Recent Posts
Rezumat –
Jane Eyre este o copilă orfană c...
CAPITOLUL XXXVI
Scris în camera de studiu ...
CAPITOLUL XXXV
...
CAPITOLUL XXXIV
Un caz de persecuţie familial...
CAPITOLUL XXXIII
...
CAPITOLUL XXXII
...
CAPITOLUL XXXI
...
CAPITOLUL XXX
Rushedge, loc de mărturisiri ...
Posts
CAPITOLUL VIII
Noah şi Moses
A doua zi, Moore se sculă înainte de răsăritul soarelui, se repezi până la Whinbury şi se întoarse înapoi mai înainte ca sora lui să-i fi pregătit obişnuita cafe au lait sau tartinele pentru gustarea de dimineaţă. Ce anume afaceri încheiase acolo nu spuse nimănui. Hortense nu puse nicio întrebare; nu avea obiceiul să-i comenteze deplasările, şi nici Robert să dea socoteală despre ele. Tainele afacerilor – nişte mistere complicate şi adesea jalnice – le ţinea îngropate în sufletul lui şi ele niciodată nu se ridicau din mormânt, cu excepţia cazurilor în care, când şi când, trebuiau să-l bage în sperieţi pe Joe Scott sau să urnească din loc vreun partener străin: într-adevăr, s-ar fi părut că o rezervă generală cu privire la tot ce era important se afla amestecată în sângele său de negustor.
Îndată după ce termină dejunul, plecă la birou. Henry, băiatul lui Joe Scott, îi aduse scrisorile şi jurnalele; Moore se aşeză la masa de lucru, rupse peceţile de pe hârtii şi se uită peste ele. Toate erau scurte, dar – s-ar fi părut – nu şi plăcute; probabil dimpotrivă, fiindcă după ce o lăsă din mână şi pe ultima, bufni pe nări sfidător şi ironic; cu toate că nu începu niciun fel de monolog.
În ochi îi stăruia o lucire ce s-ar fi părut că îl cheamă pe diavol şi îl pune să-i azvârle în iad întreg necazul. Oricum, după ce alese o pană şi îi smulse firele din vârf cu un acces de furie a degetelor – numai a degetelor, chipul îi rămase netulburat – întocmi la iuţeală un teanc de răspunsuri, le pecetlui, apoi ieşi şi dădu o raită prin fabrică; pe urmă se întoarse şi se aşeză să-şi citească ziarul.
Conţinutul lui nu părea să fie pasionant; nu numai o singură dată îl lăsă pe genunchi, îşi încrucişă braţele şi îşi pironi privirile asupra focului; din când în când întorcea capul spre fereastră; se mai uita la ceas; pe scurt: părea să fie preocupat de ceva. Poate că se gândea la frumuseţea vremii – căci pentru acea perioadă a anului era o dimineaţă frumoasă şi senină – şi ar fi dorit să se afle afară, pe câmp, ca să se poată bucura de ea. Uşa clădirii birourilor stătea larg deschisă, aşa că adierea vântului şi razele soarelui puteau pătrunde în voie; numai că primul vizitator nu aducea pe aripile sale parfum de primăvară, ci doar din când în când câte un nouraş de pucioasă smuls din coloana masivă de fum şi funingine ce se înălţa întunecată din hornul subţiratic al fabricii.
O apariţie de culoare albastru închis (era Joe Scott, abia plecat de la o cadă de vopsit) se arătă pentru o clipă în uşa deschisă, rosti cuvintele: „A sosit, sir“ şi dispăru imediat.
Domnul Moore nu-şi ridică ochii de pe ziar. O namilă de om, cu umeri largi şi membre puternice, îmbrăcat în veşminte de finet şi ciorapi lungi de lână, intră în birou, fu primit cu o înclinare a capului şi invitat să ia loc; ceea ce şi făcu observând – în timp ce-şi scotea pălăria (una foarte proastă), o puse deoparte sub scaun, îşi şterse fruntea cu o batistă de bumbac murdară trasă din fundul pălăriei – că afară era „chiar cald de tot pentru vreme de februar”. Domnul Moore încuviinţă; cel puţin scoase un sunet slab care, deşi nearticulat, ar fi putut trece drept încuviinţare. Noul venit îşi depunea acum cu grijă în colţul de lângă el un ciomag cu aspect oficial pe care îl purtase în mână; după ce termină, scoase un fluierat, probabil ca să arate că se simte de data asta la largul lui.
— Cred că ai la dumneata cele trebuitoare, nu? spuse domnul Moore.
— Îhî, îhî! Totu-n regulă.
Se porni iarăşi pe fluierat, domnul Moore se întoarse la jurnalul său; s-ar fi zis că devenise mai interesant. Totuşi, peste puţin se răsuci către dulăpiorul la care putea ajunge cu mâna, îl deschise fără să se ridice de pe scaun, scoase o sticlă neagră – tot cea pe care o scosese şi pentru Malone – un păhăruţ, o cană, le aşeză pe masă şi îi spuse oaspetelui:
— Serveşte-te; apă găseşti în vasul din colţ.
— N-aş zice că nu face mare trebuinţă, că tot trupul omului e uscat (însetat, vroia să spună) încă de dimineaţă, spuse gentlemanul îmbrăcat în finet, sculându-se şi îndeplinind ce i se spusese.
— ’Mneavoastră nu luaţi defel, domnu’ Moore? întrebă apoi, în vreme ce cu mână pricepută îşi pregăti băutura, o gustă trăgând o duşcă zdravănă şi se lăsă, domolit şi satisfăcut, la loc pe scaunul lui.
Scump la vorbă, Moore răspunse doar printr-o clătinare a capului şi un murmur nedesluşit.
— Bine-aţi face, urmă vizitatorul; o duşcă din treaba asta întăreşte vâna. Bună treabă mai e şi rachiul pe lumea asta; asemenea marfă de prin străinătăţuri o aveţi, eu aşa as zice.
— Îhî!
— Ascultaţi vorba mea şi luaţi un păhărel; ăia de-i aşteptăm are să vă ţie la vorbă nimeni nu ştie până când: nu v-ar strica un strop de întăreală.
— Ai vorbit cu domnul Sykes azi-dimineaţă? întrebă Moore.
— M-am văzut cu ’mnealui acuş o juma’ de ceas - aş! - nui niciun sfert de ceas, tocma’ înainte de-am luat-o încoace: zicea care de gând să vie, şi nu m-aş minuna de v-aţi trezi aicea şi cu bătrânul Helstone; l-am zărit cum înşeua stârpitura de gloabă când am dat eu p’in spate pe la parohie.
Vorbitorul se dovedi adevărat proroc, căci nu trecură cinci minute şi din curte se auzi tropot de copite; tropotul conteni şi un binecunoscut glas nazal strigă cu tărie: „Băiete (adresându-se probabil lui Harry Scott care de obicei se învârtea pe-acolo de la nouă dimineaţa până la cinci dupăamiază), ia calul şi du-l în grajd”.
Helstone se arătă călcând sprinten şi drept, cu chipul mai ars de soare, mai energic şi mai vioi decât de obicei.
— Ce dimineaţă frumoasă, Moore; cum merge, băiatule? Hei! Pe cine avem aici? (întorcându-se către personajul cu ciomag). Sugden! Cum? Aveţi de gând să lucraţi direct? Pe cuvântul meu, nu pierdeţi vremea. Dar eu am venit să cer nişte lămuriri; mi s-a transmis ceea ce mi-ai dat de veste; eşti sigur că te afli pe urma cea bună? Ce-ai de gând să întreprinzi în treaba asta? De mandat ai făcut rost?
— E la Sugden.
— Şi-acum ai de gând să pleci să-l cauţi? Merg şi eu cu voi.
— De osteneala asta o să fiţi scutit, sir; vine el să mă caute. Acum stau aici cuminte şi-l aştept să sosească.
— Şi cine-i? Vreunul dintre enoriaşii mei?
Joe Scott intrase neobservat; ca o fantomă sinistră, cu jumătate de trup colorată în cel mai intens indigo, stătea aplecat peste birou. Răspunsul stăpânului său la întrebarea pusă de paroh fu un simplu zâmbet; Joe luă cuvântul; cu o căutătură liniştită dar vicleană, spuse:
— E un prieten de-al dumneavoastră, domnule Helstone; un gentleman despre care vorbiţi deseori.
— Zău? Numele spune-mi-l, Joe!
— Frumos mai arăţi azi-dimineaţă.
— Nimeni altul decât cuvioşia-sa Moses Barraclough: oratorul de bâlci, parcă aşa ştiu că-i spuneţi.
— Ooo! exclamă parohul scoţându-şi repede cutia de tutun şi trăgând o priză zdravănă. Ooo! asta n-aş fi putut să mi-o închipui. Păi, omul ăsta credincios a fost vreodată muncitor la tine, Moore? De meserie e croitor.
— Tocmai de aceea sunt şi mai furios împotriva lui, fiindcă se amestecă şi îi aţâţă împotriva mea pe oamenii la care a trebuit să renunţ.
— Şi chiar a fost Moses de faţă la bătaia de la Stilbro’ Moor? S-a dus el acolo, aşa, cu piciorul ăla de lemn?
— Da, sir, întări Joe; s-a dus călare, aşa ca să nu i se bage de seamă piciorul: el era căpetenia şi purta mască; ceilalţi doar se înnegriseră pe faţă.
— Şi cum de-a fost descoperit?
— Uite c-am să vă spun eu, sir, făgădui Joe; stăpânului nu prea-i place să vorbească; eu, unul, însă nu mă dau în lături. Îi trăgea clopotele fetei care serveşte la domnul Moore – Sarah – numa’ că după cât se pare fata nu prea-l avea la inimă; ori că nu i-o fi plăcut piciorul ăla de lemn, ori o fi fost în mintea ei că nu-i decât un făţarnic. Da’ se-ntâmplă (că femeile e nişte lighioi tare de-a mirării – aşa, numa-ntre noi, dacă nu e niciuna de faţă, putem s-o spunem) că i-a dat drumul să s-aprindă, cât era el de mincinos şi cu picior de lemn – numa’ ca să aibă cu ce-şi omorî vremea; eu am mai văzut dintr-astea de făcea la fel, unele chiar mândre şi tare afurisite – ehei! La viaţa mea am văzut eu multe tinerele dintrastea de zice că e curate şi neprihănite ca floarea, da’ cu vremea ajungeai să vezi că nu e decât ciulini ţepoşi şi cu venin.
— Joe e flăcău de ispravă şi cu scaun la cap, interveni domnul Helstone.
— Şi Sarah asta mai avea ea ceva ascuns în traistă; Fred Murgatroyd, un flăcău de-ai noştri, ăsta-i stătea ei la suflet, şi cum femeile îi ia pe bărbaţi după înfăţoşenie – că Fred e arătos al naibii, da’ Moses nici nu-i poate sta alături, că asta toţi o ştim – fata pe Fred l-a ales. Şi-acuma vreo două-trei luni, se-ntâmplă de Murgatroyd şi Moses dă nas în nas într-o duminică seară; amândoi dădeau târcoale pe-acolo cu gând s-o-ndemne pe Sarah să meargă numa’ puţin cu ei la plimbare: şi s-au luat ei la gâlceavă, pe urmă la păruială, şi-a ieşit că Fred a rămas de căruţă; că el e tânăr şi puţintel, pe câtă vreme Barraclough, cât o fi el de-ntr-un picior e voinic aproape ca Sugden ăsta de-aicea; şi aflaţi de la mine, oricare l-o auzi cum rage la vreo agapă sau la vreo adunare de credincioşi, nu trebe să-i dea crezare c-ar fi vreun neputincios.
— Joe, eşti de nesuferit, îl întrerupse atunci domnul Moore. Tot baţi apa-n piuă cu explicaţiile tale cum o bate şi Barraclough cu predicile lui. De ce s-o mai lungim atât, Murgatroyd era gelos pe Barraclough; şi săptămâna trecută, când Fred şi un prieten de-al lui s-au adăpostit de ploaie sub un şopron, l-au auzit şi l-au văzut pe Moses şi pe nişte oameni de-ai lui ţinând sfat chiar alături de ei. Din câte vorbeau reieşea limpede că Moses fusese mai-marele nu numai la Stilbro’ Moor, ci şi la atacul împotriva lui Sykes; în afară de asta, puneau la cale să trimită pentru astăzi la mine o delegaţie în fruntea căreia să se afle însuşi croitorul şi care, cu duhul blândeţii şi al celei mai adânci credinţe, să mă roage să scot afară din cortul meu lucrul cel afurisit. Azidimineaţă m-am repezit călare până la Whinbury, am obţinut un om de la poliţie şi un mandat de arestare, iar acum îmi aştept prietenul ca să-l primesc aşa cum i se cuvine; ei, uite că până atunci soseşte şi Sykes; domnule Helstone, trebuie să-i îmboldeşti curajul, îl apucă teama când se gândeşte să-i dea pe mâna legii.
O gabrioletă se făcu auzită în curte; domnul Sykes intră în birou: un bărbat înalt, voinic, de vreo cincizeci de ani, plăcut la înfăţişare, dar cu chip lipsit de energie; se vedea că e îngrijorat. Întrebă precipitat:
— Au fost aici? Au plecat? Ai pus mâna pe el? S-a terminat totul?
— Nu încă, răspunse Moore netulburat. Îi aşteptăm.
— Nu mai vin; e aproape amiază – mai bine s-o lăsăm baltă; are să stârnească pornirile rele – o să iasă tărăboi mare – ba chiar se poate întâmplă şi moarte de om.
— Dumneata nu-i nevoie să te arăţi, spuse Moore. Când or veni, am să-i întâmpin în curte; dumneata poţi rămâne aici.
— Dar numele meu are să fie pomenit când o fi să-i urmărească; am nevastă şi copii, domnule Moore – dacă are nevastă şi copii omul e mai temător.
Moore râse scârbit.
— N-ai decât să pleci, dacă aşa crezi că e bine, îi răspunse. Lasă-mă singur; n-am nimic împotrivă să acţionez doar eu unul: numai fii încredinţat că dacă te supui nu înseamnă că ai să fii în siguranţă; asociatul dumitale, Pearson, s-a supus, a consimţit, s-a ţinut deoparte – da, şi asta nu i-a oprit totuşi pe ticăloşi să-ncerce să-l împuşte în propria lui casă.
— Domnul meu, ia puţin vin cu apă, îl sfătui domnul Helstone.
Vinul cu apă se dovedi a fi rachiu cu apă, după cum băgă de seamă domnul Sykes de îndată ce îşi umplu până la buză un păhărel şi îl dădu pe gât; în două minute îl transformă cu totul, îi readuse culorile în obraji şi făcu din el un mare viteaz, cel puţin în vorbe. Acum declară că spera să fie mai presus decât cei ce se lăsau călcaţi în picioare de către oamenii de jos; era hotărât să nu mai îndure obrăznicia muncitorilor; stătuse şi se gândise bine şi după aceea se decisese să meargă până la capăt; dacă banii şi puterea minţii erau în stare să-i îngenuncheze pe răzvrătiţii ăştia, atunci aveau să fie îngenuncheaţi; domnul Moore putea foarte bine să procedeze aşa cum găseşte dânsul de cuviinţă, Însă el – Christie Sykes – va pune la bătaie şi ultimul bănuţ pentru aplicarea legii, mai înainte de a se lăsa doborât: ori îi pune cu botul pe labe, ori vede el ce face.
— Mai ia un pahar, îl îndemnă Moore.
Domnul Sykes n-avea nimic împotrivă să procedeze întocmai; era o dimineaţă răcoroasă (Sugden o socotise chiar călduroasă); la vremea asta a anului omul trebuie să fie prevăzător – cel mai bun lucru e să alungi umezeala; şi-aşa îl prinsese o tuse (şi se porni să tuşească, nu cumva să încapă vreo îndoială); ceva de felul acesta (ridică sticla cea neagră) navea asemănare ca doctorie (şi-şi turnă doctorie în pahar); nu obişnuia să bea spirtoase dimineaţa, dar din când în când era într-adevăr înţelept să iei măsuri de prevedere.
— Foarte înţelept, şi nu uita deloc să le foloseşti, îl sfătui gazda.
De data asta domnul Sykes se adresă domnului Helstone, care stătea lângă foc, îşi păstra pe cap pălăria cu boruri largi şi se uita la celălalt într-un fel grăitor, cu ochii săi mici şi pătrunzători.
— Dumneavoastră, sir, ca faţă bisericească, vi se poate părea neplăcut să vă aflaţi în mijlocul unor înfruntări zgomotoase şi agitate, sau, aş putea chiar spune, primejdioase; eu aş îndrăzni să afirm că nici nu v-ar rezista nervii; dumneavoastră sunteţi un om al păcii, sir, însă noi, fabricanţii, trăind în zarva lumii şi totdeauna apăsaţi de griji, devenim cu vremea foarte bătăioşi. Uite, vă spun drept, o înflăcărare aţâţată de gândul primejdiei îmi face inima să tresalte în piept. Dacă doamna Sykes se teme să nu ne fie casa atacată şi uşile sfărâmate – şi aşa e dânsa în fiece seară – pe mine asta mă îmboldeşte. Nici un mi-ar sta în putinţă, sir, să vă explic prin ce stări de suflet trec. Vă spun drept, dacă ar fi să vină cineva – tâlhari sau orice ar fi – cred că maş şi bucura, în asemenea stare sufletească mă aflu.
Râsul cel mai muşcător, deşi scurt şi nezgomotos, şi fără vreo urmă de ironie, fu singurul răspuns al preotului. Moore insistase pe lângă eroicul proprietar de fabrică să mai ia un pahar, însă cuvioşia-sa, care niciodată nu încălca şi nici nu putea suferi ca alţii să încalce hotarele bunei-cuviinţe în prezenţa sa, îl dojeni.
— Când e de ajuns e ca şi când ar fi ospăţ, nu-i aşa, domnule Sykes? întrebă cuvioşia-sa, iar domnul Sykes încuviinţă; apoi se aşeză şi păstrând pe buze un zâmbet de om mulţumit iar în ochi o sclipire nostalgică, se uită cu jind cum la un semn al lui Helstone sticla dispare de pe masă, luată de Joe Scott.
Lui Moore parcă i-ar fi plăcut să toarne în musafir până dădea pe deasupra. Oare ce ar fi zis o tânără rudă de-a lui dacă şi l-ar fi văzut pe bunul, dragul, marele Robert – Coriolan al ei – chiar în clipele astea? Ar fi recunoscut cumva în chipul lui răutăcios, diabolic, aceeaşi faţă omenească către care îşi înălţase privirile cu atâta dragoste, care se aplecase asupră-i cu atâta duioşie în noaptea trecută? Acesta era omul care petrecuse o seară atât de plăcută împreună cu sora şi cu verişoara lui – arătându-se atât de îndatoritor cu una, atât de duios cu cealaltă – citindu-l pe Shakespeare şi ascultându-l pe Chénier?
Da, era acelaşi om, numai că văzut dintr-o altă latură; o latură pe care Caroline încă nu o observase limpede, deşi poate că dispunea de suficientă forţă de pătrundere pentru ai bănui, vag, existenţa. Da, fără îndoială că şi Caroline avea laturile ei slabe. Om era, şi de aceea trebuia să fie foarte imperfectă, iar dacă l-ar fi văzut pe Moore din cea mai defavorabilă latură a lui, probabil că tot asta şi-ar fi spus şi lar fi iertat. Dragostea poate să ierte orice, în afară de Mârşăvie; căci Mârşăvia ucide Dragostea, schilodeşte până şi Simţămintele Fireşti; fără Stimă, Dragostea Adevărată nu poate să existe. Moore, cu toate defectele lui, trebuia stimat; fiindcă în cugetul său nu avea nicio infecţie de ordin moral, nicio trăsătură care să molipsească fără speranţă totul în jur, cum ar fi, de pildă, aceea a falsităţii; nici nu era un rob al poftelor; viaţa activă pentru care fusese născut şi educat îi oferise altceva de făcut decât să se alăture goanei deşarte a vânătorilor de plăceri. Era un om integru, discipol al Raţiunii şi nu fanatic adorator al Simţurilor. În acelaşi fel se putea vorbi despre vârstnicul Helstone. Niciunul dintre ei doi nu ar fi arătat pe chip, nu ar fi rostit şi nu ar fi gândit vreo minciună; pentru niciunul dintre ei nenorocita sticlă neagră, de curând pusă deoparte, nu prezenta vreun farmec; amândoi ar fi fost îndreptăţiţi să se fălească deschis cu mândrul titlu de „rege al creaţiunii“, fiindcă niciun viciu animalic nu le era stăpân; nu numai că arătau, dar şi erau într-adevăr făpturi superioare sărmanului Sykes.
Din curte se auzi un fel de larmă şi tropot de picioare, apoi se aşternu tăcere. Moore se duse la fereastră, Helstone îl urmă; amândoi rămaseră într-o latură, tânărul mai înalt în spatele vârstnicului cel scund, şi se uitau atenţi, dar aşa fel ca să nu poată fi văzuţi de afară; singurul comentariu asupra celor ce vedeau fu doar un zâmbet cinic ce fulgeră din ochii unuia într-ai celuilalt.
O bogată tuse oratorică se auzi atunci, urmată de exclamaţia „Şşşt“ menită, după cum se părea, să potolească murmurul mai multor glasuri. Moore întredeschise, foarte puţin, canatul ferestrei, ca să se audă mai bine.
— Joseph Scott, răsună un glas fornăit – Scott stătea de santinelă la uşa clădirii – putem face întrebare dacă stăpânul e înăuntru şi dacă se poate sta de vorbă cu dânsul?
— E-năuntru, îhî! răspunse Joe nepăsător.
— Ai fi atunci bun, dacă-ţi face dumitale (dumitale apăsat în mod special) plăcere, să-i spui dumnealui că doisprezece gentlemani vrea să-l vadă?
— Da’ o să se-ntâmple-aşa c-o să mă-ntrebe de ce, îşi dădu Joe părerea. Dacă m-oi duce la dânsu’ trebe să-i zic şi treaba asta.
— Într-o chestie, fu răspunsul.
Joe intră în clădire.
— Iertaţi-mă, sir, da’ e afară doisprezece gentlemani care vrea să vă vadă, cică „’ntr-o chestie“.
— Bine, Joe, eu li-s omul. Sugden, vii când te fluier.
Moore ieşi chicotind fără voioşie. Porni prin curte cu o mână în buzunar şi cealaltă vârâtă sub vestă, iar cozorocul şepcii împinse către frunte îi ascundea într-o măsură licărirea adânc dispreţuitoare ce-i juca în ochi. Doisprezece oameni aşteptau acolo, unii doar în cămăşi, alţii şi cu şorţuri albastre; se vedea limpede că doi dintre ei formau avangarda grupului. Unul era un omuleţ energic şi ţanţoş, cu nasul cârn; celălalt, un vlăjgan lat în spete, se distingea nu numai prin chipul încruntat şi ochii neîncrezători, ca de pisică, ci mai ales prin piciorul de lemn şi cârja masivă. I se citea o anumită răutate în conturul buzelor; părea să râdă pe furiş de cine ştie ce om sau lucru neştiut, iar întreaga-i înfăţişare arăta a orice, numai a om dintr-o bucată nu.
— Bună dimineaţa, domnule Barraclough, spuse Moore vesel, adresându-se numai lui.
— Pace vouă! sună răspunsul.
Domnul Barraclough îşi închise în întregime ochii în mod obişnuit pe jumătate închişi, când rosti vorbele auzite.
— Îţi sunt foarte recunoscător: pacea e un bun nepreţuit; în ce mă priveşte, nici nu mi-aş putea dori mai mult; dar asta nu e tot ce aveai să-mi spui, după câte îmi închipui. N-aş crede ca pacea să fie ţinta dumitale.
— În ce priveşte ţinta noastră, începu Barraclough, poate că ar putea să pară ciudată, ba chiar prostească pentru urechi ca ale dumneavoastră, de vreme ce pruncii din lumea aceasta par celor din vremea lor mai înţelepţi decât pruncii luminii.
— Treci la subiect, te rog, şi dă-mi putinţa să aud despre ce anume e vorba.
— O s-auziţi, sir; dacă eu n-oi fi în stare s-o spun, apăi sunt în spatele meu unsprezece care mă pot ajuta. E vorba de un scop înalt şi (schimbându-şi glasul ironic într-un fel de nechezat) e însuşi scopul lui Dumnezeeeu, şi asta e încă şi mai bine.
— Ai venit după o subscripţie pentru o nouă-capelă a Pălăvrăgelii, domnule Barraclough? Dacă nu ăsta este scopul turneului dumitale, atunci nu văd ce legătură ai putea să ai cu el.
— În cugetul meu nu această datorie stăruieşte, sir; dar cum Atotputernicul m-a călăuzit să pomenesc şi despre treaba asta, voi încerca să primesc de la dumneavoastră orice din puţinul care vă prisoseşte; cât de măruntă o fi dania, tot binevenită este.
Zicând acestea îşi scoase pălăria din cap şi o întinse ca şi când ar fi cerut de pomană; în acelaşi timp, un zâmbet neruşinat i se lăţi pe faţă.
— Dacă o să-ţi dau şase peni, ai să te duci să-i bei.
Barraclough îşi înălţă palmele în sus şi îşi dete ochii peste cap, lăsând să se vadă că gesturile nu fac decât să sugereze o maimuţăreală a ipocriziei.
— Pari un om şi jumătate, spuse Moore sec şi rece; fără nicio ruşine mă laşi să văd că eşti un ipocrit grosolan şi că îndeletnicirea dumitale e pură înşelătorie; ai vrea să mă faci să râd de iscusinţa cu care îţi joci rolul de farsor neruşinat şi, în acelaşi timp, îţi închipui că o să-i păcăleşti şi pe oamenii care stau în urma dumitale.
Înfăţişarea lui Moses îşi pierdu fala; văzuse că a mers prea departe; se pregătea să răspundă, când cel de al doilea bărbat ieşit în faţă, nemulţumit că până atunci nici nu fusese luat în seamă, făcu un pas înainte. Nu arăta ca un înşelător, deşi se vedea că este grozav de încrezut şi înfumurat.
— Domnule Moore, începu acesta, vorbind tot din gât şi pe nas şi rostind rar de tot cuvintele, de parcă ar fi vrut să lase ascultătorilor timp să aprecieze la adevărata ei valoare neobişnuita eleganţă a frazeologiei folosite; poate s-ar putea spune pe drept cuvânt că nu atât pacea cât raţiunea este ţinta noastră. Înainte de toate, noi am venit aici pentru a vă convinge să ascultaţi glasul raţiunii, iar dacă dumneavoastră aveţi să refuzaţi, este de datoria mea să vă previn, în termenii cei mai categorici, că va trebui să remeargă (voia să spună recurgă) la măsuri ce se vor încheia probabil cu – cu aducerea dumneavoastră la înţelegerea nechibzuinţei a – a nebuniei ce pare să îndrumeze şi să stabilească metodele folosite de dumneavoastră pentru afaceri în această plină de fabrici parte a ţării. Hâm!… Sir, aş putea să mă aplec la aceea şi să pomenesc aici că fiind un venetic sosit de pe un tărâm îndepărtat, de pe alt sfert şi altă emisferă a acestui glob, azvârlit, precum aş putea zice, ca un ins surghiunit şi alungat pe aceste ţărmuri – pe stâncile Albionului – şi nu ştiţi cum, şi în ce fel, şi pe unde ar trebui să păşiţi ca să ajungeţi la foloase pentru oamenii care vă muncesc. Iar dacă, pentru a trece neîntârziat la amănunte, aţi lua seama să părăsiţi fabrica asta de aici şi să plecaţi fără alte discuţii direct acasă acolo de unde sunteţi, s-ar putea să se-ntâmple să iasă foarte bine. Nu pot să văd nimic care să stea în calea planului acesta. Ce-aveţi voi de spus despre treaba asta, oameni buni? — întorcându-se către ceilalţi din grup, care răspunseră într-un glas: „Bravo! Bravo!“
— Bravo, Noah o’ Tim’s! murmură Joe Scott, care stătea în spatele domnului Moore. Moses nu-l mai taie niciodată pe ăsta – auzi: stâncile Albionului… cealaltă emisferă! MamăDoamne! Aţi venit de la Polul Sud? Ăsta l-a halit pe Moses.
Totuşi, Moses nu se lăsa „halit”; se gândi să mai încerce o dată. Aruncând o privire oarecum mânioasă înspre „Noah o’ Tim’s“, îşi dădu drumul, la rândul său: dar de data asta vorbi pe un ton serios, părăsind ironia muşcătoare care nu-i ajutase la nimic.
— Atuncea când o să vă înălţaţi cortul printre ale noastre, domnule Moore, trăi-vom în pace şi frăţie; da, trebuie să mărturisesc, în deplină pace şi frăţie. Deocamdată încă nu sunt un om bătrân, dar pot să-mi aduc aminte de întâmplări petrecute poate cam cu douăzeci de ani în urmă, când munca făcută cu braţele era căutată şi preţuită, şi niciun nelegiuit nu avusese îndrăzneala să aducă aici maşini dintrastea care e aşa de primejdioase. Să spun, nu sunt chiar eu unul de face postav, că de meserie sunt croitor; dar cu toate astea, inima din mine e ca pâinea caldă: sunt un om nespus de simţitor; iar atunci când îmi văd semenii asupriţi ca şi acel vestit trăitor din vechime ce-mi purta numele, mă ridic întru sprijinirea lor; din această pricină vin astăzi şi vă vorbesc de la obraz şi vă dau sfat să aruncaţi deoparte diavoleştile voastre maşinării şi să angajaţi tot mai mulţi oameni.
— Şi ce se întâmplă dacă nu-ţi urmez sfatul, domnule Barraclough?
— Dumnezeeeu să vă aibă în sfânta lui pază!
Milostivească-se Dumnezeeeu să vă înmoaie inima, sir!
— Acum ai intrat în legătură cu wesleyienii, domnule Barraclough?
— Doamne, iartă-mă! Doamne sfinte! Eu îs un binecredincios metodist.
— Ceea ce nu te împiedică să fi în acelaşi timp un beţiv şi un şarlatan. Acum o săptămână te-am văzut într-o noapte, când mă întorceam de la târgul din Stilbro’, beat mort şi căzut pe marginea drumului; şi în vreme ce propovăduieşti pacea, ai făcut ca principala preocupare a vieţii dumitale să fie aţâţarea zâzaniilor. La săracii aflaţi în grea suferinţă nu ţii mai mult decât ţii la mine; îi aţâţi la fapte nesocotite numai ca să-ţi atingi scopurile dumitale mârşave; la fel face şi ăsta de aici, căruia îi spuneţi Noah o’ Tim’s. Amândoi sunteţi nişte ticăloşi fără astâmpăr, fără omenie şi fără ruşine, iar ţelul vostru de căpetenie este o ambiţie personală, pe atât de primejdioasă pe cât e de copilărească. Unii dintre cei care se află în spatele vostru sunt oameni cinstiţi, dar prost îndrumaţi – voi doi, însă, sunteţi putrezi până în măduva oaselor.
Barraclough se pregătea să vorbească.
— Taci! Ai spus ce-ai avut de spus şi acum e rândul meu. Cât despre a primi porunci de la voi, sau de la oricare Jack, Jem, Jonathan de pe pământ – asta n-am s-o îngădui nicio clipă. Aţi dori ca să părăsesc ţara; îmi cereţi să mă despart de maşinile mele. Iar dacă refuz, mă ameninţaţi. Da, refuz – categoric! Aici mă aflu, şi lângă fabrica asta am să rămân; iar în ea am să aduc cele mai bune maşini pe care inventatorii sunt în stare să mi le ofere. Tot ceea ce mai puteţi face – dar asta niciodată nu veţi îndrăzni să faceţi – este să daţi foc fabricii, să distrugeţi toate maşinile dinăuntru şi pe mine să mă împuşcaţi. Şi pe urmă? Să presupunem că fabrica asta ar fi o ruină şi eu un cadavru – şi pe urmă? Voi, oameni din spatele acestor otrepe, ar putea asta opri în loc invenţiile şi strânge de gât ştiinţa? Nici măcar pentru o fracţiune de secundă! O altă fabrică, şi încă mai bună, plină de maşini, se va înălţa pe ruinele celei de aici, şi probabil că un proprietar încă şi mai întreprinzător ar veni în locul meu. Înţelegeţi-mă bine!
O să-mi fabric postavurile aşa cum îmi place, şi atât de bine pe cât mă va ajuta capul. În fabrica de aici am să folosesc ce mijloace voi găsi eu de cuviinţă. După ce aţi auzit toate astea, oricine va îndrăzni să-mi pună piedici n-are decât să sufere consecinţele. O să aveţi numaidecât un exemplu în stare să vă arate că vorbesc serios.
Fluieră ascuţit şi puternic. Sugden, dimpreună cu ciomagul şi mandatul, intrară în scenă. Moore se întoarse iute spre Barraclough şi-i spuse:
— Tu ai fost la Stilbro’; am cum s-o dovedesc. Ai fost acolo printre mlaştini – purtai mască – cu propria ta mână ai doborât pe unul dintre oamenii mei – tu! propovăduitor al Evangheliei! Sugden, arestează-l!
Moses fu înhăţat. Izbucniră ţipete şi se iscă mişcare de oameni ce voiau să-i sară într-ajutor, dar mâna dreaptă, care în tot acest timp stătuse ascunsă sub vesta lui Moore, ieşi la iveală purtând un pistol.
— Amândouă ţevile sunt încărcate, anunţă Moore. Sunt absolut hotărât – staţi deoparte!
Mergând cu spatele, cu ochii ţintă la duşmanul ce-l înfrunta, îl păzi pe arestat până la clădirea birourilor.
Îi porunci lui Joe Scott să intre înăuntru după Sugden şi să zăvorască uşa. El însuşi rămase să se plimbe în sus şi în jos prin faţa clădirii, cu privirile îngândurate aţintite în pământ, cu braţul destins lăsat pe lângă corp, dar cu pistolul mereu în mână. Cei unsprezece rămaşi afară îl urmăriră o vreme cu ochii, vorbind între ei pe şoptite; într-un târziu unul dintre ei se apropie. Acesta arăta cu totul altfel decât cei care vorbiseră înainte; avea trăsături aspre, urâte, dar bărbăteşti şi părea om aşezat. Spuse:
— Domnule Moore, eu n-am multă încredere în Moses Barraclough şi aş vrea să vă zic şi eu o vorbă din partea mea. Cât despre mine, nu cu gândul de-a face rău am venit; am vrut doar să mai încerc o dată să îndreptăm lucrurile; că tare mai sunt încâlcite. Ştiţi dumneavoastră, o ducem greu – o ducem tare greu; familiile noastre sunt sărace şi chinuite. Cu maşinile astea suntem azvârliţi afară de la muncă; nu mai găsim nicăieri de lucru, n-avem de unde scoate un ban. Atunci ce-i de făcut? Putem oare numai să zicem: gura! şi să ne întindem pe jos să aşteptăm moartea? Nu: eu nu mă pricep la vorbă, domnule Moore, dar parcă simt că ar fi un gând păcătos ca un om cu judecată să stea şi să moară de foame ca o vietate necuvântătoare – eu asta n-am s-o fac. Nu sunt pentru vărsare de sânge: nu sunt în stare nici să omor şi nici să lovesc un om; nu sunt nici pentru dărâmarea fabricilor şi sfărâmarea maşinilor, fiindcă, aşa cum aţi spus adineauri, în felul ăsta nu putem opri în loc invenţiile; dar am să vorbesc – am să fac cât mai mare tărăboi o să-mi stea în putere. Invenţiile pot fi ele bune, dar eu ştiu că nu e bine ca oamenii săraci să crape de foame. Aceia care ne guvernează trebuie să afle o cale de ieşire, să vadă cum ne pot veni într-ajutor: trebuie să înceapă a face altfel de reguli, noi. O să spuneţi că e o treabă greu de făcut: cu cât mai tare o să strigăm noi, cu atât mai leneşi au să se arate cei din Parlament ca să se înhame la o treabă îndrăcită.
— Necăjiţi-i pe cei din Parlament cât de mult vă place, răspunse Moore; dar e lipsit de orice noimă să le pricinuiţi necazuri proprietarilor de fabrici; iar eu, în ce mă priveşte, asta n-am s-o îngădui.
— Sunteţi un om tare ca stânca! replică muncitorul. N-aţi vrea să ne daţi şi nouă o păsuire? N-aţi vrea să fiţi bun şi să faceţi schimbările astea ceva mai pe încetul?
— Oare în persoana mea se reduc toţi fabricanţii de postavuri din Yorkshire? Răspunde-mi la asta!
— Sunteţi numai unul singur.
— Şi numai eu singur! iar dacă m-aş opri doar o clipă, pe câtă vreme ceilalţi ar merge mereu înainte, aş fi repede călcat în picioare. Dacă aş face eu ce mă rogi dumneata, într-o lună aş da faliment; şi crezi cumva că falimentul meu ar putea să aducă pâine la gura copiilor dumitale? William Farren, eu nam să mă supun niciodată nici poruncilor dumitale şi nici poruncilor altora. Cu mine nu mai vorbiţi despre maşini; în privinţa asta am să fac ce voi crede eu de cuviinţă. Chiar mâine am să primesc nişte maşini noi. Dacă le fărâmaţi şi pe astea, am să aduc încă altele. Niciodată n-am să mă dau bătut.
În clipa aceea ceasul fabricii sună ora douăsprezece: era vremea mesei. Moore se întoarse iute cu spatele la delegaţie şi intră în clădirea birourilor.
Ultimele lui cuvinte lăsaseră o impresie proastă, de prea mare asprime; el, cel puţin, nu izbutise să folosească un prilej în care sorţii se aflau în mâna lui. Dacă ar fi vorbit mai omenos cu William Farren – care era un om foarte cinstit, fără ură şi fără invidie împotriva celor mai înstăriţi decât el; care socotea că nu e nicio nenorocire şi nicio nedreptate să fi nevoit să trăieşti din muncă şi era înclinat să fie destul de mulţumit dacă are ce munci – Moore şi-ar fi putut câştiga un prieten. Părea de mirare cum de putea să întoarcă spatele unui asemenea om, fără să-i arunce măcar o privire de înţelegere ori simpatie. Chipul bietului Farren arăta măcinat de lipsuri şi mizerie; se vedea după înfăţişarea lui că nu mai ştie ce înseamnă aceea să trăieşti în tihnă şi îndestulare de săptămâni sau poate luni de zile: şi cu toate acestea în privirile lui nu răzbătea nici cruzime şi nici răutate, numai epuizare, tristeţe, grijă, şi încă răbdare. Cum de era Moore în stare să se despartă de el în felul acesta, numai cu vorbele „Niciodată n-am să mă dau bătut”, fără o şoaptă de bunăvoinţă, de încurajare, de sprijin?
Pe drumul de întoarcere către casa lui, odinioară, în vremuri mai bune, o locuinţă decentă, curată, plăcută, însă acum, deşi tot curată, foarte tristă fiindcă era foarte săracă – Farren îşi punea această întrebare. Şi ajunse la încheierea că străinul, proprietar de fabrică, era un om egoist, fără suflet şi, de asemenea, gândea el, un nesocotit. I se părea că emigrarea, dacă ar fi avut mijloace să poată emigra, ar fi mai bună decât o slujbă sub conducerea unui astfel de om. Se simţea groaznic de abătut - aproape deznădăjduit.
Acasă, nevasta îi oferi, cu toată grija şi cuviinţa, acea masă pe care putea s-o pregătească pentru el şi copiii lor: fiertură de ovăz, dar nici asta atât cât s-ajungă. După ce terminară porţia, câţiva dintre copiii mai mici spuseră că mai vor – lucru care pe William îl durea cumplit; în vreme ce nevasta se străduia să-i potolească fie cât putea mai blând, el se ridică de pe scaun şi se duse la uşă. Începu să fluiere o melodie veselă, dar care totuşi nu fu în stare să oprească ivirea câtorva lacrimi grele (mult mai asemănătoare picăturilor „de dinaintea furtunii”, decât celor ce s-ar fi scurs din rana unui gladiator) ce se strânseră în genele ochilor lui cenuşii ca să cadă apoi peste prag. Cu mâneca hainei îşi limpezi vederea, iar după ce starea aceea de slăbiciune dispăru, o alta foarte sumbră îi luă locul.
Încă mai şedea acolo cugetând în tăcere, când se apropie un gentleman îmbrăcat în negru – un preot, după cum se vedea dintr-o singură aruncătură de ochi; dar nu era nici Helstone, nici Malone, nici Donne şi nici Sweeting. Putea să aibă cam patruzeci de ani; fără nimic deosebit în înfăţişare, era negricios la faţă şi cu părul încă de pe acum aproape alb. Şchiopăta puţin. În vreme ce se apropia, vădea un aer preocupat, îngrijorat chiar; dar, de îndată ce ajunse lângă Farren, înălţă privirile, şi atunci o expresie de bunăvoinţă ilumină chipul îngândurat şi sever.
— Tu eşti, William? Ce mai faci?
— Aşa şi-aşa, domnule Hall; dumneavoastră ce faceţi? Naţi vrea să intraţi puţin să vă mai odihniţi?
Domnul Hall, cu al cărui nume cititorul s-a întâlnit mai înainte (preotul de la Nunnely, în parohia căruia se născuse Farren şi de unde se mutase doar cu trei ani în urmă ca să stea la Briarfield, fiind mai aproape de Hollow’s Mill, unde găsise de lucru), intră în casă şi, după ce dădu bineţe gospodinei şi copiilor, se aşeză pe un scaun.
Începu să vorbească foarte voios despre vremea ce se scursese de când familia se mutase din parohia lui şi despre schimbările petrecute între timp; răspunse unor întrebări privitoare la sora sa Margaret, despre care toţi se interesau cu simpatie; la rândul său puse întrebări, iar în cele din urmă, uitându-se în jur cu repeziciune şi îngrijorare prin lentilele ochelarilor (purta ochelari, fiindcă era miop) la camera aproape goală, la feţele trase şi palide ale celor de lângă el – căci copiii se adunaseră pe lângă genunchii lui, iar tatăl şi mama îi stăteau chiar în faţă – întrebă repezit:
— Şi voi ăştia toţi ce mai faceţi? Cum vă descurcaţi?
Trebuie arătat că deşi era foarte învăţat, domnul Hall nu numai că vorbea cu un pronunţat accent nordic, dar din când în când folosea curent şi expresii specifice graiului din nordul ţării.
— Luptăm din greu cu sărăcia, răspunse William: toţi am rămas fără lucru. Am vândut aproape tot ce mai aveam prin casă, după cum puteţi vedea şi dumneavoastră; iar ce-o să facem de-acum încolo, numai Dumnezeu ştie.
— V-a dat afară domnul Moore?
— Ne-a dat afară, da; şi acum gândesc asemenea lucruri despre el, încât cred că de-ar vrea să mă ia înapoi chiar mâine, nu m-aş mai duce să lucrez în fabrica lui.
— Felul ăsta de-a vorbi nu ţi se potriveşte, William.
— Ştiu că nu; dar acuma nu mai sunt cum am fost: simt cum mă schimb. Nici că mi-ar păsa, dac-ar avea copiii şi nevasta cu ce să trăiască; dar n-au de nici unele… se chinuie…
— Da, băiatule, şi la fel e şi cu tine; văd eu destul de limpede. Trăim vremuri tare grele; încotro mă întorc, numai suferinţă văd. William, stai jos; Grace, aşază-te şi dumneata; haideţi să chibzuim împreună despre treburile astea.
Şi ca să poată chibzui cât mai în voie, domnul Hall îl luă pe genunchi pe cel mai mic dintre copii şi îşi lăsă mâna pe capul celui de-al doilea; iar când micuţii începură să-l piseze, îi potoli cu un „Şşşt!“ apoi îşi pironi privirile asupra sobei în care o mână de jeratic încă strălucea, dar cu încruntare parcă.
— Triste vremuri! spuse preotul. Şi de mult e aşa. E vrerea Domnului: facă-se voia lui, dar la prea grele încercări ne pune. Din nou stătu pe gânduri. Pe urmă continuă: Nu mai ai bani deloc, William, şi n-ai mai avea nimic de vândut ca să poţi face rost de ceva?
— Nu; am vândut dulapul, am vândut ceasul din perete, şi măsuţa de mahon, şi tava aceea frumoasă dimpreună cu serviciul de ceai din porţelan pe care le-adusese nevasta ca zestre când ne-am luat.
— Şi dacă ţi-ar împrumuta cineva o liră sau două, ai avea cum să le întrebuinţezi cu folos? Ai putea să găseşti ceva, să porneşti pe alt drum?
Farren nu răspunse; însă nevastă-sa zise neîntârziat:
— Da, eu sunt încredinţată că ar putea, sir; îl duce mintea la multe lucruri, aşa om e William ăsta al nostru. Dac-ar avea două-trei lire, ar putea să s-apuce de vreo negustorie.
— Ai putea, William?
— Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, răspunse William cumpănindu-şi bine cuvintele, aş putea să cumpăr câte ceva lucruri de băcănie, mai nişte panglici, mai nişte aţă, şi ce-aş mai bănui eu că se vinde, iar pentru început aş umbla din casă în casă.
— Şi, ştiţi, sir, interveni Grace, puteţi fi încredinţat că William nici nu i-ar bea, nici nu i-ar ţine degeaba, nici nu i-ar risipi – în niciun fel. E bărbatul meu şi nu s-ar cuveni să-l laud; dar vreau să spun numai că om mai cumpătat, mai cinstit decât el nu se află în toată Anglia.
— Bine, uite am să stau eu de vorbă cu nişte prieteni, şi cred că vă pot făgădui să-i fac rost de cinci lire într-o zi sau două: cu împrumut, luaţi seama, nu în dar; trebuie să-i dea înapoi.
— Înţeleg, sir, înţeleg şi tare mi-ar conveni.
— Până atunci uite câţiva şilingi pentru dumneata, Grace, numai ca să ai ce pune în oală până ce încep să vină muşteriii. Acuma, copii, ia aşezaţi-vă la rând şi să spuneţi Catehismul, până când se duce mama voastră să cumpere ceva de mâncare: că astăzi nu prea aţi mâncat cine ştie cât, de asta sunt eu sigur. Ia începe tu, prâsleo. Cum te cheamă pe tine?
Domnul Hall rămase acolo până când veni Grace îndărăt; apoi îşi luă în grabă rămas bun, dând mâna atât cu Farren cât şi cu nevastă-sa: abia la uşă le spuse câteva scurte dar bine simţite vorbe de mângâiere creştinească şi le dădu nişte sfaturi. După aceea se despărţiră:
— Dumnezeu să vă binecuvânteze, sir!
— Domnul să vă binecuvânteze, oameni buni!
CAPITOLUL IX
Briarmains
Când Moore se întoarse la ei după ce se descotorosise de delegaţie, domnii Helstone şi Sykes se arătară foarte voioşi şi îl felicitară călduros pe fabricant. El manifestă însă atâta nepăsare faţă de complimentele lor cu privire la fermitatea dovedită, etc., păstră o înfăţişare ce se asemăna într-atât cu o zi monotonă, întunecată, fără soare şi fără nicio adiere, încât parohul, după ce i se uită iscoditor în ochi, îşi încheie felicitările odată cu paltonul, şi îi spuse lui Sykes, ale cărui simţuri nu mai erau îndeajuns de sensibile ca să-i dea putinţa de a vedea fără ajutor din afară, că prezenţa şi vorbele lui deveniseră un fel de pacoste:
— Hai, sir; o parte de drum tot trebuie s-o facem împreună: nu-i mai bine să ne ţinem tovărăşie? O să-i urăm domnului Moore o dimineaţă plăcută şi-o să-l lăsăm cu fericitele sale închipuiri, cărora pare foarte ispitit să le dea frâu liber.
— Dar unde-i Sugden? întrebă domnul Moore înălţând privirile.
— Oho! strigă Helstone. Câtă vreme dumneata ai avut treabă, eu n-am stat chiar cu mâinile în sân. Ţi-am fost de oarecare ajutor, şi nu mă laud de pomană. Mi-am zis că tot e mai bine să nu pierdem vremea; aşa că, în vreme ce dumneata parlamentai cu gentlemanul acela atât de abătut – Farren mi se pare că-l cheamă – am deschis fereastra asta din spate, am strigat după Murgatroyd, care se găsea la grajd, şi i-am spus să vină încoace cu gabrioleta domnului Sykes; pe urmă i-am strecurat pe Sugden şi pe fratele Moses – cu piciorul lui de lemn cu tot – prin deschizătură, m-am uitat la ei cum se urcă în gabrioletă (bineînţeles, tot cu încuviinţarea bunului nostru prieten Sykes). Sugden a pus mâna pe hăţuri – goneşte de parcă l-ar fugări Scaraoţchi în carne şi oase – iar peste un sfert de ceas Barraclough are să se afle la adăpost în temniţa de la Stilbro’.
— Foarte bine; mulţumesc, spuse Moore, şi la bună vedere, domnilor, apoi tot la fel de politicos îi conduse până la uşă şi se uită după ei până îi văzu că se îndepărtează de fabrică.
În tot restul zilei rămase taciturn şi îngândurat; nici măcar nu schimbă o glumă cu Joe Scott; la fel şi acesta din urmă, în ce-l priveşte, îi spuse stăpânului doar atât cât era neapărat trebuincios pentru bunul mers al treburilor, dar îl cercetă îndelung cu coada ochiului, veni deseori să-i mai înteţească focul în birou, şi o singură dată, pe când încuia peste tot (fabrica lucra doar o parte din zi, din pricina încetinirii ritmului afacerilor), spuse că era o seară încântătoare şi că „ar putea să-i ureze domnului Moore desfătarea unei scurte plimbări pe vâlcea, fiindcă tare i-ar face bine“.
Auzindu-i sfatul, domnul Moore izbucni în râs, doar o clipă, şi după ce îl întrebă pe Joe ce rost avea grija asta faţă de el, şi dacă îl socotea cumva femeie ori copil, îi luă cheile şi apucându-l de umeri îl conduse către uşă. Totuşi îl strigă să vină îndărăt, când bietul Joe nu ajunsese nici măcar la poarta curţii.
— Joe, cunoşti familia Farren? N-o duc prea bine, după câte înţeleg.
— Cum s-o ducă bine, sir, dacă nu mai au de lucru de vreo trei luni? Aţi putea să vă daţi seama singur, dacă aţi vedea cât s-a schimbat William în rău – şi altfel nici că se putea; au vândut aproape tot ce aveau în casă.
— Nu era un muncitor leneş şi nepriceput?
— Nici n-aţi mai avut dumneavoastră unul ca el, sir, de când v-aţi apucat de afaceri.
— Şi sunt oameni cumsecade – toată familia?
— Mai cumsecade nici că se poate; nevastă-sa e şi ea o femeie de nu s-a mai pomenit, şi curatăăă… aţi putea să şi mâncaţi de pe podelele din casa ei; da’ acuma e vai de capul lor. Aş fi bucuros s-aud că William şi-a găsit măcar o slujbă de grădinar sau ceva cam pe-acolo; la grădini se pricepe bine. A lucrat odată împreună cu un scoţian care l-a învăţat tainele meseriei ăsteia, lumea aşa zice.
— Ei, acuma poţi să pleci, Joe; nu-i nevoie să stai aici şi să te holbezi la mine.
— Nu mai aveţi porunci de dat, sir?
— Nimic, numai să dispari de-aici.
Ceea ce Joe făcu fără şovăire.
Serile de primăvară sunt deseori aspre şi reci, şi cu toate că ziua fusese foarte frumoasă, caldă chiar şi dimineaţa, nu numai la amiază, pământul amorţi şi încă înainte de amurg un soi de chiciură se întinsese furiş peste iarba de-abia răsărită şi mugurii ce dădeau să se desfacă. Albise pavajul din faţă, la Briarmains (reşedinţa domnului Yorke), întinsese un linţoliu tăcut peste gingaşele flori din grădină şi peste moliciunea ca de muşchi a pajiştii. Cât despre copacii cei falnici, cu trunchiuri puternice şi crengi întinse, care străjuiau frontonul dinspre drum, păreau să sfideze îngheţul unei seri de primăvară, poftindu-l să facă vreun rău, dacă poate, ramurilor încă golaşe; la fel se purta şi pâlcul desfrunzit al castanilor ce se înălţau în spatele casei.
În primele minute ale începutului unei nopţi fără lună, deşi cu cerul spuzit de stele, strălucitoare lumini răzbăteau prin ferestre; nu era o scenă întunecată şi pustie, şi nici măcar una tăcută. Briarmains se afla aproape de şosea; era o clădire destul de veche şi fusese ridicată înainte de tăierea şoselei, pe vremea când doar un drumeag de pământ bătătorit ce şerpuia printre ogoare ducea până acolo. Briarfield se găsea doar la mai puţin de o milă depărtare; zarva de acolo se auzea până aici, luminile i se vedeau limpede. Briar Chapel, un încăpător, nou şi încă netencuit lăcaş wesleyan de rugăciune, se înălţa la vreo sută de iarzi depărtare şi, cum chiar în acele momente între zidurile lui avea loc o adunare de credincioşi, lumina ce se revărsa pe ferestre arunca un reflex strălucitor asupra şoselei, iar un imn de o impresionantă ţinută, în stare să insufle până şi unui quaker habotnic spiritul chemat să-l îndemne a dansa după melodia lui, trezea cu voioşie toate ecourile din împrejurimi. Cuvintele anumitor fragmente se auzeau foarte limpede: iată un exemplu sau două din tonalităţi diferite; căci cântăreţii treceau lesne de la un imn la altul şi de la melodie la melodie, cu o uşurinţă şi un entuziasm greu de întâlnit aiurea:
Oh! who can explain
This struggle for Life This travail and pain, This trembling and strife?
Plague, earthquake, and famine,
And tumult and war, The wonderful coming Of Jesus declare!
For every fight
Is dreadful and loud -
The warrior’s delight
Is slaughter and blood;
His foes overturning,
Till all shall expire, -
And this is with burning, And fuel, and fire!
Aici urmă un răstimp de rugăciuni răsunătoare, însoţite de vaiete sfâşietoare. Strigătul: „Mi-am aflat libertatea!“ „Doad o’ Bill’s a aflat libertatea!“ răsună dinspre capelă, şi din nou întreaga adunare izbucni:
What a mercy is this!
What a heaven of bliss!
How unspeakably happy am I!
Gather’d into the fold,
With Thy people enroll’d,
With Thy people to live and to die!
Oh, the goodness of God
In employing a clod,
His tribute of glory to raise;
His standard to bear,
And with triumph declare
His unspeakable riches of grace!
Oh, the fathomless love,
That has deign’d to approve
And prosper the work of my hands;
With my pastoral crook,
I went over the brook,
And behold I am spread into bands!
Who, I ask in amaze Hath begotten me these?
And inquire from what quarter they came;
My full heart it replies,
They are born în the skies,
And gives glory to God and the Lamb!
Strofele care urmară acestora, după un alt răstimp de strigăte, ţipete, exclamaţii, urlete disperate, gemete de moarte, părură să încununeze punctul culminant al zgomotului şi ardoarei:
Sleeping on the brink of sin,
Tophet gaped to take us in;
Mercy to our rescue flew, -
Broke the snare, and brought us through.
Here, as in a lion’s den,
Undevour’d we still remain;
Pass secure the watery flood, Hanging on the arm of God.
Here…
(Cumplit, cum nu se poate mai ameţitor pentru ureche, fu strigătul încordat în care se încheie ultima strofă):
Here we raise our voices higher, Shout in the refiner’s fire: Clap our hands amidst the flame, Glory give to Jesus’ name!
Acoperişul capelei n-a zburat în văzduh; ceea ce e o dovadă mai convingătoare decât volume întregi întru lauda solidităţii cu care fuseseră aşezate plăcile de ardezie.
Dar dacă Briar Chapel părea să aibă viaţă, la fel arăta şi Briarmains; deşi fără îndoială că locuinţa părea să se bucure de o mai paşnică perioadă din existenţa ei decât templul; şi câteva dintre ferestrele ei erau luminate; ferestrele cu două cercevele de la parter dădeau de-a dreptul pe pajişte, perdelele ascundeau interiorul şi umbreau o parte dintre razele lumânărilor ce îl luminau, însă nu izbuteau să stingă pe de-a întregul zarva glasurilor şi râsetelor. Nouă ni se face favoarea de a fi lăsaţi sa intrăm pe uşa din faţă şi de a pătrunde în acest sanctuar domestic.
Nu prezenţa vreunor musafiri face ca locuinţa domnului Yorke să fie atât de însufleţită, căci înăuntru nu se află nimeni afară de membrii familiei sale, şi toţi sunt adunaţi în camera cea mai depărtată dinspre dreapta, şi anume salonul din spate.
Aceasta este încăperea obişnuită pentru reuniunile de seară. În timpul zilei ferestrele de-acolo s-ar înfăţişa ca alcătuite din vitralii strălucitor colorate – purpuriul şi galbenul limpede de chihlimbar fiind nuanţele predominante, licărind în jurul câte unui medalion în culori mai sobre plasat în centrul fiecărei ferestre, unul reprezentând graţiosul cap al lui Shakespeare, celălalt pe seninul John Milton. Câteva peisaje canadiene sunt atârnate pe pereţi – privelişti cu păduri verzi şi ape albastre - iar printre ele străluceşte o erupţie de noapte a Vezuviului; şi străluceşte într-adevăr cu putere, în contrast cu spuma rece şi azuriul cascadelor şi întunecoasele adâncimi ale pădurilor.
Focul ce luminează această încăpere e un foc aşa cum nu prea poţi să vezi, cititorule, dacă eşti un om din sud, arzând în căminele locuinţelor particulare; e un foc limpede, pârjolitor, de cărbuni aşezaţi morman înalt în vatra cuprinzătoare. Domnul Yorke ţine să aibă asemenea foc până şi pe vreme călduroasă de vară: atunci şade lângă el cu o carte în mână, iar lângă cotul său, pe o mescioară rotundă, se află o lumânare – dar acum nu citeşte, se uită la copii. Faţă în faţă cu dânsul stă doamna - un personaj pe care vi laş putea descrie amănunţit, dar nu simt chemare pentru o astfel de treabă. O văd, totuşi, foarte clar dinaintea ochilor: o femeie voinică şi cu înfăţişarea cea mai austeră, cu îngrijorarea răspândită pe chip şi revărsată pe umeri – dar nu o îngrijorare care să copleşească şi din faţa căreia să nu găseşti scăpare – ci mai degrabă acel soi de nour şi povară lăsate întotdeauna la vedere de cei ce socotesc de datoria lor să arate chinuiţi de gânduri. Of, vai de capul nostru! Asta se citea în înfăţişarea doamnei Yorke, şi întunecată precum Saturn stătea dânsa dimineaţa, la prânz, şi seara, şi amarnice lucruri mai gândea despre orice suflet de om - mai ales dacă era de sex feminin – care ar fi cutezat să vădească în prezenţa ei lumina unei inimi voioase pe o înfăţişare însorită. După câte socotea dânsa, a fi voios era totuna cu a fi vulgar; a fi vesel totuna cu a fi frivol: deosebiri între acestea nu făcea niciodată. Era totuşi o nevastă foarte bună, o mamă foarte iubitoare, veşnic cu grijă faţă de copii şi sincer devotată bărbatului; partea cea mai proastă era însă că, dear fi fost după vrerea sa, nu i-ar fi îngăduit să aibă niciun prieten pe lumea asta în afară de ea. Toate cunoştinţele lui îi erau nesuferite şi le ţinea la distanţă.
Domnul Yorke şi cu soţia sa se înţelegeau de minune; totuşi el avea o fire prietenoasă şi era un om ospitalier - un susţinător al unităţii familiei – iar în tinereţe, după cum s-a mai spus, nu-i plăcuseră decât femeile vesele şi pline de viaţă. De ce o alesese – cum izbuteau să se potrivească unul cu celălalt e o problemă destul de complicată, dar lesne rezolvabilă de către cine ar avea timp să cerceteze în amănunţime cazul. Aici este de ajuns să spunem că firea domnului Yorke avea şi o latură însorită şi una întunecoasă, iar latura cea întunecoasă găsea simpatie şi afinitate faţă de întreaga fire veşnic şi la fel înnourată a nevestei. Încolo era o femeie care ştia ce vrea; niciodată n-ar fi spus o vorbă fără rost sau vlagă; despre societate avea păreri sănătoase, democratice, iar despre natura omenească puţin cam cinice; se considera pe sine desăvârşită şi fără cusur, tot restul omenirii aflându-se în greşeală. Principalul ei defect era o suspiciune generală, eternă, neiertătoare faţă de toţi oamenii, toate lucrurile, toate credinţele şi toate partidele: această suspiciune stătea ca o ceaţă în faţa ochilor ei şi o făcea să aleagă cărarea greşită oriunde ar fi privit şi oriîncotro s-ar fi întors.
Se poate presupune că urmaşii unei asemenea perechi nu aveau sorţi să fie nişte fiinţe banale, cu totul obişnuite; şi nici nu erau. Vezi acum pe şase dintre ei, cititorule: cel mai mic e un copilaş şi stă pe genunchii maică-si; deocamdată îi aparţine întru totul – pe acesta unul încă n-a început să-l pună la îndoială, să-l bănuiască, să-l condamne; tot sprijinul numai la ea îl găseşte, depinde de ea, se agaţă de ea, pe ea o iubeşte mai mult decât orice altceva pe lume: de toate astea e sigură pentru că, de vreme ce trăieşte prin ea, nu poate fi altfel, şi deci îl iubeşte.
Următoarele două sunt fete, Rose şi Jessy. Amândouă se află acum lângă genunchii tatălui; rareori se apropie de mama lor, dacă nu sunt obligate s-o facă. Rose, cea mai vârstnică, are doisprezece ani; seamănă cu taică-său – seamănă cel mai mult din tot grupul – dar este un cap de granit copiat în fildeş; toate culorile şi liniile au fost îndulcite. Yorke-tatăl are un chip aspru; al fiicei nu e aspru, dar nici cu adevărat drăguţ; are trăsături simple, copilăreşti: obrajii rotunzi sunt ca bujorii. Ochii cenuşii, însă, arată altfel decât copilăreşti – un suflet străluceşte prin ei – un suflet încă tânăr, dar care se va maturiza, dacă dăinuieşte trupul; şi nici tatăl, nici mama nu au un spirit care să se compare cu cel oglindit în ochii ei. A luat de la fiecare câte ceva, dar într-o zi are să fie mai presus decât al amândurora – mai puternic, mult mai curat, mai însetat de înălţimi. Acum e o fetiţă potolită, uneori chiar îndărătnică. Maică-sa ar vrea s-o facă aidoma ei – o femeie a îndatoririlor apăsătoare şi posomorâte – dar Rose are o minte bine înarmată, plină de mugurii unor idei niciodată cunoscute mamei. Şi trăieşte o suferinţă cumplită atunci când aceste idei sunt călcate în picioare şi înăbuşite. Încă nu s-a răzvrătit niciodată; dar de va fi tratată cu asprime se va răzvrăti cândva, iar atunci are să fie pentru totdeauna. Rose îşi iubeşte tatăl: el nu o stăpâneşte cu mână de fier; e bun cu ea. Ba uneori tatălui îi e teamă că fetiţa asta n-are să rămână în viaţă, atât de sclipitoare sunt scânteierile de inteligenţă ce-i ţâşnesc uneori în priviri sau în vorbe. Gândul acesta îl face adesea să se poarte faţă de ea cu o duioşie tristă.
Nu-i trece prin minte că micuţa Jessy are să moară de tânără, atât e de veselă şi vorbăreaţă, arhioriginală încă de pe acum: dezlănţuită atunci când e stârnită, dar extrem de afectuoasă dacă e mângâiată; ba domoală, ba neastâmpărată – cu schimbul; netemătoare – faţă da maică-sa, de pildă, a cărei stăpânire nesocotit de aspră şi rigidă a sfidat-o adesea – totuşi încrezătoare în oricine s-ar oferi s-o ajute. Cu faţa ei micuţă şi nostimă, cu vorbăria ei cuceritoare, cu procedeele ei irezistibile, Jessy e făcută pentru răsfăţ; şi prin urmare e chiar odorul tatii. Este ciudat că păpuşica asta seamănă cu maică-sa ca două picături de apă, la fel cum Rose seamănă cu taică-său, şi în ciuda acestor fizionomii – câtă deosebire!
Dacă aţi avea în faţa ochilor o oglindă magică şi dacă în ea vi s-ar înfăţişa aceste două fete ale dumneavoastră aşa cum au să arate de când de la noaptea de acum se vor fi scurs douăzeci de ani – ce-aţi zice, domnule Yorke? Uitaţi-vă, aveţi oglinda magică: o să le aflaţi destinele – şi mai întâi al micuţei care vă este scumpă ca lumina ochilor, Jessy.
Cunoaşteţi locul acesta? Nu, nu l-aţi văzut niciodată; dar recunoaşteţi după frunziş ce anume sunt copacii aceştia – chiparoşi, salcie, tisă. Cruci de piatră de felul acestora nu vă sunt nefamiliare, şi nici ghirlandele de imortele. Aici este locul; iarbă verde şi o piatră funerară de marmură cenuşie – sub ele doarme Jessy. A trăit ca o zi de aprilie; multiubită a fost şi mult a iubit. În scurta-i viaţă adesea a vărsat lacrimi şi multe dureri au chinuit-o; dar printre ele a zâmbit şi a umplut de bucurie sufletul oricui a văzut-o. Moartea i-a fost uşoară şi fericită în braţele ocrotitoare ale surorii ei Rose, fiindcă în multe încercări i-a fost Rose sprijin şi apărare: în clipa de atunci amândouă fetele astea din Anglia, şi cea carei pe moarte şi cea ce stă de veghe, sunt singure în ţară străină, şi pământul acelei ţări i-a dăruit un mormânt frumoasei Jessy.
Acum priveşte-o pe Rose, la doi ani după aceea. Crucile şi ghirlandele arată străine, dar colinele şi pădurile din acest peisaj sunt încă şi mai străine. Da, într-adevăr, e tare departe de Anglia; depărtate trebuie să fie tărâmurile cu înfăţişare atât de sălbatică şi luxuriantă. E o singurătate încă neştiută; păsări necunoscute fâlfâie pe la poalele acelei păduri; şi nu-i o apă curgătoare din Europa cea pe malurile căreia şade Rose dusă pe gânduri. Mica şi blânda fată din Yorkshire e o emigrantă singuratică într-o oarecare întindere de pământ din emisfera sudică. Mai veni-va vreodată îndărăt?
Cei trei copii mai mari sunt toţi băieţi: Matthew, Mark şi Martin. Stau cu toţii acolo în colţ, prinşi în vreun joc. Observaţi-le capetele: foarte asemănătoare la prima vedere; la o a doua, deosebite; la o a treia, chiar contrastante. Cu păr întunecat, cu ochi întunecaţi la culoare, cu obraji rumeni sunt toţi trei; toţi au puţine trăsături englezeşti; toţi au îmbinat pe chip asemănări şi cu tatăl şi cu mama, şi totuşi fizionomii diferite, semn al caracterelor deosebite, se vădesc la fiecare.
Despre Matthew, întâiul născut al familiei, n-am să spun multe; deşi este cu neputinţă să nu te uiţi la el timp îndelungat şi să nu faci presupuneri cu privire la însuşirile ascunse ori manifeste de chipul lui. Nu e un băiat cu înfăţişare obişnuită; părul acela negru cum e cărbunele, fruntea albă, obrajii puternic coloraţi, ochii aceia zglobii şi întunecaţi la culoare sunt părţi frumoase în felul lor. Cum se face oare că oricât de îndelung te-ai uita, nu există în încăpere decât un singur obiect, cel mai sinistru dintre ele, cu care chipul lui Matthew pare a avea vreo afinitate, şi de care în fiece clipă îţi aduce aminte în mod straniu – erupţia Vezuviului? Sufletul acelui băieţandru pare să fie alcătuit din flăcări şi umbre: nici urmă de lumină a zilei, nicio sclipire de soare şi nicio rece şi limpede rază de lună nu se iveşte vreodată acolo. Are o statură englezească, dar, după cât se pare, nu şi un cuget englezesc; ai zice că e un stilet italian într-o teacă făurită cu măiestrie britanică. Nu-i merg bine treburile la joc – uitaţi-vă la privirea lui încruntată. Domnul Yorke observă, şi ce spune el atunci? Cu glas domol, îi ia apărarea: „Mark şi Martin, nu-l înfuriaţi pe fratele vostru”. Şi acesta e tonul folosit totdeauna de amândoi părinţii. În teorie se declară împotriva părtinirii; în casa lor niciodată nu va fi admis dreptul de primogenitură; dar Matthew nu trebuie - niciodată necăjit, niciodată contrazis; îl feresc de orice provocare cu aceeaşi grijă cu care s-ar feri să apropie focul de un butoi cu pulbere. „Cedare, împăcare” este cuvântul lor de ordine oricând vine vorba de Matthew. Republicanii alcătuiesc repede un tiran din propriul lor sânge şi propria lor carne. Odraslele mai tinere ştiu şi simt asta şi în inimile lor toţi se revoltă împotriva nedreptăţii; nu pot să descifreze motivele; nu pot decât să vadă deosebirile de tratament la care îi supun părinţii. Dinţii balaurului sunt încă de pe acum semănaţi printre ramurile de măslin ale domnului Yorke; roadele lor vor fi într-o bună zi discordia.
Mark este un băiat foarte drăguţ, dintre toţi membrii familiei el are trăsăturile cele mai armonioase; este nemaipomenit de calm; zâmbetul îi e plin de viclenie; este în stare să spună lucrurile cele mai puţin plăcute, cele mai tăioase pe tonul cel mai aşezat. În ciuda cuminţeniei, o frunte oarecum încruntată trădează capriciile şi te face să-ţi aduci aminte că apele cele mai line nu sunt întotdeauna şi cele mai sigure. În afară de asta este prea ponderat, prea nepăsător şi flegmatic pentru a putea fi fericit. Pentru Mark viaţa nu va avea niciodată prea multe bucurii; când o să aibă douăzeci şi cinci de ani are să se mire de ce râd oamenii şiare să-i creadă nişte nătărăi pe toţi cei care par veseli. Poezie nu va exista pentru Mark, nici în literatură şi nici în viaţă; avânturile ei cele mai frumoase îi vor suna în urechi ca simple fanfaronade şi incoerenţe; entuziasmul îi va stârni dispreţ şi scârbă. Mark n-o să aibă tinereţe; în vremea când va arăta juvenil şi înfloritor, sufletul îi va fi trecut de vârsta mijlocie. Trupul lui are acum vârsta de paisprezece ani, dar sufletul pe cea de treizeci.
Martin, cel mai mic dintre ei trei, are o altă fire. Pentru el viaţa poate, sau nu poate să fie scurtă; dar cu siguranţă că va fi strălucitoare: va trece prin toate fantasmele ei, crezându-le numai pe jumătate, trăindu-le din plin şi apoi mergând mai departe. Băiatul ăsta nu e drăguţ – nu la fel de drăguţ ca niciunul dintre ceilalţi fraţi: are o înfăţişare oarecare; e îmbrăcat într-un fel de coajă, o cochilie uscată, şi are s-o poarte până se va apropia de douăzeci de ani; pe urmă are s-o lepede: cam în perioada aceea va deveni şi drăguţ. Până la vârsta pomenită o să aibă purtări necioplite, probabil ca un fel de podoabe domestice; dar crisalida va păstra în sine puterea de a se transfigura şi a trece în fluture, şi nu încape nici umbră de îndoială că, la vremea potrivită, această transformare se va petrece. O anume perioadă are să fie un om cam de nimic, un tânăr de-a dreptul prostănac şi plin de fumuri, însetat de plăceri şi dornic de admiraţie; însetat, de asemenea, de cunoaştere. Va dori să aibă tot ceea ce lumea poate să-i ofere, atât în desfătări cât şi în ştiinţă; va sorbi, probabil, adânc din amândouă aceste izvoare. Şi după ce setea i se va potoli - ce urmează? Nu ştiu. Martin ar putea fi un om excepţional: dacă va fi sau nu, ghicitorul n-are puterea să spună; nu i s-a arătat nimic în privinţa asta.
Dacă luăm familia domnului Yorke ca pe un întreg, în aceste şase capete tinere se află atâta putere a minţii, atâta originalitate, atâta energie şi atâta vigoare, încât - dacă am împărţi-o între o jumătate de duzină de odrasle de rând – ar reveni pentru fiecare ceva mai mult decât o doză obişnuită de înţelepciune şi înzestrare. Domnul Yorke o ştie şi e foarte mândru de spiţa sa. Printre dealurile şi văile sale, ţinutul Yorkshire numără asemenea familii deosebite, înzestrate, viguroase; cu sânge sănătos şi minte ascuţită; oarecum arţăgoşi în mândria dată de forţă şi greu de convins în încrederea deplină faţă de darurile lor înnăscute; lipsiţi de poleire, lipsiţi de respect, lipsiţi de blândeţe, dar zdraveni, ageri la minte, la fel de puţin dresaţi ca şoimul de pe stâncă şi calul liber din stepă.
O uşoară bătaie se aude în uşa salonului; băieţii făceau atâta zarvă cu jocul lor, şi în afară de asta, micuţa Jessy îi cântase tatălui cu atât farmec un cântec scoţian - domnul Yorke se dădea în vânt după cântece scoţiene şi italieneşti şi o învăţase pe fetiţa cu daruri muzicale câteva dintre cele mai frumoase – încât nimeni nu auzise clopoţelul de la uşa din faţă.
— Intră, spune doamna Yorke cu glasul ei cu bună-ştiinţă stăpânit şi solemn, care întotdeauna coboară la tonuri de o răceală funerară, chiar dacă ţelul pentru care e folosit nu e decât rostirea unor porunci privitoare la pregătirea mâncării în bucătărie, îndemnarea băieţilor să-şi pună şepcile în cuierul din hol, sau convocarea fetelor la lucrul de mână:
Intră!
Şi pe uşă pătrunde Robert Moore.
Seriozitatea obişnuită a lui Moore ca şi cumpătarea dovedită în toate (căci porunca de a se aduce lada cu sticle nu e niciodată rostită cu prilejul vizitelor lui din timpul serii) îl recomandaseră cu atâta căldură doamnei Yorke, încât deocamdată nu făcuse din el obiectul animozităţii sale casnice faţă de relaţiile bărbatului său. Încă nu descoperise că vreo legătură tainică ar fi aceea care îl stinghereşte şi îl împiedică să se însoare, sau că ar fi un lup în piele de oaie descoperiri făcute la scurtă vreme după căsătorie în privinţa celor mai mulţi dintre prietenii becheri ai bărbatului ei, şi în consecinţă îi exclusese din anturajul familiei; iar despre acest aspect al purtărilor doamnei s-ar putea pe drept cuvânt spune că avea unele laturi îndreptăţite şi judicioase, ca şi altele prea aspre.
— Ei, dumneata eşti? rosteşte doamna în vreme ce Moore se apropie şi întinde mâna. Cum se face că rătăceşti la ceasul ăsta din noapte? Ar trebui să te afli acasă.
— Se poate oare spune despre un bărbat neînsurat că are casă, stimată doamnă? întrebă Moore.
— Puuh! bufneşte doamna Yorke, care dispreţuieşte politeţurile convenţionale cu aceeaşi tărie ca şi barbatu-său şi le practică la fel de puţin; vorbirea ei deschisă, în orice împrejurare, este uneori dusă până la un punct astfel calculat încât să trezească admiraţie, dar mult mai adesea teamă – puuh! mie nu-i nevoie să-mi înşiri bazaconii deastea; un bărbat neînsurat poate avea casă, dacă îi place. Ia spune-mi, te rog, sora dumitale nu reprezintă un cămin pentru dumneata?
— Nu despre ea e vorba, interveni domnul Yorke. Hortense
e o minune de fată; dar când eu eram de vârsta lui Robert aveam cinci sau şase surori, toate la fel de cumsecade şi drăguţe ca şi Hortense, numai vezi tu, Hester, toate astea nu m-au împiedicat să caut în jur şi să-mi găsesc nevastă.
— Şi amarnic a mai regretat că m-a luat pe mine, adăugă doamna Yorke, fiindcă îi plăcea s-arunce din când în când câte o săgeată glumeaţă împotriva căsniciei, chiar dacă glumea pe pielea ei. S-a căit amarnic Robert Moore, şi poţi să-l crezi fără să şovăi, dacă îi vezi pedeapsa (acum arătă înspre copii). Cine şi-ar lua pe cap asemenea povară cum e garnitura asta de vlăjgani afurisiţi, dacă ar putea să scape? Şi nu-i vorba doar să-i aduci pe lume, cu toate că şi asta e destul de rău, dar toţi trebuie hrăniţi, îmbrăcaţi, crescuţi, puşi la rostul lor în viaţă. Tinere, când ţi-o abate densurătoare adu-ţi aminte de cei patru băieţi şi două fete ale noastre, şi gândeşte-te de două ori înainte de-a face pasul.
— Oricum, deocamdată nu-mi arde de însurătoare: după câte cred eu astea nu-s vremi nici să te însori, nici să măriţi pe cineva.
O părere atât de sumbră obţinea cu siguranţă încuviinţarea doamnei Yorke; dădu din cap şi mormăi ceva ca să-şi arate acordul, dar nu trecu un minut şi zise:
— Nu prea iau eu în seamă înţelepciunea unui Solomon de vârsta dumitale; are să fie dată peste cap de cel dintâi fior care ţi-o trece prin inimă. Dar până atunci stai jos, sir; dacă stai jos nu poţi să vorbeşti la fel de bine ca din picioare?
Acesta era felul ei de a-şi pofti musafirii să ia loc; nici napucă bine să se supună poruncii, când mica Jessy sări de pe genunchii tatălui şi alergă în braţele numaidecât întinse so primească, ale domnului Moore.
— Vorbeşti despre însurătoarea lui, spuse fetiţa către maică-sa, cu indignare, în vreme ce era cu uşurinţa săltată pe genunchi, şi el e gata însurat, sau ca şi cum ar fi; astăvară mi-a promis că eu am să fiu nevasta lui, de cum m-a văzut îmbrăcată cu rochiţa cea nouă, albă şi cu panglică albastră. Nu-i aşa, tată? (Copiii ăştia nu erau obişnuiţi să spună tăticul şi mămica; mama lor n-ar fi îngăduit pentru nimic în lume asemenea „scălâmbăieli”.)
— Aşa-i, fetiţa tatii, a promis; sunt martor. Dar pune-l să mai spună acum o dată, Jessy: ăştia de teapa lui nu-s decât nişte făţarnici şi mincinoşi.
— El nu-i mincinos: e prea drăguţ ca să fie mincinos, spuse Jessy uitându-se în sus la înaltul ei iubit, cu neclintită încredere în sinceritatea lui.
— Drăguţ! exclamă domnul Yorke; tocmai din pricina asta trebuie să fie, şi tocmai asta dovedeşte că e un – un ticălos.
— Dar pare prea tare supărat ca să fie mincinos, interveni o voce lină din spatele scaunului pe care şedea, tatăl. Dacă ar râde întruna aş crede şi eu că îşi uită repede promisiunile, dar domnul Moore nu râde niciodată.
— Ţapul tău sentimental e cel mai mare înşelător de pe lume, Rose, stărui domnul Yorke.
— Nu e sentimental! se împotrivi Rose.
Domnul Moore se întoarse către ea puţin surprins şi zâmbi în acelaşi timp.
— De unde ştii, Rose, că nu sunt sentimental?
— Am auzit eu o cucoană spunând că nu eşti.
— Voilà, qui devient intéressant! exclamă domnul Yorke trăgându-şi scaunul mai lângă foc. O cucoană! Asta are un iz foarte romantic: trebuie să ghicim cine anume. Rosy, şopteşte numele încet la urechea tatii să nu cumva s-audă el.
— Rose, nu te mai amesteca în vorbă, interveni doamna Yorke în felul ei obişnuit de a ucide orice veselie; nici tu, Jessy: tuturor copiilor, şi mai cu seamă fetiţelor, le stă frumos să tacă din gură când sunt de faţă cei mai mari decât ei.
— Atuncea de ce avem limbă? întrebă Jessy cu obrăznicie.
În vremea asta Rose doar se uita la maică-sa cu o expresie ce părea să spună că are să reţină preceptul şi o să se gândească la el pe îndelete. După două minute de încordată chibzuială, întrebă:
— Şi de ce mai cu seamă fetiţelor, mamă?
— Mai întâi fiindcă aşa spun eu; şi în al doilea rând pentru că discreţia şi modestia reprezintă cea mai de seamă înţelepciune a unei fete.
— Scumpă doamnă, observă atunci Moore, vorbele spuse de dumneavoastră sunt nepreţuite; îmi reamintesc, întradevăr, de o remarcă a dragii mele surori; dar zău că nu e cazul cu micuţele aici de faţă. Lăsaţi-le pe Rose şi pe Jessy să vorbească liber cu mine, altminteri îmi răpiţi cea mai mare dintre bucuriile pe care le trăiesc venind aici. Îmi place tare mult flecăreala lor; îmi face chiar bine.
— Nu-i aşa? întrebă Jessy. Mult mai bine decât dacă neciopliţii ăia de băieţi ar veni lângă tine; tu ai spus, mamă, că sunt neciopliţi; cu gura ta.
— Da, mignonne, de o mie de ori mai bine: băieţi neciopliţi am destui toată ziua în jurul meu, poulet.
— Pe băieţi o mulţime de lume îi ia în seamă, continuă fetiţa. Toţi unchii şi mătuşile mele par să creadă că nepoţii sunt mai buni decât nepoatele lor; iar când vin domni la noi la masă, stau de vorbă totdeauna cu Matthew, cu Mark şi cu Martin, cu Rose şi cu mine niciodată. Domnul Moore e prietenul nostru şi o să-l păstrăm; dar bagă de seamă, Rose, nu e atât prietenul tău cât e al meu: el e pentru mine cunoştinţa preferată; ţine minte!
Şi înălţă mânuţa într-un gest dojenitor.
Rose se obişnuise să fie mustrată de mânuţa aceea; în fiecare zi trebuia să se plece în faţa năvalnicei energii a micuţei Jessy: era diriguită – se supunea surorii mai mici într-o mie de lucruri. Ori de câte ori era vorba de vreun fel de spectacol sau prilej de înveselire, Jessy trecea în frunte, iar Rose se retrăgea cuminte pe planul al doilea; pe câtă vreme atunci când trebuiau înfruntate părţile neplăcute ale vieţii – vreo treabă sau vreo renunţare, Rose lua în mod instinctiv asupra ei, pe lângă partea ce-i revenea, şi cât putea mai mult din îndatoririle surioarei. Jessy şi hotărâse în mintea ei că de îndată ce se va face destul de mare, o să se mărite; hotărâse de asemenea că Rose avea să rămână fată bătrână, să trăiască împreună cu ea, să-i crească odraslele şi să-i vadă de casă. Această stare de lucruri nu este neobişnuită între două surori, dacă una e ştearsă iar cealaltă drăguţă; în cazul de faţă, însă, dacă exista vreo deosebire în înfăţişarea exterioară, avantajul era de partea Rosei; faţa ei avea trăsături mai regulate decât a micuţei şi nostimei Jessy. Totuşi, Jessy era cea menită să se bucure, alături de o inteligenţă vioaie şi simţăminte aprinse, de darul fascinaţiei, de puterea de a fermeca atunci, acolo, şi pe cine ar fi dorit. Rose era menită să aibă un suflet sensibil, generos, o inteligenţă aleasă şi bogat cultivată, o forţă de devoţiune neşovăielnică, dar priceperea de a cuceri nu-i fusese sortită.
— Ei, Rose, spune-mi numele cucoanei aceleia care n-a vrut să admită că sunt sentimental, insistă domnul Moore.
Rose nu se pricepea deloc să ţină pe cineva ca pe jar, căci altminteri l-ar mai fi lăsat o vreme să stea în cumpănă; răspunse scurt:
— Nu pot; nu ştiu cum o cheamă.
— Atunci spune-mi cum arată. Ce-ţi aminteşti despre ea? Unde ai văzut-o?
— Când Jessy şi cu mine ne-am dus la Whinbury să stăm o zi cu Kate şi cu Susan Pearson, care de-abia veniseră de la şcoală, la doamna Pearson erau musafiri şi câteva cucoane mari se strânseseră într-un colţ din salon şi vorbeau despre tine.
— Nu cunoşteai pe niciuna?
— Hannah, şi Harriet, şi Dora, şi Mary Sykes.
— Bravo! Şi spuneau lucruri rele despre mine, Rosy?
— Unele, da; ziceau că eşti un mizantrop; uite că ţin minte cuvântul – când m-am întors acasă l-am căutat în dicţionar; înseamnă unul care-i urăşte pe oameni.
— Altceva?
— Hannah Sykes a zis că eşti un maimuţoi pompos.
— Şi mai bine! strigă domnul Yorke izbucnind în râs. Oho! Grozav! Hannah – asta-i aia cu părul roşu: frumoasă fată, dar nu prea o ajută mintea.
— În privinţa mea se pare c-o ajută destul de bine, spuse Moore. Maimuţoi pompos – da! Hai, Rose, mai departe.
— Domnişoara Pearson zicea că, după câte crede ea, în purtarea ta e şi multă prefăcătorie, şi aşa, cu părul tău negru şi faţa palidă, ei i se pare că eşti un bleg sentimental.
Din nou domnul Yorke se porni pe râs; de data asta până şi doamna Yorke se amestecă în vorbă:
— Vezi dar de câtă stimă te bucuri când eşti vorbit în spate; totuşi eu cred că domnişoara Pearson aceea ar vrea să pună mâna pe dumneata; ţi-a pus gând rău încă de când ai venit întâi aici în ţară, aşa bătrână cum e.
— Şi i s-a împotrivit cineva, Rosy? întrebă Moore.
— O cucoană pe care n-o cunosc, fiindcă nu vine niciodată pe la noi, deşi în fiecare duminică o văd la biserică; şade în strana de lângă amvon. De obicei la ea mă uit în loc să stau cu ochii pe cartea de rugăciuni; fiindcă seamănă cu un tablou din sufrageria noastră, doamna aceea cu un porumbel în mână: cel puţin ochii îi are la fel, ba şi nasul – un nas drept – care, nu ştiu cum, face ca toată faţa să pară, aş zice eu, luminoasă.
— Şi n-o cunoşti?! exclamă Jessy pe un ton de nemărginită uimire. Uite, asta e Rose. Domnule Moore, eu de multe ori mă întreb pe ce lume o fi trăind sora mea; sunt sigură că nu toată vremea e pe lumea asta. Mereu poţi să vezi că habar nare de cine ştie ce fleacuri pe care toată lumea le ştie. Auziţi de ce e în stare: să se ducă în fiecare duminică foarte cuviincios la biserică, să stea în tot timpul slujbei cu ochii pe o anume persoană şi să nu-şi dea osteneala să întrebe cum o cheamă pe persoana aceea! Vorbeşte despre Caroline Helstone, nepoata părintelui; acum mi-aduc aminte foarte bine. Domnişoara Helstone s-a supărat foc pe Ann Pearson; a zis aşa: „Robert Moore nu e nici prefăcut şi nici sentimental; în privinţa firii lui vă înşelaţi amarnic, sau mai bine zis niciuna dintre voi de-aici nu ştiţi absolut nimic“. Ei, să vă spun eu cum arată? Eu pot să spun cum arată lumea, cum e îmbrăcată, mai bine decât poate Rose.
— S-auzim.
— E frumoasă; e atrăgătoare; are gâtul alb, subţire şi drăgălaş; are bucle lungi, dar nu ţepene, îi cad peste umeri moi şi în voie, sunt de culoare castanie, dar nu prea închisă; vorbeşte liniştit şi limpede; niciodată nu face vreun gest smucit; deseori e îmbrăcată cu o rochie de mătase gri; e dichisită în toate; şi rochiile, şi pantofii, şi mănuşile – toate i se potrivesc. E ce aş zice eu că înseamnă o cucoană, şi când oi fi la fel de înaltă ca ea, am de gând tot aşa să arăt şi eu. Ţiar plăcea să arăt aşa? Atuncea chiar te-ai însura cu mine?
Moore o mângâie pe cap; o clipă i se păru că-i gata s-o tragă mai aproape de el, dar în loc de asta o împinse ceva mai departe.
— Cum? Nu mă mai vrei? Mă dai la o parte?
— Lasă, Jessy, că tu nu ţii deloc la mine: niciodată nu vii la Hollow să mă vezi.
— Dacă nu mă chemi.
Domnul Moore se sluji de prilejul ivit ca să le invite pe amândouă fetiţele să-i facă o vizită a doua zi, promiţându-le totodată că, de vreme ce dimineaţa avea să se ducă până la Stilbro’, are să le cumpere fiecăreia câte un cadou, fără să le spună deocamdată ce anume, fiindcă trebuie să vină ele şi să vadă. Jessy tocmai se pregătea să răspundă, când unul dintre băieţi izbucni pe neaşteptate:
— Eu o cunosc pe domnişoara asta Helstone despre care vaţi tot bătut gura: e-o fată urâtă. Nu pot s-o sufăr. Mi-e silă de toată muierimea. Nici nu ştiu de ce le-o fi mai făcut Dumnezeu.
— Martin! strigă tatăl – fiindcă Martin vorbise - dar băieţandrul nu răspunse decât întorcând înspre jilţul părintesc tânărul chip cinic, pe jumătate viclean şi pe jumătate sfidător. Martin, băiatule, de data asta te-ai arătat un puştan îngâmfat şi prost crescut; într-o bună zi ai să fii un maimuţoi neruşinat; dar păstrează-ţi pentru tine simţămintele. Uite, am să trec la mine în carnet vorbele pe care le-ai spus acum. (Capul familiei scoase o cărticică legată în piele şi scrise cu grijă ceva pe foile ei.) Peste zece ani, Martin, dacă în vremea aceea o să mai fim amândoi în viaţă, am să-ţi aduc aminte ce-ai spus acum.
— Şi-atunci la fel am să spun: adică totdeauna am să urăsc femeile; sunt nişte păpuşele, şi-atâta tot: nu fac nimic altceva decât să se îmbrace cât mai dichisit şi pe urmă să se fâţâie de colo-colo ca să fie admirate. Eu niciodată n-am să mă-nsor; am să rămân holtei.
— Dă-i înainte! Dă-i înainte! Hester (adresându-se nevestei), să ştii că aşa eram şi eu când aveam anii lui, cel mai înverşunat duşman al însurătorii; numai că - ia seama! - când am ajuns la douăzeci şi trei de ani - în vremea aceea mă plimbam prin Franţa, prin Italia şi numai Dumnezeu unul mai ştie pe unde! - în fiece seară îmi încârlionţam părul înainte de a mă vârî în pat, şi purtam ineluş în ureche, ba cred că şi în nas mi-aş fi pus dacă aşa ar fi fost moda – şi tot ce-mi stătea în putinţă ca să mă fac plăcut şi să le farmec pe cucoane. La fel o să se-ntâmple şi cu Martin.
— Cu mine? Niciodată! Am mai multă minte. Ce fel de om puteai să fii, tată! În ce priveşte veşmintele, fac un legământ: niciodată n-am să mă îmbrac mai cu grijă decât mă vedeţi acum. Domnule Moore, mă îmbrac în albastru din cap pânăn picioare, iar la liceu râd de mine şi zic că sunt marinar. Dar eu râd şi mai tare de ei şi le spun că sunt coţofene şi papagali, cu surtucele lor de-o culoare, vesta de alta şi pantalonii de a treia. Eu întotdeauna am să port haine albastre, nimic altceva decât haine albastre: e sub demnitatea unei fiinţe omeneşti să se îmbrace cu haine bălţate.
— Peste zece ani de-acum încolo, Martin, n-o să se afle croitor în stare să-ţi arate atâtea culori deosebite câte ar fi de trebuinţă pentru gusturile tale pretenţioase; nicio parfumerie n-o să aibă esenţe îndeajuns de alese pentru simţurile tale fine.
Martin se uita dispreţuitor, dar nu mai dădu niciun răspuns.
Între timp Mark căutase vreo câteva minute într-un vraf de cărţi aşezate pe o masă de lângă perete, iar acum luă el cuvântul. Rostea cuvintele foarte rar, cu glas potolit, păstrând pe faţă o ironie calmă, nu uşor de descris:
— Domnule Moore, socotiţi probabil că domnişoara Caroline Helstone v-a făcut un compliment atunci când a susţinut despre dumneavoastră că nu sunteţi sentimental.
Când surorile mele v-au spus vorbele astea, am avut impresia că sunteţi oarecum stânjenit, ca şi cum aţi fi bănuit că cineva vrea să vă flateze. V-aţi înroşit, exact ca un puşti nătăfleţ de la noi de la şcoală, care găseşte cu cale să roşească ori de câte ori e lăudat în faţa clasei. Ca să vă vin într-ajutor, domnule Moore, am căutat în dicţionar cuvântul „sentimental” şi am văzut că înseamnă „înzestrat cu sentimente”. Căutând mai departe, am găsit cuvântul „sentiment“ explicat ca fiind gând, idee, opinie. Un om sentimental, prin urmare, este acel ins care dispune de gânduri, de idei şi de opinii; un om nesentimental este cel căruia gândul, ideea, opinia îi rămân străine.
Şi Mark se opri: nu zâmbea, nu se uita împrejur ca să vadă dacă e admirat. Spusese ce avea de spus, şi acum tăcea.
— Ma foi, mon ami, zise domnul Moore adresându-se lui Yorke, ce sont vraiment des enfants terribles, que les vôtres!
Rose, care ascultase cu multă atenţie vorbele lui Mark, îi dădu replica:
— Sunt mai multe feluri de gânduri, idei şi opinii, bune şi rele. Sentimental trebuie să se refere la cele rele, sau cel puţin domnişoara Helstone trebuie să le fi luat în sensul ăsta, fiindcă nu îl vorbea de rău pe domnul Moore; îl apăra.
— Uite şi pe avocatul meu cel mic şi scump! spuse Moore şi o luă pe Rose de mână.
— Îl apăra, zise încă o dată Rose aşa cum aş fi făcut şi eu dacă aş fi fost în locul ei, fiindcă celelalte cucoane păreau să vorbească numai cu duşmănie.
— Cucoanele totdeauna vorbesc cu duşmănie, observă Martin; asta este adânc împlântat în firea muieretului, să poarte duşmănie.
Acum, pentru prima oară, deschise şi Matthew gura:
— Ce caraghios e şi Martin ăsta, să pălăvrăgească totdeauna despre ce nu înţelege.
— E privilegiul meu de om liber să pălăvrăgesc în legătură cu orice subiect îmi place, răspunse Martin.
— Te foloseşti, sau mai bine zis abuzezi de el într-o asemenea măsură, se răsti fratele mai mare, încât dovedeşti că ar fi trebuit să fi sclav!
— Sclav! sclav! Vorba asta spusă unui Yorke de către un Yorke! Băiatul ăsta, adăugă Martin ridicându-se de la masă şi arătând pe deasupra ei către Matthew, băiatul ăsta uită ce ştie până şi ultimul ţăran din Briarfield, că toţi cei născuţi din neamul nostru au fost oameni atât de mândri încât niciodată nu s-au plecat în faţa cuiva - dovadă faptul că de trei sute de ani încoace sângele ăsta n-a mai curs în vine de supus.
— Vorbe de clacă! zise Matthew.
— Băieţi, tăcere! strigă domnul Yorke. Martin, totdeauna stârneşti ceartă; dacă nu erai tu nu se întâmpla nimic.
— Nu, zău? Şi asta e drept? Eu am început, sau Matthew? I-am spus eu ceva când m-a acuzat că pălăvrăgesc ca un netot?
— Ca un netot înfumurat! repetă Matthew.
Aici doamna Yorke începu să se frământe pe scaun - o manevră cam ameninţătoare când venea din partea ei, întrucât se întâmplă să fie urmată de un acces de istericale, mai ales dacă Matthew se găsea amestecat într-o ceartă.
— Nu văd pentru ce ar trebui să suport neobrăzările lui Matthew Yorke, sau ce drept are să vorbească urât cu mine! observă Martin.
— N-are niciun drept, băiete; dar iartă-l pe fratele tău chiar dacă te-ar supăra de o mie de ori, interveni domnul Yorke împăciuitor.
— Mereu unul şi acelaşi lucru, şi teoria şi practica se bat tot timpul cap în cap! murmură Martin şi se răsuci dând să părăsească salonul.
— Încotro te îndrepţi, fiule? întrebă tatăl.
— Să caut un loc unde să pot fi scutit de insulte: dacă se află pentru mine vreun asemenea loc în casa asta.
Matthew râse cât putea el mai sfidător; Martin îi aruncă o privire stranie, apoi începu să tremure din toate încheieturile trupului său neîmplinit, dar se stăpâni şi nu scoase nicio vorbă.
— Sper că n-are nimeni nimic împotrivă dacă mă retrag? întrebă Martin.
— Nu; du-te, băiatul tatii; dar ţine minte că nu trebuie să-i porţi pică.
Martin ieşi, iar Matthew îl însoţi cu un alt râs batjocoritor. Ridicându-şi de pe umărul lui Moore capul blond, care se sprijinise acolo câteva clipe, şi aruncându-i lui Matthew o privire îngheţată, Rose spuse:
— Martin e supărat şi tu eşti vesel; dar aş prefera să fiu în locul lui Martin şi nu într-al tău: cu firea ta nu pot să mă împac.
În momentul acela, pentru a preveni ori măcar pentru a scăpa de o scenă – prevestită destul de limpede prin nişte suspine ale doamnei Yorke – domnul Moore se ridică şi săltând-o pe Jessy de pe genunchi, le sărută pe ea şi pe Rose, aducându-le totodată aminte că neapărat trebuie să vină a doua zi după-amiază la Hollow; pe urmă, după ce îşi luase rămas bun de la gazde, îl întrebă pe domnul Yorke:
— S-ar putea să-ţi spun o vorbă?
Gazda îl petrecu la ieşire, iar scurta lor discuţie se purtă în hol.
— Ai ceva de lucru pentru un om de nădejde? îl întrebă Moore.
— În asemenea timpuri e o întrebare fără rost; doar ştii bine că toţi patronii au fost nevoiţi să se lipsească de mulţi muncitori de ispravă fiindcă nu mai aveau ce să le dea de lucru.
— Dacă ţi-ar sta în putinţă, m-ai îndatora foarte mult angajându-l pe omul ăsta.
— Dragul meu, chiar dacă aş vrea să îndatorez Anglia întreagă, tot n-aş mai avea cum să angajez alţi muncitori. — N-are importanţă; undeva trebuie să-i găsesc un loc.
— Despre cine e vorba?
— William Farren.
— Îl ştiu pe William; om harnic şi de treabă, William ăsta.
— E fără lucru de trei luni de zile; are familie grea. Bineînţeles că nu pot trăi fără leafă. A făcut parte dintr-o delegaţie de postăvari care a venit la mine azi-dimineaţă să se plângă şi să ameninţe. William n-a ameninţat; doar m-a rugat să le mai dau o păsuială – să introduc schimbările astea ceva mai încet. Ştii că aşa ceva nu-mi stă în putinţă: cum sunt strâmtorat din toate părţile, nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât să mă grăbesc cât pot. Am considerat că ar fi pierdere de vreme să stau la palavre cu muncitorii. Iam luat la goană, după ce am arestat pe un ticălos dintre ei pe care sper să-l arunc în puşcărie – e vorba de unul care ţine câteodată predici acolo la capelă.
— N-o fi Moses Barraclough?
— Da.
— Cum? L-ai arestat? Brava! Atunci eşti pe cale ca dintrun şarlatan să faci un martir: tare înţeleaptă treabă ai mai făcut.
— Am făcut un lucru drept. Ei, ce mai încolo-încoace, sunt hotărât să-i găsesc lui Farren o slujbă şi mă bizui pe dumneata să-i oferi una.
— Frumos, n-am ce zice! exclamă domnul Yorke. Cu ce drept te bizui dumneata pe mine ca să le port de grijă muncitorilor pe care îi dai afară? Ce ştiu eu despre Farrenii şi Williamii dumitale? Am auzit despre el că e om de nădejde; dar sunt eu obligat să-i ajut pe toţi oamenii de nădejde din Yorkshire? Poate-ai să spui că nu e vorba de cine ştie ce treabă grea; dar grea sau uşoară, nici nu vreau să aud de aşa ceva.
— Hai, domnule Yorke, ce crezi că poţi găsi pentru ei?
— Eu să găsesc! Mă sileşti să folosesc nişte cuvinte cu care nu sunt obişnuit. Te-aş ruga să pleci acasă - uite aşa – ia-ţi valea.
Moore se aşeză pe unul dintre scaunele din hol.
— Nu-i poţi oferi nimic în fabrică la dumneata – de acord – dar ai pământ: găseşte-i ceva de lucru pe pământul dumitale, domnule Yorke.
— Bob, eu ştiam că nici nu-ţi pasă de „nos lourdauds de paysans“; nu înţeleg defel schimbarea asta.
— Eu înţeleg: omul acela nu mi-a spus decât lucruri drepte şi de bun-simţ. Dar i-am răspuns cu tot atâta asprime cum le-am răspuns şi celorlalţi, care nu trăncăneau decât prostii. Atunci şi în locul acela nu am fost în stare să fac deosebire: înfăţişarea lui arăta mai limpede decât vorbele prin ce trecuse în vremea din urmă: dar ce rost mai pot avea acum explicaţiile? Găseşte-i ceva de lucru.
— Găseşte-i dumneata de lucru. Dacă eşti aşa de grăbit şi de interesat, calcă-ţi pe inimă.
— Dacă în treburile mele ar fi mai rămas o cât de mică posibilitate de concesie, aş trage de ea până ar plesni din nou; dar am primit chiar azi-dimineaţă nişte scrisori care îmi arată foarte limpede în ce stare mă aflu, şi funia e foarte aproape de par. Debuşeurile mele străine, în orice caz, sunt suprasaturate. Dacă nu vine nicio schimbare – dacă nu se iveşte nicio perspectivă de pace – dacă Ordinele ministeriale nu sunt, în sfârşit, suspendate, ca să ne deschidă calea către Apus – nu ştiu deloc ce am să mă fac. Nu văd mai multă lumină decât dacă aş fi întemniţat într-o stâncă; aşa încât dacă aş pretinde că sunt în stare să ofer cuiva mijloace de trai, ar însemna din partea mea un lucru necinstit.
— Hai, hai, să ne plimbăm puţin pe afară: e o noapte plină de stele, spuse domnul Yorke.
Ieşiră din casă, închiseră uşa de la intrare în urma lor şi, unul lângă celălalt, începură să păşească în sus şi în jos pe pavajul albit de promoroacă.
— Rezolvă numaidecât chestiunea cu Farren, stărui domnul Moore. Ai livezi întinse la Yorke Mills; e un grădinar foarte priceput: dă-i de lucru acolo.
— Bine, fie. Trimit mâine după el, şi o să vedem. Şi-acuma, tinere, spune-mi, eşti îngrijorat de starea afacerilor dumitale?
— Da; o nouă prăbuşire – pe care mai pot s-o amân, dar pe care, în clipa de faţă, nu văd deloc în ce fel aş putea s-o evit până în cele din urmă – ar terfeli pentru totdeauna numele de Moore; şi dumneata ştii că am foarte frumoase intenţii de a plăti orice datorii şi de a restabili vechea firmă pe temeliile ei de-odinioară.
— Ai nevoie de capital – asta-i tot ce-ţi trebuie.
— Adevărat. Numai că asta e ca şi cum ai spune că tot ce-i trebuie unui mort ca să trăiască e să respire.
— Ştiu – ştiu că pentru a face rost de capital nu-i destul să ceri; şi dacă ai fi un om însurat şi ai avea o familie, ca mine, cred că situaţia dumitale ar fi într-adevăr disperată; însă oamenii tineri şi fără încurcături au şansele lor speciale. Din când în când aud despre dumneata zvonuri că ai fi gata să te însori cu domnişoara cutare, ori domnişoara cutare; dar îmi închipui că niciunul nu e adevărat.
— Poţi crede cu toată hotărârea: consider că nu mă aflu într-o situaţie care să-mi îngăduie visuri despre însurătoare. Însurătoare! Nici un pot suporta vorba asta; sună aşa de nerod şi utopic. Am ajuns la convingerea de neclintit că însurătoarea şi dragostea sunt superfluităţi aflate doar la îndemâna celor bogaţi, care duc o viaţă uşoară şi nu sunt constrânşi să aibă grija zilei de mâine; sau gesturi de disperare, ultima şi necugetata bucurie a celor ajunşi pe cea mai de jos treaptă a nenorocirii, care au pierdut şi ultima nădejde de a se mai ridica vreodată din noroiul sărăciei fără margini.
— Eu n-aş judeca aşa dacă m-aş afla în situaţia dumitale; m-aş gândi că e foarte probabil să pot găsi o nevastă cu câteva mii de lire şi care să-mi convină şi mie şi afacerilor mele.
— Mă-ntreb unde?
— Ai încerca, dacă ţi s-ar ivi prilejul?
— Nu ştiu; depinde de – pe scurt, depinde de foarte multe lucruri.
— Ai lua o femeie bătrână?
— Prefer să sparg piatră la construcţiile de drumuri.
— La fel şi eu. Pe una urâtă ai lua-o?
— Vai! Detest urâţenia şi mă desfăt în faţa frumuseţii; ochii şi inima mea, Yorke, se bucură atunci când văd un chip suav, tânăr, luminos, la fel după cum simt silă dacă văd unul întunecat, diform, prăpădit; trăsăturile şi culorile gingaşe îmi fac plăcere – pe cele aspre nu le pot suporta. N-aş lua o nevastă urâtă.
— Nici dac-ar fi bogată?
— Nici dacă ar fi înveşmântată în pietre scumpe. N-aş putea s-o iubesc – nu m-ar atrage cu nimic – n-aş putea s-o suport. Gusturile mele trebuie să fie satisfăcute, altminteri dezgustul s-ar preface în despotism – sau, şi mai rău – ar amorţi într-un sloi de gheaţă.
— Cum, Bob, dacă te-ai însura cu o fată cuminte, blândă şi bogată, deşi cu trăsături puţin mai aspre, n-ai putea să te împaci cu nişte pomeţi ceva mai înalţi, cu o gură cam mare şi cu un păr roşcat?
— N-am să încerc niciodată, asta ţi-o spun deschis. Vreau să am cel puţin graţie, şi tinereţe, şi armonie – da, şi ceea ce înţeleg eu prin frumuseţe.
— Şi sărăcie, şi o casă plină de copii pe care nu poţi nici să-i îmbraci, nici să-i hrăneşti, şi foarte curând o mamă nervoasă şi ofilită – pe urmă falimentul, compromiterea – toată viaţa o luptă fără sfârşit.
— Dă-mi pace, Yorke.
— Dacă eşti romantic, Robert, şi mai ales dacă eşti gata îndrăgostit, ne răcim gura degeaba.
— Romantic nu sunt. Sunt despuiat de romantism şi în privinţa asta sunt la fel de gol ca şi întinzătoarele alea albe, fără o bucată de pânză pe ele.
— Totdeauna să foloseşti asemenea figuri de stil, tinere; pe astea le înţeleg şi eu; şi n-ai nicio poveste de dragoste care să-ţi întunece judecata?
— În privinţa asta cred că ţi-am spus destule şi până acum. Dragoste pentru cine? Puuf!
— Bine, atunci; dacă nu eşti vătămat nici la inimă, nici la cap, nu există motiv să nu te foloseşti de vreun prilej favorabil, dacă-ţi iese în cale; prin urmare, aşteaptă şi-o să vezi.
— Vorbeşti chiar ca un proroc, Yorke.
— Prea departe nu cred să fiu. Nu-ţi făgăduiesc nimic şi nu-ţi dau niciun sfat; te îndemn însă: ţine capul sus şi ia-te după împrejurări.
— Nici almanahul sănătăţii, care-mi poartă numele, n-ar putea să-mi dea sfaturi mai prudente.
— Între timp, află că nici nu-mi pasă de tine, Robert Moore; nu eşti în niciun fel rudă cu mine sau cu ai mei, şi dacă pierzi sau faci avere mie mi-e totuna. Acuma du-te acasă: a bătut de zece. Domnişoara Hortense s-o fi tot întrebând pe unde umbli.
CAPITOLUL X
Fete bătrâne
Timpul trecu şi primăvara prinse putere. Pământurile Angliei începură să arate plăcut: câmpurile erau verzi, colinele, proaspete şi grădinile, spuzite de flori; dar în inima ei Anglia nu o ducea mai bine: săracii tot chinuiţi erau, iar patronii lor tot hărţuiţi; în anumite ramuri comerţul părea ameninţat de paralizie, fiindcă războiul continua; sângele Angliei era risipit şi avutul ei împrăştiat; şi totul, se părea, pentru atingerea unor ţinte fără noimă. Din când în când, cei drept, mai veneau veşti despre unele succese în Peninsulă, dar asta se întâmpla rar; între ele se scurgeau lungi răstimpuri în care nu se auzea nimic altceva decât sfidătoarele autofelicitări ale lui Bonaparte în legătură cu neîntreruptele sale triumfuri. Acei care aveau de suferit de pe urma rezultatelor războiului vedeau în toate astea numai o luptă obositoare şi – credeau ei – lipsită de orice speranţă împotriva a ceea ce temerile sau interesele îi făceau să socotească o forţă de nebiruit, o luptă ce devenise insuportabilă: cereau pace în orice condiţii; oameni ca Yorke sau Moore – şi erau mii cei pe care războiul îi punea în aceeaşi situaţie, adică să se zbată în pragul falimentului – cereau pace cu o stăruinţă dată de energia disperării. Organizau întruniri; ţineau discursuri; alcătuiau petiţii implorând aceeaşi favoare; în ce anume condiţii nici nu le păsa.
Toţi oamenii, luaţi separat, sunt mai mult sau mai puţin egoişti; dar luaţi în grupuri sunt într-o măsură mult mai mare. Negustorul britanic nu este o excepţie de la această regulă; clasa mercantilă o ilustrează în chip izbitor. Această clasă fără îndoială că exagerează mult în dorinţa ei unică de a face bani; las deoparte orice considerent de ordin naţional în afara aceluia de a da comerţului Angliei (adică al lor) cea mai întinsă dezvoltare. Simţămintele cavalereşti, dezinteresarea, mândria faţă de propria onoare sunt mai mult decât moarte în inimile lor. O ţară condusă numai de ei ar face prea adeseori ruşinoase acte de supunere – nici pe departe din pricinile propovăduite de Christos, ci mai curând din acelea strecurate în suflet de Mammon. În vremea ultimului război, neguţătorii din Anglia ar fi fost gata să primească din partea franţujilor palme şi pe obrazul drept şi pe cel stâng. Şi-ar fi dat lui Napoleon mantăile, iar după aceea i-ar fi oferit politicoşi chiar şi haina şi nici vesta nu i-ar fi refuzat-o dacă ar fi fost puţin presaţi: ar fi implorat doar îngăduinţa de a-şi păstra pe ei doar celălalt articol de îmbrăcăminte, din pricina pungii aflate în buzunarul de acolo. N-ar fi lăsat să se vadă nicio sclipire de mândrie, niciun gest de rezistenţă, până ce mâna banditului corsican n-ar fi înhăţat preaiubita pungă; abia pe urmă, poate, transformaţi în buldogi britanici, ar fi sărit în beregata tâlharului, şi acolo s-ar fi încleştat, acolo ar fi rămas atârnaţi – îndârjiţi, nesăţioşi, până ce comoara le-ar fi fost înapoiată. Când vorbesc împotriva războiului, negustorii declară întotdeauna că îl urăsc fiindcă e o îndeletnicire sângeroasă şi barbară; auzindu-i vorbind ai putea crede că sunt deosebit de civilizaţi – extraordinar de generoşi şi îndatoritori faţă de semeni. Dar nu aşa stau lucrurile. Mulţi dintre ei sunt nemaipomenit de înguşti la minte şi reci la suflet, nu au simţăminte binevoitoare decât faţă de propria lor clasă – sunt distanţi, chiar duşmănoşi faţă de toate celelalte; spun despre ele că sunt inutile; par să le pună la îndoială până şi dreptul la existenţă; par să le fie ciudă până şi pentru aerul pe care ceilalţi îl respiră, şi să considere împrejurarea că şi aceştia mănâncă, beau şi locuiesc în case decente drept cu totul de nejustificat. Habar n-au ce fac alţii atunci când ajută, desfată ori îi învaţă pe cei din acelaşi neam; nu-şi dau osteneala să întrebe; oricine nu se ocupă de afaceri este acuzat că mănâncă pâinea leneviei, sau că duce o existenţă nefolositoare. Îndură-se Domnul să treacă multă vreme până ce Anglia să ajungă într-adevăr o naţie de prăvăliaşi!
Am spus încă mai înainte că Moore nu era un patriot gata de sacrificiu de sine şi am lămurit de asemenea ce anume împrejurări îl determinaseră să fie în chip deosebit înclinat să-şi limiteze atenţia şi eforturile la prosperarea propriilor sale interese; iată de ce când s-a simţit pentru a doua oară împins către pragul ruinei, nimeni n-a luptat cu mai multă îndârjire decât el împotriva acelor influenţe ce l-ar fi putut da peste cap. Tot ce putea el face pentru a stârni în nord agitaţie împotriva războiului, a făcut, ba i-a mai instigat şi pe alţii ai căror bani şi relaţii le dădeau o putere mai mare decât cea de care dispunea el. Uneori, ca într-o străfulgerare, simţea că cererile adresate de partidul lui către guvern sunt destul de puţin întemeiate; când auzea despre întreaga Europă ameninţată de Bonaparte, că toată această Europă se înarmează pentru a-i sta împotrivă; când văzu Rusia ameninţată şi îşi dădu seama că această Rusie se ridică, furioasă şi hotărâtă, să-şi apere pământurile îngheţate, provinciile sălbatice locuite de şerbi, întunecatul despotism băştinaş de ameninţarea, de jugul, de tirania unui învingător străin, înţelese că Anglia, tărâm al libertăţii, nu-şi mai poate împuternici fiii să cedeze şi să facă propuneri împăciuitoare acelui nedrept, hrăpăreţ conducător francez. Când din timp în timp soseau veşti despre mişcările acelui OM ce reprezenta pe atunci Anglia în Peninsulă; despre înaintarea lui din succes în succes – acea înaintare atât de bine chibzuită, dar atât de statornică, atât de prevăzătoare, dar atât de sigură, atât de „fără grabă”, dar şi atât de „fără repaos“; când citea în coloanele ziarelor propriile depeşe ale lordului Wellington, documente scrise de Modestie după cum dicta Adevărul – Moore mărturisea în sinea lui că o anume forţă întovărăşeşte trupele britanice, o forţă de acea esenţă prudentă, răbdătoare, autentică şi fără trufie, care nu poate să nu aducă victoria de partea taberei în fruntea căreia se află, până în cele din urmă. În cele din urmă! Dar această urmă, sfârşitul, gândea el, e încă departe; iar până atunci el, Moore, ca individ, avea să fie strivit, nădejdile lui făcute praf şi pulbere: de el însuşi trebuia să se îngrijească, speranţele lui trebuia să le slujească, numai astfel şi-ar fi putut îndeplini destinul.
Şi-l îndeplini cu atâta vigoare, încât foarte curând rupse în mod hotărâtor relaţiile cu vechiul său prieten din partidul tory, parohul. Se certară la o întrunire publică, iar după aceea schimbară în ziare câteva scrisori înveninate. Domnul Helstone îl denunţă pe Moore ca fiind iacobin, nu mai stătu de vorbă cu el, refuză să-i mai adreseze cuvântul chiar atunci când se întâlneau; îi puse de asemenea în vedere nepoatei sale, în chip foarte ferm, că deocamdată legăturile ei cu Hollow’s Cottage trebuie întrerupte; totodată luau sfârşit şi lecţiile de franceză. Dealtminteri, sublinie preotul, limba asta era dăunătoare şi în cel mai bun caz frivolă, după cum cele mai multe dintre operele cu care se lăuda erau dăunătoare şi frivole, profund jignitoare în tendinţa lor de a zăpăci minţile femeilor. Se întreba (observă el în treacăt) ce nătărău o fi scornit mai întâi moda ca femeile să înveţe franţuzeşte: nimic n-ar fi putut fi mai nepotrivit pentru ele; era ca şi cum ai hrăni un copil rahitic cu cretă şi terci fiert în apă; Caroline trebuia să renunţe la învăţarea limbii franceze şi totodată să renunţe şi la verii ei: erau oameni periculoşi.
Domnul Helstone fusese convins că dispoziţia asta avea să stârnească împotrivire: se aştepta mai ales la lacrimi. Rareori se sinchisea unde mergea Caroline, dar avea o vagă impresie că îi plăcea mult să se ducă la Hollow’s Cottage; tot aşa, bănuia că rarele vizite ale lui Robert Moore la casa parohială o bucurau. Soldăţoiul băgase de seamă că în cazul când venea Malone şi încerca în vreo seară să întreţină societatea şi să se facă plăcut ciupind de urechi o pisică bătrână, care de obicei împărţea cu domnişoara Helstone şcăunaşul de picioare, sau împrumutând o puşcă de vânătoare şi trăgând într-una în ţinta întruchipată de uşa unui şopron din grădină, atâta vreme cât mai era destulă lumină ca să poată vedea ţinta aceea cât toate zilele – lăsând în vremea asta uşile de la coridor şi salon deschise în chip tare supărător, ca să-i vină mai lesne să se repeadă şi să-şi anunţe zgomotos succesele ori insuccesele – preotul băgase de seamă deci că în astfel de unice prilejuri de distracţie, Caroline făcea ce făcea şi dispărea, urcându-se la etaj, în vârful picioarelor, şi rămânea nevăzută până când era strigată jos la cină. Pe de altă parte, dacă Robert Moore era musafirul, deşi nu punea la încercare agerimea pisicii, şi nici nu acorda vreo atenţie animalului, cu excepţia rarelor cazuri când o lua de pe scăunel şi o punea pe genunchii lui, apoi o lăsa fie să toarcă, fie să i se urce pe umăr şi să-şi frece capul de obrazul lui; deşi nu se auzeau niciun fel de bubuituri asurzitoare, nu se răspândea niciun miros de praf de puşcă şi pucioasă, nicio gălăgie, niciun fel de vorbe umflate în tot timpul cât stătea acolo, Caroline rămânea totuşi în cameră şi părea să găsească adâncă mulţumire în cusutul unei perniţe de ace pentru coşul milosteniei sau în împletitul unor ciorapi pentru coşul misionarilor.
Atunci Caroline stătea foarte liniştită şi Robert aproape că nu-i acorda nicio atenţie, iar ce avea de spus nu prea i se adresa; dar nefiind unul dintre acei gentlemani mai vârstnici uşor de dus de nas, ci dimpotrivă, dovedindu-se cu orice prilej a sta cu ochii în patru, domnul Helstone îi cercetase cu băgare de seamă atunci când îşi luau rămas bun: le văzuse numai o dată privirile întâlnindu-se – o singură dată. Unele firi ar fi fost cuprinse de bucurie la vederea privirilor surprinse atunci, fiindcă nu ascundeau niciun rău, ci doar un fel de desfătare. Nu erau nici pe departe priviri de înţelegere reciprocă, fiindcă între ei nu existau taine de dragoste comune; prin urmare nu exista niciun soi de vicleşug sau ascunziş supărător; atâta doar că ochii domnului Moore, privind într-ai Carolinei, vedeau că sunt limpezi şi duioşi, iar ochii Carolinei, întâlnindu-i pe ai domnului Moore, mărturiseau că sunt bărbăteşti şi scormonitori: fiecare dintre ei recunoşteau farmecul în felul ei sau al lui propriu. Moore zâmbea fugar, iar Caroline la fel de fugar se îmbujora. Domnul Helstone ar fi fost în stare, acolo pe loc, să-i muştruluiască pe amândoi: îl supărau; de ce? - cu neputinţă de spus. Dacă l-ai fi întrebat ce merită Moore în clipa aceea, ţi-ar fi răspuns: „cravaşa”; dacă l-ai fi întrebat ce i se cuvine Carolinei, el ar fi propus numaidecât o urecheală; dacă l-ai fi întrebat mai departe care este pricina unor asemenea pedepse, s-ar fi dezlănţuit ca o furtună împotriva flirtului şi dragostei şi s-ar fi jurat că el n-are să îngăduie ca o asemenea prostie să se desfăşoare sub acoperământul casei sale.
Aceste considerente particulare, îmbinate cu raţiuni politice, îi întăriseră hotărârea de a-i despărţi pe veri. Îi anunţă Carolinei voinţa sa într-o seară, pe când fata stătea şi lucra lângă fereastra din salon: era întoarsă spre el şi lumina îi cădea din plin pe faţă. Cu câteva minute mai înainte observase mirat că e mai liniştită şi mai palidă decât de obicei; nu-i scăpase nici faptul că, în ultimele trei săptămâni, numele lui Robert Moore nu fusese rostit niciodată de buzele ei; în acelaşi interval de timp nici respectivul personaj nu-şi mai făcuse apariţia la casa parohială. Unele bănuieli cu privire la întâlniri ascunse îi bântuiau prin minte; având o părere destul de proastă despre femei, le suspecta întotdeauna: era convins că au nevoie de supraveghere permanentă, îşi comunică pe un ton semnificativ de sec dorinţa ca vizitele zilnice la Hollow să ia sfârşit; aşteptase o tresărire, o privire protestatară: tresărire văzu, dar numai una foarte măruntă; şi niciun fel de privire nu se îndreptă spre el.
— Mă auzi? o întrebă.
— Da, unchiule.
— Şi bineînţeles c-ai să ţii seama de cele ce-ţi spun.
— Da, sigur că da.
— Şi nu trebuie să existe niciun fel de scrisori mâzgălite către vară-ta Hortense; absolut nicio legătură. Nu sunt de acord cu principiile acestei familii; sunt principii iacobine.
— Foarte bine, încuviinţă Caroline liniştită.
Prin urmare acceptase: nicio roşeaţă pricinuită de jignire nu-i îmbujorase obrajii, niciun semn de lacrimi; îngândurarea mohorâtă ce-i acoperise trăsăturile înainte ca domnul Helstone să fi vorbit rămânea netulburată, era ascultătoare.
Da, întru totul; fiindcă cele puse în vedere coincideau cu propriile ei gânduri de mai înainte; fiindcă dusul la Hollow’s Cottage devenise pentru ea o suferinţă; acolo nu mai putea so aştepte decât dezamăgire, nădejdea şi dragostea părăsiseră acea mică locuinţă, fiindcă Robert părea să fi plecat din preajma ei. De câte ori întrebase de el – şi întrebase foarte rar, de vreme ce simpla pronunţare a numelui făcea să-i dogorească obrajii – i se răspunsese că nu e acasă, ori că e prins până peste cap cu treburile. Hortensei îi era frică să nu se ucidă singur cu atâtea eforturi. Rareori dacă mai mânca vreodată acasă; trăia la birou.
Numai la biserică mai avea Caroline putinţa să-l vadă, şi acolo foarte rareori se uita la el; era şi prea plăcut şi prea dureros să-l zărească: îi stârnea o prea adâncă emoţie; şi că era o emoţie zadarnică învăţase bine s-o înţeleagă.
Odată, într-o duminică întunecată şi umedă, când venise puţină lume la biserică, şi mai ales nu se aflau de faţă anumite doamne de al căror spirit de observaţie şi de ale căror limbi ascuţite Caroline era înspăimântată, îngăduise ochilor să caute strana lui Robert şi să zăbovească puţin asupra celui aflat în ea. Era singur în strană; pe Hortense o reţinuseră acasă nişte considerente de prudenţă privind ploaia şi noul chapeau de primăvară. În timpul predicii stătuse cu mâinile împreunate la piept şi privirile lăsate în pământ, părând foarte trist şi abătut. Dacă era abătut, până şi nuanţa tenului devenea mai închisă decât atunci când zâmbea, iar în ziua de-atunci obrazul şi fruntea lui purtau culoarea celui mai întunecat şi tern măsliniu. Pe când îi cerceta înfăţişarea înnourată, Caroline ştia din instinct că gândurile lui nu alergau pe o cale obişnuită sau plăcută; că sunt duse tare departe nu numai de ea, ci şi de tot ce ar fi putut ea înţelege sau ceea ce ar fi putut împărtăşi. Acum, în mintea lui nu se afla niciunul dintre lucrurile despre care vorbiseră ei împreună; era despărţit de Caroline prin interese şi responsabilităţi la care se socotea că ea nu poate să ia parte.
Caroline medită în stilul ei propriu la acest subiect; făcu fel de fel de presupuneri privitoare la simţămintele, la viaţa, la temerile şi la soarta lui; cugetă la tainele „afacerilor”, încercă să înţeleagă despre ele mai mult decât i se spusese vreodată – să le priceapă încurcăturile, îndatoririle, sarcinile, pretenţiile; se strădui să-şi dea cât mai bine seama de starea de spirit a unui „om de afaceri”, să pătrundă în ea, să simtă ce va fi simţit el, să năzuiască spre ceea ce va fi năzuit el. Dorinţa ei cea mai fierbinte ar fi fost să vadă lucrurile aşa cum erau şi să nu fie romantică. Datorită eforturilor izbuti să prindă ici şi colo câte o rază din lumina adevărului, şi nădăjduia ca raza aceea atât de slabă să fie totuşi îndestulătoare pentru a o îndruma.
„Da, într-adevăr, îşi spuse Caroline ca încheiere, condiţia mentală a lui Robert e deosebită de a mea: eu nu mă gândesc decât la el; el n-are cum, n-are răgaz să se gândească la mine. Simţământul numit dragoste este, şi a fost vreme de doi ani, emoţia predominantă în sufletul meu; permanent acolo, veşnic trează, veşnic zbuciumată: cu totul alte simţăminte îi acaparează lui gândurile şi îi călăuzesc facultăţile. Uite-l că se ridică, se pregăteşte să iasă din biserică, fiindcă slujba s-a sfârşit. Oare o să-şi întoarcă privirile înspre strana de aici? Nu – nici măcar o dată – pentru mine nu are nici măcar o privire. Tare-i greu: o privire duioasă m-ar fi făcut fericită până mâine; dar n-am căpătat-o
– n-are să mi-o mai dăruiască: a plecat. Mi se pare straniu că durerea asta e aproape în stare să mă sufoce, şi numai din pricină că o altă făptură umană nu s-a uitat în ochii mei.“
În duminica aceea, domnul Malone veni ca de obicei să-şi petreacă seara împreună cu parohul său, iar după ceai Caroline se retrase la ea în cameră. Cunoscându-i obiceiurile, Fanny îi aprinsese în cămin un foc mic şi vesel, fiindcă vremea era vântoasă şi rece. Închisă acolo, tăcută şi singuratică, ce alta ar fi putut face decât să se gândească? Fără zgomot păşi în sus şi în jos pe covorul de pe podele; capul îi căzu în piept, mâinile i se încrucişară; era enervant să stea jos. Şuvoiul gândurilor îi trecea cu repeziciune prin minte. În noaptea aceasta se afla sub puterea unei frământări mute.
Mută era camera – mută casa. Uşa dublă a biroului înăbuşea glasurile celor doi domni, slujnicele stăteau liniştite la bucătărie, ocupate cu nişte cărţi pe care li le împrumutase tânăra lor stăpână; cărţi „potrivite pentru citit duminica”, după cum le spusese. Şi ea avea deschisă pe masă o altă carte de acelaşi fel, dar nu putea să citească: teologia de acolo i se părea de neînţeles, iar propria-i minte era prea ocupată, prea înţesată de gânduri, prea rătăcitoare ca să asculte vorbele unei alte minţi. Pe urmă, la fel, imaginaţia îi era ticsită de vedenii – imagini ale lui Moore – scene în care el şi ea stătuseră împreună; discuţii lângă foc, pe vreme de iarnă; peisajul strălucitor al unei fierbinţi după-amiezi de vară petrecută cu el în sânul pădurii de la Nunnely; dumnezeieşti schiţe de primăvară blândă sau toamnă târzie, pe când stătea alături de el în Hollow’s Copse ascultând chemarea cucului în zile de mai, sau împărţind comori de nuci şi mure coapte în zile de septembrie – un desert rustic care fusese ţinta desfătărilor ei din acea dimineaţă, adunat într-un coşuleţ şi acoperit cu frunze verzi şi flori proaspete, iar după-amiaza o culme a fericirii, când i le dăduse lui Moore nucă după nucă şi mură după mură, aşa cum o pasăre îşi hrăneşte în cuib puiul neştiutor.
Trăsăturile şi silueta lui Robert o întovărăşeau; sunetul glasului său îi răsuna limpede în ureche; puţinele-i mângâieri păreau să renască. Dar aceste bucurii fiind fantasme, s-au văzut în curând strivite: imaginile s-au şters, glasul s-a stins, strângerea imaginară a mâinii a dispărut lăsând o urmă rece, iar acolo unde buzele lui îi puseseră pecete caldă pe frunte părea să fi căzut acum un strop de lapoviţă. De pe un tărâm de vrajă se întoarse la lumea adevărată: în locul pădurii din Nunnely pe vreme de iunie, văzu odaia cea strâmtă; în locul ciripitului păsărilor pe alei, auzi ploaia răpăind în fereastră; în locul suspinelor vântului dinspre miazăzi, veniră gemetele celui dinspre răsărit; iar în locul tovărăşiei bărbăteşti a lui Moore, n-avea decât firava iluzie a propriei umbre proiectate pe perete. Întorcând spatele fantomei aceleia şterse, care reflecta nu numai conturul exterior, ci întreaga-i fiinţă, starea de visare, imaginea estompată a capului plecat şi a pletelor fără culoare, se aşeză pe un scaun – nemişcarea se potrivea stării sufleteşti în care se cufunda în acea clipă – şi îşi spuse în gând:
„Voi avea să trăiesc, probabil, până la şaptezeci de ani. După câte ştiu, sunt sănătoasă. Jumătate de secol de existenţă poate să se aştearnă dinaintea mea. Ce-am să fac în toată vremea asta? Ce trebuie să fac pentru a umple intervalul de timp ce se întinde între mine şi mormânt?“ Stătu pe gânduri.
„N-am să mă mărit, după cât se pare, continuă Caroline. Cum lui Robert nu-i pasă de mine, cred că n-o să am niciodată un bărbat pe care să-l iubesc, şi nici copii cărora să le port de grijă. Până nu demult m-am bizuit liniştită pe îndatoririle şi sentimentele de soţie şi mamă pentru a-mi umple existenţa. Într-un fel, consideram ca lucru firesc să înaintez în viaţă către un destin obişnuit, şi niciodată nu miam dat osteneala să găsesc vreun altul; acum însă, încep să întrevăd limpede că probabil am greşit. Pesemne că am să fiu fată bătrână. Voi trăi să-l văd pe Robert însurat cu altcineva, cu vreo doamnă bogată. Eu n-am să mă mărit niciodată. Stau şi mă întreb: de ce oare oi fi fost creată? Unde e locul meu pe lumea asta?“
Şi iar se cufundă în gânduri.
„O, da! înţeleg, îşi zise acum, asta e întrebarea la care mai toate fetele bătrâne se chinuie să găsească răspuns; dar răspunsul li-l dau alţii, spunându-le: «Rostul tău e să faci bine altora şi să dai o mână de ajutor oriunde s-ar ivi nevoia». Într-o oarecare măsură e adevărat, şi-i o teorie foarte folositoare pentru promotorii ei; dar îmi dau seama că unele făpturi omeneşti sunt foarte dispuse să susţină că alte făpturi omeneşti ar trebui să-şi închine viaţa lor şi slujirii lor, iar după aceea să le răsplătească prin laude, spunându-le că sunt devotate şi virtuoase. Să fie asta de ajuns? Oare asta să însemne a trăi? Nu cumva există un gol cumplit, o maimuţăreală, o neîmplinire, o lâncezeală în asemenea existenţe irosite în folosul altora din pricină că nu pot găsi ceva propriu căruia să i-o închine? Mi-e teamă că da. Virtutea să constea oare în lepădarea de sine! Treaba asta no cred. Umilinţa exagerată naşte tiranie; renunţările provenite din slăbiciune creează egoism. Religia catolică mai cu seamă propovăduieste lepădarea de sine, supunerea faţă de alţii, şi nicăieri nu pot fi găsiţi atât de mulţi tirani hrăpăreţi ca în rândurile clerului catolic. Fiecare făptură umană are parte de anumite drepturi. Am impresia că s-ar ajunge la fericire şi bunăstare dacă fiece om şi-ar cunoaşte partea ce i se cuvine şi s-ar ţine încleştat de ea aşa cum s-au ţinut martirii de credinţa lor. Ciudate gânduri îmi mai trec prin minte: să fie oare întemeiate? Nu sunt sigură.
Ei, lucrul cel mai bun e că viaţa-i scurtă; se spune că şaptezeci de ani trec asemenea unui abur, ca un vis în clipa deşteptării; şi orice cărare bătută de picioare omeneşti se sfârşeşte la un singur capăt – mormântul, o groapă micuţă pe suprafaţa acestui glob uriaş – brazda în care atotputernicul gospodar înzestrat cu coasă azvârle sămânţa scuturată de pe tulpina ajunsă la coacere; iar sămânţa asta cade acolo, putrezeşte, şi pe urmă iarăşi răsare după ce lumea s-a mai învârtit de câteva ori în jurul ei însăşi. Asta e tot despre trup; în acest răstimp sufletul îşi urmează lungul zbor către înalt, îşi adună aripile la marginea mării celei de foc şi sticlă, şi privind în jos prin limpezimea arzătoare află oglindită acolo imaginea sfintei treimi creştine: Tatăl atotputernic, Fiul mântuitor al oamenilor şi Duhul sfânt. Cel puţin acestea erau cuvintele alese pentru a da glas celor ce nu pot fi rostite, pentru a descrie cele ce nu pot fi descrise. Calea sufletului după moarte – cine o poate bănui?“
Focul se împuţinase până la cei din urmă tăciuni; Malone plecase; şi acum clopoţelul din birou sună pentru rugăciune.
Ziua următoare Caroline a trebuit s-o petreacă singură, fiindcă unchiul ei era plecat să ia masa împreună cu prietenul său doctorul Boultby, vicarul de la Whinbury. Toată vremea vorbise în sine însăşi cam despre aceleaşi lucruri: scrutând viitorul, întrebându-se ce avea să facă în viaţă. Intrând şi ieşind de mai multe ori prin cameră, mânată de treburile ei casnice, Fanny observă că tânăra stăpână rămânea neclintită. Şedea mereu în acelaşi loc, mereu aplecată cu hărnicie asupra lucrului; nu înălţa capul să stea de vorbă cu Fanny, cum se întâmpla de obicei, iar când aceasta din urmă îi atrase atenţia că era o zi minunată şi că ar face bine să iasă puţin la plimbare, nu-i răspunse decât:
— E frig.
— Vă daţi multă osteneală cu lucrul ăla, domnişoara Caroline, continuă fata apropiindu-se de măsuţă.
— M-am plictisit de el, Fanny.
— Atuncea de ce mai lucraţi? lăsaţi-l naibii; citiţi, sau faceţi altceva care să vă distreze.
— Tare mai e singuratică şi casa asta, Fanny; tu nu crezi?
— Mie nu mi se pare, domnişoară, Eu şi cu Eliza ne ţinem de urât una alteia; dar dumneavoastră prea staţi aşa nemişcată – ar trebui să faceţi mai multe vizite. Uite, ascultaţi-mă pe mine: duceţi-vă sus, îmbrăcaţi-vă frumos şi plecaţi să luaţi ceaiul, ca între prieteni, cu domnişoara Mann sau domnişoara Ainley. Sunt încredinţată că oricare dintre cucoanele astea s-ar bucura să vă vadă.
— Dar casele astea sunt deprimante; amândouă domnişoarele sunt fete bătrâne. Eu cred că fetele bătrâne trebuie să fie nişte fiinţe tare nefericite.
— Dânsele nu, domnişoară; dânsele n-au cum să fie nefericite; au atâta grijă de ele însele. Sunt grozav de egoiste.
— Domnişoara Ainley nu e egoistă, Fanny; mereu găseşte prilej de binefaceri. Cât de devotată s-a arătat faţă de mama ei vitregă, tot timpul când bătrâna a fost în viaţă; iar acuma, dacă a rămas cu totul singură pe lume, fără fraţi şi fără surori sau altcineva care să-i poarte de grijă, cât de miloasă e cu săracii atâta cât îi îngăduie şi ei puterile! Totuşi nimeni nu se gândeşte la ea şi nimănui nu-i face plăcere să se ducă s-o vadă; şi cu cât dispreţ se uită totdeauna domnii la ea!
— Nu s-ar cădea, domnişoară; eu cred că e o femeie tare de treabă; numai că pe domni nu-i interesează decât înfăţişarea femeilor.
— Mă duc s-o văd, spuse Caroline ridicându-se brusc în picioare; iar dacă mă invită să rămân la ceai, am să rămân. Ce urât e să nu iei în seamă oamenii fiindcă nu sunt drăguţi, şi tineri, şi veseli! Şi vreau neapărat să mă duc s-o văd şi pe domnişoara Mann: s-ar putea să nu fie prietenoasă, dar ce a făcut-o să fie neprietenoasă? Ce i-a oferit ei viaţa?
Fanny o ajută pe domnişoara Helstone să-şi strângă lucrul şi pe urmă să se îmbrace.
— Dumneavoastră n-o să fiţi fată bătrână, domnişoară Caroline, îi spuse în vreme ce-i lega eşarfa rochiei de mătase cafenie, după ce îi netezise buclele moi, bogate şi strălucitoare, nu daţi niciun semn de fată bătrână.
Caroline se uită în mica oglindă din faţa ei şi îşi spuse că se vădeau unele semne. Vedea limpede că în ultima lună se schimbase în rău; culorile din obraji se mai stinseseră; ochii arătau altfel – o umbră palidă părea să-i încercuiască şi întreaga-i înfăţişare era mohorâtă; pe scurt, nu mai era atât de drăguţă şi proaspătă ca de obicei. Numaidecât mărturisi lucrurile astea şi faţă de Fanny, dar de la ea nu primi un răspuns direct, ci doar observaţia că oamenii nu au întotdeauna aceeaşi înfăţişare; însă la vârsta ei o zi mai proastă nu înseamnă nimic – în curând are să se împlinească din nou şi-are să arate mai voioasă şi mai îmbujorată decât oricând. După astfel de încurajări, Fanny manifestă un zel deosebit în a o îmbrăca pe Caroline în tot felul de şaluri călduroase şi baticuri, până ce, aproape înăbuşită, stăpâna trebui să refuze de a mai accepta vreunul.
Şi se duse în vizită: mai întâi la domnişoara Mann, unde era treaba cea mai anevoioasă, căci fără îndoială gazda nu se dovedise niciodată o persoană chiar plăcută. Până atunci Caroline mărturisise fără şovăire că nu poate s-o sufere, şi nu o singură dată se alăturase vărului ei Robert în persiflarea unor anumite manii. De obicei Moore nu era înclinat spre sarcasm, mai cu seamă când venea vorba de cineva de condiţie mai joasă ori mai slab decât el; dar se întâmplase ca o dată sau de două ori să se afle de faţă când domnişoara Mann venise în vizită la soră-sa, iar după ce îi ascultase conversaţia şi îi cercetase înfăţişarea câtva timp, ieşise în grădină, unde micuţa-i verişoară se îngrijea de câteva dintre florile lui favorite, stătuse lângă ea şi îi urmărise mişcările, amuzându-se între timp cu comparaţii între tinereţea înfloritoare – gingaşă şi captivantă – şi vârstnicia zbârcită, lividă şi antipatică, ba mai şi relatându-i în glumă fetei zâmbitoare cuvintele veninoase ale înăcritei fete bătrâne. Într-o astfel de ocazie, Caroline îi spusese, ridicându-şi privirile de la luxurianta plantă agăţătoare pe care se trudea s-o lege de proptele.
— Aha! Robert, va să zică nu-ţi plac fetele bătrâne. Şi eu aş ajunge victimă a glumelor dumitale, dacă aş fi fată bătrână.
— Tu şi fată bătrână! sunase răspunsul. Nostimă idee sugerată de buze cu forma şi coloritul ăsta. Pot să mi te închipui totuşi, la patruzeci de ani, îmbrăcată îngrijit, palidă şi trasă la faţă, dar păstrând încă nasul acesta drept, fruntea albă, şi aceiaşi ochi duioşi. Ba aş zice că o să-ţi păstrezi şi glasul, care pare-se c-ar avea alt „timbru“ decât cel aspru şi gutural al domnişoarei Mann. Curaj, Cary! — şi la cincizeci de ani tot plăcută o să fii.
— Robert, domnişoara Mann nu s-a clădit singură, şi nici glasul ori tonul nu şi l-a făcut cu mâna ei.
— Natura a alcătuit-o, dar în felul cum îşi alcătuieşte mărăcinii şi ghimpii; deşi pentru alcătuirea unor anumite femei păstrează deoparte ceasurile dimineţilor de mai, aceleaşi ceasuri în care din lumină şi rouă împleteşte primulele de pe pajişti şi lăcrimioarele presărate în muşchiul pădurilor.
Poftită în micul salon al domnişoarei Mann, Caroline o găsi aşa cum o găsise întotdeauna, înconjurată de rânduială perfectă, de curăţenie şi confort (la urma urmei nu este oare un merit al fetelor bătrâne faptul că singurătatea le face rareori să ajungă neglijente şi dezordonate?); niciun fir de praf pe mobila lustruită, niciunul pe covor, flori proaspete în vaza de pe masă, un foc luminos în cămin. Ea însăşi stătea afectată şi dichisită, însă cam prea sever, într-un balansoar încărcat de perne, preocupată de o împletitură; asta era munca ei preferată, fiindcă cerea cele mai puţine eforturi. Nici nu se ridică de-a binelea când Caroline intră pe uşă evitarea emoţiilor era una dintre primele reguli de viaţă ale domnişoarei Mann: făcuse toate eforturile, încă de dimineaţă, pentru a-şi asigura o pace sufletească netulburată, şi tocmai se apropia de un fel de stare letargică, în clipa când bătaia în uşă a musafirului o făcu să tresară şi îi întrerupse şirul preocupărilor zilnice. De aceea, nu prea se bucură de sosirea domnişoarei Helstone; o întâmpină cu rezervă, o pofti în chip auster să ia loc, iar după ce se aşeză şi ea pe un scaun în faţă, o cercetă cu ochii.
Nu era o soartă obişnuită – să fi cercetat de ochii domnişoarei Mann. Lui Robert Moore îi fusese rezervată întrun rând, şi de atunci nu mai uitase niciodată întâmplarea.
Robert socotea privirile acelea egale cu orice ispravă a Meduzei; mărturisea că se îndoieşte dacă, după înfruntarea acelei căutături, carnea de pe el mai rămăsese la fel ca înainte – dacă în ţesuturile ei nu se ivise şi ceva împietrit. Un astfel de efect avusese asupra lui, încât îl izgonise imediat, şi din încăpere şi din casă; îl trimisese de-a dreptul la casa parohială, unde se înfăţişase dinaintea Carolinei cu o figură foarte stranie şi o uluise cerându-i un prompt sărut de verişoară, pentru a îndepărta ravagiile suferite mai înainte.
Şi fără îndoială că domnişoara Mann dispunea de nişte ochi fantastici, mai ales dacă ţinem seamă că dânsa aparţinea sexului slab; erau bulbucaţi, dădeau la iveală o imensă întindere a albului, şi priveau atât de pătrunzător, clipeau atât de rar, încât aveai impresia că sunt bile de oţel lipite în orbitele ei; iar după ce mai pornea şi să vorbească pe un ton inimaginabil de uscat şi de monoton - lipsit de orice vibraţie şi de modulaţii – ţi se părea că imaginea dăltuită a vreunui spirit rău este cea care ţi se adresează. Dar totul nu era decât un joc al fanteziei, o chestiune de aspect exterior. Încruntarea ca de chip cioplit a domnişoarei Mann nu mergea deloc mai în adânc decât dulceaţa îngerească a sute de femei răsfăţate. Era o femeie de o onestitate desăvârşită, conştiincioasă, care în zilele ei îndeplinise fapte a căror dificultate şi oroare le-ar fi făcut pe multe zâne pământene, cu ochi de gazelă, înzorzonate cu panglici de mătase şi înzestrate cu gură de aur, să se dea îndărăt îngrozite; trecuse de una singură prin nesfârşite scene de suferinţă, dovedise o lepădare de sine ce nu cunoştea şovăiala, făcuse mari sacrificii de timp, bani şi sănătate pentru oameni care îi răspunseseră doar cu nerecunoştinţă, iar acum principalul ei cusur – singurul aproape – era asprimea necruţătoare arătată atunci când îi judeca pe alţii.
Fără îndoială că era necruţătoare. Nu trecuseră nici cinci minute de la sosirea Carolinei, şi, în vreme ce o ţinea tot sub stăpânirea acelei teribile priviri de gorgonă, începu să critice cu asprime câteva familii din vecinătate. Porni la treaba asta într-un chip cu totul calm, bine cumpănit, ca un chirurg care umblă cu bisturiul într-un trup neînsufleţit. Nu făcea decât deosebiri neînsemnate; nu era dispusă să scutească aproape pe nimeni; îşi diseca fără milă aproape toate cunoştinţele. Iar dacă ascultătoarea îndrăznea din când în când să plaseze câte o vorbă mai îndulcită, o dădea deoparte cu un anume dispreţ. Totuşi, oricât de neîndurătoare se arăta în anatomia morală, nu era o aţâţătoare de scandaluri; niciodată nu făcea comentarii într-adevăr răutăcioase ori care să ascundă primejdii; greşeala ei nu pornea atât din inimă cât din temperament.
Astăzi, pentru prima dată, descoperea Caroline acest lucru; şi, silită astfel să regrete anumite păreri nedrepte rostite nu o singură dată despre acrita fată bătrână, începu să-i vorbească mai cald, nu în cuvinte mai blânde, ci cu glas mai îndulcit. Viaţa ei singuratică i se arătă deodată musafirei într-o nouă lumină; şi la fel natura acelei urâţenii – paloarea fără urmă de sânge a chipului, liniile adânc săpate ale trăsăturilor. I se făcu milă de solitara şi chinuita femeie; privirile arătau ce simte: o înfăţişare agreabilă nu e niciodată mai plăcută decât atunci când e însufleţită şi de o căldură duioasă venită din inimă. La rândul său, văzând o astfel de expresie îndreptată spre ea, domnişoara Mann se simţi emoţionată; şi întâmpină neaşteptatul interes pe care îl trezise în sufletul tinerei fete – ea, cea tratată de obicei cu răceală şi ironie – prin răspunsuri de totală sinceritate. De obicei nu era comunicativă când venea vorba despre propriile ei treburi, fiindcă nimeni nu-şi dădea osteneala să asculte; dar astăzi deveni vorbăreaţă, şi confidenta ei vărsă lacrimi în timp ce-i asculta spusele: căci îi vorbi despre suferinţe crunte, îndelungi, îndărătnice. Era firesc să aibă aspect cadaveric; era firesc să arate morocănoasă şi să nu zâmbească niciodată; era firesc să ocolească emoţiile, ca să-şi câştige şi să-şi păstreze stăpânirea de sine! După ce află totul, Caroline o socoti pe domnişoara Mann demnă mai curând să fie admirată pentru tăria ei sufletească decât condamnată pentru că era veşnic morocănoasă. Cititorule! Atunci când întâlneşti un chip de om a cărui veşnică încruntare şi acreală nu ţi-o poţi explica, a cărui permanentă înnourare te scoate din sărite fiindcă o socoteşti fără pricină, fii convins că undeva există o rană, şi încă o rană întru nimic mai puţin dureroasă fiindcă rămâne ascunsă.
Domnişoara Mann îşi dădu seama că e în parte înţeleasă şi dori să se facă înţeleasă şi mai deplin; fiindcă oricât am fi de bătrâni, de urâţi, de umili, de disperaţi şi de chinuiţi, atâta vreme cât inimile noastre mai păstrează încă fie şi cea mai slabă licărire de viaţă, ele continuă să păstreze totodată, tremurând lângă acel tăciune pal, o jinduire fantomatică, deznădăjduită, după respect şi afecţiune. Este probabil că acestei năluci istovite nu i se aruncă nici măcar o dată pe an o coajă de pâine; dar atunci când este înfometat şi însetat până aproape de pragul morţii – când omenirea întreagă a dat uitării pe muribundul adăpostit într-o casă ruinată – Graţia divină îşi aduce aminte de cel care jeleşte şi o bură de mană se abate peste buzele dincolo de care nu va mai fi să treacă niciun fel de hrană pământească. Făgăduielile biblice, auzite mai întâi în stare de sănătate, dar mai apoi neluate în seamă, vin să susure în şoaptă la căpătâiul suferinţelor de pe urmă; şi-atunci se simte că un Dumnezeu milos se uită la ceea ce omenirea întreagă a trecut cu vederea; duioasa îndurare a lui Iisus este atunci rechemată şi folosită ca sprijin; privind dincolo de Timp, ochiul pe jumătate stins zăreşte un Cămin, un Prieten, un Refugiu, în Eternitate.
Mişcată de atenţia neclintită a ascultătoarei, domnişoara Mann începu să pomenească despre întâmplări din viaţa ei trecută. Vorbea aşa cum vorbesc oamenii când spun adevărul – simplu şi cu o anumită rezervă: nici nu se lăuda, nici nu exagera. Caroline află că fata asta bătrână fusese o fiică şi o soră cum nu se poate mai devotată, o neobosită strajă la căpătâiul unor îndelungi agonii; că boala care astăzi îi otrăvea viaţa îşi avea rădăcinile în prelunga şi necurmata îngrijire a unui suferind; că fusese sprijinul şi ajutorul unei rude nenorocite ajunse din propria-i vină în străfundurile decăderii şi că tot mâna ei era aceea care nu o lasă să se prăpădească definitiv. Domnişoara Helstone rămase acolo toată seara, uitând de cealaltă vizită plănuită; iar când se despărţi de domnişoara Mann, plecă de la ea cu hotărârea de a încerca pe viitor să-i ierte cusururile, să nu-i mai dispreţuiască maniile, sau să râdă pe seama înfăţişării ei; şi, înainte de toate, să n-o mai dea uitării ci să vină o dată pe săptămână şi să-i ofere, cel puţin din partea unui singur suflet de om, prinos de dragoste şi respect; simţea că de acum încolo poate să-i dea un mic tribut din fiecare dintre aceste două simţăminte.
La întoarcere, Caroline îi spuse slujnicei Fanny cât da mult
se bucură că plecase şi că vizita o făcuse să se simtă mult mai bine. A doua zi nu scăpă prilejul de a o căuta pe domnişoara Ainley. Dânsa trăia mai strâmtorată decât domnişoara Mann şi locuinţa ei era mai modestă; totuşi arăta, dacă ar fi fost cu putinţă, parcă şi mai desăvârşit de curată, cu toate că sărmana domnişoară nu-şi putea îngădui să angajeze o femeie ci îşi vedea singură de toate treburile, având doar din când în când ajutorul unei fetiţe care locuia într-o casă din apropiere.
Domnişoara Ainley nu era doar mai săracă, ci şi mai puţin arătoasă decât cealaltă fată bătrână. În tinereţea dintâi trebuie să fi fost urâtă; acum, la vârsta de cincizeci de ani, era foarte urâtă. La prima vedere, numai spiritele foarte riguros disciplinate izbuteau să nu întoarcă repede capul cu neplăcere şi să nu-şi formeze în privinţa ei un fel de prejudecată, pe simplul temei că nu era de loc atrăgătoare. Pe urmă avea ceva formal în îmbrăcăminte şi gesturi; arăta, vorbea, se mişca ca o desăvârşită fată bătrână.
Felul în care a întâmpinat-o pe Caroline a fost formalist până şi în căldura lui – căci a fost călduros; dar domnişoara Helstone trecu peste asta. Ştia câte ceva despre bunătatea inimii ce bătea sub basmaua scrobită toată lumea de prin vecini – sau cel puţin toate vecinele – ştiau câte ceva în privinţa asta; nimeni nu rostea vreo vorbă împotriva domnişoarei Ainley, cu excepţie unor năstruşnici gentlemani tineri sau a unora nesocotiţi mai în vârstă, care spuneau că-i hidoasă.
Caroline se simţi numaidecât la largul el în salonul acela micuţ; o mână îndatoritoare îi luă şalul şi boneta şi o instală în cel mai confortabil scaun de lângă foc. Şi tânăra şi bătrâna se văzură repede prinse într-o discuţie plăcută şi curând Caroline îşi dădu seama de puterea pe care o minte senină, lipsită de egoism şi plină de bunătate, o poate avea asupra celor în faţa cărora se desfăşoară. Nu vorbea niciodată despre sine – veşnic despre alţii. Defectele erau trecute cu vederea; tema principală era nevoile lor şi dorinţa ei de a le sări întrajutor; suferinţele lor pe care din tot sufletul ar fi vrut să le poată alina. Era o femeie religioasă – expertă în materie de religie – ceva ce unii numeau „o sfântă“, şi vorbea despre religie folosind adesea fraze consacrate - fraze unde cei înzestraţi cu simţul umorului, dar lipsiţi de posibilitatea de a verifica exact şi de a judeca drept un caracter, ar fi găsit fără îndoială multe subiecte foarte propice pentru ironie – demne de maimuţărit şi luat în batjocură. Dar asemenea strădanii ar fi fost uriaşe greşeli. Sinceritatea nu poate fi niciodată caraghioasă; este întotdeauna demnă de respect. Iar adevărul – fie el adevăr religios ori moral – indiferent dacă este sau nu exprimat cu elocvenţă şi cuvinte alese, trebuie ascultat cu evlavie. Fie ca aceia care nu au putinţa de a recunoaşte, cu precizie şi siguranţă, deosebirea dintre glasul ipocriziei şi cel al sincerităţii, să nu îndrăznească a râde vreodată, ca să nu aibă trista soartă de a râde în locul nepotrivit şi de a comite blasfemie atunci când sunt încredinţaţi că dau dovadă de înţelepciune.
Nu de pe buzele domnişoarei Ainley a aflat Caroline despre faptele ei de omenie; cu toate astea cunoştea multe dintre ele; bunătatea ei era subiectul de discuţie obişnuit al săracilor din Briarfield. Nu erau fapte de dărnicie; fata cea bătrână era prea săracă ea însăşi ca să poată dărui mult, deşi se supunea la tot soiul de privaţiuni ca să-şi aducă obolul atunci când se ivea nevoia; erau fapte de soră de caritate, mult mai greu de îndeplinit decât acelea ale unei distinse doamne mărinimoase. Stătea de strajă la căpătâiul oricărui bolnav; părea să nu se teamă de nicio molimă; îngrijea pe cel mai sărac dintre săraci, pe care nimeni altul nu l-ar fi îngrijit; era senină, modestă, îndatoritoare şi cumpătată în toate împrejurările.
Pentru atâta bunătate primise doar puţină răsplată în viaţa asta. Mulţi dintre săraci se obişnuiseră într-o asemenea măsură cu serviciile aduse de ea, încât aproape nici nu-i mai mulţumeau; bogaţii auzeau despre ele cu mirare, dar nu scoteau o vorbă, copleşiţi de ruşine faţă de deosebirea dintre sacrificiile ei şi ale lor. Multe doamne, totuşi, îi purtau adânc respect; nici n-ar fi putut fi altfel; un gentleman – unul singur – îi oferise prietenia şi deplina încredere: acesta era domnul Hall, vicarul din Nunnely. Spunea, şi pe bună dreptate, că dintre toate făpturile omeneşti pe care le întâlnise vreodată, viaţa domnişoarei Ainley se apropia cel mai mult de viaţa lui Christos. Nu trebuie să-ţi închipui, cititorule, că înfăţişând caracterul domnişoarei Ainley, prezint, o nălucire a închipuirii mele; nu, nu caut originalele unor astfel de portrete decât în viaţa reală.
Domnişoara Helstone cercetă amănunţit inima şi mintea ce i se dezvăluiau acum. Nu găsi vreo forţă intelectuală demnă de admiraţie: fata cea bătrână nu era decât un om cu judecată; însă descoperi atât de multă bunătate, atât de aprinsă dorinţă de a fi folositoare, atât de multă Mândeţe, răbdare, dragoste de adevăr, încât îşi plecă plină de evlavie mintea în faţa celei a domnişoarei Ainley. Ce însemna, dragostea ei de natură, ce însemna simţul ei pentru frumos, ce însemnau emoţiile ei cu atât mai variate şi mai aprinse, ce însemna mai ascuţita putere de pătrundere a inteligenţei ei, ce însemna mai larga ei putinţă de înţelegere, faţă de măiestria practică a acestei minunate femei? Atunci, pe dată, păreau doar forme alese ale unei desfătări egoiste; dar le stăpâni cu raţiunea şi le călcă în picioare.
E adevărat, încă simţea cu strângere de inimă că viaţa ce-o făcea pe domnişoara Ainley fericită ei nu i-ar fi putut aduce fericire; oricât de curată şi activă era, în fundul sufletului ei o socotea cumplit de tristă, fiindcă prea era lipsită de dragoste – prea oropsită după felul ei de a judeca. Totuşi, se gândi Caroline, fără îndoială că nu era nevoie decât de obişnuinţă pentru a o face oricui acceptabilă şi plăcută; era demn de dispreţ, simţea tânăra fată, să laşi simţămintele să ţi se ofilească, să încălzeşti la sân dureri tainice, amintiri deşarte; să rămâi inactiv, să-ţi iroseşti tinereţea în jinduiri chinuitoare, să îmbătrâneşti fără să faci nimic.
„Am să-mi încordez toate puterile, luă Caroline hotărârea, şi am să încerc să fiu înţeleaptă, dacă nu pot să fiu bună.“
Începu s-o întrebe pe domnişoara Ainley dacă o poate ajuta în vreun fel. Bucuroasă să aibă un ajutor, domnişoara Ainley îi răspunse că într-adevăr poate şi îi numi câteva familii sărace din Briarfield pe care ar fi foarte bine dacă le-ar vizita; în acelaşi fel, la noi insistenţe ale Carolinei, îi mai dădu ceva de lucru pentru nişte femei sărace şi cu mulţi copii şi care nu prea se pricepeau să mânuiască acul pentru împlinirea propriilor nevoi.
Caroline se duse acasă, îşi întocmi planurile, şi hotărî să nu se abată de la ele. O anumită parte din timp avea s-o consacre studiind diferite lucruri şi o anumită parte pentru a îndeplini ce i-ar cere domnişoara Ainley să facă; restul urma să fie ocupat de treburile curente; nicio clipă n-avea să mai fie risipită pentru a rămâne pradă unor gânduri atât de febrile cum fuseseră acelea care îi otrăviseră seara de duminică.
Ca să fim drepţi cu ea trebuie să recunoaştem că şi-a executat planurile în mod conştiincios şi cu perseverenţă. A muncit foarte din greu la început – şi nici către sfârşit nu i-a fost uşor, dar i-a ajutat să-şi zăgăzuiască şi să-şi ţină în frâu suferinţa, a silit-o să-şi umple timpul; a oprit-o să se mai lase în voia gândurilor; şi sclipiri de mulţumire îi străbăteau din vreme în vreme viaţa cenuşie, când vedea că făcuse treabă bună, că pricinuise bucurii sau alinase suferinţe.
Totuşi, trebuie să spun adevărul, aceste eforturi nu i-au adus nici sănătate trupului şi nici linişte netulburată sufletului; în ciuda lor slăbea, devenea din ce în ce mai tristă şi mai palidă; în ciuda lor, amintirile continuau să se agaţe de numele lui Robert Moore; o elegie a trecutului tot mai continua să-i răsune în urechi; un funebru strigăt interior încă o mai bântuia şi o hărţuia: povara unui avânt zdrobit, a unor talente ofilite şi paralizate se aşeza încet peste tinereţea ei zburdalnică. Iarna părea să-i subjuge primăvara; temeliile cugetului şi toate însuşirile ei îngheţau treptat către o stagnare stearpă.
CAPITOLUL XI
Fieldhead
Totuşi Caroline refuza să se plece fără împotrivire; în inima ei de fată avea o putere înnăscută şi se folosi de ea. Nici bărbaţii şi nici femeile nu luptă vreodată cu mai multă îndârjire decât atunci când luptă singuri, fără martor, fără sfătuitor sau confident, fără încurajare, fără îndemnuri, fără compătimire.
Domnişoara Helstone se afla în această situaţie. Suferinţele îi erau unicul imbold, şi fiind foarte reale şi adânci, îi întăreau nespus voinţa. Hotărâtă să câştige victoria asupra unei dureri de moarte, se străduia din răsputeri s-o aline. Nimeni n-o mai văzuse vreodată atât de ocupată, atât de studioasă şi, înainte de toate, atât de activă. Se plimba pe orice fel de vreme – făcea plimbări lungi prin locuri cât mai solitare. Zi de zi se întorcea acasă către seară, palidă, cu înfăţişare plictisită, dar fără să arate oboseală; fiindcă, de îndată ce îşi arunca de pe ea boneta şi şalul, în loc să se odihnească, începea să-şi măsoare camera mergând de la un perete la celălalt; uneori nu se aşeza decât după ce era cu totul doborâtă. Spunea că procedează astfel ca să se obosească aşa cum trebuie şi să poată dormi bine în timpul nopţii. Dar dacă ăsta îi era ţelul, nu izbutea să şi-l atingă, fiindcă noaptea, pe când ceilalţi dormeau, ea se zvârcolea pe pernă, ori şedea pe întuneric la capătul divanului, uitând cu totul, se părea, nevoia de a-şi găsi odihnă. Câteodată – biata fată! — plângea, plângea cu un soi de disperare de neîndurat şi care, dacă o cuprindea cu totul, o sleia de puteri şi o lăsa neputincioasă ca un copil.
Când ajungea în asemenea stare, o asediau ispitele; îndemnuri şovăielnice îi şopteau în inima obosită să-i scrie lui Robert şi să-i spună că e nefericită din pricină că nu i se mai îngăduie să-i vadă pe el şi pe Hortense şi se teme ca să nu-i retragă prietenia (nu dragostea) şi s-o uite cu totul, să-l roage fierbinte să-şi aducă aminte de ea şi din când în când să-i mai scrie. De fapt chiar alcătuise una sau două asemenea scrisori, dar de trimis niciodată nu le trimisese: ruşinea şi bunul-simţ îi interziseseră.
Până la urmă viaţa pe care o ducea ajunse la un punct unde i se păru că nu mai poate s-o îndure, că trebuie să caute şi să găsească vreo schimbare, altminteri inima şi capul aveau să cedeze sub apăsarea ce le tortura. Dorea arzător să plece de la Briarfield şi să se ducă undeva foarte departe. La fel de arzător mai dorea şi altceva; nevoia profundă, tainică, chinuitoare de a o descoperi şi de a o cunoaşte pe maică-sa creştea din zi în zi; dar cu această nevoie se îngemăna o îndoială, o teamă – dacă ar cunoaşte-e oare ar putea-o iubi? în privinţa asta existau pricini de ezitare şi de temeri; niciodată în viaţa ei nu auzise pe cineva rostind vorbe de laudă despre această mamă; oricine pomenea de ea, o pomenea cu răceală. Unchiul ei părea să-şi trateze cumnata cu un soi de antipatie tacită; o bătrână servitoare, care trăise împreună cu doamna James Helstone un interval scurt de timp după căsătorie, de câte ori se referea la fosta ei stăpână, vorbea cu o reţinere distantă: uneori îi spunea „ciudată”, alteori zicea că nu izbutise s-o înţeleagă. Aceste expresii erau reci ca gheaţa pentru inima fiicei; îi sugerau concluzia că poate ar fi fost mai bine să n-o cunoască niciodată, decât s-o cunoască şi să nu-i fie pe plac.
Ar fi avut însă posibilitatea să-şi întocmească un plan a cărui punere în practică părea să-i poată oferi o speranţă de alinare: să-şi caute o slujbă, să se angajeze ca guvernantă – altceva nu-i rămânea de făcut. O mică întâmplare o puse în situaţia de a găsi curaj să-i destăinuiască unchiului planul acesta.
Lungile şi târziile ei plimbări aveau loc întotdeauna, după cum s-a spus, pe drumuri singuratice; dar în orice direcţie ar fi apucat, fie pe lângă jalnicele margini de la Stilbro’ Moor, fie prin părţile însorite de la Nunnely Common, poteca de întoarcere mergea aşa fel că trebuia să treacă, neapărat pe aproape de Hollow. Rareori cobora valea îngustă, dar trecea pe marginea ei către asfinţitul soarelui cu aceeaşi regularitate cu care stelele se ridicau peste creasta colinelor. Locul de odihnă al Carolinei se afla la un pârleaz de lângă un anume mărăciniş bătrân; de acolo putea privi în vale la vilă, la clădirea fabricii, la grădina acoperită de rouă şi la iazul cel liniştit şi adânc; de acolo se vedea binecunoscuta fereastră din clădirea birourilor pe geamurile căreia răsarea, la oră fixă, lumina trimisă de razele lămpii binecunoscute. Scopul urmărit de ea era să aştepte acele raze; răsplata era vederea lor, şi câteodată licăreau luminoase în aerul limpede. Alteori se strecurau împuţinate prin ceaţă, iar în alte rânduri luceau frânte printre dârele piezişe ale picăturilor de ploaie – fiindcă venea pe orice fel de vreme.
Erau şi unele seri când nu se arătau: atunci ştia că Robert nu e acasă şi părăsea locul de două ori mai întristată; pe câtă vreme strălucirea lor îi uşura sufletul, ca şi cum în ea ar fi văzut făgăduiala unei nelămurite speranţe. Iar dacă, în vreme ce se uita într-acolo, umbra se apleca între lumină şi geamurile ferestrei, inima îi tresărea – eclipsa aceea era Robert: îl văzuse. Şi-atunci se întorcea acasă cu dorul alinat, purtând în minte o mai limpede imagine a înfăţişării lui, o mai clară amintire a glasului, a zâmbetului şi a gesturilor sale; şi, împletită cu aceste impresii, se ivea adesea o dulce credinţă că, de-ar avea îngăduinţa să se apropie de el, poate că inima l-ar îndemna să-i întâmpine cu bucurie prezenţa, ba încă: în acea clipă ar fi putut simţi dorinţa de a întinde mâna şi de a o trage aproape de sine şi a o adăposti la pieptul său, aşa cum obişnuia să facă. Iar în astfel de nopţi, deşi se putea să plângă la fel ca de obicei, i se părea că lacrimile sunt mai puţin fierbinţi; perna pe care o udau i se părea mai moale; tâmplele apăsate pe acea pernă o dureau mai puţin.
Cărarea cea mai scurtă dintre Hollow şi casa parohială şerpuia pe lângă un conac, acelaşi pe lângă ale cărui ziduri singuratice trecuse Malone în acel drum de noapte pomenit într-un capitol anterior al cărţii de faţă – clădirea veche şi nelocuită, cu numele de Fieldhead. Proprietarul nu mai stătuse în ea vreme de zece ani, dar nu căzuse în ruină: domnul Yorke se îngrijise să fie reparată la timp, şi un bătrân grădinar împreună cu nevastă-sa stătuseră acolo, lucraseră pământurile din jur şi păstraseră casa în bună stare, ca să poată fi locuită.
Privită doar ca o simplă clădire în sine, Fieldhead avea puţine alte merite, dar în orice caz s-ar fi putut spune despre ea că cel puţin că era pitorească; forma arhitectonică neregulată, ca şi înfăţişarea cenuşie şi năpădită de muşchi adusă de scurgerea timpului justificau pe bună dreptate acest epitet. Vechile ferestre cu zăbrele, veranda de piatră, zidurile, acoperişul, coşurile căminelor arătau bogate în culori pastelate, în umbre şi lumini ca de sepia. Copacii din spate erau falnici, mari şi rămuroşi; cedrul de pe pajiştea din faţa casei se înălţa uriaş, iar urnele de granit de pe zidul grădinii, arcul ros de vreme de deasupra porţii de intrare erau, pentru un artist, tot ce i-ar fi putut fermeca mai deplin ochiul.
Într-o încântătoare seară de mai, trecând pe acolo cam pe la vremea când luna stătea să răsară şi simţind, în ciuda oboselii, că n-ar fi vrut să ajungă repede acasă, unde nu o aşteptau decât patul de spini şi noaptea de suferinţă, Caroline se aşeză aproape de poartă, pe pământul acoperit cu muşchi, şi îşi îndreptă privirile către cedru şi către clădire. Era o noapte molcomă, liniştită, proaspătă, fără nori; frontoanele, îndreptate către apus, reflectau chihlimbarul curat al zării ce le stătea în faţă; stejarii din spate erau negri; cedrul încă şi mai negru; pe sub rămurişul des şi ca de cărbune se deschidea o geană de cer de un albastru întunecat: se ivise luna plină şi se uita în jos la Caroline, solemnă şi blândă, pe sub umbrarul acela întunecat.
Noaptea şi priveliştea i se păreau încântătoare dar copleşite de tristeţe. Ar fi dorit să fie fericită; ar fi dorit ca în sufletul ei să domnească pacea: se mira că pronia cerească nu găseşte milă pentru ea şi nu vine s-o ajute ori s-o aline. Amintiri ale unor preafericite întâlniri de dragoste, proslăvite în cântece de demult, îi reveniră în minte; şi se gândi cât de dezmierdătoare ar fi astfel de întâlniri într-un loc asemeni celui unde se afla. Unde era Robert acum? se întrebă. La Hollow, nu; aşteptase îndelung să zărească lampa prin fereastră, şi ea nu se arătase. Se întreba dacă Moore şi ea fuseseră sortiţi să se mai întâlnească şi să-şi mai vorbească vreodată. Deodată uşa de la veranda de piatră se deschise şi doi bărbaţi ieşiră: unul bătrân şi cu părul alb, celălalt tânăr, înalt, şi cu păr negricios. Străbătură pajiştea şi ieşiră pe poarta din zidul grădinii. Caroline îi văzu cum trec drumul, sar peste pârleaz, coboară peste câmp şi se pierd în noapte. Robert Moore trecuse prin faţa ei dimpreună cu prietenul său, domnul Yorke; niciunul dintre ei n-o zărise.
Apariţia aceea fusese ca o arătare – abia ivită şi numaidecât destrămată; însă curentul acela electric făcuse să i se zbată vinele şi să i se răzvrătească sufletul. O găsise dezolată, o lăsase deznădăjduită – două stări deosebite.
„Vai! Măcar de-ar fi fost singur! Măcar de m-ar fi văzut! striga un glas înăuntrul ei. Atunci mi-ar fi spus ceva; mi-ar fi întins mâna. Mă iubeşte, trebuie să mă iubească puţin; mi-ar fi arătat vreun semn de dragoste; în ochi, sau pe buze. În semnul acela mi-aş fi găsit alinarea; însă prilejul e pierdut. Vântul – umbra norilor nu trec în mai adâncă tăcere, mai ireal decât trece el. Soarta şi-a râs de mine, iar Dumnezeu este crud!“
Aşa se duse acasă: cuprinsă de această cumplită boală a dorului şi a dezamăgirii.
A doua zi dimineaţa, la gustare, unde se înfăţişă albă la faţă şi rătăcită, ca un om care ar fi văzut un strigoi, îl întrebă pe domnul Helstone:
— Ai avea ceva împotrivă, unchiule, dacă aş încerca să-mi găsesc o slujbă, într-o familie?
Unchiul, la fel de neştiutor de chinurile prin care trecuse şi trecea nepoata sa, ca şi masa ce-i susţinea ceaşca de cafea, nu putu să-şi creadă urechilor.
— Asta ce toană mai e? întrebă nedumerit. Ce, ţi-ai pierdut minţile? Ce vrei să spui?
— Nu mă simt bine şi am nevoie de o schimbare, răspunse fata.
O cercetă atent. Observă că o schimbare suferise, fără îndoială. Nu-şi dăduse defel seama, dar trandafirul se ofilise şi se trecuse ajungând un biet ghiocel: culorile dispăruseră, carnea se topise; stătea în faţa lui copleşită, palidă, vlăguită. De n-ar mai fi existat expresia duioasă a ochilor căprui, liniile delicate ale trăsăturilor şi revărsarea bogată a părului, n-ar fi mai avut niciun fel de drept la epitetul „drăguţă”.
— Dar ce Dumnezeu s-a întâmplat cu tine? Ce nu merge cum trebuie? De ce boală suferi?
Niciun răspuns, doar ochii se înrourară iar buzele pe care abia se vedea o urmă de culoare începură să tremure.
— Să cauţi şi să-ţi găseşti o slujbă, nu-i aşa? Dar de ce fel de slujbă eşti în stare? Ce s-a petrecut cu tine? Nu mai eşti cum erai, te-ai schimbat cu desăvârşire.
— O să-mi revin, dacă o să pot pleca de acasă.
„Femeile astea sunt cu totul de neînţeles. Dispun de cea mai stranie îndemânare când e vorba să-ţi facă surprize neplăcute. Astăzi le vezi clocotind de viaţă, viguroase, roşii ca cireşile şi rotunde ca merele: mâine ţi se arată blegi ca buruienile pălite, gălbejite şi prăpădite. Şi din ce pricină toate astea? Aici stă misterul. A avut masă la vreme, a avut toată libertatea, o casă aranjată unde să stea şi haine frumoase cu care să se îmbrace – toate ca de obicei. Până nu de multă vreme a fost de ajuns ca să arate frumoasă şi veselă – şi uiteo acum în faţa mea cum şade ca o biată făptură necăjită, micuţă, palidă, încât ai zice că e o fetiţă care scânceşte. E de neînţeles! Dar nici nu se poate să nu te întrebi ce e de făcut.
Cred că trebuie să cer ajutorul cuiva.”
— Vrei să chemăm un doctor, fată dragă?
— Nu, unchiule; nu vreau, n-are ce să-mi facă doctorul. Nu-mi trebuie decât să schimb aerul şi decorul.
— Bine; dacă asta ţi-e pofta, are să-ti fie împlinită. Ai să te duci undeva la băi. Nu mă interesează cât o să coste; şi are să meargă şi Fanny cu tine.
— Unchiule, într-o bună zi tot are să trebuiască să fac ceva ca să mă întreţin; eu n-am avere. Mai bine să încep de pe acum.
— Atâta vreme cât sunt eu în viaţă n-ai să fi guvernantă, Caroline. Nu vreau să aud cum vorbeşte lumea că nepoata mea e guvernantă.
— Dar, unchiule, o schimbare ca asta e cu atât mai greu de făcut şi mai dureroasă, cu cât se-ntâmplă mai târziu în viaţă. Aş vrea să mă deprind cu jugul înainte de a căpăta cine ştie ce obiceiuri legate de traiul uşor şi de independenţă.
— Te rog mult de tot să nu mă mai necăjeşti, Caroline. Am de gând să mă îngrijesc de tine. Totdeauna am avut intenţia asta; o să-ţi asigur o rentă. Vai de capul meu! N-am decât cincizeci şi cinci de ani; sănătatea şi constituţia mi-s excelente; avem tot timpul să economisim bani şi să luăm măsuri. Nu te frământa în ce priveşte viitorul. Asta te chinuieşte pe tine?
— Nu, unchiule; dar doresc neapărat o schimbare.
Domnul Helstone izbucni în râs. Pe urmă strigă:
— Auzi cum ţipă femeia într-însa! Femeia şi numai femeia! Schimbare! Schimbare! Totdeauna pline de capricii şi numai cu gânduri fantasmagorice! Da, aşa-i alcătuită tagma muierească.
— Dar nu e fantasmagorie şi nici capriciu, unchiule.
— Atunci ce e?
— Necesitate, cred. Mă simt mai slabă decât înainte; cred că ar trebui să am mai multe de făcut.
— Admirabil! Se simte mai slabă, şi de aceea trebuie să se apuce de muncă grea – clair comme le jour - cum ar zice Moore – dă-l dracului pe Moore! Ai să te duci la Cliff Bridge; uite ici două guineas să-ţi cumperi o rochie nouă. Hai, Cary, nu-ţi mai fie teamă; o să ne găsim balsam în pământul Canaanului.
— Unchiule, aş prefera să fi mai puţin generos şi mai… — Mai cum?
Înţelegător era cuvântul ce stătea pe buzele Carolinei, dar el nu fu rostit; se oprise la timp. Unchiul ei ar fi râs cu poftă dacă ar fi auzit scălâmbăiala asta de cuvânt ieşindu-i din gură. Văzând-o că tace, îi spuse:
— Adevărul e că nici tu nu prea ştii ce vrei.
— Nimic altceva decât să fiu guvernantă.
— Ei aşi! Prostie curată! Să nu mai aud de ideea asta cu guvernanta. Nici să nu mai pomeneşti. E, oricum, o fantezie mult prea feminină. Am terminat cu masa, sună din clopoţel. Scoateţi toate aiurelile astea din cap, dă fuga şi distrează-te.
„Cu ce? Cu păpuşa?“ se întrebă Caroline pe când ieşea din cameră.
Trecură o săptămână sau două; starea trupească şi cea sufletească nici nu i se înrăutăţiră, nici nu se îmbunătăţiră; se afla exact în acea situaţie în care, dacă ar fi avut în trup sămânţa ofticii sau ar fi măcinat-o cine ştie ce alt rău, bolile acestea repede ar fi înaintat şi curând ar fi strămutat-o în linişte de pe lumea asta. Oamenii nu mor niciodată numai din dragoste ori suferinţă; dar unii mor de boli ereditare pe care chinurile acestor pasiuni le împing la o mai grabnică acţiune distrugătoare. Cei sănătoşi din fire suportă chinurile. Şi, sunt torturaţi, zguduiţi, zdrobiţi; frumuseţea şi înflorirea le pier, dar viaţa rămâne nevătămată. Sunt aduşi până la o anumită stare de decădere fizică: devin palizi, slăbănogi şi împuţinaţi. Văzându-i cum se strecoară jalnic prin lume, oamenii cred că foarte curând se vor retrage pe patul de suferinţă, vor pieri acolo şi vor dispărea din rândurile celor sănătoşi şi fericiţi. Dar asta nu se întâmplă: continuă să trăiască; şi cu toate că tinereţea şi voioşia nu şi-o mai pot recâştiga, pot să-şi recapete puterea şi seninătatea. Floarea pe care vântul de martie o săgetează dar nu izbuteşte s-o ia cu el poate supravieţui şi în târziul toamnei poate atârna pe ramură un măr gălbejit; după ce a izbutit să ţină piept ultimelor îngheţuri ale primăverii, poate de asemenea ţine piept şi celor dintâi îngheţuri ale iernii.
Toată lumea observase schimbările petrecute în înfăţişarea domnişoarei Helstone, şi mulţi spuneau că are să moară. Ea însă niciodată nu crezuse aşa; nu se simţea într-o stare ce iar fi putut aduce moartea; nu avea niciun beteşug şi nicio boală. Pofta de mâncare îi scăzuse; ştia de ce: fiindcă plângea atât de mult în timpul nopţii. Puterea i se împuţinase; nu mai era în stare să răspundă de ea; somnul îi era firav şi greu de cucerit – visurile apăsătoare şi triste. Parcă tot i se părea că în viitorul îndepărtat ar putea întrezări o vreme când această perioadă de suferinţă va fi rămas în urmă, şi când din nou îi va fi dat să fie liniştită, deşi poate că fericirea n-avea. s-o mai cunoască niciodată.
În acest timp unchiul o tot îndemna să meargă în vizite; să răspundă deselor invitaţii primite de la cunoscuţi, ceea ce ea se ferea să facă; îi era peste putinţă să fie veselă în societate; simţea că în asemenea prilejuri e cercetată mai mult din curiozitate decât din simpatie. Cucoanele bătrâne erau totdeauna gata să-i dea sfaturi, să-i recomande cutare ori cutare leac băbesc; cele tinere o priveau într-un fel pe care îl înţelegea dar care o făcea să se retragă în propria-i carapace. În ochii lor se vedea limpede: ştia că avusese o „dezamăgire”, cum se spune de obicei; din pricina cui anume, asta n-o ştiau sigur.
Femeile tinere insipide pot fi la fel de neîndurătoare ca şi bărbaţii tineri insipizi – pot arăta aceeaşi amabilitate şi acelaşi egoism. Oamenii chinuiţi ar trebui întotdeauna să le ocolească; durerea şi nenorocirea nu le stârnesc decât dispreţ: le consideră drept pedepse ale lui Dumnezeu împotriva celor umili. Pentru ele, „a iubi“ înseamnă doar a alcătui un plan menit să-ţi asigure o partidă bună: „a fi dezamăgit” înseamnă că acele planuri au fost date în vileag şi zădărnicite. Sunt convinse că simţămintele şi proiectele legate de dragoste ale altora sunt asemănătoare cu ale lor, şi atunci le cântăresc cu aceeaşi măsură.
Caroline ştia toate acestea, parte din instinct iar parte din observaţiile proprii; prin urmare îşi călăuzea purtarea după cele ştiute şi îşi ţinea obrajii palizi şi chipul tras cât putea mai departe de ochii altora. Trăind astfel, cu totul retrasă, nu mai avea deloc ştiri despre micile întâmplări petrecute prin vecini.
Într-o dimineaţă unchiul intră în salon, unde Caroline se străduia să găsească oarecare satisfacţie în pictarea unor flori de câmp culese pe lângă un gard, pe dealurile de la Hollow, şi îi spuse în felul lui repezit:
— Hai, fetiţo, toată vremea stai aplecată peste paletă, peste vreo carte sau peste vreun model; hai, lasă mâzgăleala aia. A!
ia stai! Când pictezi nu cumva duci pensula la gură?
— Doar câteodată, unchiule, când nu sunt atentă.
— Ei, atuncea asta te otrăveşte pe tine. Vopselele sunt vătămătoare, fetiţo: au în ele plumb alb, şi plumb roşu, şi cocleală, şi uleiuri, şi o sută de alte otrăvuri stau ascunse în cutiile astea. Ia strânge-le, strânge-le! Şi puneţi boneta, vreau să mergi cu mine să facem o vizită.
— Cu dumneata, unchiule?
Întrebarea era pusă pe un ton mirat. Nu era obişnuită să facă vizite împreună cu unchiul; nu mergea nicăieri cu el, în trăsură sau pe jos.
— Hai repede! Repede! Doar ştii cât sunt de ocupat; n-am vreme de pierdut.
Caroline îşi strânse în grabă lucrurile, dar, între timp, întrebă unde aveau să se ducă.
— La Fieldhead.
— Fieldhead! Cum aşa, ca să-l vizităm pe James Booth, grădinarul? S-a îmbolnăvit?
— Mergem să-i facem o vizită domnişoarei Shirley Keeldar.
— Domnişoara Keeldar! Cum, a venit în Yorkshire? E la Fieldhead?
— Da. A venit de o săptămână. Am întâlnit-o aseară, la o reuniune – acolo unde n-ai vrut să mergi. Mi-a plăcut foarte mult: am hotărât s-o cunoşti şi tu – are, să-ţi prindă bine.
— Cred că a ajuns la vârsta majoratului.
— Da, e majoră, şi are să stea o vreme aici, la proprietatea ei. I-am ţinut o lecţie despre treaba asta; i-am arătat care îi e datoria; nu e încăpăţânată; şi e o fată foarte drăguţă; are să te înveţe ce înseamnă să ai un spirit vioi: la ea n-ai să poţi găsi nici urmă de moleşeală.
— Dar eu nu cred că vrea să mă vadă şi nici să-i fiu prezentată. Ce i-aş putea eu oferi ei? În ce fel aş putea s-o interesez?
— Lasă prostiile! Pune-ţi boneta.
— E mândră, unchiule?
— Habar n-am. Ar fi greu să-ţi închipui că tocmai faţă de mine şi-ar arăta mândria, nu? Nu prea e de presupus că o copilă ca ea, oricât ar fi de bogată, are să-şi dea aere tocmai faţă de mai-marele parohiei din care face parte.
— Nu, dar cu lumea cealaltă cum s-a purtat?
— N-am băgat de seamă. E trufaşă şi probabil că ştie cum să se arate şi destul de înţepată, acolo unde are curajul – caltminteri n-ar fi femeie. Gata – du-te fuga şi pune-ţi numaidecât boneta.
Dar firea ei nu prea încrezătoare, scăderea puterii fizice şi deprimarea sufletească nu avuseseră darul de a spori prezenţa de spirit şi degajarea în gesturi ale Carolinei, sau curajul de a da ochii cu străinii, aşa că, în ciuda reproşurilor pe care şi le făcea, o cam cuprinsese teama în vreme ce păşea alături de unchiu-său pe aleea largă şi pavată ce se întindea între poarta şi veranda de la Fieldhead. Îl urmă şovăitoare pe domnul Helstone pe verandă şi apoi în vestibulul vechi şi posomorât.
Era tare posomorât; lung, vast şi întunecat; o fereastră cu zăbrele lăsa să pătrundă înăuntru o lumină săracă; în vechiul cămin încăpător nu ardea acum niciun fel de foc, fiindcă vremea călduroasă nu-l făcea trebuincios; în schimb, era plin cu ramuri de salcie. Galeria de sus, de pe peretele opus intrării, se vedea doar ca un contur vag, atât de întunecos era holul acesta în partea dinspre tavan; capete de cerb sculptate, cu coarne naturale, priveau de pe pereţi în chip grotesc. Era o casă nici somptuoasă şi nici confortabilă; şi pe dinăuntru şi pe dinafară arăta veche, întortocheată şi incomodă. O proprietate cu un venit de o mie de lire pe an aparţinea de această casă, iar amintita proprietate, din lipsă de urmaşi bărbaţi, revenise unei femei. În ţinut existau familii de negustori care se lăudau cu un venit de două ori mai mare, însă familia Keeldar, în virtutea vechimii ei şi a importanţei date de faptul că era proprietara reşedinţei trecea înaintea tuturor celorlalte.
Domnul şi domnişoara Helstone fură conduşi într-o cameră, de primire. Bineînţeles, aşa cum era şi de aşteptat într-o astfel de hardughie gotică, salonul era lambrisat în stejar; frumoase paneluri întunecate şi lucioase acopereau pereţii dându-le un aer solemn şi impresionant. Foarte arătoase sunt, cititorule, panelurile astea brune şi strălucitoare; coloritul încântă ochiul în întregime şi lasă o impresie de mult bun-gust, dar - dar, dacă ştii cumva ce înseamnă acea „curăţenie de primăvară”, le socoţi cu totul nesuferite şi inumane. Oricine e înzestrat cu simţul omeniei şi a văzut vreodată servitorii frecând pereţii ăştia de lemn lustruit cu cârpe îmbibate cu ceară de albine, într-o zi călduroasă de mai, trebuie să fie de acord că sunt „inadmisibile şi de nesuferit”; şi nu pot decât să aplaud în taină pe acel barbar cu suflet milos care a zugrăvit la Fieldhead o altă încăpere, mai mare – adică un salon, fostă tot o încăpere cu pereţi de stejar - într-un foarte delicat albroşietic; în felul acesta şi-a asigurat pentru sine calificativul de vandal, dar a sporit imens voioşia acelei părţi a locuinţei sale şi a scutit viitoare fete de serviciu de un noian de trudă.
Camera aceea de primire cu pereţi din lambriuri brune era în întregime mobilată în stil vechi şi cu mobile vechi veritabile. De fiecare parte a consolei înalte din jurul căminului se afla câte un străvechi fotoliu de stejar, masiv ca tronul unei zeităţi silvestre, iar în unul dintre ele stătea o cucoană. Dar nu era domnişoara Keeldar, căci arăta: să fi trecut de vârsta majoratului cu vreo douăzeci de ani în urmă; avea aspect de matroană şi cu toate că nu purta nimic pe cap iar părul de o culoare roşcată ce nu cunoscuse niciodată vopseaua umbrea un chip micuţ şi cu expresie naturaltinerească, nu avea înfăţişarea de femeie tânără şi nici nu părea că ar dori s-o aibă. S-ar fi putut să doreşti ca îmbrăcămintea să-i fie puţin mai la modă: într-o rochie îngrijit cusută şi bine croită, înfăţişarea ei n-ar fi fost deloc neplăcută. Ar fi fost greu să ghiceşti din ce pricină asemenea articole de îmbrăcăminte din materiale frumoase fuseseră aranjate în forme atât de puţin bogate şi după o modă atât de străveche; ai fi fost înclinat să o categoriseşti imediat pe cea care le purta în rândul persoanelor excentrice.
Doamna aceasta îşi întâmpină musafirii cu un amestec de ceremonie şi rezervă întru totul englezesc; nicio matroană de vârstă mijlocie care n-ar fi englezoaică n-ar putea să desfăşoare un stil întru totul identic – un stil ce lasă impresia că omul e tare nesigur de sine, de propriile-i calităţi, de puterea de a se face plăcut, şi cu toate acestea nespus de grijuliu de a se arăta dornic să fie corect şi, dacă este posibil, mai curând agreabil decât altfel. Totuşi, în cazul de faţă fu manifestată mai multă stânjeneală decât obişnuiesc chiar şi englezoaicele foarte rezervate. Domnişoara Helstone simţi treaba asta, străina îi deveni pe dată simpatică şi, ştiind din experienţă ce putea fi plăcut unei firi timide, se aşeză foarte aproape de dânsa şi începu să-i vorbească degajat, efortul fiindu-i mult înlesnit şi de prezenţa unei fiinţe chiar mai puţin sigure pe sine decât era ea însăşi.
Dacă aceste două făpturi ar fi fost singure, numaidecât sar fi înţeles de minune. Gazda avea un glas neînchipuit de limpede – infinit mai cald şi mai nuanţat decât te-ai fi putut aştepta de obicei de la o femeie de patruzeci de ani, cu evidentă înclinare spre corpolenţă. Carolinei îi plăcea glasul acesta; te făcea să treci cu vederea aspectul formalist, deşi corect, al pronunţiei şi formulărilor. Doamna ar fi descoperit foarte curând că musafirei îi sunt pe plac şi persoana şi purtările ei, şi-atunci în zece minute s-ar fi împrietenit; numai că domnul Helstone rămânea în picioare pe covor şi se uita la amândouă, mai cu seamă la doamna străină, în felul lui ironic, scrutător, care lăsa să se vadă limpede nerăbdare faţă de ceremonialul destul de rezervat şi nemulţumire pentru lipsa de siguranţă de sine a gazdei. Privirile lui tăioase şi glasul aspru o puneau pe gazdă într-o încurcătură din ce în ce mai adâncă; încercă, totuşi, să încropească scurte discuţii despre starea vremii, despre aspectul împrejurimilor etc., însă inabordabilul domn Helstone se trezi dintr-o dată căzut în surzenie; la orice vorbă a gazdei se prefăcea că nu aude bine, aşa că biata făptură se vedea nevoită să revină pe îndelete asupra fiecărui nimic exprimat cu deosebită grijă. Efortul deveni curând mult prea obositor; tocmai se ridica din fotoliu, cuprinsă de un tremur de îngrijorare şi murmurând nervoasă că nu înţelege ce-o fi putând-o reţine pe domnişoara Keeldar şi că are să se ducă să vadă ce se întâmplă, când fu scutită de osteneală prin apariţia domnişoarei Keeldar – sau cel puţin asta se putea presupune despre numele persoanei care tocmai venea din grădină intrând printr-o uşă de sticlă.
Exista graţie autentică în gesturile degajate ale persoanei amintite, iar de lucrul acesta îşi dădu seama până şi domnul Helstone când o fată subţirică se îndreptă spre dânsul, ţinându-şi cu stânga micul şorţ de mătase plin de flori şi întinzându-i dreapta, în vreme ce spunea cu drăgălăşenie:
— Ştiam c-o să veniţi să mă vedeţi, deşi sunteţi convins că domnul Yorke a făcut din mine o iacobină. Bună dimineaţa.
— Dar n-o să rămâneţi iacobină, răspunse parohul. Nu, domnişoară Shirley, nu vor izbuti să-mi răpească floarea parohiei; acum, dacă vă aflaţi în mijlocul nostru, o sa fiţi eleva mea în ce priveşte religia şi politica – eu am să vă predau o doctrină sănătoasă şi despre una şi despre cealaltă.
— Doamna Pryor a apucat să v-o ia înainte, răspunse gazda întorcându-se către persoana mai în vârstă. Doamna Pryor, să ştiţi mi-a fost guvernantă şi este prietena mea; tuturor adepţilor mândri şi neînduplecaţi ai partidului tory dânsa le este regină; tuturor femeilor neclintit credincioase bisericii dânsa le este mai-marele. Am fost straşnic instruită atât în teologie cât şi în istorie, vă asigur, domnule Helstone.
Numaidecât parohul se înclină adânc dinaintea doamnei Pryor şi îşi exprimă adânca sa gratitudine.
Fosta guvernantă îşi declină orice pricepere în chestiunile adânci atât ale politicii cât şi ale religiei, declară că socoteşte astfel de subiecte puţin potrivite cu mintea unei femei, însă recunoscu în termeni destul de vagi că este apărătoare a ordinii şi loialităţii şi, bineînţeles, sincer devotată Bisericii anglicane. Adăuga pe urmă că e totdeauna potrivnică oricăror schimbări, indiferent de condiţii; ceva care abia putea fi auzit, privitor la grava primejdie ce îi pândeşte pe cei prea dispuşi să adopte ideile noi, îi încheie spusele.;
— Sper că domnişoara Keeldar gândeşte întocmai ca şi dumneavoastră, doamnă.
— Deosebirile de vârstă şi deosebirile de temperament prilejuiesc şi deosebiri de păreri, fu răspunsul. Ar fi greu să te aştepţi ca tineretul neastâmpărat să împărtăşească ideile potolitei vârste de mijloc.
— Ohoho! suntem independentă – gândim cu propriul nostru cap! exclamă domnul Helstone. Şi puţin cam iacobină, după câte am putut afla – puţin cam libercugetătoare, şi destul de convinsă. Haideţi să ascultăm chiar aici, pe loc, o Mărturisire de credinţă.
Luă amândouă mâinile domnişoarei Keeldar – ceea ce o sili să răstoarne întreaga încărcătură de flori – şi o aşeză lângă dânsul pe sofa.
— Spuneţi Crezul, porunci domnul Helstone.
— Al apostolilor?
— Da.
Îl depănă ca un copil.
— Acum pe cel al sfântului Atanasie – aici să vedem!
— Lăsaţi-mă să-mi adun florile. Uitaţi-vă, vine Tartar şiare să calce pe ele.
Tartar era un câine mare, voinic şi cu înfăţişare fioroasă, foarte urât, fiind un fel de corcitură între mops şi buldog, şi care tocmai atunci intră pe uşa de sticlă, se aşeză numaidecât pe covor şi începu să miroase florile proaspete împrăştiate pe jos. Ca hrană, părea să le dispreţuiască; dar gândindu-se probabil că petalele catifelate ar fi o minune de aşternut, le dădu roată pregătindu-se să-şi aşeze deasupra lor trupul maroniu, când domnişoarele Helstone şi Keeldar interveniră în acelaşi timp amândouă.
— Mulţumesc, spuse tânăra stăpână a casei întinzând totodată şorţul şi oferindu-l Carolinei ca să aibă unde pune florile adunate. Apoi întrebă: E fiica dumneavoastră, domnule Helstone?
— E nepoata mea, Caroline.
Domnişoara Keeldar îi strânse mâna şi pe urmă se uită la musafiră. Caroline îşi privi şi ea gazda.
Shirley Keeldar (n-avea alt nume mic în afară de Shirley; părinţii ei, care îşi doriseră un băiat, văzând că după opt ani de căsnicie providenţa le-a dăruit doar o fiică, îi sortiră acelaşi prenume masculin obişnuit în familie pentru băieţi şi pe care şi ei îl păstraseră în acelaşi scop) – Shirley Keeldar nu era o moştenitoare urâtă. Dimpotrivă, foarte plăcută ochiului. Înălţimea şi silueta nu erau deosebite de ale domnişoarei Helstone – poate că la statură o întrecea cu un deget sau două; armonios alcătuită, avea un chip care, şi el, fusese înzestrat cu un farmec la fel de bine definit de cuvântul graţie ca şi de oricare altul asemănător. Era palid de la natură, dar inteligent şi cu o expresie vioaie. Domnişoara Keeldar n-avea tenul bălai ca al Carolinei – lumina şi umbra îi dominau coloritul; obrajii şi fruntea îi erau luminoase, ochii de cenuşiul cel mai profund: fără lumini verzui - transparenţi, limpezi – un cenuşiu neutru; iar părul avea cea mai întunecată nuanţă de castaniu. Trăsăturile erau deosebit de distinse; prin asta nu vreau să spun că ar fi avut trăsături romane, pronunţate, proeminente, fiindcă erau mai degrabă micuţe şi delicat conturate, fără nimic care să sară neapărat în ochi; pe scurt s-ar putea spune, ca să folosim câteva cuvinte franţuzeşti: fins, gracieux, spirituels; erau mobile şi grăitoare, dar schimbările prin care treceau nu se făceau înţelese dintr-o dată şi nici limbajul lor nu putea fi interpretat pe loc. O cercetă pe Caroline cu atenţie, înclinându-şi puţin capul într-o parte, cu un aer gânditor.
— După cum vedeţi, nu-i decât o puştancă neîmplinită, observă domnul Helstone.
— Pare tânără – mai tânără decât mine. Câţi ani ai? întrebă într-un fel care ar fi putut părea condescendent, dacă n-ar fi fost deosebit de ponderat şi de simplu.
— Optsprezece ani şi şase luni.
— Şi eu am douăzeci şi unu.
Altceva nu mai spuse; pusese florile pe o măsuţă şi acum era ocupată să le aranjeze.
— Şi crezul sfântului Atanasie? stărui domnul Helstone îl ştiţi de la un capăt la altul, nu-i aşa?
— Nu mi-l amintesc chiar pe tot. Domnule Helstone, am să vă ofer un bucheţel, după ce o să-i dau unul nepoatei dumneavoastră.
Alesese un mic buchet alcătuit dintr-o floare ce-ţi lua ochii şi alte două-trei mai gingaşe, înconjurate de câteva foi de verdeaţă închisă la culoare; îl legă cu un fir de mătase tras din coşul de lucru şi îl puse în poala Carolinei; pe urmă îşi duse mâinile la spate şi se aplecă uşor înspre musafiră, privind-o tot timpul, cu atitudinea şi ceva din aspectul unui micuţ cavaler grav şi curtenitor. Această expresie fugară a chipului era ajutată de felul cum îşi pieptăna părul, cu cărare către o tâmplă şi adunat într-un smoc lucios deasupra frunţii, de unde se lăsa în bucle ce păreau naturale, atât de liber cădeau zulufii ondulaţi.
— Te-a obosit mersul pe jos până aici? întrebă gazda.
— Nu – deloc; e foarte aproape – doar o milă.
— Eşti palidă la faţă.
— Aşa palidă e de felul ei? întrebă întorcându-se spre paroh.
— Până nu demult era roză la faţă cum sunt cele mai roşii dintre florile dumneavoastră.
— Dar de ce s-a schimbat? Cum de-i aşa de palidă astăzi?
A fost bolnavă?
— Mie îmi spune că simte nevoia de o schimbare.
— Atunci trebuie să-şi poată împlini această dorinţă, dumneavoastră trebuie să-i oferiţi prilejul; ar fi bine s-o trimiteţi undeva pe malul mării.
— Aşa am să şi fac, înainte de sfârşitul verii. Până atunci aş fi bucuros dacă s-ar împrieteni cu dumneavoastră, în cazul când nu aveţi nimic împotrivă.
— Sunt sigură că domnişoara Keeldar n-o să aibă nimic împotrivă, interveni doamna Pryor. Îmi pot chiar îngădui să afirm că prezenţa cât mai des repetată a domnişoarei Helstone la Fieldhead va fi considerată o favoare.
— Aţi exprimat foarte exact propriile mele gânduri, doamnă, şi vă mulţumesc pentru că mi-aţi luat-o înainte, spuse Shirley. Pe urmă continuă, întorcându-se iarăşi spre Caroline: Dă-mi voie să-ţi mărturisesc că şi dumneata ar trebui să-i mulţumeşti guvernantei mele; nu pe oricine ar fi întâmpinat cu bunăvoinţa cu care te-a întâmpinat pe dumneata; eşti mult mai distinsă decât îţi închipui. În dimineaţa aceasta chiar, de îndată ce-o să fiu singură cu doamna Pryor, am s-o întreb ce părere are despre dumneata. Mă pot bizui liniştită pe felul cum apreciază dânsa firile oamenilor, fiindcă până astăzi întotdeauna s-a dovedit uimitor de perspicace. Dar încă de pe acum pot prevedea un răspuns favorabil la întrebările mele: am dreptate, doamnă Pryor?
— Draga mea – chiar adineauri ai zis că o să-mi ceri părerea când o să fim numai între patru ochi; nu prea cred cam să ţi-o spun de faţă cu domnişoara Helstone.
— Nu – şi chiar bănuiesc eu c-are să treacă destulă vreme până ce o s-o aflu. Uneori sunt pusă la încercare în mod chinuitor, domnule Helstone, de prudenţa exagerată a doamnei Pryor; părerile dânsei nici n-au cum să nu fie corecte, atunci când sunt rostite, fiindcă vin cu tot atâta întârziere ca şi hotărârile Lordului Cancelar; cu privire la caracterul anumitor persoane nu pot obţine sentinţa, oricât aş insista.
La vorbele astea doamna Pryor zâmbi.
— Da, urmă atunci domnişoara, ştiu ce vrea să spună zâmbetul ăsta; vă gândiţi la domnul care e arendaşul nostru. Îl cunoaşteţi pe domnul Moore de la Hollow? îl întrebă pe domnul Helstone.
— Hehei! Va să zică e arendaşul dumneavoastră; nu mă îndoiesc că l-aţi văzut de multe ori de când aţi venit.
— Am fost obligată să-l văd; aveam treburi de aranjat. Afaceri! Cuvântul ăsta mă face să-mi dau într-adevăr seama că nu mai sunt o fetiţă, ci femeie în toată firea şi chiar mai mult. Sunt proprietară: Shirley Keeldar, Esquire, ăsta ar trebui să-mi fie titlul şi după cum îmi cere el ar trebui să mă port. Mi-au dat nume de bărbat; acum am şi situaţie de bărbat; este de ajuns pentru a-mi insufla unele trăsături bărbăteşti, iar dacă mă întâlnesc cu oameni cum este acest pompos anglo-belgian – acest Gérard Moore care discută solemn cu mine despre afaceri, atunci chiar că mă simt un gentleman. Trebuie să mă puneţi şi pe mine epitrop al dumneavoastră, domnule Helstone, de îndată ce-o să faceţi noi alegeri; ar trebui să mă mai facă magistrat şi căpitan de călăraşi. Mama lui Tony Lumpkin a fost colonel, iar mătuşa lui judecător de pace – de ce n-aş fi şi eu?
— Cu dragă inimă. Dacă hotărâţi să faceţi cerere în privinţa asta, vă promit să deschid lista semnăturilor cu propriul meu nume. Dar vorbeaţi adineauri despre Moore?
— A, da. Îmi vine destul de greu să-l înţeleg pe domnul Moore – să ştiu ce să cred despre el – dacă să-mi fie simpatic sau nu. Pare a fi un arendaş cu care orice proprietar s-ar putea mândri – iar în sensul acesta chiar sunt mândră de dânsul – însă aşa, ca vecin – ce fel de om este? De nenumărate ori am insistat pe lângă doamna Pryor să-şi spună părerea, dar încă se fereşte sa-mi dea un răspuns limpede. Sper că dumneavoastră n-o să-mi daţi tot un răspuns ca de oracol, domnule Helstone, şi-o să mă lămuriţi pe loc; vă place?
— În clipa de faţă absolut deloc. Numele lui l-am şters cu totul de pe lista oamenilor de bine.
— Din ce pricină? Ce-a făcut?
— Unchiul meu şi el au păreri deosebite în politică, interveni glasul slab al Carolinei.
Mai bine n-ar fi vorbit tocmai atunci; cum mai înainte aproape nu luase parte la conversaţie, nu era potrivit s-o facă în chiar momentul acela. De îndată ce rostise cuvintele îşi dăduse seama limpede şi devenise nervoasă, aşa că se înroşi până în albul ochilor.
— Ce fel de politică face Moore? întrebă Shirley.
— Politică de om de afaceri! răspunse parohul. Îngustă, egoistă şi lipsită de patriotism. Toată vremea scrie şi vorbeşte împotriva continuării războiului; nici nu mai pot să-l sufăr.
— Războiul îi stânjeneşte afacerile. Mi-aduc aminte cum chiar ieri a spus treaba asta. Altceva ce mai aveţi împotriva lui?
— E prea de-ajuns şi atâta.
— Pare un adevărat gentleman, după sensul dat de mine cuvântului, urmă Shirley, şi-mi face plăcere să cred că nu mă înşel.
Caroline rupse petalele roşii ale unei flori strălucitoare din buchetul ei şi spuse cât se poate de răspicat:
— Fără îndoială că este.
Auzind o afirmaţie atât de îndrăzneaţă, Shirley aruncă celei care vorbea o privire vicleană, scrutătoare, din ochii ei adânci şi expresivi.
— În orice caz, dumneata îi eşti prietenă: îi iei apărarea când nu se află de faţă.
— Îi sunt şi prietenă şi rudă, veni fără întârziere răspunsul. Robert Moore e văr cu mine.
— Ei, atunci poţi să-mi spui totul despre el. Fii bună şi fămi o schiţă a firii lui.
Cererea aceasta îi pricinui Carolinei o stânjeneală de neîndurat; nu putea, şi nici nu încercă să răspundă. Tăcerea ei fu numaidecât acoperită de doamna Pryor, care începu să-l hărţuiască pe domnul Helstone cu fel de fel de întrebări cu privire la câteva familii din vecinătate, pe ale căror rude din sud spunea că le cunoaşte. Shirley îşi luă curând privirile de pe chipul domnişoarei Helstone. Nu mai repetă întrebările, ci se întoarse la flori şi se apucă să aleagă un buchet pentru paroh. I-l înmână tocmai când îşi lua rămas bun şi primi în schimb omagiul unei strângeri de mână.
— Neapărat să-l purtaţi, de dragul meu, îi spuse Shirley.
— Chiar lângă inimă, bineînţeles, o asigură Helstone. Doamnă Pryor, vă rog să aveţi grijă de acest viitor magistrat, acest epitrop în perspectivă, acest căpitan de călăraşi, acest tânăr squire de la Briarfield; într-un cuvânt, nu-l lăsaţi să se obosească prea mult; nu-l lăsaţi să-şi frângă gâtul la vânătoare, şi mai cu seamă aveţi grijă să fie atent cum coboară colina aceea primejdioasă de lângă Hollow.
— Îmi place să cobor călare, spuse Shirley, şi îmi place s-o fac în goană; şi mai cu seamă îmi place acest romantic Hollow, din toată inima.
— Romantic – când chiar în mijlocul vâlcelei e o fabrică?
— Romantic aşa cum e fabrica. Vechea fabrică şi casa cea albă sunt fiecare admirabile în felul lor.,
— Şi clădirea birourilor, domnule Keeldar?
— Clădirea birourilor e mai plăcută decât salonul meu zugrăvit în nuanţe pastelate. Ador clădirea birourilor.
— Şi treburile de acolo? Postavul – lina îmbâcsită - murdarele căzi de vopsit?
— Trebuie să acordăm afacerilor un respect deplin.
— Şi omul de afaceri e un erou? Bine!
— Mă bucur să vă aud vorbind aşa. Mi s-a părut că omul de afaceri chiar arată ca un erou.
Zburdălnicie, spirit, voioşie se revărsaseră pe întregul ei chip în vreme ce purta acest rapid schimb de cuvinte cu bătrânul soldăţoi, care până şi el părea amuzat de asemenea încercare a puterilor.
— Căpitane Keeldar, nu aveţi sânge negustoresc în vine; atunci pentru ce vă plac atât de mult afacerile?
— Pentru că sunt proprietar de fabrică, bineînţeles. Jumătate din venitul meu izvorăşte din ce se lucrează acolo pe vâlcea.
— Numai să nu intraţi în tovărăşie, asta-i tot.
— Uite că mi-aţi dat o idee! Dumneavoastră mi-aţi dat ideea! exclamă fata râzând cu veselie. Şi n-are să-mi mai iasă din cap; mulţumesc.
Apoi fluturând din mâna albă ca un crin şi gingaşă ca de zână dispăru pe verandă, în vreme ce parohul şi nepoata sa treceau pe sub poarta boltită.
CAPITOLUL XII
Shirley şi Caroline
Shirley fusese sinceră atunci când spusese că s-ar bucura
de tovărăşia Carolinei, dovedind aceasta prin desele încercări de a o obţine; şi într-adevăr, dacă n-ar fi stăruit, nici n-ar fi obţinut-o, fiindcă domnişoara Helstone lega tare greu noi prietenii. Ideea că oamenii n-aveau nevoie de prezenţa ei, că ea n-avea cum să-i intereseze, o făcea să fie întotdeauna reţinută; iar o făptură strălucitoare, fericită şi tânără, aşa cum se arăta moştenitoarea de la Fieldhead, i se părea mult prea neinteresată de o tovărăşie atât de banală ca a ei, pentru a o putea socoti în vreun fel binevenită.
Shirley putea să fie strălucitoare şi, de asemenea, probabil fericită, dar nimeni nu e indiferent în ce priveşte o tovărăşie plăcută; deşi în răstimp cam de o lună cunoscuse cele mai multe familii din împrejurimi şi se afla în relaţii bune şi amabile cu toate domnişoarele Sykes, cu toate domnişoarele Pearson şi cu cele două neasemuite domnişoare Wynne de la Walden Hall, s-ar fi părut totuşi că pe niciuna dintre ele nu o găsea foarte plăcută; nu fraterniza cu niciuna dintre ele, ca să folosim propriile ei cuvinte. Dacă ar fi avut norocul să fie într-adevăr Shirley Keeldar, Esq., stăpân al conacului de la Briarfield, nu s-ar fi putut găsi nici o singură frumuseţe la această parohie şi în cele două învecinate pe care să se simtă îndemnat a-i propune să devină doamna Keeldar, stăpână a conacului. Mărturisirea asta o făcu doamnei Pryor, care o primi cu linişte deplină, aşa cum proceda îndeobşte cu declaraţiile întâmplătoare ale fostei sale eleve, spunându-i:
— Draga mea, nu îngădui ca obiceiul acesta de a te referi mereu la tine ca la un gentleman să prindă rădăcini; e un obicei straniu. Dacă te aude vorbind aşa, cineva care nu te cunoaşte ar putea crede că vrei neapărat că-ţi impui purtări de bărbat.
Shirley nu lua niciodată în derâdere vorbele fostei sale guvernante; pentru ea până şi măruntele formalisme şi ciudăţenii nevinovate ale doamnei rămâneau demne de respect. Dacă ar fi făcut altfel, s-ar fi dovedit numaidecât o fire slabă, fiindcă numai cei slabi de fire se răzvrătesc înţelepciunii aşezate; aşa că primi dojana în tăcere. Şedea cuminte lângă fereastră şi se uita la cedrul de pe pajişte, urmărind o păsărică cuibărită pe o ramură de la poalele lui. Începu imediat să ciripească înspre păsărică şi ciripitul devenea din ce în ce mai sonor; nu trecu mult şi se transformă în fluierat; fluieratul se rotunji în melodie executată cu farmec şi îndemânare.
— Dragă! izbucni doamna Pryor.
— Fluieram cumva? întrebă Shirley. Nu mi-am dat seama. Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, de multă vreme m-am hotărât să fiu atentă şi să nu mai fluier de faţă cu dumneavoastră.
— Bine, domnişoară Keeldar, unde Dumnezeu ai învăţat să fluieri? Obiceiul ăsta probabil că l-ai căpătat după ce ai venit în Yorkshire. Înainte de asta nu ţin minte să fi avut astfel de păcate.
— Oh! Să fluier am învăţat mult mai înainte.
— De la cine?
— De la nimeni; a fost de ajuns să ascult şi pe urmă am făcut şi eu la fel; numai că de curând, adică ieri seară, când mă întorceam acasă de pe câmpurile noastre, am auzit un gentleman fluierând de cealaltă parte a gardului exact această melodie, şi uite că mi-am adus-o aminte.
— Despre care gentleman e vorba?
— În ţinutul ăsta nu se află decât un singur gentleman, doamnă, şi acela este domnul Moore; sau cel puţin este singurul gentleman fără păr cărunt; ce-i drept, venerabilii mei favoriţi, domnii Helstone şi Yorke, sunt nişte încântători cavaleri în vârstă, mult mai demni de luat în seamă decât oricare dintre tinerii prostănaci de pe-aici.
Doamna Pryor rămânea mută.
— Nu vă place domnul Helstone, doamnă?
— Draga mea, slujba domnului Helstone îl pune la adăpost de orice critică.
— De obicei faceţi ce faceţi şi dispăreţi din cameră când e anunţat dânsul.
— Astăzi te duci să te plimbi, draga mea?
— Da, mă duc până la casa parohială să văd dacă n-o pot găsi pe Caroline Helstone şi s-o scot puţin la plimbare; are să-şi umple plămânii cu aer pe la Nunnely Common.
— Dacă vă duceţi într-acolo, draga mea, fii bună şi ai grijă ca domnişoara Helstone să se îmbrace călduros, fiindcă bate un vânt cam rece, şi mi se pare că fata asta are nevoie de îngrijire.
— Vorbele dumneavoastră au să fie respectate întocmai, doamnă Pryor; dar, fiindcă veni vorba, n-aţi vrea să mergeţi şi dumneavoastră cu noi?
— Nu, iubito; v-aş fi un fel de piatră legată de picioare; eu sunt corpolentă şi nu pot merge atât de repede cum aţi vrea voi.
Shirley o convinse uşor pe Caroline s-o însoţească, iar după ce se depărtaseră binişor pe drumul liniştit, trecând peste întinderea cam mare şi singuratică de la Nunnely Common, tot atât de uşor îi fu s-o antreneze într-o discuţie. Înfrângând primele simţăminte de reţinere, Caroline se simţi repede bucuroasă să stea de vorbă cu domnişoara Keeldar. Chiar primele schimburi de observaţii întâmplătoare au fost de ajuns pentru a o face pe fiecare dintre ele s-o înţeleagă pe cealaltă. Shirley spuse că îi place mult covorul verde al ierbii lăsate în sălbăticie şi, mai mult încă, buruienile de pe margini, fiindcă buruienile îi aduceau aminte de mlaştini; văzuse mlaştini când trecuse pe lângă hotarele dinspre Scoţia. Ţinea minte mai cu seamă regiunea pe unde trecuseră într-o după-amiază tare lungă a unei zăpuşitoare, dar înnorate zile de vară; călătoriseră de la amiază şi până la apusul soarelui peste ceva ce părea a fi o nesfârşită întindere de buruieni înalte şi nu văzuseră nimic altceva în afară de oi sălbăticite, nici nu auziseră nimic, doar ţipete de păsări necunoscute.
— Ştiu cum trebuie să arate întinderile cuprinse de bălării într-o vreme cum era aceea, spuse Caroline. De un roşuîntunecat, cu o nuanţă mai închisă decât coloritul cerului, şi puţin mai plumburie.
— Da – plumburie de tot, norii tiviţi cu nuanţe arămii, şi din loc în loc o strălucire albicioasă, mai fantomatică decât coloritul neguratic de la care te aşteptai ca din clipă în clipă, chiar pe când te uitai la el, să izbucnească în fulgerări orbitoare.
— De tunat, tuna?
— Bubuia din când în când, aşa, în depărtare, însă furtuna nu s-a dezlănţuit decât seara, după ce ajunseserăm noi la han, hanul ăsta fiind o casă rătăcită la poalele unui şir de munţi.
— V-aţi uitat să vedeţi cum se învălătucesc norii în jos, pe deasupra munţilor?
— Eu, da; un ceas am stat la fereastră şi m-am uitat la ei. Colinele păreau înfăşurate într-o mâzgă întunecoasă, iar când ploaia a început să se abată în pânze albicioase, dintr-o dată le-a ascuns vederii, de parcă le-ar fi spălat de pe faţa pământului.
— Am văzut şi eu astfel de furtuni în părţile muntoase din Yorkshire; şi când aerul se prefăcuse într-o cataractă iar pământul fusese acoperit de pânza apelor, mi-am adus aminte de Potop.
— Dar e deosebit de înviorător să simţi cum se reînstăpâneşte liniştea după o asemenea dezlănţuire şi să zăreşti lumina consolatoare după ce pânza norilor a fost sfâşiată, lumina aceea care îţi aduce parcă mărturie că soarele nu a fost înecat.
— Domnişoară Keeldar, stai numai puţin şi uită-te la valea şi pădurea de la Nunnely.
Amândouă se opriră pe creasta cea verde care domina păşunile; priviră în jos peste valea adâncă şi gătită în veşminte de mai; peste felurite poiene, unele presărate cu margarete, altele smălţuite cu pintenul cocoşului; în ziua aceea toată verdeaţa cea proaspătă zâmbea fericită sub lumina soarelui; luciri transparente de smarald şi chihlimbar alunecau pe deasupra lor. Peste pădurea Nunnwood – ultimă rămăşiţă a unui străvechi codru britan dintr-un ţinut ale cărui şesuri fuseseră cândva doar sălbatice întinderi împădurite, după cum colinele fuseseră stăpânite numai de bălării înalte până la pieptul omului – dormea adânc umbra unui nor; înălţimile din depărtare păreau acoperite de pete şi zarea îşi trăsese peste chip zăbranic sidefiu; albăstrimi argintii, roşeţi gingaşe, nestatornice întinderi de verde schimbător, umbre de frăgezimea petalelor, toate se topeau înspre smocurile de nori albi, curaţi ca zăpada căzută pe zare, şi ispiteau ochiul cu fugare sclipiri ca atunci când luase fiinţă raiul. Adierea ce se prelingea peste frunte era proaspătă, şi dulce, şi învăluitoare.
— Anglia noastră este o insulă ca de vrajă, şopti Shirley, iar Yorkshire-ul unul dintre colţurile ei cele mai fermecate.
— Şi dumneata eşti fiică a Yorkshire-ului?
— Da, din Yorkshire şi prin sânge şi prin naştere. Cinci generaţii din neamul meu dorm sub lespezile bisericii din Briarfield: am deschis ochii în conacul acela întunecat rămas în urma noastră.
În clipa aceea Caroline întinse mâna care îi fu strânsă.
Apoi rosti:
— Prin urmare suntem din acelaşi ţinut.
— Da, încuviinţă Shirley clătinând din cap ca gravitate. Şi ce se vede acolo, întrebă mai departe domnişoara Keeldar arătând înspre pădure, este Nunnwood?
— Da, aşa îi spune.
— Ai fost vreodată pe-acolo?
— De multe ori.
— Chiar până în adâncul pădurii?
— Da.
— Şi cum e?
— E ca un fel de tabără a feciorilor pădureni ai lui Anak. Arborii sunt bătrâni şi uriaşi. Când stai la poalele lor, vârfurile parcă-s pe alte tărâmuri; trunchiurile rămân tari şi neclintite, în vreme ce ramurile se leagănă la fiece adiere. În liniştea cea mai netulburată a văzduhului frunzele totuşi nu amuţesc, dar dacă se înteţeşte vântul încep să freamăte cu putere – marea dezlănţuită se zbuciumă deasupra capului tău.
— N-a fost acolo una dintre ascunzătorile lui Robin Hood?
— Ba da; şi încă mai sunt semne care îi păstrează amintirea. Dacă pătrunzi în Nunnwood, domnişoară Keeldar, e ca şi cum ai păşi peste vremuri ce s-au pierdut în adâncul veacurilor. Vezi o scobitură în trupul pădurii, cam pe la mijloc?
— Da, o văd foarte bine.
— Scobitura aceea e o vale; o tăietură adâncă şi largă, învelită în iarbă la fel de măruntă şi deasă ca şi asta de pe izlaz. Copacii cei mai bătrâni, stejari uriaşi împodobiţi de coroane maiestuoase, stau de strajă pe marginile ei; în adâncul văii se află ruinele unei mânăstiri de maici.
— O să mergem amândouă – numai dumneata şi cu mine, Caroline – în pădurea aceea, devreme, într-o frumoasă dimineaţă de vară, şi să ne petrecem acolo ziua întreagă. Putem lua cu noi creioane, albume de schiţe, sau orice carte de citit ne-ar place; şi, bineînţeles, nu vom uita să luăm la noi şi ceva de mâncare. Am eu două coşuleţe în care doamna Gill, îngrijitoarea mea, ne poate pune câteva provizii, şi fiecare o să ne ducem coşuleţul. N-ai să oboseşti prea tare dacă o să faci pe jos un drum atât de lung?
— Vai, nici vorbă! mai cu seamă dacă o să rămânem toată ziua în pădure, şi pe urmă eu cunosc locurile cele mai frumoase; ştiu chiar unde putem găsi alune, dacă e vremea alunelor; ştiu unde putem găsi câtă smeură vrem; ştiu şi anumite poieniţe pe unde niciodată nu calcă picior de om, căptuşite cu un muşchi tare ciudat, în unele părţi galben ca şi cum ar fi suflat cu aur, în altele de un cenuşiu închis, în altele verde ca smaraldul. Ştiu pâlcuri de copaci care încântă ochiul cu înfăţişarea lor fără seamăn, ca luată din tablouri; stejari butucănoşi, mesteceni gingaşi, fagi falnici strânşi laolaltă de dragul contrastelor; şi frasini măreţi ca Saul şi stând singuratici, uriaşi de poveste ai pădurii înveşmântaţi în strălucitoare voaluri de iedera. Domnişoară Keeldar, am pe unde să te duc.
— Te-ai plictisi numai cu mine singură?
— Nici pe departe. Cred că o să ne simţim bine; căci cine ar putea fi a treia persoană a cărei prezenţă să nu ne strice plăcerea?
— Într-adevăr, nu ştiu pe nimeni de vârsta noastră - cel puţin nicio femeie; cât despre bărbaţi…
— O excursie devine cu totul alt lucru dacă din grup fac parte şi bărbaţi, o întrerupse Caroline.
— Ai dreptate – cu totul altceva decât ne propuneam noi.
— Mergem doar ca să vedem copaci bătrâni şi ruinele cele vechi; să petrecem o zi în vremuri de demult, înconjurate de tăcere străveche şi înainte de orice de linişte deplină.
— Aşa este; şi după câte cred, prezenţa bărbaţilor ar spulbera cu totul farmecul pe care l-ai pomenit la urmă. Dacă sunt din soiul acela nepotrivit, cum ar fi Malone al dumitale, Sykes ori Wynne, enervarea ar lua locul seninătăţii. Dacă ar fi din genul celor potriviţi, s-ar întâmplă totuşi altfel – n-aş putea să spun precis ce anume, dar ceva uşor de simţit, însă greu de descris.
— Înainte de orice, am uita natura.
— Şi natura ne-ar uita pe noi; îşi acoperă uriaşa-i frunte senină cu un văl întunecat, îşi ascunde faţa şi îşi retrage bucuria liniştită cu care, dacă ne mulţumim doar cu adorarea ei, ne-ar umple inimile.
— Şi ce ne-ar da în schimbul adorării?
— Mai multă bună dispoziţie şi mai multă nelinişte; o frământare care alungă la iuţeală ceasurile şi o grijă care le tulbură cursul.
— Cred că posibilitatea de a fi fericiţi stă în bună măsură în puterea noastră, spuse Caroline cu înţelepciune. M-am dus o dată la Nunnwood cu un grup mai mare, toţi diaconii şi încă alţi domni de prin părţile astea precum şi diferite doamne; şi am găsit toată povestea nesuferit de plicticoasă şi absurdă; altă dată am fost singură sau întovărăşită numai de Fanny, care a rămas să coasă în coliba pădurarului sau să stea de vorbă cu nevasta lui, în vreme ce eu am rătăcit prin împrejurimi, am făcut schiţe sau am citit; atunci, cât a fost ziua de lungă, m-am bucurat de multă fericire de-un fel foarte alinător. Dar asta s-a întâmplat când eram tânără – acum doi ani.
— Cu vărul dumitale, Robert Moore, ai fost vreodată?
— Da; o singură dată.
— Ce fel de tovarăş e în asemenea ocazii?
— Un văr, ştii, e cu totul altceva decât o persoană străină.
— De asta îmi dau seama; atâta doar că verii, dacă sunt prostănaci, devin încă şi mai insuportabili decât străinii, fiindcă ţi-e mult mai greu să-i ţii la distanţă. Vărul dumitale nu e prostănac? — Nu; însă… — Spune.
— Dacă, aşa cum ai zis, tovărăşia proştilor enervează, cea a bărbaţilor inteligenţi îţi provoacă şi ea un anumit rău al ei special. Atunci când bunătatea sau talentul însoţitorului este mai presus de orice îndoială, propriile tale calităţi care te-ar îndreptăţi să te asociezi cu el devin o întrebare deschisă.
— Ooo! auzi! Aici nu mai pot să te-nţeleg; mie năzdrăvănii dintr-astea nici nu mi-ar trece prin minte. Mă socotesc în stare să stau alături de oricare dintre ei; de cei mai deştepţi bărbaţi, vreau să zic, deşi asta înseamnă foarte mult. După câte văd eu, când sunt deştepţi, atunci sunt foarte deştepţi. Unchiul dumitale, fiindcă veni vorba, nu e deloc un exemplar nereuşit de gentleman mai în vârstă; întotdeauna mă bucur să-i văd chipul smead, inteligent şi sensibil, fie în casă la mine, fie oriunde altundeva. Ţii la el? E bun cu dumneata? Spune drept.
— M-a crescut încă de mic copil şi la fel cum şi-ar fi crescut propria lui fiică, dacă ar fi avut vreuna – de asta sunt sigură; înseamnă deci că a fost bun; dar nu ţin la el; când nu este de faţă mă simt mai bine decât atunci când e.
— Ciudat! Fiindcă are darul de a se face deosebit de plăcut.
— Da, în societate; însă acasă e încruntat şi tăcut. De îndată ce-şi pune bastonul şi pălăria cu boruri răsfrânte în holul casei parohiale, îşi şi încuie voioşia în bibliotecă şi în birou; lângă foc, în; intimitate, numai sprâncene încruntate şi cuvinte monosilabice; zâmbetul, gluma şi remarcile spirituale sunt păstrate, pentru momentele când se află şi lume străină de faţă.
— E despotic?
— Câtuşi de puţin; nu e nici despotic şi nici ipocrit; un om mai degrabă înţelegător decât bun la suflet, mai degrabă sclipitor decât duios, mai curând scrupulos de nepărtinitor decât drept – dacă poţi sesiza nişte deosebiri atât de nuanţate.
— Ei, bineînţeles, bunătatea sufletească presupune şi îngăduinţă, ceea ce lui îi lipseşte; duioşia, adică o inimă caldă, nu face parte dintre darurile sale; iar dreptatea veritabilă este rodul compasiunii şi respectului, slăbiciuni de care, îmi dau foarte bine seama, prietenul meu smead la chip nu se face nici pe departe vinovat.
— Deseori stau şi mă întreb, Shirley, dacă majoritatea bărbaţilor au în relaţiile de acasă aceeaşi atitudine ca şi unchiul meu; dacă pentru a le deveni plăcută şi demnă de stimă trebuie să fii veşnic alta şi neobişnuită; şi dacă este cu neputinţă pentru firea lor, să păstreze un interes şi o afecţiune constantă faţă de cei pe care îi văd zi de zi.
— Nu ştiu; n-am cum să dau un răspuns care să-ţi risipească îndoielile. Uneori mă gândesc şi cu cam la aceleaşi lucruri. Dar, ca să-ţi destăinui un secret, dacă aş fi convinsă că sunt întru totul şi neapărat deosebiţi de noi – nestatornici, repede împietriţi şi lipsiţi de duioşie - nu m-aş mărita niciodată. Nu mi-ar face plăcere să descopăr că acela pe care l-am iubit nu m-a iubit pe mine, că s-a plictisit de mine, şi că orice efort aş face ca să-i fiu pe plac ar fi pe urmă mai rău decât nefolositor, devreme ce ar sta în firea lui să se schimbe şi să ajungă nepăsător. Dacă aş descoperi asemenea lucruri, la ce mi-ar mai rămâne să năzuiesc? Să plec – să dispar din preajma unui om căruia prezenţa mea nu-i mai este plăcută.
— Dar dacă ai fi măritată, n-ai putea s-o faci.
— Nu, n-aş putea – asta-i. Niciodată n-aş mai putea fi stăpână pe mine însămi. E un gând îngrozitor – îmi taie respiraţia! Nimic nu mă înspăimântă mai rău decât ideea de a deveni povară şi năpastă – o povară inevitabilă – o năpastă necontenită! Acum, dacă simt că tovărăşia mea e de prisos, pot foarte uşor să mă învălui în propria-mi independenţă ca într-o mantie, să mă acopăr cu propria-mi mândrie ca şi cum m-aş acoperi cu un văl şi să mă retrag în singurătate. Dacă aş fi măritată, n-ar mai fi cu putinţă.
— Mă întreb de ce nu ne hotărâm toate să rămânem singure, spuse Caroline. Am face-o dacă am avea înţelepciunea să învăţăm din ce ne arată experienţa. Unchiul meu întotdeauna vorbeşte despre căsnicie ca despre o năpastă; şi cred că de câte ori aude că un bărbat se însoară, întotdeauna consideră că e un prost sau, în orice caz, că face o prostie.
— Să ştii însă, Caroline, nu toţi bărbaţii sunt ca unchiul dumitale – sigur nu; sper că nu.
Tăcu şi rămase pe gânduri.
— După câte bănuiesc, fiecare găsim câte o excepţie în bărbatul iubit, şi asta până când ne mărităm, rosti Caroline.
— Şi eu bănuiesc; iar excepţia asta credem că e alcătuită din materialul cel mai preţios; ne închipuim că e la fel cu noi; visăm la un fel de armonie. Credem că glasul lui şopteşte cea mai dulce şi cea mai sinceră făgăduială a unei inimi care nare să se împietrească niciodată faţă de noi; în ochii lui citim acel simţământ plin de credinţă – dragostea. Socotesc că n-ar trebui să ne încredem nicio clipă, Caroline, în ceea ce ei numesc pasiune. Văd în asta numai un foc de paie, care arde cu vâlvătăi şi se stinge repede; dar noi ne uităm la bărbatul acela şi vedem că e bun cu animalele, cu copiii, cu săracii. Tot atât de bun e şi faţă de noi – milos – delicat; nu le linguşeşte pe femei, dar este îngăduitor cu ele, pare să se simtă bine în prezenţa lor şi să le socotească tovărăşia ca un lucru agreabil. Îl plac nu numai din motive uşuratice şi egoiste, ci aşa cum noi îl plăcem pe el – fiindcă îl plăcem. Pe urmă băgăm de seamă că e un om drept – totdeauna spune numai adevărul – şi are conştiinţa curată. Trăim clipe de bucurie şi pace atunci când el intră într-o cameră; tristeţe şi stinghereală atunci când o părăseşte. Ştim că omul acesta a fost un fiu iubitor şi este un frate devotat – cine ar avea curajul să-mi spună că n-are să fie un bărbat drăgăstos?
— Fără să stea o secundă pe gânduri unchiul meu ţi-ar spune-o. „Peste o lună de zile are să-i fie silă de tine“, aşa sar zice.
— Doamna Pryor ar afirma cu toată seriozitatea acelaşi lucru.
— Doamna Yorke şi domnişoara Mann te-ar lăsa cu acreală să înţelegi tot ce-ai spus adineauri.
— Dacă nu sunt proroci mincinoşi, atunci e bine să nu te îndrăgosteşti niciodată.
— Bine ar fi, dacă ai putea să te fereşti.
— Eu prefer să mă îndoiesc de adevărul prorocirilor ăstora.
— Tare mi-e teamă ca asta să nu însemne că eşti gata îndrăgostită.
— Eu, nu; dar dacă aş fi, ştii cumva pe care ghicitori i-aş asculta?
— S-aud.
— Nici bărbat şi nici femeie, fie ei tineri sau bătrâni; pe micul cerşetor irlandez care vine desculţ la uşa mea; pe şoricelul care se strecoară prin crăpătura din lambriu; pasărea care pe îngheţ şi zăpadă vine şi bate la fereastra mea după o coajă de pâine; câinele care îmi linge mâna şi se aşază la picioarele mele.
— Şi ai văzut vreodată pe cineva care să se arate drăgăstos faţă de făpturile astea?
— Ai văzut vreodată pe cineva faţă de care făpturile astea să se arate din instinct iubitoare, încrezătoare, gata oricând să-l urmeze?
— Acasă avem o pisică neagră şi un câine bătrân. Ştiu pe cineva pe al cărui genunchi pisicii îi place să se caţere; pe umărul şi pe lângă obrajii căruia îi place să toarcă. Câinele cel bătrân totdeauna iese din cuşcă, dă din coadă şi scheaună drăgăstos când trece acel cineva.
— Şi acel cineva ce face?
— Mângâie duios pisica şi-o lasă să se urce unde-i place şi să stea acolo cât de mult poate, iar dacă e silit s-o deranjeze ca să se scoale o dă jos cu blândeţe şi niciodată n-o alungă cu brutalitate; totdeauna fluieră la câine şi găseşte o clipă săl mângâie.
— Da? Nu e Robert?
— Chiar Robert.
— Drăguţ băiat! spuse Shirley cu înflăcărare şi ochii îi aruncară scântei.
— Nu-i aşa că-i drăguţ? Nu-i aşa că are ochi frumoşi şi trăsături alese, frunte limpede, princiară?
— Le are pe toate astea, Caroline. Drăguţ băiat! E şi frumos şi bun.
— Eram sigură că ai să observi; de cum te-am văzut la faţă mi-am dat seama că ai să observi.
— Îmi era simpatic încă înainte de a-l fi văzut. Când l-am văzut, mi-a plăcut; acum îl admir. Frumuseţea e prin ea însăşi fermecătoare, Caroline; iar atunci când este îmbinată şi cu bunătate, căpătă un farmec cu totul deosebit.
— Şi dacă se mai adaugă şi inteligenţă, Shirley?
— Cine mai poate rezista?
— Adu-ţi aminte de unchiul meu, de doamnele Pryor, Yorke şi Mann.
— Adu-ţi aminte de toaca din cer! E o fiinţă nobilă, îţi spun eu că atunci când sunt buni, sunt într-adevăr cununa creaţiunii – sunt fiii lui Dumnezeu. Alcătuiţi după chipul şi asemănarea ziditorului, cea mai slabă sclipire a spiritului divin îi înalţă aproape la nemurire. Nu încape îndoială că un bărbat nobil, bun şi frumos este cel mai de seamă lucru creat vreodată pe lume.
— Mai de seamă decât noi?
— Mi-ar fi silă să mă lupt cu el pentru întâietate — mi-ar fi silă de asta. Oare mâna mea stângă are să se lupte ca s-o ia înaintea dreptei? O să se ia vreodată inima la ceartă cu pulsul? Au să fie vinele geloase pe sângele de care sunt pline?
— Bărbaţii şi femeile, soţii între ei se ceartă înfiorător, Shirley.
— Vai de capul lor! — biete obiecte putrede, decăzute, degenerate! Dumnezeu i-a zidit pentru alte scopuri – pentru alte simţăminte.
— Dar suntem ori nu suntem egale cu bărbaţii?
— Nimic nu mă încântă mai mult decât clipa în care îmi pot întâlni superiorul – pe cineva care mă poate face să am credinţa sinceră că îmi este superior.
— L-ai întâlnit vreodată?
— Aş fi bucuroasă să-l întâlnesc în orice zi; cu cât l-aş vedea mai presus de mine, cu atât m-aş bucura mai adânc; e degradant să te pleci – e minunat să te uiţi în sus. Ceea ce mă roade este că atunci când încerc să stimez, văd că m-am înşelat; dacă eşti credincios din fire, nu găseşti să te închini decât în faţa unor idoli falşi. Dispreţuiesc starea de păgân.
— Domnişoară Keeldar, vrei să pofteşti înăuntru? Uite că am ajuns la poarta casei parohiale.
— Astăzi, nu; dar mâine vin să te iau ca să petreci seara cu mine. Caroline Helstone – dacă într-adevăr eşti aşa cum mi se pare mie în clipa de faţă – dumneata şi cu mine o să ne înţelegem de minune. De când sunt eu pe lume n-am putut să stau de vorbă cu o fată aşa cum am stat cu dumneata astăzi. Sărută-mă – şi la revedere.
Doamna Pryor părea la fel de dispusă ca şi Shirley să păstreze prietenia Carolinei. Dânsa, care nu mergea niciodată nicăieri, apăru într-o bună zi, nu peste mult timp, la casa parohială. Veni după-amiaza, când se întâmplă ca parohul să fie plecat. Era o zi cam înăbuşitoare; căldura de afară o făcuse să se aprindă la faţă şi părea foarte agitată şi de faptul că intra într-o casă străină; căci după câte se vedea, modul ei de viaţă era foarte retras şi singuratic. Când domnişoara Helstone se duse să o întâmpine în salon, o găsi aşezată pe sofa, tremurând, făcându-şi vânt cu batista şi părând să se lupte cu o tensiune nervoasă ce ameninţa să se transforme în criză de isterie.
Pe Caroline o cam miră această neobişnuită lipsă de stăpânire la o persoană de vârsta ei, de asemeni lipsa de forţă adevărată într-o făptură destul de robustă; căci doamna Pryor se grăbi să pună oboseala pe seama mersului pe jos, a arşiţei soarelui, etc. şi să explice astfel trecătoarea sa indispoziţie; şi cum stăruia, cu mai multă grabă decât coerenţă, să pomenească mereu şi mereu aceste pricini de epuizare, Caroline încercă blând s-o ajute desfăcându-i şalul şi luându-i boneta. Doamna Pryor n-ar fi acceptat astfel de atenţii din partea oricui; de obicei evita cu silă atingerea şi apropierea de altcineva, lăsând să se vadă un amestec de stânjenire şi răceală departe de a fi măgulitoare pentru cel ce-şi oferea serviciile. Totuşi, faţă de mâna micuţă şi uşoară a domnişoarei Helstone se arătă primitoare şi păru alinată de atingerea ei. Peste câteva minute încetă să mai tremure şi deveni calmă şi potolită.
După ce ajunse la starea obişnuită, începu să vorbească despre subiecte banale. Dacă se afla într-un anturaj oarecum pestriţ, doamna Pryor rareori deschidea gura; sau, dacă navea încotro şi trebuia să spună ceva, vorbea cu reţinere, şi deci prost; într-un dialog însă, se dovedea bun partener şi folosea un limbaj ales, deşi totdeauna cam formalist; opiniile îi erau fără greş întemeiate; informaţia corectă şi variată. Caroline constată că îi face plăcere s-o asculte; mult mai multă plăcere decât ar fi bănuit.
Pe peretele din faţa sofalei pe care stăteau se aflau trei tablouri: cel din mijloc, de deasupra consolei, era portretul unei doamne; celelalte două, portrete de bărbaţi.
— Ce chip frumos, spuse doamna Pryor întrerupând astfel o scurtă pauză ce urmase unei jumătăţi de ceas de convorbire însufleţită. Trăsăturile ar putea fi socotite fără cusur; nici măcar dalta unui sculptor nu le-ar putea îmbunătăţi; e un portret după natură, nu-i aşa?
— E un portret al doamnei Helstone.
— Al doamnei Matthewson Helstone? Al nevestei unchiului dumitale?
— Da, şi se spune că e foarte fidel. Înainte de a se mărita era socotită frumuseţea comitatului.
— Aş zice că într-adevăr merita un asemenea calificativ. Câtă distincţie în fiece trăsătură! Totuşi, e un chip de om resemnat; s-ar fi putut ca originalul să nu fi fost ceea ce se numeşte în general „o femeie de spirit”.
— Cred că a fost o femeie deosebit de liniştită, de tăcută.
— Ar fi greu de crezut, draga mea, ca alegerea unchiului dumitale să se fi oprit asupra unei astfel de persoane ca tovarăş de viaţă. Nu-i aşa că-i place să fie amuzat de-o vorbire spumoasă?…
— Când e în societate, da; însă totdeauna spune că n-ar fi putut suporta o nevastă vorbăreaţă; acasă vrea să aibă linişte. După câte afirmă el, când îţi arde de flecăreală te duci undeva. Acasă stai să citeşti şi să reflectezi.
— După câte am auzit, doamna Matthewson a trăit puţin după ce s-a măritat, aşa mi se pare.
— Vreo cinci ani.
— Ei, draga mea, rosti doamna Pryor ridicându-se ca să plece, ne-am înţeles, sper, că eşti aşteptată să vii cât mai des pe la Fieldhead, eu aşa trag nădejde. Trebuie că te simţi singură aici, fără nicio rubedenie de sex feminin. Eşti obligată să-ţi petreci cea mai mare parte din vreme fără să ai pe nimeni.
— Cu asta sunt obişnuită; tot singură am crescut. Îmi daţi voie să vă aranjez şalul?
Doamna Pryor îngădui să fie ajutată.
— Dacă în studiile dumitale simţi nevoie de vreun ajutor, spuse doamna, te rog să apelezi la mine fără nicio ezitare.
Caroline mulţumi pentru îndatoritoarea propunere.
— Sper să pot sta deseori de vorbă cu dumneata. Mi-ar face plăcere să-ţi pot fi de vreun ajutor.
Din nou se făcură auzite mulţumirile domnişoarei Helstone. Caroline se gândi ce inimă caldă stătea ascunsă sub înşelătoarea înfăţişare de om rece a musafirei. Băgând de seamă că, în vreme ce străbătea camera, doamna Pryor aruncă din nou către portrete priviri pline de interes, tânără fată explică în treacăt:
— După asemănare puteţi vedea că portretul de lângă fereastră este al unchiului meu, făcut acum douăzeci de ani; celălalt, din partea stângă a consolei, este fratele lui, James Helstone, tata.
— Seamănă unul cu altul în oarecare măsură, observă doamna Pryor. O deosebire de caracter poate totuşi fi recunoscută în trăsăturile diferite ale frunţii şi gurii.
— Ce deosebire? întrebă Caroline în vreme ce o conducea spre uşă. James Helstone – tatăl meu, adică – e în general socotit a fi fost cel mai chipeş dintre ei. Am observat că străinii totdeauna exclamă: „Ce bărbat frumos!” Găsiţi că portretul e frumos, doamnă Pryor?
— Are trăsături mult mai delicate, sau mai frumoase decât ale unchiului dumitale.
— Dar unde sau în ce stă deosebirea de caracter la care aţi făcut aluzie? Fiţi bună şi spuneţi-mi; aş vrea să văd dacă ghiciţi exact.
— Draga mea, unchiul dumitale este un om cu principii. Fruntea şi buzele îi sunt puternice, iar privirea fermă.
— Da, şi celălalt? Nu vă fie teamă că mă jigniţi; totdeauna îmi place adevărul.
— Îţi place adevărul? Foarte frumos din partea dumitale; să rămâi la preferinţa asta – niciodată să nu te abaţi de la ea. Celălalt, draga mea, dacă s-ar mai afla acum în viaţă, probabil că i-ar oferi destul de puţin sprijin fiicei sale. Orice s-ar spune, e un cap graţios – prins în tinereţe, aş zice. Draga mea (şi aici se întoarse brusc spre fată), acorzi principiilor o valoare nepreţuită?
— Sunt convinsă că fără de niciun caracter nu poate fi cu adevărat valoros.
— Şi simţi într-adevăr ceea ce spui? Te-ai gândit vreodată la treaba asta?
— Deseori. Împrejurările vieţii m-au silit foarte devreme săi acord atenţie.
— Atunci înseamnă că lecţia a fost bine învăţată, deşi a trebuit s-o asculţi prea devreme. Înseamnă că terenul nu a fost nici arid şi nici piatră seacă, altminteri sămânţa aruncată la vremea asta n-ar fi dat roade. Nu sta în uşă, draga mea, e curent şi ai să răceşti. La revedere!
Noile cunoştinţe ale domnişoarei Helstone îi deveniră curând preţioase, tovărăşia lor ajunse să fie socotită o favoare. Îşi dădea seama că într-adevăr ar fi greşit, dacă ar fi lăsat să-i scape prilejul acesta de consolare – dacă ar fi neglijat să se folosească de această schimbare fericită. Căci astfel gândurile ei făcuseră o cotitură; o nouă cale se deschidea în faţa lor, care, abătând cel puţin pe câteva dintre ele de pe făgaşul pe unde toate se îmbulziseră mai înainte, le domolea forţa năvalei şi împuţina puterea de apăsare într-un unic punct devenit dureros.
Curând fu încântată să petreacă zile întregi la Fieldhead, şi să facă pe rând orice îi spuneau Shirley sau doamna Pryor; şi i se adresau mereu, când una, când cealaltă. Nimic nu putea fi mai puţin exuberant decât prietenia doamnei mai în vârstă; dar, de asemenea, nimic nu putea, fi mai grijuliu, mai perseverent şi mai neobosit. Am lăsat să se înţeleagă despre doamna Pryor că era un personaj cam ciudat; dar ciudăţenia ei nu se arăta nicăieri mai limpede decât în natura interesului manifestat faţă de Caroline. Îi urmărea toate mişcările; ai fi putut spune că îi supraveghea fiecare pas; îi făcea plăcere să fie solicitată de domnişoara Helstone dacă era vorba de sfat ori asistenţă; când i se cerea, îşi oferea ajutorul cu atâta bucurie liniştită însă evidentă, încât Caroline ajunse curând să simtă adevărată desfătare dacă trebuia să apeleze la ea.
La început, supunerea neclintită arătată de Shirley Keeldar faţă de doamna Pryor o mirase pe domnişoara Helstone, după cum nu mai puţin o mirase faptul că fosta guvernantă se simte atât de bine şi la largul ei în reşedinţa elevei de odinioară, unde îndeplinea cu atâta netulburată independenţă o slujbă foarte modestă; pricepu însă repede că era de ajuns să le cunoşti pe cele două femei pentru a afla cheia misterului. I se părea că toată lumea trebuie s-o simpatizeze, s-o iubească şi s-o laude pe doamna Pryor de îndată ce o cunoaşte. N-avea importanţă că persevera neabătut în a se îmbrăca numai cu rochii de modă veche; că vorbirea îi era formalistă şi manierele reci; că avea zeci de mărunte ciudăţenii cum nu mai întâlneai la alţi oameni – continua să rămână un asemenea sprijin, un asemenea sfătuitor, era atât de îndrăgostită de adevăr, atât de duioasă în felul ei, încât, după câte credea Caroline, de îndată ce s-ar fi obişnuit cu prezenţa ei, nimeni nu s-ar mai fi putut lipsi cu uşurinţă de dânsa.
Cât despre dependenţă sau umilire, Caroline nu simţea niciodată astfel de lucruri în relaţiile cu Shirley, şi-atunci de ce le-ar fi simţit doamna Pryor? Moştenitoarea era bogată – foarte bogată – în comparaţie cu noua ei prietenă: una dispunea de o mie întreagă de lire pe an, cealaltă de niciun bănuţ; şi totuşi în prezenţa ei trăiai un liniştitor simţământ de egalitate, niciodată posibil alături de ceilalţi oameni de neam de prin Briarfield şi Whinbury.
Explicaţia consta în aceea că lui Shirley nu-i stătea mintea la bani şi la situaţie. În ceea ce priveşte proprietatea, era bucuroasă că e independentă; uneori se simţea de-a dreptul fericită la gândul că este stăpâna conacului, are arendaşi şi pământ; era în mod special măgulită şi simţea o plăcută mulţumire de sine dacă i se amintea despre „tot avutul acela” de pe vâlcea, „cuprinzând o foarte bună postăvărie, vopsitorie, magazii, dimpreună cu locuinţa, grădinile şi acareturile numite Hollow’s Cottage; dar bucuria fiindu-i întru nimic ascunsă, devenea cu totul nesupărătoare; gândurile serioase i se îndreptau într-altă parte. A admira lucrurile măreţe, a respecta binele, a se bucura alături de cei voioşi reprezentau pentru Shirley principalele înclinaţii; de aceea, se preocupa de mijloacele necesare satisfacerii acestor înclinaţii neasemuit mai mult decât de gânduri privitoare la superioritatea ei socială.
La început, Caroline o interesase pe domnişoara Keeldar fiindcă era liniştită, retrasă, avea o înfăţişare delicată şi lăsa impresia că ar avea nevoie de cineva care să-i poarte de grijă. Preferinţa îi crescu în uriaşă măsură când îşi dădu seama că propriul ei fel de a gândi şi de a vorbi era înţeles şi acceptat întru totul de noua cunoştinţă. La asta nu prea se aşteptase. Îşi închipuise că domnişoara Helstone are chip prea frumos, maniere şi glas prea delicate pentru a fi altceva decât o fiinţă comună şi la minte şi în fapte; şi fu chiar foarte uimită când văzu că trăsăturile acelea gingaşe se luminează cu complicitate la surpriza vreunei glume mai îndrăzneţe aruncate la întâmplare; încă şi mai uluită fu să descopere comoara de cunoştinţe căpătate prin eforturi proprii şi speculaţiile nedeprinse de la nimeni, care îmbogăţeau căpşorul acela de fetiţă cu bucle răsucite. Gusturile instinctive ale Carolinei erau şi ele aceleaşi cu ale ei; anumite cărţi pe care domnişoara Keeldar le citise cu cea mai mare plăcere se dovedeau a constitui şi desfătarea domnişoarei Helstone. La fel, existau şi multe lucruri pe care amândouă nu le puteau suferi şi împărtăşeau mulţumirea de a râde împreună pe socoteala unor scrieri de un sentimentalism găunos şi cu pretenţii bombastice.
Shirley considera că puţini oameni, şi bărbaţi şi femei, aveau într-adevăr gust în privinţa poeziei, simţul sigur de a deosebi valorile reale de cele false. De nenumărate ori i se întâmplase să audă persoane foarte inteligente pronunţânduse că un fragment sau altul din opera cutărui sau cutărui poet sunt întru totul desăvârşite, dar în care, atunci când îl citea, sufletul ei nu izbutea să găsească nimic altceva decât falsitate, înflorituri şi zorzoane sau, în cazul cel mai fericit, vorbărie muncită minuţios; erau poate versuri stranii, inteligente, savante; întâmplător chiar garnisite cu lucirile fascinante ale imaginaţiei, dar numai unul Dumnezeu ştie cât de îndepărtate de poezia adevărată, la fel ca vasul de mozaic mare şi greoi faţă de cupa micuţă din metal pur; sau, pentru a da cititorului posibilitatea să aleagă între comparaţii, la fel ca florile artificiale ale modistei faţă de crinii proaspăt culeşi de pe câmp.
Văzu cu câtă siguranţă simte Caroline valoarea minereului autentic şi cum se întristează în faţa lucirilor de zgură. Cugetele celor două fete fiind acordate în armonie, adesea cântau fermecător la unison.
Într-o seară, se întâmplă să fie singure în salonul lambrisat cu stejar. Petrecuseră fără clipă de plictiseală o întreagă zi ploioasă; acum era aproape de căderea serii; lumânările nu fuseseră încă aduse; pe măsură ce se întuneca, amândouă deveniră gânditoare şi tăcute. Un vânt de apus huia în înălţimi prin apropierea casei, aducând cu sine dinspre îndepărtatul ocean nori ameninţători şi ploaie cu furtună: totul era vijelie dincolo de vechile zăbrele, totul pace adâncă dincoace de ele. Shirley stătea la fereastră şi cerceta cu ochii norii de pe cer, pâcla de deasupra pământului, prindea în auz anumite note ale rafalelor de vânt ce se jeluiau ca nişte spirite torturate - note care, de nar fi fost atât de tânără, veselă şi sănătoasă, i-ar fi scuturat nervii cutremuraţi ca un fel de semn, ca un bocet prevestitor; dar pe această culme a vieţii şi în deplina înflorire a frumuseţii, notele acestea nu făceau decât să-i îmboldească gândurile. Fragmente de dulci balade îi răsunau în auz; din vreme în vreme cânta câte o strofă: accentele se supuneau neliniştitelor îndemnuri ale vântului; se înteţeau odată cu năvala răbufnirilor şi se stingeau după trecerea lor. Retrasă în cel mai îndepărtat şi întunecos capăt al încăperii, abia zărindu-i-se silueta în lumina roşietică a focului fără flăcări, Caroline păşea de colo-colo murmurând numai pentru sine fragmente de poezii bine memorate. Vorbea foarte încet, dar Shirley o auzea; şi în timp ce fredona domol, stătea şi asculta. Suna astfel:
Obscurest night involved the sky,
The Atlantic billows roar’d,
When such a destined wretch as I,
Washed headlong from on board, Of friends, of hope, of all bereft, His floating home for ever left..
Aici fragmentul se încheie; fiindcă duiosul cântec fredonat de Shirley, până atunci plin şi cuceritor, devenise doar un susur stins.
— Spune mai departe, o îndemnă.
— Atunci cântă şi dumneata mai departe. Nu făceam decât să repet The Castaway
— Ştiu; dacă îţi aminteşti toată poezia, spune-o pe toată.
Şi cum se făcuse aproape întuneric, iar la urma urmei domnişoara Keeldar nu era un auditoriu chiar aşa de temut, Caroline începu s-o recite. O rostea ca şi cum ar fi trăit-o. Marea dezlănţuită, marinarul care se îneca, vasul nesigur scuturat de furtună – pe toate auzeai cum le trăieşte; şi încă mai vii decât toate se dezvăluia inima poetului, care nu plângea de mila „naufragiatului” ci, într-un ceas de chin fără lacrimi, părăsit de Dumnezeu, crea o similitudine cu propriai nefericire, prin soarta acelui marinar uitat de oameni, şi striga din adâncurile unde se zbătea:
No voice divine the storm allayed,
No light propitious shone,
When, snatch’d from all effectual aid, We perish’d – each alone!
But I – beneath a rougher sea, And whelm’d în deeper gulfs than he.
— Sper că William Cowper se află acuma liniştit şi senin în ceruri, spuse Caroline.
— Ţi-e milă de câte a avut de suferit pe pământ? întrebă domnişoara Keeldar.
— Mi-e milă de el, Shirley! Altceva ce aş putea să fac? Era cu inima aproape zdrobită când a scris poezia, şi mai că-ţi frânge inima atunci când o citeşti. Dar a găsit alinare scriindo - sunt încredinţată ca a găsit; iar darul acesta al poeziei – cel mai divin dintre câte i-au fost hărăzite omului – a fost menit, cred eu, să aline suferinţele atunci când sunt gata să rănească de moarte. Părerea mea, Shirley, este că nimeni nar trebui să scrie poezie pentru a arăta în văzul tuturor cât de deştept e şi. Cât de multe ştie. Pe cine poate interesa o astfel de poezie? Cine caută ştiinţă multă – cui îi pasă de cuvinte umflate în poezii? Şi cine nu se înduioşează de simţire – simţire autentică – oricât de simplu, chiar mai stângaci exprimată?
— În orice caz, pe dumneata se pare că te înduioşează; şi nu încape îndoială că ascultând poezia asta a lui Cowper, descoperi nişte imbolduri care îl stăpâneau pe poet cu puterea vuitului ce zguduia corabia – iar aceste imbolduri nu numai că nu-i dădeau răgaz să stea şi să înflorească fie şi o singură strofă, dar îi puneau la îndemână şi forţa trebuitoare pentru a duce întregul la deplină desăvârşire. Ai izbutit să o reciţi cu voce sigură, Caroline; asta mă miră.
— Mâna lui Cowper n-a tremurai când a scris versurile: de ce mi-ar şovăi mie glasul atunci când le repet? Poţi să fi convinsă, Shirley: nicio lacrimă n-a pătat manuscrisul Naufragiatului. Eu nu aud în el niciun hohot de durere, numai strigătul deznădejdii; dar cred că de îndată ce strigătul a fost slobozit, a dispărut din inimă şi durerea aceea de moarte; că a plâns potop de lacrimi amare şi apoi s-a liniştit.
Shirley îşi încheie balada trubadurescă. Se opri scurt, şi aproape imediat spuse:
— Pe Cowper l-ai fi putut iubi fie şi numai pentru a avea privilegiul de a-i aduce alinare.
— Nu l-ai fi iubit niciodată pe Cowper, răspunse numaidecât Caroline. Nu era făcut să fie iubit de femei.
— Ce vrei să spui?
— Exact ce ai auzit. Ştiu că există pe lume anumite firi – şi firi foarte nobile, foarte alese totodată – de care dragostea nu se apropie niciodată. S-ar fi putut să-l cauţi pe Cowper cu gândul de a-l iubi; dar te-ai fi uitat la el, l-ai fi compătimit, şi ai fi trecut mai departe; ai fi fost alungată de un simţământ al imposibilului, al nepotrivirii, la fel cum restul echipajului a fost smuls de lângă tovarăşul lor care se îneca de către puterea irezistibilă „a talazurilor dezlănţuite”.
— Poate că ai dreptate. Dar cine ţi-a spus dumitale lucrurile astea?
— Şi ce am afirmat despre Cowper aş putea afirma despre Rousseau. A fost Rousseau vreodată iubit? A iubit cu pasiune; dar pasiunea lui a găsit vreodată răspuns? Sunt convinsă că nu. Şi dacă ar exista vreun Cowper sau
Rousseau femeie, aş susţine acelaşi lucru şi despre ele.
— Dar te-am întrebat cine ţi-a spus lucrurile astea? Moore cumva?
— De ce trebuie să-mi fi spus cineva? Eu nu am instinct? Nu pot să ghicesc făcând comparaţii? Moore n-a vorbit niciodată cu mine despre Cowper, despre Rousseau ori despre dragoste. Glasul pe care îl auzim atunci când suntem singure mi-a vorbit despre tot ce ştiu în privinţa asta.
— Şi-ţi plac firile de felul lui Rousseau, Caroline?
— Deloc, luate ca întreg. Îmi plac însă nespus anumite însuşiri ale lor: anumite sclipiri divine din firea lor îmi iau ochii şi-mi fac sufletul să strălucească. Pe urmă, din nou îi dispreţuiesc. Sunt alcătuiţi din lut şi aur. Gunoiul şi mineralul brut alcătuiesc o grămadă de slăbiciuni; luaţi ca întreg, îmi stârnesc sentimentul că sunt nefireşti, nesănătoşi, respingători.
— Aş îndrăzni să spun că faţă de un Rousseau aş fi mai îngăduitoare decât dumneata, Cary; deşi dumneata însăţi eşti supusă şi contemplativă, îţi plac lucrurile grave şi practice. Apropo, probabil că resimţi foarte adânc lipsa vărului dumitale Robert, acum când nu vă mai vedeţi deloc.
— Aşa este.
— Şi el trebuie să-ţi simtă lipsa.
— Asta nu se întâmplă.
— Nu-mi pot închipui, urmă Shirley, care de o vreme luase obiceiul de a amesteca în conversaţie numele lui Moore, chiar şi dacă s-ar fi părut că n-are ce căuta acolo, nu pot să-mi închipui decât că ţinea la dumneata, de vreme ce te lua atât de mult în seamă, stătea de vorbă cu dumneata şi te-a învăţat atâtea lucruri.
— Niciodată n-a ţinut la mine; niciodată n-a mărturisit că ar ţine la mine. Făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a dovedi că doar mă suportă.
Hotărâtă să nu alunece pe panta îmbietoare a exagerării atenţiilor lui Robert faţă de ea, Caroline se obişnuise ca totdeauna să se gândească şi să vorbească despre lucrurile astea cât mai rar cu putinţă. Avea motivele ei proprii să aibă mai puţin decât oricând speranţe fericite pentru viitor, să aibă mai puţină îngăduinţă faţă de amintirile plăcute ale trecutului.
— Atunci e de la sine înţeles, remarcă domnişoara Keeldar, că în schimb nici dumneata nu făceai decât să-l suporţi.
— Shirley, bărbaţii şi femeile sunt atât de deosebiţi unii de alţii, se află pe poziţii atât de diferite! Femeile au atât de puţine lucruri la care să se gândească – bărbaţii atât de multe; poţi purta prietenie unui bărbat, şi el să fie aproape indiferent faţă de tine. Multe dintre cele care îţi înveselesc viaţa pot să depindă de el, şi în acelaşi timp niciuna dintre sclipirile de interes ce îi luminează, o clipă ochii să n-aibă vreo legătură cu tine. Robert obişnuia într-o vreme să se ducă la Londra şi rămânea acolo uneori câte o săptămână, alteori două; ei, uite, câtă vreme era plecat îi simţeam absenţa ca pe un imens gol; îmi lipsea ceva; Briarfield-ul era mult mai plicticos. Bineînţeles că îmi rămâneau ocupaţiile mele obişnuite; şi totuşi îmi lipsea. Stând singură serile, mi se întâmplă deseori să simt o convingere ciudat de nestrămutată şi pe care n-o pot descrie: mi se părea că în cazul când un vrăjitor sau vreun spirit mi-ar fi oferit, în clipa aceea, ocheanul prinţului Ali (îţi mai aduci aminte de O mie şi una de nopţi?) şi dacă, folosindu-mă de el, aş fi putut să mă uit la Robert – să-l văd unde este, ce face – mi-aş fi dat seama, într-un chip izbitor, cât de necuprinsă este prăpastia ce se cască între unul ea el şi una ca mine. Înţelegeam limpede că oricât de strâns legate de el ar fi gândurile mele, ale lui rămân totuşi cu desăvârşire străine de mine.
— Caroline, întrebă deodată, repede, domnişoara Kelldar, nu ţi-ai dori să ai o ocupaţie – o meserie?
— Mi-o doresc în fiece clipă. În situaţia de astăzi, mă întreb deseori pentru ce oi fi venit pe lume. Tânjesc după ceva care să-mi ocupe şi să-mi pună la treabă capul şi mâinile, să-mi absoarbă gândurile.
— Poate munca singură face fericită o fiinţă omenească?
— Nu; dar poate oferi mai multe soiuri de cazne şi ne împiedică astfel să ne lăsăm inimile frânte de un singur chin atotstăpânitor. Pe lângă asta, munca încununată de succes îţi oferă şi unele recompense; o viaţă goală, obosită, singuratică şi lipsită de speranţă nu-ţi dă niciuna.
— Se spune însă că munca grea şi profesiile savante le masculinizează pe femei, le fac aspre, lipsite de feminitate.
— Şi ce importanţă are dacă femeile nemăritate şi care niciodată n-au să se mărite sunt sau nu sunt neatractive şi neelegante? - dacă sunt cu bun-simţ, prezentabile şi îngrijite e prea de ajuns. Tot ce se poate cere mai mult unor fete bătrâne, în ce priveşte înfăţişarea, este să nu jignească prea adânc ochii bărbaţilor atunci când le întâlnesc pe stradă; în afară de asta ar trebui să li se îngăduie, fără prea mult dispreţ, să fie cât le place lor de preocupate, de grave, de anoste la chip şi îmbrăcăminte.
— Parcă ai fi şi dumneata fată bătrână, Caroline, cu atâta înfocare vorbeşti.
— Am să fiu fată bătrână; ăsta mi-e destinul. Niciodată nam să mă mărit cu un Malone ori un Sykes - şi nimeni de alt soi n-are să vrea vreodată să se însoare cu mine.
După asta urmă o lungă tăcere. Shirley o rupse. Şi încă o dată numele de care părea să fie vrăjită îi apăru aproape cel dintâi pe buze.
— Lina – nu-i aşa că Moore îţi spunea câteodată Lina?
— Da, în ţara lui de baştină e uneori folosit ca diminutiv pentru Caroline.
— Ei, Lina, îţi aduci aminte că într-o zi am observat ceva nepotrivit la părul dumitale – o buclă lipsă în partea dreaptă – şi cum mi-ai spus că Robert e de vină fiindcă ţi-a tăiat odată o şuviţă groasă de acolo?
— Da.
— Dacă este, şi a fost întotdeauna atât de indiferent faţă de dumneata cum spui, de ce ţi-a luat o şuviţă de păr?
— Nu ştiu – ba da, ştiu: a mea e isprava, nu a lui. Toate lucrurile de felul ăsta numai eu le-am făcut. Trebuia să plece la Londra, ca de obicei; şi în noaptea dinaintea plecării lui, am găsit în coşul de lucru al soră-si o şuviţă de păr negru – o buclă scurtă, rotundă. Hortense mi-a spus că e a fratelui ei şi-i o amintire. El stătea lângă masă; m-am uitat la capul lui – are un păr bogat; pe la tâmple îi atârnau, o mulţime de asemenea bucle. M-am gândit că îmi poate da şi mie una. Ştiam că mi-ar face plăcere s-o am şi i-am cerut-o. A răspuns că primeşte, dar cu condiţia să-şi poată şi el alege o şuviţă din capul meu. Aşa se face că el a luat o şuviţă lungă de la mine şi eu una scurtă de la el. Eu o mai am pe-a lui, dar e foarte probabil că el a pierdut-o pe a mea. A mea a fost isprava, una dintre prostiile acelea mărunte care îţi întristează inima şi îţi aduc flăcări în obraji când te gândeşti la ele – una dintre amintirile acelea mărunte dar tăioase care mereu revin şi îţi crestează ca nişte fine lame de cuţit respectul faţă de tine însăţi, fac să-ţi scape de pe buze, când eşti singură, exclamaţii bruşte, ca de om ieşit din minţi.
— Caroline!
— Da, Shirley, în anumite privinţe mă cred o proastă; şi într-adevăr mă dispreţuiesc. Dar am promis să nu te transform în duhovnicul meu; fiindcă nu-mi poţi răspunde cu slăbiciune la slăbiciune: dumneata nu eşti o făptură slabă. Cât de pătrunzător te uiţi la mine acum! Întoarce-ţi privirile limpezi, puternice, ca de vulturiţă: e o jignire să le aţinteşti aşa asupra mea.
— Ce fire interesantă eşti! Slabă, fără îndoială; dar nu în sensul în care îţi închipui. — Intră!
Ultimul cuvânt fusese rostit ca răspuns la o bătaie în uşă. Din întâmplare domnişoara Keeldar era chiar acolo, iar Caroline în partea cealaltă a camerei. Văzu cum Shirley primeşte în mână o hârtie şi auzi cuvintele:
— Din partea domnului Moore, domnişoară.
— Aduceţi lumânări, spuse domnişoara Keeldar.
Caroline rămase în aşteptare.
— O chestiune de afaceri, anunţă gazda.
Dar când veniră lumânările, nu desfăcu hârtia şi n-o citi. Chiar atunci se anunţă că sosise Fanny de la casa parohială, şi nepoata preotului plecă.
CAPITOLUL XIII
Alte chestiuni de afaceri
Pe Shirley o cuprindea uneori o stare de tihnită moleşeală; existau perioade când îşi afla desfătarea într-o deplină inactivitate a mâinii şi ochiului – momente în care gândurile ei, simpla existenţă, faptul că lumea se afla împrejur şi cerul deasupra păreau să-i poată aduce o atât de desăvârşită fericire, încât nu mai era nevoie să mişte nici măcar un deget ca să-şi sporească bucuria. Deseori, după o dimineaţă plină de treburi, petrecea o întreagă după-amiază însorită stând întinsă şi nemişcată pe iarbă, la poalele vreunui copac cu umbră primitoare. Nu avea nevoie de nicio altă tovărăşie în afară de aceea a Carolinei şi îi era de ajuns s-o ştie că se află prin preajmă; nu pretindea niciun alt spectacol în afară de cerul adânc şi albastru şi norişorii ce alunecau departe şi în înalt pe întinderea lui; niciun alt sunet în afară de zumzetul albinelor şi foşnetul frunzelor. În astfel de ceasuri, singura carte de care avea nevoie era cronica vagă a amintirilor, sau enigmatica pagină a presupunerilor privind viitorul; pe fiecare dintre ele se revărsa din ochii ei tineri o lumină minunată care îi îngăduia să citească; veneau clipe când în jurul buzelor înflorea un zâmbet ce lăsa să se vadă sclipiri din poveste ori din prorocire - nu era un zâmbet trist, şi nici întunecat. Soarta fusese mărinimoasă cu fericita visătoare şi făgăduia s-o mai răsfeţe şi de acum încolo. În trecut existau fragmente de vrajă; în viitor nădejdi îmbietoare.
Şi totuşi într-o zi, când Caroline se apropie ca să o scoale, gândindu-se că stătuse de-ajuns culcată, se uită în jos şi văzu cu mirare că Shirley avea pe obraz broboane ca de rouă; ochii ei cei frumoşi erau umezi şi învăluiţi de lacrimi.
— Shirley, tu de ce plângi? întrebă Caroline apăsând fără să vrea pe cuvântul „tu”.
Domnişoara Keeldar zâmbi şi îşi întoarse capul plin de vioiciune înspre cea care pusese întrebarea.
— Fiindcă îmi face teribil de mare plăcere să plâng; inima mi-e veselă şi totodată tristă; dar tu, copilaş bun şi răbdător – de ce nu-mi ţii tovărăşie? Eu nu plâng decât cu lacrimi minunate, pe care numaidecât le şterg: tu ai putea să plângi cu lacrimi amare, dacă ai vrea.
— De ce să plâng cu lacrimi amare?
— Pasăre singuratică şi stingheră! fu singurul răspuns.
— Şi tu nu eşti tot atât de singuratică, Shirley?
— În inimă – nu.
— Ehei! Şi ce s-a cuibărit acolo, Shirley?
Dar la întrebarea de acum Shirley se mulţumi, să râdă voios şi să se ridice sprintenă. Peste o clipă spuse:
— Am visat – un simplu vis din toiul zilei; fără nicio îndoială luminos, dar probabil deşert.
La vremea aceea domnişoara Helstone se lepădase îndeajuns de iluzii; arunca în viitor priviri suficient de grave şi îşi închipuia că ştie foarte bine cum aveau să se desfăşoară destinul ei şi al altor câţiva. Dar vechile asociaţii de idei încă mai aveau înrâurire asupră-i, şi tocmai acestea, dimpreună cu puterea obişnuinţei, o mai aduceau destul de des seara la pârleazul de pe câmp şi lângă bătrânul mărăciniş de unde avea privire deschisă peste Hollow.
Într-o noapte, în noaptea de după întâmplarea cu acea hârtie nedesfăcută, se găsea la locul ei obişnuit aşteptând semnalul – aşteptând zadarnic; în seara aceea nu se aprinse nicio lampă. Zăbovi, până ce înălţarea unor anume constelaţii îi atrase atenţia că e târziu şi îi dădu semnal de plecare. La întoarcere, trecând pe lângă Fieldhead, frumuseţea locurilor scăldate de lună îi atrase privirile şi îi opri pasul pentru o clipă. Copacii şi clădirea se înălţau tăcuţi sub cerul noptatic şi bolta senină a cerului; o paloare sidefie tivea clădirea; o plăcută aură cafenie o îmbrăţişa de jur împrejur; umbre de un verde-închis alunecau peste acoperişul cu cunună de stejar. Pavajul lat din faţă era şi el inundat de o lucire palidă; licărea ca şi cum o vrajă i-ar fi transformat granitul în marmură de Paros; pe spaţiul argintat odihneau limpede conturate două umbre negre ale unor siluete omeneşti. Siluetele acestea rămaseră mai întâi nemişcate şi mute; pe urmă porniră în pas armonios şi vorbiră încet ca într-o murmurare de cântec. O privire încordată le cerceta când ieşiră din spatele trunchiului de cedru.
„Să fie doamna Pryor şi Shirley?“
Shirley e cu siguranţă. Cine altcineva poate să aibă o linie atât de mlădioasă, de mândră şi plină de graţie? Pe urmă, i se vede chiar şi faţa: e destinsă şi gânditoare, voioasă şi meditativă, ironică şi tandră. Nefiindu-i teamă de umezeală, nu şi-a pus nimic pe cap; buclele îi joacă slobode; îi învăluie gâtul şi îi mângâie umerii cu inelele lor mişcătoare. O podoabă de aur luceşte între faldurile pe jumătate strânse ale eşarfei ce şi-a pus-o în jurul bustului şi o piatră preţioasă mare licăreşte pe mâna ce o ţine adunată. Da, Shirley este.
Prin urmare alături de ea e, bineînţeles, doamna Pryor!
Da, în cazul când doamna Pryor şi-a înălţat statura până la şase picioare şi şi-a lepădat austerele veşminte de văduvă deghizându-se în bărbat. Silueta care păşeşte alături de domnişoara Keeldar e un bărbat – un bărbat înalt, tânăr, voinic – este arendaşul ei, Robert Moore.
Perechea vorbeşte încet, vorbele pe care le schimbă nu pot fi înţelese. Să stai o clipă şi să priveşti nu înseamnă să tragi cu urechea; iar de vreme ce luna revarsă lumină atât de limpede şi chipurile li se disting aşa de bine, cine poate rezista unei atracţii atât de interesante? După câte s-ar părea, Caroline nu e în stare, fiindcă rămâne locului.
Fusese o vreme când, în nopţi de vară, Moore obişnuise să se plimbe cu ruda lui aşa cum se plimba acum cu moştenitoarea domeniului. Deseori Caroline se dusese cu el în sus pe vâlcea, după apusul soarelui, ca să adulmece prospeţimea pământului, într-un loc unde o întindere de ierburi înmiresmate aşternea covor peste o terasă, la buza unei râpe adânci, iar de pe întunecatul fund al acesteia se înălţa un murmur ce te făcea să te gândeşti la cântecul duhurilor acelui singuratic fir de apă care gemea printre pietrele ude şi între malurile acoperite de bălării, pe sub bolta ramurilor de anin.
„Eu eram mai apropiată de el, se gândi Caroline, şi nu era obligat să se poarte cu mine ceremonios şi n-aveam nevoie decât de prietenie. Obişnuia să mă ţină de mână; pe a ei nici n-o atinge. Şi totuşi Shirley nu e mândră de iubirea ei. În înfăţişare nu mai arată aceeaşi fală, nu i-a mai rămas decât puţin în gesturi; dar asta îi stă în fire şi altfel nu se poate purta; e ceea ce păstrează neschimbat şi în clipele de totală indiferenţă şi în cele de supremă încordare. Robert trebuie să gândească aşa cum gândesc şi eu – că în clipa aceasta se uită la un chip foarte frumos; dar el trebuie să gândească asta cu minte de bărbat, nu cu mintea mea. Shirley are în ochi o flacără atât de generoasă şi atât de gingaşă! Acum zâmbeşte – ce-o fi făcând-o să zâmbească atât de drăgălaş? Văd că Robert i-a remarcat frumuseţea, şi trebuia să i-o fi observat cu inima lui de bărbat, nu prin nebuloasele mele percepţii de femeie. Am impresia că sunt două duhuri puternice şi fericite; pavajul argintat de acolo îmi aduce aminte de ţărmurile albe ce ne închipuim că se întind dincolo de apele morţii. Au ajuns la ţărmurile acelea şi păşesc pe ele împreună. Dar eu ces unt – aşa cum stau aici în umbră, ghemuită în ascunzătoare şi cu mintea mai întunecată decât însăşi ascunzătoarea? Eu sunt făptură de pe lumea asta, nu duh – o biată făptură muritoare, osândită, care, cufundată în neştiinţă şi deznădejde, se întreabă pentru ce s-a mai născut şi ce rost are în lume viaţa ei; ce minte mai stă veşnic torturată de întrebarea către care liman o va duce viaţa în cele din urmă şi cine o va sprijini până când va trebui să păşească în moarte?
Asta e cea mai grea încercare dintre toate cele ce le-am avut de înfruntat până astăzi; totuşi am fost pe deplin pregătită pentru ea. Am renunţat la Robert şi am renunţat pentru Shirley, încă din prima zi când am auzit că a sosit; din prima clipă când am văzut-o – bogată, tânără, şi frumoasă. Acum îl are; este iubitul ei; e dragostea lui. Iar atunci când au să fie căsătoriţi are să-i devină şi mai dragă. Pe măsură ce are s-o cunoască mai bine pe Shirley, Robert are să-şi aştearnă sufletul la picioarele ei. Or să fie fericiţi împreună, şi eu nu le pizmuiesc fericirea; dar gem sub apăsarea suferinţei; unele dintre durerile mele sunt cumplit de chinuitoare. Într-adevăr n-ar fi trebuit să mă nasc; s-ar fi cuvenit să mă sufoce încă de la primul ţipăt.”
Shirley făcu un pas în lături ca să culeagă o floare înrourată şi împreună cu însoţitorul ei porni pe o cărare ce trecea pe aproape de poartă; cuvintele începură să li se audă desluşit. Caroline nu se gândea să stea şi s-asculte; plecă de acolo neauzită, iar razele lunii sărutară zidul pe care umbra ei îl întunecase. Cititorului îi este acordat privilegiul de a rămâne şi de a încerca să priceapă ce se poate din vorbele schimbate între cei doi.
— Nu pot înţelege pentru ce nu ţi-a hărăzit natura un cap de buldog, fiindcă ai o îndărătnicie de buldog, spunea Shirley.
— Nu-i o părere chiar măgulitoare; sunt oare atât de josnic?
— Şi mai ai încă ceva din felul cum acelaşi animal îşi vede pe tăcute de treburile sale. Nu dai niciun semn de prevenire; vii tiptil pe la spate, înhaţi, şi nu-ţi mai scapă.
— Astea sunt presupuneri; nu m-ai văzut niciodată procedând aşa; faţă de dumneata n-am fost buldog.
— Simpla dumitale tăcere arată din ce rasă faci parte. Cât de puţin vorbeşti, dar cu câtă grijă îţi pui la punct planurile! Vezi departe; calculezi.
— Cunosc purtările oamenilor ăstora. Am strâns informaţii cu privire la intenţiile lor. Scrisoarea mea de aseară ţi-a adus la cunoştinţă că procesul lui Barraclough s-a terminat şi a fost condamnat la deportare; confraţii săi au să caute răzbunare. O să-mi alcătuiesc planurile aşa fel ca să le zădărnicesc pe ale lor, sau, cel puţin, să fiu pregătit să le fac faţă; asta-i tot. Acum, după ce ţi-am explicat totul cât de limpede am putut, ar urma să înţeleg că am aprobarea dumitale pentru ce ţi-am propus?
— Am să fiu alături de dumneata atâta vreme cât rămâi în apărare. Da.
— Perfect! Fără niciun alt ajutor – chiar şi dacă te-ai fi opus ori nu ai fi fost de acord – cred că aş fi procedat exact aşa cum am de gând să procedez acum; dar într-un alt spirit. De data asta sunt mulţumit. Luată în mare, situaţia îmi
place.
— Cred că într-adevăr îţi place; este evident, te încântă treaba pe care o ai de făcut chiar mai mult decât le-ar încânta o comandă de postav pentru armată venită din partea guvernului.
— Fără îndoială că o socotesc corespunzătoare.
— Aşa ar spune şi bătrânul Helstone. E însă adevărat că în ce priveşte motivele există o nuanţă care le deosebeşte: poate chiar multe şi puternice. Să vorbesc eu cu domnul Helstone? Dacă vrei, vorbesc.
— Procedează aşa cum crezi de cuviinţă; propria dumitale judecată, domnişoară Keeldar, te va duce pe calea cea bună. Eu însumi sunt sigur că m-aş putea bizui pe ea într-o încurcătură mai gravă; dar trebuie să te informez că domnul Helstone este în momentul de faţă cam pornit împotriva mea.
— Ştiu, am aflat totul despre neînţelegerile voastre. Fii sigur că au să se risipească; în împrejurările de faţă n-are să poată rezista la tentaţia unei alianţe.
— M-aş bucura să-l avem de partea noastră: e un om dintr-o bucată.
— Şi eu cred la fel.
— E o lamă de cuţit cam veche şi puţin ruginită; dar tăişul şi oţelul au rămas de cea mai bună calitate.
— Bine, o să-l ai de partea dumitale, domnule Moore; adică în cazul când am să-l pot cuceri.
— Pe cine n-ai putea cuceri dumneata?
— Poate că pe paroh, nu; dar am să depun toate eforturile.
— Eforturi! Are să se încline la primul cuvânt – la un zâmbet.
— În niciun caz. Are să mă coste mai multe ceşti de ceai, niscaiva pâine prăjită şi prăjituri şi o vastă desfăşurare de reproşuri, mustrări şi argumente. S-a făcut cam răcoare.
— Cam tremuri, văd. Eu sunt de vină, fiindcă te ţin aici? Totuşi e atât de plăcut; mie mi-e chiar cald; şi o societate ca a dumitale e pentru mine o plăcere atât de rară. Dacă ai avea un şal mai gros…
Aş putea să stau mai mult, să uit cât e de târziu, lucru
care ar amărî-o pe doamna Pryor. La Fieldhead avem un program matinal şi riguros, domnule Moore; sunt sigură că şi sora dumitale tot aşa procedează la vilă.
— Da; numai că Hortense şi cu mine am stabilit între noi cea mai fericită înţelegere din lume – fiecare să facă după cum îi place.
— Şi dumitale cum îţi place să procedezi?
— Trei nopţi pe săptămână dorm la fabrică. Dar eu am nevoie de puţină odihnă; iar când e lună şi frumos, deseori hoinăresc prin Hollow până în zori.
— Pe vremea când eram copil, domnule Moore, dădaca îmi spunea poveşti despre zânele care ar fi fost văzute prin Hollow. Asta se întâmplă înainte ca tata să construiască fabrica, şi când aici era un colţ foarte retras. Eşti în primejdie să cazi sub vreo vrajă.
— Mi-e teamă c-am şi căzut, spuse Moore cu glas mai slab.
— Dar sunt lucruri şi mai primejdioase decât zânele şi de care trebuie să te fereşti, urmă domnişoara Keeldar.
— Mai primejdioase, încuviinţă Moore.
— Mult mai primejdioase. De pildă, cum ţi-ar plăcea să te întâlneşti cu Michael Hartley, nebunul acela de ţesător calvinist şi iacobin? Se spune despre el că ar fi un braconier înrăit, şi că deseori pleacă noaptea cu puşca la el.
— Am avut mai demult norocul să mă întâlnesc cu omul acesta. Într-o noapte ne-am ciorovăit multă vreme amândoi. A fost o întâmplare destul de ciudată; mi-a plăcut.
— Ţi-a plăcut? Îţi admir gusturile. Michael nu-i întreg la minte. Unde l-ai întâlnit?
— În cea mai adâncă, mai întunecoasă parte a văii, unde e apa mică şi tufărişul des. Am stat amândoi jos, lângă podul de bârne. Era noapte cu lună, dar cu cerul acoperit şi bătea un vânt grozav. Am stat de vorbă.
— Despre politică?
— Şi despre religie. Cred că luna era chiar plină şi Michael cât se poate mai ieşit din minţi; rostea într-una tot felul de blasfemii ciudate, după obiceiul antinomienilor.
Te rog iartă-mă, dar cred că trebuie să fi fost aproape la
fel de nebun ca şi el, dacă ai stat să-l asculţi.
— Aiurelile lui sunt teribil de interesante. Omul ăsta ar fi pe jumătate poet, dacă n-ar fi ajuns cu totul maniac; şi probabil un proroc, dacă n-ar fi un depravat. Mi-a adus la cunoştinţă cu toată seriozitatea că iadul mi-a pregătit încă de pe acuma locşorul care mi se cuvine; că pe fruntea mea citeşte pecetea diavolului; că de la bun început am fost un proscris. Îmi spunea că împotriva mea se pregăteşte pedeapsă dumnezeească şi că într-o noapte a avut o vedenie în care i s-au arătat şi unealta şi felul osândei mele. Am încercat să aflu mai multe, dar n-a mai stat şi a plecat zicând: „Sfârşitul nu s-a arătat încă“.
— De-atunci l-ai mai văzut vreodată?
— Cam vreo lună mai târziu, pe când mă întorceam de la târg, m-am întâlnit cu el şi cu Moses Barraclough, amândoi într-o avansată stare de beţie; stăteau pe marginea drumului şi făceau nişte rugăciuni demente. S-au legat de mine şi miau spus că sunt Satana, mi-au strigat să pier şi au început să zbiere rugându-se să fie apăraţi de ispită. Şi din nou, acum vreo câteva zile, Michael s-a ostenit să vină până la birou la mine, cu capul gol, numai în cămaşă – fiindcă haina şi căciula şi le-a lăsat amanet la cârciumă; a venit să-mi aducă plăcutul mesaj că, după câte ştie, domnul Moore ar trebui să-şi pună în ordine treburile, fiindcă, aşa crede el, în curând îngerul Domnului se va arăta să-i ceară sufletul.
— Şi lucrurile astea le iei chiar aşa în glumă?
— Vai de sufletul lui, băuse săptămâni în şir şi se găsea la un pas de delirium tremens.
— Ce importanţă are asta? Cu atât mai mult e în stare să încerce a-şi duce la îndeplinire propriile profeţii.
— N-ar avea niciun rost să las ca asemenea prostii să mă calce pe nervi.
— Domnule Moore, acasă!
— De pe acum?
— Ia-o direct peste câmp, nu ocoli pe drumul de la plantaţii.
E încă devreme.
— E târziu; în ce mă priveşte, eu intru în casă. Îmi promiţi că în noaptea asta n-ai să hoinăreşti prin vâlcea?
— Dacă doreşti dumneata.
— Da, doresc. Te-aş putea întreba dacă nu cumva consideri că viaţa n-are nicio valoare?
— Nici pe departe; dimpotrivă, de o bucată de vreme consider viaţa mea ca nepreţuită.
— De o bucată de vreme?
— În momentul de faţă existenţa nu mai este pentru mine nici lipsită de ţel şi nici lipsită de speranţă; acum trei luni era. Atunci simţeam că sunt pe punctul de a mă îneca şi chiar aş fi vrut să închei socotelile. Şi deodată mi s-a întins o mână – o mână atât de gingaşă încât mai că nu îndrăzneam să mă încred în ea: şi totuşi forţa ei m-a salvat de la ruină.
— Şi eşti într-adevăr salvat?
— Deocamdată! Sprijinul dumitale mi-a mai dat o şansă.
— Păstrează-ţi viaţa şi foloseşte-o cât mai rodnic. Nu te mai oferi drept ţintă lui Michael Hartley; şi noapte bună!
Domnişoara Helstone promisese că are să petreacă seara următoare la Fieldhead; îşi ţinu făgăduiala. Între timp petrecuse câteva ceasuri foarte întunecate. Cea mai mare parte din vreme stătuse închisă în camera ei; într-adevăr, nu ieşise de acolo decât pentru a lua împreună cu unchiul ei masa şi, pentru a-i preveni întrebările, o anunţase pe Fanny că are treabă să-şi transforme o rochie şi preferă să lucreze sus, ca să nu fie mereu întreruptă.
Şi lucră cu înverşunare; mânui acul fără întrerupere, fără încetineală; dar mintea îi mergea mai repede decât degetele. Din nou, şi cu mai multă convingere ca oricând, dorea să aibă o ocupaţie precisă – indiferent cât de grea, indiferent cât de plictisitoare. Trebuia să stăruiască încă o dată pe lângă unchiul ei, însă voia ca mai întâi să ceară sfatul doamnei Pryor. Capul se trudea cu alcătuirea planurilor de viitor la fel de harnic ca şi degetele cu întocmirea faldurilor şi cusutul muselinei subţiri a rochiei de vară întinse pe canapeaua albă la picioarele căreia stătea. Din vreme în vreme, în toiul acestei duble îndeletniciri, o lacrimă îi umplea ochii şi cădea peste mâinile-i harnice; dar acest semn de zbucium se arăta rar şi dispărea cu grabă; durerea ascuţită trecea, păienjenişul din faţa ochilor pierea; iarăşi punea aţa în ac, aranja iar cutele şi faldurile, lucra mai departe.
Târziu după-amiază se îmbrăcă; ajunse la Fieldhead şi intră în salonul de stejar tocmai când se servea ceaiul. Shirley o întrebă de ce venise atât de târziu.
— Fiindcă a trebuit să-mi termin rochia, răspunse Caroline. În zilele astea frumoase şi însorite încep să mă ruşinez cu rochia de lână; aşa că mi-am pus la punct o rochie mai uşoară.
— În care arăţi aşa cum îmi place mie să te văd, zise Shirley. Eşti o fată care arăţi într-adevăr ca o doamnă, Caroline. Nu credeţi, doamnă Pryor?
Doamna Pryor nu făcea niciodată complimente şi rareori arunca vreo observaţie, favorabilă sau altfel, cu privire la înfăţişarea cuiva. De astă dată se mulţumi să-i dea buclele deoparte de pe obraz, în vreme ce Caroline se aşeza lângă dânsa, să-i mângâie linia ovală a feţei şi să remarce:.
— Te-ai cam subţiat, draga mea. Şi eşti cam palidă. De dormit dormi bine? Ai în ochi o privire pierduta.
Şi se uita la ea cu îngrijorare.
— Am uneori visuri deprimante, răspunse Caroline. Iar dacă se întâmplă ca noaptea să stau trează un ceas sau două, toată vremea îmi trece prin minte că pentru mine casa parohială a devenit doar o locuinţă veche şi apăsătoare. Ştiţi că e foarte aproape de cimitir; aripa din spate a clădirii e grozav de veche şi se spune că bucătăriile de vară aflate în partea aceasta ar fi fost ridicate pe pământul cimitirului şi sub ele s-ar afla morminte. Tare aş mai vrea să plec de acolo.
— Draga mea! Doar n-oi fi superstiţioasă?
— Nu, doamnă Pryor; dar am impresia că încep să fiu tot mai nervoasă. Văd lucrurile în culori mai întunecate decât obişnuiam până acum. Mă cuprind temeri pe care nu le-am avut niciodată – nu de strigoi, dar de semne prevestitoare de rău şi de întâmplări nenorocite; simt pe suflet un fel de greutate inexplicabilă pe care aş da orice pe lume s-o pot scutura, dar nu izbutesc.
— Ciudat! exclamă Shirley. Eu n-am niciodată stări dintrastea.
Doamna Pryor nu spuse nimic.
— Vremea frumoasă, zilele senine, decorul plăcut nu mai sunt în stare să-mi procure vreo plăcere, continuă Caroline. Serile liniştite pentru mine nu mai sunt liniştite; lumina lunii, pe care până acum o simţeam mângâietoare, mi se pare doar întunecată. Să fie slăbiciune a minţii, doamnă Pryor, sau ce să fie? Nu mai am nicio putere; deseori mă lupt împotriva ei. Stau şi raţionez; dar prin raţiune şi eforturi nu pot aduce nicio schimbare.
— Ar trebui să te plimbi mai mult, spuse doamna Pryor.
— Să mă plimb! Dar mă plimb destul: umblu până când sunt gata să cad din picioare.
— Draga mea, ar trebui să pleci pentru o vreme din casa asta.
— Aş pleca bucuroasă de aici, doamnă Pryor, dar nu într-o excursie sau vizită fără rost. Aş vrea să fiu guvernantă, cum aţi fost şi dumneavoastră. V-aş fi foarte recunoscătoare dacă aţi fi bună să staţi de vorbă cu unchiul meu despre treaba asta.
— Ce prostie! interveni Shirley. Ce idee! Să fii guvernantă! Mai bine să fi sclavă încă din capul locului. De ce ar fi nevoie de una ca asta? De ce să visezi la un pas atât de dureros?
— Draga mea, vorbi doamna Pryor, eşti prea tânără ca să fii guvernantă şi prea puţin rezistentă; îndatoririle ce revin unei guvernante sunt adesea foarte grele.
— Eu cred că tocmai de nişte îndatoriri grele am nevoie ca să fiu ocupată.
— Să fii ocupată! strigă Shirley. Când stai degeaba? În viaţa mea nu mi-a fost dat să văd o fată mai harnică decât tine; toată vremea munceşti. Vino încoace, continuă ea, vino să stai lângă mine, să iei o ceaşcă de ceai şi să te mai întremezi. Prin urmare nu prea îţi pasă de prietenia mea, dacă vrei să mă părăseşti?
— Ba zău că ţin foarte mult la ea, Shirley; şi nu vreau să te părăsesc. Niciodată n-o să mai găsesc o prietenă atât de dragă.
La aceste cuvinte, domnişoara Keeldar puse mâna ei într-a Carolinei, cu un gest brusc şi plin de dragoste, susţinut din plin de expresia feţei.
— Dacă crezi aşa, ar fi preferabil să mă foloseşti mai din plin şi nu să fugi de mine. Nu pot suferi să mă despart de oamenii de care m-am legat sufleteşte. Uite, şi doamna Pryor spune câteodată că ar vrea să mă părăsească şi că aş putea să am lângă mine pe cineva care mi s-ar potrivi mai mult decât dânsa. Aş fi dispusă la treaba asta la fel cum aş fi gata să schimb o mamă de modă veche cu o fiinţă mai la curent cu moda şi mai stilată. Cât despre tine – de, începusem să mă măgulesc cu gândul că suntem foarte bune prietene; că tu ţii la Shirley aproape tot atât de mult cât ţine şi Shirley la tine: şi ea nu-şi precupeţeşte dragostea.
— Dar o iubesc pe Shirley – din zi în zi o iubesc mai mult; însă asta nu-mi dă putere, nici nu mă face fericită.
— Şi ai fi mai puternică şi mai fericită dacă te-ai duce să trăieşti ca o fiinţă supusă printre oameni cu totul străini? Nici pomeneală; experienţa asta nu trebuie nici măcar încercată. Îţi spun eu că ar da greş. Nu stă în firea ta să suporţi viaţa tristă pe care o duc de obicei guvernantele; te-ai îmbolnăvi; nici nu vreau să mai aud.
După ce rosti foarte hotărât această interdicţie, domnişoara Keeldar făcu o pauză. Dar curând reîncepu, arătând tot oarecum courroucée:
— Fiindcă, este bucuria mea zilnică să mă uit după boneţica de casă şi baticul de mătase ce se ivesc printre copacii de pe pajişte şi să aflu că liniştita, deşteapta şi înţeleaptă mea tovarăşă şi îndrumătoare se întoarce lângă mine; că are să fie aici în cameră şi o să mă pot uita la ea, o să pot sta de vorbă cu ea ori am s-o las în pace, după cum ne-o plăcea la amândouă. Poate că e un fel cam egoist de a vorbi – ştiu că este; dar sunt vorbele care cu de la sine putere îmi vin pe buze; aşa că le dau glas.
— Ţi-aş scrie, Shirley.
— Şi ce înseamnă scrisorile? Doar un fel de pisaller. Bea puţin ceai, Caroline; mănâncă ceva - nu mănânci nimic. Râzi, fii veselă, şi rămâi acasă.
Domnişoara Helstone clătină din cap şi oftă. Îşi dădea seama cât de greu îi va veni să convingă pe cineva s-o ajute ori să încuviinţeze îndeplinirea acelei schimbări în viaţă pe care ea o credea a fi de dorit. De-ar fi să se conducă numai după propria ei judecată, gândea că tot va fi în stare să găsească un leac, poate dureros, dar eficient, pentru suferinţele care o torturau. Numai că asemenea gânduri – întemeiate pe împrejurări cu neputinţă de explicat vreunui om, şi cu atât mai puţin domnişoarei Keeldar – apăreau în ochii oricui, în afară de ai ei, fantastice şi de neînţeles, şi prin urmare stârneau împotrivire.
Era adevărat că nu exista deocamdată vreun motiv de ordin bănesc pentru a părăsi un cămin confortabil şi a-şi „lua o slujbă”, după cum existau toate probabilităţile ca unchiul să găsească o cale pentru a-i asigura traiul pe toată viaţa. Aşa gândeau prietenele ei şi, după câte aveau putinţa să vadă, judecau foarte corect; însă acestora nu le trecea prin minte nimic despre ciudatele suferinţe ale Carolinei, de care cu atâta ardoare dorea să se elibereze ori să se lecuiască – nu bănuiau nimic despre nopţile de chinuri şi zilele de jale. Era cu neputinţă să le explice sau să spere că va afla vreun mod de a le explica; singurul ei plan era acela de a aştepta şi a îndura. Mulţi dintre cei lipsiţi de hrană şi îmbrăcăminte duceau o viaţă mai luminoasă şi nutreau speranţe mai promiţătoare decât ale ei; mulţi, deşi hărţuiţi de sărăcie, îndurau suferinţe mai puţin dureroase.
— Ei, acum te-ai mai liniştit? întrebă Shirley. Accepţi să rămâi acasă?
— N-am să plec fără să am încuviinţarea prietenelor mele, fu răspunsul; dar cred că odată cu trecerea vremii vor fi siliţi să gândească la fel ca mine.
În acest timp, doamna Pryor nu părea deloc să se simtă la largul său. Extrema ei rezervă obişnuită îi îngăduia rareori să vorbească deschis sau să-i iscodească pe ceilalţi. Îi treceau prin minte un noian de întrebări pe care niciodată nu se aventura să le formuleze; dădea în sinea sa sfaturi pe care limba nu le rostea. Dacă ar fi fost singură alături de Caroline, poate că ar fi spus ceva cu privire la cele discutate; însă prezenţa domnişoarei Keeldar, oricât de obişnuită ar fi fost cu ea, îi pecetluia buzele. Acum, ca şi într-o mie de alte împrejurări, scrupule inexplicabil de puternice o împiedicau să intervină. Îşi arăta grija faţă de domnişoara Helstone doar într-un mod ocolit, întrebând-o dacă nu o dogorăşte prea tare focul, punând un paravan între cămin şi fotoliul ei, închizând o fereastră pe unde îşi închipuia că s-ar strecura vreun curent rece, aruncându-i deseori priviri încărcate de nelinişte. Shirley făcu un fel de rezumat:
— După ce am nimicit planul tău, şi sper că am izbutit să te conving, am să clădesc numai eu singură unul nou. În fiece vară fac o excursie. În vara asta am de gând să petrec două luni fie la lacurile scoţiene, fie la lacurile din Lake District; prin urmare acolo am să mă duc, dar numai dacă primeşti să mergi şi tu cu mine: dacă refuzi, nu fac niciun pas de aici!
— Eşti foarte drăguţă, Shirley.
— Am să fiu foarte drăguţă, dacă o să mă laşi; doresc din tot sufletul să fiu drăguţă. Ăsta-i obiceiul şi nenorocirea mea, ştiu, să-mi închipui că toată lumea trebuie să asculte de mine; dar în privinţa asta cine~i altfel? Oricum ar fi însă, atunci când căpitanul Keeldar se simte bine, are la dispoziţie tot ce-i trebuie, printre altele şi un camarad înţelept şi cumsecade, îi face nemărginita plăcere să-şi închine strădaniile ce-i stau în putinţă pentru fericirea acelui camarad. Şi crezi că n-o să fim fericite, Caroline, acolo în munţi? O să mergem în Highlands. Dacă suporţi călătoria pe mare o să ne ducem în insule: Hebridele, Shetland, insulele Orkney. Ţi-ar face plăcere? Văd eu bine că da; doamnă Pryor, vă rog să fiţi martoră; faţa ei străluceşte ca soarele de îndată ce pomenesc de lucrurile astea.
— Mi-ar plăcea foarte mult, răspunse Caroline pentru care, într-adevăr, gândul de a face o astfel de călătorie era nu numai agreabil, ci şi grozav de înviorător.
Shirley îşi frecă mâinile de bucurie.
— Ia te uită, pot şi eu să trag un folos! exclamă cu însufleţire. Pot să-mi folosesc banii pentru o faptă bună. Mia mea de lire pe an nu rămâne doar un teanc de bancnote murdare şi guinei gălbejite (dar să vorbesc respectuos despre amândouă, fiindcă pe amândouă le ador), ci, s-ar putea să însemne sănătate pentru cei bolnavi, putere pentru cei slabi, mângâiere pentru necăjiţi. Eram hotărâtă să scot din ei ceva mai de seamă decât o casă veche şi frumoasă unde să trăiesc, şi rochii de satin pe care să le îmbrac; mai mult decât atenţie din partea cunoştinţelor şi laude din partea celor săraci. A venit vremea începutului. În vara asta – Caroline, doamna Pryor şi cu mine mergem pe Atlanticul de Nord, dincolo de Shetland – poate până la insulele Faroe. O să vedem foci la Suderoe şi, fără îndoială, sirene la Stromoe. Caroline râde, uită-te, doamnă Pryor: eu am făcut-o să râdă; eu am înveselit-o.
— Mi-ar plăcea grozav să merg, repetă domnişoara Helstone. Tânjesc să ascult zgomotul valurilor – al valurilor Oceanului, şi să le văd aşa cum mi le-am închipuit în visurile mele, ca nişte maluri de lumină verde ce se leagănă, încoronate cu ghirlande înspumate, care mereu dispar şi mereu reînvie, mai albe decât crinii. M-ar încânta să trec pe lângă ţărmurile acelor insuliţe de stâncă unde păsările mării trăiesc şi se înmulţesc nedecimate de oameni. O să umblăm pe urmele scandinavilor din vechime – ale normanzilor; aproape c-o să putem zări ţărmurile Norvegiei. Simt o foarte vagă desfătare trezită de planurile tale, dar este o desfătare.
— Şi-acum, în ceasurile tale de veghe din timpul nopţii ai să te gândeşti la Fitful Head, la pescăruşii care zboară ţipând ascuţit în jur, la talazurile care se sparg de malurile lui, mai curând decât la mormintele de sub bucătăriile de vară de la casa parohială?
— Am să încerc; şi în loc să mă gândesc la zdrenţe de giulgiu, la resturi de sicrie, la oase şi ţărână omenească, o să-mi închipui foci tolănindu-se la soare pe ţărmuri singuratice, pe-acolo pe unde n-a călcat picior de pescar sau de vânător; la crăpături de stâncă pline cu ouă ca perlele, cuibărite în iarbă de mare; la stoluri de păsări fericite împrăştiate peste nisipuri albe.
— Şi ce-are să se întâmple cu greutatea, aceea inexplicabilă despre care spuneai că te apasă pe cuget.
— Am să încerc s-o dau uitării gândindu-mă la stăpânirea Craiului Adâncurilor asupra unei turme de balene ce se năpustesc dinspre gheţurile veşnice detunând prin noianul vineţiu şi lichid; o sută poate dintre ele bălăcindu-se, străfulgerând, rostogolindu-se sub privegherea unui patriarh mascul îndeajuns de uriaş ca să fi fost zămislit înainte de Potop, o făptură asemeni aceleia pe care bietul Smart o avea în minte când a spus:
Strong against tides, the enormous whale Emerges as he goes.
— Sper că frumoasa noastră corabie n-are să întâlnească o asemenea mulţime, sau turmă cum îi spui tu, Caroline (după câte bănuiesc, visezi că mamuţii mărilor ies la păscut pe la poalele „colinelor veşnic înverzite” şi înghit ciudate nutreţuri pe văile printre şi deasupra cărora se rostogolesc valurile mării). N-aş avea deloc chef ca patriarhul balenelor să ne răstoarne corabia.
— Tu te-aştepţi să vezi sirene, nu-i aşa, Shirley?
— Una în orice caz; pentru mai puţin nici nu stau de vorbă. Şi ar trebui, să se arate cam în felul acesta: Eu am să mă plimb singură pe punte, cam târziu, către faptul unei seri de august, privind şi fiind privită de o lună plină; deasupra valurilor are să se înalţe ceva alb peste care luna se revarsă tăcută şi fermecătoare, acel ceva alb licăreşte şi se dă la fund. Apoi iar se ridică. Mi se pare că îl aud strigând cu glas ca de om; te chem şi pe tine din cabină, îţi arăt cum o imagine strălucitoare ca alabastrul se înalţă din valul întunecat. Amândouă vedem părul lung, braţul ridicat şi mai alb decât spuma, oglinda ovală şi lucitoare ca o stea. Alunecă mai aproape; acum vedem limpede un chip de om; un chip asemănător cu al tău, ale cărui trăsături armonioase şi pure (iartă-mi cuvântul, dar e cel mai potrivit) – ale cărui trăsături armonioase şi pure nu sunt dezavantajate de paloare. Se uită la noi, dar nu cu ochii tăi. În privirea lor voluntară citesc o ispită supranaturală; face semn de chemare. Dacă am fi bărbaţi, am şi ţâşni la semnul acela, valul îngheţat ar fi luat pieptiş de dragul şi mai îngheţatei fiinţe făcătoare de vrăji; dar cum suntem femei, rămânem ferite de primejdie, deşi nu apărate de spaimă. Fiinţa aceea înţelege din privirile noastre netulburate; simte că e neputincioasă; mânia îi umbreşte fruntea; nu ne poate vrăji, dar ne va înspăimânta; se înalţă mult şi alunecă apoi cu întreg trupul pe creasta întunecată a talazului. Ispită şi spaimă! Monstru asemănător cu noi înşine! Nu te bucuri, Caroline, când în cele din urmă, scoţând un strigăt sălbatic, coboară spre adâncuri?
— Bine, Shirley, dar nu e ca noi; noi nu suntem nici făcătoare de vrăji, nici spaime, nici monştri.
— Se spune că unele din tagma noastră sunt toate trei deodată. Există bărbaţi care atribuie „femeii”, în general, astfel de însuşiri.
— Dragele mele, interveni aici doamna Pryor, nu observaţi că în ultimele zece minute discuţia voastră s-a referit numai la lucruri fanteziste?
— Dar nu e nimic rău în fanteziile noastre – găsiţi ceva rău, doamnă?
— E limpede că nu există sirene – de ce să vorbiţi despre ele ca şi cum ar exista? Cum vă poate interesa o discuţie despre ceva ce nu există?
— Nu ştiu, răspunse Shirley.
— Draga mea, cred că ne vine un musafir. Câtă vreme vorbeaţi voi am auzit paşi pe pajişte; ia ascultaţi: nu scârţâie acum portiţa de la grădină?
Shirley se duse la fereastră.
— Da, vine cineva, anunţă ea şi se retrase de acolo în tăcere; apoi, pe când se aşeza la loc, un val de emoţie îi însufleţi chipul, o rază tremurătoare i se aprinse în ochi şi-i îmblânzi privirile. Îşi duse mâna la bărbie, cătă în jos şi păru că se gândeşte în timp ce rămânea în aşteptare.
Slujnica anunţă pe domnul Moore, iar Shirley se răsuci în loc atunci când domnul Moore apăru în uşă. Părea foarte înalt când intră în salon şi contrasta puternic cu cele trei doamne dintre care niciuna nu se putea lăuda cu o statură deasupra celei obişnuite. Arăta bine, mai bine decât se ştiuse că arată în ultimele douăsprezece luni; un fel de tinereţe reînnoită îi strălucea în ochi şi în coloritul feţei, o nădejde înviorată şi o ţintă precisă îi susţineau ţinuta; în înfăţişarea lui încă se mai vedea tăria, dar austeritatea nu; părea să fie la fel de vesel pe cât era de preocupat.
— Tocmai m-am întors de la Stilbro’, îi spuse domnişoarei Keeldar în vreme ce o saluta, şi m-am gândit să vin şi să-ţi comunic rezultatele misiunii.
— Ai făcut bine că nu m-ai lăsat în nesiguranţă şi ai sosit la timp potrivit. Ia loc; încă n-am terminat ceaiul. Eşti destul de englez ca să apreciezi un ceai, sau rămâi totuşi credincios cafelei?
Moore preferă ceaiul.
— Mă obişnuiesc să devin un englez naturalizat; obiceiurile străine mă părăsesc unul după altul.
Apoi prezentă doamnei Pryor omagiile sale şi o făcu în chip foarte potrivit, cu o modestie gravă ce stătea bine vârstei lui în comparaţie cu a doamnei. Pe urmă se uită la Caroline – nu, totuşi, pentru prima oară – privirile îi mai căzuseră asupra ei; se înclină înspre ea, aşa cum şedea pe scaun, îi întinse mâna şi o întrebă ce mai face. Lumina dinspre fereastră nu cădea asupra domnişoarei Helstone, fiindcă stătea cu spatele într-acolo; un răspuns liniştit, deşi rostit cam încet, gesturi cumpănite, dimpreună cu ocrotirea prietenească a începutului de amurg, ascunseră vederii toate simptomele trădătoare. Nimeni n-ar fi putut spune că tremura sau roşise, că inima i se zbătuse ori nervii i se înfioraseră, nimic nu vădea emoţie: niciodată n-au fost schimbate saluturi mai lipsite de efuziune. Moore se aşeză în scaunul liber de lângă ea şi în faţa domnişoarei Keeldar. Îşi alesese bine locul; apărată de cercetări atente prin însăşi apropierea dintre ei, acoperită încă şi mai mult de întunericul ce creştea cu fiecare clipă, vecina lui îşi recăpătă nu numai aparenţa ci adevărata stăpânire a simţămintelor care săriseră să se răzvrătească încă din clipa când îi fusese rostit numele.
Moore discuta cu domnişoara Keeldar.
— Am fost la cantonament, spunea acum, şi am avut o întrevedere cu colonelul Ryde. A fost de acord cu planurile şi mi-a promis sprijinul solicitat; ba chiar mi-a oferit un număr de oameni mai mare decât cel de care am nevoie – şase soldaţi îmi ajung. Nu am de gând să mă las copleşit de tunici roşii; astea-s bune mai mult pentru paradă decât pentru altceva; principala nădejde tot în civilii mei o pun.
— Şi în căpitanul lor, interveni Shirley.
— Cum, căpitanul Keeldar? întrebă Moore zâmbind vag şi fără să-şi înalţe privirile.
Tonul de ironie cu care rostise cuvintele acestea era foarte respectuos şi reţinut.
— Nu, replică Shirley, răspunzând zâmbetului; căpitanul Gérard Moore, care după câte cred are multă încredere în vitejia braţului său drept.
— Înarmat cu rigla din birou, completă Moore. Reluându-şi seriozitatea obişnuită, continuă: Cu poşta din seara asta am primit o notă de la ministrul de Interne ca răspuns la nota mea. S-ar zice că cei de la Londra sunt cam îngrijoraţi de starea lucrurilor de-aici, din nord; condamnă mai cu seamă indolenţa şi lipsa de bărbăţie a proprietarilor de fabrici; spun, aşa cum am spus eu întotdeauna, că în împrejurările de faţă a rămâne cu mâinile în sân e un act criminal, că laşitatea înseamnă cruzime, de vreme ce amândouă pot doar să încurajeze dezordinile şi să ducă în cele din urmă la izbucniri sângeroase. Iată nota, am adus-o ca s-o citeşti şi dumneata; poţi vedea şi teancul acesta de ziare cu relatări despre noi măsuri luate la Nottingham, la Manchester şi prin alte locuri.
Scoase scrisori şi ziare şi le puse în faţa domnişoarei Keeldar. În vreme ce gazda citea, el îşi bău ceaiul în linişte; dar, deşi păstra tăcerea, posibilităţile sale de observaţie nu păreau deloc absente de la datorie. Fiind aşezată puţin mai în spate, doamna Pryor nu intra în raza vederii lui, însă cele două doamne mai tinere erau foarte avantajos plasate.
Pe domnişoara Keeldar, care şedea chiar în faţa lui, o vedea fără niciun efort; de îndată ce ridica ochii, privirile în chip firesc o întâlneau mai întâi pe ea; şi cum ceea ce mai rămăsese din lumina zilei – licărirea dinspre apus - cădea asupra ei, chipul îi apărea în relief pe fundalul lambriurilor întunecate. Shirley păstra încă pe obrazu-i luminos coloritul căpătat cu câteva minute mai înainte; genele negre ale ochilor lăsaţi în jos pentru citit, linia închisă la culoare dar delicată a sprâncenelor, valul aproape negru al buclelor dădeau prin contrast chipului ei îmbujorat aspectul fermecător al petalelor unei flori roşii de câmp. Atitudinea ei avea graţie naturală şi efecte artistice izvorau din faldurile bogate şi lucitoare ale rochiei de mătase – o rochie simplă dar splendidă – datorită apelor luminoase ale coloritului, bătaia şi urzeala având sclipiri adânci şi schimbătoare asemeni nuanţelor, de pe gâtul fazanului. Sticlirile micii brăţări de la mână înfăţişau contrastul dintre aur şi fildeş; întreaga imagine avea ceva strălucitor. Trebuie presupus că aşa gândea Moore, de vreme ce ochii îi zăboveau îndelung asupra-i, dar rareori îngăduia simţămintelor sau părerilor să i se dezvăluie pe chip. Temperamentul lui era înzestrat ca o anume doză de sânge rece şi întotdeauna prefera să arboreze o înfăţişare temperată nu lipsită de amabilitate, dar serioasă.
Privind drept în faţa lui nu putea s-o vadă pe Caroline, fiindcă stătea chiar alături de el; trebuia, prin urmare, să facă nişte mici manevre pentru a o cuprinde bine în câmpul său de observaţie; se lăsă pe speteaza scaunului şi cătă în jos către ea. Nici el şi nici altcineva n-ar fi putut descoperi strălucire la domnişoara Helstone. Aşezată în umbră, fără flori sau podoabe, îmbrăcată în rochia modestă de muselină fără vreo culoare în afara unei dungi înguste de albastru pal, cu obrajii neîmpurpuraţi şi neînvioraţi de emoţie, însuşi castaniul părului şi al ochilor fiindu-i ascuns în lumina săracă, arăta, prin comparaţie cu Shirley Keeldar, ca o schiţă graţioasă în creion alături de un tablou cu colorit orbitor. De când o văzuse Robert ultima oară, adânci schimbări se petrecuseră în fiinţa ei; nu s-ar putea afirma sigur dacă celălalt îşi dădea seama; nu spuse nimic în privinţa asta.
— Ce face Hortense? întrebă încet Caroline.
— Foarte bine; dar se plânge că n-are nicio ocupaţie; îţi duce lipsa.
— Spune-i că şi eu îi simt foarte mult lipsa, şi că în fiecare zi scriu şi citesc câte ceva în franţuzeşte.
— Are să mă întrebe dacă mi-ai spus să-i transmit salutări; ţine foarte mult la treaba asta. Ştii că îi place să i se acorde atenţie.
— Cele mai calde salutări; şi spune-i, te rog, că oricând are vreme să-mi scrie un bileţel, m-ar bucura nespus dacă mi-ar trimite veşti despre dânsa.
— Numai să nu uit; nu sunt chiar cel mai sigur mesager când e vorba de complimente.
— Nu, nu uita, Robert; nu e vorba de niciun compliment – e din adâncul inimii.
— Şi prin urmare ar trebui transmis fără întârziere?
— Dacă eşti bun.
— Hortense are să fie gata să verse lacrimi. E foarte slabă de fire în privinţa elevei ei; totuşi uneori îţi reproşează că prea te supui fără abatere presiunilor unchiului tău. Afecţiunea, ca şi dragostea, e nedreaptă din când în când.
Caroline nu dădu niciun răspuns la această observaţie; fiindcă inima îi era într-adevăr tulburată, iar dacă ar fi îndrăznit şi-ar fi dus batista la ochi. Tot dacă ar fi îndrăznit iar fi spus că până şi florile din grădina de la Hollow’s Cottage îi erau dragi; că micul salon din casa aceea reprezenta pentru ea raiul pe pământ; cât tânjea să se poată întoarce acolo, aproape tot atât de mult cât tânjise şi prima femeie, după alungare, să mai poată vedea o dată Edenul. Dar neîndrăznind să rostească asemenea fraze, rămase liniştită; şedea blândă alături de Robert şi aştepta ca el să mai spună ceva. Atâta amar de vreme trecuse de când această apropiere îi era familiară – atât amar de vreme de când glasul lui îi vorbea! Dacă fie şi numai cu o umbră de probabilitate, sau doar de posibilitate, şi-ar fi putut închipui că întâlnirea de atunci îi face plăcere lui Robert, ar fi trăit o adâncă bucurie. Totuşi, chiar îndoindu-se că-i face plăcere – cu groaza că ar putea să-l plictisească – primea harul întâlnirii aşa cum o pasăre captivă ar primi o rază de soare strecurată printre gratiile coliviei; n-avea rost să mai stea în cumpănă – să se opună simţământului de fericire pe care îl trăia; a fi lângă Robert înseamnă a fi readusă la viaţă.
Domnişoara Keeldar puse jos hârtiile.
— Şi toate aceste valuri ameninţătoare te bucură sau te întristează? îşi întrebă arendaşul.
— Niciuna, nici alta, pe de-a-ntregul; dar e sigur că mi sau dat indicaţii. Înţeleg că planul nostru trebuie menţinut cu tărie. Îmi dau seama că pregătirea minuţioasă şi atitudinea hotărâtă sunt cele mai nimerite mijloace pentru a evita vărsarea de sânge.
Pe urmă o întrebă dacă i-a atras atenţia un pasaj anume şi primind răspuns negativ, se sculă şi se duse să i-l arate; continuă conversaţia stând în picioare în faţa ei. Din ceea ce vorbeau reieşea dar că amândoi se temeau de izbucnirea unor tulburări prin vecinătatea Briarfield-ului, dar fără să arate sub ce formă. Nici Caroline şi nici doamna Pryor nu puseră întrebări; subiectul nu părea să fie copt pentru o discuţie deschisă; aşa că li se îngădui proprietarei şi arendaşului să păstreze amănuntele numai pentru ei, fără a fi stânjeniţi de curiozitatea ascultătoarelor.
Vorbind cu domnul Moore, domnişoara Keeldar adoptase un ton însufleţit şi totodată reţinut, confidenţial şi în acelaşi timp demn. Totuşi, atunci când se aduseră lumânările şi se aţâţă focul, iar lumina îndestulătoare astfel produsă dădu posibilitatea să i se vadă limpede chipul, puteai să observi că era plină de interes, însufleţită, preocupată, nu exista urmă de cochetărie în gesturile ei; indiferent ce ar fi simţit pentru Moore, îşi domina simţămintele cu toată seriozitatea. Cu aceeaşi seriozitate îşi stăpânea şi el simţămintele şi îşi respecta hotărârile - era evident; căci nu făcea niciun efort ca să atragă, să ia ochii, ori să impresioneze. Cu toate acestea, izbutea să aibă un vag aer de comandant; fiindcă vocea mai profundă, deşi modulată cu blândeţe, şi, din când în când, hotărârea mai nezdruncinată reuşeau, în chip neintenţionat şi involuntar, printr-o frază sau un ton ce nu admiteau replică, să înfrângă accentele molatice şi firea excesiv de sensibilă, deşi mândră, ce o caracteriza pe Shirley. Domnişoara Keeldar lăsa să se vadă că discuţia cu el o făcea fericită, iar bucuria părea să-i fie dublă – bucurie pentru trecut şi pentru prezent, a amintirilor şi a speranţei.
Ce am spus acum sunt părerile Carolinei despre cei doi; trăia deplin simţămintele descrise mai sus. Şi simţind astfel, încerca să nu sufere; şi totuşi suferea cumplit. Suferea, întradevăr, sfâşietor: cu câteva minute mai înainte, inima ei hămesită gustase o picătură şi o firimitură din acea hrană care, de i-ar fi fost oferită în abundenţă, ar fi adus bogăţie de viaţă acolo unde viaţa începea să se stingă; însă ospăţul cel generos îi era smuls din faţă şi întins dinaintea altcuiva, iar ei nu-i rămânea decât să privească de pe margini la desfăşurarea banchetului.
Ceasul bătu de nouă; venise vremea ca musafira să plece acasă; îşi strânse lucrul şi puse în săculeţ broderia, foarfecele şi degetarul, ură doamnei Pryor noapte bună şi liniştită şi primi din partea ei o strângere de mână mai călduroasă decât de obicei; pe urmă se apropie de domnişoara Keeldar.
— Noapte bună, Shirley!
Shirley tresări.
— Cum? Atât de devreme? Vrei să pleci acum?
— E nouă şi ceva.
— Nici n-am auzit ceasul. Mâine ai să vii din nou şi în noaptea asta o să fi fericită, nu-i aşa? Adu-ţi aminte de planurile noastre.
— Da, răspunse Caroline. N-am uitat.
Mintea o prevenea că nici planurile acelea şi nici orice fel
de alte planuri n-ar fi fost în stare să-i redea o linişte sufletească neîntreruptă. Se întoarse spre Robert, care stătea foarte aproape, în spatele ei; când privi în sus, strălucirea lumânărilor de pe consolă i se revărsă din plin peste faţă; întreaga-i paloare, toate schimbările, toate tristele lor semnificaţii ieşiră limpede la iveală. Robert avea ochi ageri şi, dacă ar fi vrut, ar fi putut să le vadă; dar nimic nu arătă dacă le observase ori nu.
— Noapte bună! spuse tremurând ca varga şi întinse cu grabă mâna micuţă, nerăbdătoare să se despartă de el cât mai repede.
— Te duci acasă? o întrebă fără să-i atingă mâna.
— Da.
— A venit Fanny să te ia?
— Da.
— Oricum, pot să te conduc şi eu câţiva paşi; nu chiar până la casa parohială, totuşi, pentru ca nu cumva vechiul meu prieten Helstone să mă împuşte pe fereastră.
Începu să râdă şi îşi luă pălăria. Caroline pomeni ceva despre osteneală inutilă; el îi spuse să-şi ia boneta şi şalul. Ea fu repede gata şi curând se găsiră amândoi în aer liber. Moore îi puse braţul sub al său, la fel cum făcea odinioară – cu gestul acela pe care ea totdeauna îl simţea plin de duioşie.
— Poţi s-o iei înainte, Fanny, îi spuse Robert fetei. Te ajungem din urmă.
Şi de îndată ce Fanny o luă puţin înainte, Robert prinse mâna Carolinei într-a sa şi îi spuse cât de mult se bucură să vadă că e o musafiră obişnuită la Fieldhead: spera că legătura strânsă cu domnişoara Keeldar avea să continue; o asemenea relaţie nu putea fi decât plăcută şi folositoare.
Caroline îi răspunse că ţinea foarte mult la Shirley.
— Şi nu încape îndoială că simpatia e reciprocă, declară Moore. Dacă îţi spune că ţi-e prietenă, poţi fi sigură că aşa este; nu e capabilă de prefăcătorie; dispreţuieşte ipocrizia. Dar ia spune, Caroline, n-o să te mai vedem niciodată la Hollow’s Cottage?
— Cred că nu, dacă unchiu-meu nu se răzgândeşte.
— Şi te simţi acum foarte singură?
— Da, destul de singură. În afară de tovărăşia domnişoarei Keeldar nu prea mai am nicio bucurie.
— N-ai fost cumva bolnavă în ultima vreme?
— Nu, deloc.
— Ar trebui să te îngrijeşti. Ai grijă mai ales să nu renunţi la plimbări. Nu ştiu dacă îţi dai seama, dar mi s-a părut că eşti cam schimbată – puţin cam abătută şi cam palidă.
Unchiul tău se poartă frumos cu tine?
— Da, e la fel cum a fost întotdeauna.
— Asta înseamnă că nu-i prea afectuos; nici prea multă ocrotire, nici prea multă grijă. Atunci ce te roade? Spune-mi, Lina.
— Nimic, Robert!
Dar glasul îi tremura.
— Cu alte cuvinte nimic din ce ai fi dispusă să-mi spui; nu eu sunt omul căruia să te destăinui. Despărţirea e deci pe cale să ne înstrăineze, nu-i aşa?
— Nu ştiu; uneori aproape mă tem că da.
— N-ar trebui să se întâmple aşa. „Uita-vom ce a fost cândva, şi prieteni dragi vor dispărea?“ — Robert, eu nu uit.
— Cred că au trecut două luni, Caroline, de când n-ai mai fost pe la vilă.
— De când n-am mai fost la vilă, da,
— Ai trecut vreodată pe-acolo când te duceai la plimbare?
— Am fost sus, pe deal, câteodată, seara,. Şi m-am uitat în jos, peste vâlcea. Într-un rând am văzut-o pe Hortense în grădină udând florile, şi ştiu la ce oră aprinzi lampa din birou; din vreme în vreme am aşteptat să-i văd strălucirea; şi te-am zărit aplecându-te între lampă şi fereastră; ştiam că eşti dumneata – aproape că aş fi în stare să-ţi desenez silueta.
— Mă mir că nu te-am întâlnit niciodată; uneori mă urc şi eu pe dealuri, după ce apune soarele.
— Ştiu că ieşi; era gata să stau de vorbă cu dumneata întro noapte, atât de pe-aproape ai trecut.
— Zău? Am trecut pe aproape de tine şi nu te-am văzut!
Eram singur?
— De două ori te-am văzut şi niciodată nu erai singur.
— Cu cine eram? Probabil cu nimeni altcineva decât Joe Scott sau propria-mi umbră aruncată de razele lunii.
— Nu; nici Joe Scott şi nici umbra dumitale, Robert. Prima oară erai cu domnul Yorke; iar a doua oară ce numeşti umbra dumitale era o siluetă cu frunte albă şi plete întunecate, cu un colier sclipitor în jurul gâtului; însă doar vam zărit, şi pe dumneata şi silueta aceea ca de zână; n-am aşteptat să aud ce vorbiţi.
— S-ar zice că umbli nevăzută. În seara asta am observat că ai un inel la mână; n-o fi inelul lui Gyges? De-acum încolo, când o să fiu singur în birou, chiar şi în puterea nopţii, îmi voi îngădui să mi-o închipui pe Caroline plecată peste umărul meu şi citind împreună cu mine aceeaşi carte, sau şezând alături ocupată cu treburile ei, dar ridicându-şi din când în când ochii nevăzuţi ca să-mi citească pe faţă gândurile.
— Poţi să nu te sperii de asemenea indiscreţii; nu mă apropii de dumneata, rămân doar în depărtare şi urmăresc ce ţi se mai întâmplă.
— Seara, după ce se închide fabrica, iar eu hoinăresc de-a lungul gardurilor – sau noaptea, în vreme ce ţin locul paznicului – o să-mi închipui că fiecare ciripit de pasăre adormită în cuibul ei şi fiece foşnet de frunză sunt o mişcare făcută de tine; umbrele copacilor îţi vor împrumuta silueta; în fiece ramură cu flori albe de măceş am să-mi închipui că te zăresc pe tine. Lina, ai să mă urmăreşti pretutindeni.
— Niciodată n-o să mă aflu acolo unde nu doreşti să fiu, nici n-am să văd ori să aud ce doreşti să rămână nevăzut şi neauzit.
— Te voi vedea chiar şi în fabrică, în plină lumină a zilei; şi chiar te-am văzut o dată. Abia acum o săptămână, şedeam la capătul unei hale din fabrică şi fetele lucrau la capătul celălalt, iar într-un grup de lucrătoare care alergau de colocolo mi s-a părut că zăresc o siluetă asemănătoare cu a ta.
Era vreun efect înşelător de lumină şi umbră sau vreo amăgitoare rază a soarelui. M-am dus până la grupul de acolo; ce văzusem eu pierise; m-am trezit între două fetişcane zdravene purtând şorţuri.
— N-am să vin niciodată în fabrică după dumneata, Robert, dacă nu mă chemi.
— Şi nu e singurul prilej în care imaginaţia mi-a jucat feste. Într-o noapte, pe când mă întorceam târziu de la târg, am intrat în salonul vilei cu gândul s-o găsesc pe Hortense acolo; dar în locul ei mi s-a părut că te găsesc pe tine. În cameră nu se afla nicio lumânare; o luase soră-mea sus cu ea; obloanele nu fuseseră trase şi bogate raze de lună se revărsau prin ochiurile ferestrei; şi acolo te aflai tu, Lina, lângă tocul ferestrei, puţin plecată într-o parte, aşa cum nu rareori ţi se întâmplă să stai. Erai îmbrăcată în alb, la fel cum te-am văzut la o reuniune, într-o seară. O jumătate de secundă mi s-a părut că faţa ta proaspătă, plină de viaţă, e întoarsă către mine şi mă priveşte; o jumătate de secundă mam gândit să vin şi să te iau de mână, să te cert pentru îndelunga absenţă şi să-ţi urez bun venit pentru seara de atunci. Dar după ce am făcut doi paşi, vraja s-a risipit; conturul rochiei şi-a schimbat forma; trăsăturile chipului sau topit şi n-a mai rămas nimic din ele; îndată ce am ajuns acolo am văzut că în realitate nu rămăsese decât faldul unei perdele de muselină albă şi un ghiveci cu o plantă de casă plină de boboci – „sic transit“, et caetera.
— Prin urmare n-a fost fantoma mea? Era gata sa cred că da.
— Nu; nimic altceva decât muselina, ghiveciul şi bobocii roşii; o pildă de iluzie pământească.
— Mă mir că mai ai timp pentru asemenea iluzii, când gândurile trebuie să-ţi fie aşa de prinse.
— Şi eu mă mir. Dar în mine, Lina, aflu două firi deosebite; una faţă de lume şi faţă de treburi, şi alta acasă şi în timpul liber. Gérard Moore e un câine nemilos dacă îl duci la fabrică sau la târg; omul căruia îi spui vărul tău Robert e uneori un visător şi trăieşte în alte sfere decât aceea a postăvăriei şi biroului.
— Dar cele două firi se împacă bine cu dumneata; am impresia că arăţi sănătos şi liniştit; ai pierdut cu totul aerul acela hărţuit pe care te durea sufletul când îi vedeai zugrăvit pe chipul dumitale acum câteva luni.
— Bagi tu de seamă asta? Sigur, am scăpat de unele greutăţi; am trecut de locurile cu stânci primejdioase şi am ieşit în largul mării.
— Şi, dacă ai vânt prielnic, poţi nădăjdui să faci o călătorie bogată în roade?
— Aş putea să sper, da; dar speranţele sunt înşelătoare; peste vânturi şi valuri nu poţi să fi stăpân, vânturile şi furtunile veşnic ridică piedici în calea marinarului; el nu poate să-şi scoată din minte că-l pândeşte furtuna.
— Dar dumneata eşti pregătit pentru asta – eşti marinar destoinic şi căpitan iscusit, un pilot plin de îndemânare, da, Robert, ştii să domoleşti furtunile.
— Ruda mea are întotdeauna despre mine cea mai bună părere, dar am să-i iau vorbele drept prevestitoare de bine; voi socoti că întâlnindu-mă cu ea în noaptea asta am văzut cum îmi iese în întâmpinare una dintre păsările acelea care pentru marinari sunt vestitoare de noroc.
— Sărmană vestitoare de noroc mai este aceea care nu-i în stare de nimic – nu are nicio putere. Îmi dau seama de neputinţa mea; n-are niciun rost să-ţi spun că vreau să-ţi fiu de folos, atâta vreme cât n-o pot dovedi, îţi doresc mult succes; îţi doresc destin măreţ şi fericire adevărată.
— Dar când mi-ai dorit altceva? Ce aşteaptă Fanny acolo? I-am spus s-o ia înainte. Aha! Va să zică am şi ajuns lângă cimitir; aici trebuie să ne despărţim, aşa bănuiesc; dacă n-ar fi fost fata asta cu noi am fi mai putut sta câteva minute pe treptele bisericii. E o noapte atât de frumoasă, o atât de paşnică noapte de vară, încât deocamdată nu prea mă trage inima să mă întorc la Hollow.
— Acum nu putem sta pe treptele din faţa bisericii, Robert.
Caroline rosti vorbele acestea fiindcă Moore o conducea înspre intrarea bisericii.
— Poate că nu, dar trimite-o pe Fanny acasă; spune-i că venim şi noi; câteva minute nu mai au importanţă.
Orologiul bisericii sună ceasurile zece.
— Acum are să iasă unchiu-meu ca să-şi facă rondul de gardă, şi totdeauna trece prin faţa bisericii şi prin cimitir.
— Şi ce dacă? Dacă n-ar şti Fanny că suntem aici, mi-ar face plăcere să-l păcălim şi să treacă pe lângă noi fără să ne vadă. Când ar fi el în faţă, noi am putea fi sub fereastra dinspre apus; când ar lua-o pe partea dinspre nord, ne-am putea strecura pe lângă cea din sud; şi într-o clipă am putea să ne ascundem după orice piatră; monumentul acela înalt ridicat de familia Wynne ar fi de-ajuns să ne ascundă cu totul.
— Robert, ce bine dispus eşti în seara asta! Hai pleacă – pleacă, adăugă Caroline cu nerăbdare. Uite, se-aude uşa din faţă…
— Nu vreau să plec; ba, dimpotrivă, am să mai rămân.
— Ştii bine că unchiu-meu s-ar supăra îngrozitor; mi-a interzis să te mai văd fiindcă eşti iacobin.
— Bizar iacobin!
— Pleacă, Robert, uite-l că vine – îi aud tuşea.
— Diable! Ciudat lucru – tare aş vrea să mai stau!
— Îţi aduci aminte ce a făcut atunci când a dat peste Fanny şi… începu Caroline, dar se opri dintr-o dată.
Cuvântul următor ar fi trebuit să fie „iubitul”, dar nu era în stare să-l rostească; putea să pară dinadins folosit ca să sugereze idei pe care nu avea intenţia să le sugereze – idei aducătoare de amăgiri şi tulburări.
Moore avea mai puţine scrupule.
— Şi iubitul ei? întrebă fără să ezite o clipă. Domnul Helstone l-a băgat sub pompă şi i-a făcut o baie zdravănă – aşa-i? Aş zice că şi mie mi-ar face hatârul ăsta cu destulă mulţumire. Mi-ar plăcea să-l aţâţ puţin pe bătrânul tiran – nu, orice ar fi, nu împotriva ta. Dar să facă deosebirea între un iubit şi un văr cred că ar fi în stare, nu?
— Oho! La dumneata nu s-ar gândi nici pe departe în felul ăsta, sunt sigură că nu; cearta cu dumneata ţine doar de politică şi atât; dar n-aş vrea deloc să întindem coarda prea mult, îl ştii doar cât e de arţăgos. Uite-l c-a ajuns la portiţa grădinii - hai, pentru binele dumitale şi al meu, hai, Robert, pleacă!
Vorbele atât de stăruitoare erau sprijinite prin gesturi de acelaşi fel şi priviri încă mai stăruitoare. Moore îi strânse o clipă între palmele lui palmele împreunate, răspunse privirii ridicate cu o privire îndreptată în jos, rosti „Noapte bună!“ şi plecă.
Peste o clipă Caroline se afla lângă uşa dinspre bucătărie, alături de Fanny. Chiar atunci umbra pălăriei cu boruri întoarse se abătu peste un mormânt luminat de lună; ţeapăn de parcă ar fi înghiţit un baston, parohul ieşi din grădină şi porni cu pas domol, cu mâinile la spate, să străbată cimitirul. Puţin a lipsit ca Moore să nu fie prins; până la urmă tot a trebuit să se „pitească”, s-o ia pe după biserică şi să se ascundă în spatele fălosului monument al familiei Wynne. A fost silit să rămână acolo zece minute întregi, cu un genunchi proptit în iarbă, cu pălăria în mână şi pletele în voia stropilor de rouă, cu ochii negri scăpărători şi cu buzele întredeschise datorită râsului mut provocat de propria-i stare; căci la trei paşi de el se oprise parohul să admire în voie stelele şi să prizeze tabac.
Se întâmplă, însă, ca în mintea domnului Helstone să nu existe nici măcar o umbră de bănuială; căci fiind de obicei foarte vag informat cu privire la deplasările nepoatei, deoarece considera că nici nu merită osteneala să le urmărească îndeaproape, habar nu avea că toată ziua fusese plecată şi şi-o închipuia stând în camera ei, ocupată cu lucrul sau cu vreo carte; acolo se şi afla în momentul acela; dar nu cufundată în liniştitele îndeletniciri presupuse de el, ci stând la fereastră cu inima zbătându-i-se în piept şi privind cu nelinişte prin crăpăturile oblonului ca să-şi vadă unchiul reîntors în casă şi vărul scăpat; până la urmă dorinţele i se împliniră; îl auzi pe domnul Helstone intrând şi îl văzu pe Robert păşind printre morminte, apoi sărind gardul; abia atunci coborî pentru rugăciune. Când se reîntoarse în cameră, se întâlni din nou cu amintirea lui Robert. Vedeniile din timpul somnului fură multă vreme evitate; multă vreme stătu lângă zăbrele, multă vreme privi înspre vechea grădină şi biserica încă şi mai veche, peste mormintele înşirate unul după altul, cenuşii şi solemne, desenate limpede sub lumina lunii. Urmări paşii nopţii pe cărările-i de stele, până departe în „măruntele minute de dincolo de toate”; în gând, toată vremea se afla împreună cu Moore. Stătea lângă el; îi auzea glasul; îşi ţinea mâna într-a lui şi mâna rămânea mereu caldă între degetele sale. Când bătea orologiul bisericii, sau de câte ori se isca orice alt zgomot, când apărea în cameră şoricelul deprins să umble în voie pe acolo – un intrus împotriva căruia pentru nimic în lume n-ar fi lăsat-o pe Fanny să pună vreo capcană – când venea şi făcea să zdrăngăne lanţul de chei, singurul ei inel, apoi mai stârnea câteva foşnete pe masa de toaletă unde întotdeauna îl aştepta un biscuit – Caroline înălţa-privirile, readusă pentru o clipă în lumea reală. Atunci rostea cu jumătate de glas, ca şi când s-ar fi împotrivit dojenilor unui îndrumător nevăzut şi neauzit:
— Nu mă amăgesc cu visuri de dragoste; dacă mă gândesc e doar fiindcă nu pot să dorm; bineînţeles ştiu că o să se însoare cu Shirley.
Şi în vreme ce tăcerea se reînstăpânea, sunetele orologiului se stingeau, protejatul cel nedomesticit şi necunoscut se retrăgea, Caroline îşi relua visul, cuibărindu-se la pieptul vedeniilor – ascultându-le, stând de vorbă cu ele. Într-un târziu vedeniile păliră; pe măsură ce se apropiau zorile, stelele apuneau şi primele licăriri ale zilei risipeau alcătuirile închipuirii; ciripitul păsărelelor atunci trezite din somn le acoperea şoaptele. Povestea plină de înflăcărare, înviorată de pasiune, luată pe aripi de adierile dimineţii deveni murmur stins. Acea vedenie care, ivită sub razele lunii, trăia, avea puls, avea mişcare, purta strălucirea sănătăţii şi prospeţimea tinereţii, îngheţă şi se făcu cenuşie ca o fantomă când dădu piept cu roşeaţa răsăritului. Se risipi. Şi la sfârşit visătoarea rămase stingheră; se strecură în pat, înfrigurată şi abătută.
CAPITOLUL XIV
Shirley îşi caută mântuirea în opere de binefacere
„Bineînţeles, ştiu sigur că o să se însoare cu Shirley, fu primul gând care îi trecu prin minte a doua zi dimineaţa. Şi trebuie să se însoare cu ea, căci îi poate fi de mare ajutor”, urmă apoi cu toată convingerea. Şi imediat veni gândul dureros: „Dar când ei vor fi soţ şi soţie eu am să fiu dată uitării. Vai! Am să fiu cu totul dată uitării! Şi ce… ce o să mă fac eu atunci când Robert va fi definitiv şi pe de-a-ntregul despărţit de mine? Încotro am să apuc? Robert al meu. Ce mult aş dori să pot spune pe bună dreptate că e al meu! Dar eu nu sunt decât sărăcie şi neputinţă. Shirley este bogăţie şi putere; şi frumuseţe totodată, şi dragoste – asta nu pot s-o neg. Aici nu e vorba de o poveste dubioasă; îl iubeşte, şi nu cu simţăminte de duzină; îl iubeşte, sau îl va iubi în aşa chip încât el să fie dator să se simtă mândru că e iubit. Nimeni nu poate ridica nicio obiecţie întemeiată. Prin urmare să se căsătorească; dar pe urmă eu n-am să mai însemn nimic pentru Robert. Ca să-i fiu soră, sau alte treburi dintr-astea – mi-e silă. Pentru un bărbat ca Robert am să fiu totul sau nimic; nicio ezitare şi nicio vorbă goală nu poate fi suportată. De îndată ce perechea va fi unită, fără îndoială că am să mă despart de ei. Cât despre zăbovitul prin preajma lor, făcând pe ipocrita şi lăsând să se vadă senine simţăminte de prietenie, când sufletul îmi va fi răvăşit de cu totul alte emoţii – în asemenea hal de decădere n-am să ajung niciodată. A juca rolul prietenului devotat nu mi-ar fi deloc mai uşor decât a-l juca pe acela al duşmanului de moarte; la fel de puţin sunt în stare să le stau în cale pe cât aş putea să-i calc în picioare. Robert e un om de mâna întâi – pentru mine; lam iubit, îl iubesc, trebuie să-l iubesc. Aş vrea să fiu nevasta lui, dacă aş putea; şi cum nu pot, nu-mi rămâne decât să plec undeva unde să nu-l mai vad. Există doar o singură alternativă – ori să mă lipesc de el atât de strâns încât să devin o parte din fiinţa lui, ori să fiu despărţită de el aşa cum sunt despărţiţi cei doi poli ai unei sfere. Dumnezeule, atunci desparte-mă! Desparte-ne cât mai grabnic!“
Tot cam astfel de gânduri îi umblau iarăşi prin minte şi târziu după-amiaza, când unul dintre personajele ce-o obsedau trecu pe dinaintea ferestrei salonului. Domnişoara Keeldar păşi alene pe acolo; umbletul şi înfăţişarea lăsau să se vadă acel amestec de melancolie şi nepăsare ce alcătuia, în momentele de linişte, aspectul obişnuit al persoanei şi atitudinilor sale. În momentele de însufleţire însă, nepăsarea dispărea fără urmă, melancolia căpăta o nuanţă de voioşie sinceră minunat îmbinată cu râsul, cu zâmbetul, cu privirile şi alcătuiau laolaltă un simţământ pe deplin închegat, astfel că voioşia ei nu părea niciodată „trosnet de spini striviţi sub talpă“.
— Ce înseamnă asta, de ce n-ai venit să mă vezi astăzi după-amiază, aşa cum mi-ai promis? I se adresă Carolinei îndată după ce intră în cameră.
— N-am avut chef, răspunse foarte sincer domnişoara Helstone.
Domnişoara Keeldar o şi cercetase cu priviri scrutătoare.
— Nu! exclamă Shirley. Văd că nu ai chef să mă iubeşti; iar ai căzut într-una din stările acelea ale tale înnegurate şi neîndurătoare, când omul simte că prezenţa lui lângă tine nu este binevenită. Ai asemenea stări. Îţi dai seama?
— Ai de gând să stai mult, Shirley?
— Da. Am venit să beau ceaiul şi nu pot pleca înainte de al bea. Prin urmare o să-mi iau libertatea de a-mi scoate boneta chiar şi fără să fiu invitată.
Făcu întocmai, pe urmă rămase în picioare pe covor, cu mâinile la spate.
— Arăţi de mai mare dragul, continuă să vorbească tot cercetând-o atent cu privirile, dar nu fără prietenie, ci mai degrabă cu milă. Grozav de liniştită te mai arăţi, aidoma cu o căprioară rănită şi care îşi caută singurătatea. Ţi-e frică, oare, că Shirley are să-ţi scoată sufletul dacă are să descopere că eşti rănită şi sângerezi?
— De Shirley nu mi-e niciodată frică.
— Dar câteodată nu poţi s-o suferi; şi nu rareori o ocoleşti. Shirley este în stare să-şi dea seama când e ocolită şi dată deoparte. Dacă aseară n-ai fi plecat spre casă cu cine ai plecat, astăzi ai fi alt om. La cât ai ajuns acasă?
— Pe la zece.
— Ehei! Ţi-au trebuit trei sferturi de ceas ca să străbaţi o milă? Tu, sau Moore, aţi zăbovit în halul ăsta?
— Shirley, vorbeşti prostii.
— El a vorbit prostii – în privinţa asta nu am nicio îndoială; ori s-a înfăţişat într-un fel anume, ceea ce e de o mie de ori mai rău; chiar în clipa asta îţi văd pe frunte lumina ochilor lui. Aş fi în stare să-l provoc la duel, numai că n-am, unde găsi un martor de nădejde. Sunt cumplit de nervoasă, şi în aceeaşi stare am fost toată noaptea şi toată ziua de astăzi. Nu mă întrebi din ce pricină, făptură mică, tăcută şi peste măsură de sfioasă ce eşti, continuă ea după o pauză. N-ai merita să-ţi torn în poală toate secretele mele fără să mă rogi. Pe cuvântul meu că ieri seară aş fi fost în stare să mă iau pe urmele lui Moore cu intenţii ucigaşe. Am pistoale şi ştiu să mă folosesc de ele.
— Lasă fleacurile, Shirley! Pe cine l-ai fi împuşcat - pe mine sau pe Robert?
— Pe niciunul, probabil – sau poate că pe mine – ori mai degrabă vreun liliac sau vreo ramură de copac. E un înfumurat – vărul ăsta al tău – un înfumurat calm, serios, rezonabil, cumpănit şi plin de ambiţie. Parcă îl văd stând în picioare în faţa mea şi debitându-şi vorbirea aceea pe jumătate aspră, pe jumătate duioasă şi până la urmă venindu-mi de hac (îmi dau foarte bine seama că aşa se întâmplă) cu ţelurile neclintite şi altele asemenea. Iar atunci – mă scoate complet din sărite!
Domnişoara Keeldar începu să se plimbe cu paşi iuţi prin încăpere în vreme ce repeta cu tărie că nu mai are niciun fel. De răbdare faţă de bărbaţi în general, dar mai cu seamă faţă de arendaşul pomenit.
— N-ai dreptate, sări Caroline oarecum îngrijorată. Robert nu este înfumurat şi niciun bărbat uşuratic. Asta pot să ţi-o garantez.
— Tu să garantezi pentru el? Crezi cumva că în privinţa asta aş putea să ţin seamă de vreun cuvânt de-ai tău? Nu poate exista nicio altă mărturie căreia să nu-i dau mai multă crezare decât uneia făcute de tine. Pentru binele lui Moore ai fi în stare să-ţi tai şi mâna dreaptă.
— Dar nu şi să mint; şi fiindcă spun adevărul, trebuie să te asigur că aseară s-a purtat cu mine doar politicos - atât şi nimic mai mult.
— N-am întrebat cum s-a purtat, pot ghici şi singură. Am văzut pe fereastră cum ţi-a luat mâna între degetele lui lungi, de cum aţi ieşit pe poartă.
— Asta nu înseamnă nimic. Nu suntem străini, doar ştii bine. Mă cunoaşte de foarte multă vreme şi suntem veri.
— Sunt indignată; şi cu asta am încheiat întreaga poveste, răspunse domnişoara Keeldar. Apoi adăugă: toată liniştea şi mulţumirea îmi sunt spulberate de manevrele lui. Mereu intervine între mine şi tine; fără el, noi am fi prietene bune; dar acest înfumurat lung de şase picioare aruncă mereu şi mereu umbre asupra prieteniei noastre. Mereu şi mereu trece pe unde nu trebuie şi acoperă lumina pe care eu doresc s-o văd totdeauna cât mai limpede; nu se mai satură să facă tot ce-i stă în putinţă ca să-ţi arate că sunt o fiinţă plicticoasă şi primejdioasă.
— Nu, Shirley; nici vorbă.
— Ba da. N-ai vrut tovărăşia mea astăzi după-amiaza şi asta m-a durut adânc; tu eşti din fire o fiinţă mai rezervată, dar eu sunt o fire sociabilă, nu pot trăi singură. Dacă am fi lăsate de capul nostru, doar atât, să ştii că eu te preţuiesc aşa de mult, încât m-aş putea împăca să te am lângă mine toată vremea şi n-aş dori să mă despart de tine nici măcar pentru o frântură de secundă. Tu n-ai putea să spui acelaşi lucru în ce mă priveşte pe mine.
— Shirley, pot să spun orice doreşti. Shirley, ţin la tine.
— Mâine ai să doreşti să mă ia naiba, Lina.
— Nu, n-are să fie aşa. Pe zi ce trece mă obişnuiesc tot mai mult… te îndrăgesc tot mai tare. Ştii bine că sunt prea englezoaică pentru a mă arunca dintr-o dată într-o prietenie frenetică. Dar eşti într-atâtea privinţe mult mai înzestrată decât oamenii obişnuiţi – eşti atât de deosebită de tinerele noastre pe care le poţi întâlni la fiecare pas! Te stimez, te apreciez nespus; nu eşti niciodată o povară pentru mine, niciodată. Crezi ce-ţi spun?
— În parte, răspunse domnişoara Keeldar zâmbind cam neîncrezătoare. Dar eşti o fiinţă extraordinară; oricât de cumpănită pari, există undeva în făptura ta o forţă şi o profunzime nu uşor de identificat şi de apreciat; şi pe urmă, fără îndoială că eşti nefericită.
— Şi oamenii nefericiţi sunt doar rareori buni la suflet – asta vrei să spui?
— Câtuşi de puţin; vreau mai degrabă să spun că oamenii nefericiţi sunt adesea preocupaţi şi nu prea au chef să pălăvrăgească la nesfârşit cu interlocutori de felul meu. Ba mai mult decât atât, există un sol de nefericire care nu numai că deprimă, dar şi macină – şi mă tem că la tine despre asta e vorba. Compasiunea ar putea să-ţi fie de vreun ajutor, Lina? Dacă da, primeşte-o din partea mea: Shirley o oferă cu largheţe şi-i garantează puritatea.
— Shirley, eu n-am avut nicio soră – nici tu n-ai avut; dar în clipa asta înţeleg ca într-o străfulgerare ce fel de sentimente nutresc surorile una faţă de alta. O afecţiune îngemănată cu însăşi viaţa lor şi pe care nicio lovitură de ordin sentimental n-o poate dezrădăcina, pe care micile certuri nu fac decât s-o întunece pentru o clipă ca să se aprindă cu şi mai multă strălucire atunci când încordarea dispare; o afecţiune ce nu poate fi până la urmă depăşită de nicio altă pasiune şi faţă de care dragostea însăşi nu-i în stare decât să se ia la întrecere pe tărâmul forţei şi al adevărului. Dragostea ne chinuie crunt, Shirley; este atât de sfâşietoare, ne aduce atâta suferinţă, şi cu flăcările ei ne mistuie puterile; în afecţiune nu se află nici durere şi nici flăcări, ci doar încurajare şi balsam. Mă simt încurajată şi alinată atunci când tu – ia aminte: tu, şi numai tu – te afli în preajma mea, Shirley. Acum mă crezi?
— Totdeauna cred cu uşurinţă în lucrurile care îmi fac plăcere. Prin urmare suntem într-adevăr prietene, Lina, în ciuda acelor umbre?
— Suntem într-adevăr prietene, orice ar fi să se întâmple, răspunse Caroline trăgând-o pe Shirley lângă ea şi aşezând-o pe un scaun,
— Bine, atunci hai să vorbim despre altceva şi nu despre Tulburător.
Dar tocmai atunci în încăpere intră preotul, iar acel „altceva” la care se referise domnişoara Keeldar n-a mai putut fi pomenit decât la plecare; atunci ea a zăbovit puţin în coridor şi a vorbit:
— Caroline, aş vrea să-ţi spun că am o mare greutate pe suflet; mă mustră conştiinţa amarnic, de parcă aş fi săvârşit ori m-aş pregăti să săvârşesc o crimă. Trebuie să înţelegi că nu e vorba despre conştiinţa mea intimă, ci de aceea de proprietar al pământului şi al conacului. Am căzut în stăpânirea unui vultur cu gheare de oţel. Mă aflu sub o influenţă sumbră, cu care nu prea sunt de acord, dar nici nu sunt în stare să-i rezist. Mi-e teamă că nu va trece mult şi se va întâmpla ceva la care nici nu vreau să mă gândesc. Pentru a-mi uşura sufletul şi a face tot ce-mi stă în putinţă ca să împiedic nenorocirea, vreau să mă angajez într-o serie de opere de binefacere. De aceea, nu trebuie să te surprindă dacă vezi că am trecut pe neaşteptate la o dispoziţie sufletească extrem de generoasă. Nu-mi dau deloc seama cum ar urma să încep, dar trebuie să mă sfătuieşti şi tu; mâine o să vorbim mai pe larg despre treburile astea; ce te rog acum e doar s-o inviţi pe fiinţa aceea minunată, domnişoara Ainley, să vină până la Fieldhead. Mă gândesc să mă pun sub tutela ei – nu-i aşa c-o să aibă o pupilă grozavă? Şi spune-i aşa, pe departe, că deşi am numai intenţii bune, sunt cam neglijentă din fire, şi atunci are să fie mai puţin scandalizată de ignoranţa mea în ce priveşte societăţile de binefacere care oferă nevoiaşilor haine şi altele.
A doua zi, Caroline o găsi pe Shirley stând la birou cu o înfăţişare foarte gravă şi având dinainte un registru, un teanc de bancnote şi o pungă doldora de monede. Arăta cum nu se poate mai serioasă, dar puţin nedumerită. Îi spuse că îşi „aruncase privirea” peste cheltuielile săptămânale ale casei, cu gândul de a vedea unde ar putea să facă unele reduceri; că tocmai stătuse de vorbă cu doamna Gil, bucătăreasa, şi femeia plecase de acolo cu bănuiala că în mintea ei (a stăpânei) ceva nu era fără îndoială la locul lui.
— I-am ţinut o predică, spuse Shirley, despre datoria de a cheltui cu grijă, într-un fel cu totul nou pentru ea. Cu atâta convingere i-am vorbit despre economii, încât eu singură mam mirat; fiindcă, vezi tu, pentru mine este o idee cu totul nouă; niciodată nu m-am gândit, şi încă mai puţin am vorbit, până în zilele din urmă, despre asemenea treburi. Asta însă numai în teorie, căci atunci când am ajuns la partea practică n-am putut să reduc nimic. N-am tăria să renunţ nici măcar la un singur funt de unt, sau să urmăresc a obţine o socoteală limpede asupra modului cum sunt folosite untura, slănina, pâinea, carnea sau orice alt aliment folosit la bucătărie. Ştiu bine că niciodată n-am făcut la Fieldhead iluminaţie mare, dar n-am avut tăria să cer lămuriri cu privire la rostul nenumăraţilor funzi de lumânări de toate soiurile; nu spălăm pentru parohie, totuşi am văzut în tăcere numeroase înregistrări de diverse cantităţi de săpun şi praf de înălbit rufele, calculate aşa fel încât să satisfacă pe deplin până şi pe cel mai pretenţios om interesat de atitudinea noastră faţă de aceste articole; carnivoră nu sunt şi nu-i nici doamna Pryor, nici măcar doamna Gil însăşi, totuşi n-am făcut decât să îngaim ceva şi să holbez ochii când am văzut notele măcelarului şi cifrele ce par să dovedească faptul – falsul vreau să spun. Caroline, poţi să râzi de mine, dar de schimbat nu poţi să mă schimbi. În unele privinţe sunt o laşă – îmi dau seama. În alcătuirea fiinţei mele un element de bază este laşitatea morală. Am roşit şi am lăsat capul în jos în faţa doamnei Gil atunci când ea ar fi trebuit să bâiguie nişte mărturisiri. Mi-a fost cu neputinţă să adun suficient curaj pentru a face fie şi o simplă aluzie, cu atât mai puţin să-i dovedesc că e o escroacă. Nu sunt înzestrată cu demnitate calmă, nu am curaj adevărat.
— Shirley, ce înseamnă accesul ăsta de nedreptate împotriva ta însăţi? Ştii bine că nu e înclinat să vorbească frumos despre femei, dar unchiul meu spune că nu există în Anglia zece mii de bărbaţi care să se poată compara cu tine şi care într-adevăr să nu ştie ce e teama.
— Da, nu ştiu ce e teama fizică; primejdia niciodată nu mă tulbură. Nu mi-am pierdut deloc firea când taurul cel mare şi roşu al domnului Wynne s-a ridicat deodată mugind în faţa mea, în vreme ce străbăteam singură păşunea, şi-a plecat capul fioros şi mânjit de noroi şi s-a repezit înspre mine; dar mi-a fost teamă când am văzut-o pe doamna Gil ruşinată şi descompusă la faţă. În anumite privinţe ai de două ori – de zece ori mai multă putere decât mine, Caroline; tu, pe care nimeni nu te-ar putea convinge să treci pe lângă un taur cu înfăţişare oricât de paşnică, i-ai fi arătat cu tărie menajerei mele că a făcut un lucru rău; pe urmă ai fi certat-o, cu blândeţe şi înţelepciune; iar la sfârşit, cred eu, dacă ar fi lăsat să se vadă că se căieşte, ai fi iertat-o cu duioşie. Eu nu sunt în stare să mă port aşa. Găsesc că, oricum, în ciuda unor înşelăciuni cam exagerate, trăim totuşi în cadrul posibilităţilor noastre; dispun de bani şi neapărat trebuie să fac cu ei o treabă bună. Săracii de la Briarfield o duc tare greu: trebuie ajutaţi. Tu ce crezi că s-ar cuveni să fac, Lina? N-ar fi oare mai bine să împart banii imediat?
— Nu, zău că nu, Shirley; n-ai proceda cu socotinţă. Deseori mi-am dat seama că tu nu înţelegi prin binefacere decât să împărţi şilingi şi jumătăţi de coroană în mod nepăsător şi la întâmplare, ceea ce poate duce la înşelătorii fără număr. Trebuie să ai un prim-ministru, fiindcă altminteri ai să te trezeşti amestecată într-o mulţime de necazuri. Tu singură ai pomenit de domnişoara Ainley: domnişoarei Ainley am să mă adresez. Dar, între timp, promite-mi că ai să stai cuminte şi n-ai să-ncepi să-ţi arunci banii în stânga şi-n dreapta. Ce de bani mai ai, Shirley! Trebuie să te simţi tare bogată cu atâta bănet.
— Da; am impresia că sunt cineva. Nu e o sumă uriaşă, dar mă simt răspunzătoare de chipul cum va fi folosită; şi să ştii că răspunderea asta mă apasă pe suflet mult mai greu decât mi-aş fi închipuit. Se spune că la Briarfield ar fi unele familii care aproape că mor de foame; câţiva dintre ţăranii mei au ajuns într-o stare de plâns; trebuie să-i ajut şi am săi ajut.
— Sunt unii care spun că nu facem bine când dăm pomeni săracilor, Shirley.
— Nu vor să-şi bată capul cu nimic. Pentru cine nu ştie cei foamea e uşor să trăncănească despre degradarea adusă de milostenie şi aşa mai departe; numai că ei uită cât de scurtă e viaţa şi cât de amară poate să fie. Nici unuia dintre noi nu ne e dat să trăim multă vreme; atunci să ne ajutăm unii pe alţii în vremuri de lipsă şi nenorocire, măcar atât cât ne stă în putinţă, fără să ţinem nicio clipă seama de scrupulele filosofiei găunoase.
— Dar tu îi ajuţi pe oameni, Shirley; şi până acuma ţi-ai dovedit din plin dărnicia.
— N-am făcut destul; trebuie să dau mai mult fiindcă altminteri, ascultă-mă pe mine, într-o bună zi sângele fratelui meu va începe să strige cu glas tare împotriva mea, acolo sus, în ceruri. Căci la urma urmei, dacă incendiatorii politici vor ajunge până la noi ca să aţâţe vâlvătăile luptei şi prin împrejurimi şi vor încerca să-mi vatăme avutul, ca o tigroaică am să lupt pentru ce-i al meu – ştiu că aşa voi face. Trebuie să ascult glasul Milosteniei atâta vreme cât îmi mai stă în preajmă: de îndată ce glasul acesta va fi înecat de urletele provocatoare ale tâlharilor, întreaga mea făptură se va ridica pentru a se împotrivi şi a nu lăsa nimic din mână. Dacă vreodată săracii se vor aduna şi se vor ridica alcătuind o gloată, le voi sta împotrivă ca un aristocrat: dacă încearcă să mă intimideze, trebuie să-i desfid; dacă mă atacă, trebuie să rezist – şi am s-o fac.
— Vorbeşti la fel ca Robert.
— Şi simt la fel ca Robert, dar cu mai multă înflăcărare. Numai să se amestece în afacerile lui Robert, sau la fabrica lui, sau să se ridice împotriva lui, şi am să-i urăsc. În clipa de faţă nu sunt o patriciană şi nici nu-i socotesc pe săracii din jurul meu drept plebei; dar de îndată ce mi-ar face un rău prin violenţă, mie sau avutului meu, iar pe urmă ar încerca să ne dicteze condiţiile lor, aş da cu totul uitării mila faţă de nenorocirile şi respectul faţă de sărăcia lor, şi în ceea ce-i priveşte n-aş mai nutri nimic altceva decât dispreţ pentru ignoranţă şi ură pentru neruşinare.
— Shirley – cum îţi mai strălucesc ochii!
— Fiindcă sufletul mi-e în flăcări. Oare tu ai fi mai dispusă decât mine să-l laşi pe Robert doborât de numărul adversarilor?
— Dacă aş avea puterea ta de a-l ajuta pe Robert, aş folosio aşa cum ai şi tu de gând s-o foloseşti. Dacă i-aş putea fi tot atât de prieten cum îi eşti tu, i-aş sta alături aşa cum ai şi tu de gând să-i stai – până la moarte.
— În clipa de faţă, Lina, deşi ochii nu-ţi strălucesc, au un licăr viu. Ai coborât pleoapele, dar am zărit în ei o scânteie. Oricum, n-am ajuns încă la luptă. Ceea ce vreau eu să fac e să previn pagubele. Nu sunt în stare să uit, nici ziua, nici noaptea, că simţămintele acestea înveninate pe care săracii le poartă împotriva bogaţilor au luat naştere din suferinţă: nici un ne-ar urî şi nici nu ne-ar invidia, dacă n-ar socoti că suntem de atâtea ori mai fericiţi decât ei. Pentru a le alina suferinţele şi a le împuţina astfel ura, trebuie să ofer cu generozitate din îndestularea mea; iar pentru ca darurile acestea să aducă roade cât mai bogate, hai să le facem cu chibzuinţă. Pentru asta trebuie să introducem în sfaturile noastre un spirit diriguitor limpede, calm şi practic; deci dute şi ad-o încoace pe domnişoara Ainley.
Fără niciun alt cuvânt, Caroline îşi puse boneta şi plecă. Poate părea ciudat că nici ea şi nici Shirley nu se gândiseră s-o consulte pe doamna Pryor în legătură cu planurile lor; dar procedaseră cu înţelepciune. Ştiau din instinct că în cazul când s-ar fi sfătuit cu ea, n-ar fi făcut decât s-o amestece în nişte încurcături neplăcute. Era o femeie mult mai informată, mult mai cultă şi cu judecată mult mai temeinică decât domnişoara Ainley, însă energia administrativă şi priceperea în conducere îi lipseau cu desăvârşire. Bucuroasă ar fi contribuit cu bănişorii ei puţini la o operă caritabilă, căci dărnicia tainică i se potrivea de minune; dar la nişte proiecte publice, organizate pe scară largă, n-avea cum să ia parte; cât despre iniţierea unor asemenea planuri, asta rămânea în afara oricărei posibilităţi. Shirley ştia foarte bine şi de aceea n-o tulburase pe doamna Pryor cu participarea la discuţii fără rost, punând-o astfel într-o situaţie ce i-ar fi amintit propriile sale slăbiciuni, fără să-i poată aduce vreun folos.
Ziua când a fost chemată la Fieldhead ca să discute nişte proiecte atât de plăcute inimii ei, a fost pentru domnişoara Ainley o zi minunată. Atunci s-a văzut aşezată cu tot onorul şi politeţea la o masă pe care se aflau hârtie, pene, cerneală şi – ceea ce le întrecea pe toate – bani peşin, şi a fost rugată să întocmească un proiect amănunţit pentru ajutorarea săracilor nenorociţi din Briarfield. Iar cum îi cunoştea pe toţi, le cercetase nevoile, încercase în fel şi chip să afle cum ar putea fi ajutaţi mai cu folos, în cazul când s-ar fi găsit mijloacele, era pe deplin competentă să facă faţă unei astfel de îndeletniciri, şi o bucurie sfioasă îi năpădi inima cea bună când îşi dădu seama că poate răspunde prompt şi limpede la întrebările nerăbdătoare ale celor două fete; odată cu răspunsurile la întrebări le ajuta şi să-şi dea seama cât de multe şi cât de folositoare cunoştinţe avea despre condiţiile în care trăiau semenii din jurul ei.
Shirley puse la dispoziţia domnişoarei Ainley trei sute de lire şi la vederea banilor ochii bătrânicii se umplură de lacrimi de fericire, căci şi vedea cum din banii aceia flămânzii au să-şi potolească foamea, cei goi aveau să se îmbrace, iar cei bolnavi aveau să afle alinare. Numaidecât alcătui un plan simplu şi bine judecat pentru trimiterea ajutoarelor; şi le asigură că vremuri mai luminoase aveau să vină pentru oamenii de prin locurile acelea, fiindcă, fără nicio îndoială, exemplul stăpânei de la Fieldhead nu putea să nu fie urmat şi de alţii; ea se va strădui să adune şi alte subscripţii şi să alcătuiască un fond, însă mai întâi trebuia să se sfătuiască şi cu slujitorii bisericii; da, în privinţa asta era neînduplecată: domnul Helstone, doctorul Boultby, domnul Hall trebuiau consultaţi – (fiindcă nu numai cei din Briarfield urmau să fie ajutaţi, ci şi cei din Whinbury şi Nunnely) – pentru că, le atrase atenţia, ar fi fost o dovadă de îngâmfare din parte-i dacă ar fi făcut un singur pas fără încuviinţarea preoţilor.
Pentru domnişoara Ainley clericii erau fiinţe sfinte: oricât de neînsemnaţi ar fi fost ei ca oameni, slujba ce-o îndeplineau le aducea harul sfinţeniei. Până şi diaconii - care, din pricina aroganţei lor nesăbuite, n-ar fi fost vrednici nici măcar să-i încheie şireturile, să-i poarte umbrela, ori să-i aşeze şalul pe umeri – erau transformaţi de entuziasmul ei sincer şi curat în ucenici de sfinţi. Oricât s-au trudit să-i arate cât mai limpede micile lor păcate şi uriaşele absurdităţi şi prostii comise, ea n-a fost în stare să le vadă; n-avea ochi pentru păcatele clericilor: stiharul alb acoperea un noian de păcate.
Cunoscând această nevinovată orbire de care suferea proaspătul ei prim-ministru, Shirley afirmă în mod răspicat că diaconii nu puteau să aibă niciun cuvânt de spus în distribuirea banilor; că n-aveau de ce să se amestece unde nu le fierbea oala. Bineînţeles, preoţii urmează să joace rolul cel mai de frunte, şi în ei se poate avea încredere: au experienţă, înţelepciune, iar domnul Hall, cel puţin, a dovedit totdeauna dragoste şi simpatie pentru semenii săi; cât însă despre tinerii care îi ajută, ei trebuie daţi la o parte, ţinuţi la locul lor şi învăţaţi că ascultarea şi tăcerea se potrivesc cel mai bine cu vârsta şi priceperea lor.
Nu fără groază a ascultat domnişoara Ainley asemenea vorbe; a intervenit însă Caroline şi plasând câteva blânde cuvinte de laudă la adresa domnului Sweeting, a făcut-o săşi recâştige calmul. Sweeting era, într-adevăr, preferatul domnişoarei Ainley. Se silea să le poarte respect şi domnilor Malone şi Donne; feliile de pandişpan, paharele de felurite băuturi preparate din plante pe care cu diferite prilejuri i le servise lui Sweeting, când venise s-o vadă în căsuţa ei, fuseseră totdeauna oferite din sentimente de autentică grijă maternă. Aceleaşi bunătăţi inofensive le înfăţişase într-un rând şi lui Malone; dar personajul manifestase un atât de deschis dispreţ faţă de cele oferite, încât niciodată nu mai avusese curaj să repete gestul. Pe Donne totdeauna îl servea cu plăcere şi era fericită să vadă dovada indiscutabilă a aprecierii celor oferite în faptul că tânărul mânca de obicei două felii şi lua şi o a treia în buzunar.
Niciodată obosită în eforturile depuse pentru a face un bine, domnişoara Ainley ar fi fost gata să plece de îndată întro plimbare de zece mile care s-o ducă pe la toate cele trei case parohiale ca să le arate preoţilor planul ei şi cu umilinţă să le ceară încuviinţarea; dar domnişoara Keeldar nu o lăsă şi propuse, în schimb că-i adune pe toţi preoţii la o mică reuniune care să aibă loc în seara aceea, la Fieldhead. Domnişoara Ainley urma să binevoiască a reveni, iar planul să fie discutat de consiliul privat în plenul său.
Shirley luă toate măsurile pentru ca preoţii să fie adunaţi conform înţelegerii; mai mult, până la sosirea bunei fete bătrâne, îi întreţinuse în aşa fel pe musafiri, încât îi adusese în cea mai perfectă stare de voioşie. Personal se ocupase îndeaproape de doctorul Boultby şi domnul Helstone. Cel dintâi era un bătrân velş recalcitrant, pedant şi vehement, dar altminteri un om care făcea mult bine în jurul său, deşi nu fără a avea grijă să se ducă şi vestea despre ce face; pe-al doilea îl cunoaştem. Nutrea simţăminte întrucâtva prieteneşti faţă de amândoi, dar mai ales pentru bătrânul Helstone, şi na fost nevoie de niciun efort din partea ei ca să fie o adevărată încântare şi pentru unul şi pentru celălalt. I-a plimbat de jur împrejurul grădinii; le-a cules flori; s-a purtat ca o fiică iubitoare. Pe domnul Hall îl lăsase Carolinei – sau, mai bine zis, domnul Hall însuşi preferase compania
Carolinei.
De obicei îi căuta compania, la toate petrecerile unde se întâmplă să ia parte amândoi. Nu era un om care să caute tovărăşia femeilor, deşi toate femeile îl simpatizau; era un fel de şoarece de bibliotecă, miop, cu ochelari, şi din când în când cam distrat. Faţă de doamnele bătrâne era binevoitor şi atent ca un veritabil fiu. Pentru bărbaţii cu orice ocupaţie şi de orice stare era acceptabil; sinceritatea, simplicitatea, francheţea purtărilor sale, cinstea de înaltă nobleţe, autenticitatea şi puritatea pietăţii îi câştigau prieteni în toate cercurile: bietul lui secretar şi paracliser îl adora; nobilul arhiereu în subordinea căruia se afla îi purta cea mai adâncă stimă. Doar cu doamnele tinere, frumoase, elegante şi stilate era cam neajutorat şi timid; fiind el însuşi un om obişnuit - obişnuit ca înfăţişare, obişnuit ca maniere şi obişnuit la vorbire – lăsa impresia că se teme de înfăţişarea falnică, eleganţa şi aerele lor. Domnişoara Helstone însă nu avea nici înfăţişare falnică şi nici nu-şi dădea aere, iar eleganţa ei înnăscută era de o natură foarte paşnică - paşnică la fel ca frumuseţea unei flori de câmp. Era un partener de discuţii antrenant, vesel şi agreabil. Caroline se pricepea şi ea destul de bine să discute în tête-à-tête la câte o petrecere îi făcea plăcere ca domnul Hall să vină şi să se aşeze în scaunul de lângă ea, apărând-o astfel împotriva lui Peter Augustus Malone, Joseph Donne sau John Sykes; şi domnul Hall niciodată nu ezita să se bucure de acest privilegiu, dacă îi stătea în putinţă. Asemenea preferinţă arătată de un bărbat neînsurat pentru o femeie nemăritată ar fi pus imediat în mişcare limbile clevetitorilor – în împrejurări obişnuite; dar Cyril Hall avea patruzeci şi cinci de ani, începuse să chelească, începuse să încărunţească, şi nimeni n-a spus sau n-a gândit vreodată că ar putea să se însoare cu domnişoara Helstone. Nici el însuşi nu gândea altfel; se însurase de multă vreme cu cărţile şi cu parohia lui; blânda lui soră Margaret, cu ochelari şi cu aceeaşi ştiinţă de carte ca şi el, îl făcea fericit în starea aceea de burlăcie; socotea că ar fi fost prea târziu ca s-o schimbe. În afară de toate astea, o cunoscuse pe Caroline pe vremea când era un copil drăgălaş şi de multe ori o ţinuse pe genunchi; îi cumpărase jucării şi îi dăduse cărţi; simţea că prietenia ce i-o arăta fata cuprindea şi un fel de respect filial; n-ar fi fost în stare să se decidă a încerca să dea o altă coloratură acestor sentimente, iar cugetul lui senin putea să contemple o imagine minunată fără a-şi simţi adâncimile tulburate de reflecţia ei.
La sosire, domnişoara Ainley fu întâmpinată de toată lumea cu multă bunăvoinţă: doamna Pryor şi Margaret Hall îi făcură loc pe sofa, între ele; iar când toate trei s-au aşezat, au alcătuit un trio pe care fluşturaticii şi superficialii l-ar fi dispreţuit fără îndoială, ca lipsit de orice însuşiri şi de orice farmec – o femeie de vârstă mijlocie şi două fete bătrâne şi cu ochelari – dar el îşi avea valoarea lui neostentativă, după cum ştiau multe făpturi omeneşti chinuite de suferinţă sau de singurătate.
Shirley deschise discuţiile şi prezentă planul.
— Ştiu ce mână a alcătuit proiectul acesta, spuse domnul Hall uitându-se la domnişoara Ainley şi zâmbind binevoitor; aprobarea lui fu obţinută de îndată.
Boultby ascultă şi discută cu sprânceana încruntată şi buza de jos scoasă în afară; considera că adeziunea lui era un lucru prea important ca să poată fi dată în grabă. Helstone se uită agitat în jurul lui, cu o expresie alarmată şi bănuitoare, ca şi cum s-ar fi temut că viclenia femeiască a intrat în joc, şi ceva purtător de rochie încerca pe căi ocolite să capete prea multă influenţă şi să devină astfel o persoană mult prea importantă. Shirley îi văzu şi îi descifra corect expresia.
— Să ştiţi că planul asta nu înseamnă nimic, spuse atunci, cu glasul cel mai obişnuit. E doar ceva foarte general – o simplă propunere; dumneavoastră, domnilor, sunteţi chemaţi să vă stabiliţi singuri regulile.
Şi numaidecât se duse să-şi ia mapa cu cele pentru scris, zâmbind şiret pe ascuns în vreme ce se apleca s-o ridice de pe masă; scoase o foaie de hârtie, o pană nouă, trase un fotoliu lângă masă, şi întinzând mâna către bătrânul
Helstone îi ceru îngăduinţa să-l aşeze acolo. Câteva clipe invitatul rămase puţin ţeapăn şi se sculă încreţindu-şi în chip ciudat fruntea de culoare arămie, în cele din urmă mormăi:
— Daaa… nu eşti nici nevastă-mea şi nici fiică-mea, aşa că de data asta mă las condus… ştiu bine că sunt condus: măruntele voastre urzeli femeieşti nu-mi iau vederile.
— Ei! exclamă Shirley, muind pana în cerneală şi vârândui-o în mână, astăzi trebuie să mă socotiţi căpitanul Keeldar. Ce facem acum este o treabă pur bărbătească – numai între mine şi dumneavoastră, doctore (aşa îl botezase pe paroh.) Femeile se află aici numai pentru a fi aghiotanţii dumneavoastră, şi până vom pune bine la cale: lucrurile vorbesc doar pe pielea lor.
Domnul Helstone zâmbi puţin cam acru şi se porni să scrie. Peste puţină vreme se întrerupse ca să pună întrebări şi să se consulte cu colegii săi, ridicându-şi cu dispreţ privirea peste capetele cârlionţate ale celor două fete şi peste bonetele modeste ale doamnelor mai în vârstă, pentru a vedea ochelarii sclipitori şi capetele cărunte ale fraţilor lui. În discuţiile care au urmat, cele trei feţe bisericeşti – spre infinita lor cinste – s-au dovedit întru totul cunoscători ai necazurilor sărăcimii din parohia fiecăruia, mergând până la nevoile cele mai mărunte şi mai urgente. Fiecare paroh ştia unde este nevoie de îmbrăcăminte, unde hrana ar fi trebuitoare înainte de toate, în ce loc ar fi putut fi daţi bani gheaţă cu credinţa că nu s-ar face o greşeală. Oricând s-ar fi întâmplat ca pe unul dintre cei trei să nu-l slujească prea cu credinţă memoria, domnişoara Ainley ori domnişoara Hall – în cazul când apelau la ele – erau gata să dea o mână de ajutor; însă amândouă aveau grijă să nu vorbească dacă nu erau întrebate. Niciuna dintre ele nu dorea să iasă în frunte, dar amândouă năzuiau sincer să poată fi utile, iar preoţii consimţiră să primească: hatâr cu care ele se declarară mulţumite.
Shirley stătea în spatele preoţilor şi din când în când se apleca peste umerii lor să cerceteze regulile stabilite, lista cazurilor mai urgente, asculta cu luare-aminte tot ce spuneau, şi cu toate acestea arbora din vreme în vreme zâmbetul ei ciudat – un zâmbet nu răutăcios, dar semnificativ; prea semnificativ pentru a putea fi socotit de toată lumea drept prietenos. Rareori se întâmplă ca bărbaţilor să le placă aceia dintre semenii lor care le pot citi firea prea limpede şi prea temeinic. Mai ales pentru femei e foarte bine să fie înzestrate cu o orbire duioasă; să aibă ochi blânzi, nebuloşi, care niciodată nu pătrund dincolo de suprafaţa lucrurilor – care iau totul drept ce pare a fi; ştiind asta, mii dintre ele ţin pleoapele plecate, şi o fac din calcul; însă cele mai lăsate dintre pleoape au vizoarele lor, pe unde ochii pot să arunce atunci când se cuvine, o privire scrutătoare asupra vieţii. Mi-aduc aminte că am văzut odată doi ochi albaştri socotiţi de obicei drept somnoroşi, şi în care brusc am citit încordarea tainică, iar atunci am înţeles după expresia lor – o expresie în stare să-ţi îngheţe sângele în vine, atât de neaşteptată era în acele împrejurări – că de ani şi ani se obişnuiseră să citească în tăcere adâncurile sufletelor. Lumea îi spunea posesoarei acestor ochi bonne petite femme (nu era englezoaică); i-am înţeles firea mai târziu – i-am învăţat-o pe de rost – i-am cercetat-o până în cele mai din adânc şi tainice ascunzişuri – era cea mai abilă, cea mai vicleană, cea mai subtilă intrigantă din Europa.
Când, în cele din urmă, totul s-a liniştit în cugetul domnişoarei Keeldar, iar clericii s-au acomodat atât de bine cu spiritul propunerii ei încât au admis ca fiecare să-şi pună semnătura în fruntea listei de subscripţie pentru suma de cincizeci de lire, a dat poruncă să se servească cina; desigur, o prevenise pe doamna Gil să-şi folosească întreaga pricepere în pregătirea mesei. Domnul Hall nu era un epicurean; cumpătat din fire, rămânea indiferent faţă de orice abundenţă; însă Boultby şi Helstone îndrăgeau amândoi bucătăria bună; este deci de înţeles că o cină atât de rafinată i-a adus într-o excelentă dispoziţie: prin urmare au cinstit-o aşa cum se cuvine, deşi în modul cel mai cuviincios – nu după cum ar fi făcut domnul Donne, de s-ar fi aflat de faţă. S-a băut de asemenea şi un pahar de vin ales, fiind savurat cu mult rafinament şi cu tot fastul. S-au adus laude gustului dovedit de căpitanul Keeldar; laude care l-au încântat; ţinta lui fusese aceea de a-şi mulţumi şi delecta cucernicii oaspeţi. Izbutise, şi radia de bucurie.
CAPITOLUL XV
Exodul domnului Donne
A doua zi Shirley îi spuse Carolinei cât de fericită e că mica petrecere se desfăşurase cu atâta succes.
— Îmi place mult mai mult într-un cerc de domni, zise ea. E agreabil să observi cum ştiu să aprecieze o masă alcătuită cu pricepere. Ştii, în ce ne priveşte, pentru noi alegerea asta a vinurilor şi bucatele preparate cu ştiinţă n-au nicio importanţă; însă cu privire la mâncare bărbaţii par să fi păstrat ceva din naivitatea copilăriei, şi atunci îţi face plăcere să-i vezi cum se bucură – vreau să zic în cazurile când arată acea cuviinţă şi stăpânire de sine a încântătorilor noştri preoţi. Câteodată îl urmăresc pe Moore ca să văd ce anume îl poate încânta, dar el n-are simplicitatea asta copilărească. Iai găsit vreodată punctul sensibil, Caroline? Îl cunoşti mai bine decât mine.
— În niciun caz nu e acela al unchiului meu şi al doctorului Boultby, răspunse Caroline zâmbind. Totdeauna simţea un soi de plăcere sfioasă urmărind felul cum domnişoara Keeldar aducea vorba despre caracterul vărului ei: lăsată în pace, nu s-ar fi atins niciodată de asemenea subiect; dar când era provocată, ispita de a vorbi despre cel la care se gândea în permanenţă devenea irezistibilă. Aşa că urmă: Uite, îţi spun cinstit că nu ştiu; fiindcă niciodată în viaţa mea nu l-am urmărit pe Robert, iar atunci când mă uitam la el, privirile îmi erau tulburate fiindcă vedeam că mă urmăreşte cu ochii.
— Asta este! exclamă Shirley. Nu poţi să-ţi îndrepţi privirile către el, că se şi uită în ochii tăi. Nu-i scapă niciodată nimic: nu-i dispus să-ţi acorde vreun avantaj; chiar şi atunci când nu se uită la tine, gândurile lui par să iscodească prin propriile tale gânduri urmărindu-ţi faptele şi vorbele chiar la sursă şi contemplându-ţi în voie mobilurile. Ehei! Am mai cunoscut eu o fire de asta, sau ceva foarte asemănător: e una dintre cele care mă irită în mod deosebit – dar asupra ta ce efect are?
Întrebarea era o pildă a acelor sarcastice şi neaşteptate turnuri de conversaţie caracteristice pentru Shirley: la început, Caroline era de obicei neliniştită, acum însă ajunsese să pareze asemenea lovituri neaşteptate cu destulă dibăcie.
— Te irită? Cum adică te irită? o întrebă.
— Uite-l că vine! exclamă deodată Shirley întrerupând discuţia, sărind de pe scaun şi alergând la fereastră. Uite că ne vine o distracţie. Nu ţi-am vorbit niciodată despre o strălucită cucerire făcută de mine în vremea din urmă – făcută la reuniunile acelea la care niciodată nu te pot convinge să mă însoţeşti; şi am izbutit fără cel mai mic efort şi fără cea mai slabă intenţie, asta trebuie s-o recunosc. Auzi clopoţelul – dar şi mai încântător! Sunt doi, nu unul. Prin urmare nu ies la vânătoare decât dacă-s doi? Unul ţi-i las ţie, Lina, ba chiar eşti şi liberă să alegi: mai generoasă nu-mi poţi cere să fiu. I-auzi-l pe Tartar!
Câinele cafeniu şi cu botul negru, zărit mai întâi de cititor în capitolul în care i-am prezentat-o pe stăpâna de la Fieldhead, lătra acum în hol, şi în spaţiul acela imens glasul lui gros răsuna înfricoşător. Urmă apoi un mârâit mai teribil decât lătratul – ameninţător ca huruitul tunetului.
— Ascultă! strigă din nou Shirley printre hohote de râs. Ai zice că e începutul unui măcel sângeros. Ce-au să se mai sperie! Ei nu-l cunosc pe bătrânul Tartar aşa cum îl cunosc eu; n-au de unde şti că tot vacarmul ăsta nu-i decât sunet şi furie fără niciun fel de semnificaţie.
Se auzi deodată zarvă mare.
— Marş! Marş! striga un glas puternic şi poruncitor, apoi se auzi o pocnitură de baston sau de cravaşă. Îndată după aceea izbucni un urlet – tropot de picioare grăbite - goană – un adevărat tumult.
— Aoleu! Malone! Malone!
— Marş! Marş! Marş! ţipa glasul cel puternic.
— Chiar c-a băgat groaza în ei! exclamă Shirley. Au dat în el. Tartar nu e învăţat cu bătaia şi n-are s-o accepte cu niciun chip.
Ieşi repede afară. Un domn gonea în sus pe scările de stejar căutând cu mare grabă scăpare către camerele de dormit; altul se retrăgea cu grăbire către picioarele scării, flutura cu înverşunare prin aer un ciomag noduros şi striga într-una „marş! marş! marş!“, în vreme ce câinele cafeniu hămăia, urla şi mârâia la el, iar o ceată de slujitori dădeau buzna dinspre bucătărie. Câinele făcu o săritură; atunci cel de al doilea domn îi întoarse spatele şi o luă la goană după însoţitorul său, care se şi pusese la adăpost într-o cameră de dormit; dar acesta din urmă se proptise în uşă – nimic nu-i mai nemilos decât spaima – şi celălalt fugar începu să o zgâlţâie din toate puterile, aşa fel că uşa era gata să cedeze.
Atunci se auzi vocea argintie dar sonoră a domnişoarei Keeldar:
— Domnilor, fiţi buni şi cruţaţi-mi broaştele uşilor. Liniştiţi-vă! Poftiţi jos! Uitaţi-vă la Tartar: n-ar fi în stare să muşte nici măcar o pisică.
Se uita la noii-veniţi şi îl mângâia pe numitul Tartar, care se tolănise la picioarele ei, cu labele din faţă întinse înainte, coada încă în agitaţie ameninţătoare, nările fornăind şi ochii lui de buldog luminaţi de-o flacără aproape stinsă. Era un exemplar canin credincios, flegmatic, prost, dar încăpăţânat: îşi iubea stăpâna şi îl iubea pe John - omul care îi dădea de mâncare – dar de restul lumii aproape că nici nu-i păsa; rămânea foarte liniştit până ce nu-l loveai sau nu îl ameninţai cu un băţ, fiindcă asta numaidecât îl băga pe diavol în el.
— Bună ziua, domnule Malone! continuă Shirley înălţându-şi către etaj chipul luminat de voioşie. Nu pe acolo se află salonul lambrisat; acolo e apartamentul doamnei Pryor. Rugaţi-l pe prietenul dumneavoastră, domnul Donne, să-l părăsească; cea mai mare plăcere a mea va fi să-l primesc într-o încăpere situată ceva mai jos.
— Ha! Ha! strigă Malone, râzând spart, depărtându-se de uşă şi aplecându-se peste balustrada masivă. Animalul acela într-adevăr l-a băgat în sperieţi pe Donne. E puţintel cam fricos. Şi porni către capul scării, îmbăţişându-se şi păşind cu grijă. Am crezut că e mai bine să mă reped după el, ca să-i dau curaj şi să-l liniştesc.
— Se pare că aşa e. Da, coborâţi, dacă sunteţi bun. John (întorcându-se către slujitor), du-te sus şi eliberează-l pe domnul Donne. Fiţi atent, domnule Malone, scara e cam alunecoasă.
Şi într-adevăr era alunecoasă, fiind clădită din stejar lustruit. Avertismentul veni cam prea târziu pentru Malone; apucase să alunece din mersul lui maiestuos şi se putu salva de la cădere doar apucându-se zdravăn de balustradă, gest care făcu toată lemnăria scării să trosnească.
Tartar păru să considere coborârea vizitatorului ca însoţită de o pompă nelalocul ei şi găsi cu cale să mai mârâie o dată. Totuşi, Malone nu era laş; săritura câinelui îl luase pe neaşteptate; acum trecu pe lângă câine într-o stare sufletească mai curând de furie stăpânită decât de teamă; dacă Tartar ar fi putut fi sugrumat cu o privire, din clipa aceea n-ar mai fi răsuflat. Din pricina mâniei cu greu reţinute uită îndatoririle de politeţe şi pătrunse în salon înaintea domnişoarei Keeldar. Se uită la domnişoara Helstone şi abia cu greu putu să se încline. Privi apoi la amândouă fetele. Arăta ca şi cum, dacă vreuna dintre ele ar fi fost nevasta lui, în clipa aceea ar fi avut prilejul să ajungă un bărbat cu mare faimă; parcă i-ar fi făcut plăcere s-o ia pe fiecare în câte o mână şi să le dea morţii.
Shirley simţi totuşi că i se face milă şi conteni cu râsul; iar Caroline era prea doamnă până în măduva oaselor pentru a putea măcar să zâmbească în faţa unei fiinţe chinuite. Tartar fu alungat; Peter Augustus se linişti: fiindcă Shirley dispunea de priviri şi inflexiuni de glas în stare să liniştească şi un taur; iar el avu destulă înţelepciune ca să-şi dea seama că de vreme ce nu se putea măsura cu proprietarul câinelui, cel mai bun lucru era să se poarte cuviincios; şi aşa încercă să facă; iar încercările fiindu-i întâmpinate cu bunăvoinţă, deveni curând foarte cuviincios şi reveni cu totul la starea lui firească. Şi într-adevăr, venise cu intenţia precisă de a fi fermecător şi fascinant; semne rău prevestitoare însoţiseră prima sa vizită la Fieldhead, dar după ce episodul acela trecuse, luase hotărârea de a se arăta fermecător şi fascinant. Asemenea lunii martie, după ce venise ca un leu, avea de gând să plece ca un mieluşel.
Ca să aibă mai mult aer, s-ar fi zis, sau poate pentru a-şi înlesni plecarea în cazul când o altă întâmplare nefericită ar fi avut loc, se aşeză – nu pe sofa, unde domnişoara Keeldar îl invitase să se întroneze, nici măcar lângă foc, unde Caroline îl poftise cu un gest prietenos - ci pe un scaun de lângă uşă. Nemaifiind morocănos ori înfuriat, deveni, după obiceiul său, stânjenit şi nenatural. Le vorbi celor două domnişoare în izbucniri repezi şi fraze grăbite, alegându-şi drept subiecte tot ce putea fi mai înfiorător de banal; ofta adânc şi cu înţeles la încheierea fiecărei fraze; ofta ori de câte ori se oprea; ofta înainte de a deschide gura. În sfârşit, găsind că ar fi cu cale să adauge un aer degajat la celelalte farmece personale, îşi luă drept ajutor o batistă mare de mătase, atribuindu-i rolul de a fi jucăria graţioasă cu care mâinile sale neocupate urmau să se joace. Şi se porni la lucru nu fără oarecare energie: mai întâi împături în triunghi pătratul acela galben şi roşu; îl desfăcu printr-o scuturare; din nou îl împături, de data asta în benzi mai înguste, până ajunse să alcătuiască o foarte frumoasă fâşie. Şi-acum oare în ce fel avea să folosească el fâşia asta de mătase? S-o înfăşoare pe după gât – împrejurul capului? S-o facă fular, sau turban? Niciuna, nici alta. Peter Augustus se dovedi inventiv, avu o sclipire de geniu: avea să le arate domnişoarelor o acţiune plină de graţii înzestrată cel puţin cu farmecul noutăţii. Se îndesă în scaun şi îşi încrucişa picioarele atletice de irlandez, şi-aceste picioare, astfel aşezate, le înfăşură cu batista şi le legă strâns laolaltă. Se vedea limpede că socotea figura asta demnă de a fi bisată; şi o repetă de mai multe ori. A doua reprezentaţie avu darul de a o trimite pe Shirley la fereastră, unde să poată da drumul nevăzută râsului tăcut dar de nestăpânit; pe Caroline o făcu să-şi întoarcă într-o parte capul, aşa fel ca buclele lungi să poată ascunde zâmbetul ce îi învăluia chipul. Într-adevăr, domnişoara Helstone era înveselită nu numai de un singur lucru din purtarea lui Peter; se convingea de completa deşi brusca mutare a omagiilor lui de la ea către stăpâna casei; cele cinci mii de lire pe care presupunea că lear moşteni ea cândva nu puteau sta în balanţă cu moşia şi conacul domnişoarei Keeldar. Nici măcar nu se silea să-şi ascundă calculele şi tactica; nu se prefăcea că dispoziţia sufletească i s-ar fi schimbat încetul cu încetul – cotea dintro dată; lăsa baltă vânătoarea după zestrea mai mică şi pornea în urmărirea celei mai mari. Pe ce anume temeiuri nădăjduia să doboare vânatul, numai el ar fi putut spune; în orice caz, nu printr-o dibăcie înţeleaptă.
După timpul care se scursese, s-ar fi zis că John întâmpină oarecare greutăţi în a-l convinge pe domnul Donne să coboare. Totuşi, până la urmă se arătă şi dumnealui; şiaşa cum se înfăţişă în pragul salonului cu lambriuri de stejar nu părea deloc ruşinat sau stingherit
— Nici pe departe. Într-adevăr, Donne aparţinea acelei categorii de oameni absolut imperturbabili, totdeauna senini, adânc mulţumiţi de ei înşişi, total imuni la ruşine. Niciodată în viaţa lui nu roşise; nicio umilinţă nu-l putea stingheri; nervii nu-i erau îndeajuns de sensibili pentru a-i zgâlţâi viaţa şi a face sângele să i se urce în obraji; n-avea foc în vine şi n-
avea modestie în suflet; era un neruşinat, arogant, caracteristic eşantion al josniciei: înfumurat, nătărău, insipid; şi acestui domn îi intrase în cap să obţină mâna domnişoarei Keeldar! Dar cum să înceapă treaba asta nu se pricepea mai mult decât s-ar fi priceput o imagine dăltuită în lemn; n-avea niciun fel de idee despre felul cum poţi izbuti să satisfaci gusturile şi să ajungi la inima cuiva făcându-i curte; gândul lui era ca după ce va veni în câteva vizite protocolare la Fieldhead, să trimită o scrisoare în care să-şi formuleze cererea în căsătorie; după socotelile lui cererea avea să fie acceptată din dragoste pentru slujba ce-o deţinea, pe urmă aveau să se cunune, pe urmă avea să ajungă stăpân la Fieldhead, să trăiască foarte confortabil, să aibă servitori la dispoziţie, să mănânce şi să bea tot ce-i mai bun, şi să fie om mare. N-ai fi putut să-ţi dai seama de aceste intenţii dacă l-ai fi auzit cum se adresează presupusei lui mirese pe un ton impertinent şi jignit:
— E foarte primejdios câinele ăsta, domnişoară Keeldar. Mă mir că aveţi în casa dumneavoastră o astfel de lighioaie.
— Vă miraţi, domnule Donne? Poate o să vă miraţi şi mai tare dacă o să vă spun că ţin foarte mult la el.
— Cred că nu vorbiţi serios când spuneţi una ca asta. Numi pot închipui ca o doamnă să ţină la o asemenea bestie – eaşa de urât – adevărat câine de căruţaş – vă rog să-l spânzuraţi.
— Să spânzur un animal la care ţin?
— Şi să cumpăraţi în locul lui un pechinez drăguţ sau un pudel, ceva potrivit cu sexul frumos. Toate doamnele iubesc căţeluşii.
— Probabil că eu sunt o excepţie.
— O! Doar ştiţi bine că nu puteţi fi. În treburi dintr-astea toate doamnele sunt aidoma, asta-i recunoscut de toată lumea.
— Tartar v-a speriat îngrozitor, domnule Donne. Sper că nare să vi se întâmple nimic rău.
— Ba destul de rău are să fie, sunt sigur. Mi-a făcut o bucată pe care n-am s-o uit multă vreme. Când l-am văzd (cam asta era pronunţia domnului Donne) că-i gata să sară, era cât pe-aci să leşin.
— Poate c-aţi leşinat în cameră – aţi zăbovit mult acolo.
— Nu; am hotărât că e de datoria mea să ţin uşa încuiată; eram decis să nu las pe nimeni să intre; am socotit că trebuie să păstrez o barieră între mine şi duşman.
— Şi dacă prietenului dumneavoastră Malone i s-ar fi întâmplat ceva?
— Malone trebuie să-şi poarte singur de grijă. Servitorul dumneavoastră m-a convins în cele din urmă să ies din cameră spunându-mi că a legat câinele la el în cuşcă; dacă n-aş fi fost convins de treaba asta, aş fi rămas acolo în cameră toată ziua. Dar ce-i asta? Vă declar cu tărie că omul acela mi-a spus un neadevăr! Uite câinele colo!
Şi într-adevăr Tartar păşea prin uşa de sticlă ce dădea spre grădină ţeapăn, cafeniu şi cu botul la fel de negru ca totdeauna. Părea să fie tot furios; iar începuse să mârâie şi să răsufle zgomotos, cu un fel de şuier pe jumătate sugrumat, asta fiind o moştenire dinspre ramura buldog a strămoşilor săi.
— Ne sosesc alţi musafiri, anunţă Shirley cu acea răceală sfidătoare proprie posesorilor de câini cu înfăţişare fioroasă, mai cu seamă atunci când odoarele lor se zbârlesc şi sunt gata să sfâşie. Lătrând cu înfocare Tartar se năpusti înspre poartă, pe aleea pietruită. Stăpâna lui deschise liniştită uşa de sticlă, apoi ieşi afară şi-şi strigă câinele. Dar lătratul se şi potolise, iar dulăul îşi înălţa capul mare, mops şi prostănac ca să fie mângâiat de noul-venit.
— Hei – Tartar, Tartar! rosti un glas vesel şi ca de adolescent. Nu mă mai cunoşti? Bună dimineaţa, bătrâne!
Apoi mărunţelul domn Sweeting, a cărui senină bunătate sufletească îl făcea să fie aproape netemător de bărbaţi, femei, copii ori animale, pătrunse pe poartă şi mângâie paznicul. După el veni şi parohul, domnul Hall; nici acestuia nu-i era teamă de Tartar şi nici Tartar n-avea nimic cu preotul; le dădu roată şi îi mirosi pe amândoi, iar pe urmă, ca şi cum ar fi ajuns la încheierea că nu aduc nicio primejdie şi li se poate îngădui să treacă, se retrase înspre partea însorită a clădirii şi lăsă calea liberă. Domnul Sweeting se duse după el şi ar fi vrut să continue mângâierile şi joaca, însă Tartar nici nu-l luă în seamă; numai atingerea mâinii catifelate a stăpânei îi făcea plăcere, faţă de toate celelalte se arăta cu încăpăţânare nesimţitor.
Shirley ieşi în întâmpinarea domnilor Hall şi Sweeting şi le strânse mâinile cu multă cordialitate. Veniseră să-i aducă la cunoştinţă unele succese obţinute în dimineaţa aceea cu privire la înscrierile pe lista de subscripţie pentru fond. Ochii domnului Hall străluceau binevoitori prin lentilele ochelarilor; chipul lui deschis părea într-adevăr înfrumuseţat de bunătate, iar atunci când Caroline văzu cine venise şi alergă să-l întâmpine lăsându-şi amândouă mâinile cuprinse într-a lui, preotul îşi aplecă privirile asupra ei cu o expresie duioasă, senină şi afectuoasă care îi dădu înfăţişarea unui Melanchthon zâmbitor.
În loc să intre îndărăt în casă, porniră prin grădină, cele două domnişoare păşind de o parte şi de cealaltă a domnului Hall. Era o zi însorită şi cu molcomă adiere de vânt; aerul răcorea obrajii fetelor şi le destrăma graţios inelele părului: amândouă arătau încântător – una, voioasă; domnul Hall discuta mai mult cu însoţitoarea cea volubilă, o privea mai deseori pe cea tăcută. Domnişoara Keeldar adună braţe întregi din profuziunea florilor de tot felul care îmbălsămau de miresme împrejurimile; dădu câteva Carolinei şi o rugă să aleagă un bucheţel pentru domnul Hall; atunci Caroline, se aşeză pe treptele unui chioşc, cu poala plină de mulţimea florilor delicate şi fermecătoare; parohul rămase în preajma ei, sprijinit în baston.
Shirley, care nu putea fi inospitalieră, chemă perechea părăsită în salonul lambrisat; îl însoţi pe Donne prin preajma inamicului său mult temut, Tartar, care acum stătea cu botul pe labe şi sforăia sub soarele amiezii. Donne nu era recunoscător; niciodată nu era recunoscător pentru bunăvoinţă şi amabilitate; era însă foarte fericit de paza asigurată. Dornică să fie nepărtinitoare, domnişoara Keeldar le oferi flori şi diaconilor, care le primiră cu o stângăcie ţărănească. Cel mai încurcat dintre toţi păru Malone, în clipa când îşi văzu o mână ocupată de buchet şi cealaltă de ciomag. „Mulţumesc“-ul lui Donne răsuna puternic: era sunetul cel mai infatuat şi arogant şi lăsa să se înţeleagă deschis că el consideră darul ca un omagiu adus meritelor sale şi drept o încercare din partea gazdei de a se strecura sub pulpana nepreţuitelor sale simţăminte afectuoase. Numai Sweeting primi buchetul ca un om mărunţel, inteligent şi cu bun-simţ, aşa cum şi era: punându-şi-l cu eleganţă şi bun gust la butonieră.
Drept răsplată pentru felul său de a se purta, domnişoara Keeldar îi făcu semn să vină deoparte şi îi dădu o însărcinare ce avu darul să-i stârnească în ochi scânteieri de bucurie. Zbură imediat şi dădu ocol prin curte până la bucătărie; nu era nevoie să i se explice; oriunde se descurca la fel ca la el acasă. Nu trecu mult şi reapăru cu o masă rotundă pe care o aşeză sub cedru; pe urmă adună şase fotolii de grădină din diferite unghere şi chioşcuri şi le aşeză în cerc. Camerista – căci domnişoara Keeldar nu ţinea valet – ieşi din casă aducând o tavă acoperită cu un şervet. Degetele îndemânatice ale lui Sweeting ajutară la aşezarea paharelor, farfuriilor, cuţitelor şi furculiţelor; ajută de asemenea la rânduirea unui prânz ales alcătuit din pui rece, şuncă şi tarte.
Pentru Shirley era o desfătare să ofere oricărui musafir neaşteptat asemenea regale nepregătite; şi nimic nu-i făcea mai multă plăcere decât să aibă în preajmă un prieten îndemânatic şi îndatoritor, cum era Sweeting, gata oricând să alerge a da o mână de ajutor, să primească bucuros şi să îndeplinească fără greş dorinţele ei de gazdă ospitalieră. David şi Shirley întreţineau cele mai bune relaţii din lume; iar ataşamentul lui faţă de stăpâna de la Fieldhead era cu totul dezinteresat, de vreme ce nu atingea întru nimic supunerea credincioasă faţă de încântătoarea Dora Sykes.
A fost o masă plină de voioşie. Ce-i drept, Donne şi Malone au contribuit puţin la crearea acelei atmosfere, rolul principal jucat de ei fiind cel în legătură cu furculiţa, cuţitul şi paharul; dar acolo unde se aflau patru asemenea făpturi ca domnul Hall, David Sweeting, Shirley şi Caroline, adunaţi laolaltă sănătoşi şi plini de prietenie, pe o pajişte verde, sub un cer însorit, în mijlocul unei revărsări de flori, ar fi fost cu neputinţă să domnească nesuferita plictiseală.
În cursul conversaţiei, domnul Hall le reaminti domnişoarelor că se apropie sărbătoarea Rusaliilor, când urmau să aibă loc procesiunea şi ceaiul marii uniuni a şcolilor duminicale din cele trei parohii: Briarfield, Whinbury şi Nunnely. Ştia sigur despre Caroline că avea să se afle la postul ei de profesor şi nădăjduia că nici domnişoara Keeldar n-avea să lipsească: nădăjduia că atunci ar fi fost doritoare şi domnişoara Keeldar să-şi facă prima apariţie în mijlocul lor. Shirley nu era omul în stare să piardă un asemenea prilej; îi plăceau reuniunile festive, fericirea împărtăşită laolaltă, acumularea şi îmbinarea de mărunte lucruri plăcute, îmbulzeala de chipuri radioase, parada inimilor entuziaste. Îi spuse domnului Hall că pot conta pe ea în deplină siguranţă – nu ştia ce anume urma să aibă de făcut, dar în privinţa asta puteau dispune aşa cum ar fi crezut de cuviinţă.
— Şi promiteţi c-o să veniţi la masa mea şi-o să staţi lângă mine, domnule Hall? întrebă Caroline.
— Asta fără greş, Deo volente, răspunse preotul. Apoi urmă adresându-se domnişoarei Keeldar: în ultimii şase ani am stat totdeauna de-a dreapta ei la ceaiurile acelea uriaşe. Au făcut-o profesoară la şcoala duminicala încă de când avea doisprezece ani; din fire nu e o fată prea încrezătoare în sine, după cum cred c-aţi observat; iar prima oară când a trebuit să „ia o tavă”, după cum se spune, şi să servească ceai în public, a început să tremure şi să roşească de-ţi era mai mare mila. Am observat numaidecât teama care îi lua graiul, ceştile tremurând în mână ei mică şi ceainicul care da pe deasupra fiindcă era prea plin. I-am sărit în ajutor, m-am aşezat alături de dânsa, am potrivit samovarul şi vasul unde se varsă resturile din ceşti, adică de fapt am făcut ceaiul în locul ei ca orice bătrânică.
— V-am fost foarte recunoscătoare, îl întrerupse Caroline.
— E-adevărat: mi-ai spus-o cu o sinceritate atât de arzătoare încât m-ai răsplătit pe deplin; mai cu seamă că teai purtat altfel decât majoritatea micilor domnişoare de doisprezece ani pe care ai putea să le ajuţi şi să le alini în vecii vecilor şi tot n-ar da vreun semn că au înţeles bunătatea arătată şi sensul ei, de parcă ar fi alcătuite din lemn şi ceară, nu din carne şi nervi. Tot restul serii, a stat lângă mine, domnişoară Keeldar, şi am colindat împreună pe la locurile unde copiii se ţineau de joacă; a intrat după mine în sacristie, când toată lumea a fost chemată în biserică; cred că m-ar fi urmat până şi în amvon, dacă n-aş fi avut prevederea s-o duc mai întâi în strana preotului.
— Şi de-atunci a rămas veşnic prietenul meu, spuse Caroline.
— Şi totdeauna am stat la masa ei, lângă tavă, şi i-am dat ceştile – până acolo se întind serviciile mele. Următorul lucru pe care am să-l fac pentru ea va fi s-o cunun într-o bună zi cu vreun diacon sau proprietar de fabrică de postavuri; dar ţine seama, Caroline, am să mă interesez despre firea viitorului mire, şi dacă voi vedea că nu e un bărbat în stare s-o facă în chip sigur fericită pe fetiţa cu care am străbătut mână în mâna izlazul de la Nunnely, atunci nu slujesc: aşa că ia aminte.
— Grija asta nu e nevoie s-o aveţi: eu n-am să mă mărit. Am să rămân fată ca şi sora dumneavoastră Margaret, domnule Hall.
— Foarte bine – ai putea să faci şi mai rău – Margaret nu e nefericită; îşi află plăcere în cărţile ei, găseşte ocrotire la frate-său, şi e mulţumită. Dacă vreodată ai să simţi nevoia unui cămin; dacă va veni cândva ziua în care casa parohială de la Briarfield nu va mai fi a ta, vino la casa parohială din Nunnely. Dacă fata bătrână şi burlacul vor mai fi încă în viaţă, cu toată dragostea au să-ţi ureze bun venit.
— Astea sunt florile dumneavoastră. Dar, ştiţi, zise Caroline, care păstrase până în acel moment bucheţelul făcut pentru domnul Hall, dumneavoastră nu ţineţi prea mult la un buchet, însă vă rog să-l daţi Margaretei; doar atât – ca să fiu şi eu o dată sentimentală – păstraţi această micuţă floare de nu-mă-uita, o floare de câmp culeasă de mine din iarbă; şi – ca să fiu încă şi mai sentimentală – daţi-mi voie să iau câţiva din bobocii ăştia albaştri ca să-i păstrez în cărticica mea cu amintiri.
Scoase o cărţulie cu coperţile satinate şi cu clame de argint, iar după ce o deschise vârî florile între file şi scrise în jurul lor, cu creionul: „Ca să se păstreze întru cinstirea cuvioşiei-sale Cyril Hall, prietenul meu. Mai, 18 -.“
La rândul său, cuvioşia-sa Cyril Hall puse un semn între foile unui Testament scos din buzunar: pe margine scrise doar „Caroline”. Apoi zise zâmbind:
— Sunt încredinţat că am fost destul de romantici. Şi continuă: Domnişoară Keeldar (în treacăt fie spus, câtă vreme se desfăşură această, conversaţie toţi diaconii erau prea ocupaţi cu propriile lor glume ca să bage de seamă ce se petrecea de cealaltă parte a mesei), sper că râdeţi de acest moment de „exaltare“ al bătrânului vicar cu părul cărunt; dar adevărul este că m-am obişnuit atât de mult să mă supun în faţa oricăror dorinţe ale acestei prietene a dumneavoastră, încât nu mă mai pricep să refuz când îmi cere să fac ceva. Veţi spune că tot acest trafic de flori şi numă-uita nu prea se potriveşte cu felul meu de a fi; dar, vedeţi, când mi s-a cerut să fiu sentimental, m-am supus.
— Din fire e cam sentimental, interveni Caroline. Mi-a spus mie Margaret şi eu ştiu ce-i face plăcere.
— Ca tu să fi bună şi fericită. Da; asta este una dintre cele mai mari bucurii ale mele. Fie ca Domnul să-ţi hărăzească îndelung binecuvântările păcii şi nevinovăţiei! Prin aceste cuvinte înţeleg relativă nevinovăţie; pentru că dinaintea sa, îmi dau foarte bine seama, nimeni nu este imaculat. Ceea ce pentru simţurile noastre omeneşti pare fără de pată, aşa cum ni-i închipuim pe îngeri, nu este dinaintea sa decât slăbiciune de cuget care vădeşte trebuinţă de sângele Fiului său ca să fie curăţată şi de puterea Sfântului său duh pentru a fi sprijinită. Fiecare şi cu toţi laolaltă să îndrăgim smerenia – eu, asemenea vouă, tinerii mei prieteni; şi o putem face cu uşurinţă dacă vom privi în inimile noastre şi vedea-vom acolo ispite, slăbiciuni şi înclinări pe care înşine noi ne vom ruşina să le recunoaştem. Iar în faţa lui Dumnezeu nici tinereţea, nici frumuseţea, nici gingăşia, nici vreun alt farmec din afară nu sunt frumuseţe ori bunătate. Tinere domnişoare, când oglinda sau vorbele bărbaţilor vă linguşesc, aduceţi-vă aminte că, în faţa Atoateziditorului, Mary Ann Ainley – o femeie căreia nici oglinda şi nici buzele omeneşti nu i-au adus vreodată laude - este mai frumoasă şi mai de preţ decât oricare dintre voi. Şi este, cu adevărat – adăugă după o pauză este, cu adevărat. Voi, tinere făpturi – învăluite în voi înşivă şi în pământeşti năzuinţe – voi nu prea trăiţi precum trăit-a Iisus; poate că nici nu sunteţi încă în stare s-o faceţi, atâta vreme cât viaţa este atât de dulce şi pământul atât de plin de făgăduinţe; ar însemna să ne aşteptăm la prea mult; aceea care arată inimă smerită şi veneraţie curată se află aproape pe urmele Mântuitorului ei.
Atunci se înălţă glasul aspru al lui Donne deasupra tonului blajin şi duios al domnului Hall.
— Ascultaţi! începu dregându-şi glasul ca semn că avea de gând să rostească o cuvântare importantă. Ascultaţi! Domnişoară Keeldar, o clipă de atenţie, dacă sunteţi bună.
— Da, zise Shirley cu nepăsare. Ce s-a întâmplat? Vă ascult: sunt numai ochi şi urechi.
— Ba sper să vă mai îndreptaţi şi mâna, răspunse Donne în felul său vulgar de prezumţios şi familiar, şi pe lângă ea punga: fiindcă mâinii şi pungii aş vrea să mă adresez. Am venit aici în dimineaţa asta cu gândul să cerşim din partea dumneavoastră…
— Ar fi trebuit să vă duceţi la doamna Gill: ea împarte pomeni din partea mea.
— Să cerşim din partea dumneavoastră subscripţie pentru o şcoală. Eu şi doctorul Boultby intenţionăm să clădim una în cătunul Ecclefigg, care face parte din parohia noastră de la Whinbury. Baptiştii au pus stăpânire pe ea; au acolo o capelă, iar noi vrem să ne luptăm cu ei şi să le luăm locul.
— Dar eu n-am nicio legătură cu Ecclefigg; n-am acolo niciun fel de proprietate.
— Şi ce contează asta? Sunteţi o membră a Bisericii anglicane! Sunteţi sau nu sunteţi?
„Încântător specimen! murmură Shirley în şoaptă. Ce fină abilitate; ce stil ales. Mă face să cad de-a dreptul în extaz.“ Apoi zise cu glas tare:
— Sunt anglicană, sigur că da.
— Atunci nu puteţi refuza să vă daţi contribuţia în cazul de faţă. Poporenii de la Ecclefigg sunt o şleahtă de brute – vrem să-i civilizăm.
— Şi cine e misionarul?
— Chiar eu, probabil.
— Nu veţi da greş. Din pricină că v-ar lipsi simpatia pentru viitorii dumneavoastră enoriaşi.
— Sper că nu – mă aştept să am succes; dar ne trebuie bani. Uitaţi-vă, aveţi hârtia, acordaţi, vă rog, o sumă importantă.
Când i se cereau bani, Shirley rareori dădea îndărăt, îşi scrise numele şi trecu suma de cinci lire; după cele trei sute date foarte de curând şi multe alte sume mai mărunte pe care le dădea permanent, asta era tot ce putea oferi în momentul acela. Donne se uită la hârtie, declară că subscripţia e „meschină” şi ceru zgomotos să subscrie mai mult. Domnişoara Keeldar se roşi, mai degrabă decât de indignare, de mirare. Spuse:
— Acum nu dau mai mult.
— Să nu daţi mai mult! Cum aşa, eu mă aşteptam să fiţi în fruntea listei cu o suta întreagă. La averea dumneavoastră nar trebui să vă puneţi niciodată semnătura sub o sumă mai mică.
Shirley tăcu.
— În sud, urmă mai departe Donne, unei doamne cu o mie de lire venit i-ar fi ruşine să dea cinci lire pentru un aşezământ public.
Shirley, cea atât de rareori arogantă, aşa părea acum. Trupul gingaş începu să-i tremure; chipul nobil i se acoperi cu o mască dispreţuitoare.
— Ciudate observaţii! rosti ea. Cum nu se poate mai nesocotite! Reproşul ca răspuns la generozitate e eu totul nepotrivit.
— Generozitate! Numiţi generozitate un fleac de cinci lire?
— Da. Şi o generozitate pe care, dacă n-aş fi acordat-o proiectatei şcoli a doctorului Boultby, pentru a cărei clădire am toată consideraţia, ceea ce nu pot avea în niciun fel faţă de ajutorul doctorului, un om după câte se pare imprudent în procedeele sale de a solicita – sau mai bine zis de a stoarce – subscripţii, o generozitate, repet, pe care dacă n-ar fi aceste pricini, aş retrage-o imediat.
Donne era cu totul lipsit de bun-simţ; nu-şi dădea seama nici pe departe de semnificaţia tonului, aerului şi privirilor vorbitoarei; habar n-avea în ce situaţie ajunsese. Aşa încât urmă:
— Păcătos ţinut e Yorkshire-ul ăsta. N-aş fi putut niciodată bănui cum este, dacă nu l-aş fi văzut cu ochii mei; şi oamenii de-aici – fie bogaţi, fie săraci – ce adunătură! Cât de niciopliţi şi necivilizaţi. În sud, ar fi de râsul lumii.
Shirley se aplecă şi se sprijini de masă, cu nările puţin dilatate, strângându-şi cu putere degetele împreunate.
— Bogaţii, continuă înfumuratul şi inconştientul Donne, sunt o şleahtă de zgârciţi neînstare să trăiască aşa cum ar trebui să trăiască oameni cu venituri ca ale lor. Rarăori – (cititorule, trebuie să scuzi pronunţia domnului Donne: era foarte rafinată; se arăta mândru de accentul lui din sud şi îi considera de înaltă nobleţe; urechile din nord încercau senzaţii ciudate la auzul anumitor cuvinte rostite de el) – rarăori poţi întâlni vreo familie cu o tresură că lume sau un vălet stelat; cât despre sărăcime, ţi-ajunge să-i vezi când are loc o cununie sau o înmormântare cum dau năvală la uşile bisericilor, clăpănind din saboţi; bărbaţii vin în cămăşi şi cu şorţuri de pieptănători de lână, femeile cu scufii şi în cămăşi de noapte. Altăceva n-ar merita decât să slobozeşti asupra lor o vaca turbată ca să pună pe goană adunăturile astea de golani - ha! ha! ha! Ce distracţie ar fi!
— Ajunge! De data asta aţi întrecut orice măsură, spuse Shirley liniştită. Aţi întrecut orice măsură, repetă îndreptând înspre el o privire aprinsă. Mai departe nu mai puteţi merge şi – adăugă apăsând pe fiecare silabă - n-o s-o faceţi, în casa mea.
Se ridică în picioare; nimeni n-ar mai fi putut-o potoli, fiindcă ajunsese la capătul răbdării; cu pas ferm se duse direct la porţile grădinii şi le deschise larg. Porunci cu severitate:
— Ieşiţi afară! Cât se poate de repede, şi pe-aici să nu vă mai calce niciodată piciorul.
Donne era uluit. Tot timpul fusese încredinţat-că îşi arăta în chip strălucit calităţile de om cu suflet nobil şi de cea mai aleasă ţinută; îşi închipuia că produce o impresie zdrobitoare. Oare nu-şi exprimase dispreţul faţă de tot ce exista în Yorkshire? Ce dovadă mai convingătoare ar fi putut aduce în sprijinul faptului că el e mai presus de toţi şi de toate? Şi iată că acuma era pe punctul de a fi dat afară, ca un câine, dat afară dintr-o grădină din Yorkshire! În asemenea împrejurări, cum mai putea să găsească o înlănţuire inteligibilă a lucrurilor?
— Lipsiţi-mă de prezenţa dumneavoastră imediat - imediat! insistă Shirley văzându-l că zăboveşte.
— Doamnă… un membru al clerului! să daţi afară o faţă bisericească!
— Afară! chiar şi arhiepiscop de-aţi fi, aţi dovedit că nu sunteţi gentleman şi trebuie să plecaţi. Repede!
Hotărârea părea de nezdruncinat; se vedea limpede că nu e de glumă; iar pe deasupra, Tartar părea să se fi ridicat iarăşi în picioare; simţise că e vorba de o tulburare şi se pregătea să reintre în scenă; era limpede că altă soluţie decât plecarea nu mai exista, aşa că Donne se resemnă cu exodul; gazda îi oferi un semn de înaltă curtenie închizând porţile în urma lui.
— Cum îndrăzneşte înfumuratul ăsta de preot să-şi batjocorească enoriaşii? Cum îndrăzneşte sâsâitul de mahalagiu să insulte Yorkshire-ul? Acestea au fost singurele observaţii privitoare la cele întâmplate, după ce s-a întors la masă.
Şi foarte curând reuniunea a luat sfârşit; fruntea încreţită şi înnegurată, buza răsfrântă şi ochii cuprinşi de flăcări ai domnişoarei Keeldar nu mai îmbiau în niciun fel la vreun divertisment de societate.
CAPITOLUL XVI
Rusaliile
Fondul sporea mereu. Datorită exemplului dat de domnişoara Keeldar, eforturilor, susţinute ale celor trei preoţi şi sprijinului eficace deşi tăcut al ajutoarelor-locotenent celibatare şi cu ochelari, Mary Ann Ainley şi Margaret Hall, se strânsese o sumă frumoasă; fiind administrată cu socotinţă, izbuti deocamdată să ajute în mare măsură şi să uşureze suferinţele şomerilor săraci. Regiunea părea să se fi mai liniştit; în ultimele două săptămâni nici o postăvărie nu fusese devastată; nicio acţiune condamnabilă împotriva vreunei fabrici sau vreunui conac nu avusese loc în cele trei parohii. Shirley spera că răul pe care dorise să-l evite fusese aproape înlăturat şi că furtuna ameninţătoare trecuse; avea convingerea că o dată cu apropierea verii afacerile se vor înviora - totdeauna se întâmplă aşa; şi pe urmă, războiul acesta epuizant nu putea să dureze la nesfârşit: trebuia să vină şi pacea într-o bună zi, iar o dată cu pacea cât de mult avea să se învioreze comerţul.
Cam acesta era sensul obişnuit al observaţiilor comunicate arendaşului său, Gérard Moore, ori de câte ori se întâlnea cu el într-un loc unde puteau sta de vorbă, iar Moore o asculta foarte tăcut – prea tăcut ca să se poată declara mulţumită. Şi-atunci, prin privirile ci nerăbdătoare îi cerea; ceva mai mult – vreo explicaţie, sau cel puţin o observaţie în plus. Zâmbind în felul lui caracteristic, cu acea expresie care dădea gurii o tentă deosebit de agreabilă, în vreme ce fruntea îi rămânea la fel de gravă, răspundea în sensul că şi el însuşi credea în natura limitată în timp a războiului; că într-adevăr pe acest fapt îşi întemeia şi el speranţele, pe asta se bazau şi speculaţiile lui.
— Fiindcă ştii bine, urma el, că astăzi lucrez la Hollow’s Mill bazându-mă în întregime pe speculaţii: nu vând nimic; nu există piaţă pentru mărfurile mele. Fabric pentru o zi viitoare: mă pregătesc să trag toate foloasele de pe urma primei deschideri ce se va ivi. Acum trei luni treaba asta nu mi-ar fi stat în putinţă; epuizasem atât creditul cât şi capitalul; şi ştii foarte bine cine mi-a venit într-ajutor, din mâna cui am primit împrumutul salvator. Cu puterile oferite de acest împrumut am acum posibilitatea de a continua jocul acela temerar pe care, cu câtăva vreme în urmă, mă temeam că n-o să-l mai pot juca. Ştiu bine că în cazul când pierd mă aşteaptă ruina totală şi la fel de bine îmi dau seama cât de îndoielnic este succesul în jocul acesta; dar sunt foarte bucuros; atâta vreme cât pot să fiu activ, atâta vreme cât pot să mă zbat, pe scurt: atâta vreme cât nu mi-s mâinile legate, mi-este cu neputinţă să fiu deprimat. Un an, ba ce spun, numai şase luni de domnie a ramurii de măslin, şi sunt salvat; fiindcă, aşa după cum spui, pacea va da un impuls comerţului. În privinţa asta ai dreptate; dar dacă e vorba despre liniştea restabilită în regiunile noastre ca şi despre permanenţa efectelor salutare ale fondului dumitale de binefacere – aici mă îndoiesc. Ajutorul dat prin filantropie n-a izbutit încă niciodată până acum să potolească într-adevăr clasa muncitoare – niciodată nu i-a câştigat recunoştinţa; nu stă în firea omenească s-o poată face. După câte cred eu, dacă lucrurile ar fi orânduite aşa cum se cuvine, ei n-ar trebui să se afle în situaţia de a avea nevoie de acel sprijin umilitor; şi muncitorii o simt; şi noi am simţi-o dacă am fi în locul lor. Şi pe urmă, cui ar trebui să-i fie recunoscători? Dumitale – clericilor, poate, dar în niciun caz nouă, proprietarilor de fabrici. Pe noi ne urăsc mai cumplit decât oricând. Şi în afară de asta, nemulţumiţii de aici au legături cu nemulţumiţii de prin alte părţi; Nottingham e unul dintre cartierele lor generale, Manchester altul, Birmingham un al treilea. Subalternii primesc ordine din partea superiorilor, fiindcă în privinţa disciplinei stau foarte bine. Nicio lovitură nu e dată fără matură chibzuinţă. Pe căldurile cele mari, s-a întâmplat să vezi zi de zi cerul acoperindu-se de nori ameninţători, şi totuşi noapte după noapte norii se împrăştiau şi soarele răsărea în linişte; primejdia însă nu dispăruse, doar se amânase; furtuna care ameninţase atâta vreme cu siguranţă că se va dezlănţui până la urmă. Iată o analogie între atmosfera morală şi cea fizică.
— Bine, domnule Moore (aşa se încheiau totdeauna aceste discuţii), ai măcar grijă de dumneata. Dacă socoteşti că ţi-am făcut vreodată vreun bine, te rog răsplăteşte-mă promiţândumi că o să ai grijă de dumneata.
— Promit: o să fac asta cu multă atenţie şi prevedere. Aş vrea să trăiesc, nu să mor; viitorul mi se deschide în faţă ca porţile raiului; şi totuşi, când privesc adânc în umbrele paradisului meu, zăresc alunecând peste privelişti îndepărtate o vedenie care mă încântă mai mult decât serafimii şi heruvimii.
— Zău? Te rog, spune-mi şi mie, ce vedenie?
— Văd…
Slujnica intră grăbită în încăpere, cu serviciul de ceai.
Prima parte a acelui mai, după cum am văzut, a fost frumoasă, zilele de la mijloc ploioase; dar în ultima săptămână, la schimbarea lunii, iarăşi s-au limpezit. Un vânt proaspăt a măturat norii argintii şi groşi, purtători de ploaie, şi i-a împins unul după altul către zarea dinspre răsărit; iar norii s-au prăvălit peste marginea zării şi dincolo de marginea aceea s-au pierdut, lăsând în urma lor doar bolta curată a cerului albastru pregătită a se supune deplinei domnii a soarelui de vară. Şi soarele acela s-a ridicat măreţ în ziua de Rusalii; marea reuniune a şcolilor a fost întâmpinată de o vreme superbă.
Marţea Rusaliilor era ziua cea mare, şi în cinstea ei cele două încăpătoare săli de clasă de la Briarfield, ridicate de actualul paroh mai mult pe propria lui cheltuială, fuseseră curăţate, văruite, revopsite şi împodobite” cu verdeaţă şi flori – câteva din grădina casei parohiale, două căruţe pline de la Fieldhead şi un căruţ de la ceva mai modestul domeniu De Walden, reşedinţa domnului Wynne. În aceste săli de clasă fuseseră rânduite douăzeci de mese, fiecare măsurată aşa fel ca să poată primi douăzeci de oaspeţi; în jurul lor se aşezaseră bănci şi pe ele se întinseseră feţe de masă albe; deasupra lor fuseseră atârnate cel puţin douăzeci de colivii cu tot atâţia canari, după un obicei al locului îndrăgit mai cu seamă de secretarul domnului Helstone, care se delecta cu ciripitul ascuţit al acestor păsărele şi ştia că în mijlocul unei zgomotoase zarve de glasuri de totdeauna cântau mai cu înfocare. Mesele acestea, să fie limpede, nu stăteau întinse pentru cei o mie şi două sute de şcolari ce urmau să fie adunaţi din cele trei parohii, ci numai pentru membrii comitetelor şcolare şi profesori: ospăţul copiilor urma să aibă loc în aer liber. La ceasurile unu trebuiau să se adune trupele; la două să-şi alcătuiască formaţiile; până la patru mărşăluiau prin parohie; pe urmă venea ospăţul; iar după aceea adunarea, cu muzică şi cuvântări, în biserică.
Ar trebui să explicăm pentru ce tocmai Briarfield fusese ales ca loc de întâlnire şi scenă a ospăţului. Nu fiindcă ar fi fost parohia cea mai mare şi mai populată - în privinţa asta Whinbury îl depăşea de departe; nici fiindcă ar fi fost aşezarea cea mai veche – oricât de antice erau bătrână biserică şi casă parohială, templul cu acoperiş scund şi căsuţa parohială acoperită de muşchi din Nunnely, amândouă îngropate între stejari de-o vârstă cu ele, posturi înaintate ale pădurii Nunwood, erau încă şi mai străvechi. Fusese ales pentru că aşa voise domnul Helstone, iar voinţa domnului Helstone era mai tare decât aceea a lui Boultby sau Hall; primul nu putea, al doilea nu voia să se certe pe o chestiune de întâietate cu fratele lor cel hotărât şi bătăios: îl lăsau să fie în frunte şi să facă după voia lui.
Pentru Caroline Helstone sărbătoarea aceea însemnată fusese până atunci totdeauna o zi grea fiindcă o trăgea cu sila în mulţime şi o constrângea să dea ochi cu toate persoanele bogate, respectabile şi influente de prin împrejurimi; iar în prezenţa acestora, dacă n-ar fi avut sprijinul binevoitor al domnului Hall, ar fi părut o neajutorată; obligată să meargă în fruntea regimentului ei, în calitate de nepoată a parohului şi primă profesoară a primei clase; obligată să prepare ceaiul la prima masă pentru o mulţime amestecată de doamne şi domni, şi să facă toate acestea fără ajutorul mamei, al vreunei mătuşi, ori al altui însoţitor – fiind, în acelaşi timp, o fire impresionabilă şi cu o cumplită frică de publicitate – va fi uşor de înţeles că, în asemenea împrejurări, tremura de teamă la apropierea
Rusaliilor.
Anul ăsta, însă, Shirley avea să fie alături de ea şi astfel înfăţişarea chinului se schimba în mod deosebit - se schimba fundamental: nu mai era chin – devenind aproape o bucurie. Domnişoara Keeldar singură făcea mai mult decât o ceată de prieteni obişnuiţi. ”Deplin stăpână pe sine şi totdeauna ageră şi degajată; conştientă de importanţa ei socială, fără să facă niciodată caz de ea, era de ajuns s-o privească cineva ca să capete curaj. Singura teamă putea fi ca nu cumva Shirley să întârzie la întâlnire: deseori dovedea un fel de nepăsare ce-o făcea să întârzie peste timpul stabilit, iar Caroline ştia că unchiul ei n-ar aştepta o secundă pe nimeni de pe lumea asta; în clipa când orologiul bisericii suna ceasurile două, clopotele începeau să bată şi marşul începea. Prin urmare în privinţa asta trebuia să aibă grijă de Shirley, dacă nu voia săşi piardă prietena mult aşteptată.
În marţea Rusaliilor se sculă aproape când răsărea soarele. Ea, Fanny şi Eliza au fost ocupate toată dimineaţa cu aranjatul în cea mai desăvârşită ordine a saloanelor din casa parohială şi cu pregătirea unor aperitive alcătuite din gustări răcoritoare – vin, fructe, prăjituri – rânduite apoi pe bufetul din sufragerie. Pe urmă trebui să se îmbrace în cea mai nouă şi arătoasă toaletă de muselină albă; desăvârşita frumuseţe a zilei şi solemnitatea prilejului îndreptăţeau, dacă nu chiar impuneau, o asemenea ţinută. Eşarfa cea nouă – primită în dar la aniversarea zilei de naştere din partea Margaretei Hall, şi pe care avea motive să creadă că Cyril însuşi o cumpărase, iar drept răspuns ea îi dăruise un set de eşarfe preoţeşti din chembrică, într-o casetă elegantă - i-a fost legată de degetele îndemânatice ale credincioasei Fanny, a cărei bucurie de a-şi găti tânără şi frumoasa stăpână pentru asemenea sărbătoare n-a fost deloc mică; boneta cea simplă fusese aranjată ca să se asorteze cu eşarfa; baticul drăguţ, deşi ieftin, se potrivea cu rochia. Când fu gata, avea o înfăţişare nu destul de strălucită ca să uluiască, dar îndeajuns de frumoasă ca să intereseze: nu izbitor de strălucitoare, însă foarte delicată şi plăcută; o apariţie în care dulceaţa tonurilor, puritatea aerului, graţia chipului înlocuiau cu succes absenţa coloritului bogat şi a contururilor maiestuoase. Ceea ce ochii căprui şi fruntea senină lăsau să se vadă din firea ei era în armonie cu îmbrăcămintea şi chipul - modestă, gingaşă şi, în ciuda melancoliei, un suflet perfect armonios. Se părea că nici mieluşelul şi nici porumbiţa n-aveau a se teme de ea, ci mai degrabă aveau să întâmpine cu bucurie, în înfăţişarea ei de simplicitate şi blândeţe, o asemănare cu propriile lor firi, sau cu firile pe care noi presupunem că le au.
La urma urmei, era o făptură omenească imperfectă şi supusă greşelii; destul de frumoasă ca formă, culoare şi îmbrăcăminte; dar, precum spusese Cyril Hall, nici atât de bună şi nici atât de demnă de admiraţie ca veştejita domnişoară Ainley, care îşi punea acum cea mai bună rochie neagră, şalul mohorât şi boneta – acolo, în camera strâmtă a bietei sale căsuţe.
Şi Caroline plecă înspre Fieldhead, trecând peste câteva câmpuri retrase şi pajişti liniştite. Se strecură iute pe sub gardurile vii verzi şi peste păşunile încă şi mai înverzite. Nu exista praf, nu exista noroi să-i murdărească poalele rochiei imaculate sau să-i umezească sandalele uşoare: după ploile din urmă totul rămăsese curat şi sub puterea soarelui strălucitor totul se zbicise, aşa încât păşea fără de teamă peste margarete şi iarbă şi printre plantaţii bogate; ajunse la Fieldhead şi pătrunse în odaia unde se îmbrăca stăpâna casei.
Făcuse bine că venise, fiindcă altminteri Shirley ar fi întârziat mult. În loc să se îmbrace cu toată graba, stătea întinsă pe sofa, cufundată în lectură; doamna Pryor se afla lângă ea şi încerca zadarnic s-o convingă să se scoale şi să se îmbrace. Caroline nu făcu risipă de cuvinte; îi luă imediat cartea şi cu propriile ei mâini începu acţiunea de dezbrăcare şi îmbrăcare. Moleşită de căldură, înveselită de tinereţe şi de firea-i voioasă, voia sa stea de vorbă, să râdă, să zăbovească; Caroline însă, hotărâtă să ajungă neapărat la timp, continuă s-o îmbrace pe cât de repede sunt degetele omeneşti în stare să înnoade şireturi şi să înfigă ace. La sfârşit, pe când încheia un ultim şir de clame şi copci, găsi răgaz s-o certe, spunându-i că e foarte urât din partea ei să fie atât de nepunctuală; că până şi în clipa aceea înfăţişa imaginea unei neglijenţe incorigibile: aşa şi arăta Shirley – dar era un încântător tablou al acelei supărătoare însuşiri.
Se afla în complet contrast faţă de Caroline: în fiece cută a rochiei şi în fiecare trăsătură a chipului se vădea distincţie; mătasea scumpă o prindea mai bine decât un costum simplu; eşarfa bogat brodată îi venea de minune; şi-o pusese neglijent, dar cu graţie; coroana de pe bonetă într-adevăr o încorona: respectul pentru moda, aplicarea cu gust a ornamentelor la fiecare piesă de îmbrăcăminte, toate se vădeau în aspectul ei; toate i se potriveau, la fel ca lumina sinceră din priviri, zâmbetul adunat în jurul buzelor, la fel ca ţinuta dreaptă şi impunătoare şi pasul graţios. După ce terminară cu îmbrăcatul, Caroline o luă de mână şi o trase repede pe scări, apoi ieşiră pe uşă, şi la fel se grăbiră peste câmpuri, râzând într-una şi vădind multă asemănare cu o porumbiţă albă ca zăpada şi o pasăre a paradisului colorată în nestemate, pornite împreună în zbor voios.
Mulţumită strădaniilor domnişoarei Helstone, au ajuns la vreme. Pe când încă tot nu puteau zări biserica ascunsă după copaci, auziră clopotul bătând o cumpănită şi totuşi grabnică chemare către tot poporul, să vină la adunare; auzeau de asemenea mărşăluiala grupurilor, tropotul a nenumărate picioare şi murmurul glasurilor mulţimii. De pe un loc mai înalt, văzură pe drumul dinspre Whinbury cum se apropiau şcolarii de acolo; nu mai puţin de cinci sute de suflete. Parohul şi diaconul său, Boultby şi Donne, mergeau în frunte: cel dintâi apărea impunător aşa cum era încărcat de odăjdii, păşea precum se cuvine unei preacuvioase feţe bisericeşti, sub baldachinul unei pălării cu boruri largi, cu semeţia dată de-o burtă straşnică, împodobit cu cele mai elegante şi bogate veşminte negre şi bucurându-se de sprijinul celui mai zdravăn baston cu măciulie de aur. Din mers, doctorul îşi flutura din când în când uşor bastonul şi cu o mişcare autoritară îşi înclina pălăria către aghiotant. Aghiotantul – Donne, adică – părea subţiratic de tot fiindcă linia siluetei sale stătea alături de masa impozantă a superiorului, se silea, cu toate acestea, să arate în cel mai mic amănunt ca un adevărat preot: totul în înfăţişarea lui vădea înfumurare şi mulţumire de sine, de la nasul în vânt şi bărbia ridicată, până la ghetrele preoţeşti de culoare neagră, pantalonii cam scurţi şi fără etriere şi ghetele cu boturi pătrate.
Dă-i înainte, domnule Donne! Are cine să te vadă. Crezi că arăţi măreţ – dacă siluetele acelea care te privesc din vârful colinei, una albă şi alta roz, cred şi ele la fel – asta-i altă treabă.
După ce regimentul trecu în marş mai departe, cele două siluete coborâră în fugă. Curtea bisericii e plină de copii şi de profesori, toţi înveşmântaţi în cele mai alese haine de sărbătoare; şi – oricât de nenorocită e regiunea asta, oricât de grele ar fi vremurile – e minunat să vezi cât de cuviincios – cât de frumos chiar – s-au străduit sa se îmbrace. Dragostea britanică pentru bună-cuviinţă în stare să facă minuni; sărăcia capabilă să îmbrace în zdrenţe o fată irlandeză n-are puterea de a răpi unei englezoaice garderoba decentă socotită trebuitoare pentru aspectul de sine. În afară de asta, stăpâna conacului - acea Shirley care se uită acum cu bucurie la mulţimea fericită şi bine îmbrăcată – le-a fost într-adevăr de folos; generozitatea ei venită la timp a încurajat multe familii sărace în întâmpinarea apropiatei sărbători şi a oferit multor copii putinţa de a avea astăzi o rochie sau o bonetă nouă; ea ştie, şi e în culmea fericirii când îşi dă seama; e încântată că banii, exemplul şi influenţa ei au fost într-adevăr de folos – în chip hotărâtor – celor din jur. Nu poate fi miloasă ca domnişoara Ainley – nu stă în firea ei: şi simte o uşurare la gândul că există şi o altă cale de a-ţi dovedi bunătatea, aflată la îndemâna altor firi şi în alte împrejurări.
Caroline e şi ea încântată; căci cu posibilităţile ei modeste a făcut şi ea mult bine; s-a lipsit nu numai de o singură rochie, panglică sau guler de care cu greu se putea despărţi, pentru a împlini lipsurile şcolarilor din clasa ei; şi, cum bani n-avea de unde da, a urmat exemplul domnişoarei Ainley, oferindu-şi timpul şi hărnicia acolo unde era ceva de cusut pentru copii.
Nu numai curtea bisericii este plină, ci şi grădina casei parohiale e înţesată de lume; perechi şi grupuri de doamne şi domni se văd plimbându-se printre tufele unduioase de liliac şi bobiţel. Casa e şi ea plină; la ferestrele larg deschise ale saloanelor stau grupuri de oameni veseli. Sunt membrii comitetelor şcolare şi profesorii care vor întregi procesiunea. În grădiniţa parohului, aliată în spatele casei, se află muzicanţii ce alcătuiesc cele trei orchestre parohiale, cu instrumentele lor. Îmbrăcate în rochiile şi bonetele lor cele mai frumoase şi cu cele mai albe şorţuri, Fanny şi Eliza umblă printre ei oferindu-le pahare cu bere; băutura e tare şi gustoasă şi a fost pregătită cu câteva săptămâni în urmă, din porunca parohului şi sub directa lui supraveghere. Orice treabă unde ar fi avut el amestec trebuia îndeplinită în chip desăvârşit: „lucrul de mântuială”, indiferent despre ce ar fi fost vorba, nu putea niciodată primi binecuvântare din partea sa: de la ridicarea unei clădiri publice, biserică, şcoală, judecătorie, şi până la pregătirea unei mese – pentru toate pretindea măreţie, generozitate şi eficacitate. În privinţa asta domnişoara Keeldar i se asemăna întru totul, şi fiecare era de acord cu intenţiile celuilalt.
Caroline şi cu Shirley au ajuns curând printre cei din casa parohială; prima îşi întâmpina musafirii cu multă uşurinţă; în loc să se aşeze pe un scaun, retrasă într-un colţ, ori să se furişeze în odaie la ea şi acolo să aştepte pornirea procesiunii, după vechiul obicei, acum se plimba prin cele trei saloane, stătea de vorbă şi zâmbea, în chip neîndoielnic de vreo două sau trei ori vorbi fără să fie întrebată şi, pe scurt, părea o altă fiinţă. Transformarea era datorată faptului că Shirley se afla de faţă: vederea purtărilor şi atitudinii domnişoarei Keeldar îi făcea nespus de bine. Shirley nu se temea de semenii ei; nu simţea nicio dorinţă de a se feri de ei, de a-i ocoli. Orice fiinţă omenească, bărbat, femeie sau copil, atunci când proasta creştere sau înfumurarea grosolană nu-l făcea cu totul de nesuferit, era pentru ea binevenită; bineînţeles, unele în mai mare, altele în mai mică măsură; dar, în general vorbind, atâta vreme cât cineva nu se dovedea categoric a fi rău şi stingheritor, Shirley era dispusă să-l considere valoros şi binevenit şi să-i arate toată consideraţia. Înclinarea asta îi asigura simpatia tuturor, fiindcă tocea tăişul ironiei şi-i înzestra cu un farmec cuceritor conversaţia serioasă ori glumeaţă; şi nu scădea întru nimic valoarea prieteniei intime, care rămânea ceva deosebit de cordialitatea dovedită în societate şi era legată, într-adevăr, de o cu totul altă faţetă a firii sale. Preferinţa sentimentală şi intelectuală mergea către domnişoara Helstone; doamnele Pearson, Sykes, Wynne etc., etc., nu făceau decât să tragă foloase de pe urma bunătăţii şi voioşiei sale înnăscute.
Din întâmplare, Donne intră în salon într-un moment când Shirley, aşezată pe sofa, devenise centrul unui cerc destul de numeros. Dăduse definitiv uitării furia împotriva lui, aşa că înclină din cap şi îi zâmbi cu bunăvoinţă. Atunci se vădi firea acelui om. Nu se pricepu nici să refuze cu demnitate avansul, ca unul a cărui mândrie fusese de curând rănită, nici să-l întâmpine cu francheţe, ca un om bucuros să uite şi să ierte; pedeapsa primită nu trezise în el niciun simţământ de ruşine, şi deci n-avea cum să trăiască această senzaţie în faţa celui ce i-o administrase: nu era suficient de viguros în rău ca să fie cu adevărat câinos – se mulţumi să treacă prosteşte mai departe, luând o înfăţişare rigidă şi mânioasă. Nimic nu mai putea aduce pacea între el şi duşman; la fel după cum, chiar pentru o lovitură mult mai dureroasă şi mai dezonorantă, firea lui slăbănoagă n-ar fi putut nutri o ranchiună acerbă.
— Nu merita o asemenea scenă! îi spuse Shirley Carolinei. Ce proastă am fost! Să-l pedepseşti pe Donne pentru stupidul lui dispreţ faţă de Yorkshire e ca şi cum ai strivi un ţânţar fiindcă vrea să înţepe un rinocer. Dacă aş fi fost bărbat, cred că atunci i-aş fi pus forţa fizică la dispoziţie, pentru a-l ajuta să plece; în momentul de faţă sunt foarte bucuroasă că n-am folosit decât forţa morală. Dar nu trebuie să mai apară niciodată prin preajma mea; nu-mi place; mă irită; nici măcar nu te poţi distra pe socoteala lui. Malone face mai mulţi bani.
S-ar fi zis că Malone tocmai era dispus să justifice preferinţa; căci de-abia porniseră cuvintele din gura vorbitoarei, când Peter Augustus se şi înfăţişă, pus la „mare ţinută”, înmănuşat şi parfumat, cu părul uns şi pieptănat fără cusur, ducând într-o mână un uriaş mănunchi de trandafiri mari roşii, cinci sau şase pe deplin înfloriţi: pe, aceştia îi înfăţişă domnişoarei Keeldar, cu o graţie căreia chiar şi cel mai ascuţit penel n-ar putea să-i facă decât nedreptate. Dar după o asemenea performanţă cine ar mai fi îndrăznit să spună că Peter nu e un cuceritor? Adunase şi înmânase flori; adusese ofrandă un tribut sentimental – un tribut poetic, pe altarul Dragostei sau al lui Mammon. Hercule cu furca de tors în mână ar fi fost o imagine palidă pe lângă Peter purtând buchetul de flori. Probabil că aşa gândea şi el, fiindcă părea uluit de ceea ce făcuse; se retrase fără un cuvânt şi plecă chicotind înfundat în semn de autofelicitare; pe urmă îşi schimbă gândul aşa că se opri şi se întoarse, ca să se asigure cu ochii lui că într-adevăr dăruise un buchet de flori: da – iată cei şase trandafiri în poala de satin purpuriu, şi o mână foarte albă, cu câteva inele de aur pe degete, îi strânge încet, iar lungi şuviţe inelate, acoperind pe jumătate o faţă care râde, se revarsă asupra lor; dar o acoperă numai pe jumătate. Peter văzu râsul – nu putea să greşească – pe seama lui făceau haz – galanteria, cavalerismul lui ajunseseră subiect de batjocură pentru o fustă – pentru două fuste - şi domnişoara Helstone zâmbea. Mai mult chiar, îşi dădu seama că i se ghiciseră intenţiile, şi-atunci Peter se întunecă asemenea unui nor de furtună. Când ridică ochii, Shirley văzu că ochi săgetători stau aţintiţi asupra ei. Malone, cel puţin, avea destulă tărie ca să urască: văzu asta în privirile lui.
— Peter merită o scenă, şi dacă doreşte neapărat o s-o şi aibă într-o bună zi, şopti Shirley către prietena sa.
Şi acum – solemni şi înveşmântaţi în culori mohorâte, dar cu chipuri destul de prietenoase – cei trei preoţi apărură în uşa sufrageriei. Până atunci avuseseră treburi de îndeplinit înăuntrul bisericii, iar acum, înainte de a porni marşul, veneau să ia o uşoară gustare întru întărirea trupului. Fotoliul cel larg îmbrăcat în piele fusese păstrat pentru doctorul Boultby; într-acolo fu condus. Dând ascultare îndemnurilor primite de la Shirley, care îi spusese că a sosit vremea să-şi îndeplinească datoriile de gazdă, Caroline se grăbi să înmâneze masivului, respectatului şi, în fond, vrednicului prieten al unchiului său, un pahar de vin şi o farfurie cu pricomigdale. Epitropii doctorului Boultby, amândoi membri ai comitetului şcolar, se şi aflau lângă el, aşa precum li se ceruse; doamna Sykes şi celelalte doamne din parohie se aflau la dreapta şi la stânga sa, dând glas nădejdilor că nu se simte obosit şi temerilor că ziua are să fie prea caldă pentru dânsul. Doamna Boultby, totdeauna încredinţată că atunci când cade toropit, după o masă îmbelşugată, chipul domnului şi stăpânului său devine aidoma unui chip îngeresc, se plecase asupra lui şi îi ştergea cu dragoste de pe frunte câteva picături de transpiraţie reale sau imaginare. Într-un cuvânt, Boultby se afla la mare cinste şi cu o rotundă şi sonoră voix de poitrine rosti mulţumiri pentru grija purtată şi asigurări că se simte destul de bine. Pe Caroline parcă nici n-o observă când se apropie de dânsul, atâta doar că binevoi să accepte cele oferite; n-o văzuse, n-o văzuse niciodată: abia dacă ştia vag că ar exista o asemenea persoană. Văzu totuşi pricomigdalele, şi fiind mare iubitor de dulciuri, luă din farfurie o mână aproape plină. Cât despre vin, doamna Boultby insistă să fie amestecat cu apă fierbinte şi să i se adauge zahăr şi nucşoară.
Domnul Hall stătea lângă o fereastră deschisă, respira aerul curat şi mireasma florilor şi discuta ca un frate cu domnişoara Ainley. Către el Caroline îşi îndreptă atenţia plină de bucurie. „Ce să-i ofere? Nu trebuie să se servească singur – trebuie servit de mâna ei“; luă deci o tăviţă de argint, ca să-i poată oferi cât mai multe lucruri. Margaret Hall veni lângă ei; domnişoara Keeldar îi urmă pilda. Cele patru doamne se aflau acum în jurul preotului lor favorit; şi ele aveau senzaţia că privesc chipul unui înger pământean: Cyril Hall era papa lor, la fel de infailibil pentru ele ca şi doctorul Boultby pentru admiratoarele sale. Şi în jurul, parohului de la Briarfield se adunase un grup: cel puţin douăzeci de persoane se strânseseră în preajma lui; iar în mijlocul unui cerc de admiratori, niciun preot nu se putea măsura cu bătrânul Helstone. Adunaţi laolaltă după cunoscutul lor obicei, diaconii formau o constelaţie alcătuită din trei planete mai mici; mai multe domnişoare îi priveau de departe, dar niciuna nu se încumeta să se apropie.
Domnul Helstone îşi scoase ceasul şi anunţă cu glas tare:
— E două fără zece. E timpul ca toată lumea să treacă în rânduri. Haideţi.
Îşi luă pălăria cu boruri largi şi porni; toţi se ridicară şi îl urmară buluc.
Cei o mie două sute de copii fuseseră rânduiţi în trei grupuri de câte patru sute de suflete fiecare; în urma fiecărui regiment se afla câte o orchestră; din douăzeci la douăzeci de rânduri exista câte un interval unde Helstone aşeză câte doi profesori. Şi pentru avangarda armatelor, chemă:
— Grace Boultby şi Mary Sykes stau în frunte la Whinbury.
— Margaret Hall şi Mary Ann Ainley conduc Nunnely.
— Caroline Helstone şi Shirley Keeldar comandă Briarfield.
Pe urmă alte comenzi:
— Domnul Donne la Whinbury; domnul Sweeting la
Nunnely; domnul Malone la Briarfield.
Şi aceşti trei domni porniră înaintea doamnelor-generali.
Preoţii trecură în frunte – secretarii parohiilor încheiau formaţiile; Helstone îşi înălţă pălăria cu boruri largi; peste o clipă se şi auzi dangătul celor opt clopote din clopotniţă, izbucniră melodiile intonate de orchestre, flautul vorbi şi cornul răspunse, tobele duruiră puternic, şi cu toţii porniră în marş.
Drumul alb şi larg se unduia înaintea lungii procesiuni, soarele şi cerul fără pic de nor o treceau în revistă, deasuprai vântul clătina crengile copacilor, iar cei o mie şi două sute de copii şi o sută patruzeci de oameni în toată firea, care o alcătuiau, mergeau înainte în cadenţă şi după muzică şi toate chipurile erau vesele şi inimile bucuroase. Era o privelişte ce te bucura, o privelişte făcătoare de bine; era o zi de fericire pentru bogaţi şi pentru săraci: era mai întâi lucrarea lui Dumnezeu, iar apoi a clericilor. Să dăm preoţilor Angliei ce este al lor; în anumite privinţe sunt o tagmă supusă greşelii, fiind ei tot oameni de carne şi sânge, ca şi noi toţi; dar ţara s-ar descurca foarte cu greu fără dânşii: Britania ar simţi lipsa Bisericii ei, dacă această Biserică s-ar nărui. Dumnezeu s-o ocrotească! Şi, totodată, Dumnezeu s-o îndrepte!
CAPITOLUL XVII
Serbarea şcolară
Nici înspre bătălie şi nici în căutarea duşmanului nu pornise această trupă comandată de preoţi şi încadrată cu ofiţeri-femei; muzicile ei intonau totuşi melodii războinice, şi – dacă ar fi să judecăm după privirile şi ţinuta unora, cum era domnişoara Keeldar, de pildă – sunetele acelea trezeau dacă nu un spirit războinic, atunci unul care năzuia către el. Întorcându-se din întâmplare, bătrânul Helstone îi văzu chipul şi începu să râdă, iar ea tot prin râs îi răspunse.
— Nu ne aşteaptă nicio bătălie, spuse preotul; ţara nu ne cere să luptăm pentru ea; niciun duşman şi nici un tiran nu contestă şi nu ameninţă libertatea noastră; n-avem nimic de făcut; doar am ieşit să ne plimbăm puţin. Ţineţi-vă în frâu avântul, căpitane, şi potoliţi-vă focul inimii: nu-i nevoie de ele – dacă există, cu-atât mai rău.
— Urmaţi sfaturile pe care le daţi altora, doctore, îi răspunse Shirley. Şi îi spuse cu glas scăzut Carolinei: ce nu mi-o oferă realitatea am să împrumut de la imaginaţie. Nu suntem soldaţi, nu vărsarea de sânge e dorinţa mea; ori dacă suntem, atunci suntem soldaţi ai Crucii. Timpul s-a întors cu veacuri în urmă, şi ne aflăm într-un pelerinaj către Ierusalim. Nu, nu aşa – prea seamănă a exaltare. Am nevoie de un vis ceva mai cu picioarele pe pământ: suntem câmpeni din Scoţia şi urmăm un căpitan convenant ca să ajungem sus în munţi să ţinem o adunare departe de stăpânirea trupelor trimise de asupritori. Ştim că după rugăciune poate să urmeze bătălia; dar încredinţaţi fiind că şi după cel mai nefericit rezultat al bătăliei numai raiul ne poate fi răsplata, suntem gata şi suntem doritori să înroşim muşchiul de pe dealuri cu sângele nostru. Muzica asta îmi răscoleşte sufletul; îmi înviorează toată viaţa; mă face să-mi bată inima; nu cu pulsul ei obişnuit de fiecare zi, ci cu o vigoare nouă, palpitantă. Sunt aproape în stare să doresc o primejdie; o credinţă – o ţară – sau, cel puţin, un iubit pe care să-l apăr.
— Ia uită-te acolo, Shirley! o întrerupse Caroline. Ce e pata aceea roşie dinspre Stilbro’Brow? Ai ochi mai buni decât mine; întoarce-ţi într-acolo ochii tăi de vultur.
Domnişoara Keeldar se uită şi zise:
— Da, văd. E o linie roşie. Sunt soldaţi – soldaţi, din cavalerie, adăugă repede. Călăresc în goană; şase sunt; au să treacă pe lângă noi; nu – au cotit la dreapta; au văzut procesiunea noastră şi vor s-o ocolească făcând un cerc.
Unde s-or fi ducând?
— Poate că nu fac decât să-şi antreneze caii.
— Probabil că da. Nu se mai văd.
Acum vorbi domnul Helstone:
— O să trecem prin Royd Lane, ca să ajungem la izlazul din Nunnely pe un drum mai scurt.
Şi într-adevăr pe drumeagurile înguste de la Royd Lane defilară. Locul era tare strâmt, atât de strâmt încât nu putea trece decât doi deodată, dacă voiau să nu cadă în şanţurile de pe margini. Ajunseseră pe la mijloc, când se văzu limpede că printre clericii-comandanţi s-a iscat nelinişte: şi Boultby şi Helstone erau agitaţi: îşi făceau semne cu cotul unul altuia.
Domnul Hall se întoarse înspre fete şi zâmbi.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebară.
Domnul Hall arătă cu bastonul către capătul drumeagului, în faţa lor. Ia te uită! O altă procesiune – una adversă, pătrundea pe acolo, condusă tot de oameni în negru, şi la fel, după cum puteau să audă acum, urmată de muzică.
— E dublura noastră? întrebă Shirley. Fantoma noastră cu altă înfăţişare? Parcă am fi cele două jumătăţi ale unei cărţi de joc.
— Dacă vrei o bătălie, s-ar părea că o s-o ai – cel puţin din priviri, şopti Caroline râzând.
— N-au să treacă de noi! strigară preoţii într-un glas. Nu le cedăm!
— Să cedăm! replică Helstone cu asprime, întorcându-se în loc. Cine a pomenit de cedare? Ia, băieţi, gândiţi-vă ce-aveţi de gând să faceţi; doamnele, ştiu eu, vor rămâne pe poziţie; pot avea încredere în ele. Nu se află aici nicio binecredincioasă anglicană care să nu rămână pe poziţie împotriva ăstora, întru cinstirea bisericii Angliei. Ce spune domnişoara Keeldar?
— Întreabă ce s-a întâmplat.
— Disidenţii şi metodiştii, cu şcolile lor, baptiştii, independenţii şi wesleyenii, uniţi într-o alianţă fără Dumnezeu, au venit intenţionat pe drumeagul ăsta ca să ne oprească marşul şi să ne întoarcă îndărăt.
— Asta e bădărănie! spuse Shirley. Urăsc bădărănia. Bineînţeles că trebuie să primească o lecţie.
— O lecţie despre politeţe, propuse domnul Hall, totdeauna aplecat spre pace. Nu un exemplu de violenţă.
Bătrânul Helstone o luă din loc. Grăbind pasul, trecuse cu vreo câţiva iarzi înaintea unităţii lui. Aproape ajunsese lângă ceilalţi capi îmbrăcaţi în negru, când cel care părea a fi comandantul-şef al vrăjmaşilor – un om mătăhălos şi unsuros, cu păr negru pieptănat neted pe frunte - comandă oprirea. Procesiunea se opri şi el scoase o carte de rugăciuni, cită un verset, dădu tonul şi cu toţii începură să cânte cel mai jalnic dintre imnuri.
Helstone făcu semn orchestrelor sale: şi deodată se dezlănţui întreagă puterea alămurilor. Le ceruse să intoneze Rule Britannia şi le poruncise copiilor să-i întovărăşească şi cu glasurile, ceea ce ei acceptaseră cu mare entuziasm. Inamicul fu luat cu asalt prin cântec şi învins; psalmul lui se văzu înăbuşit; în ce priveşte zgomotul, era cu totul nimicit.
— Acum urmaţi-mă! exclamă Helstone. Nu în fugă, dar cu pas ferm şi sprinten. Fiţi tari toţi, şi copii şi femei, strâns lipiţi unii de alţii, ţineţi-vă şi de pulpanele hainelor, dacă e nevoie.
Şi porni înainte cu pas atât de apăsat şi dârz, iar pe deasupra atât de vajnic susţinut de elevii şi profesorii din urma lui – care făcură întocmai precum li se spusese, adică fără s-o pornească în fugă şi fără să încetinească pasul, ci mergând cu hotărâre calmă şi neabătută, diaconii fiind siliţi să facă la fel, întrucât se aflau între două focuri – Helstone şi domnişoara Keeldar pândeau amândoi cu ochii de linx orice abatere şi erau gata oricând, unul cu bastonul şi cealaltă cu umbrela, să corecteze cea mai mică abatere de la ordinele date, cel mai mic gest independent sau nepotrivit – încât grupul de disidenţi fu mai întâi uluit, pe urmă speriat, apoi înfrânt şi împins îndărăt, iar până la urmă silit să facă stânga-mprejur şi să lase liberă ieşirea către Royd Lane. În timpul atacului doar Boultby a avut de suferit, dar Helstone şi Malone l-au susţinut, unul de-o parte altul de cealaltă, ajutându-l să treacă prin încercare şi să iasă cu mădularele întregi însă cu răsuflarea pusă la grele cazne.
Disidentul cel gras care începuse cântarea imnului rămase aşezat în şanţ. De meserie era un negustor de spirtoase, conducător al nonconformiştilor, şi se spune că în dupăamiaza de atunci a băut mai multă apă decât înghiţise în cele douăsprezece luni de mai înainte. Domnul Hall avusese grijă de Caroline şi Caroline se îngrijise de el; după aceea domnul Hall şi domnişoara Ainley au schimbat reciproc, în felul lor molcom, impresii asupra incidentului. Domnişoara Keeldar şi domnul Helstone şi-au strâns mâinile cu înflăcărare de îndată ce întreaga procesiune a ieşit de pe drumeag. Tinerii diaconi începură să-şi manifeste zgomotos bucuria, dar domnul Helstone le potoli numaidecât înflăcărarea nevinovată; observă că niciodată n-au dovedit destul bunsimţ ca să ştie ce să spună şi ce nu, aşa că bine ar face să închidă gura; de asemenea le aminti că nu aveau nicio legătură cu conducerea procesiunii.
Pe la trei şi jumătate procesiunea luă calea întoarsă, iar la patru se afla din nou pe locul de plecare. Rânduri lungi de bănci fuseseră întinse pe pajiştile cu iarbă tunsă scurt din jurul şcolii; acolo fură aşezaţi copiii, şi numaidecât sosiră coşuri uriaşe acoperite cu pânzeturi albe şi oale mari fumegânde. Înainte de a începe împărţirea bunătăţilor, o scurtă rugăciune fu rostită de domnul Hall şi cântată de copii: în aerul liber, glasurile tinere sunau melodios şi chiar emoţionant. Pâinişoare mari cu stafide şi ceai fierbinte, bine îndulcit, au fost apoi împărţite într-un spirit de adevărată generozitate; niciun fel de zgârcenie nu era îngăduită, cel puţin în ziua aceea; regula în ce priveşte raţia copiilor era ca fiecare să primească cel puţin de două ori mai mult decât ar fi putut să mănânce, spre a se lăsa astfel o rezervă ce urma să fie luată acasă pentru aceia cărora vârsta, boala ori alte piedici nu le îngăduiseră să vină la serbare. Între timp pâinişoarele cu stafide şi berea circulau printre muzicanţi şi coriştii bisericilor; pe urmă băncile fură adunate ca să se facă loc pentru dezlănţuirea voioşiei în jocurile îngăduite.
Un clopot îi chemă pe profesori, pe membrii şi membrele comitetelor şcolare în sala de clasă; domnişoara Keeldar, domnişoara Helstone şi multe alte doamne se aflau de mai înainte acolo ca să-şi mai arunce o dată ochii asupra felului cum erau rânduite tăvile şi mesele fiecăreia. Cele mai multe dintre slujnicele de prin împrejurimi, dimpreună cu nevestele secretarilor, coriştilor şi muzicanţilor fuseseră îndatorate să ia parte la treburile din ziua aceea îndeplinind slujba de chelneriţe; toate se întreceau în frumuseţea şi eleganţa îmbrăcămintei, iar printre cele mai tinere se puteau întâlni multe siluete încântătoare. Vreo zece pregăteau pâinea cu unt; altele, cam tot pe atâtea, aduceau apă fierbinte din vasele de la bucătăria casei parohiale. Mulţimea florilor şi verdeţei ce împodobeau pereţii albi, spectacolul ceainicelor de argint şi a ceştilor de porţelan strălucitor înşiruite pe mese, siluetele în continuă mişcare, chipurile luminoase, toaletele vesele ce fluturau pretutindeni alcătuiau laolaltă un spectacol animat şi reconfortant. Toată lumea vorbea, nu foarte tare dar cu voioşie, iar canarii ciripeau ascuţit în coliviile atârnate aproape de tavan.
Ca nepoată a parohului, Caroline îşi luă locul la una dintre primele trei mese; doamna Boultby şi Margaret Hall oficiau la celelalte. La aceste mese urma să fie servită crema societăţii, căci la Briarfield regulile stricte ale egalităţii nu erau mai la modă decât prin alte părţi. Domnişoara Helstone îşi scoase boneta şi eşarfa, ca să poată suporta mai uşor căldura; părul lung şi inelat ce-i cădea pe gât aproape ţinea loc de voal, iar în rest rochia de muselină era croită modest ca o rasă de călugăriţă, îngăduindu-i astfel să se scape de folosirea unui şal stingheritor.
Sala începuse să se umple: domnul Hall îşi ocupase postul alături de Caroline, care avu acum, în vreme ce aranja din nou ceştile şi linguriţele din faţa ei, prilej să comenteze în şoaptă întâmplările de peste zi. Domnul Hall era puţin îngrijorat de cele petrecute la Royd Lane şi ea încercă să-i smulgă un zâmbet pentru a-i alunga înnegurarea.
Domnişoara Keeldar se aşezase în apropiere; ca prin minune, nici nu râdea, nici nu vorbea; dimpotrivă, stătea nemişcată şi privea împrejur cu luare-aminte: părea că se teme ca un cumva să vină vreun nechemat şi să ocupe locul de alături, pe care s-ar fi zis că vrea să-l păstreze liber; mereu îşi întindea rochia de satin peste bancă mai mult decât ar fi avut nevoie, ori aşeza acolo mănuşile sau batista brodată. În cele din urmă Caroline observă manevrele astea şi o întrebă ce prieten aşteaptă. Shirley se aplecă până ce aproape îi atinse urechea cu buzele-i roze şi îi şopti cu o moliciune muzicală ce-i caracteriza deseori tonul folosit atunci când cele spuse tindeau fie şi de departe către izvorul unor dulci simţăminte din inima ei:
— Îl aştept pe domnul Moore: l-am văzut noaptea trecută şi l-am făcut să promită că are să vină împreună cu sora lui să stea la masa noastră. Faţă de mine are să se ţină de cuvânt, sunt sigură, dar mi-e teamă să nu apară prea târziu şi-atunci să fie despărţit de noi. Uite că vine alt grup şi-au să se ocupe toate locurile. Ce rău îmi pare!
Într-adevăr, domnul Wynne, judecătorul, nevasta, fiul şi cele două fiice intrară cu mare fală. Făceau parte din lumea bună de la Briarfield; bineînţeles că locul lor era la prima masă, şi fiind conduşi într-acolo ocupară tot spaţiul ce mai rămăsese liber. Spre marea bucurie a domnişoarei Keeldar, domnul Sam Wynne se instală chiar pe locul liber păstrat până atunci pentru Moore, aşezându-se cu nădejde pe rochia, mănuşile şi batista ei. Pentru domnul Sam, Shirley nutrea o adevărată aversiune; şi asta cu atât mai mult cu cât dădea serioase semne că ar năzui la mâna ei. Chiar şi bătrânul domn Wynne declarase în public că domeniul Fieldhead şi domeniul De Walden sunt în mod minunat contagioase – malapropism ce n-a întârziat să ajungă pe aripile zvonurilor şi la urechile stăpânei de la Fieldhead.
În urechile Carolinei încă mai răsunau acele turburătoare şoapte – „îl aştept pe domnul Moore“ – inima încă îi mai bătea şi obrazul îi strălucea, când un sunet de orgă se înălţă deasupra zarvei confuze din sală. Doctorul Boultby, domnul Helstone şi domnul Hall se ridicară în picioare, toţi cei de faţă le urmară pilda, şi se cântă rugăciunea cu acompaniament de muzică; pe urmă începu ceaiul. O vreme fu prea ocupată cu treburile pentru a mai avea răgaz să privească în jur, însă după ce servi ultima ceaşcă, aruncă asupra încăperii o privire neliniştită. Erau câteva doamne şi mai mulţi domni care încă nu izbutiseră să-şi găsească locuri; într-un asemenea grup o recunoscu pe prietena ei, fată bătrână, domnişoara Mann, care fie ispitită de vremea frumoasă, fie convinsă de vreun prieten mai perseverent, acceptase să-şi părăsească trista singurătate pentru un ceas de destindere la serbare. Domnişoara Mann arăta obosită de atâta stat în picioare: o doamnă cu bonetă galbenă îi aduse un scaun. Caroline cunoştea bine acel chapeau en satin jaune; cunoştea părul negru şi prietenosul, deşi oarecum pedantul şi capriciosul chip pe care îl încadra; cunoştea şi acea robe en soie noire; cunoştea până şi acel châle gris de laine; o cunoştea, într-un cuvânt, pe Hortense Moore şi ar fi vrut să sară îndată, s-alerge la ea şi s-o îmbrăţişeze – s-o îmbrăţişeze o dată de dragul ei şi de două ori de dragul fratelui. Şi întradevăr, se ridică pe jumătate, cu o exclamaţie înăbuşită, şi probabil – fiindcă pornirea era foarte puternică – ar fi şi alergat de-a lungul sălii şi ar fi salutat-o, dar o mână o aşeză la loc pe scaun şi o voce îi şopti din spate:
— Aşteaptă până după ceai, Lina, şi pe urmă ţi-o aduc eu încoace.
Şi când putu să ridice privirile, le ridică, şi atunci îl văzu pe Robert însuşi foarte aproape, zâmbind pe socoteala râvnei cu care îşi îndeplinea treburile, arătând mai bine decât îl văzuse ea arătând vreodată – arătând, într-adevăr, pentru ochii ei părtinitori, atât de frumos încât nu mai îndrăzni să aibă încredere în sine şi să se mai uite a doua oară, fiindcă imaginea lui îi izbea vederea cu o strălucire dureroasă, şi i-l întipărea în memorie atât de viu de parcă ar fi fost conturat la dagherotip cu un creion de fulgere.
Trecu mai departe şi vorbi cu domnişoara Keeldar. Enervată de cine ştie ce atenţii nedorite din partea lui Sam Wynne şi de faptul că domnişorul încă şedea pe mănuşile şi batista ei – probabil totodată şi de nepunctualitatea lui Moore – Shirley era departe de a fi bine dispusă. Mai întâi se mulţumi să ridice din umeri, pe urmă îi spuse câteva vorbe tăioase privitoare la „inadmisibila întârziere”. Moore nici nu se scuză şi nici nu răspunse; stătu liniştit alături de ea, ca şi cum ar îi aşteptat să vadă de nu cumva îşi poate recăpăta calmul: ceea ce se întâmplă în puţin mai mult de trei minute, semn fiind faptul că îi întinse mâna. Moore o primi cu un zâmbet, pe jumătate nemulţumit, pe jumătate de recunoştinţă; abia perceptibila înclinare a capului indicau în mod delicat prima interpretare; probabil că o uşoară strângere a mâinii a subliniat-o pe a doua.
— Acum n-ai decât să te aşezi unde poţi, domnule Moore, îi spuse Shirley zâmbind la rândul ei. Vezi doar că aici nu-ţi putem găsi nicio palmă de loc; dar observ că la masa doamnei Boultby e loc destul între domnişoara Armitage şi domnişoara Birtwhistle; du-te acolo: o să stai vizavi de John Sykes şi o să fii aşezat cu spatele la noi.
Totuşi, Moore preferă să rămână tot acolo unde se afla; din când în când mai făcea câte un tur prin încăperea lungă, oprindu-se în drum să schimbe saluturi cu alţi domni aflaţi în aceeaşi situaţie neplăcută, adică fără locuri; dar de fiecare dată se întorcea îndărăt la magnet, Shirley, aducând cu sine la fiece reîntoarcere observaţii ce trebuiau neapărat şoptite la ureche.
În vremea asta bietul Sam Wynne era departe de a se simţi în largul său; judecând după felul cum se mica mereu frumoasa lui vecină, părea să se afle într-o stare de nelinişte şi nemulţumire cum nu se poate mai mare; nici două secunde nu stătea locului; îi era cald; îşi făcea vânt cu evantaiul; se plângea că n-are aer şi n-are spaţiu. Observă că, dacă ar fi după ea, terminându-şi ceaiul, oamenii ar trebui să libereze mesele şi anunţă cu glas tare că în cazul când starea asta de lucruri mai continuă, are să leşine. Domnul Sam se oferi s-o conducă la aer liber; dar ea pretinse că asta n-ar însemna nimic altceva decât s-o ducă la moarte prin frig; pe scurt, poziţia lui devenise de neapărat; aşa că, după ce îşi bău porţia de ceai, socoti că lucrul cel mai potrivit ar fi să elibereze locul.
Bine ar fi fost ca Moore să se afle la îndemână, dar el se afla tocmai la cealaltă extremitate a încăperii, prins într-o discuţie cu Christopher Sykes. Timothy Ramsden, Esq., un mare producător de cereale, se întâmplă prin apropiere, şi simţindu-se cam obosit de atâta stat în picioare, porni să ocupe locul rămas liber. Shirley manifestă şi de astă dată o inventivitate ce nu putea da greş: o mişcare a eşarfei îi răsturnă ceaşca de ceai împărţindu-i conţinutul între bancă şi rochia ei de satin. Bineînţeles, nu exista altă soluţie decât să fie chemată o chelneriţă să repare stricăciunile; domnul Ramsden, un bărbat înalt şi bucălat, la fel de masiv la trup ca şi la avere, se ţinu deoparte de tevatura care urmă. Shirley, de obicei aproape inadmisibil de indiferentă faţă de micile accidente suferite de îmbrăcăminte şi de altele, făcu de data asta un tărăboi ce s-ar fi potrivit poate doar celei mai firave şi nevricoase dintre reprezentantele tagmei femeieşti; domnul Ramsden căscă gura, se feri domol, iar când domnişoara Keeldar declară din nou că „nu mai poate” şi-are să leşine acolo pe loc, se răsuci pe călcâie şi se retrase cu toate forţele.
În cele din urmă apăru şi Moore; cercetă foarte calm zarva din jur, şi scrutând oarecum ironic înfăţişarea destul de enigmatică sub care se prezenta Shirley, observă că întradevăr acesta era capătul cel mai agitat al sălii; că află aici un climat special calculat pentru a se potrivi doar unor temperamente reci, cum era al său; apoi, lăsând deoparte chelneriţele, şervetele de masă, rochia de satin, pe scurt, întreagă învălmăşeala, se instală acolo unde în chip evident destinul însuşi poruncise ca el să şadă. Shirley se potoli; trăsăturile chipului îşi schimbară fizionomia: sprintenele încruntate şi inexplicabila curbură a buzelor reveniră la linia dreaptă; îndărătnicia şi asprimea făcură loc altui soi de expresie; şi toate mişcările bruşte cu ajutorul cărora dusese la deznădejde sufletul bietului Sam Wynne se potoliră ca prin farmec. Totuşi, nicio privire gingaşă nu se îndreptă către Moore; ba dimpotrivă, fu acuzat că i-a pricinuit un noian de necazuri, şi învinuit pe faţă că din cauza lui a pierdut stima domnului Ramsden şi nepreţuita prietenie a domnului Samuel Wynne.
— Pentru nimic în lume n-aş fi fost în stare să jignesc pe niciunul dintre aceşti domni, afirmă cu tărie. Totdeauna mam străduit să-i tratez pe amândoi cu cea mai respectuoasă consideraţie, şi uite acum, din pricina dumitale, ce au avut de întâmpinat! N-o să-mi mai aflu mulţumire până nu repar toate astea; niciodată nu pot fi fericită dacă nu sunt prietenă cu vecinii; aşa că mâine ar trebui să pornesc în pelerinaj până la moara de la Royd, să-l alin pe morar şi să laud grăunţele; iar poimâine trebuie să fac o vizită la De Walden – unde mi-e groază să mă duc – şi să car cu mine în coş o pâine de ovăz ca s-o împart prepelicarilor favoriţi ai domnului Sam.
— Cunoşti calea cea mai sigură către inima fiecărui flăcău, de asta nu mă îndoiesc, spuse Moore liniştit.
Părea foarte mulţumit că în cele din urmă izbutise să ocupe locul acela; dar nu rosti vorbe frumoase pentru a-şi exprima gratitudinea şi nu formulă nicio urmă de scuză pentru încurcăturile pricinuite. Nepăsarea asta îl prindea de minune: îl făcea să pară şi mai frumos, era atât de calm şi stăpân pe sine: vecinătatea lui era însă plăcută, căci se pricepea nemaipomenit să reînscăuneze liniştea. Uitându-te la el, n-ai fi crezut că e un bărbat sărac prins în luptă cu necazurile, aşezat alături de o femeie bogată; calmul adus de simţământul egalităţii îi însenina înfăţişarea: poate că acelaşi calm îi domnea şi în suflet. După felul cum din vreme în vreme se uita în jos la domnişoara Keeldar, atunci când îi vorbea, ţi-ai fi putut închipui că o depăşeşte prin situaţie tot atât cât şi prin statură. Lumini aproape sumbre îi străbăteau câteodată fruntea şi îi luceau în ochi: discuţia devenise însufleţită, deşi continua să se poarte cu glas scăzut; Shirley îl asalta cu întrebări, dar era limpede că Moore refuza să acorde orice satisfacţie curiozităţilor ei. Căuta să se uite cât mai adânc în ochii lui: în expresia ei blândă dar nerăbdătoare puteai citi că aşteaptă de la el răspunsuri mai limpezi. Moore zâmbea curtenitor, dar buzele îi rămâneau pecetluite. Pe urmă ea se înfurie şi nu mai vru să discute, dar peste două minute Moore îi recâştigă din nou atenţia; părea că face promisiuni şi că o înduplecă să le accepte în locul informaţiilor.
Se părea că zăpuşeala din sală nu-i prieşte domnişoarei Helstone; pe măsură ce se apropia de sfârşit munca de pregătire a ceaiului, devenea din ce în ce mai palidă. Atunci când începură să curgă mulţumirile, părăsi masa şi se grăbi s-o urmeze pe verişoara Hortense, care, dimpreună cu domnişoara Mann, ieşise mai de mult la aer liber. Când se ridică ea, se ridică şi Robert Moore, probabil cu intenţia de ai spune ceva; dar mai avea încă de schimbat cu domnişoara Keeldar o vorbă de bun rămas, şi în vremea asta Caroline dispăruse.
Hortense îşi întâmpină fosta elevă mai mult cu demnitate decât cu căldură; fusese grav ofensată de procedeele domnului Helstone şi toată vremea considerase că vina ar fi a Carolinei, fiindcă prea se supunea orbeşte unchiului.
— Eşti cu totul străină, îi spuse cu severitate, în vreme ce eleva îi ţinea şi-i strângea mâna. Dar Cary o cunoştea prea bine ca să protesteze sau să se plângă de răceala primirii; lăsă să treacă toana asta pedantă, sigură fiindcă înnăscuta ei bonté (folosesc acest cuvânt franţuzesc pentru că el exprimă exact ceea ce vreau să spun; nici bunătate şi nici bonomie, ci ceva între amândouă) avea să iasă repede la iveală. Şi a ieşit: de-abia îi cercetase mai cu atenţie chipul şi observase modificările trădate de trăsăturile puţin slăbite, că îşi şi schimbă atitudinea. O sărută pe amândoi obrajii şi o întrebă cu îngrijorare despre starea sănătăţii. Caroline răspunse cu plăcere. Totuşi, ar fi avut de îndurat un lung interogatoriu, urmat de o imensă predică pe această temă, daca domnişoara Mann n-ar fi atras atenţia anchetatorului cu rugămintea de a fi condusă acasă. Biata neputincioasă obosise foarte rău şi oboseala o făcea să fie irascibilă aproape prea irascibilă ca să poată sta de vorbă cu Caroline; şi în afară de asta, rochia albă şi înfăţişarea zglobie a acestei tinere persoane apăreau neplăcute în ochii domnişoarei Mann; ţinuta zilnică de culoare maro sau de pânză cenuşie, ca şi aerul de melancolie purtat zilnic, îi plăceau mai mult singuratecei fete bătrâne: în seara asta aproape nu-şi mai cunoştea tânără prietenă, şi se despărţi de ea cu o foarte rece înclinare din cap. Cum Hortense îi promisese că o conduce acasă, plecară împreună.
Caroline porni deci s-o caute pe Shirley. Văzu eşarfa în culorile curcubeului şi rochia purpurie în mijlocul unui grup de doamne, toate bine cunoscute de ea, dar toate aparţinând acelei categorii pe care totdeauna o ocolea, atunci când evitarea era posibilă. Uneori mai sfioasă decât în alte dăţi, în clipa aceea simţea chiar că nu are defel curaj să se alăture grupului; totuşi nu putea nici să rămână singură, când toţi ceilalţi stăteau perechi sau în cercuri mai largi, aşa că se apropie de un grup de eleve de-ale ei, fete în toată firea sau mai degrabă femei tinere, care stăteau şi priveau cum câteva sute de copii mai mici se jucau de-a baba oarba.
Domnişoara Helstone ştia că fetele astea o iubesc, totuşi chiar faţă de ele era sfioasă în afară şcolii; elevele nu erau mai emoţionate în prezenţa ei decât ea în prezenţa elevelor; se apropie însă, mai degrabă pentru a găsi protecţie în tovărăşia lor, decât pentru a le fi conducătoare. Din instinct fetele îi aflaseră slăbiciunea şi dintr-o politeţe firească i-o respectau. Când le preda, îşi câştiga stima datorită cunoştinţelor; blândeţea ei îi atrăgea respectul lor; şi fiindcă era ceea ce ele considerau a fi înţelepciune şi bunătate la şcoală, cu multă bunăvoinţă treceau peste evidenta ei timiditate din afara şcolii. Nu încercau să-i speculeze slăbiciunea. Aşa fete de ţăran cum erau, aveau şi ele prea mult din sensibilitatea-i englezească ca să poată cădea în greşeala grosolăniei. Stăteau în juru-i cuminţi, cuviincioase, prietenoase, primindu-i zâmbetele sfioase şi vizibilele eforturi susţinute de a închega conversaţia, cu suflet bun şi bună creştere – cea de-a doua însuşire fiind rodul celei dintâi - lucruri care foarte repede o făcură să se simtă la largul ei.
Cu mare grabă se apropie însă domnul Sam Wynne şi insistă ca şi fetele mai mari să se prindă în joc împreună cu cele mai mici, aşa încât Caroline se văzu din nou singură. Se gândea la o discretă retragere către casă, când Shirley, observându-i de departe izolarea, veni repede lângă ea.
— Hai să mergem sus pe păşuni, îi propuse. Ştiu că nu-ţi place mulţimea, Caroline.
— Dar asta ar însemna să te lipsesc de o plăcere, Shirley, să te iau de lângă toţi aceşti oameni distinşi, care îţi caută cu atâta insistenţă societatea, şi în faţa cărora poţi să te faci plăcută fără niciun efort,
— Nu chiar fără efort; am şi obosit din pricina lor; nu-i decât o treabă stearpă, insipidă, să vorbeşti şi să râzi cu oamenii cei mai de seamă din Briarfield. De zece minute mă tot uit după rochia ta albă; îmi place să-i privesc în mulţime pe cei ce mi-s dragi şi să-i compar cu ceilalţi: aşa am procedat şi cu tine. Nu te asemeni cu niciunul din ceilalţi, Lina; sunt aici câteva chipuri mai frumoase decât al tău; tu nu eşti o frumuseţe exemplară cum este Harriet Sykes, de pildă; pe lângă ea, făptura ta pare aproape fără importanţă; dar ai o înfăţişare plăcută – pari meditativă – eşti ceea ce eu numesc interesantă.
— Taci, Shirley. Mă măguleşti.
— Nu mă mir că elevii te iubesc.
— Fugi de-aici, Shirley; vorbeşte despre altceva.
— Să vorbim despre Moore atunci, şi hai să-l urmărim cu privirea; chiar acum îl văd.
— Unde? Şi în timp ce punea întrebarea, Caroline nu se uita peste câmp, ci în ochii domnişoarei Keeldar, după cum avea obicei să facă ori de câte ori Shirley pomenea despre un obiect zărit în depărtare. Prietena avea vedere mai ageră decât a ei; şi Caroline părea să creadă că taina agerimii aceleia de vultur ar putea fi descifrată în irisul acela cenuşiu închis, sau mai curând, poate, nu făcea decât să caute indicaţii după direcţia cercetată de acele sfere pline de discernământ şi de strălucire.
— Uite-l pe Moore, spuse Shirley arătând direct peste câmpul întins, spre locul unde o mie de copii se jucau şi aproape o mie de spectatori adulţi umblau pe de margini. Acolo – poţi să nu distingi statura înaltă şi ţinuta dreaptă? În mijlocul celor din jur apare ca Eliab printre păstorii de rând – ca Saul într-un consiliu de război; şi chiar consiliu de război este, dacă nu mă înşel.
— De ce spui aşa, Shirley? întrebă Caroline, ai cărei ochi găsiseră în fine obiectul căutat. Robert tocmai stă de vorbă cu unchiul meu şi îşi strâng mâinile; înseamnă că s-au împăcat.
— S-au împăcat nu fără un motiv temeinic, de asta poţi fi sigură: pentru a face cauză comună împotriva unui duşman comun. Şi de ce crezi tu că domnii Wynne şi Sykes şi Armitage şi Ramsden s-au adunat într-un cerc aşa de strâns în jurul lor? Şi de ce îi fac lui Malone semn să vină la ei? Unde e chemat el, fii sigură că e nevoie de un braţ tare.
Pe măsură ce se uita, Shirley devenea tot mai agitată; ochii aruncau fulgere.
— N-au încredere în mine, spuse. Aşa se întâmplă totdeauna în momentele hotărâtoare.
— Despre ce e vorba?
— Nu-ţi dai seama? E ceva misterios care pluteşte în aer: se aşteaptă vreun eveniment; trebuie făcute nişte pregătiri, sunt convinsă. Am citit totul în felul de a se purta al domnului Moore în seara asta: era încordat, şi aspru.
— Aspru cu tine, Shirley?
— Da, cu mine. E deseori aspru cu mine. Rareori discutăm în tête-à-tête, dar mi se dă prilejul să înţeleg că baza caracterului său nu e alcătuită din puf.
— Şi totuşi pare că vorbeşte cu tine foarte blând.
— Mie îmi spui! Tonul cel mai blând şi manierele cele mai delicate; dar e totdeauna categoric şi tainic; tainele astea mă jignesc.
— Da – Robert e tainic.
— Şi nu prea are dreptul să fie faţă de mine; mai ales atunci când a început prin a-mi arăta toată încrederea. Şiatâta vreme cât n-am făcut nimic ca să trădez această încredere, ea nu trebuie să-mi fie retrasă; dar presupun că nu sunt socotită destui de tare de fire ca să mi se arate încredere într-un moment de criză.
— Se terne, probabil, să nu te nelinişteşti.
— E o precauţie inutilă; sunt alcătuită din materiale elastice care nu sunt uşor de zdrobit; treaba asta ar trebui so ştie; dar e un om mândru: are defectele lui, orice ai spune tu, Lina. Îţi dai seama cât de preocupaţi sunt? Nici nu ştiu că noi îi urmărim.
— Dacă suntem atente, Shirley, poate că prindem vreun semn după care să le aflăm secretul.
— Nu peste multă vreme au să se petreacă lucruri neobişnuite – probabil mâine – poate chiar în noaptea asta. Dar stau cu ochii şi urechile la pândă. Domnule Moore, ai să te afli sub supraveghere. Fii şi tu atentă, Lina.
— Am să fiu. Robert pleacă, l-am văzut întorcându-se în loc – cred că ne-a observat – îşi strâng mâinile.
— Da, îşi strâng mâinile în chip foarte afectat, adăugă Shirley. Ca şi cum ar ratifica o înţelegere sau un legământ.
Îl văzură pe Robert părăsind grupul şi ieşind pe o poartă. Apoi dispăru.
— Nici nu şi-a luat rămas bun de la noi, murmură
Caroline.
De-abia îi scăpaseră cuvintele de pe buze, şi printr-un zâmbet încercă să dezmintă mărturisirea de dezamăgire pe care păreau s-o exprime. O roşeaţă cu neputinţă de stăpânit îi îmblânzi privirile şi le făcu mai strălucitoare.
— Oho, asta o îndreptăm noi numaidecât! Exclamă
Shirley. O să-l silim să-şi ia rămas bun.
— Să-l silim! Dar nu mai e acelaşi lucru, fu răspunsul Carolinei.
— O să fie acelaşi lucru.
— Dar a plecat; nu mai ai cum să-l ajungi.
— Ştiu eu un drum mai scurt decât acela pe care a apucat: îi ieşim în cale.
— Ştii, Shirley, eu parcă n-aş merge.
Caroline rostea vorbele astea în vreme ce Shirley o lua de braţ şi o trăgea repede peste câmp. Zadarnic s-ar fi împotrivit; nu exista voinţă mai tare decât aceea pe care o putea dovedi Shirley când îşi băga ceva în cap. Aproape înainte de a-şi putea da seama, Caroline se trezi că nu mai are cum vedea mulţimea, şi porniră pe o cărare îngustă şi umbroasă, învăluită pe deasupra de gherghini şi smălţuită dedesubt cu nenumărate margarete. Nu băgă de seamă că soarele după-amiezii târzii împestriţa iarba şi nici nu prinse în nări mireasma pură răspândită la ceasul acela de copaci şi de plante; auzi doar o portiţă deschizându-se şi atunci înţelese că Robert se apropia. Crenguţele prelungi ale gherghinilor, întinse înaintea lor, le serveau de paravan; îl văzură înainte ca el să le zărească. Dintr-o privire, Caroline îşi dădu seama că voioşia arătată în mijlocul mulţimii dispăruse; o lăsase în urma sa, pe pajiştile răsunând de veselie din jurul şcolii; ceea ce rămăsese acum era doar înfăţişarea lui întunecată, calmă, din timpul lucrului. Aşa cum spusese Shirley, o anumită asprime îi caracteriza înfăţişarea, în vreme ce ochii îi rămâneau plini de însufleţire, dar duri. Cu atât mai mult deci năzdrăvănia pornită de Shirley venea la timp nepotrivit: dacă ar fi arătat dispus pentru atmosferă sărbătorească, n-ar fi fost cine ştie ce, dar aşa…
— Ţi-am spus eu să nu venim, îi şopti Caroline, cu oarecare ciudă, prietenei sale.
Părea într-adevăr turburată; să dea aşa buzna peste Robert, împotriva propriei voinţe şi când el nu se aştepta, când era evident că ar fi fost mai bine să nu fie întârziat de la treburi, asta o necăjea cumplit. Dar n-o necăjea defel pe domnişoara Keeldar, care păşi înainte şi opri în faţa arendaşului ei, tăindu-i drumul.
— Ai uitat să-ţi iei rămas bun, îi spuse.
— Am uitat să-mi iau rămas bun! De unde aţi răsărit? Sunteţi cumva zâne? Am lăsat două aidoma vouă, una îmbrăcată în purpuriu şi alta în alb, stând pe culmea unui dâmb, cu vreo patru pajişti mai în urmă, abia acum un minut.
— Ne-ai lăsat acolo şi ne găseşti aici. Te-am supravegheat mereu; şi o să te mai supraveghem; într-o zi, curând, va trebui să răspunzi la nişte întrebări, dar nu acum: în clipa de faţă tot ce ai de făcut e să spui noapte bună şi să-ţi vezi de drum.
Moore îşi mută privirile de la una la cealaltă, fără să-şi modifice atitudinea. Observă cu gravitate:
— Zilele de sărbătoare au privilegiile lor, şi la fel zilele primejdioase.
— Hai – lasă teoriile: spune noapte bună şi vezi-ţi de drum, insistă Shirley.
— Trebuie să-ţi spun noapte bună dumitale, domnişoară Keeldar?
— Da, mie şi Carolinei. Sper că nu e ceva nou: la amândouă ne-ai mai spus noapte bună.
El îi luă mâna, i-o ţinu într-a sa şi i-o acoperi cu cealaltă: se uită în jos la ea cu gravitate, cu duioşie, şi totuşi poruncitor. Nu stătea în putinţa domnişoarei Keeldar să-l supună pe omul acesta; în privirea pogorâtă asupra chipului ei strălucitor nu se afla supunere, cel mult omagiu; era însă şi interes şi afecţiune, sporite de un alt simţământ: ceva din tonul vorbirii, ca şi din înţelesul cuvintelor arăta că simţământul acesta este recunoştinţa.
— Îndatoratul dumneavoastră vă urează noapte bună! Odihnă plăcută şi liniştită până mâine dimineaţă!
— Şi dumneata, domnule Moore – dumneata ce-ai să faci? Ce i-ai spus domnului Helstone, cu care te-am văzut dând mâna? De ce s-au adunat toţi acei domni împrejurul dumitale? Măcar de data asta lasă deoparte discreţia: fii sincer cu mine.
— Cine ţi-ar putea rezista? Am să fiu sincer; mâine dacă e ceva de povestit, ai să auzi totul.
— Acum, stărui Shirley. Nu mai amâna.
— Acum n-aş putea să spun decât jumătate din poveste; şi timpul mi-e foarte limitat – n-am nicio clipă de pierdut; mai târziu am să-mi răscumpăr amânarea prin sinceritate.
— Dar te duci acasă?
— Da.
— Şi nu mai pleci nicăieri în noaptea asta?
— Sigur nu. Şi-acum, rămas bun la amândouă.
Ar fi luat mâna Carolinei şi ar fi cuprins-o în aceeaşi strângere ca şi pe a prietenei sale, dar asta nu i-a mai fost cu putinţă; Caroline se trăsese câţiva paşi la o parte: răspunsul ei la salutul lui Moore a fost doar o uşoară înclinare a capului şi un zâmbet gingaş, serios. Şi el nu aşteptă un semn mai călduros: spuse din nou „Rămas bun“ şi se despărţi de amândouă.
— Gata! S-a sfârşit! spuse Shirley după ce rămaseră singure. L-am făcut să ne spună noapte bună şi totuşi n-am pierdut nimic din stima lui, eu aşa cred, Cary.
— Sper că nu, veni răspunsul laconic.
— După câte cred eu eşti foarte timidă şi rezervată, îi spuse domnişoara Keeldar. De ce nu i-ai dat mâna lui Moore când ţi-a întins-o pe a lui? Doar e văr cu tine şi ţii la el. Ţi-e ruşine să-l laşi să remarce cât de cât afecţiunea pe care i-o porţi?
— El îşi remarcă singur tot ce îl interesează: nu-i nevoie să faci paradă de sentimente.
— Eşti laconică: dacă ai putea, ai fi stoică. După părerea ta dragostea e o crimă, Caroline?
— Dragostea o crimă! Nu, Shirley; dragostea e o virtute divină; dar de ce aduci cuvântul ăsta în discuţie? N-are nicio legătură cu ce vorbim noi.
— Bine! rosti Shirley.
Merseră amândouă mai departe peste pajişti, în tăcere. Caroline fu prima care reluă vorba.
— Indiscreţia e o crimă; neruşinarea e o crimă; şi amândouă sunt dezgustătoare. Dar dragostea! Nici cel mai imaculat dintre îngeri nu trebuie să roşească din pricina dragostei! Şi când văd sau aud vreun bărbat sau vreo femeie alăturând dragostea de ruşine, atunci ştiu că au minţi grosolane şi gânduri josnice. Mulţi dintre cei care se socotesc rafinaţi, fie doamne fie domni, şi pe ale căror buze cuvântul „vulgaritate” flutură permanent, nu pot pomeni de „dragoste” fără a-şi trăda depravarea înnăscută şi imbecilă; după câte cred ei e un simţământ josnic, şi pentru ei nu e legată decât de idei josnice.
— Vorbeşti acum despre trei sferturi dintre oameni, Caroline.
— Sunt nesimţitori – sunt laşi – în privinţa asta sunt nişte proşti, Shirley! N-au iubit niciodată – n-au fost iubiţi niciodată!
— Ai dreptate, Lina! Şi în întunecata lor ignoranţă hulesc focul viu al vieţii adus de un serafim de la un preasfânt altar. — O confundă cu scânteile ce se înalţă din valea Tofetului.
Aici dialogul fu întrerupt de bruscul şi voiosul dangăt al clopotelor care chemau toţi credincioşii la biserică.