Charlotte Bronte carti de citit

CAPITOLUL XIII   Alte chestiuni de afaceri   Pe Shirley o cuprindea uneori o stare de tihnită moleşeală; existau perioade când îşi afla desfătarea într-o deplină inactivitate a mâinii şi ochiului – momente în care gândurile ei, simpla existenţă, faptul că lumea se afla împrejur şi cerul deasupra păreau să-i poată aduce o atât de desăvârşită fericire, încât nu mai era nevoie să mişte nici măcar un deget ca să-şi sporească bucuria. Deseori, după o dimineaţă plină de treburi, petrecea o întreagă după-amiază însorită stând întinsă şi nemişcată pe iarbă, la poalele vreunui copac cu umbră primitoare. Nu avea nevoie de nicio altă tovărăşie în afară de aceea a Carolinei şi îi era de ajuns s-o ştie că se află prin preajmă; nu pretindea niciun alt spectacol în afară de cerul adânc şi albastru şi norişorii ce alunecau departe şi în înalt pe întinderea lui; niciun alt sunet în afară de zumzetul albinelor şi foşnetul frunzelor. În astfel de ceasuri, singura carte de care avea nevoie era cronica vagă a amintirilor, sau enigmatica pagină a presupunerilor privind viitorul; pe fiecare dintre ele se revărsa din ochii ei tineri o lumină minunată care îi îngăduia să citească; veneau clipe când în jurul buzelor înflorea un zâmbet ce lăsa să se vadă sclipiri din poveste ori din prorocire - nu era un zâmbet trist, şi nici întunecat. Soarta fusese mărinimoasă cu fericita visătoare şi făgăduia s-o mai răsfeţe şi de acum încolo. În trecut existau fragmente de vrajă; în viitor nădejdi îmbietoare. Şi totuşi într-o zi, când Caroline se apropie ca să o scoale, gândindu-se că stătuse de-ajuns culcată, se uită în jos şi văzu cu mirare că Shirley avea pe obraz broboane ca de rouă; ochii ei cei frumoşi erau umezi şi învăluiţi de lacrimi. — Shirley, tu de ce plângi? întrebă Caroline apăsând fără să vrea pe cuvântul „tu”. Domnişoara Keeldar zâmbi şi îşi întoarse capul plin de vioiciune înspre cea care pusese întrebarea. — Fiindcă îmi face teribil de mare plăcere să plâng; inima mi-e veselă şi totodată tristă; dar tu, copilaş bun şi răbdător – de ce nu-mi ţii tovărăşie? Eu nu plâng decât cu lacrimi minunate, pe care numaidecât le şterg: tu ai putea să plângi cu lacrimi amare, dacă ai vrea. — De ce să plâng cu lacrimi amare? — Pasăre singuratică şi stingheră! fu singurul răspuns. — Şi tu nu eşti tot atât de singuratică, Shirley? — În inimă – nu. — Ehei! Şi ce s-a cuibărit acolo, Shirley? Dar la întrebarea de acum Shirley se mulţumi, să râdă voios şi să se ridice sprintenă. Peste o clipă spuse: — Am visat – un simplu vis din toiul zilei; fără nicio îndoială luminos, dar probabil deşert.   La vremea aceea domnişoara Helstone se lepădase îndeajuns de iluzii; arunca în viitor priviri suficient de grave şi îşi închipuia că ştie foarte bine cum aveau să se desfăşoară destinul ei şi al altor câţiva. Dar vechile asociaţii de idei încă mai aveau înrâurire asupră-i, şi tocmai acestea, dimpreună cu puterea obişnuinţei, o mai aduceau destul de des seara la pârleazul de pe câmp şi lângă bătrânul mărăciniş de unde avea privire deschisă peste Hollow. Într-o noapte, în noaptea de după întâmplarea cu acea hârtie nedesfăcută, se găsea la locul ei obişnuit aşteptând semnalul – aşteptând zadarnic; în seara aceea nu se aprinse nicio lampă. Zăbovi, până ce înălţarea unor anume constelaţii îi atrase atenţia că e târziu şi îi dădu semnal de plecare. La întoarcere, trecând pe lângă Fieldhead, frumuseţea locurilor scăldate de lună îi atrase privirile şi îi opri pasul pentru o clipă. Copacii şi clădirea se înălţau tăcuţi sub cerul noptatic şi bolta senină a cerului; o paloare sidefie tivea clădirea; o plăcută aură cafenie o îmbrăţişa de jur împrejur; umbre de un verde-închis alunecau peste acoperişul cu cunună de stejar. Pavajul lat din faţă era şi el inundat de o lucire palidă; licărea ca şi cum o vrajă i-ar fi transformat granitul în marmură de Paros; pe spaţiul argintat odihneau limpede conturate două umbre negre ale unor siluete omeneşti. Siluetele acestea rămaseră mai întâi nemişcate şi mute; pe urmă porniră în pas armonios şi vorbiră încet ca într-o murmurare de cântec. O privire încordată le cerceta când ieşiră din spatele trunchiului de cedru. „Să fie doamna Pryor şi Shirley?“ Shirley e cu siguranţă. Cine altcineva poate să aibă o linie atât de mlădioasă, de mândră şi plină de graţie? Pe urmă, i se vede chiar şi faţa: e destinsă şi gânditoare, voioasă şi meditativă, ironică şi tandră. Nefiindu-i teamă de umezeală, nu şi-a pus nimic pe cap; buclele îi joacă slobode; îi învăluie gâtul şi îi mângâie umerii cu inelele lor mişcătoare. O podoabă de aur luceşte între faldurile pe jumătate strânse ale eşarfei ce şi-a pus-o în jurul bustului şi o piatră preţioasă mare licăreşte pe mâna ce o ţine adunată. Da, Shirley este. Prin urmare alături de ea e, bineînţeles, doamna Pryor! Da, în cazul când doamna Pryor şi-a înălţat statura până la şase picioare şi şi-a lepădat austerele veşminte de văduvă deghizându-se în bărbat. Silueta care păşeşte alături de domnişoara Keeldar e un bărbat – un bărbat înalt, tânăr, voinic – este arendaşul ei, Robert Moore. Perechea vorbeşte încet, vorbele pe care le schimbă nu pot fi înţelese. Să stai o clipă şi să priveşti nu înseamnă să tragi cu urechea; iar de vreme ce luna revarsă lumină atât de limpede şi chipurile li se disting aşa de bine, cine poate rezista unei atracţii atât de interesante? După câte s-ar părea, Caroline nu e în stare, fiindcă rămâne locului. Fusese o vreme când, în nopţi de vară, Moore obişnuise să se plimbe cu ruda lui aşa cum se plimba acum cu moştenitoarea domeniului. Deseori Caroline se dusese cu el în sus pe vâlcea, după apusul soarelui, ca să adulmece prospeţimea pământului, într-un loc unde o întindere de ierburi înmiresmate aşternea covor peste o terasă, la buza unei râpe adânci, iar de pe întunecatul fund al acesteia se înălţa un murmur ce te făcea să te gândeşti la cântecul duhurilor acelui singuratic fir de apă care gemea printre pietrele ude şi între malurile acoperite de bălării, pe sub bolta ramurilor de anin. „Eu eram mai apropiată de el, se gândi Caroline, şi nu era obligat să se poarte cu mine ceremonios şi n-aveam nevoie decât de prietenie. Obişnuia să mă ţină de mână; pe a ei nici n-o atinge. Şi totuşi Shirley nu e mândră de iubirea ei. În înfăţişare nu mai arată aceeaşi  fală, nu i-a mai rămas decât puţin în gesturi; dar asta îi stă în fire şi altfel nu se poate purta; e ceea ce păstrează neschimbat şi în clipele de totală indiferenţă şi în cele de supremă încordare. Robert trebuie să gândească aşa cum gândesc şi eu – că în clipa aceasta se uită la un chip foarte frumos; dar el trebuie să gândească asta cu minte de bărbat, nu cu mintea mea. Shirley are în ochi o flacără atât de generoasă şi atât de gingaşă! Acum zâmbeşte – ce-o fi făcând-o să zâmbească atât de drăgălaş? Văd că Robert i-a remarcat frumuseţea, şi trebuia să i-o fi observat cu inima lui de bărbat, nu prin nebuloasele mele percepţii de femeie. Am impresia că sunt două duhuri puternice şi fericite; pavajul argintat de acolo îmi aduce aminte de ţărmurile albe ce ne închipuim că se întind dincolo de apele morţii. Au ajuns la ţărmurile acelea şi păşesc pe ele împreună. Dar eu ces unt – aşa cum stau aici în umbră, ghemuită în ascunzătoare şi cu mintea mai întunecată decât însăşi ascunzătoarea? Eu sunt făptură de pe lumea asta, nu duh – o biată făptură muritoare, osândită, care, cufundată în neştiinţă şi deznădejde, se întreabă pentru ce s-a mai născut şi ce rost are în lume viaţa ei; ce minte mai stă veşnic torturată de întrebarea către care liman o va duce viaţa în cele din urmă şi cine o va sprijini până când va trebui să păşească în moarte? Asta e cea mai grea încercare dintre toate cele ce le-am avut de înfruntat până astăzi; totuşi am fost pe deplin pregătită pentru ea. Am renunţat la Robert şi am renunţat pentru Shirley, încă din prima zi când am auzit că a sosit; din prima clipă când am văzut-o – bogată, tânără, şi frumoasă. Acum îl are; este iubitul ei; e dragostea lui. Iar atunci când au să fie căsătoriţi are să-i devină şi mai dragă. Pe măsură ce are s-o cunoască mai bine pe Shirley, Robert are să-şi aştearnă sufletul la picioarele ei. Or să fie fericiţi împreună, şi eu nu le pizmuiesc fericirea; dar gem sub apăsarea suferinţei; unele dintre durerile mele sunt cumplit de chinuitoare. Într-adevăr n-ar fi trebuit să mă nasc; s-ar fi cuvenit să mă sufoce încă de la primul ţipăt.” Shirley făcu un pas în lături ca să culeagă o floare înrourată şi împreună cu însoţitorul ei porni pe o cărare ce trecea pe aproape de poartă; cuvintele începură să li se audă desluşit. Caroline nu se gândea să stea şi s-asculte; plecă de acolo neauzită, iar razele lunii sărutară zidul pe care umbra ei îl întunecase. Cititorului îi este acordat privilegiul de a rămâne şi de a încerca să priceapă ce se poate din vorbele schimbate între cei doi. — Nu pot înţelege pentru ce nu ţi-a hărăzit natura un cap de buldog, fiindcă ai o îndărătnicie de buldog, spunea Shirley. — Nu-i o părere chiar măgulitoare; sunt oare atât de josnic? — Şi mai ai încă ceva din felul cum acelaşi animal îşi vede pe tăcute de treburile sale. Nu dai niciun semn de prevenire; vii tiptil pe la spate, înhaţi, şi nu-ţi mai scapă. — Astea sunt presupuneri; nu m-ai văzut niciodată procedând aşa; faţă de dumneata n-am fost buldog. — Simpla dumitale tăcere arată din ce rasă faci parte. Cât de puţin vorbeşti, dar cu câtă grijă îţi pui la punct planurile! Vezi departe; calculezi. — Cunosc purtările oamenilor ăstora. Am strâns informaţii cu privire la intenţiile lor. Scrisoarea mea de aseară ţi-a adus la cunoştinţă că procesul lui Barraclough s-a terminat şi a fost condamnat la deportare; confraţii săi au să caute răzbunare. O să-mi alcătuiesc planurile aşa fel ca să le zădărnicesc pe ale lor, sau, cel puţin, să fiu pregătit să le fac faţă; asta-i tot. Acum, după ce ţi-am explicat totul cât de limpede am putut, ar urma să înţeleg că am aprobarea dumitale pentru ce ţi-am propus? — Am să fiu alături de dumneata atâta vreme cât rămâi în apărare. Da. — Perfect! Fără niciun alt ajutor – chiar şi dacă te-ai fi opus ori nu ai fi fost de acord – cred că aş fi procedat exact aşa cum am de gând să procedez acum; dar într-un alt spirit. De data asta sunt mulţumit. Luată în mare, situaţia îmi   place. — Cred că într-adevăr îţi place; este evident, te încântă treaba pe care o ai de făcut chiar mai mult decât le-ar încânta o comandă de postav pentru armată venită din partea guvernului. — Fără îndoială că o socotesc corespunzătoare. — Aşa ar spune şi bătrânul Helstone. E însă adevărat că în ce priveşte motivele există o nuanţă care le deosebeşte: poate chiar multe şi puternice. Să vorbesc eu cu domnul Helstone? Dacă vrei, vorbesc. — Procedează aşa cum crezi de cuviinţă; propria dumitale judecată, domnişoară Keeldar, te va duce pe calea cea bună. Eu însumi sunt sigur că m-aş putea bizui pe ea într-o încurcătură mai gravă; dar trebuie să te informez că domnul Helstone este în momentul de faţă cam pornit împotriva mea. — Ştiu, am aflat totul despre neînţelegerile voastre. Fii sigur că au să se risipească; în împrejurările de faţă n-are să poată rezista la tentaţia unei alianţe. — M-aş bucura să-l avem de partea noastră: e un om dintr-o bucată. — Şi eu cred la fel. — E o lamă de cuţit cam veche şi puţin ruginită; dar tăişul şi oţelul au rămas de cea mai bună calitate. — Bine, o să-l ai de partea dumitale, domnule Moore; adică în cazul când am să-l pot cuceri. — Pe cine n-ai putea cuceri dumneata? — Poate că pe paroh, nu; dar am să depun toate eforturile. — Eforturi! Are să se încline la primul cuvânt – la un zâmbet. — În niciun caz. Are să mă coste mai multe ceşti de ceai, niscaiva pâine prăjită şi prăjituri şi o vastă desfăşurare de reproşuri, mustrări şi argumente. S-a făcut cam răcoare. — Cam tremuri, văd. Eu sunt de vină, fiindcă te ţin aici? Totuşi e atât de plăcut; mie mi-e chiar cald; şi o societate ca a dumitale e pentru mine o plăcere atât de rară. Dacă ai avea un şal mai gros… Aş putea să stau mai mult, să uit cât e de târziu, lucru care ar amărî-o pe doamna Pryor. La Fieldhead avem un program matinal şi riguros, domnule Moore; sunt sigură că şi sora dumitale tot aşa procedează la vilă. — Da; numai că Hortense şi cu mine am stabilit între noi cea mai fericită înţelegere din lume – fiecare să facă după cum îi place. — Şi dumitale cum îţi place să procedezi? — Trei nopţi pe săptămână dorm la fabrică. Dar eu am nevoie de puţină odihnă; iar când e lună şi frumos, deseori hoinăresc prin Hollow până în zori. — Pe vremea când eram copil, domnule Moore, dădaca îmi spunea poveşti despre zânele care ar fi fost văzute prin Hollow. Asta se întâmplă înainte ca tata să construiască fabrica, şi când aici era un colţ foarte retras. Eşti în primejdie să cazi sub vreo vrajă. — Mi-e teamă c-am şi căzut, spuse Moore cu glas mai slab. — Dar sunt lucruri şi mai primejdioase decât zânele şi de care trebuie să te fereşti, urmă domnişoara Keeldar. — Mai primejdioase, încuviinţă Moore. — Mult mai primejdioase. De pildă, cum ţi-ar plăcea să te întâlneşti cu Michael Hartley, nebunul acela de ţesător calvinist şi iacobin? Se spune despre el că ar fi un braconier înrăit, şi că deseori pleacă noaptea cu puşca la el. — Am avut mai demult norocul să mă întâlnesc cu omul acesta. Într-o noapte ne-am ciorovăit multă vreme amândoi. A fost o întâmplare destul de ciudată; mi-a plăcut. — Ţi-a plăcut? Îţi admir gusturile. Michael nu-i întreg la minte. Unde l-ai întâlnit? — În cea mai adâncă, mai întunecoasă parte a văii, unde e apa mică şi tufărişul des. Am stat amândoi jos, lângă podul de bârne. Era noapte cu lună, dar cu cerul acoperit şi bătea un vânt grozav. Am stat de vorbă. — Despre politică? — Şi despre religie. Cred că luna era chiar plină şi Michael cât se poate mai ieşit din minţi; rostea într-una tot felul de blasfemii ciudate, după obiceiul antinomienilor. Te rog iartă-mă, dar cred că trebuie să fi fost aproape la fel de nebun ca şi el, dacă ai stat să-l asculţi. — Aiurelile lui sunt teribil de interesante. Omul ăsta ar fi pe jumătate poet, dacă n-ar fi ajuns cu totul maniac; şi probabil un proroc, dacă n-ar fi un depravat. Mi-a adus la cunoştinţă cu toată seriozitatea că iadul mi-a pregătit încă de pe acuma locşorul care mi se cuvine; că pe fruntea mea citeşte pecetea diavolului; că de la bun început am fost un proscris. Îmi spunea că împotriva mea se pregăteşte pedeapsă dumnezeească şi că într-o noapte a avut o vedenie în care i s-au arătat şi unealta şi felul osândei mele. Am încercat să aflu mai multe, dar n-a mai stat şi a plecat zicând: „Sfârşitul nu s-a arătat încă“. — De-atunci l-ai mai văzut vreodată? — Cam vreo lună mai târziu, pe când mă întorceam de la târg, m-am întâlnit cu el şi cu Moses Barraclough, amândoi într-o avansată stare de beţie; stăteau pe marginea drumului şi făceau nişte rugăciuni demente. S-au legat de mine şi miau spus că sunt Satana, mi-au strigat să pier şi au început să zbiere rugându-se să fie apăraţi de ispită. Şi din nou, acum vreo câteva zile, Michael s-a ostenit să vină până la birou la mine, cu capul gol, numai în cămaşă – fiindcă haina şi căciula şi le-a lăsat amanet la cârciumă; a venit să-mi aducă plăcutul mesaj că, după câte ştie, domnul Moore ar trebui să-şi pună în ordine treburile, fiindcă, aşa crede el, în curând îngerul Domnului se va arăta să-i ceară sufletul. — Şi lucrurile astea le iei chiar aşa în glumă? — Vai de sufletul lui, băuse săptămâni în şir şi se găsea la un pas de delirium tremens. — Ce importanţă are asta? Cu atât mai mult e în stare să încerce a-şi duce la îndeplinire propriile profeţii. — N-ar avea niciun rost să las ca asemenea prostii să mă calce pe nervi. — Domnule Moore, acasă! — De pe acum? — Ia-o direct peste câmp, nu ocoli pe drumul de la plantaţii. E încă devreme.   — E târziu; în ce mă priveşte, eu intru în casă. Îmi promiţi că în noaptea asta n-ai să hoinăreşti prin vâlcea? — Dacă doreşti dumneata. — Da, doresc. Te-aş putea întreba dacă nu cumva consideri că viaţa n-are nicio valoare? — Nici pe departe; dimpotrivă, de o bucată de vreme consider viaţa mea ca nepreţuită. — De o bucată de vreme? — În momentul de faţă existenţa nu mai este pentru mine nici lipsită de ţel şi nici lipsită de speranţă; acum trei luni era. Atunci simţeam că sunt pe punctul de a mă îneca şi chiar aş fi vrut să închei socotelile. Şi deodată mi s-a întins o mână – o mână atât de gingaşă încât mai că nu îndrăzneam să mă încred în ea: şi totuşi forţa ei m-a salvat de la ruină. — Şi eşti într-adevăr salvat? — Deocamdată! Sprijinul dumitale mi-a mai dat o şansă. — Păstrează-ţi viaţa şi foloseşte-o cât mai rodnic. Nu te mai oferi drept ţintă lui Michael Hartley; şi noapte bună!   Domnişoara Helstone promisese că are să petreacă seara următoare la Fieldhead; îşi ţinu făgăduiala. Între timp petrecuse câteva ceasuri foarte întunecate. Cea mai mare parte din vreme stătuse închisă în camera ei; într-adevăr, nu ieşise de acolo decât pentru a lua împreună cu unchiul ei masa şi, pentru a-i preveni întrebările, o anunţase pe Fanny că are treabă să-şi transforme o rochie şi preferă să lucreze sus, ca să nu fie mereu întreruptă. Şi lucră cu înverşunare; mânui acul fără întrerupere, fără încetineală; dar mintea îi mergea mai repede decât degetele. Din nou, şi cu mai multă convingere ca oricând, dorea să aibă o ocupaţie precisă – indiferent cât de grea, indiferent cât de plictisitoare. Trebuia să stăruiască încă o dată pe lângă unchiul ei, însă voia ca mai întâi să ceară sfatul doamnei Pryor. Capul se trudea cu alcătuirea planurilor de viitor la fel de harnic ca şi degetele cu întocmirea faldurilor şi cusutul muselinei subţiri a rochiei de vară întinse pe canapeaua albă la picioarele căreia stătea. Din vreme în vreme, în toiul acestei duble îndeletniciri, o lacrimă îi umplea ochii şi cădea peste mâinile-i harnice; dar acest semn de zbucium se arăta rar şi dispărea cu grabă; durerea ascuţită trecea, păienjenişul din faţa ochilor pierea; iarăşi punea aţa în ac, aranja iar cutele şi faldurile, lucra mai departe. Târziu după-amiază se îmbrăcă; ajunse la Fieldhead şi intră în salonul de stejar tocmai când se servea ceaiul. Shirley o întrebă de ce venise atât de târziu. — Fiindcă a trebuit să-mi termin rochia, răspunse Caroline. În zilele astea frumoase şi însorite încep să mă ruşinez cu rochia de lână; aşa că mi-am pus la punct o rochie mai uşoară. — În care arăţi aşa cum îmi place mie să te văd, zise Shirley. Eşti o fată care arăţi într-adevăr ca o doamnă, Caroline. Nu credeţi, doamnă Pryor? Doamna Pryor nu făcea niciodată complimente şi rareori arunca vreo observaţie, favorabilă sau altfel, cu privire la înfăţişarea cuiva. De astă dată se mulţumi să-i dea buclele deoparte de pe obraz, în vreme ce Caroline se aşeza lângă dânsa, să-i mângâie linia ovală a feţei şi să remarce:. — Te-ai cam subţiat, draga mea. Şi eşti cam palidă. De dormit dormi bine? Ai în ochi o privire pierduta. Şi se uita la ea cu îngrijorare. — Am uneori visuri deprimante, răspunse Caroline. Iar dacă se întâmplă ca noaptea să stau trează un ceas sau două, toată vremea îmi trece prin minte că pentru mine casa parohială a devenit doar o locuinţă veche şi apăsătoare. Ştiţi că e foarte aproape de cimitir; aripa din spate a clădirii e grozav de veche şi se spune că bucătăriile de vară aflate în partea aceasta ar fi fost ridicate pe pământul cimitirului şi sub ele s-ar afla morminte. Tare aş mai vrea să plec de acolo. — Draga mea! Doar n-oi fi superstiţioasă? — Nu, doamnă Pryor; dar am impresia că încep să fiu tot mai nervoasă. Văd lucrurile în culori mai întunecate decât obişnuiam până acum. Mă cuprind temeri pe care nu le-am avut niciodată – nu de strigoi, dar de semne prevestitoare de rău şi de întâmplări nenorocite; simt pe suflet un fel de greutate inexplicabilă pe care aş da orice pe lume s-o pot scutura, dar nu izbutesc. — Ciudat! exclamă Shirley. Eu n-am niciodată stări dintrastea. Doamna Pryor nu spuse nimic. — Vremea frumoasă, zilele senine, decorul plăcut nu mai sunt în stare să-mi procure vreo plăcere, continuă Caroline. Serile liniştite pentru mine nu mai sunt liniştite; lumina lunii, pe care până acum o simţeam mângâietoare, mi se pare doar întunecată. Să fie slăbiciune a minţii, doamnă Pryor, sau ce să fie? Nu mai am nicio putere; deseori mă lupt împotriva ei. Stau şi raţionez; dar prin raţiune şi eforturi nu pot aduce nicio schimbare. — Ar trebui să te plimbi mai mult, spuse doamna Pryor. — Să mă plimb! Dar mă plimb destul: umblu până când sunt gata să cad din picioare. — Draga mea, ar trebui să pleci pentru o vreme din casa asta. — Aş pleca bucuroasă de aici, doamnă Pryor, dar nu într-o excursie sau vizită fără rost. Aş vrea să fiu guvernantă, cum aţi fost şi dumneavoastră. V-aş fi foarte recunoscătoare dacă aţi fi bună să staţi de vorbă cu unchiul meu despre treaba asta. — Ce prostie! interveni Shirley. Ce idee! Să fii guvernantă! Mai bine să fi sclavă încă din capul locului. De ce ar fi nevoie de una ca asta? De ce să visezi la un pas atât de dureros? — Draga mea, vorbi doamna Pryor, eşti prea tânără ca să fii guvernantă şi prea puţin rezistentă; îndatoririle ce revin unei guvernante sunt adesea foarte grele. — Eu cred că tocmai de nişte îndatoriri grele am nevoie ca să fiu ocupată. — Să fii ocupată! strigă Shirley. Când stai degeaba? În viaţa mea nu mi-a fost dat să văd o fată mai harnică decât tine; toată vremea munceşti. Vino încoace, continuă ea, vino să stai lângă mine, să iei o ceaşcă de ceai şi să te mai întremezi. Prin urmare nu prea îţi pasă de prietenia mea, dacă vrei să mă părăseşti? — Ba zău că ţin foarte mult la ea, Shirley; şi nu vreau să te părăsesc. Niciodată n-o să mai găsesc o prietenă atât de dragă. La aceste cuvinte, domnişoara Keeldar puse mâna ei într-a Carolinei, cu un gest brusc şi plin de dragoste, susţinut din plin de expresia feţei. — Dacă crezi aşa, ar fi preferabil să mă foloseşti mai din plin şi nu să fugi de mine. Nu pot suferi să mă despart de oamenii de care m-am legat sufleteşte. Uite, şi doamna Pryor spune câteodată că ar vrea să mă părăsească şi că aş putea să am lângă mine pe cineva care mi s-ar potrivi mai mult decât dânsa. Aş fi dispusă la treaba asta la fel cum aş fi gata să schimb o mamă de modă veche cu o fiinţă mai la curent cu moda şi mai stilată. Cât despre tine – de, începusem să mă măgulesc cu gândul că suntem foarte bune prietene; că tu ţii la Shirley aproape tot atât de mult cât ţine şi Shirley la tine: şi ea nu-şi precupeţeşte dragostea. — Dar o iubesc pe Shirley – din zi în zi o iubesc mai mult; însă asta nu-mi dă putere, nici nu mă face fericită. — Şi ai fi mai puternică şi mai fericită dacă te-ai duce să trăieşti ca o fiinţă supusă printre oameni cu totul străini? Nici pomeneală; experienţa asta nu trebuie nici măcar încercată. Îţi spun eu că ar da greş. Nu stă în firea ta să suporţi viaţa tristă pe care o duc de obicei guvernantele; te-ai îmbolnăvi; nici nu vreau să mai aud. După ce rosti foarte hotărât această interdicţie, domnişoara Keeldar făcu o pauză. Dar curând reîncepu, arătând tot oarecum courroucée: — Fiindcă, este bucuria mea zilnică să mă uit după boneţica de casă şi baticul de mătase ce se ivesc printre copacii de pe pajişte şi să aflu că liniştita, deşteapta şi înţeleaptă mea tovarăşă şi îndrumătoare se întoarce lângă mine; că are să fie aici în cameră şi o să mă pot uita la ea, o să pot sta de vorbă cu ea ori am s-o las în pace, după cum ne-o plăcea la amândouă. Poate că e un fel cam egoist de a vorbi – ştiu că este; dar sunt vorbele care cu de la sine putere îmi vin pe buze; aşa că le dau glas. — Ţi-aş scrie, Shirley. — Şi ce înseamnă scrisorile? Doar un fel de pisaller. Bea puţin ceai, Caroline; mănâncă ceva - nu mănânci nimic. Râzi, fii veselă, şi rămâi acasă. Domnişoara Helstone clătină din cap şi oftă. Îşi dădea seama cât de greu îi va veni să convingă pe cineva s-o ajute ori să încuviinţeze îndeplinirea acelei schimbări în viaţă pe care ea o credea a fi de dorit. De-ar fi să se conducă numai după propria ei judecată, gândea că tot va fi în stare să găsească un leac, poate dureros, dar eficient, pentru suferinţele care o torturau. Numai că asemenea gânduri – întemeiate pe împrejurări cu neputinţă de explicat vreunui om, şi cu atât mai puţin domnişoarei Keeldar – apăreau în ochii oricui, în afară de ai ei, fantastice şi de neînţeles, şi prin urmare stârneau împotrivire. Era adevărat că nu exista deocamdată vreun motiv de ordin bănesc pentru a părăsi un cămin confortabil şi a-şi „lua o slujbă”, după cum existau toate probabilităţile ca unchiul să găsească o cale pentru a-i asigura traiul pe toată viaţa. Aşa gândeau prietenele ei şi, după câte aveau putinţa să vadă, judecau foarte corect; însă acestora nu le trecea prin minte nimic despre ciudatele suferinţe ale Carolinei, de care cu atâta ardoare dorea să se elibereze ori să se lecuiască – nu bănuiau nimic despre nopţile de chinuri şi zilele de jale. Era cu neputinţă să le explice sau să spere că va afla vreun mod de a le explica; singurul ei plan era acela de a aştepta şi a îndura. Mulţi dintre cei lipsiţi de hrană şi îmbrăcăminte duceau o viaţă mai luminoasă şi nutreau speranţe mai promiţătoare decât ale ei; mulţi, deşi hărţuiţi de sărăcie, îndurau suferinţe mai puţin dureroase. — Ei, acum te-ai mai liniştit? întrebă Shirley. Accepţi să rămâi acasă? — N-am să plec fără să am încuviinţarea prietenelor mele, fu răspunsul; dar cred că odată cu trecerea vremii vor fi siliţi să gândească la fel ca mine. În acest timp, doamna Pryor nu părea deloc să se simtă la largul său. Extrema ei rezervă obişnuită îi îngăduia rareori să vorbească deschis sau să-i iscodească pe ceilalţi. Îi treceau prin minte un noian de întrebări pe care niciodată nu se aventura să le formuleze; dădea în sinea sa sfaturi pe care limba nu le rostea. Dacă ar fi fost singură alături de Caroline, poate că ar fi spus ceva cu privire la cele discutate; însă prezenţa domnişoarei Keeldar, oricât de obişnuită ar fi fost cu ea, îi pecetluia buzele. Acum, ca şi într-o mie de alte împrejurări, scrupule inexplicabil de puternice o împiedicau să intervină. Îşi arăta grija faţă de domnişoara Helstone doar într-un mod ocolit, întrebând-o dacă nu o dogorăşte prea tare focul, punând un paravan între cămin şi fotoliul ei, închizând o fereastră pe unde îşi închipuia că s-ar strecura vreun curent rece, aruncându-i deseori priviri încărcate de nelinişte. Shirley făcu un fel de rezumat: — După ce am nimicit planul tău, şi sper că am izbutit să te conving, am să clădesc numai eu singură unul nou. În fiece vară fac o excursie. În vara asta am de gând să petrec două luni fie la lacurile scoţiene, fie la lacurile din Lake District; prin urmare acolo am să mă duc, dar numai dacă primeşti să mergi şi tu cu mine: dacă refuzi, nu fac niciun pas de aici! — Eşti foarte drăguţă, Shirley. — Am să fiu foarte drăguţă, dacă o să mă laşi; doresc din tot sufletul să fiu drăguţă. Ăsta-i obiceiul şi nenorocirea mea, ştiu, să-mi închipui că toată lumea trebuie să asculte de mine; dar în privinţa asta cine~i altfel? Oricum ar fi însă, atunci când căpitanul Keeldar se simte bine, are la dispoziţie tot ce-i trebuie, printre altele şi un camarad înţelept şi cumsecade, îi face nemărginita plăcere să-şi închine strădaniile ce-i stau în putinţă pentru fericirea acelui camarad. Şi crezi că n-o să fim fericite, Caroline, acolo în munţi? O să mergem în Highlands. Dacă suporţi călătoria pe mare o să ne ducem în insule: Hebridele, Shetland, insulele Orkney. Ţi-ar face plăcere? Văd eu bine că da; doamnă Pryor, vă rog să fiţi martoră; faţa ei străluceşte ca soarele de îndată ce pomenesc de lucrurile astea. — Mi-ar plăcea foarte mult, răspunse Caroline pentru care, într-adevăr, gândul de a face o astfel de călătorie era nu numai agreabil, ci şi grozav de înviorător. Shirley îşi frecă mâinile de bucurie. — Ia te uită, pot şi eu să trag un folos! exclamă cu însufleţire. Pot să-mi folosesc banii pentru o faptă bună. Mia mea de lire pe an nu rămâne doar un teanc de bancnote murdare şi guinei gălbejite (dar să vorbesc respectuos despre amândouă, fiindcă pe amândouă le ador), ci, s-ar putea să însemne sănătate pentru cei bolnavi, putere pentru cei slabi, mângâiere pentru necăjiţi. Eram hotărâtă să scot din ei ceva mai de seamă decât o casă veche şi frumoasă unde să trăiesc, şi rochii de satin pe care să le îmbrac; mai mult decât atenţie din partea cunoştinţelor şi laude din partea celor săraci. A venit vremea începutului. În vara asta – Caroline, doamna Pryor şi cu mine mergem pe Atlanticul de Nord, dincolo de Shetland – poate până la insulele Faroe. O să vedem foci la Suderoe şi, fără îndoială, sirene la Stromoe. Caroline râde, uită-te, doamnă Pryor: eu am făcut-o să râdă; eu am înveselit-o. — Mi-ar plăcea grozav să merg, repetă domnişoara Helstone. Tânjesc să ascult zgomotul valurilor – al valurilor Oceanului, şi să le văd aşa cum mi le-am închipuit în visurile mele, ca nişte maluri de lumină verde ce se leagănă, încoronate cu ghirlande înspumate, care mereu dispar şi mereu reînvie, mai albe decât crinii. M-ar încânta să trec pe lângă ţărmurile acelor insuliţe de stâncă unde păsările mării trăiesc şi se înmulţesc nedecimate de oameni. O să umblăm pe urmele scandinavilor din vechime – ale normanzilor; aproape c-o să putem zări ţărmurile Norvegiei. Simt o foarte vagă desfătare trezită de planurile tale, dar este o desfătare. — Şi-acum, în ceasurile tale de veghe din timpul nopţii ai să te gândeşti la Fitful Head, la pescăruşii care zboară ţipând ascuţit în jur, la talazurile care se sparg de malurile lui, mai curând decât la mormintele de sub bucătăriile de vară de la casa parohială? — Am să încerc; şi în loc să mă gândesc la zdrenţe de giulgiu, la resturi de sicrie, la oase şi ţărână omenească, o să-mi închipui foci tolănindu-se la soare pe ţărmuri singuratice, pe-acolo pe unde n-a călcat picior de pescar sau de vânător; la crăpături de stâncă pline cu ouă ca perlele, cuibărite în iarbă de mare; la stoluri de păsări fericite împrăştiate peste nisipuri albe. — Şi ce-are să se întâmple cu greutatea, aceea inexplicabilă despre care spuneai că te apasă pe cuget. — Am să încerc s-o dau uitării gândindu-mă la stăpânirea Craiului Adâncurilor asupra unei turme de balene ce se năpustesc dinspre gheţurile veşnice detunând prin noianul vineţiu şi lichid; o sută poate dintre ele bălăcindu-se, străfulgerând, rostogolindu-se sub privegherea unui patriarh mascul îndeajuns de uriaş ca să fi fost zămislit înainte de Potop, o făptură asemeni aceleia pe care bietul Smart o avea în minte când a spus:   Strong against tides, the enormous whale Emerges as he goes.   — Sper că frumoasa noastră corabie n-are să întâlnească o asemenea mulţime, sau turmă cum îi spui tu, Caroline (după câte bănuiesc, visezi că mamuţii mărilor ies la păscut pe la poalele „colinelor veşnic înverzite” şi înghit ciudate nutreţuri pe văile printre şi deasupra cărora se rostogolesc valurile mării). N-aş avea deloc chef ca patriarhul balenelor să ne răstoarne corabia. — Tu te-aştepţi să vezi sirene, nu-i aşa, Shirley? — Una în orice caz; pentru mai puţin nici nu stau de vorbă. Şi ar trebui, să se arate cam în felul acesta: Eu am să mă plimb singură pe punte, cam târziu, către faptul unei seri de august, privind şi fiind privită de o lună plină; deasupra valurilor are să se înalţe ceva alb peste care luna se revarsă tăcută şi fermecătoare, acel ceva alb licăreşte şi se dă la fund. Apoi iar se ridică. Mi se pare că îl aud strigând cu glas ca de om; te chem şi pe tine din cabină, îţi arăt cum o imagine strălucitoare ca alabastrul se înalţă din valul întunecat. Amândouă vedem părul lung, braţul ridicat şi mai alb decât spuma, oglinda ovală şi lucitoare ca o stea. Alunecă mai aproape; acum vedem limpede un chip de om; un chip asemănător cu al tău, ale cărui trăsături armonioase şi pure (iartă-mi cuvântul, dar e cel mai potrivit) – ale cărui trăsături armonioase şi pure nu sunt dezavantajate de paloare. Se uită la noi, dar nu cu ochii tăi. În privirea lor voluntară citesc o ispită supranaturală; face semn de chemare. Dacă am fi bărbaţi, am şi ţâşni la semnul acela, valul îngheţat ar fi luat pieptiş de dragul şi mai îngheţatei fiinţe făcătoare de vrăji; dar cum suntem femei, rămânem ferite de primejdie, deşi nu apărate de spaimă. Fiinţa aceea înţelege din privirile noastre netulburate; simte că e neputincioasă; mânia îi umbreşte fruntea; nu ne poate vrăji, dar ne va înspăimânta; se înalţă mult şi alunecă apoi cu întreg trupul pe creasta întunecată a talazului. Ispită şi spaimă! Monstru asemănător cu noi înşine! Nu te bucuri, Caroline, când în cele din urmă, scoţând un strigăt sălbatic, coboară spre adâncuri? — Bine, Shirley, dar nu e ca noi; noi nu suntem nici făcătoare de vrăji, nici spaime, nici monştri. — Se spune că unele din tagma noastră sunt toate trei deodată. Există bărbaţi care atribuie „femeii”, în general, astfel de însuşiri. — Dragele mele, interveni aici doamna Pryor, nu observaţi că în ultimele zece minute discuţia voastră s-a referit numai la lucruri fanteziste? — Dar nu e nimic rău în fanteziile noastre – găsiţi ceva rău, doamnă? — E limpede că nu există sirene – de ce să vorbiţi despre ele ca şi cum ar exista? Cum vă poate interesa o discuţie despre ceva ce nu există? — Nu ştiu, răspunse Shirley. — Draga mea, cred că ne vine un musafir. Câtă vreme vorbeaţi voi am auzit paşi pe pajişte; ia ascultaţi: nu scârţâie acum portiţa de la grădină? Shirley se duse la fereastră. — Da, vine cineva, anunţă ea şi se retrase de acolo în tăcere; apoi, pe când se aşeza la loc, un val de emoţie îi însufleţi chipul, o rază tremurătoare i se aprinse în ochi şi-i îmblânzi privirile. Îşi duse mâna la bărbie, cătă în jos şi păru că se gândeşte în timp ce rămânea în aşteptare. Slujnica anunţă pe domnul Moore, iar Shirley se răsuci în loc atunci când domnul Moore apăru în uşă. Părea foarte înalt când intră în salon şi contrasta puternic cu cele trei doamne dintre care niciuna nu se putea lăuda cu o statură deasupra celei obişnuite. Arăta bine, mai bine decât se ştiuse că arată în ultimele douăsprezece luni; un fel de tinereţe reînnoită îi strălucea în ochi şi în coloritul feţei, o nădejde înviorată şi o ţintă precisă îi susţineau ţinuta; în înfăţişarea lui încă se mai vedea tăria, dar austeritatea nu; părea să fie la fel de vesel pe cât era de preocupat. — Tocmai m-am întors de la Stilbro’, îi spuse domnişoarei Keeldar în vreme ce o saluta, şi m-am gândit să vin şi să-ţi comunic rezultatele misiunii. — Ai făcut bine că nu m-ai lăsat în nesiguranţă şi ai sosit la timp potrivit. Ia loc; încă n-am terminat ceaiul. Eşti destul de englez ca să apreciezi un ceai, sau rămâi totuşi credincios cafelei? Moore preferă ceaiul. — Mă obişnuiesc să devin un englez naturalizat; obiceiurile străine mă părăsesc unul după altul. Apoi prezentă doamnei Pryor omagiile sale şi o făcu în chip foarte potrivit, cu o modestie gravă ce stătea bine vârstei lui în comparaţie cu a doamnei. Pe urmă se uită la Caroline – nu, totuşi, pentru prima oară – privirile îi mai căzuseră asupra ei; se înclină înspre ea, aşa cum şedea pe scaun, îi întinse mâna şi o întrebă ce mai face. Lumina dinspre fereastră nu cădea asupra domnişoarei Helstone, fiindcă stătea cu spatele într-acolo; un răspuns liniştit, deşi rostit cam încet, gesturi cumpănite, dimpreună cu ocrotirea prietenească a începutului de amurg, ascunseră vederii toate simptomele trădătoare. Nimeni n-ar fi putut spune că tremura sau roşise, că inima i se zbătuse ori nervii i se înfioraseră, nimic nu vădea emoţie: niciodată n-au fost schimbate saluturi mai lipsite de efuziune. Moore se aşeză în scaunul liber de lângă ea şi în faţa domnişoarei Keeldar. Îşi alesese bine locul; apărată de cercetări atente prin însăşi apropierea dintre ei, acoperită încă şi mai mult de întunericul ce creştea cu fiecare clipă, vecina lui îşi recăpătă nu numai aparenţa ci adevărata stăpânire a simţămintelor care săriseră să se răzvrătească încă din clipa când îi fusese rostit numele. Moore discuta cu domnişoara Keeldar. — Am fost la cantonament, spunea acum, şi am avut o întrevedere cu colonelul Ryde. A fost de acord cu planurile şi mi-a promis sprijinul solicitat; ba chiar mi-a oferit un număr de oameni mai mare decât cel de care am nevoie – şase soldaţi îmi ajung. Nu am de gând să mă las copleşit de tunici roşii; astea-s bune mai mult pentru paradă decât pentru altceva; principala nădejde tot în civilii mei o pun. — Şi în căpitanul lor, interveni Shirley. — Cum, căpitanul Keeldar? întrebă Moore zâmbind vag şi fără să-şi înalţe privirile. Tonul de ironie cu care rostise cuvintele acestea era foarte respectuos şi reţinut. — Nu, replică Shirley, răspunzând zâmbetului; căpitanul Gérard Moore, care după câte cred are multă încredere în vitejia braţului său drept. — Înarmat cu rigla din birou, completă Moore. Reluându-şi seriozitatea obişnuită, continuă: Cu poşta din seara asta am primit o notă de la ministrul de Interne ca răspuns la nota mea. S-ar zice că cei de la Londra sunt cam îngrijoraţi de starea lucrurilor de-aici, din nord; condamnă mai cu seamă indolenţa şi lipsa de bărbăţie a proprietarilor de fabrici; spun, aşa cum am spus eu întotdeauna, că în împrejurările de faţă a rămâne cu mâinile în sân e un act criminal, că laşitatea înseamnă cruzime, de vreme ce amândouă pot doar să încurajeze dezordinile şi să ducă în cele din urmă la izbucniri sângeroase. Iată nota, am adus-o ca s-o citeşti şi dumneata; poţi vedea şi teancul acesta de ziare cu relatări despre noi măsuri luate la Nottingham, la Manchester şi prin alte locuri. Scoase scrisori şi ziare şi le puse în faţa domnişoarei Keeldar. În vreme ce gazda citea, el îşi bău ceaiul în linişte; dar, deşi păstra tăcerea, posibilităţile sale de observaţie nu păreau deloc absente de la datorie. Fiind aşezată puţin mai în spate, doamna Pryor nu intra în raza vederii lui, însă cele două doamne mai tinere erau foarte avantajos plasate. Pe domnişoara Keeldar, care şedea chiar în faţa lui, o vedea fără niciun efort; de îndată ce ridica ochii, privirile în chip firesc o întâlneau mai întâi pe ea; şi cum ceea ce mai rămăsese din lumina zilei – licărirea dinspre apus - cădea asupra ei, chipul îi apărea în relief pe fundalul lambriurilor întunecate. Shirley păstra încă pe obrazu-i luminos coloritul căpătat cu câteva minute mai înainte; genele negre ale ochilor lăsaţi în jos pentru citit, linia închisă la culoare dar delicată a sprâncenelor, valul aproape negru al buclelor dădeau prin contrast chipului ei îmbujorat aspectul fermecător al petalelor unei flori roşii de câmp. Atitudinea ei avea graţie naturală şi efecte artistice izvorau din faldurile bogate şi lucitoare ale rochiei de mătase – o rochie simplă dar splendidă – datorită apelor luminoase ale coloritului, bătaia şi urzeala având sclipiri adânci şi schimbătoare asemeni nuanţelor, de pe gâtul fazanului. Sticlirile micii brăţări de la mână înfăţişau contrastul dintre aur şi fildeş; întreaga imagine avea ceva strălucitor. Trebuie presupus că aşa gândea Moore, de vreme ce ochii îi zăboveau îndelung asupra-i, dar rareori îngăduia simţămintelor sau părerilor să i se dezvăluie pe chip. Temperamentul lui era înzestrat ca o anume doză de sânge rece şi întotdeauna prefera să arboreze o înfăţişare temperată nu lipsită de amabilitate, dar serioasă. Privind drept în faţa lui nu putea s-o vadă pe Caroline, fiindcă stătea chiar alături de el; trebuia, prin urmare, să facă nişte mici manevre pentru a o cuprinde bine în câmpul său de observaţie; se lăsă pe speteaza scaunului şi cătă în jos către ea. Nici el şi nici altcineva n-ar fi putut descoperi strălucire la domnişoara Helstone. Aşezată în umbră, fără flori sau podoabe, îmbrăcată în rochia modestă de muselină fără vreo culoare în afara unei dungi înguste de albastru pal, cu obrajii neîmpurpuraţi şi neînvioraţi de emoţie, însuşi castaniul părului şi al ochilor fiindu-i ascuns în lumina săracă, arăta, prin comparaţie cu Shirley Keeldar, ca o schiţă graţioasă în creion alături de un tablou cu colorit orbitor. De când o văzuse Robert ultima oară, adânci schimbări se petrecuseră în fiinţa ei; nu s-ar putea afirma sigur dacă celălalt îşi dădea seama; nu spuse nimic în privinţa asta. — Ce face Hortense? întrebă încet Caroline. — Foarte bine; dar se plânge că n-are nicio ocupaţie; îţi duce lipsa. — Spune-i că şi eu îi simt foarte mult lipsa, şi că în fiecare zi scriu şi citesc câte ceva în franţuzeşte. — Are să mă întrebe dacă mi-ai spus să-i transmit salutări; ţine foarte mult la treaba asta. Ştii că îi place să i se acorde atenţie. — Cele mai calde salutări; şi spune-i, te rog, că oricând are vreme să-mi scrie un bileţel, m-ar bucura nespus dacă mi-ar trimite veşti despre dânsa. — Numai să nu uit; nu sunt chiar cel mai sigur mesager când e vorba de complimente. — Nu, nu uita, Robert; nu e vorba de niciun compliment – e din adâncul inimii. — Şi prin urmare ar trebui transmis fără întârziere? — Dacă eşti bun. — Hortense are să fie gata să verse lacrimi. E foarte slabă de fire în privinţa elevei ei; totuşi uneori îţi reproşează că prea te supui fără abatere presiunilor unchiului tău. Afecţiunea, ca şi dragostea, e nedreaptă din când în când. Caroline nu dădu niciun răspuns la această observaţie; fiindcă inima îi era într-adevăr tulburată, iar dacă ar fi îndrăznit şi-ar fi dus batista la ochi. Tot dacă ar fi îndrăznit iar fi spus că până şi florile din grădina de la Hollow’s Cottage îi erau dragi; că micul salon din casa aceea reprezenta pentru ea raiul pe pământ; cât tânjea să se poată întoarce acolo, aproape tot atât de mult cât tânjise şi prima femeie, după alungare, să mai poată vedea o dată Edenul. Dar neîndrăznind să rostească asemenea fraze, rămase liniştită; şedea blândă alături de Robert şi aştepta ca el să mai spună ceva. Atâta amar de vreme trecuse de când această apropiere îi era familiară – atât amar de vreme de când glasul lui îi vorbea! Dacă fie şi numai cu o umbră de probabilitate, sau doar de posibilitate, şi-ar fi putut închipui că întâlnirea de atunci îi face plăcere lui Robert, ar fi trăit o adâncă bucurie. Totuşi, chiar îndoindu-se că-i face plăcere – cu groaza că ar putea să-l plictisească – primea harul întâlnirii aşa cum o pasăre captivă ar primi o rază de soare strecurată printre gratiile coliviei; n-avea rost să mai stea în cumpănă – să se opună simţământului de fericire pe care îl trăia; a fi lângă Robert înseamnă a fi readusă la viaţă. Domnişoara Keeldar puse jos hârtiile. — Şi toate aceste valuri ameninţătoare te bucură sau te întristează? îşi întrebă arendaşul. — Niciuna, nici alta, pe de-a-ntregul; dar e sigur că mi sau dat indicaţii. Înţeleg că planul nostru trebuie menţinut cu tărie. Îmi dau seama că pregătirea minuţioasă şi atitudinea hotărâtă sunt cele mai nimerite mijloace pentru a evita vărsarea de sânge. Pe urmă o întrebă dacă i-a atras atenţia un pasaj anume şi primind răspuns negativ, se sculă şi se duse să i-l arate; continuă conversaţia stând în picioare în faţa ei. Din ceea ce vorbeau reieşea dar că amândoi se temeau de izbucnirea unor tulburări prin vecinătatea Briarfield-ului, dar fără să arate sub ce formă. Nici Caroline şi nici doamna Pryor nu puseră întrebări; subiectul nu părea să fie copt pentru o discuţie deschisă; aşa că li se îngădui proprietarei şi arendaşului să păstreze amănuntele numai pentru ei, fără a fi stânjeniţi de curiozitatea ascultătoarelor. Vorbind cu domnul Moore, domnişoara Keeldar adoptase un ton însufleţit şi totodată reţinut, confidenţial şi în acelaşi timp demn. Totuşi, atunci când se aduseră lumânările şi se aţâţă focul, iar lumina îndestulătoare astfel produsă dădu posibilitatea să i se vadă limpede chipul, puteai să observi că era plină de interes, însufleţită, preocupată, nu exista urmă de cochetărie în gesturile ei; indiferent ce ar fi simţit pentru Moore, îşi domina simţămintele cu toată seriozitatea. Cu aceeaşi seriozitate îşi stăpânea şi el simţămintele şi îşi respecta hotărârile - era evident; căci nu făcea niciun efort ca să atragă, să ia ochii, ori să impresioneze. Cu toate acestea, izbutea să aibă un vag aer de comandant; fiindcă vocea mai profundă, deşi modulată cu blândeţe, şi, din când în când, hotărârea mai nezdruncinată reuşeau, în chip neintenţionat şi involuntar, printr-o frază sau un ton ce nu admiteau replică, să înfrângă accentele molatice şi firea excesiv de sensibilă, deşi mândră, ce o caracteriza pe Shirley. Domnişoara Keeldar lăsa să se vadă că discuţia cu el o făcea fericită, iar bucuria părea să-i fie dublă – bucurie pentru trecut şi pentru prezent, a amintirilor şi a speranţei. Ce am spus acum sunt părerile Carolinei despre cei doi; trăia deplin simţămintele descrise mai sus. Şi simţind astfel, încerca să nu sufere; şi totuşi suferea cumplit. Suferea, întradevăr, sfâşietor: cu câteva minute mai înainte, inima ei hămesită gustase o picătură şi o firimitură din acea hrană care, de i-ar fi fost oferită în abundenţă, ar fi adus bogăţie de viaţă acolo unde viaţa începea să se stingă; însă ospăţul cel generos îi era smuls din faţă şi întins dinaintea altcuiva, iar ei nu-i rămânea decât să privească de pe margini la desfăşurarea banchetului. Ceasul bătu de nouă; venise vremea ca musafira să plece acasă; îşi strânse lucrul şi puse în săculeţ broderia, foarfecele şi degetarul, ură doamnei Pryor noapte bună şi liniştită şi primi din partea ei o strângere de mână mai călduroasă decât de obicei; pe urmă se apropie de domnişoara Keeldar. — Noapte bună, Shirley! Shirley tresări. — Cum? Atât de devreme? Vrei să pleci acum? — E nouă şi ceva. — Nici n-am auzit ceasul. Mâine ai să vii din nou şi în noaptea asta o să fi fericită, nu-i aşa? Adu-ţi aminte de planurile noastre. — Da, răspunse Caroline. N-am uitat. Mintea o prevenea că nici planurile acelea şi nici orice fel de alte planuri n-ar fi fost în stare să-i redea o linişte sufletească neîntreruptă. Se întoarse spre Robert, care stătea foarte aproape, în spatele ei; când privi în sus, strălucirea lumânărilor de pe consolă i se revărsă din plin peste faţă; întreaga-i paloare, toate schimbările, toate tristele lor semnificaţii ieşiră limpede la iveală. Robert avea ochi ageri şi, dacă ar fi vrut, ar fi putut să le vadă; dar nimic nu arătă dacă le observase ori nu. — Noapte bună! spuse tremurând ca varga şi întinse cu grabă mâna micuţă, nerăbdătoare să se despartă de el cât mai repede. — Te duci acasă? o întrebă fără să-i atingă mâna. — Da. — A venit Fanny să te ia? — Da. — Oricum, pot să te conduc şi eu câţiva paşi; nu chiar până la casa parohială, totuşi, pentru ca nu cumva vechiul meu prieten Helstone să mă împuşte pe fereastră. Începu să râdă şi îşi luă pălăria. Caroline pomeni ceva despre osteneală inutilă; el îi spuse să-şi ia boneta şi şalul. Ea fu repede gata şi curând se găsiră amândoi în aer liber. Moore îi puse braţul sub al său, la fel cum făcea odinioară – cu gestul acela pe care ea totdeauna îl simţea plin de duioşie. — Poţi s-o iei înainte, Fanny, îi spuse Robert fetei. Te ajungem din urmă. Şi de îndată ce Fanny o luă puţin înainte, Robert prinse mâna Carolinei într-a sa şi îi spuse cât de mult se bucură să vadă că e o musafiră obişnuită la Fieldhead: spera că legătura strânsă cu domnişoara Keeldar avea să continue; o asemenea relaţie nu putea fi decât plăcută şi folositoare. Caroline îi răspunse că ţinea foarte mult la Shirley. — Şi nu încape îndoială că simpatia e reciprocă, declară Moore. Dacă îţi spune că ţi-e prietenă, poţi fi sigură că aşa este; nu e capabilă de prefăcătorie; dispreţuieşte ipocrizia. Dar ia spune, Caroline, n-o să te mai vedem niciodată la Hollow’s Cottage? — Cred că nu, dacă unchiu-meu nu se răzgândeşte. — Şi te simţi acum foarte singură? — Da, destul de singură. În afară de tovărăşia domnişoarei Keeldar nu prea mai am nicio bucurie. — N-ai fost cumva bolnavă în ultima vreme? — Nu, deloc. — Ar trebui să te îngrijeşti. Ai grijă mai ales să nu renunţi la plimbări. Nu ştiu dacă îţi dai seama, dar mi s-a părut că eşti cam schimbată – puţin cam abătută şi cam palidă. Unchiul tău se poartă frumos cu tine? — Da, e la fel cum a fost întotdeauna. — Asta înseamnă că nu-i prea afectuos; nici prea multă ocrotire, nici prea multă grijă. Atunci ce te roade? Spune-mi, Lina. — Nimic, Robert! Dar glasul îi tremura. — Cu alte cuvinte nimic din ce ai fi dispusă să-mi spui; nu eu sunt omul căruia să te destăinui. Despărţirea e deci pe cale să ne înstrăineze, nu-i aşa? — Nu ştiu; uneori aproape mă tem că da. — N-ar trebui să se întâmple aşa. „Uita-vom ce a fost cândva, şi prieteni dragi vor dispărea?“ — Robert, eu nu uit. — Cred că au trecut două luni, Caroline, de când n-ai mai fost pe la vilă. — De când n-am mai fost la vilă, da, — Ai trecut vreodată pe-acolo când te duceai la plimbare? — Am fost sus, pe deal, câteodată, seara,. Şi m-am uitat în jos, peste vâlcea. Într-un rând am văzut-o pe Hortense în grădină udând florile, şi ştiu la ce oră aprinzi lampa din birou; din vreme în vreme am aşteptat să-i văd strălucirea; şi te-am zărit aplecându-te între lampă şi fereastră; ştiam că eşti dumneata – aproape că aş fi în stare să-ţi desenez silueta. — Mă mir că nu te-am întâlnit niciodată; uneori mă urc şi eu pe dealuri, după ce apune soarele. — Ştiu că ieşi; era gata să stau de vorbă cu dumneata întro noapte, atât de pe-aproape ai trecut. — Zău? Am trecut pe aproape de tine şi nu te-am văzut! Eram singur? — De două ori te-am văzut şi niciodată nu erai singur. — Cu cine eram? Probabil cu nimeni altcineva decât Joe Scott sau propria-mi umbră aruncată de razele lunii. — Nu; nici Joe Scott şi nici umbra dumitale, Robert. Prima oară erai cu domnul Yorke; iar a doua oară ce numeşti umbra dumitale era o siluetă cu frunte albă şi plete întunecate, cu un colier sclipitor în jurul gâtului; însă doar vam zărit, şi pe dumneata şi silueta aceea ca de zână; n-am aşteptat să aud ce vorbiţi. — S-ar zice că umbli nevăzută. În seara asta am observat că ai un inel la mână; n-o fi inelul lui Gyges? De-acum încolo, când o să fiu singur în birou, chiar şi în puterea nopţii, îmi voi îngădui să mi-o închipui pe Caroline plecată peste umărul meu şi citind împreună cu mine aceeaşi carte, sau şezând alături ocupată cu treburile ei, dar ridicându-şi din când în când ochii nevăzuţi ca să-mi citească pe faţă gândurile. — Poţi să nu te sperii de asemenea indiscreţii; nu mă apropii de dumneata, rămân doar în depărtare şi urmăresc ce ţi se mai întâmplă. — Seara, după ce se închide fabrica, iar eu hoinăresc de-a lungul gardurilor – sau noaptea, în vreme ce ţin locul paznicului – o să-mi închipui că fiecare ciripit de pasăre adormită în cuibul ei şi fiece foşnet de frunză sunt o mişcare făcută de tine; umbrele copacilor îţi vor împrumuta silueta; în fiece ramură cu flori albe de măceş am să-mi închipui că te zăresc pe tine. Lina, ai să mă urmăreşti pretutindeni. — Niciodată n-o să mă aflu acolo unde nu doreşti să fiu, nici n-am să văd ori să aud ce doreşti să rămână nevăzut şi neauzit. — Te voi vedea chiar şi în fabrică, în plină lumină a zilei; şi chiar te-am văzut o dată. Abia acum o săptămână, şedeam la capătul unei hale din fabrică şi fetele lucrau la capătul celălalt, iar într-un grup de lucrătoare care alergau de colocolo mi s-a părut că zăresc o siluetă asemănătoare cu a ta. Era vreun efect înşelător de lumină şi umbră sau vreo amăgitoare rază a soarelui. M-am dus până la grupul de acolo; ce văzusem eu pierise; m-am trezit între două fetişcane zdravene purtând şorţuri. — N-am să vin niciodată în fabrică după dumneata, Robert, dacă nu mă chemi. — Şi nu e singurul prilej în care imaginaţia mi-a jucat feste. Într-o noapte, pe când mă întorceam târziu de la târg, am intrat în salonul vilei cu gândul s-o găsesc pe Hortense acolo; dar în locul ei mi s-a părut că te găsesc pe tine. În cameră nu se afla nicio lumânare; o luase soră-mea sus cu ea; obloanele nu fuseseră trase şi bogate raze de lună se revărsau prin ochiurile ferestrei; şi acolo te aflai tu, Lina, lângă tocul ferestrei, puţin plecată într-o parte, aşa cum nu rareori ţi se întâmplă să stai. Erai îmbrăcată în alb, la fel cum te-am văzut la o reuniune, într-o seară. O jumătate de secundă mi s-a părut că faţa ta proaspătă, plină de viaţă, e întoarsă către mine şi mă priveşte; o jumătate de secundă mam gândit să vin şi să te iau de mână, să te cert pentru îndelunga absenţă şi să-ţi urez bun venit pentru seara de atunci. Dar după ce am făcut doi paşi, vraja s-a risipit; conturul rochiei şi-a schimbat forma; trăsăturile chipului sau topit şi n-a mai rămas nimic din ele; îndată ce am ajuns acolo am văzut că în realitate nu rămăsese decât faldul unei perdele de muselină albă şi un ghiveci cu o plantă de casă plină de boboci – „sic transit“, et caetera. — Prin urmare n-a fost fantoma mea? Era gata sa cred că da. — Nu; nimic altceva decât muselina, ghiveciul şi bobocii roşii; o pildă de iluzie pământească. — Mă mir că mai ai timp pentru asemenea iluzii, când gândurile trebuie să-ţi fie aşa de prinse. — Şi eu mă mir. Dar în mine, Lina, aflu două firi deosebite; una faţă de lume şi faţă de treburi, şi alta acasă şi în timpul liber. Gérard Moore e un câine nemilos dacă îl duci la fabrică sau la târg; omul căruia îi spui vărul tău Robert e uneori un visător şi trăieşte în alte sfere decât aceea a postăvăriei şi biroului. — Dar cele două firi se împacă bine cu dumneata; am impresia că arăţi sănătos şi liniştit; ai pierdut cu totul aerul acela hărţuit pe care te durea sufletul când îi vedeai zugrăvit pe chipul dumitale acum câteva luni. — Bagi tu de seamă asta? Sigur, am scăpat de unele greutăţi; am trecut de locurile cu stânci primejdioase şi am ieşit în largul mării. — Şi, dacă ai vânt prielnic, poţi nădăjdui să faci o călătorie bogată în roade? — Aş putea să sper, da; dar speranţele sunt înşelătoare; peste vânturi şi valuri nu poţi să fi stăpân, vânturile şi furtunile veşnic ridică piedici în calea marinarului; el nu poate să-şi scoată din minte că-l pândeşte furtuna. — Dar dumneata eşti pregătit pentru asta – eşti marinar destoinic şi căpitan iscusit, un pilot plin de îndemânare, da, Robert, ştii să domoleşti furtunile. — Ruda mea are întotdeauna despre mine cea mai bună părere, dar am să-i iau vorbele drept prevestitoare de bine; voi socoti că întâlnindu-mă cu ea în noaptea asta am văzut cum îmi iese în întâmpinare una dintre păsările acelea care pentru marinari sunt vestitoare de noroc. — Sărmană vestitoare de noroc mai este aceea care nu-i în stare de nimic – nu are nicio putere. Îmi dau seama de neputinţa mea; n-are niciun rost să-ţi spun că vreau să-ţi fiu de folos, atâta vreme cât n-o pot dovedi, îţi doresc mult succes; îţi doresc destin măreţ şi fericire adevărată. — Dar când mi-ai dorit altceva? Ce aşteaptă Fanny acolo? I-am spus s-o ia înainte. Aha! Va să zică am şi ajuns lângă cimitir; aici trebuie să ne despărţim, aşa bănuiesc; dacă n-ar fi fost fata asta cu noi am fi mai putut sta câteva minute pe treptele bisericii. E o noapte atât de frumoasă, o atât de paşnică noapte de vară, încât deocamdată nu prea mă trage inima să mă întorc la Hollow. — Acum nu putem sta pe treptele din faţa bisericii, Robert. Caroline rosti vorbele acestea fiindcă Moore o conducea înspre intrarea bisericii. — Poate că nu, dar trimite-o pe Fanny acasă; spune-i că venim şi noi; câteva minute nu mai au importanţă. Orologiul bisericii sună ceasurile zece. — Acum are să iasă unchiu-meu ca să-şi facă rondul de gardă, şi totdeauna trece prin faţa bisericii şi prin cimitir. — Şi ce dacă? Dacă n-ar şti Fanny că suntem aici, mi-ar face plăcere să-l păcălim şi să treacă pe lângă noi fără să ne vadă. Când ar fi el în faţă, noi am putea fi sub fereastra dinspre apus; când ar lua-o pe partea dinspre nord, ne-am putea strecura pe lângă cea din sud; şi într-o clipă am putea să ne ascundem după orice piatră; monumentul acela înalt ridicat de familia Wynne ar fi de-ajuns să ne ascundă cu totul. — Robert, ce bine dispus eşti în seara asta! Hai pleacă – pleacă, adăugă Caroline cu nerăbdare. Uite, se-aude uşa din faţă… — Nu vreau să plec; ba, dimpotrivă, am să mai rămân. — Ştii bine că unchiu-meu s-ar supăra îngrozitor; mi-a interzis să te mai văd fiindcă eşti iacobin. — Bizar iacobin! — Pleacă, Robert, uite-l că vine – îi aud tuşea. — Diable! Ciudat lucru – tare aş vrea să mai stau! — Îţi aduci aminte ce a făcut atunci când a dat peste Fanny şi… începu Caroline, dar se opri dintr-o dată. Cuvântul următor ar fi trebuit să fie „iubitul”, dar nu era în stare să-l rostească; putea să pară dinadins folosit ca să sugereze idei pe care nu avea intenţia să le sugereze – idei aducătoare de amăgiri şi tulburări. Moore avea mai puţine scrupule. — Şi iubitul ei? întrebă fără să ezite o clipă. Domnul Helstone l-a băgat sub pompă şi i-a făcut o baie zdravănă – aşa-i? Aş zice că şi mie mi-ar face hatârul ăsta cu destulă mulţumire. Mi-ar plăcea să-l aţâţ puţin pe bătrânul tiran – nu, orice ar fi, nu împotriva ta. Dar să facă deosebirea între un iubit şi un văr cred că ar fi în stare, nu? — Oho! La dumneata nu s-ar gândi nici pe departe în felul ăsta, sunt sigură că nu; cearta cu dumneata ţine doar de politică şi atât; dar n-aş vrea deloc să întindem coarda prea mult, îl ştii doar cât e de arţăgos. Uite-l c-a ajuns la portiţa grădinii - hai, pentru binele dumitale şi al meu, hai, Robert, pleacă! Vorbele atât de stăruitoare erau sprijinite prin gesturi de acelaşi fel şi priviri încă mai stăruitoare. Moore îi strânse o clipă între palmele lui palmele împreunate, răspunse privirii ridicate cu o privire îndreptată în jos, rosti „Noapte bună!“ şi plecă. Peste o clipă Caroline se afla lângă uşa dinspre bucătărie, alături de Fanny. Chiar atunci umbra pălăriei cu boruri întoarse se abătu peste un mormânt luminat de lună; ţeapăn de parcă ar fi înghiţit un baston, parohul ieşi din grădină şi porni cu pas domol, cu mâinile la spate, să străbată cimitirul. Puţin a lipsit ca Moore să nu fie prins; până la urmă tot a trebuit să se „pitească”, s-o ia pe după biserică şi să se ascundă în spatele fălosului monument al familiei Wynne. A fost silit să rămână acolo zece minute întregi, cu un genunchi proptit în iarbă, cu pălăria în mână şi pletele în voia stropilor de rouă, cu ochii negri scăpărători şi cu buzele întredeschise datorită râsului mut provocat de propria-i stare; căci la trei paşi de el se oprise parohul să admire în voie stelele şi să prizeze tabac. Se întâmplă, însă, ca în mintea domnului Helstone să nu existe nici măcar o umbră de bănuială; căci fiind de obicei foarte vag informat cu privire la deplasările nepoatei, deoarece considera că nici nu merită osteneala să le urmărească îndeaproape, habar nu avea că toată ziua fusese plecată şi şi-o închipuia stând în camera ei, ocupată cu lucrul sau cu vreo carte; acolo se şi afla în momentul acela; dar nu cufundată în liniştitele îndeletniciri presupuse de el, ci stând la fereastră cu inima zbătându-i-se în piept şi privind cu nelinişte prin crăpăturile oblonului ca să-şi vadă unchiul reîntors în casă şi vărul scăpat; până la urmă dorinţele i se împliniră; îl auzi pe domnul Helstone intrând şi îl văzu pe Robert păşind printre morminte, apoi sărind gardul; abia atunci coborî pentru rugăciune. Când se reîntoarse în cameră, se întâlni din nou cu amintirea lui Robert. Vedeniile din timpul somnului fură multă vreme evitate; multă vreme stătu lângă zăbrele, multă vreme privi înspre vechea grădină şi biserica încă şi mai veche, peste mormintele înşirate unul după altul, cenuşii şi solemne, desenate limpede sub lumina lunii. Urmări paşii nopţii pe cărările-i de stele, până departe în „măruntele minute de dincolo de toate”; în gând, toată vremea se afla împreună cu Moore. Stătea lângă el; îi auzea glasul; îşi ţinea mâna într-a lui şi mâna rămânea mereu caldă între degetele sale. Când bătea orologiul bisericii, sau de câte ori se isca orice alt zgomot, când apărea în cameră şoricelul deprins să umble în voie pe acolo – un intrus împotriva căruia pentru nimic în lume n-ar fi lăsat-o pe Fanny să pună vreo capcană – când venea şi făcea să zdrăngăne lanţul de chei, singurul ei inel, apoi mai stârnea câteva foşnete pe masa de toaletă unde întotdeauna îl aştepta un biscuit – Caroline înălţa-privirile, readusă pentru o clipă în lumea reală. Atunci rostea cu jumătate de glas, ca şi când s-ar fi împotrivit dojenilor unui îndrumător nevăzut şi neauzit: — Nu mă amăgesc cu visuri de dragoste; dacă mă gândesc e doar fiindcă nu pot să dorm; bineînţeles ştiu că o să se însoare cu Shirley. Şi în vreme ce tăcerea se reînstăpânea, sunetele orologiului se stingeau, protejatul cel nedomesticit şi necunoscut se retrăgea, Caroline îşi relua visul, cuibărindu-se la pieptul vedeniilor – ascultându-le, stând de vorbă cu ele. Într-un târziu vedeniile păliră; pe măsură ce se apropiau zorile, stelele apuneau şi primele licăriri ale zilei risipeau alcătuirile închipuirii; ciripitul păsărelelor atunci trezite din somn le acoperea şoaptele. Povestea plină de înflăcărare, înviorată de pasiune, luată pe aripi de adierile dimineţii deveni murmur stins. Acea vedenie care, ivită sub razele lunii, trăia, avea puls, avea mişcare, purta strălucirea sănătăţii şi prospeţimea tinereţii, îngheţă şi se făcu cenuşie ca o fantomă când dădu piept cu roşeaţa răsăritului. Se risipi. Şi la sfârşit visătoarea rămase stingheră; se strecură în pat, înfrigurată şi abătută.    

CAPITOLUL XIV   Shirley îşi caută mântuirea în opere de binefacere   „Bineînţeles, ştiu sigur că o să se însoare cu Shirley, fu primul gând care îi trecu prin minte a doua zi dimineaţa. Şi trebuie să se însoare cu ea, căci îi poate fi de mare ajutor”, urmă apoi cu toată convingerea. Şi imediat veni gândul dureros: „Dar când ei vor fi soţ şi soţie eu am să fiu dată uitării. Vai! Am să fiu cu totul dată uitării! Şi ce… ce o să mă fac eu atunci când Robert va fi definitiv şi pe de-a-ntregul despărţit de mine? Încotro am să apuc? Robert al meu. Ce mult aş dori să pot spune pe bună dreptate că e al meu! Dar eu nu sunt decât sărăcie şi neputinţă. Shirley este bogăţie şi putere; şi frumuseţe totodată, şi dragoste – asta nu pot s-o neg. Aici nu e vorba de o poveste dubioasă; îl iubeşte, şi nu cu simţăminte de duzină; îl iubeşte, sau îl va iubi în aşa chip încât el să fie dator să se simtă mândru că e iubit. Nimeni nu poate ridica nicio obiecţie întemeiată. Prin urmare să se căsătorească; dar pe urmă eu n-am să mai însemn nimic pentru Robert. Ca să-i fiu soră, sau alte treburi dintr-astea – mi-e silă. Pentru un bărbat ca Robert am să fiu totul sau nimic; nicio ezitare şi nicio vorbă goală nu poate fi suportată. De îndată ce perechea va fi unită, fără îndoială că am să mă despart de ei. Cât despre zăbovitul prin preajma lor, făcând pe ipocrita şi lăsând să se vadă senine simţăminte de prietenie, când sufletul îmi va fi răvăşit de cu totul alte emoţii – în asemenea hal de decădere n-am să ajung niciodată. A juca rolul prietenului devotat nu mi-ar fi deloc mai uşor decât a-l juca pe acela al duşmanului de moarte; la fel de puţin sunt în stare să le stau în cale pe cât aş putea să-i calc în picioare. Robert e un om de mâna întâi – pentru mine; lam iubit, îl iubesc, trebuie să-l iubesc. Aş vrea să fiu nevasta lui, dacă aş putea; şi cum nu pot, nu-mi rămâne decât să plec undeva unde să nu-l mai vad. Există doar o singură alternativă – ori să mă lipesc de el atât de strâns încât să devin o parte din fiinţa lui, ori să fiu despărţită de el aşa cum sunt despărţiţi cei doi poli ai unei sfere. Dumnezeule, atunci desparte-mă! Desparte-ne cât mai grabnic!“ Tot cam astfel de gânduri îi umblau iarăşi prin minte şi târziu după-amiaza, când unul dintre personajele ce-o obsedau trecu pe dinaintea ferestrei salonului. Domnişoara Keeldar păşi alene pe acolo; umbletul şi înfăţişarea lăsau să se vadă acel amestec de melancolie şi nepăsare ce alcătuia, în momentele de linişte, aspectul obişnuit al persoanei şi atitudinilor sale. În momentele de însufleţire însă, nepăsarea dispărea fără urmă, melancolia căpăta o nuanţă de voioşie sinceră minunat îmbinată cu râsul, cu zâmbetul, cu privirile şi alcătuiau laolaltă un simţământ pe deplin închegat, astfel că voioşia ei nu părea niciodată „trosnet de spini striviţi sub talpă“. — Ce înseamnă asta, de ce n-ai venit să mă vezi astăzi după-amiază, aşa cum mi-ai promis? I se adresă Carolinei îndată după ce intră în cameră. — N-am avut chef, răspunse foarte sincer domnişoara Helstone. Domnişoara Keeldar o şi cercetase cu priviri scrutătoare. — Nu! exclamă Shirley. Văd că nu ai chef să mă iubeşti; iar ai căzut într-una din stările acelea ale tale înnegurate şi neîndurătoare, când omul simte că prezenţa lui lângă tine nu este binevenită. Ai asemenea stări. Îţi dai seama? — Ai de gând să stai mult, Shirley? — Da. Am venit să beau ceaiul şi nu pot pleca înainte de al bea. Prin urmare o să-mi iau libertatea de a-mi scoate boneta chiar şi fără să fiu invitată. Făcu întocmai, pe urmă rămase în picioare pe covor, cu mâinile la spate. — Arăţi de mai mare dragul, continuă să vorbească tot cercetând-o atent cu privirile, dar nu fără prietenie, ci mai degrabă cu milă. Grozav de liniştită te mai arăţi, aidoma cu o căprioară rănită şi care îşi caută singurătatea. Ţi-e frică, oare, că Shirley are să-ţi scoată sufletul dacă are să descopere că eşti rănită şi sângerezi? — De Shirley nu mi-e niciodată frică. — Dar câteodată nu poţi s-o suferi; şi nu rareori o ocoleşti. Shirley este în stare să-şi dea seama când e ocolită şi dată deoparte. Dacă aseară n-ai fi plecat spre casă cu cine ai plecat, astăzi ai fi alt om. La cât ai ajuns acasă? — Pe la zece. — Ehei! Ţi-au trebuit trei sferturi de ceas ca să străbaţi o milă? Tu, sau Moore, aţi zăbovit în halul ăsta? — Shirley, vorbeşti prostii. — El a vorbit prostii – în privinţa asta nu am nicio îndoială; ori s-a înfăţişat într-un fel anume, ceea ce e de o mie de ori mai rău; chiar în clipa asta îţi văd pe frunte lumina ochilor lui. Aş fi în stare să-l provoc la duel, numai că n-am, unde găsi un martor de nădejde. Sunt cumplit de nervoasă, şi în aceeaşi stare am fost toată noaptea şi toată ziua de astăzi. Nu mă întrebi din ce pricină, făptură mică, tăcută şi peste măsură de sfioasă ce eşti, continuă ea după o pauză. N-ai merita să-ţi torn în poală toate secretele mele fără să mă rogi. Pe cuvântul meu că ieri seară aş fi fost în stare să mă iau pe urmele lui Moore cu intenţii ucigaşe. Am pistoale şi ştiu să mă folosesc de ele. — Lasă fleacurile, Shirley! Pe cine l-ai fi împuşcat - pe mine sau pe Robert? — Pe niciunul, probabil – sau poate că pe mine – ori mai degrabă vreun liliac sau vreo ramură de copac. E un înfumurat – vărul ăsta al tău – un înfumurat calm, serios, rezonabil, cumpănit şi plin de ambiţie. Parcă îl văd stând în picioare în faţa mea şi debitându-şi vorbirea aceea pe jumătate aspră, pe jumătate duioasă şi până la urmă venindu-mi de hac (îmi dau foarte bine seama că aşa se întâmplă) cu ţelurile neclintite şi altele asemenea. Iar atunci – mă scoate complet din sărite! Domnişoara Keeldar începu să se plimbe cu paşi iuţi prin încăpere în vreme ce repeta cu tărie că nu mai are niciun fel. De răbdare faţă de bărbaţi în general, dar mai cu seamă faţă de arendaşul pomenit. — N-ai dreptate, sări Caroline oarecum îngrijorată. Robert nu este înfumurat şi niciun bărbat uşuratic. Asta pot să ţi-o garantez. — Tu să garantezi pentru el? Crezi cumva că în privinţa asta aş putea să ţin seamă de vreun cuvânt de-ai tău? Nu poate exista nicio altă mărturie căreia să nu-i dau mai multă crezare decât uneia făcute de tine. Pentru binele lui Moore ai fi în stare să-ţi tai şi mâna dreaptă. — Dar nu şi să mint; şi fiindcă spun adevărul, trebuie să te asigur că aseară s-a purtat cu mine doar politicos - atât şi nimic mai mult. — N-am întrebat cum s-a purtat, pot ghici şi singură. Am văzut pe fereastră cum ţi-a luat mâna între degetele lui lungi, de cum aţi ieşit pe poartă. — Asta nu înseamnă nimic. Nu suntem străini, doar ştii bine. Mă cunoaşte de foarte multă vreme şi suntem veri. — Sunt indignată; şi cu asta am încheiat întreaga poveste, răspunse domnişoara Keeldar. Apoi adăugă: toată liniştea şi mulţumirea îmi sunt spulberate de manevrele lui. Mereu intervine între mine şi tine; fără el, noi am fi prietene bune; dar acest înfumurat lung de şase picioare aruncă mereu şi mereu umbre asupra prieteniei noastre. Mereu şi mereu trece pe unde nu trebuie şi acoperă lumina pe care eu doresc s-o văd totdeauna cât mai limpede; nu se mai satură să facă tot ce-i stă în putinţă ca să-ţi arate că sunt o fiinţă plicticoasă şi primejdioasă. — Nu, Shirley; nici vorbă. — Ba da. N-ai vrut tovărăşia mea astăzi după-amiaza şi asta m-a durut adânc; tu eşti din fire o fiinţă mai rezervată, dar eu sunt o fire sociabilă, nu pot trăi singură. Dacă am fi lăsate de capul nostru, doar atât, să ştii că eu te preţuiesc aşa de mult, încât m-aş putea împăca să te am lângă mine toată vremea şi n-aş dori să mă despart de tine nici măcar pentru o frântură de secundă. Tu n-ai putea să spui acelaşi lucru în ce mă priveşte pe mine. — Shirley, pot să spun orice doreşti. Shirley, ţin la tine. — Mâine ai să doreşti să mă ia naiba, Lina. — Nu, n-are să fie aşa. Pe zi ce trece mă obişnuiesc tot mai mult… te îndrăgesc tot mai tare. Ştii bine că sunt prea englezoaică pentru a mă arunca dintr-o dată într-o prietenie frenetică. Dar eşti într-atâtea privinţe mult mai înzestrată decât oamenii obişnuiţi – eşti atât de deosebită de tinerele noastre pe care le poţi întâlni la fiecare pas! Te stimez, te apreciez nespus; nu eşti niciodată o povară pentru mine, niciodată. Crezi ce-ţi spun? — În parte, răspunse domnişoara Keeldar zâmbind cam neîncrezătoare. Dar eşti o fiinţă extraordinară; oricât de cumpănită pari, există undeva în făptura ta o forţă şi o profunzime nu uşor de identificat şi de apreciat; şi pe urmă, fără îndoială că eşti nefericită. — Şi oamenii nefericiţi sunt doar rareori buni la suflet – asta vrei să spui? — Câtuşi de puţin; vreau mai degrabă să spun că oamenii nefericiţi sunt adesea preocupaţi şi nu prea au chef să pălăvrăgească la nesfârşit cu interlocutori de felul meu. Ba mai mult decât atât, există un sol de nefericire care nu numai că deprimă, dar şi macină – şi mă tem că la tine despre asta e vorba. Compasiunea ar putea să-ţi fie de vreun ajutor, Lina? Dacă da, primeşte-o din partea mea: Shirley o oferă cu largheţe şi-i garantează puritatea. — Shirley, eu n-am avut nicio soră – nici tu n-ai avut; dar în clipa asta înţeleg ca într-o străfulgerare ce fel de sentimente nutresc surorile una faţă de alta. O afecţiune îngemănată cu însăşi viaţa lor şi pe care nicio lovitură de ordin sentimental n-o poate dezrădăcina, pe care micile certuri nu fac decât s-o întunece pentru o clipă ca să se aprindă cu şi mai multă strălucire atunci când încordarea dispare; o afecţiune ce nu poate fi până la urmă depăşită de nicio altă pasiune şi faţă de care dragostea însăşi nu-i în stare decât să se ia la întrecere pe tărâmul forţei şi al adevărului. Dragostea ne chinuie crunt, Shirley; este atât de sfâşietoare, ne aduce atâta suferinţă, şi cu flăcările ei ne mistuie puterile; în afecţiune nu se află nici durere şi nici flăcări, ci doar încurajare şi balsam. Mă simt încurajată şi alinată atunci când tu – ia aminte: tu, şi numai tu – te afli în preajma mea, Shirley. Acum mă crezi? — Totdeauna cred cu uşurinţă în lucrurile care îmi fac plăcere. Prin urmare suntem într-adevăr prietene, Lina, în ciuda acelor umbre? — Suntem într-adevăr prietene, orice ar fi să se întâmple, răspunse Caroline trăgând-o pe Shirley lângă ea şi aşezând-o pe un scaun, — Bine, atunci hai să vorbim despre altceva şi nu despre Tulburător. Dar tocmai atunci în încăpere intră preotul, iar acel „altceva” la care se referise domnişoara Keeldar n-a mai putut fi pomenit decât la plecare; atunci ea a zăbovit puţin în coridor şi a vorbit: — Caroline, aş vrea să-ţi spun că am o mare greutate pe suflet; mă mustră conştiinţa amarnic, de parcă aş fi săvârşit ori m-aş pregăti să săvârşesc o crimă. Trebuie să înţelegi că nu e vorba despre conştiinţa mea intimă, ci de aceea de proprietar al pământului şi al conacului. Am căzut în stăpânirea unui vultur cu gheare de oţel. Mă aflu sub o influenţă sumbră, cu care nu prea sunt de acord, dar nici nu sunt în stare să-i rezist. Mi-e teamă că nu va trece mult şi se va întâmpla ceva la care nici nu vreau să mă gândesc. Pentru a-mi uşura sufletul şi a face tot ce-mi stă în putinţă ca să împiedic nenorocirea, vreau să mă angajez într-o serie de opere de binefacere. De aceea, nu trebuie să te surprindă dacă vezi că am trecut pe neaşteptate la o dispoziţie sufletească extrem de generoasă. Nu-mi dau deloc seama cum ar urma să încep, dar trebuie să mă sfătuieşti şi tu; mâine o să vorbim mai pe larg despre treburile astea; ce te rog acum e doar s-o inviţi pe fiinţa aceea minunată, domnişoara Ainley, să vină până la Fieldhead. Mă gândesc să mă pun sub tutela ei – nu-i aşa c-o să aibă o pupilă grozavă? Şi spune-i aşa, pe departe, că deşi am numai intenţii bune, sunt cam neglijentă din fire, şi atunci are să fie mai puţin scandalizată de ignoranţa mea în ce priveşte societăţile de binefacere care oferă nevoiaşilor haine şi altele. A doua zi, Caroline o găsi pe Shirley stând la birou cu o înfăţişare foarte gravă şi având dinainte un registru, un teanc de bancnote şi o pungă doldora de monede. Arăta cum nu se poate mai serioasă, dar puţin nedumerită. Îi spuse că îşi „aruncase privirea” peste cheltuielile săptămânale ale casei, cu gândul de a vedea unde ar putea să facă unele reduceri; că tocmai stătuse de vorbă cu doamna Gil, bucătăreasa, şi femeia plecase de acolo cu bănuiala că în mintea ei (a stăpânei) ceva nu era fără îndoială la locul lui. — I-am ţinut o predică, spuse Shirley, despre datoria de a cheltui cu grijă, într-un fel cu totul nou pentru ea. Cu atâta convingere i-am vorbit despre economii, încât eu singură mam mirat; fiindcă, vezi tu, pentru mine este o idee cu totul nouă; niciodată nu m-am gândit, şi încă mai puţin am vorbit, până în zilele din urmă, despre asemenea treburi. Asta însă numai în teorie, căci atunci când am ajuns la partea practică n-am putut să reduc nimic. N-am tăria să renunţ nici măcar la un singur funt de unt, sau să urmăresc a obţine o socoteală limpede asupra modului cum sunt folosite untura, slănina, pâinea, carnea sau orice alt aliment folosit la bucătărie. Ştiu bine că niciodată n-am făcut la Fieldhead iluminaţie mare, dar n-am avut tăria să cer lămuriri cu privire la rostul nenumăraţilor funzi de lumânări de toate soiurile; nu spălăm pentru parohie, totuşi am văzut în tăcere numeroase înregistrări de diverse cantităţi de săpun şi praf de înălbit rufele, calculate aşa fel încât să satisfacă pe deplin până şi pe cel mai pretenţios om interesat de atitudinea noastră faţă de aceste articole; carnivoră nu sunt şi nu-i nici doamna Pryor, nici măcar doamna Gil însăşi, totuşi n-am făcut decât să îngaim ceva şi să holbez ochii când am văzut notele măcelarului şi cifrele ce par să dovedească faptul – falsul vreau să spun. Caroline, poţi să râzi de mine, dar de schimbat nu poţi să mă schimbi. În unele privinţe sunt o laşă – îmi dau seama. În alcătuirea fiinţei mele un element de bază este laşitatea morală. Am roşit şi am lăsat capul în jos în faţa doamnei Gil atunci când ea ar fi trebuit să bâiguie nişte mărturisiri. Mi-a fost cu neputinţă să adun suficient curaj pentru a face fie şi o simplă aluzie, cu atât mai puţin să-i dovedesc că e o escroacă. Nu sunt înzestrată cu demnitate calmă, nu am curaj adevărat. — Shirley, ce înseamnă accesul ăsta de nedreptate împotriva ta însăţi? Ştii bine că nu e înclinat să vorbească frumos despre femei, dar unchiul meu spune că nu există în Anglia zece mii de bărbaţi care să se poată compara cu tine şi care într-adevăr să nu ştie ce e teama. — Da, nu ştiu ce e teama fizică; primejdia niciodată nu mă tulbură. Nu mi-am pierdut deloc firea când taurul cel mare şi roşu al domnului Wynne s-a ridicat deodată mugind în faţa mea, în vreme ce străbăteam singură păşunea, şi-a plecat capul fioros şi mânjit de noroi şi s-a repezit înspre mine; dar mi-a fost teamă când am văzut-o pe doamna Gil ruşinată şi descompusă la faţă. În anumite privinţe ai de două ori – de zece ori mai multă putere decât mine, Caroline; tu, pe care nimeni nu te-ar putea convinge să treci pe lângă un taur cu înfăţişare oricât de paşnică, i-ai fi arătat cu tărie menajerei mele că a făcut un lucru rău; pe urmă ai fi certat-o, cu blândeţe şi înţelepciune; iar la sfârşit, cred eu, dacă ar fi lăsat să se vadă că se căieşte, ai fi iertat-o cu duioşie. Eu nu sunt în stare să mă port aşa. Găsesc că, oricum, în ciuda unor înşelăciuni cam exagerate, trăim totuşi în cadrul posibilităţilor noastre; dispun de bani şi neapărat trebuie să fac cu ei o treabă bună. Săracii de la Briarfield o duc tare greu: trebuie ajutaţi. Tu ce crezi că s-ar cuveni să fac, Lina? N-ar fi oare mai bine să împart banii imediat? — Nu, zău că nu, Shirley; n-ai proceda cu socotinţă. Deseori mi-am dat seama că tu nu înţelegi prin binefacere decât să împărţi şilingi şi jumătăţi de coroană în mod nepăsător şi la întâmplare, ceea ce poate duce la înşelătorii fără număr. Trebuie să ai un prim-ministru, fiindcă altminteri ai să te trezeşti amestecată într-o mulţime de necazuri. Tu singură ai pomenit de domnişoara Ainley: domnişoarei Ainley am să mă adresez. Dar, între timp, promite-mi că ai să stai cuminte şi n-ai să-ncepi să-ţi arunci banii în stânga şi-n dreapta. Ce de bani mai ai, Shirley! Trebuie să te simţi tare bogată cu atâta bănet. — Da; am impresia că sunt cineva. Nu e o sumă uriaşă, dar mă simt răspunzătoare de chipul cum va fi folosită; şi să ştii că răspunderea asta mă apasă pe suflet mult mai greu decât mi-aş fi închipuit. Se spune că la Briarfield ar fi unele familii care aproape că mor de foame; câţiva dintre ţăranii mei au ajuns într-o stare de plâns; trebuie să-i ajut şi am săi ajut. — Sunt unii care spun că nu facem bine când dăm pomeni săracilor, Shirley. — Nu vor să-şi bată capul cu nimic. Pentru cine nu ştie cei foamea e uşor să trăncănească despre degradarea adusă de milostenie şi aşa mai departe; numai că ei uită cât de scurtă e viaţa şi cât de amară poate să fie. Nici unuia dintre noi nu ne e dat să trăim multă vreme; atunci să ne ajutăm unii pe alţii în vremuri de lipsă şi nenorocire, măcar atât cât ne stă în putinţă, fără să ţinem nicio clipă seama de scrupulele filosofiei găunoase. — Dar tu îi ajuţi pe oameni, Shirley; şi până acuma ţi-ai dovedit din plin dărnicia. — N-am făcut destul; trebuie să dau mai mult fiindcă altminteri, ascultă-mă pe mine, într-o bună zi sângele fratelui meu va începe să strige cu glas tare împotriva mea, acolo sus, în ceruri. Căci la urma urmei, dacă incendiatorii politici vor ajunge până la noi ca să aţâţe vâlvătăile luptei şi prin împrejurimi şi vor încerca să-mi vatăme avutul, ca o tigroaică am să lupt pentru ce-i al meu – ştiu că aşa voi face. Trebuie să ascult glasul Milosteniei atâta vreme cât îmi mai stă în preajmă: de îndată ce glasul acesta va fi înecat de urletele provocatoare ale tâlharilor, întreaga mea făptură se va ridica pentru a se împotrivi şi a nu lăsa nimic din mână. Dacă vreodată săracii se vor aduna şi se vor ridica alcătuind o gloată, le voi sta împotrivă ca un aristocrat: dacă încearcă să mă intimideze, trebuie să-i desfid; dacă mă atacă, trebuie să rezist – şi am s-o fac. — Vorbeşti la fel ca Robert. — Şi simt la fel ca Robert, dar cu mai multă înflăcărare. Numai să se amestece în afacerile lui Robert, sau la fabrica lui, sau să se ridice împotriva lui, şi am să-i urăsc. În clipa de faţă nu sunt o patriciană şi nici nu-i socotesc pe săracii din jurul meu drept plebei; dar de îndată ce mi-ar face un rău prin violenţă, mie sau avutului meu, iar pe urmă ar încerca să ne dicteze condiţiile lor, aş da cu totul uitării mila faţă de nenorocirile şi respectul faţă de sărăcia lor, şi în ceea ce-i priveşte n-aş mai nutri nimic altceva decât dispreţ pentru ignoranţă şi ură pentru neruşinare. — Shirley – cum îţi mai strălucesc ochii! — Fiindcă sufletul mi-e în flăcări. Oare tu ai fi mai dispusă decât mine să-l laşi pe Robert doborât de numărul adversarilor? — Dacă aş avea puterea ta de a-l ajuta pe Robert, aş folosio aşa cum ai şi tu de gând s-o foloseşti. Dacă i-aş putea fi tot atât de prieten cum îi eşti tu, i-aş sta alături aşa cum ai şi tu de gând să-i stai – până la moarte. — În clipa de faţă, Lina, deşi ochii nu-ţi strălucesc, au un licăr viu. Ai coborât pleoapele, dar am zărit în ei o scânteie. Oricum, n-am ajuns încă la luptă. Ceea ce vreau eu să fac e să previn pagubele. Nu sunt în stare să uit, nici ziua, nici noaptea, că simţămintele acestea înveninate pe care săracii le poartă împotriva bogaţilor au luat naştere din suferinţă: nici un ne-ar urî şi nici nu ne-ar invidia, dacă n-ar socoti că suntem de atâtea ori mai fericiţi decât ei. Pentru a le alina suferinţele şi a le împuţina astfel ura, trebuie să ofer cu generozitate din îndestularea mea; iar pentru ca darurile acestea să aducă roade cât mai bogate, hai să le facem cu chibzuinţă. Pentru asta trebuie să introducem în sfaturile noastre un spirit diriguitor limpede, calm şi practic; deci dute şi ad-o încoace pe domnişoara Ainley. Fără niciun alt cuvânt, Caroline îşi puse boneta şi plecă. Poate părea ciudat că nici ea şi nici Shirley nu se gândiseră s-o consulte pe doamna Pryor în legătură cu planurile lor; dar procedaseră cu înţelepciune. Ştiau din instinct că în cazul când s-ar fi sfătuit cu ea, n-ar fi făcut decât s-o amestece în nişte încurcături neplăcute. Era o femeie mult mai informată, mult mai cultă şi cu judecată mult mai temeinică decât domnişoara Ainley, însă energia administrativă şi priceperea în conducere îi lipseau cu desăvârşire. Bucuroasă ar fi contribuit cu bănişorii ei puţini la o operă caritabilă, căci dărnicia tainică i se potrivea de minune; dar la nişte proiecte publice, organizate pe scară largă, n-avea cum să ia parte; cât despre iniţierea unor asemenea planuri, asta rămânea în afara oricărei posibilităţi. Shirley ştia foarte bine şi de aceea n-o tulburase pe doamna Pryor cu participarea la discuţii fără rost, punând-o astfel într-o situaţie ce i-ar fi amintit propriile sale slăbiciuni, fără să-i poată aduce vreun folos. Ziua când a fost chemată la Fieldhead ca să discute nişte proiecte atât de plăcute inimii ei, a fost pentru domnişoara Ainley o zi minunată. Atunci s-a văzut aşezată cu tot onorul şi politeţea la o masă pe care se aflau hârtie, pene, cerneală şi – ceea ce le întrecea pe toate – bani peşin, şi a fost rugată să întocmească un proiect amănunţit pentru ajutorarea săracilor nenorociţi din Briarfield. Iar cum îi cunoştea pe toţi, le cercetase nevoile, încercase în fel şi chip să afle cum ar putea fi ajutaţi mai cu folos, în cazul când s-ar fi găsit mijloacele, era pe deplin competentă să facă faţă unei astfel de îndeletniciri, şi o bucurie sfioasă îi năpădi inima cea bună când îşi dădu seama că poate răspunde prompt şi limpede la întrebările nerăbdătoare ale celor două fete; odată cu răspunsurile la întrebări le ajuta şi să-şi dea seama cât de multe şi cât de folositoare cunoştinţe avea despre condiţiile în care trăiau semenii din jurul ei. Shirley puse la dispoziţia domnişoarei Ainley trei sute de lire şi la vederea banilor ochii bătrânicii se umplură de lacrimi de fericire, căci şi vedea cum din banii aceia flămânzii au să-şi potolească foamea, cei goi aveau să se îmbrace, iar cei bolnavi aveau să afle alinare. Numaidecât alcătui un plan simplu şi bine judecat pentru trimiterea ajutoarelor; şi le asigură că vremuri mai luminoase aveau să vină pentru oamenii de prin locurile acelea, fiindcă, fără nicio îndoială, exemplul stăpânei de la Fieldhead nu putea să nu fie urmat şi de alţii; ea se va strădui să adune şi alte subscripţii şi să alcătuiască un fond, însă mai întâi trebuia să se sfătuiască şi cu slujitorii bisericii; da, în privinţa asta era neînduplecată: domnul Helstone, doctorul Boultby, domnul Hall trebuiau consultaţi – (fiindcă nu numai cei din Briarfield urmau să fie ajutaţi, ci şi cei din Whinbury şi Nunnely) – pentru că, le atrase atenţia, ar fi fost o dovadă de îngâmfare din parte-i dacă ar fi făcut un singur pas fără încuviinţarea preoţilor. Pentru domnişoara Ainley clericii erau fiinţe sfinte: oricât de neînsemnaţi ar fi fost ei ca oameni, slujba ce-o îndeplineau le aducea harul sfinţeniei. Până şi diaconii - care, din pricina aroganţei lor nesăbuite, n-ar fi fost vrednici nici măcar să-i încheie şireturile, să-i poarte umbrela, ori să-i aşeze şalul pe umeri – erau transformaţi de entuziasmul ei sincer şi curat în ucenici de sfinţi. Oricât s-au trudit să-i arate cât mai limpede micile lor păcate şi uriaşele absurdităţi şi prostii comise, ea n-a fost în stare să le vadă; n-avea ochi pentru păcatele clericilor: stiharul alb acoperea un noian de păcate. Cunoscând această nevinovată orbire de care suferea proaspătul ei prim-ministru, Shirley afirmă în mod răspicat că diaconii nu puteau să aibă niciun cuvânt de spus în distribuirea banilor; că n-aveau de ce să se amestece unde nu le fierbea oala. Bineînţeles, preoţii urmează să joace rolul cel mai de frunte, şi în ei se poate avea încredere: au experienţă, înţelepciune, iar domnul Hall, cel puţin, a dovedit totdeauna dragoste şi simpatie pentru semenii săi; cât însă despre tinerii care îi ajută, ei trebuie daţi la o parte, ţinuţi la locul lor şi învăţaţi că ascultarea şi tăcerea se potrivesc cel mai bine cu vârsta şi priceperea lor. Nu fără groază a ascultat domnişoara Ainley asemenea vorbe; a intervenit însă Caroline şi plasând câteva blânde cuvinte de laudă la adresa domnului Sweeting, a făcut-o săşi recâştige calmul. Sweeting era, într-adevăr, preferatul domnişoarei Ainley. Se silea să le poarte respect şi domnilor Malone şi Donne; feliile de pandişpan, paharele de felurite băuturi preparate din plante pe care cu diferite prilejuri i le servise lui Sweeting, când venise s-o vadă în căsuţa ei, fuseseră totdeauna oferite din sentimente de autentică grijă maternă. Aceleaşi bunătăţi inofensive le înfăţişase într-un rând şi lui Malone; dar personajul manifestase un atât de deschis dispreţ faţă de cele oferite, încât niciodată nu mai avusese curaj să repete gestul. Pe Donne totdeauna îl servea cu plăcere şi era fericită să vadă dovada indiscutabilă a aprecierii celor oferite în faptul că tânărul mânca de obicei două felii şi lua şi o a treia în buzunar. Niciodată obosită în eforturile depuse pentru a face un bine, domnişoara Ainley ar fi fost gata să plece de îndată întro plimbare de zece mile care s-o ducă pe la toate cele trei case parohiale ca să le arate preoţilor planul ei şi cu umilinţă să le ceară încuviinţarea; dar domnişoara Keeldar nu o lăsă şi propuse, în schimb că-i adune pe toţi preoţii la o mică reuniune care să aibă loc în seara aceea, la Fieldhead. Domnişoara Ainley urma să binevoiască a reveni, iar planul să fie discutat de consiliul privat în plenul său. Shirley luă toate măsurile pentru ca preoţii să fie adunaţi conform înţelegerii; mai mult, până la sosirea bunei fete bătrâne, îi întreţinuse în aşa fel pe musafiri, încât îi adusese în cea mai perfectă stare de voioşie. Personal se ocupase îndeaproape de doctorul Boultby şi domnul Helstone. Cel dintâi era un bătrân velş recalcitrant, pedant şi vehement, dar altminteri un om care făcea mult bine în jurul său, deşi nu fără a avea grijă să se ducă şi vestea despre ce face; pe-al doilea îl cunoaştem. Nutrea simţăminte întrucâtva prieteneşti faţă de amândoi, dar mai ales pentru bătrânul Helstone, şi na fost nevoie de niciun efort din partea ei ca să fie o adevărată încântare şi pentru unul şi pentru celălalt. I-a plimbat de jur împrejurul grădinii; le-a cules flori; s-a purtat ca o fiică iubitoare. Pe domnul Hall îl lăsase Carolinei – sau, mai bine zis, domnul Hall însuşi preferase compania Carolinei. De obicei îi căuta compania, la toate petrecerile unde se întâmplă să ia parte amândoi. Nu era un om care să caute tovărăşia femeilor, deşi toate femeile îl simpatizau; era un fel de şoarece de bibliotecă, miop, cu ochelari, şi din când în când cam distrat. Faţă de doamnele bătrâne era binevoitor şi atent ca un veritabil fiu. Pentru bărbaţii cu orice ocupaţie şi de orice stare era acceptabil; sinceritatea, simplicitatea, francheţea purtărilor sale, cinstea de înaltă nobleţe, autenticitatea şi puritatea pietăţii îi câştigau prieteni în toate cercurile: bietul lui secretar şi paracliser îl adora; nobilul arhiereu în subordinea căruia se afla îi purta cea mai adâncă stimă. Doar cu doamnele tinere, frumoase, elegante şi stilate era cam neajutorat şi timid; fiind el însuşi un om obişnuit - obişnuit ca înfăţişare, obişnuit ca maniere şi obişnuit la vorbire – lăsa impresia că se teme de înfăţişarea falnică, eleganţa şi aerele lor. Domnişoara Helstone însă nu avea nici înfăţişare falnică şi nici nu-şi dădea aere, iar eleganţa ei înnăscută era de o natură foarte paşnică - paşnică la fel ca frumuseţea unei flori de câmp. Era un partener de discuţii antrenant, vesel şi agreabil. Caroline se pricepea şi ea destul de bine să discute în tête-à-tête la câte o petrecere îi făcea plăcere ca domnul Hall să vină şi să se aşeze în scaunul de lângă ea, apărând-o astfel împotriva lui Peter Augustus Malone, Joseph Donne sau John Sykes; şi domnul Hall niciodată nu ezita să se bucure de acest privilegiu, dacă îi stătea în putinţă. Asemenea preferinţă arătată de un bărbat neînsurat pentru o femeie nemăritată ar fi pus imediat în mişcare limbile clevetitorilor – în împrejurări obişnuite; dar Cyril Hall avea patruzeci şi cinci de ani, începuse să chelească, începuse să încărunţească, şi nimeni n-a spus sau n-a gândit vreodată că ar putea să se însoare cu domnişoara Helstone. Nici el însuşi nu gândea altfel; se însurase de multă vreme cu cărţile şi cu parohia lui; blânda lui soră Margaret, cu ochelari şi cu aceeaşi ştiinţă de carte ca şi el, îl făcea fericit în starea aceea de burlăcie; socotea că ar fi fost prea târziu ca s-o schimbe. În afară de toate astea, o cunoscuse pe Caroline pe vremea când era un copil drăgălaş şi de multe ori o ţinuse pe genunchi; îi cumpărase jucării şi îi dăduse cărţi; simţea că prietenia ce i-o arăta fata cuprindea şi un fel de respect filial; n-ar fi fost în stare să se decidă a încerca să dea o altă coloratură acestor sentimente, iar cugetul lui senin putea să contemple o imagine minunată fără a-şi simţi adâncimile tulburate de reflecţia ei. La sosire, domnişoara Ainley fu întâmpinată de toată lumea cu multă bunăvoinţă: doamna Pryor şi Margaret Hall îi făcură loc pe sofa, între ele; iar când toate trei s-au aşezat, au alcătuit un trio pe care fluşturaticii şi superficialii l-ar fi dispreţuit fără îndoială, ca lipsit de orice însuşiri şi de orice farmec – o femeie de vârstă mijlocie şi două fete bătrâne şi cu ochelari – dar el îşi avea valoarea lui neostentativă, după cum ştiau multe făpturi omeneşti chinuite de suferinţă sau de singurătate. Shirley deschise discuţiile şi prezentă planul. — Ştiu ce mână a alcătuit proiectul acesta, spuse domnul Hall uitându-se la domnişoara Ainley şi zâmbind binevoitor; aprobarea lui fu obţinută de îndată. Boultby ascultă şi discută cu sprânceana încruntată şi buza de jos scoasă în afară; considera că adeziunea lui era un lucru prea important ca să poată fi dată în grabă. Helstone se uită agitat în jurul lui, cu o expresie alarmată şi bănuitoare, ca şi cum s-ar fi temut că viclenia femeiască a intrat în joc, şi ceva purtător de rochie încerca pe căi ocolite să capete prea multă influenţă şi să devină astfel o persoană mult prea importantă. Shirley îi văzu şi îi descifra corect expresia. — Să ştiţi că planul asta nu înseamnă nimic, spuse atunci, cu glasul cel mai obişnuit. E doar ceva foarte general – o simplă propunere; dumneavoastră, domnilor, sunteţi chemaţi să vă stabiliţi singuri regulile. Şi numaidecât se duse să-şi ia mapa cu cele pentru scris, zâmbind şiret pe ascuns în vreme ce se apleca s-o ridice de pe masă; scoase o foaie de hârtie, o pană nouă, trase un fotoliu lângă masă, şi întinzând mâna către bătrânul Helstone îi ceru îngăduinţa să-l aşeze acolo. Câteva clipe invitatul rămase puţin ţeapăn şi se sculă încreţindu-şi în chip ciudat fruntea de culoare arămie, în cele din urmă mormăi: — Daaa… nu eşti nici nevastă-mea şi nici fiică-mea, aşa că de data asta mă las condus… ştiu bine că sunt condus: măruntele voastre urzeli femeieşti nu-mi iau vederile. — Ei! exclamă Shirley, muind pana în cerneală şi vârândui-o în mână, astăzi trebuie să mă socotiţi căpitanul Keeldar. Ce facem acum este o treabă pur bărbătească – numai între mine şi dumneavoastră, doctore (aşa îl botezase pe paroh.) Femeile se află aici numai pentru a fi aghiotanţii dumneavoastră, şi până vom pune bine la cale: lucrurile vorbesc doar pe pielea lor. Domnul Helstone zâmbi puţin cam acru şi se porni să scrie. Peste puţină vreme se întrerupse ca să pună întrebări şi să se consulte cu colegii săi, ridicându-şi cu dispreţ privirea peste capetele cârlionţate ale celor două fete şi peste bonetele modeste ale doamnelor mai în vârstă, pentru a vedea ochelarii sclipitori şi capetele cărunte ale fraţilor lui. În discuţiile care au urmat, cele trei feţe bisericeşti – spre infinita lor cinste – s-au dovedit întru totul cunoscători ai necazurilor sărăcimii din parohia fiecăruia, mergând până la nevoile cele mai mărunte şi mai urgente. Fiecare paroh ştia unde este nevoie de îmbrăcăminte, unde hrana ar fi trebuitoare înainte de toate, în ce loc ar fi putut fi daţi bani gheaţă cu credinţa că nu s-ar face o greşeală. Oricând s-ar fi întâmplat ca pe unul dintre cei trei să nu-l slujească prea cu credinţă memoria, domnişoara Ainley ori domnişoara Hall – în cazul când apelau la ele – erau gata să dea o mână de ajutor; însă amândouă aveau grijă să nu vorbească dacă nu erau întrebate. Niciuna dintre ele nu dorea să iasă în frunte, dar amândouă năzuiau sincer să poată fi utile, iar preoţii consimţiră să primească: hatâr cu care ele se declarară mulţumite. Shirley stătea în spatele preoţilor şi din când în când se apleca peste umerii lor să cerceteze regulile stabilite, lista cazurilor mai urgente, asculta cu luare-aminte tot ce spuneau, şi cu toate acestea arbora din vreme în vreme zâmbetul ei ciudat – un zâmbet nu răutăcios, dar semnificativ; prea semnificativ pentru a putea fi socotit de toată lumea drept prietenos. Rareori se întâmplă ca bărbaţilor să le placă aceia dintre semenii lor care le pot citi firea prea limpede şi prea temeinic. Mai ales pentru femei e foarte bine să fie înzestrate cu o orbire duioasă; să aibă ochi blânzi, nebuloşi, care niciodată nu pătrund dincolo de suprafaţa lucrurilor – care iau totul drept ce pare a fi; ştiind asta, mii dintre ele ţin pleoapele plecate, şi o fac din calcul; însă cele mai lăsate dintre pleoape au vizoarele lor, pe unde ochii pot să arunce atunci când se cuvine, o privire scrutătoare asupra vieţii. Mi-aduc aminte că am văzut odată doi ochi albaştri socotiţi de obicei drept somnoroşi, şi în care brusc am citit încordarea tainică, iar atunci am înţeles după expresia lor – o expresie în stare să-ţi îngheţe sângele în vine, atât de neaşteptată era în acele împrejurări – că de ani şi ani se obişnuiseră să citească în tăcere adâncurile sufletelor. Lumea îi spunea posesoarei acestor ochi bonne petite femme (nu era englezoaică); i-am înţeles firea mai târziu – i-am învăţat-o pe de rost – i-am cercetat-o până în cele mai din adânc şi tainice ascunzişuri – era cea mai abilă, cea mai vicleană, cea mai subtilă intrigantă din Europa. Când, în cele din urmă, totul s-a liniştit în cugetul domnişoarei Keeldar, iar clericii s-au acomodat atât de bine cu spiritul propunerii ei încât au admis ca fiecare să-şi pună semnătura în fruntea listei de subscripţie pentru suma de cincizeci de lire, a dat poruncă să se servească cina; desigur, o prevenise pe doamna Gil să-şi folosească întreaga pricepere în pregătirea mesei. Domnul Hall nu era un epicurean; cumpătat din fire, rămânea indiferent faţă de orice abundenţă; însă Boultby şi Helstone îndrăgeau amândoi bucătăria bună; este deci de înţeles că o cină atât de rafinată i-a adus într-o excelentă dispoziţie: prin urmare au cinstit-o aşa cum se cuvine, deşi în modul cel mai cuviincios – nu după cum ar fi făcut domnul Donne, de s-ar fi aflat de faţă. S-a băut de asemenea şi un pahar de vin ales, fiind savurat cu mult rafinament şi cu tot fastul. S-au adus laude gustului dovedit de căpitanul Keeldar; laude care l-au încântat; ţinta lui fusese aceea de a-şi mulţumi şi delecta cucernicii oaspeţi. Izbutise, şi radia de bucurie.  

CAPITOLUL XV   Exodul domnului Donne   A doua zi Shirley îi spuse Carolinei cât de fericită e că mica petrecere se desfăşurase cu atâta succes. — Îmi place mult mai mult într-un cerc de domni, zise ea. E agreabil să observi cum ştiu să aprecieze o masă alcătuită cu pricepere. Ştii, în ce ne priveşte, pentru noi alegerea asta a vinurilor şi bucatele preparate cu ştiinţă n-au nicio importanţă; însă cu privire la mâncare bărbaţii par să fi păstrat ceva din naivitatea copilăriei, şi atunci îţi face plăcere să-i vezi cum se bucură – vreau să zic în cazurile când arată acea cuviinţă şi stăpânire de sine a încântătorilor noştri preoţi. Câteodată îl urmăresc pe Moore ca să văd ce anume îl poate încânta, dar el n-are simplicitatea asta copilărească. Iai găsit vreodată punctul sensibil, Caroline? Îl cunoşti mai bine decât mine. — În niciun caz nu e acela al unchiului meu şi al doctorului Boultby, răspunse Caroline zâmbind. Totdeauna simţea un  soi de plăcere sfioasă urmărind felul cum domnişoara Keeldar aducea vorba despre caracterul vărului ei: lăsată în pace, nu s-ar fi atins niciodată de asemenea subiect; dar când era provocată, ispita de a vorbi despre cel la care se gândea în permanenţă devenea irezistibilă. Aşa că urmă: Uite, îţi spun cinstit că nu ştiu; fiindcă niciodată în viaţa mea nu l-am urmărit pe Robert, iar atunci când mă uitam la el, privirile îmi erau tulburate fiindcă vedeam că mă urmăreşte cu ochii. — Asta este! exclamă Shirley. Nu poţi să-ţi îndrepţi privirile către el, că se şi uită în ochii tăi. Nu-i scapă niciodată nimic: nu-i dispus să-ţi acorde vreun avantaj; chiar şi atunci când nu se uită la tine, gândurile lui par să iscodească prin propriile tale gânduri urmărindu-ţi faptele şi vorbele chiar la sursă şi contemplându-ţi în voie mobilurile. Ehei! Am mai cunoscut eu o fire de asta, sau ceva foarte asemănător: e una dintre cele care mă irită în mod deosebit – dar asupra ta ce efect are? Întrebarea era o pildă a acelor sarcastice şi neaşteptate turnuri de conversaţie caracteristice pentru Shirley: la început, Caroline era de obicei neliniştită, acum însă ajunsese să pareze asemenea lovituri neaşteptate cu destulă dibăcie. — Te irită? Cum adică te irită? o întrebă. — Uite-l că vine! exclamă deodată Shirley întrerupând discuţia, sărind de pe scaun şi alergând la fereastră. Uite că ne vine o distracţie. Nu ţi-am vorbit niciodată despre o strălucită cucerire făcută de mine în vremea din urmă – făcută la reuniunile acelea la care niciodată nu te pot convinge să mă însoţeşti; şi am izbutit fără cel mai mic efort şi fără cea mai slabă intenţie, asta trebuie s-o recunosc. Auzi clopoţelul – dar şi mai încântător! Sunt doi, nu unul. Prin urmare nu ies la vânătoare decât dacă-s doi? Unul ţi-i las ţie, Lina, ba chiar eşti şi liberă să alegi: mai generoasă nu-mi poţi cere să fiu. I-auzi-l pe Tartar! Câinele cafeniu şi cu botul negru, zărit mai întâi de cititor în capitolul în care i-am prezentat-o pe stăpâna de la Fieldhead, lătra acum în hol, şi în spaţiul acela imens glasul lui gros răsuna înfricoşător. Urmă apoi un mârâit mai teribil decât lătratul – ameninţător ca huruitul tunetului. — Ascultă! strigă din nou Shirley printre hohote de râs. Ai zice că e începutul unui măcel sângeros. Ce-au să se mai sperie! Ei nu-l cunosc pe bătrânul Tartar aşa cum îl cunosc eu; n-au de unde şti că tot vacarmul ăsta nu-i decât sunet şi furie fără niciun fel de semnificaţie. Se auzi deodată zarvă mare. — Marş! Marş! striga un glas puternic şi poruncitor, apoi se auzi o pocnitură de baston sau de cravaşă. Îndată după aceea izbucni un urlet – tropot de picioare grăbite - goană – un adevărat tumult. — Aoleu! Malone! Malone! — Marş! Marş! Marş! ţipa glasul cel puternic. — Chiar c-a băgat groaza în ei! exclamă Shirley. Au dat în el. Tartar nu e învăţat cu bătaia şi n-are s-o accepte cu niciun chip. Ieşi repede afară. Un domn gonea în sus pe scările de stejar căutând cu mare grabă scăpare către camerele de dormit; altul se retrăgea cu grăbire către picioarele scării, flutura cu înverşunare prin aer un ciomag noduros şi striga într-una „marş! marş! marş!“, în vreme ce câinele cafeniu hămăia, urla şi mârâia la el, iar o ceată de slujitori dădeau buzna dinspre bucătărie. Câinele făcu o săritură; atunci cel de al doilea domn îi întoarse spatele şi o luă la goană după însoţitorul său, care se şi pusese la adăpost într-o cameră de dormit; dar acesta din urmă se proptise în uşă – nimic nu-i mai nemilos decât spaima – şi celălalt fugar începu să o zgâlţâie din toate puterile, aşa fel că uşa era gata să cedeze. Atunci se auzi vocea argintie dar sonoră a domnişoarei Keeldar: — Domnilor, fiţi buni şi cruţaţi-mi broaştele uşilor. Liniştiţi-vă! Poftiţi jos! Uitaţi-vă la Tartar: n-ar fi în stare să muşte nici măcar o pisică. Se uita la noii-veniţi şi îl mângâia pe numitul Tartar, care se tolănise la picioarele ei, cu labele din faţă întinse înainte, coada încă în agitaţie ameninţătoare, nările fornăind şi ochii lui de buldog luminaţi de-o flacără aproape stinsă. Era un exemplar canin credincios, flegmatic, prost, dar încăpăţânat: îşi iubea stăpâna şi îl iubea pe John - omul care îi dădea de mâncare – dar de restul lumii aproape că nici nu-i păsa; rămânea foarte liniştit până ce nu-l loveai sau nu îl ameninţai cu un băţ, fiindcă asta numaidecât îl băga pe diavol în el. — Bună ziua, domnule Malone! continuă Shirley înălţându-şi către etaj chipul luminat de voioşie. Nu pe acolo se află salonul lambrisat; acolo e apartamentul doamnei Pryor. Rugaţi-l pe prietenul dumneavoastră, domnul Donne, să-l părăsească; cea mai mare plăcere a mea va fi să-l primesc într-o încăpere situată ceva mai jos. — Ha! Ha! strigă Malone, râzând spart, depărtându-se de uşă şi aplecându-se peste balustrada masivă. Animalul acela într-adevăr l-a băgat în sperieţi pe Donne. E puţintel cam fricos. Şi porni către capul scării, îmbăţişându-se şi păşind cu grijă. Am crezut că e mai bine să mă reped după el, ca să-i dau curaj şi să-l liniştesc. — Se pare că aşa e. Da, coborâţi, dacă sunteţi bun. John (întorcându-se către slujitor), du-te sus şi eliberează-l pe domnul Donne. Fiţi atent, domnule Malone, scara e cam alunecoasă. Şi într-adevăr era alunecoasă, fiind clădită din stejar lustruit. Avertismentul veni cam prea târziu pentru Malone; apucase să alunece din mersul lui maiestuos şi se putu salva de la cădere doar apucându-se zdravăn de balustradă, gest care făcu toată lemnăria scării să trosnească. Tartar păru să considere coborârea vizitatorului ca însoţită de o pompă nelalocul ei şi găsi cu cale să mai mârâie o dată. Totuşi, Malone nu era laş; săritura câinelui îl luase pe neaşteptate; acum trecu pe lângă câine într-o stare sufletească mai curând de furie stăpânită decât de teamă; dacă Tartar ar fi putut fi sugrumat cu o privire, din clipa aceea n-ar mai fi răsuflat. Din pricina mâniei cu greu reţinute uită îndatoririle de politeţe şi pătrunse în salon înaintea domnişoarei Keeldar. Se uită la domnişoara Helstone şi abia cu greu putu să se încline. Privi apoi la amândouă fetele. Arăta ca şi cum, dacă vreuna dintre ele ar fi fost nevasta lui, în clipa aceea ar fi avut prilejul să ajungă un bărbat cu mare faimă; parcă i-ar fi făcut plăcere s-o ia pe fiecare în câte o mână şi să le dea morţii. Shirley simţi totuşi că i se face milă şi conteni cu râsul; iar Caroline era prea doamnă până în măduva oaselor pentru a putea măcar să zâmbească în faţa unei fiinţe chinuite. Tartar fu alungat; Peter Augustus se linişti: fiindcă Shirley dispunea de priviri şi inflexiuni de glas în stare să liniştească şi un taur; iar el avu destulă înţelepciune ca să-şi dea seama că de vreme ce nu se putea măsura cu proprietarul câinelui, cel mai bun lucru era să se poarte cuviincios; şi aşa încercă să facă; iar încercările fiindu-i întâmpinate cu bunăvoinţă, deveni curând foarte cuviincios şi reveni cu totul la starea lui firească. Şi într-adevăr, venise cu intenţia precisă de a fi fermecător şi fascinant; semne rău prevestitoare însoţiseră prima sa vizită la Fieldhead, dar după ce episodul acela trecuse, luase hotărârea de a se arăta fermecător şi fascinant. Asemenea lunii martie, după ce venise ca un leu, avea de gând să plece ca un mieluşel. Ca să aibă mai mult aer, s-ar fi zis, sau poate pentru a-şi înlesni plecarea în cazul când o altă întâmplare nefericită ar fi avut loc, se aşeză – nu pe sofa, unde domnişoara Keeldar îl invitase să se întroneze, nici măcar lângă foc, unde Caroline îl poftise cu un gest prietenos - ci pe un scaun de lângă uşă. Nemaifiind morocănos ori înfuriat, deveni, după obiceiul său, stânjenit şi nenatural. Le vorbi celor două domnişoare în izbucniri repezi şi fraze grăbite, alegându-şi drept subiecte tot ce putea fi mai înfiorător de banal; ofta adânc şi cu înţeles la încheierea fiecărei fraze; ofta ori de câte ori se oprea; ofta înainte de a deschide gura. În sfârşit, găsind că ar fi cu cale să adauge un aer degajat la celelalte farmece personale, îşi luă drept ajutor o batistă mare de mătase, atribuindu-i rolul de a fi jucăria graţioasă cu care mâinile sale neocupate urmau să se joace. Şi se porni la lucru nu fără oarecare energie: mai întâi împături în triunghi pătratul acela galben şi roşu; îl desfăcu printr-o scuturare; din nou îl împături, de data asta în benzi mai înguste, până ajunse să alcătuiască o foarte frumoasă fâşie. Şi-acum oare în ce fel avea să folosească el fâşia asta de mătase? S-o înfăşoare pe după gât – împrejurul capului? S-o facă fular, sau turban? Niciuna, nici alta. Peter Augustus se dovedi inventiv, avu o sclipire de geniu: avea să le arate domnişoarelor o acţiune plină de graţii înzestrată cel puţin cu farmecul noutăţii. Se îndesă în scaun şi îşi încrucişa picioarele atletice de irlandez, şi-aceste picioare, astfel aşezate, le înfăşură cu batista şi le legă strâns laolaltă. Se vedea limpede că socotea figura asta demnă de a fi bisată; şi o repetă de mai multe ori. A doua reprezentaţie avu darul de a o trimite pe Shirley la fereastră, unde să poată da drumul nevăzută râsului tăcut dar de nestăpânit; pe Caroline o făcu să-şi întoarcă într-o parte capul, aşa fel ca buclele lungi să poată ascunde zâmbetul ce îi învăluia chipul. Într-adevăr, domnişoara Helstone era înveselită nu numai de un singur lucru din purtarea lui Peter; se convingea de completa deşi brusca mutare a omagiilor lui de la ea către stăpâna casei; cele cinci mii de lire pe care presupunea că lear moşteni ea cândva nu puteau sta în balanţă cu moşia şi conacul domnişoarei Keeldar. Nici măcar nu se silea să-şi ascundă calculele şi tactica; nu se prefăcea că dispoziţia sufletească i s-ar fi schimbat încetul cu încetul – cotea dintro dată; lăsa baltă vânătoarea după zestrea mai mică şi pornea în urmărirea celei mai mari. Pe ce anume temeiuri nădăjduia să doboare vânatul, numai el ar fi putut spune; în orice caz, nu printr-o dibăcie înţeleaptă. După timpul care se scursese, s-ar fi zis că John întâmpină oarecare greutăţi în a-l convinge pe domnul Donne să coboare. Totuşi, până la urmă se arătă şi dumnealui; şiaşa cum se înfăţişă în pragul salonului cu lambriuri de stejar nu părea deloc ruşinat sau stingherit — Nici pe departe. Într-adevăr, Donne aparţinea acelei categorii de oameni absolut imperturbabili, totdeauna senini, adânc mulţumiţi de ei înşişi, total imuni la ruşine. Niciodată în viaţa lui nu roşise; nicio umilinţă nu-l putea stingheri; nervii nu-i erau îndeajuns de sensibili pentru a-i zgâlţâi viaţa şi a face sângele să i se urce în obraji; n-avea foc în vine şi n- avea modestie în suflet; era un neruşinat, arogant, caracteristic eşantion al josniciei: înfumurat, nătărău, insipid; şi acestui domn îi intrase în cap să obţină mâna domnişoarei Keeldar! Dar cum să înceapă treaba asta nu se pricepea mai mult decât s-ar fi priceput o imagine dăltuită în lemn; n-avea niciun fel de idee despre felul cum poţi izbuti să satisfaci gusturile şi să ajungi la inima cuiva făcându-i curte; gândul lui era ca după ce va veni în câteva vizite protocolare la Fieldhead, să trimită o scrisoare în care să-şi formuleze cererea în căsătorie; după socotelile lui cererea avea să fie acceptată din dragoste pentru slujba ce-o deţinea, pe urmă aveau să se cunune, pe urmă avea să ajungă stăpân la Fieldhead, să trăiască foarte confortabil, să aibă servitori la dispoziţie, să mănânce şi să bea tot ce-i mai bun, şi să fie om mare. N-ai fi putut să-ţi dai seama de aceste intenţii dacă l-ai fi auzit cum se adresează presupusei lui mirese pe un ton impertinent şi jignit: — E foarte primejdios câinele ăsta, domnişoară Keeldar. Mă mir că aveţi în casa dumneavoastră o astfel de lighioaie. — Vă miraţi, domnule Donne? Poate o să vă miraţi şi mai tare dacă o să vă spun că ţin foarte mult la el. — Cred că nu vorbiţi serios când spuneţi una ca asta. Numi pot închipui ca o doamnă să ţină la o asemenea bestie – eaşa de urât – adevărat câine de căruţaş – vă rog să-l spânzuraţi. — Să spânzur un animal la care ţin? — Şi să cumpăraţi în locul lui un pechinez drăguţ sau un pudel, ceva potrivit cu sexul frumos. Toate doamnele iubesc căţeluşii. — Probabil că eu sunt o excepţie. — O! Doar ştiţi bine că nu puteţi fi. În treburi dintr-astea toate doamnele sunt aidoma, asta-i recunoscut de toată lumea. — Tartar v-a speriat îngrozitor, domnule Donne. Sper că nare să vi se întâmple nimic rău. — Ba destul de rău are să fie, sunt sigur. Mi-a făcut o bucată pe care n-am s-o uit multă vreme. Când l-am văzd (cam asta era pronunţia domnului Donne) că-i gata să sară, era cât pe-aci să leşin. — Poate c-aţi leşinat în cameră – aţi zăbovit mult acolo. — Nu; am hotărât că e de datoria mea să ţin uşa încuiată; eram decis să nu las pe nimeni să intre; am socotit că trebuie să păstrez o barieră între mine şi duşman. — Şi dacă prietenului dumneavoastră Malone i s-ar fi întâmplat ceva? — Malone trebuie să-şi poarte singur de grijă. Servitorul dumneavoastră m-a convins în cele din urmă să ies din cameră spunându-mi că a legat câinele la el în cuşcă; dacă n-aş fi fost convins de treaba asta, aş fi rămas acolo în cameră toată ziua. Dar ce-i asta? Vă declar cu tărie că omul acela mi-a spus un neadevăr! Uite câinele colo! Şi într-adevăr Tartar păşea prin uşa de sticlă ce dădea spre grădină ţeapăn, cafeniu şi cu botul la fel de negru ca totdeauna. Părea să fie tot furios; iar începuse să mârâie şi să răsufle zgomotos, cu un fel de şuier pe jumătate sugrumat, asta fiind o moştenire dinspre ramura buldog a strămoşilor săi. — Ne sosesc alţi musafiri, anunţă Shirley cu acea răceală sfidătoare proprie posesorilor de câini cu înfăţişare fioroasă, mai cu seamă atunci când odoarele lor se zbârlesc şi sunt gata să sfâşie. Lătrând cu înfocare Tartar se năpusti înspre poartă, pe aleea pietruită. Stăpâna lui deschise liniştită uşa de sticlă, apoi ieşi afară şi-şi strigă câinele. Dar lătratul se şi potolise, iar dulăul îşi înălţa capul mare, mops şi prostănac ca să fie mângâiat de noul-venit. — Hei – Tartar, Tartar! rosti un glas vesel şi ca de adolescent. Nu mă mai cunoşti? Bună dimineaţa, bătrâne! Apoi mărunţelul domn Sweeting, a cărui senină bunătate sufletească îl făcea să fie aproape netemător de bărbaţi, femei, copii ori animale, pătrunse pe poartă şi mângâie paznicul. După el veni şi parohul, domnul Hall; nici acestuia nu-i era teamă de Tartar şi nici Tartar n-avea nimic cu preotul; le dădu roată şi îi mirosi pe amândoi, iar pe urmă, ca şi cum ar fi ajuns la încheierea că nu aduc nicio primejdie şi li se poate îngădui să treacă, se retrase înspre partea însorită a clădirii şi lăsă calea liberă. Domnul Sweeting se duse după el şi ar fi vrut să continue mângâierile şi joaca, însă Tartar nici nu-l luă în seamă; numai atingerea mâinii catifelate a stăpânei îi făcea plăcere, faţă de toate celelalte se arăta cu încăpăţânare nesimţitor. Shirley ieşi în întâmpinarea domnilor Hall şi Sweeting şi le strânse mâinile cu multă cordialitate. Veniseră să-i aducă la cunoştinţă unele succese obţinute în dimineaţa aceea cu privire la înscrierile pe lista de subscripţie pentru fond. Ochii domnului Hall străluceau binevoitori prin lentilele ochelarilor; chipul lui deschis părea într-adevăr înfrumuseţat de bunătate, iar atunci când Caroline văzu cine venise şi alergă să-l întâmpine lăsându-şi amândouă mâinile cuprinse într-a lui, preotul îşi aplecă privirile asupra ei cu o expresie duioasă, senină şi afectuoasă care îi dădu înfăţişarea unui Melanchthon zâmbitor. În loc să intre îndărăt în casă, porniră prin grădină, cele două domnişoare păşind de o parte şi de cealaltă a domnului Hall. Era o zi însorită şi cu molcomă adiere de vânt; aerul răcorea obrajii fetelor şi le destrăma graţios inelele părului: amândouă arătau încântător – una, voioasă; domnul Hall discuta mai mult cu însoţitoarea cea volubilă, o privea mai deseori pe cea tăcută. Domnişoara Keeldar adună braţe întregi din profuziunea florilor de tot felul care îmbălsămau de miresme împrejurimile; dădu câteva Carolinei şi o rugă să aleagă un bucheţel pentru domnul Hall; atunci Caroline, se aşeză pe treptele unui chioşc, cu poala plină de mulţimea florilor delicate şi fermecătoare; parohul rămase în preajma ei, sprijinit în baston. Shirley, care nu putea fi inospitalieră, chemă perechea părăsită în salonul lambrisat; îl însoţi pe Donne prin preajma inamicului său mult temut, Tartar, care acum stătea cu botul pe labe şi sforăia sub soarele amiezii. Donne nu era recunoscător; niciodată nu era recunoscător pentru bunăvoinţă şi amabilitate; era însă foarte fericit de paza asigurată. Dornică să fie nepărtinitoare, domnişoara Keeldar le oferi flori şi diaconilor, care le primiră cu o stângăcie ţărănească. Cel mai încurcat dintre toţi păru Malone, în clipa când îşi văzu o mână ocupată de buchet şi cealaltă de ciomag. „Mulţumesc“-ul lui Donne răsuna puternic: era sunetul cel mai infatuat şi arogant şi lăsa să se înţeleagă deschis că el consideră darul ca un omagiu adus meritelor sale şi drept o încercare din partea gazdei de a se strecura sub pulpana nepreţuitelor sale simţăminte afectuoase. Numai Sweeting primi buchetul ca un om mărunţel, inteligent şi cu bun-simţ, aşa cum şi era: punându-şi-l cu eleganţă şi bun gust la butonieră. Drept răsplată pentru felul său de a se purta, domnişoara Keeldar îi făcu semn să vină deoparte şi îi dădu o însărcinare ce avu darul să-i stârnească în ochi scânteieri de bucurie. Zbură imediat şi dădu ocol prin curte până la bucătărie; nu era nevoie să i se explice; oriunde se descurca la fel ca la el acasă. Nu trecu mult şi reapăru cu o masă rotundă pe care o aşeză sub cedru; pe urmă adună şase fotolii de grădină din diferite unghere şi chioşcuri şi le aşeză în cerc. Camerista – căci domnişoara Keeldar nu ţinea valet – ieşi din casă aducând o tavă acoperită cu un şervet. Degetele îndemânatice ale lui Sweeting ajutară la aşezarea paharelor, farfuriilor, cuţitelor şi furculiţelor; ajută de asemenea la rânduirea unui prânz ales alcătuit din pui rece, şuncă şi tarte. Pentru Shirley era o desfătare să ofere oricărui musafir neaşteptat asemenea regale nepregătite; şi nimic nu-i făcea mai multă plăcere decât să aibă în preajmă un prieten îndemânatic şi îndatoritor, cum era Sweeting, gata oricând să alerge a da o mână de ajutor, să primească bucuros şi să îndeplinească fără greş dorinţele ei de gazdă ospitalieră. David şi Shirley întreţineau cele mai bune relaţii din lume; iar ataşamentul lui faţă de stăpâna de la Fieldhead era cu totul dezinteresat, de vreme ce nu atingea întru nimic supunerea credincioasă faţă de încântătoarea Dora Sykes. A fost o masă plină de voioşie. Ce-i drept, Donne şi Malone au contribuit puţin la crearea acelei atmosfere, rolul principal jucat de ei fiind cel în legătură cu furculiţa, cuţitul şi paharul; dar acolo unde se aflau patru asemenea făpturi ca domnul Hall, David Sweeting, Shirley şi Caroline, adunaţi laolaltă sănătoşi şi plini de prietenie, pe o pajişte verde, sub un cer însorit, în mijlocul unei revărsări de flori, ar fi fost cu neputinţă să domnească nesuferita plictiseală. În cursul conversaţiei, domnul Hall le reaminti domnişoarelor că se apropie sărbătoarea Rusaliilor, când urmau să aibă loc procesiunea şi ceaiul marii uniuni a şcolilor duminicale din cele trei parohii: Briarfield, Whinbury şi Nunnely. Ştia sigur despre Caroline că avea să se afle la postul ei de profesor şi nădăjduia că nici domnişoara Keeldar n-avea să lipsească: nădăjduia că atunci ar fi fost doritoare şi domnişoara Keeldar să-şi facă prima apariţie în mijlocul lor. Shirley nu era omul în stare să piardă un asemenea prilej; îi plăceau reuniunile festive, fericirea împărtăşită laolaltă, acumularea şi îmbinarea de mărunte lucruri plăcute, îmbulzeala de chipuri radioase, parada inimilor entuziaste. Îi spuse domnului Hall că pot conta pe ea în deplină siguranţă – nu ştia ce anume urma să aibă de făcut, dar în privinţa asta puteau dispune aşa cum ar fi crezut de cuviinţă. — Şi promiteţi c-o să veniţi la masa mea şi-o să staţi lângă mine, domnule Hall? întrebă Caroline. — Asta fără greş, Deo volente, răspunse preotul. Apoi urmă adresându-se domnişoarei Keeldar: în ultimii şase ani am stat totdeauna de-a dreapta ei la ceaiurile acelea uriaşe. Au făcut-o profesoară la şcoala duminicala încă de când avea doisprezece ani; din fire nu e o fată prea încrezătoare în sine, după cum cred c-aţi observat; iar prima oară când a trebuit să „ia o tavă”, după cum se spune, şi să servească ceai în public, a început să tremure şi să roşească de-ţi era mai mare mila. Am observat numaidecât teama care îi lua graiul, ceştile tremurând în mână ei mică şi ceainicul care da pe deasupra fiindcă era prea plin. I-am sărit în ajutor, m-am aşezat alături de dânsa, am potrivit samovarul şi vasul unde se varsă resturile din ceşti, adică de fapt am făcut ceaiul în locul ei ca orice bătrânică. — V-am fost foarte recunoscătoare, îl întrerupse Caroline. — E-adevărat: mi-ai spus-o cu o sinceritate atât de arzătoare încât m-ai răsplătit pe deplin; mai cu seamă că teai purtat altfel decât majoritatea micilor domnişoare de doisprezece ani pe care ai putea să le ajuţi şi să le alini în vecii vecilor şi tot n-ar da vreun semn că au înţeles bunătatea arătată şi sensul ei, de parcă ar fi alcătuite din lemn şi ceară, nu din carne şi nervi. Tot restul serii, a stat lângă mine, domnişoară Keeldar, şi am colindat împreună pe la locurile unde copiii se ţineau de joacă; a intrat după mine în sacristie, când toată lumea a fost chemată în biserică; cred că m-ar fi urmat până şi în amvon, dacă n-aş fi avut prevederea s-o duc mai întâi în strana preotului. — Şi de-atunci a rămas veşnic prietenul meu, spuse Caroline. — Şi totdeauna am stat la masa ei, lângă tavă, şi i-am dat ceştile – până acolo se întind serviciile mele. Următorul lucru pe care am să-l fac pentru ea va fi s-o cunun într-o bună zi cu vreun diacon sau proprietar de fabrică de postavuri; dar ţine seama, Caroline, am să mă interesez despre firea viitorului mire, şi dacă voi vedea că nu e un bărbat în stare s-o facă în chip sigur fericită pe fetiţa cu care am străbătut mână în mâna izlazul de la Nunnely, atunci nu slujesc: aşa că ia aminte. — Grija asta nu e nevoie s-o aveţi: eu n-am să mă mărit. Am să rămân fată ca şi sora dumneavoastră Margaret, domnule Hall. — Foarte bine – ai putea să faci şi mai rău – Margaret nu e nefericită; îşi află plăcere în cărţile ei, găseşte ocrotire la frate-său, şi e mulţumită. Dacă vreodată ai să simţi nevoia unui cămin; dacă va veni cândva ziua în care casa parohială de la Briarfield nu va mai fi a ta, vino la casa parohială din Nunnely. Dacă fata bătrână şi burlacul vor mai fi încă în viaţă, cu toată dragostea au să-ţi ureze bun venit. — Astea sunt florile dumneavoastră. Dar, ştiţi, zise Caroline, care păstrase până în acel moment bucheţelul făcut pentru domnul Hall, dumneavoastră nu ţineţi prea mult la un buchet, însă vă rog să-l daţi Margaretei; doar atât – ca să fiu şi eu o dată sentimentală – păstraţi această micuţă floare de nu-mă-uita, o floare de câmp culeasă de mine din iarbă; şi – ca să fiu încă şi mai sentimentală – daţi-mi voie să iau câţiva din bobocii ăştia albaştri ca să-i păstrez în cărticica mea cu amintiri. Scoase o cărţulie cu coperţile satinate şi cu clame de argint, iar după ce o deschise vârî florile între file şi scrise în jurul lor, cu creionul: „Ca să se păstreze întru cinstirea cuvioşiei-sale Cyril Hall, prietenul meu. Mai, 18 -.“ La rândul său, cuvioşia-sa Cyril Hall puse un semn între foile unui Testament scos din buzunar: pe margine scrise doar „Caroline”. Apoi zise zâmbind: — Sunt încredinţat că am fost destul de romantici. Şi continuă: Domnişoară Keeldar (în treacăt fie spus, câtă vreme se desfăşură această, conversaţie toţi diaconii erau prea ocupaţi cu propriile lor glume ca să bage de seamă ce se petrecea de cealaltă parte a mesei), sper că râdeţi de acest moment de „exaltare“ al bătrânului vicar cu părul cărunt; dar adevărul este că m-am obişnuit atât de mult să mă supun în faţa oricăror dorinţe ale acestei prietene a dumneavoastră, încât nu mă mai pricep să refuz când îmi cere să fac ceva. Veţi spune că tot acest trafic de flori şi numă-uita nu prea se potriveşte cu felul meu de a fi; dar, vedeţi, când mi s-a cerut să fiu sentimental, m-am supus. — Din fire e cam sentimental, interveni Caroline. Mi-a spus mie Margaret şi eu ştiu ce-i face plăcere. — Ca tu să fi bună şi fericită. Da; asta este una dintre cele mai mari bucurii ale mele. Fie ca Domnul să-ţi hărăzească îndelung binecuvântările păcii şi nevinovăţiei! Prin aceste cuvinte înţeleg relativă nevinovăţie; pentru că dinaintea sa, îmi dau foarte bine seama, nimeni nu este imaculat. Ceea ce pentru simţurile noastre omeneşti pare fără de pată, aşa cum ni-i închipuim pe îngeri, nu este dinaintea sa decât slăbiciune de cuget care vădeşte trebuinţă de sângele Fiului său ca să fie curăţată şi de puterea Sfântului său duh pentru a fi sprijinită. Fiecare şi cu toţi laolaltă să îndrăgim smerenia – eu, asemenea vouă, tinerii mei prieteni; şi o putem face cu uşurinţă dacă vom privi în inimile noastre şi vedea-vom acolo ispite, slăbiciuni şi înclinări pe care înşine noi ne vom ruşina să le recunoaştem. Iar în faţa lui Dumnezeu nici tinereţea, nici frumuseţea, nici gingăşia, nici vreun alt farmec din afară nu sunt frumuseţe ori bunătate. Tinere domnişoare, când oglinda sau vorbele bărbaţilor vă linguşesc, aduceţi-vă aminte că, în faţa Atoateziditorului, Mary Ann Ainley – o femeie căreia nici oglinda şi nici buzele omeneşti nu i-au adus vreodată laude - este mai frumoasă şi mai de preţ decât oricare dintre voi. Şi este, cu adevărat – adăugă după o pauză este, cu adevărat. Voi, tinere făpturi – învăluite în voi înşivă şi în pământeşti năzuinţe – voi nu prea trăiţi precum trăit-a Iisus; poate că nici nu sunteţi încă în stare s-o faceţi, atâta vreme cât viaţa este atât de dulce şi pământul atât de plin de făgăduinţe; ar însemna să ne aşteptăm la prea mult; aceea care arată inimă smerită şi veneraţie curată se află aproape pe urmele Mântuitorului ei. Atunci se înălţă glasul aspru al lui Donne deasupra tonului blajin şi duios al domnului Hall. — Ascultaţi! începu dregându-şi glasul ca semn că avea de gând să rostească o cuvântare importantă. Ascultaţi! Domnişoară Keeldar, o clipă de atenţie, dacă sunteţi bună. — Da, zise Shirley cu nepăsare. Ce s-a întâmplat? Vă ascult: sunt numai ochi şi urechi. — Ba sper să vă mai îndreptaţi şi mâna, răspunse Donne în felul său vulgar de prezumţios şi familiar, şi pe lângă ea punga: fiindcă mâinii şi pungii aş vrea să mă adresez. Am venit aici în dimineaţa asta cu gândul să cerşim din partea dumneavoastră… — Ar fi trebuit să vă duceţi la doamna Gill: ea împarte pomeni din partea mea. — Să cerşim din partea dumneavoastră subscripţie pentru o şcoală. Eu şi doctorul Boultby intenţionăm să clădim una în cătunul Ecclefigg, care face parte din parohia noastră de la Whinbury. Baptiştii au pus stăpânire pe ea; au acolo o capelă, iar noi vrem să ne luptăm cu ei şi să le luăm locul. — Dar eu n-am nicio legătură cu Ecclefigg; n-am acolo niciun fel de proprietate. — Şi ce contează asta? Sunteţi o membră a Bisericii anglicane! Sunteţi sau nu sunteţi? „Încântător specimen! murmură Shirley în şoaptă. Ce fină abilitate; ce stil ales. Mă face să cad de-a dreptul în extaz.“ Apoi zise cu glas tare: — Sunt anglicană, sigur că da. — Atunci nu puteţi refuza să vă daţi contribuţia în cazul de faţă. Poporenii de la Ecclefigg sunt o şleahtă de brute – vrem să-i civilizăm. — Şi cine e misionarul? — Chiar eu, probabil. — Nu veţi da greş. Din pricină că v-ar lipsi simpatia pentru viitorii dumneavoastră enoriaşi. — Sper că nu – mă aştept să am succes; dar ne trebuie bani. Uitaţi-vă, aveţi hârtia, acordaţi, vă rog, o sumă importantă. Când i se cereau bani, Shirley rareori dădea îndărăt, îşi scrise numele şi trecu suma de cinci lire; după cele trei sute date foarte de curând şi multe alte sume mai mărunte pe care le dădea permanent, asta era tot ce putea oferi în momentul acela. Donne se uită la hârtie, declară că subscripţia e „meschină” şi ceru zgomotos să subscrie mai mult. Domnişoara Keeldar se roşi, mai degrabă decât de indignare, de mirare. Spuse: — Acum nu dau mai mult. — Să nu daţi mai mult! Cum aşa, eu mă aşteptam să fiţi în fruntea listei cu o suta întreagă. La averea dumneavoastră nar trebui să vă puneţi niciodată semnătura sub o sumă mai mică. Shirley tăcu. — În sud, urmă mai departe Donne, unei doamne cu o mie de lire venit i-ar fi ruşine să dea cinci lire pentru un aşezământ public. Shirley, cea atât de rareori arogantă, aşa părea acum. Trupul gingaş începu să-i tremure; chipul nobil i se acoperi cu o mască dispreţuitoare. — Ciudate observaţii! rosti ea. Cum nu se poate mai nesocotite! Reproşul ca răspuns la generozitate e eu totul nepotrivit. — Generozitate! Numiţi generozitate un fleac de cinci lire? — Da. Şi o generozitate pe care, dacă n-aş fi acordat-o proiectatei şcoli a doctorului Boultby, pentru a cărei clădire am toată consideraţia, ceea ce nu pot avea în niciun fel faţă de ajutorul doctorului, un om după câte se pare imprudent în procedeele sale de a solicita – sau mai bine zis de a stoarce – subscripţii, o generozitate, repet, pe care dacă n-ar fi aceste pricini, aş retrage-o imediat. Donne era cu totul lipsit de bun-simţ; nu-şi dădea seama nici pe departe de semnificaţia tonului, aerului şi privirilor vorbitoarei; habar n-avea în ce situaţie ajunsese. Aşa încât urmă: — Păcătos ţinut e Yorkshire-ul ăsta. N-aş fi putut niciodată bănui cum este, dacă nu l-aş fi văzut cu ochii mei; şi oamenii de-aici – fie bogaţi, fie săraci – ce adunătură! Cât de niciopliţi şi necivilizaţi. În sud, ar fi de râsul lumii. Shirley se aplecă şi se sprijini de masă, cu nările puţin dilatate, strângându-şi cu putere degetele împreunate. — Bogaţii, continuă înfumuratul şi inconştientul Donne, sunt o şleahtă de zgârciţi neînstare să trăiască aşa cum ar trebui să trăiască oameni cu venituri ca ale lor. Rarăori – (cititorule, trebuie să scuzi pronunţia domnului Donne: era foarte rafinată; se arăta mândru de accentul lui din sud şi îi considera de înaltă nobleţe; urechile din nord încercau senzaţii ciudate la auzul anumitor cuvinte rostite de el) – rarăori poţi întâlni vreo familie cu o tresură că lume sau un vălet stelat; cât despre sărăcime, ţi-ajunge să-i vezi când are loc o cununie sau o înmormântare cum dau năvală la uşile bisericilor, clăpănind din saboţi; bărbaţii vin în cămăşi şi cu şorţuri de pieptănători de lână, femeile cu scufii şi în cămăşi de noapte. Altăceva n-ar merita decât să slobozeşti asupra lor o vaca turbată ca să pună pe goană adunăturile astea de golani - ha! ha! ha! Ce distracţie ar fi! — Ajunge! De data asta aţi întrecut orice măsură, spuse Shirley liniştită. Aţi întrecut orice măsură, repetă îndreptând înspre el o privire aprinsă. Mai departe nu mai puteţi merge şi – adăugă apăsând pe fiecare silabă - n-o s-o faceţi, în casa mea. Se ridică în picioare; nimeni n-ar mai fi putut-o potoli, fiindcă ajunsese la capătul răbdării; cu pas ferm se duse direct la porţile grădinii şi le deschise larg. Porunci cu severitate: — Ieşiţi afară! Cât se poate de repede, şi pe-aici să nu vă mai calce niciodată piciorul. Donne era uluit. Tot timpul fusese încredinţat-că îşi arăta în chip strălucit calităţile de om cu suflet nobil şi de cea mai aleasă ţinută; îşi închipuia că produce o impresie zdrobitoare. Oare nu-şi exprimase dispreţul faţă de tot ce exista în Yorkshire? Ce dovadă mai convingătoare ar fi putut aduce în sprijinul faptului că el e mai presus de toţi şi de toate? Şi iată că acuma era pe punctul de a fi dat afară, ca un câine, dat afară dintr-o grădină din Yorkshire! În asemenea împrejurări, cum mai putea să găsească o înlănţuire inteligibilă a lucrurilor? — Lipsiţi-mă de prezenţa dumneavoastră imediat - imediat! insistă Shirley văzându-l că zăboveşte. — Doamnă… un membru al clerului! să daţi afară o faţă bisericească! — Afară! chiar şi arhiepiscop de-aţi fi, aţi dovedit că nu sunteţi gentleman şi trebuie să plecaţi. Repede! Hotărârea părea de nezdruncinat; se vedea limpede că nu e de glumă; iar pe deasupra, Tartar părea să se fi ridicat iarăşi în picioare; simţise că e vorba de o tulburare şi se pregătea să reintre în scenă; era limpede că altă soluţie decât plecarea nu mai exista, aşa că Donne se resemnă cu exodul; gazda îi oferi un semn de înaltă curtenie închizând porţile în urma lui. — Cum îndrăzneşte înfumuratul ăsta de preot să-şi batjocorească enoriaşii? Cum îndrăzneşte sâsâitul de mahalagiu să insulte Yorkshire-ul? Acestea au fost singurele observaţii privitoare la cele întâmplate, după ce s-a întors la masă. Şi foarte curând reuniunea a luat sfârşit; fruntea încreţită şi înnegurată, buza răsfrântă şi ochii cuprinşi de flăcări ai domnişoarei Keeldar nu mai îmbiau în niciun fel la vreun divertisment de societate.      

CAPITOLUL XVI   Rusaliile   Fondul sporea mereu. Datorită exemplului dat de domnişoara Keeldar, eforturilor, susţinute ale celor trei preoţi şi sprijinului eficace deşi tăcut al ajutoarelor-locotenent celibatare şi cu ochelari, Mary Ann Ainley şi Margaret Hall, se strânsese o sumă frumoasă; fiind administrată cu socotinţă, izbuti deocamdată să ajute în mare măsură şi să uşureze suferinţele şomerilor săraci. Regiunea părea să se fi mai liniştit; în ultimele două săptămâni nici o postăvărie nu fusese devastată; nicio acţiune condamnabilă împotriva vreunei fabrici sau vreunui conac nu avusese loc în cele trei parohii. Shirley spera că răul pe care dorise să-l evite fusese aproape înlăturat şi că furtuna ameninţătoare trecuse; avea convingerea că o dată cu apropierea verii afacerile se vor înviora - totdeauna se întâmplă aşa; şi pe urmă, războiul acesta epuizant nu putea să dureze la nesfârşit: trebuia să vină şi pacea într-o bună zi, iar o dată cu pacea cât de mult avea să se învioreze comerţul. Cam acesta era sensul obişnuit al observaţiilor comunicate arendaşului său, Gérard Moore, ori de câte ori se întâlnea cu el într-un loc unde puteau sta de vorbă, iar Moore o asculta foarte tăcut – prea tăcut ca să se poată declara mulţumită. Şi-atunci, prin privirile ci nerăbdătoare îi cerea; ceva mai mult – vreo explicaţie, sau cel puţin o observaţie în plus. Zâmbind în felul lui caracteristic, cu acea expresie care dădea gurii o tentă deosebit de agreabilă, în vreme ce fruntea îi rămânea la fel de gravă, răspundea în sensul că şi el însuşi credea în natura limitată în timp a războiului; că într-adevăr pe acest fapt îşi întemeia şi el speranţele, pe asta se bazau şi speculaţiile lui. — Fiindcă ştii bine, urma el, că astăzi lucrez la Hollow’s Mill bazându-mă în întregime pe speculaţii: nu vând nimic; nu există piaţă pentru mărfurile mele. Fabric pentru o zi viitoare: mă pregătesc să trag toate foloasele de pe urma primei deschideri ce se va ivi. Acum trei luni treaba asta nu mi-ar fi stat în putinţă; epuizasem atât creditul cât şi capitalul; şi ştii foarte bine cine mi-a venit într-ajutor, din mâna cui am primit împrumutul salvator. Cu puterile oferite de acest împrumut am acum posibilitatea de a continua jocul acela temerar pe care, cu câtăva vreme în urmă, mă temeam că n-o să-l mai pot juca. Ştiu bine că în cazul când pierd mă aşteaptă ruina totală şi la fel de bine îmi dau seama cât de îndoielnic este succesul în jocul acesta; dar sunt foarte bucuros; atâta vreme cât pot să fiu activ, atâta vreme cât pot să mă zbat, pe scurt: atâta vreme cât nu mi-s mâinile legate, mi-este cu neputinţă să fiu deprimat. Un an, ba ce spun, numai şase luni de domnie a ramurii de măslin, şi sunt salvat; fiindcă, aşa după cum spui, pacea va da un impuls comerţului. În privinţa asta ai dreptate; dar dacă e vorba despre liniştea restabilită în regiunile noastre ca şi despre permanenţa efectelor salutare ale fondului dumitale de binefacere – aici mă îndoiesc. Ajutorul dat prin filantropie n-a izbutit încă niciodată până acum să potolească într-adevăr clasa muncitoare – niciodată nu i-a câştigat recunoştinţa; nu stă în firea omenească s-o poată face. După câte cred eu, dacă lucrurile ar fi orânduite aşa cum se cuvine, ei n-ar trebui să se afle în situaţia de a avea nevoie de acel sprijin umilitor; şi muncitorii o simt; şi noi am simţi-o dacă am fi în locul lor. Şi pe urmă, cui ar trebui să-i fie recunoscători? Dumitale – clericilor, poate, dar în niciun caz nouă, proprietarilor de fabrici. Pe noi ne urăsc mai cumplit decât oricând. Şi în afară de asta, nemulţumiţii de aici au legături cu nemulţumiţii de prin alte părţi; Nottingham e unul dintre cartierele lor generale, Manchester altul, Birmingham un al treilea. Subalternii primesc ordine din partea superiorilor, fiindcă în privinţa disciplinei stau foarte bine. Nicio lovitură nu e dată fără matură chibzuinţă. Pe căldurile cele mari, s-a întâmplat să vezi zi de zi cerul acoperindu-se de nori ameninţători, şi totuşi noapte după noapte norii se împrăştiau şi soarele răsărea în linişte; primejdia însă nu dispăruse, doar se amânase; furtuna care ameninţase atâta vreme cu siguranţă că se va dezlănţui până la urmă. Iată o analogie între atmosfera morală şi cea fizică. — Bine, domnule Moore (aşa se încheiau totdeauna aceste discuţii), ai măcar grijă de dumneata. Dacă socoteşti că ţi-am făcut vreodată vreun bine, te rog răsplăteşte-mă promiţândumi că o să ai grijă de dumneata. — Promit: o să fac asta cu multă atenţie şi prevedere. Aş vrea să trăiesc, nu să mor; viitorul mi se deschide în faţă ca porţile raiului; şi totuşi, când privesc adânc în umbrele paradisului meu, zăresc alunecând peste privelişti îndepărtate o vedenie care mă încântă mai mult decât serafimii şi heruvimii. — Zău? Te rog, spune-mi şi mie, ce vedenie? — Văd… Slujnica intră grăbită în încăpere, cu serviciul de ceai. Prima parte a acelui mai, după cum am văzut, a fost frumoasă, zilele de la mijloc ploioase; dar în ultima săptămână, la schimbarea lunii, iarăşi s-au limpezit. Un vânt proaspăt a măturat norii argintii şi groşi, purtători de ploaie, şi i-a împins unul după altul către zarea dinspre răsărit; iar norii s-au prăvălit peste marginea zării şi dincolo de marginea aceea s-au pierdut, lăsând în urma lor doar bolta curată a cerului albastru pregătită a se supune deplinei domnii a soarelui de vară. Şi soarele acela s-a ridicat măreţ în ziua de Rusalii; marea reuniune a şcolilor a fost întâmpinată de o vreme superbă. Marţea Rusaliilor era ziua cea mare, şi în cinstea ei cele două încăpătoare săli de clasă de la Briarfield, ridicate de actualul paroh mai mult pe propria lui cheltuială, fuseseră curăţate, văruite, revopsite şi împodobite” cu verdeaţă şi flori – câteva din grădina casei parohiale, două căruţe pline de la Fieldhead şi un căruţ de la ceva mai modestul domeniu De Walden, reşedinţa domnului Wynne. În aceste săli de clasă fuseseră rânduite douăzeci de mese, fiecare măsurată aşa fel ca să poată primi douăzeci de oaspeţi; în jurul lor se aşezaseră bănci şi pe ele se întinseseră feţe de masă albe; deasupra lor fuseseră atârnate cel puţin douăzeci de colivii cu tot atâţia canari, după un obicei al locului îndrăgit mai cu seamă de secretarul domnului Helstone, care se delecta cu ciripitul ascuţit al acestor păsărele şi ştia că în mijlocul unei zgomotoase zarve de glasuri de totdeauna cântau mai cu înfocare. Mesele acestea, să fie limpede, nu stăteau întinse pentru cei o mie şi două sute de şcolari ce urmau să fie adunaţi din cele trei parohii, ci numai pentru membrii comitetelor şcolare şi profesori: ospăţul copiilor urma să aibă loc în aer liber. La ceasurile unu trebuiau să se adune trupele; la două să-şi alcătuiască formaţiile; până la patru mărşăluiau prin parohie; pe urmă venea ospăţul; iar după aceea adunarea, cu muzică şi cuvântări, în biserică. Ar trebui să explicăm pentru ce tocmai Briarfield fusese ales ca loc de întâlnire şi scenă a ospăţului. Nu fiindcă ar fi fost parohia cea mai mare şi mai populată - în privinţa asta Whinbury îl depăşea de departe; nici fiindcă ar fi fost aşezarea cea mai veche – oricât de antice erau bătrână biserică şi casă parohială, templul cu acoperiş scund şi căsuţa parohială acoperită de muşchi din Nunnely, amândouă îngropate între stejari de-o vârstă cu ele, posturi înaintate ale pădurii Nunwood, erau încă şi mai străvechi. Fusese ales pentru că aşa voise domnul Helstone, iar voinţa domnului Helstone era mai tare decât aceea a lui Boultby sau Hall; primul nu putea, al doilea nu voia să se certe pe o chestiune de întâietate cu fratele lor cel hotărât şi bătăios: îl lăsau să fie în frunte şi să facă după voia lui. Pentru Caroline Helstone sărbătoarea aceea însemnată fusese până atunci totdeauna o zi grea fiindcă o trăgea cu sila în mulţime şi o constrângea să dea ochi cu toate persoanele bogate, respectabile şi influente de prin împrejurimi; iar în prezenţa acestora, dacă n-ar fi avut sprijinul binevoitor al domnului Hall, ar fi părut o neajutorată; obligată să meargă în fruntea regimentului ei, în calitate de nepoată a parohului şi primă profesoară a primei clase; obligată să prepare ceaiul la prima masă pentru o mulţime amestecată de doamne şi domni, şi să facă toate acestea fără ajutorul mamei, al vreunei mătuşi, ori al altui însoţitor – fiind, în acelaşi timp, o fire impresionabilă şi cu o cumplită frică de publicitate – va fi uşor de înţeles că, în asemenea împrejurări, tremura de teamă la apropierea Rusaliilor. Anul ăsta, însă, Shirley avea să fie alături de ea şi astfel înfăţişarea chinului se schimba în mod deosebit - se schimba fundamental: nu mai era chin – devenind aproape o bucurie. Domnişoara Keeldar singură făcea mai mult decât o ceată de prieteni obişnuiţi. ”Deplin stăpână pe sine şi totdeauna ageră şi degajată; conştientă de importanţa ei socială, fără să facă niciodată caz de ea, era de ajuns s-o privească cineva ca să capete curaj. Singura teamă putea fi ca nu cumva Shirley să întârzie la întâlnire: deseori dovedea un fel de nepăsare ce-o făcea să întârzie peste timpul stabilit, iar Caroline ştia că unchiul ei n-ar aştepta o secundă pe nimeni de pe lumea asta; în clipa când orologiul bisericii suna ceasurile două, clopotele începeau să bată şi marşul începea. Prin urmare în privinţa asta trebuia să aibă grijă de Shirley, dacă nu voia săşi piardă prietena mult aşteptată. În marţea Rusaliilor se sculă aproape când răsărea soarele. Ea, Fanny şi Eliza au fost ocupate toată dimineaţa cu aranjatul în cea mai desăvârşită ordine a saloanelor din casa parohială şi cu pregătirea unor aperitive alcătuite din gustări răcoritoare – vin, fructe, prăjituri – rânduite apoi pe bufetul din sufragerie. Pe urmă trebui să se îmbrace în cea mai nouă şi arătoasă toaletă de muselină albă; desăvârşita frumuseţe a zilei şi solemnitatea prilejului îndreptăţeau, dacă nu chiar impuneau, o asemenea ţinută. Eşarfa cea nouă – primită în dar la aniversarea zilei de naştere din partea Margaretei Hall, şi pe care avea motive să creadă că Cyril însuşi o cumpărase, iar drept răspuns ea îi dăruise un set de eşarfe preoţeşti din chembrică, într-o casetă elegantă - i-a fost legată de degetele îndemânatice ale credincioasei Fanny, a cărei bucurie de a-şi găti tânără şi frumoasa stăpână pentru asemenea sărbătoare n-a fost deloc mică; boneta cea simplă fusese aranjată ca să se asorteze cu eşarfa; baticul drăguţ, deşi ieftin, se potrivea cu rochia. Când fu gata, avea o înfăţişare nu destul de strălucită ca să uluiască, dar îndeajuns de frumoasă ca să intereseze: nu izbitor de strălucitoare, însă foarte delicată şi plăcută; o apariţie în care dulceaţa tonurilor, puritatea aerului, graţia chipului înlocuiau cu succes absenţa coloritului bogat şi a contururilor maiestuoase. Ceea ce ochii căprui şi fruntea senină lăsau să se vadă din firea ei era în armonie cu îmbrăcămintea şi chipul - modestă, gingaşă şi, în ciuda melancoliei, un suflet perfect armonios. Se părea că nici mieluşelul şi nici porumbiţa n-aveau a se teme de ea, ci mai degrabă aveau să întâmpine cu bucurie, în înfăţişarea ei de simplicitate şi blândeţe, o asemănare cu propriile lor firi, sau cu firile pe care noi presupunem că le au. La urma urmei, era o făptură omenească imperfectă şi supusă greşelii; destul de frumoasă ca formă, culoare şi îmbrăcăminte; dar, precum spusese Cyril Hall, nici atât de bună şi nici atât de demnă de admiraţie ca veştejita domnişoară Ainley, care îşi punea acum cea mai bună rochie neagră, şalul mohorât şi boneta – acolo, în camera strâmtă a bietei sale căsuţe. Şi Caroline plecă înspre Fieldhead, trecând peste câteva câmpuri retrase şi pajişti liniştite. Se strecură iute pe sub gardurile vii verzi şi peste păşunile încă şi mai înverzite. Nu exista praf, nu exista noroi să-i murdărească poalele rochiei imaculate sau să-i umezească sandalele uşoare: după ploile din urmă totul rămăsese curat şi sub puterea soarelui strălucitor totul se zbicise, aşa încât păşea fără de teamă peste margarete şi iarbă şi printre plantaţii bogate; ajunse la Fieldhead şi pătrunse în odaia unde se îmbrăca stăpâna casei. Făcuse bine că venise, fiindcă altminteri Shirley ar fi întârziat mult. În loc să se îmbrace cu toată graba, stătea întinsă pe sofa, cufundată în lectură; doamna Pryor se afla lângă ea şi încerca zadarnic s-o convingă să se scoale şi să se îmbrace. Caroline nu făcu risipă de cuvinte; îi luă imediat cartea şi cu propriile ei mâini începu acţiunea de dezbrăcare şi îmbrăcare. Moleşită de căldură, înveselită de tinereţe şi de firea-i voioasă, voia sa stea de vorbă, să râdă, să zăbovească; Caroline însă, hotărâtă să ajungă neapărat la timp, continuă s-o îmbrace pe cât de repede sunt degetele omeneşti în stare să înnoade şireturi şi să înfigă ace. La sfârşit, pe când încheia un ultim şir de clame şi copci, găsi răgaz s-o certe, spunându-i că e foarte urât din partea ei să fie atât de nepunctuală; că până şi în clipa aceea înfăţişa imaginea unei neglijenţe incorigibile: aşa şi arăta Shirley – dar era un încântător tablou al acelei supărătoare însuşiri. Se afla în complet contrast faţă de Caroline: în fiece cută a rochiei şi în fiecare trăsătură a chipului se vădea distincţie; mătasea scumpă o prindea mai bine decât un costum simplu; eşarfa bogat brodată îi venea de minune; şi-o pusese neglijent, dar cu graţie; coroana de pe bonetă într-adevăr o încorona: respectul pentru moda, aplicarea cu gust a ornamentelor la fiecare piesă de îmbrăcăminte, toate se vădeau în aspectul ei; toate i se potriveau, la fel ca lumina sinceră din priviri, zâmbetul adunat în jurul buzelor, la fel ca ţinuta dreaptă şi impunătoare şi pasul graţios. După ce terminară cu îmbrăcatul, Caroline o luă de mână şi o trase repede pe scări, apoi ieşiră pe uşă, şi la fel se grăbiră peste câmpuri, râzând într-una şi vădind multă asemănare cu o porumbiţă albă ca zăpada şi o pasăre a paradisului colorată în nestemate, pornite împreună în zbor voios. Mulţumită strădaniilor domnişoarei Helstone, au ajuns la vreme. Pe când încă tot nu puteau zări biserica ascunsă după copaci, auziră clopotul bătând o cumpănită şi totuşi grabnică chemare către tot poporul, să vină la adunare; auzeau de asemenea mărşăluiala grupurilor, tropotul a nenumărate picioare şi murmurul glasurilor mulţimii. De pe un loc mai înalt, văzură pe drumul dinspre Whinbury cum se apropiau şcolarii de acolo; nu mai puţin de cinci sute de suflete. Parohul şi diaconul său, Boultby şi Donne, mergeau în frunte: cel dintâi apărea impunător aşa cum era încărcat de odăjdii, păşea precum se cuvine unei preacuvioase feţe bisericeşti, sub baldachinul unei pălării cu boruri largi, cu semeţia dată de-o burtă straşnică, împodobit cu cele mai elegante şi bogate veşminte negre şi bucurându-se de sprijinul celui mai zdravăn baston cu măciulie de aur. Din mers, doctorul îşi flutura din când în când uşor bastonul şi cu o mişcare autoritară îşi înclina pălăria către aghiotant. Aghiotantul – Donne, adică – părea subţiratic de tot fiindcă linia siluetei sale stătea alături de masa impozantă a superiorului, se silea, cu toate acestea, să arate în cel mai mic amănunt ca un adevărat preot: totul în înfăţişarea lui vădea înfumurare şi mulţumire de sine, de la nasul în vânt şi bărbia ridicată, până la ghetrele preoţeşti de culoare neagră, pantalonii cam scurţi şi fără etriere şi ghetele cu boturi pătrate. Dă-i înainte, domnule Donne! Are cine să te vadă. Crezi că arăţi măreţ – dacă siluetele acelea care te privesc din vârful colinei, una albă şi alta roz, cred şi ele la fel – asta-i altă treabă. După ce regimentul trecu în marş mai departe, cele două siluete coborâră în fugă. Curtea bisericii e plină de copii şi de profesori, toţi înveşmântaţi în cele mai alese haine de sărbătoare; şi – oricât de nenorocită e regiunea asta, oricât de grele ar fi vremurile – e minunat să vezi cât de cuviincios – cât de frumos chiar – s-au străduit sa se îmbrace. Dragostea britanică pentru bună-cuviinţă în stare să facă minuni; sărăcia capabilă să îmbrace în zdrenţe o fată irlandeză n-are puterea de a răpi unei englezoaice garderoba decentă socotită trebuitoare pentru aspectul de sine. În afară de asta, stăpâna conacului - acea Shirley care se uită acum cu bucurie la mulţimea fericită şi bine îmbrăcată – le-a fost într-adevăr de folos; generozitatea ei venită la timp a încurajat multe familii sărace în întâmpinarea apropiatei sărbători şi a oferit multor copii putinţa de a avea astăzi o rochie sau o bonetă nouă; ea ştie, şi e în culmea fericirii când îşi dă seama; e încântată că banii, exemplul şi influenţa ei au fost într-adevăr de folos – în chip hotărâtor – celor din jur. Nu poate fi miloasă ca domnişoara Ainley – nu stă în firea ei: şi simte o uşurare la gândul că există şi o altă cale de a-ţi dovedi bunătatea, aflată la îndemâna altor firi şi în alte împrejurări. Caroline e şi ea încântată; căci cu posibilităţile ei modeste a făcut şi ea mult bine; s-a lipsit nu numai de o singură rochie, panglică sau guler de care cu greu se putea despărţi, pentru a împlini lipsurile şcolarilor din clasa ei; şi, cum bani n-avea de unde da, a urmat exemplul domnişoarei Ainley, oferindu-şi timpul şi hărnicia acolo unde era ceva de cusut pentru copii. Nu numai curtea bisericii este plină, ci şi grădina casei parohiale e înţesată de lume; perechi şi grupuri de doamne şi domni se văd plimbându-se printre tufele unduioase de liliac şi bobiţel. Casa e şi ea plină; la ferestrele larg deschise ale saloanelor stau grupuri de oameni veseli. Sunt membrii comitetelor şcolare şi profesorii care vor întregi procesiunea. În grădiniţa parohului, aliată în spatele casei, se află muzicanţii ce alcătuiesc cele trei orchestre parohiale, cu instrumentele lor. Îmbrăcate în rochiile şi bonetele lor cele mai frumoase şi cu cele mai albe şorţuri, Fanny şi Eliza umblă printre ei oferindu-le pahare cu bere; băutura e tare şi gustoasă şi a fost pregătită cu câteva săptămâni în urmă, din porunca parohului şi sub directa lui supraveghere. Orice treabă unde ar fi avut el amestec trebuia îndeplinită în chip desăvârşit: „lucrul de mântuială”, indiferent despre ce ar fi fost vorba, nu putea niciodată primi binecuvântare din partea sa: de la ridicarea unei clădiri publice, biserică, şcoală, judecătorie, şi până la pregătirea unei mese – pentru toate pretindea măreţie, generozitate şi eficacitate. În privinţa asta domnişoara Keeldar i se asemăna întru totul, şi fiecare era de acord cu intenţiile celuilalt. Caroline şi cu Shirley au ajuns curând printre cei din casa parohială; prima îşi întâmpina musafirii cu multă uşurinţă; în loc să se aşeze pe un scaun, retrasă într-un colţ, ori să se furişeze în odaie la ea şi acolo să aştepte pornirea procesiunii, după vechiul obicei, acum se plimba prin cele trei saloane, stătea de vorbă şi zâmbea, în chip neîndoielnic de vreo două sau trei ori vorbi fără să fie întrebată şi, pe scurt, părea o altă fiinţă. Transformarea era datorată faptului că Shirley se afla de faţă: vederea purtărilor şi atitudinii domnişoarei Keeldar îi făcea nespus de bine. Shirley nu se temea de semenii ei; nu simţea nicio dorinţă de a se feri de ei, de a-i ocoli. Orice fiinţă omenească, bărbat, femeie sau copil, atunci când proasta creştere sau înfumurarea grosolană nu-l făcea cu totul de nesuferit, era pentru ea binevenită; bineînţeles, unele în mai mare, altele în mai mică măsură; dar, în general vorbind, atâta vreme cât cineva nu se dovedea categoric a fi rău şi stingheritor, Shirley era dispusă să-l considere valoros şi binevenit şi să-i arate toată consideraţia. Înclinarea asta îi asigura simpatia tuturor, fiindcă tocea tăişul ironiei şi-i înzestra cu un farmec cuceritor conversaţia serioasă ori glumeaţă; şi nu scădea întru nimic valoarea prieteniei intime, care rămânea ceva deosebit de cordialitatea dovedită în societate şi era legată, într-adevăr, de o cu totul altă faţetă a firii sale. Preferinţa sentimentală şi intelectuală mergea către domnişoara Helstone; doamnele Pearson, Sykes, Wynne etc., etc., nu făceau decât să tragă foloase de pe urma bunătăţii şi voioşiei sale înnăscute. Din întâmplare, Donne intră în salon într-un moment când Shirley, aşezată pe sofa, devenise centrul unui cerc destul de numeros. Dăduse definitiv uitării furia împotriva lui, aşa că înclină din cap şi îi zâmbi cu bunăvoinţă. Atunci se vădi firea acelui om. Nu se pricepu nici să refuze cu demnitate avansul, ca unul a cărui mândrie fusese de curând rănită, nici să-l întâmpine cu francheţe, ca un om bucuros să uite şi să ierte; pedeapsa primită nu trezise în el niciun simţământ de ruşine, şi deci n-avea cum să trăiască această senzaţie în faţa celui ce i-o administrase: nu era suficient de viguros în rău ca să fie cu adevărat câinos – se mulţumi să treacă prosteşte mai departe, luând o înfăţişare rigidă şi mânioasă. Nimic nu mai putea aduce pacea între el şi duşman; la fel după cum, chiar pentru o lovitură mult mai dureroasă şi mai dezonorantă, firea lui slăbănoagă n-ar fi putut nutri o ranchiună acerbă. — Nu merita o asemenea scenă! îi spuse Shirley Carolinei. Ce proastă am fost! Să-l pedepseşti pe Donne pentru stupidul lui dispreţ faţă de Yorkshire e ca şi cum ai strivi un ţânţar fiindcă vrea să înţepe un rinocer. Dacă aş fi fost bărbat, cred că atunci i-aş fi pus forţa fizică la dispoziţie, pentru a-l ajuta să plece; în momentul de faţă sunt foarte bucuroasă că n-am folosit decât forţa morală. Dar nu trebuie să mai apară niciodată prin preajma mea; nu-mi place; mă irită; nici măcar nu te poţi distra pe socoteala lui. Malone face mai mulţi bani. S-ar fi zis că Malone tocmai era dispus să justifice preferinţa; căci de-abia porniseră cuvintele din gura vorbitoarei, când Peter Augustus se şi înfăţişă, pus la „mare ţinută”, înmănuşat şi parfumat, cu părul uns şi pieptănat fără cusur, ducând într-o mână un uriaş mănunchi de trandafiri mari roşii, cinci sau şase pe deplin înfloriţi: pe, aceştia îi înfăţişă domnişoarei Keeldar, cu o graţie căreia chiar şi cel mai ascuţit penel n-ar putea să-i facă decât nedreptate. Dar după o asemenea performanţă cine ar mai fi îndrăznit să spună că Peter nu e un cuceritor? Adunase şi înmânase flori; adusese ofrandă un tribut sentimental – un tribut poetic, pe altarul Dragostei sau al lui Mammon. Hercule cu furca de tors în mână ar fi fost o imagine palidă pe lângă Peter purtând buchetul de flori. Probabil că aşa gândea şi el, fiindcă părea uluit de ceea ce făcuse; se retrase fără un cuvânt şi plecă chicotind înfundat în semn de autofelicitare; pe urmă îşi schimbă gândul aşa că se opri şi se întoarse, ca să se asigure cu ochii lui că  într-adevăr dăruise un buchet de flori: da – iată cei şase trandafiri în poala de satin purpuriu, şi o mână foarte albă, cu câteva inele de aur pe degete, îi strânge încet, iar lungi şuviţe inelate, acoperind pe jumătate o faţă care râde, se revarsă asupra lor; dar o acoperă numai pe jumătate. Peter văzu râsul – nu putea să greşească – pe seama lui făceau haz – galanteria, cavalerismul lui ajunseseră subiect de batjocură pentru o fustă – pentru două fuste - şi domnişoara Helstone zâmbea. Mai mult chiar, îşi dădu seama că i se ghiciseră intenţiile, şi-atunci Peter se întunecă asemenea unui nor de furtună. Când ridică ochii, Shirley văzu că ochi săgetători stau aţintiţi asupra ei. Malone, cel puţin, avea destulă tărie ca să urască: văzu asta în privirile lui. — Peter merită o scenă, şi dacă doreşte neapărat o s-o şi aibă într-o bună zi, şopti Shirley către prietena sa. Şi acum – solemni şi înveşmântaţi în culori mohorâte, dar cu chipuri destul de prietenoase – cei trei preoţi apărură în uşa sufrageriei. Până atunci avuseseră treburi de îndeplinit înăuntrul bisericii, iar acum, înainte de a porni marşul, veneau să ia o uşoară gustare întru întărirea trupului. Fotoliul cel larg îmbrăcat în piele fusese păstrat pentru doctorul Boultby; într-acolo fu condus. Dând ascultare îndemnurilor primite de la Shirley, care îi spusese că a sosit vremea să-şi îndeplinească datoriile de gazdă, Caroline se grăbi să înmâneze masivului, respectatului şi, în fond, vrednicului prieten al unchiului său, un pahar de vin şi o farfurie cu pricomigdale. Epitropii doctorului Boultby, amândoi membri ai comitetului şcolar, se şi aflau lângă el, aşa precum li se ceruse; doamna Sykes şi celelalte doamne din parohie se aflau la dreapta şi la stânga sa, dând glas nădejdilor că nu se simte obosit şi temerilor că ziua are să fie prea caldă pentru dânsul. Doamna Boultby, totdeauna încredinţată că atunci când cade toropit, după o masă îmbelşugată, chipul domnului şi stăpânului său devine aidoma unui chip îngeresc, se plecase asupra lui şi îi ştergea cu dragoste de pe frunte câteva picături de transpiraţie reale sau imaginare. Într-un cuvânt, Boultby se afla la mare cinste şi cu o rotundă şi sonoră voix de poitrine rosti mulţumiri pentru grija purtată şi asigurări că se simte destul de bine. Pe Caroline parcă nici n-o observă când se apropie de dânsul, atâta doar că binevoi să accepte cele oferite; n-o văzuse, n-o văzuse niciodată: abia dacă ştia vag că ar exista o asemenea persoană. Văzu totuşi pricomigdalele, şi fiind mare iubitor de dulciuri, luă din farfurie o mână aproape plină. Cât despre vin, doamna Boultby insistă să fie amestecat cu apă fierbinte şi să i se adauge zahăr şi nucşoară. Domnul Hall stătea lângă o fereastră deschisă, respira aerul curat şi mireasma florilor şi discuta ca un frate cu domnişoara Ainley. Către el Caroline îşi îndreptă atenţia plină de bucurie. „Ce să-i ofere? Nu trebuie să se servească singur – trebuie servit de mâna ei“; luă deci o tăviţă de argint, ca să-i poată oferi cât mai multe lucruri. Margaret Hall veni lângă ei; domnişoara Keeldar îi urmă pilda. Cele patru doamne se aflau acum în jurul preotului lor favorit; şi ele aveau senzaţia că privesc chipul unui înger pământean: Cyril Hall era papa lor, la fel de infailibil pentru ele ca şi doctorul Boultby pentru admiratoarele sale. Şi în jurul, parohului de la Briarfield se adunase un grup: cel puţin douăzeci de persoane se strânseseră în preajma lui; iar în mijlocul unui cerc de admiratori, niciun preot nu se putea măsura cu bătrânul Helstone. Adunaţi laolaltă după cunoscutul lor obicei, diaconii formau o constelaţie alcătuită din trei planete mai mici; mai multe domnişoare îi priveau de departe, dar niciuna nu se încumeta să se apropie. Domnul Helstone îşi scoase ceasul şi anunţă cu glas tare: — E două fără zece. E timpul ca toată lumea să treacă în rânduri. Haideţi. Îşi luă pălăria cu boruri largi şi porni; toţi se ridicară şi îl urmară buluc. Cei o mie două sute de copii fuseseră rânduiţi în trei grupuri de câte patru sute de suflete fiecare; în urma fiecărui regiment se afla câte o orchestră; din douăzeci la douăzeci de rânduri exista câte un interval unde Helstone aşeză câte doi profesori. Şi pentru avangarda armatelor, chemă: — Grace Boultby şi Mary Sykes stau în frunte la Whinbury. — Margaret Hall şi Mary Ann Ainley conduc Nunnely. — Caroline Helstone şi Shirley Keeldar comandă Briarfield. Pe urmă alte comenzi: — Domnul Donne la Whinbury; domnul Sweeting la Nunnely; domnul Malone la Briarfield. Şi aceşti trei domni porniră înaintea doamnelor-generali. Preoţii trecură în frunte – secretarii parohiilor încheiau formaţiile; Helstone îşi înălţă pălăria cu boruri largi; peste o clipă se şi auzi dangătul celor opt clopote din clopotniţă, izbucniră melodiile intonate de orchestre, flautul vorbi şi cornul răspunse, tobele duruiră puternic, şi cu toţii porniră în marş. Drumul alb şi larg se unduia înaintea lungii procesiuni, soarele şi cerul fără pic de nor o treceau în revistă, deasuprai vântul clătina crengile copacilor, iar cei o mie şi două sute de copii şi o sută patruzeci de oameni în toată firea, care o alcătuiau, mergeau înainte în cadenţă şi după muzică şi toate chipurile erau vesele şi inimile bucuroase. Era o privelişte ce te bucura, o privelişte făcătoare de bine; era o zi de fericire pentru bogaţi şi pentru săraci: era mai întâi lucrarea lui Dumnezeu, iar apoi a clericilor. Să dăm preoţilor Angliei ce este al lor; în anumite privinţe sunt o tagmă supusă greşelii, fiind ei tot oameni de carne şi sânge, ca şi noi toţi; dar ţara s-ar descurca foarte cu greu fără dânşii: Britania ar simţi lipsa Bisericii ei, dacă această Biserică s-ar nărui. Dumnezeu s-o ocrotească! Şi, totodată, Dumnezeu s-o îndrepte!      

CAPITOLUL XVII   Serbarea şcolară   Nici înspre bătălie şi nici în căutarea duşmanului nu pornise această trupă comandată de preoţi şi încadrată cu ofiţeri-femei; muzicile ei intonau totuşi melodii războinice, şi – dacă ar fi să judecăm după privirile şi ţinuta unora, cum era domnişoara Keeldar, de pildă – sunetele acelea trezeau dacă nu un spirit războinic, atunci unul care năzuia către el. Întorcându-se din întâmplare, bătrânul Helstone îi văzu chipul şi începu să râdă, iar ea tot prin râs îi răspunse. — Nu ne aşteaptă nicio bătălie, spuse preotul; ţara nu ne cere să luptăm pentru ea; niciun duşman şi nici un tiran nu contestă şi nu ameninţă libertatea noastră; n-avem nimic de făcut; doar am ieşit să ne plimbăm puţin. Ţineţi-vă în frâu avântul, căpitane, şi potoliţi-vă focul inimii: nu-i nevoie de ele – dacă există, cu-atât mai rău. — Urmaţi sfaturile pe care le daţi altora, doctore, îi răspunse Shirley. Şi îi spuse cu glas scăzut Carolinei: ce nu mi-o oferă realitatea am să împrumut de la imaginaţie. Nu suntem soldaţi, nu vărsarea de sânge e dorinţa mea; ori dacă suntem, atunci suntem soldaţi ai Crucii. Timpul s-a întors cu veacuri în urmă, şi ne aflăm într-un pelerinaj către Ierusalim. Nu, nu aşa – prea seamănă a exaltare. Am nevoie de un vis ceva mai cu picioarele pe pământ: suntem câmpeni din Scoţia şi urmăm un căpitan convenant ca să ajungem sus în munţi să ţinem o adunare departe de stăpânirea trupelor trimise de asupritori. Ştim că după rugăciune poate să urmeze bătălia; dar încredinţaţi fiind că şi după cel mai nefericit rezultat al bătăliei numai raiul ne poate fi răsplata, suntem gata şi suntem doritori să înroşim muşchiul de pe dealuri cu sângele nostru. Muzica asta îmi răscoleşte sufletul; îmi înviorează toată viaţa; mă face să-mi bată inima; nu cu pulsul ei obişnuit de fiecare zi, ci cu o vigoare nouă, palpitantă. Sunt aproape în stare să doresc o primejdie; o credinţă – o ţară – sau, cel puţin, un iubit pe care să-l apăr. — Ia uită-te acolo, Shirley! o întrerupse Caroline. Ce e pata aceea roşie dinspre Stilbro’Brow? Ai ochi mai buni decât mine; întoarce-ţi într-acolo ochii tăi de vultur. Domnişoara Keeldar se uită şi zise: — Da, văd. E o linie roşie. Sunt soldaţi – soldaţi, din cavalerie, adăugă repede. Călăresc în goană; şase sunt; au să treacă pe lângă noi; nu – au cotit la dreapta; au văzut procesiunea noastră şi vor s-o ocolească făcând un cerc. Unde s-or fi ducând? — Poate că nu fac decât să-şi antreneze caii. — Probabil că da. Nu se mai văd. Acum vorbi domnul Helstone: — O să trecem prin Royd Lane, ca să ajungem la izlazul din Nunnely pe un drum mai scurt. Şi într-adevăr pe drumeagurile înguste de la Royd Lane defilară. Locul era tare strâmt, atât de strâmt încât nu putea trece decât doi deodată, dacă voiau să nu cadă în şanţurile de pe margini. Ajunseseră pe la mijloc, când se văzu limpede că printre clericii-comandanţi s-a iscat nelinişte: şi Boultby şi Helstone erau agitaţi: îşi făceau semne cu cotul unul altuia. Domnul Hall se întoarse înspre fete şi zâmbi. — Ce s-a întâmplat? îl întrebară. Domnul Hall arătă cu bastonul către capătul drumeagului, în faţa lor. Ia te uită! O altă procesiune – una adversă, pătrundea pe acolo, condusă tot de oameni în negru, şi la fel, după cum puteau să audă acum, urmată de muzică. — E dublura noastră? întrebă Shirley. Fantoma noastră cu altă înfăţişare? Parcă am fi cele două jumătăţi ale unei cărţi de joc. — Dacă vrei o bătălie, s-ar părea că o s-o ai – cel puţin din priviri, şopti Caroline râzând. — N-au să treacă de noi! strigară preoţii într-un glas. Nu le cedăm! — Să cedăm! replică Helstone cu asprime, întorcându-se în loc. Cine a pomenit de cedare? Ia, băieţi, gândiţi-vă ce-aveţi de gând să faceţi; doamnele, ştiu eu, vor rămâne pe poziţie; pot avea încredere în ele. Nu se află aici nicio binecredincioasă anglicană care să nu rămână pe poziţie împotriva ăstora, întru cinstirea bisericii Angliei. Ce spune domnişoara Keeldar? — Întreabă ce s-a întâmplat. — Disidenţii şi metodiştii, cu şcolile lor, baptiştii, independenţii şi wesleyenii, uniţi într-o alianţă fără Dumnezeu, au venit intenţionat pe drumeagul ăsta ca să ne oprească marşul şi să ne întoarcă îndărăt. — Asta e bădărănie! spuse Shirley. Urăsc bădărănia. Bineînţeles că trebuie să primească o lecţie. — O lecţie despre politeţe, propuse domnul Hall, totdeauna aplecat spre pace. Nu un exemplu de violenţă. Bătrânul Helstone o luă din loc. Grăbind pasul, trecuse cu vreo câţiva iarzi înaintea unităţii lui. Aproape ajunsese lângă ceilalţi capi îmbrăcaţi în negru, când cel care părea a fi comandantul-şef al vrăjmaşilor – un om mătăhălos şi unsuros, cu păr negru pieptănat neted pe frunte - comandă oprirea. Procesiunea se opri şi el scoase o carte de rugăciuni, cită un verset, dădu tonul şi cu toţii începură să cânte cel mai jalnic dintre imnuri. Helstone făcu semn orchestrelor sale: şi deodată se dezlănţui întreagă puterea alămurilor. Le ceruse să intoneze Rule Britannia şi le poruncise copiilor să-i întovărăşească şi cu glasurile, ceea ce ei acceptaseră cu mare entuziasm. Inamicul fu luat cu asalt prin cântec şi învins; psalmul lui se văzu înăbuşit; în ce priveşte zgomotul, era cu totul nimicit. — Acum urmaţi-mă! exclamă Helstone. Nu în fugă, dar cu pas ferm şi sprinten. Fiţi tari toţi, şi copii şi femei, strâns lipiţi unii de alţii, ţineţi-vă şi de pulpanele hainelor, dacă e nevoie. Şi porni înainte cu pas atât de apăsat şi dârz, iar pe deasupra atât de vajnic susţinut de elevii şi profesorii din urma lui – care făcură întocmai precum li se spusese, adică fără s-o pornească în fugă şi fără să încetinească pasul, ci mergând cu hotărâre calmă şi neabătută, diaconii fiind siliţi să facă la fel, întrucât se aflau între două focuri – Helstone şi domnişoara Keeldar pândeau amândoi cu ochii de linx orice abatere şi erau gata oricând, unul cu bastonul şi cealaltă cu umbrela, să corecteze cea mai mică abatere de la ordinele date, cel mai mic gest independent sau nepotrivit – încât grupul de disidenţi fu mai întâi uluit, pe urmă speriat, apoi înfrânt şi împins îndărăt, iar până la urmă silit să facă stânga-mprejur şi să lase liberă ieşirea către Royd Lane. În timpul atacului doar Boultby a avut de suferit, dar Helstone şi Malone l-au susţinut, unul de-o parte altul de cealaltă, ajutându-l să treacă prin încercare şi să iasă cu mădularele întregi însă cu răsuflarea pusă la grele cazne. Disidentul cel gras care începuse cântarea imnului rămase aşezat în şanţ. De meserie era un negustor de spirtoase, conducător al nonconformiştilor, şi se spune că în dupăamiaza de atunci a băut mai multă apă decât înghiţise în cele douăsprezece luni de mai înainte. Domnul Hall avusese grijă de Caroline şi Caroline se îngrijise de el; după aceea domnul Hall şi domnişoara Ainley au schimbat reciproc, în felul lor molcom, impresii asupra incidentului. Domnişoara Keeldar şi domnul Helstone şi-au strâns mâinile cu înflăcărare de îndată ce întreaga procesiune a ieşit de pe drumeag. Tinerii diaconi începură să-şi manifeste zgomotos bucuria, dar domnul Helstone le potoli numaidecât înflăcărarea nevinovată; observă că niciodată n-au dovedit destul bunsimţ ca să ştie ce să spună şi ce nu, aşa că bine ar face să închidă gura; de asemenea le aminti că nu aveau nicio legătură cu conducerea procesiunii. Pe la trei şi jumătate procesiunea luă calea întoarsă, iar la patru se afla din nou pe locul de plecare. Rânduri lungi de bănci fuseseră întinse pe pajiştile cu iarbă tunsă scurt din jurul şcolii; acolo fură aşezaţi copiii, şi numaidecât sosiră coşuri uriaşe acoperite cu pânzeturi albe şi oale mari fumegânde. Înainte de a începe împărţirea bunătăţilor, o scurtă rugăciune fu rostită de domnul Hall şi cântată de copii: în aerul liber, glasurile tinere sunau melodios şi chiar emoţionant. Pâinişoare mari cu stafide şi ceai fierbinte, bine îndulcit, au fost apoi împărţite într-un spirit de adevărată generozitate; niciun fel de zgârcenie nu era îngăduită, cel puţin în ziua aceea; regula în ce priveşte raţia copiilor era ca fiecare să primească cel puţin de două ori mai mult decât ar fi putut să mănânce, spre a se lăsa astfel o rezervă ce urma să fie luată acasă pentru aceia cărora vârsta, boala ori alte piedici nu le îngăduiseră să vină la serbare. Între timp pâinişoarele cu stafide şi berea circulau printre muzicanţi şi coriştii bisericilor; pe urmă băncile fură adunate ca să se facă loc pentru dezlănţuirea voioşiei în jocurile îngăduite. Un clopot îi chemă pe profesori, pe membrii şi membrele comitetelor şcolare în sala de clasă; domnişoara Keeldar, domnişoara Helstone şi multe alte doamne se aflau de mai înainte acolo ca să-şi mai arunce o dată ochii asupra felului cum erau rânduite tăvile şi mesele fiecăreia. Cele mai multe dintre slujnicele de prin împrejurimi, dimpreună cu nevestele secretarilor, coriştilor şi muzicanţilor fuseseră îndatorate să ia parte la treburile din ziua aceea îndeplinind slujba de chelneriţe; toate se întreceau în frumuseţea şi eleganţa îmbrăcămintei, iar printre cele mai tinere se puteau întâlni multe siluete încântătoare. Vreo zece pregăteau pâinea cu unt; altele, cam tot pe atâtea, aduceau apă fierbinte din vasele de la bucătăria casei parohiale. Mulţimea florilor şi verdeţei ce împodobeau pereţii albi, spectacolul ceainicelor de argint şi a ceştilor de porţelan strălucitor înşiruite pe mese, siluetele în continuă mişcare, chipurile luminoase, toaletele vesele ce fluturau pretutindeni alcătuiau laolaltă un spectacol animat şi reconfortant. Toată lumea vorbea, nu foarte tare dar cu voioşie, iar canarii ciripeau ascuţit în coliviile atârnate aproape de tavan. Ca nepoată a parohului, Caroline îşi luă locul la una dintre primele trei mese; doamna Boultby şi Margaret Hall oficiau la celelalte. La aceste mese urma să fie servită crema societăţii, căci la Briarfield regulile stricte ale egalităţii nu erau mai la modă decât prin alte părţi. Domnişoara Helstone îşi scoase boneta şi eşarfa, ca să poată suporta mai uşor căldura; părul lung şi inelat ce-i cădea pe gât aproape ţinea loc de voal, iar în rest rochia de muselină era croită modest ca o rasă de călugăriţă, îngăduindu-i astfel să se scape de folosirea unui şal stingheritor. Sala începuse să se umple: domnul Hall îşi ocupase postul alături de Caroline, care avu acum, în vreme ce aranja din nou ceştile şi linguriţele din faţa ei, prilej să comenteze în şoaptă întâmplările de peste zi. Domnul Hall era puţin îngrijorat de cele petrecute la Royd Lane şi ea încercă să-i smulgă un zâmbet pentru a-i alunga înnegurarea. Domnişoara Keeldar se aşezase în apropiere; ca prin minune, nici nu râdea, nici nu vorbea; dimpotrivă, stătea nemişcată şi privea împrejur cu luare-aminte: părea că se teme ca un cumva să vină vreun nechemat şi să ocupe locul de alături, pe care s-ar fi zis că vrea să-l păstreze liber; mereu îşi întindea rochia de satin peste bancă mai mult decât ar fi avut nevoie, ori aşeza acolo mănuşile sau batista brodată. În cele din urmă Caroline observă manevrele astea şi o întrebă ce prieten aşteaptă. Shirley se aplecă până ce aproape îi atinse urechea cu buzele-i roze şi îi şopti cu o moliciune muzicală ce-i caracteriza deseori tonul folosit atunci când cele spuse tindeau fie şi de departe către izvorul unor dulci simţăminte din inima ei: — Îl aştept pe domnul Moore: l-am văzut noaptea trecută şi l-am făcut să promită că are să vină împreună cu sora lui să stea la masa noastră. Faţă de mine are să se ţină de cuvânt, sunt sigură, dar mi-e teamă să nu apară prea târziu şi-atunci să fie despărţit de noi. Uite că vine alt grup şi-au să se ocupe toate locurile. Ce rău îmi pare! Într-adevăr, domnul Wynne, judecătorul, nevasta, fiul şi cele două fiice intrară cu mare fală. Făceau parte din lumea bună de la Briarfield; bineînţeles că locul lor era la prima masă, şi fiind conduşi într-acolo ocupară tot spaţiul ce mai rămăsese liber. Spre marea bucurie a domnişoarei Keeldar, domnul Sam Wynne se instală chiar pe locul liber păstrat până atunci pentru Moore, aşezându-se cu nădejde pe rochia, mănuşile şi batista ei. Pentru domnul Sam, Shirley nutrea o adevărată aversiune; şi asta cu atât mai mult cu cât dădea serioase semne că ar năzui la mâna ei. Chiar şi bătrânul domn Wynne declarase în public că domeniul Fieldhead şi domeniul De Walden sunt în mod minunat contagioase – malapropism ce n-a întârziat să ajungă pe aripile zvonurilor şi la urechile stăpânei de la Fieldhead. În urechile Carolinei încă mai răsunau acele turburătoare şoapte – „îl aştept pe domnul Moore“ – inima încă îi mai bătea şi obrazul îi strălucea, când un sunet de orgă se înălţă deasupra zarvei confuze din sală. Doctorul Boultby, domnul Helstone şi domnul Hall se ridicară în picioare, toţi cei de faţă le urmară pilda, şi se cântă rugăciunea cu acompaniament de muzică; pe urmă începu ceaiul. O vreme fu prea ocupată cu treburile pentru a mai avea răgaz să privească în jur, însă după ce servi ultima ceaşcă, aruncă asupra încăperii o privire neliniştită. Erau câteva doamne şi mai mulţi domni care încă nu izbutiseră să-şi găsească locuri; într-un asemenea grup o recunoscu pe prietena ei, fată bătrână, domnişoara Mann, care fie ispitită de vremea frumoasă, fie convinsă de vreun prieten mai perseverent, acceptase să-şi părăsească trista singurătate pentru un ceas de destindere la serbare. Domnişoara Mann arăta obosită de atâta stat în picioare: o doamnă cu bonetă galbenă îi aduse un scaun. Caroline cunoştea bine acel chapeau en satin jaune; cunoştea părul negru şi prietenosul, deşi oarecum pedantul şi capriciosul chip pe care îl încadra; cunoştea şi acea robe en soie noire; cunoştea până şi acel châle gris de laine; o cunoştea, într-un cuvânt, pe Hortense Moore şi ar fi vrut să sară îndată, s-alerge la ea şi s-o îmbrăţişeze – s-o îmbrăţişeze o dată de dragul ei şi de două ori de dragul fratelui. Şi întradevăr, se ridică pe jumătate, cu o exclamaţie înăbuşită, şi probabil – fiindcă pornirea era foarte puternică – ar fi şi alergat de-a lungul sălii şi ar fi salutat-o, dar o mână o aşeză la loc pe scaun şi o voce îi şopti din spate: — Aşteaptă până după ceai, Lina, şi pe urmă ţi-o aduc eu încoace. Şi când putu să ridice privirile, le ridică, şi atunci îl văzu pe Robert însuşi foarte aproape, zâmbind pe socoteala râvnei cu care îşi îndeplinea treburile, arătând mai bine decât îl văzuse ea arătând vreodată – arătând, într-adevăr, pentru ochii ei părtinitori, atât de frumos încât nu mai îndrăzni să aibă încredere în sine şi să se mai uite a doua oară, fiindcă imaginea lui îi izbea vederea cu o strălucire dureroasă, şi i-l întipărea în memorie atât de viu de parcă ar fi fost conturat la dagherotip cu un creion de fulgere. Trecu mai departe şi vorbi cu domnişoara Keeldar. Enervată de cine ştie ce atenţii nedorite din partea lui Sam Wynne şi de faptul că domnişorul încă şedea pe mănuşile şi batista ei – probabil totodată şi de nepunctualitatea lui Moore – Shirley era departe de a fi bine dispusă. Mai întâi se mulţumi să ridice din umeri, pe urmă îi spuse câteva vorbe tăioase privitoare la „inadmisibila întârziere”. Moore nici nu se scuză şi nici nu răspunse; stătu liniştit alături de ea, ca şi cum ar îi aşteptat să vadă de nu cumva îşi poate recăpăta calmul: ceea ce se întâmplă în puţin mai mult de trei minute, semn fiind faptul că îi întinse mâna. Moore o primi cu un zâmbet, pe jumătate nemulţumit, pe jumătate de recunoştinţă; abia perceptibila înclinare a capului indicau în mod delicat prima interpretare; probabil că o uşoară strângere a mâinii a subliniat-o pe a doua. — Acum n-ai decât să te aşezi unde poţi, domnule Moore, îi spuse Shirley zâmbind la rândul ei. Vezi doar că aici nu-ţi putem găsi nicio palmă de loc; dar observ că la masa doamnei Boultby e loc destul între domnişoara Armitage şi domnişoara Birtwhistle; du-te acolo: o să stai vizavi de John Sykes şi o să fii aşezat cu spatele la noi. Totuşi, Moore preferă să rămână tot acolo unde se afla; din când în când mai făcea câte un tur prin încăperea lungă, oprindu-se în drum să schimbe saluturi cu alţi domni aflaţi în aceeaşi situaţie neplăcută, adică fără locuri; dar de fiecare dată se întorcea îndărăt la magnet, Shirley, aducând cu sine la fiece reîntoarcere observaţii ce trebuiau neapărat şoptite la ureche. În vremea asta bietul Sam Wynne era departe de a se simţi în largul său; judecând după felul cum se mica mereu frumoasa lui vecină, părea să se afle într-o stare de nelinişte şi nemulţumire cum nu se poate mai mare; nici două secunde nu stătea locului; îi era cald; îşi făcea vânt cu evantaiul; se plângea că n-are aer şi n-are spaţiu. Observă că, dacă ar fi după ea, terminându-şi ceaiul, oamenii ar trebui să libereze mesele şi anunţă cu glas tare că în cazul când starea asta de lucruri mai continuă, are să leşine. Domnul Sam se oferi s-o conducă la aer liber; dar ea pretinse că asta n-ar însemna nimic altceva decât s-o ducă la moarte prin frig; pe scurt, poziţia lui devenise de neapărat; aşa că, după ce îşi bău porţia de ceai, socoti că lucrul cel mai potrivit ar fi să elibereze locul. Bine ar fi fost ca Moore să se afle la îndemână, dar el se afla tocmai la cealaltă extremitate a încăperii, prins într-o discuţie cu Christopher Sykes. Timothy Ramsden, Esq., un mare producător de cereale, se întâmplă prin apropiere, şi simţindu-se cam obosit de atâta stat în picioare, porni să ocupe locul rămas liber. Shirley manifestă şi de astă dată o inventivitate ce nu putea da greş: o mişcare a eşarfei îi răsturnă ceaşca de ceai împărţindu-i conţinutul între bancă şi rochia ei de satin. Bineînţeles, nu exista altă soluţie decât să fie chemată o chelneriţă să repare stricăciunile; domnul Ramsden, un bărbat înalt şi bucălat, la fel de masiv la trup ca şi la avere, se ţinu deoparte de tevatura care urmă. Shirley, de obicei aproape inadmisibil de indiferentă faţă de micile accidente suferite de îmbrăcăminte şi de altele, făcu de data asta un tărăboi ce s-ar fi potrivit poate doar celei mai firave şi nevricoase dintre reprezentantele tagmei femeieşti; domnul Ramsden căscă gura, se feri domol, iar când domnişoara Keeldar declară din nou că „nu mai poate” şi-are să leşine acolo pe loc, se răsuci pe călcâie şi se retrase cu toate forţele. În cele din urmă apăru şi Moore; cercetă foarte calm zarva din jur, şi scrutând oarecum ironic înfăţişarea destul de enigmatică sub care se prezenta Shirley, observă că întradevăr acesta era capătul cel mai agitat al sălii; că află aici un climat special calculat pentru a se potrivi doar unor temperamente reci, cum era al său; apoi, lăsând deoparte chelneriţele, şervetele de masă, rochia de satin, pe scurt, întreagă învălmăşeala, se instală acolo unde în chip evident destinul însuşi poruncise ca el să şadă. Shirley se potoli; trăsăturile chipului îşi schimbară fizionomia: sprintenele încruntate şi inexplicabila curbură a buzelor reveniră la linia dreaptă; îndărătnicia şi asprimea făcură loc altui soi de expresie; şi toate mişcările bruşte cu ajutorul cărora dusese la deznădejde sufletul bietului Sam Wynne se potoliră ca prin farmec. Totuşi, nicio privire gingaşă nu se îndreptă către Moore; ba dimpotrivă, fu acuzat că i-a pricinuit un noian de necazuri, şi învinuit pe faţă că din cauza lui a pierdut stima domnului Ramsden şi nepreţuita prietenie a domnului Samuel Wynne. — Pentru nimic în lume n-aş fi fost în stare să jignesc pe niciunul dintre aceşti domni, afirmă cu tărie. Totdeauna mam străduit să-i tratez pe amândoi cu cea mai respectuoasă consideraţie, şi uite acum, din pricina dumitale, ce au avut de întâmpinat! N-o să-mi mai aflu mulţumire până nu repar toate astea; niciodată nu pot fi fericită dacă nu sunt prietenă cu vecinii; aşa că mâine ar trebui să pornesc în pelerinaj până la moara de la Royd, să-l alin pe morar şi să laud grăunţele; iar poimâine trebuie să fac o vizită la De Walden – unde mi-e groază să mă duc – şi să car cu mine în coş o pâine de ovăz ca s-o împart prepelicarilor favoriţi ai domnului Sam. — Cunoşti calea cea mai sigură către inima fiecărui flăcău, de asta nu mă îndoiesc, spuse Moore liniştit. Părea foarte mulţumit că în cele din urmă izbutise să ocupe locul acela; dar nu rosti vorbe frumoase pentru a-şi exprima gratitudinea şi nu formulă nicio urmă de scuză pentru încurcăturile pricinuite. Nepăsarea asta îl prindea de minune: îl făcea să pară şi mai frumos, era atât de calm şi stăpân pe sine: vecinătatea lui era însă plăcută, căci se pricepea nemaipomenit să reînscăuneze liniştea. Uitându-te la el, n-ai fi crezut că e un bărbat sărac prins în luptă cu necazurile, aşezat alături de o femeie bogată; calmul adus de simţământul egalităţii îi însenina înfăţişarea: poate că acelaşi calm îi domnea şi în suflet. După felul cum din vreme în vreme se uita în jos la domnişoara Keeldar, atunci când îi vorbea, ţi-ai fi putut închipui că o depăşeşte prin situaţie tot atât cât şi prin statură. Lumini aproape sumbre îi străbăteau câteodată fruntea şi îi luceau în ochi: discuţia devenise însufleţită, deşi continua să se poarte cu glas scăzut; Shirley îl asalta cu întrebări, dar era limpede că Moore refuza să acorde orice satisfacţie curiozităţilor ei. Căuta să se uite cât mai adânc în ochii lui: în expresia ei blândă dar nerăbdătoare puteai citi că aşteaptă de la el răspunsuri mai limpezi. Moore zâmbea curtenitor, dar buzele îi rămâneau pecetluite. Pe urmă ea se înfurie şi nu mai vru să discute, dar peste două minute Moore îi recâştigă din nou atenţia; părea că face promisiuni şi că o înduplecă să le accepte în locul informaţiilor. Se părea că zăpuşeala din sală nu-i prieşte domnişoarei Helstone; pe măsură ce se apropia de sfârşit munca de pregătire a ceaiului, devenea din ce în ce mai palidă. Atunci când începură să curgă mulţumirile, părăsi masa şi se grăbi s-o urmeze pe verişoara Hortense, care, dimpreună cu domnişoara Mann, ieşise mai de mult la aer liber. Când se ridică ea, se ridică şi Robert Moore, probabil cu intenţia de ai spune ceva; dar mai avea încă de schimbat cu domnişoara Keeldar o vorbă de bun rămas, şi în vremea asta Caroline dispăruse. Hortense îşi întâmpină fosta elevă mai mult cu demnitate decât cu căldură; fusese grav ofensată de procedeele domnului Helstone şi toată vremea considerase că vina ar fi a Carolinei, fiindcă prea se supunea orbeşte unchiului. — Eşti cu totul străină, îi spuse cu severitate, în vreme ce eleva îi ţinea şi-i strângea mâna. Dar Cary o cunoştea prea bine ca să protesteze sau să se plângă de răceala primirii; lăsă să treacă toana asta pedantă, sigură fiindcă înnăscuta ei bonté (folosesc acest cuvânt franţuzesc pentru că el exprimă exact ceea ce vreau să spun; nici bunătate şi nici bonomie, ci ceva între amândouă) avea să iasă repede la iveală. Şi a ieşit: de-abia îi cercetase mai cu atenţie chipul şi observase modificările trădate de trăsăturile puţin slăbite, că îşi şi schimbă atitudinea. O sărută pe amândoi obrajii şi o întrebă cu îngrijorare despre starea sănătăţii. Caroline răspunse cu plăcere. Totuşi, ar fi avut de îndurat un lung interogatoriu, urmat de o imensă predică pe această temă, daca domnişoara Mann n-ar fi atras atenţia anchetatorului cu rugămintea de a fi condusă acasă. Biata neputincioasă obosise foarte rău şi oboseala o făcea să fie irascibilă  aproape prea irascibilă ca să poată sta de vorbă cu Caroline; şi în afară de asta, rochia albă şi înfăţişarea zglobie a acestei tinere persoane apăreau neplăcute în ochii domnişoarei Mann; ţinuta zilnică de culoare maro sau de pânză cenuşie, ca şi aerul de melancolie purtat zilnic, îi plăceau mai mult singuratecei fete bătrâne: în seara asta aproape nu-şi mai cunoştea tânără prietenă, şi se despărţi de ea cu o foarte rece înclinare din cap. Cum Hortense îi promisese că o conduce acasă, plecară împreună. Caroline porni deci s-o caute pe Shirley. Văzu eşarfa în culorile curcubeului şi rochia purpurie în mijlocul unui grup de doamne, toate bine cunoscute de ea, dar toate aparţinând acelei categorii pe care totdeauna o ocolea, atunci când evitarea era posibilă. Uneori mai sfioasă decât în alte dăţi, în clipa aceea simţea chiar că nu are defel curaj să se alăture grupului; totuşi nu putea nici să rămână singură, când toţi ceilalţi stăteau perechi sau în cercuri mai largi, aşa că se apropie de un grup de eleve de-ale ei, fete în toată firea sau mai degrabă femei tinere, care stăteau şi priveau cum câteva sute de copii mai mici se jucau de-a baba oarba. Domnişoara Helstone ştia că fetele astea o iubesc, totuşi chiar faţă de ele era sfioasă în afară şcolii; elevele nu erau mai emoţionate în prezenţa ei decât ea în prezenţa elevelor; se apropie însă, mai degrabă pentru a găsi protecţie în tovărăşia lor, decât pentru a le fi conducătoare. Din instinct fetele îi aflaseră slăbiciunea şi dintr-o politeţe firească i-o respectau. Când le preda, îşi câştiga stima datorită cunoştinţelor; blândeţea ei îi atrăgea respectul lor; şi fiindcă era ceea ce ele considerau a fi înţelepciune şi bunătate la şcoală, cu multă bunăvoinţă treceau peste evidenta ei timiditate din afara şcolii. Nu încercau să-i speculeze slăbiciunea. Aşa fete de ţăran cum erau, aveau şi ele prea mult din sensibilitatea-i englezească ca să poată cădea în greşeala grosolăniei. Stăteau în juru-i cuminţi, cuviincioase, prietenoase, primindu-i zâmbetele sfioase şi vizibilele eforturi susţinute de a închega conversaţia, cu suflet bun şi bună creştere – cea de-a doua însuşire fiind rodul celei dintâi - lucruri care foarte repede o făcură să se simtă la largul ei. Cu mare grabă se apropie însă domnul Sam Wynne şi insistă ca şi fetele mai mari să se prindă în joc împreună cu cele mai mici, aşa încât Caroline se văzu din nou singură. Se gândea la o discretă retragere către casă, când Shirley, observându-i de departe izolarea, veni repede lângă ea. — Hai să mergem sus pe păşuni, îi propuse. Ştiu că nu-ţi place mulţimea, Caroline. — Dar asta ar însemna să te lipsesc de o plăcere, Shirley, să te iau de lângă toţi aceşti oameni distinşi, care îţi caută cu atâta insistenţă societatea, şi în faţa cărora poţi să te faci plăcută fără niciun efort, — Nu chiar fără efort; am şi obosit din pricina lor; nu-i decât o treabă stearpă, insipidă, să vorbeşti şi să râzi cu oamenii cei mai de seamă din Briarfield. De zece minute mă tot uit după rochia ta albă; îmi place să-i privesc în mulţime pe cei ce mi-s dragi şi să-i compar cu ceilalţi: aşa am procedat şi cu tine. Nu te asemeni cu niciunul din ceilalţi, Lina; sunt aici câteva chipuri mai frumoase decât al tău; tu nu eşti o frumuseţe exemplară cum este Harriet Sykes, de pildă; pe lângă ea, făptura ta pare aproape fără importanţă; dar ai o înfăţişare plăcută – pari meditativă – eşti ceea ce eu numesc interesantă. — Taci, Shirley. Mă măguleşti. — Nu mă mir că elevii te iubesc. — Fugi de-aici, Shirley; vorbeşte despre altceva. — Să vorbim despre Moore atunci, şi hai să-l urmărim cu privirea; chiar acum îl văd. — Unde? Şi în timp ce punea întrebarea, Caroline nu se uita peste câmp, ci în ochii domnişoarei Keeldar, după cum avea obicei să facă ori de câte ori Shirley pomenea despre un obiect zărit în depărtare. Prietena avea vedere mai ageră decât a ei; şi Caroline părea să creadă că taina agerimii aceleia de vultur ar putea fi descifrată în irisul acela cenuşiu închis, sau mai curând, poate, nu făcea decât să caute indicaţii după direcţia cercetată de acele sfere pline de discernământ şi de strălucire. — Uite-l pe Moore, spuse Shirley arătând direct peste câmpul întins, spre locul unde o mie de copii se jucau şi aproape o mie de spectatori adulţi umblau pe de margini. Acolo – poţi să nu distingi statura înaltă şi ţinuta dreaptă? În mijlocul celor din jur apare ca Eliab printre păstorii de rând – ca Saul într-un consiliu de război; şi chiar consiliu de război este, dacă nu mă înşel. — De ce spui aşa, Shirley? întrebă Caroline, ai cărei ochi găsiseră în fine obiectul căutat. Robert tocmai stă de vorbă cu unchiul meu şi îşi strâng mâinile; înseamnă că s-au împăcat. — S-au împăcat nu fără un motiv temeinic, de asta poţi fi sigură: pentru a face cauză comună împotriva unui duşman comun. Şi de ce crezi tu că domnii Wynne şi Sykes şi Armitage şi Ramsden s-au adunat într-un cerc aşa de strâns în jurul lor? Şi de ce îi fac lui Malone semn să vină la ei? Unde e chemat el, fii sigură că e nevoie de un braţ tare. Pe măsură ce se uita, Shirley devenea tot mai agitată; ochii aruncau fulgere. — N-au încredere în mine, spuse. Aşa se întâmplă totdeauna în momentele hotărâtoare. — Despre ce e vorba? — Nu-ţi dai seama? E ceva misterios care pluteşte în aer: se aşteaptă vreun eveniment; trebuie făcute nişte pregătiri, sunt convinsă. Am citit totul în felul de a se purta al domnului Moore în seara asta: era încordat, şi aspru. — Aspru cu tine, Shirley? — Da, cu mine. E deseori aspru cu mine. Rareori discutăm în tête-à-tête, dar mi se dă prilejul să înţeleg că baza caracterului său nu e alcătuită din puf. — Şi totuşi pare că vorbeşte cu tine foarte blând. — Mie îmi spui! Tonul cel mai blând şi manierele cele mai delicate; dar e totdeauna categoric şi tainic; tainele astea mă jignesc. — Da – Robert e tainic. — Şi nu prea are dreptul să fie faţă de mine; mai ales atunci când a început prin a-mi arăta toată încrederea. Şiatâta vreme cât n-am făcut nimic ca să trădez această încredere, ea nu trebuie să-mi fie retrasă; dar presupun că nu sunt socotită destui de tare de fire ca să mi se arate încredere într-un moment de criză. — Se terne, probabil, să nu te nelinişteşti. — E o precauţie inutilă; sunt alcătuită din materiale elastice care nu sunt uşor de zdrobit; treaba asta ar trebui so ştie; dar e un om mândru: are defectele lui, orice ai spune tu, Lina. Îţi dai seama cât de preocupaţi sunt? Nici nu ştiu că noi îi urmărim. — Dacă suntem atente, Shirley, poate că prindem vreun semn după care să le aflăm secretul. — Nu peste multă vreme au să se petreacă lucruri neobişnuite – probabil mâine – poate chiar în noaptea asta. Dar stau cu ochii şi urechile la pândă. Domnule Moore, ai să te afli sub supraveghere. Fii şi tu atentă, Lina. — Am să fiu. Robert pleacă, l-am văzut întorcându-se în loc – cred că ne-a observat – îşi strâng mâinile. — Da, îşi strâng mâinile în chip foarte afectat, adăugă Shirley. Ca şi cum ar ratifica o înţelegere sau un legământ. Îl văzură pe Robert părăsind grupul şi ieşind pe o poartă. Apoi dispăru. — Nici nu şi-a luat rămas bun de la noi, murmură Caroline. De-abia îi scăpaseră cuvintele de pe buze, şi printr-un zâmbet încercă să dezmintă mărturisirea de dezamăgire pe care păreau s-o exprime. O roşeaţă cu neputinţă de stăpânit îi îmblânzi privirile şi le făcu mai strălucitoare. — Oho, asta o îndreptăm noi numaidecât! Exclamă Shirley. O să-l silim să-şi ia rămas bun. — Să-l silim! Dar nu mai e acelaşi lucru, fu răspunsul Carolinei. — O să fie acelaşi lucru. — Dar a plecat; nu mai ai cum să-l ajungi. — Ştiu eu un drum mai scurt decât acela pe care a apucat: îi ieşim în cale. — Ştii, Shirley, eu parcă n-aş merge. Caroline rostea vorbele astea în vreme ce Shirley o lua de braţ şi o trăgea repede peste câmp. Zadarnic s-ar fi împotrivit; nu exista voinţă mai tare decât aceea pe care o putea dovedi Shirley când îşi băga ceva în cap. Aproape înainte de a-şi putea da seama, Caroline se trezi că nu mai are cum vedea mulţimea, şi porniră pe o cărare îngustă şi umbroasă, învăluită pe deasupra de gherghini şi smălţuită dedesubt cu nenumărate margarete. Nu băgă de seamă că soarele după-amiezii târzii împestriţa iarba şi nici nu prinse în nări mireasma pură răspândită la ceasul acela de copaci şi de plante; auzi doar o portiţă deschizându-se şi atunci înţelese că Robert se apropia. Crenguţele prelungi ale gherghinilor, întinse înaintea lor, le serveau de paravan; îl văzură înainte ca el să le zărească. Dintr-o privire, Caroline îşi dădu seama că voioşia arătată în mijlocul mulţimii dispăruse; o lăsase în urma sa, pe pajiştile răsunând de veselie din jurul şcolii; ceea ce rămăsese acum era doar înfăţişarea lui întunecată, calmă, din timpul lucrului. Aşa cum spusese Shirley, o anumită asprime îi caracteriza înfăţişarea, în vreme ce ochii îi rămâneau plini de însufleţire, dar duri. Cu atât mai mult deci năzdrăvănia pornită de Shirley venea la timp nepotrivit: dacă ar fi arătat dispus pentru atmosferă sărbătorească, n-ar fi fost cine ştie ce, dar aşa… — Ţi-am spus eu să nu venim, îi şopti Caroline, cu oarecare ciudă, prietenei sale. Părea într-adevăr turburată; să dea aşa buzna peste Robert, împotriva propriei voinţe şi când el nu se aştepta, când era evident că ar fi fost mai bine să nu fie întârziat de la treburi, asta o necăjea cumplit. Dar n-o necăjea defel pe domnişoara Keeldar, care păşi înainte şi opri în faţa arendaşului ei, tăindu-i drumul. — Ai uitat să-ţi iei rămas bun, îi spuse. — Am uitat să-mi iau rămas bun! De unde aţi răsărit? Sunteţi cumva zâne? Am lăsat două aidoma vouă, una îmbrăcată în purpuriu şi alta în alb, stând pe culmea unui dâmb, cu vreo patru pajişti mai în urmă, abia acum un minut. — Ne-ai lăsat acolo şi ne găseşti aici. Te-am supravegheat mereu; şi o să te mai supraveghem; într-o zi, curând, va trebui să răspunzi la nişte întrebări, dar nu acum: în clipa de faţă tot ce ai de făcut e să spui noapte bună şi să-ţi vezi de drum. Moore îşi mută privirile de la una la cealaltă, fără să-şi modifice atitudinea. Observă cu gravitate: — Zilele de sărbătoare au privilegiile lor, şi la fel zilele primejdioase. — Hai – lasă teoriile: spune noapte bună şi vezi-ţi de drum, insistă Shirley. — Trebuie să-ţi spun noapte bună dumitale, domnişoară Keeldar? — Da, mie şi Carolinei. Sper că nu e ceva nou: la amândouă ne-ai mai spus noapte bună. El îi luă mâna, i-o ţinu într-a sa şi i-o acoperi cu cealaltă: se uită în jos la ea cu gravitate, cu duioşie, şi totuşi poruncitor. Nu stătea în putinţa domnişoarei Keeldar să-l supună pe omul acesta; în privirea pogorâtă asupra chipului ei strălucitor nu se afla supunere, cel mult omagiu; era însă şi interes şi afecţiune, sporite de un alt simţământ: ceva din tonul vorbirii, ca şi din înţelesul cuvintelor arăta că simţământul acesta este recunoştinţa. — Îndatoratul dumneavoastră vă urează noapte bună! Odihnă plăcută şi liniştită până mâine dimineaţă! — Şi dumneata, domnule Moore – dumneata ce-ai să faci? Ce i-ai spus domnului Helstone, cu care te-am văzut dând mâna? De ce s-au adunat toţi acei domni împrejurul dumitale? Măcar de data asta lasă deoparte discreţia: fii sincer cu mine. — Cine ţi-ar putea rezista? Am să fiu sincer; mâine dacă e ceva de povestit, ai să auzi totul. — Acum, stărui Shirley. Nu mai amâna. — Acum n-aş putea să spun decât jumătate din poveste; şi timpul mi-e foarte limitat – n-am nicio clipă de pierdut; mai târziu am să-mi răscumpăr amânarea prin sinceritate. — Dar te duci acasă? — Da. — Şi nu mai pleci nicăieri în noaptea asta? — Sigur nu. Şi-acum, rămas bun la amândouă. Ar fi luat mâna Carolinei şi ar fi cuprins-o în aceeaşi strângere ca şi pe a prietenei sale, dar asta nu i-a mai fost cu putinţă; Caroline se trăsese câţiva paşi la o parte: răspunsul ei la salutul lui Moore a fost doar o uşoară înclinare a capului şi un zâmbet gingaş, serios. Şi el nu aşteptă un semn mai călduros: spuse din nou „Rămas bun“ şi se despărţi de amândouă. — Gata! S-a sfârşit! spuse Shirley după ce rămaseră singure. L-am făcut să ne spună noapte bună şi totuşi n-am pierdut nimic din stima lui, eu aşa cred, Cary. — Sper că nu, veni răspunsul laconic. — După câte cred eu eşti foarte timidă şi rezervată, îi spuse domnişoara Keeldar. De ce nu i-ai dat mâna lui Moore când ţi-a întins-o pe a lui? Doar e văr cu tine şi ţii la el. Ţi-e ruşine să-l laşi să remarce cât de cât afecţiunea pe care i-o porţi? — El îşi remarcă singur tot ce îl interesează: nu-i nevoie să faci paradă de sentimente. — Eşti laconică: dacă ai putea, ai fi stoică. După părerea ta dragostea e o crimă, Caroline? — Dragostea o crimă! Nu, Shirley; dragostea e o virtute divină; dar de ce aduci cuvântul ăsta în discuţie? N-are nicio legătură cu ce vorbim noi. — Bine! rosti Shirley. Merseră amândouă mai departe peste pajişti, în tăcere. Caroline fu prima care reluă vorba. — Indiscreţia e o crimă; neruşinarea e o crimă; şi amândouă sunt dezgustătoare. Dar dragostea! Nici cel mai imaculat dintre îngeri nu trebuie să roşească din pricina dragostei! Şi când văd sau aud vreun bărbat sau vreo femeie alăturând dragostea de ruşine, atunci ştiu că au minţi grosolane şi gânduri josnice. Mulţi dintre cei care se socotesc rafinaţi, fie doamne fie domni, şi pe ale căror buze cuvântul „vulgaritate” flutură permanent, nu pot pomeni de „dragoste” fără a-şi trăda depravarea înnăscută şi imbecilă; după câte cred ei e un simţământ josnic, şi pentru ei nu e legată decât de idei josnice. — Vorbeşti acum despre trei sferturi dintre oameni, Caroline. — Sunt nesimţitori – sunt laşi – în privinţa asta sunt nişte proşti, Shirley! N-au iubit niciodată – n-au fost iubiţi niciodată! — Ai dreptate, Lina! Şi în întunecata lor ignoranţă hulesc focul viu al vieţii adus de un serafim de la un preasfânt altar. — O confundă cu scânteile ce se înalţă din valea Tofetului. Aici dialogul fu întrerupt de bruscul şi voiosul dangăt al clopotelor care chemau toţi credincioşii la biserică.      

CAPITOLUL XVIII   Pe care cititorul simandicos e sfătuit să-l sară, întrucât în el sunt înfăţişate persoane vulgare   Seara era liniştită şi caldă; promitea chiar să devină apăsătoare şi sufocantă. În jurul soarelui ce căpătase spre apus norii se făcuseră purpurii; semne ca de vară mai degrabă indiană decât englezească scăldau zarea şi aruncau reflexe roşietice peste coastele colinelor, peste faţadele caselor, peste trunchiurile copacilor; peste şerpuirea drumului şi unduirea păşunilor. Cele două fete coborau domol dinspre pajişti; la vremea când ajunseră în curtea bisericii, clopotele amuţiseră; mulţimea se strânsese în biserică; toate împrejurimile rămăseseră pustii. — Ce plăcut şi liniştit e! spuse Caroline. — Şi ce căldură trebuie să fie în biserică! răspunse Shirley. Ce îngrozitor de lungă cuvântare o să ţină doctorul Boultby! Şi ce-au să-i mai tragă domnii diaconi cu vorbirile lor dinainte pregătite. Cât despre mine, eu aş prefera să nu intru. — Dar o să se supere unchiul, dac-o observa că nu suntem de faţă. — O să port eu povara supărării: doar n-o să mă mănânce. O să-mi pară rău că nu-i ascult cuvântarea bătăioasă. Ştiu că toată dreptatea o să fie de partea Bisericii şi tot veninul o să şi-l îndrepte împotriva Schismei; n-are să uite nici bătălia de la Royd Lane. O să-mi pară rău şi că te lipsesc pe tine de predica sincer prietenoasă a domnului Hall, cu toate yorkshireismele ei savuroase, dar eu aici rămân. Biserica asta cenuşie şi mormintele încă mai cenuşii arată minunat cu această licărire roşietică revărsată asupra lor. Natura s-a cufundat acum în rugăciunile ei de seară; a îngenuncheat în faţa colinelor alea roşii. O văd prosternată pe largile trepte ale altarului, rugându-se pentru o noapte frumoasă menită marinarilor aflaţi pe ape, călătorilor din deserturi, mieilor din mlaştini şi puilor de păsărele adormiţi în păduri. Caroline, o văd! Şi am să-ţi spun cum arată: aidoma cu Eva pe vremea când ea şi Adam erau singurii oameni de pe pământ. — Dar nu e vorba de Eva lui Milton, Shirley. — Eva lui Milton! Eva lui Milton! repet şi eu. Nu, în numele Maicii Preciste, nu este! Cary, suntem singure: putem spune tot ce gândim. Milton a fost un om mare; dar a fost oare şi bun? Mintea îi era desăvârşită; dar cum îi era inima? A văzut raiul; a privit în jos către iad. L-a văzut pe Satan, şi odrasla lui Păcatul, şi Moartea, cumplita lor progenitură. Îngerii şi-au desfăşurat în faţa lui cohortele; şirul nesfârşit de scuturi diamantine au răsfrânt către ochii lui orbi nerostitele splendori ale raiului. Diavolii şi-au adunat legiunile în văzul său; armatele lor întunecate, detronate şi-acoperite de blesteme şi-au perindat ostaşii prin faţa lui. Milton a încercat s-o vadă pe cea dintâi femeie; dar, Cary, n-a aflat-o. — Eşti puţin cam prea îndrăzneaţă dacă vorbeşti aşa. — La fel de îndrăzneaţă pe cât de credincioasă. Bucătăreasa şi-a văzut-o; sau pe doamna Gill, aşa cum am văzut-o eu făcând budinci, în arşiţa verii, în lăptăria răcoroasă, cu tufe de trandafiri şi călţunaşi la ferestrele zăbrelite, pregătind gustări reci pentru parohi – conserve şi dulciuri – spunându-şi nedumerită: „ce să aleg pentru tot cei mai de seamă; cum să le rânduiesc spre a nu amesteca gusturile, să le îmbin cu pricepere, să le fac frumoase; să pot da fiecăruia după pofta lui, şi după cum i-ar fi dorinţa”. — Şi asta-i foarte bine, Shirley. — I-aş cere îngăduinţa să-i reamintesc că primii oameni de pe pământ au fost Titanii şi că Eva a fost mama lor: din ea sau născut Saturn, Hiperion, Okeanos; ea l-a născut pe Prometeu… — Păgână ce eşti! Ce înseamnă trăsnăile astea? — Vreau să spun că pe vremurile acelea se aflau giganţi pe pământ; giganţi în stare să ia raiul cu asalt. Pieptul primei femei care a făcut să răsară viaţă pe pământ a dat naştere acelor cutezători în stare să se măsoare cu Atotputernicia: forţa capabilă să îndure o mie de ani de sclavie; vitalitatea aptă să hrănească vulturul morţii veacuri fără de număr; viaţa nesecată şi desăvârşirea fără de pată – surori ale nemuririi – care, după milenii de crime, lupte şi încrâncenări, a putut concepe şi aduce pe lume un Mântuitor. Femeia cea dintâi a fost de origine celestă; necuprinsă era inima de unde a ţâşnit izvorul sângelui neamurilor; şi măreţ acel cap ce a purtat fără prihană coroana de consort al creaţiei. — A râvnit la un măr şi a fost păcălită de şarpe; dar în capul tău e o asemenea învălmăşeală de Scriptură şi mitologie, că nu te mai poate nimeni urmări. Încă nu mi-ai spus ce anume ai văzut îngenunchind pe colinele acelea. — Am văzut – văd şi acum – o femeie-Titan; rochia de văzduh albastru îi flutură până la marginile pajiştilor unde vezi păscând turma de-acolo; un văl alb ca o avalanşă îi cade de la cap până la picioare şi arabescuri de flăcări luminoase îi împodobesc marginile. Mai jos de piept îi zăresc brâul purpuriu ca zarea; prin roşeaţa lui licăreşte luceafărul de seară. Ochii ei cuminţi nu pot să ţi-i descriu; sunt limpezi – sunt adânci ca lacurile – stau înălţaţi spre cer şi-s plini de veneraţie - tremură de blândeţea dragostei şi de strălucirea rugii. Fruntea are întinderea unui nour şi-i mai palidă decât luna la răsărit, înălţată mult înainte de înstăpânirea întunericului; îşi apleacă pieptul către culmile dinspre Stilbro’ Moor, iar mâinile puternice îi stau împreunate. Şiastfel îngenuncheată, şi-apropie chipul de faţa lui Dumnezeu şi vorbeşte cu el. Eva este fiica lui Iehova, după cum Adam este fiul său. — E ceva cam vag şi cam himeric! Hai, Shirley, trebuie să intrăm în biserică. — Caroline, eu nu merg: eu rămân aici, afară, cu mama mea Eva, în aceste zile cu numele de Natură. O iubesc – făptură puternică şi nemuritoare. Raiul poate că i s-a stins de pe frunte când a fost alungată din Grădina Edenului; dar tot ce e minunat pe lume încă străluceşte acolo. Mă strânge la pieptul ei şi îmi arată inima. Taci, Caroline! Ai s-o vezi şi tu şi ai să simţi la fel ca şi mine, dacă tăcem amândouă. — Am să-ţi fac hatârul ăsta; dar nici zece minute n-au să treacă şi-o să-ncepi iarăşi să vorbeşti. Domnişoara Keeldar, asupra căreia dulcile emoţii ale caldei seri de vară păreau să acţioneze cu o putere irezistibilă, se sprijini de o înaltă piatră funerară; îşi aţinti privirile asupra apusului înflăcărat şi se cufundă într-o plăcută reverie. Retrăgându-se puţin, Caroline păşea în sus şi-n jos pe lângă zidul grădinii parohiale, visându-şi şi ea visurile ei. Shirley pomenise cuvântul „mamă“; în imaginaţia Carolinei acest cuvânt nu evoca acele personaje covârşitoare şi mistice întâlnite de Shirley în viziunile ei, ci o firavă făptură omenească – acea făptură pe care şi-o închipuia a fi propria ei mamă; necunoscută, neiubită, dar nu nedorită. „O! de-ar veni odată ziua când să-şi aducă aminte de copilul ei! O! de mi-ar fi dat s-o cunosc, şi cunoscând-o s-o pot iubi! “ Acestea-i erau dorinţele. Dorul după copilărie îi umplu din nou sufletul. Dorinţa care în atâtea nopţi o ţinuse trează în pătuţ şi pe care teama de zădărnicie aproape o stinsese în anii din urmă, se aprinse dintr-o dată şi începu să-i ardă puternic în inimă. Ar fi dorit ca maică-sa să poată sosi într-o zi preafericită şi să trimită pe cineva s-o cheme – să se uite la ea cu bucurie şi cu ochii plini de dragoste, şi să-i spună duios, cu glas dulce: „Caroline, fetiţa mea, am un cămin pentru tine: ai să vii să stăm împreună. Toată dragostea de care ai avut nevoie şi din care nu ţi-a fost dat să guşti, încă din pruncie, ţi-am pus-o deoparte şi ţi-am păstrat-o cu grijă. Vino, acum are să te îndestuleze.“ Un zgomot iscat dinspre drum o trezi pe Caroline din reveriile filiale şi pe Shirley din vedeniile cu Titani. Ascultară şi auziră tropot de cai; priviră, şi văzură nişte licăriri printre copaci; printre frunze distinseră pete de roşu milităresc; căştile străluciră, penele fluturară. Tăcuţi şi în bună rânduială, şase soldaţi trecură în pasul domol al cailor. — Tot ăia pe care i-am văzut azi după-amiază, şopti Shirley. Până acum probabil că au făcut popas undeva. Vor să treacă neobservaţi, cât mai neobservaţi cu putinţă, şi se duc la întâlnire la ora asta liniştită, când lumea e la biserică. N-am spus eu că n-o să treacă mult şi-o să vedem lucruri neobişnuite? De abia dispăruseră zgomotul şi siluetele soldaţilor, când o altă întâmplare oarecum deosebită veni să tulbure liniştea nopţii – strigătele nerăbdătoare ale unui copil. Se uitară întracolo: un bărbat ieşi din biserică, ducând în braţe un copilaş – un băieţel de vreo doi ani, voinic şi dolofan – care ţipa cât îl ţineau puterile; probabil că tocmai se trezise din somn, acolo în biserică; două fetiţe, de nouă şi de zece ani, veniră în urma lor. Aerul proaspăt şi farmecul câtorva flori culese de pe un mormânt îl potoliră repede pe băieţel; bărbatul se aşeză lângă el şi începu să-l legene pe genunchi, duios ca o femeie; cele două fetiţe se aşezară lângă ei, una pe-o parte şi alta pe cealaltă. — Bună seara, William, îi spuse Shirley după ce mai întâi îl cercetase cu atenţie. Omul desigur c-o observase încă mai înainte pe Shirley şi probabil aşteptase să vadă dacă va fi recunoscut; acum îşi scoase pălăria din cap şi arboră un zâmbet de bucurie. Avea un cap ciolănos, cu brazde adânc săpate pe chip, nu bătrân, dar foarte trecut; era curat şi decent la înfăţişare, iar copiii arătau deosebit de îngrijiţi; e vorba de vechiul nostru prieten Farren. Fetele se apropiară de el. — Nu intraţi în biserică? le întrebă el bucuros, dar cu o umbră de sfială în priviri, simţământ ce nu era de fel un rezultat al situaţiei lor sociale, ci doar admiraţie pentru eleganţa şi tinereţea celor două domnişoare. În faţa domnilor – cum ar fi fost Moore sau Helstone, de pildă - se arăta deseori cam îndărătnic; la fel, faţă de doamne mândre şi neobrăzate devenea cu totul neînţelegător, câteodată de-a dreptul duşmănos; era însă cât se poate de maleabil şi sensibil când se vedea tratat cu bunăvoinţă şi omenie. Firea lui – o fire încăpăţânată – nu se putea nicidecum împăca vreodată cu dârzenia din firea altora; din această pricină nu ajunsese niciodată să aibă simpatie pentru fostul lui stăpân, Moore; şi, neştiind nimic de faptul că acesta avea o părere bună despre el, nici de ajutorul ce i-l dăduse în taină recomandându-l ca grădinar domnului Yorke, şi prin asta şi altor familii de prin împrejurimi, continua să-l urască pentru firea lui aspră, în vremea din urmă lucrase deseori la Fieldhead; firea deschisă şi ospitalieră a domnişoarei Keeldar era pentru el o adevărată încântare. Pe Caroline o cunoştea de mic copil; fără să-şi dea seama, reprezenta pentru el doamna ideală. Înfăţişarea ei blândă, mersul, gesturile, graţia persoanei şi a îmbrăcămintei atingeau o coardă artistică în inima lui de ţăran; privind-o, încerca aceeaşi satisfacţie ca şi atunci când admira nişte flori rare, sau îşi arunca ochii peste peisaje frumoase. Amândouă domnişoarele îl simpatizau pe William: marea lor plăcere era să-i împrumute cărţi, să-i dăruiască plante; conversaţia cu el li se părea de departe preferabilă decât aceea cu numeroşi oameni grosolani, aspri, înfumuraţi, cu situaţii nemăsurat mai înalte decât a lui. — William, când ai ieşit dumneata afară cine vorbea? îl întrebă Shirley. — Un domn pe care l-aveţi dumneavoastră tare la inimă, domnişoara Shirley – domnul Donne. — Pari să ştii multe, William. Cum de mi-ai putut afla părerea despre domnul Donne? — Ehei, domnişoară Shirley, este acolo, în ochii dumneavoastră, câte o lucire care din când în când vă mai dă de gol. Uneori vă uitaţi cu cel mai mare dispreţ, dacă se întâmplă să fie şi domnul Donne pe-aproape. — Dumitale îţi place, William? — Mie? Sunt sătul până peste cap de toţi diaconii ăştia, la fel şi nevasta; nu ştiu să se poarte; cu oamenii săraci vorbesc chiar aşa ca şi cum ar crede că sunt supuşii lor. Totdeauna caută să facă mare caz de slujba lor şi să-i dea importanţă; e păcat că-i aşa, dar numai slujba le-ar putea da lor vreo însemnătate. Numai că nu se întâmplă deloc aşa. Din adâncul inimii urăsc trufia. — Dar şi dumneata eşti mândru în felul dumitale, interveni Caroline: eşti ceea ce se cheamă mândru de casa dumitale; îţi place ca tot ce e în jurul dumitale să fie frumos; câteodată parcă ai lăsa să se vadă că eşti prea mândru ca săţi primeşti leafa. Când nu aveai de lucru, te-ai arătat prea mândru ca să iei ceva pe datorie; dacă n-ar fi fost copiii, cred c-ai fi preferat să mori de foame decât să te duci la prăvălie fără bani; iar când am vrut eu să-ţi dau ceva, cât n-a trebuit să mă lupt până te-am convins să primeşti! — În parte e adevărat, domnişoară Caroline; oricând prefer să dau decât să primesc, mai cu seamă de la cineva ca dumneavoastră. Uitaţi-vă şi dumneavoastră ce deosebire e între noi: dumneavoastră sunteţi o fată tânără şi puţintică la trup, şi eu îs gogemite bărbatul cât malul; şi-s aproape de două ori mai bătrân. Şi-atuncea nu se cade, zic eu, să iau eu de la dumneavoastră, să vă rămân obligat (cum văd că se zice) dumneavoastră; şi-n ziulica de-atunci, când aţi poftit acasă la noi, m-aţi chemat la uşă, şi aţi spus că să-mi daţi cinci şilingi, de care nu prea cred eu că vă puteaţi despărţi uşor – fiindcă nu sunteţi avută, ştiu eu – în ziua aceea am fost amarnic răzvrătit - un radical am fost – un insurecţionist; şi dumneavoastră m-aţi împins la asta. Mi se părea mie că-i mare ruşine ca eu, om care vroiam şi eram în stare să muncesc, să ajung la aşa hal încât o fată tinerică şi cam de vârsta fetei mele mai mari să găsească de cuviinţă că să vină şi să-mi dea mie gologănaşul ei. — Ai fost cumva supărat pe mine, William? — Mai c-am fost, într-un fel; atâta doar că v-am iertat repede şi degrabă, că dumneavoastră la bine vă gândeaţi. Ehei, aşa-i, sunt mândru, şi la fel sunteţi şi dumneavoastră; atâta doar că mândria dumneavoastră şi-a mea e de soi bun – cum îi spunem noi în Yorkshire, mândrie curată – dintraceea despre care domnii Malone şi Donne habar nu au; a lor e mândrie întinată. Eu, să ştiţi, am să-mi deprind fetele să fie la fel de mândre ca domnişoara Shirley pe care o vedeţi, şi băieţii să fie la fel de mândri ca mine; dacă ar da dracu’ să-i văd că sunt asemenea diaconilor ălora – l-aş stâlci pe Michael ăsta micu’ de-aş vedea că doar de-o palmă s-abate într-acolo. — Şi care-i deosebirea, William? — Ştiţi dumneavoastră destul de bine care-i deosebirea, da’ vreţi să mă puneţi pe mine să-nşir la vorbe. Domnul Malone şi domnul Donne e aproape prea mândri ca să-şi împlinească singuri treburile; noi suntem aproape prea mândri ca să lăsăm pe alţii să muncească pentru noi. Diaconii ăştia abia dacă sunt în stare să spună o vorbă omenoasă unuia dintr-aceia de-i socotesc mai prejos decât ei; noi abia dacă suntem în stare să îndurăm o vorbă neomenoasă de la aceia de se socotesc mai presus decât noi. — Acum, William, fii destul de modest şi spune-mi adevărat cum îţi mai merg treburile. Te descurci bine? — Domnişoară Shirley – mă descurc tare bine. De când mam apucat de grădinărit, cu sprijinul domnului Yorke, şi de când domnul Hall (alt om de omenie) a ajutat-o pe nevastămea să deschidă o prăvălioară, nu mai am de ce mă plânge. Ai mei mănâncă pe săturate şi au ce să îmbrace; şi mândria mă face să mai pun din vreme în vreme deoparte şi câte un ban alb pentru zile negre; fiindcă trag eu nădejde să mor înainte de-a ajunge la mila parohiei; şi eu şi-ai mei suntem mulţumiţi; da’ vecinii e tot la mare ananghie: nici nu ştiţi ce mi-e dat să-mi vadă ochii. — Şi prin urmare mai sunt încă nemulţumiri, nu-i aşa? întrebă domnişoara Keeldar. — Prin urmare – bine aţi zis – prin urmare. Se-nţelege, oamenii de crapă de foame nu poate fi nici oameni mulţumiţi şi nici oameni aşezaţi. Ţara nu-i într-o stare sănătoasă; eu atâta spun! — Dar ce s-ar putea face. Ce-aş putea eu face mai mult, de pildă? — Să faceţi? — mare lucru nu puteţi face, biată feţişoară! V-aţi dat gologanii; aţi făcut mult bine. Dacă l-aţi putea căra pe arendaşul dumneavoastră, domnul Moore, tocmai la Botany Bay, s-ar putea să faceţi şi mai bine. Îl duşmăneşte lumea. — William, nu ţi-e ruşine?! strigă Caroline cu înfocare. Dacă lumea îl urăşte, e spre ruşinea ei, nu a lui. Domnul Moore nu urăşte pe nimeni; nu vrea decât să-şi facă datoria şi să-şi apere drepturile. Greşeşti grav de tot când vorbeşti aşa. — Spun şi eu ce gândesc. Domnul Moore ăla e inimă rece, nesimţitoare. — Bine, interveni Shirley, să presupunem că Moore ar fi alungat din ţară şi fabrica lui rasă de pe faţa pământului, atunci oamenii ar avea mai mult de lucru? — Mai puţin ar avea. Eu ştiu asta, şi ei o ştiu; şi este mulţi oameni cinstiţi care ajunge la deznădejde dacă văd ei limpede că pe orice cale ar apuca, la mai bine n-are cum nimeri, şi se află şi destui necinstiţi ca să-i mâne la rele: ticăloşi care zice că sunt „prietenii poporului“, şi care habar n-are de necazurile poporului, şi-s la fel de mincinoşi ca Lucifer. Vreo patruzeci de ani am trăit eu pe lumea asta, şi cred cu tărie că „poporul“ n-are să aibă niciodată prieteni adevăraţi în afară de ei singuri şi doi sau trei oameni dintr-o tagmă ori alta, care e prieteni la toată lumea. Firea omenească, dacă iei oamenii aşa, laolaltă, nu-i altceva decât dragoste de sine. E nemăsurat de puţini, şi nu poţi întâlni decât din întâmplare, ici şi colo, din când în când, oameni ca dumneavoastră, fetele astea tinere, şi cu mine, care fără să facă parte din aceeaşi lume, se pot înţelege unii pe alţii şi pot să fie prieteni fără ca de-o parte să se arate slugărnicia şi de cealaltă făloşenia. Acelora care zice că e prieteni oamenilor mai de jos decât ei şi fac asta cu gânduri la politică nu trebuie să le dai niciodată crezare: întotdeauna încearcă doar să facă din cei mai nevoiaşi unelte de-ale lor. Cât despre mine, eu niciodată nam să judec cu mintea altcuiva, nici n-am să fiu dus pe cărări greşite, pentru placul nimănui. Am fost şi eu îmbiat cu fel de fel de vorbe în vremea din urmă, dar am văzut că sunt viclene şi le-am azvârlit îndărăt în obrazul celor care mă îmbiau. — Nu vrei să ne spui ce fel de vorbe? — Nu; n-ar fi de niciun folos; şi nici n-ar putea să schimbe ceva; cei despre care era vorba pot să-şi poarte singuri de grijă. — Ei, cine să-şi poarte singuri de grijă? rosti un alt glas. Joe Scott ieşise şontâc-şontâc din biserică să ia o gură de aer şi acum se găsea şi el de faţă. — Despre tine vorbeam, Joe, spuse William zâmbind. — Şi eu am să-l vestesc pe stăpânul meu, veni răspunsul. Domnişoarelor, continuă el luându-şi un aer marţial, dumneavoastră aţi face mai bine să vă duceţi acasă. — Nu văd de ce, spuse Shirley, care se obişnuise cu manierele cam înfumurate, ale supraveghetorului şi se războise deseori cu el; asta mai cu seamă fiindcă Joe, partizan al unor teorii dispreţuitoare faţă de femei în general, în adâncul sufletului său era furios din pricină că stăpânul şi fabrica lui păreau a fi oarecum conduşi de o fustă, şi primea ca pe un ghimpe în inimă orice vizită de afaceri făcută de domnişoara Keeldar la administraţia fabricii. — Fiindcă pe-aicea nu se petrece nimic în care s-ar cuveni să s-amestece partea femeiască. — Nu mai spune! Văd că în biserică se fac rugăciuni şi se rostesc predici; nici aici n-ar trebui să ne amestecăm? — N-aţi fost de faţă nici la rugăciuni şi nici la predicii, domnişoară, dac-am băgat eu bine de seamă. Numa’ că eu înspre politică băteam; dacă nu mă înşel eu, William Farren, aici de faţă, cam tot într-acolo trăgea. — Ei, şi ce-i cu asta? Politica e preocuparea noastră obişnuită, Joe. Dumneata ştii că citesc câte un jurnal în flecare zi, şi două duminica? — Eu m-aş gândi că citiţi despre măritişuri, aşa aş zice, domnişoară, despre crime, accidente şi altele dintr-astea. Nui aşa? — Ba citesc articolele de fond, Joe, şi informaţiile de peste hotare, studiez cotele de la bursă: pe scurt, citesc tot ce citesc şi domnii. După înfăţişarea lui, se vedea limpede că Joe considera discuţia asta un fel de pălăvrăgeală fără rost. Aşa că răspunse printr-o tăcere dispreţuitoare. Dar domnişoara Keeldar continuă: — Joe, până acum n-am putut afla niciodată limpede dacă eşti whig sau tory; fii bun şi spune-ne: care partid e onorat de sprijinul dumitale? — E tare greu să lămureşti un lucru atunci când eşti încredinţat că n-o să fi înţeles, răspunse Joe cu aroganţă. Numai că de-ar fi vorba să fiu tory, aş prefera să fiu babă, sau chiar femeie tânără, lucru încă şi mai de nimic. Tories sunt aceia de duc mai departe războiul şi năruiesc comerţul; şi, de-aş fi eu de partea vreunui partid – da’ partidele politice sunt toate o aiureală – sunt de partea celui de ţine mai mult cu pacea, adică prin asta cu interesele neguţătoreşti ale bietei noastre ţări. — Şi eu la fel, Joe, răspunse Shirley, căreia îi făcea plăcere să-l necăjească pe supraveghetor, stăruind să vorbească despre lucruri în care după opinia lui ea – ca femeie – n-avea niciun drept să se amestece. În parte, cel puţin. Fiindcă eu aş înclina în acelaşi timp şi înspre interesele agricultorilor; şi asta pe bună dreptate, întrucât nu doresc defel ca Anglia să se afle la picioarele Franţei, dar cu toate că o parte din veniturile mele provin de la Hollow’s Mill, o alta mult mai importantă provine de la moşia dimprejurul fabricii. N-ar fi bine să se ia nicio măsură neprielnică agricultorilor; nu, Joe, ce zici? — Roua de la ceasul ăsta nu prea le prieşte femeilor la sănătate, rosti Joe. — Dacă ai spus cumva vorbele astea din grijă pentru sănătatea mea, te pot pur şi simplu asigura că sunt insensibilă la frig. N-aş avea nimic împotrivă să fac şi eu de pază la fabrică, într-o noapte din vara asta, înarmată cu muscheta dumitale, Joe. Bărbia lui Joe Scott era şi aşa ieşită în afară; la auzul vorbelor astea o împinse încă şi mai înainte. — Dar, ca să ne întoarcem la oile noastre, continuă Shirley, comerciantă şi proprietară de fabrică de postav cum sunt, în afară de fermieră, nu-mi pot alunga din minte o anumită impresie precum că noi fabricanţii şi oamenii care ne ocupăm de afaceri suntem uneori puţin - foarte puţin – egoişti şi cam miopi în păreri şi mai cu seamă prea nepăsători faţă de suferinţele oamenilor, oarecum lipsiţi de suflet în goana noastră după câştig; nu eşti de acord cu mine, Joe? — Nu pot să discut acolo unde ştiu bine că n-o să fiu înţeles, veni din nou acelaşi răspuns. — Misterios mai eşti! Stăpânul dumitale discută uneori cu mine, Joe; nu-i aşa de scorţos ca dumneata. — Poate că nu: fiecare face în felul lui. — Joe, crezi chiar cu adevărat că toată deşteptăciunea de pe lume a fost adunată doar în capetele bărbaţilor? — Cred că femeile din ziua de astăzi sunt cam răzgâiate şi cam mofturoase; şi am mare respect pentru cele arătate de sfântul apostol Pavel în al doilea capitol din Epistola întâi către Timotei. — Şi ce se arată acolo, Joe? — Fie ca femeia să înveţe în tăcere şi cu toată supunerea. Nu pot îngădui ca o femeie să-i înveţe pe alţii şi să uzurpe întâietatea bărbatului; ci să păstreze tăcerea. Fiindcă Adam a fost mai întâi alcătuit, şi după aceea Eva. — Şi ce legătură are asta cu afacerile? izbucni Shirley. Ceai spus dumneata aduce a drept de primogenitură. Am să ridic problema asta înaintea domnului Yorke întâia dată când o mai începe să tune şi să fulgere împotriva acestor drepturi. — Şi pe urmă, continuă Joe Scott, Adam n-a fost păcălit; pe când femeia, lăsându-se păcălită, a căzut în păcat. — Cu atât mai rău pentru Adam dacă a păcătuit cu bună ştiinţă! se repezi domnişoara Keeldar. Ca să-ţi spun adevărul adevărat, Joe, eu niciodată nu m-am împăcat prea uşor cu acest capitol: mă nedumereşte. — E foarte limpede, domnişoară: cine poate n-are decât să citească. — Dar poate citi aşa cum îi convine lui, spuse Caroline amestecându-se pentru prima oară în discuţie. Eşti de acord cu dreptul de liberă interpretare, nu-i aşa, Joe? — Pe legea mea! Cum să nu fiu? Sunt de acord şi-l cer şi pentru mine cu privire la fiecare literă din Cartea sfântă. — Şi femeile se pot folosi de el la fel ca şi bărbaţii? — Aşa nu; femeia trebuie să urmeze părerea bărbatului, nu numai în politică, da’ şi-n credinţă: e cel mai sănătos lucru pentru ele. — Ohooo! exclamară într-un glas şi Shirley şi Caroline. — Asta-i sigur! Nici nu mai încape îndoială! insistă încăpăţânatul supraveghetor. — Socoteşte că nu mai poţi vorbi, fiindcă toată lumea strigă să-ţi fie ruşine pentru asemenea cuvinte fără socoteală, zise domnişoara Keeldar. Tot aşa de bine ai putea spune că bărbaţii trebuie să asculte părerile preoţilor fără să mai cerceteze cu mintea lor. La ce ar mai folosi o asemenea religie? N-ar mai fi decât o simplă orbire, o superstiţie prostească. — Şi cam cum aţi citi dumneavoastră, domnişoară Helstone, asemenea slove ale sfântului apostol Pavel? — De! Eu… eu cam asta cred despre ele: sfântul apostol a scris acel capitol pentru o anume comunitate creştină, aflată în nişte condiţii speciale; mai mult decât atât, îndrăznesc să spun că în cazul când aş putea să citesc originalul în limba greacă, aş vedea că multe cuvinte au fost traduse greşit, poate chiar pe de-a întregul prost înţelese. Nu mă îndoiesc defel că ar fi posibil dovedind desigur oarecare iscusinţă, să dai pasajului o întorsătură cu totul contrarie, să-l faci să sune astfel: „Fie ca femeia să-şi poată rosti cuvântul ori de câte ori găseşte cu cale să zică ceva împotrivă” – „îngăduit îi este femeii să înveţe pe alţii şi să-i îndrume atât cât îi stă în puteri. Iar în vremea aceasta bărbatul nu va avea nimic mai bun de făcut decât să-şi păstreze pacea sufletească“, şi aşa mai departe. — Aşa ceva n-ar fi cu putinţă, domnişoară. — Ba eu am curaj să susţin că da. Părerile mele sunt mult mai ferme decât ale dumitale, Joe. Domnule Scott, eşti un ins cum nu se poate mai dogmatic, şi întotdeauna ai fost la fel: de asta îmi place William mai mult decât dumneata. — Acasă la el Joe e cel mai de treabă om, spuse Shirley; lam văzut eu acolo stând blând ca un mieluşel. În întregul Briarfield n-ai să găseşti bărbat mai bun şi mai grijuliu decât dânsul. Faţă de nevastă-sa uită toate dogmele. — Nevastă-mea e femeie care munceşte din greu, o femeie simplă: vremea şi grijile i-au topit orice trufie; dar cu dumneavoastră treaba nu şade tot aşa, domnişoarelor. Şi pe urmă, spuneţi c-aţi avea atâta ştiinţă; numai că după mintea mea, ce ştiţi dumneavoastră e doar aşa, un pospai pe deasupra. V-aş putea eu spune cum – să tot fie vrun an deatuncea – într-o bună zi a venit la noi la administraţie domnişoara Caroline, tocmai când mă băgasem eu în spatele biroului cel mare ca să împachetez ceva, şi a adus cu dânsa o tăbliţă pe care era înşirată o socoteală de artimetică, să i-o arate patronului; de-adevărat era o adunare acolo pe care Harry al nostru ar fi dus-o la capăt cât ai clipi din ochi. Da’ dânsa nu ştia s-o scoată la capăt; a trebuit să-i arate domnul Moore; iar dacă a încercat să-i arate, tot n-a priceput. — Astea-s prostii, Joe. — Nu, nu; nu-s prostii; şi domnişoara Shirley – uitaţi-o, aici de faţă – zice că-l ascultă pe patron, când vorbeşte despre afaceri, de-i numai ochi şi urechi, şi pricepe tot aşa de limpede ca şi cum s-ar uită în oglindă; numa’ că toată vremea trage mereu cu ochiul pe fereastră să vadă ce-i face iapa; iar pe urmă îşi mută ochii pe-un strop care cică ar fi căzut pe rochia de călărie; pe urmă dă roată cu privirile să vadă de nu cumva s-au prins ceva pânze de păianjen ori s-a aşezat praful, şi se gândeşte ce murdari suntem noi şi ce mai galop o să-i tragă ’mneaei peste izlazul de la Nunnely. Şiatuncea pricepe mai mult de-o grămadă din ce-i spune domnul Moore, la fel ca şi cum i-ar vorbi pe greceşte. — Joe, eşti un adevărat calomniator. Aş avea eu ce să-ţi răspund, dar uite că iese lumea din biserică: trebuie să te părăsim. Tobă de prejudecăţi – rămâi cu bine; William, rămâi cu bine. Copii, să veniţi mâine la Fieldhead şi să v-alegeţi ce vă place vouă mai mult din cămara doamnei Gill.    

CAPITOLUL XIX   O noapte de vară   Venise acum ceasul amurgului. Văzduhul limpede era prielnic aprinderii stelelor. — O să mai am doar atâta lumină cât să pot vedea drumul spre casă, spuse domnişoara Keeldar la poarta grădinii parohiale, pe când se pregătea să-şi ia rămas bun de la Caroline. — Nu te duce singură, Shirley. Să meargă şi Fanny cu tine. — Nu-i nevoie. De ce mi-ar putea fi teamă în propria mea parohie? În fiecare noapte frumoasă de vară aş veni pe jos de la Fieldhead până la biserică şi cu trei ceasuri mai târziu decât acum, doar pentru plăcerea de a vedea stelele şi prilejul fericit de a mă întâlni cu o zână. — Atunci măcar aşteaptă până se împrăştie mulţimea. — Asta da. Uite cum trec cele cinci domnişoare Armitage. Uite şi docarul domnului Sykes, trăsura domnului Wynne, careta domnului Birtwhistle; n-am niciun chef să mă supun în clipa de faţă. Laolaltă cu toţi, ceremoniei de rămas bun, aşa că pentru o clipă o să intrăm în grădină şi-o să ne căutăm adăpost pe sub bobiţei. Parohii, diaconii şi epitropii ieşiră şi ei din biserică. Urmară discuţii însufleţite, strângeri de mâini, felicitări pentru cuvântările rostite, sfaturi pentru a se feri de aerul răcoros al nopţii, etc. Şi treptat grupul se împuţină; trăsurile plecau la drum. Domnişoara Keeldar tocmai ieşea de sub ascunzişul ei înflorit, când domnul Helstone intră în grădină şi o văzu. — Oho! Am nevoie de dumneavoastră, o vesti. Mi-era teamă că aţi şi plecat. Caroline, vino încoace. Caroline veni, aşteptându-se, ca şi Shirley dealtminteri, la o predică pe tema lipsei lor de la biserică. Numai că alte preocupări puseseră atunci stăpânire pe gândurile parohului. — În noaptea asta n-am să dorm acasă, continuă el. Chiar azi m-am întâlnit cu un vechi prieten şi i-am promis să-l întovărăşesc. Am să mă întorc probabil mâine pe la prânz. Thomas, secretarul, e ocupat şi n-am cum îl aduce să doarmă aici, aşa cum fac de obicei când lipsesc noaptea; prin urmare… — Prin urmare, îl întrerupse Shirley, vreţi să faceţi din mine un domn în seara asta – primul gentleman din Briarfield, pe scurt, să vă ţin locul, să fiu mai-mare peste, casa parohială şi paznic ai nepoatei şi al slujnicelor din casa dumneavoastră câtă vreme sunteţi plecat? — Chiar aşa, căpitane; m-am gândit că slujba asta are să vă intereseze. Sunteţi dispusă să-i faceţi Carolinei favoarea de a fi musafirul ei pentru o noapte? Aţi vrea să rămâneţi aici în loc să vă întoarceţi la Fieldhead? — Şi ce-o să facă doamna Pryor? Mă aşteaptă acasă. — Îi trimit eu vorbă. Vă rog: hotărâţi-vă să rămâneţi aici. Se face târziu şi cade rouă deasă; sunt sigur că şi dumneavoastră şi Caroline vă bucuraţi dacă puteţi sta împreună. — Bine, atunci vă promit că rămân cu Caroline, răspunse Shirley. După cum spuneaţi, suntem bucuroase să rămânem împreună; în noaptea asta nu ne mai despărţim. Gata, întoarceţi-vă la vechiul dumneavoastră prieten şi nu mai duceţi grija noastră. — Dar dacă s-ar întâmplă vreo tulburare în noaptea asta, dacă aţi auzi clănţănitul unei broaşte, sau cum e tăiat un ochi de geam, paşi furişaţi prin jurul casei (şi nu-i nevoie să mă tem a vă spune dumneavoastră, care purtaţi o inimă oţelită şi ageră sub eşarfa asta de fată, că asemenea mărunte întâmplări se mai pot petrece) — Atunci ce-aţi face, căpitane? — Nu ştiu – aş leşina, probabil – aş cădea jos şi ar trebui să mă ridice cineva. Numai că, doctore, în cazul când îmi încredinţaţi un asemenea post de onoare, trebuie să-mi daţi şi arme. Ce arme se găsesc în fortăreaţa dumneavoastră? — N-aţi fi în stare să mânuiţi o sabie? — Nu; mai degrabă aş putea mânui un cuţit de tăiat friptura. — O să găsiţi unul grozav în bufetul din sufragerie; e o unealtă pentru domnişoare, uşor de mânuit şi tăios ca un pumnal. — Asta ar fi bun pentru Caroline; mie ar trebui să-mi daţi o pereche de pistoale; ştiu că aveţi. — Am două perechi; una dintre ele vi-o pot pune la dispoziţie. Le găsiţi în birou la mine, atârnate deasupra consolei, în tocuri de pânză. — Încărcate? — Da, încărcate dar fără capse. Puneţi capsele înainte de-a vă duce la culcare. Căpitane, să ştiţi că încredinţându-vi-le vă fac cel mai mare compliment cu putinţă; dacă aţi fi vreo sperioasă, nici nu v-aş fi pomenit de pistoale. — O să am grijă de ele. Nu-i nevoie să mai întârziaţi, domnule Helstone; puteţi să plecaţi. E foarte drăguţ cu mine dacă îmi încredinţează pistoalele, spuse în vreme ce parohul ieşea pe poarta grădinii. Hai, Lina; hai să mergem înăuntru şi să mâncăm ceva; la ceai am fost prea enervată de vecinătatea domnului Sam Wynne ca să pot mânca, şi-acum mi-e o foame de lup. Intrară în casă şi se întoarseră în sufrageria întunecată prin a cărei fereastră deschisă năvălea aerul serii aducând miresmele florilor din grădină, zgomotul depărtat al paşilor ce se retrăgeau de-a lungul drumului, şi un murmur stins şi nedesluşit a cărui origine Caroline o explică prin cuvintele rostite în vreme ce sta rezemată de cercevea: — Shirley, aud pârâul din vale. Pe urmă sună din clopoţel, ceru o lumânare, nişte lapte şi nişte pâine – cina obişnuită a domnişoarei Keeldar şi a ei. După ce veni cu tava, Fanny dădu să închidă fereastra şi obloanele, dar i se ceru să le lase deocamdată aşa cum se aflau; amurgul era prea liniştit şi răsuflarea lui prea îmbălsămată ca să fie alungat încă de pe acum. Mâncară în tăcere; Caroline se ridică o singură dată ca să mute o vază cu flori de pe bufet pe tocul ferestrei; mireasma fiorilor era prea puternică pentru spaţiul strâmt al încăperii; la întoarcere deschise pe jumătate un sertar şi luă dinăuntru ceva ce-i luci în mână limpede şi strălucitor. — Va să zică asta mi-ai menit mie, Shirley. — da? E lucitor, foarte ascuţit şi cu vârful cum e acul; pare foarte primejdios. N-am trăit încă niciodată vreo emoţie care să mă poată îndemna să-l îndrept împotriva unui semen de-al meu. E greu să-mi închipui ce fel de împrejurări mi-ar putea îndemna braţul să lovească folosind o asemenea armă cum e cuţitul ăsta prelung. — Mi-ar fi groază să fac una ca asta, răspunse Shirley; dar cred că aş fi în stare, dacă m-aş vedea silită de anumite necesităţi imperioase pe care sunt capabilă să mi le imaginez. Domnişoara Keeldar îşi sorbi în linişte paharul de lapte proaspăt, părând cam cufundată în gânduri şi puţin palidă. Dar, de fapt, când nu era ea palidă? Niciodată n-o puteai vedea îmbujorată. După ce băură, laptele şi mâncară pâinea, o chemară din nou pe Fanny. Şi ea şi Eliza fură sfătuite să se ducă la culcare şi amândouă se arătară dornice să urmeze acest sfat, fiind tare ostenite după eforturile de peste zi, după tăierea atâtor pâinişoare cu stafide, după umplerea atâtor samovare şi ceşti de ceai, după atâta alergătură încolo şi încoace cu tăvile. Peste puţin auziră cum se închide uşa de la camera slujnicelor. Caroline luă o lumânare şi trecu încetişor prin toată casa, verificând dacă toate ferestrele erau închise şi toate uşile aveau zăvoarele trase. Nu ocoli nici măcar bucătăria din spate, cea plină de stafii, sau pivniţa cu aspect de criptă. După ce controlă peste tot, se întoarse. — În clipa de faţă nu există nici spirit, nici trup străin, în toată casa, anunţă ea. E aproape unsprezece, ar cam fi vremea să ne culcăm, dar eu parcă tot aş mai sta puţin dacă n-ai nimic împotrivă, Shirley. Uite, continuă, ţi-am adus perechea de pistoale din birou; poţi să te uiţi la ele pe îndelete. Le puse pe masă, dinaintea prietenei sale. — De ce ai vrea să mai stai? întrebă domnişoara Keeldar luând armele de foc de pe masă, cercetându-le şi pe urmă aşezându-le la loc. — Fiindcă în suflet îmi stăruie un simţământ ciudat şi neliniştitor. — Şi mie la fel. — Mă întreb dacă starea asta de nesomn şi neastâmpăr o fi pricinuită de electricitatea din aer. Ce zici? — Nu! Cerul e senin şi stelele fără de număr: e o noapte minunată. — Dar foarte liniştită. Aud cum se scurge apa, frecându-se de albia ei de piatră, acolo, în Hollow’s Copse, la fel de desluşit ca şi cum ar curge pe lângă gardul cimitirului. — Îmi pare bine că e o noapte atât de liniştită; mugetul vântului sau ropotul ploii m-ar necăji acum aşa de tare că aş face febră. — De ce, Shirley? — Fiindcă atunci degeaba mi-aş mai încorda auzul. — Asculţi către Hollow? — Da; e singurul loc dinspre care am mai putea auzi vreun sunet în clipa de faţă. — Singurul, Shirley. Stăteau amândouă la fereastră, amândouă cu coatele rezemate de pervaz şi amândouă cu capetele înclinate către obloanele deschise. Îşi vedeau una alteia chipul tineresc în lumina stelelor şi a acelui nelămurit amurg de iunie, care nu se şterge cu totul dinspre apus până ce zorile nu încep să mijească înspre răsărit. — Domnul Helstone crede că n-avem nicio idee încotro a plecat, murmură domnişoara Keeldar, nici cu ce rost, nici cu ce nădejdi şi nici în ce fel s-a pregătit; dar eu bănuiesc multe – tu nu? — Am bănuit şi eu câte ceva. — Toţi domnii ăştia – printre ei şi vărul tău Moore - cred că tu şi cu mine suntem acum în pat şi dormim de zor, fără să mai ştim ce-i pe lume. — Fără să le ducem vreo grijă – fără să ne legăm de ei speranţe ori temeri, adăugă Caroline. Amândouă păstrară tăcerea vreme de-o întreagă jumătate de ceas. Noaptea era şi ea tăcută; doar orologiul bisericii îi măsura scurgerea din sfert în sfert de oră. Câteva cuvinte fură schimbate în legătură cu răcoarea ce se lăsase; îşi strânseră mai tare şalurile, îşi puseră bonetele pe care le scoseseră şi îşi continuară pânda. Către miezul nopţii lătratul monoton şi enervant al câinelui din curte le turbură liniştea veghii. Caroline se ridică şi fără zgomot străbătu coridorul întunecat, până la bucătărie, cu gând să-l potolească aruncându-i o bucată de pâine. Şi izbuti. La întoarcere găsi sufrageria cufundată în întuneric, căci domnişoara Keeldar stinsese lumânarea; lângă fereastra încă deschisă, i se zărea silueta aplecată în afară, Domnişoara Helstone nu întrebă nimic; se strecură lângă ea. Câinele începu din nou să latre, de data asta cu furie; deodată conteni şi s-ar fi zis că stă şi ascultă. Cele două fete din sufragerie ascultau şi ele, de data asta nu numai murmurul pârâului dinspre fabrică; dinspre drum, de dincolo de curtea bisericii, percepeau un zgomot mai apropiat, deşi mai înăbuşit – un zgomot uniform, ritmic şi care înainta – tropot înfundat de picioare în mers. Acum răsuna mai aproape. Cele care ascultau îi înţeleseră treptat intensitatea. Nu era tropăitul a doi, a zece, ori a douăzeci de oameni, ci a unor sute. De văzut nu puteau să vadă nimic; tufişurile înalte din grădină puneau un paravan înfrunzit între ele şi drum. Dar în niciun caz nu se puteau mulţumi să audă; şi asta o simţeau pe măsură ce trupa aceea înainta şi părea acum să treacă de casa parohială. O simţiră cu şi mai mare acuitate când un glas omenesc – deşi glasul acela nu rosti decât un singur cuvânt – sparse tăcerea nopţii: — Stai! Urmă o oprire; marşul conteni. Pe urmă începu o discuţie cu glas scăzut, din care nici un singur cuvânt nu putea fi înţeles de acolo, din sufragerie. — Trebuie să auzim ce vorbesc, spuse Shirley. Se întoarse, luă pistoalele de pe masă, ieşi fără zgomot pe fereastra din mijloc a sufrageriei, de fapt o uşă de sticlă, se strecură de-a lungul cărării până la gardul grădinii şi rămase în ascultare sub tufele de liliac. Dacă ar fi fost singură, Caroline n-ar fi părăsit casa, dar unde se ducea Shirley trebuia să se ducă şi ea. Aruncă o privire către arma de pe bufet, o lăsă însă acolo şi curând se afla lângă prietena ei. Nu îndrăzniră să se uite peste gard, de teamă să nu fie zărite; se văzură silite să se ghemuiască în dosul lui; şi auziră următoarele cuvinte: — Pare o casă veche şi întortocheată. Cine mai locuieşte aici în afară de ticălosul de popă? — Doar trei femei – nepoată-sa şi două slujnice. — Ştii unde anume dorm? — Slujnicele în spate; nepoata într-o odaie din faţă. — Şi Helstone? — Uite acolo e camera lui. De obicei ţine lumânarea aprinsă, dar acum nu văd nimic. — Pe unde ai putea să intri? — Dacă mi s-ar da ordin să duc eu la bun sfârşit treaba asta – şi ar merita – aş încerca pe fereastra lungă de colo; dă în sufragerie; aş putea să-mi găsesc drumul prin întuneric, şi ştiu unde-i camera lui. — Şi cu femeile cum ai să faci? — Nu mă leg de ele decât dacă ţipă, şi-atuncea aş şti eu cum să le-astup gura. Mi-aş dori să-l găsesc pe bătrân dormind; dacă s-ar trezi, ar fi primejdios. — Arme are? — Arme de foc, din păcate – şi încărcate, fir-ar să fie. — Atunci eşti un prost că ne-ai oprit aici; o împuşcătură ar da alarma. Şi Moore ar fi asupra noastră înainte de-a apuca noi să facem stânga-mprejur. Am nimeri-o prost tocmai în punctul cel mai important. — Puteţi merge înainte, ascultaţi-mă pe mine. De Helstone mă ocup eu singur. Pauză. Cineva din ceaţă scăpă o armă şi se auzi răsunetul ei pe pietre; câinele din curte începu din nou să latre furios, cu disperare. — Am stricat totul! rosti glasul acela. Acum are să se trezească; o zarvă ca asta scoală şi morţii din somn. N-ai spus că are câine. Lua-te-ar dracu să te ia! Înainte! Şi porniră – trop, trop – ca o adunătură de toate soiurile, în rânduri ce înaintau încet. Plecaseră. Shirley se ridică în picioare şi privi peste gard, de-a lungul drumului. — N-a rămas niciunul, o vesti pe Caroline. Stătu puţin cufundată în gânduri. Pe urmă rosti iar: Mulţumesc lui Dumnezeu! Caroline repetă aceeaşi exclamaţie, dar pe un ton nu la fel de ferm. Tremura din tot trupul; inima îi bătea repede şi cu putere; obrajii îi erau reci; fruntea umedă. — Mulţumesc lui Dumnezeu pentru salvarea noastră! repetă. Dar ce-o să se întâmple în alte părţi? Au trecut şi neau lăsat pe noi în pace ca să fie siguri de ceilalţi. — Bine au făcut, răspunse Shirley cu siguranţă în glas. Ceilalţi au să se apere – sunt în stare s-o facă – sunt pregătiţi şi îi aşteaptă; cu noi e altceva. Stăteam cu degetul pe trăgaci. Eram gata să-l întâmpin pe omul acela, dacă ar fi intrat în grădină, într-un fel cum în viaţa lui nu şi-a închipuit; dar în spatele lui mai erau încă trei sute. N-am nici trei sute de mâini şi nici trei sute de pistoale. N-aş fi avut cum vă apăra cu folos nici pe tine, nici pe mine şi nici pe cele două biete femei adăpostite sub acest acoperiş; de aceea îi mulţumesc din nou lui Dumnezeu că ne-a scăpat de batjocură şi de primejdie. După ce făcu încă o pauză, continuă: — Care mi-ar fi datoria şi ce m-ar îndemna înţelepciunea să întreprind de acum încolo? Mă bucur că trebuie să răspund: nu să stau aici cu braţele încrucişate, ci bineînţeles să mă duc întins la Hollow. — La Hollow, Shirley? — La Hollow. Mergi cu mine? — Unde s-au dus toţi oamenii aceia? — Ei au apucat-o pe şosea; n-o să-i întâlnim; cărarea peste câmp e la fel de sigură, liniştită şi pustie ca şi una care ar trece prin aer. Mergi? — Da, veni răspunsul, rostit mecanic nu fiindcă cea care vorbea ar fi dorit sau ar fi fost pregătită să se ducă; sau fiindcă ar fi simţit altceva decât spaimă în faţa acestui proiect, ci pentru că nu era în stare s-o părăsească pe Shirley. — Atunci trebuie să închidem ferestrele astea şi să asigurăm totul cât mai straşnic cu putinţă în urma noastră. Ştii pentru ce ne ducem, Cary? — Da – nu – fiindcă aşa vrei tu. — Şi asta-i tot? Şi te supui cu atâta uşurinţă unui simplu capriciu de-al meu? Ce nevastă ascultătoare ai fi alături de un bărbat neînduplecat. În clipa de faţă chipul lunii nu-i mai alb decât al tău; iar plopul de lângă poartă nu tremură mai tare decât degetele tale pe care le agiţi mereu; şi-aşa înspăimântată şi docilă, îngrozită şi devotată, eşti gata să mă urmezi în viesparul unei primejdii adevărate! Cary, lasă-mă să găsesc o explicaţie devotamentului tău; pornim într-acolo pentru binele lui Moore; să vedem dacă am putea să-i fim de vreun folos; să facem un efort pentru a-l preveni despre ce se pregăteşte. — Fără îndoială! Sunt o proastă, oarbă şi neputincioasă, iar tu eşti prevăzătoare şi cu judecată, Shirley! Merg cu tine! Cu toată bucuria merg alături de tine! — Nici nu mă îndoiesc. Ai fi gata să-ţi dai viaţa orbeşte şi cu supunere pentru mine, dar pentru Moore ţi-ai da-o bucuros şi pe deplin conştient; de fapt însă în noaptea asta nu e vorba de moarte – nu riscăm absolut nimic. Caroline închise repede obloanele şi trase zăvoarele. — Să nu-ţi fie teamă că n-am să pot alerga atâta cât ai să alergi tu şi la fel de repede, Shirley. Ia-mă de mână, s-o apucăm de-a dreptul peste câmp. — Dar tu poţi să sari peste ziduri? — În noaptea asta pot. — Ţi-e teamă de garduri şi de pârâul pe care va trebui neapărat să-l trecem? — Pot să-l trec. Plecară; o luară la fugă. Nu numai un singur zid le stătu în cale, dar de oprit nu fu chip să le oprească. Shirley călca plină de siguranţă şi cu multă agilitate; când era nevoie, putea să sară ca o căprioară. Mai temătoare şi mai puţin îndemânatică decât prietena ei, Caroline căzu de vreo două ori şi se zgârie; dar de fiecare dată se ridică numaidecât, spunând că n-are nimic. Ultimul ogor era împrejmuit de un gard viu de mărăcini; pierdură timp căutând o crăpătură prin el; găsiră în sfârşit una, dar foarte îngustă, însă izbutiră totuşi să se strecoare prin ea; părul lung, pielea catifelată, mătasea şi muselina avură de suferit; dar ce regretau înainte de toate era faptul că, din pricina acestor greutăţi, trebuiră să-şi încetinească graba. De partea cealaltă dădură peste pârâul care alerga năvalnic pe-o albie pietroasă; în locul acela nu era decât o punte alcătuită dintr-o scândură îngustă. Shirley trecuse şi mai înainte de multe ori peste ea fără teamă şi fără niciun accident; până atunci Caroline nu îndrăznise niciodată să încerce. — Te trec eu în braţe, spuse domnişoara Keeldar; eşti uşoară şi eu am destulă putere: lasă-mă să-ncerc. — Dacă o să cad, poţi să mă pescuieşti, fu răspunsul venit odată cu recunoscătoarea strângere de mâna. Fără să zăbovească vreo clipă, Caroline păşi înainte pe scândura mişcătoare, de parcă ar fi continuat să meargă pe iarbă; venind în urma ei, Shirley nu trecu cu mai multă hotărâre şi siguranţă. În starea lor de-atunci, la drumul acela, nici cel mai adânc şi înspumat curs de apă nu le-ar fi putut pune stavilă în cale, nici uneia dintre ele. În acel moment nu le mai păsa nici de foc, nici de apă; întregul Stilbro’ Moor, luminat şi trezit la viaţă de focurile aprinse în jur, nu le-ar fi putut opri, şi nici torentele înspumate ale Calderului sau Aire-ului n-ar fi izbutit s-o facă. Totuşi, un zgomot le îndemnă să stea în loc. Abia puseseră piciorul pe pământ, dincolo de pârâu, când dinspre nord răsună o împuşcătură. Se scurse o secundă. Mult mai departe, înspre sud, se auzi un pocnet asemănător. În răstimp de trei minute, semnale de acelaşi fel izbucniră dinspre răsărit şi apus. — La prima împuşcătură am crezut că suntem moarte, zise Shirley răsuflând adânc. Am simţit cum mă izbeşte în tâmplă şi mi-am închipuit că şi ţie ţi-a străpuns inima; dar sunetul ăsta care s-a repetat ne-a lămurit despre ce este vorba: sunt semnale – stabilite între ei – atacul e probabil gata să înceapă. Ar fi trebuit să avem aripi; picioarele nu neau putut duce destul de repede. O parte a crângului se deschidea într-un luminiş; când ieşiră în el, zăriră fabrica chiar mai jos de locul unde se aflau, puteau să deosebească bine clădirile şi curtea; puteau să vadă drumul ce ducea într-acolo. Şi din cea dintâi privire Shirley înţelese că presupunerile ei se adevereau: ajunseseră prea târziu ca să-i mai poată preveni; trecerea peste atâtea şi atâtea piedici care încurcau scurtătura peste câmp le luase mai mult timp decât socotiseră. Drumul, care ar fi trebuit să arate alb, era înnegrit de o masă mişcătoare; răzvrătiţii se strânseseră dinaintea porţii, o singură siluetă se zărea în curte şi după câte se părea încerca să le spună ceva; la fabrică totul rămânea întunecat şi neclintit; nu se putea distinge nicio licărire de viaţă ori de lumină, nicio agitaţie în jurul ei. — De bună seamă că e pregătit; e sigur oare că acela care îi înfruntă singur nu e Moore? şopti Shirley. — E… e… trebuie să ne ducem la el. Eu mă duc la el. — Asta n-ai s-o faci. — Atunci pentru ce mă aflu eu aici? Doar pentru el am venit. Mă duc la el. — Din fericire, n-ai cum: nu există niciun loc pe unde să poţi pătrunde în curte. — Ba în afară de porţile din faţă mai există o mică portiţă prin spate; se deschide printr-un sistem secret pe care eu îl ştiu – am să-l încerc. — Nu cu îngăduinţa mea. Domnişoara Keeldar o cuprinse cu amândouă braţele pe după mijloc şi o trase îndărăt, apoi continuă cu ton de poruncă: N-ai să te mişti niciun pas deaici. Într-un moment cum e cel de-acum Moore ar fi şi mirat şi descumpănit dacă ne-ar vedea pe oricare dintre noi. În clipe de primejdie adevărată, bărbaţilor nu le place niciodată să aibă femei în preajmă. — Dar eu n-am să-l tulbur – am să-l ajut. — Cum? Inspirându-i eroism? Ei! Nu mai trăim în ziua de azi vremurile cavalereşti: ce-o să vedem acum n-are să fie un episod de turnir, ci o luptă pentru bani, şi hrană, şi viaţă. — Dar e firesc să fiu alături de el. — Ca regină a inimii lui? Cary, fabrica singură domneşte peste gândurile şi năzuinţele lui Robert! Dacă are în spate fabrica şi ramele lui, înseamnă că este susţinut de tot ce-l poate încuraja şi poate el înţelege. Nu pentru dragoste sau frumuseţe are să fie el gata să frângă lancea, ci pentru registre şi pentru postav. Nu fi sentimentală; Robert nu e. — Aş putea să-i săr într-ajutor – mă duc să-l caut. — Atunci du-te – te las s-o faci – să-l cauţi pe Moore; n-ai să-l găseşti. Îşi desprinse braţele de pe ea. Caroline ţâşni ca săgeata ageră din arcul bine întins; în urma ei răsună un râs amuzat şi ironic. Şi o singură prevenire: — Bagă de seamă să nu te fi înşelat! Şi se înşelase. Domnişoara Helstone se opri, stătu în cumpănă, iarăşi se uită. Silueta se retrăsese brusc de la poartă, iar acum fugea în goana mare către fabrică. — Grăbeşte-te, Lina! strigă Shirley. Întâmpină-l până napucă să intre pe uşă. Caroline se întoarse păşind arar. Şi spuse: — Nu era Robert. Nu erau nici înălţimea, nici silueta, nici gesturile lui. — Când ţi-am dat drumul, ştiam că nu e Robert. Cum ţi-ai putut închipui una ca asta? Era un biet soldat, ca vai de el, pus să stea de santinelă. Acuma se află la adăpost, în fabrică, am văzut cum s-a deschis uşa şi cum a intrat înăuntru. Încep să fiu mai liniştită; Robert e pregătit; prevenirea noastră ar fi fost de prisos, şi acum începe să-mi pară bine că am venit prea târziu ca s-o mai aducem: am evitat necazurile unei scene penibile. Ce groaznic ar fi fost să fi intrat în birou toute éperdue şi să te fi trezit în prezenţa domnilor Armitage şi Ramsden care ar fi fumat tacticoşi, a lui Malone bâţâindu-se în fotoliu, a unchiului tău cufundat în sforăieli, a domnului Sykes cu ceaşca de ceai tonic în mână şi a lui Moore însuşi cu atitudinea lui de om de afaceri foarte stăpân pe sine; îmi pare bine că am evitat toate astea. — Mă întreb cât de mulţi or fi acolo, în fabrică, Shirley. — Destui ca s-o poată apăra. Soldaţii pe care i-am văzut de două ori astăzi încoace veneau, poţi să fi sigură, şi toţi cei pe care i-am observat că stăteau adunaţi în jurul vărului tău, acolo, la serbare, acum sunt lângă el. — Şi ce fac ăia acum, Shirley? Ce sunt pocniturile acelea? — Topoare şi răngi de fier care lovesc în porţi: încearcă să le forţeze. Ţi-e frică? — Nu; dar îmi bate inima tare; şi nu prea mă mai pot ţine pe picioare; am să mă aşez. Tu nu eşti neliniştită? — N-aş putea spune – dar îmi pare bine că am venit; o să vedem cu ochii noştri ce-are să se întâmple; suntem chiar la faţa locului şi nimeni nu ştie; în loc să-l uluim pe diacon, pe postăvar şi pe negustorul de cereale cu o romantică năvală în scenă, stăm aici singure cu noaptea prietenoasă, cu stelele mute şi cu arborii foşnitori de la care prietenii noştri n-or să afle niciodată nimic. — Shirley… Shirley… uite, porţile s-au prăbuşit! Ai fi zis că un copac uriaş a fost trântit la pământ. Şi-acu’ năvălesc în curte. Au să sfărâme uşile fabricii aşa cum au sfărâmat şi poarta; ce poate face Robert împotriva unei asemenea mulţimi? De ar vrea Dumnezeu să fiu puţin mai aproape de el… să-i aud vorbele… să-i pot spune ceva! Cu voinţa mea – cu dorinţa fierbinte de a-i sta într-ajutor – ar fi cu neputinţă să-i devin o povară; într-un fel sau altul aş putea să-i fiu de folos. — Uite-i că înaintează! strigă Shirley. Cu câtă hotărâre merg înainte! Şi ce disciplină domneşte în rândurile lor – naş spune că e şi curaj; când sute de oameni pornesc împotriva a câtorva zeci, nu se poate vorbi de curaj, dar (şi aici glasul aproape i se stinse) poţi să vezi destulă suferinţă şi deznădejde la oamenii ăştia – astea au să-i îmboldească să meargă tot înainte. — Înainte înseamnă împotriva lui Robert – şi ştii cât îl urăsc. Shirley, e mare primejdia ca ei să iasă învingători? — O să vedem. Moore şi Helstone, oameni „din cea mai tare vână a pământului” – nu-s târâie brâu – nu-s papălapte… Un trosnet – o pocnitură – zgomot de sfărâmături le curmă şoaptele. O salvă concentrată de pietre azvârlite înspre faţada fabricii şi ferestrele ei pricinuise toate cele auzite; şi-acum toate geamurile ferestrelor cu gratii zăceau la pământ făcute ţăndări. Un urlet urmă acestei dezlănţuiri – un urlet al răzvrătiţilor – al răzvrătiţilor din partea-de-nord-a-Angliei – din Yorkshire – din regiunea-de-apus – din regiunile-deţesătorii-din-apusul-Yorkshire-ului. Probabil că niciodată nai auzit un astfel de urlet, cititorule! Cu atât mai bine pentru urechile tale – poate chiar pentru sufletul tău; căci dacă despică aerul cu o sabie de ură împotriva ta, sau a oamenilor ori principiilor susţinute de tine şi pentru ale căror interese subscrii din toată inima, atunci Mânia face să izbucnească strigătul Urii: Leul îşi scutură coama, se ridică şi sloboade urletul Hienei; şi-o Castă se ridică plină de mânie împotriva altei Caste; iar spiritul indignat, înşelat, al Rândurilor-demijloc se năpusteşte plin de înverşunare şi dispreţ împotriva înfometatei şi furioasei mulţimi a Clasei-lucrătoare. În astfel de momente este greu să fi tolerant – este greu să fi drept. Caroline se ridică în picioare, iar Shirley o cuprinse în braţe; şi amândouă rămaseră alături, la fel de drepte şi la fel de neclintite ca nişte trunchiuri de copac. Urletul acela se prelungi, şi chiar după ce conteni, noaptea rămase înţesată de frământarea şi murmurul mulţimii. „De-acum ce-o să mai fie?“ se întrebau cele două fete. Nu se mai întâmplă nimic. Fabrica rămânea mută ca un mausoleu. — E cu neputinţă să fie singur, şopti Caroline. — Aş pune rămăşag pe tot ce am că e tot atât de puţin singur pe cât de puţin de speriat, răspunse Shirley. Focuri de armă porniră din partea răzvrătiţilor. Oare acest semnal îl aşteptaseră cei din fabrică? S-ar fi părut că da. Fiindcă până atunci inerta şi pasiva fabrică se trezi; flăcări ţâşniră prin tocurile goale ale ferestrelor; o salvă de muschete bubui asurzitor peste Hollow. — În sfârşit vorbeşte şi Moore, spuse Shirley. Şi s-ar părea că e înzestrat cu daruri ascunse: n-a vorbit cu un singur glas. — Până acum n-a făcut nimic; nimeni nu-l poate învinui de nesocotinţă, afirmă Caroline. Ei au tras mai întâi; ei i-au sfărâmat poarta şi ferestrele; ei au tras împotriva oamenilor lui înainte ca ei să răspundă. Dar ce se mai petrecea acum? Părea greu de desluşit prin întuneric, era limpede însă că se petrecea ceva cumplit, o zarvă şi mai înteţită – atacuri înverşunate, rezistenţă disperată; curtea fabricii, fabrica însăşi deveniseră câmp de bătălie; acum rareori se iveau răstimpuri de tăcere a armelor; şi toată vremea veneau ecourile încăierărilor, ale alergăturilor, ale tropotelor şi ale schimbului de focuri între cele două tabere. Ţinta asaltatorilor părea să fie de a pătrunde în fabrică, iar a apărătorilor aceea de a-i împiedica. Îl auziră pe conducătorul răzvrătiţilor strigând: „Prin spate, băieţi!“ Şi un glas răspunzând: „Veniţi, că v-aşteptăm!“ — Spre clădirea administraţiei! răsună din nou ordinul. — Poftiţi! V-aşteptăm şi-acolo! se auzi răspunsul. Şi într-adevăr, cea mai puternică străfulgerare ce izbucnise până atunci, cel mai des răpăit de împuşcături ce se auzise porni din faţa clădirii administraţiei, când răzvrătiţii se avântară într-acolo. Glasul care vorbise era glasul lui Moore însuşi. După sunetul lui se putea spune că sufletul îi era prins în încrâncenarea bătăliei; se vedea limpede că instinctele se treziseră în toţi cei care luptau acolo fără întrerupere şi ţineau cu totul în stăpânire fiinţa omenească raţională. Amândouă fetele simţeau cum le ard obrajii şi le zvâcnesc inimile; amândouă ştiau că n-ar fi avut niciun rost să se avânte şi să se amestece în încleştare; nu doreau nici să dea şi nici să primească lovituri – dar nici n-ar fi putut să plece de acolo, Caroline tot atât de puţin ca şi Shirley. Nici n-ar fi putut leşina; nici nu-şi puteau dezlipi ochii de pe scena aceea întunecată şi cumplită, de la masa aceea de fum ca un nor adevărat, de la fulgerele muschetelor – pentru nimic în lume. „Cum şi când se va termina?“ era întrebarea care se repeta cu fiecare înverşunată bătaie a inimii. „Se va ivi vreo situaţie în care ele să se poată dovedi de folos?” — Asta aşteptau să vadă; fiindcă, deşi Shirley evita cu o simplă glumă să vorbească de sosirea lor cu întârziere şi totdeauna ar fi fost gata să ironizeze entuziasmul propriu sau al altora, ar fi dat o bună bucată din cel mai roditor pământ ai ei pentru şansa de a putea fi de folos Dar şansa asta nu-i era menită; situaţia dorită nu se ivi, nici un părea probabilă. Moore aşteptase atacul acesta de zile, poate chiar săptămâni întregi; era pregătit să-i facă faţă în orice punct. Fortificase şi îşi încadrase cu luptători fabrica întreagă, care oricum era o clădire solidă; era un om socotit şi viteaz; şi se apăra cu tărie de neclintit; cei ce luptau alături de el îşi însuşiseră spiritul său şi-i imitau purtările. Răzvrătiţi nu mai fuseseră niciodată până atunci întâmpinaţi astfel. La alte fabrici pe care le atacaseră nu avuseseră de făcut faţă nici unei rezistenţe; nici prin vis nu le-a fi trecut că ar fi cu putinţă să întâlnească o apărare organizată şi hotărâtă. Când conducătorii lor au văzut focul viu pornit dinspre fabrică, au avut mărturia siguranţei de sine şi a hotărârii proprietarului, când s-au auzit pur şi simplu chemaţi şi sfidaţi să întâmpine moartea, şi au văzut oameni din jurul lor căzând răniţi, şi-au dat seama că aici nu e nimic de făcut. Şi-au adunat în grabă forţele şi le-au retras departe de clădire; s-a făcut un apel în care oamenii răspundeau la numere şi nu la nume; pe urmă s-au împrăştiat peste câmpuri, lăsând în urma lor tăcere şi ruine. De la începutul şi până la încheierea atacului nu trecuse nici măcar o oră. Între timp se apropiase faptul zilei; apusul se întuneca şi răsăritul începea să lucească. Ar fi fost de presupus ca amândouă fetele care priviseră ciocnirea să alerge nerăbdătoare la învingători, căci de partea lor fuseseră cu tot sufletul; ele însă abia se apropiară cât mai pe furiş de clădirea cu geamurile sfărâmate, şi, în clipa când un grup de soldaţi şi domni în civil dădură buzna pe uşa cea largă de la intrare, se traseră iute într-un şopron, depozitul de fiare vechi şi cherestea, de unde puteau privi fără să fie văzute. Nu era un spectacol vesel; clădirile arătau acum doar ca un stigmat al pustiirii pe fruntea senină a zorilor de vară. Întreg crângul din vale era umbros şi plin de rouă, iar creştetul colinei îşi semeţea verdeaţa; însă chiar aici, în mijlocul văii încântătoare, Vrajba, scăpată de sub control în vremea nopţii, bătătorise pământul cu copitele ei neîndurătoare şi lăsase în urmă distrugere şi sfărâmături. Clădirile căscau parcă în ruină prin ferestrele fără geamuri; curtea era semănată din belşug cu pietre şi cioburi de cărămizi, iar la temelia pereţilor se vedeau ici şi colo arme de foc şi arme albe lepădate printre cioburile sticloase; pe pietriş se distingeau mai multe pete de un roşu închis; lângă poartă, un trup omenesc zăcea inert, cu faţa în jos; vreo cinci sau şase răniţi gemeau şi se zvârcoleau în ţărâna însângerată. La vederea acestora, domnişoara Keeldar se schimbă la faţă; încerca gustul amar al momentelor de după bătălie, când moartea şi durerea iau locul înflăcărării şi strădaniilor; era negreala lăsată în urmă de focul strălucitor, după ce tăciunii i s-au stins, căldura a dispărut şi lucirile i s-au topit. — Pe astea toate am vrut să le previn, spuse cu un glas a cărui cadenţă trăda bătăile neregulate ale inimii. — Dar n-ai izbutit să le previi; ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă; dar a fost zadarnic, spuse Caroline încercând s-o îmbărbăteze. Nu fi mâhnită, Shirley. — Îmi pare rău pentru nefericiţii ăştia, veni răspunsul, în vreme ce lucirea ochilor i se înroura. Oare în fabrică o fi cineva rănit? Omul de-acolo e unchiul tău? — El este; şi uite-l şi pe domnul Malone; şi – o, Shirley! — uite-l pe Robert! — Da (şi acum reveni la vechiul ei ton), dar nu-ţi înfige unghiile în palma mea. Văd, nu-i nimic extraordinar în asta. Ştiam bine că oricine ar fi putut lipsi de aici, în afară de el. — Vine încoace spre noi, Shirley! — Vrei să spui înspre pompa de apă, ca să-şi spele mâinile şi fruntea, care după câte văd e zgâriată. — Sângerează, Shirley; nu mă mai ţine; trebuie să mă duc. — Nu faci un pas! — E rănit, Shirley! — Un fleac! — Dar trebuie să mă duc la el – vreau atât de mult să mă duc: nu mai pot îndura să mă ţii aici. — De ce să te duci? — Ca să vorbesc cu el, să-l întreb cum se simte şi ce pot face pentru a-i fi de ajutor. — Ca să-l înfurii şi să-l stânjeneşti; să-l ajuţi ca să daţi împreună un spectacol în faţa soldaţilor ăstora, a domnului Malone, a unchiului tău şi a celorlalţi. Tu ce crezi: i-ar plăcea? Peste o săptămână ai fi încântată când ţi-ai aduce aminte de treaba asta? — Oare totdeauna o să trebuiască să cedez şi să mă supun? întrebă Caroline puţin furioasă. — Pentru binele lui, da. Şi încă şi mai mult pentru al tău. Ascultă-mă pe mine, dacă te arăţi acum, peste o oră doar are să-ţi pară rău, şi la fel are să-i pară şi lui Robert. — Crezi că nu i-ar face plăcere, Shirley? — Ar fi mult mai puţin încântat, decât atunci când l-am oprit din drum ca să ne ureze noapte bună, lucru pentru care ai fost atât de supărată. — Dar atuncea a fost doar un joc, nu era vorba de nicio primejdie. — Iar acum e treabă serioasă; trebuie lăsat în pace. — Nu vreau să mă duc la el decât fiindcă e vărul meu – înţelegi sau nu? — Înţeleg perfect. Ia, ia uită-te la el acum. S-a spălat pe frunte şi sângele s-a oprit. Rana asta nu-i decât o simplă zgârietură; văd bine chiar de aici; acum se duce să îngrijească de răniţi. Într-adevăr, domnul Moore şi domnul Helstone se învârtiră prin curte, oprindu-se şi cercetându-i pe cei ce zăceau la pământ. Pe urmă dădură dispoziţii ca răniţii să fie ridicaţi şi transportaţi înăuntrul fabricii. După ce se isprăvi cu asta, Joe Scott primi poruncă să pună şaua pe calul patronului şi pe poneiul domnului Helstone, şi amândoi porniră în galop întins să caute ajutor medical în diferite locuri. Caroline încă nu se potolise. — Shirley, Shirley, atât de mult aş fi vrut să schimb o vorbă cu el înainte de-a fi plecat, murmură în vreme ce ochii începură să-i înoate în lacrimi. — De ce plângi, Lina? întrebă domnişoara Keeldar cu puţină asprime. Ar trebui să fii fericită şi nu supărată. Robert a scăpat teafăr; a ieşit învingător; în luptă s-a arătat viteaz şi stăpân pe sine; acum se poate spune că a obţinut un adevărat triumf; e oare vremea - sunt astea pricini de plâns? — Nu ştii tu ce-i în inima mea, stărui Caroline; ce durere şi câtă suferinţă; nici de unde izvorăsc. Pot foarte bine înţelege că te bucură nespus bunătatea şi nobleţea lui Robert; la fel se întâmplă şi cu mine, într-un anume sens, dar, într-altul, sunt atât de nenorocită. Sunt mult, mult prea depărtată de el; într-o vreme îi eram mai apropiată. Lasă-mă singură puţin, Shirley. Lasă-mă să plâng câteva minute; are să-mi facă bine. Văzând-o cum tremură din tot trupul, domnişoara Keeldar o lăsă în voia ei şi încetă cu dojenile. Ieşi din şopron şi îi îngădui să plângă în pace. A fost lucrul cel mai bun. Peste câteva minute Caroline veni lângă ea, mult mai liniştită. Şi spuse în felul ei firesc, supus şi blând: — Hai, Shirley, acum hai să mergem acasă. Îţi promit că nu voi mai încerca să-l văd pe Robert până nu mă cheamă el. Niciodată n-am să mai încerc să-mi impun prezenţa. Îţi mulţumesc că m-ai reţinut adineauri. — Am făcut-o cu cele mai bune intenţii, răspunse domnişoara Keeldar. Şi-acum, dragă Lina, urmă ea, să ne întoarcem feţele către briza răcoroasă a dimineţii şi să mergem foarte liniştite îndărăt la casa parohială. O să ne strecurăm înăuntru aşa cum ne-am strecurat şi la plecare; nimeni n-are să ştie unde am fost sau ce am văzut noi în noaptea asta; în felul ăsta ne ferim de orice necazuri ne-ar putea pricinui ironia ori răstălmăcirile. Mâine o să-l vedem pe Robert şi-o să ne arătăm foarte voioase; dar nu mai spun nimic, ca să nu încep şi eu să plâng. S-ar părea că sunt aspră faţă de tine, dar să ştii că nu sunt.  

CAPITOLUL XX   A doua zi   La întoarcerea către casa parohială cele două fete n-au întâlnit ţipenie de om; au intrat înăuntru fără să facă niciun zgomot; s-au furişat la etaj fără să fie auzite; faptul zilei le oferea lumina de care aveau trebuinţă. Shirley se culcă imediat. Şi cu toate că odaia îi era străină – fiindcă niciodată până atunci nu mai dormise la casa parohială – cu toate că scena de curând văzută nu-şi găsea, în ce priveşte încordarea şi spaima, asemănare cu vreo alta din toate câte avusese parte să vadă până atunci, totuşi, de-abia puse capul pe pernă că un somn adânc, binefăcător îi închise ochii şi o linişti. Sănătatea ei desăvârşită era un dar demn de invidiat; deşi totdeauna plină de înţelegere şi cu inimă înflăcărată, nu era nervoasă; emoţiile puternice puteau să se ivească şi să treacă fără a o epuiza; furtuna o tulbura şi o neliniştea doar până apuca să se stingă; dar îi lăsa puterea de adaptare neatinsă şi prospeţimea cu totul neveştejită. După cum fiecare zi îi aducea câte o emoţie ce-o îmboldea, tot la fel fiece noapte îi oferea odihna ce-o reîntrema. Caroline o privea cum doarme şi în frumuseţea chipului ei fericit îi citea seninătatea sufletească. În ce o priveşte pe ea, fiind altfel de temperament, nu putea să doarmă. Banala încordare din vremea ceaiului şi a întâlnirii cu elevii ar fi fost de ajuns pentru a nu o lăsa să închidă ochii toată noaptea; efectele cumplitei drame de curând desfăşurate în faţa ochilor ei aveau toţi sorţii de a rămâne neştirbite zile de-a rândul. Inutil ar fi încercat să stea măcar întinsă; aşa că se ridică în capul oaselor lângă Shirley, numărând minutele ce se scurgeau alene şi privind cum soarele de iunie se înălţa pe cer. Viaţa se iroseşte repede în asemenea stări de veghe ca acelea trăite prea des de Caroline în vremea din urmă; stări de veghe în timpul cărora mintea – neavând hrană plăcută cu care să se nutrească – nici mana speranţei – nici mierea fericitelor aduceri-aminte – încearcă să-şi ţină zilele cu hrana săracă a dorinţelor, şi neizbutind să afle în ea nici desfătare şi nici sprijin, simţindu-se gata să piară din pricina năzuinţelor neîmplinite, se întoarce către filosofie, către hotărârile neabătute şi către resemnare; şi cheamă în ajutor toate aceste zeităţi, dar le cheamă zadarnic – rămâne neauzită, neajutată, şi tânjeşte. Caroline era credincioasă; de aceea, de câte ori se afla în încurcătură, înălţa nenumărate rugăciuni după obiceiul creştinesc; le rostea cu adâncă evlavie; şi cerşea răbdare, putere, uşurare. Dar, după cum cu toţii ştim, lumea aceasta e tărâmul încercărilor şi suferinţelor; iar cum toate fierbinţile ei rugi nu-i aduseseră nimic, începuse să creadă că de nu sunt auzite şi nu sunt primite. I se părea uneori că Dumnezeu îşi întorsese faţa de la dânsa. Câteodată devenea calvinistă şi, scufundându-se în apele deznădejdii religioase, vedea cum s-adună asupra-i întunericul osândei. Cei mai mulţi dintre oameni au trăit în viaţa lor un răstimp sau mai multe când s-au simţit abandonaţi; de-a lungul căror perioade, nutrind îndelungă vreme speranţe zadarnice şi văzând mereu că ziua împlinirii nu mai soseşte, întradevăr li s-a vătămat inima în piept. E un moment cumplit, dar deseori se întâmplă ca întunericul cel mai de nepătruns să preceadă ivirea zorilor; este acea epocă a anului când îngheţatul vânt de ianuarie poartă peste pustietăţi imnul funebru al iernii ce se duce, dar totodată şi prevestirea primăverii apropiate. Păsărelele înţepenite de frig nu pot totuşi înţelege astfel răbufnirile sub suflarea cărora dârdâie; şi la fel de puţin e în stare sufletul chinuit să vadă în culmea amarului său zorii mântuirii. Totuşi, fie ca toţi aceia care suferă să-şi păstreze neştirbită dragostea şi credinţa în Dumnezeu; până în cele din urmă Atotputernicul niciodată nu-l va dezamăgi şi niciodată nu-l va da uitării. „Pe cei pe care îi iubeşte, îi încearcă.” Vorbele acestea grăiesc adevărul şi nu trebuie uitate. În sfârşit, casa începu să prindă viaţă; servitoarele se sculaseră; deschideau obloanele de jos. Părăsind patul, care nu fusese pentru ea decât un culcuş de spini, Cary retrăi acea înviorare a spiritului ce vine odată cu reîntoarcerea zilei, cu reînceperea activităţii, şi care este hărăzită tuturor, în afara celor trecuţi de culmea disperării sau aflaţi pe moarte. Se îmbrăcă la fel ca de obicei, cu grijă, străduindu-se să-şi aranjeze părul şi veşmintele astfel încât nimic din pustiul ce-l simţea în inimă să nu răzbată în afară; odată îmbrăcate amândouă, arăta la fel de proaspătă ca Shirley, atâta doar că ochii domnişoarei Keeldar clocoteau de viaţă, iar ai domnişoarei Helstone păreau stinşi. — Astăzi o să am multe de spus domnului Moore, au fost primele cuvinte rostite de Shirley; şi i se vedea pe chip că viaţa îi e plină de interes, de speranţe şi de preocupări. Va trebui să se supună unui interogatoriu, adăugă. După câte cred, îşi închipuie că a fost destul de abil ca să mă prostească. Ăsta e felul cum se poartă bărbaţii cu femeile; mereu le ascund primejdiile; sunt convinşi, presupun, că le scutesc de necazuri. Îşi imaginează că noi nu ştim mai nimic despre locul unde s-au aflat dumnealor astă-noapte; noi ştim însă că ei într-adevăr nici nu bănuiesc unde ne-am aflat. Am impresia că bărbaţii îşi imaginează minţile femeilor ca grozav de asemănătoare cu ale copiilor. Ei, asta e cu adevărat o greşeală. Toate astea au fost spuse pe când stătea dinaintea oglinzii şi îşi aranja părul natural ondulat răsucindu-şi buclele pe după deget. Peste cinci minute, în vreme ce Caroline îi încheia rochia şi îi prindea cingătoarea, reluă aceeaşi temă: — Dacă bărbaţii ar putea să ne vadă aşa cum suntem de fapt, ar rămâne cam uluiţi; dar în ce priveşte femeile, cei mai inteligenţi, cei mai clarvăzători dintre bărbaţi sunt deseori copleşiţi de o iluzie: nu le privesc pe femei într-o lumină adevărată; le înţeleg greşit atât în părţile bune, cât şi în cele rele; pentru ei, femeia bună e un lucru tare ciudat, jumătate păpuşă şi jumătate înger; femeia rea aproape întotdeauna un diavol. Şi-atunci să-i vezi cum cad în extaz fiecare în faţa creaţiei celuilalt, divinizând eroina cutărui poem – roman – piesă, găsind că e minunată – dumnezeiască! Minunată şi dumnezeiască poate fi, dar de cele mai multe ori cu totul falsă – falsă ca trandafirul de pe cea mai bună bonetă a mea. Dacă aş spune tot ce gândesc în privinţa asta, dacă mi-aş exprima adevărata părere despre principalele personaje feminine din cele mai izbutite opere, unde aş ajunge? Într-o jumătate de oră aş fi moartă sub un morman de pietre răzbunătoare. — Shirley, trăncăneşti atâta că mi-e imposibil să te urmăresc. Vorbeşte mai rar. Şi să ştii că, la urma urmei, eroinele scriitorilor sunt aproape la fel de izbutite ca şi eroii scriitoarelor. — Da, de unde! Femeile îi descifrează pe bărbaţi mult mai exact decât bărbaţii pe femei. Într-o bună zi, când o să am timp, voi dovedi treaba asta într-un articol de revistă; numai că nu va fi niciodată publicat; o să fie „refuzat cu mulţumiri” şi păstrat la dispoziţia mea. — Asta fără îndoială; nu poţi să scrii destul de bine, nu ştii destule lucruri, nu eşti o fată învăţată, Shiriey. — Dumnezeu mi-e martor că nu pot să te contrazic Cary: sunt ignorantă ca o cizmă. Am şi eu o mângâiere, totuşi: că nici tu nu eşti mai brează. Coborâră să ia micul dejun. — Mă întreb cum îşi vor fi petrecut noaptea doamna Pryor şi Hortense Moore, spuse Caroline în timp ce pregătea cafeaua. Ce egoistă sunt? Până în clipa de faţă nicio clipă nu m-am gândit la ele. Probabil că au auzit tot vacarmul. Fieldhead şi locuinţa lui Moore sunt atât de aproape! Şi Hortense e fricoasă în împrejurări de-astea; nu mă îndoiesc că şi doamna Pryor e la fel. — Ascultă-mă pe mine, Lina, Moore a făcut el ce-a făcut ca s-o îndepărteze pe soră-sa; a plecat spre casă cu domnişoara Mann; probabil că a aranjat să rămână acolo peste noapte. Cât despre doamna Pryor, recunosc deschis că sunt cam neliniştită; dar peste o jumătate de ceas o să fim lângă dânsa. Între timp, vestea despre cele petrecute la Hollow se răspândise peste tot prin împrejurimi. Fanny, care se dusese la Fieldhead să ia laptele, se întoarse gâfâind de alergătură şi aduse ştirea că noaptea se dăduse o luptă la fabrica domnului Moore şi vreo douăzeci de oameni fuseseră ucişi. Cât lipsise Fanny, Eliza aflase de la băiatul măcelarului că fabrica arsese până în temelii. Amândouă năvăliseră în salon ca să le vestească domnişoarelor aceste noutăţi îngrozitoare, încheindu-şi relatarea limpede şi curgătoare cu afirmaţia că fără îndoială părintele trebuie să fi fost amestecat; erau cu totul încredinţate că şi dânsul şi Thomas, secretarul, se duseseră noaptea trecută să se alăture domnului Moore şi soldaţilor; de ieri după-amiază nici de domnul Malone nu se mai ştia nimic la locuinţa dumnealui; nevasta lui Joe Scott şi toţi ai lui erau cumplit de îngrijoraţi în ce priveşte soarta capului familiei. De abia se încheiase împărtăşirea acestor noutăţi, când o bătaie în uşa bucătăriei anunţă sosirea unui băiat de la Fieldhead, venit în graba mare cu un bilet din partea doamnei Pryor. Biletul fusese scris în fugă şi cerea întoarcerea urgentă a domnişoarei Keeldar direct acasă, întrucât atât vecinii cât şi personalul de la conac se aflau în cea mai mare zăpăceală şi se cereau neapărat date unele dispoziţii pe care numai stăpâna le putea hotărî. Într-un post-scriptum se formula rugămintea insistentă ca domnişoara Helstone să nu fie lăsată singură la casa parohială; se sugera că lucrul cel mai bun ar fi s-o însoţească pe domnişoara Keeldar. — Femeia asta ştie una şi bună, spuse Shirley în timp ce îşi lega boneta. Apoi se duse în fugă s-o ia pe Caroline. — Dar ce-or să facă Eliza şi Fanny? Şi dacă se întoarce unchiu-meu? — Unchiu-tău încă nu se întoarce; are el altele de făcut; toată ziua are să galopeze între Briarfield şi Stilbro’, înainte şi înapoi, ca să-i pună în mişcare pe magistraţii de la tribunal şi pe ofiţerii din tabără; Fanny şi Eliza se pot foarte bine duce la Joe Scott şi să stea cu nevasta acestuia şi a secretarului, să le ţină tovărăşie. În afară de asta, poţi fi sigură că în momentul de faţă nu mai e vorba de nicio primejdie adevărată: au să treacă săptămâni până ce răzvrătiţii se vor putea aduna din nou, ca să pună la cale altă încercare; înseamnă că greşesc foarte grav dacă Moore şi domnul Helstone n-au să tragă foloase de pe urma întâmplării de astă-noapte pentru a-i pune definitiv cu botul pe labe; au să bage spaima în autorităţile de la Stilbro’ ca să-i silească să ia măsuri drastice. Nădăjduiesc numai că n-au să fie prea severi şi n-au să-i urmărească pe nenorociţii aceia cu prea multă înverşunare. — Robert n-are să fie crud; am văzut noi bine şi noaptea trecută, spuse Caroline. — Dar va fi aspru, replică Shirley. Şi la fel are să fie şi unchiul tău. Pe când se grăbeau înspre Fieldhead peste pajişti şi de-a lungul potecii de pe plantaţie, văzură pe şoseaua din depărtare o mulţime cu totul neobişnuită de călăreţi şi pedestraşi, îndreptându-se cu toţii înspre vâlceaua de obicei atât de singuratică. Când ajunseră la conac găsiră deschise porţile ogrăzii din spate, iar curtea şi bucătăria pline de o lume agitată alcătuită din cei veniţi după lapte – bărbaţi, femei şi copii, pe care se părea că doamna Gill, menajera, zadarnic se trudea a-i convinge să-şi ia bidoanele cu lapte şi să plece. (Fiindcă a venit vorba, să spunem că în nordul Angliei este, sau era, obiceiul ca ţăranii stabiliţi pe pământurile nobililor de ţară să-şi primească raţiile de lapte şi unt de la lăptăria conacului; căci pe păşunile moşiei creşteau cirezi de vaci cu lapte, spre folosul celor ce trăiau în vecinătate. Domnişoara Keeldar avea o asemenea cireadă - vaci de rasă cu guşi bogate, hrănite cu iarbă dulce şi adăpate din apele limpezi ale fermecătorului ţinut Airedale; iar stăpâna se arăta foarte mândră de buna îngrijire ce-o primeau vacile sale şi de aspectul lor semeţ.) Văzând acum ce fel stau lucrurile şi că ar fi bine ca oamenii să libereze locul, Shirley se duse de-a dreptul în mijlocul grupurilor aşezate la taifas. Le ură bună dimineaţa cu o naturaleţe sinceră şi calmă – caracteristica firească a purtării ei atunci când se adresa unei mulţimi, mai ales dacă mulţimea era alcătuită din oameni muncitori; cu egalii se purta mult mai rece, iar faţă de cei mai mari se arăta aproape semeaţă. Pe urmă îi întrebă dacă şi-au primit toţi raţia de lapte şi înţelegând că treaba asta se îndeplinise, le spuse mai departe că „se întreabă ce mai au de aşteptat acolo“. — Mai schimbăm şi noi câte-o vorbă despre lupta de la fabrica dumneavoastră, domnişoară, răspunse un bărbat. — Mai schimbaţi câte-o vorbă! Asta e obiceiul vostru! începu Shirley. Ciudat lucru că tuturor vă place atât de mult să staţi de vorbă despre tot ce se întâmplă. Dacă cineva moare pe neaşteptate, staţi de vorbă; dacă izbucneşte vreun foc undeva, staţi de vorbă, dacă un proprietar de fabrică dă faliment, staţi de vorbă, şi staţi de vorbă şi dacă e cumva ucis. Ce folos aduce statul ăsta de vorbă al vostru? Nimic nu le place oamenilor de jos mai mult decât o mică mustrare făcută deschis şi cu oarecare haz. Linguşeala o dispreţuiesc profund; de dojana cinstită se bucură. Îi spun „vorbă pe faţă“ şi încearcă o plăcere sinceră atunci când le este adresată lor. Într-o secundă, asprimea familiară a modului cum le vorbise domnişoara Keeldar îi câştigă pe toţi cei de faţă. — Nu suntem noi şi nici n-am fost chiar aşa ca unii de peaici, prin jurul nostru; eu aşa zic, nu credeţi? întrebă zâmbind un bărbat… — Nici cu o iotă mai de ispravă. Voi, care ar trebui să fiţi pilde de hărnicie, v-adunaţi şi staţi la taifas întocmai ca leneşii. Oamenii sus-puşi, cei bogaţi, care n-au nimic de făcut, pot fi în parte iertaţi pentru că îşi irosesc timpul în felul ăsta; dar voi, oameni nevoiţi să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii, n-aveţi dreptul la niciun fel de iertare. — E cam greu de priceput, domnişoară. Adică din pricină că muncim din greu, noi să n-avem niciodată sărbătoare? — Niciodată! veni fără întârziere răspunsul; afară doar, continuă stăpâna conacului cu un zâmbet care înmuia pe jumătate asprimea cuvintelor – afară doar dacă vă pricepeţi să faceţi în vreme de sărbătoare ceva mai bun de cât să vă adunaţi laolaltă la rom şi la ceai, dacă e vorba de femei, sau la bere şi lulele, dacă e vorba de bărbaţi şi să spuneţi vrute şi nevrute pe socoteala vecinilor. Haideţi, oameni buni, continuă trecând dintr-o dată de la asprime la amabilitate, faceţi-mi mie hatârul ăsta: luaţi-vă bidoanele şi plecaţi spre casă. Aştept pentru astăzi mai mulţi musafiri şi nu-i frumos să vadă aleele ce duc spre casă pline de lume. Oamenii din Yorkshire sunt pe atât de înţelegători la vorba bună, pe cât se arată de îndărătnici în faţa silniciei; peste cinci minute nu se mai afla nimeni în curte. — Vă mulţumesc şi să ne vedem cu bine, prieteni, le spuse Shirley când închise porţile. Şi acum să-l mai aud pe oricare dintre mahalagiii aceia simandicoşi trudindu-se să găsească vreun cusur purtării oamenilor din Yorkshire! Luaţi aşa cum se cuvine, majoritatea flăcăilor şi fetelor din ţinutul de apus sunt domni şi doamne din creştet şi până în tălpi. Numai în faţa pozei găunoase şi a afectării puerile a unei nobleţi de tinichea se zburlesc şi se revoltă. Intrând prin spate, tinerele domnişoare trecură prin bucătărie (sau casă, cum i se spune bucătăriei interioare) şi ajunseră în hol. Doamna Pryor coborî în fugă scările de stejar, ca să le întâmpine. Era pe de-a-ntregul vlăguită; obrajii de obicei viu coloraţi deveniseră palizi; ochii ei, albaştri mai totdeauna calmi, deşi sfioşi, cătau acum în toate părţile, cu nelinişte şi teamă. Totuşi, nu se dezlănţui în cine ştie ce exclamaţii sau într-o povestire grăbită a celor ce se petrecuseră. În tot cursul nopţii, ca şi acum, dimineaţa, sentimentul ei cel mai puternic fusese acela de nemulţumire faţă de sine însăşi, pentru că nu izbutea să fie mai tare, mai cumpănită, mai pe măsura celor ce se cereau de la ea în astfel de împrejurări, începu cu glas tremurat, dar cu cea mai mare grijă de a evita orice exagerare în cele ce avea de spus: — Aţi aflat că astă-noapte un grup de răzvrătiţi a atacat fabrica domnului Moore. De aici am auzit foarte bine împuşcăturile şi toată zarva – nimeni dintre noi n-a închis ochii. A fost o noapte tristă. Toată dimineaţa am avut aici o întreagă harababură de oameni care veneau şi plecau, de slujitori care îmi cereau porunci şi directive, iar eu nu credeam că sunt îndreptăţită să fac astfel de treburi. După câte cred, domnul Moore a trimis după nişte provizii pentru soldaţi şi pentru ceilalţi oameni care au apărat fabrica, şi după nişte lucruri, cu care să poată veni în ajutorul răniţilor. Nu mi-am putut asuma răspunderea să dau ordine sau să iau măsuri. Mi-e teamă că amânarea a fost cumva dăunătoare în unele privinţe; dar aici nu sunt acasă la mine. Iar dumneata nu erai de faţă, dragă domnişoară Keeldar – ce puteam eu să fac? — Şi nu s-au trimis niciun fel de provizii? întrebă Shirley schimbându-se la înfăţişare, şi din senină, binevoitoare şi calmă cum fusese chiar şi cât îi dojenise pe cei sosiţi după lapte, devenind deodată neguroasă şi agitată. — Cred că nu, draga mea. — Nu s-a trimis nimic pentru răniţi? Nici rufărie - nici vin – nici saltele şi cearşafuri? — Cred că nu. N-aş putea spune ce-a făcut doamna Gill; mie însă mi s-a părut cu neputinţă în acel moment să îndrăznesc a dispune de lucrurile dumitale şi să trimit provizii soldaţilor – provizii pentru o companie de ostaşi mi se pare ceva extraordinar. Nici măcar n-am întrebat câţi anume sunt; dar nu m-aş fi gândit o singură clipă să-i las să-ţi prade casa, cum s-ar zice. Am vrut să procedez aşa cum e mai bine; mărturisesc însă că n-am izbutit să văd lucrurile prea limpede. — Şi totuşi sunt cum nu se poate mai clare. Soldaţii aceştia şi-au primejduit viaţa apărând bunurile mele  presupun că au drept la recunoştinţă din partea mea; răniţii sunt oameni ca şi noi – presupun că trebuie să-i ajutăm. Doamnă Gill! Se răsuci în loc şi strigă cu un glas mai mult limpede decât blând. Prin lambriurile de stejar masiv ale holului şi prin uşile bucătăriei răsună mai poruncitor decât chemarea unui clopot. Ocupată fiind până peste cap cu pregătirea pâinii, doamna Gill apăru cu mâinile şi şorţul în starea în care se cuvenea să se afle la bucătărie, căci nu îndrăznise să mai zăbovească pentru a-şi şterge coca de pe mâini şi scutura făina de pe şorţ. Niciodată stăpâna ei nu chemase cu asemenea glas, cu excepţia unei singure întâmplări petrecute mai demult, când privind pe fereastră îl văzuse pe Tartar încleştat în luptă cu doi dulăi de căruţaşi, fiecare în parte la fel de voinic ca şi el, chiar dacă nu şi la fel de curajos, iar pe stăpânii dulăilor stând pe de lături şi încurajându-i, în vreme ce Tartar nu avea niciun sprijin; atunci, într-adevăr, îl strigase pe John ca şi când s-ar fi apropiat ziua Judecăţii-deapoi. Nici nu aşteptase ca John să răspundă chemării, şi alergase afară, în drum, cu capul gol; iar după ce le spusese căruţaşilor că îi socoteşte mult mai puţin oameni decât cele trei animale care se zvârcoleau în ţărână dinaintea lor, îşi înfipsese mâinile în gâtul vânjos al celui mai mare dintre dulăi şi se străduise cu toate puterile să-l sugrume pentru a-l sili să-şi descleşteze colţii nemiloşi din jurul ochiului rănit al lui Tartar. Numaidecât se adunară cinci sau şase bărbaţi veniţi să-i sară într-ajutor, dar niciodată nu le-a adresat măcar un singur cuvânt de mulţumire. Spusese: „Dacă ar fi fost oameni de omenie, ar fi putut să sară mai înainte”. În toată ziua aceea nu mai schimbase cu nimeni vreun cuvânt; până seara rămăsese lângă focul din hol, supraveghindu-l şi oblojindu-l pe Tartar, care stătea întins pe-o salteluţă la picioarele ei, însângerat, ţeapăn şi umflat. Din vreme în vreme plânsese pe furiş, se aplecase asupra lui şi-i murmurase cele mai calde cuvinte de milă şi alint, pe tonuri a căror muzică bătrânul şi speriatul războinic canin arăta că o înţelege, lingându-i mâna ori sandaua, când nu-şi lingea rănile purpurii. Cât despre John, o săptămână întreagă după aceea stăpâna nu făcuse decât să-i întoarcă spatele. Aducându-şi aminte de acea măruntă întâmplare, doamna Gill venise „tremurând ca varga“, după propriile ei spuse. Cu glas sigur, în cuvinte scurte, domnişoara Keeldar porni să pună întrebări şi să dea porunci. Faptul că într-o împrejurare cum era aceea, la Fieldhead se arătase o inospitalitate demnă de cocioaba unui nevoiaş îi rănea adânc spiritul demn; iar revolta mândriei rănite se vădea limpede în zvâcnirile inimii, care făceau să-i salte mătasea şi dantelele de pe piept. — Câtă vreme a trecut de când a sosit mesajul domnului Moore? — Nici măcar un ceas, domnişoară, răspunse menajera, cu glas liniştitor. — Niciun ceas! Aproape cu aceeaşi linişte ai putea spune o zi. Până acum probabil că s-au adresat în altă parte. Trimite imediat pe cineva acolo să anunţe că tot ce se află în casa asta stă la dispoziţia domnului Moore, a domnului Helstone şi a soldaţilor. Asta fă înainte de toate! În vreme ce ordinul era dus la îndeplinire, Shirley se depărtă de prietenele ei şi rămase lângă fereastra holului, tăcută şi inabordabilă. Când doamna Gill reveni, se întoarse şi ea de la fereastră; pe obraji îi strălucea îmbujorarea care năpădeşte chipurile palide în clipele de dureroasă încordare; în ochii întunecaţi la culoare îi sclipeau scânteile iscate de nemulţumire. — Să se aducă tot ce se găseşte în cămări şi în pivniţele de vin, să fie încărcat în harabale şi trimise jos, la Hollow. Dacă se întâmplă să nu fie în casă prea multă pâine sau destulă carne, du-te numaidecât la măcelar şi la brutar şi spunele că doresc să trimită acolo tot ce au. Dar mai bine am să mă ocup eu singură. Şi numaidecât plecă. — În curând are să se îndrepte totul; peste un ceas îşi revine, îi şopti Caroline doamnei Pryor. Mergeţi sus, doamnă dragă, adăugă apoi cu multă căldură, şi încercaţi să fiţi cât puteţi de calmă şi destinsă. Adevărul e că înspre sfârşitul zilei Shirley are să fie mai supărată pe ea decât pe dumneavoastră. Folosind câteva noi asigurări şi îndemnuri duioase, domnişoara Helstone izbuti s-o liniştească pe necăjita doamnă Pryor. După ce o conduse până în camera ei şi îi făgădui că are să se întoarcă de îndată ce se liniştesc lucrurile, Caroline o lăsă şi se duse să vadă, după cum se exprima ea, „dacă poate da o mână de ajutor”. Şi repede văzu că o poate face cu prisosinţă, căci personalul de la Fieldhead era departe de a fi numeros, şi chiar atunci stăpâna găsi tot felul de treburi pentru fiecare dintre oamenii aflaţi la dispoziţie, ca şi pentru ea însăşi. Delicata, voioasa şi îndemânatica activitate depusă de Caroline în sprijinul menajerei şi a fetelor din casă – toate cam speriate de purtarea neobişnuită a stăpânei – avu numaidecât urmările cele mai fericite: dădu ajutor executanţilor şi o potoli pe cea care dirija totul. O privire sau un zâmbet pornit întâmplător de la Caroline o făcea îndată şi pe Shirley să zâmbească. Cea dintâi tocmai căra un coş greu pe scările pivniţei. Shirley alergă spre ea, strigând: — Asta-i o ruşine! Are să-ţi rupă mâinile. I-l luă din braţe şi îl cără ea însăşi până în curte. Când se întoarse, norii de furie se risipiseră; flăcările din priviri se stinseseră; umbrele de pe frunte dispăruseră: reveni la obişnuita purtare veselă şi prietenoasă faţă de cei din jur, amestecând în voioşia recâştigată puţin din ruşinea datorată nedreptei mânii de mai înainte. Încă supraveghea încărcarea harabalei, când un domn pătrunse în curte şi se apropie fără să fie observat. — Pot nădăjdui că domnişoara Keeldar se simte bine în dimineaţa asta? spuse noul-venit cercetându-i cu o atenţie destul de grăitoare faţa încă îmbujorată. Shirley îi aruncă o privire, apoi îşi văzu înainte de treburi, fără să-i răspundă. Un zâmbet îndeajuns de plăcut îi flutura pe buze, dar şi-l ascunse. Noul-sosit repetă salutul, aplecându-se ca să poată fi mai aproape de urechea ei. — Destul de bine dacă poate fi şi destul de bună, veni răspunsul: la fel se întâmplă şi cu domnul Moore, aş spune. Adevărul e că nu sunt îngrijorată din pricina lui; un mic ghinion este exact ce-ar merita; purtarea lui a fost… ciudată, ca să spunem aşa, deocamdată, până când vom găsi un epitet mai precis. Dar până atunci, îl pot întreba ce anume la adus încoace? — Domnul Helstone şi cu mine am primit adineauri mesajul dumitale, cum că la Fieldhead totul ne stă la dispoziţie. După formularea ce nu indică nicio restricţie în această plăcută înştiinţare, ne-am gândit că probabil îţi dai mult mai multă osteneală decât ar fi efectiv nevoie. Şi văd că bănuielile noastre se adeveresc. Te rog să ţii seama că nu e vorba de un întreg regiment: suntem şase soldaţi şi tot atâţia civili. Îngăduie-mi să suprim câte ceva din proviziile astea mai mult decât îndestulătoare. Domnişoara Keeldar roşi, dar în acelaşi timp făcu haz pe seama generozităţii sale exagerate şi a calculelor disproporţionate faţă de realitate. Moore râse şi el – deşi foarte potolit; şi cu aceeaşi stăpânire de sine porunci ca un coş după altul să fie luat din haraba, şi un vas după altul să fie restituit pivniţei. — Parohul nostru ar trebui să afle întreaga poveste; ce frumos s-ar pricepe s-o înfăţişeze altora. Cât de minunate servicii ar fi putut aduce domnişoara Keeldar aprovizionării armatei noastre! Începu din nou să râdă şi continuă: S-a întâmplat exact ce am presupus. — S-ar cuveni să fii recunoscător, îi răspunse Shirley, şi nu să râzi de mine. Ce-aş fi putut să fac? De unde să ghicesc eu ce nevoi aveţi sau măcar câţi sunteţi? După datele pe care le aveam, ar fi trebuit să fiţi vreo cincizeci de oameni de hrănit, cincizeci cel puţin. Mie nu mi-ai spus nimic; şi pe urmă, când e vorba de aprovizionat nişte soldaţi, oricine îşi dă seama că nu e o jucărie. — Aşa s-ar zice, observă Moore îndreptându-şi încă o dată privirea pătrunzătoare şi calmă către descumpănită Shirley. Ei, gata, continuă adresându-se căruţaşului, cred că încărcătura asta ai putea s-o duci la Hollow. O să ai o povară ceva mai puţin grea decât aceea pe care ţi-o hărăzise domnişoara Keeldar. După ce căruţa ieşi pe poartă, Shirley îşi adună gândurile şi îl întrebă pe Moore ce se întâmplase cu răniţii. — De partea noastră n-am avut niciun rănit. — Dumneata însuţi ai fost rănit la tâmplă, interveni un glas grăbit, dar scăzut – acela al Carolinei care, trasă în umbra uşii şi în spatele trupului masiv al doamnei Gill, nu fusese observată de Moore; când răsunară vorbele acelea, ochii lui încercară să străpungă umbrele ascunzişului. — Eşti rănit rău? întrebă fata iarăşi. — Aşa cam cum ţi-ai fi zgâriat un deget cu acul, când coşi. — Ridică-ţi părul şi lasă-ne să vedem. Moore îşi scoase pălăria şi făcu precum i se ceruse, dând la iveală doar un plasture foarte subţire. Caroline înclină uşor capul, ca semn că era mulţumită, şi dispăru în clarobscurul din interiorul casei. — De unde ştie că am fost rănit? întrebă Moore. — Din zvonuri, bineînţeles. Dar e prea frumos din partea ei să se îngrijească de dumneata. În ce mă priveşte, când am întrebat despre răniţi, mă refeream la victimele dumitale: ce pierderi au avut adversarii? — Unul dintre răzvrătiţi, sau victime, cum văd că le spui, a fost ucis, iar alţi şase răniţi, — Ce-aţi făcut cu ei? — Ceva ce ai aproba din tot sufletul. Le-am asigurat numaidecât ajutor medical; de îndată ce facem rost de două care cu coviltir şi nişte paie curate, îi trimitem la Stilbro’. — Paie?! Trebuie s-aveţi paturi şi aşternuturi. Trimit imediat furgonul meu, înzestrat cu toate cele de trebuinţă. Şi sunt convinsă că domnul Yorke are să-l trimită pe-al lui. — Ai ghicit – s-a şi oferit să ni-l pună la dispoziţie. Iar doamna Yorke – care, ca şi dumneata, e înclinată să vadă în răzvrătiţi nişte martiri, iar în mine, şi mai ales în domnul Helstone, nişte ucigaşi – este în momentul de faţă, cred, ocupată până peste cap cu adunarea saltelelor, pernelor, păturilor etc. Victimele nu duc lipsă de asistenţă medicală – pot să te asigur. Domnul Hall - preotul dumitale favorit – stă la căpătâiul lor încă de la şase dimineaţa şi îi încurajează, se roagă împreună cu ei, ba chiar îi şi îngrijeşte ca o adevărată infirmieră; iar buna prietenă a Carolinei, domnişoara Ainley, acea fată bătrână, foarte oarecare, a trimis o grămadă de rufărie şi feşe, cam tot pe măsura în care o altă doamnă ne-a trimis carne şi vin. — E de ajuns. Unde-i sora dumitale? — În bună pază şi ocrotire. Am lăsat-o să stea în siguranţă împreună cu domnişoara Mann. Chiar astăzi de dimineaţă au plecat împreună la Wormwood Wells (o cunoscută staţiune balneară), unde au să rămână câteva săptămâni. — Tot la fel domnul Helstone m-a plasat pe mine la casa parohială! Grozav de dibaci vă mai credeţi voi, bărbaţii! Vă felicit din toată inima pentru părerea asta şi sper că îi gustaţi din plin şi cu mare plăcere savoarea, dacă staţi să cugetaţi asupra ei. Dar fiind atât de isteţi şi iscusiţi, de ce nu sunteţi oare şi atotştiutori? Cum se face că chiar sub nasul vostru se întâmplă lucruri pe care nici măcar nu le bănuiţi? Aşa se cuvine să fie, fiindcă altminteri n-am avea cum să încercăm satisfacţia de a vă dejuca planurile. Ehei, prietene! Poţi să te uiţi cât vrei la mine, dar gândurile n-ai să mi le poţi  citi. Şi într-adevăr, după expresia lui Moore, s-ar fi zis că nu izbuteşte. — Crezi că sunt un foarte primejdios exemplar de femeie. Nu crezi aşa, acum? — Unul foarte ciudat, cel puţin. — Dar Caroline – e şi ea ciudată? — În felul ei – da. — În felul ei! Cum adică în felul ei? — O cunoşti tot atât de bine cum o cunosc şi eu. — Şi fiindcă o cunosc, pot să spun că nu e nici excentrică şi nici greu de stăpânit. E aşa? — Asta depinde… — În orice caz, ea nu are nicio trăsătură masculină. — De ce accentuezi atât de puternic pe ea? O consideri oare, în privinţa asta, ca fiind în contrast cu dumneata? — Asta e părerea dumitale, nu încape îndoială; dar n-are importanţă. Caroline nu e nici masculinizată, nici nu face parte dintre femeile acelea despre care se spune că sunt pline de energie. — Am văzut-o dezlănţuindu-se. — Şi eu la fel, dar nu cu energie bărbătească; era o izbucnire scurtă, aprinsă, tremurătoare, care exploda, te orbea o clipă şi pe urmă se stingea… — Şi o lăsa înspăimântată de propria-i îndrăzneală. În felul ăsta i-ai descris şi pe alţii în afară de Caroline. — Ceea ce aş vrea să precizez e că domnişoara Helstone, aşa blândă, docilă şi destul de sinceră cum este, rămâne totuşi întru totul capabilă să sfideze chiar puterea de pătrundere a domnului Moore. — Ce-aţi făcut, şi dumneata şi ea, noaptea trecută? întrebă Moore pe neaşteptate. — Ai mâncat ceva astăzi de dimineaţă? — Ce taină ascundeţi amândouă? — Dacă ţi-e cumva foame, doamna Gill o să-ţi dea ceva să mănânci. Pofteşte în salonul lambrisat şi sună clopoţelul – o să fii servit ca la cel mai bun han; sau, dacă preferi, întoarcete la Hollow. — Din păcate nu am putinţa să aleg; trebuie să ma întorc. Ziua bună. De îndată ce o să am o clipă liberă, am să vă vizitez din nou.    

CAPITOLUL XXI   Doamna Pryor   În timp ce Shirley discuta cu Moore, Caroline urcă la etaj şi se duse la doamna Pryor. O găsi grozav de abătută. Nu sar fi zis că purtarea repezită a domnişoarei Keeldar o jignise; dar era evident că o rană lăuntrică îi învenina sufletul. Oricui având o altă fire decât a Carolinei, doamna Pryor i-ar fi părut insensibilă faţă de atenţiile blânde şi duioase cu care tânără fată încerca să-i aducă mângâiere; însă domnişoara Helstone ştia bine că oricât de neimpresionată sau puţin impresionată ar fi părut, le primea, le preţuia şi se lăsa alinată de ele. — Îmi lipseşte hotărârea şi încrederea în mine, spuse doamna Pryor în cele din urmă. Niciodată nu le-am avut. Totuşi, cred că până acum domnişoara Keeldar ar fi putut să-mi cunoască destul de bine firea, ca să ştie că totdeauna simt o nevoie aproape dureroasă de a proceda numai aşa cum se cuvine, de a face cele mai bune lucruri cu putinţă. Caracterul neobişnuit al acelei solicitări de-a lua hotărâri ma pus în încurcătură, mai ales după cele petrecute în timpul nopţii. Nu m-am putut hazarda să acţionez imediat în locul altuia; sper însă că n-are să iasă nimic într-adevăr rău din pricina lipsei mele de fermitate. În clipa aceea se auzi o bătaie sfioasă în uşa pe jumătate deschisă şi o voce înceată rosti: — Caroline. Vino puţin încoace! Domnişoara Helstone ieşi; dinaintea uşii stătea Shirley amărâtă, ruşinată, chinuită de regrete ca orice copil pocăit, întrebă: — Ce face doamna Pryor? — E cam deprimată, răspunse Caroline. — M-am purtat cu dânsa într-un chip cât se poate de ruşinos, cât se poate de egoist şi foarte lipsit de recunoştinţă, afirmă Shirley. Câtă neruşinare din partea mea să-i fac asemenea reproşuri pentru ceva ce, la urma urmei, nu era o greşeală, ci doar un exces de corectitudine! Dar regret din toată inima. Spune-i te rog asta şi întreab-o dacă poate să mă ierte. Caroline îşi îndeplini misiunea cu sufletul plin de bucurie. Doamna Pryor se sculă şi veni la uşă. Nu-i plăceau scenele; avea groază de ele, ca toţi oamenii timizi. Se mulţumi să spună cu glas tremurător: — Vino încoace, draga mea. Shirley intră înăuntru cam năvalnic. Îşi aruncă braţele în jurul fostei ei guvernante şi în timp ce o săruta din toată inima, zise: — Doamnă Pryor, ştiţi bine că trebuie să mă iertaţi. N-aş putea îndura pentru nimic în lume ca între noi să existe vreo neînţelegere. — N-am ce să-ţi iert. Te rog mult să trecem peste asta. Încheierea acestei întâmplări e încă o dovadă, mai limpede decât toate, că nu sunt în stare să fac faţă anumitor încercări. Şi acesta este simţământul dureros ce avea să rămână încrustat în mintea doamnei Pryor; de-acum încolo niciun efort depus de Shirley ori de Caroline nu va mai izbuti să-l şteargă. Putea să acorde iertare elevei care o jignise, dar nu putea să şi-o acorde sufletului ei neajutorat. Sortită ca în dimineaţa aceea să fie mereu solicitată, domnişoara Keeldar trebui iar să coboare la parter. Parohul fu cel dintâi vizitator. Îl întâmpină cu o însufleţită urare de bun sosit şi cu o şi mai însufleţită dojană; la amândouă se aştepta, şi fiind în culmea entuziasmului le primi pe amândouă cu aceeaşi inimă uşoară. În vremea acestei scurte vizite, uită cu totul să întrebe şi de nepoată: atacul, răzvrătiţii, fabrica, magistraţii, stăpâna conacului îi acaparaseră toate gândurile, dând la o parte chiar şi grija pentru legăturile de familie. Pomeni însă de rolul jucat de el însuşi şi de diaconul său în apărarea fabricii. — Mânia fariseilor se va revărsa asupra noastră din pricina celor ce am făcut în această împrejurare, spuse domnul Helstone. Dar desfid pe orice calomniator. M-am aflat acolo doar ca să apăr legea, să-mi îndeplinesc datoria de om şi de britan, iar pe acestea le socotesc întru totul potrivite cu calitatea de preot şi levit, luată în sensul ei cel mai înalt. Arendaşul dumneavoastră Moore, continuă preotul, a obţinut întreaga mea aprobare. N-aş avea cum să-mi doresc a vedea un comandant mai stăpân pe sine, niciunul mai hotărât. În afară de asta, omul a dovedit judecată sănătoasă şi bunsimţ; mai întâi fiind pe deplin pregătit pentru cele ce s-au întâmplat, iar în al doilea rând, după ce succesul i-a fost asigurat datorită planurilor lui bine puse la punct, pricepându-se să uzeze de victorie fără să abuzeze de ea. Unii dintre magistraţi sunt speriaţi zdravăn şi, ca toţi laşii, tind să devină cruzi; cu o admirabilă înţelepciune, Moore îi domoleşte. Până acum a fost foarte nepopular pe aici, pe la noi; dar ţineţi minte vorbele mele: de aci înainte un val de simpatie va porni către ei; oamenii îşi vor da seama că nu lau preţuit şi se vor grăbi să-şi îndrepte greşeala; iar el, la rândul său, când va vedea că oamenii sunt dispuşi să-i recunoască meritele, ne va arăta o atitudine mult mai îngăduitoare decât cea cu care ne-a milostivit până acum. Domnul Helstone tocmai se pregătea să adauge acestei cuvântări câteva remarci pe jumătate serioase, pe jumătate glumeţe, menite s-o pună în gardă pe domnişoara Keeldar în legătură cu unele zvonuri privind părtinirea arătată înzestratului ei arendaş, când clopoţelul de la uşă sună anunţând un nou vizitator şi curmă avântul glumeţ al preotului; iar cum celălalt vizitator se înfăţişa ca un domn mai în vârstă şi cu părul alb, cu chip încruntat şi priviri sfidătoare – fiind vorba, pe scurt, de vechea noastră cunoştinţă şi vechiul vrăjmaş al parohului, domnul Yorke – preotul şi levitul îşi înşfăcă pălăria, apoi, cu cel mai scurt rămas bun adresat domnişoarei Keeldar şi cea mai încruntată înclinare din cap către musafirul ei, părăsi brusc încăperea. Domnul Yorke nu se afla într-o stare sufletească senină şi nici nu-i trecu prin cap să cântărească vorbele prin care îşi exprima opinia cu privire la cele petrecute în timpul nopţii; Moore, magistraţii, soldaţii, conducătorii răzvrătiţilor, toţi şi fiecare în parte îşi primiră porţia de ocări; dar cuvintele cele mai tari – şi erau într-adevăr nişte adjective de cea mai pură obârşie din Yorkshire – le rezervă întru folosul popilor luptători, preotul şi diaconul „sângeroşi, demonici”. — Biserica, perora domnul Yorke, a ajuns la o frumoasă ananghie; nici nu se putea să nu ajungă aici când popii seapucă să se grozăvească printre soldaţi, să umble cu arme, gloanţe şi praf de puşcă şi să ridice vieţile unor oameni cu mult mai cinstiţi decât ei. — Dar ce ar fi făcut Moore dacă nimeni nu i-ar fi dat ajutor? întrebă Shirley. — Ar fi dormit aşa cum şi-a aşternut. — Ceea ce înseamnă că dumneavoastră l-aţi fi lăsat singur în faţa mulţimii aceleia dezlănţuite. Frumos. E un om foarte curajos; dar cea mai mare vitejie ce s-a putut afla vreodată într-o inimă de om ar putea fi de foarte puţin ajutor în faţa a două sute de vrăjmaşi. — Avea soldaţii; îi avea pe acei nefericiţi sclavi care pentru bani îşi închiriază sângele lor şi îl varsă pe al altora. — Îi insultaţi pe ostaşi aproape la fel de grav cum îi insultaţi şi pe clerici. Pentru dumneavoastră toţi cei care poartă haine roşii sunt nişte lepădături ale naţiei şi toţi cei în haine negre sunt şarlatanii acestei naţii. După dumneavoastră, domnul Moore, a făcut rău când a apelat la ajutorul armatei, şi încă şi mai rău când a acceptat orice fel de alt ajutor. Felul dumneavoastră de a vorbi duce la următoarea concluzie: ar fi trebuit să-şi lase fabrica şi viaţa la voia turbării unei adunături de descreieraţi conduşi pe căi greşite, iar domnul Helstone şi toţi ceilalţi domni din parohie ar fi trebuit să privească de pe margini, să vadă cum clădirea este rasă de pe faţa pământului şi proprietarul ei măcelărit, dar să nu mişte niciun deget pentru a salva ce poate fi salvat. — Dacă Moore s-ar fi purtat încă de la început cu oamenii lui aşa cum trebuie să se poarte un patron, aceia n-ar fi ajuns niciodată să aibă faţă de el simţămintele pe care le au. — Dumneavoastră vă vine uşor să vorbiţi, exclamă domnişoara Keeldar începând să se înfierbânte în apărarea cauzei arendaşului: dumneavoastră, un om a cărui familie trăieşte la Briarmains de şase generaţii, cu a cărui persoană oamenii au avut timp să se tot înveţe vreme de cincizeci de ani, care le cunoaşteţi apucăturile, prejudecăţile şi preferinţele. E uşor, într-adevăr, pentru dumneavoastră, să vă purtaţi aşa fel încât să nu-i jigniţi niciodată; însă domnul Moore a venit ca străin prin părţile astea; a venit sărac şi lipsit de prieteni, fără putinţa de a se sprijini pe altceva decât pe propria lui energie; fără să dispună pentru a-şi croi drum de altceva decât onoarea, talentul şi hărnicia sa. În asemenea împrejurări este desigur o crimă faptul că n-a reuşit să-şi facă dintr-o dată plăcute şi populare manierele care, conform firii lui, sunt mai grave şi mai potolite; că n-a izbutit să fie glumeţ, degajat şi afectuos cu o ţărănime străina, la fel cum sunteţi dumneavoastră în relaţiile cu concetăţenii dumneavoastră! A comis o greşeală de neiertat atunci când a introdus acele îmbunătăţiri şi n-a dat dovadă chiar de cea mai mare iscusinţă politică; n-a făcut aceste schimbări pe îndelete, treptat-treptat, şi cu aceeaşi scrupulozitate pe care ar fi arătat-o un mare capitalist! Şi pentru greşeli de soiul acesta trebuie neapărat să devină victimă a gloatelor dezlănţuite? Trebuie să-i fie contestat până şi dreptul de a se apăra? Şi oare aceia care poartă în piepturile lor inimă de bărbat (iar domnul Helstone – indiferent ce aţi spune dumneavoastră despre el – are o asemenea inimă) sunt sortiţi să fie ponegriţi ca răufăcători pentru că au stat alături de el – pentru că au riscat să apere cauza unuia singur împotriva a două sute? — Stai – stai puţin – linişteşte-te, rosti domnul Yorke şi zâmbi în faţa înflăcărării cu care Shirley îşi sporea năvala întrebărilor. — Să mă liniştesc! E cazul să ascult în linişte lucruri cares de-a dreptul năzbâtii – năzbâtii primejdioase? Nu. Ţin foarte mult la dumneavoastră, domnule Yorke, după cum bine ştiţi; dar urăsc din toată inima unele dintre principiile dumneavoastră. Toată această făţărnicie – iertaţi-mă, dar repet cuvântul – făţărnicie despre soldaţi şi preoţi îmi sună cât se poate de dezgustător în auz. Orice elogiu ridicol, iraţional adus unei anumite categorii, orice ponegrire a unei alte categorii, fie ea a militarilor ori a clericilor – orice gravă nedreptate făcută unui individ, fie el împărat sau cerşetor – îmi produce într-adevăr greaţă; orice aţâţare a unor categorii de oameni împotriva altora, orice ură a unui grup, orice tiranie deghizată în libertate – eu le resping şi mă spăl pe mâini. Dumneavoastră vă socotiţi filantrop; dumneavoastră vă credeţi un avocat al libertăţii; dar am să vă spun un lucru domnul Hall, parohul de la Nunnely, e un prieten mult mai sincer atât al oamenilor cât şi al libertăţii, decât Hiram Yorke, reformatorul de la Briarfield. Domnul Yorke n-ar fi suportat cu prea multă răbdare un astfel de limbaj din partea unui bărbat, nici un l-ar fi îngăduit vreunei femei; pe Shirley însă o socotea şi sinceră şi încântătoare, iar mânia asta exprimată pe faţă îl amuza; în plus, simţea o plăcere tainică auzind-o cum îşi apără arendaşul, fiindcă, după cum am lăsat să se înţeleagă mai înainte, interesele lui Robert Moore îi stăteau foarte aproape de inimă; mai mult decât atât, ştia bine că în cazul când ar fi vrut să se răzbune pentru severitatea cu care era tratat, mijloacele îi stăteau la dispoziţie; era convins că un singur cuvânt ar fi fost de ajuns ca s-o îmblânzească şi s-o reducă la tăcere, să-i acopere fruntea senină cu umbra roşie a ruşinii şi să-i ascundă strălucirea ochilor sub perdeaua pleoapelor şi genelor lăsate. — Ce altceva mai ai de spus? întrebă în clipa când vorbitoarea făcu o pauză, după câte se părea mai degrabă pentru a-şi trage răsuflarea decât din pricină că subiectul sau înfocarea i-ar fi ajuns la capăt. — De spus, domnule Yorke?! veni răspunsul din partea celei care acum se plimba cu pas grăbit de la un capăt la celălalt al salonului lambrisat. De spus! Aş mai avea eu multe de spus dacă mi-aş putea rândui gândurile într-o ordine raţională, ceea ce nu pot face niciodată. Am de spus că părerile dumneavoastră, ca şi acelea ale celor mai extremişti politicieni, sunt păreri pe care numai nişte oameni ce se situează pe o poziţie de iresponsabilitate le pot susţine; şi sunt pur şi simplu păreri menite să facă opoziţie, să se tot discute pe baza lor, străine de intenţia de a fi vreodată puse în practică. Dacă ar fi să ajungeţi mâine prim-ministru al Angliei, v-aţi lepăda imediat de ele. Îl insultaţi pe Moore fiindcă şi-a apărat fabrica; dacă aţi fi fost în locul lui şi aţi fi ţinut să vă păstraţi onoarea şi dreapta judecată, n-aţi fi putut proceda altfel. Îl ponegriţi pe domnul Helstone pentru orice ar face; domnul Helstone are păcatele lui: greşeşte câteodată, dar mult mai adesea procedează aşa cum se cuvine. Dacă ar fi să păstoriţi parohia Briarfield, repede v-aţi da seama că nu e treabă uşoară să duci la bun sfârşit toate activităţile binefăcătoare pentru parohie iniţiate şi continuate cu energie de predecesorul dumneavoastră. Tare mă mir că oamenii nu sunt în stare să se judece cu mai multă nepărtinire unii pe alţii şi pe ei înşişi. Când îi aud pe domnii Malone şi Donne pălăvrăgind despre autoritatea Bisericii, despre demnitatea şi pretenţiile preoţilor, despre respectul ce li se datorează în calitatea lor de clerici; când aud izbucnirile duşmăniei meschine pe care o poartă disidenţilor; de câte ori sunt martoră măruntelor şi prosteştilor înfumurări şi invidii cărora le dau glas aceşti domni; când pălăvrăgeala lor despre forme, tradiţii şi superstiţii îmi pătrunde în auz; când văd cu câtă neruşinare se poartă faţă de cei săraci şi cu câtă josnică servilitate faţă de bogaţi, îmi spun că Biserica anglicană a apucat într-adevăr pe un drum jalnic, că atât ea cât şi fiii ei au neapărată nevoie de reforme. Întorcându-mi mâhnită faţa de la turnurile catedralelor şi de la clopotniţele bisericilor săteşti – da, la fel de mâhnită ca un epitrop convins că biserica trebuie văruită, dar fără a avea mijloacele de a şi procura cele necesare – îmi aduc aminte de nesocotitele dumneavoastră ironii împotriva „episcopilor burduhănoşi”, a „popilor ghiftuiţi”, a „bătrânii noastre maici Biserica”, etc. Îmi aduc aminte cu câtă îndârjire îi ponegriţi pe toţi cei ce nu sunt asemenea dumneavoastră, cu câtă neîndurare condamnaţi categorii întregi de oameni şi indivizi izolaţi, fără să aveţi vreodată nici cea mai slabă înţelegere faţă de împrejurări şi de ispite; iar atunci, domnule Yorke, îndoiala îmi prinde în gheare inima şi mă face să mă întreb dacă există într-adevăr oameni îndeajuns de îngăduitori, de cumpăniţi şi drepţi pentru a li se încredinţa răspunderea reformării. Şi nu cred că dumneavoastră vă număraţi printre aceia. — Ai o părere proastă despre mine, domnişoară Shirley; până acum niciodată nu ţi-ai mărturisit atât de deschis gândurile. — Niciodată n-am avut prilejul; dar seri în şir am stat pe scăunelul ocupat de obicei de Jessy, alături de fotoliul dumneavoastră, în salonul din fund de la Briarmains, şi-am ascultat cu sufletul la gură cele ce spuneaţi, admirându-vă jumătate din cele afirmate şi răzvrătindu-mă împotriva celeilalte jumătăţi. Vă consider un minunat om vârstnic din Yorkshire, sir; sunt mândră că m-am născut în acelaşi ţinut şi în aceeaşi parohie ca şi dumneavoastră. Sunteţi un om deschis, integru, independent ca o stânca ce se înalţă de pe fundul mării; dar în acelaşi timp sunteţi aspru, nepoliticos, închistat şi neîndurător. — Nu cu cei săraci, fetiţo, nu faţă de umiliţii şi obidiţii pământului, numai cu cei fuduli şi orgolioşi. — Şi cine vă dă dreptul, sir, să faceţi asemenea diferenţieri. Om mai fudul şi mai orgolios decât dumneavoastră nu se află sub soare. Vă este uşor să vorbiţi cu blândeţe celor mai prejos de dumneavoastră, dar sunteţi prea fălos, prea ambiţios, prea duşmănos ca să puteţi vorbi politicos cu cei ce vă sunt mai presus. Toţi sunteţi însă la fel. Helstone e şi el mândru şi înţesat de prejudecăţi. Moore, deşi mai cumpănit şi decât dumneavoastră şi decât parohul nostru, e totuşi arogant, dur, şi, după cum socoate opinia publică, egoist. Ce bine este că mai există şi astfel de oameni ca domnul Hall, şi îi mai poţi întâlni din când în când – oameni cu inimă largă şi iubitoare, capabili să îndrăgească întreaga lor seminţie, care îi pot ierta pe alţii că sunt mai bogaţi decât ei, că le merge mai bine sau dispun de mai multă putere. Asemenea oameni pot fi mai puţin originali, poate că nu au un caracter atât de dârz ca dumneavoastră, dar sunt nişte prieteni mult mai buni ai omenirii. — Şi pentru când s-a hotărât? rosti domnul Yorke, ridicându-se de pe scaun. — Ce să se hotărască? — Cununia. — A cui cununie? — Doar cununia lui Robert Gérard Moore, Esq., de la Hollow’s Cottage, cu domnişoara Keeldar, fiică şi moştenitoare a răposatului Charles Cave Keeldar de la Fieldhead Hall. Shirley se uită la interlocutorul său şi obrajii începură să i se îmbujoreze; dar lumina din ochi nu-i pălea defel; strălucea cu tărie – da, ardea în adâncuri. — Asta e răzbunarea dumneavoastră, spuse ea rostind cuvintele rar şi răspicat; apoi adăugă: Ar fi oare o căsătorie nepotrivită, nedemnă de urmaşa răposatului Charles Cave Keeldar? — Fetiţo dragă, Moore este un gentleman, de neam ales şi sângele îi e la fel de albastru ca al meu sau al dumitale. — Şi noi punem preţ pe albăstrimea sângelui? Avem mândrie de familie, cu toate că cel puţin unul dintre noi e republican? Rămânând încă în faţa ei, Yorke se înclină. Buzele îi erau mute, dar ochii mărturiseau temeinicia acuzaţiei. Da – ştia ce este mândria de familie – puteai s-o vezi în întreaga lui purtare. — Moore este un gentleman, repetă Shirley înălţându-şi capul cu graţie voioasă. Se stăpâni însă. Părea că pe limbă îi năvălesc vorbe pe care nu voia să le rostească; dar în clipa aceea privirile ei spuneau multe; ce anume, Yorke încerca să citească, însă nu izbutea, vorbirea era acolo – vizibilă dar cu neputinţă de tradus; un poem, de un lirism arzător, însă într-o limbă necunoscută. Cu toate acestea nu era o poveste obişnuită, nu doar o izbucnire de simţăminte – nu o oarecare mărturisire de dragoste – toate acestea se vedeau limpede; era altceva, mai adânc şi mai greu de înţeles decât bănuise el; îşi dădu seama că răzbunarea lui nu-şi atinsese ţinta; şi simţea că Shirley triumfase, îl prinsese pe picior greşit, ruşinat, nedumerit; ea savura clipa aceea, nu el. — Iar dacă Moore este un gentleman, atunci nu poţi, fi decât o lady, prin urmare… — Prin urmare, nu va fi nicio inegalitate în unirea noastră? — Niciuna. — Mulţumesc pentru încuviinţare. Şi n-o să mai vreţi să ştiţi de mine, atunci când voi renunţa la numele de Keeldar, pentru a-l lua pe acela de Moore? În loc să răspundă, domnul Yorke o privi cu totul uluit. Nu izbutea să ghicească ce înseamnă înfăţişarea aceea a ei, dacă vorbea serios ori glumea. În trăsăturile mobile se vădea emoţie şi hotărâre, persiflare şi ironie, toate amestecate ca într-o joacă. — Nu te înţeleg, spuse şi se răsuci pe călcâie, dând să plece. Shirley râse: — Nu vă pierdeţi curajul, sir; ignoranţa asta o împărtăşiţi şi cu alţii. Dar socot că dacă Moore izbuteşte sa mă înţeleagă e de ajuns – nu credeţi? — Din partea mea, de-acum încolo Moore n-are decât să-şi vadă singur de treburi cum crede de cuviinţă: eu nu mă mai bag şi nu mă mai amestec. Un gând nou îi trecu prin minte domnişoarei Keeldar; înfăţişarea i se schimbă ca prin minune. Cu ochii dintr-o dată întunecaţi şi o severă imobilitate a trăsăturilor, îl întrebă: — Aţi fost vreodată rugat să vă amestecaţi? Îmi puneţi mie întrebări socotindu-mă împuternicită a altcuiva? — Doamne iartă-mă! Oricine o fi să se însoare cu dumneata trebuie să fie cu ochii în patru! Păstrează-ţi toate întrebările pentru Robert; eu nu mai răspund la niciuna. Rămâi cu bine, fetiţo!   Fiind o zi frumoasă, ori cel puţin plăcută - ceva nori pufoşi adumbreau soarele şi o ceaţă străvezie, dar nici răcoroasă şi nici umedă, se întinsese albastră peste coline – în vreme ce Shirley era ocupată cu musafirii, Caroline o convinsese pe doamna Pryor să-şi ia boneta şi şalul de vară şi să facă împreună cu ea o plimbare până la capătul cel îngust al vâlcelei. În locul acela, cele două margini ale vâlcelei se apropiau una de alta, începeau să se acopere cu tufişuri şi stejari piperniciţi şi alcătuiau o viroagă împădurită pe fundul căreia pârâul fabricii curgea nestăvilit, înspumat, gălăgios şi neastâmpărat, luptându-se cu bolovănişul, într-un şuvoi neliniştit şi învolburat, rozând malurile colţuroase şi frecându-se de rădăcinile pline de noduri. Aici, după ce te îndepărtai de fabrică vreo jumătate de milă, te puteai bucura de-o adevărată izolare; o găseai la umbra copacilor crescuţi în voia lor, o recunoşteai în ciripitul nenumăratelor păsărele cărora umbra aceea le oferea sălaş. Nu era un drum bătut; prospeţimea florilor de pădure arăta că rareori pas de om trece peste ele; belşugul trandafirilor sălbatici părea să sugereze că florile acelea îmboboceau, înfloreau şi se treceau sub oblăduirea singurătăţii, ca în haremul unui sultan. Aici puteai să vezi azurul încântător al clopoţeilor, iar în albul perlat al florilor ce spuzeau iarba puteai recunoaşte un fel de colţ de lume presărat cu stele. Doamnei Pryor îi plăceau plimbările liniştite; totdeauna ocolea drumul mare, căuta cărările lăturalnice şi drumeagurile izolate; prefera însă o unică tovărăşie în locul singurătăţii depline, fiindcă în singurătate devenea nervoasă; o teamă vagă de întâlniri nedorite tulbura bucuria hoinărelilor cu totul solitare. Alături de Caroline nu se mai temea însă de nimic; de îndată ce se îndepărta de aşezările omeneşti şi pătrundea în paşnica împărăţie a Naturii, întovărăşită de această prietenă plină de tinereţe, o schimbare prielnică părea să i se strecoare în cuget şi să-i strălucească în înfăţişare. Când se afla împreună cu Caroline – şi numai cu Caroline – ai fi zis că inima i se leapădă de o povară, fruntea i se descoperă de sub un văl şi înseşi gândurile i se eliberează dintr-o strânsoare; alături de ea devenea veselă; cu ea, câteodată, devenea tandră, ei îi împărtăşea cunoştinţele, îi dezvăluia scurte fragmente din propria-i experienţă, îi oferea prilejuri de a ghici ce fel de viaţă trăise, în ce măsură îşi cultivase mintea, cât de viguroasă îi era inteligenţa, care erau şi pe unde i se ascundeau părţile vulnerabile ale simţămintelor. Aşa de pildă, astăzi, în vreme ce îşi continuau plimbarea, doamna Pryor îi vorbea Carolinei despre păsările ce cântau prin copaci, îi arăta deosebirile dintre un soi şi altul, şi îi spunea câte ceva despre obiceiurile şi însuşirile fiecăreia. Toate aspectele naturii din Anglia păreau să-i fie familiare. Recunoştea fiece floare de câmp din preajma potecii: plante firave ce răsăreau pe lângă pietre sau se iţeau din crăpăturile zidurilor năruite de vreme - plante aproape neobservate până atunci de Caroline - primeau un nume şi erau înfăţişate fiecare cu proprietăţile ei; se părea că studiase în amănunţime botanica, mai ales în ce priveşte zestrea câmpiilor şi pădurilor Angliei. După ce ajunseră în capătul viroagei, se aşezară alături pe un prag de stâncă cenuşie şi acoperită de muşchi, răsărit la poalele unei coline verzi şi pieptişe ce se înălţa deasupra lor; doamna Pryor privi în jur şi vorbi despre locurile de acolo ca şi cum le-ar mai fi văzut cândva, odată, demult. Făcu aluzie la schimbările petrecute şi compară aspectele cu cele de prin alte părţi ale Angliei; şi în toate lăsa să se vadă, prin sfioase şi neintenţionate trăsături ale descrierii, un fin simţ al pitorescului, pricepere subtilă şi deosebirea frumosului de banal, multă forţă în comparaţiile dintre locurile sălbatice şi cele cultivate, dintre maiestuos şi searbăd, lucruri care dădeau vorbirii ei un farmec plin de culoare, cu atât mai plăcut eu cât era lipsit de orice pretenţii. Felul acela de încântare respectuoasă cu care asculta Caroline – atât de sincer, atât de liniştit şi totuşi atât de evident – stârni în cugetul doamnei Pryor o însufleţire caldă. Cu aspectul ei exterior atât de rezervat şi puţin atractiv, cu expresia neîncrezătoare şi purtările necomunicative, probabil că doamna Pryor rareori avusese prilej să vadă ce înseamnă a trezi interesul cuiva pe care şi ea putea să-l iubească, să citească în ochii altuia afecţiune caldă şi preţuire plină de admiraţie. O încânta, fără îndoială, conştiinţa faptului că o tânără către care s-ar fi părut – judecând după expresia emoţionată a ochilor şi trăsăturilor feţei – că şi inima ei năzuieşte cu un impuls afectuos, o priveşte ca pe o călăuzitoare şi se apropie de ea ca un prieten. Arătând un interes mai accentuat decât îşi îngăduia de obicei, se aplecă înspre tânără însoţitoare, îi ridică de pe frunte o şuviţă de un castaniu pal scăpată de sub stăpânirea pieptenului, şi spuse: — Sper din toată inima că adierea asta alinătoare ce coboară dinspre coline are să-ţi priască, draga mea Caroline; as fi bucuroasă să văd mai multă culoare în obrajii dumitale, dar probabil că n-ai fost niciodată rumenă la faţă. — Cândva am avut obrajii roşii, răspunse zâmbind domnişoara Helstone. Mi-aduc aminte de-acum un an-doi, când mă uitam în oglindă şi vedeam un chip cu totul deosebit de cel pe care îl văd astăzi – mai rotund şi mai roz. Dar când suntem tineri, adăugă fata de optsprezece ani, viaţa ne este mai uşoară şi minţile mai ferite de griji. — Nu cumva, urmă doamna Pryor, făcând eforturi să-şi stăpânească tiranica timiditate ce o reţinea, chiar în împrejurări atât de favorabile, să încerce a cerceta în inima altuia, nu cumva, la o asemenea vârstă, îţi faci griji cu privire la viitor? Te rog crede-mă pe mine: e mai bine să le alungi. Lasă viitorul să se îngrijească singur de ale sale. — E-adevărat, dragă doamnă; nu grijile de viitor mă chinuie pe mine. Relele din ziua de astăzi sunt apăsătoare – prea apăsătoare, şi ard de dorinţa de a scăpa de ele. — Adică – răul din ziua de azi; adică – probabil că unchiul dumitale nu e – găseşti că e greu de înţeles - nu apreciază… Doamna Pryor nu izbuti să-şi închege fraza frântă; nu ştia cum să facă şi în ce fel să procedeze pentru a întreba dacă nu cumva domnul Helstone se purta prea aspru cu nepoata, dar Caroline înţelese şi dădu răspuns: — Nu, nici vorbă de aşa ceva; eu şi unchiul ne înţelegem foarte bine; nu ne certăm niciodată – n-aş spune că e aspru – niciodată nu mă mustră. Uneori doresc într-adevăr ca vreo fiinţă de pe lumea asta să mă iubească; dar n-aş putea să spun că vreau ca tocmai el să ţină la mine mai mult decât ţine. Când eram copil, probabil am simţit nevoia să mi se dea atenţie, însă numai slujnicele erau foarte drăguţe cu mine; însă când oamenii sunt multă vreme indiferenţi faţă de noi, începem şi noi să devenim indiferenţi faţă de indiferenţa lor. Stă în firea unchiului meu să nu acorde atenţie femeilor şi fetelor - afară de cazul când e vorba de doamne pe care le întâlneşte în societate; el nu se mai poate schimba, iar eu nici n-aş dori să se schimbe, în ce mă priveşte pe mine. Dacă în ziua de azi mi-ar arăta multă afecţiune, teamă mi-e că naş simţi decât stinghereală şi frică. Dar ştiţi, doamnă Pryor, nu prea înseamnă că trăieşti atunci când stai şi măsori timpul aşa cum mi se întâmplă mie în casa parohială. Ceasurile trec şi într-un fel sau altul le fac şi eu faţă, dar asta nu înseamnă că trăiesc. Suport existenţa, însă rareori mă bucur de ea. De când domnişoara Keeldar şi dumneavoastră aţi venit încoace sunt – era să spun mai fericită – dar asta n-ar fi adevărat. Şi se opri. — Cum adică? În ce fel n-ar fi adevărat? O iubeşti pe domnişoara Keeldar, nu-i aşa, draga mea? — Ţin foarte mult la Shirley; o şi iubesc şi o şi admir; dar mă aflu într-o situaţie foarte dureroasă; din motive pe care nu le pot explica, vreau să plec de aici şi să uit locurile astea. — Mi-ai spus mai demult că ai vrea să intri undeva guvernantă; dar, draga mea, dacă îţi aduci aminte, nu te-am încurajat în privinţa asta. Eu însămi am fost guvernantă, mare parte din viaţă. Faptul că am cunoscut-o pe domnişoara Keeldar a fost pentru mine o incomparabilă fericire; însuşirile deosebite şi firea ei încântătoare au făcut din slujba mea o treabă foarte uşoară: însă în tinereţe, înainte de a mă fi măritat, am trecut prin încercări aspre, dureroase. Nu mi-ar plăcea ca – nu mi-ar plăcea deloc să treci şi dumneata prin încercări asemănătoare. Soarta a făcut să ajung la o familie grozav de încrezută şi sigură de nobleţea neamului şi de superioritatea intelectuală a componenţilor ei, iar toţi aceştia credeau că „la ei se distingea cu uşurinţă” o înzestrare deosebit de bogată în ce priveşte „virtuţile creştine”; că inimile tuturor erau purificate şi spiritele într-o excepţională stare de disciplină riguroasă. Foarte curând mi s-a dat să înţeleg că „nefiind egală cu ei“ naveam cum mă aştepta „să le câştig simpatia”. Nimeni nu făcea niciun efort pentru a-mi ascunde că sunt socotită o „povară şi piedică în societate”. Domnii, mi-am dat repede seama, mă considerau un fel de „femeie tabu”, faţă de care „le era interzis să manifeste atenţiile obişnuite acordate sexului slab”, dar care totuşi „îi deranja ieşindu-le deseori în cale”. Doamnele de asemenea îmi arătau pe faţă că mă socotesc „o pacoste”. Mi s-a pus la fel în vedere că slujitorii mă „detestă”; de ce, niciodată n-am putut să înţeleg. Mi s-a mai spus că elevii mei „oricât de mult ar putea ei să mă iubească şi oricât de mult interes aş arăta eu în grija ce le-o port, nu pot să fie prieteni cu mine”. Mi se dădea să înţeleg că trebuie să „trăiesc retrasă, şi cu niciun preţ să nu depăşesc vreodată linia invizibilă, dar rigidă, care stabilea deosebirile dintre mine şi stăpânii mei”. În casa aceea, viaţa mi-a fost sedentară, însingurată, nefirească, tristă şi trudnică. Îngrozitoarea înăbuşire a dragostei de viaţă, obsesia permanentă a faptului că nu ai prieteni şi nu ai un cămin, obsesie izvorâtă din această stare de lucruri, începuseră de mult să aibă urmări dăunătoare asupra constituţiei mele – m-am îmbolnăvit. Stăpâna casei mi-a spus cu răceală că nu eram decât o victimă a „vanităţii rănite”. Mi-a dat de înţeles că în cazul în care nu voi face eforturi pentru a-mi înăbuşi acea „păgână nemulţumire”, nu voi înceta „să mă răzvrătesc împotriva rânduielilor stabilite de Dumnezeu”, nu mă voi întoarce cu inimă senină la adânca umilinţă potrivită cu starea mea, e mai mult decât probabil că „mintea mi se va destrăma”, iar stânca de care s-au lovit şi au naufragiat majoritatea celor de-o seamă cu mine, morbida supraapreciere a propriei persoane – toate acestea îmi vor pecetlui soarta – voi muri internată într-o casă de nebuni. Nu i-am dat niciun răspuns doamnei Hardman; ar fi fost de prisos. Dar într-o bună zi am făcut unele remarci în faţa fiicei sale mai mari, şi mi s-a răspuns astfel: Da, recunoaşte, meseria de guvernantă prezintă anumite greutăţi; „fără îndoială că te pune la unele încercări; dar”, a subliniat atunci într-un fel care mă face să zâmbesc acum, când îmi aduc aminte, „aşa trebuie să fie. Dânsa (domnişoara H.) nu credea, nu spera şi nici nu dorea să vadă asemenea greutăţi înlăturate; căci dată fiind însăşi natura obiceiurilor, sentimentelor şi prejudecăţilor englezeşti un astfel de lucru nu e cu putinţă. Guvernantele”, a observat domnişoara, „trebuie totdeauna ţinute într-un soi de izolare; este singurul mijloc de a menţine acea distanţă impusă de sobrietatea obiceiurilor englezeşti şi de buna-cuviinţă ce domneşte în familiile engleze”. Mi-aduc aminte că am oftat adânc atunci când domnişoara Hardman a plecat de lângă patul meu; a auzit, s-a întors, şi mi-a spus cu severitate: „Mi-e teamă, domnişoară Gray, că ai moştenit mai mult decât din plin cel mai rău dintre păcatele vicioasei noastre firi omeneşti - păcatul mândriei. Eşti mândră, şi de aceea eşti şi nerecunoscătoare. Mama îţi plăteşte o leafă frumoasă; iar dacă ai avea un bun-simţ obişnuit, ai încerca plină de recunoştinţă să te împaci cu tot ce e obositor de îndeplinit şi neplăcut de îndurat, de vreme ce pentru leafa asta merită s-o faci.” Draga mea, domnişoara Hardman era o tânără foarte autoritară şi cu însuşiri dintre cele mai alese; fără îndoială că aristocraţia este o clasă deosebită – atât din punct de vedere fizic, cât şi moral şi intelectual, ca o tory înverşunată ce sunt, recunosc asta. Nu pot să-ţi descriu demnitatea din glasul şi ţinuta ei în vreme ce îmi vorbea astfel; totuşi, mi-e teamă că era egoistă, draga mea. Niciodată nu mi-a plăcut să spun vorbe rele despre cei de rang mai înalt decât mine; dar cred că era puţin cam egoistă. Îmi aduc aminte, continuă doamna Pryor după o pauză, încă una din remarcile domnişoarei Hardman, pe care o rostea cu un aer maiestuos. „NOI”, obişnuia să spună — “NOI” avem nevoie de nesocotinţele, extravaganţele, greşelile şi crimele unora dintre înaintaşii noştri ca să se arunce sămânţa din a cărei rodire să putem pe urmă culege recolta de guvernante. Fiicele negustorilor, oricât de aleasă educaţie ar primi, rămân în mod obligatoriu prost crescute, şi prin urmare nepotrivite să ajungă a locui în casele NOASTRE, ori îndrumătoare ale minţilor şi personalităţii copiilor NOŞTRI. Totdeauna vom prefera să alegem pe cele din aceeaşi tagmă ca a NOASTRĂ, care au fost născute şi crescute oarecum în acelaşi rafinament ca şi NOI ÎNŞINE. — Probabil că domnişoara Hardman se credea cu mult deasupra semenilor ei, doamnă, de vreme ce susţinea că până şi nenorocirile abătute asupra lor şi crimele săvârşite de ei erau necesare pentru a le aduce foloase. Spuneţi că era credincioasă: credinţa ei trebuie să fi fost asemeni celei a fariseilor, care mulţumeau lui Dumnezeu că nu sunt la fel cu ceilalţi oameni, nici măcar la fel cu vameşii. — Draga mea, n-o să discutăm acum treaba asta. Aş fi ultimul om de pe lume în stare să doresc a-ţi strecura în minte vreun simţământ de nemulţumire faţă de ce ţi-a fost sortit în viaţă, sau de invidie ori nesupunere împotriva maimarilor tăi. Totala supunere faţă de autorităţi, respectul plin de grijă faţă de cei mai buni decât noi (şi prin asta înţeleg, desigur, şi clasele mai sus-puse ale societăţii) sunt, după câte cred eu, indispensabile pentru bunăstarea oricărei comunităţi. Tot ce am vrut să-ţi spun, draga mea, este că ai face mai bine să nu încerci să ajungi guvernantă, fiindcă îndatoririle unei astfel de situaţii ar fi mult prea grele pentru constituţia dumitale. N-am avut de gând să suflu o vorbă nerespectuoasă împotriva doamnei sau domnişoarei Hardman; atât doar că, amintindu-mi de propria mea experienţă, mi-e cu neputinţă să nu mă gândesc ce s-ar întâmplă cu dumneata dacă ai ajunge într-o situaţie asemănătoare; o vreme te-ai lupta vitejeşte cu soarta; pe urmă suferinţele te-ar doborî, şi n-ai mai avea puteri să-ţi îndeplineşti îndatoririle; şi te-ai întoarce acasă – dacă ai mai avea o casă – într-adevăr zdrobită. Pe urmă ar veni anii aceia de chin, cărora numai infirmii şi prietenii lor intimi le pot intui deznădejdea şi cunoaşte povara: slăbiciunea şi prăbuşirea ar urma să încheie capitolul. Asta este povestea multor vieţi; nu pot admite să fie şi a dumitale. Draga mea, dacă îţi face plăcere, ar fi bine să ne plimbăm puţin. Amândouă se ridicară şi păşiră domol pe iarba unei terase naturale de la marginea râpei. — Draga mea, reîncepu nu peste multă vreme doamna Pryor, şi pe când vorbea, un fel de repezeală timidă, stânjenită, i se vădea în gesturi, tinerele, mai ales acelea cu care natura a fost mărinimoasă – deseori – de multe ori – fac planuri – se gândesc – se gândesc la viitor - la căsătorie, ca încununare şi ţel al speranţelor. Aici se opri. Caroline îi veni imediat în ajutor, arătând mult mai mult curaj şi stăpânire de sine în abordarea acestui subiect de temut. Răspunse cu o energie calmă, care o făcu pe doamna Pryor să tresară: — Sigur că se gândesc; şi e natural să fie aşa. Se gândesc la căsătoria cu un om iubit ca la cea mai luminoasă – singura soartă luminoasă ce le poate sta în faţă. Credeţi că greşesc? — Vai, draga mea! exclamă doamna Pryor împreunându-şi mâinile; şi din nou tăcu. Caroline îndreptă o privire curioasă, cercetătoare către chipul prietenei sale şi văzu că era foarte agitat. Draga mea, continuă în şoaptă, viaţa nu-i decât o amăgire. — Dar nu şi dragostea! Dragostea e ceva adevărat - cel mai adevărat şi cel mai trainic – cel mai dulce şi totuşi cel mai amar dintre toate lucrurile pe care ne e dat să le cunoaştem. — Draga mea – e foarte amar. Şi se spune că e rezistent – rezistent ca moartea! Cele mai multe dintre deşertăciunile vieţii sunt rezistente. Cât despre dulceaţă, nimic nu e la fel de trecător; întâlnirea cu ea durează un singur moment – cât ai clipi din ochi; durerea rămâne pentru vecie. S-ar putea să piară în zorii eternităţii, dar te chinuie toată vremea în adâncurile nopţii. — Da, te chinuie toată vremea, încuviinţă Caroline; afară de cazul când e o dragoste împărtăşită. — Dragoste împărtăşită! Draga mea, poveştile romanţioase ascund în ele mari primejdii. Sper că nu citeşti asemenea lucruri? — Câteodată, ori de câte ori îmi cade vreuna în mână, o citesc. Dar cei care scriu poveştile astea probabil că nu ştiu nimic despre dragoste, cel puţin aşa s-ar zice după felul cum o înfăţişează. — Absolut nimic, draga mea! conveni doamna Pryor cu înfocare. Şi nici despre căsătorie; iar falsele tablouri zugrăvite de ei pe astfel de teme nu pot fi condamnate cu destulă asprime. N-au nimic de-a face cu realitatea; nu-ţi arată decât suprafaţa verde şi ispititoare a mlaştinii, fără să-ţi arate drept şi adevărat nicio părticică din primejdia de moarte ce se ascunde dedesubt. — Dar nu întotdeauna e vorba de o mlaştină, protestă Caroline. Există şi căsnicii fericite. Când dragostea e reciprocă şi sinceră, când sufletele se află în armonie, căsnicia trebuie să fie fericită. — Niciodată nu e pe de-a întregul fericită. Doi oameni nu pot niciodată alcătui cu adevărat o, singură fiinţă; există, probabil, putinţa de a fi mulţumit, în anumite condiţii speciale, aşa cum rareori se pot întâlni; dar totdeauna e la fel de bine să nu înfrunţi un asemenea risc; e posibil să comiţi greşeli fatale. Fii mulţumită, draga mea; şi s-ar cuveni ca toţi cei necăsătoriţi să se bucure de libertatea lor. — Repetaţi întocmai cuvintele unchiului meu! exclamă Caroline cu glas mâhnit şi nedumerit. Vorbiţi ca doamna Yorke în clipele sale cele mai întunecate; ca domnişoara Mann când e în dispoziţia cea mai acrită şi mai ipohondrică. Asta e ceva cumplit! — Nu. E numai adevărat. Vai, copilule drag! N-ai trăit decât dimineaţa plăcută a vieţii; de-abia de-acum încolo te aşteaptă arşiţa obositoare a amiezii, tristeţea serii şi noaptea cea fără de soare! Spui că domnul Helstone vorbeşte la fel ca mine; iar eu mă întreb ce fel ar vorbi doamna Matthewson Helstone dacă s-ar mai afla încă în viaţă. Dar a murit! A murit! — Şi, din păcate, chiar tatăl şi mama mea… strigă deodată Caroline, zguduită de-o tristă aducere-aminte. — Ce-i cu ei? — Nu v-am spus niciodată că s-au despărţit? — Am auzit despre treaba asta. — Prin urmare trebuie să fi fost foarte nefericiţi. — După cum vezi, toate faptele vin în sprijinul spuselor mele. — În cazul ăsta n-ar trebui să mai existe căsătorie. — Ba ar trebui, draga mea, fie şi numai pentru a dovedi că viaţa asta nu e decât un simplu stagiu de ucenicie, în timpul căruia nu poţi avea parte nici de odihnă şi nici de răsplată. — Dar căsnicia dumneavoastră, doamnă Pryor? Doamna Pryor se închirci şi se cutremură ca şi cum un deget aspru i-ar fi fost apăsat pe un nerv lipsit de înveliş. Caroline înţelese că atinsese ceva ce nu putea să îndure nici cel mai slab contact. — Căsnicia mea a fost nefericită, spuse doamna adunându-şi în cele din urmă curajul. Şi totuşi… Se feri să continue. — Şi totuşi, sugeră Caroline, nu în întregime nenorocită. — Nu în consecinţe, cel puţin. Nu, adăugă pe un ton mai împăcat. Dumnezeu amestecă uneori balsamul îndurării chiar şi în sticluţa celei mai cumplite dintre nenorociri. El poate întoarce în aşa fel şirul întâmplărilor, încât din aceeaşi faptă oarbă şi nechibzuită de unde izbucneşte blestemul revărsat asupra unei jumătăţi din viaţa noastră, să izvorască binecuvântarea pentru vremea ce ne-a mai rămas de trăit. Şi-apoi, trebuie să recunosc deschis că sunt o fire ciudată – departe de a fi uşor de suportat, sunt lipsită de tact şi în unele privinţe chiar excentrică. N-ar fi trebuit să mă mărit niciodată; firea mea nu e dintre acelea care îşi pot cu uşurinţă găsi o copie, sau capabile de a se contopi cu un contrast. Eram pe deplin conştientă de inaptitudinea mea; şi de n-aş fi fost atât de nenorocită ca guvernantă, niciodată nu m-aş fi măritat; iar apoi… Ochii Carolinei îi cereau să continue, implorau să spargă norul gros de deznădejde pe care cuvintele mai înainte rostite păruseră să-l întindă asupra vieţii. — Iar apoi, draga mea. Mr… Adică domnul cu care m-am măritat, era, probabil, un personaj mai degrabă excepţional decât obişnuit. Aş dori, cel puţin, ca experienţa unui cât mai mic număr de oameni să fie asemănătoare cu a mea, şi un cât mai mic număr de oameni să sufere aşa cum am suferit eu. Aproape că mi-am pierdut minţile; uşurarea părea atât de imposibilă, îndreptarea stării mele atât de irealizabilă! Dar, draga mea, n-aş vrea deloc să te descurajez, nu vreau decât să previn, şi să dovedesc că cei necăsătoriţi n-ar trebui să fie prea nerăbdători să-şi schimbe situaţia, de vreme ce ar fi cu putinţă să facă un schimb foarte prost. — Vă mulţumesc, draga mea doamnă, vă înţeleg perfect binevoitoarele dumneavoastră intenţii; dar pentru mine nu există nicio primejdie să cad în greşeala la care vă referiţi. Eu, cel puţin, nu mă gândesc câtuşi de puţin la căsătorie, şi tocmai din pricina asta aş vrea să-mi creez o situaţie prin alte mijloace. — Scumpa mea, ascultă-mă pe mine. M-am gândit mult la cele ce vreau să ţi le spun astăzi; fiindcă într-adevăr le-am tot frământat în mintea mea încă de când mi-ai spus prima dată că vrei să-ţi faci o situaţie. După cum ştii, acum stau împreună eu domnişoara Keeldar, în calitate de însoţitoare. Dacă o să se mărite (şi are să se mărite în scurt timp, fiindcă prea multe semne mă duc înspre concluzia asta) n-am să-i mai fiu de folos în calitatea pomenită. Trebuie să-ţi spun că sunt oarecum independentă, am mijloacele mele de existenţă datorită în parte economiilor pe care le-am făcut şi în parte unei moşteniri primite acum câtva timp; indiferent când voi pleca de la Fieldhead, o să-mi găsesc o casă unde să mă stabilesc; mi-ar fi cu neputinţă să trăiesc în singurătate, şi nam rude pe care să le pot primi în intimitatea cuibului meu; fiindcă, aşa cum de bună seamă ai observat singură şi după cum ţi-am mărturisit şi eu, obiceiurile şi gusturile mele îşi au curiozităţile lor. Nu cred că mai e nevoie să-ţi spun cât de mult ţin la dumneata; în preajma dumitale mă simt mai fericită decât am fost vreodată alături de orice altă fiinţă omenească (cuvintele din urmă fură rostite cu deosebită elocinţă). Aş considera tovărăşia dumitale ca pe un preascump privilegiu – un privilegiu nepreţuit, o mângâiere, o binecuvântare. Şi-atunci ai să vii la mine. Caroline, mă refuzi? Îmi îngădui să sper c-ai putea să mă iubeşti? Şi după aceste două întrebări neaşteptate, se opri. — Dar vă iubesc cu adevărat! fu răspunsul. Mi-ar face plăcere să stau cu dumneavoastră; însă sunteţi mult prea drăguţă. — Tot ce am, urmă doamna Pryor, am să-ţi las dumitale; o să ai tot ce-ţi trebuie, dar să nu mai spui niciodată că sunt prea drăguţă. Asta îmi zdrobeşte inima, copila mea! — Cum aşa, doamnă dragă – atâta generozitate - n-am niciun drept… — Nu mai vorbi! Să nu mai vorbeşti despre lucrurile astea – sunt lucruri pe care nu suportăm să le auzim. E întradevăr târziu ca s-o iau de la capăt, dar s-ar putea să mai trăiesc vreo câţiva ani. N-am cum şterge trecutul, dar nu-i cu neputinţă ca un timp oarecare încă să-mi mai aparţină viitorul! Doamna Pryor părea foarte agitată. Lacrimi grele îi sticleau în ochi şi i se scurseră pe obraji. Caroline o sărută duios şi mângâietor şi îi spuse cu glas domol: — Vă iubesc foarte mult. Nu mai plângeţi. Dar întreagă fiinţa doamnei Pryor părea zguduită. Se aşeză, îşi sprijini capul pe genunchi şi plânse în hohote. Nimic nu putu s-o liniştească până ce furtuna lăuntrică nu se potoli de la sine şi chinul luă sfârşit. — Biată copilă! murmură sărutând-o la rândul ei pe Caroline. Sărmana mea mieluşică stingheră. Haide, spuse deodată tresărind. Haide, trebuie să ne întoarcem acasă! La începutul drumului doamna Pryor merse foarte repede; dar treptat se potoli, îşi reluă gesturile obişnuite şi reveni la pasul ei caracteristic – unul aparte, aşa cum îi erau toate mişcările – iar la vremea când pătrunseră pe poarta de la Fieldhead era pe de-a întregul ea însăşi; aspectul exterior arăta ca de obicei: liniştit şi sfios.    

CAPITOLUL XXII   Două vieţi   La apărarea fabricii activitatea şi hotărârea lui Moore nu se putuse vedea decât pe jumătate; cealaltă jumătate (şi era o jumătate cumplită) şi-o arătă în necurmata şi neobosita stăruinţă cu care îi urmărea pe capii răzvrătirii. Cu gloata, cu oamenii simpli luaţi de şuvoi n-avea nicio socoteală de încheiat; poate că un înnăscut simţ al dreptăţii îi spunea că oamenii prost îndrumaţi de sfătuitori făţarnici, îmboldiţi de mizerie, nu pot fi pe bună dreptate ţintă a răzbunării, iar cel ce ar căuta să impună ispăşire, chiar şi pentru un act de violenţă, asupra unui grumaz încovoiat de suferinţă, ar fi un tiran şi nu un judecător. Indiferent cum ar fi stat lucrurile, deşi îi cunoştea pe mulţi dintre răzvrătiţi, fiindcă îi recunoscuse în ultima parte a luptei, după ce se revărsaseră zorile, cu aceştia se încrucişa pe străzi sau pe drumuri fără să-i ia în seamă şi fără să-i ameninţe. Pe conducători nu-i cunoştea. Erau oameni străini - emisari ai marilor oraşe. Cei mai mulţi dintre ei nici nu făceau parte din clasa muncitoare; erau mai cu seamă oameni „duşi pe apa sâmbetei“, ajunşi la faliment, totdeauna. Plini de datorii şi foarte adesea plini de băutură - oameni care n-aveau ce pierde şi – în ce priveşte caracterul, banii şi curăţenia – ar fi avut mult de câştigat. Pe aceştia Moore îi urmărea ca un copoi; şi chiar îi plăcea îndeletnicirea; tensiunea permanentă era ceva drag firii lui; îi plăcea chiar mai mult decât fabricarea postavurilor. Calul lui trebuie să fi fost mare duşman al unor astfel de vremuri fiindcă era pus la treabă grea şi deseori şi cu mare grăbire; stăpânul trăia aproape numai pe drumuri, iar aerul curat era tot atât de binevenit pentru plămâni, ca şi preocupările poliţieneşti pentru starea lui de spirit; în orice caz, se simţea mult mai bine decât în aburii vopsitoriilor. Magistraţii districtuali probabil că aveau groază de el; erau oameni înceţi şi timizi; şi lui îi făcea plăcere să bage frica în ei şi să-i scoată din amorţeală. Marea lui satisfacţie era să-i silească a-şi da pe faţă o anumită spaimă care le şi slăbea hotărârea, le şi încetinea faptele – pur şi simplu spaima de a fi asasinaţi. Şi groaza asta, într-adevăr, îi bântuise până atunci pe toţi fabricanţii şi aproape pe toţi oamenii cu funcţie publică din ţinut. Helstone era singurul care întotdeauna o respinsese cu dezgust. Bătrânul soldăţoi ştia bine că ar fi putut fi împuşcat, ştia că înfruntă un astfel de risc; dar pentru nervii lui asemenea moarte n-avea nimic de spaimă: chiar şi-ar fi ales-o singur, dacă i-ar fi fost dat să aleagă. Moore era şi el conştient de primejdie, dar urmarea se vădea într-un suveran dispreţ faţă de acele locuri de unde bănuia că s-ar putea ivi pericolul. Conştiinţa faptului că hăituia nişte vinovaţi era pintenul care îi îmboldea firea temerară. Cât despre teamă, era prea mândru – sau prea tare de fire (dacă vreţi) - prea nepăsător ca să poată cunoaşte teama. De multe ori străbătea călare mlaştinile, în puterea nopţilor cu lună sau fără lună, după cum se întâmpla, cu simţurile mult mai destinse, facultăţile mult mai agere decât atunci când se afla în biroul lui, înconjurat de linişte şi siguranţă. Patru erau la număr acei capi de urma cărora trebuia să dea; în decurs de două săptămâni, doi fuseseră încolţiţi în apropiere de Stilbro’; ceilalţi doi trebuiau căutaţi mult mai departe: se presupunea că vizuina lor s-ar afla pe aproape de Birmingham. Între timp, domnul Moore nu-şi uitase fabrica şi stricăciunile de acolo; reparaţiile erau socotite o treabă uşoară, întrucât nu cereau decât iscusinţa dulgherilor şi geamgiilor. Cum răzvrătiţii nu izbutiseră să pătrundă înăuntru, cumplitele lui odoare de metal – maşinile - fuseseră ferite de distrugere. Nu era uşor de descoperit dacă în toiul acestei vieţi atât de active – dacă în vreme ce judecata riguroasă şi afacerile epuizante îi solicitau energia şi îi hărţuiau gândurile – Moore mai găsea din vreme în vreme o clipă liberă, dacă mai închina vreo strădanie pentru a păstra aprinse şi focuri mai gingaşe decât cele ce mocneau pe altarul zeiţei Nemesis. Rareori se apropia de Fieldhead: iar dacă o făcea, vizitele durau foarte puţin. Dacă trecea pe la casa parohială, totul se reducea la consfătuiri cu parohul, în biroul acestuia. Îşi menţinea fără abatere comportarea severă. Între timp, istoria acelui an continua să fie la fel de tulbure; nu se ivea nicio clipă de linişte în furtuna războiului; nepotolitu-i uragan mătura fără contenire întinderile continentului. Nu se arăta nici cel mai slab semn de înseninare, nici cea mai vagă limpezire în noianul „norilor de fum şi praf stârnit de bătălie”; nu cădea picătură de rouă curată prielnică ramurii de măslin, nu se vădea nicio întrerupere în revărsarea ploii roşii care îndestulează laurii aducători de glorie şi durere. Iar în vremea asta, Ruina îşi punea la treabă geniştii şi minerii chiar sub picioarele lui Moore, care fie că umbla călare sau pe jos – fie că doar păşea de la un capăt la altul al biroului, fie că galopa peste neprimitorul Rushedge – auzea ecoul hăurilor şi simţea pământul clătinându-i-se sub picioare. Dar în vreme ce vara se scurgea astfel pentru Moore, cum se desfăşura pentru Shirley şi Caroline? Să facem mai întâi o vizită stăpânei conacului. Cum arată acum? Ca o fată nemângâiată în dragoste, palidă şi chinuită de gândul la un flăcău nepăsător? Oare stă cât e ziua de lungă aplecată asupra vreunei îndeletniciri ce-o ţintuieşte pe scaun? Are în fiece clipă o carte în mână, ori un lucru pe genunchi, n-are ochi decât pentru ele, vorbe pentru nimic şi gânduri nerostite? Nici pe departe. O duce foarte bine. Dacă expresia de melancolie nu i s-a şters de pe chip, nici zâmbetul nepăsător n-a părăsit-o. Cu înviorătoarea ei prezenţă păstrează lumina şi strălucirea în întunecatul şi vechiul conac; galeria de la etaj şi camerele scunde ce se deschid spre ea i-au îmbrăţişat deseori ecourile glasului însufleţit; întunecosul hol de la intrare, cu unica lui fereastră, s-a obişnuit în chip plăcut cu foşnetul repetat al rochiilor de mătase ce se face auzit ori de câte ori purtătoarea lor îl străbate trecând de la o încăpere la alta, când încărcată de flori pentru îngrozitorul salon de culoarea florii de piersic, când îndreptându-se către sufragerie ca să deschidă uşile de sticlă şi să dea cale liberă miresmelor de rezede şi măceşi, sau luând plante de la fereastra de lângă scară şi ducându-le la soare lângă uşa deschisă a verandei. Lucrul de mână îl ia doar din când în când; numai că, pare a fi un făcut, niciodată n-apucă să stea aplecată asupra lui măcar cinci minute la şir; de-abia şi-a pus degetarul, abia a vârât aţă în ac, şi numaidecât un gând neaşteptat o mână la etaj; poate se duce să caute o veche cutie de ace îmbrăcată în fildeş şi de care tocmai atunci şi-a adus aminte, ori o încă şi mai veche casetă de lucru cu capac de porţelan, în niciun fel trebuitoare, dar tocmai în clipa aceea cu neputinţă de înlocuit; ori poate se duce să-şi aranjeze părul, sau un sertar despre care şi-a adus dintr-o dată aminte că l-a văzut dimineaţa într-o stare de ciudată neorânduială; poate numai ca să arunce o privire, de la o anume fereastră, de unde se văd într-un anume fel biserica din Briarfield şi casa parohială, în umbra plăcută a copacilor. Abia s-a întors şi a pus din nou mâna pe bucata de pânză sau pe ghergheful pe jumătate lucrat, când se aud râcâielile grăbite şi gâfâitul şuierător ale lui Tartar la uşa verandei, iar atunci trebuie să dea fuga şi să-i deschidă; e o zi de arşiţă; Tartar intră în casă abia trăgându-şi sufletul; prin urmare trebuie să-l ducă până în bucătărie şi să supravegheze ea însăşi cum i se umple castronul din care bea apă. Prin uşa deschisă a bucătăriei se vede în curtea plină de soare şi veselie şi mişunând de curci şi pui de curcă, de păunite cu puii lor, de bibilici cu pene perlate, şi un soi frumos de porumbei albi ca neaua, sau cu guşile ca de purpură, albaştri ori de un cafeniu deschis. Spectacol căruia Shirley nu-i poate rezista! Drept urmare se duce în grabă până la cămară să ia o pâiniţă şi se întoarce în prag să împrăştie firimituri; în jur i se adună mulţimea vasalilor cu pene, nerăbdători, rotofei şi fericiţi. John e pe la grajduri, şi cu John trebuie să stea de vorbă, trebuie să vadă ce mai face iapa. Încă o mângâie şi o bate cu palma pe grumaz, când se întorc vacile la muls; iar asta e o treabă importantă; Shirley trebuie să stea acolo şi să le vadă pe toate. Poate că or fi şi nişte viţei mici, ori nişte mieluţi abia fătaţi – or fi poate şi gemeni pe care mama nu îi primeşte la supt; domnişoara Keeldar trebuie să le fie prezentată de John – şi neapărat se cuvine să i se îngăduie a se îngriji ea însăşi de soarta lor, să le dea de mâncare cu propria ei mână, sub îndrumarea grijuliului supraveghetor. În vremea asta John aduce vorba despre unele chestiuni nelămurite în legătură cu nişte „postaţe“, „grădiniţe” sau „lunci“; iar atunci stăpâna nare încotro şi îşi ia pălăria de grădină – din pai cu boruri mari – şi îl însoţeşte, peste pârleazuri şi de-a lungul gardurilor, ca să audă în ce fel se rezolvă orice chestiune de agricultură şi să vadă la faţa locului ce se face cu acele „postaţe“, „grădiniţe” şi „lunci“, chiar sub ochii ei. Şi astfel amiaza strălucitoare se scufundă în înserarea molatică, iar ea se întoarce să-şi ia ceaiul la o oră târzie, şi după ceai niciodată nu se mai apucă de cusut. După ceai, Shirley citeşte, şi e aproape tot atât de perseverentă la citit pe cât de lăsătoare e la cusut. Birou îi e covorul, fotoliu, un scăunel de picioare, sau poate numai carpetul de la picioarele doamnei Pryor – acolo îşi făcea totdeauna lecţiile când era copil, şi obiceiurile vechi au multă putere asupra ei. Trupul cafeniu şi leonin al lui Tartar stă întotdeauna întins lângă ea; botul negru i se odihneşte pe labele dinainte, pe labele acelea drepte, puternice şi bine făcute, ca labele unui lup din Alpi. O mână a stăpânei se sprijină de obicei pe capul mătăhălos al iubitorului serv, căci dacă îşi ia mâna de acolo, acesta începe să scheaune şi să se arate nemulţumit. Shirley îşi concentrează toate gândurile asupra cărţii; nu-şi înalţă ochii; nici nu se mişcă şi nici nu vorbeşte; afară, bineînţeles, de cazul când e nevoie să dea un răspuns scurt şi respectuos, vreuneia dintre frazele dojenitoare rostite când şi când de doamna Pryor. — Draga mea, bine ai face să nu ţii dulăul ăla cât un viţel aşa aproape de tine; uite că îţi boţeşte poalele rochiei. — Nu-i nimic, e de muselină; n-am decât să iau mâine alta curată. — Draga mea, tare mi-ar plăcea dacă te-ai obişnui să stai la o masă când vrei să citeşti. — Odată şi-odată am să încerc, doamnă, într-o bună zi; dar e atât de agreabil să faci lucrurile aşa cum eşti obişnuită să le faci. — Draga mea, îngăduie-mi să te rog din suflet ca să laşi cartea deoparte; îţi strici ochii la lumina aceea sărăcăcioasă a focului din sobă. — Nu, doamnă, nu-i nicio primejdie; mie nu-mi obosesc niciodată ochii. Într-un târziu, totuşi, o lumină palidă pătrunde pe fereastră şi se revarsă peste paginile cărţii; Shirley îşi înalţă privirile şi vede luna pe cer; închide volumul, se ridică şi începe să umble prin cameră. Poate că era o carte bună; îi reîmprospătase, îi copleşise şi îi încălzise din nou inima; îi pusese iarăşi în mişcare gândurile şi îi umpluse mintea cu diferite imagini. Salonul liniştit, vatra curată a căminului, fereastra deschisă către cerul amurgului stăpânit de „încântătoarea-i regină” proaspăt întronată şi plină de slavă erau îndestulătoare pentru Shirley ca să aducă raiul pe pământ, şi să facă din viaţă un poem. O desfătare calmă, adâncă, înnăscută freamătă în vinele-i tinere; neamestecată şi netulburată; nesupusă faptelor omeneşti ce ar fi năzuit s-o tulbure ori s-o stăvilească, fiindcă nu oamenii i-o dăruiseră; era darul curat al lui Dumnezeu către făptura mâinilor sale, zestrea hărăzită de natură odraslei îndrăgite. Bucuria aceasta îi oferă experienţa de viaţă a unei fiinţe excepţionale. Păşind parcă prin văzduh, peste trepte înverzite şi coline fermecătoare năpădite de verdeaţă şi lumină, ajunge la o stare aproape cu nimic mai prejos aceleia de unde îngerii priveau către visătorii din Bethel, iar ochii îi caută, sufletul îi stăpâneşte imaginea vieţii aşa cum şi-o visează. Nu – nu aşa cum şi-o visează; fiindcă n-are timp pentru visuri; neastâmpărata strălucire se revarsă, slobodă şi clocotitoare, şi îşi înmulţeşte splendorile mai iute decât îşi poate Gândul ţese năzuinţele, mai grabnic decât e în stare Dorinţa să dea glas dorurilor. Câtă vreme vraja zăboveşte asupra ei, Shirley nu scoate niciun cuvânt – e cu desăvârşire mută; iar dacă în asemenea clipe doamna Pryor îi adresează vreun cuvânt, ea iese tăcută din încăpere şi îşi continuă mersul pe scări în sus, către galeria întunecată. De n-ar fi fost o fiinţă indolentă, nepăsătoare faţă de aceste lucruri şi ignorantă, în astfel de momente Shirley ar fi pus mâna pe pană; sau cel puţin ar fi prins, ar fi stăpânit şi ar fi mărturisit prin vorbe imaginea contemplată, atâta vreme cât amintirea unor astfel de clipe îi era încă proaspătă în minte. Dacă în firea ei simţul de acaparare ar fi fost puţin mai puternic, dacă ar fi avut puţin mai multă dragoste de proprietate, ar fi luat o foaie mare de hârtie şi, cu scrisul ei ciudat dar perfect lizibil, ar fi aşternut pe ea în deplină sinceritate povestea ce i se istorisise, cântecul ce i se fredonase, şi astfel ar fi ajuns stăpână peste ceea ce fusese menită sa creeze. Dar e indolentă, nepăsătoare, şi tare ignorantă, fiindcă nu-şi dă seama cât de neasemuite sunt visurile ei – cât de neobişnuite sentimentele; nu ştie, niciodată n-a ştiut şi până la moarte n-are să ştie cât de nepreţuit este acel izvor al cărui şopot proaspăt şi puternic i se revarsă în inimă şi îi păstrează prospeţimea. Shirley ia viaţa uşor: oare asta nu i se citeşte limpede în ochi? Oare în clipele de bună dispoziţie nu-s ochii aceştia tot atât de bogat încărcaţi de blândeţe molatică pe cât de plini de fulgere sunt în scurtele accese de furie? Tot sufletul i se citeşte în ochi: atâta vreme cât e liniştită, nepăsarea, îngăduinţa, voioşia şi căldura inimii sunt stăpânele acelor mari sfere cenuşii; e de ajuns să se înfurie – şi o rază aprinsă străbate roua izbucnind neîntârziat în flăcări pârjolitoare. Încă nu se sfârşise luna lui iulie şi probabil că domnişoara Keeldar ar fi pornit împreună cu Caroline în plănuita lor călătorie prin nord, dar chiar în vremea asta o invazie se abătu asupra conacului de la Fieldhead: o paşnic- devastatoare trupă o asedie pe Shirley în propriu-i castel şi o sili să capituleze de bunăvoie. Un unchi, o mătuşă, dimpreună cu două verişoare din sud, domnul, doamna şi două domnişoare Sympson, de la Sympson Grove, … shire, se abătură asupra ei cu tot ceremonialul. Legile ospitalităţii o siliră să cedeze, obligaţie pe care şi-o îndeplini cu o dezinvoltură uimitoare pentru Caroline, cu atât mai mult cu cât ştia că Shirley e în stare să ia hotărâri foarte rapide şi să găsească uşor portiţe de scăpare, dacă dorea ca lucrurile să se petreacă după vrerea ei. Domnişoara Helstone chiar o întrebă cum de s-a supus cu atâta uşurinţă, primind răspunsul că sentimentele vechi au totdeauna puterea lor: petrecuse doi ani din tinereţea-i fragedă la Sympson Grove. „Ce simţăminte nutrea faţă de aceste rude?“ I se răspunse că nu avea nimic comun cu ei. Ce-i drept, micul Harry Sympson, unicul băiat din familie, se deosebea foarte mult de surori, şi de el fusese ataşată cândva; dar Harry n-avea să vină la Fieldhead – cel puţin deocamdată. În duminica următoare, strana stăpânilor moşiei Fieldhead din biserica Briarfield se arătă populată de un domn vârstnic, fercheş, dichisit şi agitat, care îşi împingea ochelarii spre frunte şi se frământa în bancă din trei în trei minute; de-o doamnă tot vârstnică, molâie şi răbdătoare, îmbrăcată în satin cafeniu; de două domnişoare tinerele, exemplare întru totul – şi la aspect, şi la îmbrăcăminte, şi în purtări. În mijlocul acestora Shirley arăta ca o lebădă neagră sau o cioară albă. Şi tare abătută mai părea! Dar după ce am aduso într-o societate demnă de toată stima, o s-o lăsăm aici o vreme şi-o să ne îndreptăm privirile către domnişoara Helstone. Despărţită deocamdată de domnişoara Keeldar, fiindcă navea cum se duce s-o vadă în mijlocul acelor distinse rude, speriată de zarva stârnită prin împrejurimi de sosirea musafirilor, Caroline se vedea din nou mărginită la cenuşiul casei parohiale, la singuraticele plimbări matinale pe poteci lăturalnice, la lungile şi stingherele după-amiezi petrecute în salonul tăcut, părăsit de soare la ora prânzului, sau sub umbrarul din grădină, unde acelaşi soare strălucea cu putere, şi totuşi trist, se revărsa peste coacăzii întinşi pe şpalieri, îngemănaţi cu frumoşii trandafiri, ce înfloreau în fiecare lună, apoi se strecura printre ei şi cobora asupra fetei care stătea neclintită ca o statuie dintr-o grădină, şi-i împestriţa cu umbre şi lumini rochia albă de vară. Acolo zăbovea Cary şi citea cărţi vechi, luate din biblioteca unchiului; cele greceşti şi latineşti nu-i puteau fi de niciun folos, dar spăşea literatură uşoară adunată mai ales pe un raft ce aparţinuse în trecut mătuşei Mary: câteva respectabile reviste pentru femei, magazine care făcuseră cândva o călătorie pe mare dimpreună cu posesoarea lor şi trecuseră printr-o furtună, iar paginile le erau pătate de apă sărată; câteva absurde publicaţii metodiste pline de minuni şi apariţii miraculoase, de prorociri supranaturale, de visuri prevestitoare şi fanatism dezlănţuit; la fel de absurdele scrisori ale doamnei Elizabeth Rowe trimise de morţi către cei vii; câţiva vechi clasici englezi – dar din aceste flori pălite Caroline culesese mierea încă din copilărie, iar acum erau pentru ea lipsite de orice savoare. Pentru variaţie şi în acelaşi timp din dorinţa de a fi de folos, mai cosea, lucra îmbrăcăminte pentru săraci, supunându-se indicaţiilor bunei domnişoare Ainley. Câteodată, când simţea şi vedea lacrimile căzându-i lin peste lucru, stătea şi se întreba cum de izbuteşte femeia aceea extraordinară, care croise şi îi potrivise ce avea ea de cusut, să fie întotdeauna la fel de senină în trista ei singurătate. „Niciodată n-o văd pe domnişoara Ainley cuprinsă de deznădejde sau copleşită de durere, îşi spunea Caroline. Şi cu toate astea căsuţa ei e doar un colţişor trist şi tăcut, iar ea n-are nicio speranţă luminoasă şi nici un prieten apropiat pe tot întinsul lumii. Îmi aduc totuşi aminte cum mi-a povestit odată că şi-a disciplinat gândurile astfel încât să nu se îndrepte decât înspre înalt, spre ceruri. Îşi dă limpede seama că pentru ea nu se află şi nu s-au aflat niciodată pe lumea asta decât bucurii mărunte, şi bănuiesc că aşteaptă desfătările din lumea ce va să vină. La fel fac şi călugăriţele, în chiliile lor mici, lângă felinarele lor de fier, în rochiile croite ca un giulgiu şi paturile strâmte ca un sicriu. Adeseori spune că nu-i e teamă de moarte, că nu-i e groază de mormânt; fără îndoială că nu mai cutremurător s-a urcat sfântul Simion Stilitul pe cumplitul lui stâlp din mijlocul sălbăticiei, şi nu cu mai cutremurător se întinde credinciosul hindus pe culcuşul său din ţepuşe de fier. Amândoi aceştia au violentat natura, şi-au întors pe dos plăcerile şi repulsiile fireşti; au ajuns la o stare cu totul nesănătoasă. Deocamdată mi-e teamă de moarte, dar cred că asta mi se trage din pricina tinereţii; biata domnişoară Ainley s-ar agăţa mai strâns de viaţă, dacă viaţa i-ar oferi mai mult. Fără îndoială că Dumnezeu nu ne-a alcătuit şi nu ne-a dat viaţă cu unicul scop de a ne dori necontenit moartea. În adâncul sufletului cred că am fost făuriţi pentru a preţui viaţa şi a ne bucura de ea atâta vreme cât ne este încă dată. Existenţa n-a putut fi niciodată încă de la început menită să fie lucrul acela nefolositor, pustiu, palid, abia târâtor, aşa cum devine, adesea, şi a devenit şi pentru mine, printre alţii.“ „Nimeni, îşi zicea mai departe Caroline, nimeni, după câte văd, nu poate fi învinovăţit în mod special pentru starea aceasta; şi n-aş fi capabilă să spun, oricât de mult mi-aş chinui mintea, cum ar putea fi ea schimbată înspre mai bine; dar simt că pe undeva lucrurile nu merg aşa cum ar trebui. Cred că femeile singure ar trebui să aibă mai multe de făcut – să li se ofere mai multe prilejuri de a găsi ocupaţii interesante şi folositoare, mult mai multe decât li se oferă astăzi. Şi atunci când rostesc asemenea cuvinte n-am defel impresia că l-aş supăra pe Dumnezeu cu vorbele mele, că aş fi lipsită de pietate ori smerenie, lipsită de credinţă sau că săvârşesc o blasfemie. Aflu însă consolare în gândul că Dumnezeu aude într-adevăr mulţime mare de gemete şi arată îndurare faţă de multe dureri dinaintea cărora oamenii îşi astupă urechile ori se încruntă cu dispreţ neputincios. Spun neputincios fiindcă bag de seamă că acelor dureri pe care societatea nu e în stare să le curme cu uşurinţă le interzice în schimb exprimarea, sub pedeapsa dispreţului, iar acest dispreţ nu-i altceva decât un fel de pelerină înzorzonată, menită să-i ascundă schiloada slăbiciune. Oamenii nu pot îndura să li se amintească de relele pe care nu sunt în stare sau nu vor să le îndrepte, silindu-i să trăiască simţământul propriei lor incapacităţi, ori pe acela încă şi mai dureros al obligaţiei de a face un efort neplăcut, asemenea aduceri aminte le tulbură liniştea şi le zdruncină mulţumirea de sine. Fetele bătrâne din sânul sărăcimii, fără adăpost şi fără slujbă, nu se cuvine să ceară şi de un loc şi o ocupaţie pe lumea asta: o asemenea cerere îi tulbură pe cei fericiţi şi bogaţi, îi tulbură pe părinţi. Iată, de pildă, numeroasele familii cu fete, de-aici, de prin împrejurimi, familiile Armitage, Birtwhistle şi Sykes. Băieţii din familiile astea îşi au fiecare profesia sau ocupaţia lui, au ceva de făcut. Surorile lor n-au nimic de făcut sub soarele nostru în afară de treburile casnice şi de cusut; nicio plăcere pământească, în afara vizitelor care nu slujesc la nimic; şi pentru tot restul vieţii lor, nicio speranţă de mai bine. Starea asta de lâncezeală le macină sănătatea; niciodată nu se simt bine; minţile şi vederile li se închircesc până la o incredibilă îngustime. Marea lor dorinţă – singura ţintă a fiecăreia dintre ele – e să se mărite, dar cele mai multe n-au să se mărite niciodată – vor muri aşa cum trăiesc în clipa de faţă. Plănuiesc, uneltesc şi se îmbracă pentru a prinde în capcană un bărbat. Iar bărbaţii le iau în râs; n-au nevoie de ele; le socotesc o marfă grozav de ieftină. Spun - nu o singură dată i-am auzit râzând dispreţuitor pe tema asta – că piaţa matrimonială e sufocată de supraproducţie. Acelaşi lucru îl spun şi taţii şi se supără pe fetele lor când ajung să le descopere manevrele: le poruncesc să stea acasă. Ce s-or fi aşteptând să facă de acasă? Dacă îi întrebi, îţi răspund că să gătească şi să coasă. Şi se aşteaptă ca fetele să facă treburile astea, şi numai pe astea, cu mulţumire, în chip statornic, fără să se plângă vreodată în toată viaţa lor, ca şi cum n-ar avea nici umbra vreunei posibilităţi de a realiza altceva; teoria asta poate fi susţinută cu tot atâta dreptate ca şi aceea care ar spune că taţii nu sunt în stare să mănânce decât ce e gătit de fiicele lor şi să îmbrace altceva decât ce e cusut de ele. Oare bărbaţii ar putea să trăiască la fel? N-ar fi şi ei foarte nemulţumiţi? Iar când nemulţumirea lor nu şi-ar găsi leac, n-ar afla alt răspuns în afară de reproşuri ori de câte ori şi-ar exprima-o chiar şi cu cea mai mare modestie, nemulţumirea asta n-ar dospi şi nu s-ar transforma în turbare? Lucreţia stând în mijlocul slujnicelor sale aplecată asupra războiului şi ţesând în miez de noapte şi virtuoasa nevastă a lui Solomon sunt deseori folosite ca pilde pentru ce ar trebui să fie «tagma femeilor» (cum zic ei). Nu ştiu; Lucreţia, as spune eu, era o femeie demnă de cea mai înaltă preţuire, foarte deopotrivă cu vara mea Hortense Moore; dar îşi ţinea slujnicele treze până târziu în noapte. N-aş fi dorit defel să mă număr printre ele. Dacă i-ar sta în putinţă, la fel ne-ar munci şi Hortense pe mine şi pe Sarah, şi niciuna dintre noi n-am îndura una ca asta. Pe de altă parte, «nevasta virtuoasă» îşi ţinea slujnicele de veghe până după miezul nopţii; «isprăvea cu gustarea de dimineaţă», cum spune doamna Sykes, înainte de ceasurile unu din noapte; dar ea mai avea şi altceva de făcut decât să ţeasă şi să împartă porţiile. Era un fel de fabricantă – ţesea pânză fină şi o vindea; era agricultoare – cumpăra pământuri şi planta vie. Femeia aceea era o întreprinzătoare; se dovedea a fi ceea ce matroanele de pe la noi numesc «o femeie cu cap». Luată ca un tot, îmi place mult mai mult decât Lucreţia; şi nu cred că încheind cu ea vreun târg domnul Armitage ori domnul Sykes ar fi izbutit să obţină vreun avantaj; ceea ce îmi place. «Cu virtute şi strălucire este ea îmbrăcată… într-însa se încrede soţul ei din toată inima… ea îşi deschide gura cu înţelepciune… feciorii ei ajung sus, de aceea lumea o fericeşte, iar soţul ei o laudă.» Rege al Iudeii – vrednica ta femeie model, e un model demn de toată preţuirea! Dar oare suntem noi, în zilele de astăzi, crescute astfel încât să-i fim pe potrivă? Bărbaţi din Yorkshire! Se ridică fiicele voastre până la asemenea regească stare? Se pot ridica? Le puteţi ajuta să se ridice? Le puteţi oferi un domeniu în care însuşirile pot să fie folosite şi să se poată dezvolta? Bărbaţi din Anglia! Uitaţi-vă la sărmanele voastre fete, dintre care multe se ofilesc în preajma voastră, decăzând până la distrugere sau prostie; ori, ceea ce e şi mai rău, până la a ajunge nişte înăcrite fete bătrâne – invidioase, bârfitoare, răutăcioase, fiindcă viaţa nu e pentru ele decât un pustiu; ori, ceea ce e cel mai rău dintre toate, silite să se zbată, recurgând la biete cochetării ieftine şi la artificii înjositoare, pentru a obţine prin măritiş acea poziţie şi stimă care sunt refuzate celibatului. Părinţi! Nu puteţi schimba lucrurile astea? Poate că nu dintr-o dată; dar acordaţi acestor probleme atenţia cuvenită, atunci când vă înfruntaţi cu ele, socotiţi-le vrednice de a cugeta asupra lor; nu le respingeţi cu o glumă neroadă sau cu o insultă laşă. Ar trebui să doriţi a fi mândri de fiicele voastre, nu să roşiţi din pricina lor – iar pentru asta găsiţi-le ceva care să le intereseze, o ocupaţie care să le dea putinţa de a se ridica deasupra flirtului, a manevrelor dubioase şi a dăunătoarei clevetiri. Dacă veţi păstra mai departe minţile fetelor voastre în îngustime şi încătuşare – vor rămâne veşnic o năpastă şi un izvor de griji, uneori chiar o ruşine pentru voi; instruiţi aceste minţi, oferiţi-le o ţintă în viaţă şi o treabă de îndeplinit – vă vor fi cei mai încântători tovarăşi în vremuri de sănătate; cele mai duioase îngrijitoare la vreme de boală; cel mai de nădejde sprijin la vremea bătrâneţii.  

CAPITOLUL XXIII   O seară de vizită   Într-o frumoasă zi de vară petrecută de Caroline cu totul în singurătate (unchiu-său era plecat la Whinbury) şi ale cărei lungi, luminoase, tăcute, fără nicio adiere de vânt, fără pic de nouri ceasuri (cât de multe păreau să fi trecut de la răsăritul soarelui încoace!) fuseseră pentru ea la fel de pustii ca şi cum s-ar fi scurs în deşerturile fără umbre şi fără urme ale Saharei şi nu în grădina înflorită a unei case englezeşti, tânără fată stătea în umbrarul ca un alcov, cu lucrul pe genunchi şi degetele prinse în joacă înfocată cu acul, ochii ocupaţi să le urmărească şi rânduiască mişcările, mintea în activitate febrilă, când Fanny ieşi în pragul uşii, se uită peste pajişte şi de-a lungul gardurilor şi nezărind-o pe cea căutată, strigă: — Domnişoară Caroline! Un glas domol răspunse: — Fanny! Glasul venea dinspre umbrar, aşa că într-acolo se grăbi Fanny purtând în mână un bilet pe care îl încredinţă unor degete ce nu prea păreau să aibă energia de al apuca. Domnişoara Helstone nu întrebă de la cine era şi nu se uită la el: îl lăsă să cadă printre cutele lucrului. — L-a adus Harry, băiatul lui Joe Scott, spuse Fanny. Biata fată nu era vrăjitoare şi nu ştia cuvinte magice, dar cu toate astea cuvintele rostite de ea avură un efect aproape magic asupra stăpânei; Caroline înălţă capul cu o mişcare iute stârnită de simţăminte redeşteptate şi îndreptă spre Fanny o privire întrebătoare, dar nu una apatică, ci una care părea viaţa însăşi. — Harry Scott? Cine l-a trimis? — De la Hollow a venit. Misiva căzută în poală fu ridicată cu înfrigurare, pecetea ruptă, conţinutul citit în doua secunde. Era un bilet afectuos din partea domnişoarei Hortense, care îşi vestea verişoara că se întorsese de la Wormwood Wells; că astăzi e singură acasă, întrucât Robert plecase la târgul de la Whinbury; că nimic nu i-ar putea face mai multă plăcere decât s-o aibă ca tovarăşă la ceai pe Caroline; şi, adăuga buna domnişoară, era sigură că o asemenea schimbare va fi foarte binevenită şi foarte folositoare pentru Caroline, fiindcă fără-ndoială se află într-o tristă descumpănire şi lipsă de societate agreabilă, de când neînţelegerea dintre Robert şi domnul Helstone avusese drept urmare despărţirea de sa meilleure amie, Hortense Gérard Moore. Într-un postscriptum era îndemnată să-şi pună în grabă boneta şi să vină direct la Hollow’s Cottage. Caroline n-avea nevoie de îndemn; cu multă bucurie lăsă din mână şorţuleţul de copil din olandă cafenie, pe care îl tivea cu dantelă, pregătindu-l ca dar pentru coşul milosteniei, se repezi până sus, îşi acoperi buclele cu boneta de pai, îşi aruncă pe umeri şalul de mătase neagră, cum nu se poate mai potrivit, fiindcă se îmbina şi cu silueta, şi cu tenul ei brunet şi îi scotea în relief gingăşia rochiei şi limpezimea chipului; tare fericită era să scape câteva ceasuri de singurătate, de tristeţea şi de coşmarul propriei vieţi; fericită să alerge pe poteca înverzită ce cobora în pantă către vâlcea, să adulmece miresmele florilor de câmp, mai dulci decât parfumul crinilor şi trandafirilor sălbatici. E-adevărat, ştia că Robert nu se află la vilă, dar era o desfătare să te duci acolo unde el fusese de curând; fiind atât de departe şi cu totul despărţită de el, simplul fapt de a-i vedea locuinţa şi de a pătrunde în încăperea unde şezuse el dimineaţa, făcea cât o întâlnire. Privind lucrurile astfel, recăpăta viaţă; şi-atunci iluzia o învălui din nou cu masca ei aparentă: blânda fâlfâire a aripilor îi mângâia obrajii, iar văzduhul, suflând dinspre înaltul albastru al cerului de vară, îi aducea până în auz un glas cu şoapte de taină: „S-ar putea ca Robert să se întoarcă în timp ce tu te mai afli încă în casa lui; iar atunci, poţi cel puţin să-i priveşti chipul – cel puţin poţi să-i întinzi mâna; şi poate că, pentru o clipă, vei avea norocul să stai alături de el“. „Tăcere!“ veni severul răspuns; dar îi plăceau alinarea şi mângâierea asta. Probabil că domnişoara Moore zărise pe fereastră şi printre ramurile arbuştilor din grădină licăririle albe ale rochiei purtate de Caroline, fiindcă ieşi pe uşa verandei şi îi veni în întâmpinare. Dreaptă, neîncovoiată, flegmatică aşa cum fusese întotdeauna: nu era îngăduit grabei, ori emoţiei, oricât de mari ar fi fost ele, să-i tulbure demnitatea mişcărilor; dar zâmbea, încântată să citească fericirea de pe chipul elevei, să-i simtă sărutul, duioasa şi sincera strânsoare a îmbrăţişării. Cu delicateţe o conduse în casă – pe jumătate înşelată şi pe de-a întregul măgulită. Pe jumătate înşelată! Dacă n-ar fi fost aşa, aproape sigur ar fi dus-o la portiţă şi iar fi spus să se întoarcă de unde a venit. Dacă ar fi ştiut cu certitudine pe seama cui trebuie pusă cea mai mare parte din bucuria aceea copilărească, e mai mult decât probabil că Hortense ar fi fost şi uluită şi furioasă. Surorilor nu le place ca fetele tinere să se îndrăgostească de fraţii lor; li se pare a fi o faptă dacă nu prezumţioasă, atunci, nătângă, necugetată, o iluzie, o greşeală absurdă. Ele nu-i iubesc pe aceşti domni – oricât de fierbinte afecţiune frăţească ar putea să nutrească pentru dânşii - iar ideea că altele ar putea să-i iubească le repugnă ca o plăsmuire de prost-gust. Pe scurt, prima reacţie provocată de o asemenea descoperire (la fel ca şi în cazul multor părinţi care se trezesc că odraslele lor s-au îndrăgostit) este o stare de nelinişte amestecată cu dispreţ. Raţiunea – în cazul persoanelor cu raţiune -; corectează cu timpul aceste false simţăminte; dar dacă este vorba de oameni lipsiţi de această însuşire, ele rămân veşnic necorectate, şi nora sau cumnata sunt văzute cu ochi răi până la sfârşitul vieţii. — După cele ce ţi-am scris în bilet, te aşteptai să mă găseşti singură, îi spuse domnişoara Moore pe când o conducea către salon; dar biletul l-am scris dimineaţa, după prânz mi-au venit musafiri. Şi deschizând uşa, lăsă să se vadă o vastă desfăşurare de fuste stacojii ce inunda fotoliul de lângă cămin, iar deasupra fustelor, prezidând cu măreţie, un fel de parură mai impresionantă decât o coroană. Şi parura aceea nu venise niciodată la vilă sub o bonetă; fusese adusă într-un geamantan încăpător, sau mai curând într-o cutie rotundă, nu prea mare, de mătase neagră, întărită cu balene. Garniturile, adică volanele acelei paruri se întindeau până la un sfert de iard împrejurul capului celei ce o purta; panglica, lăfăindu-se în noduri şi rozele în jurul capului, era dintre acelea cărora li se spune „panglicile îndrăgostiţilor”; şi era multă – aş putea spune chiar foarte multă. Doamna Yorke purta acea parură – şi-i venea bine; tot ea purta şi rochia stacojie – şi-i venea nu mai puţin bine. Impunătoarea doamnă venise într-o vizită prietenească, să ia ceaiul cu domnişoara Moore. Era o favoare cam la fel de excepţională şi rară, ca şi aceea pe care ar face-o regina ducându-se neinvitată să împartă ce s-o găsi la îndemână la masa unuia dintre supuşii săi: o mai elocventă dovadă de apreciere n-ar fi avut cum da – căci doamna Yorke dispreţuia în genere vizitele şi ceaiurile, nu le acorda niciun fel de consideraţie şi stigmatiza drept „clevetitoare” pe toate fetele şi matroanele din împrejurimi. Totuşi, nu era nicio greşeală la mijloc; domnişoara Moore era favorita sa; arătase limpede acest lucru nu numai o singură dată; îl arătase oprindu-se să stea de vorbă cu ea, duminica, în curtea bisericii; invitând-o, aproape cu amabilitate, să poftească pe la Briarmains; şi îl arătase astăzi prin marea bunăvoinţă de a-i face personal o vizită. Temeiurile pentru această preferinţă, după cum spunea însăşi doamna Yorke, erau acelea că domnişoara Moore se dovedea o femeie cu purtări serioase, incapabilă de vreo frivolitate în conversaţie sau comportament; de asemenea că, fiind străină, trebuia să simtă nevoia unei prietene în stare să-i fie de ajutor. Ar fi putut adăuga şi că înfăţişarea fără pic de farmec, îmbrăcămintea banală şi cu totul lipsită de fantezie, gesturile flegmatice şi neatrăgătoare constituiau în ochii săi tot atâtea convingătoare recomandaţii suplimentare. Este sigur, cel puţin, că doamne care se distingeau prin calităţile contrarii: frumuseţe, vioiciune, gusturi alese în ce priveşte îmbrăcămintea, nu se puteau deseori bucura de aprobarea din partea doamne Yorke. Orice însuşiri feminine care aveau darul de a trezi admiraţia bărbaţilor erau aspru condamnate de dânsa; iar ceea ce ei nu luau în seamă ori dispreţuiau, se bucura de neprecupeţitul său sprijin. Caroline se apropie de impozanta matroană cu un adânc simţământ de sfială; nu prea o cunoştea pe doamna Yorke; şi, în calitate de nepoată de preot, se îndoia de primirea ce o aştepta. O aşteptă o primire foarte rece, aşa că fu bucuroasă să-şi poată ascunde stinghereala întorcându-se ca să-şi scoată boneta. Iar după ce se aşeză pe scaun, n-o supără câtuşi de puţin când o micuţă persoană în rochiţă albastră şi şal de aceeaşi culoare se desprinse ca o zână de lângă imensul fotoliu al impunătoarei doamne, unde stătuse pe un scăunel de picioare, ascunsă vederii de faldurile bogate ale largii rochii roşii, se repezi la ea şi fără niciun ceremonial o cuprinse cu braţele pe după gât şi îi ceru o sărutare. — Mama nu e drăguţă cu tine, vorbi mica solicitatoare în vreme ce primea şi întorcea un salut plin de zâmbet; iar Rose, uite-o colo, nici nu te bagă în seamă. Aşa sunt ele. Dacă în locul tău ar fi sosit un înger alb şi cu coroniţă de stele, mama ar fi înclinat din cap ţeapănă, iar Rose nici n-ar fi ridicat privirile. Dar eu am să fiu prietena ta: totdeauna miai plăcut! — Jessy, mai ţine-ţi limba în gură şi stăpâneşte-ţi obrăznicia! porunci doamna Yorke. — Bine, mamă, dar tu stai aşa de ţeapănă! protestă fetiţa. Domnişoara Helstone nu ţi-a făcut niciodată niciun rău. De ce nu poţi să fii drăguţă cu ea? Stai acolo ca de piatră, te uiţi încruntată şi vorbeşti cu glas sec - de ce? La fel te porţi şi cu domnişoara Shirley Keeldar şi cu toate celelalte doamne tinere, când vin pe la noi. Şi Rose, uită-te la ea, e chiar un aut… aut… am uitat cuvântul ăsta, dar înseamnă o maşină cu înfăţişare de fiinţă omenească. În orice caz, dac-ar fi după voi i-aţi alunga pe toţi de la Briarmains – Martin spune aşa de multe ori! — Eu sunt un automat? Bine! Atunci lasă-mă în pace, zise Rose. Vorbind dintr-un colţ, unde se aşezase pe covor, lângă un dulap cu cărţi şi cu un volum deschis pe genunchi. Bună ziua, domnişoară Helstone, adăugă aruncând o scurtă privire înspre persoana al cărei nume îl rostise, apoi coborându-şi din nou foarte frumoşii ochi cenuşii asupra cărţii şi continuând lectura. Caroline îndreptă spre ea o căutătură senină, zăbovi asupra înfăţişării tinereşti şi preocupate şi-i observă o anume mişcare inconştientă a gurii în vreme ce citea - o mişcare caracteristică care-i trăda personalitatea. Domnişoara Helstone avea tact şi intuiţie. Înţelese că Rose Yorke era un copil deosebit – un copil dintre aceia singulari. Domnişoara Helstone ştia cum să se poarte cu ea. Se apropie domol, se aşeză pe covor, alături, şi privind peste umărul ei micuţ începu să citească. Era un roman de-al doamnei Radcliffe – Italianul. Caroline continuă să citească şi ea fără să rostească vreun cuvânt; atunci Rose avu bunăvoinţa de a o întreba dacă sfârşise, fiindcă voia să întoarcă pagina: — Ai terminat? Caroline se mulţumi să încuviinţeze din cap. — Îţi place? o întrebă Rose nu după multă vreme. — Demult, pe vremea când eram copil şi am citit-o, m-a încântat nespus. — De ce? — Părea să înceapă cu atât de minunate promisiuni - cu prevestirea unei atât de ciudate poveşti ce urma să fie dezvăluită! — Şi când o citeşti ţi se pare că eşti tare departe de Anglia, cu adevărat în Italia, sub un altfel de cer – sub cerul acela albastru al Sudului, de-atâtea ori descris de călători. — Îţi plac lucrurile astea, Rose? — Mă fac să tânjesc după călătorii, domnişoară Helstone. — Când o să fi mare, poate c-o s-ajungi să-ţi îndeplineşti dorinţa asta. — Am de gând să-mi deschid eu însămi drum până acolo, dacă drumul nu se deschide singur. Nu pot să trăiesc mereu numai la Briarfield. În comparaţie cu toate cele făcute de Dumnezeu, lumea întreagă nu e chiar atât de mare; trebuie să văd cel puţin suprafaţa rotundei noastre planete. — Cât de mult din suprafaţa ei? — Mai întâi emisfera în care trăim; pe urmă, cealaltă. Sunt hotărâtă ca viaţa mea să fie viaţă, nu un simplu somn ca de broască ţestoasă, nu o existenţă îngropată sub o lespede de marmură; nu o moarte lungă şi înceată cum e aceea pe care o trăieşti dumneata în casa parohială de la Briarfield. — O trăiesc eu! Ce-i fi vrând să spui cu asta, fetiţo? — Nu înseamnă oare o agonie lentă, să fi pentru totdeauna zăvorâtă în casa aceea parohială, un loc care veşnic – de câte ori trec pe lângă el – mă face să mă gândesc la un mormânt cu ferestre? Nu văd niciodată nicio mişcare prin preajma uşii; niciodată n-aud vreun zgomot dincolo de ziduri; cred că fumul niciodată nu se înalţă din hornuri. Ce faci acolo? — Cos, citesc, învăţ. — Eşti fericită? — Crezi că-aş fi mai fericită dacă aş hoinări singură prin ţări străine, aşa cum doreşti tu să faci? — Mult mai fericită, chiar dacă n-ai face nimic altceva decât să hoinăreşti. Nu uita, totuşi, că eu o să am o anumită ţintă de urmărit. Dar şi numai dacă ai merge şi ai merge mereu, ca doamna aceea fermecată din poveste, ai putea să fii mai fericită decât acum. În peregrinarea dintr-o singură zi ai trece peste nenumărate coline, păduri şi cursuri de apă şi fiecare dintre ele şi-ar schimba mereu înfăţişarea după cum soarele ar străluci pe cer ori ar fi acoperit de nori; după cum vremea ar fi umedă sau frumoasă, întunecată sau luminoasă. La casa parohială din Briarfield nimic nu se schimbă vreodată - tencuiala de pe tavanul saloanelor, tapetele de pe pereţi, perdelele, covoarele, scaunele sunt totdeauna aceleaşi. — Şi schimbarea e absolut necesară pentru fericire? — Da. — Sunt unul şi acelaşi lucru? — Asta nu ştiu. Dar simt că monotonia şi moartea sunt aproape acelaşi lucru. Aici interveni şi Jessy, întrebând: — Nu-i aşa că-i nebună? — Dar, Rose, insistă Caroline, mi-e teamă că o viaţă de hoinar, pentru mine cel puţin, s-ar sfârşi la fel ca povestea asta pe care o citeşti – în dezamăgire, în deşertăciune şi în tulburare a minţii. — Aşa se termină Italianul? — Eu aşa am înţeles când l-am citit. — E mai bine să încerci toate lucrurile şi pe toate să le găseşti deşarte, decât să nu încerci nimic şi viaţa să-ţi rămână un pustiu. A face aşa ceva înseamnă să cazi în păcatul aceluia care şi-a îngropat talantul în pământ - slugă nevrednică! — Rose, interveni doamna Yorke, mulţumirea temeinică nu poate fi câştigată decât prin împlinirea datoriei. — Aşa este, mamă! Iar dacă Stăpânul meu mi-a încredinţat zece talanţi, datoria mea este să îi vâr în negoţ şi să mai fac încă zece. Banul nu trebuie îngropat în praful sertarelor din casă. Eu n-am să-l pun într-un ceainic cu gâtul rupt şi să-l încui în vitrina cu porţelanuri, printre celelalte piese ale serviciului de ceai. Eu n-am să-l încredinţez mesei tale de lucru ca să fie sufocat în maldăre de ciorapi de lână. Eu n-am să-l întemniţez în dulapul de lenjerie ca să-şi afle giulgiu printre cearşafuri; şi mai puţin decât orice, mamă – (se ridică de pe podea) – mai puţin decât orice l-aş ascunde într-un castron cu cartofi reci ca să fie rânduit pe rafturile cămării dimpreună cu pâinea, untul, aluaturile şi şunca. Se opri o clipă apoi continuă: Mamă, Dumnezeu, care ne-a dat fiecăruia dintre noi nişte talanţi, se va întoarce cândva acasă şi fiecăruia ne va cere socoteală. Ceainicul, ciorapul cel vechi, zdrenţele de cearceaf, castronul împodobit cu imaginea unei sălcii vor da îndărăt doar ce au primit – şi asta se va întâmpla în multe case. Îngăduie fetelor tale, cel puţin, să încredinţeze banii neguţătorilor, aşa fel ca la înapoierea Stăpânului să-i poată da înapoi ce-i al său, cu dobândă. — Rose, ţi-ai luat ghergheful cu tine, aşa cum ţi-am spus? — Da, mamă. — Atunci stai jos şi brodează. Rose se aşeză numaidecât şi îşi îndeplini treaba aşa cum i se poruncise. După o pauză de lucru de zece minute, maicăsa o întrebă: — Acum te socoteşti asuprită? Eşti o victimă? — Nu, mamă. — Totuşi, atât cât am izbutit eu să înţeleg din tirada ta, a fost un protest împotriva oricărei ocupaţii femeieşti sau casnice. — Ai înţeles-o greşit, mamă. Mi-ar părea rău dacă n-aş şti să cos; faci bine că mă înveţi şi mă pui la treabă. — Chiar şi la ţesutul ciorapilor pentru fraţii tăi, şi la cusut cearceafuri? — Da. — Atunci ce rost mai au toate peroraţiile şi toată vorbăria folosită în legătură cu treburile pomenite? — Dar numai atât se cuvine să fac? Asta am s-o fac, şi pe urmă am să mai fac şi altele. Mamă, eu am spus ce-am avut de spus. Acum am doisprezece ani, iar până nu voi împlini şaisprezece n-ai să mă mai auzi vorbind despre talanţi; vreme de patru ani, am să fiu cea mai harnică ucenică la tot ce poţi tu să mă înveţi. — Uite, poţi să vezi şi dumneata cum sunt fetele mele, domnişoară Helstone, spuse doamna Yorke. Cât de adânc înţelepte în marea lor îngâmfare. „Eu mai degrabă aş vrea aşa. Eu aş prefera altminteri!“ aşa e cântecul de cuc al lui Jessy, pe câtă vreme Rose ştie un cântec mai îndrăzneţ: „Eu am să fac aşa – eu n-am să fac altminteri!“ — Eu îmi arăt şi temeiurile, mamă; în afară de asta, o fi cântecul meu îndrăzneţ, dar nu se aude decât o dată pe an. Cam la fiecare zi de naştere, se petrece în capul meu ceva care mă îndeamnă să fac prorociri cu privire la educaţia ce mi se dă şi la felul cum sunt crescută. Le rostesc şi-mi văd mai departe de-ale mele; dumneata hotărăşti, mamă, dacă le asculţi sau nu le asculţi. — Eu le-aş sfătui pe toate fetele tinere, continuă doamna Yorke, să cerceteze firile unor asemenea copii, când se întâmplă să-i întâlnească, mai înainte de-a se mărita şi de-ai avea pe-ai lor; să se gândească bine ce părere au despre răspunderea de a îndruma copii nepăsători, să se gândească la povara de a-i convinge pe cei îndărătnici, la necontenita povară şi obligaţie de a-i creşte cât se poate mai bine. — Dar când există dragoste, poate că nu-i chiar aşa de grozav de greu, interveni Caroline. Şi mamele îşi iubesc copiii cu înflăcărare – mai mult chiar decât se iubesc pe de însele. — Frumoase vorbe! Foarte sentimentale! Dar te-aşteaptă şi pe dumneata partea aceea aspră, partea practică a vieţii, tânără domnişoară. — Să ştiţi, doamnă Yorke, dacă iau un copilaş în braţe – orice copilaş al unei femei sărmane, de pildă - simt că iubesc făptura aceea neajutorată într-un chip cu totul deosebit, deşi nu sunt mama lui. Aş face orice pentru el, cu mare bucurie, dacă ar fi lăsat cu totul în grija mea – dacă ar depinde pe dea întregul de mine. — Simţi! Da, da! Uite ce-aş îndrăzni eu să spun: te laşi foarte mult condusă de sentimente şi fără îndoială te consideri un personaj foarte sensibil şi foarte rafinat. Dar îţi dai seama că, nutrind toate aceste idei romanţioase, ai făcut aşa fel încât ţi-ai schimbat toate trăsăturile, aducându-le la o expresie de obicei melancolică, mult mai potrivită pentru o eroină de roman decât pentru o persoană chemată să-şi croiască drum în viaţă cu ajutorul bunului simţ sănătos? — Nu. De asta nu-mi dau seama, doamnă Yorke. — Atunci uită-te în oglinda aceea care-i chiar în spatele dumitale. Compară chipul văzut acolo cu chipul unei mulgătoare obişnuite să se scoale cu noaptea în cap şi să muncească pe rupte. — Chipul meu e palid, dar nu e sentimental; şi cele mai multe mulgătoare, oricât ar fi ele de voinice şi roşii în obraz, sunt mai neştiutoare şi practic mai puţin pregătite decât mine pentru a-şi croi drum în viaţă. Eu gândesc mai mult şi mai corect decât o fac în mod obişnuit mulgătoarele; prin urmare acolo unde ele vor acţiona adesea nepotrivit, din pricină că n-au gândit îndestul, eu, cu ajutorul gândirii, am să acţionez aşa cum se cuvine. — Oho! Nu! Ai să te laşi totdeauna influenţată de sentimente. O să fi condusă de porniri de moment. — Bineînţeles, deseori am să fiu influenţată de simţăminte; pentru asta am şi fost înzestrată cu ele. Pe acela către care mă îndeamnă sentimentele trebuie şi am să-l iubesc; şi dacă voi avea vreodată bărbat şi copii, sper că sentimentele au să mă îndemne să-i iubesc. Şi sper ca într-un asemenea caz pornirile să-mi fie destul de puternice pentru a mă sili să iubesc. Carolinei îi plăcea să spună astfel de lucruri cu afectare; şi îi făcea şi mai multă plăcere să îndrăznească a le spune de faţă cu doamna Yorke. Nu-i păsa ce nedreaptă ironie muşcătoare avea să-i fie azvârlită în obraz ca răspuns. Se îmbujora la faţă, nu de furie, ci de emoţie, atunci când nebinevoitoarea matroană răspunse cu răceală: — Nu-ţi risipi efectele dramatice. Ce-ai spus a fost bine spus – chiar foarte bine; dar au fost vorbe irosite doar pentru două femei: o nevastă bătrână şi o fată bătrână; ar trebui să se afle de faţă şi un bărbat liber. Ce crezi domnişoară Moore, oare domnul Robert n-o fi ascuns pe-aici, pe undeva, pe după perdele. Hortense, care în timp cât se purtase cea mai mare parte din conversaţie fusese la bucătărie, să supravegheze pregătirile pentru ceai, nu prea înţelesese bine pe ce cale apucaseră discuţiile. Aşa încât răspunse, cu un aer nespus de mirat, că Robert e dus la Whinbury. Doamna Yorke izbucni în caracteristicul său râs scurt. — Eşti un suflet sincer, domnişoară Moore! spuse apoi cu aer ocrotitor. Numai dumneata ai putea să-mi înţelegi întrebarea chiar literal şi să dai un răspuns atât de simplu. Mintea dumitale nu prinde nimic atunci când e vorba de intrigă. Lucruri ciudate se pot petrece în jurul dumitale, fără să pricepi nimic din ele; nu faci parte dintre aceia despre care lumea spune că prind din zbor. Asemenea complimente îndoielnice nu părură a-i face plăcere Hortensei. Se îndreptă în scaun, strânse din sprâncenele negre, dar încă părea nedumerită. — Încă din copilărie, mi-au fost remarcate discernământul şi perspicacitatea, răspunse ea; fiindcă, într-adevăr, în ce priveşte înzestrarea cu aceste două însuşiri, era deosebit de sensibilă. — Niciodată n-ai uneltit să-ţi câştigi un bărbat, uite pun capul, urmă doamna Yorke. Şi nu ai avantajul experienţei în stare să te ajute a descoperi uneltirile altora. Caroline resimţea acest drăgălaş limbaj exact în locul unde binevoitoare vorbitoare ar fi dorit s-o lovească – în adâncul sufletului. Nu putea nici măcar să pareze loviturile; în clipa aceea se vedea cu totul lipsită de apărare: orice răspuns ar fi însemnat o recunoaştere a faptului că se simte vizată. Văzând-o cum stă acolo tulburată şi cu ochii plecaţi, cu obrajii în flăcări, cu înfăţişarea care prin atitudinea resemnată şi tremurul inconştient vădea toată umilinţa şi durerea trăită, doamna Yorke simţi că supusă la tortură era o pradă uşoară. Ciudata femeie nutrea o antipatie înnăscută faţă de firile sensibile şi închise în sine – era un temperament vulcanic; nici măcar un chip tânăr, drăguţ şi delicat nu-şi putea deschide drum către simpatia ei. Rareori însă avea prilej să întâlnească toate aceste calităţi nesuferite adunate într-o singură fiinţă; încă şi mai rar i se întâmplă ca fiinţa aceea să se afle la discreţia ei, în împrejurări ce-i îngăduiau s-o strivească în voie. Şi se nimerea ca tocmai în acea dupăamiază să fie într-o stare sufletească deosebit de întunecată şi răutăcioasă; la fel de dornică să împungă ca şi o nărăvaşă „mamă de cireadă“, îşi lăsă în piept capul imens şi se năpusti din nou la atac. — Verişoara dumitale Hortense e o foarte bună soră, domnişoară Helstone; femei dintr-acelea care vin să-şi caute norocul vieţii aici, la Hollow’s Cottage, ar putea, printr-un mic şi iscusit artificiu feminin, s-o linguşească aşa cum se cuvine pe stăpâna casei şi s-apuce în mână toate firele. Te simţi deosebit de bine în tovărăşia rudei dumitale, nu-i aşa, domnişoară? — Despre a cărui tovărăşie vorbiţi? — Oooo! Despre a verişoarei, bineînţeles. — Hortense este, şi a fost totdeauna, foarte drăguţă cu mine. — Orice soră a unui bărbat singur şi bun de însurătoare e socotită cum nu se poate mai drăguţă de către prietenele nemăritate. — Doamnă Yorke, zise Caroline înălţând încet privirile cu globurile albastre ale ochilor limpezite de orice tulburare şi strălucind luminos şi dârz, în vreme ce roşeaţa ruşinii îi dispărea din obrajii ce reveneau la obişnuita paloare şi demnitate. Doamnă Yorke, v-aş putea întreba ce vreţi să spuneţi? — Vreau să-ţi dau o lecţie cu privire la respectul faţă de corectitudine; să te fac să te scârbeşti de înşelătorie şi de sentimente prefăcute. — Am nevoie de o asemenea lecţie? — Aproape toate fetele tinere din ziua de azi au nevoie. Eşti o tânără foarte modernă – eşti bolnăvicioasă, firavă şi spui mereu că-ţi place singurătatea; ceea ce presupune, socot eu, că printre oamenii obişnuiţi găseşti prea puţini demni de simpatia dumitale. Oamenii obişnuiţi – deschişi, cinstiţi – sunt mai buni decât îi crezi dumneata; mult mai buni decât poate fi orice fetişcană romanţioasă şi veşnic cu nasul numai în cărţi, care mai niciodată nu se arată dincolo de gardul grădinii unchiului ei, parohul. — Şi despre care, în consecinţă, n-aveţi de unde şti nimic. Iertaţi-mă – dar de fapt n-are niciun fel de importanţă dacă mă iertaţi sau nu – fiindcă m-aţi atacat fără să vă fi provocat prin ceva, am să mă apăr şi eu fără să cer scuze. Despre relaţiile mele cu cei doi veri nu ştiţi absolut nimic. Dar întrun acces de proastă dispoziţie aţi încercat să le otrăviţi prin insinuări neîntemeiate mult mai înşelătoare şi prefăcute decât tot ce mi-aţi putea reproşa mie cu oarecare dreptate. Dacă se întâmplă să fiu palidă şi uneori rezervată, asta nu e în niciun fel treaba dumneavoastră. Dacă îmi plac cărţile şi nu agreez deloc clevetirea, asta vă priveşte încă şi mai puţin. Că sunt „o fetişcană romanţioasă” este o simplă născocire dea dumneavoastră: niciodată n-am fost romanţioasă faţă de dumneavoastră sau faţă de orice altă persoană v-ar fi cunoscută. Că sunt nepoata parohului nu este o crimă, deşi aţi putea să daţi dovadă de suficientă îngustime de minte pentru a socoti că este. Nu mă puteţi suferi: n-aveţi niciun motiv întemeiat ca să nu mă puteţi suferi; prin urmare păstraţi pentru dumneavoastră expresia acestei aversiuni. Dacă se mai întâmplă vreodată, pe viitor, să v-o arătaţi întrun mod la fel de supărător, vă voi răspunde cu încă şi mai puţine scrupule decât am făcut-o acum. Se opri şi rămase albă ca varul, stăpânită de emoţie, dar calmă. Vorbise pe tonul cel mai limpede, nici cu grabă şi nici tare; dar glasul acela argintiu înfiora auzul. Sângele îi curgea în vine pe cât de repede pe atât de puţin vizibil. Mustrarea rostită cu o severitate atât de simplă şi impusă de o mândrie atât de stăpână pe sine nu o înfurie pe doamna Yorke. Întorcându-se foarte calmă către domnişoara Moore, spuse clătinând din cap a încuviinţare: — Are tărie de cuget, la urma urmei. Totdeauna să vorbeşti la fel de cinstit cum ai vorbit acum, continuă către Caroline, şi are să fie bine. — Resping un sfat atât de jignitor, fu răspunsul rostit pe acelaşi ton limpede, cu aceeaşi privire deschisă. Resping orice îndemn otrăvit cu insinuări. E dreptul meu să vorbesc aşa cum cred de cuviinţă; nimic nu mă poate obliga să discut aşa cum dictaţi dumneavoastră. Departe de a vorbi întotdeauna aşa cum am făcut-o adineauri, n-o să mă adresez niciodată cuiva pe un ton atât de rigid şi cu vorbe atât de aspre, dacă nu sunt silită să răspund unei insulte neprovocate. — Mamă, uite că ţi-ai găsit un om pe potrivă, rosti micuţa Jessy, arătându-se pe deplin lămurită de scena la care asistase. Rose ascultase totul fără a-şi fi schimbat în vreun fel expresia feţei. Dar acum spuse: — Nu. Domnişoara Helstone nu e pe potriva mamei - fiindcă îngăduie să fie jignită: în câteva săptămâni mama tot ar izbuti s-o dea gata. Shirley Keeldar se comportă mai bine. Mamă, până acum n-ai reuşit niciodată s-o necăjeşti pe domnişoara Keeldar. Sub rochia de mătase poarta o armură pe care tu nu eşti în stare s-o străpungi. Deseori se plângea doamna Yorke că toţi copiii săi sunt nişte răzvrătiţi. Era ciudat, dar cu toată stricteţea arătată, cu toată „tăria ei de caracter”, nu izbutea să-i ţină în mână. O singură privire a tatălui avea urmări mai vizibile decât o întreagă predică a mamei. Domnişoara Moore – căreia rolul de martoră la o dispută unde nu avea cuvânt îi displăcea profund, întrucât o plasa pe un loc secund şi deci fără importanţă – îşi aduna acum întreaga demnitate pregătindu-se să se dezlănţuie într-un discurs menit să arate limpede fiecărei părţi că nu are dreptate şi că ar fi cazul să se ruşineze de poziţia adoptată, nerămânând altă soluţie în afară de supunerea umilă faţă de înţelepciunea superioară a celei care le vorbea. Din fericire pentru auditoriu, abia apucase să se dezlănţuie ceva mai mult de zece minute, când Sarah intră cu tava de ceai şi îi monopoliză atenţia mai întâi prin faptul că purta în păr un pieptene aurit şi în jurul gâtului o salbă roşie, iar în al doilea rând, şi numai după cuvenita mustrare, prin obligaţia de a servi ceaiul. După ce fu strânsă masa, Rose îi restabili buna dispoziţie aducându-i ghitara şi rugând-o să le cânte ceva, iar pe urmă prinzând-o într-un inteligent şi strâns interogatoriu cu privire la cântatul din ghitară şi la muzică în general. Între timp întreaga agenţie a micuţei Jessy se concentra asupra Carolinei. Aşezată pe un scăunel la picioarele ei, îi vorbi mai întâi despre religie şi pe urmă despre politică. Fetiţa era obişnuită să soarbă cu nesaţ acasă cât mai multe dintre cele spuse de taică-său despre astfel de chestiuni şi după aceea să vândă cu amănuntul, când se afla în societate, mai mult cu isteţime şi spor la vorbă, decât cu şir ori discreţie, părerile, antipatiile şi simpatiile acestuia. O certă straşnic pe Caroline din pricină că făcea parte din Biserica anglicană şi avea un unchi preot. Îi aduse la cunoştinţă că întrucât trăia la vară, bine ar fi făcut să muncească cinstit pentru a-şi câştiga traiul, şi nu să ducă o viaţă nefolositoare nimănui, hrănindu-se cu pâinea trândăviei culeasă sub forma dărilor plătite de enoriaşi. Pe urmă Jessy trecu în revistă guvernul aflat atunci în funcţie şi făcu consideraţii asupra păcatelor lui. Vorbea despre lordul Castlereagh şi despre domnul Perceval în termenii cei mai familiari. Şi fiecăruia dintre ei îi acordă nişte laude ce s-ar fi potrivit pe de-o parte lui Moloh şi pe de cealaltă lui Belzebut. Spuse despre război că nu e decât un asasinat în masă, iar despre lordul Wellington că e „un măcelar năimit”. Caroline o asculta din ce în ce mai lămurită. Jessy avea fără îndoială în firea ei un dram de geniu al umorului; era nespus de hazliu s-o auzi cum repetă fulgerele şi tunetele tatălui exprimându-se în vioiul dialect din nord; o mai aprinsă inimă de iacobin nici nu bătuse vreodată cu spiritul ei răzvrătit sub o rochiţă şi un şal de muselină. Nefiind răutăcioasă din fire, limbajul nu-i era atât de înverşunat pe cât era de savuros, iar chipuşorul ei expresiv dădea fiecărei fraze o aromă în stare să captiveze de îndată interesul ascultătorului. Caroline o dojeni când o auzi vorbind urât despre lordul Wellington; dar ascultă cu desfătare o următoare tiradă împotriva prinţului regent. În scânteile din ochii celei ce o asculta şi în râsul ce-i flutura pe buze, Jessy văzu numaidecât că, în sfârşit, izbutise să atingă un subiect care îi făcea plăcere. De nenumărate ori auzise la micul dejun al tatălui ei vorbindu-se pe seama grăsanului „Adonis de cincizeci de ani“, iar acum reproducea comentariile făcute de domnul Yorke pe această temă – întocmai aşa cum porneau de pe buzele sale de om din Yorkshire. Uite, Jessy, n-am să mai scriu despre tine. Acum e o seară de toamnă umedă şi furtunoasă. Nu-i decât un singur nor pe cer; dar îl acoperă de la o zare la cealaltă. Vântul nu-şi mai găseşte astâmpăr; se năpusteşte gemând peste coline cu silueta mohorâtă şi culorile şterse de amurg şi ceaţă. Ploaia a răpăit toată noaptea pe acoperişul bisericii, înălţat ca o mogâldeaţă neagră deasupra zidurilor împrejmuitoare ale cimitirului; urzicile, iarba mare, pietrele funerare, toate picură de umezeală. Seara asta îmi aminteşte cu prea multă intensitate o altă seară de acum câţiva ani – tot o cumplită seară ploioasă de toamnă – când cineva care în ziua aceea făcuse un drum până la un mormânt proaspăt dintr-un cimitir eretic, şedea lângă focul din vatra unei case străine. Erau calzi şi prietenoşi, dar fiecare dintre ei ştia că în mijlocul lor se căscase un gol ce nu mai putea fi în veci astupat. Ştiau că pierduseră ceva a cărui lipsă n-aveau s-o mai poată uita în întreaga lor viaţă; şi ştiau că ploaia aceea deasă se strecura în pământul ud ce acoperea pe draga lor pierdută; şi că suspinele vântului trist jeleau deasupra capului celei ce zăcea în mormânt. Focul le încălzea; Viaţa şi Prietenia încă îi mai binecuvânta; dar Jessy zăcea rece, întinsă în sicriu, însingurată – numai ţărâna o adăpostea de furtună.   Doamna Yorke îşi strânse lucrul, întrerupse brusc lecţia de muzică şi expozeul politic, şi încheie vizita la vilă destul de devreme pentru a-şi asigura întoarcerea la Briarmains înainte ca roşeaţa apusului de soare să fi pierit cu totul în ceruri sau potecile de peste câmp să fie prea tare umezite de roua serii. După ce mama şi fiicele se retraseră, Caroline crezu că şi ea s-ar cuveni să-şi ia şalul, să-şi sărute verişoara pe obraji şi să pornească spre casă. Dacă ar fi rămas până la vremea înserării, Fanny ar fi trebuit să se ostenească şi să vină s-o ia; şi îşi aduse aminte că la casa parohială era nu numai ziua când se cocea pâine, ci se călcau şi rufe – deci Fanny nu-şi vedea capul de treburi. Totuşi, nu era în stare să se ridice din scaunul de lângă mica fereastră a salonului. Privit din niciun alt loc apusul nu arăta atât de încântător ca de la fereastra aceea cu zăbrele şi înconjurată de ghirlanda iasomiilor cu stelele lor albe şi frunzele verzi ce păreau la ceasul acela doar contururi cenuşii trase cu creionul – graţioase ca formă, dar lipsite de colorit – proiectate pe albastrul tivit cu flăcări al unui cer de august, la orele opt seara. Caroline privi spre poarta de răchită, dincolo de care copacii îşi înălţau siluetele zvelte; se uită la gardul viu de lemn câinesc şi laur, care împrejmuia grădina; ochii îi tânjeau să vadă ceva mai mult decât tufişuri, dincoace de locul unde îi dispăreau din vedere: tânjeau să vadă o siluetă omenească, de o anumită înălţime şi cu un anume contur, trecând de gard şi intrând pe poartă. Şi în cele din urmă zări o siluetă omenească – nu, două: Frederick Murgatroyd trecu pe acolo ducând o găleată cu apă; în urma lui venea Joe Scott învârtindu-şi pe deget cheile de la fabrică. Se duceau să încuie fabrica şi grajdurile, pentru ca după aceea să poată şi ei porni spre casă. „Aşa ar trebui să fac şi eu“, îşi spuse Caroline oftând şi ridicându-se pe jumătate din scaun. „E nebunie curată – nebunie cumplită, continuă puţin mai târziu. Mai întâi, chiar dacă aş rămâne aici până în amurg, nimeni n-are să sosească; fiindcă simt în suflet că Soarta a scris în cartea veşniciei, pentru ziua de azi, că nu mi-e sortit să am bucuria după care tânjesc. În al doilea rând, dacă în clipa de faţă ar păşi aici, prezenţa mea i-ar pricinui neplăcere, iar conştiinţa faptului că aşa trebuie să fie mi-ar îngheţa sângele în vine. Dacă mi-aş lăsa mâna într-a lui, probabil că aş simţi-o nepăsătoare şi rece; dacă i-aş căuta razele privirilor, ochii i s-ar înnoura. I-aş căuta în ochi acea prietenie binevoitoare de-atâtea ori văzută acolo cu câtăva vreme în urmă, când chipul, vorbele, ori dispoziţia mea sufletească puteau avea în unele clipe fericite darul de a-i fi pe plac – dar acum aş afla numai întunecime. Mai bine plec înspre casă.“ Îşi luă boneta de pe masa unde o lăsase şi tocmai îşi înnoda panglicile, când Hortense, arătându-i un splendid buchet de flori aranjat într-o glastră de pe aceeaşi masă, îi spuse că fuseseră trimise de domnişoara Keeldar de la Fieldhead, chiar în acea dimineaţă; apoi continuă făcând comentarii cu privire la oaspeţii aflaţi acum în grija acelei domnişoare şi la viaţa agitată pe care o dusese în ultima vreme; adăugă pe urmă diverse presupuneri ce lăsau să se înţeleagă că situaţia nu prea îi era pe plac şi îşi exprimă mirarea profundă că o persoană cu principii atât de ferme, cum era stăpâna conacului, nu găsea vreun mijloc oarecare de a scăpa mai repede de cohorta aceea de neamuri. — Se spune însă că dânsa nu vrea să-i lase pe domnul Sympson şi familia să plece, urmă Hortense. Ei ar fi ţinut foarte mult să se întoarcă în sud încă de săptămâna trecută, ca să se pregătească pentru primirea unicului băiat, aşteptat să se întoarcă dintr-o călătorie. Insistă ca vărul ei Henry să vină şi să-şi întâlnească rudele aici, în Yorkshire. Eu aş spune că procedează aşa în parte şi ca să ne oblige pe Robert şi pe mine. — Cum să vă oblige pe Robert şi pe dumneata? întrebă Caroline. — Vai, fetiţa mea, ce proastă eşti. Tu nu ştii… probabil ai auzit de multe ori… — Vă rog, domnişoară, spuse Sarah vârând capul pe uşă, dulceţurile pe care mi-aţi spus să le fierb în melasă  congfiturile, cum le spuneţi dumneavoastră – s-au ars de tot în tigaie. — Les confitures! Elles sont brulées? Ah, quelle négligence coupable! Coquine de cuisinière – fille insupportable! Şi mademoiselle, luând în mare grabă dintr-un sertar un şorţ larg de pânză şi legându-l peste cel negru, se repezi éperdue către bucătărie, de unde – ca să spunem drept – năvălea miros de zahăr ars, mai curând puternic decât plăcut. Stăpâna şi slujnica fuseseră la cuţite toată ziua, din pricina pregătirii unor dulceţuri de cireşe negre, tari ca bilele şi acre ca oţetul. Sarah susţinea morţiş că zahărul este singurul articol potrivit pentru asemenea treabă; mademoiselle afirma şi aducea drept dovadă practica şi experienţa mamei, a bunicii şi a străbunicii sale – că melasa, la mélasse, ar fi fost infinit preferabilă. Comisese o gravă imprudenţă lăsând-o pe Sarah să supravegheze tigaia cu dulceţuri, fiindcă lipsa de simpatie pentru ce se pusese la fiert adusese după sine o anume neglijenţă, iar rezultatul fusese unul singur – ruine negre şi arse. Urmă zarvă mare – ocări cu duiumul şi sughiţuri de plâns mai mult zgomotoase decât adânci şi sincere. Întorcându-se din nou către mica oglindă, Caroline îşi aduna buclele de pe obraz şi le ascundea cu grijă sub boneta de casă, convinsă că ar fi fost nu numai inutil, ci şi neplăcut să mai rămână; atunci însă, la o neaşteptată deschidere a uşii din spate, în bucătărie se lăsă dintr-o dată linişte adâncă; limbile se opriră pe loc, ca şi cum cineva le-ar fi pus frâu. „Să fie… să fie… Robert?“ Deseori - aproape întotdeauna – când se întorcea de la târg intra pe uşa din bucătărie. Nu; nu era decât Joe Scott, care, după ce îşi drese cu înţeles glasul de trei ori – de fiecare dată cu un fel de semeaţă dojană adresată certăreţei tagme femeieşti – vorbi: — Păi, parc-am zis că s-aude-o trosnitură. Niciun răspuns. — Şi, continuă el dându-şi importanţă, cum iacă sosi patronul şi ’mnealui pe-aci are să intre, am zis că bine-aş face să bag capul pe uşă şi să vă dau de veste. Într-o casă unde e numa’ femei nu-i cuminte niciodată să vii fără să dai de veste. Uitaţi-l: poftiţi, sir. Se jucau de-a cearta, da’ cred că le-am potolit. O altă persoană – după câte se auzea – pătrunse înăuntru. Joe Scott îşi continuă dojana: — Ce-i cu întunericul ăsta peste tot? Sarah, tu nu eşti în stare, nu-ţi dă-n gând s-aprinzi o lumânare? E-un ceas de când a apus soarele. Are să-şi rupă coastele când s-o pocni de văsăraia, de mesele şi drăcoveniile de pe-aici. Luaţi seama la tigaia asta, sir. Parcă dinadins au pus-o-n calea ’mneavoastră. După vorbirea lui Joe urmă o pauză oarecum confuză, pe care Caroline, deşi asculta cu auzul încordat, nu izbutea s-o înţeleagă. Dar dură foarte puţin – fu curmată de un strigăt – o exclamaţie de mirare, urmată de zgomotul unui sărut, apoi de alte exclamaţii rostite doar pe jumătate. — Mon Dieu! mon Dieu? Est-ce que je m’y attendais? fură principalele cuvinte distincte. — Et tu te portes toujours bien, bonne soeur? întrebă un alt glas – al lui Robert, sigur. Caroline era nedumerită. Supunându-se unui impuls asupra înţelepciunii căruia n-avu timp să chibzuiască, ieşi din micul salon, cu gând să lase locul liber, şi fugind în sus pe scări se aşeză la capătul balustradei, de unde putea să vadă ce se petrece, mai înainte de a se arăta. Trecuse destulă vreme de la apusul soarelui; întunericul cuprinsese coridorul, dar nu era încă îndeajuns de dens ca să nu-i poată vedea pe Robert şi pe Hortense cum îl străbat. — Caroline! Caroline! strigă Hortense o clipă după aceea. Venez voir mon frère! „Ciudat! îşi zise domnişoara Helstone, destul de ciudat! Ce rost are frământarea asta neobişnuită în legătură cu o întâmplare atât de curentă cum era întoarcerea de la târg, şi ce lucru rău mai prevestea? Doar nu şi-o fi pierdut minţile, oare s-ar putea? E sigur că dulceaţa aceea arsă n-a făcut-o să-şi piardă cumpătul?“ Coborî străduindu-se să-şi stăpânească neliniştea; dar neliniştea îi spori când Hortense o luă de mână în pragul salonului şi conducând-o către Robert, care stătea acolo în carne şi oase, înalt şi întunecat pe fundalul uneia dintre ferestre, o prezentă cu un amestec de agitaţie şi formalism, ca şi când ar fi fost vorba de nişte oameni cu totul străini, aflaţi la prima lor întâlnire. Şi mai adânc mister! El se înclină cu oarecare sfială, şi întorcându-se într-o parte cu stinghereala unui străin, lăsă să-i cadă pe chip lumina nesigură venită prin fereastră; atunci îl văzu la faţă şi misterul acelui vis (căci vis părea) spori la maximum; văzu o figură cunoscută, şi nu prea – era Robert, şi nu era Robert. — Dar ce s-a întâmplat? întrebă Caroline. Mi s-au tulburat vederile? Dumnealui e vărul meu? — Sigur că e vărul tău, afirmă Hortense. Atunci cine mai era cel care tocmai în clipa aceea trecea prin coridor – şi acum intra în cameră? Întorcându-se întracolo, Caroline văzu un nou Robert – adevăratul Robert, după cum simţi din prima clipă. — Ei, zise el zâmbind la vederea chipului uluit şi întrebător al Carolinei, care-i cel adevărat? — Aaa! Dumneata eşti! veni răspunsul. Robert râse: — Da, cred că eu sunt; dar cine e el ştii? De văzut nu l-ai mai văzut niciodată, dar de vorbit ai auzit vorbindu-se despre el. Acum Caroline îşi venise în fire. — Nu poate fi decât o singură persoană: fratele dumitale, de vreme ce îţi seamănă atât de bine; vărul meu Louis. — Micule şi înţeleptule Edip! Ai fi pus Sfinxul cu botul pe labe! — dar acum hai să ne vezi alături. Să schimbăm locurile. Louis, să schimbăm din nou ca s-o zăpăcim. Cine-i vechea ta dragoste, Caroline? — Ca şi când ar fi posibilă vreo greşeală atunci când vorbeşti! Ar fi trebuit s-o pui pe Hortense să mă întrebe. Dar nu semănaţi chiar atât de mult; numai înălţimea, silueta şi expresia feţei sunt asemănătoare. — Şi eu sunt Robert, nu-i aşa? întrebă noul-sosit, făcând un prim efort de a-şi depăşi ceea ce părea o timiditate înnăscută. Caroline clătină domol din cap; o rază blândă şi expresivă îi izvorî din ochi şi se abătu asupra adevăratului Robert: spunea multe. Nu i se îngădui să-şi părăsească repede verişorii: Robert însuşi fu neînduplecat atunci când îi ceru să rămână. Veselă, deschisă, cordială în toate gesturile (veselă în noaptea aceea, cel puţin), vioaie şi sclipitoare, alcătuia o prea plăcută completare a cercului de la vilă, ca să poată găsi pe vreunul de acolo dispus să se despartă de ea. Louis părea a avea o fire oarecum gravă, potolită şi retrasă, dar Caroline din seara aceea, care nu era (după cum ştii, cititorule) Caroline de fiecare zi, îi topi curând rezerva şi îi înveseli gravitatea. Se aşeză lângă ea şi discutară împreună. Ştia dinainte că vocaţia lui era didactică; află acum că timp de mai mulţi ani fusese preceptor al fiului domnului Sympson; că îl întovărăşise într-o călătorie şi acum veniseră împreună în nord. Îl întrebă dacă îi place slujba asta, însă drept răspuns căpătă o privire care nici n-o invita, nici nu-i îngăduia să mai pună asemenea întrebări. Acea privire trezi simpatia imediată a Carolinei; o socoti drept o foarte tristă expresie pentru un chip atât de sensibil ca al lui Louis, fiindcă avea un chip sensibil – deşi nu frumos, îşi spuse ca, dacă îl comparai cu al lui Robert. Se întoarse ca să verifice comparaţia. Robert stătea puţin în spatele lor. Sprijinit de perete, răsfoia un album cu gravuri, şi probabil că în acelaşi timp urmărea dialogul dintre ea şi Louis. „Cum de mi-am putut închipui că seamănă? se întrebă în sinea ei. Acum îmi dau seama că Louis cu Hortense seamănă, nu cu Robert.” Şi în parte dreptatea era de partea ei: avea nasul mai scurt şi buza de sus mai lungă, întocmai ca ale Hortensei, mai curând decât trăsăturile fine ale fratelui; tiparul gurii şi al bărbii era la fel cu al soră-si – toate mai puţin hotărâte, mai puţin precis trasate şi limpezi decât ale tânărului proprietar al fabricii. Expresia sa, deşi senină şi gânditoare, ar fi putut fi cu greu socotită energică şi ageră. Stând lângă el şi privindu-l de aproape, simţeai cum o fire mai domoală şi probabil mai blândă decât a fratelui mai vârstnic îşi revarsă calmul asupra ta. Dându-şi poate seama că privirile Carolinei rătăciseră către el şi zăboviseră asupra sa, deşi nici nu le întâlnise şi nici nu le răspunsese, Robert lăsă albumul de gravuri, se apropie şi se aşeză alături de ea. Caroline continuă discuţia cu Louis, dar în timp ce vorbea cu el gândurile îi erau în altă parte: inima îi bătea către partea spre care stătea pe jumătate cu spatele. Era conştientă de aerul serios, bărbătesc şi prietenos al lui Louis; dar se înclina în faţa tainicei puteri a lui Robert. A fi alături de el – deşi nu-i vorbea – deşi nu-i atingea nici măcar ciucurii şalului sau tivul alb al rochiei însemna a fi copleşită de un fel de vrajă. Dacă ar fi fost obligată să vorbească numai cu el, vraja aceea ar fi pierit oarecum – dar, putând să vorbească şi cu altcineva, o tulbura adânc. Vorbele îi curgeau liber; erau voioase, glumeţe, iscusite. Privirea îngăduitoare şi gesturile calme ale ascultătorului îi încurajau volubilitatea; plăcerea reţinută ce se vădea în zâmbetul lui făcea să iasă la iveală tot ce era strălucitor în firea Carolinei. Simţea că în seara aceea se prezintă mai bine decât oricând şi, avându-l pe Robert ca spectator, era cât de poate de mulţumită; dacă l-ar fi chemat cineva şi ar fi plecat de acolo, prăbuşirea ar fi urmat avântului. Dar bucuria nu-i fu sortită să fie deplină; un nor veni curând s-o umbrească. Hortense, care un timp umblase de colo-colo dând poruncile necesare pentru pregătirea cinei şi acum elibera măsuţa de cele câteva cărţi aflate pe ea şi de celelalte obiecte, pentru a face loc tăvii, atrase atenţia lui Robert asupra vazei cu flori unde roşul aprins, zăpada şi aurul petalelor se arătau cu adevărat fermecătoare în lumina lumânărilor. — Au fost trimise de la Fieldhead, spuse Hortense ca dar pentru tine, fără îndoială; ştim noi cine-i acolo favoritul – şi nu-s eu, asta-i sigur. Era o adevărată minune s-o auzi pe Hortense glumind; un semn că se afla într-adevăr în culmea fericirii. — Ar trebui prin urmare să înţelegem că Robert e favoritul? interveni Louis. Hortense răspunse: — Mon cher, Robert c’est tout ce qu’il y a de plus précieux au monde; à côté de lui, le reste du genre humain n’est que du rebut. N’ai-je pas raison, mon enfant? adăugă adresându-se Carolinei. Caroline fu silită să răspundă „Da“ – şi corăbiile i se scufundară: steaua îi apuse în aceeaşi secundă. — Et toi, Robert? întrebă Louis. — Când o să ai prilejul, întreab-o pe ea, răspunse Robert cu tot calmul. Caroline nu se uită la el, să vadă dacă roşise ori pălise; doar descoperi că e foarte târziu şi trebuie să plece acasă. Şi chiar plecă: de data asta nici măcar Robert nu izbuti s-o reţină.    

CAPITOLUL XXIV   Valea umbrelor morţii   Uneori viitorul pare a-şi vesti printr-un soi de gemete stinse încercările ce ni le pregăteşte, asemenea unei furtuni ameninţătoare dar încă depărtate şi care prin mlădierea şoaptelor vântului, prin coloritul văzduhului, prin norii ciudat zdrenţuiţi îşi anunţă furia ce va semăna epave nenumărate pe întinderile mării, ori va aduce cu sine ceaţa gălbuie a molimelor, înecând albele insule din apus sub răsuflări otrăvitoare menite să îndolieze cu aripa neîndurătoare a ciumei multe dintre zăbrelitele ferestre ale căminelor engleze. Alteori acest Viitor izbucneşte pe neaşteptate, ca şi cum s-ar despica o stâncă deschizând un mormânt de unde se înalţă deodată trupul unui de multă vreme adormit. Atunci, înainte de a izbuti să-ţi dai seama, te trezeşti faţă în faţă cu o nebănuită şi lugubră Nenorocire drapată în linţoliu – un nou Lazăr. Caroline Helstone se întoarse acasă de la Hollow’s Cottage pe deplin sănătoasă, după câte îşi închipuia. Când se trezi în dimineaţa următoare se simţi apăsată de-o inexplicabilă oboseală; la micul dejun şi la toate mesele din ziua aceea nu avu defel poftă de mâncare: cele mai gustoase mâncăruri i se păreau doar cenuşă ori rumeguş. „Oare oi fi bolnavă?” se întrebă privindu-se în oglindă. Ochii îi luceau, pupilele îi erau dilatate, obrajii mai rumeni şi mai plini ca de obicei. „Arăt bine; de ce n-oi fi putând mânca?“ Simţi cum îi zvâcnesc vinele la tâmple; simţi de asemenea că mintea îi lucrează cu stranie înfrigurare. Îi revenise curajul; sute de gânduri repezi şi frânte, dar pline de strălucire, îi goneau prin minte învăluite necontenit în acea incandescenţă care îi învăpăia şi obrajii ei. Urmă apoi o noapte neliniştită, fierbinte, uscată şi arsă de sete. Către dimineaţă, un vis cumplit o cuprinse ca în ghearele unui tigru; când se trezi, simţea şi ştia că e bolnavă. De unde anume luase frigurile (căci friguri avea) n-ar fi putut spune. Probabil că în drumul parcurs în puterea nopţii târzii până acasă, vreo adiere suavă, otrăvită, purtătoare de miasme, îi pătrunsese în plămâni şi în vine, şi dând acolo de o altă febră izvorâtă din tulburarea sufletească, de-o sfârşeală adusă de zbucium continuu şi tristeţe permanentă, aţâţase scânteia flăcării şi lăsase în urma ei un foc cu vâlvătăi. Părea totuşi a fi un foc potolit. După două zile de arşiţă şi nopţi agitate nu se mai vădi niciun alt simptom îngrijorător şi nici unchiul ei, nici Fanny, nici doctorul, nici domnişoara Keeldar, când veni s-o vadă, nu-şi mai făceau griji în legătură cu starea ei. Fiecare era încredinţat că în câteva zile avea să se facă bine. Dar zilele trecură şi – cu toate că nimeni nu socotea c-ar mai putea să întârzie mult - însănătoşirea nu se ivea. Doamna Pryor o vizitase zilnic şi într-o dimineaţă, când se întâmplă să fie în camera Carolinei, cam la două săptămâni după ce căzuse bolnavă, o privi cu multă atenţie vreo câteva minute, apoi îi luă mâna şi o strânse de încheietură; pe urmă părăsi camera în tăcere şi se duse în biroul domnului Helstone. Zăbovi acolo multă vreme – jumătate de dimineaţă. Reîntorcându-se la tânără ei prietenă bolnavă, îşi scoase şalul şi boneta; rămase o vreme pe marginea patului, cu palmele împreunate, legănându-se domol înainte şi înapoi, într-o atitudine şi cu o mişcare ce-i erau obişnuite. În cele din urmă, spuse: — Am trimis-o pe Fanny la Fieldhead să-mi aducă vreo câteva lucruri ce-or să-mi fie necesare un scurt răstimp cât am să rămân aici. Vreau să stau cu dumneata până ai să te simţi mai bine. Unchiul dumitale a fost atât de drăguţ şi mi-a îngăduit: ai ceva împotrivă, Caroline? — Îmi pare rău că o să vă osteniţi fără să fie neapărat nevoie. Nu mă simt prea rău, dar nu pot refuza categoric; are să fie atât de plăcut să ştiu că sunteţi în casă, şi din când în când să vă văd în cameră; dar nu trebuie să vă ocupaţi numai de mine, dragă doamnă Pryor. Fanny mă îngrijeşte foarte bine. Aplecată asupra firavei şi palidei bolnave, doamna Pryor îi aranja părul sub bonetă şi îi ridica încetişor perna. În timp ce făcea treburile astea, Caroline zâmbi şi înălţă capul s-o sărute. — Nu te doare nimic? Te simţi puţin mai bine? întrebă cu glas domol şi plin de interes doamna Pryor - devenită de bunăvoie soră de caritate – şi se lăsă îmbrăţişată. — Mă simt aproape fericită. — Vrei să bei ceva? Ţi-s buzele uscate. Şi îi duse la gură paharul cu băutură răcoritoare. Ai mâncat ceva astăzi, Caroline? — Nu pot să mănânc. — Dar în curând are să-ţi revină pofta de mâncare; trebuie să-ţi revină. Vreau să spun că aşa îl rog eu pe Dumnezeu să facă! Întinzând-o la loc pe pat, o cuprinse în braţe; şi în acest timp, cu o mişcare care cu greu s-ar fi zis că e voită, o strânse lângă inima sa şi o ţinu acolo câteva clipe. — Acum n-o să mai vreau sa mă fac bine, ca să vă pot păstra mereu lângă mine, zise Caroline. Doamna Pryor nu zâmbi la auzul acestor cuvinte. Peste trăsăturile feţei îi trecu un tremur cu care se luptă câteva minute, ca să-l stăpânească. Nu peste mult, vorbi iarăşi: — Eşti mai obişnuită cu Fanny decât cu mine. Îngrijirile mele ţi se par cumva ciudate, obositoare? — Nu; foarte fireşti şi foarte alinătoare. Probabil că sunteţi obişnuită să îngrijiţi bolnavii, doamnă. Umblaţi atât de încet prin cameră, vorbiţi atât de liniştit, mă atingeţi cu atâta gingăşie. — Nu sunt îndemânatică la nimic, draga mea. De multe ori ai să vezi că sunt stângace, dar niciodată neglijentă. Şi cu adevărat nu era neglijentă. Din ceasul acela Fanny şi Eliza nu mai avură ce căuta în odaia bolnavei, devenită domeniul exclusiv al doamnei Pryor; ea făcea absolut tot ce era necesar; stătea acolo zi şi noapte. Bolnava se împotrivi – ce-i drept, destul de slab, la început, şi în scurtă vreme nu se mai împotrivi deloc; singurătatea şi tristeţea dispăruseră de lângă patul ei, şi în locul lor se instalară ocrotirea şi mângâierea. Bolnava şi sora de caritate se îngemănară într-o minunată unitate. De obicei Carolinei îi displăcea profund să ceară sau să primească multă îngrijire; în împrejurări obişnuite, doamna Pryor nu avea nici deprinderea şi nici darul de a îndeplini lucruri mărunte; dar acum toate se petreceau atât de simplu – atât de firesc, încât pacienta era tot atât de dornică să fie îngrijită, pe cât era şi sora de caritate dornică să acorde îngrijiri; nici urma vreunui semn de oboseală la doamna Pryor nu venea să-i aducă aminte Carolinei că ar fi cazul să se neliniştească. De fapt nici nu erau de făcut lucruri prea grele; dar o angajată cu plată poate că le-ar fi socotit grele. Bucurându-se de asemenea îngrijiri, era ciudat că bolnava nu se făcea bine. Totuşi aşa stăteau lucrurile: se topea ca orice morman de zăpadă la venirea dezgheţului; se ofilea ca orice floare pe vreme, de secetă. Domnişoara Keeldar, printre gândurile căreia rareori se rătăcea şi cel al morţii, la început nu se temuse deloc de soarta prietenei; dar văzând-o, atunci când venea s-o viziteze, cum se schimbă şi cum se topeşte, panica i se strecură în suflet. Se duse la domnul Helstone şi îi vorbi cu atâta energie, încât parohul se văzu silit, chiar dacă în ciuda voinţei sale, să admită ideea că nepoata ar putea să sufere de ceva mai grav decât o simplă migrenă; iar când doamna Pryor veni şi îl rugă frumos să aducă un doctor, i se răspunse că dacă îi făcea plăcere n-are decât să cheme şi doi. Veni numai unul, dar acesta unul era un fel de oracol; rosti nişte cuvinte misterioase a căror taină doar viitorul avea s-o dezlege, scrise câteva reţete, dădu unele indicaţii – totul pe un ton de strivitoare autoritate – băgă banii în buzunar şi se duse. Probabil ştia destul de bine că nu poate fi de niciun folos, dar nu-i făcea plăcere s-o spună deschis. Totuşi, printre vecini nu se aflase că ar fi vorba despre o boală serioasă. La Hollow’s Cottage se credea doar că răcise foarte rău, dat fiind că aşa îi comunicase Hortensei printr-un bilet; aşa că mademoiselle se mulţumise să-i trimită două borcane cu gem de coacăze, o reţetă pentru o infuzie şi câteva sfaturi aşternute pe hârtie. Când află că chemaseră doctorul, doamna Yorke râse batjocoritor pe seama nazurilor ipohondrice ale celor bogaţi şi trândavi, care, afirma dânsa, neavând altceva la ce se gândi în afară de propria lor persoană, trimit numaidecât după medic chiar şi dacă îi doare puţin degetul cel mic. „Bogaţii şi trândavii“, reprezentaţi prin persoana Carolinei, se scufundau între timp cu mare iuţeală într-o stare de apatie al cărei progres rapid îi nedumerea adânc pe toţi cei care îi erau martori, cu excepţia unuia singur; căci acel unul singur se gândea cu câtă uşurinţă un edificiu subminat se poate prăbuşi dintr-o dată în completă ruină. Bolnavii au uneori ciudăţenii ce nu pot fi înţelese de cei care îi îngrijesc, iar Caroline avea una ce nu putea fi înţeleasă, la început, nici măcar de duioasa ei soră de caritate. Într-o anume zi din săptămână, la un anume ceas fie că se simţea mai rău ori se simţea mai bine - cerea să fie ridicată şi îmbrăcată şi să i se îngăduie să stea în fotoliul ei, lângă fereastră. În starea asta rămânea până după ora amiezii; oricâtă epuizare şi slăbiciune ar fi trădat aspectul ei palid, respingea blând îndemnurile la odihnă până când orologiul bisericii nu vestea ceasul amiezii; de îndată ce se auzeau cele douăsprezece bătăi, redevenea supusă şi se întindea cuminte în pat. Pe urmă, de cele mai multe ori, îşi înfunda adânc faţa în pernă şi strângea păturile în jurul trupului, ca şi cum ar fi încercat să se apere de lume şi de soare, care o oboseau; nu o singură dată, pe când stătea astfel, un tremur uşor scutura patul de suferinţă şi un hohot slab de plâns spărgea tăcerea din jur. Lucrurile acestea nu scăpau doamnei Pryor. Într-o marţi de dimineaţă, ca de obicei, ceruse îngăduinţa să se scoale şi acum, îmbrăcată în capotul ei alb, şedea în fotoliu puţin înclinată în faţă, uitându-se atentă şi răbdătoare printre zăbrele. Doamna Pryor se afla puţin mai în spatele ei, şi s-ar fi zis că e ocupată cu împletitul, dar în realitate o supraveghea. O schimbare se petrecu pe chipul palid şi îndurerat şi îi însufleţi melancolia; o sclipire apăru în ochii trişti, redându-le luciul; se ridică pe jumătate şi privi afară cu încordare. Doamna Pryor veni încet lângă ea şi i se uită peste umăr. De la fereastra aceea se vedea curtea bisericii, dincolo de ea drumul, iar pe drum, mergând în trap întins, apăru un călăreţ. Silueta aceea nu era prea depărtată ca să nu poată fi recunoscută; doamna Pryor avea privire ageră şi îl cunoştea pe domnul Moore. Chiar în clipa când o ridicătură de pământ îl ascunse vederii, orologiul sună ceasurile douăsprezece. — Pot să mă întind la loc în pat? întrebă Caroline. Sora de caritate o ajută să se vâre în pat; după ce o înveli şi trase perdeaua, rămase în apropiere, să asculte. Micuţa sofa se cutremură şi hohotul stăpânit se auzi limpede. O contracţie ca de adâncă durere schimbă trăsăturile doamnei Pryor; începu să-şi frângă mâinile; un geamăt îi porni stins de pe buze. Acum îşi aduse aminte că marţea era zi de târg la Whinbury; domnul Moore trebuia să treacă neapărat pe acolo, în drum spre târg, cu puţin înaintea amiezii. Caroline purta în permanenţă legată pe după gât o panglică subţire de mătase de care atârna un breloc. Doamna Pryor zărise scânteierea acelui medalion de aur, dar nu-l putuse cerceta mai de aproape. Bolnava nu se despărţea niciodată de el; când era îmbrăcată îl ascundea în sân; dacă stătea în pat, îl ţinea totdeauna în mână. În după-amiaza aceea de marţi, picoteala fugară – mai mult letargie decât somn – care uneori făcea ca zilele prea lungi să treacă mai repede, o toropise cu totul pe bolnavă; era o zi de arşiţă; răsucindu-se în neastâmpărul pricinuit de – febră, dăduse păturile puţin la o parte; doamna Pryor se aplecă să le aranjeze mai bine; mâna mică şi străvezie aşezată fără vlagă pe pieptul fetei bolnave ţinea ca de obicei între degete comoara păstrată cu atâta grijă; iar degetele acelea a căror slăbiciune îţi făcea rău stăteau acum destinse în somn. Doamna Pryor trase uşurel panglica şi scoase la iveală un mic medalion — Un lucru modest, aşa cum putea fi la îndemâna unei biete punguţe; sub cristalul ce acoperea una din feţe se vedea un cârlionţ de păr negru – prea scurt şi prea aspru ca să poată proveni de pe capul unei femei. O mişcare agitată smuci legătura de mătase; bolnava tresări din somn şi se deşteptă. La trezire de obicei gândurile îi erau cam împrăştiate; privirile de cele mai multe ori rătăcite. Ridicându-se pe jumătate ca stăpânită de groază, exclamă: — Nu, Robert, nu mi-l lua! Nu! Este ultima mea mângâiere – lasă-mă să-l păstrez. Nu spun niciodată al cui păr este şi no arăt niciodată nimănui. Doamna Pryor şi dispăruse dincolo de perdea; lăsată mult pe spate într-un fotoliu mare de lângă pat, nu putea fi văzută. Caroline privi zăpăcită prin cameră şi crezu că nu mai e nimeni. În vreme ce gândurile rătăcite i se reîntorceau în minte, fiecare strângându-şi aripile firave pe ţărmul acela jalnic, ca nişte biete păsărele sleite de puteri – văzând golul din jur şi percepând tăcerea deplină, se crezu singură. Încă nu îşi revenise; poate că sănătoasa stăpânire de sine şi autocontrolul nici n-aveau să-i mai fie vreodată la-ndemână; poate că lumea aceea în care vieţuiesc cei tari şi norocoşi îi şi fugise pentru vecie de sub picioare; aşa, cel puţin, i se părea ei deseori. Cât fusese sănătoasă n-avusese niciodată obiceiul de a gândi cu glas tare; dar acum nici nu-şi dădu seama când cuvintele începură să-i zboare de pe buze. „Vai! Vreau să-l mai văd. O dată înainte ca totul să se sfârşească. Cerul ar putea să-mi acorde această favoare!“ striga. „Doamne, hărăzeşte-mi o asemenea alinare înainte de clipa morţii!“ se auzi mai departe umila-i rugă. „Dar până nu mor el n-are să afle că sunt bolnavă; şi-are să vină abia după ce au să mă pună în coşciug fără simţire, rece şi ţeapănă.” „Ce-are să simtă atunci sufletul meu eliberat? Oare poate vedea şi poate să ştie ce se întâmplă cu ţărna? Pot spiritele, prin vreun mijloc oarecare, să ia legătura cu carnea însufleţită? Morţii se mai pot oare întoarce vreodată la cei pe care îi părăsesc? Se pot întruchipa în elemente? Va putea vântul, apa, focul să-mi deschidă o cale către Moore?“ „Să n-aibă oare niciun înţeles faptul că vântul şopteşte uneori aproape cu glas omenesc – cântă aşa cum l-am auzit eu în vremea din urmă cântând în toiul nopţii – sau şuieră pe lângă fereastră hohotind ca pentru dureri ce se pregătesc să vină? Atunci, oare, nimic nu-l mână din urmă – nimic nu-l însufleţeşte?“ „Dar nu se poate, într-o noapte aproape că mi-a vorbit cu cuvinte; spunea o poveste pe care chiar aş fi putut s-o aştern pe hârtie, numai că eram înspăimântată şi n-am avut curaj să mă duc să caut creion şi hârtie în lumina aceea puţină a luminării.“ „Ce este electricitatea aceea despre care se vorbeşte atâta, ale cărei schimbări fac să ne simţim bine sau să fim bolnavi; a cărei lipsă sau abundenţă excesivă sunt distrugătoare, al cărei echilibru sănătos readuce viaţa? Ce sunt toate înrâuririle ce se revarsă asupra noastră din atmosferă, care se joacă într-una pe nervii noştri ca degetele mâinii pe coardele întinse, făcând să răsune când o notă veselă şi când un vaier – acum un clocot de bucurie, şi îndată după aceea cei mai trist dintre ritmuri?“ „Unde se află lumea cealaltă? În ce va consta viaţa cealaltă? De ce întreb? N-am oare pricini să cred că în prea mare grabă se apropie pentru mine ceasul acela când vălul va fi ridicat de pe toate tainele? Nu ştiu oare că Marea Taină stă gata să se abată prea timpuriu asupra mea? Spirite nemărginite în a cărui bunătate mă încred; pe care socotindu-te părintele meu, te-am implorat zi şi noapte încă din fragedă copilărie – aibi milă de neputincioasa creaţie a mâinilor tale! Susţine-mă în încercarea asta de care mi-e teamă şi căreia trebuie să mă supun. Hărăzeşte-mi putere! Hărăzeşte-mi răbdare! Hărăzeşte-mi - vai! hărăzeşte-mi CREDINŢĂ!“ Căzu îndărăt pe pernă. Doamna Pryor izbuti să se strecoare neauzită afară din cameră; se reîntoarse puţin mai târziu, în aparenţă la fel de liniştită ca şi când n-ar fi auzit acel straniu monolog. A doua zi veniră mai mulţi vizitatori. Se răspândise vestea că domnişoarei Helstone îi e tot mai rău. Domnul Hall şi sora sa Margaret se înfăţişară; după ce zăboviră o vreme în camera bolnavei, amândoi ieşiră de acolo plângând; o găsiseră pe bolnavă mult mai rău decât s-ar fi aşteptat. Veni şi Hortense Moore. Caroline păru încurajată de prezenţa ei; o asigură, zâmbind, că nu era vorba de o boală primejdioasă; îi vorbi cu glas stins, dar vesel. Şi cât a rămas domnişoara Moore acolo, însufleţirea a făcut să i se urce sângele în obraji – arăta mai bine. — Ce face domnul Robert? o întrebă doamna Pryor în vreme ce Hortense se pregătea să plece. — Se simţea foarte bine când a plecat. — A plecat?! Nu e acasă? Atunci i se explică doamnei Pryor că unele informaţii primite de poliţie cu privire la răzvrătiţii pe care îi urmărea făcuseră necesară plecarea lui în dimineaţa aceea la Birmingham, unde probabil urma să rămână vreo două săptămâni. — Dânsul ştie că domnişoara Helstone e foarte bolnavă? — Nu, da’ de unde! Credea şi el, ca şi mine, că e vorba doar de-o răceală mai zdravănă. După această vizită, doamna Pryor avu grijă să nu se apropie de patul Carolinei vreme de mai bine de o oră; o auzea că plânge şi n-avea destulă tărie ca să-i vadă lacrimile. Înspre seară, îi aduse nişte ceai. Caroline deschise ochii după un moment de toropeală şi îndreptă către sora ei de caritate o privire din care se vedea că n-o recunoaşte. Dar spuse: — În dimineaţa asta de vară, pe când stăteam la fereastra din biroul administraţiei, am simţit cum dinspre crâng vine până la mine mireasma caprifoiului. Asemenea cuvinte ciudate, pornite de pe buze palide, străpung inima ascultătorului mai dureros decât oţelul. În cărţi poate că sună romantic; dar în viaţa adevărată sunt o tortură cumplită. — Draga mea, mă recunoşti? întrebă doamna Pryor. — Mă dusesem acolo să-l chem pe Robert la micul dejun; şi-am fost cu el prin grădină; el m-a chemat; o rouă bogată a înviorat florile; şi piersicile încep să se coacă. — Draga mea! Draga mea! se jeluia mereu sora de caritate. — Credeam că e ziuă – mult după răsăritul soarelui; se pare că-i întuneric – a răsărit luna? Luna nu răsărise de mult, dar acum se uita la ea rotundă şi galeşă; plutind pe întinderile albastre fără nicio pată de nor, o privea liniştită. — Atunci nu e dimineaţă? Nu sunt la vilă? Cine  e aici? Văd pe cineva lângă patul meu. — Eu sunt – prietena ta – cea care te îngrijeşte - sunt… Sprijină-ţi capul pe umărul meu – fă o sforţare şi trezeşte-te. Apoi doamna Pryor rosti cu glas mai slab: Îndură-te, Dumnezeule! Dă-i ei viaţă şi mie putere! Trimite-mi curaj – învaţă-mă ce să spun! Câteva minute se scurseră în linişte. Bolnava stătea tăcută şi inertă în braţele tremurătoare – sprijinită pe pieptul zbuciumat al surorii de caritate. În cele din urmă Caroline şopti; — Mă simt mai bine acum, mult mai bine – şi ştiu unde sunt: aici, lângă mine, e doamna Pryor; visam, şi când mă trezesc din vis am obiceiul să vorbesc: bolnavii fac deseori aşa. Cât de tare vă bate inima, doamnă! Nu vă speriaţi. — Nu sunt speriată, fetiţa mea; doar o mică nelinişte care o să treacă. Ţi-am adus puţin ceai, Cary, făcut chiar de unchiul tău. Ştii şi tu cum spune el: că nicio gospodină nu e în stare să facă ceai aşa de bun cum e cel pregătit de mâna lui. Hai, gustă-l. E îngrijorat când află cât de puţin mănânci; tare s-ar bucura dacă ar şti că ai mai multă poftă de mâncare! — Mi-e sete: vreau să beau ceva. Şi bău cu înfrigurare. Apoi întrebă: Cât e ceasul, doamnă? — E trecut de nouă. — Nu-i mai mult? Vai! mai am încă o noapte lungă înaintea mea; dar ceaiul mi-a dat puteri. Am să mă ridic în capul oaselor. Doamna Pryor o ridică şi îi potrivi pernele. — Mulţumesc lui Dumnezeu! Nu sunt totdeauna aşa de slabă, bolnavă şi neputincioasă. M-am simţit rău toată dupăamiaza, de când a plecat Hortense; poate că noaptea o să mă simt mai bine. E-o noapte frumoasă, nu-i aşa? Luna străluceşte în toată splendoarea. — Foarte frumoasă – o minunată noapte de vară. Clopotniţa sticleşte albă aproape ca argintul. — Şi curtea bisericii pare liniştită. — Da. Şi grădina la fel. Roua străluceşte pe frunze. — Oare printre morminte se văd multe buruieni şi urzici înalte, sau arată îngrijite, cu brazde de iarbă şi flori? — Pe unele movile de pământ văd flori cu petalele strânse strălucind ca perlele. Thomas a tuns ştevia şi iarba prea crescută şi a curăţat locul. — Totdeauna am ţinut să se facă treaba asta; când vezi locul bine îngrijit, parcă te unge la inimă. Şi mai că aş zice: înăuntrul bisericii, în clipa asta, lumina lunii trebuie să strălucească la fel de frumos ca şi în cameră la mine. Pe fereastra dinspre răsărit trebuie să se reverse din plin asupra pietrei funerare a familiei Helstone. Închid ochii şi parcă văd epitaful bietului meu tată scris cu litere negre pe marmura albă. Iar sub el e loc destul şi pentru alte inscripţii. — Azi-dimineaţă a venit William Farren să vadă de florile tale; îi era teamă că tu n-ai să te poţi ocupa de ele şi au să sufere din pricină că sunt lăsate în părăsire. A luat cu el acasă două dintre plantele tale favorite, ca să le îngrijească aşa cum ştie el. — Dacă ar fi să fac un testament, lui William i-aş lăsa toate plantele mele; prietenei mele Shirley i-aş lăsa medalioanele şi alte fleacuri ce-mi aparţin – în afară de unul singur, acela nu trebuie să-mi fie luat de la gât – iar dumneavoastră, doamnă, cărţile. Apoi, după o pauză, adăugă: Doamnă Pryor, simt că aş dori din toată inima ceva. — Ce anume, Caroline? — Ştiţi că pentru mine e totdeauna o adevărată desfătare să vă aud cântând; fiţi bună şi cântaţi chiar acum un imn, cântaţi imnul acela care începe cu:   Our God, our help în ages past, - Our hope for years to come; Our shelter from the stormy blast; Our refuge, haven, home!   Şi doamna Pryor se supuse de îndată. Nu era de mirare că domnişoarei Helstone îl plăcea atât de mult s-o asculte cântând; chiar şi când vorbea, glasul îi era dulce şi curat ca sunetul argintului; în cântec, răsuna aproape divin. Nici fluierul şi nici cimpoiul n-ar fi putut intona note mai limpezi. Dar tonul rămânea ceva neînsemnat în comparaţie cu emoţia ce răzbătea în glas: o vibraţie nespus de gingaşă revărsată dintr-o inimă simţitoare. Auzind acele dulci acorduri, slujnicele ieşiră din bucătărie şi se strecurară la picioarele scării ca să asculte; până şi bătrânul Helstone, pe când se plimba prin grădină cugetând asupra firii slabe şi nestatornice a femeii, se opri pe cărare ca să poată prinde mai bine acea jalnică melodie. Cum de se întâmplă să-i aducă aminte de răposata sa nevastă pe care o uitase, n-ar fi putut spune; nici din ce pricină îl îndemna să fie mai preocupat decât fusese până atunci de adolescenţa pe cale de încheiere a Carolinei. Se bucură când îşi aduse aminte că îi făgăduise lui Wynne, magistratul, să-i facă o vizită în seara aceea. Tristeţea şi gândurile întunecate nu le putuse suferi niciodată; de câte ori simţea că îl ameninţă, găsea un mijloc pentru a le alunga cât mai repede. Şi pe când păşea peste pajişti, imnul îl însoţea auzindu-se din ce în ce mai stins; grăbi paşii totdeauna destul de repezi, ca să-l poată lăsa cu totul în urmă.    Thy word commands our flesh to dust -  Return, ye sons of men;                             All nations rose from earth at first.                             And turn to earth again.                                A thousand ages în Thy sight                             Are like an evening gone;             Short as the watch that ends the night,         Before the rising sun.                               Time, like an ever-rolling stream,                              Bears all its sons away;  They fly, forgotten, as a dream  Dies at the opening day.                                Like flowery fields, the nations stand,                             Fresh in the morning light;  The flowers beneath the mower’s hand  Lie withering ere ’tis night.               Our God, our help în ages past, -           Our hope for years to come;             Be Thou our guard while troubles last, -       O Father, be our home!   — Acum cântaţi un cântec – un cântec scoţian, o rugă Caroline când se sfârşi imnul. Cântaţi Ye banks and braes o’bonny Doon. Din nou doamna Pryor se supuse, ori încercă să se supună. La sfârşitul primei strofe se opri; îi era cu neputinţă să mai continue; inima îi era atât de plină de emoţii, încât simţămintele ei se revărsaseră. — Plângeţi din pricina sentimentalismului adânc al melodiei; veniţi lângă mine şi am să vă liniştesc, îi spuse Caroline cu glas încărcat de milă. Doamna Pryor veni; se aşeză pe marginea patului bolnavei şi lăsă braţele acelea fără vlagă să se încolăcească în jurul ei. — Dumneavoastră de multe ori mă alinaţi pe mine, lăsaţimă să vă alin şi eu pe dumneavoastră, şopti fata sărutând-o pe obraz. Fiindcă sper, adăugă de îndată, că nu din pricina mea plângeţi. De data asta nu veni niciun răspuns. — Credeţi că n-am să mă mai fac bine? Nu mă simt foarte bolnavă – doar slăbită. — Dar mintea, Caroline, mintea ta e în adâncă suferinţă; inima ţi-e aproape strivită – ai fost atât de mult neglijată, de atâtea ori respinsă, lăsată să te scalzi în nefericire! — Cred că mâhnirea este, şi a fost totdeauna cea mai rea boală de care am suferit eu. Câteodată îmi trece prin minte că de s-ar întâmplă ca o mare fericire să se abată asupra mea, încă aş mai putea să revin la viaţă. — Ai vrea să trăieşti? — N-am nicio ţintă în viaţă. — Mă iubeşti, Caroline? — Foarte mult şi foarte sincer, uneori mai mult decât pot spune cuvintele. Chiar acum parcă simt că aproape aş fi în stare să-mi contopesc inima cu a dumneavoastră. — Mă întorc numaidecât, draga mea, spuse doamna Pryor în vreme ce o culca pe Caroline înapoi pe perne. O lăsă acolo şi se strecură până la uşă, întoarse încet cheia în broască, verifică să vadă dacă se încuiase, apoi reveni lângă pat. Se aplecă asupra bolnavei. Trase perdeaua mai la o parte ca să îngăduie razelor lunii să pătrundă în voie. O cerceta pe fată cu priviri arzătoare. Apoi spuse, vorbind repede şi cu glas schimbat: — Atunci, dacă mă iubeşti, dacă ţi se pare că – pentru a folosi chiar cuvintele tale – „ai putea să-ţi contopeşti inima cu a mea“, n-are să fie nici surpriză neplăcută şi nici durere pentru tine să afli că inima aceea este izvorul de la care s-a împlinit inima ta: că din vinele mele a izvorât şuvoiul ce curge în vinele tale; că eşti a mea – fiica mea – propriul meu copil. — Doamnă Pryor… — Propriul meu copil! — Asta înseamnă., vreţi să spuneţi… că m-aţi înfiat? — Vreau să spun că de nu ţi-am dăruit nimic altceva, ţiam dăruit viaţa; că te-am purtat în pântec – şi te-am alăptat; că sunt cu adevărat mamă; nicio altă femeia din lume nu poate năzui către titlul ăsta – fiindcă e al meu. — Dar doamna James Helstone… dar nevasta tatălui meu, pe care nu-mi aduc aminte s-o fi văzut vreodată… ea e mama mea! — Da – este mama ta; James Helstone a fost bărbatul meu. Îţi spun că eşti a mea. Am dovedit-o. Mi-am închipuit că poate eşti în întregime numai a lui, ceea ce ar fi însemnat pentru mine o crudă soartă; dar văd că nu-i aşa. Dumnezeu mi-a îngăduit ca să fiu părinte al cugetului copilei mele – mie îmi aparţine – e bunul meu, e dreptul meu. Trăsăturile tale sunt ale lui James. Avea un chip tare frumos când era tânăr şi încă nepervertit de greşeli. Tata, draga mea, ţi-a dăruit ochii ăştia albaştri şi părul castaniu şi mătăsos; el ţi-a dăruit ovalul feţei şi trăsăturile ei armonioase; înfăţişarea exterioară, de la el o ai; dar sufletul şi mintea sunt ale mele; răsadul lor de la mine l-ai primit şi au crescut în chip fericit, s-au dezvoltat până la cea mai aleasă ţinută. Îmi stimez şi îmi accept copila tot atât de mult cât o iubesc din adâncul inimii. — Oare să fie adevărat ce aud? Nu cumva e un vis? — Aş dori ca tot atât de adevărat să fie că vlaga şi culorile sănătăţii au să-ţi înflorească din nou în obraji. — Propria mea mamă! Să fie ea o fiinţă pe care s-o pot iubi tot atât de adânc cum vă iubesc pe dumneavoastră? Îndeobşte oamenii nu prea o îndrăgeau, aşa am fost lăsată să înţeleg. — Ţi-au spus ei treaba asta? Bine, uite, acum mama ta îţi spune că, neavând darul de a plăcea oamenilor în general, nu-i pasă de încuviinţările şi aprobarea lor; toate gândurile îi sunt acum adunate asupra copilei sale. Copila aceasta o primeşte, ori o respinge? — Dar dacă eşti într-adevăr mama mea, pentru mine lumea se schimbă cu totul. Sigur că pot să trăiesc – aş dori să mă fac bine… — Trebuie să te faci bine. De la sânul meu ai primit viaţă şi putere când erai o mogâldeaţă micuţă şi bălaie peste ai cărui ochi albaştri obişnuiam să vărs lacrimi, temându-mă să nu recunosc în însăşi frumuseţea ta semnele acelor trăsături cemi pătrunseseră în piept ca un pumnal şi îmi străpunseseră sufletul ca o spadă. Fetiţa mea! Îndelungă vreme am fost despărţite; dar acum m-am întors să-ţi dăruiesc din nou dragostea mea. O strânse la pieptul ei; o cuprinse în braţe şi o legănă duios, ca şi cum ar fi încercat să adoarmă un prunc. — Mamă! Mămica mea! Odrasla se cuibări lângă mama; mama, simţindu-i dragostea şi auzindu-i chemarea, o strânse şi mai cu putere la piept. O acoperi cu sărutări înăbuşite; şi-i murmura cuvinte dragi, aşa cum îşi dezmiardă şi turturica puii. Şi multă vreme acolo în odaie se înstăpâni liniştea.   — Dar unchiul ştie? — Unchiu-tău ştie; i-am spus încă din prima zi când am venit să stau cu tine. — Şi m-a recunoscut când ne-am întâlnit prima oară la Fieldhead? — Cum s-ar fi putut altfel? Când au fost anunţaţi domnul şi domnişoara Helstone, am ştiut că o să-mi văd fiica. — Prin urmare asta te-a tulburat; am văzut numaidecât că eşti emoţionată. — N-ai văzut nimic, Caroline; ştiu să-mi tăinuiesc simţămintele. Niciodată n-o să-ţi poţi da tu seama ce veacuri de senzaţii stranii am trăit în cele două minute care s-au scurs între clipa când ţi s-a pronunţat numele şi clipa când ai apărut pe uşă. N-ai să poţi afla niciodată cât m-au izbit înfăţişarea, expresia, umbletul tău. — De ce? Ai fost dezamăgită? — Cum o fi arătând? mă întrebasem mereu. Iar când am văzut cum arăţi, era cât pe-aci să cad din picioare. — Mamă, dar de ce? — Faţă în faţă cu tine tremuram ca frunza. Îmi spuneam: „Niciodată n-are să fie a mea; niciodată n-are să mă cunoască”. — Dar n-am spus şi n-am făcut nimic deosebit, Eram doar puţin cam intimidată la gândul că am să fiu prezentată unor străini, atât şi nimic mai mult. — Mi-am dat curând seama că eşti intimidată; şi ăsta a fost primul lucru liniştitor pentru mine. Dacă ai fi arătat ca o ţărăncuţă, necioplită, stângace, aş fi fost mulţumită. — Nu mai înţeleg nimic. — Aveam toate motivele să mă tem de o înfăţişare fără cusur, să nu mă încred într-o purtare cordială şi degajată, să tremur de frică în faţa distincţiei, graţiei şi curteniei. Pe vremea când eram singuratică, nefericită, tânără şi neştiutoare – o guvernantă frântă de trudă, zdrobită de muncă fără satisfacţii, gata să mă prăbuşesc înainte de vreme – frumuseţea şi curtenia mi-au ieşit în cale. Şi pe acestea, Caroline, atunci când mi-au zâmbit le-am luat drept îngeri coborâţi pe pământ! Le-am urmat până în casa unde sălăşluiau, iar după ce fără nicio rezervă mi-am depus în mâinile lor orice nădejde de fericire în viitor, am fost sortită să fiu martora unor transformări petrecute chiar în sânul căminului meu: să văd cum masca albă este dată la o parte, să văd cum travestiul strălucitor e lăsat să cadă, iar în faţa mea rămâne… Of, Dumnezeule! Cât am suferit! Se prăbuşi pe perne. Cât am suferit! Nimeni nu vedea – nimeni nu ştia; de nicăieri nu venea un gest de compătimire – un semn de izbăvire – o licărire de nădejde în îndreptare! — Linişteşte-te, mamă; acum toate au trecut. — Au trecut şi nu fără folos. M-am străduit să urmez cuvântul Domnului şi să-mi păstrez răbdarea; el mi-a fost sprijin în zilele durerii. Eram înnebunită de spaimă - am fost chinuită; prin multe şi grele încercări mi-a condus paşii până la o mântuire ce mi s-a arătat în vremea din urmă. Teama mă chinuia – şi el mi-a alungat-o hărăzindu-mi în locul ei această dragoste deplină… Dar, Caroline… Aşa îşi chemă copila, după o pauză. — Da, mamă. — Îţi cer ca atunci când vei revedea pentru prima oară mormântul tatălui tău, să respecţi numele dăltuit acolo în piatră. Ţie nu ţi-a făcut decât bine. Ţie ţi-a închinat toată comoara lui de frumuseţi; fără să-i adauge cândva vreun negru păcat. Tot ce ai primit tu de la el este minunat. Îi datorezi recunoştinţă. Încheierea socotelilor noastre comune las-o doar în seama lui şi a mea. Să nu te amesteci; Dumnezeu este cel chemat să facă dreptate. Legile acestei lumi niciodată nu ne pot sta aproape - niciodată! Când a fost vorba să mă apere, s-au dovedit neputincioase ca un fir de trestie putredă! — incapabile ca o bâlbâială de idiot când a fost vorba să-l îndrume pe el! Aşa cum ai spus şi tu, acum toate au trecut; între noi doi se află mormântul. Acolo doarme – în cimitirul de-aici! Şi ţăranii lui îi spun în seara asta ceea ce n-am spus încă niciodată până acum: „James, dormi în pace! Uite, cumplita datorie faţă de mine îţi este iertată! Priveşte, cu propria-mi mână şterg lungul şi întunecatul pomelnic! James, copilul tău ispăşeşte: această fiinţă plină de viaţă – întru totul asemănătoare ţie la chip – această făptură cu trăsăturile tale nealterate - acest dar nepreţuit pe care mi i-ai făcut s-a cuibărit cu dragoste la inima mea şi cu glas fierbinte m-a numit “mamă”. Bărbate al meu, iertat să fii! — Draga mea mamă, bine ai făcut! Oare duhul tatii ne poate auzi? Se simte oare mai alinat dacă află că încă îl iubim? — Eu nu despre iubire am pomenit, ci despre iertare. Păstrează în minte adevărul, copila mea – n-am pomenit despre dragoste! Şi de va fi ca în pragul veşniciei să se afle de faţă şi să mă vadă trecându-l, tot vorbele astea le voi avea în cuget. — Vai, mamă, cât trebuie să fi suferit! — Ei, copila mea! Inima omenească poate să sufere. Ea este în stare să cuprindă mai multe lacrimi decât apele oceanului. Niciodată nu ştim cât de adâncă şi cât de nesfârşită este această inimă, până ce nenorocirea nu începe a-şi dezlega baierile norilor ca s-o umple cu potopul întunericului. — Mamă, dă-le pe toate uitării! — Uitării! rosti însoţindu-şi exclamaţia cu cel mai straniu surâs fantomatic. Polul Nord va da năvală către cel de Sud, peninsulele Europei se vor muta în golfurile Australiei – iar eu tot nu voi fi uitat. — Taci, mamă! Odihneşte-te! Linişteşte-te! Şi copila începu să-şi legene mama, aşa precum mama îşi legănase mai înainte copila. În cele din urmă, doamna Pryor izbucni în plâns; iar după ce plânse se mai potoli. Se reîntoarse la îngrijirile duioase a căror desfăşurare frământarea o curmase pentru o vreme. Îşi aşeză fiica pe pat, îi netezi perna şi îi întinse cearceafurile. Îi potrivi părul moale cu buclele răvăşite, iar fruntea umedă i-o răcori cu o licoare proaspătă şi înmiresmată. — Mamă, spune-le să aducă o lumânare, să te pot vedea; şi roagă-l pe unchiul să mai treacă din când în când şi peaici prin cameră; vreau să-l aud cum îmi spune că sunt fiica ta. Şi, mămico, să-ţi iei cina aici; să nu mă laşi singură nicio clipă în noaptea asta. — Vai, Caroline, ce bine că eşti atât de drăguţă! Spune – du-te, şi am să mă duc; vino – şi am să vin; fă cutare lucru, şi am să-l fac. La fel ca şi anumite trăsături, ai moştenit anumite gesturi. „Mămico” am să aud totdeauna înainte de a-mi cere ceva: o cerere de-a ta, rostită totuşi cu glas duios, mulţumesc lui Dumnezeu! Da, adăugă ea în şoaptă abia auzită, şi el a vorbit cu glas duios, odată – ca un flaut care răspândeşte note drăgăstoase; iar apoi, când nu mai era nimeni de faţă să audă, a făcut să răsune dezacorduri ce sfâşiau nervii şi-ţi îngheţau sângele în vine – sunete în stare să te scoată din minţi. — Mi se pare atât de firesc, mămico, să-ţi cer ba cutare, ba cutare lucru; n-o să am nevoie decât de tine să-mi stai aproape şi numai tu să faci câte ceva pentru mine. Dar numi îngădui să devin obositoare; opreşte-mă dacă vezi că întrec măsura. — Nu trebuie să te bizui pe mine ca să te opresc; supraveghează-te tu singură. Sunt destul de puţin înzestrată cu curaj moral; lipsa acestuia este osânda mea. Din pricina asta am ajuns o mamă denaturată – asta m-a ţinut departe de copilul meu în timpul celor zece ani scurşi de când, după moartea tatălui tău, aş fi avut posibilitatea să te recapăt; asta mi-a paralizat mai întâi braţele şi a făcut ca fetiţa pe care aş fi putut s-o mai păstrez un timp lângă mine, să fie smulsă prea devreme din îmbrăţişarea acestor braţe. — Cum s-a întâmplat, mămico? — Te-am lăsat să pleci când erai un biet copilaş, fiindcă erai frumoasă şi eu mă îngrozeam de frumuseţea ta; o socoteam stigmatul perversiunii. Când aveai opt ani mi-au trimis portretul tău, iar portretul ăsta mi-a întărit temerile. Dacă mi-ar fi înfăţişat un copil de la ţară ars de soare – un copil oarecare, greoi şi necioplit - numaidecât m-aş fi zbătut să te recapăt; dar acolo, sub hârtia albă de mătase, am văzut înmugurind gingăşia unei flori aristocratice – „micuţa lady“ se putea citi în fiece trăsătură. De prea puţină vreme izbutisem cu greu să mă târăsc de sub jugul unui preafin gentleman – ca o evadată, rănită, zdrobită, paralizată, ajunsă în pragul morţii – pentru a mai avea curajul să înfrunt pe reprezentanta lui încă şi mai fină, ca o adevărată zână. Dulcea domnişoară încântătoare mă umpluse de spaimă; aerul ei de eleganţă înnăscută îmi îngheţase şi măduva în oase. În viaţa mea nu avusesem prilej să întâlnesc sinceritatea, modestia şi bunătatea ca însuşiri ale frumuseţii. O înfăţişare atât de maiestuoasă şi fermecătoare, căutam să mă conving singură, nu poate ascunde decât o minte pervertită şi crudă. Şi nu aveam încredere în puterea educaţiei de a îndrepta o astfel de minte; sau, mai degrabă, mă îndoiam profund de posibilitatea mea de a o influenţa. Caroline, n-am avut curajul să-mi iau răspunderea educaţiei tale; am hotărât s-o las pe seama unchiului tău. Ştiam că deşi e sever, Matthewson Helstone e un om integru. Şi el şi tot restul lumii m-au judecat foarte aspru pentru această hotărâre stranie şi nedemnă de o mamă, şi am meritat să fiu judecată cu atâta asprime. — Mămico, dar de ce ţi-ai luat numele de doamna Pryor? — Era un nume din familia mamei. L-am luat ca să pot trăi liniştită, fără chinuri. Numele bărbatului îmi reamintea în chip prea viu viaţa din căsnicie; n-aş fi putut îndura. În afară de asta, eram ameninţată să fiu readusă cu forţa la sclavie. Aşa ceva nu era cu putinţă; aş fi preferat oricând năsălia drept pat şi mormântul drept cămin. Numele cel nou mi-a fost ca o pavăză; la adăpostul lui mi-am reluat vechea ocupaţie de educatoare. La început abia cu greu îmi puteam procura cele necesare vieţii. Dar ce nespus de gustoasă era foamea când puteam să postesc în linişte! Cât de sigure păreau întunecimea şi frigul cumplit al unei vetre fără foc, atâta vreme cât nicio înfiorătoare imagine a spaimei nu venea să însângereze tristeţea! Cât de senină era singurătatea, când nu trebuia să mă tem de năvălirea violenţei şi viciului! — Dar, mămico, ai mai fost pe aici şi înainte vreme. Cum a fost cu putinţă ca atunci când ai venit din nou, împreună cu domnişoara Keeldar, să nu te recunoască nimeni? — N-am fost decât într-o scurtă vizită, ca logodnică, acum douăzeci de ani; iar pe atunci arătam cu totul altfel decât arăt acum: subţirică, aproape la fel de puţină la trup cum este astăzi fiica mea; înfăţişarea – până şi trăsăturile îmi sunt altele; părul, felul de a mă îmbrăca – toate sunt schimbate. Nici tu n-ai cum mă vedea în închipuire ca o fată subţirică şi tânără, îmbrăcată în rochii strâmte de muselină, cu braţele goale, cu brăţări şi coliere de mărgele, cu părul pieptănat în stil grecesc şi cu cârlionţii adunaţi deasupra frunţii. — Probabil că într-adevăr arătai cu totul altfel. Mămico, am auzit uşa de la intrare deschizându-se. Dacă e cumva unchiul, fii bună şi roagă-l să vină puţin până sus, ca să mă pot asigura prin spusele lui că sunt într-adevăr trează şi în toate minţile, că nu trăiesc doar un vis şi nu am halucinaţii. Din propria sa iniţiativă, parohul urca pe scări; iar doamna Pryor n-avu să-i facă decât un semn pentru a-l chema în odaia nepoatei. — Sper că nu-i e mai rău? se interesă el îngrijorat. — Cred că-i e mai bine. Are chef de conversaţie şi parcă a mai prins şi puteri. — Foarte bine! încuviinţă preotul şi intră numaidecât în cameră. Ha! Ce faci, Cary? Ai băut ceaiul făcut de mine? Să ştii că ţi l-am preparat exact aşa ca pentru sufletul meu. — ]Până la ultimul strop, unchiule. Şi mi-a făcut tare bine, parcă mi-a dat viaţă. Mi-a venit gust să mai stau de vorbă, aşa că am rugat-o pe doamna Pryor să te poftească încoace. Venerabilul ecleziast părea mulţumit, şi totuşi cam încurcat. Era dispus din toată inima să-i ţină nepoatei tovărăşie vreme de vreo zece minute, din moment ce ea o dorea, dar habar nu avea cum şi în ce fel s-o distreze. Îşi drese glasul – se foi pe loc. — Ca mâine te pui pe picioare, spuse negăsind altceva mai bun. Slăbiciunea asta are să-ţi treacă repede; pe urmă trebuie să bei vin negru – un butoi întreg, dacă eşti în stare – şi să mănânci vânat şi stridii. Îţi fac eu rost de ele, dacă există undeva pe lumea asta. Ascultă-mă pe mine! Până terminăm cu povestea asta te facem să fii mai voinică decât Samson. — Unchiule, cine e doamna care stă lângă dumneata, la capul patului? — Dumnezeule mare! se minună domnul Helstone. Doamnă… nu credeţi cumva că aiurează? Doamna Pryor zâmbi. — Ba aiurez, fiindcă mă aflu într-o lume de vis, spuse Caroline cu glas catifelat şi voios, şi vreau să te rog pe dumneata să-mi spui dacă lumea asta e într-adevăr vis ori e lumea reală. Ce doamnă avem în faţă? Dă-i un nume, unchiule. — Doamnă, trebuie să-l chemăm iarăşi pe doctorul Rile, sau mai degrabă pe doctorul MacTurk; e mai puţin şarlatan. Thomas să pună şaua pe căluţ şi să se ducă să-l cheme. — Nu. N-am nevoie de niciun doctor. Mămica are să fie singurul meu doctor. Acum înţelegi, unchiule? Domnul Helstone îşi împinse ochelarii pe nas înspre frunte, scoase tabacherea şi îşi administră o priză din conţinutul ei. Astfel învigorat, răspunse foarte scurt: — E limpede ca lumina zilei. Dumneavoastră i-aţi spus, doamnă? — Şi e adevărat? întrebă Caroline ridicându-se în capul oaselor. E într-adevăr mama mea? — N-ai să-ncepi să plângi, să faci cine ştie ce scenă, ori să te-apuce istericalele, dacă îţi răspund: Da? — Să plâng? Aş plânge dacă mi-ai fi răspuns Nu. Acum ar fi cumplit să vină o dezamăgire. Dar de ce nu-i dai un nume; dumneata cum îi spui? — Acestei doamne curajoase, îmbrăcată într-o rochie neagră ca de pe vremea bunicii, dar cu înfăţişare îndeajuns de tinerească pentru a putea să poarte şi veşminte mult mai arătoase, dacă ar vrea – acestei doamne eu îi spun Agnes Helstone. S-a măritat cu fratele meu James şi este văduva lui. — Şi mama mea? — Ce neîncrezătoare e micuţa asta! Uitaţi-vă la faţa ei, doamnă Pryor, puţin mai mare decât palma mea, şi vedeţi-o cât e de plină de înfrigurare şi emoţie. (Apoi către Caroline:) În orice caz, dânsa şi-a dat osteneala să te aducă pe lume; vezi, de-ţi îndeplineşte îndatoririle faţă de ea însănătoşindute cât măi curând şi îndepărtând paloarea asta din obraji. Ce să mai vorbim! De obicei arăta destul de rotofeie; ce-o fi făcut cu carnea de pe oase, chiar de mi-aş da viaţa n-aş putea să ghicesc. — Dacă dorinţa de a mă însănătoşi mă poate ajuta, atunci n-am să mai fiu multă vreme bolnavă. Azi-dimineaţă naveam nici motiv şi nici putere ca s-o doresc. În clipa aceea Fanny bătu la uşă şi dădu de veste că cina e gata. — Unchiule, dacă eşti bun, fii drăguţ şi trimite-mi ceva de mâncare – orice vrei, numai să fie din bucatele dumitale. Asta ar fi o treabă mai cuminte decât să mă apuce istericalele – nu crezi? — Ai vorbit ca un adevărat înţelept, Cary. Ia să vezi tu dacă n-ai să fi mulţumită! Când femeile izbutesc să fie raţionale – şi, mai cu seamă, când sunt în stare să se facă înţelese – pot să mă descurc şi eu cu ele. Numai ce e vag, simţămintele suprarafinate, stările alambicate mă scot din fire. Să-mi ceară mie o femeie ceva de mâncat ori ceva de îmbrăcat – fie şi cea mai năstruşnică minunăţie ori platoşa lui Aron, o parte din lăcustele şi mierea sfântului Ioan ori brâul de piele ce-i întărea mijlocul - şi sunt cel puţin în stare să înţeleg ce vor; dar atunci când se zbat pentru nici ele nu ştiu bine ce – simpatie, simţăminte, asemenea abstracţiuni nedefinite – nu-s în stare de nimic; nu ştiu ce mi se cere; mă văd cu totul lipsit de puteri. Doamnă, îngăduiţi-mi să vă ofer braţul. Doamna Pryor îi aduse la cunoştinţă că în noaptea aceea avea să rămână cu fiica ei. Ca urmare, Helstone le lăsă să stea împreună. Se întoarse curând, purtând o farfurie în chiar mâinile sale cele preasfinţite. — Acum am adus pui, le anunţă; dar mâine o să avem potârnichi. Ridicaţi-o în capul oaselor şi puneţi-i un şal pe umeri. Pe cuvântul meu că mă pricep la îngrijit bolnavii. Ei, uite aici, asta-i chiar furculiţa mică de argint folosită de tine când ai venit prima oară în casa parohială; mi-am spus că dac-o aduc poate săvârşesc ceva ce ai putea spune şi tu că-i un gând fericit, o atenţie delicată. Pune mâna pe ea, Cary, şi înfulecă din toate puterile. Caroline se strădui cât putu mai mult. Unchiul se încruntă când văzu în ce hal i se împuţinaseră puterile; totuşi, proroci lucruri mari pentru viitor. Şi cum bolnava lăudă hrana adusă de el şi îi zâmbi cu recunoştinţă, parohul se aplecă şi o sărută, zicând cu o voce sacadată şi aspră: — Noapte bună, fetişcană! Domnul sa te aibă în pază! În noaptea aceea Caroline se bucură de o tihnă atât de odihnitoare, aşa cum şedea înlănţuită de braţele mamei şi cu capul sprijinit de pieptul ei, încât uită să mai dorească orice altceva; şi cu toate că nu numai un singur vis o făcu să se zbuciume prin somn, atunci când se trezea gâfâind o mulţumire atât de caldă o năpădea odată cu trezirea, încât neliniştea i se potolea aproape în aceeaşi clipă. În ce o priveşte pe mamă, îşi petrecu noaptea asemenea lui Iacob la Peniel până în faptul zilei se rugă lui Dumnezeu, înălţându-i rugile cele mai fierbinţi.    

CAPITOLUL XXV   Bate vântul dinspre apus   Cei destul de îndrăzneţi să se adreseze cu atâta ardoare divinităţii nu capătă întotdeauna darul cerut. Se poate întâmplă ca noapte după noapte sudorile agoniei să izvorască întunecând fruntea bolnavului; cel ce se roagă poate să strige după îndurare cu acel glas fără sunet folosit de suflet când se adresează Nevăzutului. Şi poate cerşi: „Cruţă-l pe cel atât de drag inimii mele. Tămăduieşte lumina vieţii mele. Nu smulge de lângă mine ceea ce dragostea îndelungată a făcut să fie una cu întreaga-mi fiinţă. Dumnezeule al cerurilor şi al pământului, apleacă-ţi urechea – auzi-mă – milueşte-mă!“ Iar după atâta strigăt şi zbuciumare, soarele se poate înălţa pe cer ca să-l vadă aproape răpus. Aceiaşi zori de ziuă, care obişnuiau să-l salute cu murmurele zefirilor, cu triluri de ciocârlii, pot să se desprindă acum, cu întâiele lor freamăte, de pe buzele dragi lipsite de culoare şi reci. „Vai! Ce noapte chinuitoare am avut. Azi-dimineaţă mă simt şi mai rău. Am încercat să mă ridic. Şi nu pot. Visuri cu totul neobişnuite m-au torturat.” Pe urmă cel ce veghează se apropie de perna bolnavului şi vede o ciudată şi nouă alcătuire a trăsăturilor binecunoscute, simte numaidecât cum se apropie acele clipe de neîndurat, ştie că e voia Domnului ca idolul său să fie zdrobit, şi îşi lasă capul în piept, îşi supune sufletul sentinţei pe care nu are cum o ocoli şi pe care abia de izbuteşte s-o suporte. Fericita doamnă Pryor! Încă se mai ruga, fără să ştie că soarele de vară se ridicase deasupra colinelor, când copilul i se deşteptă lin în braţele sale. Niciun geamăt sfâşietor şi inconştient – acel sunet în stare să ne sleiască atât de adânc puterile, încât chiar dacă am jurat să fim tari, un val de lacrimi nestăpânite ia cu sine jurământul – nu îi vesti deşteptarea. Şi niciun răstimp de apatie neînsufleţită nu îi urmă. Cele dintâi vorbe rostite nu erau acelea ale înstrăinaţilor de lumea noastră şi cărora începe să li se îngăduie a rătăci pe tărâmuri necunoscute celor vii. Era limpede: Caroline îşi aducea perfect aminte ce se întâmplase. — Mămico, am dormit atât de bine! N-am visat şi nu m-am trezit decât de două ori. Doamna Pryor se ridică brusc, pentru ca fiica să nu-i pontă vedea lacrimile de bucurie ce îi năpădiseră ochii la auzul drăgăstosului cuvânt „mămico” şi binevenita linişte ce le urmase Multe zile în şir mama nu îndrăzni să se bucure decât cu teamă în suflet. Prima reîntremare păruse asemeni pâlpâirii unei lămpi ce stă să se stingă; dacă flacăra se înalţă luminoasă pentru o clipă, în cea următoare, rămasă fără vlagă, se-ascunde în căciulă. Epuizarea urma numaidecât după vioiciune. Toată vremea erau vizibile emoţionante sforţări de a arăta mai bine, dar prea adesea puterile refuzau să dea ascultare voinţei; prea adesea încercările de a face faţă eşuau strădaniile de a mânca, de a vorbi, de a părea voioasă nu dădeau roade. Se scurseră ceasuri nenumărate în răstimpul cărora doamna Pryor se temea că strunele vieţii nu mai rezistau la încordare, deşi momentul când aveau să plesnească putea fi amânat. În vremea asta mama şi fiica păreau să fi fost pe deplin date uitării în împrejurimi. Era către sfârşitul lui august: vremea se păstra frumoasă, adică rămânea foarte secetoasă şi cu foarte mult praf, fiindcă un vânt uscat din răsărit suflase fără contenire în ultima lună; şi foarte senină, de asemenea, deşi un fel de abur palid atârna în văzduh părând să răpească orice adâncime cerului, orice prospeţime verdeţii câmpurilor şi orice strălucire luminii zilei. Aproape toate familiile din Briarfield plecaseră în vreo călătorie. Domnişoara Keeldar şi prietenii ei se duseseră la mare; la fel întreg clanul doamnei Yorke. Domnul Hall şi Louis Moore, între care, probabil ca urmare a similitudinilor de vederi şi de temperament, se legase o spontană şi strânsă prietenie, plecaseră „în nord” să facă pe jos o excursie în ţinutul Lacurilor. Până şi Hortense, care fără îndoială ar fi fost bucuroasă dacă ar fi rămas s-o ajute pe doamna Pryor la îngrijirea bolnavei, fusese cu atâta stăruinţă rugată de domnişoara Mann s-o întovărăşească din nou la Wormwood Wells, unde nădăjduia să-şi mai îndulcească suferinţele mult înrăutăţite de vremea neprielnică, încât se simţise obligată să se supună; şi într-adevăr, nu-i stătea în fire să refuze rugămintea ce făcea apel la bunătatea ei şi totodată – prin recunoaşterea unei stări de dependenţă – îi măgulea amorulpropriu. Cât despre Robert, de la Birmingham trebuise să se ducă la Londra, unde încă se mai afla. Atâta vreme cât suflarea pustiurilor asiatice usca buzele şi înfierbânta vinele Carolinei, restabilirea ei fizică nu putea ţine pasul cu refacerea liniştii sufleteşti; dar veni o zi când vântul încetă să mai suspine la frontonul dinspre răsărit al casei parohiale şi la fereastra turnului bisericii. Un nor micuţ cât o mână omenească se înălţă către apus; răbufniri de vânt venite tot dintr-acolo îl împinseră înainte şi-l făcură să se lăţească; vremea ploioasă şi furtunoasă se înstăpâni pentru un timp. Când toate astea se sfârşiră, soarele se arătă plin de veselie, cerul îşi recâştigă azurul şi pământul verdeaţa; livida nuanţă holerică se şterse de pe chipul naturii: colinele se înălţau limpezi de-a lungul zărilor, eliberate de sub aburul palid aducător de friguri. Tinereţea îi putu fi acum de oarecare folos Carolinei şi la fel se arătară şi îngrijirile mamei: amândouă – încoronate de binecuvântarea Domnului, trimisă pe aripile adierilor limpezi ale vântului dinspre apus ce se strecurau alinătoare şi proaspete prin veşnic deschisa fereastră a camerei – îi reînsufleţiră puterile multă vreme aproape stinse. În cele din urmă doamna Pryor îşi dădu seama că nădejdile prindeau pe-ncetul temei: începuse o adevărată şi vizibilă convalescenţă. Nu numai că zâmbetul Carolinei devenise mai luminos şi întreaga stare sufletească mai senină, dar o anumită expresie i se ştersese de pe chip şi din priviri – o expresie dureroasă şi de nedescris, dar uşor de reamintit de către cei ce urmăriseră evoluţia primejdioasei boli. Cu mult înainte ca vlăguitele trăsături ale chipului ei să înceapă a se împlini, sau culorile ofilite să înceapă a se înviora, se petrecu o schimbare mai subtilă: toate deveniră mai blânde şi mai calde. În loc de o mască de marmură şi nişte ochi sticloşi, doamna Pryor văzu sprijinită de pernă o faţă palidă şi destul de vlăguită, poate mai trasă decât arătase înainte, dar mai puţin jalnică: fiindcă acum era vorba de o fată bolnavă dar în viaţă – nu de un simplu mulaj alb, statuar şi împietrit. La fel, în ultima vreme nu mai cerea întruna de băut. Cuvintele „Mi-e tare sete“ încetară de a-i fi unica lamentare. Uneori, după ce înghiţea câte ceva, mai spunea şi că a întremat-o; nu orice îmbiere la mâncare îi era la fel de silnică; câteodată chiar putea fi convinsă să-şi exprime o preferinţă. Cu câtă plăcere înfiorată şi grijă clocotind de dragoste îi pregătea mama bucatele alese! Cum o mai sorbea din ochi când gusta din ele! Hrana aduse vigoare. Putea să se ridice în capul oaselor. Pe urmă tânji de dorul de a respira aer curat, de a-şi revedea florile, de a vedea cum se coc fructele. Totdeauna darnic, unchiul cumpără un fotoliu de grădină numai pentru ea; o duse el însuşi în braţe şi o aşeză în frumosul fotoliu cu rotile iar William Farren se afla de faţă ca s-o împingă pe alei, să-i arate cum îi îngrijise plantele şi să primească instrucţiuni pentru ce avea de făcut în viitor. William şi Caroline găseau multe de discutat; aveau nenumărate preocupări comune; pasionante pentru ei, lipsite de orice interes pentru restul lumii. Amândoi arătau aceeaşi dragoste faţă de animale, păsări, insecte şi plante. Împărtăşeau cam aceleaşi idei cu privire la omenire şi la formele mai modeste de viaţă, şi cam aceeaşi înclinaţie către observarea amănuntelor naturii. Obiceiurile furnicilor şi muşuroiul clădit de ele la umbra unui cireş bătrân alcătuiau un subiect de discuţie; cuiburile unui anume soi de vrăbii, tihna unor ouşoare ca perlele şi propăşirea unor pui golaşi care abia încercau să zboare alcătuiau un altul. Dacă pe vremurile de atunci ar fi existat Chambers’s Journal el ar fi ajuns fără îndoială publicaţia favorită a domnişoarei Helstone şi a lui William Farren. Prima s-ar fi abonat la el; iar lui, desigur, i-ar fi fost împrumutat cu regularitate; amândoi ar fi crezut orbeşte şi s-ar fi delectat de minune cu minunatele povestiri despre iscusinţa animalelor. Asta e o digresiune; dar este în stare să explice din ce pricină Caroline n-ar fi acceptat pe nimeni altcineva să-i împingă fotoliul, şi pentru ce motiv această simplă tovărăşie şi conversaţie izbutea să asigure interesul plimbărilor prin grădină. Mergând prin preajma lor, doamna Pryor se mira că fiica ei se poate simţi atât de bine în tovărăşia unui „om din popor“. Ei îi era cu neputinţă să-i vorbească altfel decât solemn. Avea impresia că o largă prăpastie se întinde între casta ei şi a lui; şi că a trece peste această prăpastie sau a-l întâlni la jumătatea drumului ar fi însemnat să se înjosească. O întrebă blând pe Caroline: — Nu ţi-e teamă, draga mea, să discuţi atât de deschis cu această persoană? Ar fi în stare să depăşească măsura şi să devină incomod de vorbăreţ. — William să depăşească măsura, mămico? Nu-l cunoşti. Niciodată nu depăşeşte măsura; e mult prea mândru şi sensibil ca să facă asemenea lucru. William e un om deosebit. Doamna Pryor zâmbi neîncrezătoare pe socoteala acestei naive concepţii în stare să presupună că o astfel de persoană cu mâini butucănoase, cap colţuros şi trup greoi ar putea fi „un om deosebit”. La rândul său, Farren n-avea pentru doamna Pryor decât priviri încruntate. Îşi dădea seama când era judecat greşit, şi putea deveni arţăgos cu cei care nu-i acordau ce i se cuvenea. Seara o restituia pe Caroline în întregime mamei, şi doamnei Pryor îi plăceau serile; fiindcă atunci, singură numai cu fiica ei fiind, nicio umbră omenească nu reuşea să se interpună între ea şi obiectul adoraţiei. În timpul zilei revenea la obişnuitele ei momente de răceală şi purtare sobră. Între ea şi domnul Helstone se menţineau relaţii foarte respectuoase dar prea rigid ceremonioase; orice gest ce ar fi semănat a familiaritate ar fi trezit dispreţul imediat al unuia sau al amânduror acestor personaje; dar cu ajutorul unei politeţi stricte şi al unei rezerve niciodată încălcate, lucrurile mergeau destul de bine. Faţă de slujnice, purtarea doamnei Pryor nu era lipsită de curtenie, dar reţinută, îngheţată, fără amabilităţi. Probabil că mai curând sfiala decât mândria o făceau să pară atât de distantă; însă, cum era şi de aşteptat, Fanny şi Eliza nu izbutiră să sesizeze deosebirea, şi ca urmare nu se bucura de simpatia lor. Efectul nu întârzie să se arate; ajungea câteodată să fie nemulţumită de sine însăşi pentru greşeli pe care n-avea cum să le evite; şi în afară de celelalte, deveni abătută, rece şi taciturnă. Această stare se schimba sub influenţa Carolinei şi numai sub influenţa ei. Recunoscătorul sentiment de dependenţă faţă de îngrijirile ei, fireasca dragoste filială se revărsau asupra-i cu multă gingăşie; şi-atunci îngheţul se topea; rigiditatea se mlădia, devenea zâmbitoare şi maleabilă. Caroline nu-şi mărturisea dragostea prin vorbe – asta nu s-ar fi potrivit deloc cu doamna Pryor; ar fi văzut în ea o dovadă de nesinceritate; dar se lăsa pe seama ei fără rezerve; se bizuia pe dânsa cu o încredere neţărmurită; toate acestea îi desfătau inima de mamă. Îi făcea mare plăcere să-şi audă fiica spunându-i: „Mămico, fă cutare lucru”. „Te rog, mămico, dă-mi cutare.“ „Citeşte-mi ceva, mămico.“ „Cântă puţin, mămico.“ Nimeni altcineva – nicio fiinţă vie – nu-i solicitase vreodată în felul acesta serviciile, nu aşteptase astfel ajutor din partea ei. Faţă de ea unii oameni erau totdeauna mai mult ori mai puţin rezervaţi, solemni, la fel cum şi ea se arăta rezervată şi solemnă; alţii lăsau să se întrevadă că îşi dau seama de punctele ei slabe şi nu se pot împăca defel cu ele. Caroline în schimb nu vădea acum mai multă atitudine critică sau sensibilitate încărcată de reproşuri decât pe vremea când fusese un prunc de trei luni. Şi totuşi Caroline putea găsi pricini de reproş. Oarbă faţă de slăbiciunile înnăscute şi deci de nelecuit, avea ochii larg deschişi faţă de deprinderile câştigate şi deci cu posibilităţi de îndreptare. În anumite privinţe era în stare să-şi dojenească mama fără niciun fel de menajamente; iar mama, în loc să se simtă ofensată, găsea un izvor de bucurie descoperind că fata îndrăzneşte s-o dojenească, prin urmare că alături de ea se simte într-adevăr la largul său. — Mămico, sunt absolut hotărâtă să nu te mai las să porţi nicio zi rochia aceea veche; n-are o croială potrivită: fusta e prea dreaptă. De-acum în fiecare după-amiază o să-ţi pui rochia de mătase neagră; în rochia aceea arăţi drăguţă, îţi şade bine; iar pentru duminică ai să-ţi faci o rochie de satin negru – satin adevărat – nu imitaţie sau mai ştiu eu ce fleacuri. Şi ia seama, mămico, după ce ţi-o faci ai grijă s-o şi porţi. — Draga mea, eu ziceam că rochia cea neagră are să-mi slujească drept îmbrăcămintea mea cea mai bună încă mulţi ani de-acum înainte, şi mă gândeam să-ţi cumpăr ţie câteva lucruri. — N-are niciun rost, mămico. Unchiul îmi dă bani să-mi cumpăr tot ce doresc, ştii doar cât e de darnic; iar eu aşa am hotărât în inima mea: să te văd îmbrăcată în satin negru. Cumpără-ţi degrabă materialul şi să-l dai la cusut unei croitorese pe care am să ţi-o recomand eu; şi tot eu am să-ţi aleg modelul. Totdeauna vrei să te travesteşti în bunică; vrei neapărat să convingi lumea că eşti bătrână şi urâtă – iar asta nu-i deloc adevărat! Ba dimpotrivă – când te îmbraci drăguţ şi eşti bine dispusă arăţi într-adevăr frumoasă. Zâmbetul ţi-e atât de plăcut, dinţii atât de albi, iar părul păstrează o atât de frumoasă nuanţă deschisă! Şi pe urmă vorbeşti ca o doamnă tânără, ai un glas atât de limpede, cu o tonalitate fermecătoare, iar de cântat cânţi mai frumos decât orice altă femeie tânără ce-am auzit-o vreodată. De ce, mămico, porţi asemenea rochii şi bonete cum nu mai poartă nimeni? — Asta te deranjează, Caroline? — Foarte mult; chiar mă supără. Lumea zice că n-ai cu ce trăi; şi totuşi n-o duci deloc greu, fiindcă dăruieşti în dreapta şi-n stânga săracilor şi asociaţiilor religioase, deşi darurile astea le faci atât de discret şi pe tăcute, încât în afară de cei care le primesc foarte puţini ştiu de ele. Dar lasă că am să-ţi fiu eu cameristă; de îndată ce mă simt ceva mai în putere am să mă apuc de treabă, iar tu trebuie să fi aşa de bună, mămico, şi să urmezi tot ce spun eu. Şi aşezându-se alături de maică-sa, Caroline îi aranjă baticul de muselină şi îi netezi părul. Apoi continuă, ca şi cum chiar şi numai gândul la legătura dintre ele i-ar fi iscat o mare plăcere: — Mămica mea, care-i doar a mea şi eu sunt doar a ei. Acum sunt o fată bogată; am ceva ce pot iubi din toată inima, fără să-mi fie teamă că iubesc. Mămico, cine ţi-a dat broşa asta mică? Lasă-mă s-o desprind şi să mă uit la ea. Deşi de obicei se ferea de degetele îndrăzneţe şi de orice apropiere, doamna Pryor se supuse cu plăcere. — Tata ţi-a dat-o, mamă? — Mi-a dat-o sora mea, singura mea soră, Cary. De-ar fi trăit şi mătuşa ta Cary să-şi vadă nepoata! — De la tata nu ai nimic? Niciun medalion, niciun dar de la el? — Am unul singur. — Şi ţii la el? — Ţin foarte mult. — E drăguţ şi de valoare? — E scump şi nepreţuit pentru mine. — Arată-mi-l şi mie, mămico. Îl ţii aici, ori la Fieldhead? În clipa asta vorbeşte şi se apleacă spre mine; mă strânge în braţe. — Vai, mămico! Vorbeşti despre fetiţa ta care te necăjeşte, care nicio clipă nu te lasă în pace; când te duci în cameră la tine nu se poate stăpâni şi dă fuga să te caute, se ţine pretutindeni după tine, ca un căţeluş. — Ale cărei trăsături câteodată încă îmi mai pricinuiesc un fior ciudat. Pe jumătate încă îmi mai e teamă de frumuseţea ta, draga mamei. — Să nu-ţi fie; nu se poate să-ţi fie. Mămico, îmi pare foarte rău că tata n-a fost un om bun; atât de mult aş fi dorit să fi fost! Răutatea strică şi otrăveşte toate lucrurile plăcute; ucide dragostea. Dacă tu sau eu am crede despre cealaltă că e un om rău, n-am putea să ne iubim, nu-i aşa? — Şi dacă n-am putea să avem încredere una în alta, Cary? — Cât de nenorocite am fi! Mamă, înainte de a te fi cunoscut aveam o bănuială că nu eşti un om bun, că n-aş fi putut să te preţuiesc; teama asta îmi slăbea dorinţa să te văd; iar acum sunt în al nouălea cer când văd că eşti fără cusur – aproape; bună, deşteaptă, frumoasă. Singura ta meteahnă e că ai rămas prea de modă veche, dar de asta am să te lecuiesc eu. Mămico, lasă te rog lucrul; citeşte-mi ceva. Îmi place accentul tău din sud; e aşa de pur, de dulce! N-ai nicio pronunţie graseiată, nicio fornăială pe nas, aşa ca mai fiecare om de-aici, din nord. Unchiul şi domnul Hall spun că citeşti minunat, mămico. Domnul Hall a spus că niciodată na mai auzit vreo doamnă citind cu o nuanţare atât de corectă şi cu un accent atât de pur. — Aş fi bucuroasă dacă aş putea să întorc complimentul, Cary; dar, îţi spun drept, prima oară când l-am auzit pe întradevăr excelentul tău prieten citind şi predicând, n-am reuşit să înţeleg nimic din dialectul lui lăbărţat, de nordic. — Pe mine ai putut să mă înţelegi, mămico? Ţi s-a părut că şi eu vorbesc necizelat? — Nu. Dar aproape că doream să fie aşa, la fel cum doream să fi arătat ca o persoană neşlefuită. Tatăl tău, Caroline, avea înnăscut darul de a vorbi frumos; cu totul altfel decât vrednicul său frate; vorbea corect, melodios, mângâietor. Ai moştenit darul ăsta. — Bietul tata! Dar dacă era un om atât de plăcut, de ce nu era şi un om bun? — De ce era aşa cum era – adică într-un fel pe care, din fericire, tu n-ai cum ţi-l închipui, fetiţa mamei – n-aş putea să răspund; rămâne o taină de nepătruns. Cheia tainei rămâne în mâinile Celui ce l-a alcătuit, iar eu acolo o las. — Mămico, toată ziua lucrezi şi iar lucrezi; termină, te rog, odată de cusut; urăsc asta din toată inima. Îţi acoperă toată poala şi eu vreau să pun capul în ea; îţi ţine ochii ocupaţi, iar eu am nevoie de ei ca să se uite pe o carte. Poftim, ai aici pe scriitorul tău preferat - Cowper. Cicălelile de felul ăsta alcătuiau încântarea mamei. Dacă zăbovea vreodată cu împlinirea lor, asta se întâmplă numai fiindcă voia să le mai audă o dată şi să se bucure de insistenţele blânde, pe jumătate jucăuşe, pe jumătate nerăbdătoare ale copilei sale. Iar pe urmă, după ce le îndeplinea, Caroline, îi spunea cu şiretenie: — Să ştii că mă răsfeţi, mămico. Totdeauna mi-am închipuit că mi-ar face plăcere să fiu răsfăţată şi simt că e de-a dreptul încântător. La fel simţea şi doamna Pryor.  

CAPITOLUL XXVI   Caiete vechi   La vremea când cei de la conacul Fieldhead reveniră la Briarfield, Caroline se făcuse aproape bine. Întrucât primise prin poştă veşti despre convalescenţa prietenei sale, domnişoara Keeldar nu lăsă să treacă nici măcar un ceas între sosirea la conac şi prima vizită la casa parohială. O răpăială uşoară de ploaie se scurgea domol dar din abundenţă peste florile târzii şi tufişurile colorate în nuanţele roşietice ale toamnei, când se auzi cum se deschide portiţa grădinii şi silueta binecunoscută a domnişoarei Shirley trecu prin dreptul ferestrei. După ce intră, îşi arătă simţămintele în felul ei cu totul personal. Când era adânc emoţionată, de temeri sau bucurii deosebite, nu mai rămânea la fel de vorbăreaţă. Rareori îngăduia cuvintelor să-i trădeze emoţiile puternice şi nici chiar în priviri nu le lăsa să răzbată decât în chip cu totul fugar şi imperceptibil. O luă pe Caroline în braţe, se uită o clipă la ea, o sărută o dată, şi pe urmă zise: — Arăţi mai bine. Iar după un minut: Văd că eşti acum în afară de orice primejdie, dar fii cu grijă. Deie Domnul ca sănătatea să nu-ţi mai fie chemată a face faţă şi altor încercări! Apoi începu să vorbească cu însufleţire despre călătorie. În toiul acestei relatări pline de vervă, ochii îi tot rătăceau către Caroline, iar în strălucirea lor se putea citi o adâncă preocupare, o umbră de stinghereală şi o umbră de uimire care păreau să spună: „S-ar putea să se simtă mai bine; dar cât de fără vlagă e şi acum! Prin ce primejdii o fi trecut?” Deodată privirile i se întoarseră străpungătoare către doamna Pryor, pe care o întrebă: — Când se întoarce lângă mine guvernanta mea? — Pot să-i spun tot? o întrebă Caroline pe maică-sa. Iar când printr-un gest i se dădu îngăduinţa, Shirley înţelese numaidecât tot ce se petrecuse în lipsa ei. — Foarte bine! comentă ea cu răceală. Foarte bine! Numai că pentru mine nu e o noutate. — Cum! Ştiai? — Bănuisem de mult toată povestea. Auzisem câte ceva din trecutul doamnei Pryor – nu de la dânsa, ci de la alţii. Cunoşteam toate amănuntele legate de caracterul şi cariera domnului James Helstone; o singură după-amiază de taifas cu domnişoara Mann m-a făcut să cunosc cât se poate de bine toate acestea; de altfel James Helstone este unul dintre exemplele folosite de doamna Yorke ca nişte semnale luminoase, de un roşu aprins, pentru a preveni şi a le speria pe fetele tinere, cu gândul să le îndepărteze de la căsătorie. Cred că ar fi trebuit să fiu sceptică în ceea ce priveşte fidelitatea portretului creionat de asemenea mâini – amândouă doamnele încearcă o plăcere întunecată când au prilej să arate laturile negre ale vieţii – însă l-am întrebat şi pe domnul Yorke despre aceleaşi lucruri, şi mi-a spus: „Shirley, fata mea, dacă ţii să afli câte ceva despre acel James Helstone, eu nu-ţi pot spune decât că era tigru, nu om. Era frumos, desfrânat, curtenitor, crud, avea o fire slabă, nestatornică…” Nu plânge, Cary; n-o să mai pomenim despre lucrurile astea. — Nu plâng, Shirley; şi chiar dacă plâng, nu-i nimic  spune mai departe: nu-mi eşti prietenă dacă îmi ascunzi adevărul; urăsc sistemul ăsta de a disimula, de a mutila adevărul. — Din fericire ţi-am spus aproape tot ce aveam de spus, în afară de faptul că însuşi unchiul tău a confirmat cuvintele domnului Yorke, fiindcă şi lui îi e silă de minciună, şi nu recurge la niciunul dintre acele tertipuri făţarnice mai jalnice decât minciunile. — Dar tata e mort; ar trebui să-l lase în pace acum. — Aşa ar trebui – iar noi chiar o să-l lăsăm în pace. Hai, plângi, Caroline, are să-ţi facă bine; nu e sănătos să-ţi stăvileşti lacrimile sincere; în afară de asta, îmi place tare mult să împărtăşesc un gând care în clipa de faţă, când se uită la tine, străluceşte în ochii mamei tale; fiece picătură spală un păcat. Apoi continuă, adresându-se doamnei Pryor: Doamnă, v-aţi închipuit cumva că ar fi fost cu putinţă ca, în mod obişnuit, să vă văd zi de zi şi pe dumneavoastră şi pe fiica dumneavoastră împreună – când îmi săreau în ochi uimitoarele asemănări în atâtea şi atâtea privinţe – să observ, vă rog să mă iertaţi, emoţiile de nestăpânit prin care treceaţi când şi Caroline se afla de faţă, şi încă mai puternice în absenţa ei, şi totuşi să nu trec şi eu la unele presupuneri? Am trecut, şi ele s-au dovedit întru totul întemeiate. Am săncep a mă crede foarte ageră. — Şi cu toate astea să nu spui nimic? interveni Caroline, căci redevenise pe deplin stăpână asupra emoţiilor sale. — Nimic. N-aveam niciun fel de împuternicire ca să suflu vreo vorbă. Nu era treaba mea, m-am abţinut de a mă amesteca. — Ai pătruns într-o taină atât de ascunsă şi n-ai dat niciun semn c-ai dezlegat-o? — Ţi se pare atât de greu? — Nu ţi se potriveşte. — De unde ştii? — Nu eşti un om închis. Eşti sinceră şi comunicativă. — Se poate să fiu comunicativă, dar ştiu până unde să merg. Pot să-mi dezvălui comorile, dar să păstrez totuşi numai pentru mine un giuvaier sau două – o piatră ciudată, incrustată, care nu se găseşte de vânzare – o amuletă la a cărei licărire mistică chiar şi eu îmi îngădui rareori să mă uit. La revedere. Şi astfel Caroline avu impresia că a descoperit în firea bunei sale prietene o nouă latură. Nu trecu mult, şi descoperirea se preciză, oferindu-se de la sine. De îndată ce Caroline avu destulă putere ca să suporte o schimbare de decor – mai precis, să se afle într-o mică societate – domnişoara Keeldar şi începu să reclame zilnic prezenţa ei la Fieldhead. Nu se poate şti dacă vizita onoratelor rude începuse s-o plictisească – n-a spus niciodată că aşa ar sta lucrurile: dar o chema şi o reţinea pe Caroline cu o stăruinţă ce dovedea că o nouă prezenţă adăugată acelei venerabile companii nu era nedorită. Sympsonii erau anglicani evlavioşi şi bineînţeles că o întâmpinară pe nepoata parohului cu toată curtenia. Domnul Sympson se dovedi un om de o respectabilitate fără cusur, cu un temperament cam neliniştit, principii cucernice, dar concepţii de viaţă mondene; soţia sa era o femeie bună, răbdătoare, drăguţă şi cu educaţie aleasă. Fusese crescută într-un sistem de vederi înguste – ţinea morţiş la câteva prejudecăţi; nimic mai mult decât un pumn de buruieni amare; puţine preferinţe, diluate până ajungeau să-şi piardă orice urmă de savoare naturală, şi cu niciun fel de condiment utilizat la gătit; câteva principii excelente, preparate într-o crustă rigidă de bigotism, destul de greu de digerat; şi era mult prea supusă ca să se plângă vreodată de o asemenea dietă, sau să pretindă măcar o firmitură în afara ei. Fetele erau cu adevărat exemplare pentru persoanele de acelaşi sex cu ele. Erau înalte şi aveau nasuri de tip roman; primiseră o educaţie fără cusur; tot ce făceau era bine făcut. Istoria şi cărţile cele mai serioase le îmbogăţiseră mintea. Erau înzestrate cu principii şi păreri ce nu admiteau să fie clintite nici cu o iotă. Ar fi fost greu de găsit oriunde altundeva vieţi, simţăminte, maniere şi obiceiuri mai strict stabilite. Ştiau pe de rost un anumit cod al domnişoarelor de pension, unde se găseau adunate reguli privind vorbirea, comportamentul etc.; niciodată nu se abăteau de la ciudatele lui mici prevederi pragmatice; şi priveau cu tainică oroare exprimată în şoapte orice încălcări săvârşite de alţii. Oroarea inspirată de disperare nu mai constituia un mister pentru ele – descoperiseră acest Sentiment inexprimabil în acea trăsătură pe care alţii o numesc Originalitate. Cu o rapiditate excepţională sesizau semnele acelui rău; şi ori de câte ori îi dădeau de urmă – fie în priviri, fie în vorbe, fie în fapte, fie că îl identificau în stilul proaspăt, viguros al unei cărţi, ori îl auzeau într-un limbaj interesant, lipsit de banalităţi, pur, expresiv – se cutremurau, se fereau de el. Primejdia le stătea deasupra capului, ameninţarea le călca pe urme. Ce era acest straniu lucru? Fiind de neînţeles, nu poate fi decât rău. Să-l denunţăm şi să-l punem în fiare. Henry Sympson – singurul fiu şi cel mai mic dintre copiii familiei – avea cincisprezece ani. De obicei stătea împreună cu preceptorul; dacă se despărţea de el, o căuta pe vara lui, Shirley. Băiatul acesta se deosebea de surori; era mărunţel, şchiop şi palid; ochii mari îi luceau oarecum stins în orbitele adânci; erau, într-adevăr, cam şterşi – însă se arătau în stare să se şi lumineze; câteodată puteau nu numai să strălucească, ci să şi scânteieze; emoţiile puternice păreau capabile să dea culoare obrajilor şi hotărâre mişcărilor lui de invalid. Mama îl iubea pe Henry; considera toate ciudăţeniile lui ca semnul unei predestinări; recunoştea că nu e la fel ca alţi. Copii; îl socotea o nouă întruchipare a lui Samuel – cel ales de Dumnezeu încă de la naştere; era deci menit carierei preoţeşti. Cum nu-l înţelegeau, domnul şi domnişoarele Sympson îl lăsau de cele mai multe ori singur. Shirley făcu din el copilul ei favorit; iar el o transformă pe Shirley în tovarăş de joacă. Înăuntrul acestui cerc de familie – sau mai degrabă în afara lui – se mişca preceptorul – satelitul. Da – Louis Moore era un satelit al casei Sympson, legat de ea şi totuşi de sine stătător; totdeauna de faţă - totdeauna la distanţă. Toţi membrii acestei familii ireproşabile îi arătau consideraţia cuvenită. Tatăl îl trata cu o politeţe sobră, dar uneori devenea nervos; fiind o femeie blândă, mama era atentă, dar protocolară; fetele vedeau în el o abstracţiune, nu un om. Felul lor de a purta lăsa să se înţeleagă pe faţă că pentru ele preceptorul fratelui nu avea viaţă. Erau fete învăţate; la fel şi preceptorul dar nu pentru ele. Erau fete înzestrate; şi el avea unele însuşiri, dar imperceptibile pentru simţurile lor. Cea mai inspirată schiţă de desen ieşită din mâna lui, rămânea pentru ele o simplă foaie de hârtie; cea mai pătrunzătoare observaţie pornită de pe buzele lui le ajungea la urechi, dar nu le pătrundea în auz. Nimic n-ar fi izbutit să le tulbure calmul şi seninătatea purtărilor. Ar fi trebuit să adaug că nimic nu putea fi la înălţimea purtărilor lor. Dar îmi aduc aminte de un fapt care a mirat-o în chip straniu pe Caroline Helstone: descoperirea că vărul ei nu avea la Fieldhead absolut niciun prieten care să ţină la el. Pentru domnişoara Keeldar rămânea în aceeaşi măsură un simplu profesor, şi totodată şi un mărunt gentleman, un bărbat oarecare, ca şi pentru onorabilele domnişoare Sympson. Ce se întâmplase cu Shirley, cu inima ei generoasă, de era în stare să rămână atât de indiferentă faţă de situaţia îngrozitoare a unui semen izolat astfel sub acoperişul ei? Poate că nu era arogantă faţă de el, dar niciodată nu-l băga în seamă: îl lăsa în pace. Louis venea şi pleca, vorbea sau tăcea, dar ea foarte rar îşi dădea seama de existenţa lui. Cât despre Louis Moore însuşi, lăsa impresia că este obişnuit cu astfel de viaţă şi se hotărâse să o îndure pentru o vreme. Toate darurile sale păreau să-i fie zidite înlăuntrul fiinţei şi să rămână fără murmur în captivitate. Niciodată nu râdea; rareori zâmbea; nu se plângea de nimic. Îşi îndeplinea îndatoririle cu scrupulozitate. Elevul îl iubea; de la restul lumii nu pretindea nimic altceva decât bună-cuviinţă. S-ar fi zis chiar că nici n-ar fi acceptat ceva în plus, cel puţin în casa unde se afla acum; fiindcă atunci când vara lui Caroline îi făcu unele modeste avansuri de prietenie, nu le încurajă deloc; mai degrabă o ocolea decât o căuta. O singură altă făptură însufleţită, în afară de palidul, stângaciul lui elev, îi era dragă în casa aceea, şi anume neînduplecatul Tartar; acesta, încruntat şi inabordabil pentru alţii, arăta faţă de el o preferinţă cu totul specială; o preferinţă atât de evidentă, încât uneori, când Moore, fiind chemat la masă, intra în sufragerie şi se aşeza nebăgat în seamă de nimeni, Tartar se scula din culcuşul lui de la picioarele domnişoarei Shirley şi se ducea lângă taciturnul preceptor. O dată – dar numai o singură dată – Shirley observă că îşi părăsise locul; ridicându-şi mâna albă şi vorbindu-i alintător, încercă să-l cheme îndărăt. Tartar se uită, se gudură şi scheună după obiceiul lui, dar nu luă totuşi în seamă invitaţia şi foarte nepăsător se propti în coadă, la dreapta lui Louis Moore. Respectivul domn aşeză capul mare şi cu bot negru pe genunchiul său, îl mângâie, şi zâmbi uşor, discret, numai pentru sine. Un observator fin ar fi putut să remarce, în cursul aceleiaşi seri, că după ce Tartar se întorsese sub ascultarea stăpânei lui, şi din nou stătea culcat lângă scăunelul ei de picioare, temerarul preceptor izbuti iarăşi să-l fascineze doar cu un cuvânt şi un singur gest. Când auzi cuvântul, ciuli urechile; când văzu gestul, se ridică în picioare şi veni, ţinând capul plecat în jos, ca semn de dragoste, să primească aşteptata mângâiere; iar pe când aşteptările i se împlineau, zâmbetul acela semnificativ se răspândi din nou pe faţa senină a lui Moore.   Într-o zi, pe când şedeau amândouă singure în chioşc, Caroline întrebă: — Shirley, ai ştiut că vărul meu Louis a fost preceptor în familia unchiului tău mai înainte ca Sympsonii sa vină aici? De data asta răspunsul dat de Shirley nu urmă la fel de repede ca de obicei, dar, în sfârşit, rosti: — Da – bineînţeles. Am ştiut foarte bine. — Credeam că tu trebuie să fi cunoscut şi împrejurările. — Ei, şi ce dacă? — Mi-e greu să înţeleg cum de n-ai pomenit niciodată de ele. — De ce oare îţi este atât de greu? — Mi se pare ciudat. Nu pot găsi nicio explicaţie. Tu vorbeşti destul de mult şi vorbeşti deschis, liber. Cum s-a întâmplat că despre împrejurarea aceea n-ai pomenit niciodată? — Aşa s-a-ntâmplat, răspunse Shirley, şi începu să râdă. — Eşti o fiinţă ciudată! adăugă Caroline. Credeam că te cunosc chiar foarte bine, dar încep să-mi dau seama că am greşit. Ai tăcut ca peştele în legătură cu doamna Pryor; iar acum, din nou, uite alt secret. Dar de ce ai făcut din asta un secret – rămâne o taină pentru mine. — N-am făcut niciodată un secret, n-aveam niciun motiv so fac. Dacă m-ai fi întrebat cine e preceptorul lui Henry, ţi-aş fi spus; dealtminteri, credeam că ştii. — Mă nedumeresc pe mine mai multe lucruri în povestea asta, nu numai unul; nu-ţi place bietul Louis - de ce? Nu-ţi convine cumva ceea ce tu probabil consideri situaţia lui de subordonat? Oare ai vrea ca fratele lui Robert să aibă o situaţie mai înaltă? — Chiar aşa: fratele Iul Robert! fu răspunsul rostit de Shirley pe un ton cu accente de dispreţ. Apoi, cu un gest de mândră nerăbdare, smulse un trandafir de pe o creangă ce se iţea printre zăbrele. — Da, stărui Caroline cu hotărâre blândă, fratele lui Robert. Atât de apropiată rudă e cu Gérard Moore de pe vâlcea, deşi natura nu i-a dăruit trăsături la fel de frumoase ori un aer la fel de nobil; dar sângele îi este tot atât de ales şi ar fi un gentleman tot atât de desăvârşit, dacă ar avea libertatea să se manifeste. — Caroline a noastră cea înţeleaptă, smerită şi pioasă! exclamă Shirley cu ironie, Auzi-o ce spune: oameni şi îngeri! N-ar trebui să dispreţuim trăsăturile comune şi nicio ocupaţie trudnică dar cinstită, nu-i aşa? Uite-ţi obiectul laudelor, e colo, în grădină, continuă arătând printr-un gol din ţesătura plantelor agăţătoare; şi pe acolo putea fi văzut Louis Moore înaintând încet pe alee. — Nu-i deloc urât, Shirley, insistă mai departe Caroline; nu-i deloc lipsit de nobleţe; e trist, şi tăcerea îi pecetluieşte mintea; eu cred că e inteligent, şi poţi fi convinsă că în cazul când în firea lui n-ar exista trăsături demne de laudă, domnul Hall nu i-ar căuta niciodată tovărăşia cu asiduitatea cu care o caută. Shirley începu să râdă; şi râse iarăşi, de fiecare dată întrun chip vag-sarcastic. Apoi comentă: — Bine! Bine! Din pricină că e prietenul luă Cyril Hall şi fratele lui Robert Moore uite că-i suportăm prezenţa – nu-i adevărat, Cary? Tu crezi că e inteligent, aşa-i? Nu-i chiar tâmpit – nu? Vreo trăsătură remarcabilă! id est, nu chiar un netrebnic. Bun! Părerile tale au totdeauna importanţă pentru mine; şi ca să-ţi dovedesc că aşa stau lucrurile, dacă vine încoace am să stau de vorbă cu el. Louis se apropie de chioşc; fără să ştie că înăuntru se află cineva, se aşeză pe scări. Devenit acum tovarăşul lui obişnuit, Tartar îl urmase şi i se întinse peste picioare. — Bătrâne, bătrâne! îl mângâie Louis trăgându-l de urechea cafenie, sau mai bine zis de ceea ce rămăsese din organul acela sfâşiat şi rupt în sute de încăierări. Soarele toamnei îşi revarsă tot atât de generos strălucirea asupra noastră ca şi asupra celor mai frumoşi şi mai bogaţi decât noi. Grădina asta nu-i deloc a noastră, dar ne bucurăm de verdeaţa şi de miresmele ei, nu-i aşa? Pe urmă tăcu şi îl mângâie mai departe pe Tartar, care tot scheuna încet arătându-şi nemăsurata afecţiune. Un freamăt uşor se stârni prin copacii din jur; o fluturare stinsă ca a frunzelor coborî spre pământ; erau păsărele, care după ce poposeau pe iarbă păstrând cu sfioşenie anume distanţă, începeau să ţopăie de colo-colo, de parcă ar fi aşteptat ceva. — Spiriduşii ăştia mici şi cafenii îşi aduc aminte că ziua trecută le-am dat de mâncare, monologă din nou Louis. Mai vor nişte biscuiţi, dar azi am uitat să pun deoparte o bucăţică. Drăcuşori vioi şi poznaşi, n-am nicio firmitură pentru voi! Vârî mâna în buzunar şi o scoase goală. — O lipsă uşor de împlinit, şopti domnişoara Keeldar la locul ei de ascultare. Scoase din coşuleţ o bucăţică de pesmecior, fiindcă din rezervele strânse acolo nu lipsea niciodată ceva ce putea fi aruncat la puii de găină, la răţuşte, ori la vrăbii; şi aplecându-i-se peste umăr îi puse firimiturile în palmă, zicând: Uite. Există şi o providenţă pentru cei neprevăzători. — După-amiaza asta de septembrie e încântătoare, observă Louis Moore în vreme ce – deloc descumpănit - arunca fără grabă firimiturile peste pajişte. — Chiar şi pentru dumneata? — La fel de încântătoare pentru mine ca şi pentru orice cap încoronat. — Dumneata trăieşti un fel de sălbatică şi solitară izbândă, găsind prilejuri de bucurii în natură, în lucrurile neînsufleţite şi în cele însufleţite de pe treptele mai modeste ale existenţei. — Solitară da, dar sălbatică nu. Alături de animale simt că sunt fiu al lui Adam; că sunt moştenitor al celui căruia i s-a dat stăpânire asupra a „tot ce e viu şi se mişcă pe faţa pământului”. Câinele dumitale ţine la mine şi mă urmează pretutindeni; când mă duc în curte, porumbeii dumitale ies din porumbar şi fâlfâie din aripi pe la picioarele mele; iapa din grajd mă cunoaşte la fel de bine ca şi pe dumneata şi mă ascultă mai cu supunere. — Trandafirii mei îţi oferă dulcea lor mireasmă, iar copacii mei te ocrotesc cu umbra lor. — Şi, urmă Louis, niciun fel de capricii nu-mi pot răpi aceste bucurii: sunt ale mele. Se ridică şi porni mai departe; Tartar îl urmă ca şi când dragostea şi datoria l-ar fi îndemnat s-o facă, iar Shirley rămase în picioare pe pragul chioşcului. Caroline îi văzu chipul îndreptat către asprul preceptor; era palidă, de parcă mândria i-ar fi sângerat pe dinăuntru. — Vezi, îi spuse Caroline pe ton de scuză, e atât de deseori lovit în simţămintele lui delicate, încât asta îl face să fie morocănos. — Vezi, îi răspunse Shirley furioasă, e un subiect asupra căruia noi două o să ne certăm, dacă îl vom discuta de multe ori; aşa că să-l părăsim de-acum încolo şi pentru totdeauna. “Cred că nu numai o singură dată s-a mai purtat în acelaşi fel, gândi Caroline doar pentru sine. Şi asta o face pe Shirley să fie atât de distantă; totuşi mă mir că nu e în stare să arate îngăduinţă pentru natura omenească şi pentru împrejurări; şi mă mir că firea lui în general modestă, bărbătească, sinceră n-a putut s-o influenţeze favorabil în ce-l priveşte. Nu deseori e atât de pătimaşă, atât de arţăgoasă.”   Mărturia verbală a doi dintre prietenii Carolinei cu privire la firea vărului ei avu darul de a-i spori părerile bune despre el. William Farren, a cărui căsuţă o vizitase împreună cu domnul Hall, îl categorisise drept „adevărat gentleman”: altul la fel nu se mai afla în Briarfield; el – William – „era în stare să facă orice pentru omul ăsta. Şi pe urmă numai să fi văzut ce mult ţineau la el copiii, şi cât i-a plăcut nevestei de cum a dat ochii cu dânsul; de îndată ce intra într-o casă, copiii se strângeau ciotcă în jurul lui; mogâldeţele astea se poartă de parcă ar fi mai dibaci decât cei în toată firea, dacă vine vorba de ghicit firea oamenilor”. Dând răspuns unei întrebări puse de domnişoara Helstone în legătură cu părerea lui despre Louis Moore, domnul Hall spuse fără şovăire că era omul cel mai valoros pe care-l întâlnise de când părăsise Cambridge-ul. — Dar e atât de ursuz! obiectase Caroline. — Ursuz! E cel mai plăcut tovarăş de pe lume! E plin de un umor ciudat, liniştit şi cu totul original. Nici o excursie din viaţa mea nu mi-a prilejuit atâta plăcere ca aceea făcută împreună cu el la lacuri. Inteligenţa şi gusturile îi sunt cu adevărat superioare şi oricine are de câştigat când se află sub influenţa lor; cât despre temperament şi fire, eu afirm că sunt excepţional de frumoase. — La Fieldhead e totdeauna morocănos şi, după cum cred, are reputaţia că ar fi mizantrop. — Ei! Îmi închipui că la Fieldhead nu se poate simţi la largul lui – se află într-o situaţie nepotrivită. Sympsonii sunt oameni foarte onorabili, dar nu dintre aceia în stare să-l înţeleagă; prea le stă mintea numai la forme şi politeţuri, adică la tot ce poate fi mai străin de firea lui Louis. — Nu cred că domnişoara Keeldar îl simpatizează. — Nu-l cunoaşte – nu-l cunoaşte; altminteri, e suficient de înţeleaptă ca să-i recunoască meritele. „De, probabil că nu-l cunoaşte”, îşi spusese în gând Caroline, şi cu ajutorul acestei ipoteze ajunsese să înţeleagă ceea ce altminteri i se părea de neînţeles. Dar nu multă vreme îi fu dat să poată rămâne la această soluţie simplă a nedumeririlor; în curând se văzu obligată să refuze domnişoarei Keeldar până şi o asemenea scuză negativă pentru această prejudecată. Într-o bună zi, Caroline se întâmplă să se afle în camera de studiu împreună cu Henry Sympson, a cărui fire prietenească şi plină de afecţiune îi câştigase foarte repede simpatia. Băiatul era ocupat cu o născocire mecanică; infirmitatea îl făcea să îndrăgească ocupaţiile sedentare; la un moment dat începu să scotocească prin biroul preceptorului după nişte ceară sau o bucată de sfoară, care îi trebuiau atunci. Moore nu se afla de faţă, fiindcă domnul Hall îl invitase la o plimbare mai lungă. Henry nu izbuti să găsească repede ce căuta: răscolea un sertar după altul; până când, în sfârşit, deschizând un sertar interior, dădu – nu peste un ghem de sfoară sau un bulgăre de ceară de albine – ci peste un teanc de caiete cu coperte marmorate, legat cu o panglică. Se uită la ele şi zise: — Ce gunoaie mai strânge şi domnul Moore în birou! Sper că n-o să păstreze şi caietele mele tot cu atâta grijă. — Ce-i acolo? — Caiete vechi. Şi îi azvârli Carolinei tot pachetul. Pe dinafară arăta atât de îngrijit, încât deveni curioasă să afle ce cuprinde. — Dacă nu-s decât nişte caiete vechi, crezi c-aş putea să mă uit prin ele? — Sigur, fără discuţie. Biroul domnului Moore e pe jumătate al meu – fiindcă îmi îngăduie să ţin în el tot ce vreau – aşa că îţi dau eu voie. Cercetând caietele văzu că ele cuprind compuneri în franceză, scrise cu o caligrafie ciudată dar strânsă, minunat de curată şi clară. Scrisul îi era cunoscut; nici nu mai avu nevoie de dovada suplimentară oferită de numele înscris la sfârşitul fiecărei teme, pentru a şti cui îi aparţineau. Şi cu toate astea numele o umplu de mirare: „Shirley Keeldar, Sympson Grove…shire (un comitat din sud), iar data se situa cu patru ani în urmă. Legă la loc pachetul şi îl ţinu în mână, cu gândurile concentrate asupra lui. Avea aproape impresia că deschizându-l trădase încrederea cuiva. — Sunt ale verişoarei mele Shirley, după cum vezi, spuse Henry cu nepăsare. — Tu i le-ai dat domnului Moore? Le-a scris împreună cu doamna Pryor, nu-i aşa? — Le-a scris în camera de studiu de la Sympson Grove, când stătea acolo, la noi. Domnul Moore îi dădea lecţii de franceză; e limba lui maternă. — Ştiu… Şi era o elevă silitoare, Henry? — Era neastâmpărată şi râdea întruna, dar îţi făcea plăcere să stai cu ea în cameră; alături de Shirley lecţiile deveneau încântătoare. Învăţa foarte repede – nici n-ai fi putut spune când şi cum. Pentru ea franceza era o jucărie; o vorbea repede – repede; la fel de repede ca şi domnul Moore. — Era ascultătoare? Făcea pozne? — Într-un fel făcea destul de multe pozne; era neastâmpărată, dar mie îmi plăcea. O iubesc cu disperare pe Shirley. — O iubeşti cu disperare – prostuţule mic! Nici nu ştii ce vorbeşti. — O iubesc cu disperare; e lumina ochilor mei; azi-noapte i-am spus la fel şi domnului Moore. — Ar fi trebuit să te certe fiindcă exagerezi. — Nu m-a certat. El nu stă numai să certe şi să certe, cum fac guvernantele fetelor. Citea atunci, şi doar a zâmbit cu ochii pe carte, şi mi-a spus că dacă domnişoara Keeldar n-ar fi decât atât, atunci ar fi mai puţin decât socoteşte el că este; asta fiindcă eu nu-s decât un puşti miop şi cu ochi spălăciţi. Mi-e teamă că-s un biet nefericit, domnişoară Caroline Helstone. Sunt infirm, ştii. — Nu contează, Henry, eşti un băiat foarte drăguţ; iar dacă Dumnezeu nu ţi-a hărăzit sănătate şi putere, ţi-a dat un caracter frumos, un suflet şi o minte minunată. — O să fiu dispreţuit. Câteodată îmi vine să cred că şi Shirley şi dumneata mă dispreţuiţi. — Ascultă, Henry. În general nu-mi plac băieţii de vârsta ta; am o adevărată oroare de ei. Mi se par nişte mici ticăloşi care găsesc o plăcere contra firii în a ucide şi chinui păsărele, insecte şi pisoi şi tot ce e mai slab decât ei; dar tu eşti aşa de deosebit de ei, încât te iubesc foarte mult, Ai aproape tot atâta minte cât un bărbat (mult mai multă, martor mi-e Dumnezeu – murmură doar pentru sine – decât mulţi bărbaţi); îţi place să citeşti şi te pricepi să vorbeşti cu judecată despre ce citeşti. — Chiar că-mi place să citesc. Ştiu că am minte şi ştiu că am şi simţire. În clipa aceea intră domnişoara Keeldar, spunând: — Henry, ţi-am adus gustarea aici; am să ţi-o pregătesc chiar eu. Puse pe masă un pahar de lapte dulce, o farfurie pe care se afla ceva cu aspect nu prea diferit de pielea tăbăcită, şi un instrument asemănător cu o furculiţă de prăjit pâinea. — Ce faceţi voi aici, continuă apoi, răscoliţi biroul domnului Moore? — Ne uităm la caietele tale vechi, îi răspunse Caroline. — Caietele mele vechi? — Caiete de franceză. Iată! Probabil că sunt socotite de mare preţ; uite cu câtă grijă au fost păstrate. Îi arătă pachetul. Shirley i-l smulse din mână, zicând: — Nici n-am ştiut că există. Credeam că toate au fost folosite încă de mult la aprinsul focului din bucătărie sau la încârlionţatul părului slujnicelor de la Sympson Grove. De ce le-ai păstrat, Henry? — Nu eu le-am păstrat; mie nici un mi-ar fi dat prin gând; nici măcar n-am visat că nişte caiete pot să fie obiecte de preţ. Domnul Moore le-a pus la păstrare în sertarul dinăuntru al biroului său; probabil că le-a uitat acolo,  — C’est cela; le-a uitat, fără îndoială, repetă Shiriey. Sunt extraordinar de frumos scrise, observă cu satisfacţie. — Ce fată zburdalnică erai, Shirley, pe vremea aceea! Te ţin aşa de bine minte; o fiinţă subţirică, sprintenă, şi cu toate că erai aşa de înaltă, te-aş fi putut ridica într-o mână. Parcă te văd şi-acum, cu buclele tale lungi şi bogate căzându-ţi pe umeri, şi şalul revărsat de sub ele. De obicei îl făceai pe domnul Moore să fie voios - vreau să zic, la început; dar cred că după câtva timp ai început să-l necăjeşti. Shirley răsfoia paginile acoperite cu scris îndesat şi nu spunea nimic. Deodată rosti: — Asta a fost scrisă într-o după-amiază de iarnă. E descrierea unui peisaj acoperit de zăpadă. — Îmi aduc şi eu aminte, spuse Henry. Când a citit-o, domnul Moore a strigat: „Voilà le Français gagné!“ Zicea că e foarte izbutită. După aceea l-ai pus să deseneze, în sepia, peisajul descris de tine.   — Va să zică n-ai uitat, Hal? — Nici vorbă. Toţi am fost certaţi în ziua aceea fiindcă nam coborât la ceai când ne-au chemat. Îmi mai aduc aminte cum şedea preceptorul meu la şevalet şi cum tu stăteai în spatele lui, îi ţineai lumânarea şi urmăreai cum desenează costişa înzăpezită, pinul, cerbul culcat la poalele lui şi semiluna agăţată pe cer. — Unde îşi păstrează desenele, Henry? Ar trebui să le vadă şi Caroline. — În mapă, dar lacătul e încuiat şi cheia-i la dânsul. — Cere-i-o când se întoarce. — Tu ar trebui să i-o ceri, Shirley. Acuma eşti foarte rezervată cu el; te porţi ca o doamnă nobilă şi foarte mândră – am observat eu. — Shirley, eşti un adevărat mister, îi şopti Caroline la ureche. Ce ciudate descoperiri fac de-o vreme, mai în fiecare zi! Eu, care credeam că mă bucur de încrederea ta. Inexplicabilă fiinţă! Până şi băiatul ăsta te ţine de rău. — După cum vezi, Henry, nu-mi mai amintesc de “vechile şi uitatele păcate“, spuse domnişoara Keeldar răspunzând tânărului Sympson şi fără să-i acorde vreo atenţie Carolinei. — Asta n-ar fi trebuit s-o faci niciodată. Nu meriţi să fi luceafărul unui bărbat, dacă ai memoria atât de scurtă. — Luceafărul unui bărbat – auzi! Şi prin „bărbat” înţelegi preastimabila ta persoană, nu? Hai, bea laptele ăsta proaspăt până nu se răceşte. Tânărul infirm se ridică şi porni şchiopătând înspre cămin; îşi lăsase cârja rezemată de consolă. — Sărmanul şi dragul meu infirm! murmură Caroline abia auzit şi-l sprijini în mers. — La cine ţii tu mai mult, Shirley, la mine sau la domnul Sam Wynne? întrebă băiatul pe când se aşeza într-un fotoliu. — Vai, Harry! Sam Wynne e năpasta mea! Tu eşti băieţelul meu cel mai drag, — La mine sau la domnul Malone? — Tot la tine – de o mie de ori mai mult Dar ei sunt bărbaţi zdraveni şi cu favoriţi, fiecare înalt de câte şase picioare. — Pe câtă vreme tu, Henry, n-ai să fi toată viaţa ta nimic mai mult decât un biet plângăreţ mărunt şi palid. — Da, ştiu. — N-ai de ce să fi supărat. Nu ţi-am mai spus de atâtea ori cine era aproape tot aşa de mărunt, la fel de palid, la fel de chinuit ca şi tine, şi totuşi puternic ca un uriaş şi viteaz ca un leu? — Amiralul Horatio? — Amiralul Horatio, viconte de Nelson şi duce de Bronti; cu inimă mare ca de titan; viteaz şi curajos cât toată lumea şi vremurile cavalerismului; conducătorul puterii Angliei; comandant al forţelor ei de pe întinsul mărilor; aruncător al fulgerelor ei pe deasupra valurilor. — Un om mare; dar eu nu sunt războinic, Shirley; şi cu toate astea mintea nu mi se odihneşte o clipă, ard zi şi noapte – pentru ce – n-aş prea putea sa spun ca să fiu – ca să – ca să sufăr, cred. — Henry, ceea ce te tulbură e mintea ta, care e mai puternică şi mai matură decât ţi-e trupul. E o întemniţată. E ţinută în robie fizică. Dar ea are să se zbată totuşi, şi are să se elibereze. Învaţă cu grijă, studiază nu numai cărţile, ci şi lumea. Iubeşti natura; iubeşte-o fără teamă. Fii răbdător – aşteaptă trecerea timpului. N-ai să fii soldat sau marinar, Henry, dar dacă vei trăi, ai să fii – ascultă prorocirea mea – ai să fii scriitor - poate chiar poet. — Scriitor! Asta e o rază de speranţă – o adevărată rază de speranţă! Am să fiu – am să fiu! Am să scriu o carte numai ca să ţi-o dedic ţie. — Ba ai s-o scrii pentru a aduce o descătuşare adevărată sufletului tău. Vai de mine! Ce tot spun eu aici? Mai multe decât înţeleg, cred, sau pot îndrepta. Uite, Hall, ai aici turtă de ovăz prăjit – hrăneşte-te ca să trăieşti! — Cu plăcere! strigă un glas de dincolo de fereastra deschisă. Recunosc de la o poştă aroma asta. Domnişoară Keeldar, pot veni să mă înfrupt şi eu? Domnule Hall (fiindcă domnul Hall era, şi împreună cu el Louis Moore, amândoi întorşi de la plimbare), în sufragerie se află pregătită o masă cum se cuvine, iar în jurul ei veţi găsi oameni asemănători. Dacă vă face plăcere, puteţi să vă alăturaţi lor şi să vă înfruptaţi împreună din cele pregătite; dar dacă gusturile dumneavoastră extravagante vă îndeamnă să preferaţi o comportare la fel de extravagantă, poftiţi încoace şi faceţi la fel ca noi. — Îmi place mirosul acesta îmbietor, şi de aceea am să mă las condus de nas, răspunse domnul Hall când tocmai intra pe uşă, întovărăşit de Louis Moore. Ochii acestuia din urmă se abătură asupra biroului devastat. Zise doar: — Au dat hoţii! Henry, ai merita să ţi se pună cătuşe. — Shirley şi Caroline le merită – de au dat iama, i se răspunse cu grijă mai mult pentru efect decât pentru adevăr. — Pârâtor şi martor mincinos! strigară amândouă fetele. Nu ne-am atins nici măcar de un singur lucru, în afara celor la care ne-am uitat cu intenţia unor cercetări lăudabile. — Exact aşa, spuse Moore arborând unul dintre rarele lui zâmbete. Şi ce aţi descoperit cu prilejul acelor „cercetări lăudabile”? Atunci zări sertarul interior deschis, şi remarcă: — E gol. Cine a luat…? — Uite-l! Uite-l! răspunse Caroline cu grabă, şi puse repede pachetul la loc. Moore închise sertarul; apoi îl încuie cu o cheiţă atârnată de lanţul ceasornicului; făcu ordine printre celelalte hârtii, închise biroul şi se aşeză fără să mai rostească vreun alt cuvânt. — Credeam c-o să le certaţi mult mai aspru, sir, zise Henry. Fetele astea merită să fie mustrate. — Le las în seama propriei lor conştiinţe. — Fapta asta le acuză de crime nu numai plănuite, ci şi săvârşite, sir. Dacă n-aş fi fost eu aici, ar fi procedat cu mapa dumneavoastră la fel cum au procedat şi cu biroul; dar le-am spus că e sub lacăt. Nu vrei să iei masa cu noi? interveni acum Shirley   adresându-se lui Moore, dornică, după câte se părea, să schimbe cursul conversaţiei. — Sigur, dacă mi-e îngăduit. — Dar va trebui să te mulţumeşti cu lapte dulce şi turtă de ovăz ca în Yorkshire. — Va – pour le lait frais! spuse Louis. Cât despre turta de ovăz… şi făcu o strâmbătură. — Nu poate să mănânce turtă de ovăz, spuse Henry. Zice că parcă ar fi tărâţe dospite cu maia stricată. — Bine, atunci printr-o favoare specială o să-i îngăduim să mănânce câţiva biscuiţi, dar numai lucruri preparate în casă. Gazda sună şi dădu scurte dispoziţii, care fură numaidecât executate. Ea însăşi turnă laptele şi împărţi pâinea în cercul acela simpatic, ce se strânsese în jurul focului viu aprins în micul cămin din odaia de studiu. Pe urmă trecu pe postul de general al pâinii prăjite şi, îngenunchind pe covor, cu furculiţa în mână, îşi îndeplini cu îndemânare îndatoririle. Domnul Hall, totdeauna încântat de orice inovaţie plăcută adusă obiceiurilor încetăţenite, şi pentru care turta zgrunţuroasă de ovăz devenise din obişnuinţă gustoasă ca mana cerească, părea a fi în cea mai bună dispoziţie. Vorbea şi râdea cu multă veselie, când cu Caroline, pe care o aşezase alături de el, când cu Shirley, şi din nou cu Louis Moore. La rândul său, Louis îi ţinea isonul arătând aceeaşi dispoziţie; nu râdea mult, dar spunea pe tonul cel mai obişnuit lucruri de adâncă înţelepciune. Fraze rostite cu gravitate, remarcabile prin întorsături surprinzătoare, cu blânde nuanţe originale şi de mare ascuţime îi porneau cu uşurinţă de pe buze. Se dovedea a fi ceea ce domnul Hall şi spusese că este – un excepţional om de societate. Caroline era uluită de umorul lui, dar încă şi mai mult de neclintita-i stăpânire de sine. Nimeni dintre cei aflaţi de faţă nu părea să-i pricinuiască vreo neplăcută senzaţie de stinghereală; nimeni nu părea a-i plictisi, a-l încurca, a-l intimida în vreun fel – şi totuşi acolo se afla recea şi semeaţa domnişoară Keeldar, îngenuncheată dinaintea focului, aproape la picioarele sale. Dar Shirley nu mai era nici rece şi nici semeaţă – cel puţin nu în momentul acela. Părea că nu-şi dă seama de umila poziţie în care stătea atunci; sau dacă îşi dădea seama, stătea aşa doar pentru a putea să guste din farmecele modestiei. Faptul că din grupul pe care îl servea ca slujnică voluntară făcea parte şi preceptorul vărului ei nu-i rănea deloc mândria; nu o speria perspectiva că împărţind celorlalţi pe rând lapte şi pâine va trebui să-i ofere şi lui; iar Moore îşi primea porţia din mâna ei cu acelaşi calm cu care ar fi primit-o dacă ar fi fost egali. — Te-ai încălzit prea rău, îi spuse el după ce Shirley mânuise cam îndelung cu furculiţa. Dă-mi voie să te ajut. Şi îi luă furculiţa din mână cu un fel de autoritate liniştită, la care ea se supuse tăcută, fără să opună vreo rezistenţă şi fără să-i mulţumească. — Aş vrea să-ţi văd tablourile, Louis, îi spuse Caroline după ce bogatul prânz fusese savurat. Dumneavoastră nu, domnule Hall? — Ca să-ţi fac dumitale plăcere, da; însă dacă ar fi numai după mine, îl cunosc prea bine ca artist, M-am săturat de preocupările astea ale lui până peste cap în Cumberland şi Westmoreland. De câte ori n-am fost muraţi până la piele în munţi, fiindcă el se încăpăţâna să rămână aşezat pe un scăunel pliant ca să prindă efecte de nori încărcaţi de ploaie, neguri mişcătoare, licăriri de soare sau mai ştiu eu ce. — Iată mapa, anunţă Henry, purtând-o într-o mână şi sprijinindu-se cu braţul celălalt în cârjă. Louis o luă, dar rămase tot pe scaun, ca şi cum ar fi vrut ca altul să vorbească. S-ar fi zis că n-are s-o deschidă până ce mândra Shirley nu va binevoi să se arate interesată de expunerea lor. — Ne face să aşteptăm ca să ne aţâţe curiozitatea, spuse ea în cele din urmă. — Ştii s-o deschizi, afirmă Louis întinzându-i cheia. Ai stricat odată lacătul ca să nu-l mai pot descuia - încearcă acum. Louis ţinu mapa, Shirley o deschise. Apoi, oprind pentru ea conţinutul, fu cea dintâi care cercetă fiecare desen. Şi trăi încântarea – dacă era încântare – în deplină linişte, fără niciun fel de comentariu. Moore stătea în spatele fotoliului şi privea peste umărul ei, iar după ce termină şi ceilalţi încă mai priveau, îşi părăsi locul şi începu să se plimbe prin încăpere. Se auzi o trăsură apropiindu-se pe alee, apoi sunetul clopotului de la poartă. Shirley tresări şi spuse: — Avem oaspeţi şi o să fiu chemată. Grozavă mutră mai am – cum se spune – ca să primesc musafiri; aproape toată dimineaţa am fost cu Henry în grădină şi am cules fructe. Vai! Odihna aflată la umbra viţei mele şi la umbra smochinului meu! Fericită femeia-roabă a căpeteniei indiene, căci n-are îndatoriri de îndeplinit în salon, ci îşi poate îngădui să stea liniştită şi să împletească rogojini, să înşire mărgele, sau să-şi pieptene în pace părul negru, într-un colţ tihnit al wigwam-ului ei. Am să emigrez în pădurile vestului sălbatic. Louis Moore începu să râdă. — Ca să te măriţi cu Nor-Alb sau Marele-Bivol; iar după legătura cununiei să te dedici plăcutei îndeletniciri de a prăşi lanul de porumb al stăpânului dumitale, în vreme ce el îşi fumează pipa sau bea rachiu. Shirley părea gata să dea răspuns, dar tocmai atunci se deschise uşa şi domnul Sympson pătrunse în camera de studiu. Domnia-sa rămase cu gura căscată când văzu grupul adunat în jurul focului. — Am crezut că eşti singură, domnişoară Keeldar, spuse cu mirare. Dar văd că ai o mică reuniune. După aerul lui şocat şi scandalizat, era evident că - dacă n-ar fi observat printre cei de acolo şi o faţă bisericească – sar fi pornit numaidecât pe o filipică improvizată împotriva inadmisibilelor obiceiuri ale nepoatei sale; dar respectul pentru sutană îl opri s-o facă. — Nu doream decât să anunţ, continuă foarte înţepat, că familia de la De Walden Hall, domnul, doamna, domnişoarele şi tânărul Sam Wynne se află în salon. Şi cu asta se înclină şi se retrase. — Familia de la De Walden Hall! nici nu se putea o garnitură mai cumplită, murmură Shirley. Rămase neclintită, arătând puţin cam îndărătnică şi foarte puţin doritoare să se mişte. Obrajii îi erau aprinşi din pricina focului; părul îi fusese de mai multe ori răvăşit de vântul din dimineaţa acelei zile; era îmbrăcată într-o rochie de muselină uşoară, strânsă pe corp, dar foarte bogată la poale; şalul purtat în grădină încă îi mai învăluia trupul în falduri ce cădeau în voia lor. Arăta încăpăţânată, nepăsătoare, plină de vioiciune şi deosebit de drăguţă - mai drăguţă decât de obicei, ca şi cum o emoţie discretă (cine poate şti în cel fel stârnită?) i-ar fi insuflat chipului o nouă înflorire şi o altă expresie. — Shirley – Shirley, trebuie să te duci, îi şopti Caroline. — Mă întreb pentru ce! Înălţă privirile şi în oglinda de deasupra căminului văzu cum amândoi, şi domnul Hall şi Louis Moore, se uită la ea cu un aer grav. Spuse cu un surâs plin de înţelegere: — Dacă majoritatea celor de faţă susţin că persoanele de la De Wald Hall au drept la politeţea mea, voi face ca dorinţele mele să se expună datoriei. Cine crede că trebuie să mă duc, să ridice mâna. Când se uită din nou într-acolo, oglinda îi arătă un vot unanim împotriva ei. — Trebuie să te duci, îi spuse domnul Hall, şi mai trebuie să te şi porţi politicos. Ai multe îndatoriri faţă de societate. Nu ţi-e îngăduit să faci numai ce-ţi place. Louis Moore încuviinţă cu un stins „Aşa-i! Aşa-i“. Caroline se apropie de ea, îi netezi buclele unduioase, dădu îmbrăcămintei o graţie mai puţin artistică şi mult mai domestică, iar Shirley fu silită să părăsească încăperea încă protestând, cu buza răsfrântă, împotriva faptului că era expediată. — E înconjurată de un farmec straniu! remarcă domnul Hall îndată după plecarea ei. Şi-acum, continuă, trebuie să vă părăsesc şi eu, fiindcă Sweeting e dus să-şi vadă mama, şi avem două înmormântări. — Henry, ia-ţi cărţile; e ora când avem lecţii, spuse Louis Moore aşezându-se la birou. — Un farmec straniu! repetă elevul, când el şi preceptorul rămaseră singuri. Adevărat, oare nu-i o maestră a magiei albe? întrebă. — Despre cine vorbeşti, sir? — Despre vara mea Shirley. — Nu pune întrebări fără rost. Învaţă în linişte. Domnul Moore arăta şi vorbea aspru – tăios. Henry cunoştea starea asta; doar arareori se abătea asupra preceptorului său, dar când o observa, îl cuprindea un soi de spaimă. Aşa că se supuse.  

CAPITOLUL XXVII   Cel dintâi dintre pedanţi   Firea domnişoarei Keeldar şi cea a unchiului său nu se puteau împăca – şi nici nu ajunseseră vreodată să se împace. El era irascibil, ea recalcitrantă; el era despotic, iar nepoatei îi plăcea libertatea; unchiul era un om practic, nepoata era, poate, romantică. Şi nu întâmplător venise el până în Yorkshire; avea o misiune foarte limpede şi intenţiona să şi-o ducă la bun sfârşit cu toată scrupulozitatea: dorea cu aprindere să-şi vadă nepoata măritată; să găsească pentru ea o partidă potrivită; s-o dea în seama unui bărbat bine ales, şi în ce o privea să se spele pe mâini pentru vecie. Numai că, din nenorocire, din anii copilăriei încoace, între Shirley şi el existau divergenţe în ce priveşte înţelesul cuvintelor „potrivit“ şi „bine ales“. Până în prezent nicio clipă nu se declarase de acord cu definiţiile lui; şi era îndoielnic dacă măcar cu prilejul celui mai important pas din viaţa ei se va arăta dispusă să le accepte. Şi prilejul verificării nu întârzie să se ivească. Domnul Wynne îi ceruse mâna foarte oficial în numele fiului său, Samuel Fawthrop Wynne. — Fără îndoială potrivit! Cum nu se poate mai bine ales! proclamase domnul Sympson. Un domeniu straşnic, negrevat de vreo datorie; avere sănătoasă; relaţii înalte. Trebuie să se facă! Îşi convocă nepoata în salonul lambrisat; încuie uşa ca să rămână singuri, numai între patru ochi; îi comunică propunerea; îşi spuse părerea. Îi ceru consimţământul, care îi fu refuzat. — Nu. Nu mă mărit cu Samuel Fawthrop Wynne. — Te întreb de ce? Trebuie să-mi spui un motiv, în toate privinţele e mai mult decât demn de tine. Shirley stătea sprijinită de cămin; era palidă ca placa şi coronamentul de marmură albă din spatele ei; ochii mari, dilataţi îi scânteiau fără umbră de zâmbet. — Şi eu te întreb în ce sens tânărul acela e mai mult decât demn de mine? — Are de două ori mai mulţi bani decât tine, de două ori mai multă minte, relaţii corespunzătoare şi se bucură de acelaşi respect. — Să aibă el de o sută de ori mai mulţi bani decât mine şi tot nu i-aş promite c-am să-l iubesc. — Te rog să-mi spui ce poţi avea împotrivă. — Duce o viaţă dezmăţată, josnică şi vrednică de dispreţ. Te rog să accepţi asta drept primul motiv pentru care îl resping cu silă. — Domnişoară Keeldar, mă uluieşti! — Numai purtarea asta singură şi îl aruncă într-un hău de nemăsurată inferioritate. Inteligenţa lui nu se ridică la înălţimea pentru care aş putea să am consideraţie – asta-i a doua piedică. Are vederi înguste; sentimentele îi sunt tocite; gusturile grosolane; manierele vulgare. — E un om respectabil şi bogat. A-l refuza e o dovadă de înfumurare din partea ta. — Refuz categoric! încetează să mă mai plictiseşti cu subiectul ăsta. Îţi interzic! — Ai de gând să te măriţi vreodată, sau preferi celibatul? — Nu-ţi recunosc dreptul de a pretinde răspuns la o asemenea întrebare. — Aş putea să întreb dacă aştepţi cumva ca vreun nobil – vreun membru al Camerei Lorzilor – să vină să-ţi ceară mâna? — Mă îndoiesc tare că s-a născut acel nobil căruia i-aş acorda-o. — Dacă am fi avut cazuri de boli mintale în familie, aş zice că ai înnebunit. Extravaganţa şi îngâmfarea ta sunt vecine cu nebunia. — Poate până o să termin ce am de spus ai să mă vezi trecând dincolo de ea. — Nici nu mă aştept la altceva. Eşti o aiurită şi-o descreierată. Bagă de seamă! Să nu cumva să ne pătezi numele printr-o mezalianţă. — Să ne pătezi? Mă cheamă pe mine Sympson? — Mulţumesc lui Dumnezeu că nu! Dar să fii foarte cu grijă! Eu nu mă las dus de nas! — Dar ce-ai putea face, în numele legii şi al bunului simţ, sau ce ai vrea să faci, dacă mi-ar veni chef să mă opresc la o alegere cu care nu ai fi de acord? — Bagă de seamă! Bagă de seamă! (şi o ameninţa cu un glas şi o mână la fel de tremurătoare). — De ce? Ce umbră de putere ai dumneata asupra mea? Pentru ce ar trebui să mă tem? — Bagă de seamă, domnişoară! — Am să bag de seamă cu toată grija, domnule Sympson. Sunt hotărâtă ca înainte de a mă mărita să stimez – să admir – să iubesc. — Caraghioslâcuri! Lucruri nelalocul lor! Prostii nedemne de o femeie! — Să iubesc din adâncul inimii. Ştiu că vorbesc o limbă necunoscută; dar mi-e absolut indiferent dacă sunt sau nu înţeleasă. — Şi dacă dragostea asta a ta s-ar întâmpla să se îndrepte spre un cerşetor. — Spre un cerşetor n-are să se îndrepte niciodată. Cerşetoria nu e demnă de stimă. — Spre un funcţionar mărunt, un actor cabotin, un biet autor de piese de duzină… ori… ori… — Fii curajos, domnule Sympson! Ori ce? — Vreun scriitoraş de nimic, sau vreun zdrenţăros şi prăpădit de artist. — Pentru oamenii de nimic, pentru zdrenţăroşi sau prăpădiţi n-am niciun fel de simpatie; pentru literatură şi arte, am. Şi în treaba asta mă întreb cum de s-ar potrivi cu mine Fawthrop Wynne al dumitale? Nu-i în stare să scrie un bileţel fără greşeli de ortografie; nu citeşte decât un jurnal de sport; a fost prostănacul liceului din Stilbro’! — Ce limbaj nepotrivit pentru o lady! Dumnezeule mare! - unde are s-ajungă? Şi îşi înălţă mâinile şi privirile către cer. — Niciodată în faţa altarului alături de Sam Wynne. — Unde are s-ajungă? De ce nu sunt legile mai drastice, ca s-o pot sili să dea ascultare raţiunii? — Linişteşte-te, unchiule. Chiar dacă Anglia ar fi o ţară de şerbi şi dumneata despotul, tot nu m-ai putea sili să fac acest pas. Am să-i scriu eu domnului Wynne. În legătură cu treaba asta nu-ţi mai da niciun fel de osteneală.   Până şi în proverbe se spune despre soartă că e schimbătoare, şi totuşi propriile-i capricii o fac adesea să arunce mereu şi mereu în acelaşi loc raze norocoase asemănătoare. S-ar fi zis că la vremea aceea domnişoara Keeldar – ori averea ei – ajunsese să facă vâlvă prin partea locului şi să producă impresie în cercuri la care ea nici nu visa. Nu mai puţin de trei propuneri o urmară pe cea a domnului Wynne – toate mai mult sau mai puţin ispititoare. Toate la rând îi fură prezentate cu insistenţă de unchiul ei, şi pe toate la rând le refuză. Totuşi printre ei se număra nu numai un singur gentleman cu caracter ireproşabil şi totodată cu mare avere. În afară de unchiu-său, mulţi o întrebau ce are de gând şi pe cine aştepta să prindă în mreje de se arăta atât de impertinent mofturoasă. Până la urmă limbile clevetitoare îşi spuseră că au găsit explicaţia acestei purtări, iar unchiul nu se mai îndoi nicio clipă că o nimeriseră; ba încă mai mult, descoperirea i-o prezenta pe nepoată într-o lumină cu totul nouă, deci şi întreaga lui purtare faţă de ea se schimbă în consecinţă. În ultima vreme, la Fieldhead atmosfera devenise din ce în ce mai aprinsă pentru ca şi unchiul şi nepoata să-şi găsească locul aici; mătuşa cea îndatoritoare nu era nici măcar ea în stare să-i împace; fiicelor le îngheţa sângele în vine când îi vedeau cum se ceartă. Gertrude şi Isabella şuşoteau ceasuri întregi retrase în camerele lor şi înlemneau de spaimă reţinută dacă se întâmplă să rămână singure cu temerara lor verişoară. Dar, după cum am spus, interveni o schimbare: domnul Sympson se arătă împăcat, iar familia i se linişti. Despre satul Nunnely am mai pomenit, ca şi despre vechea lui biserică, despre pădurile şi ruinele mânăstireşti de acolo. Avea şi el conacul lui, numit Priory Hall – o reşedinţă mai veche, mai mare şi mai impozantă decât toate celelalte de pe la Briarfield sau Whinbury; şi, lucru care le întrecea pe toate, avea chiar şi stăpân cu titlu nobiliar – un baronet, deci ceva cu care nici Briarfieldul şi nici Whinburyul nu puteau să se mândrească. Această proprietate – cea mai mândră şi cea mai respectată – fusese ani la rând doar nominală; baronetul din vremea aceea, un bărbat tânăr, care până atunci stătuse într-o provincie îndepărtată, era cu totul necunoscut la domeniul din Yorkshire. În vremea când domnişoara Keeldar se aflase într-o staţiune balneară foarte la modă, numită Cliffbridge, ea şi prietenii ei îl întâlniseră şi fuseseră prezentaţi lui Sir Philip Nunnely. Pe urmă se mai văzuseră de multe ori la plajă, pe faleză, în diferite plimbări, câteodată la balurile organizate în staţiune. Părea singuratic; felul lui de a se purta era foarte modest – chiar prea simplu pentru a putea fi numit amabil; mai degrabă sfios decât trufaş: nu binevoia să se afle în tovărăşia lor, ci se arăta bucuros de ea. Shirley putea să lege repede şi lesne prietenie cu orice om sincer şi deschis. Stătea îndelung de vorbă cu Sir Philip şi împreună cu mătuşa şi verişoarele făceau uneori câte o plimbare cu iahtul lui. Îi plăcea tânărul acesta fiindcă vedea că e îndatoritor şi modest şi era încântată când îşi dădea seama că este în stare să-l amuze. Nu i-ar fi putut găsi decât un singur cusur – dar unde s-a văzut prietenie lipsită de asemenea umbre? – şi anume acela că Sir Philip avea înclinaţie pentru literatură: scria poeme, sonete, stanţe, balade. Poate că domnişoara Keeldar îl socotea prea dornic să citească sau să recite cu orice prilej asemenea compoziţii; poate ar fi dorit ca rimele să fie mai fericit îmbinate – ritmul sa aibă mai multă muzicalitate – imaginile mai multă prospeţime – inspiraţia mai multă înflăcărare; oricum ar sta lucrurile, adevărul e că trăia o senzaţie neplăcută de câte ori tânărul pomenea despre poeziile lui, şi de obicei făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să abată discuţia spre alte subiecte, O atrăgea în plimbări sub clar de lună, pe pod, cu singura intenţie, după câte se părea, de a-i împuia urechile cu cea mai lungă dintre baladele scrise de el; o conducea pe nesimţite înspre singuratice colţuri cu aspect rustic, unde zbuciumul valurilor revărsate pe nisip se auzea lin şi odihnitor, iar când rămâneau numai ei singuri, cu întinsul mării dinaintea lor, învăluiţi de răcoarea înmiresmată a grădinilor, adăpostiţi de înălţimea semeaţă a falezei, scotea din buzunar ultimul său ciclu de sonete şi i-l citea cu glas înfiorat de emoţie. Părea să nu-şi dea seama că deşi ar fi putut fi socotite cuvinte rimate, nu erau poezie. După ochii ei plecaţi în pământ şi chipul îngrijorat se vedea că Shirley o ştie şi e adânc îndurerată de această unică meteahnă a bunului şi prietenosului baronet. Deseori încerca, slujindu-se de cea mai mare delicateţe posibilă, să-l lecuiască de această stranie adorare a muzelor, singura lui idee fixă, căci în ce priveşte orice alte chestiuni obişnuite dovedea destul bun-simţ şi cu dragă inimă Shirley  se întreţinea cu el asupra unor subiecte curente. Câteodată o întreba ce părere are despre reşedinţa lui de la Nunnely, şi ea era cât se poate de fericită să-i răspundă pe larg la asemenea interogatorii; nu mai ostenea să descrie străvechiul Priory, romanticul parc împădurit, bătrână biserică şi bătrânul cătun; nici nu ezită să-l sfătuiască să vină acolo şi să-şi adune arendaşii în jurul lui, în străvechiul său conac. Oarecum, spre mirarea ei, Sir Philip îi urmă sfaturile întocmai; şi într-adevăr, către sfârşitul lui septembrie sosi la Priory. Curând se înfăţişă şi la Fieldhead, iar această primă vizită n-a fost şi ultima; apoi spuse – după ce încheie cercetarea împrejurimilor – că sub niciun acoperiş nu aflase un atât de încântător adăpost ca sub acela de grinzi din stejar masiv al conacului de la Briarfield, o aşezare destul de strâmtă şi modestă în comparaţie cu a sa – dar care îi plăcea tare mult. Curând ajunse să nu mai fie mulţumit doar să stea cu Shirley în salonul ei lambrisat, unde mereu veneau unii şi plecau alţii şi unde rareori putea găsi un moment de linişte ca să-i înfăţişeze ultima realizare a fertilei sale muze; trebuia să o însoţească în plimbări peste păşunile încântătoare şi s-o conducă pe malurile lacurilor. Dar ea evita plimbările în doi; aşa că baronetul începu să organizeze reuniuni în cinstea ei pe proprietăţile lui, în încântătoarea sa pădure; şi în locuri mai depărtate – codri tăiaţi de cursuri de apă şi vâlcele udate de Aire. Asemenea insistenţe îi conferiră domnişoarei Keeldar multă distincţie. Sufletul de proroc al unchiului întrevedea un viitor strălucit; încă de pe acum trăia farmecul vremurilor viitoare când, cu un aer nepăsător, cu piciorul stâng sprijinit pe genunchiul drept, avea să facă elegante aluzii familiale cu privire la „nepotul baronet”. Acum, nepoata nu i se mai înfăţişa drept „o fata nebună”, ci ca „o femeie cu foarte multă judecată”. În discuţii confidenţiale cu doamna Sympson o caracteriza astfel: „o fiinţă într-adevăr superioară: extravagantă, dar foarte inteligentă”. Îi arăta o excesivă consideraţie; se ridica îndatoritor să-i deschidă uşa şi s-o închidă în urma ei; se congestiona la faţă şi îşi pricinuia dureri de cap tot aplecându-se să ridice mănuşi, batiste şi alte obiecte dintre acelea pe care Shirley nu le păstra cu prea multă grijă. Îşi permitea glume obscure cu privire la superioritatea isteţimii femeieşti asupra înţelepciunii bărbaţilor; începea încâlcite scuze pentru gafa pe care o făcuse în privinţa abilităţii şi dibăciei „unui personaj aflat la nicio sută de mile de Fieldhead”; pe scurt, se arăta la fel de entuziasmat ca „un curcan pe baligă”. Nepoata îi observa manevrele şi îi primea cu nepăsare insinuările; lăsa să se înţeleagă că ar pricepe cel mult jumătate din sensul lor. Când i se spuse pe şleau că e preferata baronetului, răspunse că şi ea crede c-o place, după cum şi el îi plăcea ei; n-ar fi crezut niciodată că un om de rangul lui – singurul băiat al unei mame mândre şi iubitoare – singurul frate al unor surori care îl adoră – poate să aibă o inimă atât de bună şi, în general, atât de mult bunsimţ. Şi timpul dovedi că Sir Philip într-adevăr o plăcea. Poate că descoperise la ea acel „farmec straniu” observat cândva de domnul Hall. Îi căuta prezenţa cu tot mai multă stăruinţă; iar până la urmă cu o asiduitate ce arăta că persoana ei îi devenise indispensabilă. Cam tot prin aceeaşi vreme, simţăminte ciudate pluteau prin jurul conacului Fieldhead; speranţe aprinse şi nelinişti chinuitoare rătăceau prin unele încăperi de acolo. Peste câmpurile tihnite dimprejur se desfăşura un fel de rătăcire speriată a câtorva dintre cei găzduiţi în conac; era un soi de aşteptare nesigură care ţinea nervii încordaţi. Un lucru părea limpede. Sir Philip nu era un bărbat de dispreţuit. Era un om cu suflet cald şi chiar dacă nu se ridica la un nivel intelectual deosebit, era inteligent. Domnişoara Keeldar n-ar fi putut spune despre el – aşa cum spusese cu atâta înverşunare despre Sam Wynne - că sentimentele i-ar fi fost tocite, gusturile grosolane şi manierele vulgare. Era înzestrat cu o sensibilitate deosebită; avea o dragoste reală, chiar şi dacă nu cu prea mult discernamânt, pentru arte; în întreaga lui comportare se vădea gentlemanul englez; iar în   ceea ce priveşte originea şi averea, amândouă se aflau, bineînţeles, cu mult mai presus decât ar fi putut pretinde Shirley. Înfăţişarea lui prilejuise la început câteva observaţii hazlii, deşi străine de orice răutate, din partea veselei domnişoare Keeldar. Arăta ca un adolescent; trăsăturile îi erau comune şi lipsite de vigoare; părul de culoarea nisipului; statura prin nimic impresionantă. Dar curând Shirley îşi stăvili orice observaţie sarcastică în această privinţă; ba chiar îşi ieşea din fire dacă altcineva făcea aluzii ireverenţioase. „Are un chip foarte plăcut”, afirma Shirley; „iar ce se ascunde înăuntrul inimii valorează mai mult decât trei nasuri romane, decât pletele lui Absalom sau statura lui Saul“. Însă, câte o săgeată împotriva nefericitei lui înclinaţii poetice tot mai trimitea din când în când; numai că nici în privinţa aceasta n-ar fi îngăduit nicio altă ironie făcută de altcineva decât de ea însăşi. Pe scurt, lucrurile ajunseseră la un stadiu ce părea să îndreptăţească pe de-a întregul o remarcă făcută de domnul Yorke, cam prin acea vreme, faţă de preceptorul Louis: — Ascultă, fratele ăsta Robert al dumitale mie mi se pare că e ori prost, ori ţicnit. Acum două luni aş fi putut să jur c-a înşfăcat bine prada în mână; dar uite că s-apucă să cutreiere prin ţară, se instalează frumuşel la Londra pentru săptămâni la şir, iar când o binevoi să se întoarcă, are să rămână cu buzele umflate. Louis răspunse: — În treburile omeneşti apar momente când, dacă ştii să te foloseşti de forţa refluxului, ajungi cu siguranţă la avere; se întâmplă însă ca asemenea refluxuri să nu se mai ivească niciodată. — Dacă aş fi în locul dumitale i-aş scrie lui Robert şi i-aş aminti de ce ţi-am spus eu adineauri. — Robert avea anumite intenţii legate de domnişoara Keeldar? întrebă Louis ca şi cum ideea ar fi fost cu totul nouă pentru el. Intenţii pe care eu însumi i le-am sugerat şi intenţii pe care ar fi putut să le realizeze, fiindcă fata îl plăcea. — Ca vecin? — Mai mult decât atât. Am văzut-o schimbându-şi înfăţişarea şi culoarea feţei la simpla pomenire a numelui său. Scrie-i băiatului, ascultă-mă pe mine, şi spune-i să se întoarcă repede acasă. La drept vorbind, e un domn mult mai de ispravă decât acest neînsemnat baronet. — Nu vi se pare cumva, domnule Yorke, că pentru un aventurier fără un ban a aspira la mâna unei femei bogate ar fi o dovadă de înfumurare – ceva demn de dispreţ? — Oho! Dacă eşti partizanul idealurilor înalte, al simţămintelor ultrarafinate, n-am nimic de zis. În ce mă priveşte, eu sunt un om obişnuit, un om practic; şi dacă Robert doreşte să renunţe la această răsplată regească în favoarea unui neisprăvit de rival – o smiorcăită odraslă aristocrată – sunt cu totul de acord. La vârsta lui, în locul lui şi urmărind scopurile lui, eu aş fi procedat altminteri. Niciun fel de baronet, niciun fel de duce şi niciun fel de prinţ n-ar fi putut să-mi smulgă iubita fără luptă. Dar voi, preceptorii ăştia, sunteţi nişte oameni tare gravi; să vină şi să vă ceară cineva părerea e ca şi cum ar sta de vorbă cu un popă.   Se văzu însă că aşa răsfăţată şi adulată cum era acum, Shirley nu-şi pierduse capul, şi că marile ei calităţi nu dispăruseră. Într-adevăr, comentariile încetaseră să mai alăture în mod unanim numele ei de acela al lui Moore, iar îndreptăţirea acestei schimbări era întărită de faptul că, aparent, cel plecat fusese dat uitării; dar că nu îl dase cu totul uitării – că încă îi mai purta dacă nu dragoste, cel puţin interes – ieşi la iveală prin sporita grijă arătată în această stare de lucruri cu prilejul unei îmbolnăviri subite a preceptorului Louis, fratele lui Robert, faţă de care se purta de obicei când cu rezervă rece, când cu mult respect; câteodată trecea pe lângă el arborând întreaga demnitate a unei femei bogate şi de neam ce avea să fie în curând Lady Nunnely, alteori venea să-i spună câte ceva cu atitudinea unei şcolăriţe ruşinate care se adresează unui profesor sever, adică îndoindu-şi gâtul de fildeş, răsfrângându-şi buza de carmin, când se întâmpla ca privirile să li se întâlnească pentru o clipă, pentru ca apoi să se supună severei mustrări din ochii profesorului, cu o smerenie ce te-ar fi lăsat să crezi că în caz de nesupunere el ar fi avut puterea să dea pedepse. Louis Moore se îmbolnăvise de friguri probabil într-una dintre căsuţele modeste din acele locuri pe care el, elevul lui infirm şi domnul Hall obişnuiau să le viziteze împreună; aceste friguri îl chinuiră câteva zile. În orice caz se îmbolnăvi, şi după ce o zi sau două opuse bolii o împotrivire mută, se văzu silit să rămână la pat. Într-o seară, pe când se zvârcolea în culcuşul ca de spini şi era vegheat cu grijă de Henry, care refuzase să-l părăsească, o bătaie în uşă – prea discretă ca să poată fi atribuită doamnei Gill sau fetei din casă – îl chemă pe tânărul Sympson să deschidă. — Cum se simte domnul Moore în seara asta? întrebă un glas scăzut aflat pe coridorul întunecat. — Vino să-l vezi. — Doarme? — Bine ar fi să poată dormi. Vino să vorbeşti cu dânsul, Shirley. — N-o să-i facă plăcere. Dar vizitatoarea păşi totuşi înăuntru; văzând-o cum şovăie pe prag, Henry o luă de mână şi o duse lângă patul bolnavului. Lumina slabă lăsa să se vadă doar vag silueta domnişoarei Keeldar, însă se putea distinge că e îmbrăcată elegant. La parter avea loc o reuniune la care era prezent şi Sir Philip Nunnely; doamnele se aflau acum în salon şi gazda se furişase din mijlocul lor ca să se ducă să-l vadă pe preceptorul lui Henry. Rochia de un alb imaculat, gâtul şi braţele frumoase, lănţişorul de aur ce-i înconjura gâtul şi-i tremura pe piept străluceau straniu în mijlocul obscurităţii din camera bolnavului. Chipul domnişoarei Keeldar arăta purificat şi gânditor. Spuse cu blândeţe: Cum te simţi în seara asta, domnule Moore?   — Nu mi-a fost foarte rău, şi acum mă simt mai bine. — Am auzit că te-ai plâns de sete şi ţi-am adus nişte struguri; poţi să guşti din ei? — Nu. Dar îţi mulţumesc pentru că ţi-ai adus aminte de mine. — Ia unul măcar. Shirley rupse o boabă din ciorchinele bogat aflat într-un coşuleţ din mâna ei şi i-o duse la buze. Bolnavul clătină din cap şi îşi îndepărtă faţa aprinsă. — Dar ce altceva aş putea să-ţi aduc? Nu ţi-e poftă de fructe, dar văd că ţi-s buzele arse. Ce băutură ai prefera? — Îmi aduce doamna Gill pâine prăjită şi apă. Asta îmi place cel mai mult. Câteva minute domni tăcerea. — Ţi-e rău? Te doare ceva? — Mai nimic. — De ce te-ai îmbolnăvit? Tăcere. — Mă întreb de unde ar putea să fi venit frigurile astea? Dumneata cum îţi explici? — Cine ştie ce miasmă, malarie – poate. Acum e toamnă, un anotimp prielnic frigurilor. — Aud că deseori, împreună cu domnul Hall, vizitaţi bolnavii de prin Briarfield şi chiar din Nunnely. Ar trebui să fiţi atenţi, nechibzuinţa nu e un lucru înţelept. — Asta mă face să mă gândesc, domnişoară Keeldar, că poate ar fi fost mai bine să nu intri în încăpere sau să te apropii de patul ăsta. Nu cred că boala mea este infecţioasă. Nu prea mi-ar veni să cred (şi urmă cu un fel de zâmbet) că dumneata te-ai putea molipsi; dar de ce să înfrunţi până şi o umbră de risc? Du-te. — Puţină răbdare; plec numaidecât; însă mi-ar face plăcere ca înainte de a pleca să-ţi pot fi de folos cu ceva – aşa… un cât de mic serviciu… — Au să-ţi simtă lipsa la parter. — Nu, domnii sunt încă la masă. N-au să mai zăbovească mult acolo; Sir Philip Nunnely nu este mare amator de vin şi chiar în clipa asta îl aud cum trece din sufragerie în salon. — E un servitor care trece. — Ba e Sir Philip; îl cunosc după mers. — Ai auz fin. — Nu e niciodată tocit, iar acum pare mai ascuţit decât de obicei. Seara trecută Sir Philip a fost aici la ceai. Te-am auzit cântându-i un cântec pe care ţi l-a adus el. L-am auzit şi când şi-a luat rămas bun, la unsprezece, şi cum te-a invitat să vii puţin afară să vezi stelele. — Probabil că eşti într-o stare de tensiune nervoasă. — Am auzit cum ţi-a sărutat mâna. — Cu neputinţă! — Nu. Camera mea e aşezată deasupra holului, fereastra se deschide chiar deasupra intrării, partea de jos era puţin ridicată, fiindcă aveam fierbinţeală. Aţi stat acolo, pe trepte, vreme de zece minute; am auzit ce aţi vorbit, cuvânt cu cuvânt, şi am auzit salutul de despărţire. Henry, dă-mi, te rog, puţină apă. — Lasă-mă să-i dau eu. Dar bolnavul se ridică pe jumătate în pat ca să ia paharul din mâna tânărului Sympson şi refuză orice ajutor din partea ei. — Şi nu pot să fac chiar nimic? — Nimic; fiindcă nu-mi poţi dărui o noapte de adevărată odihnă, şi asta e tot ce-mi lipseşte în clipa de faţă. — Nu dormi bine? — Somnul m-a părăsit. — Şi cu toate astea spuneai că nu eşti foarte bolnav. — Am insomnii chiar şi când sunt în cea mai deplină sănătate. — Dacă mi-ar sta în putere, te-aş cufunda în cel mai tihnit somn; adânc, liniştit şi fără vise. — Adică anihilare totală! Nu de asta am nevoie. — Atunci cu vise în care să ţi se arate tot ce-ţi doreşti mai mult. Amăgiri înfiorătoare! Atunci somnul mi-ar fi un adevărat delir, iar trezirea moartea însăşi. — Dar dorinţele nu-ţi pot fi atât de irealizabile; doar nu eşti un exaltat. — Mi-e teamă că aşa mă consideri, domnişoară Keeldar; dar poate că firea mea nu e pentru dumneata tot atât de limpede scrisă cum ar putea să fie o pagină dintr-un ultim roman. — Asta se poate… Dar în ce priveşte somnul: m-aş ruga fierbinte de perna dumitale, ca să-i câştig bunăvoinţa spre a ţi-l dărui. Dacă aş lua o carte, m-aş aşeza şi aş citi câteva pagini?… Aş putea foarte bine zăbovi o jumătate de oră. — Îţi mulţumesc, dar n-am de gând să te reţin. — O să citesc încet. — N-ar folosi la nimic. Am febră prea mare şi sunt prea neliniştit ca să pot asculta lângă urechea mea un glas domol, cristalin şi tremurător. Ai face mai bine să mă laşi. — Fie, atunci mă duc. — Fără să îţi iei rămas bun? — Ba da, ba da. Noapte bună, domnule Moore. Shirley plecă. — Henry, dragul meu, du-te şi te culcă; e vremea să te odihneşti puţin. — Sir, mi-ar face plăcere să stau toată noaptea la căpătâiul dumneavoastră. — Nu e nici cea mai mică nevoie: mă simt mult mai bine; aşa că du-te. — Binecuvântaţi-mă, sir. — Domnul să te aibă în paza sa, tu, cel mai minunat dintre elevii mei! — Niciodată nu-mi spuneţi cel mai iubit dintre elevii dumneavoastră, sir. — Nu, şi nici n-am să-ţi spun.   Este posibil ca pe domnişoara Keeldar s-o fi supărat faptul că fostul ei preceptor îi respinsese atenţiile; e însă sigur că nu a mai repetat încercarea, Oricât de des îi alunecau în timpul unei zile paşii uşori de-a lungul coridorului, ei nu s-   au mai oprit niciodată la uşa lui Louis Moore; şi nici glasul „cristalin şi tremurător” n-a mai tulburat a doua oară liniştea camerei bolnavului. Cameră a bolnavului în sens propriu încetase curând să mai fie; constituţia robustă a domnului Moore izbândi repede asupra bolii: în câteva zile o înfrânse şi îşi reluă îndatoririle de preceptor. Faptul că „frumoasele vremuri de odinioară” încă îşi mai păstrau vechea influenţă atât asupra preceptorului cât şi a elevei era dovedit de felul cum Louis Moore depăşea uneori fără ezitare distanţa menţinută în mod obişnuit între ei, şi cu mână sigură, dar blândă, înfrângea rezerva solemnă a domnişoarei Keeldar. Într-o după-amiază familia Sympson plecase la o plimbare cu trăsura. Cum nu se temea niciodată de vreo dojană venită din partea lor, Shirley rămăsese acasă sub cuvânt că e ocupată cu nişte treburi. Treburile astea - câteva scrisori – fură încropite şi expediate curând după ce porţile se închiseră în urma trăsurii; domnişoara Keeldar ieşi în grădină. Era o liniştită zi de toamnă. Auriul verii târzii îndulcea până către zări înfăţişarea păşunilor. Pădurile roşietice se pregătiseră de dezgolire, dar încă îşi mai păstrau frunzişul. Purpura florilor de câmp, pălită dar nu dispărută, înveşmânta colinele. Pârâiaşul şerpuia către vâlcea printr-un ţinut stăpânit de tăcere; nicio adiere de vânt nu-i însoţea drumul şi nu se abătea peste malurile lui împădurite. Grădinile de la Fieldhead purtau pecetea declinului senin. Pe cărările măturate chiar în dimineaţa aceea se aşezaseră iarăşi, fluturând, frunze îngălbenite. Trecuse vremea florilor, şi chiar aceea a fructelor; dar câteva mere uitate încă mai împodobeau pomii; doar ici şi colo câte o floare stingheră se mai înălţa din mijlocul câte unui mănunchi de frunze veştede. Florile acestea stinghere – cele de pe urmă din soiul lor – le culegea Shirley pe când rătăcea printre răzoare, pierdută în gânduri. Tocmai îşi prindea la cingătoare un buchet văduvit de strălucire şi mireasmă, când Henry Sympson se apropie şchiopătând dinspre casă şi îi spuse: — Shirley, dacă n-ai vreo treabă mai urgentă, domnul Moore te-ar aştepta cu plăcere în camera de studiu ca să te asculte citind puţin pe franţuzeşte. Mesagerul îşi împlini misiunea în chipul cel mai simplu, ca şi când ar fi fost vorba de lucrul cel mai obişnuit cu putinţă. — Domnul Moore te-a trimis să-mi spui aşa? — Sigur că da. De ce nu? Acuma fii bună şi vino, ca să mai fim o dată aşa cum eram la Sympson Grove. Pe vremurile acelea aveam deseori asemenea lecţii plăcute. Domnişoara Keeldar îşi zise probabil că lucrurile se mai schimbaseră de atunci; totuşi nu spuse nimic, şi după ce stătu puţin pe gânduri îl urmă încet pe Henry. Intră în camera de studiu înclinând capul în semn de supunere cuviincioasă, aşa cum obişnuia să facă în trecut. Îşi scoase boneta şi o atârnă lângă şapca lui Henry. Louis Moore stătea la birou şi răsfoia paginile unei cărţi pe care o avea în faţă, însemnând cu creionul anumite pasaje. Drept răspuns la reverenţa ei, făcu un simplu gest, dar nu se ridică de pe scaun. — Cu câteva nopţi în urmă mi-ai propus să-mi citeşti ceva, îi spuse. Atunci n-am avut putinţa să te ascult; acum întreaga mea luare-aminte îţi stă la dispoziţie. O mică reluare a exerciţiilor de franceză poate că n-ar fi nefolositoare. Am observat că ai început să cam pierzi din accent. — Ce carte să iau? — Uite aici operele postume ale lui St. Pierre. Citeşte câteva pagini din Fragments de l’Amazone. Shirley acceptă scaunul pregătit pentru ea alături de al preceptorului. Cartea se afla pe biroul lui – şi între ei nu se mai găsea decât un singur alt scaun. Părul ei bogat se revărsa atât de mult încât ascundea pagina. — Ridică-ţi părul, îi spuse Louis. O clipă se păru că nu e sigură dacă să se supună ori să nu ia în seamă cererea. O sclipire a ochilor ei căzu pe furiş pe faţa profesorului; poate că dacă s-ar fi uitat la ea aspru sau sfios, ori dacă o umbră de nehotărâre i s-ar fi putut citi pe chip, eleva s-ar fi răzvrătit, iar lecţia s-ar fi terminat atunci şi acolo; dar el nu aştepta decât supunere – la fel de calm ca şi când ar fi fost cioplit în marmură, şi la fel de rece. Domnişoara Keeldar îşi trecu şuviţele de păr pe după ureche. Era bine că Shirley avea un chip cu profil agreabil, că obrazul păstra luciul şi rotunjimea primei tinereţi, căci altminteri, lipsite de astfel de nuanţe blânde, contururile ar fi putut săşi piardă graţia. Dar ce importanţă mai aveau asemenea lucruri în acea situaţie? Nici Calypso şi nici Eucharis n-au încercat să-l farmece pe Mentor. Începu să citească. Cuvintele parcă se înstrăinaseră de limba ei, care i se împleticea în gură; lectura continua cu hopuri, împiedicată de răsuflarea prea grăbită, frântă de accente englezeşti. Se opri. — Nu sunt în stare. Citeşte-mi un paragraf, dacă eşti bun, domnule Moore. Ea repetă ce citi el. În trei minute îi prinse accentul. — Très bien, fu comentariul aprobator la încheierea lecturii. — C’est presque le Français rattrapé, n’est-ce pas? — Tare mi-e teamă că n-ai putea să mai scrii în franţuzeşte aşa cum scriai cândva! — O, nu! Acum ar ieşi nişte trăsnăi de toată frumuseţea din acordurile mele. — N-ai mai izbuti să scrii încă o dată tema La première femme savante? — Mai ţii încă minte prostia aceea? — Fiecare rând. — Mă îndoiesc. — Mă prind s-o repet cuvânt cu cuvânt. — Te-ai opri definitiv chiar după prima frază. — Provoacă-mă la experienţa asta. — Te provoc. Atunci Louis începu să recite următoarele (el le-a rostit în franţuzeşte, dar noi trebuie să traducem, căci altminteri am rămâne neînţeleşi de către unii cititori):   — Şi se întâmplă că atunci când oamenii ajunseră să se înmulţească pe faţa pământului, şi fură dăruiţi cu fiice, ca fiii lui Dumnezeu să vadă că fiicele oamenilor erau frumoase, iar atunci le luară de soaţe după aleasa fiecăruia.   Asta s-a petrecut în zorii vremurilor, înainte ca luceferii să fi fost aşezaţi pe cer, şi pe când cu toţii încă mai cântau laolaltă. Vremurile sunt într-atât de depărtate, negurile şi cenuşiul ca de rouă al revărsatului zilei la vremea utreniei le acoperă cu o obscuritate atât de înşelătoare, încât orice amănunt al obiceiurilor de pe atunci, orice indiciu limpede în privinţa locurilor scapă înţelegerii şi zădărniceşte cercetările. E îndeajuns să ştim că pe atunci lumea fusese făurită; că era locuită de oameni; că firea omului, cu pasiunile, preferinţele, durerile şi plăcerile ei umplea planeta şi îi dădea suflet. Un anume trib a colonizat un anume loc de pe glob; din ce rasă făcea parte tribul acela – nu se ştie; unde anume se afla acel loc – nu se spune. De obicei ne gândim la Răsărit când vrem să discutăm despre acest lucru; dar cine va afirma că Apusul, Sudul, Nordul erau lipsite de viaţă? Ce dovadă poate veni să infirme presupunerea că în loc să se aşeze sub palmierii din Asia, acel trib rătăcea pe sub insule de păduri de stejari, rod al propriilor noastre mări din Europa? Mi se pare că nu pot chema în faţa ochilor nicio întindere nisipoasă şi nici vreo oarecare oază sărăcăcioasă şi mică doar cât palma. Dar mi se arată o vale împădurită, cu margini stâncoase şi cafenii adâncuri de umbre alcătuite de arbori cu ramurile îngemănate. În asemenea locuri, într-adevăr, sălăşluiesc făpturi omeneşti, dar sunt atât de puţine la număr, şi umblă pe cărări atât de înţesate şi acoperite de ramuri, încât nu pot fi nici auzite şi nici văzute. Sunt oare sălbatici? - Fără îndoială. Îşi ţin viaţa cu ajutorul cârligului şi al arcului: pe jumătate păstori, pe jumătate vânători, turmele lor rătăcesc la fel de sălbatice ca şi vânatul. Sunt fericiţi?  Nu; nu mai fericiţi decât suntem noi astăzi. Sunt oare buni? - Nu; nu mai buni decât noi înşine: firea lor este firea noastră – amândouă omeneşti. Dar în acest trib exista cineva prea adeseori nenorocit – un copil lipsit de amândoi părinţii. Nimeni nu se îngrijeşte de fetiţa asta: i se dă uneori de mâncare, dar mult mai adesea e uitată; rareori e primită întro colibă: scorburile copacilor şi peşterile friguroase îi slujesc de adăpost. Părăsită, pierdută şi rătăcitoare, trăieşte mai mult printre păsări şi fiare sălbatice decât printre semenii ei. Foamea şi frigul îi ţin tovărăşie; tristeţea îi stă deasupra şi singurătatea o înconjoară de pretutindeni. Neluată în seamă şi nepreţuită de nimeni fiind, ar muri; dar şi trăieşte şi creşte; întinderile sălbatice şi înverzite îi poartă de grijă şi devin pentru ea o mamă: o hrănesc dându-i poame zemoase, rădăcini dulci şi nuci. În văzduhul acestor meleaguri se află ceva ce întreţine cu blândeţe viaţa; în roua de pe întinsurile lor trebuie să se afle, de asemenea, ceva ce lecuieşte cu balsamuri atotputernice. Anotimpurile blânde nu trezesc nicio pasiune şi nu aţâţă simţurile; temperatura înclină către armonie; ai putea spune că adierile vântului aduc din ceruri sămânţa gândurilor curate şi a simţămintelor alese. Formele stâncilor şi ale frunzelor nu cunosc grotescul şi fantasticul; coloritul florilor şi al păsărilor rămâne străin de intensităţile violente; în întreagă măreţia acestor codri sălăşluieşte odihna; în întreaga lor prospeţime se află gingăşia. Duiosul farmec hărăzit florii şi copacului – revărsat asupra cerbului şi porumbelului – n-a fost refuzat vlăstarului omenesc. În deplină singurătate, a crescut dreaptă şi graţioasă. Natura i-a modelat chipul după un tipar încântător; iar el s-a împlinit după acele alese şi cumpănite trăsături dintâi, nediformate de loviturile bolii. Nicio înverşunare a vântului uscat nu s-a atins cu violenţă de învelişul făpturii ei; nicio rază de soare pârjolitor nu i-a asprit şi n-a venit să-i veştejească boiul; trupul îi străluceşte printre copaci alb ca fildeşul; părul i se revarsă bogat, lung şi lucios; ochii, niciodată orbiţi de flăcările focului, lucesc în umbră mari şi larg deschişi, şi înrouraţi; iar deasupra acestor ochi, atunci când adierile vântului vin să-i dezgolească fruntea, străluceşte o întindere frumoasă şi înaltă - o pagină curată, neprihănită, pe care cunoaşterea, de se va ivi vreodată, va putea să înscrie un monument de aur. Nimic inexpresiv sau nesănătos nu vezi la tânără sălbatică însingurată; străbate pădurile inocentă şi gânditoare: deşi la ce s-ar putea gândi o fiinţă atât de neştiutoare, nu este deloc uşor de ghicit. Şi către asfinţitul unei zile de vară, înainte de Potop, simţind cum o apasă greu singurătatea, căci pierduse orice urmă a tribului ei, care se depărtase cale de multe leghe fără ca ea să ştie încotro, se urcă pe o înălţime de pe marginea văii, ca să vadă cum Ziua îşi ia rămas bun şi cum soseşte Noaptea. Se opri pe un colţ de stâncă asupra căruia străjuia un stejar; rădăcinile lui acoperite de iarbă şi muşchi îi ofereau culcuş; ramurile cu frunză deasă ale copacului ţeseau deasupra ei acoperământ. Domol şi cu fală Ziua se retrăgea trecând în flăcări de purpură şi luându-şi rămas bun în cântările sălbatice şi molcome ale corului codrilor. Iar Noaptea veni, tăcută ca moartea; vântul conteni şi păsările îşi curmară ciripitul. Acum fiecare cuib adăpostea câte o pereche fericită, iar cerbul şi cerboaica dormeau cu binecuvântată tihnă în bârlogul lor. Fata şedea cu trupul nemişcat şi sufletul fremătând, stârnit, totuşi, mai degrabă de simţăminte decât de gânduri  de dorinţe decât de speranţe – mai mult de închipuire decât de gânduri la viitor. Simţea că lumea, cerul, noaptea sunt necuprins de puternice. I se părea că ea însăşi este miezul tuturor lucrurilor – ea, un mărunt şi uitat atom de viaţă, o scânteie de suflet, izvorâtă întâmplător din marea obârşie a creaţiei, pentru ca apoi să ardă ca un lucru neînsemnat şi să se piardă în adâncul unei văi întunecate. Şi se întreba dacă e menită să ardă astfel până la capăt şi să piară, fără ca lumina ei vie să aducă vreun bine, rămânând veşnic neştiută şi niciodată trebuincioasă – o stea pe-o boltă altminteri neînstelată - pe care niciun păstor, niciun pribeag, niciun înţelept, niciun preot să n-o urmeze ca pe o călăuză şi să n-o citească pentru a afla o prorocire? S-ar putea oare să fie astfel, se întreba, când flacăra inteligenţei sale ardea atât de viu; când viaţa îi zvâcnea în piept atât de convingător, atât de firesc, atât de puternic; când ceva în făptura ei se zvârcolea cu nelinişte şi fără contenire mărturisea o putere de la Dumnezeu dăruită şi cerându-i cu stăruinţă să-i afle o întrebuinţare? Privi în depărtări către Ceruri şi Noapte; Cerul şi Noaptea îi întoarseră privirea. Se aplecă şi cercetă cu ochii maluri, coline, râuri împrăştiate până în depărtări greu de zărit. Pe oricare întreba, îi răspundea în vorbe încâlcite: le auzea, şi se înfiora; dar înţelesul nu li-l putea pătrunde. Îşi înălţă deasupra capului mâinile împreunate şi strigă: „Îndrumare – sprijin – tihnă – veniţi!“ Niciun glas, şi niciun fel de alt răspuns. Rămase în aşteptare, îngenuncheată, privind cu încordare către înalt. Şi-acolo, sus, cerul rămânea de nepătruns; stelele maiestuoase străluceau străine şi depărtate. În cele din urmă, una dintre strunele supraîncordate ale chinului ei se destinse: se gândi că Ceva de-acolo, de sus, se îmbunase, că Ceva foarte îndepărtat începuse să se apropie; parcă Tăcerea i-ar fi grăit. Nu era niciun fel de vorbire, niciun cuvânt, ci doar un sunet. Din nou – un sunet lin, bogat, sublim, adânc şi alinător ca şoaptele vântului făcu amurgul să unduiască. Şi încă o dată se auzi mai adânc, mai apropiat, mai limpede şi mai armonios. Şi-atunci, iarăşi – un glas sonor se răspândi între Ceruri şi Pământ. „Eva!” Căci dacă pe fata aceasta nu o chema Eva, atunci n-avea nume. „Iată-mă*. „Eva!“ „O! Noapte (căci numai Noaptea ar fi putut să vorbească) aici sunt!“ Şi glasul, coborându-se, ajunse pe Pământ. „Eva!“ „Doamne! strigă fata. Aruncă-ţi privirile asupra slujitoarei tale.“ Avea şi ea religie; toate triburile îşi aveau credinţele lor. „Am venit: eu sunt Ocrotitorul tău.“ „Doamne, vino cu grăbire!“ Şi seara fu inundată de speranţă; Aerul îşi grăbi răsuflarea; Luna, care mai înainte urca pe cer, se înălţă măreaţă, dar strălucirea ei nu mai arată vreo rotunjime sau altă formă. „Apleacă-te către mine, Eva. Vino în braţele mele; vino şi află-ţi odihnă.“ „De îndată mă aplec, o, tu cel nevăzut, dar simţit. Şi ce eşti tu?“ „Eva, am adus din ceruri o suflare vie. Fiică a Omului, bea din pocalul meu!“ „Beau – e ca şi când cea mai dulce rouă mi s-ar fi revărsat din belşug pe buze. Inima-mi uscată se trezeşte iar la viaţă; durerile îmi sunt alinate; supărarea şi neliniştea mi s-au stins. Şi noaptea se preschimbă! Pădurea, colinele, luna, cerul necuprins – totul se preschimbă!“ „Totul se preschimbă şi pentru de-a pururi. Din faţa ochilor tăi îndepărtez întunericul; îţi eliberez înzestrările şi le scot din cătuşe! De pe întinsul cărărilor tale sfărăm stavilele! Şi eu însumi mă înfăţişez pentru a umple hăurile. Şi iau asupră-mi, ca al meu, pierdutul atom de viaţă. Iau numai pe seama mea scânteia de suflet – arsă în foc până acum, uitată!“ „O, ia-mă! O, cheamă-mă! Un zeu este acesta.“ „Acesta este un fiu al lui Dumnezeu: unul ce se simte el însuşi în frântura de viaţă tresăltândă în tine; i s-a îngăduit să ceară lucrul său pentru ca astfel să ocrotească şi să sprijine întru a nu lăsa acea frântură de viaţă să piară lipsită de nădejde.“ „Un fiu al lui Dumnezeu! Şi sunt cu adevărat aleasă?“ „Singură tu pe acest pământ. Am văzut că eşti frumoasă; am ştiut că eşti a mea. Mie îmi este dat să mântui, să sprijin şi să îndrăgesc ce este al meu. Recunoaşte în mine acel Serafim de pe Pământ al cărui nume este Geniu.“ „Slăvitul meu mire! Început adevărat, coborât din ceruri! Iată că am tot ce aş fi putut avea. Adevărul mi s-a revelat. Acea nedesluşită bănuială, acele şoapte abia auzite ce m-au urmărit încă din copilărie mi-au fost acum lămurite. Din- Dumnezeu-născutule, ia-mă pe mine, mireasa ta! “ „Fără umilinţă pot să iau ce este al meu. Oare nu eu însumi luat-am de pe altar flacăra din care s-a aprins făptura Evei? Întoarce-te iarăşi în ceruri, de unde ai fost trimisă.“ Şi acea Prezenţă, nevăzută dar puternică, o adună pre ea ca pe un miel la turmă; glasul acela, blând dar atotpătrunzător, îi răsună în inimă ca o cântare. Nimic nu se înfăţişa ochiului său; şi totuşi ceva îi arăta vederii şi îi vorbea minţii despre curăţenia aerului fără de pală, despre puterea mărilor atotstăpânitoare, măreţia mişcării stelelor, forţa elementelor ce se ciocnesc, trăinicia adâncă a înălţimilor cu temelii larg întinse şi, mai presus de toate, despre strălucirea frumuseţii eroice ce se năpusteşte victorioasă asupra Nopţii, supunându-i şi risipindu-i întunericul asemenea unui încă şi mai revelator soare. Aşa s-a petrecut încununarea nunţii dintre Geniu şi Umanitate. Cine va repeta povestea celor petrecute după unirea lor? Cine va zugrăvi bucuriile şi suferinţele cuprinse în ea? Cine va spune cum el, după ce a intrat în duşmănie cu Dumnezeul Femeie, a pus la cale ucigaşe uneltiri pentru a rupe legătura ori a-i pângări nevinovăţia? Cine va istorisi lunga încleştare dintre Şarpe şi Serafim? Cum veşnic Tatăl Minciunilor strecura răul în bine, orgoliul în înţelepciune, durerea în bucurie, urâciunea în splendoare, otrava în pasiune? Şi cum „îngerul neînfricat“ l-a sfidat, l-a înfruntat şi l-a pus pe goană? Cum, mereu şi mereu, curăţa cupa otrăvită, înălţa gândurile josnice, aducea pe calea cea bună pornirile păcătoase, dezvăluia răutăţile ascunse, punea stavilă ispitelor neruşinate – purifica, dezvinovăţea, veghea şi ţinea piept? Cum prin răbdarea, prin puterea lui, prin nemărginita-i iscusinţă hărăzită de la Domnul – Făcătorul său – de-a lungul timpului credinciosul Serafim a dus o luptă dreaptă în sprijinul Omenirii; apoi, când curgerea Timpului s-a stăvilit şi la capătul ei s-a înfăţişat Moartea, punând cu braţe descărnate oprelişte în faţa porţilor Eternităţii, cum Geniul n-a încetat să rămână aproape de mireasa-i muribundă, a sprijinit-o în chinurile trecerii, şi întru slavă a purtat-o în propria lui casă – Raiul; şi a redat-o, răscumpărată, lui Iehova – Ziditorul ei; iar la sfârşit, în faţa îngerilor şi Arhanghelilor, a încoronat-o punându-i pe frunte cununa Nemuririi. Cine oare va scrie vreodată cronica tuturor acestora?   — Niciodată n-am apucat să-mi corectez compoziţia asta, spuse Shirley când Moore încheie recitarea. Condeiul dumitale de cenzor a acoperit-o cu sublinieri critice al căror înţeles n-am izbutit să-l pătrund până astăzi. Luase de pe biroul preceptorului un creion colorat şi desena pe marginile paginilor cărţii frunzuliţe, fragmente de coloane, cruci sfărâmate. — Poate că franceza o fi pe jumătate uitată, dar după câte văd obiceiurile de pe vremea lecţiilor de franceză sunt încă păstrate, spuse Louis. La fel ca odinioară, cărţile mele au să înceapă a nu mai fi în siguranţă. Volumul proaspăt, legat, conţinând operele lui Saint-Pierre, va ajunge în curând la fel ca şi cel cu operele lui Racine; va avea urmele şi însemnările făcute pe fiecare pagină de domnişoara Keeldar. Shirley lăsă jos creionul ca şi cum i-ar fi ars degetele. — Spune-mi, te rog, care erau greşelile din tema aceea? întrebă ea. E vorba de greşeli de gramatică, ori nu erai de acord cu conţinutul? — Niciodată n-am spus că sublinierile făcute de mine voiau să arate vreun fel de greşeală. Trebuie să crezi că aşa au stat lucrurile, şi că atunci nu eram dispus la discuţii în contradictoriu. — Dar ce altceva voiau să arate? — Acum n-are importanţă. — Domnule Moore, strigă Henry, puneţi-o pe Shirley să repete câteva dintre bucăţile pe care atât de frumos le spunea pe dinafară! — Dacă aş dori s-ascult vreuna, atunci ar fi Le cheval dompté, răspunse Moore începând să ascută cu un briceag creionul tocit de domnişoara Keeldar până la lemn. Shirley întoarse capul într-o parte; lipsite de vălul lor natural, gâtul şi obrazul luminos arătau arse de roşeaţă. — Aha! Uitaţi-o că tot mai ţine minte, sir, spuse Henry în culmea bucuriei. Ştie cât de neastâmpărată era. Un zâmbet, căruia Shirley nu-i îngădui să se arate în întregime, făcu să-i tremure buzele; îşi lăsă faţa în jos şi o acoperi pe jumătate cu braţele, pe jumătate cu părul care, când se aplecase, căzuse din nou revărsat. — Fără îndoială că am fost o rebelă! recunoscu ea. — O rebelă! repetă Henry. Da; tu şi cu tata v-aţi certat îngrozitor, iar tu i-ai înfruntat şi pe el, şi pe mama, şi pe doamna Pryor, şi pe toată lumea; spuneai că te-a insultat… — Şi chiar mă insultase, îl întrerupse Shirley. — Şi ai vrut să pleci numaidecât de la Sympson Grove. Ţiai împachetat lucrurile şi tata ţi le-a aruncat afară din cufăr; mama plângea – doamna Pryor plângea; amândouă îşi frângeau mâinile şi te rugau să fi înţelegătoare, iar tu stăteai în genunchi pe podea, cu lucrurile şi cufărul răsturnate dinaintea ta şi se vedea, Shirley – se vedea - zău, că te afli într-unul dintre momentele tale de furie. Când eşti furioasă, nu te schimonoseşti la faţă; chipul ţi se împietreşte, dar tare frumos mai arată; nici nu s-ar zice că eşti supărată, ci doar hotărâtă şi oarecum nerăbdătoare; totuşi oricine îşi poate da seama că în asemenea clipe un obstacol ce ţi s-ar ivi în cale ar fi sfărâmat ca de trăsnet. Tata n-a mai ştiut ce să facă şi la chemat pe domnul Moore. — Ajunge, Henry. — Nu, n-ajunge. Nu prea ştiu ce-a făcut domnul Moore; doar atât îmi aduc aminte, cum i-a spus tatii că enervarea îi poate înrăutăţi guta; pe urmă a stat de vorbă foarte calm cu doamnele şi a izbutit să le facă să plece; după aceea ţi-a spus ţie, domnişoară Shirley, că în împrejurările acelea discuţiile sau poveţele n-ar avea niciun rost, dar că serviciul de ceai tocmai fusese adus în odaia de studiu, că era foarte însetat şi că ar fi fericit dacă pentru moment ai lăsa deoparte împachetatul şi ai veni să pregăteşti câte o ceaşcă de ceai pentru dânsul şi pentru mine. Şi-ai venit; la început n-ai scos o vorbă; dar peste puţin te-ai îmbunat şi pe urmă ţi-a revenit buna dispoziţie. Domnul Moore a început să ne vorbească despre Continent, despre război şi despre Bonaparte, subiecte despre care amândoi eram bucuroşi să auzim. După ceai ne-a spus că în seara aceea niciunul dintre noi n-aveam să ne despărţim de dânsul; n-o să ne lase nici pe tine şi nici pe mine să ieşim din raza vederii lui, fiindcă altminteri iar o să facem prostii. Şi am stat amândoi lângă dânsul, unul la dreapta şi altui la stânga. Eram nespus de fericiţi. Niciodată n-am petrecut o seară mai plăcută. A doua zi, domnişoară, ţi-a făcut morală o oră întreagă şi a încheiat dându-ţi ca pedeapsă să înveţi pe dinafară o bucată din Bossuet – Le cheval dompté. Şi în loc să-ţi faci bagajele, ai învăţat-o pe de rost, Shirley. Nici vorbă n-a mai fost de plecare. Pe urmă un an întreg domnul Moore te-a tachinat din când în când cu povestea asta. — Asta a fost lecţia pe care a spus-o cu cel mai mare entuziasm adăugă Moore. Atunci mi-a oferit, pentru prima dată, plăcerea de a-mi auzi limba maternă vorbită fără accent de o tânără englezoaică. — O lună întreagă a fost pe urmă dulce ca mierea, interveni Henry. O dojană prietenească izbutea întotdeauna s-o îmblânzească pe Shirley. — Vorbeşti despre mine ca şi când n-aş fi de faţă, spuse domnişoara Keeldar fără să-şi ridice totuşi capul. — Eşti sigură că te afli de faţă? întrebă Moore. De când am venit aici au existat momente când mă simţeam ispitit să o întreb pe Doamna de la Fieldhead dacă ştie ce s-a mai întâmplat cu fosta mea elevă. — Acum e aici, de faţă. — O văd, şi încă destul de smerită; dar nu l-aş sfătui nici pe Henry şi nici pe alţii să creadă orbeşte într-o smerenie capabilă să-şi ascundă într-un moment faţa îmbujorată, ca un copil ruşinos şi cuminte, pentru ca în clipa următoare să şi-o înalţe palidă şi sfidătoare ca o iunonă de marmură. — Se spune că în vremuri de demult un om a dăruit viaţă statuii pe care o cioplise. S-ar putea ca alţii să aibă darul opus de a transforma viaţa în piatră. Înainte de a răspunde la această remarcă, Moore făcu o pauză. Expresia lui, mirată şi gânditoare totodată, spunea: „Ciudată frază; oare ce-ar putea să însemne?“ O suci şi o răsuci în minte, chibzuind adânc şi fără grabă, ca un neamţ aplecat asupra problemelor de metafizică. În cele din urmă zise: — Vrei să spui că anumiţi oameni inspiră repulsie şi astfel îngheaţă inimile duioase? — Ingenios! răspunse Shirley, Dacă interpretarea asta îţi place, liber eşti s-o iei drept valabilă. Pe mine nu mă interesează. Şi rostind asta îşi înălţă capul, cu o expresie semeaţă şi o înfăţişare ca de statuie, aşa cum o descrisese Louis. — Ia te uită ce metamorfoză! exclamă Moore. Greu de imaginat şi totuşi se realizează – o nimfă modestă se transformă într-o inaccesibilă zeiţă. Dar Henry nu trebuie să rămână dezamăgit în aşteptarea recitării, şi Olympia va binevoi să-l îndatoreze. — Am uitat până şi primele cuvinte. — Eu nu le-am uitat. Memoria mea, deşi, înceată, e tenace. Reuşesc în mod conştient şi să cunosc, şi să admir. Cunoaşterea mi se desăvârşeşte în minte şi sentimentele în inimă, şi nu e vorba de acele roade repede răsărite şi care, neavând rădăcini solide, înfloresc destul de bogat pentru o vreme, apoi mult prea curând se pălesc şi se usucă. Ia seama, Henry! Domnişoara Keeldar e dispusă să-ţi facă un hatâr. Voyez ce cheval ardent et impétueux, aşa începe. Domnişoara Keeldar acceptă să depună acel efort; dar în curând se opri şi spuse: — Dacă nu aud bucata în întregime, nu mai pot să continui. — Şi totuşi a fost învăţată foarte repede. „Ce vine uşor, uşor se duce“, moraliză preceptorul. Recită fragmentul pe-ndelete, cu precizie, rar şi cu expresivitate emoţionantă. Pe măsură ce recitarea înainta, Shirley devenea din ce în ce mai atentă. La început privise în altă parte, dar acum îşi reîntoarse faţa înspre el. Când preceptorul termină, începu ca şi cum i-ar fi luat cuvintele de pe buze; le rostea exact pe acelaşi ton; îi repeta întocmai accentul; nuanţa frazele întocmai cum o făcuse el; îi imită gesturile, pronunţia, expresia. Veni acum rândul ei să solicite, şi îl rugă insistent: — Aminteşte-ţi Le songe d’Athalie – şi recită-l. Louis Moore îl spuse pentru ea. Shirley şi-l însuşi. Trăi o vie emoţie în bucuria de a face din graiul lui propriul ei grai. Ceru şi alte favoruri; toate vechile bucăţi învăţate cândva reînviară, şi dimpreună cu ele reînviară pentru Shirley zilele de pe vremea când le memorizase. Moore parcursese câteva dintre cele mai frumoase fragmente din Racine şi Corneille, apoi ascultase ecoul propriilor sale intonaţii grave în vocea fetei, care se modulase cu fidelitate după a lui. Le Chêne et le Roseau – această cea mai frumoasă fabulă a lui La Fontaine – fusese recitată, excelent recitată de către preceptor, în vreme ce eleva trăsese cu însufleţire foloase din lecţia ascultată. Poate acum simţeau amândoi deodată că entuziasmul li se înteţise şi ajunsese o vâlvătaie pe care firavul combustibil al poeziei franceze nu mai izbutea s-o alimenteze. Poate că jinduiau după un trunchi de stejar englezesc menit să fie un fel de buştean dintr-aceia în stare să întreţină zile întregi focul de Crăciun şi pe care să-l dea acum pradă flăcărilor. Moore spuse: — Şi astea sunt piesele noastre cele mai tari! Nu avem nimic mai dramatic, mai viguros, mai firesc! Apoi zâmbi şi păstră tăcerea. Întreaga-i făptură părea cuprinsă de o înviorare senină. Stătea lângă cămin, sprijinindu-se cu cotul de consolă, şi cugeta nu fără bucurie. Se apropia amurgul zilei scurte de toamnă. Ferestrele camerei de studiu – umbrite de plantele agăţătoare de pe coardele cărora vajnicele vânturi de octombrie nu izbutiseră să smulgă frunzele veştede – lăsau să se vadă doar rare şi mărunte sclipiri de cer; însă focul dăruia destulă lumină ca să poţi sta de vorbă în preajma lui. Şi acum Louis Moore se adresă în franţuzeşte elevei sale; iar ea răspunse la început cu şovăieli însoţite de râs şi în fraze frânte. Moore o încuraja şi îi corecta greşelile; Henry veni să ia şi el parte la lecţie. Cei doi elevi stăteau în faţa profesorului ţinându-se unul pe altul de mijloc. Tartar, după ce se rugase multă vreme şi în sfârşit fusese primit, se aşezase înţelepţeşte la mijlocul covorului şi privea flăcările ce pâlpâiau inegal din bulgării de cărbune împrăştiaţi pe cenuşa încinsă. Erau cu toţii destul de fericiţi, dar:   Pleasures are like poppies spread; You seize the flower – its bloom is shed.   Huruit înfundat de roţi se auzi pe pavajul curţii.