Honore de Balzac romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez

CUPRINS:           Prefaţă la prima ediţie.           Partea întâi.           Cum iubesc cocotele.           Partea a doua.           Cât îi costă amorul pe bătrâni.           Partea a treia.           Unde duc căile greşite.           Partea a patra.           Ultima întrupare a lui Vautrin.                 Partea întâi[6]           Cum iubesc cocotele.           În 1824, la ultimul bal de la Operă, multe măşti au fost impresionate de frumuseţea unui tânăr care se plimba prin coridoare şi în foaier, cu mersul celui pornit în căutarea unei femei reţinute acasă de împrejurări neprevăzute. Taina acestui mers, când leneş, când grăbit, n-o ştiu decât bătrânele şi câţiva hoinari inveteraţi. În acel imens loc de întâlnire, mulţi nu se prea observă unii pe alţii, interesele sunt trezite de pasiune, şi chiar acei ce n-au ce face sunt preocupaţi. Tânărul dandi era aşa de preocupat de ceea ce căuta şi atât de neliniştit, încât nici nu-şi dădea seama cât succes avea: exclamaţiile ironic admirative ale unora dintre măşti, uimirea gravă, glumele muşcătoare, cuvintele cele mai mângâietoare, nu le auzea, nu vedea nimic. Deşi era frumos ca acele fiinţe excepţionale care vin la balul de la Operă după vreo aventură şi o aşteaptă cum se aşteaptă o lovitură norocoasă la ruletă când trăia Frascati[7], părea totuşi sigur de ce avea să i se întâmple în seara aceea, ca orice burghez aşezat; de bună seamă că era eroul unuia dintre acele mistere cu trei personaje din care se alcătuieşte tot balul mascat de la Operă şi care sunt cunoscute numai de cine joacă un rol într-însele; căci pentru femeile tinere venite acolo numai ca să poată spune: „am văzut”, pentru provinciali, pentru tinerii fără experienţă, pentru străini, Opera trebuie să fie într-un asemenea moment palatul oboselii şi al plictisului. Pentru ei, mulţimea aceea, întunecată, înceată şi înghesuită, care se duce, vine, şerpuieşte, se învârte, se întoarce, urcă şi coboară şi nu poate fi asemuită decât cu gângăniile dintr-un furnicar, nu este mai puţin enigmatică decât bursa pentru un ţăran din Bretania care nici nu ştie că există registrul datoriei publice. La Paris, afară de rare excepţii, bărbaţii nu se maschează: un bărbat în domino pare caraghios. În asta se manifestă duhul naţiei. Cine vrea să-şi ascundă o intrigă, se poate duce la balul Operei, fără a se duce cu adevărat, iar măştile silite să intre neapărat înăuntru, intră şi ies îndată. Un spectacol din cele mai hazlii e înghesuiala de la uşă, pe care o produce chiar de la începutul balului valul de oameni care se revarsă dinăuntru luptându-se cu cei care intră. Astfel că bărbaţii mascaţi sunt sau soţi geloşi veniţi să-şi urmărească nevestele, sau soţi necredincioşi care nu vor să fie prinşi de dânsele, situaţii la fel de ridicole. Or, tânărul nostru era urmărit, fără a şti, de către o mască înspăimântătoare, un ins gros şi scurt, ce se rostogolea ca un butoi. Pentru cineva familiar cu Opera, acest domino ascundea de bună seamă un agent de bursa, un bancher, un notar, un administrator, într-un cuvânt, vreun burghez ce-şi bănuia infidela. Într-adevăr, în societatea foarte înaltă, nimeni nu aleargă să găsească dovezi umilitoare. Câteva măşti îşi şi arătaseră unele altora, râzând, acest personaj monstruos, altele îl strigaseră, nişte tineri râseră de el; lat şi ţeapăn, se vedea că nu-i păsa de aceste biete săgeţi; mergea unde-l ducea tânărul, ca un mistreţ urmărit, căruia nu-i pasă nici de gloanţele ce-i fluieră pe la urechi, nici de câinii care latră în urma lui. Deşi la prima vedere plăcerea şi neliniştea au îmbrăcat aceeaşi mască, ilustra şi neagra mantie veneţiană, deşi totul se învălmăşeşte în balul de la Operă, diferitele cercuri ce alcătuiesc societatea pariziană se întâlnesc, se recunosc şi se observă. Există noţiuni atât de precise pentru cei câţiva iniţiaţi, încât hieroglifele intereselor se pot citi ca un roman pasionant. Pentru cunoscători, omul acesta nu putea aşadar să aibă vreo întâlnire de dragoste: altfel ar fi purtat fără greş vreun semn convenit roşu, alb sau verde, care vesteşte plăcerile pregătite cu mult înainte. Să fi fost oare vorba de o răzbunare? Văzând că mascatul urmăreşte aşa de aproape un tânăr care are o întâlnire, câţiva inşi fără altă treabă se ţineau şi ei după tânărul acesta cu chipul frumos, pe care plăcerea îl înconjurase cu dumnezeiasca sa lumină, şi care trezea interesul: cu cât înainta, cu atât stârnea curiozitatea. De altminteri, totul arăta că e obişnuit cu o viaţă elegantă. După o lege fatală a vremii noastre, nu sunt mari deosebiri, nici fizice, nici morale, între cel mai distins şi mai bine educat fiu de duce şi băiatul acesta fermecător pe care deunăzi îl sugruma cu ghearele ei de fier mizeria în mijlocul Parisului. Frumos şi tânăr, ascundea poate înăuntrul său o prăpastie, ca mulţi tineri care vor să joace un rol la Paris, fără să aibă capitalul potrivit cu pretenţiile lor, şi care în fiecare zi riscă să piardă totul, închinându-se zeiţei celei mai linguşită în această cetate regală: întâmplarea. Totuşi, ţinuta şi purtările sale erau fără cusur: călca pe parchetul clasic al foaierului, ca unul familiarizat cu Opera. Cine n-a observat că acolo, ca în toate zonele Parisului, există un fel de a te comporta în stare să dezvăluie ce eşti, ce faci, de unde vii şi ce vrei?           — Ce tânăr frumos! Aici ne putem întoarce să-l vedem, zise o mască, în care obişnuiţii balurilor de la Operă puteau recunoaşte o femeie din lumea bună.           — Nu ţi-l aminteşti? Îi răspunse însoţitorul ei, care-i dăduse braţul, doamna de Châtelet ţi l-a prezentat doar.           — Cum? El e? Puiul de farmacist care-o zăpăcise, şi apoi s-a făcut ziarist, amantul Coraliei?           — Căzuse atât de jos încât nu credeam că se mai ridică, şi nu înţeleg cum mai poate apărea în lumea pariziană, zise contele Sixte du Châtelet.           — Arată ca un prinţ, observă masca, şi n-a învăţat să se comporte aşa de la actriţa cu care a trăit; deşi verişoara mea ghicise ce zace în el, n-a ştiut să-l cioplească; tare aş vrea să cunosc amanta acestui Sargine[8]; spune-mi ceva din viaţa lui, un lucru cu care să-l pot tulbura.           Perechea aceasta, care-l urmărea pe tânăr vorbind în şoaptă, era în clipa aceea spionată de către mascatul cel lat în spete.           — Dragă domnule Chardon, zise prefectul Charentei luându-l pe dandi de braţ, îţi prezint o doamna care vrea să facă încă o dată cunoştinţă cu dumneata.           — Scumpe conte Châtelet, răspunse tânărul, chiar această doamnă m-a învăţat cât de ridicol e numele ce mi-l dai. Printr-un decret regal mi-am recăpătat numele strămoşilor mei după mamă, Rubempré. Deşi faptul a fost anunţat în ziare, el se referă la un om atât de neînsemnat încât nu mi-e ruşine să-l amintesc prietenilor, indiferenţilor şi duşmanilor: îţi poţi alege ce loc doreşti în aceste categorii, dar sunt sigur că nu vei dezaproba o măsură pe care însăşi soţia dumitale m-a sfătuit s-o iau, pe vremea când nu era încă decât doamna de Bargeton. (Această împunsătură elegantă o făcu să zâmbească pe marchiză, în schimb prefectul Charentei avu o tresărire nervoasă.) Spune-i, adăugă Lucien, că acum am blazonul roşu, cu taur furios. De argint, pe un fond verde.           — Gonind. După arginţi, spuse Châtelet.           — Doamna marchiză îţi va explica, dacă nu ştii cumva, de ce blazonul acesta străvechi înseamnă ceva mai mult decât cheia de şambelan şi albinele de aur ale lui Napoleon aflate pe blazonul dumitale, spre disperarea doamnei Châtelet, născută Nčgrepelisse d'Espard. Răspunse Lucien iute.           — Fiindcă m-ai recunoscut, nu te mai pot necăji; mi-e greu să-ţi mărturisesc cât de mult îmi stârneşti dumneata curiozitatea, îi spuse cu glas scăzut marchiza d'Espard, uimită de obrăznicia, siguranţa şi îndrăzneala de care da dovadă acum, omul dispreţuit de ea odinioară.           — Îngăduiţi-mi deci, doamnă, să păstrez singura mea şansa de a stăpâni gândurile dumneavoastră, rămânând în acest tainic semiîntuneric, zise Lucien cu zâmbetul unui om ce nu vrea să-şi compromită un succes sigur.           Marchiza nu-şi putu stăpâni o mică tresărire de ciudă, văzându-se tăiată, cum spun englezii, de precizia lui Lucien.           — Te felicit pentru schimbarea intervenită în situaţia dumitale, zise contele du Châtelet.           — Îţi mulţumesc la fel de sincer cum mă feliciţi, răspunse Lucien, înclinându-se cu graţie desăvârşită în faţa marchizei.           — Ce îngâmfat! Îi zise contele cu glas scăzut doamnei d'Espard. Până la urmă şi-a câştigat şi strămoşi.      — Când îngâmfarea tinerilor se abate asupra noastră, vesteşte mai întotdeauna o fericire de un ordin foarte înalt: căci la voi, ceştilalţi, arată doar că vă merge prost. De aceea, aş vrea să ştiu care dintre prietenele noastre a luat sub aripa ei această pasăre frumoasă. Dacă aş şti, poate că m-aş putea amuza astă-seară.

Există un soi de oameni pe care civilizaţia îi obţine în regnul social, aşa cum florarii creează în regnul vegetal, prin educaţia serei, o specie hibridă pe care n-o pot reproduce nici prin răsaduri nici prin butaşi. Această specie este casierul, veritabil produs antropomorf, hrănit cu idei religioase, menţinut prin ghilotină, curăţat de crengile uscate prin viciu şi care creşte, la un al treilea etaj, între o soţie vrednică de stimă şi nişte plozi plicticoşi. Numărul casierilor din Paris va fi întotdeauna o problemă pentru fiziologist.           Înţeles-a vreodată cineva termenii teoremei a cărei cunoscută X este un casier? A aflat cineva un om care să fie zi şi noapte în prezenta bogăţiei ca o pisică dinaintea unui şoarece în capcană? Un om cu proprietatea de a sta pironit într-un jilţ de pai, într-o cămăruţă cu zăbrele, fără putinţa de-a face mai mulţi paşi decât un locotenent de vapor în cabina lui, vreme de şapte optimi din an şi timp de şapte până la opt ore pe zi? Un om căruia să nu-i înţepenească în această meserie nici genunchii nici şalele? Un om care să aibă destulă măreţie spre a fi mic? Un om care să se poată scârbi de bani, de mult ce i-a mânuit? Cereţi acest produs oricărei religii, oricărei morale, oricărui colegiu, oricărei instituţii, poftiţi, şi daţi-le Parisul, acest oraş al ispitelor, această filială a iadului, drept mediul în care va fi plantat casierul. Ei bine, religiile vor defila unele după altele, colegiile, instituţiile, moralele, toate marile şi micile legi omeneşti vi se vor înfăţişa aşa cum vine un prieten intim căruia îi cereţi o hârtie de o mie de franci. Toate vor avea un aer îndoliat, se vor grima, vă vor arăta ghilotina, aşa cum prietenul vă va arăta locuinţa cămătarului, una dintre cele o sută de porţi ale spitalului… Cu toate acestea, natura morală îşi are capriciile ei, ea îşi permite să facă ici-colo oameni şi cinstiţi, şi casieri. De aceea, piraţii pe care noi îi decorăm cu numele de bancheri, şi care iau un permis de vânzare de o mie de scuzi aşa cum un hoţ de mare îşi ia permisul de părăsit portul, au o atare veneraţie pentru asemenea rare produse ale incubaţiilor virtuţii, încât îi zăvoresc în dosul zăbrelelor spre a-i păzi, aşa cum în grădinile zoologice se păzesc dihăniile curioase. Dacă un casier are imaginaţie, dacă un casier are pasiuni, sau dacă cel mai perfect casier îşi iubeşte soţia, iar soţia se întâmplă că se plictiseşte, că are ambiţie ori pur şi simplu vanitate, casierul se dizolvă. Cercetaţi istoria casieriei; nu veţi cita nici un singur caz de casier ajuns la ceea ce se cheamă o situaţie. Casierii sfârşesc în temniţă, fug peste graniţă, ori îşi omoară zilele la vreun al doilea etaj, în strada Saint Louis, din Marais1. Când casierii parizieni vor fi cugetat la valoarea lor intrinsecă, un casier va ajunge peste seamă de scump. Unii oameni, ce-i drept, nu pot fi decât casieri, după cum alţii sunt iremediabil pungaşi. Stranie civilizaţie! Societatea decerne virtuţii o sută de ludovici rentă la bătrâneţe, locuinţă la etajul doi, pâine la discreţie, câteva fulare noi şi o nevastă bătrână cu odraslele respective. Cât despre viciu, dacă are un pic de cutezanţă, dacă poate ocoli cu dibăcie un articol al codului aşa cum Turenne îl ocolea pe Montecuculli2, societatea îi legitimează milioanele furate, îl tapiţează cu decoraţii, îl umple de onoruri şi-l copleşeşte cu atâta stimă şi consideraţie. De altminteri guvernul merge mână în mână cu această societate profund ilogică. El, guvernul, recrutează dintre tinerele inteligenţe, între optsprezece şi douăzeci ani, un contingent de talente precoce; el uzează printr-o muncă prematură creiere agere pe care le convoacă spre a le tria pe sprânceană, cum fac grădinarii cu seminţele. Pregăteşte pentru aceasta meserie specialişti în cântărirea talentelor care încearcă creierele cum se încearcă aurul la monetărie. Apoi, din cele cinci sute de capete înfierbântate de speranţă pe care populaţia cea mai înaintată i le dă în fiecare an, el primeşte a treia parte din ele, le pune în saci uriaşi cu numele de şcoli, şi le frământă la un loc timp de trei ani. Deşi fiecare din aceste altoiuri reprezintă capitaluri enorme, guvernul face din ele aşa-zişii casieri; îi numeşte ingineri obişnuiţi; îi foloseşte drept căpitani de artilerie; în sfârşit, le asigură tot ce se află mai sus pus în gradele subalterne. Mai pe urmă, când aceşti oameni de elită, îndopaţi de matematici şi umflaţi de ştiinţă, au atins vârsta de cincizeci ani, el le procură drept răsplată pentru serviciile aduse, o locuinţă la etajul al treilea, nevastă şi copii şi toate dulciurile mediocrităţii. Că se mai salvează, din acest popor înşelat, cinci-şase oameni de geniu care izbutesc să urce culmile sociale, nu-i oare o minune?           Acesta e bilanţul exact al talentului şi al virtuţii, în raportul lor cu stăpânirea şi cu societatea, la o epocă ce se crede progresivă. Fără această observaţie pregătitoare, o aventură de curând întâmplată la Paris ar părea de necrezut, în timp ce, dominată de acest sumar, va putea să ocupe poate spiritele îndestul de superioare spre a fi ghicit adevăratele plăgi ale civilizaţiei noastre care, de la 1815 încoace, a înlocuit principiul onoare cu principiul bani.3      Într-o mohorâtă zi de toamnă, pe la orele cinci după amiază, casierul uneia din cele mai puternice bănci din Paris, mai lucra încă la lumina chioară a unei lămpi aprinse de mai multă vreme. După datinile şi obiceiurile comerţului, casieria se afla în partea cea mai întunecoasă a unui antresol strâmt şi cu tavanul jos. Ca să ajungi acolo, trebuia să străbaţi un coridor luminat de nişte geamuri fixe şi care se întindea de-a lungul birourilor, cu uşile etichetate care semănau cu ale unui stabiliment de băi. Portarul rostise flegmatic, îndată după orele patru, cum era consemnul: „Casieria închisă”. În acel moment, birourile erau pustii, curierele expediate, funcţionarii plecaţi, soţiile patronilor băncii îşi aşteptau iubiţii, iar cei doi bancheri luau masa la iubitele lor. Totul era în ordine. Locul unde casele de bani fuseseră zidite şi ferecate, se afla în dosul coliviei casierului, ocupat desigur să-şi încheie casa. Ferăstruia dată în lături lăsa să se vadă un dulap de fier lucrat cu ciocanul, care, datorită descoperirilor lăcătuşăriei moderne, era atât de greu, încât hoţii nu l-ar fi putui urni din loc.

N-am văzut niciodată pe nimeni, dacă mă gândesc chiar şi la personalităţile de azi, cu o înfăţişare atât de impresionantă ca a acestui om; studierea fizionomiei sale inspira, la început, un sentiment plin de melancolie şi sfârşea prin a da o senzaţie aproape dureroasă.           Era o oarecare armonie între persoană şi nume. Acest Z., care preceda numele de Marcas şi se vedea pe adresa scrisorilor sale, nelipsind niciodată din iscălitură, această ultimă literă a alfabetului îţi trezea în minte nu ştiu ce idee fatală.           Marcas! repetaţi-vă dumneavoastră înşivă acest nume format din două silabe: nu-i găsiţi oare o semnificaţie sinistră? Nu vi se pare că omul care îl poartă este ursit să fie martirizat? Deşi ciudat şi sălbatic, acest nume are totuşi dreptul să fie transmis posterităţii: este bine compus, se pronunţă uşor, este scurt, aşa cum se cere unor nume celebre. Nu e tot atât de plăcut la auz, pe cât e de straniu? Însă nu vi se pare neterminat? Nu aş vrea să-mi iau răspunderea afirmaţiei că numele nu are nici o influenţă asupra destinului. Între întâmplările vieţii şi numele oamenilor există concordanţe misterioase şi inexplicabile, sau vizibile nepotriviri care surprind; adesea au ieşit la iveală corelaţii depărtate2, dar cu efect sigur. Planeta noastră e un întreg, totul se înlănţuie. Cine ştie, poate vreodată se va reveni la ştiinţele oculte.           Dumneavoastră nu vedeţi în forma lui Z o atitudine contrariată? Această formă nu înfăţişează oare zigzagul întâmplător şi straniu al unei vieţi chinuite? Ce vânt a suflat peste această literă care, în orice limbă ar fi admisă, abia domină cincizeci de cuvinte: Marcas se numea Zéphirin. Sfântul Zéphirin este foarte venerat în Bretania. Marcas era breton.           Mai examinaţi puţin acest nume: Marcas! Toată viaţa omului este cuprinsă în împreunarea fantastică a acestor şapte litere. Şapte! Cel mai semnificativ din numerele cabalistice. A murit la treizeci şi cinci de ani, deci viaţa lui a durat şapte lustri3. Marcas! Nu vă face impresia unui obiect preţios care, căzând, se sparge, cu sau fără zgomot?           Terminam Dreptul în 18364, la Paris. Stăteam pe atunci în strada Corneille, într-un hotel locuit în întregime de studenţi, unul dintre acele hoteluri cu o scară în spirală în fund, luminată întâi din stradă, apoi prin ferestruicile din calcan şi, în cele din urmă, printr-un luminator. Erau patruzeci de camere, mobilate aşa cum se mobilează încăperile destinate studenţilor. Ce-i trebuie tineretului mai mult decât se găseşte acolo: un pat, câteva scaune, o comodă, o oglindă şi o masă? Cum mijeşte soarele, studentul deschide fereastra. Dar, în această stradă nu sunt vecine să le faci curte. În faţă, Odeonul5, închis de mult, oferă privirii zidurile lui care încep să se înnegrească, ferestruicile lojilor şi vastul său acoperiş de ardezie. Nu eram destul de bogat, ca să am o cameră frumoasă, nu puteam nici măcar să am una pe seama mea. Juste şi cu mine împărţeam o odaie cu două paturi, la etajul al cincilea.           De partea cealaltă a scării, nu se aflau decât camera noastră şi o alta, mai mică, ocupată de Marcas, vecinul nostru. Timp de şase luni, Juste şi cu mine n-am ştiut nimic de această vecinătate. O bătrână care administra hotelul ne spusese că odaia cea mică era locuită, dar adăugase că nu vom fi supăraţi, persoana fiind extrem de liniştită. Într-adevăr, şase luni nu ne-am întâlnit vecinul şi nici n-am auzit vreun zgomot la el, cu toată subţirimea zidului despărţitor, unul dintre acei pereţi din scânduri tencuite, atât de obişnuiţi în casele din Paris.           Camera noastră, înaltă de şapte picioare6, avea un tapet urât, albastru cu bucheţele. Podeaua vopsită nu cunoştea lustrul dat de parchetari. Nu aveam în faţa paturilor decât un preş sărăcăcios. Coşul căminului ieşea prea brusc pe acoperiş şi scotea atâta fum, că am fost nevoiţi să instalăm pe socoteala noastră o sobiţă de tuci. Paturile noastre erau nişte culcuşuri din lemn vopsit, asemenea celor din internate. Pe cămin nu era niciodată nimic altceva decât două sfeşnice de aramă, cu sau fără lumânări, pipele noastre, tutun împrăştiat sau strâns în săculeţ; în afară de asta, mici grămăjoare de cenuşă depusă de oaspeţi sau adunată chiar de noi când fumam. Două perdele de indiană alunecau pe vergele la fereastră, într-o parte şi în alta fiind agăţate două mici etajere din lemn de cireş, cunoscute de toţi cei care s-au vânturat prin Cartierul Latin şi unde îngrămădeam puţinele cărţi necesare studiilor noastre. Cerneala din călimară era totdeauna ca o lavă încremenită în craterul unui vulcan. Orice călimară nu poate, oare, astăzi, să devină un Vezuviu? Peniţele strâmbate serveau la curăţatul pipelor noastre. Contrar legilor creditului, hârtia era la noi mai rară decât banii.           Cum se poate nădăjdui ca oameni tineri să-şi petreacă zilele în astfel de hoteluri? De aceea studenţii studiază în cafenele, la teatru, pe aleile Luxembourgului, pe la midinete, peste tot, chiar şi la Facultatea de drept, numai în camera lor infectă nu, infectă dacă e vorba de învăţat, dar delicioasă pentru pălăvrăgeală şi fumat. Aşterneţi o faţă pe această masă, imaginaţi-vă ospăţul improvizat, furnizat de cel mai bun restaurant din cartier, patru tacâmuri şi două fete, litografiaţi această scenă de interior, şi chiar o bigotă nu se poate opri să nu zâmbească.           Nu ne gândeam decât să ne distrăm. Motivul ştrengăriilor noastre se trăgea din partea cea mai serioasă a politicii actuale.      Juste şi cu mine nu vedeam nici un loc potrivit pentru noi în cele două profesii spre care părinţii noştri ne obligau să ne îndreptăm. Sunt o sută de avocaţi, o sută de medici pentru un client. Mulţimea înfundă aceste două căi care par că duc spre avere; de fapt sunt două arene: te omori, te lupţi acolo, nu cu săbiile, nici cu armele de foc ci prin intrigi şi calomnii, prin muncă îngrozitoare, dând adevărate bătălii ale inteligenţei, tot atât de ucigătoare cât au fost cele din Italia pentru soldaţii republicani7. Astăzi, când totul este o luptă a inteligenţei, trebuie să ştii să şezi câte patruzeci şi opt de ore în şir pironit pe fotoliu în faţa unei mese, cum stătea un general două zile călare pe cal. Afluenţa postulanţilor a obligat medicina să se împartă în categorii: avem medicul care scrie, medicul care profesează, medicul om politic şi medicul militant, patru feluri deosebite de a fi medic, patru sectoare care s-au umplut.

Pe la ceasurile trei după masă, în luna octombrie a anului 1844, un bărbat în vârstă de vreo şaizeci de ani, dar căruia oricine i-ar fi dat mai mult, mergea pe Bulevardul Italienilor, cu nasul în vânt, cu un zâmbet şmecheresc, ca un negustor care a încheiat chiar atunci o afacere bună, sau ca un holtei mulţumit de el după o întâlnire galantă. La Paris, aceasta-i cea mai desăvârşită expresie cunoscută a satisfacţiei personale la un bărbat. Zărindu-l de departe pe bătrân, persoanele care îşi petrec toată ziua pe bulevard, stând pe scaune şi dedându-se plăcerii de a-i analiza pe trecători, lăsau să le mijească pe faţă surâsul caracteristic al parizienilor, atât de plin de ironie, de batjocură sau de compătimire, surâs care nu apare însă, parizianul fiind blazat în privinţa tuturor înfăţişărilor posibile, decât atunci când e vorba de foarte rare curiozităţi vii. O anecdotă va face să se înţeleagă atât valoarea arheologică a cetăţeanului, cât şi motivul surâsului care se repeta ca un ecou în toate privirile, întrebat fiind unde-şi face pălăriile care stârneau hazul publicului, Hyacinthe2, actor celebru prin cuvintele lui de spirit, a răspuns: „Nu le fac, le ţiu!” Ei bine, în milionul de actori care compun marea trupă a Parisului, se întâlnesc hyacinţi fără voie, care ţin pe ei tot ridicolul unei epoci şi care îţi ies înainte ca personificări ale unor vremuri trecute ca să-ţi stârnească veselia când te plimbi năpădit de durerea amară pricinuită de trădarea vreunui fost prieten.           Rămânând, prin câteva amănunte ale îmbrăcămintei sale, credincios totuşi modei din 1806, acest trecător amintea Imperiul fără să fie prea mult o caricatură. Pentru cine ştie să observe, această nuanţă face deosebit de preţioase asemenea evocări. Dar ansamblul lucrurilor mărunte cerea atenţia analitică a celor care se pricep la hoinăreală; iar pentru a stârni râsul de la distanţă, trecătorul trebuia să arboreze ceva care să sară în ochi, cum se zice, ca o enormitate din cele pe care le caută actorii ca să-şi asigure succesul intrărilor. Acest bătrân, slab şi uscat, purta un spenţer de culoarea alunei peste o haină verzuie cu nasturi de metal alb!.. Un bărbat cu spenţer, în 1844, asta e, vedeţi dumneavoastră, ca şi cum Napoleon ar fi catadicsit să învie pentru două ceasuri.           Spenţerul3 a fost inventat, după cum îl arată numele, de către un lord mândru, desigur, de zvelteţea lui. Înainte de pacea de la Amiens4, acest englez rezolvase problema de a acoperi bustul fără să îngreuieze corpul cu povara groaznicului carrick5, care a ajuns astăzi pe spinarea birjarilor bătrâni; dar cum taliile zvelte sunt în minoritate, moda spenţerului la bărbaţi n-a avut decât un succes trecător în Franţa, deşi era o invenţie englezească. La vederea spenţerului, bărbaţii de patruzeci-cincizeci de ani îmbrăcau în gând, pe domnul care-l purta, cu pantaloni scurţi de stofă verde ca fisticul şi cu cizme cu carâmbii răsfrânţi, şi se revedeau în costumul tinereţii lor! Femeile în vârstă îşi aminteau de cuceririle lor! Cât despre tineri, ei se întrebau de ce îşi tăiase acest bătrân Alcibiade6 pulpanele pardesiului. Toate se potriveau atât de bine cu spenţerul încât n-ai fi stat un moment pe gânduri să-l numeşti pe trecător un om de stil Imperiu7, aşa cum se spune o mobilă de stil Imperiu; dar el nu simboliza Imperiul decât pentru cei care cunoşteau cel puţin de visu această epocă măreaţă şi splendidă; căci cerea să-ţi aduci orişicum bine aminte de ce era atunci la modă. Imperiul e acum atât de departe de noi, încât nu oricine şi-l poate închipui în realitatea lui galo-greacă.           Pălăria pusă pe ceafă dezgolea aproape toată fruntea cu acel soi de semeţie prin care administratorii din armată şi civilii au încercat atunci să ţie piept celei a militarilor. Era de altfel o pălărie groaznică de mătase, de paisprezece franci, pe ale cărei boruri urechile lungi şi mari lăsaseră urme alburii cu care degeaba se lupta peria. Materialul de mătase prost întins, ca de obicei, pe cartonul formei făcea cute pe alocuri şi părea mâncat de lepră, cu toate îngrijirile de fiecare zi.           Sub pălărie, care stătea parcă să cadă, se lăţea o faţă pocită şi caraghioasă, ca acelea de porţelan pe care numai chinezii ştiu să le născocească pentru bibelourile lor. Această faţă lată, ciupită ca o strecurătoare într-atât încât găurile făceau umbre şi scobită ca o figură de statuie romană, dezminţea toate legile anatomiei. Te uitai la ea şi nu-i simţeai scheletul susţinător. Acolo unde conturul cerea oase, carnea se aşeza în planuri gelatinoase, şi acolo unde obrazul arăta de obicei adâncituri, aici se răsucea în ridicături fleşcăite. În mijlocul acestei feţe groteşti, turtită în chip de dovleac şi întristată de nişte ochi cenuşii având deasupra lor două linii roşii în loc de sprâncene, se înălţa un nas ca al lui don Quijote, aşa după cum deasupra unei câmpii se ridică o stâncă adusă de ape. Un asemenea nas vădeşte, după cum trebuie să fi observat Cervantes, o înclinare din naştere spre jertfirea de sine faţă de lucrurile măreţe, un soi de înclinare care degenerează în amăgire. Dar sluţenia asta cu aspecte atât de comice nu stârnea de fel râsul. Cel pus pe zeflemele era mişcat de nesfârşita melancolie care se revărsa din ochii spălăciţi ai bietului om şi gluma îi îngheţa pe buze. Te gândeai pe dată la faptul că natura îl oprise pe acest om să rostească vorbe de dragoste, căci femeile ar fi râs, sau s-ar fi întristat. Francezul nu mai are glas în faţa unei asemenea nefericiri care-i pare cea mai crudă din toate nefericirile: să nu poţi să placi cuiva.

Loretă2 este un cuvânt decent născocit pentru a exprima condiţia unei femei sau femeia unei condiţii greu de numit şi pe care Academia Franceză, din pudoare, având în vedere vârsta celor patruzeci de membri ai săi, a neglijat să-l definească.           Când un cuvânt nou răspunde unui fapt social care nu putea fi numit fără a folosi o perifrază, succesul acelui termen este asigurat. De aceea, loreta a trecut prin toate clasele sociale, chiar şi în aceea în care nu va intra niciodată o loretă.           Termenul n-a fost creat decât în 1840 şi se datorează, fără îndoială, îngrămădirii acelor cuiburi de turturele în jurul bisericii Notre-Dame de Lorette. Aceste lucruri sunt scrise numai pentru etimologişti. Şi aceşti domni n-ar fi atât de stingheriţi dacă scriitorii din evul mediu ar fi avut grijă să descrie amănunţit moravurile, aşa cum facem noi în această epocă de analiză şi descrieri.           Domnişoara Turquet, sau Malaga, pentru că este cunoscută mai ales sub pseudonimul ei, este una dintre primele enoriaşe ale acestei fermecătoare biserici. Fata aceasta veselă şi plină de haz, neavând altă avere în afară de frumuseţea sa, dăruia, în timpul acestei povestiri, deplină fericire unui notar care avea în persoana notăriţei o soţie puţin cam prea habotnică, puţin cam prea ţeapănă, puţin cam prea rece pentru a-şi putea găsi fericirea la domiciliu.           Deci, într-o seară de carnaval, domnul Cardot ospătase, la domnişoara Turquet, pe Desroches avocatul, pe Bixiou caricaturistul, pe Lousteau foiletonistul, pe Nathan, ale căror nume cunoscute din Comedia umană fac inutilă orice încercare de-a le face portretul. Tânărul La Palférine, în ciuda titlului său de conte de obârşie tot atât de veche ca o stâncă – stâncă, vai! fără nici o vână de metal – onorase cu prezenţa sa domiciliul ilegal al notarului.           Dacă este adevărat că în casa unei curtezane nu vii pentru a mânca patriarhalul rasol de vacă, puiul costeliv de la masa conjugală şi salata familială, nu este mai puţin adevărat că nici nu se rostesc cuvinte ipocrite la modă într-un salon mobilat cu burgheze pline de virtute.           Ah! când oare vor deveni atrăgătoare bunele moravuri? Când oare femeile din lumea mare îşi vor arăta ceva mai puţin umerii şi ceva mai mult inima bună sau inteligenţa? Marguerite Turquet, Aspasia3 Circului Olimpic, este una dintre acele fiinţe sincere şi pline de viaţă cărora li se iartă totul din cauza naivităţii lor când păcătuiesc şi a judecăţii lor când se pocăiesc şi li se spune           — Cum face Cardot, care, deşi notar, este destul de spiritual: „înşală-mă bine!”           Să nu bănuiţi totuşi cine ştie ce grozăvii. Desroches şi Cardot erau băieţi prea cumsecade şi prea de mult timp în meseria lor pentru a nu sta pe picior de egalitate cu Bixiou, Lousteau, Nathan şi tânărul conte. Şi aceşti domni, deoarece făcuseră adesea apel la cei doi funcţionari oficiali, îi cunoşteau prea bine pentru a-i face să se dea în spectacol, cum s-ar spune în stil de curtezană. Conversaţia, parfumată de mirosul celor şapte ţigări, la început capricioasă ca o capră în libertate, se opri asupra strategiei desfăşurate la Paris în nesfârşita bătălie care se dă între creditori şi debitori. Dar dacă binevoiţi să vă amintiţi de viaţa şi antecedentele comesenilor, cu greu aţi fi găsit la Paris oameni mai pricepuţi în această materie: unii dintre ei profesionişti străluciţi, ceilalţi artişti păreau nişte judecători glumind cu împricinaţii. Cauza întorsăturii pe care o lua conversaţia era o serie de desene reprezentând scene din Clichy4 făcute de Bixiou. Era miezul nopţii. Aceste personaje, împărţite în grupuri în salon, în jurul mesei şi în faţa focului, se ocupau cu acele caricaturizări care nu numai că nu sunt înţelese şi posibile decât la Paris, dar, mai mult chiar, nu se fac şi nu pot fi înţelese decât în zona cuprinsă între cartierul Montmartre şi strada de la Chaussée-d'Antin, de la înălţimile străzii Navarin până la linia bulevardelor.           În zece minute, au fost trecute în revistă cugetările adânci, marea şi mica morală, toate glumele deocheate asupra acestui subiect, care mai fuseseră epuizate cam pe la 1500 de Rabelais. Nu e uşor să renunţi la acest foc de artificii încheiat prin această ultimă salvă trasă de Malaga:           — Toate acestea sunt spre folosul cizmarilor, spuse ea. Am renunţat la o modistă care-mi stricase două pălării. A venit furioasă de douăzeci şi şapte de ori ca să-mi ceară douăzeci de franci. Ea nu ştia că n-avem niciodată douăzeci de franci. Poţi avea o mie de franci sau poţi trimite la notar după cinci sute de franci, dar douăzeci de franci n-am avut în viaţa mea. Bucătăreasa sau camerista mea au poate, împreună, douăzeci de franci. Eu n-am decât credit şi l-aş pierde împrumutând de la cineva douăzeci de franci. Dacă aş cere douăzeci de franci, nimic nu m-ar mai deosebi de confraţii mei care se plimbă pe bulevard.           — Ai plătit modista? întrebă La Palférine.           — Ei aş! eşti prost? îi răspunse ea făcând cu ochiul: azi-dimineaţă a venit pentru a douăzeci şi şaptea oară, iată de ce v-am povestit toate astea.           — Cum ai reuşit? întrebă Desroches.           — Mi-a fost milă de ea şi… i-am comandat pălărioara pe care, până la urmă, am născocit-o eu, ca să ies din modelele obişnuite. Dacă reuşeşte s-o facă, domnişoara Amanda nu-mi va mai cere nimic, viitorul ei este asigurat.           — Lucrul cel mai însemnat pe care l-am văzut în acest soi de luptă, spuse domnul Desroches, zugrăveşte, după părerea mea, Parisul, pentru oamenii care-l studiază, mult mai bine decât toate tablourile în care se zugrăveşte întotdeauna un Paris ciudat. Vă credeţi foarte tari dumneavoastră, spuse el privindu-l pe Nathan şi Lousteau, pe Bixiou şi pe La Palférine; însă suveran, în această privinţă, este un oarecare conte, ocupat acum să se căpătuiască, şi care, la vremea lui, a fost socotit drept cel mai destoinic, mai dibaci, mai şiret, mai priceput, mai cutezător, mai subtil, mai hotărât şi mai prevăzător dintre toţi piraţii cu mănuşi, cu cabrioletă şi cu purtări alese care au navigat, navighează şi vor naviga pe apele vijelioase ale Parisului. Fiind lipsit de scrupule, politica sa particulară a fost condusă după principiile care conduc politica guvernului englez. Până la căsătoria lui, viaţa sa a fost o neîntreruptă luptă, ca aceea a lui… Lousteau, spuse el. Eram şi sunt şi azi avocatul lui.