcărilor de opinie publică – asta nu. Evreii uită mereu că ei au fost izgoniţi din Spania la scurtă vreme după ce făcuseră eminente servicii lui Ferdinand şi Isabelei, cărora le refăcuseră finanţele publice! Iată, deci, în situaţia lor privilegiată – şi unde nu au avut privilegii evreii? – încă un element al procesului de izolare a evreilor, proces care, de data aceasta, nu mai porneşte de la evrei, ci de la ceilalţi, deşi, de fapt, nu e decât o consecinţă a secesiunii rabanite. Nu explică asta destule lucruri? Destule – dar nu pe toate...   Desigur, evreii sânt poporul ales. Dar ales – la ce? Ei spun, ca să stăpânească pământul. E o afirmaţie care face orice discuţie imposibilă. Căci ce înseamnă oare, în domeniul realităţilor concrete, a stăpâni pământul? Socotesc, deci, indicat să alegem un alt punct de plecare. Un punct de plecare care să fie ceva mai precis şi posibil de a fi acceptat de toată lumea. Care e, după chiar părerea evreilor, momentul în care ar fi să înceapă stăpânirea lor asupra lumii? Momentul în care va apărea Mesia. Prin urmare, deplasând puţin problema, fără a-i schimba însă punctul de ajungere, vom spune: evreii sânt poporul ales, pentru că dintre ei trebuia, după hotărârea lui Dumnezeu, să se nască Mesia. Asupra acestora suntem toţi de acord; evrei şi creştini. Imediat după aceasta însă se deschide controversa.   Noi spunem: Mesia a venit. Prin întruparea Logosului. El e Hristos. Evreii au fost poporul ales; ales pentru întruparea lui Dumnezeu. Dar în momentul în care aceasta s-a întâmplat, în momentul în care el şi-a împlinit misiunea deci, poporul evreu a încetat a mai fi poporul ales. Căci, e adevărat, legea cea veche era un legământ între Dumnezeu şi poporul evreu; legea cea nouă, însă, e un legământ între Dumnezeu şi toate neamurile pământului. În legământul cel nou devine, deci, oarecum ales oricine primeşte legea cea nouă; ales între pierzanie şi mântuire. Prin urmare: sau evreii recunosc că Mesia a venit sub chipul lui Hristos, şi atunci, din acest moment, ei încetează de a mai fi poporul ales (sub pedeapsa de a făptui cel mai greu păcat – al orgoliului); sau ei contestă autenticitatea lui Hristos-Mesia, şi atunci ei se refuză de la funcţia lor de popor ales, aceea de a fi instrumentul lui Dumnezeu întru mântuirea lumii, păcătuind nu numai împotriva misiunii lor, dar chiar direct împotriva lui Dumnezeu.   La aceasta evreii răspund statornic: Hristos a fost desigur cineva. Poate chiar un profet. Dar dacă el pretinde a fi chiar fiul lui Dumnezeu sau, în orice caz, Mesia, atunci el e un impostor. Mesia nu a venit încă. El va veni, sigur, pe un cal alb, şi atunci va începe şi stăpânirea lui Israel asupra pământului Cele două poziţii sânt ireductibile. Dacă am încerca, dintr-un punct de vedere exterior amândurora, să stabilim cine are dreptate, ar trebui să ne recunoaştem neputinţa.   Din fericire, însă, pentru problema noastră e absolut indiferent să se ştie de care parte e dreptatea. Căci în chiar caracterul ireductibil al celor două poziţii stă miezul problemei noastre. Să ne amintim, în adevăr, că ceea ce vrem să lămurim noi nu e cine e vinovat în conflictul permanent dintre evrei şi celelalte neamuri, ci care este explicaţia permanenţei suferinţelor lui Israel. Prin urmare: poziţia evreilor e clară; ei sunt poporul ales; care va stăpâni pământul în ziua în care se va ivi Mesia. Iată însă că din Israel s-a născut cineva care se pretinde a fi Mesia. Acest cineva, Hristos, care nu e decât un impostor, a sfârşit totuşi prin a fi recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu de atâtea neamuri în mijlocul cărora trăiesc evreii. El a creat o nouă înţelegere a lumii, o nouă structură spirituală şi nu numai o nouă scară de valori, dar chiar valori noi. O aşezare creştină a lumii.   Aici începe dificultatea. Evreii trăiesc în mijlocul acestei lumi, creştine. După care lege? După legea creştină? După obişnuinţele create de legea creştină? După indicaţiile climatului creştin? Dacă da, atunci evreii au renunţat la legea lor, au trădat legământul lor cu Dumnezeu, au încetat de a fi poporul ales – mai mult, au încetat de a fi evrei. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat însă. Evreii, continuă a fi evrei. Ce înseamnă asta? Că, în mijlocul unor popoare creştine, ei îşi fac aşezările lăuntrice şi îşi duc viaţa după o lege a lor, alta decât cea creştină, potrivnică celei creştine – operă a unui impostor. Concluzia? Urmând legea lor. evreii trebuie să saboteze aşezările şi valorile creştine.   Nu este vorba aici numai de o problemă religioasă. Este adevărat că necazurile şi suferinţele evreilor sunt mai adânci şi mai frecvente în acele timpuri şi în acele regiuni în care popoarele odihnesc într-un creştinism mai categoric. După cum iarăşi e adevărat că situaţia lor e incomparabil mai uşoară în ţările protestante, protestantismul – mai ales în anumite forme ale lui – fiind formula cea mai puţin creştină în creştinism şi cea mai aproape de structura iudaică. Dar, încă o dată, problema nu e în primul rând religioasă.   Sau, mai exact: justificarea formală a conflictului acesta permanent nu e de natură, religioasă. E vorba de altceva; iudaism sau creştinism sânt mai mult decât religii; ele sânt principii formative ale vieţii; există o aşezare iudaică şi o aşezare creştină a lumii, indiferent dacă în conştiinţa oamenilor şi a instituţiilor apare în chip explicit Hristos şi Iehova sau nu. Aşa fiind, există valori creştine şi valori iudaice în oricare ordine a vieţii; fie că ne gândim la organizarea politică a unei naţii, fie că ne preocupăm de crearea şi circulaţia bunurilor materiale, fie că nu e vorba decât de înţelegerea sensului general al existenţei. Pe orice teren ne-am afla, deci, există o categorică „incompatibilitate de umoare" între creştini şi evrei. Aşa fiind, însă, deosebirea pe care am identificat-o ca existând între evrei şi creştini merge mai departe: aceştia din urmă îi simt pe cei dintâi nu numai izolaţi voluntar, dar şi – ştiţi, a patra condiţie din cele de mai sus – primejdioşi ordinii creştine. Creştini şi evrei, două corpuri străine unul altuia, care nu pot fuziona întro sinteză, între care nu poate exista pace decât.... prin dispariţia unuia din ele.   Iuda suferă. De ce? Pentru că Iuda trăieşte în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le duşmănească, chiar dacă ar voi altfel; pentru că din momentul în care a refuzat să-l recunoască pe Hristos-Mesia, ancorându-se şi mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator, faţă de el însuşi să-şi împlinească funcţiunea care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creştine. Iuda suferă pentru că l-a născut pe Hristos, l-a văzut şi nu a crezut. Şi asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alţii – noi. Iuda suferă – pentru că e Iuda.   Există totuşi o acţiune prin care evreii au încercat să se smulgă soartei lor. E sionismul. Încercarea mi se pare însă cu totul confuză. Desigur, Ierusalimul rămâne polul magnetic al iudaismului. Dar un pol, aş zice, mistic. Căci urarea nostalgică „la anul la Ierusalim" nu are nimic pozitiv în ea, ci e mai degrabă unul din acele mituri despre care vorbeşte Sorel, în acelaşi fel mit cum mit e hiliasmul, evenimente care nu se vor întâmpla niciodată, dar care polarizează omenirea şi au asupra oamenilor o înrâurire extrem de puternică, obligându-i să-şi regleze viaţa în vederea acelor evenimente, ca şi cum ele s-ar întâmpla.   Întoarcerea la Ierusalim e, netăgăduit, o realitate pentru evrei. E cea mai puternică realitate iudaică. Certitudinea aceasta mistică după care Israel se va regăsi odată şi odată la umbra templului este aşa de adânc înrădăcinată în fiinţa evreilor, încât aceştia nici nu-şi socotesc viaţa în diaspora decât ca un provizorat. Mai mult, ca o ficţiune. Căci dacă evreii au temple şi case de rugăciune prin toate aşezările lor, nu e totuşi mai puţin adevărat că singurul loc de rugăciune şi de jertfă rămâne Ierusalimul şi că, în fond, adevăratul templu – nu surogatele din diaspora – acolo este. Stranie stare de spirit, în care conceptul-limită al dorinţelor, obiectul tendinţelor dureroase ale unui popor întreg devin adevărata realitate, pe când viaţa de toate zilele se destramă în transparenţe iluzorii – ficţiuni!   Înţelegeţi dară ce departe de realitatea iudaică a fost gândul lui Theodor Herzl atunci când a lansat ideea sionismului. Stat iudaic? Evident, dacă cineva ar izbuti să adune la un loc pe toţi evreii de pe faţa pământului şi să-i constituie în stat, problema suferinţelor evreilor ar lua o altă înfăţişare; poate chiar că ar fi rezolvată. Dar întrebarea e: cum să constitui un stat evreiesc? Evreii au mai avut doară un stat. L-au avut chiar de mai multe ori. Unde e? Să-l fi aşteptat, oare, evreii pe Theodor Herzl ca să descopere ideea unui stat evreiesc? E cel puţin ciudat. Un popor obişnuit, normal tinde înspre viaţa de stat în chip firesc, fără nici un plan conştient; exact în acelaşi fel în care moleculele dintr-o soluţie suprasaturată tind spre cristal. Asta la evrei însă nu se vede. Ba, dimpotrivă, ori de câte ori au avut un stat, nu s-au liniştit până nu l-au făcut în bucăţi. Să înceteze viaţa în diaspora? Nonsens. Căci viaţa în diaspora este însăşi starea naturală a evreilor.   Desigur, viaţa în diaspora nu ar fi fost posibilă, împrăştierea nu ar fi putut să păstreze intact poporul evreu aşa cum l-a păstrat, dacă fiecare evreu în parte şi toţi la un loc nu ar fi trăit într-o halucinantă încordare viziunea mistică a Ierusalimului pământesc. Ierusalimul a împlinit însă, după cum am spus, funcţiunea de polarizator nu a indivizilor concreţi, ci a spiritualităţii iudaice şi a ethosului iudaic. Atât. Suficient pentru a păstra poporul; dar insuficient pentru a-i lega pe indivizi într-un stat.   Şi acum, ce a vrut Theodor Herzl, şi ce vrea sionismul? Să ia Ierusalimului nimbul lui mistic, caracterul lui de mit de până acum şi să transforme acest oraş într-o capitală de stat cu ministere şi cu siguranţă generală? Se poate. Numai că nu s-ar realiza decât o experienţă cu totul trecătoare, cum au fost întotdeauna aşezările politice iudaice, iar, pe de altă parte, concretizându-se Ierusalimul, s-ar lua evreilor din împrăştiere singurul centru de raliere al lor care le-a făcut posibilă viaţa până astăzi. Sionismul este, fără îndoială, o încercare de a rupe cercul de suferinţă al fatalităţii iudaice – dar o încercare care nu poate duce decât cel mult la un rezultat: pierderea evreilor ca popor, prin sfărâmarea mitului ierusalimit. Sionismul? Sinucidere! Şi asta trebuia să fie o soluţie!   Iată-ne, deci, la sfârşit. Iosef Hechter simte că Iuda suferă şi că nu se poate altfel. Dar Iosef Hechter nu înţelege de ce. Am încercat să i-o lămurim noi. În forma cea mai strânsă şi mai didactică de care am putut să dispunem. Cu elemente luate nu din literatura şi orientarea antisemită, ci cu ceea ce ar avea la îndemână ca repere în judecată un evreu; un evreu obiectiv şi lucid. Suferi pentru că eşti evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; şi nu ai putea scăpa de suferinţă decât încetând a fi evreu, Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aia nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza până la sfârşitul veacului.   Revoltă? Nu e bună la nimic. Nu slujeşte la nimic. În acelaşi fel în care nimeni nu poate sări peste umbra lui – evreul nu-şi poate depăşi suferinţa; decât... nemaifiind evreu. Situaţie cu atât mai tragică, cu cât nimeni nu poate înceta a fi ceea ce este! Iosef Hechter, tu eşti bolnav. Tu eşti substanţialmente bolnav, pentru că nu poţi decât să suferi; şi pentru că suferinţa ta e înfundată. Toată lumea suferă, Iosef Hechter. Suferim şi noi, creştinii. Dar pentru noi e o ieşire, pentru că noi ne putem mântui. Ştiu, tu nădăjduieşti; nădăjduieşti că va veni odată cel aşteptat, Mesia, pe calul alb, şi atunci vei stăpâni pământul. Nădăjduieşti, Iosef Hechter. E singurul lucru ce-ţi mai rămâne.   Eu însă nu pot face nimic pentru tine. Pentru că eu ştiu că Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atât ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ţi-a pus solzi pe ochi. ... Iosef Hechter, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul? (NAE IONESCU)    descarcare carte pdf 

RENÉE, MARTHE, ODETTE I Nu este încă opt. Ştefan Valeriu o ştie după bătaia soarelui care n-a ajuns decât până la marginea de jos a şezlongului. O simte cum urcă pe bara de lemn, cum îi înveleşte degetele, mâna, braţul gol, caldă ca un şal… Va mai trece un timp oarecare – cinci minute, un ceas, o eternitate – şi în jurul pleoapelor închise, va fi o pâlpâire albastră, cu vagi dungi de argint. Va fi opt atunci şi îşi va spune fără convingere că trebuie să se ridice. Ca ieri, ca alaltăieri. Dar va rămâne mai departe surâzând la gândul acestui cadran solar, pe care l-a construit din prima zi cu un şezlong şi un colţ de terasă. Îşi simte părul fierbinte în soare, aspru ca firul de cânepă şi se gândeşte că la urma urmelor, nu e mare pagubă că a uitat la Paris, în odaia din Rue Lhomond, sticla cu petrol Hahn, singura lui cochetărie, supremă însă. Îi place să-şi treacă degetele prin părul ăsta încâlcit, din care dimineaţa pieptenele n-a izbutit să scoată decât vreo trei vârtejuri, părul ăsta pe care acum între degete îl simte cât este de blond după asprime. Trebuie să fie foarte târziu. S-au auzit adineauri voci pe alee. Dinspre lac a strigat cineva, o voce de femeie, poate englezoaica de ieri, care îl privea înotând voiniceasca şi se mira de lupta asta cu apa, ea care nu cunoştea decât brassa. Ştefan îşi leagănă piciorul peste bara scaunului şi caută prin iarbă, fără ciorapi cum este, urme de umezeală. Ştie el spre stânga, nu departe, spre stufiş, un loc în care roua rămâne târziu până la prânz. Aşa. Trupul care arde somnoros în soare şi senzaţia asta de frig vegetal. Luni seara, când coborâse în sufrageria pensiunii, după ce – abia sosit de la gară, după un drum lung – îşi schimbase în grabă cămaşa, sârboaica vorbăreaţă de la masa din fund, vorbise tare, pentru toată lumea: — Tiens, un nouveau jeune-homme. Ştefan îi fusese de două ori recunoscător. Pentru „nouveau” şi pentru „jeune-homme”. Fusese bătrân o săptămână înainte, ieşind de la ultimul examen de internat. Bătrân, nu îmbătrânit. Oboseala nopţilor nedormite, dimineţile de spital, după amiezile lungi la bibliotecă, cele două ceasuri de examen, într-o sală obscură în faţa unui profesor surd, hainele groase de iarnă, gulerul care i se părea murdar… Pe urmă, numele lacului ăstuia alpin, pe care l-a găsit întâmplător, într-o librărie, pe o hartă, biletul de tren cumpărat la întâiul birou de voiaj, cursa prin marile magazine, un pulover alb. Un pantalon gri de flanelă, o cămaşă de vară, plecarea ca o evadare. Un nouveau jeune homme.   *   Nu cunoaşte pe nimeni. De câteva ori i s-a aruncat în treacăt un cuvânt, dar el a răspuns evaziv. Ştefan se teme de accentul lui nesigur şi i-ar fi neplăcut să se trădeze din prima zi străin. După prânz, trece grăbit printre mese, absent, aproape încruntat. Ceilalţi l-ar putea crede ursuz. El este numai leneş. Sus, în dosul terasei, începe pădurea. E acolo un petec de pământ cu iarbă înaltă, deasă şi elastică. O striveşte toată după amiaza sub greutatea trupului lui adormit şi a doua zi, o regăseşte întreagă fir cu fir. E doborât la pământ; cu braţele aruncate de o parte şi de alta, cu picioarele întinse, cu capul cufundat între ierburi, învins de o putere cu care i-ar plăcea să se lupte. A sărit o veveriţă dintr-un alun într-altul. Cum s-o fi spunând veveriţă pe franţuzeşte? E o imensă tăcere… Nu. Nu e o imensă tăcere. Vorba asta e de undeva din cărţi. E o imensă învălmăşeală, un imens vacarm zoologic, greieri care ţârâie, lăcuste care se agită, cărăbuşi care se izbesc în aer, lovindu-şi elitrele sonor şi căzând pe urmă cu un sunet dens, de plumb. În toate astea, răsuflarea lui, a lui Ştefan Valeriu, e un amănunt, un semn derizoriu de viaţă, derizoriu şi capital ca al veveriţei care a sărit, ca al lăcustei care s-a oprit pe vârful ghetei lui, crezând că e o piatră. E bine să te ştii aici, un animai, o vietate, un dobitoc neimportant, care doarme şi răsuflă sub un soare al tuturor, pe un petic de doi metri pătraţi. Dacă i-ar veni pofta să cugete, ce ar cugeta un greier despre eternitate? Şi dacă, din întâmplare eternitatea ar avea gustul după-amiezei ăsteia… Se văd jos, pe terasa pensiunii, scaune, şaluri, rochii albe. Şi mai departe, lacul albastru, transparent, idilic. Carte poştală. II Seara e rece, albastră, plină de sunete stinse ce vin dinspre oraş, peste lac, dincolo de unde se văd lumini electrice depărtate. E joi şi în parcul municipal este concert militar. Aproape toată pensiunea a plecat cu vaporaşul de la 8:27 să asiste. Ştefan Valeriu a rămas. Pe toată valea, deschisă larg în faţa terasei, e un albastru profund de lemn de vişin. — Domnule, cunoaşteţi jocul de şah? — Da. De ce a răspuns „da”? Ar fi fost atât de simplu să spună „nu” şi acum ar fi fost afară, liber să-şi continue plimbarea pe terasă. Un „da” grăbit şi iată-l în hol, în faţa tablei de şah, condamnat să fie atent. Partenerul este un bărbat înalt, osos, negru, între două vârste şi urât. Joacă rar, calculat. — Dumneavoastră nu v-aţi dus la concert? — Nu. — Nici eu. Nevastă-mea ţinea morţiş să se ducă şi am lăsat-o. Eu însă… Stefan a pierdut o tură, dar a construit în colţul stâng al tablei un atac la rege foarte strâns. — Sunteţi din Midi? — Nu. Sunt român. — Imposibil! Vorbiţi ca un francez. Sau poate unde nu sunt eu obişnuit cu accentul de aici. Pentru că nici eu nu sunt din Franţa. Sunt tunisian. — Tunisian? — Da. Adică francez din Tunisia. Am acolo plantaţii Numele meu e Marcel Rey. Atacul lui Ştefan a eşuat şi cum între timp îşi lăsase devastat tot câmpul, cedează partida. De altminteri se întorc din oraş cei plecaţi la concert. S-a auzit şuieratul vaporaşului la ponton. Au ieşit din curte să-i aştepte. Voci multe, vioaie, exclamaţii, strângeri de mână, saluturi zgomotoase. — Vai, Marcel, dacă ai ştii ce frumos a fost. — Renée, uite un domn, care poate fi un prieten. Soţia mea. E o femeie înaltă, subţire. Nu i se văd în obscuritate decât ochii. Ştefan îi sărută mâna. O mână mică şi rece, care nu spune nimic.   *   Au fost într-o excursie mică la Lovagy, să viziteze un castel, toţi trei. Marcel Rey, nevastă-sa şi Ştefan. Mai este Nicolle, fetiţa soţilor Rey. Au umblat mult, au râs, s-au fotografiat. Domnul Rey are un aparat mic de cinematograf, cu care filmează uneori scene, pe care le trimite în urmă la Paris, pentru developat. — Renée, treci acolo cu domnul Valeriu. Mai departe, în lumină. Aşa, râdeţi, vorbiţi, să fie mişcare. — Dacă e să facem o scenă de cinematograf, şopteşte Valeriu, eu aş prefera, Doamnă, una de iubire. A spus vorba în treacăt, neglijent, ca să o poată schimba uşor într-o glumă, dacă va fi nevoie. Renée surâde întâmplător şi nu răspunde nimic. Ştefan se joacă cu părul buclat al lui Nicolle. Domnul Rey filmează.   *   Le cunoaşte toată istoria. S-au născut amândoi în Tunisia din familii de vechi colonişti, într-un orăşel mic. El mai venise o dată în Franţa, în 1917, ca să primească un glonte la umăr, două ceasuri după ce intrase în tranşee şi să fie retrimis acasă o săptămână de la plecare. Ea nu trecuse până acum dincolo de Tunis. S-au căsătorit în 1920, au avut un copil – Nicolle – în 1921, au cumpărat o vie, în 1922, o plantaţie un an mai târziu şi pe urmă câte două în fiecare an. Djedalda, orăşelul lor, este la 50 de kilometri de Tunis. Târg mic de europeni, înconjurat de obscure triburi indigene care se strâng în jurul mahalalelor, când e secetă mare şi se plimbă pe uliţe cu uitături rele. Atunci, soţii Rey dorm cu puşca la căpătâi. Sâmbătă seara, când se face piaţa lucrătorilor din plantaţii, Renée păzeşte telefonul, ca să poată cere la timp ajutoare de la Tunis. Povesteşte toate astea domol, fără curiozitate, puţin obosită şi Ştefan Valeriu trebuie să pună trei întrebări pentru un răspuns. — Vrei să-mi dai şalul de colo? Mi-e frig. El i-l aruncă peste şezlong şi, voind să i-l potrivească, mâna lui întârzie întâmplător pe genunchiul ei. Renée tresare speriată şi strigă fără sens: „Nicolle, Nicolle!”     Seara, Ştefan răspunde unei scrisori, primite de la Paris: „Nicio cunoştinţă. Doar o familie de tunisieni, el bun şahist, ea nevastă virtuoasă. Nu cred să fie de lucru în menajul ăsta”.   *   A desprins o luntre de la pontonul pensiunii, a vâslit spre larg, de unde defileul munţilor se vede şi metric, a aruncat ancora şi s-a întins pe fundul bărcii, cu lopeţile lăsate în voia lor, după valuri. Îi este lene, o lene simplă, fără regrete, liniştită ca o vastă absenţă. Închide ochii. Soarele îl cuprinde întreg. Adineauri, în hol, a revăzut perechea tânără care a sosit de curând în pensiune şi a ocupat odăiţa izolată din curte, departe de toată lumea. Voiaj de nuntă probabil. Ea e admirabilă. Coborâse timid, cu o urmă de neglijenţă în ţinută şi Ştefan a bănuit, după ochii ei, ce noapte arzătoare trebuie să fi petrecut. S-ar fi spus că duce după ea, în toată casa, o aromă de alcov, cu perne calde, senzuale, cu un trup de amantă adormită, cu o lumină difuză de dimineaţă ce te surprinde iubind. — Insuportabil! E contagios! Trebuie reclamat! Ştefan vorbeşte tare, singur. Îi răspunde un ochi de apă ce se loveşte de barcă, strigătul depărtat al unei înotătoare, ceasul de la Saint François de Salles care sună 10, în oraş.   III Este pe terasă, într-un colţ retras, o pereche care îl intrigă. I-a observat abia azi, dar poate sunt mai de mult. Femeia, nu încă bătrână, are ceva glorios în frumuseţea ei. Treizeci şi cinci de ani poate. Sau mai mult. Înaltă, calmă, cu trăsături sigure, cu un zâmbet care nu este zâmbet, ci o mare destindere a feţii. Bărbatul de lângă ea, e un băiat. Nu trebuie să fi trecut de douăzeci de ani. Şade jos, în iarbă, lângă fotoliul femeii şi vorbeşte repede, sprinten, cu gesturi mărunte. Ea îl ascultă numai pe jumătate şi îi trece mâna prin păr, mângâietoare. Amant? Soţ? Gigolo? Ceva din fiecare, se gândeşte Ştefan Valeriu, care îşi descoperă subit un sentiment de invidie, poate unul de umilire, el, animal tânăr de douăzeci şi patru ani, viguros, odihnit şi singur, aşteptând nu ştie de unde, o pasiune care nu vine. — Vrei să cânţi un cântec, Nicolle? — Vreau. E foarte târziu. Toată lumea s-a dus să se culce. Ştefan Valeriu aşteaptă singur pe terasă. — Tinere, somnul e mai bun decât stelele, i-a strigat adineauri ducându-se la culcare, domnul Vincent, marsiliezul gros şi jovial. N-a răspuns nimic. După cină, femeia şi pajul ei tânăr, coborâseră spre lac. Nu s-au întors încă. Ştefan le-a urmărit o vreme plimbarea de-a lungul pontonului: se vedea bine şalul ei deschis, fluturător, puloverul lui alb. Acum nu se mai distinge nimic, dar au să se întoarcă şi noaptea e mare.   O zguduire puternică. S-a lovit o luntre de luntrea lui. Ştefan Valeriu se ridică surprins. — Cine e? — Eu. E tânărul paj. Râde confuz, bucuros parcă de întâlnire, dar cerându-şi scuze pentru accident. — Vâsleam de-a-ndăratelea şi n-am băgat de seamă că era barca dumitale în drum. Dealtminteri e prima mea plimbare pe lac. Bună apa? — Bună. — Dumneata înoţi? — Înot. — Îmi dai voie să ancorez şi eu aici? — Da. Ştefan s-a culcat din nou pe fundul bărcii, decis să fie ursuz. Celălalt a încălecat peste barca lui şi se joacă cu picioarele în apă, împrăştiind departe, stropi albi în soare. Ştefan Valeriu fluieră. — Bolero? — Da. A tăcut din nou. Celălalt continuă el să fluiere cântecul început de Ştefan. Departe, sus, pe terasa pensiunii, o rochie albă se desfăşoară în bătaia brizei ca un steag. — Hallo, hallo..! Tânărul paj face semne entuziaste. Un braţ îi răspunde grav de sus. — Spuneai că înoţi, întrerupe Ştefan idila asta care îl enervează. — Da, înot. — Hai atunci să facem o cursă. Până la pontonul ultim, înainte şi înapoi de trei ori, fără oprire. Cine învinge îl trimite pe celălalt în oraş să cumpere ţigări. Le-am uitat pe ale mele în odaie. Îi trebuie victoria asta. Simte că e stupid, că e copilăros, că e meschin ce face, dar are nevoie să-l umilească pe celălalt, să-i ia ceva din inconştienta lui graţie. Tânărul paj primeşte. Un moment, amândoi, drepţi în soare ca două spade… S-au aruncat. Ar putea să-l lase câteva clipe să-i ia înainte, ar putea să-i dea iluzia victoriei şi pe urmă din două braţe, bine aruncate, să-l ajungă şi să-l întreacă. Dar nu. Trebuie să fie o înfrângere absolută, limpede, strivitoare, de la început la sfârşit. Ştefan e cu mult înainte. Celălalt face mari eforturi. Îl aude cum gâfâie, cum încetineşte ritmul, cum se întoarce pe spate să respire şi să se odihnească. Cinci metri avans. Zece. Un milion. A câştigat cursa. Adversarul a rămas de tot în urmă. Se aude dinspre pensiune clopotul care cheamă pentru dejun. Tânărul paj a ajuns, în fine. Ştefan îl ajută să se urce în barcă. E încruntat. — A sunat pentru dejun. Mama trebuie să fie supărată. — Mama? — Da. Mama. I-am promis să mă întorc la timp. — Doamna în alb? — Da. — De ce nu mi-ai spus că e mama dumitale? — Pentru că nu m-ai întrebat. Nu îi mai spune niciun cuvânt. Nu are ce. L-ar îmbrăţişa dacă ar avea timp. Vâsleşte repede, când cu o mână, când cu alta, pentru ca între timp să-şi scoată tricoul de baie, să se şteargă, să se îmbrace. La mal, leagă prost barca de piciorul pontonului şi îl ajută pe tânărul paj să şi-o lege pe a lui. — Hai! Îl ia de mână şi fuge, fără să privească înapoi. Urcuşul spre pensiune e greu, soarele de amiază dogoreşte. Totuşi, va trebui să fie cât mai repede sus. — Să ne oprim puţin. — Nu. Cum te cheamă? — Marc. Marc Bonneau. La poarta pensiunii, rochia albă de adineauri aşteaptă. Ştefan o vede, se opreşte la doi paşi, surprins de întâmpinarea aceasta. Îşi dă abia acum seama că trebuie să fie ciufulit, transpirat, cu gulerul prost încheiat şi îi e ruşine în faţa femeii acesteia atât de calmă. — Doamnă, voiam să vă cer iertare pentru Marc. A întârziat din vina mea. — Foarte rău. Două ceasuri arest pentru amândoi. Şi n-o să beţi niciun pahar cu apă în timpul mesei. Ia priveşte cum sunteţi de transpiraţi. Îi ia batista din buzunarul mic al cămăşii şi i-o trece pe frunte. — Vezi?   *   Serile sunt lungi, monotone. Domnul Rey, Domnul Vincent şi Marc Bonneau joacă belota. Marthe Bonneau şi Renée Rey conversează. Ştefan Valeriu, refugiat în dosul unor coperţi de carte deschisă, fumează. — Domnule Valeriu, Nicolle s-a dus de mult la culcare. E târziu pentru copii. Ai face bine să iei exemplu de la ea. — Încă puţin, Doamnă Bonneau, termin un capitol şi mă duc. — Oh, copiii din ziua de azi… Râde toată lumea, afară de Ştefan, care pare preocupat de carte şi îşi arcuieşte o sprânceană, semn de atenţie şi absenţă. — Domnul Valeriu ăsta, spune grosul domn Vincent, e bolnav. Mai alaltăieri l-am prins pe terasă conversând cu stelele. Azi dimineaţă n-a fost pe lac, iar acum, uite-l că tace şi nu se supără. Semne sigure astea, domnule, semne sigure… — Ba vă rog să-l lăsaţi în pace şi să nu mi-l necăjiţi. Nu sunt eu protectoarea dumitale, domnule Valeriu? — Fără îndoială, doamnă Bonneau. O priveşte drept, cu un surâs de supunere, fel de a privi inocent, care îi lasă libertatea interioară să pândească şi să-şi imagineze. Nu tăinuieşte nimic femeia asta foarte frumoasă? Ochii ei mari, bine desenaţi, clipesc rar şi văd bine. Niciun moment de absenţă, nicio umbră de melancolie. Uneori, când trece pe lângă Ştefan, îşi lasă mâna pe umărul lui, gest pe care îl va repeta un minut mai târziu, pentru Marc. E liniştită, poate fiindcă se ştie apărată: apărată de maturitatea ei, de prezenţa fiului, de frumuseţea ei gravă şi stăpânită. — Îl mai ţineţi mult pe Marc la joc? — Până o să terminăm. — Foarte bine, dar eu cu cine îmi fac plimbarea de seară? — Cu tânărul Valeriu. — Adevărat? Vrei să mă însoţeşti, domnule Valeriu? — Dacă pot trece de acest ceas târziu, doamnă Bonneau… — Ai dreptate. Dar îţi dăm dispensă specială pentru astă seară. Vii cu noi doamnă Rey? — Nu. Mă tem că e prea rece spre lac, la ora asta. Coboară amândoi aleea ce duce de la poarta pensiunii spre mal. Au tăcut brusc, de îndată ce au trecut de pragul holului în curte, surprinşi de noaptea vastă, pe care nu o bănuiau dinăuntru. Abia se văd, dar se ştiu unul lângă altul, după zgomotul sandalelor în pietriş. Pe măsură ce se apropie de lac, noaptea devine mai puţin compactă, luminată parcă de luminile interioare ale apei, lumini ce coboară de la verde la albastru. Jos de-a lungul ţărmului este o înfiorare ce nu se ştie bine de unde vine, din foşnetul pădurii, din bătaia valului în mal, calmă ca un puls, din somnul plantelor din jur, din legănatul unei bărci ce s-a desprins de ponton. Doamna Bonneau s-a rezemat de Ştefan Valeriu. Nu e mâna care cedează şi se pierde: dimpotrivă, o mână fermă, sigură de ea, lipsită de senzualitate. — Doamnă Bonneau, vroiam să vă spun că sunteţi foarte frumoasă. — Şi foarte bătrână. — Poate. Dar foarte frumoasă mai ales. Lungă tăcere. — Ei şi pe urmă? — Pe urmă nimic. Asta e tot. Trece din când în când un automobil, care aruncă înainte un con de lumină violentă, ce îi loveşte în faţă şi dispare pe urmă la întâia cotitură a şoselei, lăsându-i puţin stingheriţi, ca intrarea unui străin într-o cameră în mijlocul unei conversaţii. Ştefan Valeriu observă acest prim moment de jenă şi îl înscrie între victorii.   *   Marthe Bonneau locuieşte la parter, la extremitatea curţii. Din camera lui, la etaj, într-o aripă oblică a clădirii, Ştefan îi poate controla fereastra uşor, fără să fie suspectat. A văzut-o adineauri, după dejun, despărţindu-se de grupul prietenilor de pe terasă şi intrând în casă. Se oprise în prag şi făcuse un semn celor rămaşi afară, semn de oboseală, semn de somn. Pe urmă, a deschis fereastra şi a lăsat storurile în jos. O clipă braţele ei au strălucit la fereastră cu lumina lor mată. Ştefan s-a hotărât, înainte de a gândi bine ce face şi ce riscă. Coboară repede scările, străbate curtea în câţiva paşi, bate la uşă scurt şi nu aşteaptă răspuns. Va spune ce-i va trece prin cap, nu importă ce. — Marc nu e aici? — Ştii bine că nu poate fi aici. E la Grenoble. Nu dumneata l-ai condus la gară ieri seară? — Atunci… — Atunci rămâi, de vreme ce ai venit şi ai vrut să vii. E culcată pe o sofa lângă fereastră şi ţine în mâini o carte nedeschisă. I-a răspuns, ca şi când n-ar fi fost surprinsă de intrarea lui. — Vino mai aproape şi şezi. Ştefan duse maşinal mâna la guler, ca şi cum ar voi să-şi dreagă nodul unei cravate imaginare. E curios cum de îndată ce se află în faţa ei, îşi aminteşte de un amănunt de îmbrăcăminte, nepotrivit sau neglijent, care i se pare umilitor în comparaţie cu înfăţişarea ei sobră, cu simplicitatea ei vigilentă. Este mai ales un colţ de păr care îl enervează căzându-i pe frunte şi pe care încearcă într-una să-l aşeze cum se cuvine, cu sentimentul că asta aduce în toată prezenţa lui un aer de neglijenţă, ce trebuie să contrasteze urât cu frumuseţea ei ordonată şi trebuie să-i displacă. — Te-am privit adineauri, înainte de masă, cum înotai. Eram cu Renée Rey pe mal şi ne-am bucurat amândouă de spectacolul ăsta. Înoţi frumos. — Doamnă, eu venisem să vă vorbesc de cu totul altceva. Ar vrea să-i ia mâna într-a lui, brusc, pentru ca să simplifice lucrurile, dar îndoiala de a nu şti dacă gestul trebuie sau nu împlinit, îl face să-şi rărească vorbele, ezitând. Ea îl priveşte cu acelaşi zâmbet de ocrotire şi cu cel mai firesc aer îi prinde ea mâna, ca şi cum i-ar spune: „vezi, e foarte simplu, nu trebuie să te chinuieşti pentru un nimic ca ăsta”. — Uite, uite, trece Renée Rey. Doamnă Rey nu vii să ne ţii de urât? Şi pe urmă, către Ştefan: — Îmi place femeia asta. Cum îmi place Marc, cum îmi placi dumneata. Sunteţi toţi trei tineri şi asta e frumos de privit, când ai trecut ca mine de cealaltă parte a vieţii.   *   I-a cerut să vină cu ea duminică dimineaţa la o biserică dintr-un sat vecin, în care au văzut, altă dată, în trecere, câteva curioase vitralii din veacul XVIII. E într-o rochie neagră, lungă, nedecoltată şi poartă o pălărie cu borduri mari sub care trăsăturile ei sunt calme. Stă rezemată de o coloană din centru, avându-l în dreapta pe Ştefan, iar în stânga pe Marc, amândoi în hainele lor albe de vacanţă Ştefan Valeriu are deodată – închipuindu-şi imaginea grupului lor văzută mai de departe – sentimentul că slujeşte acolo drept simplu detaliu decorativ la un tablou, dinainte pregătit. Biserica asta anume aleasă, cele două femei bătrâne îngenuncheate împrejur, rochia austeră, cămăşile lor cu gulerul descheiat, umbra rece de sub cupolă… — Maman que tu es belle, şopteşte Marc. Pentru prima oară, Ştefan o priveşte cu ostilitate, fără să ridice direct ochii asupra ei, de teamă să nu-i tulbure poza, dar căutând pieziş înspre ea, din reculegerea lui simulată. Cum trebuie să fi calculat femeia aceasta locul exact, în care se va opri, colonada de care se va rezema întâmplător, mâna care va rămâne pe jumătate înmănuşată, pentru că gestul de a descheia mănuşa va avea să fie surprins de orgă şi uitat la mijloc! Cum trebuie să fi premeditat această uşoară cădere a capului pe spate, această oboseală a buzei de jos, care nu mai are puterea să-şi suporte surâsul, această slabă înfiorare a nărilor… — Maman que tu es belle. Doamna Bonneau îi răspunde lui Marc lăsându-şi mâna pe umărul lui cealaltă mână pe umărul lui Ştefan. Pentru simetrie. Un moment, gândul de a se desface de grup îl ispiteşte. E un gust ascuţit de ultragiu. Se deplasează uşor, imperceptibil spre dreapta, şi mâna ei, o clipă descumpănită, cade.   *   Ştefan Valeriu este la a treia lui zi de retragere strategică. De la incidentul din biserică, n-a întâlnit-o pe Marthe Bonneau decât în grup mare. Gluma de fiecare seară n-a mai prins. — Domnule Valeriu, Nicolle s-a dus la culcare. E târziu pentru copii. — Aveţi dreptate, doamnă. E târziu. S-a ridicat, a stins ţigara, a închis cartea şi a spus tuturor un politicos şi global „noapte bună”. De câteva ori, ochii ei i-au căutat pe ai lui. El a privit-o întâmplător şi a întors repede capul cu acea tresărire de scuză pe care o ai când, fără să vrei, ţi-ai aruncat ochii asupra scrisorii unui vecin. De câteva ori, ea l-a rugat s-o însoţească în oraş sau într-o mică excursie prin împrejurimi. Ştefan a refuzat cuviincios pe motive cu totul plauzibile. — Sunt dezolat, doamnă, dezolat. Am făgăduit unor prieteni de la Aix – ştiţi? prietenii mei români întâlniţi sâmbăta trecută pe lac? – le-am făgăduit să viu să-i văd. Dacă aş putea să le telefonez, ar fi uşor. Dar telefon în sălbăticia asta… Ştefan Valeriu cunoaşte de mai de mult puterea acestor impertinenţe politicoase. Îşi spune că până la urmă, ţinuta sigură a doamnei Bonneau nu are să le reziste. Semne mici de enervare par să se arate: un vag surâs jignit, un fel brusc de a-şi pune şi a-şi scoate mănuşile, o indiferenţă silită când vorbeşte. Adineauri, imediat după dejun, când s-au ridicat de la masă şi au ieşit în curte în grupuri întâmplătoare, doamna Bonneau pe care Renée Rey o angajase într-o discuţie ce se anunţa lungă, îl căutase din ochi şi încercase să-i facă semn să aştepte, că are să-i vorbească. Dar el, fiindcă tocmai era ocupat să-şi aprindă pipa, a crezut că-şi poate permite să nu bage de seamă semnul ăsta prea discret. S-a îndepărtat şi, cu un pas foarte leneş, a prins să urce spre pădure, către locul lui obişnuit. Doamna Bonneau îl privea cu panică, neştiind cum să-i facă mai explicită rugămintea ei de a rămâne şi neputând totuşi vorbi din cauza doamnei Rey, atât de pasionată în discuţie. Ştefan îşi alesese pentru a nu înţelege cea mai inocentă expresie a lui. Îşi repetă acum, din acest loc ascuns, scena scurtă de adineaori şi îi gustă cu răutate toate nuanţele. Râd deschis, fără modestie: a câştigat. În sfârşit, Marthe Bonneau a rămas singură, îl caută cu privirea dincolo de grilajul terasei, îl zăreşte poate şi se îndreaptă spre pădure. Ştefan îi aude rochia care se loveşte foşnitoare de pomi. Culcat cum e în iarbă, el îşi încleştează bine degetele în pământ, ca să fie sigur de propria lui stăpânire. — Pariez, doamnă Bonneau, că numai întâmplător aţi trecut pe aici. — Dacă pariezi, pierzi. Am venit să te văd. Răspunsul ei este limpede, precis şi fără abilitate. Ironia lui Ştefan Valeriu rămâne suspendată, fără obiect, ca încordarea cuiva venit să deschidă cu chei savante o uşă, pe care o găseşte deschisă. Răspunsul ei – un singur răspuns – a răsturnat dintr-o dată o victorie de trei zile, ca la şah o singură mişcare. — Mă laşi să şed lângă dumneata? El trântit cu totul în iarbă, ea numai pe jumătate, rezemată cu capul de un alun şi dominându-l deci prin simplul fapt că îl poate privi de sus în jos – Ştefan simte cum şi din această deosebire, poate întâmplătoare, poate nepremeditată, se vădeşte ţinuta ei de veghe de o parte, libertatea şi nepăsarea lui de altă parte. Şi râde, neştiind dacă este în arta ei de a găsi totdeauna atitudinea cea mai demnă şi mai sigură, o strategie sau un instinct. Dar strategie sau instinct, e tot una, de vreme ce din această putere de a se controla, vine frumuseţea ei clară, mai clară în soarele acesta de după amiază. — Nu încape nicio îndoială, doamnă Bonneau, sunteţi foarte frumoasă. — Nu, dragul meu prieten. Foarte calmă numai. E drept că uneori este acelaşi lucru. — Bunăoară acum. — Nu, acum, nu. Pentru că nu sunt deloc calmă: plec mâine. Ştefan ar vorbi dar se teme, s-ar ridica în picioare, dar nu e sigur pe el. Închide ochii şi aşteaptă. — Plec mâine şi mă întreb dacă nu plec prea târziu. O clipă prea târziu. — Asta înseamnă? Niciun răspuns nu vine o bucată de vreme şi nicio umbră nu coboară pe obrazul ei, pe care Ştefan, pândindu-l, l-ar voi devastat de dureri reprimate. Aceeaşi expresie certă, aceleaşi linii simetrice pe care le luminează un zâmbet vigilent. — Asta înseamnă? — Asta înseamnă că trecerea dumitale pe terasă dimineaţa, cu cămaşa albă, cu gâtul gol, cu numele dumitale străin, pe care nimeni din pensiune nu ştie să-l pronunţe corect, cu tinereţea dumitale decisă şi confuză, cu viaţa dumitale neştiută, cu jurnalele străine pe care le primeşti de departe, cu scrisorile care-ţi vin în plicuri ciudat timbrate, cu încruntările dumitale ursuze, cu bucuriile dumitale explozive, cu pasiunea dumitale de a citi cărţi şi de a te tăvăli prin iarbă, este o imagine plăcută. Ştefan îi caută mâna să i-o sărute, dar i-o găseşte atât de liniştită, atât de mirată de strângerea lui înfrigurată, atât de sigură de ea, încât, neputând să i-o lase, de teamă ca gestul să nu fie prea brutal şi de asemenea neputând să o păstreze într-a lui, îi propune să plece. — E târziu, doamnă. Nicolle nu s-a culcat încă, dar e târziu. IV Scena din gară a fost obişnuită, scenă de despărţire într-o gară de munte la sfârşitul unei vacanţe, cu strângeri repetate de mână, cu exclamaţii de nerăbdare, cu promisiuni de a scrie şi de a se revedea. Venise toată pensiunea să o petreacă pe Marthe Bonneau şi toţi erau gălăgioşi în jurul ei, ea singură, calmă, vag intimidată de efuziunile celorlalţi, parcă puţin încurcată de a nu putea fi mai comunicativă decât era obişnuit. O mângâia pe Nicolle şi răspundea precis la întrebări neprecise. Într-un colţ al peronului, Marc vorbea animat cu Renée Rey şi Ştefan Valeriu, observând în treacăt detaliul acesta, se întrebă pentru prima oară dacă nu cumva fusese ceva între ei doi, fără ca el, obsedat de propriile lui aşteptări, să fi băgat de seamă. Dar gândul nu-l preocupă decât o secundă, întâmplător, şi atmosfera de festivitate a peronului, jumătate falsă, jumătate sinceră, îl fură iar. La plecarea trenului, întinzându-i mâna peste fereastră, doamna Bonneau îi strigă: — Te aşteptăm la Paris. Sper că ai să-l vizitezi pe Marc. Ceea ce putea fi un cuvânt secret, spus anume pentru el şi înţeles numai de el, dar mai putea fi atâta doar: „sper că ai să-l vizitezi pe Marc”. „Caraghios!” hotărăşte Ştefan după un ceas, la întoarcere, când în curtea pensiunii, se simte foarte singur şi suspendat în faţa încă a patru săptămâni, care i se par dinainte deşarte. Şi cu acest „caraghios” decide să încheie un incident amoros, care acum, în absenţa femeii, i se pare obositor şi depărtat. Se uită în calendar, vede că nu-i decât la jumătatea lui august, caută în ghid ce castel a rămas nevizitat prin împrejurimi, îşi aprinde luleaua şi se duce să hoinărească.   *   Seara, după cină, Ştefan are un moment de descumpănire: este în bună parte regretul de a se şti neocupat la un ceas pe care până ieri avea obişnuinţa să-l petreacă în hol cu toată lumea. Cine va fi luat locul lui Marc la belotă, cine pe al doamnei Bonneau în conversaţie? Ferestrele holului sunt deschise, se aud voci familiare dinăuntru, se vede în bătaia becurilor fumul albastru de tutun. Terasa pare mai mare decât altă dată, noaptea mai adâncă şi reflexele lacului din depărtare au ceva fix, stăpânitor. E bine, e foarte bine să-ţi asculţi sunetul paşilor pe pământul ud, să te loveşti de arborii din jur, să te rezemi de parapetul terasei, aplecat deasupra acestei întregi văi, să nu aştepţi pe nimeni şi să nu vrei nimic. Cineva a ieşit dintre ierburi şi s-a apropiat de el în tăcere. E Renée Rey. Îi aude răsuflarea caldă lângă el, aproape de obrazul lui. — De ce eşti trist? Un moment Ştefan are intenţia de a răspunde sincer: „nu sunt trist de loc”. Dar până a vorbi, până a rosti întâiul cuvânt, răspunsul ia o altă întorsătură, aproape fără voia lui. — La ce mă întrebi? O ştii prea bine. Ochii femeii strălucesc intens. — Adevărat? Şi îi cade în braţe, căutându-i gura, sărutându-l la întâmplare, fără alegere, nepricepută, stângace şi fără experienţă. Dar are un moment de bănuială. — Şi doamna Bonneau? — Doamna Bonneau? N-ai înţeles? Era un joc, trebuia să ascund, trebuia să-ţi înşel atenţia, trebuia să-mi reprim imprudenţele posibile. Dar acum, fiindcă ai aflat, eu am să plec… — Nu, nu, nu. Ai să rămâi aici, pentru mine, cu mine. O, dacă ai ştii, dacă ai ştii… Şi îl sărută iar, furtunos şi neexperimentat, în timp ce din hol, vocea domnului Rey o cheamă la culcare, pentru că e după miezul nopţii şi partida de belotă s-a terminat.   *   Dimineaţa, îl trezeşte de obicei un zgomot de clopot: sunt câteva vaci care urcă pe munte, o potecă din spatele vilei, sub fereastra lui deschisă. Câteva clipe, rămâne cu ochii într-adins închişi, să întârzie în căldura somnului sfârşit şi să bănuiască printre gene soarele care i-a inundat odaia, învălmăşit cu mirosul ierburilor ude şi strigările rare ce se aud de afară. A fost un somn impetuos, triumfător şi complet, sub care avea parcă senzaţia unei fericiri latente, cum trebuie să aibă o bucată de pământ negru senzaţia izvorului care îl străbate afund. Această arie intimă de victorie, îl necăjeşte. Ştefan Valeriu nu se ştia suficient. Hotărât lucru, mica lovitură de teatru de aseară, care trebuia cel mult să-l distreze, îl încântă. Asta e rău. „Sunt un imbecil!”. Se îmbracă repede, îşi trage sandalele în picioare, îşi trece de două ori degetele prin păr şi, cu tricoul de baie aruncat pe umeri, coboară scările. În curte, dimineaţa este mai strălucitoare decât o bănuia: departe, lacul are reflexe promiţătoare. — Domnule Valeriu! Chemarea vine de undeva de sus şi Ştefan trebuie să facă de două ori, cu privirea, ocolul vilei, până să o descopere la o fereastră pe Renée, prost ascunsă după perdele. — Bună dimineaţa, doamnă Rey. — Nu vii un moment până sus, să-ţi iei cartea? — Ce carte? — Cartea pe care mi-ai dat-o… Ştefan urcă iar scările, de astă dată spre camera soţilor Rey. Femeia îl aşteaptă după uşă, tremurătoare, palidă şi în cămaşă. Abia s-a sculat, se vede: patul e nestrâns. Ştefan o poartă în braţe până la pat şi o aruncă între perne. — Domnul Rey? — Plecat. — Nicolle? — Plecată. — Cum? — Te iubesc. Dacă ai şti… Dacă ai şti… În realitate Renée nu ştie să iubească. Prima ei îmbrăţişare este de o stângăcie vădită: nicio reticenţă sau întârziere în faptul de a ceda, dar nenumărate ezitări, care nu ţin de pudoare, ci probabil de stângăcia ei. Dar bruscheţea faptului, glasurile ce se aud jos în curte, patul ăsta răvăşit, fereastra deschisă, ora aceasta neverosimilă, totul face din momentul lor amoros ceva curios şi ilogic.   *   Renée Rey are trup urât, mâini foarte delicate, subţiri şi fragile la încheietură, picioare sperioase, obrazul brun, buzele arse de o permanentă febră şi ochii umbriţi. Îmbrăcată, are, în ciuda rochiilor ei bine tăiate, un aer stângaci, care le face străine de ea şi nepotrivite. Numai seara, când se face frig şi îşi aruncă pe umeri şalul ei de mătase brodată, care o învăluie toată, îşi recâştigă graţia de plantă, pe care Ştefan i-o observase, cu indiferenţă dealtminteri din primul ceas. Goală, devine mult mai tânără decât este şi şoldurile i se desemnează crud, impudic din cauza coapselor lungi de adolescentă. — Renée, eşti cea mai goală femeie din lume. — Vorbeşti prostii. Cum poate fi o femeie goală, mai goală decât altă femeie goală. — Poate. Nu înţelegi tu, dar poate. Fiindcă a fi gol nu înseamnă a fi dezbrăcat. Sunt femei goale şi femei dezbrăcate. Tu eşti o femeie goală. Renée se încruntă, obosită de această distincţie pe care n-o prinde şi încruntarea îi subliniază mai tare trăsăturile ascuţite ale feţei. — A fost în familia voastră un tunisian? — Unul adevărat? — Da. — N-a fost niciunul. Dar de ce? — Ştiu eu? E ceva neeuropean în tine. Nu ştiu bine ce: părul prea aspru, corpul prea subţire, pielea prea mată şi buzele, buzele astea care ard. — Nu. N-a fost. Aşa suntem toate acolo. Poate că e soarele… Lui Ştefan îi place să-şi lipească obrazul de pielea ei şi să-l poarte peste trupul acesta fierbinte uneori, în ceasurile de pasiune, rece alteori, alunecos şi neaderent, ca frunza palmierilor de casă. În momentele de linişte, când o lasă din braţele lui, obosită, cu ochii închişi, Renée rămâne lângă el, absentă, răspândind în jur un fel de mare umbră vegetală. Pe urmă, târziu, la chemarea lui, are un acces inexplicabil de pudoare, care o face să-şi acopere faţa cu mâinile, să-şi strângă cu disperare coapsele negre, să se închidă în ea şi să se refuze încăpăţânat, absurd, violent, până ce, din oboseală sau din capriciu, se supune cu o bucurie neruşinată de copil. După primul lor ceas de dragoste, sus, în camera ei conjugală, într-o dimineaţă pe care nimic nu o pregătise, Renée Rey se refugiase fără explicaţie, într-o perfectă ţinută de soţie virtuoasă. — Doamnă Rey, îi şoptise Ştefan la masă, în trecere, am găsit o cameră în oraş în cartierul vechi. Mâine la trei, organizăm o mică plimbare pe lac şi întâmplător ne pierdem de grup. Mergem să vedem camera. Da? — Nu. Nu avusese timp s-o întrebe de ce, căci tocmai se apropiase bărbatul ei. Mai târziu, când îi ceruse explicaţii, ea îi vorbise stupid despre remuşcările ei, despre îndatoririle ei… Ceea ce n-o împiedicase, a doua zi după amiază, când toată lumea lua cafeaua în curte; să vină la el în cameră, să-i cadă în braţe, să-şi scoată rochia cu mişcări de panică şi să-l sărute dezordonat, murmurând din când în când: „numai de n-ar veni Marcel”, cu un glas pasionat, ca şi cum ăsta ar fi fost un cuvânt de dragoste nu unul de frică şi pierzându-se în braţele lui cu strigăte mici, sburlite, în timp ce prin uşa rămasă întredeschisă, se auzeau paşii celor ce treceau pe culoar. Acum sunt în camera lor din cartierul vechi, unde Renée n-a voit să vină şi a venit, odaie cu pereţii albi, mobila metalică, ferestrele deschise, decor lipsit de mister, în mijlocul căruia imaginea „soţului ultragiat” ar fi atât de ridicolă, încât pare neprobabilă. Uneori doar, când vine vorba despre bărbatu-său, Renée îşi acoperă faţa şi spune cu o intonaţie, care nu este a ei: — O, nu merit un bărbat ca el. Ceea ce este o replică recent adoptată, probabil de la un spectacol de Comedie Franceză, din câte a văzut la Paris, în scurta ei trecere pe acolo.   *   Întâmplarea a fost observată sau nu? Şi una şi alta e posibil, căci dacă Renée a fost imprudentă şi patetică, Ştefan a fost măsurat şi leneş. Dar se poate culca o femeie tânără cu un bărbat tânăr, într-o casă plină de oameni neocupaţi, fără ca lucrul să se ştie? Deocamdată, niciun indiciu. Se mai vorbeşte uneori despre Marthe Bonneau, ceea ce înlătură alte presupuneri. Domnul Rey joacă la fel de bine şah şi strângerile lui de mână nu par a fi bănuitoare. Numai Nicolle, din senin, a izbucnit în plâns odată când Ştefan a întrebat-o ceva, un lucru cu totul indiferent. — De ce Nicolle? De ce? Domnul Rey a pedepsit-o imediat, pentru că „nimeni nu trebuie să facă nimic fără motiv în viaţă, nici măcar să plângă”. Ciudat omul ăsta, gândeşte Ştefan, privindu-l cum îşi pregăteşte îndelung deplasările pieselor la şah. Mult mai ciudat în orice caz, decât această Renée obositoare, inegală şi pasionată. Ce mâini de plugar. Ce privire de pădurar. Ce tăcere încăpăţânată, monotonă, fără subînţelesuri, fără preocupări. A fost într-o seară în oraş un spectacol de operetă şi s-au dus cu toţii. Se înţeleseseră de dimineaţă să facă o „seară mondenă”: rochii lungi şi haine negre. Când s-au întâlnit la ponton, ca să aştepte vaporaşul, apariţia lui Marcel Rey, între rochii de mătase şi smokinguri, a fost penibilă în redingota care-i sluţea silueta de om tânăr şi cu pălărie de pluş prea mare, ca de împrumut. Renée a avut un mic acces de isterie greu reprimată şi lui Ştefan i-a fost ruşine de propria lui eleganţă, atât de ieftină şi atât de triumfătoare. Umărul drept al domnului Rey este mai înclinat decât celălalt. — Imposibil să-l dezvăţ de obiceiul ăsta prost, se plânge Renée. — De ce să mă dezveţi? M-am deprins aşa: pe umărul ăsta port puşca. — Puşca! se miră speriat domnul Vincent. — Da, în zori şi seara, când fac turul unei plantaţii la Djedaida. Djedaida! De câte ori n-a încercat Ştefan Valeriu să-şi imagineze viaţa aspră de acolo, în familia lor de colonişti vechi, cu bunici care au apucat războaiele primei colonizări, cu verişoare tinere, care au făcut mai demult un voiaj la Paris şi au rămas de atunci melancolice, cu serile de sărbătoare, când se adună cu toţii acasă la bătrânii Rey, să asculte plăci de gramofon, cu nopţile de veghe vara, în aşteptarea vântului ars ce bate dinspre pustie şi albeşte coroana palmierilor cu un scrum fin, argintat sub lună… — O, de ce nu vrea Marcel să ne mutăm la Paris! Gândeşte-te ce bine ar fi. Să viu la tine, să ieşim împreună, să luăm ceaiul la Berry, pe Champs-Elysées… — Aveai dreptate, Renée, n-a fost niciun tunisian în familia voastră. — Pentru ce spui asta? — Pentru nimic.