Honore de Balzac romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez

Léon de Lora, celebrul nostru peisagist, aparţine uneia dintre cele mai nobile familii din Roussillon2 – de origine spaniolă – care, deşi se impune prin vechimea neamului, este de un secol destinată proverbialei sărăcii a hidalgilor3.           Ajuns la Paris, după ce străbătuse sprinten, pe jos, drumul din departamentul Pirineii Orientali, cu o sumă de unsprezece franci drept orice provizii, îşi uitase, oarecum, mizeriile copilăriei, ca şi familia, în viitoarea celorlalte mizerii, nelipsite pictorilor ucenici, a căror întreagă avere este doar o cutezătoare vocaţie. Apoi, grijile celebrităţii şi succesului au fost pentru el alte cauze de uitare.           Dacă aţi urmărit cursul sinuos şi capricios al acestor Studii, vă amintiţi poate de Mistigris, elevul lui Schinner, unul dintre eroii din Un debut în viaţă (Scene din viaţa particulară) şi de apariţiile sale în alte câteva scene.           În 1845, peisagistul nostru, rival al pictorilor Hobbema, Ruysdaël, Lorrain4, nu mai seamănă deloc cu începătorul sărac şi neastâmpărat pe care l-aţi văzut. Om celebru, posedă acum o încântătoare locuinţă în strada Berlin, nu departe de palatul Brambourg, unde locuieşte prietenul său Bridau, şi aproape de casa lui Schinner, primul său maestru. Este membru al institutului şi ofiţer al Legiunii de onoare5, are treizeci şi nouă de ani, douăzeci de mii de franci rentă, tablourile sale sunt plătite cu bani grei şi, ceea ce i se pare mai extraordinar decât de a fi uneori invitat la balurile curţii, numele său aruncat atât de des de presă în ochii Europei, de şaisprezece ani încoace, a pătruns în fine şi în valea Pirineilor Orientali, unde vegetează trei Lora veritabili: fratele mai mare, tatăl său şi o mătuşă bătrână din partea tatălui, domnişoara Urraca y Lora.           Din partea mamei, celebrul pictor nu mai are decât un văr, nepot al ei, în vârstă de cincizeci de ani, care locuieşte într-un orăşel manufacturier din departament. Acest văr a fost primul care şi-a adus aminte de Leon.           Abia în 1840 Leon de Lora primi o scrisoare de la domnul Sylvestre Palafox-Castel-Gazonal (zis pur şi simplu Gazonal) la care răspunse că era într-adevăr el, adică fiul răposatei Leonia Gazonal, soţia contelui Fernand Didas y Lora.           Vărul Sylvestre Gazonal se duse în vara anului 1841 să anunţe celor din ilustra şi necunoscuta familie de Lora că micul Leon nu plecase spre Rio de la Plata, precum se credea, că nu murise acolo, cum iarăşi se credea, şi că era una dintre marile celebrităţi ale şcolii franceze de pictură, ceea ce nu se mai crezu. Fratele mai mare, Don Juan de Lora, îi spuse vărului Gazonal că era victima unui mucalit din Paris.           Numitul Gazonal propunându-şi, însă, să meargă la Paris pentru a se judeca într-un proces pe care prefectul din Pirineii Orientali îl smulsese, în urma unui conflict de competenţă, jurisdicţiei ordinare şi-l transferase la Consiliul de Stat, provincialul se hotărî să lămurească lucrurile şi să ceară socoteală pictorului parizian pentru îndrăzneala sa.           Dar se întâmplă că domnul Gazonal, care trăsese într-un modest hotel din strada Croix-des-Petits-Champs, fu uluit când văzu palatul din strada Berlin. Aflând că stăpânul călătorea prin Italia, renunţă, deocamdată, să-i ceară socoteală şi chiar se îndoi că celebrul om o să-i recunoască rudenia.           Din 1843 până în 1844 Gazonal se judecă. Acest litigiu privind cursul şi nivelul unei ape şi suprimarea unui baraj, în care se amestecase administraţia susţinută de locuitorii de pe malul râului, ameninţa însăşi existenţa fabricii.           În 1845, Gazonal socotea procesul în întregime pierdut, deoarece secretarul referendarului însărcinat cu întocmirea raportului îi destăinuise că acest raport se va opune concluziilor sale, iar avocatul său îi confirmase acest lucru. Gazonal, deşi era comandant al gărzii naţionale din oraşul său şi unul dintre cei mai pricepuţi fabricanţi din departament, se simţea atât de neînsemnat la Paris, fu atât de speriat de scumpetea vieţii şi a celor mai mărunte fleacuri, încât nu părăsea mizerabilul său hotel, tăcând chitic.           Acest meridional, lipsit de soarele său, ura Parisul, numindu-l o fabrică de reumatisme. Adunând cheltuielile procesului şi ale şederii la Paris, luă hotărârea ca la întoarcere să-l otrăvească pe prefect sau să-l ucidă cu lovituri de pumnal, ca Tezeu pe Minotaur6. Când era trist îl omora dintr-odată pe prefect, când era vesel, se mulţumea să-l înţepe.           Într-o dimineaţă, la sfârşitul mesei, apucă furios jurnalul, bombănind. Aceste rânduri prin care se termina un articol: Marele nostru peisagist Leon de Lora, reîntors de o lună din Italia, va expune mai multe tablouri la Salonul oficial; astfel expoziţia va fi, după cum se vede, strălucită… izbiră pe Gazonal ca şi cum vocea care le vorbeşte jucătorilor atunci când câştigă i le-ar fi zvârlit în ureche. Cu acea spontaneitate proprie meridionalilor, Gazonal sări din hotel în stradă, din stradă într-o cabrioletă şi se duse glonţ în strada Berlin, la vărul său.           Leon de Lora îi trimise răspuns vărului Gazonal invitându-l pentru a doua zi la dejun la Café de Paris, deoarece în acel moment era absorbit de o anumită ocupaţie, ceea ce nu-i permitea să primească. Gazonal, ca un meridional ce era, îi povesti valetului toate necazurile sale.           A doua zi, la ora zece, Gazonal, prea gătit pentru acea împrejurare (îmbrăcase fracul său de culoarea albăstrelelor, cu nasturi auriţi, o cămaşă cu jabou, o vestă albă şi mănuşi galbene), îşi aşteptă amfitrionul bătând pasul pe loc timp de o oră pe bulevard, după ce mai întâi aflase de la cafegiu (aşa se numesc în provincie patronii de cafenea) că aceşti domni dejunează, de obicei, între orele unsprezece şi douăsprezece.           — Pe la unsprezece şi jumătate, doi parizieni numai în redingotă – spunea el când îşi povestea aventurile celor din ţinutul lui – şi care nu prea făceau impresie, strigară văzându-mă pe bulevard: „Iată-l pe Gazonal al tău!..”           Acest interlocutor era Bixiou, pe care îl adusese Leon de Lora ca să-l facă pe vărul său să se dea în spectacol.

I. PRIMELE GREŞELI.           TÂNĂRA DOMNIŞOARĂ.           Era la începutul lunii aprilie 1813, într-o duminică a cărei dimineaţă făgăduia una dintre acele frumoase zile, când parizienii îşi văd, pentru întâia oară în an, pavajul fără noroaie şi cerul fără nori. Spre amiază, o cabrioletă falnică, trasă de doi cai focoşi, intră în strada Rivoli prin strada Castiglione şi se opri în spatele mai multor echipaje staţionate la poarta de fier de curând deschisă, din dreptul terasei des Feuillants. Zvelta trăsură era condusă de un bărbat cu înfăţişarea îngândurată şi bolnăvicioasă; părul uşor cărunt abia îi acoperea capul galben, îmbătrânindu-l înainte de vreme. Zvârli hăţurile unui lacheu ce venea călare în urma trăsurii şi coborî spre a lua în braţe o tânără a cărei frumuseţe delicată atrase atenţia celor ce-şi iroseau vremea plimbându-se pe terasă. Mărunţica domnişoară se ridică în picioare pe marginea trăsurii şi apoi se lăsă, cu graţie, cuprinsă de mijloc, petrecându-şi braţele pe după gâtul însoţitorului său, care o aşeză pe trotuar fără a-i fi şifonat garnitura rochiei de rips verde. Un îndrăgostit n-ar fi dovedit atâta grijă. Necunoscutul era, de bună seamă, tatăl acelei copile care, fără a-i mulţumi, îl luă familiar de braţ şi îl târî zorită spre grădină. Bătrânul observă privirile admirative ale câtorva tineri, şi tristeţea întipărită pe chipul său se şterse pentru o clipă. Cu toate că atinsese de mult vârsta la care bărbaţii trebuie să fie sătui de amăgitoarele plăceri pe care le dă vanitatea, bătrânul surâse.           — Oamenii te cred soţia mea, spuse el la urechea tinerei, umflându-şi pieptul şi călcând cu o încetineală care-o exaspera.           Părea că bătrânul cochetează cu fiica sa şi că se bucură, poate mai mult chiar decât ea, de ocheadele pe care curioşii le aruncau spre picioruşele-i încălţate în nişte brodechini de brunei cafenii, spre talia-i delicios desenată de o rochie cu ghempă şi spre gâtul gingaş pe care un guleraş brodat nu-l acoperea în întregime. Mişcările mersului ridicau pentru o clipă rochia tinerei fete, lăsând să se vadă, deasupra brodechinilor, rotunjimea unei pulpe fin reliefate de un ciorap de mătase ajurat.           Aşa încât, mulţi dintre cei ce se plimbau pe acolo începură să se vânzolească pe lângă cei doi, spre a admira sau spre a mai privi o dată chipul împrejurul căruia fluturau câteva bucle de păr negru şi a cărui culoare albă îmbujorată era sporită atât prin luciul mătăsii de atlaz trandafiriu ce căptuşea eleganta-i pelerină, cât şi prin dorinţa şi nerăbdarea ce străluceau în fiecare trăsătură a acelei drăgălaşe fiinţe. O dulce maliţie însufleţea frumoşii-i ochi negri şi migdalaţi, adumbriţi de nişte sprâncene delicat arcuite, mărginiţi de gene lungi şi scăldaţi într-o lumină pură. Sănătatea şi tinereţea îşi desfăşurau comorile pe acest chip răzvrătit şi pe acest bust care rămânea mlădios totuşi, în ciuda centurii ce pe atunci se purta dedesubtul sânilor.           Fără să ia aminte la omagii, tânăra fată privea cu un fel de îngrijorare către palatul Tuileries, evident ţinta zoritei sale plimbări. Era douăsprezece fără un sfert. Oricât de matinală părea această oră, o mulţime de doamne, care toate vroiseră să-şi etaleze toaletele, se întorceau dinspre Palat, nu însă fără a-şi întoarce capul, cu un aer îmbufnat, reproşându-şi parcă faptul că veniseră prea târziu pentru a se mai bucura de un spectacol dorit. Câteva vorbe rostite cu supărare de aceste frumoase doamne dezamăgite, vorbe prinse din zbor de către gingaşa necunoscută, o îngrijorară în mod deosebit. Bătrânul urmărea cu un ochi mai degrabă curios decât înveselit semnele de nerăbdare şi de nelinişte ce se învolburau pe încântătorul chip al tovarăşei sale, şi o observa poate cu prea multă grijă ca să nu fi avut vreun ascuns gând părintesc.           Duminica aceea era a treisprezecea din anul 1813. Peste două zile, Napoleon pleca în fatala campanie în care, rând pe rând, avea să-i piardă pe Bessiferes şi pe Duroc, să câştige memorabilele bătălii de la Litzen şi de la Bautzen, să se vadă trădat de Austria, de Saxa, de Bavaria şi de Bernadotte, şi să dea teribila bătălie de la Leipzig. Magnifica paradă comandată de împărat avea să fie ultima dintre cele ce stârniseră de atâta vreme admiraţia parizienilor şi a străinilor. Vechea gardă avea să execute pentru ultima oară savantele manevre a căror pompă şi precizie îl uimiseră uneori până şi pe acest uriaş ce se pregătea atunci pentru duelul său cu Europa. Un sentiment trist mâna spre Tuileries o mulţime strălucită şi curioasă. Fiecare părea că ghiceşte viitorul şi presimţea că, poate, adeseori închipuirea va trebui, mai târziu, să zugrăvească din amintiri tabloul scenei pe care-o trăiau, după ce vremurile eroice ale Franţei vor fi căpătat, aşa cum au căpătat astăzi, culori aproape legendare.           — Să mergem ceva mai repede, tată! Spuse tânăra domnişoară cu un aer de nerăbdare, trăgându-l după ea pe bătrân; aud tobele.           — De-abia intră trupele la Tuileries, răspunse el.           — Sau defilează! Toată lumea pleacă! Replică ea, cu o amărăciune copilărească, ce-l făcu pe bătrân să surâdă.           — Parada nu începe decât la douăsprezece şi jumătate, spuse tatăl, abia ţinându-se în urma zoritei sale fiice.           Dacă ai fi văzut mişcarea pe care o făcea ea cu braţul drept, aţi fi zis că se ajută de el ca să alerge. Mânuţa-i elegant înmănuşată mototolea cu nerăbdare o batistă şi părea vâsla unei bărci despicând undele. Bătrânul surâdea din când în când, dar mai adesea o expresie îngrijorată îi întrista pentru o clipă faţa uscată Dragostea lui pentru frumoasa-i fiică îl făcea să admire prezentul, dar tot pe atâta să se şi teamă de viitor. Părea că-şi spune: „E fericită astăzi, dar va fi aşa întotdeauna?” Căci bătrânii sunt foarte înclinaţi să înzestreze cu mâhnirile lor viitorul celor tineri.           Când tatăl şi fiica ajunseră sub peristilul pavilionului în vârful căruia flutura drapelul tricolor şi pe unde cei ce se plimbă trec din grădina Tuileries în Carrousel, santinelele le strigară cu voce gravă:           — Nu se mai trece!           Copila se ridică în vârful picioarelor şi putu să zărească o mulţime de doamne elegante ce se înghesuiau în jurul celor două laturi ale vechii arcade de marmură pe unde trebuia să iasă împăratul.           — Uite, tată, acuma vezi şi tu că am plecat prea târziu!

  Î ntr-una dintre cele mai pricăjite capitale de provincie ale Franţei, în mijlocul târgului, la colţul unei străzi, se află o casă; dar numele străzii şi oraşului nu pot fi date în vileag aici. Va înţelege oricine înţeleptele motive ale discreţiei pe care împrejurările o impun. Când porneşte la drum să cerceteze lumea în care trăieşte, scriitorul atinge multe răni… Casa noastră era palatul Esgrignon, dar trebuie să aflaţi că Esgrignon este un nume convenţional, cu nimic mai real decât Belval, Floricour, Derville din Comedia umană, sau Adalbert ori Monbreuse din roman. Numele principalelor personaje vor fi de asemenea schimbate. Autorul ar dori să adune aci elemente contradictorii şi să îngrămădească unele anacronisme, pentru a acoperi adevărul cu un văl de absurdităţi şi lucruri de necrezut; dar îşi dă seama că orişice ar face, acest adevăr va încolţi necontenit, aşa cum viţa prost smulsă răzbate cu vlagă în podgoria desţelenită. Palatul Esgrignon era nimic alt decât locuinţa unui nobil bătrân, pe nume Charles-Marie-Victor-Ange-Carol, marchiz d’Esgrignon, sau des Grignons potrivit unor mai vechi titluri. Negustorimea şi burghezia oraşului îi decretase casa „palat” mai mult în derâdere; şi, de vreo douăzeci de ani, cei mai mulţi dintre localnici sfârşiseră prin a pronunţa cu seriozitate „palatul Esgrignon”, ori de câte ori vorbeau despre reşedinţa marchizului. Carol (fraţii Thierry ar fi scris Karawl[1]) era numele glorios al uneia dintre cele mai de vază căpetenii venite pe vremuri din nord pentru a cuceri şi feudaliza pe gali. Purtătorii acestui nume nu plecaseră niciodată capul, nici în faţa Comunelor[2], nici în faţa Regalităţii, nici în faţa Bisericii, nici în faţa marii finanţe. Chemaţi în alte vremi să apere o provincie franceză, titlul de marchiz reprezenta pentru ei în acelaşi timp o datorie şi o onoare, şi nicidecum simulacrul presupuselor împuterniciri: iar feuda Esgrignon fusese din totdeauna un bun al lor. Adevărată nobilime de provincie, neluată în seamă la curtea regală timp de două secole, dar neprihănită de orice mezalianţe, atotputernică în împrejurimi, respectată de oamenii locului ca un crez, familia aceasta – precum o binefăcătoare fecioară ce tămăduieşte durerile de dinţi – se conservase în străfundul provinciei, aşa cum în adâncul unui fluviu se păstrează pilonii carbonizaţi ai vreunui pod din vremea lui Cezar. Timp de treisprezece veacuri – fără să se abată o singură dată – domnişoarele fuseseră căsătorite fără zestre, sau trimise la mănăstire; mezinii acceptaseră supuşi succesiunea maternă, se făcuseră ostaşi, preoţi, sau se căsătoriseră la Curte. Un mezin al casei d’Esgrignon, fost amiral, e făcut duce şi pair[3], dar moare fără urmaşi. Marchizul d’Esgrignon, şeful ramurii principale, n-a acceptat niciodată titlul de duce. — Eu stăpânesc marchizatul d’Esgrignon în aceleaşi condiţii în care regele stăpâneşte Statul Francez, spunea el conetabilului Luynes[4] care în timpul acela apărea în ochii săi ca un partener neînsemnat. În timpul tulburărilor, câţiva din familia Esgrignon fuseseră decapitaţi. Sângele lor frânc s-a păstrat nobil şi mândru până la 1789. Actualul marchiz d’Esgrignon nu a emigrat: el trebuia să-şi apere moşia. Datorită respectului pe care i-l purtau ţăranii, capul lui a fost cruţat de eşafod; dar ura adevăraţilor „Sans-Culottes”[5] atât a fost de aprigă, încât l-au considerat emigrat, când de fapt el fusese silit doar să se ascundă. În numele poporului suveran, districtul a cotropit pământul familiei d’Esgrignon, iar pădurile au fost vândute ca bunuri naţionale, în pofida împotrivirii marchizului care, pe atunci, avea patruzeci de ani. Sora sa, domnişoara d’Esgrignon, fiind minoră, a salvat o parte a feudei prin mijlocirea unui tânăr administrator al familiei care, în numele clientei sale, a cerut împărţirea presuccesorală; cu prilejul lichidării efectuate de Republică, i-au fost atribuite câteva ferme şi castelul. Devotatul Chesnel a trebuit să cumpere pe numele său (cu bani pe care îi dădu marchizul) anumite părţi ale domeniului, la care stăpânul său ţinea în chip deosebit, precum biserica, prezbiteriul şi grădinile castelului. Sfârşindu-se cu anii cei iuţi, dar trecători, ai terorii, marchizul d’Esgrignon, al cărui caracter impusese respect în regiune, voi să-şi reia reşedinţa în castel, împreună cu sora sa, domnişoara d’Esgrignon, pentru a repune în picioare ce putuse fi salvat datorită strădaniilor lui Chesnel, fostul său intendent, devenit acum notar. Dar vai! Castelul jefuit, rămas fără mobilă, nu era oare prea mare, prea costisitor pentru un proprietar ale cărui drepturi la dijmă fuseseră suprimate, ale cărui păduri fuseseră parcelate, care deocamdată nu putea scoate mai mult de nouă mii de franci de pe pământurile fostelor sale domenii?   Când notarul îl readuse pe vechiul său stăpân, în octombrie 1800, în bătrânul castel feudal, nu-şi putea stăpâni o adâncă emoţie văzând pe marchiz cum sta înmărmurit, în mijlocul curţii, în faţa şanţurilor pline, privind turnurile năruite până la nivelul acoperişurilor. Urmaşul francilor contempla tăcut când cerul, când locul unde pe vremuri se-nvârteau elegantele morişti de vânt ale turlelor gotice, întrebând parcă pe Dumnezeu ce rost a avut toată această răsturnare socială. Doar Chesnel putea cuprinde adânca mâhnire a marchizului, care se numea atunci cetăţeanul Carol. Marele d’Esgrignon, rămas multă vreme mut, sorbind parcă adânc mireasma strămoşească a acelor meleaguri, i se adresă cu o adâncă melancolie: — Chesnel, vom reveni aci mai târziu, când vor înceta tulburările; întrucât nu-mi dau voie să-mi refac blazonul, până la edictul de pacificare n-aş mai putea locui aici. Arătă castelul, se întoarse şi, încălecând, îşi petrecu sora care venise în şubreda trăsurică de răchită a notarului. În oraş nu mai exista palatul d’Esgrignon. Măreaţa casă fusese dărâmată; pe locul ei se ridicaseră două fabrici de manufactură. Cu ultima pungă de galbeni a marchizului, maestrul Chesnel îi cumpără, într-un colţ al pieţei, o veche casă cu stâlpi, cu morişti, cu turnuleţe, cu hulubărie, care fusese pe vremuri un tribunal seniorial, apoi Preşedinţia, şi care aparţinuse odinioară marchizului d’Esgrignon. Contra sumei de cinci sute de galbeni, achizitorul naţional înapoie vechiul edificiu proprietarului său legitim. De atunci, mai în batjocură, mai în serios, casa a fost poreclită „palatul” d’Esgrignon. În 1800, când ştergerea numelor din listele negre ale proscrişilor se obţinea destul de uşor, – câţiva emigranţi se întoarseră în Franţa. Printre nobilii care cei dinţii se înapoiară În oraş, se aflau baronul de Nouastre cu fiica sa; erau cu desăvârşire scăpătaţi. Domnul d’Esgrignon le oferi cu mărinimie un adăpost, unde baronul muri după două luni de amărăciune. Domnişoara de Nouastre avea douăzeci şi doi de ani. Familia Nouastre era de cea mai nobilă viţă şi marchizul d’Esgrignon, pentru ca să nu i se stingă stirpea – o luă în căsătorie; dar ea muri atunci când avea să nască, ucisă de nepriceperea medicului. lăsând – din fericire – familiei d’Esgrignon un fiu. Bietul bătrân (cu toate că marchizul n-avea atunci decât cincizeci şi trei de ani, necazurile şi chinuitoarele dureri ale vieţii sale făcură ca anii săi să fie mai lungi), pierdu şi bucuria ultimelor zile, văzând cum s-a dus cea mai frumoasă dintre făpturi, femeia nobilă în care retrăiau gratiile – azi asfinţite – ale figurilor de femei din al XVI-lea veac… A fost una dintre acele lovituri care nu se uită, care lasă urme adânci în tot restul vieţii. După ce rămase câteva clipe în picioare lângă catafalc, marchizul sărută fruntea soţiei sale, culcată ca o sfântă, cu mâinile împreunate, îşi scoase ceasul, îi sfărâmă rotiţa şi se duse să-l atârne deasupra căminului. Era unsprezece înainte de amiază. — Domnişoară d’Esgrignon, să rugăm pe Dumnezeu ca această oră să înceteze a mai fi năpasta casei noastre. Unchiul meu, arhiepiscopul, a fost căsăpit la această oră şi tot la aceeaşi oră s-a prăpădit şi tatăl meu. Îngenunche, rezemându-şi capul pe pat; tot astfel făcu şi sora sa. Apoi, după un timp, amândoi se ridicară; domnişoara d’Esgrignon izbucni în plâns, bătrânul marchiz privi cu ochii uscaţi copilul, odaia şi pe moartă. La încăpăţânarea sa de franc se adăuga un zel creştinesc, întâmplarea aceasta avea loc în al doilea an al veacului nostru.   Domnişoara d’Esgrignon avea atunci douăzeci şi şapte de ani. Era frumoasă, Un parvenit, furnizor al armatelor Republicii născut în acel ţinut, având o rentă de o mie de scuzi[6], obţinu de la maestrul Chesnel – după ce izbuti să-i înduplece împotrivirea – să intervină în favoarea căsătoriei cu domnişoara d’Esgrignon. Şi fratele şi sora se mâniară de această nemaipomenită îndrăzneală. Chesnel nu-şi ierta faptul că se lăsase înduplecat de jupânul du Croisier. Din ziua aceea, el n-a mai găsit mângâietoarea bunăvoinţă, care putea fi socotită prietenie, nici în felul de a se purta, nici în vorbele marchizului d’Esgrignon. Marchizul nu-i mai păstra decât recunoştinţă. Dar această recunoştinţă, deşi nobilă şi adevărată, a rămas pentru notar o pricină de nesfârşită amărăciune. Sunt unele inimi deosebite cărora recunoştinţa li se pare o prea mare răsplată şi care preferă monotonia unor sentimente prieteneşti, pe care ţi-o dă comuniunea unor gânduri şi o voită fuziune sufletească. Maestrul Chesnel gustase din bucuria acestei preţioase amiciţii; marchizul îl ridicase până la el. Pentru nobilul bătrân, personajul acesta era mai puţin decât un copil şi mai mult decât un servitor; un şerb supus de bună voie, un vasal legat cu tot sufletul de suzeranul său. Nu mai putea fi vorba de socoteli cu acest notar, ci totul se cumpănea printr-un neîncetat schimb de afecţiune. În ochii marchizului, caracterul oficial pe care notariatul îl conferea lui Chesnel nu mai însemna nimic, i se părea că servitorul său este doar deghizat în notar. În ochii lui Chesnel, marchizul rămăsese o fiinţă de obârşie dumnezeiască; el credea în aristocraţie şi îşi amintea, fără umilinţă, că tatăl lui deschidea porţile salonului, vestind: – „Masa este servită, domnule marchiz!” Devotamentul său pentru nobila familie scăpătată nu pornea însă numai dintr-o evlavie, ci dintr-un tel de egoism; se socotea ca făcând parte dintre ai casei. Adâncă i-a fost dar mâhnirea când a îndrăznit să vorbească de eroarea sa marchizului, cu toate că marchizul îi interzisese. — Chesnel – îi răspunse bătrânul nobil pe un ton grav – înainte de Tulburări[7] cred că nu ţi-ar fi trecut prin cap să ai năluciri atât de jignitoare. Cum sunt oare aceste noi doctrine de ţi-au putut strica în aşa hal mintea? Maestrul Chesnel era preţuit, se bucura de încrederea întregului oraş. Cinstea sa desăvârşită şi marea sa avere îi sporeau prestigiul. Din ziua aceea nenorocită descoperi că avea o adevărată silă pentru jupân du Croisier. Cu toate că notarul nu purta nimănui pică, făcu în aşa fel ca această silă să fie împărtăşită de un număr destul de însemnat de familii. Du Croisier, om afurisit şi în stare să clocească o răzbunare timp de douăzeci de ani, prinse o ură de moarte împotriva notarului şi a familiei d’Esgrignon, o ură din acelea mocnite, cum numai în provincie se mai întâlnesc. Refuzul dispreţuitor al marchizului îl desfiinţa în ochii răutăcioşilor provinciali printre care venise să-şi petreacă zilele şi pe care voia să-i domine. A fost o adevărată catastrofă, încât urmările ei n-au întârziat să se facă simţite. Du Croisier, în disperare de cauză, se adresă unei fete bătrâne, care de asemenea îl respinse. Şi astfel ambiţioasele planuri pe care le făurea s-au năruit, întâi datorită refuzului domnişoarei d’Esgrignon, care i-ar fi deschis porţile acestui provincial „Faubourg Saint-Germain[8]”, apoi datorită celui de-al doilea refuz care îl umili atât de mult, încât abia se putea menţine în societatea de mâna a doua a oraşului.   În 1805, domnul de la Roché-Guyon, primul născut al uneia dintre cele mai vechi familii din regiune, care se înrudise pe vremuri cu d’Esgrignon – peţi, tot prin maestrul Chesnel, mâna domnişoarei d’Esgrignon. Dar domnişoara Marie-Armande-Claire d’Esgrignon nu voi să asculte pe notar. — Ar fi trebuit să ghiceşti că sunt mamă, dragul meu Chesnel, îi zise ea adormindu-şi nepotul, un copil frumos de cinci ani. Bătrânul marchiz se ridică pentru a-şi întâmpina sora care se întorcea de lângă leagăn; plin de respect, îi sărută mâna apoi, aşezându-se din nou, îşi regăsi graiul pentru a-i spune; — Eşti o adevărată d’Esgrignon, scumpa mea soră! Nobila fată tresări şi plânse. La bătrâneţe, domnul d’Esgrignon, tatăl marchizului, se căsătorise cu nepoata unui mic birtaş, înnobilat sub Ludovic al XIV-lea. Această căsătorie a fost socotită în familie o îngrozitoare mezalianţă, dar fără importanţă, deoarece din ea nu rezultase decât o fată. Armande ştia aceasta, cu toate că fratele său era atât de bun cu ea. O privise întotdeauna ca pe o străină; acum însă cuvintele lui o repuneau în drepturi. Dar şi răspunsul ei nu era oare o deplină încoronare a purtării nobile pe care o avusese timp de unsprezece ani de când, după majorat, fiece faptă a sa purta pecetea celui mai desăvârşit devotament? Avea un soi de cult pentru fratele ei. — Voi muri domnişoară d’Esgrignon! spuse ea cu simplitate notarului. — Nu există pentru dumneavoastră un titlu mai frumos, răspunse Chesnel, crezând că-i face un compliment. Sărmana fată se îmbujoră. — Ai spus o prostie, Chesnel, replică bătrânul marchiz, în acelaşi timp măgulit de vorbele fostului său servitor, dar necăjit de mâhnirea pricinuită surorii sale, O d’Esgrignon se poate căsători cu un Montmorency: sângele nostru nu este atât de amestecat cum a fost al lor. Pajura Esgrignonilor cuprinde pe un câmp de aur, două benzi roşii. Nimic altceva, de nouă sute de ani încoace, n-a fost schimbat în blazonul nostru. El este acelaşi ca şi în prima zi.   Blondet, căruia literatura contemporană îi este îndatorată, printre altele, şi pentru această povestire, istoriseşte următoarele:   „Nu-mi amintesc să fi întâlnit vreo femeie care să-mi stimuleze mai mult imaginaţia ca domnişoara d’Esgrignon. Eram într-adevăr foarte tânăr copil şi poate că imaginea care mi-a rămas stăruitoare în minte, cu strălucirea şi coloritul ei, se datorează în bună parte şi acelei porniri ce presupunea în copilăria noastră predispoziţia pentru supranatural. Când o vedeam de departe venind pe Promenadă, unde mă jucam cu alţi copii, însoţită de Victurnien, nepotul său, simţeam o emoţie asemănătoare reflexelor produse de curenţii galvanici asupra morţilor. Cât eram de tânăr, mă simţeam totuşi însufleţit de o nouă viaţă.   [1] fraţii Thierry ar fi scris Karawl – e vorba de istoricii, contemporani cu Balzac, Amedee Thierry (1797—1873) şi Augustin Thierry (1795—1856), care s-au ocupat cu studii din epoca merovingiană şi au utilizat în mod deosebit cronicile şi documentele originale. Aici ar fi putut găsi ei grafia veche, germanică, a numelui de Carol. [2] în faţa Comunelor – „Comunele” erau în Evul Mediu, oraşele care izbutiseră să obţină oarecare autonomie, prin „charte” smulse de la suzerani sau acordate de regi, aceştia încercând astfel să înlăture concurenţii feudali şi să întărească puterea centrală. [3] pair al Franţei – în secolul al XIX-lea, membru al Camerei aristocratice, creată în 1814 de Bourbonii „restauraţi” pentru a contrabalansa Camera deputaţilor, pe care n-o puteau suprima. Demnitatea de pair era acordată de rege şi era ereditară. Instituţia a dispărut prin revoluţia din 1848. [4] Luynes – familie aristocratică din Provenţa; contemporan cu marchizul d’Esgrignon a fost ducele de Luynes (1749—1807), deputat în Statele Generale din 1789, devenind senator în 1803. [5] sans-culottes – nume dat în batjocură de către aristocraţie revoluţionarilor din 1792, care renunţaseră la pantalonul (culotte) al costumului elegant din secolul al XVIII-lea şi purtau pantaloni lungi. Istoria a şters însă, orice batjocură de pe această expresie, făcând-o sinonimă cu: patriot revoluţionar. [6] o mie de scuzi – trei mii de franci. [7] înainte de Tulburări – neînţelegând caracterul adânc istoric al revoluţiei din 1789—94, care a răsturnat clasa feudală fie la putere, marchizul d’Esgrignon, reprezentant al acestei clase, vorbeşte de revoluţie ca de nişte simple tulburări trecătoare. [8] Saint-Germain – cartier din Paris, locuit de familiile nobile.  

CUPRINS:           I. TALISMANUL.           II. FEMEIA FĂRĂ INIMĂ.           III. AGONIA.           EPILOG.                         I.           TALISMANUL.           Într-o zi, pe la sfârşitul lui octombrie 1828[1], un tânăr intra la Palais-Royal[2] în momentul când se deschideau sălile de joc, conform legii ce oblădueşte o patimă de pe urma căreia se storc atâtea impozite. Fără a sta pe gânduri, apucă pe scara ce ducea la tripoul cu numărul 36.           — Domnule, pălăria dumneavoastră, vă rog! Îi strigă cu o voce seacă şi răstită un bătrânel palid, ghemuit în umbră, la garderobă, şi care se ridică repede, arătând o faţă potrivită în totul cu făptura sa mârşavă.           De îndată ce păşeşti într-o casă de joc, legea începe prin a te despuia mai întâi de pălărie. Să fie oare, o parabolă evanghelică şi providenţială? Nu-i mai degrabă un mod de a încheia un contract drăcesc cu dumneata, cerându-ţi un zălog oarecare? Este cumva un mijloc de a te obliga să păstrezi o atitudine respectuoasă faţă de cei care au să-ţi câştige banii? Ori poate poliţia, pitită prin toate cotloanele sociale, vrea să ştie numele pălărierului dumitale, sau al dumitale, în cazul când l-ai avea înscris pe căptuşeală? Sau, în sfârşit, pentru a-ţi lua măsura craniului şi a întocmi o statistică instructivă despre capacitatea cerebrală a jucătorilor? Asupra acestui punct, administraţia păstrează o tăcere desăvârşită. Dar, e destul să fi făcut un singur pas spre masa verde pentru ca pălăria să nu-ţi mai aparţină, aşa cum nici dumneata însuţi nu-ţi mai aparţii: eşti pus la joc, dumneata, averea dumitale, pălăria, bastonul şi paltonul dumitale. La plecare, JOCUL îţi va demonstra, printr-o crudă ironie tradusă în fapt, că ţi-a mai lăsat ceva, din moment ce ţi se dau înapoi unele lucruri. Dacă ai avut însă o pălărie nouă, vei constata, pe pielea dumitale că trebuie să-ţi faci un costum de jucător.           Mirarea manifestată de tânăr când primi o fişă numerotată în schimbul pălăriei lui, ale cărei margini erau din fericire puţin cam roase, dovedea cu prisosinţă că el avea un suflet nevinovat încă. Bătrânelul, mistuit desigur din fragedă tinereţe de văpaia plăcerilor vieţii de jucător, îi aruncă o privire mohorâtă şi fără căldură, în care un filosof ar fi văzut mizeriile spitalului, vagabondările oamenilor ruinaţi, procesele verbale a sumedenie de asfixii, condamnări la muncă silnică pe viaţă, surghiunuri în Guazacoalco. Omul acesta a cărui faţă albă, suptă, arăta că nu cunoştea altă hrană decât ciorbele vâscoase ale lui Darcet[3], constituia imaginea gălbejită a patimii redusă la cea mai simplă expresie a ei. În zbârciturile lui se citeau urme de vechi torturi, şi probabil că îşi juca toată leafa nenorocită chiar în ziua când o primea. Întocmai ca gloabele asupra cărora loviturile de bici nu mai au nici un efect, nimic nu mai era în stare să-l facă să tresară; surdele gemete ale jucătorilor care ieşeau ruinaţi, blestemele lor mute, privirile lor năucite îl lăsau totdeauna rece. Era jocul încarnat. Dacă tânărul s-ar fi uitat mai cu luare aminte la acest jalnic cerber[4], poate că şi-ar fi spus; „În inima asta nu se mai află decât o pereche de cărţi de joc!” Dar necunoscutul nu luă în seamă această pildă vie pe care fără îndoială providenţa o aşezase acolo, după cum tot ea a lăsat de strajă dezgustul la poarta fiecărui loc de pierzanie. El pătrunse cu îndrăzneală în sala unde sunetul aurului exercita o orbitoare putere de fascinaţie asupra simţurilor întărâtate de lăcomie. Acest tânăr era pesemne împins acolo de cea mai logică dintre elocventele fraze ale lui Jean-Jacques Rousseau, şi al cărei trist înţeles sună cam aşa: „Da, admit ca un om să se ducă la joc, însă tocmai atunci când între el şi moarte nu mai vede altceva decât ultima lui para.”           Seara, în casele de joc nu stăruie decât o poezie vulgară, dar al cărei efect e asigurat, ca şi acela al unei drame sângeroase. Sălile sunt ticsite de spectatori şi de jucători, de bătrâni scăpătaţi care se târăsc până aici ca să se încălzească, de chipuri frământate, de orgii începute cu vin şi pe cale de a se sfârşi în Sena. Cu toate că patima e prezentă peste tot, numărul prea mare de actori te împiedică să priveşti în faţă demonul jocului. Seara de joc pare un adevărat fragment de „tutti” în care trupa întreagă ţipă, în care fiecare instrument al orchestrei îşi modulează fraza lui. Puteţi vedea acolo mulţi oameni respectabili veniţi să caute distracţii şi plătindu-le cum ar plăti plăcerea unui spectacol, a unei mese bune, sau aşa cum s-ar duce într-o mansardă să cumpere cu un preţ ieftin regrete usturătoare, pentru trei luni de zile. Vă daţi însă seama cât delir şi câtă îndârjire trebuie să fie în sufletul unui om care aşteaptă cu nerăbdare deschiderea unui tripou?      Între jucătorul de dimineaţa şi jucătorul de seara, există aceeaşi deosebire ca între un soţ nepăsător şi un îndrăgostit ce tremură sub fereastra iubitei lui. Abia spre dimineaţă îşi fac apariţia patima fremătătoare şi nevoia în toată groaznica ei realitate. Dar numai seara veţi putea admira un jucător adevărat, un jucător care a uitat să mai mănânce să doarmă, să trăiască, să gândească, atât de mult îl sfâşie biciul patimii, atât de tare îl furnică, îl chinuie mâncărimea unei lovituri de trente-et-quarante[5]. În această oră blestemată veţi întâlni ochi al căror calm te îngrozeşte, chipuri ce te fascinează, priviri ce întorc cărţile cu o expresie mistuitoare. De aceea, casele de joc nu par sublime decât la deschiderea şedinţelor lor. Dacă Spania are luptele ei de tauri, dacă Roma şi-a avut gladiatorii[6] ei, Parisul se mândreşte cu al său Palais-Royal, ale cărui rulete aţâţătoare îţi dau plăcutul prilej de a vedea cum curge sângele în valuri fără primejdia ca picioarele celor din sală să alunece vreodată din pricina asta. Încercaţi să aruncaţi o privire furişă asupra acestei arene, intraţi! Ce goliciune! Pe pereţii acoperiţi cu un tapet soios până la înălţimea omului, nu se vede nici o imagine care să încânte sufletul. Nu se găseşte nici măcar un cui pentru a uşura sinuciderea. Pardoseala e tocită, murdară. O masă lunguiaţă ocupă mijlocul sălii.

Prefaţă la prima ediţie (Cei doi poeţi)     În decurs de trei ani, din decembrie 1833 şi până în decembrie 1836, autorul şi-a publicat cele douăsprezece volume care compun primele trei serii de Studii ale moravurilor din secolul al XIX-lea. Acum, când a terminal această primă ediţie, i se va ierta faptul de a atrage atenţia că atât lucrările retipărite cât şi cele inedite au necesitat o muncă egală, căci, dintre acestea din urmă, cele mai multe au fost refăcute; în unele dintre ele chiar totul a fost reînnoit, şi subiectul şi stilul. Este probabil că şi celelalte trei serii, Scene din viaţa politică, Scene din viaţa militară şi Scene din viaţa de la ţară, să nu ceară un răstimp mai mare; astfel, cei care se interesează de această operă vor putea cunoaşte în curând proporţiile ei adevărate, şi vor înţelege, din simpla expunere a cadrului, imensele detalii ce le cuprinde. Dacă autorul revine asupra planului general al operei sale, e întrucâtva obligat la aceasta de felul în care ea se înfăţişează publicului, precum şi fiindcă e supusă unor critici nemeritate. Când un scriitor a întreprins o prezentare completă a societăţii, privită sub toate aspectele şi surprinsă în toate Fazele ei, pornind de la principiul că starea socială îi adaptează pe oameni într-o asemenea măsură nevoilor sale. şi îi deformează până-ntr-atât, încât nicăieri oamenii nu se mai aseamănă între ei, şi că ea a creat tot atâtea specii câte profesiuni există; că, în sfârşit, omenirea socială prezintă tot atâtea varietăţi câte prezintă şi zoologia, nu e oare cazul să i se facă unui autor atât de curajos creditul unei cât de mici atenţii şi al unei cât de mici îngăduinţe? Nu s-ar putea oare bucura şi el de beneficiul acordat ştiinţei, căreia i se permite, atunci când îşi întocmeşte monografiile, un răgaz pe măsura întinderii lucrării? Oare el nu poate înainta pas cu pas în opera sa, fără a fi silit să explice, de fiecare dată, că noua sa lucrare este doar o piatră din edificiu, şi că toate pietrele ţin una de alta, pentru a alcătui într-o bună zi un vast edificiu? În fine, nu e oare un avantaj destul de mare că o face cunoscută în detaliu, atunci când ansamblul ei este atât de considerabil? Într-adevăr, aici fiecare roman nu-i decât un capitol din marele roman al societăţii. Personajele fiecărei povestiri se mişcă într-o sferă ce n-are altă circumscriere decât a societăţii înseşi. Atunci când se întâmplă ca unul dintre aceste personaje, cum e domnul de Rastignac din Moş Goriot, să fie părăsit la mijlocul carierii sale, înseamnă că îl veţi reîntâlni în Profil de marchiză (Studiu de femeie), în Interdicţia (Punerea sub interdicţie), în Marea Finanţă (Casa Nucingen) sau în Pielea de sagri, acţionând în epoca sa potrivit rangului pe care l-a dobândit şi fiind în legătură cu toate evenimentele la care oamenii de o înaltă valoare participă în realitate. Observaţia aceasta se aplică mai tuturor personajelor care figurează în această lungă istorie a societăţii: personajele de seamă ale unei epoci nu sunt chiar atât de numeroase pe cât s-ar putea crede, totuşi numărul lor se va ridica la un mai puţin de o mie în această operă, care, la o primă evaluare, urmează să cuprindă douăzeci şi cinci de volume[1], în partea sa cea mai descriptivă, e drept; astfel că, măcar sub acest raport, ea va fi fidelă. Autorul mărturiseşte aşadar deschis că îi este greu să ştie unde va avea să se oprească o lucrare a sa, atunci când, prin felul în care se publică, îi e imposibil să o determine, din capul locului, în întregime. Observaţia aceasta este necesară şi în fruntea Iluziilor pierdute, din care volumul de faţă nu cuprinde decât introducerea. Planul iniţial nu prevedea mai mult; dar, în timpul executării lui, totul s-a schimbat; împărţirea inexorabilă pe tomuri era fixată, iar speculaţia editorială nu putea aştepta, astfel că autorul a fost nevoit să se oprească la limita stabilită de el însuşi operei. La început, nu era vorba decât de o comparaţie între moravurile din provincie şi cele ale vieţii pariziene; autorul îşi propusese să înfăţişeze acele iluzii pe care oamenii şi le fac în provincie unii asupra altora din lipsa termenilor de comparaţie, şi care ar da naştere la adevărate catastrofe dacă, spre norocul lor, provincialii nu s-ar obişnui până-ntr-atâta cu atmosfera de acolo şi cu fericitele necazuri ale vieţii lor, încât oriunde în altă parte ei suferă, iar Parisul în special le displace. În ceea ce-l priveşte, autorul a avut deseori prilejul să admire buna credinţă cu care provincialii îţi prezintă o femeie destul de prostuţă drept foarte deşteaptă, sau o urâţică oarecare drept o femeie încântătoare… Dar, zugrăvind cu îngăduinţă interiorul unui menaj şi revoluţiile dintr-o mică tipografie de provincie, dând apoi acestui tablou extinderea căpătată în introducere, e limpede că terenul s-a lărgit fără voia autorului. Când copiem natura, săvârşim cu bună credinţă erori: adesea, cuprinzând cu ochii o privelişte, nu-i ghicim de la început adevăratele dimensiuni; cutare drum părea la prima vedere o simplă potecă, vâlceaua devine mai apoi o vale, iar muntele cel uşor de trecut când îl vezi de departe cere o zi întreagă de urcuş. Tot astfel, Iluziile pierdute nu se referă numai la un tânăr ce se crede mare poet şi la femeia care îi întreţine această credinţă aruncându-l în vârtejul Parisului, sărac şi fără sprijin. Raporturile dintre Paris şi provincie, funesta atracţie exercitată de acest oraş au arătat autorului pe tânărul din secolul al XIX-lea sub o faţă nouă: dintr-odată, el s-a gândit la marea plagă a acestui veac: gazetăria, care devorează atâtea existenţe, atâtea gânduri frumoase, şi care produce înspăimântătoare reacţii în modestele regiuni ale vieţii din provincie. El s-a gândit în deosebi la cele mai fatale iluzii ale acestei epoci, la acelea pe care familiile şi le fac despre copiii înzestraţi cu unele însuşiri de geniu, fără a avea însă şi voinţa care le dă un sens, fără a deţine şi virtuţile care înăbuşă abaterile. Tabloul deci s-a extins. În loc de o singură faţă a vieţii individuale, e vorba acum de una dintre cele mai curioase feţe ale secolului nostru, de o faţă pe cale de a se uza, aşa cum s-a uzat şi imperiul[2]; de aceea trebuie să ne grăbim a o zugrăvi, ca nu cumva ceea ce e încă viu să ajungă un cadavru, chiar sub ochii pictorului. Autorul îşi dă seama că în asta constă o mare, dar şi grea sarcină. Dezvăluind moravurile ascunse ale gazetăriei, el va face poate să roşească nu numai o frunte; totodată va explica însă şi multe deznodăminte neexplicate ale atâtor existenţe literare pline de speranţe frumoase care au sfârşit totuşi rău. În fine, succesele ruşinoase ale câtorva oameni mediocri îşi vor afla astfel justificarea, în dauna protectorilor lor şi poate chiar a firii omeneşti. Când îşi va sfârşi autorul pânza? Nu ştie, dar o va sfârşi. Această dificultate i s-a mai ivit în câteva rânduri, fie la Louis Lambert, fie la Fiul blestemat, fie la Capodopera necunoscută[3], şi, de fiecare dată, nu i-a lipsit lui răbdarea, ci publicului, căruia aceste amănunte îi sunt – de ce n-am spune-o? – indiferente; el cere cărţi, fără să-i pese câtuşi de puţin de felul în care se fac. Paris, 15 ianuarie 1837 Cei doi poeţi[4] P e vremea când începe povestirea de faţă, nici presa lui Stanhope[5], nici sulurile de distribuit cerneală nu funcţionau încă în micile tipografii din provincie. Deşi specialitatea sa îl ţinea în legătură cu tipografiile din Paris, oraşul Angoulême se slujea tot de teascuri de lemn – de unde vine expresia gem teascurile, astăzi fără aplicaţie. Tipografiile înapoiate de acolo foloseau încă şomoioagele de piele date cu cerneală, cu care unul dintre presari tampona caracterele. Placa mobilă, unde se aşază forma plină de litere, peste care se aplică apoi coala de hârtie, era tot de piatră şi îndreptăţea denumirea de marmură. Rapidele prese mecanice de azi ne-au făcut să dăm până într-atâta uitării acest mecanism, căruia îi datorăm – cu toate cusururile lui – minunatele cărţi ale editorilor Elzevir, Plantin, Aldi şi Didot[6], încât suntem nevoiţi a folosi şi noi denumirile vechilor unelte cărora Jêrôme-Nicolas Séchard le purta o dragoste superstiţioasă, deoarece îşi au rolul lor în această lungă şi – poate – neînsemnată povestire. Acest Séchard, pe vremuri, făcuse parte din breasla tescuitorilor sau presărilor, cărora zeţarii le zic urşi. Mişcările de du-te-vino, întrucâtva asemănătoare cu ale urşilor în cuşcă, şi pe care le fac presării umblând de la cerneală la presă şi de la presă la cerneală, le-au atras de bună seamă această poreclă. La rândul lor, urşii le-au zis zeţarilor maimuţe, din pricina veşnicei îndeletniciri a acestora de a scotoci prin cele o sută cincizeci şi două de căsuţe spre a-şi lua literele de care au nevoie. Prăpădul din 1793[7] îl găseşte pe Séchard în vârstă de aproape cincizeci de ani şi însurat. Astfel că, fiind şi în vârstă şi căsătorit, scăpă de mobilizarea cea mare la care fură supuşi mai toţi lucrătorii. Bătrânul tescuitor se trezi singur în tipografia al cărei patron – sau fraierul, cum i se mai zice – murise tocmai atunci, lăsând o văduvă fără copii. Întreprinderea se văzu ameninţată de o apropiată ruină: ursul, rămas singur, nu era în stare să se preschimbe în maimuţă, deoarece, tipograf fiind, nu ştiuse vreodată nici să scrie, nici să citească. Fără a ţine seama de acest lucru, un reprezentant al poporului, grăbit să răspândească faimoasele decrete ale Convenţiunii[8], îl învesti pe tescuitor cu brevetul de meşter-tipograf, rechiziţionându-i totodată şi tipografia. După ce primi brevetul cel primejdios, cetăţeanul Séchard o despăgubi pe văduva patronului său aducându-i economiile neveste-sii, cu care plăti la jumătate de preţ utilajul tipografiei. Până aici fusese uşor. Acuma însă, trebuia să tipărească fără greşeală şi fără întârziere decretele republicane. În această grea situaţie, Jérôme-Nicolas Séchard avu norocul să dea peste un nobil marsiliez care nu voia nici să emigreze ca să nu-şi piardă moşiile, nici să iasă la lumină ca să nu-şi piardă capul, şi care nu-şi putea câştiga pâinea decât găsindu-şi vreo îndeletnicire. Domnul conte de Maucombe îmbrăcă aşadar sărăcăciosul halat al unui şef de atelier de provincie; culese, citi şi corectă el însuşi decretele care prevedeau pedeapsa cu moartea pentru cetăţenii care-i ascundeau pe nobili. Ursul, ajuns fraier, le tipărea şi le dădea la afişat; şi amândoi scăpară teferi şi nevătămaţi. În 1795, după ce trecu vârtejul Terorii, Nicolas Séchard fu silit să-şi caute un alt factotum, care să-i fie zeţar, corector şi şef de atelier. Un abate, ajuns mai pe urmă episcop sub Restauraţie, şi care refuza pe atunci să presteze jurământul, îl înlocui pe contele de Maucombe până în ziua în care primul consul restabili religia catolică. Contele şi episcopul se întâlniră mai târziu pe aceeaşi bancă în Camera pairilor[9]. Dacă în 1802 Jérôme-Nicolas Séchard nu ştia să citească şi să scrie mai bine decât în 1793, strânsese în schimb destui bănişori ca să-şi poată plăti un şef de atelier. Fostul breslaş, atât de nepăsător altădată faţă de viitorul lui, ajunsese acum foarte temut de maimuţele şi urşii săi. Zgârcenia începe de unde încetează sărăcia. În ziua în care fostul presar întrevăzu posibilitatea de a face avere, interesul trezi în el o agerime negustorească lacomă, bănuitoare şi pătrunzătoare. Cu practica lui îndelungată, îi dădea mâna să ia în derâdere teoria. Ajunsese să aprecieze din ochi preţul unei pagini sau al unei coli, după soiul de caractere folosite. Le explica clienţilor săi, care nu se pricepeau în ale tipografiei, că literele aldine costau mai scump decât cele de rând; iar când era vorba de cele de rând, spunea că erau mai greu de mânuit. Nepricepând nimic din munca tipografică numită cules, îi era atât de teamă să nu se înşele, încât nu încheia niciodată decât învoielile în care el avea partea leului. Dacă zeţarii lucrau cu ora, nu-i slăbea o clipă din ochi. Cum afla de vreun fabricant de hârtie strâmtorat, îi cumpăra marfa pe nimica toată şi o băga în magazia lui. Astfel că, încă de pe atunci, pusese mâna şi pe casa în care era adăpostită tipografia din vremi imemoriale. Avu parte de tot soiul de noroace: rămase văduv şi nu avu decât un fiu; îl dădu la liceul din oraş, nu atât ca să-l scoată învăţat, cât ca să-şi pregătească un urmaş; se purta aspru ca să prelungească durata autorităţii părinteşti asupra lui. De aceea, în zilele libere, îl punea să stea la casă, spunându-i că trebuie să înveţe cum se câştigă banul, spre a putea la rându-i, odată şi odată, să-l răsplătească pe sărmanu-i părinte, care se strâmtora ca să-l crească pe el. La plecarea abatelui, Séchard îl numi şef de atelier pe unul dintre cei patru zeţari pe care viitorul episcop i-l recomandase a fi cel mai cinstit şi mai destoinic. În felul acesta, omul nostru putea să se descurce până în momentul când fiul său avea să preia conducerea întreprinderii, care urma a se mări trecând în mâini mai tinere şi mai pricepute. David Séchard fu un elev strălucit la liceul din Angoulême. Deşi era un urs care făcuse avere fără învăţătură şi fără educaţie şi dispreţuia nespus ştiinţa, bătrânul Séchard îşi trimise fiul la Paris pentru studii mai înalte în ale tipografiei; însă îl povăţui atât de stăruitor să adune bani mulţi într-un loc căruia el îi zicea „raiul lucrătorilor”, atrăgându-i atenţia să nu se bizuie pe punga lui tătâne-său, încât desigur că socotea şederea fiului său în ţara înţelepciunii drept un mijloc de a-şi atinge ţelul vieţii. Învăţând meseria, David îşi desăvârşise în acelaşi timp şi educaţia la Paris. Şeful de atelier de la tipografia Didot ajunse astfel un savant. Către sfârşitul anului 1819, David Séchard părăsi Parisul fără a-l fi costat niciun ban pe taică-său, care îl chema înapoi ca să-i predea conducerea afacerilor.   Tipografia lui Nicolas Séchard scotea pe atunci singurul ziar de anunţuri judiciare existent în acel departament, deţinând totodată şi exclusivitatea lucrărilor prefecturii şi ale episcopiei, trei surse straşnice de venituri pentru un om tânăr şi întreprinzător. Chiar în vremea aceea, fraţii Cointet, fabricanţi de hârtie, cumpăraseră de la prefectura din Angoulême cel de-al doilea brevet de tipograf. Bătrânul Séchard se complăcuse până atunci într-o desăvârşită inactivitate, fiind ajutat la aceasta şi de crizele militare care, în timpul imperiului, înăbuşiseră orice avânt industrial. Aceasta fusese pricina pentru care nu pusese el mâna pe brevet. Zgârcenia lui deveni însă una dintre cauzele ce duseră de râpă vechea tipografie. Aflând vestea, bătrânul Séchard se bucură că lupta ce avea să izbucnească între întreprinderea lui şi fraţii Cointet urma să fie dusă de fiul său, nu de el. „Pe mine m-ar fi răpus, îşi zise el; însă un tânăr crescut la domnii Didot o s-o scoată la capăt.” Septuagenarul tânjea după vremea când avea să trăiască fără nicio bătaie de cap. Dacă în arta tipografică înaltă avea puţine cunoştinţe, trecea în schimb drept foarte priceput într-o artă pe care lucrătorii au botezat-o cu haz beţiografie, artă prea-preţuită de divinul autor al lui Pantagruel[10], dar a cărei cultivare, cu atâta înverşunare urmărită de societăţile zise de temperanţă, e din zi în zi mai părăsită. Jérôme-Nicolas Séchard, credincios sorţii pe care i-o hărăzise numele[11], era înzestrat cu o sete nepotolită. Nevastă-sa îngrădise cât şi cum putuse această patimă pentru strugurele tescuit, înclinare atât de firească la urşi, încât domnul de Chateaubriand a remarcat-o până şi la adevăraţii urşi din America[12]; dar filosofii au observat că obiceiurile din tinereţe revin cu mai multă putere la bătrâneţe. Séchard confirma această lege morală: cu cât îmbătrânea, cu atât îi plăcea mai mult băutura. Patima îi lăsa pe chipul lui de urs semne care îi dădeau o înfăţişare originală: nasul luase mărimea şi forma unui A majuscul de corpul tipografic maxim, obrajii brăzdaţi de vine semănau cu unele frunze de vită pline de umflături vinete ori vişinii, şi adesea albe la mijloc; părea o trufă[13] uriaşă înfăşurată în viţe de toamnă. Ascunşi sub două sprâncene groase ca două tufişuri încărcate de zăpadă, ochii mici, cenuşii, în care strălucea viclenia zgârceniei ce ucidea totul în el, până şi dragostea părintească, îşi păstrau chiar şi la beţie isteţimea. Capul pleşuv, dar pe de lături cu păr, cărunt şi creţ încă, îţi amintea de călugării cordelieri din Povestirile lui La Fontaine[14]. Era scurt şi pântecos ca un opaiţ de pe vremuri care consumă mai mult untdelemn decât fitil; căci excesele de orice soi împing trupul pe calea spre care e predispus din naştere: ca şi învăţătura multă, beţia îl îngraşă pe cel gras şi îl slăbeşte pe cel slab. Jérôme-Nicolas Séchard purta de treizeci de ani faimosul tricorn municipal care se mai întâlneşte încă, în unele provincii, pe capul toboşarului de la primărie. Îşi punea vestă şi pantaloni de catifea verzuie. În sfârşit, mai avea o veche redingotă cafenie, ciorapi pestriţi de bumbac şi pantofi cu catarame de argint. Costumul acesta care, sub haina de burghez, îl mai trăda încă pe vechiul lucrător, se potrivea atât de bine cu viciile şi obiceiurile lui, îi înfăţişa atât de limpede viaţa, încât ai fi zis că omul nostru se născuse gata înveşmântat; nici nu ţi l-ai fi putut închipui fără aceste straie, după cum nu-ţi poţi închipui o ceapă fără foile ei. Dacă de multă vreme bătrânul tipograf n-ar fi dat destule dovezi de oarba-i lăcomie, retragerea sa din afaceri ar fi de ajuns ca să-i zugrăvească firea. În ciuda cunoştinţelor cu care fiu-său urma să vină de la renumita şcoală a tipografiei Didot, el îşi propuse să facă tocmai cu acest fecior afacerea straşnică pe care o plănuia de mult. Dacă tatăl urma să facă o afacere bună, fiul trebuia să facă una proastă; căci, pentru omul nostru, în afaceri, nu exista nici fiu, nici tată. Dacă la început văzu în David pe singurul său copil, mai târziu văzu în el doar un cumpărător ca oricare altul, ale cărui interese erau potrivnice alor sale: ca vânzător, el voia să vândă scump, iar David urma să cumpere ieftin; fiul devenea deci un duşman ce trebuia învins. Această schimbare a sentimentului în interes personal, de! obicei înceată, întortocheată şi tăinuită la oamenii binecrescuţi, fu rapidă şi făţişă la bătrânul urs, care dovedi cât era de tare beţiografia vicleană faţă de tipografia învăţată în şcoli. La sosirea feciorului, bătrânul îi arătă dragostea negustorească pe care o au cei şireţi faţă de aceia pe care vor să-i înşele: se purtă cu el ca un îndrăgostit cu iubita sa; îi dădu braţul, îi spuse pe unde să calce ca să nu se umple de noroi; pusese să i se încălzească patul, să i se facă focul, să i se pregătească cina. A doua zi, la o masă bogată, după ce încercase să-l ameţească dându-i să bea, Jérôme-Nicolas Séchard, cherchelit zdravăn, îi trase un: „Hai să vorbim şi de afaceri!”, rostit printre neîncetate sughiţuri, încât David îl rugă să lase afacerile pe a doua zi. Bătrânul urs se pricepea prea bine să tragă folos şi de pe urma. beţiei, ca să se retragă dintr-o bătălie pregătită de atâta vreme. De altminteri, după ce umblase cincizeci de ani „cu ghiuleaua de picioare” – cum zicea el –, nu voia s-o mai tragă nici măcar un ceas. A doua zi, fiu-său avea să fie negreşit fraierul.   Aici, poate, e necesar să spunem câteva vorbe şi despre întreprindere. Tipografia, situată la colţul străzii Beaulieu cu piaţa du Mûrier, fusese instalată acolo spre sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea[15]. De aceea, de multă vreme, tot ce se afla acolo fusese hărăzit numai exploatării acelei industrii. Parterul alcătuia o singură mare încăpere, luminată prin două geamlâcuri, unul dând spre stradă, iar celălalt spre o curte interioară. La biroul patronului se putea ajunge şi pe o alee. Dar, în provincie, lucrul într-o tipografie e totdeauna obiectul unei curiozităţi atât de vii, încât clienţii preferau să intre pe uşa cu geamuri de lângă vitrina de la stradă, deşi erau nevoiţi să coboare câteva trepte, atelierul aflându-se sub nivelul străzii. Curioşii, cu gura căscată, nu luau seama la neajunsurile trecerii prin strâmtorile atelierului. Dacă se uitau la colile întinse ca nişte leagăne pe frânghiile prinse de grinzi, se ciocneau de şirurile de regaluri cu litere, sau îşi pierdeau pălăriile izbindu-se de barele de fier ce susţineau presele. Dacă urmăreau mişcările sprintene ale vreunui zeţar ce-şi umplea pumnul cu litere din cele o sută cincizeci şi două de căsuţe din regatul său, citindu-şi copia, recitindu-şi rândul cules şi mai băgând în fugă o albitură, se poticneau într-un teanc de hârtie muiată pusă la uscat cu nişte greutăţi deasupra, sau se loveau cu şoldul de colţul vreunei laviţe; toate astea spre marele haz al urşilor şi maimuţelor. Nu se pomenise vreodată ca cineva să ajungă cu bine până la cele două mari cuşti situate la capătul acestei hrube, care alcătuiau două nenorocite de pavilioane cu faţa spre curte, şi în care tronau într-o parte şeful de atelier, iar în cealaltă patronul. În curte, zidurile erau frumos decorate cu viţă de vie care, ţinând seama de faima patronului, dădea o atrăgătoare culoare locală. În fund, şi sprijinit de zidul negru din mijloc, se ridica un fel de şopron şubred, unde se uda şi se tăia hârtia. Tot acolo se afla şi jgheabul în care se spălau, înainte şi după tiraj, formele, sau, ca să folosim limbajul obişnuit, planşele cu litere: prin el se scurgea la vale un amestec de cerneală cu lături de-ale casei, care îi făcea pe ţăranii veniţi în zilele de târg să creadă că acolo se spăla pe faţă necuratul. De o parte a şopronului era bucătăria casei, iar de cealaltă, magazia de lemne. Etajul întâi al casei, deasupra căruia nu mai erau decât două camere de mansardă, cuprindea trei încăperi. Cea dintâi, care ţinea cât şi aleea – mai puţin locul ocupat de scara de lemn putred – era luminată dinspre stradă de o ferestruică lunguiaţă iar dinspre curte de un cehi de geam, şi slujea şi de anticameră şi de sufragerie. Spoită numai cu var, bătea la ochi prin cinica simplitate a avariţiei negustoreşti: podeaua murdară nu fusese nicicând spălată; mobilierul se compunea numai din trei scaune şubrede, o masă rotundă şi un bufet aşezat între două uşi care dădeau într-un dormitor şi într-un salon; ferestrele şi uşa erau negre de urmele mâinilor soioase; încăperea era mai totdeauna plină cu teancuri de hârtie albă sau tipărită, iar pe baloturi întâlneai deseori desertul, clondirele şi mâncărurile lui Jérôme-Nicolas Séchard. Dormitorul avea o fereastră cu cadru de plumb ce da spre curte, iar pe pereţi atârnau covoare vechi din acelea care, în provincie, se întind pe faţada caselor de ziua Sfintei-împărtăşanii. Se mai vedeau un pat mare cu coloane, polog, iconiţe şi o cuvertură de mătase roşie, două fotolii desfundate, două scaune de nuc, un mic birou vechi, iar, pe cămin, o pendulă. Această cameră, în care domnea o atmosferă patriarhală, fusese rânduită de jupân Rouzeau, predecesorul şi patronul lui Jérôme-Nicolas Séchard. Salonul, modernizat de răposata doamnă Séchard, înfăţişa ochilor nişte înfiorătoare lemnării, zugrăvite într-un albastru ţipător; pereţii erau împodobiţi cu un tapet de hârtie reprezentând scene orientale, colorate cafeniu pe fond alb; iar mobila consta din şase scaune îmbrăcate în piele albastră şi cu spătare în formă de liră. Cele două ferestre, grosolan boltite, şi prin care privirea îmbrăţişa piaţa du Mûrier, stăteau fără perdele, iar căminul nu avea nici candelabre, nici pendulă, nici oglindă. Doamna Séchard murise tocmai în toiul înfăptuirii planurilor sale de înfrumuseţare a salonului, iar ursul, neresimţind nevoia unor îmbunătăţiri care nu-i aduceau niciun câştig, le părăsise. În această încăpere, Jérôme-Nicolas Séchard, pede titubante[16], îşi aduse fiul şi-i arătă pe masa rotundă un inventar al utilajului tipografiei, întocmit – sub conducerea lui – de către şeful de atelier. — Ia citeşte asta, băiete, zise Jérôme-Nicolas Séchard, mutându-şi privirea „afumată” de la hârtie la băiat şi de la băiat la hârtie. Să vezi ce comoară de tipografie îţi dau! — „Trei prese de lemn susţinute de bare de fier, cu marmură de fontă…” — Mie mi se datorează îmbunătăţirea asta, îl întrerupse bătrânul Séchard. — „Cu toate ustensilele: vase de cerneală, şomoioage de piele, bănci etc., o mie şase sute de franci”! Păi, tată, zise David Séchard scăpând inventarul din mâini, presele tale sunt nişte vechituri care nu fac nici cincizeci de franci şi nu-s bune decât de pus pe foc. — Vechituri?… exclamă bătrânul Séchard, vechituri?… Ia inventarul şi hai jos! O să vezi şi tu dacă invenţiile voastre, prost lucrate, fac treabă aşa de bună ca uneltele astea vechi dar încercate. Pe urmă, n-o să-ţi mai dea mâna să vorbeşti aşa despre nişte piese minunate care merg strună şi care or s-o mai ducă cât trăieşti tu, fără să aibă nevoie de vreo reparaţie. Vechituri! Da, vechituri, dar de pe urma cărora îţi vei câştiga pâinea de toate zilele! Vechituri pe care tatăl tău le-a mânuit timp de douăzeci de ani şi care l-au ajutat să te facă ceea ce eşti azi. Tatăl coborî în goană scara şubredă, tocită şi scârţâitoare, fără să se clatine; deschise uşa care dădea în atelier, se repezi la prima presă, unsă şi curăţită din vreme pe ascuns, şi-i arătă pistoanele puternice de stejar, lustruite de ucenic. — Nu-i asta o mândreţe de presă? zise el. În ea se afla tocmai o invitaţie de nuntă. Bătrânul urs lăsă în jos rama peste aşternut, şi aşternutul peste marmură, pe care o împinse sub presă; trase căruţul, desfăşură frânghia ca să aducă marmura înapoi, ridică aşternutul şi rama cu îndemânarea unui urs tânăr. Presa, mânuită astfel, scoase un sunet atât de plăcut, încât ai fi zis că e o păsărică ce s-a ciocnit din zbor într-un geam. — Văzut-ai măcar o singură presă englezească în stare să meargă ca asta? îl întrebă tatăl pe fiul său, mirat. Bătrânul Séchard alergă pe rând la a doua şi a treia presă, punându-le pe fiecare în mişcare cu aceeaşi îndemânare. Cea din urmă înfăţişă ochilor săi tulburaţi de vin un loc necurăţat de ucenic; beţivul, după ce înjură straşnic, apucă un colţ al redingotei ca să-l frece, ca un geambaş care îi mai dă un lustru calului înainte de a-l vinde. — Cu aste trei prese, şi fără şef de atelier, poţi câştiga nouă mii de franci pe an, David. În calitate de viitor asociat, mă opun să le înlocuieşti cu blestematele alea de prese de fontă, care uzează caracterele. Aţi rămas toţi cu gura căscată la Paris, când aţi văzut invenţia afurisitului ăluia de englez, un duşman al Franţei, care a vrut să-i îmbogăţească pe turnătorii de litere. Aha! vă trebuie Stanhopi! eu n-am ce face cu Stanhopii voştri care costă fiecare câte două mii cinci sute de franci, aproape de două ori mai mult decât toate trei nestematele mele laolaltă, şi care îţi tocesc litera, fiindcă n-au elasticitate. Eu n-am învăţat carte ca tine, dar ţine minte asta: viaţa Stanhopilor înseamnă moartea caracterelor. Cu aste trei piese faci treabă bună, lucrarea e bine trasă şi localnicii n-or să-ţi ceară altceva. Poţi să tipăreşti cu fier, cu lemn, cu aur sau argint, că n-o să-ţi plătească o para mai mult. — „Item[17], citi mai departe David, cinci mii de livre de caractere provenind din turnătoria domnului Vaflard…” La numele acesta, elevul fraţilor Didot nu se putu stăpâni să nu zâmbească. — Râzi, râzi! După doisprezece ani, caracterele sunt încă noi. Asta zic şi eu turnător! Domnul Vaflard e om cinstit, care pune material bun; şi, pentru mine, cel mai bun turnător e acela la care te duci cât mai rar. — „…socotite la zece mii de franci”, reluă David. Zece mii de franci, tată! păi, asta înseamnă doi franci livra, pe când domnii Didot îşi vând cicero al lor, nou, cu trei franci livra. Fiarele tale nu fac niciun franc livra, adică nici cât costă fonta din ele. — Cum? le zici fiare batardelor, cursivelor şi roadelor domnului Gillé, fost pe vremuri tipograful împăratului, nişte caractere care fac şase franci livra, nişte capodopere de gravură, cumpărate acum cinci ani, şi dintre care multe sunt încă neîntrebuinţate? Uite! Bătrânul Séchard apucă vreo câteva cornete cu sorturi care nu fuseseră încă folosite şi i le arătă. Eu nu-s tobă de carte, nu ştiu să citesc şi să scriu, dar ştiu destule ca să-mi dau seama că literele firmei Gillé sunt străbunicile englezelor de la domnii Didot ai tăi. Uite o rondă de cicero căreia nici nu i s-a luat cleiul, zise el, arătându-i o căsuţă şi luând din ea un M. David îşi dădu seama că nu se putea sta de vorbă cu tatăl său. Trebuia ori să admită totul, ori să refuze totul; avea de ales între nu şi da. Bătrânul urs cuprinsese în inventar până şi frânghiile de întins. Cea mai mică ramă, scândurile, străchinile, piatra şi periile de spălat, toate erau socotite cu grija unui avar. Totalul se ridica la treizeci de mii de franci, în care se cuprindea şi brevetul de meşter tipograf şi clientela. David se întreba dacă afacerea merita sau nu să fie făcută. Văzându-şi fiul că nu dă niciun răspuns cu privire la suma totală, bătrânul Séchard începu să se îngrijoreze; căci el prefera o discuţie violentă unei acceptări tăcute. În acest fel de învoieli, tocmeala e o dovadă că ai de-a face cu un negustor priceput care-şi apără interesele. „Cine bate palma la orice învoială – zicea bătrânul Séchard – nu prea se ţine de ea.” Tot spionând gândul băiatului, îi făcu numărătoarea sărăciilor de unelte necesare exploatării unei tipografii în provincie; îl duse pe David în faţa unei prese de lustruit, apoi în faţa unei maşini de tăiat hârtia, lăudându-le folosul şi trăinicia. — Uneltele vechi sunt totdeauna cele mai bune. Ar trebui ca, în tipografie, să fie plătite mai scump decât cele noi, aşa cum se face la aurării. Nişte viniete îngrozitoare, reprezentând pe Hymen[18], pe Amor ori nişte morţi ce ridicau lespedea mormântului descriind un V sau un M, ca şi nişte cadre enorme cu măşti pentru afişele de spectacole, deveniră, datorită vorbăriei de beţiv a lui Jérôme-Nicolas, nişte obiecte de cea mai mare valoare. Îi spunea fiului său că obiceiurile provincialilor erau atât de înrădăcinate, încât degeaba ar încerca să le dea lucruri mai frumoase. Uite, el care îi vorbea, Jérôme-Nicolas Séchard, se străduise să le vândă almanahuri mai bune decât Dublul Liégeois[19], tipărit pe hârtie de împachetat! Ei bine! adevăratul Dublu Liégeois fusese preferat celor mai minunate almanahuri. David o să-şi dea repede seama de importanţa acestor vechituri, vânzându-le mai scump decât cele mai costisitoare noutăţi. — Ehei! băiatule, provincia e provincie, iar Parisul e Paris. Dacă un om de la mahala vine să-i tipăreşti invitaţia de nuntă, şi tu i-o faci fără vreun amoraş cu ghirlande, nici n-o să se creadă însurat, şi ţi-o va aduce înapoi dacă nu vede pe ea decât un M[20], ca la domnii tăi Didot, care or fi ei fala tipografiei, dar ale căror invenţii n-au să pătrundă în provincie nici într-o sută de ani. Asta e! Oamenii generoşi sunt proşti negustori. David era din acele firi sfielnice şi blânde care se sperie de o discuţie şi care se dau bătuţi când adversarul îi atinge cam prea mult la inimă. Sentimentele lui înalte şi autoritatea pe care bătrânul beţiv o păstrase încă asupra lui îl făceau şi mai incapabil să se tocmească pentru bani cu tată-său, mai ales că el îl credea animat de cele mai bune intenţii; căci la început lăcomia lui interesată o atribui dragostei pe care tipograful o avea pentru uneltele sale. Totuşi, deoarece Jérôme-Nicolas Séchard cumpărase totul de la văduva Rouzeau cu zece mii de franci în asignate[21] şi, deoarece, în situaţia actuală, treizeci de mii de franci erau un preţ prea ridicat, fiul exclamă: — Tată, mă omori! — Cum? eu care ţi-am dat viaţa?… zise bătrânul beţiv ridicând mâna spre frânghiile de sus. Păi, David, la cât evaluezi tu brevetul? Ştii tu cât face Jurnalul de anunţuri cu jumătate de franc rândul, privilegiu care, singur, luna trecută, a adus un beneficiu de cinci sute de franci? Băiatule, deschide registrele şi vezi cât produc afişele şi imprimatele prefecturii, ale primăriei şi ale episcopatului! Eşti un leneş care dă averii cu piciorul. Stai să te tocmeşti pentru calul care te va duce la o moşioară de toată frumuseţea, ca aceea de la Marsac. La acest inventar era anexat un contract de asociaţie între tată şi fiu. Bunul părinte închiria asociaţiei casa lui în schimbul sumei de o mie două sute de franci, cu toate că el nu o cumpărase decât cu şase sute, şi pe deasupra îşi rezerva şi una dintre cele două camere de la mansardă. Până ce David Séchard nu restituie cei treizeci de mii de franci, beneficiile se împart pe din două; în ziua în care îi achită tatălui suma în întregime, devine singurul şi unicul proprietar al tipografiei. David evaluă brevetul, clientela şi ziarul, fără să ia în seamă uneltele; socoti că va putea plăti, şi primi condiţiile. Obişnuit cu tocmelile ţărăneşti şi neavând habar de socotelile în mare ale parizienilor, tatăl fu mirat de o hotărâre atât de pripită. „Să se fi îmbogăţit fiu-meu? îşi zise el, sau născoceşte ceva ca să nu-mi plătească?” La gândul ăsta, îi puse tot soiul de întrebări ca să afle dacă avea bani, pentru ai-i lua ca acont. Curiozitatea tatălui trezi bănuiala fiului. David rămase de nepătruns. A doua zi, bătrânul Séchard, cu ajutorul ucenicului, îşi duse, în camera de la etajul al doilea, mobilele pe care plănuia să le transporte apoi la ţară cu căruţele ce se întorceau goale de la târg. Îi predă cele trei camere de la etajul întâi, fără mobilă, tot aşa cum îl puse în posesia tipografiei fără să-i dea un sfanţ ca să-şi plătească lucrătorii. Când David îl rugă ca, în calitate de asociat, să contribuie la cheltuielile necesare exploatării comune, bătrânul presar se făcu a nu înţelege. Când îşi predase tipografia, nu-şi luase obligaţia să dea şi bani, zicea el; el îşi dăduse partea lui. Încolţit de logica băiatului, îi răspunse că el, când cumpărase tipografia de la văduva Rouzeau, o scosese la capăt fără un ban. Dacă el, lucrător lipsit de cunoştinţe, izbândise, un elev de la Didot va realiza lucruri şi mai frumoase. De altminteri, David câştigase bani în urma învăţăturii, plătită de bătrânul său părinte cu sudoarea frunţii, aşa că putea prea bine să-i întrebuinţeze astăzi. — Ce-ai făcut cu depunerile tale? îl întrebă, reluând atacul spre a lămuri problema pe care tăcerea feciorului o lăsase nelămurită în ajun. — Păi, n-a trebuit să trăiesc, să-mi cumpăr cărţi? răspunse David mânios. — A! cumpărai cărţi? O să faci atunci afaceri proaste. Oamenii care cumpără cărţi nu sunt buni să le tipărească, răspunse ursul. David suportă cea mai grozavă dintre umiliri, aceea pricinuită de înjosirea la care te supune un tată; fu nevoit să înfrunte valul de argumente meschine, plângăreţe, laşe, negustoreşti, cu care bătrânul avar îşi sprijinea refuzul. Îşi înăbuşi durerea în suflet văzându-se singur, fără reazem, descoperind că taică-său e un speculant, pe care, din curiozitate filosofică, voi să-l cunoască până în fundul sufletului. Îi atrase atenţia că nu-i ceruse niciodată socoteală de averea mamei. Dacă această avere nu compensa preţul tipografiei, cel puţin să servească la exploatarea în comun. — Averea maică-tii, zise bătrânul Séchard, era inteligenţa şi frumuseţea ei! La răspunsul acesta, David îl ghici pe taică-său în întregime şi înţelese că, pentru a obţine ceea ce i se cuvenea, ar trebui să deschidă un proces fără sfârşit, costisitor şi dezonorant. Sufletul acesta nobil acceptă povara ce avea să-i apese umerii, căci îşi dădea seama cu câtă strădanie îşi va achita îndatoririle contractate faţă de tată. „Voi munci, îşi zise el. La urma urmelor, dacă o să-mi fie greu, i-a fost şi bătrânului. Doară tot pentru mine o să muncesc.” — Îţi las o comoară, zise tatăl neliniştit de tăcerea băiatului. David întrebă ce comoară. — Pe Marion, zise tatăl. Marion era o fată voinică, de la ţară, care făcea o mulţime de treburi în tipografie: umezea hârtia şi o rotunjea, se ducea în piaţă, gătea, spăla rufele, descărca hârtia din căruţe, încasa banii de la clienţii din oraş şi curăţa sulurile. Dacă Marion ar fi ştiut să citească, bătrânul Séchard ar fi pus-o şi la culesul literelor.   Tatăl plecă la ţară, pe jos. Deşi foarte bucuros de vânzarea mascată sub numele de asociaţie, era totuşi neliniştit de felul în care va fi plătit. Căci, după emoţiile pricinuite de încheierea vânzării, urmează totdeauna cele ale realizării ei. Toate patimile sunt iezuitice prin esenţa lor. Omul acesta, care socotea ca nefolositoare învăţătura, se străduia acuma să creadă în puterea ei. Dădea cu ipotecă treizeci de mii de franci pe ideile de cinste pe care educaţia trebuie neapărat să i le fi sădit feciorului său. Ca un tânăr binecrescut ce era, David avea să muncească până la istovire ca să-şi îndeplinească angajamentele luate; cunoştinţele lui îl vor ajuta să găsească mijloacele necesare; se arătase doară plin de sentimente frumoase, o să plătească el! Mulţi taţi, care fac la fel, cred că procedează părinteşte, aşa precum bătrânul Séchard sfârşise prin a se convinge pe sine însuşi când ajunsese la via sa de la Marsac, un mic sat la patru leghe de Angoulême. Moşia aceasta, pe care fostul proprietar construise o locuinţă frumuşică, se mărise an de an, din 1809, de când o dobândise bătrânul urs. Şi aici făcea tot treabă de tescuitor, şi era, după cum singur spunea, prea priceput la vinuri ca să nu se priceapă şi la vie. În timpul primului an al retragerii sale la ţară, putea fi văzut plimbându-şi chipul plin de îngrijorare printre butucii de viţă; căci toată vremea stătea în vie ca altădată în mijlocul atelierului. Cei treizeci de mii de franci neaşteptaţi îl îmbătau mai straşnic decât mustul, şi îi mânuia în gând cu degetele. Dorea cu atât mai mult suma, cu cât i se cuvenea mai puţin. De aceea, dădea deseori fuga de la Marsac la Angoulême, mânat de temeri. Suia gâfâind coastele stâncii pe care e aşezat oraşul, pătrundea în atelier ca să vadă dacă fiul o scotea la capăt. Presele erau tot la locul lor! Singurul ucenic, cu un coif de hârtie pe cap, curăţa sulurile. Bătrânul urs auzea scârţâind câte o presă cu vreun anunţ în ea, îi zărea pe fiu-său şi pe şeful de atelier, fiecare citind în cuşca lui câte o carte despre care ursul credea că-i vreo corectură. După ce lua masa cu David, se înapoia la moşia din Marsac, frământat de gânduri. Zgârcenia, ca şi dragostea, are darul de a adulmeca lucrurile ce vor să vină, de a le simţi, de a le presimţi. Departe de atelier unde vederea uneltelor sale îi lua minţile, transportându-l în zilele când făcea avere, podgoreanul descoperea la fecioru-său simptome neliniştitoare de nepăsare. Firma Fraţii Cointet îl înspăimânta, o vedea doborând firma Séchard şi fiul. Într-un cuvânt, bătrânul adulmeca nenorocirea în aer. Presimţirea era îndreptăţită: nenorocirea plutea deasupra firmei Séchard. Dar zgârciţii au zeul lor. Printr-un concurs de împrejurări neprevăzute, zeul acesta avea să verse în punga beţivului preţul vânzării lui cămătăreşti. Iată acum de ce tipografia Séchard mergea de râpă, cu toate că avea atâtea temeiuri să înflorească. Nepăsător faţă de reacţiunea religioasă produsă de Restauraţie în sistemul de guvernare, dar la fel de nepăsător şi faţă de liberalism, David păstra cea mai nefericită neutralitate în materie politică şi religioasă. El trăia într-o vreme în care negustorii din provincie erau neapărat obligaţi să aibă o părere ca să poată avea clienţi: să fie sau cu liberalii, sau cu regaliştii. O dragoste care puse stăpânire pe inima lui David, apoi preocupările sale ştiinţifice, cât şi firea lui aleasă îl împiedicară să fie atras de câştig, aşa cum sunt adevăraţii negustori, şi, prin urmare, să observe deosebirea dintre industria provincială şi industria pariziană. Nuanţele, atât de bătătoare la ochi în provincie, se pierd în marea vâltoare a capitalei. Fraţii Cointet adoptară opiniile monarhice, ţinură post în văzul lumii, colindară bisericile, căutară prietenia preoţilor şi retipăriră primele cărţi religioase de care se simţi nevoie. În felul acesta, negustoria lor luă avânt, iar pe David Séchard îl ponegriră în ochii lumii, învinuindu-l de liberalism şi de ateism. „Cum să lucrezi, ziceau ei, cu un om al cărui tată luase parte la masacrele din septembrie[22], era beţiv, bonapartist, un avar bătrân care mai curând sau mai târziu avea să-i lase moştenire grămezi de aur? Ei erau săraci, împovăraţi de familie, pe când David era burlac şi avea să fie nespus de bogat: de aceea nu lucra decât ce-i plăcea” etc. Influenţate de aceste învinuiri aduse lui David, prefectura şi episcopia sfârşiră prin a trece privilegiul tipăriturilor lor asupra fraţilor Cointet. În scurtă vreme, rivalii aceştia lacomi, încurajaţi de nepăsarea concurentului lor, înfiinţară un al doilea ziar de anunţuri. Vechii tipografii nu-i mai rămaseră decât tipăriturile primăriei, iar venitul gazetei de anunţuri scăzu la jumătate. Îmbogăţită de câştigurile considerabile realizate cu cărţile bisericeşti, firma Cointet propuse celor doi Séchard să le cumpere ziarul, în scopul de a avea anunţurile departamentului şi publicaţiile judecătoreşti în întregime. De îndată ce David îi transmisese această veste tatălui său, bătrânul podgorean, îngrozit de progresele de până atunci ale firmei Cointet, năvăli din Marsac în piaţa du Mûrier cu repeziciunea corbului care a adulmecat hoiturile de pe un câmp de luptă. — Lasă-i în seama mea pe aceşti Cointet, nu te mai băga tu în chestia asta, îi zise el băiatului. Bătrânul ghici îndată interesul fraţilor Cointet şi îi sperie cu puterea lui de pătrundere. Fiul său săvârşea o prostie pe care el venea s-o împiedice, spunea dânsul. „De unde o să ne mai găsim clienţi, dacă feciorul cedează ziarul? Avocaţii, notarii, toţi negustorii din Houmeau sunt liberali; fraţii Cointet au vrut să-i facă rău firmei Séchard, acuzând-o de liberalism; în felul acesta însă i-au făcut rost de o portiţă de scăpare: anunţurile liberalilor vor rămâne la Séchard! Să vândă ziarul?… dar asta ar însemna să vândă tot, şi utilajul şi brevetul.” Aşadar, cerea de la Cointet şaizeci de mii de franci pentru tipografie ca să nu-şi ruineze fiul; el doară îşi iubea fiul, îşi apără fiul. Podgoreanul se sluji în argumentare de fiu-său, precum ţăranii se slujesc în tocmeli de nevestele lor; fiul ba voia, ba nu voia, după fiecare propunere şi acceptare ce le-o smulgea una câte una fraţilor Cointet, şi îi făcu, în cele din urmă, nu fără multă bătaie de cap, să plătească suma de douăzeci şi două de mii de franci pentru Journal de la Charente. David însă trebui să-şi ia obligaţia de a nu mai tipări pe viitor niciun fel de ziar; în caz contrariu, urma să plătească treizeci de mii de franci daune-interese. Vânzarea aceasta însemna sinuciderea tipografiei Séchard; dar podgoreanului puţin îi păsa. Jaful e însoţit totdeauna de asasinat. Omul nostru ţinea să întrebuinţeze această sumă la plata părţii lui din întreprindere; şi ca s-o aibă, l-ar fi vândut şi pe David, cu atât mai mult cu cât fiul acesta stingheritor avea dreptul la jumătate din comoara nevisată. Ca despăgubire, generosul tată îi lăsă tipografia, păstrând însă faimoasa chirie de o mie două sute de franci. După vânzarea ziarului, bătrânul venea rar pe la oraş, sub pretextul vârstei înaintate; dar motivul adevărat era lipsa de interes pentru o tipografie care nu mai era a lui. Totuşi, nu putu alunga din inimă pe de-a-ntregul vechea dragoste pentru uneltele sale. Când treburile îl aduceau la Angoulême, i-ar fi fost greu să spună ce anume îl atrăgea mai mult în casa lui: presele de lemn sau fiu-său, căruia, de formă, venea să-i ceară chiria. Fostul şef de atelier, acuma angajat la Cointet, ştia care era ţinta acestei generozităţi părinteşti; el spunea că bătrânul vulpoi îşi păstra astfel dreptul de a-şi băga nasul în afacerile fiului, devenind creditor privilegiat, pe baza chiriilor ce se acumulau. Nepăsarea lui David Séchard faţă de afacerile sale avea cauze care ne vor zugrăvi limpede firea tânărului. La câteva zile după instalarea sa în tipografia părinteasca, îl întâlnise pe unul dintre prietenii săi din liceu, pe atunci în prada celei mai negre mizerii. Prietenul lui David Séchard era un tânăr, pe vremea aceea în vârstă de douăzeci şi unu de ani, cu numele de Lucien Chardon, fiul unui fost felcer în armata republicană, scos din serviciu din cauza unei răni. Natura făcuse din domnul Chardon-tatăl un chimist, iar întâmplarea îl adusese farmacist la Angoulême. Moartea îl surprinse în toiul unor cercetări determinate de o preţioasă descoperire, pentru care pierduse mai mulţi ani de studii. Urmărea anume să vindece toate soiurile de gută. Guta este boala bogaţilor, iar bogaţii plătesc scump sănătatea, când n-o mai au. De aceea alesese farmacistul această problemă de rezolvat, dintre toate câte îi veniseră în minte. Între ştiinţă şi empirism, răposatul Chardon înţelese că numai ştiinţa îl putea căpătui; studiase deci cauzele bolii, întemeindu-şi leacul pe un anumit regim potrivit fiecărui temperament. Muri însă la Paris, unde se dusese să obţină aprobarea Academiei de ştiinţe, şi pierdu astfel roadele muncii. Fiind sigur că avea să facă avere, farmacistul nu cruţase nimic pentru creşterea fiului şi fiicei sale, astfel că întreţinerea familiei înghiţise toate veniturile spiţeriei. De aceea, nu numai că-şi lăsă copiii în mizerie, dar, spre nenorocul lor, îi mai crescuse şi în speranţa unui viitor strălucit care se stinse odată cu el. Vestitul Desplein[23], care-l îngrijise, îl văzu murind chinuit de necaz. Ambiţia lui pornise din marea iubire pe care fostul felcer o nutrea pentru soţia sa, ultimul vlăstar al familiei Rubempré, ca prin minune salvată de el, în 1793, de la eşafod. Cu toate că fata se împotrivise acestei minciuni, el câştigase timp declarând-o însărcinată. După ce-şi creă întrucâtva, în acest chip, dreptul de a o lua de soţie, se şi căsătoriră fără a ţine seama de sărăcia amândurora. Copiii lor, ca toţi copiii rod al dragostei, nu avură moştenire decât minunata frumuseţe a mamei, un dar prea adesea fatal când e întovărăşit de mizerie. Nădejdile, strădaniile, dezamăgirile, atât de fierbinte împărtăşite şi de dânsa, vestejiseră adânc frumuseţea doamnei Chardon, după cum treptata înjosire la care o obligau lipsurile îi schimbase şi felul de viaţă; dar atât curajul ei, cât şi cel al copiilor le-a fost la fel de mare ca şi nenorocul. Sărmana văduvă vându farmacia aflată pe Strada Mare din Houmeau, cea mai importantă mahala din Angoulême. Preţul luat pe farmacie îi permise să-şi constituie o rentă de trei sute de franci, sumă neîndestulătoare chiar numai pentru propria-i existenţă; însă atât ea cât şi fiică-sa acceptară această situaţie fără a roşi, apoi se apucară de câte o îndeletnicire plătită. Mama îngrijea de femeile lăuze şi felul ei frumos de a se purta făcea să fie preferată altora în casele bogate unde găsea şi întreţinere, mai câştigând totodată şi câte un franc pe zi, astfel că nu-i supunea pe copii la niciun fel de cheltuieli. Ca să-şi ferească fiul de durerea de a o vedea într-o asemenea condiţie umilitoare, mama îşi luă numele de doamna Charlotte. Persoanele care aveau nevoie de îngrijirile ei se adresau domnului Postel, succesorul domnului Chardon. La rându-i, sora lui Lucien lucra la o femeie foarte cinstită, respectată de toată mahalaua Houmeau, numită doamna Prieur, spălătoreasă de lux, vecină cu dânsa, şi câştiga ceva mai puţin de un franc pe zi. Era conducătoarea lucrătoarelor şi se bucura în atelier de o oarecare consideraţie, care o scotea într-un fel din categoria lucrătoarelor de rând. Slabele venituri ale muncii lor, împreună cu cei trei sute de franci din renta doamnei Chardon, se ridicau cam la opt sute de franci pe an, din care cele trei persoane trebuiau să trăiască, să se îmbrace şi să-şi plătească chiria. Cu toată marea economie pe care o făceau, această sumă de-abia le ajungea, fiind mai toată înghiţită de Lucien. Căci doamna Chardon şi fiică-sa Ève credeau în Lucien ca soţia lui Mahomet în soţul ei; devotamentul lor pentru viitorul rezervat acestuia era nemărginit. Stăteau în mahalaua Houmeau, într-o locuinţă închiriată pe nimica toată de la succesorul domnului Charden şi situată în fundul unei curţi interioare, deasupra unui laborator. Lucien avea o odăiţă la mansardă. Stimulat de un tată care, fiind pasionat după ştiinţele naturale, îl împinsese şi pe el la început pe această cale, Lucien fu unul dintre cei mai străluciţi elevi ai liceului din Angoulême, unde era în clasa a treia, pe când Séchard isprăvea şcoala. Când întâmplarea îi făcu pe cei doi colegi de şcoală să se reîntâlnească, Lucien, sătul să mai bea din amara cupă a mizeriei, era pe punctul de a lua una dintre acele hotărâri extreme la care recurgi doar când ai douăzeci de ani. Patruzeci de franci pe lună, pe care David i-i dădu cu generozitate lui Lucien, oferindu-se să-l înveţe meseria de şef de atelier, deşi această specializare îi era cu totul nefolositoare, îl salvară pe Lucien de la deznădejde. Legăturile de prietenie din şcoală, astfel reînnoite, se strânseră curând, datorită asemănării sorţii şi deosebirii dintre caracterele lor. Amândoi, cu inima plină de năzuinţe ce ar fi putut umple mai multe vieţi, posedau acea inteligenţă aleasă care îl face pe om egalul tuturor somităţilor, şi ambii se vedeau totuşi zvârliţi la fundul societăţii. Această nedreptate a sorţii îi legă şi mai mult. Apoi, amândoi ajunseseră la poezie pe un drum diferit. Deşi hărăzit speculaţiilor celor mai înalte ale ştiinţelor naturale, Lucien se simţea puternic atras de gloria literară; pe când David, pe care tendinţa sa spre meditaţie îl predispunea la poezie, avea înclinaţii înspre ştiinţele exacte. Această inversare de roluri dădu naştere unei adevărate frăţii sufleteşti. Lucien îi împărtăşi de îndată lui David tot ceea ce îi semnalase tatăl său asupra perspectivelor ce se deschid aplicaţiilor ştiinţei în industrie, iar David îl făcu pe Lucien să întrevadă drumurile noi pe care trebuia să pornească în literatură ca să dobândească renume şi avere. Prietenia dintre cei doi tineri ajunse în scurtă vreme una dintre acele pasiuni care nu se nasc decât la vârstă ieşirii din adolescenţă. David o cunoscu în curând pe frumoasa Ève şi se îndrăgosti de ea aşa cum se îndrăgostesc sufletele melancolice şi meditative. Vorbele Et nunc et semper et in secula seculorum[24] din liturghie sunt lozinca acestor sublimi poeţi necunoscuţi, ale căror opere constau în măreţe epopei ce se nasc şi se pierd numai în intimitatea dintre două inimi! Când îndrăgostitul pătrunse taina nădejdilor pe care mama şi sora lui Lucien le puneau în acea frumoasă frunte de poet, când devotamentul lor orb îi fu pe de-a-ntregul cunoscut, i se păru cel mai dulce lucru să se apropie de iubită şi să împartă cu ea jertfele şi speranţele. Lucien fu, deci, pentru David un frate pe care ţi-l alegi singur. Ca acei extremişti care voiau să fie mai regalişti decât regele, David le întrecu chiar pe mama şi sora lui Lucien în încrederea pe care o aveau în geniul lui, şi îl răsfăţă cum îşi răsfaţă mama copilul. În timpul uneia din acele convorbiri în care, chinuiţi de lipsa de bani ce îi ţinea cu mâinile legate, îşi băteau capul, cum fac toţi tinerii, trecând în revistă mijloacele de a se îmbogăţi cât mai neîntârziat, şi scuturau astfel toţi arborii despuiaţi înaintea lor, de către primii veniţi, fără să le pice vreun fruct, Lucien îşi aminti de două idei ale tatălui său. Domnul Chardon îi vorbise anume că s-ar putea reduce la jumătate preţul zahărului prin întrebuinţarea unui nou agent chimic; şi apoi că s-ar putea scădea cu tot atâta preţul hârtiei, aducând din America anumite materii vegetale asemănătoare cu acelea pe care le folosesc chinezii şi care costă ieftin. David cunoştea importanţa acestei chestiuni vânturate şi la Didot, aşa că se agăţă de această idee, văzând în ea o sursă de avere şi îl socoti pe Lucien drept un binefăcător faţă de care nu se va putea nicicând plăti. Oricine ghiceşte cât de puţin potriviţi să se ocupe de tipografie îi făceau pe cei doi prieteni gândurile şi viaţa lor lăuntrică. În loc să producă cincisprezece-douăzeci de mii de franci, ca aceea a fraţilor Cointet, tipografi-editori ai episcopatului, proprietari ai ziarului Courrier de la Charente, în viitor singurul ziar al departamentului, tipografia Séchard-fiul producea abia trei sute de franci pe lună, din care trebuiau plătiţi şeful de atelier, Marion, impozitele, chiria, ceea ce îl reducea pe David la un câştig de o sută de franci pe lună. Nişte oameni harnici şi întreprinzători ar fi reînnoit caracterele tipografice, ar fi cumpărat prese de fier şi şi-ar fi procurat de la Paris cărţi pe care le-ar fi tipărit apoi la preţ scăzut; dar patronul şi şeful de atelier, pierduţi în investigaţii literare şi ştiinţifice care le absorbeau tot timpul, se mulţumeau cu lucrul pe care li-l mai dădeau ultimii clienţi. Fraţii Cointet ajunseseră să cunoască în sfârşit firea şi obiceiurile lui David şi nu-l mai calomniau; dimpotrivă, o politică înţeleaptă îi povăţuia să lase tipografia aceea să trăiască aşa cum putea, într-o cuviincioasă mediocritate, ca să nu cadă în mâinile altui rival, mai de temut; şi-i trimiteau ei înşişi lucrările zise „de oraş”. În felul acesta, fără să ştie, David Séchard nu exista, comercialmente vorbind, decât printr-o dibace socoteală a concurenţilor săi. Fericiţi de ceea ce ei numeau mania lui, fraţii Cointet se purtau în aparenţă plini de echitate şi loialitate, dar, în realitate, făceau ca administraţia mesageriilor, când simulează o concurenţă ca să se pună la adăpost de una adevărată. Exteriorul casei Séchard era în armonie cu zgârcenia murdară care domnea în interior, unde bătrânul urs nu reparase niciodată nimic. Ploaia, soarele, intemperiile fiecărui anotimp dăduseră porţii înfăţişarea unui bătrân trunchi de copac, într-atâta de brăzdată era de crăpături. Faţada, prost clădită din pietre şi cărămizi amestecate la întâmplare, părea că se prăbuşeşte sub povara unui acoperiş ciuruit, alcătuit din olane scobite cu care se obişnuieşte a se acoperi casele din sudul Franţei. Ferestrele, putrezite şi ele, erau prevăzute, împotriva arşiţei de prin partea locului, cu nişte obloane cât toate zilele, sprijinite de bare groase de fier. Cu greu ai fi găsit în tot Angoulême-ul o casă atât de dărăpănată ca aceasta, care nu mai stătea în picioare decât prin rezistenţa cimentului. Închipuiţi-vă acum atelierul, luminos la cele două capete, întunecos la mijloc, cu pereţii acoperiţi de afişe, înnegriţi în partea de jos de toţi lucrătorii care se perindaseră pe-acolo, timp de treizeci de ani, frânghiile împrăştiate pe duşumea, grămezile de greutăţi ce se puneau peste teancurile de hârtie muiată, presele vechi, rândurile de regaluri cu litere, şi, într-un capăt, cele două cuşti în care stăteau patronul şi şeful de atelier; şi veţi înţelege atunci viaţa celor doi prieteni.   În 1821, în primele zile ale lunii mai, David şi Lucien se aflau lângă geamul dinspre curte în momentul când, pe la două, cei patru sau cinci lucrători se duceau la masă. După ce patronul îşi văzu ucenicul închizând uşa cu clopoţel care dădea spre stradă, îl duse pe Lucien în curte, ca şi cum mirosul hârtiilor, al cernelurilor, al preselor şi al lemnăriei vechi i-ar fi făcut rău. Amândoi se aşezară sub bolta de viţă de unde puteau vedea pe oricine ar fi intrat în atelier. Razele de soare, care jucau printre frunze, îi mângâiau pe cei doi poeţi, învăluindu-i ca într-o aureolă. Contrastul dintre cele două caractere şi dintre cele două figuri apăru atunci atât de puternic, încât ar fi ispitit penelul unui mare pictor. David avea înfăţişarea pe care natura o dă fiinţelor sortite marilor lupte, zgomotoase sau tainice: avea un piept lat cu umerii puternici, potriviţi cu trupul său vânjos. Chipul oacheş, colorat, gras, sprijinit pe un gât gros, purtând o pădure deasă de păr negru, semăna la prima vedere cu al călugărilor cântaţi de Boileau[25]; însă la o nouă cercetare descopereai pe buzele groase şi brăzdate, în cuta din bărbie, în conturul nasului turtit, în ochi mai ales, flacăra nestinsă a unei singure iubiri, pătrunderea gânditorului, arzătoarea melancolie a unui spirit ce putea îmbrăţişa ambele capete ale orizontului, pătrunzând prin toate întortocherile, şi care se sătura repede de bucuriile exclusiv ideale, îndreptând asupră-le şi luminile analizei. Dacă ghiceai pe acest chip fulgerările geniului care-şi ia zborul, vedeai însă şi cenuşa lângă vulcan; nădejdea se stingea într-un adânc simţământ al neantului social, în care lipsa de nume sau de avere îi menţine pe atâţia oameni superiori. Alături de sărmanul tipograf, căruia meseria lui, deşi aşa de apropiată de o îndeletnicire intelectuală, îi făcea scârbă, alături de acest Silene[26] greoi care bea în înghiţituri mari din cupa ştiinţei şi a poeziei, îmbătându-se ca să uite de nefericirea vieţii de provincie, Lucien stătea în poza graţioasă găsită de sculptori pentru Bacchus-ul indian. Faţa lui avea distincţia de linii a tipului de frumuseţe antică: o frunte şi un nas grecesc, figura de o albeaţă catifelată ca a femeilor, ochi de un albastru atât de închis încât păreau negri, ochi plini de iubire, cu albul întrecând în prospeţime pe acela al unui copil. Ochii aceştia frumoşi aveau deasupra nişte sprâncene trase parcă de o pensulă chinezească, şi erau mărginiţi de gene lungi, castanii. De-a lungul obrajilor strălucea un puf mătăsos de culoarea părului său, blond şi buclat natural. O dulceaţă dumnezeiască fremăta în tâmplele-i de un alb auriu. O nobleţe fără seamăn era întipărită pe bărbia lui scurtă şi uşor curbată. Zâmbetul îngerilor trişti rătăcea pe buzele-i de mărgean, subliniate de albeaţa strălucitoare a dinţilor. Avea mâinile omului de neam, mâini elegante, de care bărbaţii ştiu să asculte, şi pe care femeile doresc să le sărute. Lucien era zvelt şi de statură mijlocie. Văzându-i picioarele, un bărbat ar fi fost în stare să-l ia drept o femeie deghizată, cu atât mai mult cu cât, asemeni celor mai mulţi dintre oamenii fini – ca să nu le zicem vicleni – avea şi şoldurile de femeie. Semnul acesta, rareori înşelător, se adeverea la Lucien, pe care inteligenţa-i iscoditoare îl târa adesea, când analiza starea actuală a societăţii, pe panta depravării specifice diplomaţilor, care cred că izbânda justifică orice mijloace, oricât ar fi ele de josnice. Căci una dintre nenorocirile la care sunt expuse marile inteligenţe este aceea de a înţelege orice, atât viciile cât şi virtuţile. Cei doi tineri judecau societatea cu atât mai de sus cu cât ei înşişi se aflau mai jos, deoarece oamenii necunoscuţi de lume se răzbună pe micimea situaţiei lor prin înălţimea de la care o privesc. Dar de aceea şi deznădejdea le era cu atât mai amară, cu cât zburau mai repede cu gândul pe culmile unde îi mâna adevărata lor soartă. Lucien citise multe, comparase multe; David gândise mult, meditase mult. În ciuda înfăţişării de ţăran zdravăn şi voinic, tipograful avea o fire melancolică şi bolnăvicioasă, şi se îndoia chiar de sine însuşi; pe câtă vreme Lucien, înzestrat cu un spirit întreprinzător, dar nestatornic, avea o îndrăzneală nepotrivită cu înfăţişarea-i molatică, aproape firavă, şi plină de graţii femeieşti. Lucien era din creştet până-n tălpi un adevărat gascon, curajos, aventuros, care vede mai mult binele şi mai puţin răul, care nu se dă în lături de la o greşeală dacă e de tras vreun câştig de pe urma ei, şi care nu se sperie de viciu dacă îi ajută planurile. Pornirile acestea de ambiţios îi erau ţinute pe atunci în frâu de minunatele iluzii ale tinereţii şi de însufleţirea care îl mâna către mijloacele nobile pe care oamenii însetaţi de glorie le folosesc mai înaintea oricăror altora. Deocamdată nu avea de luptat decât cu dorinţele sale şi nu cu greutăţile vieţii, cu puterea lui şi nu cu slăbiciunea oamenilor, care constituie o pildă foarte primejdioasă pentru spiritele schimbăcioase. Cucerit de strălucitoarea deşteptăciune a lui Lucien, David îl admira, corectându-i totuşi excesele la care îl împingea faimoasa „furie franceză”[27]. Omul acesta drept avea o fire sfioasă, care nu se potrivea deloc cu făptura lui puternică, dar era totuşi înzestrat şi cu stăruinţa oamenilor din nord. După cum întrevedea şi toate greutăţile, se hotăra totodată să le şi învingă fără a se lăsa doborât; şi, dacă avea dârzenia unei virtuţi cu adevărat apostolice, o domolea cu farmecul unei nemărginite îngăduinţe. În prietenia lor, încă de pe atunci veche, unul din doi iubea până la idolatrizare, şi acela era David. Lucien poruncea ca o femeie ce se ştie iubită, iar David se supunea cu plăcere. Frumuseţea fizică a prietenului său reprezenta în ochii lui o superioritate pe care el o accepta, socotindu-se pe sine drept un om greoi şi de rând. „Vita e făcută pentru munca răbdătoare a câmpului, iar pasărea pentru viaţa nepăsătoare, îşi zicea tipograful. Eu voi fi vita, iar Lucien vulturul.”   De aproape trei ani, cei doi prieteni îşi contopiseră deci soarta, care le apărea atât de strălucită în viitor. Citeau împreună marile opere care se iviră, după ce se făcu pace[28], la orizontul literar şi ştiinţific: lucrările lui Schiller şi Goethe, ale lordului Byron şi Walter Scott, ale lui Jean-Paul, Berzelius şi Davy, ale lui Cuvier, Lamartine[29] etc. Se încălzeau la flacăra acestor torte, îşi încercau puterile în opere neizbutite sau începute, părăsite şi reluate cu patimă. Îşi frământau mereu, fără odihnă, neistovitele forte ale tinereţii. La fel de săraci, dar mistuiţi de iubirea pentru artă şi ştiinţă, uitau de mizeria de azi, îngrijindu-se de renumele de mâine. — Lucien, ştii ce am primit de la Paris? zise tipograful scoţând din buzunar un volumaş în 18. Ia ascultă! Şi David citi, cum ştiu să citească poeţii, idila lui André de Chénier intitulată Neera, apoi aceea a Tânărului bolnav, pe urmă elegia asupra sinuciderii, aceea în formă antică, precum şi cei doi din urmă Iambi. — Vasăzică ăsta e André de Chénier? exclamă Lucien în mai multe rânduri. Te apucă deznădejdea, repeta el pentru a treia oară când David, prea emoţionat ca să mai citească, îl lăsă să ia volumul. Un poet descoperit tot de un poet[30]! zise el văzând semnătura prefeţei. — Chiar după ce-a scris volumul ăsta, reluă David, Chénier credea că nu făcuse încă nimic vrednic de a fi publicat. Lucien citi la rându-i poemul epic al Orbului şi câteva elegii. Când dădu peste fragmentul:   Dacă nici ei n-au fericirea, ea mai există pe pământ?   [1] personajele… nu mai puţin de o mie… douăzeci şi cinci de volume – Aprecierea în perspectivă a numărului personajelor şi volumelor formând Comedia umană, făcută de autorul ei, a fost mult depăşită. La moartea lui Balzac, Comedia umană cuprindea 96 de romane şi povestiri în care numărul personajelor era mai mare de 2000. [2] aşa cum s-a uzat şi imperiul – Imperiul I, al lui Napoleon Bonaparte, a durat din 1804 până în 1814 (15). [3] „Louis Lambert”, „Fiul blestemat”, „Capodopera necunoscută” – Aceste povestiri i-au dat mult de lucru lui Balzac, fiindcă se situează oarecum în afara înclinărilor lui de cercetător realist al moravurilor epocii sale: Louis Lambert (1832—1846) este o povestire cu pretenţii filosofice, care dezvoltă un fel de teorie mistico-fiziologică a voinţei; celelalte două au un caracter istoric. [4] Cei doi poeţi – Această primă parte, din cele trei care formează romanul Iluzii pierdute, a apărut pentru prima dată ca volumul al IV-lea al Scenelor vieţii de provincie; purta atunci titlul de Iluzii pierdute, titlu care avea să fie cel al întregului ciclu. [5] Stanhope (Charles) – om politic şi inventator englez (1753—1816), a fost un mare admirator al Revoluţiei Franceze, lucru pentru care i s-a incendiat casa de la Londra. Printre invenţiile sale, se numără şi cea relativă la presa tipografică. [6] Elzevir, Plantin, Aldi şi Didot – familii de tipografi şi editori celebri, întemeietori ai unora dintre primele tipografii: Elzevirii – care au dat numele şi unor litere de tipar – erau instalaţi în Olanda (cel mai în vârstă a trăit între 1540 şi 1617); Christophe Plantin (152Q—1589), francez de origine, şi-a instalat tipografia la Anvers; Aldi Manucci a creat la Veneţia una dintre primele imprimerii (1490). care a tipărit pentru prima dată capodoperele antichităţii (cf. literele „aldine”); familia Didot era celebră încă din secolul al XVIII-lea în Franţa, mulţi membri ai familiei Didot au adus inovaţii în arta tipografică: astfel, François-Ambroise Didot (1730—1804) este inventatorul hârtiei veline şi al literelor clasice ale tiparului francez; Léger Didot (1767—1829) a construit prima maşină de fabricare a hârtiei-sul, iar Firmin Didot (1764—1836) a rămas celebru pentru măiestria gravurilor şi literelor sale şi pentru invenţia stereotipiei. [7] Prăpădul din 1793 – În 1793, oamenii cei mai consecvenţi ai revoluţiei din 1789 se văd obligaţi, sub impulsul maselor populare, să ia măsuri radicale împotriva coaliţiei europene reacţionare şi cotropitoare, precum şi a mişcărilor contrarevoluţionare din interior; pentru Balzac, care în ciuda analizei necruţătoare a racilelor orânduirii burgheze, a rămas un adept al monarhiei, acţiunea pentru apărarea revoluţiei din 1789 constituie un „prăpăd”. [8] Convenţiunea – adunarea revoluţionară denumită Convenţiunea naţională a guvernat Franţa între septembrie 1792 şi octombrie 1795; ea a votat condamnarea lui Ludovic al XVI-lea şi proclamarea republicii, a luptat împotriva coaliţiei reacţionare din exterior şi a contrarevoluţiei din interior; ei i se datorează şi o sumă de măsuri de organizare culturală. [9] Camera pair-ilor – camera aristocratică, înfiinţată de Bourbonii restauraţi, pentru a împărţi puterea legislativă cu Camera deputaţilor; pair-ii erau numiţi de rege. Creată în 1814, Camera pair-ilor a suferit unele modificări în 1830 şi a funcţionat până în 1848. [10] divinul autor al lui „Pantagruel” – Rabelais (1496— 1553), autorul romanului satiric Gargantua şi Pantagruel, dă personajelor sale semifantastice o mare vitalitate, care se exprimă uneori şi prin plăcerea de a bea, printr-o sete nemăsurată; este setea de bucurii materiale şi intelectuale laice a Renaşterii. [11] credincios sorţii pe care i-o hărăzise numele – Séchard s-ar putea, într-adevăr, traduce prin „cel care zvântă”. [12] domnul de Chateaubriand… America – Călătoria în America a lui Chateaubriand a avut loc în 1791; viitorul scriitor a vizitat acolo şi locuri sălbatice, ale căror descrieri, sprijinite şi pe relatările altor călători, se găsesc în Atala şi în Les Natchez, opere cu tendinţe mistico-evazioniste, caracteristice variantei reacţionare a romantismului în vremea lui Balzac; Chateaubriand era o figură literară de mare prestigiu. [13] Trufe – ciuperci subterane, costisitoare, foarte apreciate în bucătăria franceză. [14] călugării cordelieri din „Povestirile” lui La Fontaine – În povestirile sale în versuri, de multe ori inspirate de Boccaceio şi de Machiavelli, La Fontaine zugrăveşte în spirit realist călugări şi călugăriţe care nu-şi interzic de fel bucuriile vieţii lumeşti. [15] spre sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea – în primii ani ai secolului al XVIII-lea; Ludovic al XIV-lea a murit În 1715. [16] pede titubante – lat. – cu piciorul nesigur, împleticindu-se, clătinându-se pe picioare. [17] Item – lat. – în plus (termen de inventar). [18] Hymen – zeul căsătoriei, fiul lui Apollo. [19] „Dublu Liégeois” – E vorba de Almanahul din Liège, cel mai vechi şi mai popular almanah francez, publicat pentru prima dată în 1636; asemenea almanahuri erau foarte căutate în bâlciuri şi în mediul rural. [20] M – este iniţiala cuvântul mariage (în limba franceză: căsătorie), iniţială care decora anunţurile de căsătorie lucrate în tipografiile pariziene. [21] asignate – la început obligaţii de stat, emise pentru prima dată în decembrie 1789; garantate (asignate) prin bunuri naţionale, asignatele circulă apoi ca monedă-hârtie şi se depreciază cu mare rapiditate; ele au fost scoase din circulaţie în 1797. [22] masacrele din septembrie – mişcare populară din septembrie 1792, când masele pariziene, indignate de rapacitatea speculanţilor şi de trădarea unor conducători, au determinat Convenţiunea să ia o serie de măsuri radicale: legea preţurilor maximale, legea suspecţilor, epurarea statelor-majore, crearea unei armate revoluţionare etc.; mânia maselor s-a manifestat şi printr-o serie de condamnări la pedepse capitale. [23] Vestitul Desplein – chirurg celebru din romanele lui Balzac (v. mai ales Liturghia ateului); creând acest personaj, Balzac s-a gândit probabil la marele chirurg din vremea sa, vestitul Dupuytren (1777—1835). [24] Et nunc et semper et in secula seculorum – lat. – şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. [25] călugării cântaţi de Boileau – În poemul eroi-comic Le lutrin (Pupitrul de strană), scris de Boileau între 1672 şi 1676, e vorba încă de la primele versuri de nişte… „egumeni rumeni şi pocnind de voinicie”… [26] Silene – în mitologie, tatăl satirilor şi cel care l-a crescut pe Bacchus, înfăţişat ca un bătrân voinic, greoi şi lacom. [27] faimoasa „furie franceză” – avânt, ardoare în luptă; soldaţii francezi erau cunoscuţi de adversarii lor pentru această trăsătură, căreia italienii i-au spus „furia francese”; pe plan moral, e vorba aici de temperamentul avântat şi uneori necugetat al lui Lucien. [28] marile opere care se iviră după ce se făcu pace – adică după 1815, dată când Napoleon, definitiv înfrânt, iese din scena istoriei. [29] lucrările lui Schiller şi Goethe, ale lordului Byron şi Walter Scott, ale lui Jean-Paul Berzelius şi Davy, ale lui Cuvier, Lamartine etc. – După 1815, odată cu dezvoltarea romantismului în Franţa, operele romanticilor germani şi englezi (Schiller, Goethe, Byron, W. Scott) sunt mult difuzate prin traduceri; Jean-Paul Richter (1763—1825) filosof şi romancier, unul dintre fruntaşii romantismului german, a fost popularizat în Franţa de doamna de Staël; de asemenea, sunt mult cercetate în Franţa lucrările ştiinţifice străine, ca cele ale chimistului englez H. Davy (1778—1829), descoperitorul potasiului şi al sodiului, precum şi al descompunerii corpurilor prin electricitate, sau ale chimistului suedez Berzelius (1779—1848), unul dintre creatorii chimiei moderne; în aceeaşi vreme, în Franţa Georges Cuvier (1769—1832) creează paleontologia şi descoperă legea subordonării organelor şi a corelaţiei formelor, iar Lamartine publică prima culegere de versuri pătrunse de sentimente romantice, de esenţă antirealistă. Meditaţiile (1820). [30] André Chénier… Un poet descoperit tot de un poet – André Chénier (1762—1794), bun cunoscător al poeziei greceşti; a scris elegii, egloge şi iambi, propunându-şi să exprime „în forme antice gânduri noi”; spre deosebire de fratele său, poetul revoluţionar Marie-Joseph Chénier, André Chénier a fost alături de contrarevoluţie şi a murit ghilotinat. Poetul care l-a descoperit este H. de Latouche, mai mult publicist decât poet.