CUPRINS:
Prefaţă la prima ediţie.
...
Recent Posts
Există un soi de oameni pe care civilizaţia îi obţ...
N-am văzut niciodată pe nimeni, dacă mă gândesc ch...
Pe la ceasurile trei după masă, în luna octombrie ...
Loretă2 este un cuvânt decent născocit pentru a ex...
Fără îndoială, într-un viitor destul de apropiat, ...
Introducere:
Balzac autor dramatic.
...
CUPRINS:
I. TALISMANUL.
...
Doamna Vauquer, născută de Conflans...
Un medic căruia ştiinţa îi datorează o frumoasă te...
Posts
ALT STUDIU DE FEMEIE
L
a Paris, pe la baluri sau pe la recepţiile mondene[1] au loc aproape întotdeauna două serate. Mai întâi, o serată oficială, la care iau parte persoanele invitate, o societate aleasă care se plictiseşte. Fiecare caută să facă impresie vecinului său. Cele mai multe dintre tinerele femei nu vin decât pentru o singură persoană. După ce fiecare femeie s-a încredinţat că ea este cea mai frumoasă în ochii acelei persoane şi că opinia ei este împărtăşită şi de alţi câţiva, după ce se schimbă câteva fraze fără importanţa, cum ar fi:
— Vă gândiţi să plecaţi curând la Crampade[2]?
— Ce bine a cântat doamna de Portenduère[3]!
— Cine să fie tinerica aceea plină de diamante? sau, după ce au rostit câteva fraze ironice, care fac o plăcere trecătoare şi răni ce nu se mai închid, grupurile se subţiază, cei nepăsători pleacă, lumânările se consumă în sfeşnice. Atunci stăpâna casei opreşte câţiva artişti, oameni veseli, prieteni, spunându-le:
— Rămâneţi, vom supa între noi.
Şi se adună într-un salonaş. Urmează a doua serată, cea adevărată: serată unde, ca pe timpul vechiului regim, toată lumea ascultă ceea ce se spune, unde conversaţia e generală, unde eşti nevoit să fii spiritual şi să contribui la buna-dispoziţie a tuturor. Toate se reliefează, râsul nestăpânit ia locul acrelor afectate care, în societatea înaltă, întunecă până şi cele mai atrăgătoare chipuri. În sfârşit, plăcerea începe atunci când recepţia mondenă[4] se termină. Recepţia mondenă, rece paradă a luxului, desfăşurare de amoruri-proprii în mare ţinută, este una dintre acele născociri englezeşti ce tind la mecanizarea celorlalte naţiuni. Anglia pare a dori ca lumea întreagă să se plictisească precum se plictiseşte ea şi tot atât de mult. Această a doua serală constituie aşadar, în Franţa, în unele familii, un fericit protest al vechilor tradiţii ale binecuvântatei noastre ţări; numai că, din păcate, prea puţine familii protestează, şi explicaţia e cât se poate de simplă. Dacă astăzi prea arareori se mai supează, asta-i din pricină că sub niciun alt regim nu s-au aflat mai puţini oameni căpătuiţi, cu greutate şi ajunşi, decât sub domnia lui Ludovic-Filip, când Revoluţia a reînceput în mod legal[5]. Toată lumea aleargă spre o ţintă sau se zbate pentru avuţii. Timpul a devenit marfa cea mai scumpă, de aceea nimeni nu face enorma risipă de a se întoarce acasă în zori spre a se trezi târziu din somn. Iată de ce a doua serată nu mai are loc decât la femeile îndeajuns de bogate spre a-şi ţine casa deschisă; iar după iulie 1830, la Paris asemenea femei se pot număra pe degete. Cu toată împotrivirea mută a foburgului Saint-Germain[6], două sau trei femei, printre care se află doamna marchiză d’Espard şi domnişoara des Touches, n-au vrut să renunţe la influenţa de care se bucurau în Paris şi nu şi-au închis saloanele.
Salonul domnişoarei des Touches[7], vestit de altminteri în Paris, este ultimul adăpost în care s-a refugiat spiritul francez de pe vremuri, cu profunzimile sale ascunse, cu nenumăratele sale subtilităţi şi cu politeţea sa rafinată. Aici puteţi vedea farmecul manierelor în ciuda convenţiilor politeţei, firescul convorbirilor intime în ciuda rezervei naturale a oamenilor subţiri şi mai ales generozitatea ideilor. Aici, nimănui nu i-ar trece prin minte să-şi păstreze ideea pentru o dramă; iar într-o întâmplare care i se povesteşte nimeni nu vede subiectul unei cărţi pe care ar putea s-o scrie. Cu un cuvânt, hidosul schelet al unei literaturi la strâmtoare nu se înalţă la auzul unei fericite vorbe de duh sau al unui subiect interesant. Mai ales de o anumită serată îmi aduc aminte, nu atâta datorită unei confidenţe a vestitului de Marsay[8], care mi-a dezvăluit una dintre cele mai adânci cute ale sufletului feminin, cât datorită reflecţiilor prilejuite de povestirea sa, reflecţii asupra prefacerilor pe care le-a suferit femeia franceza după fatala revoluţie din Iulie.
În seara aceea, hazardul adunase mai multe persoane care, graţie meritelor lor de netăgăduit, se bucurau de o faimă europeană. Ceea ce nu înseamnă a linguşi Franţa, deoarece printre noi se aflau şi mai mulţi străini. De altfel, nu bărbaţii care străluceau mai mult erau şi cei mai celebri. Replici spirituale, observaţii subtile, izbutite vorbe de duh, descrieri făcute cu o artă desăvârşită scânteiau şi se succedau fără afectare, risipindu-se cu dărnicie, fără dispreţ şi fără efort, cu deliciu simţite şi delicat savurate. Oamenii din înalta societate se distingeau mai ales prin farmecul şi verva lor cât se poate de artistică. În alte ţări ale Europei veţi putea vedea maniere elegante, cordialitate, bunăvoinţă, erudiţie; dar numai la Paris, în acest salon şi în cele de care am amintit, abundă un spirit propriu care uneşte toate aceste virtuţi sociale într-un ansamblu plăcut şi mereu schimbător, o nu-ştiu-ce atmosferă fluvială care înlesneşte schimbul unei mari bogăţii de idei, de formule, de povestiri, de documente istorice. Numai Parisul, capitala bunului-gust, posedă ştiinţa de a preface o convorbire într-o competiţie, în cursul căreia natura fiecărui spirit se condensează într-o singura trăsătură, când fiecare îşi exprimă gândul şi îşi comunică experienţa într-un singur cuvânt, iar toată lumea se distrează, se destinde şi îşi încearcă puterile. Iată de ce numai acolo poţi schimba idei; numai acolo nu vei purta, precum delfinul din fabulă[9], o maimuţă pe umeri; numai acolo vei putea fi înţeles şi nu vei risca să arunci în joc monede de aur în schimbul unor bănuţi fără valoare. În sfârşit, acolo, secrete deseori divulgate, convorbiri uşoare şi profunde plutesc în aer, se agită, îşi schimbă înfăţişarea şi culoarea cu fiecare frază. Se împletesc critici aspre şi povestiri grăbite. Toate privirile ascultă, gesturile întreabă şi fizionomiile răspund. În sfârşit, acolo, toate sunt, cu un cuvânt, numai spirit şi gândire. Niciodată nu mi se întâmplase ca fenomenul oral care, bine studiat, bine folosit, face puterea actorului şi a povestitorului, sa mă vrăjească atât de deplin. Nu numai eu[10] căzusem pradă acestei magii, ci cu toţii am petrecut o seară delicioasă. Conversaţia, care se prefăcuse într-o povestire, antrenase, în torentul ei grăbit, stranii mărturisiri, mai multe portrete, mii de nebunii care fac cu totul intraductibilă această încântătoare improvizaţie; dacă însă veţi ţine seama de prospeţimea lor, de firescul lor spontan, de sinuozităţile lor înşelătoare, poate că veţi înţelege cu adevărat farmecul unei autentice serate franceze, simţit în clipa când familiaritatea cea mai agreabilă îi face pe toţi să-şi uite de interese, de amorul-propriu special sau, dacă vreţi, de pretenţii.
Către orele două dinspre ziuă, în clipa când supeul era pe sfârşite, în jurul mesei nu mai rămăseseră decât intimii, toţi încercaţi de legături ce datau de cincisprezece ani, sau oameni eu mult bun-gust, bine educaţi, deprinşi cu bunele maniere. Printr-o învoială tăcută şi de toţi respectată, la supeu fiecare renunţa a-şi da importanţă. O egalitate deplină dădea tonul. De altminteri, pe-atunci fiecare era foarte mândru de sine. Domnişoara dos Touches îşi construise oaspeţii să rămână la masă până la plecare, după ce în mai multe rânduri remarcase schimbarea radicală pe care deplasările o aduc în minţile oamenilor. Între sufragerie şi salon, tot farmecul se pierde. După Sterne, ideile unui scriitor care şi-a ras barba diferă de cele pe care le avusese înainte[11]. Dacă Sterne are dreptate, nu s-ar putea oare afirma, cu toată îndrăzneala, că starea de spirit a oamenilor care şed la masă este alta decât aceea a aceloraşi oameni care s-au întors în salon? Atmosfera nu mai e captivantă, ochiul nu mai contemplă strălucita dezordine a desertului, pierdute sunt binefacerile gândurilor molatice, ale bunăvoinţei care ne inundă când ne aflăm în starea deosebită a sătulului, bine aşezat într-un scaun moale, dintre cele care se fac acum. Poate că omul stă mai bucuros de vorbă dinaintea unui desert, având în faţa-i şi nişte vinaţuri fine, în clipa când poate să-şi pună cotul pe masă şi fruntea în palma. În asemenea clipe, tuturor le place nu numai să vorbească, dar şi să asculte. Digestia, aproape totdeauna atentă, este, după firea fiecăruia, când vorbăreaţă, când tăcută. Încât toată lumea e mulţumită. Oare nu era necesar acest preambul spre a vă iniţia în farmecul povestirii confidenţiale a unui bărbat celebru, astăzi decedat, care a înfăţişat nevinovatul iezuitism feminin cu fineţea proprie oamenilor care au văzut multe şi care face din bărbaţii de stat nişte neîntrecuţi povestitori atunci când, precum a fost cazul cu principii de Talleyrand şi von Metternich, binevoiesc să povestească?
De Marsay, numit prim-ministru cu şase luni înainte[12], dăduse deja dovada unor capacităţi superioare. Deşi cei care-l cunoşteau de mai multă vreme nu s-au mirat văzându-l cum îşi manifestă toate talentele şi variatele aptitudini proprii bărbatului de stat, unii se mai întrebau dacă se ştiuse a fi un mare politician sau dacă se dezvoltase în focul împrejurărilor. Întrebarea îi fusese pusă cu intenţie vădit filosofică de către un bărbat spiritual şi deprins să observe, pe care el îl numise prefect, fost multă vreme ziarist şi care-l admira, fără a amesteca în admiraţia sa acel grăunte de critică veninoasă cu care, la Paris, un om superior se scuză că admiră pe un altul.
— A existat în viaţa dumneavoastră de până acum vreun fapt, vreun gând, vreo dorinţă care să vă fi dezvăluit vocaţia? îl întrebă Émile Blondet[13], căci avem cu toţii, precum Newton, mărul nostru care cade şi ne îndrumă spre terenul unde facultăţile noastre se pot desfăşura.
— Da, îi răspunse de Marsay, şi o să vă povestesc.
Femei frumoase, bărbaţi de stat de o rafinată eleganţă vestimentară, artişti, oameni în vârstă, intimii lui de Marsay, cu toţii se aşezară mai comod, fiecare cum îi venea mai bine şi-şi îndreptară privirile spre primul-ministru. Mai e nevoie să spunem că servitorii plecaseră, că uşile erau închise şi draperiile lor trase? Tăcerea era atât de adâncă încât se auzea murmurul vizitiilor în curte şi zgomotul cailor care cereau să fie mânaţi la grajduri.
— Bărbatul de stat, prieteni, nu poate exista decât datorită unei singure calităţi, spuse ministrul, jucându-se cu cuţitul său de sidef şi de aur: să ştii să fii întotdeauna stăpân pe tine, să ştii să faci oricând decontul fiecărui eveniment, oricât da întâmplător ar fi el; în cele din urmă, să ai, în forul tău interior, o fiinţă rece şi dezinteresată care să asiste, ca spectator, la toate mişcările vieţii tale, la pasiunile tale, la sentimentele tale, şi care să-ţi şoptească, în legătură cu orice, decizia unui fel de barem moral.
— Acum înţeleg de ce bărbaţii de stat sunt atât de rari în Franţa, spuse bătrânul lord Dudley.
— Din punct de vedere sentimental, e oribil lucru, continuă ministrul. De aceea, când fenomenul se întâmplă cu un tânăr… (Richelieu, avertizat printr-o scrisoare, în ajun, de primejdia care-l pândea pe Concini[14], dormise până la nămiază, în vreme ce binefăcătorul său urma să fie ucis la ora zece)… un tânăr, să zicem Pitt[15] sau Napoleon, se poate spune că ar fi o monstruozitate? Eu, unul, am devenit un asemenea monstru de foarte tânăr şi din pricina unei femei.
— Credeam, spuse doamna de Montcornet[16] surâzând, că noi mult mai mulţi bărbaţi de stat răsturnăm, decât promovăm.
— Monstrul de care vă vorbesc e monstru numai pentru că vă rezistă, răspunse povestitorul, înclinându-şi ironic capul.
— Dacă-i vorba de o aventură de dragoste, spuse baroana de Nucingen, cer să n-o întrerupem cu nicio observaţie.
— O observaţie ar fi cât se poate de nepotrivită! strigă Joseph Bridau.
— Aveam şaptesprezece ani, reluă de Marsay. Restauraţia se consolida[17], vechii mei prieteni mă ştiu cât eram pe atunci de aprig şi de violent. Iubeam pentru prima oară şi, astăzi pot s-o spun, eram unul dintre tinerii cei mai atrăgători din Paris. Eram chipeş şi tânăr, doua virtuţi datorate întâmplării, dar de care suntem mândri ca de o cucerire. Restul sunt nevoit să-l trec sub tăcere. Ca toţi tinerii, mă îndrăgostisem de o femeie cu şase ani mai în vârstă decât mine[18]. Niciunul dintre domniile-voastre, spuse plimbându-şi privirea în jurul mesei, nu-i poate bănui numele, nici s-o identifice. Pe-atunci, numai Ronquerolles îmi aflase taina, dar a păstrat-o bine, mă temeam de surâsul lui; dar văd că a plecat, spuse ministrul, privind în jur.
— N-a vrut să rămână la supeu, spuse doamna de Serisy.
— Timp de şase luni, rob al iubirii mele, incapabil să-mi dau seama că devenisem prada unei pasiuni, reluă primul ministru, îmi treceam vremea într-o adorabilă idolatrie, triumf şi totodată nestatornică fericire a tinereţii. Păstram nişte mănuşi vechi ale ei, beam ceaiuri făcute din florile pe care ea le purtase, mă trezeam nopţile ca să privesc spre fereastra ei. Tot sângele îmi inunda inima când respiram parfumul ei preferat. Habar n-aveam că femeile sunt ca nişte sobe cu friza de marmură.
— Vai, n-aţi vrea să ne scutiţi de cugetările astea oribile? spuse doamna de Camps surâzând.
— Cred că aş fi fost în stare să-l nimicesc cu dispreţul meu pe filosoful care a publicat această idee îngrozitoare, dar profund adevărată, continuă de Marsay. Domniile-voastre aveţi cu toţii prea mult spirit ca să fie nevoie să vă spun mai mult. Puţinele mele cuvinte vă vor aduce aminte de propriile dumneavoastră nebunii. Doamnă distinsă ca nimeni alta şi văduvă fără copii (o, avea aşadar toate harurile!), idolul meu se închisese în casă pentru a-mi marca ea însăşi lenjeria cu fire din părul ei; în sfârşit, la nebuniile mele răspundea cu alte nebunii. Cum să nu crezi aşadar într-o pasiune când nebunia ţi-o certifică? Ne dădeam amândoi toată osteneala să ascundem de ochii lumii o dragoste atât de desăvârşită şi atât de frumoasă; şi izbutisem. Aşa că nu-i de mirare că escapadele noastre aveau atâta farmec! Despre ea nu vă voi spune nimic; desăvârşită pe acea vreme, ea trece şi astăzi drept una dintre cele mai frumoase femei din Paris; dar pe-atunci ţi-ai fi dat şi viaţa pentru o privire de-a ei. Se bucura de o stare materială mulţumitoare pentru o femeie adorată şi care iubea, stare ce, sub Restauraţia căreia ea îi datora o strălucire noua, devenise cam nepotrivită pentru numele pe care-l purta. În situaţia mea avusesem trufia de a nu bănui nimic. Deşi eram gelos cât o sută douăzeci de Othello, acest simţământ îngrozitor dormita în mine precum aurul în pepita lui. Gândeam că aş merita ca servitorul meu să mă bată cu băţul dacă aş fi avut laşitatea să mă îndoiesc de puritatea acelei fiinţe îngereşti atât de gingaşe şi atât de puternice, atât de blonde şi atât de naive, de neprihănite, de nevinovate, ai cărei ochi albaştri îngăduiau, cu adorabilă supunere, privirii mele să-i pătrundă în adâncul sufletului. Nicicând nici cea mai mică ezitare în felul de a fi, în privirea sau în vorba ei; întotdeauna albă, fragedă şi supusă iubitului ei precum crinul oriental din Cântarea cântărilor[19]… Vai, prieteni! exclamă cu durere ministrul, care se simţea din nou tânăr, trebuie să te loveşti zdravăn de friza de marmură ca să te vindeci de-atâta poezie!
Acest strigăt spontan, care-i impresionă pe comeseni, trezi şi mai mult curiozitatea lor, cu pricepere aţâţată.
— În toate dimineţile, călare pe falnicul meu Sultan pe care mi l-aţi trimis din Anglia, se adresă el lordului Dudley[20], treceam pe lângă caleaşca ei, ai cărei cai erau mânaţi înadins la pas şi citeam cuvântul de ordine scris în florile buchetului său pentru cazul când n-ar fi fost posibil să schimbăm rapid câteva cuvinte. Deşi ne vedeam aproape seară de seară în societate şi, deşi îmi scria în fiecare zi, adoptasem, spre a înşela privirile şi a dejuca bârfelile, un anumit fel de a ne purta. A nu se privi, a se evita, a se vorbi reciproc de rău; a se admira şi a se lăuda, sau a face pe îndrăgostitul dispreţuit: toate aceste străvechi manevre nu preţuiesc, de o parte şi de cealaltă, cât o falsă pasiune mărturisită pentru o fiinţă indiferentă şi un aer de indiferenţă pentru adevăratul idol. Dacă doi îndrăgostiţi vor să joace acest joc, lumea va fi întotdeauna păcălită; dar, în acest caz, ei trebuie să fie absolut siguri unul de celălalt. Scutierul[21] ei era un bărbat stimat, un curtean rece şi bigot, pe care nu-l primea niciodată la ea. Această comedie se juca spre folosul proştilor şi al saloanelor, care făceau haz. Nici vorbă nu era să ne căsătorim; cei şase ani care ne despărţeau aveau darul s-o pună pe gânduri; nu ştia nimic despre averea mea de care, din principiu, nu-i vorbisem niciodată. În ce mă priveşte, fermecat de spiritul ei, de manierele, de vastitatea cunoştinţelor ei, de mondenitatea ei, aş fi luat-o de soţie fără a sta mult la gânduri. Nu mai puţin, această rezervă îmi plăcea. Dacă ea, cea dintâi, ar fi adus cumva vorba de căsătorie, poate că firea ei desăvârşită mi s-ar fi părut vulgară. Şase luni bătute pe muche şi pline, un diamant cu ape splendide! iată partea mea de dragoste pe lumea asta. Într-o dimineaţă, cuprins de un început de catar cu durere de şale, scriu câteva rânduri ca să amân una dintre acele serbări secrete, ascunse în casele Parisului ca perlele în mare. După ce trimit răvaşul, simt o mustrare de cuget: „N-o să creadă că sunt bolnav!” mi-am zis. Căci ea făcea pe geloasa şi pe bănuitoarea. Când gelozia e adevărată, spuse de Marsay întrerupându-şi povestirea, apoi e semn vădit de dragoste unică…
— De ce? întrebă cu vioiciune principesa de Cadignan.
— Dragostea cea unică şi adevărată, spuse de Marsay, duce ia un fel de apatie a trupului în armonie cu contemplaţia fa care te cufunzi. Apoi, spiritul le complică pe toate, se zbuciumă singur, plăsmuieşte fantazii, face din ele realităţi, suferinţe; şi gelozia asta e pe cât de chinuitoare, pe-atât de delicioasă.
Un ministru străin surâse amintindu-şi, în lumina unei reminiscenţe, adevărul acestei constatări.
— De altminteri, îmi ziceam, cum să dai cu piciorul fericirii? spuse de Marsay, reluându-şi povestirea. Nu ar fi mai bine să mă duc, aşa, răcit precum sunt? Şi-apoi, ştiindu-mă ea bolnav, o cred în stare să vină în grabă şi să se compromită. Fac o sforţare, scriu alte câteva rânduri şi însumi i le duc, fiindcă omul meu de încredere plecase. Ne despărţea Sena, trebuia să străbat Parisul; în cele din urmă, la o distanţă potrivită de somptuoasa ei locuinţă, fac apel la un comisionar, îi cer să-i ducă deîndată scrisoarea şi-mi vine în gând fericita idee de a trece, în trăsură, pe dinaintea intrării ei, ca să văd dacă, din întâmplare, nu va primi ambele răvaşe în acelaşi timp. Când sosesc, pe la orele două, poarta cea mare se dădea în lături ca să poată intra trăsura… a cui credeţi? A scutierului! Au trecut cincisprezece ani de-atunci… dar, zău aşa! acum, când vă povestesc, vorbitorul istovit din mine, ministrul hârşit în contactul cu treburile publice simte din nou o strângere de inimă şi o fierbinţeală în viscere. După un ceas, trec din nou: trăsura era tot în curte! Desigur că răvaşul meu rămăsese la portar. În sfârşit, la orele trei şi jumătate, trăsura plecă şi avui prilejul să studiez fizionomia rivalului meu; era grav, nu surâdea deloc; dar iubea şi, fără îndoială, era ceva la mijloc. Mă duc la întâlnire, regina inimii mele apare şi ea, o găsesc calmă, pură, senină. Acum trebuie să va mărturisesc că Othello mi s-a părut întotdeauna nu numai stupid, dar şi de prost-gust. Numai un bărbat pe jumătate negru e în stare să se poarte astfel. Lucru pe care de altfel e clar că Shakespeare l-a simţit când şi-a intitulat piesa Maurul din Veneţia. Înfăţişarea femeii pe care a iubim are ceva atât de balsamic pentru suflet încât alină durerea, îndoielile, amărăciunea: toată mânia îmi trecuse, am început din nou să surâd. Iată de ce această, stăpânire de sine care, la vârsta mea, ar fi cea mai josnică prefăcătorie, a fost, atunci, o urmare a tinereţii mele şi a iubirii mele. Îndată ce m-am vindecat de gelozie, am dobândit capacitatea de a observa. Se vedea cât de colo că sunt suferind, iar oribilele îndoieli care mă munciseră îmi agravaseră starea. În cele din urmă, mi s-a ivit prilejul să strecor şi eu o vorbă:
— Astă-dimineaţă ai primit vreo vizită? bizuindu-mă pe neliniştea pe care mi-o provocase teama că, după ce primise primul meu bilet, nu mai putuse dispune de dimineaţa ei.
— Vai, îmi răspunse, numai un bărbat poate nutri asemenea gânduri! Crezi cumva că m-aş putea gândi la altceva decât la suferinţa ta? Până să primesc al doilea bilet, am tot căutat un mijloc ea să trec pe la tine.
— Şi ai rămas singură?
— Singură, spuse, privindu-mă cu un aer atât de nevinovat, incât cred că, sfidat tocmai de un atare aer de nevinovăţie, Maurul a strâns-o de gât pe Desdemona. Deoarece locuia singură în somptuoasa ei locuinţă, vorba asta fusese o îngrozitoare minciună. O singură minciună distruge absoluta încredere care, pentru unele suflete, este însăşi temelia dragostei. Ca să înţelegeţi mai bine ce s-a petrecut cu mine în clipele acelea, trebuie sa admiteţi că avem cu toţii o fiinţă interioară, al cărei noi vizibil este înfăţişarea noastră, că aceasta fiinţă, strălucitoare ca o lumină, e plăpândă ca o umbră… Ei bine, acest frumos eu s-a înveşmântat atunci, pentru totdeauna, în doliu. Da, am simţit că o mână rece şi descărnată mă acoperă cu linţoliul experienţei, îmi impune doliul veşnic pe care ni-l aşterne pe suflete cea dintâi trădare. Coborându-mi privirea, ca ea să nu poată vedea cât sunt de tulburat, un gând orgolios îmi mai dădu oarecare puteri: „Dacă te înşală, apoi e nevrednică de tine!” Pusei pe seama durerilor care se înteţeau roşeaţa care mă cuprinsese pe neaşteptate şi lacrimile care-mi dădură în ochi, iar blânda fiinţă se oferi să mă conducă până acasă, cu storurile birjei lăsate. Pe drum mi-a arătat o solicitudine şi o tandreţe care l-ar fi putut înşela până şi pe Maurul din Veneţia, pe care-l iau drept termen de comparaţie, în adevăr, dacă acest copil mare ar mai fi ezitat încă două secunde, orice spectator inteligent ar fi ghicit că va cere iertare Desdemonei. De aceea, a ucide o femeie e o treabă de copil! Despărţindu-se de mâne plângea, atât se simţea de nefericită că nu mă poate îngriji ea însăşi. Ar fi dorit să fie valetul meu, pe care-l gelozea pentru fericirea lui şi toate mi le servise, o! parcă erau scrise de Clarissa, în clipele ei de fericire[22]. În cea mai încântătoare şi mai angelică dintre femei zace întotdeauna o straşnică maimuţă!
La vorba asta, toate femeile îşi plecară privirile, parcă rănite de crudul adevăr, atât de crud rostit.
— Nu vă spun nimic nici despre noaptea, nici despre săptămâna pe care am trăit-o, continuă de Marsay, atunci mi-am dat seama că sunt un bărbat de stat.
Vorbă care fu spusă pe un asemenea ton încât tuturor ne-a scăpat un gest de admiraţie.
— Reflectând într-un spirit diavolesc la cele mai autentice şi mai crude răzbunări cu care am putea pedepsi o femeie, spuse de Marsay mai departe (şi pentru că ne iubeam, erau răzbunări cumplite, ireparabile), mă dispreţuiam, mi se părea că sunt vulgar, pe nesimţite îmi alcătuisem un cod oribil, al Indulgenţei. Să te răzbuni împotriva unei femei, nu înseamnă oare că pentru noi nu există decât o singură femeie, la care nu putem renunţa? şi dacă-i aşa, poate fi răzbunarea o cale de a o recuceri? Dacă nu avem neapărată nevoie de ea, dacă pot fi şi altele, de ce nu i-am acorda dreptul la nestatornicie pe care ni-l arogăm noi? Toate câte vi le spun se aplică, bineînţeles, numai când e vorba de o pasiune; altminteri ar fi ceva antisocial, de aceea nimic nu dovedeşte mai convingător necesitatea căsătoriei indisolubile decât nestatornicia pasiunii. Cele două sexe trebuie să fie înlănţuite, ca fiare sălbatice ce sunt, de legi fatale, surde şi mute. Suprimaţi răzbunarea, şi trădarea nu va mai însemna nimic în dragoste. Cei ce cred că, pentru ei, nu există decât o singură femeie pe lume, trebuie să se declare partizani ai răzbunării, care nu poate fi decât una, cea a lui Othello. Şi iată răzbunarea mea.
Vorba asta creă printre noi toţi o imperceptibilă mişcare pe care ziariştii, în cronicile lor despre dezbaterile parlamentare, o denumesc: (senzaţie profundă).
— Vindecat şi de răceală şi de dragostea mea curată, absolută, divină, m-am lăsat târât într-o aventură a cărei eroină era fermecătoare şi de un gen de frumuseţe cu totul opus celui al îngerului meu înşelător. Nici nu m-am gândit să rup legătura cu acea femeie, atât de abilă şi atât de făţarnică, fiindcă nu ştiu dacă adevărata dragoste poate da bucurii atât de fermecătoare ca acelea pe care le poate da o atât de savantă înşelătorie. Atâta ipocrizie e curată virtute (asta, milady, n-o spun pentru dumneavoastră, englezoaicele, zise calm ministrul, adresându-se lady-ei Barimore, fiica lordului Dudley). Cu un cuvânt, m-am străduit să rămân acelaşi îndrăgostit, de dragul noului meu înger, a trebuit să-mi aranjez câteva şuviţe de păr, încât m-am adresat unui coafor isteţ care, pe atunci, locuia pe strada Boucher[23]. Omul acela, a cărui adresă o pot da celor cu părul rar, deţinea monopolul darurilor capilare şi avea dintr-astea de toate felurile şi de toate culorile. După ce i-am explicat ce doresc, mi-a arătat lucrările lui. Şi mi-a dat să văd nişte roade ale răbdării care întrec lucrările zânelor din basme şi ale ocnaşilor. Apoi m-a iniţiat în capriciile şi în modele care guvernează arta capilară.
— De un an încoace, îmi spuse, s-a ivit nebunia de a marca lenjeria cu fir de păr; din fericire, aveam o bogată colecţie de cosiţe şi lucrătoare foarte pricepute.
Auzind aceste vorbe, o bănuială mă încearcă, scot batista şi-i spun:
— Vasăzică, asta s-a lucrat aici, cu păr fals?
Se uita la batista mea, apoi spuse:
— O, doamna era foarte pretenţioasă, a ţinut să verifice nuanţa părului ei. Batistele astea le-a marcat chiar soţia mea. Iată, domnule, una dintre cele mai frumoase lucrări din câte s-au executat.
Până la această din urmă lămurire, aş fi crezut în ceva, mi-aş fi plecat urechea la spusa unei femei. Am plecat crezând în plăcere; dar în ce priveşte dragostea, am devenit ateu ca un matematician. După două luni, şedeam lângă femeia cea eterată, în budoarul ei, pe divanul ei; o ţineam de o mână, avea mâini foarte fine şi urcam Alpii sentimentului, culegând cele mai frumoase flori, smulgând petalele margaretelor (există întotdeauna o clipă când smulgi petale de margarete, chiar când te afli într-un salon şi nu ai margarete)… Când te afli în toiul dezmierdărilor şi când iubeşti mai cu foc, dragostea e atât de conştientă că nu va dura mult, încât simţi o invincibilă nevoie de a întreba: „Mă iubeşti? Mă vei iubi veşnic?” M-am folosit de această clipă elegiacă, atât de caldă, de agreabilă şi de încântătoare, spre a-i asculta cele mai frumoase minciuni, spuse în fermecătorul limbaj al exagerărilor spirituale şi al poeziei gascone proprii dragostei. Charlotte îmi debită lamura înşelăciunilor ei: că nu putea trăi fără mine, că eram singurul bărbat pe care-l avea pe lumea asta, că se temea să nu mă plictisească fiindcă prezenţa mea o prostea de tot; când era cu mine, calităţile ei se transformau în dragoste şi nimic altceva; ea era, de altminteri, prea iubitoare spre a nu se teme; de şase luni căuta un mijloc de a mă cuceri pentru totdeauna, taina asta numai Dumnezeu o ştie; în sfârşit, eram idolul ei!…
Femeile care îl ascultau atunci pe de Marsay părură ofensate văzându-l cât de bine le imită, căci el îşi însoţea vorbele astea cu o mimică, cu atitudini ale capului şi cu fandoseli care amăgeau.
— În clipele când era cât pe ce să mă încred în acele adorabile prefăcătorii, continuând să ţin mâna ei transpirată în mâna mea, i-am spus:
— Când te măriţi cu ducele?…
Vorba asta fu atât de bruscă, privirile noastre se înfruntară atât de direct şi mâna Charlottei sta atât de liniştit într-a mea, încât emoţia ei, cât fu de slabă, nu putu să şi-o ascundă deplin; sub privirea mea îşi plecă ochii, o uşoară roşeaţă îi împurpură obrajii.
— Ducele? Ce vrei să spui? mă întrebă, prefăcându-se adânc mirată.
— Ştiu totul, i-am răspuns; şi, după părerea mea, ar trebui să te cam grăbeşti: ducele e bogat, e duce; dar e mai mult decât evlavios, e religios! Încât sunt încredinţat că mi-ai fost credincioasă, datorită scrupulelor sale. Nici n-ai crede cât de urgent e pentru tine să-l compromiţi în propriii săi ochi şi în cei ai lui Dumnezeu; altminteri, nu vei sfârşi niciodată.
— Visez oare? spuse, făcând, pe părul care-i acoperea fruntea, cincisprezece ani înainte de Malibran[24], atât de celebrul gest al doamnei Malibran.
— Haide, nu face pe neştiutoarea, îngeraşule, i-am spus, dând s-o apuc de mâini.
Dar ea îşi încrucişă braţele la piept, cu un aer făţarnic şi mâniat.
— Căsătoriţi-vă, vă dau voie, am continuat eu, replicând la gestul ei cu pluralul politeţii. Mai mult, vă sfătuiesc s-o faceţi.
— Dar, spuse ea, căzându-mi în genunchi, e o confuzie îngrozitoare; numai pe tine te iubesc pe lumea asta; pot să-ţi dau orice dovadă doreşti.
— Ridicaţi-vă, scumpă doamnă, şi faceţi-mi onoarea de a fi sinceră.
— Ca în faţa lui Dumnezeu.
— Vă îndoiţi de dragostea mea?
— Nu.
— De fidelitatea mea?
— Nu.
— Aflaţi că am comis cea mai mare crimă, am continuat, m-am îndoit de dragostea şi de fidelitatea domniei-voastre. Între două beţii am început să privesc liniştit în juru-mi.
— Liniştit! exclamă ea suspinând. Ajunge, Henri, nu mă mai iubeşti!
După cum vedeţi, găsise o portiţă de scăpare. În scenele de felul ăsta, un adverb poate fi primejdios. Dar, din fericire, curiozitatea o îndemnă să adauge:
— Şi ce-aţi văzut? Am vorbit eu vreodată cu ducele altundeva decât în societate? Aţi surprins vreodată în ochii mei…
— Nu, i-am răspuns, dar în ai săi. Şi de opt ori mi-aţi cerut să vă însoţesc la biserica Sf. Toma din Aquino ca să puteţi asculta aceeaşi liturghie cu dânsul.
— Aşa! strigă ea în cele din urmă, va zică v-am făcut gelos!
— Vai, aş vrea să fiu gelos, i-am spus, admirând supleţea inteligenţei ei atât de vie şi exerciţiile acrobatice care nu reuşesc decât în faţa orbilor. Dar tot ducându-mă la biserică, am devenit foarte necredincios. În ziua când pentru prima oară am răcit şi când pentru prima oară m-aţi înşelat, când credeaţi că sunt la pat, l-aţi primit pe duce şi mi-aţi spus că nu aţi văzut pe nimeni.
— Ştiţi că purtarea domniei-voastre e josnică?
— De ce? Găsesc că măritişul vostru cu ducele e excelent lucru: el vă acordă numele său de nobil, o poziţie avantajoasă, o situaţie strălucită, onorabilă. Veţi deveni una dintre reginele Parisului. M-aş face vinovat faţă de domnia-voastră dacă aş pune beţe-n roate acestei înţelegeri, acestui trai onorabil, acestei superbe alianţe. A, cândva, Charlotte, îmi veţi da dreptate descoperind cât se deosebeşte caracterul meu de al altor tineri… Aţi fi fost silită să mă înşelaţi… Da, aţi fi fost foarte stânjenită să rupeţi cu mine, căci el vă spionează, A venit vremea să ne despărţim, ducele e de o moralitate severă. Trebuie să deveniţi ipocrită, aşa vă povăţuiesc. Ducele, vanitos, va fi mândru de soţia sa.
— Vai! îmi spuse, izbucnind în lacrimi, Henri, dacă ai fi vorbit! da, dacă ai fi vrut tu (eu greşisem, înţelegeţi?), am fi plecat să ne trăim toată viaţa într-un colţişor, căsătoriţi, fericiţi, în văzul lumii.
— În sfârşit, acum e prea târziu, i-am spus sărutându-i mâinile şi făcând pe victima.
— Doamne! dar pot să repar totul.
— Nu, aţi mers prea departe cu ducele. Va trebui chiar să plec într-o călătorie, ca despărţirea noastră să fie deplină. Am avea amândoi să ne temem de dragostea noastră…
— Credeţi, Henri, că ducele bănuieşte ceva?
Continua să-mi spună Henri, dar renunţase definitiv la tu.
— Nu cred, răspunsei, adoptând felul de a fi şi tonul unui prieten; dar fiţi cât se poate de credincioasă, împăcaţi-vă cu Dumnezeu, căci ducele aşteaptă dovezi, ezită şi trebuie să-l convingeţi.
Se ridică, dădu ocol de două ori budoarului într-o agitaţie adevărată sau prefăcută; apoi găsi, fără îndoială, o atitudine şi o privire potrivite cu noua situaţie, deoarece se opri în faţa mea, îmi întinse mâna şi îmi spuse cu glas emoţional:
— Bine, Henri, sunteţi un bărbat loial, nobil şi fermecător: n-o să vă uit niciodată.
Strategia fusese admirabilă. Charlotte se dovedi încântătoare în această transformare treptată, necesară poziţiei care voia s-o ia faţă de mine. Eu, unul, am adoptat atitudinea, purtarea şi privirea unui om atât de adânc îndurerat, încât am văzut prea recenta ei demnitate înmuindu-se; s-a uitat la mine, mi-a apucat mâna, m-a tras spre ea, aproape că m-a răsturnat, dar cu blândeţe, pe divan şi, după o clipă de tăcere, mi-a spus:
— Sunt adânc întristată, copile. Mă iubiţi?
— O, da!
— Atunci, ce veţi face?
La vorba asta, toate femeile schimbară o privire.
— Dacă am suferit amintindu-mi de trădarea ei, apoi am râs de aerul ei de intimă convingere şi de tihnită satisfacţie interioară la gândul, dacă nu al morţii mele, măcar la al unei veşnice melancolii, reluă de Marsay. O, nu vă grăbiţi să râdeţi, spuse el comesenilor, asta nu-i totul. După o pauză, am privit-o cu multă dragoste şi i-am spus:
— Da, chiar asta m-am întrebat şi eu.
— Şi-atunci, ce veţi face?
— M-am întrebat a doua zi după ce răcisem.
— Şi?… spuse cu vădită nelinişte.
— Şi m-am pregătit pentru cuconiţa cea drăguţă căreia toată lumea ştia că-i fac curte.
Charlotte se ridică de pe divan ca o căprioară luată fără veste, tremurând ca frunza, îmi aruncă o privire dintre rele în care femeile uită şi de demnitate, şi de ruşine, şi de delicateţe, ba până şi de toată gingăşia lor, o privire vie de viperă urmărită, încolţită în ungherul ei, şi-mi spuse:
— Şi eu, care-l iubeam! Eu, care luptam! Eu, care…
În legătură cu această a treia idee a ei, pe care vă las s-o ghiciţi, Charlotte făcu una dintre pauzele melodice cele mai frumoase pe care le-am auzit vreodată.
— Doamne! exclamă, cât suntem de nefericite! Niciodată nu putem fi iubite. Niciodată nu luaţi în serios nici cele mai curate sentimente. Da, las’ că ştiu eu, când încercaţi să ne înşelaţi, apoi tot noi vă tragem pe sfoară.
— Văd şi eu, spusei, pe un ton spăsit. În mânia domniei-voastre intră prea multă inteligenţă ca inima să mai sufere din această pricină.
Această modestă ironie îi mări furia şi, de ciudă, izbucni în lacrimi.
— Îmi faceţi de ocară lumea şi viaţa, spuse, îmi răpiţi toate iluziile, îmi depravaţi sufletul.
Mi-a spus toate câte aveam eu dreptul să i le spun, cu-atâta simplitate în neruşinarea ei, cu-atâta îndrăzneală naivă, încât sunt sigur că oricare alt bărbat ar fi rămas încremenit.
— Ce se va alege de noi biete femei, în societatea pe care ne-o făureşte Carta lui Ludovic al XVIII-lea?[25]… (Ca să vedeţi până unde ajunsese ea cu frazeologia.)
— Da, ne-am născut spre a suferi. Cât priveşte pasiunea, suntem întotdeauna mai presus, iar voi mai prejos de orice loialitate. În sufletele voastre, nimic cinstit. Pentru voi, dragostea e numai un joc la care întotdeauna trişaţi.
— Scumpo, i-am spus, a lua în serios societatea de azi înseamnă a fi fericit în dragoste cu o actriţă.
— Ce trădare infamă! A fost premeditată…
— Nu, ci meditată.
— Rămas-bun, domnule de Marsay, mi-a spus, m-aţi înşelat în mod oribil.
— Doamna ducesă, i-am spus, luând o atitudine supusă, îşi va aduce aminte de injuriile Charlottei?
— Sigur că da, îmi răspunse pe un ton amar.
— Aşadar, mă detestaţi?
Înclină capul, iar eu îmi spusei în gând: „Există scăpare!”
Am plecat lăsând-o cu sentimentul că are ceva de răzbunat. Să ştiţi, prieteni, că am studiat îndelung vieţile bărbaţilor care au avut succese la femei, dar sunt încredinţat că nici mareşalul de Richelieu[26], nici Lauzun[27], nici Louis de Valois[28] n-au izbutit, de prima oară, o retragere atât de savantă. Mintea şi sufletul meu s-au educat cu acel prilej pentru totdeauna, iar stăpânirea pe care atunci am ştiut s-o dobândesc asupra gesturilor nechibzuite care ne fac să comitem atâtea neghiobii m-a înzestrat cu remarcabilul sânge-rece pe care-l cunoaşteţi.
— Cât o deplâng pe a doua! spuse baroana de Nucingen.
Un surâs imperceptibil, care înflori pe buzele palide ale lui de Marsay, o făcu să roşească pe Delphine de Nucingen.
— Cum oameni uiţi! exclamă baronul de Nucingen.
Naivitatea cunoscutului bancher s-a bucurat de un atât de mare succes, încât soţia lui, care fusese acea a doua a lui de Marsay[29], nu se putu opri să râdă ca toată lumea.
— Sunteţi cu toţii gata s-o condamnaţi pe această femeie, spuse lady Dudley, dar eu o înţeleg; ea nu gândea că măritişul ei înseamnă nestatornicie! Bărbaţii nu vor niciodată sa facă deosebire între statornicie şi fidelitate. Eu o cunosc pe aceea a cărei poveste ne-a spus-o domnul de Marsay, e una dintre ultimele voastre mari doamne!
— Vai, milady, aveţi dreptate, reluă de Marsay. De aproape cincizeci de ani suntem martorii ruinei neîncetate a tot ce e socialmente distins, ar fi trebuit să salvăm femeile din acest mare naufragiu, dar Codul civil[30] a trecut peste capetele lor tăvălugul articolelor sale. Oricât de îngrozitoare ar fi aceste cuvinte, să le rostim: ducesele dispar, marchizele de asemenea! Cât despre baronese, cer scuze doamnei de Nucingen, care se va face contesă atunci când soţul său va deveni pair al Franţei, însă baronesele n-au izbutit niciodată să fie luate în serios.
— Aristocraţia începe cu vicontesa, spuse Blondet surâzând.
— Contesele vor rămâne, continuă de Marsay. O femeie elegantă va fi mai mult sau mai puţin contesă, contesă a Imperiului sau de mai ieri, contesă de stirpe veche, sau, cum se spune în italiană, contesă prin rafinament. Cât despre doamna aristocrată, ea a pierit odată cu grandiosul anturaj din secolul trecut, odată cu pudra, aluniţele artificiale, papucii cu tocuri, corsetele cu balene împodobite cu un păienjeniş de funde şi de panglici. Ducesele din vremea noastră trec pragul fără a fi nevoie să lărgeşti uşa pentru crinolinele lor. În sfârşit, sub Imperiu s-au văzut ultimele rochii cu trenă! Încă nu pot înţelege de ce suveranul care voise ca satinul sau catifeaua rochiilor ducale să-i măture curtea nu a decretat prin legi straşnice, în favoarea anumitor familii, dreptul întâiului născut[31]. Napoleon nu a prevăzut urmările acestui Cod de care era atât de mândru. Acest om, creând ducesele sale, a dat naştere femeilor de lume din ziua de azi[32], produsul mediat al legislaţiei sale.
— Gândirea, apucată ca un baros şi de către copilul care iese din liceu şi de către ziaristul obscur, a dărâmat splendorile stării sociale, spuse contele de Vandenesse[33]. Astăzi, orice caraghios care-i în stare, de bine, de rău, să-şi poarte capul pe un guler tare, să-şi acopere pieptul puternic de bărbat cu o jumătate de cot de satin în chip de platoşă, să arate o frunte pe care străluceşte un spirit fals sub păru-i buclat, să se legene încălţat în doi pantofi de lac împodobiţi cu ciorapi de mătase care costă şase franci, care îşi ţine monoclul sub una dintre arcadele lui sprâncenate încreţindu-şi obrazul şi – fie el secretar la un notar, fiu de antreprenor sau copilul din flori al unui bancher – măsoară impertinent cu privirea pe cea mai frumoasă ducesă, o cântăreşte din creştet până-n tălpi când ea oboară treptele unui teatru şi-i spune prietenului său care se îmbracă la Buisson, unde cu toţii ne îmbrăcăm, şi care, cu eleganţa lui de împrumut, pare cel din urmă dintre duci: „Iată, dragul meu, o femeie de lume”.
— Nu v-aţi priceput, spuse lordul Dudley, să vă transformaţi într-un partid[34], va mai trece multă vreme până să puteţi face politică. În Franţa vorbiţi mult despre organizarea Muncii, dar încă nu aţi organizat Proprietatea. Şi iată ce i se întâmplă: un duce oarecare (sub domnia lui Ludovic al XVIII-lea sau a lui Carol al X-lea se mai aflau încă duci care aveau o rentă de două sute de mii de livre, o reşedinţă magnifică, un personal casnic somptuos), un asemenea duce putea să se poarte ca un mare senior. Ultimul mare senior francez este principele de Talleyrand[35]. Acest duce a lăsat patru copii, dintre care două fete. Presupunând că aceştia au fost cu toţii foarte fericiţi în căsniciile lor, fiecare dintre moştenitorii săi direcţi posedă astăzi o rentă de numai şaizeci sau optzeci de mii de livre; fiecare este tatăl sau mama mai multor copii, aşadar e nevoit să locuiască într-un apartament la parterul sau la primul etaj al unei case, făcând cea mai mare economie; şi cine ştie dacă nu cumva umblă după o avere? De-atunci, soţia celui mai în vârstă dintre fii, care e ducesă numai cu numele, nu are nici trăsura ei, nici servitorii ei, nici loja ei, nici timpul ei liber; nu are nici apartament propriu în reşedinţa ei, nici avere proprie, nici fleacurile ei; trăieşte îngropată în căsătorie ca o femeie de pe strada Saint-Denis în negustoria ei; cumpără ciorapi pentru scumpii ei copilaşi, îi hrăneşte şi îşi supraveghează fetele pe care nu Ie mai trimite la mănăstire. Cele mai nobile femei ale Dumneavoastră au devenit astfel nişte respectabile cloşti.
[1] În text: raout (subl. de Balzac).
[2] La Crampade, numele proprietăţii familiei de L’Estorade în romanul Mémoires de deux jeunes mariées, apărut în 1842 (Memoriile a două tinere căsătorite), a fost introdus de Balzac în acest preambul, scris în 1832, pe exemplarul său personal, corectat în vederea unei noi ediţii a operelor complete (Fume corrigé), probabil pentru a întări legăturile dintre Autre étude de femme şi ansamblul Comediei umane.
[3] Numele doamnei de Portenduere, fostă Ursule Mirouët (personajul principal al romanului Ursule Mirouët, scris în 1841), a fost introdus de Balzac tot în varianta Furne corrigé din aceeaşi dorinţă de a crea legături între diferitele capitole ale Comediei umane.
[4] În text: rout, grafia engleză pentru raout. După cum se menţionează în nota ediţiei franceze, Balzac a corectat, în Furne corrigé, numai la această pagină.
[5] După revoluţia din Iulie 1830, în timpul domniei lui Ludovic Filip d’Orléans (1830—1848).
[6] foburgul Saint-Germain – cartier din Paris, locuit în acea perioada de familiile nobile. (n.k.)
[7] Personajul balzacian Félicité des Touches, scriitoare cunoscută sub pseudonimul Camille Maupin, apare în romanul Beatrix şi în numeroase alte romane şi povestiri din La Comédie humaine (Illusions perdues, Le Cabinet des Antiquesf Honorine, Splendeurs et misères des courtisanes, La Rabouilleuse, Le Bal de Sceaux, La Muse du département, Une fille d’Ève, Les Secrets de la princesse de Cadignan etc.).
[8] „Ilustrul de Marsay”, dandy şi om politic, este unul dintre personajele balzaciene cel mai frecvent întâlnite în La Comédie humaine, fiind reluat de Balzac în 29 de romane.
[9] Aluzie la fabula lui La Fontaine Le Sange et le Dauphin (Fables, IV, 7), în care un delfin, înşelat de asemănare, salvează într-un naufragiu o maimuţă lăudăroasă, ducând-o pe spate. Dându-şi însă seama de greşeală, o aruncă înapoi în apă şi pleacă să salveze un om.
[10] Acest je care povesteşte nu este deci Balzac – naratorul omniscient, ci unul dintre personajele prezente în salonul Domnişoarei des Touches, şi anume doctorul Bianchon, după cum se va vedea mai departe (Vezi nota 70). Horace Bianchon apare în Le Père Goriot, La Messe de l’athée şi în numeroase alte romane din La Comédie humaine.
[11] Romancierul englez Laurence Sterne (1713—1868) este deseori citat de Balzac în La Comédie humaine (Modeste Mignon, Beatrix, Gobseck, La Femme de trente ans, Ursule Mirouët, Le Curé de Tours, Le Cabinet des Antiques, Illusions perdues, La Peau de Chagrin, La Recherche de l’Absolu etc.). Personajele din romanul său Tristram Shandy (1760—1787), mai ales unchiul Tobie şi Trim, sunt frecvent evocate în romanele balzaciene. În acest paragraf, Balzac se referă la un fragment din acest roman, reprodus în traducere în nota ediţiei franceze: „Les idées d’un homme dont la barbe este forte deviennent sept fois plus, nettes et plus fraâches sous le rasoir; et şi cet homme pouvait, sans inconvénient, se raser du matin au soir, ses idées parviendraient au plus haut degré du sublime”
[12] Henri de Marsay a fost numit prim-ministru în 1832; scena poate fi deci datată în 1832 sau la începutul anului 1833 (Nota ed. fr.).
[13] Personajul balzacian Émile Blondet, ziarist şi scriitor, numit prefect în 1831 de către de Marsay, apare foarte frecvent în La Comédie humaine, ca personaj secundar sau interlocutor, fără a juca un rol de prim plan în vreun roman. Spiritual şi plăcut în conversaţie, este întâlnit în saloanele unde Balzac îşi reunesie personajele, în lumea literară şi în cercurile presei (Les Paysans, Béatrix, La Peau de chagrin, Le Cabinet des Antiques, Illusions perdues, Splaideurs et misères des courtisanes, Ursule Mirouët, Modeste Mignon, Les Secrets de la princesse de Cadignan, Une fille d’Eve, La Maison Nucingen, La Muse du département etc.)
[14] Referire la Cardinalul de Richelieu (Armand Jean du Plessis, cardinal de Richelieu, 1585—1642), om de stat francez, şeful Consiliului regelui din 1624, iniţiatorul unor importante reforme în finanţe, armată, legislaţie, cultură (Academia franceză, 1835). Concino Concini, aventurier italian, care împreună cu soţia sa Leonora Galigaï, a exercitat o mare influenţă asupra Mariei de Medicis (soţia lui Henric al IV-lea, regentă în timpul minorităţii lui Ludovic al XIII-lea), care l-a făcut marchiz d’Ancre şi mareşal al Franţei. Datorită incapacităţii şi avidităţii lui, Ludovic al XIII-lea a pus să fie arestat. A fost asasinat la 24 aprilie 1017. Soţia sa, acuzată de vrăjitorie, a fost decapitată.
[15] William Pitt (1759—1806), om de stat englez, prim-ministru (1783—1801), a condus lupta împotriva Franţei revoluţionare începând din 1793, apoi din 1804 l-a combătut pe Napoleon. Balzac îl citează, deseori în La Comédie humaine (Un début dans la vie, Honorine, Beatrix, Gobseck, Illusion perdues, Splendeurs et misères des courtisanes, Les Employés, Une ténébreuse affaire, Le député d’Arcis, Z. Marcas, Les Chouans, Les Paysans, La Peau de chagrin etc.).
[16] Balzac reuneşte în salonul Domnişoarei des Touches personaje cunoscute cititorilor din romane apărute anterior, cu intenţia de a sublinia unitatea şi coeziunea ansamblului său romanesc. În afară de Henri de Marsay, Horace Bianchon şi Emile Blondet, la conversaţie participă: contesa de Montcornet, iubita lui Blondet, cu care se va căsători după moartea soţului ei (Le Cabinet des Antiques, Les Paysans etc.); Delphine de Nucingen (Le Père Goriot etc.); pictorul Joseph Bridau (La Rabouilleuse etc.); contesa Léontine de Sérisy (Un début dans la vie, Splendeurs et misères des courtisaties etc.); doamna de Camp (Madame Firmiani etc.); lordul Dudley, om de stat englez, tatăl adevărat al lui Henri de Marsay (La Fille aux yeux d’or, La Rabouilleuse etc.); Diane de Maufrigncuse, devenită principesă de Cadignan (Le Cabinet des Antiques, Splendeurs et misères des courtisanes, Les Secrets de la princesse de Cadignan etc.); baronul Frédéric de Nucingen, bancher de origine israelită (Le Père Goriot, La Maison Nucingen, Splendeurs et misères des courtisanes etc.); lady Dudley, soţia lordului Dudley, fostă iubită a lui Félix de Vandenesse (Le Lys dans la vallée etc.); contele Félix de Vandenesse (Le Lys dans la vallée, Le Contrat de mariage, Une fille d’Ève etc.); Daniel d’Arthez, scriitor, unul dintre purtătorii de cuvânt ai lui Balzac (Illusions perdues, Les Secrets de la princesse de Cadignan etc.); marchiza Beatrix de Rochefide (Béatrix etc.); Eugène de Rastignac, fost student în pensiunea Vanquer, devenit om politic în echipa lui de Marsay (Le Père Goriot, Illusions perdues, La Maison Nucingen etc.); contele Adam Laginski (La Fausse maîtresse etc.); marchiza d’Espard (Le Contrat de mariage, Illusions perdues, Une fille d’Ève etc.); Canalis, poet din „şcoala angelică” (Mémoires de deux jeunes mariées, Modeste Mignon etc.); generalul de Montriveau (La Duchesse de Langeais etc.); contesa de Vandenesse, fostă Marie-Angélique de Grandville (Une fille d’Eve etc.); doamna de Porlenduère, fostă Ursule Mironët (Ursule Mirouët, Béatrix etc.); ducele de Rhétoré (Mémoires de deux jeunes mariées, Illusions perdues, Modeste Mignon, Splendeurs et misères des courtisanes etc.)
[17] Restauraţia (Restauration), perioadă din istoria Franţei (1814—1830) în cursul căreia, după abdicarea lui Napoleon, a fost restaurată monarhia prin regii din ramura vârstnică Bourbon.
[18] Această frază aminteşte de iubirile lui Balzac, cele mai multe dintre femeile pe care le-a iubit fiind mai în vârstă decât el: Doamna de Berny, ducesa d’Abrantos, marchiza de Castrios.
[19] Referire la începutul capitolului doi din Cântarea cântârilor („Eu sunt o narcisă din Şaron / Un crin al văilor. / Precum un crin între scaieţi / Astfel iubita mea între fete.”), carte biblică (cca. 450 î.e.n.), culegere de cântece de dragoste, cărora tradiţia ebraică şi creştină le dă interpretări alegorice. Balzac o mai citează în Illusions perdues, Le Lys dans la vallée, La Peau de chagrin şi Petites misères de la vie conjugale.
[20] Henri de Marsay este fiul natural al lordului Dudley, după cum scrie Balzac în Le Contrat de mariage.
[21] În text: plastron, piesă de armură protejând pieptul (fr.).
[22] Referire la romanul epistolar Clarissa Harlowe (1748) de scriitorul englez Samuel Richardson (1689—1761). Balzac avea o deosebită admiraţie pentru acest roman, pe care îl citează deseori în La Comédie humaine. Victimă a familiei, virtuoasa Clarissa caută refugiu lângă un libertin, Lovelace, care o violează şi o lasă să moară într-un spital din Londra, înainte de a fi ucis în duel. Tradus în limba franceză de abatele Prévost şi deseori adaptat pentru teatru, romanul a avut o imensă influenţă asupra sensibilităţii literare în Franţa.
[23] Rue Boucher, străduţă din arondismentul I al Parisului, între Rue du Pont-Neuf şi Rue de Bourdonnais.
[24] Maria de la Felicidad Garcia, zisă La Malibran (1808—1836), cântăreaţă (mezzo-soprano) franceză de origine spaniolă, care a cunoscut succese strălucite la Paris, Londra şi în alte oraşe. Moartea ci prematură i-a inspirat lui Musset celebra poezie Stances à la Malibran (1830).
[25] Referire la Carta constituţională (Charte constitutionelle) promulgată de Ludovic al XVIII-lea în timpul primei Restauraţii (iulie 1814), după abdicarea lui Napoleon. Compromis între cuceririle Revoluţiei şi ale Imperiului (egalitatea civilă, organizarea socială şi administrativă a Franţei instituită de Codul civil) şi Vechiul Regim pe care încerca să-l restaureze (tradiţie regală, drapelul alb etc.), a instaurat în Franţa o monarhie constituţională. Regele alegea miniştrii, funcţionarii, conducea forţele armate şi politica externă, avea dreptul, în virtutea articolului 14, să emită regulamente şi ordonanţe necesare executării legilor şi securităţii stalului. Puterea legislativă era deţinută de Parlament, alcătuit din Chambre des pairs şi Chambre des députés. Catolicismul era proclamat religie de stat. După revoluţia din Iulie 1830, în timpul monarhici din Iulie, Carta a fost modificată (dreptul contractual a fost substituit dreptului divin, drapelul tricolor a fost recunoscut drapel naţional, a fost suprimat caracterul de religie de stat pe care-l avea catolicismul etc.).
[26] Mareşalul de Richelieu (1696—1788), celebru ca militar şi diplomat, dar şi pentru aventurile sale galante (Vezi Contractul de căsătorie).
[27] Armand-Louis de Gontaut-Biron, duce de Lauzun (1717—1793), zis Le Beau Lauzun, cunoscut pentru numeroasele lui aventuri sentimentale.
[28] După cum se arată în nota ediţiei franceze, ar putea fi vorba, sub o denumire neobişnuită, de Louis-Philippe-Joseph, duce d’Orléans, supranumit Philippe-Égalité (1747—1793). Ducatul Valois a fost într-adevăr dat de Ludovic al XIV-lea ramurii Orléans iar Philippe-Égalité a fost în 1789 deputat al nobilimii la Crepy-en-Valois. Aliat Stării a Treia şi exilat în Anglia după zilele revoluţionare din 5 şi 6 octombrie 1789, s-a împrietenit cu prinţul de Wales şi a contribuit la introducerea dandysmului în Franţa. Ales deputat în Convenţie în 1792, când a luat numele de Philippe-Égalité, a votat condamnarea la moarte a lui Ludovic al XVI-lea, vărul lui. A fost ghilotinat în 1793
[29] Legătura lui Henri de Marsay cu Delphine de Nucingen (amintită în Le Père Goriot) este totuşi posterioară aventurii acestuia cu Paquita Valdès (La Fille aux yeux d’or).
[30] Vezi Moş Goriot.
[31] În text: le droit d’aînesse, dreptul de primogenitură (fr.). A apărut în Franţa odată cu regimul feudal, în interesul seniorului, pentru a asigura indivizibilitatea fiefului său. Acest drept atribuia fiului cel mare (l’einé), în detrimentul cadeţilor şi al fiicelor, o parte preponderentă din moştenirea paternă şi maternă. La sfârşitul Vechiului Regim din Franţa, acest drept urmărea să menţină bogăţia familiilor aristocratice, împiedicând diviziunea bunurilor. A fost abolit în timpul Revoluţiei franceze, de către Adunarea Constituantă (legile din martie 1790 şi aprilie 1791). În perioada Restauraţiei, în timpul lui Carol al X-lea, a fost elaborat un proiect care prevedea restabilirea acestui drept, dar proiectul a fost respins de Chambre des pairs. Balzac şi-a exprimat opiniile în această privinţă încă din 1824, în broşura Du droit d’aînesse, reluându-le ulterior în unele romane ale sale. Pentru Balzac, dreptul de primogenitură trebuia să asigure stabilitatea şi ierarhia socială, transmiterea intactă a averilor, şi păstrarea patrimoniului familial. Ca întotdeauna însă la Balzac, creaţia romanescă dezvăluie dramele provocate de preeminenţa acestor interese materiale asupra fericirii indivizilor.
[32] În text: femmes comme il faut (subl. de Balzac). În clasificarea „speciilor” feminine pe care o propune în acest paragraf, folosind un criteriu sociologic, Balzac opune la grande dame, femeia din înalta societate, de origine aristocratică, şi la femme comme il faut, femeia de lume, doamna din lumea bună descinsă din rândurile nobilimii sau ridicată din cele al burgheziei”, produs social al Codului civil al lui Napoleon, tip feminin caracteristic monarhiei din Iulie
[33] Contele Félix de Vandenesse (Vezi nota 24).
[34] În anul 1832, Balzac se raliase partidului neolegitimist, care avea drept unul dintre conducători pe ducele de Fitz-James, unchiul marchizei de Castries. În acest paragraf, Balzac pare să constate eşecul acestui partid.
[35] Talleyrand murise în 1838, dar scena se petrece în 1832, sau la începutul anului 1833
Capitolul I
„E o mare greşeală să crezi că primul venit te poate iubi. Ca să săvârşeşti această mare nebunie, trebuie să ai mult suflet şi să afli tot atâta şi la cel pe care-l iubeşti… Mahomed a spus că femeile n-ar avea suflet.
ANONIM[1]
SĂ NE ÎNCHIPUIM O FAŢADĂ magnifică: arhitectul şi-a desfăşurat aici toate posibilităţile sale, iar omul, toată măreţia fanteziei lui. Pe o temelie de treizeci de picioare înălţime, ale cărei pietre se îmbucă perfect una cu alta şi sunt lustruite într-un mod desăvârşit, se înalţă douăzeci şi patru de coloane canelate, pe care e aşezată o friză de o admirabilă simplitate. Frumuseţea, albeaţa ei, nu se pot compara decât cu ale unei frunţi virginale de fată tânără… În adâncul acestei galerii aeriene se află nişte coloane plate şi spaţiul este aici atât de bine amenajat, încât lumina, aerul şi privirea trec printre ele fără dificultate. Arhitravele, capitelurile şi basoreliefurile sunt de un gust fără cusur. Geniul care a prezidat amenajarea Parthenonului a aşezat cu propriile sale mâini pietrele acestui lăcaş. În dreapta şi în stânga se ridică două pavilioane pătrate, încadrate perfect ansamblului central; în mijloc, un minunat portal, deasupra căruia e sculptat un Apollo conducându-şi cvadriga cerească: prezenţa acelui zeu în acel loc pare să anunţe că palatul, prea mare pentru micimea omului, este lăcaşul nemuritorilor. Totul întăreşte această credinţă: puritatea aerului, strălucirea unui cer de azur şi majestoasa repeziciune a fluviului care, după ce a străbătut imperiul, se grăbeşte să-şi aducă omagiul stăpânului acestui nou Olimp… Cât priveşte interiorul, noi, subsemnaţii, scriitori modeşti, nu vom vorbi despre el, având în vedere că n-am avut niciodată cinstea de a fi poftiţi înăuntru. Asta nu înseamnă că am admirat mai puţin imensa trudă pe care acest edificiu a impus-o celor zece generaţii de oameni şi de animale. Într-adevăr, zânele şi geniile, mai pe limba noastră, supraintendenţii şi miniştrii (presupunând că le-am putea da aceste nume şi mai ales ultimul), care au construit acel vast monument, au stors pentru el mai bine de trei sute de ani de cazne şi de sudoare (ale oamenilor lor, se înţelege): lucrătorii folosiţi au fost în număr de 91.912.500.095.258.912.349.781.239; aceştia au mâncat: 258.945.988.578.959.000.956.667.778.889.111.122 de obroace de grâu pe jumătate stricat; mai bine de 359.105.905.920.597.810.009 de pungi cu morcovi, 32 de miliarde de livre de carne de vacă; în ceea ce priveşte vinul… fluviul curgea doar la o sută de paşi de ei. Zidarii, au stricat nedeliberat diverse maşinării, în valoare de treizeci de milioane, aparţinând Statului; în ceea ce priveşte sculele lor, stricăciunile au fost în valoare doar de douăzeci şi şapte de livre şi zece bănuţi… În concluzie, acea clădire importantă nu este, la urma urmelor, decât un monument funerar, căci a murit acolo o mulţime de lume, fie la săpatul fundaţiilor, fie la ridicatul schelelor, fie sub bâtele şefilor, fie de foame, de sete, de frig, de căldură, de apoplexie, de epilepsie, de ţâfnă sau de răpciugă.
Ceea ce posterităţii îi va fi greu să creadă, e faptul că acel carbet[2] regal n-a costat decât vreo şaizeci de miliarde, care şaizeci de miliarde au fost achitate în mod scrupulos şi fără nicio revoltă de cel mai spiritual dintre popoarele lumii. În concluzie, acea grămadă de pietre a văzut multe lucruri, dintre care despre unele e bine să vorbeşti, dar pe cele mai multe e bine să le treci sub tăcere. Construcţia a fost întinată de vizitele a douăzeci de milioane de mincinoşi şi de linguşitori, adică vrem să spunem, de curteni; numărul înşelaţilor care s-au înghesuit în incinta sa se ridică la cincizeci de milioane, cel al pungaşilor la patruzeci şi nouă de milioane şi… n-au păşit în ea decât treizeci şi doi de oameni cinstiţi, şi încă şi dintre aceştia, douăzeci şi cinci, victime ale virtuţilor lor, au fost alungaţi în mod ruşinos.
Această capodoperă a geniului oamenilor, această somptuoasă dovadă a tuturor necazurilor lor, va dăinui oare? Nu ştim… Important pentru noi e doar faptul că în 1788 ea exista şi că eroina noastră locuia atunci în acel palat nemaipomenit, dar când spunem în, înseamnă de fapt invers!
Dragă cititorule! Noi îi iubim mult pe cititori, dar mai ales pe cei care, în loc să ne laude (locare), ne cumpără. Nu-ţi vom aduce ocara de a crede că, după descrierea noastră amănunţită, te vei strădui să afli numele acelui palat… Totuşi, în cazul în care noi vom fi fost neclari, căci suntem mult prea politicoşi pentru a da vina pe perspicacitatea dumitale, te invităm – după ce menajera dumitale, urâtă sau frumoasă, îţi va aduce cafeaua sau orice altceva, deci după ce vei fi cu stomacul plin, cu burta pusă la cale, cu picioarele calde şi cu ideile limpezi – să ieşi, pe orice drum vei vrea, în Piaţa Saint-Germain-l’Auxerrois, având totodată precauţia de a-ţi înălţa cu mândrie capul şi de a deschide ochii. După ce vei fi văzut şi recunoscut Luvrul, coboară un pic acel cap mândru şi vei zări, lipit de poarta mare din stânga, un mic butoi… care e locuinţa Fanchettei.
Această locuinţă nu l-a costat decât o zi de muncă pe Jean Matigot, din strada Verrerie 64. L-a meşterit între gustarea de dimineaţă şi masa de seară. Fata i-a plătit pe loc şase franci şi n-a profitat de sudoarea nimănui pentru a-şi plăti datoria. Nu s-a stricat nimic util. N-a pierit nicio fiinţă, ci doar un biet vierme pe care l-a zdrobit rindeaua. Orice s-ar spune, acel butoi diogenic[3] era şi el locuit de un om, ca şi Luvrul, căci avea şase picioare în înălţime şi nouă în circumferinţă.
În plus, conţinea chiar şi un fotoliu mâncat de carii, căci fusese scos la licitaţie de către primul consilier cleric ce făcea parte din Parlamentul Parisului; se mai găseau de asemenea în butoi, buzunare unde se aflau ciorapii rupţi, lână, andrele de tricotat; butoiul era acoperit cu o bucată de tafta înnegrită, ce fusese odată de un alb moarat, rămasă din rochia pe care o avusese domnişoara de la Vallière în ziua… sau în noaptea în care Ludovic al XIV-lea… dar şşşt! să păstrăm secretele de Stat. Puterea are mare trecere la răposata Bastilie!
Această casă modestă se afla acolo întocmai ca o violetă alături de un stejar. Niciodată vreunul dintre cei care au locuit la Luvru n-au avut sufletul atât de liniştit ca Fanchette, deşi nu avea pe acest pământ, nici tată, nici mamă, nici pergamente, avere sau alte dovezi ale vieţii sociale. Era veselă, prin urmare săracă. Săracă? Nu, fiindcă plătea un franc capitaţie[4] pentru nişte obiecte ce valorau mai mult de o sută de mii şi anume: o talie frumoasă, braţe rotunde şi durdulii, două mâini ale căror degete prelungi şi subţiri se sfârşeau cu nişte unghii de culoarea petalelor de trandafir, picioare mici, doar de două degete – încântător indiciu!… item[5] doi sâni mici, rotunjori, tari şi bine despărţiţi, ce începeau a se împlini, a deveni frumoşi şi a fremăta; în sfârşit, gura îi era ca o rodie, ochii ca stelele, dinţii ca perlele, obrazul ca o piersică, fiecare gest, plin de graţie, iar ea întrutotul, o încântare.
Nu vă înflăcăraţi şi să nu credeţi că era, totuşi, desăvârşită: năsucul ei frumos nu era acvilin, sprâncenele, perfect arcuite, din păcate puţin cam prea stufoase, dădeau fizionomiei sale o expresie de mândrie, care s-ar fi potrivit oricărei alteia, dar nu unui sărman copil găsit; ochii ei negri erau prea mari, iar genele, prea lungi, le diminuau strălucirea aproape umedă. Dar aceste cusururi nu însemnau nimic în comparaţie cu cel pe care-l vom semnala acum: frumoasa Fanchette, da, trebuie s-o spunem, fiică a sărăciei şi a virtuţii, nu poseda acel ten palid, apanajul fetelor din aristocraţie, descris de către adoratorii lor prin interesantul cuvânt „paloare”, rezultatul inevitabil al nopţilor pierdute, pe la baluri, la recepţii, la concerte şi la alte o mie de distracţii pe care nu le cunoaşteţi.
Sigur că e vina dumitale, amabile cititor, dacă n-ai văzut-o pe Fanchette trudind în butoiul ei, cu privirea coborâtă în mod pudic, dar ridicând-o cu graţie pentru a trage cu ochiul, desigur, în mod involuntar, la fiecare cavaler frumos care trecea pe sub acea poartă a Luvrului. Era în iunie şi toţi negustorii îşi datară, în acea zi, toate scrisorile, cu cifra 27. La Saint-Germain-l’Auxerrois ceasurile bătuseră ora trei, anunţând vecernia. Foarte puţină lume se duse la slujbă, având în vedere că plouase toată ziua şi ştiţi şi dumneavoastră cam ce urmează după o ploaie la Paris.
De două minute, Fanchette – cu privirea fixată asupra străzii Prêtres – urmărea, plină de curiozitate, mişcările unui tânăr destul de arătos, îmbrăcat în negru din cap până în picioare şi care părea să se îndrepte spre dugheana ei. Văzând grija cu care îşi punea pe fiecare piatră ieşită în afară, picioarele cu încălţări foarte curate, ai fi spus că mergea pe cărbuni aprinşi, după exemplul nu ştiu cărui sfânt. Datorită manevrelor savante, tânărul izbuti să străbată oceanul de noroi ce acoperea piaţa şi, cu ingeniozitatea sa, se străduia să treacă peste pârâu când, o voce ascuţită îl făcu să se oprească exact în timpul saltului graţios pe care voise să-l facă. Strigătul ieşise din gâtlejul unei fiinţe înaltă de patru picioare şi nouă degete, cu o mutră de dihor, cu picioare sprintene şi cu spinarea murdară de noroi, oh, dar ce murdară! Purta o taşcă plină cu acte care-l acoperea aproape. Acea fiinţă se numea Courottin, şi era un mic slujbaş al unui procuror.
— Domnule Vaillant! Domnule Vaillant! Sunteţi aşteptat la Palat[6]… E vorba de afacerea monseniorului duce de Parthenay… Iată dosarul!
Rostind cuvintele cu un glas de trâmbiţă, Courottin agită dosarul pe care-l scosese din taşca lui enormă; mişcarea fu executata cu întreg orgoliul unui tânăr recrut purtând un vechi drapel.
La strigătele ascuţite, notarul, căci asta era, se întoarse, făcu un gest poruncitor şi sări uşor peste pârâu pentru a înainta spre butoiul pe care-l asedia cu privirea. Pe măsură ce se apropia, chipul Fanchettei se însufleţea, răsuflarea îi devenea sacadată, şalul nu-şi mai găsea locul şi totuşi nu-l iubea pe tânăr. Vedeţi deci că păcătuia prin cochetărie, uşurinţă, vanitate, imprudenţă şi slăbiciune, toate cusururi înrudite.
— Bună ziua, domnişoară Fanchette, zise notarul cu o voce dulceagă şi aproape tremurând.
— Bună ziua, domnule Vaillant, răspunse fata, stânjenită de privirile lacome ale tânărului.
— Ţi-am adus de lucru.
— Iar?
— Fiindcă eşti foarte pricepută. Iată ciorapii.
— Dar sunt aproape noi! Ar fi păcat!
— Ah, Fanchette, zise notarul încercând s-o apuce de mână, niciodată un ciorap nou nu mi s-a părut atât de moale ca cel dres de tine.
— Cum aşa? se miră Fanchette râzând.
— Nu ştiu; ceea ce ştiu, însă, e că mâinile tale dau o anumită suavitate tuturor lucrurilor pe care le ating.
— Ah, domnule, mâinile mele!
Şi roşie ca o cireaşă, fata îşi ascunse sub şorţ degetele mici şi frumoase, înnegrite de lâna pe care o folosea.
Notarul, văzând mişcarea pudică declanşată de vanitate, se crezu pe drumul cel bun. Şi tocmai când se pregătea să facă un gest de o familiaritate elocventă, auzi un: – Bună ziua, Fanchette!, ieşit din adâncurile unui piept voinic, care-l făcu să rămână in statu quo, adică cu cete zece degete ale sale doar la o jumătate de picior distanţă de caraco[7]-ul Fanchettei. Notarul, dezumflat, se întoarse spre vocea de bas şi zări un băiat înalt de cinci picioare şi zece degete (vechea măsură), voinic, brunet, proaspăt, bine dispus, sigur de sine. Şi neîndoios că avea motive temeinice, căci formele sale atletice dădeau în vileag puterea de a reînnoi chiar şi cea mai dificilă dintre cele douăsprezece munci ale lui Hercule. Oh, dacă vă întoarceţi cu gândul la 1778, timp în care femeile par să fi însemnat mult în statul nostru, veţi fi de acord că Jean-Louis putea merge încrezător-şi ţanţoş.
Forţa fiului Alcmenei n-a fost singurul dar pe care natura generoasă l-a revărsat asupra acestei fiinţe privilegiate. Jean-Louis se bucura, de asemenea, de o rară perspicacitate; aşa că ghici îndată dorinţele ascunse în sufletul clerical al lui Vaillant. Un cărbunar înghite tot atât de puţin ca şi un duce pe cel care vrea să-i sufle iubita şi se răzbună când şi cum poate; iată de ce Jean-Louis, izbind cu talpa lui solidă în noroiul ce se afla lângă Fanchette, îl împroşcă din cap până în tălpi pe frumosul notar. Dar, dezarmat de aerul lui jalnic, puse capăt răzbunării, aşezându-şi pe creştet sacul de cărbuni pe care tocmai îl golise acasă, la şeful rivalului său şi, zâmbindu-i plin de înţeles frumoasei sale, strigă râzând cu glas tare:
— Pe deseară, Fanchette! După care dispăru, dar bolţile Luvrului mai păstrară încă multă vreme ecoul râsului său.
Notarul, năucit, nu cuteza s-o privească pe frumoasa care-i cârpea ciorapii; îşi închipuia că noroiul care-i stropise superba lui haină îi răpise orice merit, făcându-l să pară ridicol. Vru să bată în retragere, simţind că în situaţia lui era singurul lucru pe care l-ar mai fi putut face. Tocmai se pregătea să execute această manevră, când Fanchette, scoţându-şi şorţul, i-l întinse cu un aer pe jumătate compătimitor, pe jumătate ironic.
— Ia-l, sărmane domn Vaillant şi şterge-te. Sunt foarte supărată de stângăcia lui Jean-Louis.
— Deci necioplitul ăla se numeşte Jean-Louis? Cum se face, adăugă notarul, că o fată atât de plăcută ca dumneata e în relaţii cu un asemenea specimen?
— E logodnicul meu. Fiul domnului Granivel, cărbunarul cel bogat…
— Granivel… un cărbunar… Ah, domnişoară Fanchette!
Aerul de dispreţ al notarului îl nedreptăţi cumplit pe Jean-Louis în inima tinerei, care avu josnica vanitate de a roşi pentru iubitul ei şi singura apărare pe care i-o luă fu să-i replice notarului, cu un aer încurcat:
— E totuşi foarte cunoscut în port…
— Cunoscut? reluă notarul.
— Cunoscut? repetă şi Courottin care-şi potrivi mutra după cea a şefului său, prezentându-i inevitabilul dosar. Eu nu-l cunosc, eu, care cunosc întreg cartierul, adică lumea bine. De pildă, pe bogata negustoreasă de fructe, care furnizează desertul doamnei, pe bătrâna negustoreasă de hârtie timbrată, pe aprod, pe ajutoarele de portărei şi pe grefierul comisarului… ba puţin chiar şi pe comisar. Aşa că vezi, îi zise Vaillant Fanchettei, în mod triumfător, vezi…
Aici notarul luă un aer plin de demnitate, adăugând:
— Domnişoară, vreau ciorapii gata la ora şapte! Apoi, smulgând dosarul din mâinile respectuosului Courottin, alergă la Palat.
— La ora şapte! repetă Fanchette.
— Trebuie neapărat, adăugă atunci Courottin, devenit mult mai expansiv după dispariţia şefului său; îi trebuie neapărat, că doar n-o să meargă la serată cu picioarele goale precum canibalii, fiindcă n-are decât trei perechi de ciorapi de mătase: una murdară, una în picioarele lui şi una în frumoasele dumitale mânuşiţe.
— Şi la ce serată e poftit? întrebă curioasă Fanchette.
— Cum, nu ştii? strigă micul slujbaş răutăcios, când de o lună de zile întreg cartierul a fost întors pe dos pentru a-i face rost maestrului Plaidanon de cincizeci de cutii cu biscuiţi, de douăzeci şi cinci de îngheţate, de ceai de China pe care l-am văzut fabricat azi-dimineaţă din frunze de vătămătoare elveţiană, de către cofetarul din colţ… Ah, ce n-aş da să văd şi eu serbarea şi dumneata la fel, nu-i aşa? În ce mă priveşte, eu sunt invitat. Pot să intru oriunde. Chiar şi în salon. E adevărat că trebuie să fiu chemat ca să intru acolo. Dar mi-am ales domiciliul în bucătărie.
— Desigur că eşti foarte fericit că poţi să vezi toată lumea aceea.
— Păi nu ţine decât de dumneata să te împărtăşeşti din această fericire. Îţi ofer protecţia mea… N-am decât să-i spun un cuvânt Justinei, şi poţi intra.
— Ce să zic, mare bucurie mi-ai mai face! N-ai spus dumneata mai adineauri că viitorul meu socru nu e cunoscut în cartier? Ei drăcie! E urât să renegi un om căruia îi suntem obligaţi. Ţi-ar plăcea s-o vezi pe bătrâna dumitale mamă sâcâită pentru cărbunii pe care i-i datorează?
— Cum se face, domnişoară, Fanchette, că tocmai dumneata, care ai atâta spirit, nu înţelegi că sunt obligat, din pricina slujbei şi din prudenţă, să devin ecoul şefului meu? Dacă de o sută de ori n-are dreptate, eu trebui să-i dau dreptate. Asta nu mă împiedică să-l respect în mod deosebit pe domnul Granivel, ale cărui vapoare şi probitate sunt cunoscute pe cele două maluri ale Senei.
— Deci eşti, cum s-ar spune, cu fundul în două luntri…
— Ascultă-mă, domnişoară Fanchette, peştele nu poate trăi pe uscat… în plus, e vorba de domnul Vaillant… Nu mai pierde timpul. L-ai auzit, îi trebuie ciorapii la ora şapte. Te rog să nu uiţi să-i aduci dacă ţi-e milă de picioarele mele. Au alergat prin întreg Parisul. Cu bine, domnişoară.
— Şi serata pe care mi-ai făgăduit să mi-o arăţi?
— Un Courottin n-are decât o vorbă, zise cu nobleţe micul slujbaş. Du-te la Justine şi o să te lase să intri… Mă duc să-i strecor două vorbe… Cu bine, micuţo!
Cu asta, cotoiul judecătoresc îşi reluă drumul, fără să-i pese de pârâu şi în trei minute ajunse la maestrul Plaidanon.
Fanchette se apucă de treabă şi cum domnul Vaillant nu-i dăduse cine ştie ce de lucru, isprăvi repede; după care se îndreptă către locuinţa maestrului Plaidanon. În timp ce urca scara, un dihor căruia naturaliştii i-au uitat numele în nomenclatorul lor, într-un cuvânt Courottin, o pândea. Îi surâse, îi făcu semn cu ochiul, o conduse, i-o prezentă Justinei şi i-o recomandă pe un ton şi cu nişte gesturi care dovedeau că Justine, camerista, nu mai avea nimic ce-i refuza. O, preafericitule Courottin! Căci Justine era perla subretelor; avea ochi de pungăşoaică (dar să nu te laşi înşelat, cititorule: pungăşoaică are aici înţeles de femeie cinstită), îndărătnicia zugrăvită pe chip, auzul fin, piciorul sprinten, inima la fel, încolo, fată bună! Totuşi trebuie să spunem că de cincisprezece zile de când îl alesese pe Courottin, îi era credincioasă; această fidelitate data din momentul în care dibuise în persoana acestuia din urmă o mare doză de filosofie, multă dibăcie, ordine şi ambiţie; de asemenea Justine se gândi şi la jurământul de atâtea ori uitat…
Pentru toate aceste motive pe care vi le-am expus în amănunt, la recomandarea micului slujbaş, Fanchette a căpătat, fără nicio greutate, permisiunea de a vedea lumea bună ce avea să se strângă în acea seară la procuror acasă. Prudenta Justine avea în plus şi un interes personal care o determinase să-i îndeplinească dorinţa curioasei Fanchette. Având de rezolvat o mulţime de treburi, se gândise că Fanchette îi va da o mână de ajutor.
În timp ce aceasta din urmă discuta şi făgăduia tot ce-i cerea Justine, timpul trecea şi solidul Jean-Louis ajunse la poarta Luvrului pentru a lua, ca de obicei, casa portativă a iubitei sale. Dar în zadar o căută pe Fanchette: locul era pustiu şi butoiul gol. Departe de a o acuza pe Fanchette, bravul tânăr îşi făcu sieşi reproşuri că ajunsese prea târziu. E drept că nu şi le-a făcut cu glas tare. Doi sau trei de: „Ei drăcie!”, au fost principalele fraze ale discursului său.
Acestea odată spuse, Jean-Louis a înşfăcat casa Fanchettei şi s-a îndreptat spre locuinţa tatălui său.
Cititorilor, dacă ne îngăduiţi, vom alerga şi noi odată cu el.
[1] Traducerea versurilor şi a notelor, neurmate de nici o altă menţiune aparţine traducătoarei.
[2] Colibă uriaşă, în Antile şi Guyana franceză, construită din trunchiuri şi frunze, care adăposteşte foarte multe familii.
[3] Filosoful grec Diogene (413—323 î.e.n.) îşi manifesta dispreţul pentru bunurile trecătoare şi pentru convenţiunile sociale, locuind într-un butoi şi lipsindu-se de cele mai necesare obiecte. (n.k.)
[4] Impozit pe cap de om.
[5] Item – termen latin întrebuinţat la enumerări şi inventare; înseamnă „pe lângă aceasta, de asemenea”. (n.k.)
[6] E vorba de Palatul de Justiţie.
[7] Bluză ţărănească, lungă şi largă, încheiată în faţă cu nasturi şi purtată în Franţa.
Î
ntr-una dintre cele mai pricăjite capitale de provincie ale Franţei, în mijlocul târgului, la colţul unei străzi, se află o casă; dar numele străzii şi oraşului nu pot fi date în vileag aici. Va înţelege oricine înţeleptele motive ale discreţiei pe care împrejurările o impun. Când porneşte la drum să cerceteze lumea în care trăieşte, scriitorul atinge multe răni…
Casa noastră era palatul Esgrignon, dar trebuie să aflaţi că Esgrignon este un nume convenţional, cu nimic mai real decât Belval, Floricour, Derville din Comedia umană, sau Adalbert ori Monbreuse din roman. Numele principalelor personaje vor fi de asemenea schimbate. Autorul ar dori să adune aci elemente contradictorii şi să îngrămădească unele anacronisme, pentru a acoperi adevărul cu un văl de absurdităţi şi lucruri de necrezut; dar îşi dă seama că orişice ar face, acest adevăr va încolţi necontenit, aşa cum viţa prost smulsă răzbate cu vlagă în podgoria desţelenită.
Palatul Esgrignon era nimic alt decât locuinţa unui nobil bătrân, pe nume Charles-Marie-Victor-Ange-Carol, marchiz d’Esgrignon, sau des Grignons potrivit unor mai vechi titluri. Negustorimea şi burghezia oraşului îi decretase casa „palat” mai mult în derâdere; şi, de vreo douăzeci de ani, cei mai mulţi dintre localnici sfârşiseră prin a pronunţa cu seriozitate „palatul Esgrignon”, ori de câte ori vorbeau despre reşedinţa marchizului.
Carol (fraţii Thierry ar fi scris Karawl[1]) era numele glorios al uneia dintre cele mai de vază căpetenii venite pe vremuri din nord pentru a cuceri şi feudaliza pe gali. Purtătorii acestui nume nu plecaseră niciodată capul, nici în faţa Comunelor[2], nici în faţa Regalităţii, nici în faţa Bisericii, nici în faţa marii finanţe. Chemaţi în alte vremi să apere o provincie franceză, titlul de marchiz reprezenta pentru ei în acelaşi timp o datorie şi o onoare, şi nicidecum simulacrul presupuselor împuterniciri: iar feuda Esgrignon fusese din totdeauna un bun al lor.
Adevărată nobilime de provincie, neluată în seamă la curtea regală timp de două secole, dar neprihănită de orice mezalianţe, atotputernică în împrejurimi, respectată de oamenii locului ca un crez, familia aceasta – precum o binefăcătoare fecioară ce tămăduieşte durerile de dinţi – se conservase în străfundul provinciei, aşa cum în adâncul unui fluviu se păstrează pilonii carbonizaţi ai vreunui pod din vremea lui Cezar. Timp de treisprezece veacuri – fără să se abată o singură dată – domnişoarele fuseseră căsătorite fără zestre, sau trimise la mănăstire; mezinii acceptaseră supuşi succesiunea maternă, se făcuseră ostaşi, preoţi, sau se căsătoriseră la Curte. Un mezin al casei d’Esgrignon, fost amiral, e făcut duce şi pair[3], dar moare fără urmaşi. Marchizul d’Esgrignon, şeful ramurii principale, n-a acceptat niciodată titlul de duce.
— Eu stăpânesc marchizatul d’Esgrignon în aceleaşi condiţii în care regele stăpâneşte Statul Francez, spunea el conetabilului Luynes[4] care în timpul acela apărea în ochii săi ca un partener neînsemnat. În timpul tulburărilor, câţiva din familia Esgrignon fuseseră decapitaţi. Sângele lor frânc s-a păstrat nobil şi mândru până la 1789. Actualul marchiz d’Esgrignon nu a emigrat: el trebuia să-şi apere moşia. Datorită respectului pe care i-l purtau ţăranii, capul lui a fost cruţat de eşafod; dar ura adevăraţilor „Sans-Culottes”[5] atât a fost de aprigă, încât l-au considerat emigrat, când de fapt el fusese silit doar să se ascundă. În numele poporului suveran, districtul a cotropit pământul familiei d’Esgrignon, iar pădurile au fost vândute ca bunuri naţionale, în pofida împotrivirii marchizului care, pe atunci, avea patruzeci de ani.
Sora sa, domnişoara d’Esgrignon, fiind minoră, a salvat o parte a feudei prin mijlocirea unui tânăr administrator al familiei care, în numele clientei sale, a cerut împărţirea presuccesorală; cu prilejul lichidării efectuate de Republică, i-au fost atribuite câteva ferme şi castelul. Devotatul Chesnel a trebuit să cumpere pe numele său (cu bani pe care îi dădu marchizul) anumite părţi ale domeniului, la care stăpânul său ţinea în chip deosebit, precum biserica, prezbiteriul şi grădinile castelului.
Sfârşindu-se cu anii cei iuţi, dar trecători, ai terorii, marchizul d’Esgrignon, al cărui caracter impusese respect în regiune, voi să-şi reia reşedinţa în castel, împreună cu sora sa, domnişoara d’Esgrignon, pentru a repune în picioare ce putuse fi salvat datorită strădaniilor lui Chesnel, fostul său intendent, devenit acum notar. Dar vai! Castelul jefuit, rămas fără mobilă, nu era oare prea mare, prea costisitor pentru un proprietar ale cărui drepturi la dijmă fuseseră suprimate, ale cărui păduri fuseseră parcelate, care deocamdată nu putea scoate mai mult de nouă mii de franci de pe pământurile fostelor sale domenii?
Când notarul îl readuse pe vechiul său stăpân, în octombrie 1800, în bătrânul castel feudal, nu-şi putea stăpâni o adâncă emoţie văzând pe marchiz cum sta înmărmurit, în mijlocul curţii, în faţa şanţurilor pline, privind turnurile năruite până la nivelul acoperişurilor. Urmaşul francilor contempla tăcut când cerul, când locul unde pe vremuri se-nvârteau elegantele morişti de vânt ale turlelor gotice, întrebând parcă pe Dumnezeu ce rost a avut toată această răsturnare socială.
Doar Chesnel putea cuprinde adânca mâhnire a marchizului, care se numea atunci cetăţeanul Carol. Marele d’Esgrignon, rămas multă vreme mut, sorbind parcă adânc mireasma strămoşească a acelor meleaguri, i se adresă cu o adâncă melancolie:
— Chesnel, vom reveni aci mai târziu, când vor înceta tulburările; întrucât nu-mi dau voie să-mi refac blazonul, până la edictul de pacificare n-aş mai putea locui aici.
Arătă castelul, se întoarse şi, încălecând, îşi petrecu sora care venise în şubreda trăsurică de răchită a notarului.
În oraş nu mai exista palatul d’Esgrignon. Măreaţa casă fusese dărâmată; pe locul ei se ridicaseră două fabrici de manufactură.
Cu ultima pungă de galbeni a marchizului, maestrul Chesnel îi cumpără, într-un colţ al pieţei, o veche casă cu stâlpi, cu morişti, cu turnuleţe, cu hulubărie, care fusese pe vremuri un tribunal seniorial, apoi Preşedinţia, şi care aparţinuse odinioară marchizului d’Esgrignon. Contra sumei de cinci sute de galbeni, achizitorul naţional înapoie vechiul edificiu proprietarului său legitim.
De atunci, mai în batjocură, mai în serios, casa a fost poreclită „palatul” d’Esgrignon. În 1800, când ştergerea numelor din listele negre ale proscrişilor se obţinea destul de uşor, – câţiva emigranţi se întoarseră în Franţa. Printre nobilii care cei dinţii se înapoiară În oraş, se aflau baronul de Nouastre cu fiica sa; erau cu desăvârşire scăpătaţi. Domnul d’Esgrignon le oferi cu mărinimie un adăpost, unde baronul muri după două luni de amărăciune. Domnişoara de Nouastre avea douăzeci şi doi de ani. Familia Nouastre era de cea mai nobilă viţă şi marchizul d’Esgrignon, pentru ca să nu i se stingă stirpea – o luă în căsătorie; dar ea muri atunci când avea să nască, ucisă de nepriceperea medicului. lăsând – din fericire – familiei d’Esgrignon un fiu.
Bietul bătrân (cu toate că marchizul n-avea atunci decât cincizeci şi trei de ani, necazurile şi chinuitoarele dureri ale vieţii sale făcură ca anii săi să fie mai lungi), pierdu şi bucuria ultimelor zile, văzând cum s-a dus cea mai frumoasă dintre făpturi, femeia nobilă în care retrăiau gratiile – azi asfinţite – ale figurilor de femei din al XVI-lea veac… A fost una dintre acele lovituri care nu se uită, care lasă urme adânci în tot restul vieţii.
După ce rămase câteva clipe în picioare lângă catafalc, marchizul sărută fruntea soţiei sale, culcată ca o sfântă, cu mâinile împreunate, îşi scoase ceasul, îi sfărâmă rotiţa şi se duse să-l atârne deasupra căminului. Era unsprezece înainte de amiază.
— Domnişoară d’Esgrignon, să rugăm pe Dumnezeu ca această oră să înceteze a mai fi năpasta casei noastre. Unchiul meu, arhiepiscopul, a fost căsăpit la această oră şi tot la aceeaşi oră s-a prăpădit şi tatăl meu.
Îngenunche, rezemându-şi capul pe pat; tot astfel făcu şi sora sa. Apoi, după un timp, amândoi se ridicară; domnişoara d’Esgrignon izbucni în plâns, bătrânul marchiz privi cu ochii uscaţi copilul, odaia şi pe moartă. La încăpăţânarea sa de franc se adăuga un zel creştinesc, întâmplarea aceasta avea loc în al doilea an al veacului nostru.
Domnişoara d’Esgrignon avea atunci douăzeci şi şapte de ani. Era frumoasă, Un parvenit, furnizor al armatelor Republicii născut în acel ţinut, având o rentă de o mie de scuzi[6], obţinu de la maestrul Chesnel – după ce izbuti să-i înduplece împotrivirea – să intervină în favoarea căsătoriei cu domnişoara d’Esgrignon. Şi fratele şi sora se mâniară de această nemaipomenită îndrăzneală. Chesnel nu-şi ierta faptul că se lăsase înduplecat de jupânul du Croisier. Din ziua aceea, el n-a mai găsit mângâietoarea bunăvoinţă, care putea fi socotită prietenie, nici în felul de a se purta, nici în vorbele marchizului d’Esgrignon. Marchizul nu-i mai păstra decât recunoştinţă. Dar această recunoştinţă, deşi nobilă şi adevărată, a rămas pentru notar o pricină de nesfârşită amărăciune. Sunt unele inimi deosebite cărora recunoştinţa li se pare o prea mare răsplată şi care preferă monotonia unor sentimente prieteneşti, pe care ţi-o dă comuniunea unor gânduri şi o voită fuziune sufletească. Maestrul Chesnel gustase din bucuria acestei preţioase amiciţii; marchizul îl ridicase până la el. Pentru nobilul bătrân, personajul acesta era mai puţin decât un copil şi mai mult decât un servitor; un şerb supus de bună voie, un vasal legat cu tot sufletul de suzeranul său. Nu mai putea fi vorba de socoteli cu acest notar, ci totul se cumpănea printr-un neîncetat schimb de afecţiune. În ochii marchizului, caracterul oficial pe care notariatul îl conferea lui Chesnel nu mai însemna nimic, i se părea că servitorul său este doar deghizat în notar.
În ochii lui Chesnel, marchizul rămăsese o fiinţă de obârşie dumnezeiască; el credea în aristocraţie şi îşi amintea, fără umilinţă, că tatăl lui deschidea porţile salonului, vestind: – „Masa este servită, domnule marchiz!”
Devotamentul său pentru nobila familie scăpătată nu pornea însă numai dintr-o evlavie, ci dintr-un tel de egoism; se socotea ca făcând parte dintre ai casei. Adâncă i-a fost dar mâhnirea când a îndrăznit să vorbească de eroarea sa marchizului, cu toate că marchizul îi interzisese.
— Chesnel – îi răspunse bătrânul nobil pe un ton grav – înainte de Tulburări[7] cred că nu ţi-ar fi trecut prin cap să ai năluciri atât de jignitoare. Cum sunt oare aceste noi doctrine de ţi-au putut strica în aşa hal mintea?
Maestrul Chesnel era preţuit, se bucura de încrederea întregului oraş. Cinstea sa desăvârşită şi marea sa avere îi sporeau prestigiul. Din ziua aceea nenorocită descoperi că avea o adevărată silă pentru jupân du Croisier. Cu toate că notarul nu purta nimănui pică, făcu în aşa fel ca această silă să fie împărtăşită de un număr destul de însemnat de familii. Du Croisier, om afurisit şi în stare să clocească o răzbunare timp de douăzeci de ani, prinse o ură de moarte împotriva notarului şi a familiei d’Esgrignon, o ură din acelea mocnite, cum numai în provincie se mai întâlnesc.
Refuzul dispreţuitor al marchizului îl desfiinţa în ochii răutăcioşilor provinciali printre care venise să-şi petreacă zilele şi pe care voia să-i domine. A fost o adevărată catastrofă, încât urmările ei n-au întârziat să se facă simţite. Du Croisier, în disperare de cauză, se adresă unei fete bătrâne, care de asemenea îl respinse. Şi astfel ambiţioasele planuri pe care le făurea s-au năruit, întâi datorită refuzului domnişoarei d’Esgrignon, care i-ar fi deschis porţile acestui provincial „Faubourg Saint-Germain[8]”, apoi datorită celui de-al doilea refuz care îl umili atât de mult, încât abia se putea menţine în societatea de mâna a doua a oraşului.
În 1805, domnul de la Roché-Guyon, primul născut al uneia dintre cele mai vechi familii din regiune, care se înrudise pe vremuri cu d’Esgrignon – peţi, tot prin maestrul Chesnel, mâna domnişoarei d’Esgrignon. Dar domnişoara Marie-Armande-Claire d’Esgrignon nu voi să asculte pe notar.
— Ar fi trebuit să ghiceşti că sunt mamă, dragul meu Chesnel, îi zise ea adormindu-şi nepotul, un copil frumos de cinci ani.
Bătrânul marchiz se ridică pentru a-şi întâmpina sora care se întorcea de lângă leagăn; plin de respect, îi sărută mâna apoi, aşezându-se din nou, îşi regăsi graiul pentru a-i spune;
— Eşti o adevărată d’Esgrignon, scumpa mea soră!
Nobila fată tresări şi plânse. La bătrâneţe, domnul d’Esgrignon, tatăl marchizului, se căsătorise cu nepoata unui mic birtaş, înnobilat sub Ludovic al XIV-lea. Această căsătorie a fost socotită în familie o îngrozitoare mezalianţă, dar fără importanţă, deoarece din ea nu rezultase decât o fată. Armande ştia aceasta, cu toate că fratele său era atât de bun cu ea. O privise întotdeauna ca pe o străină; acum însă cuvintele lui o repuneau în drepturi. Dar şi răspunsul ei nu era oare o deplină încoronare a purtării nobile pe care o avusese timp de unsprezece ani de când, după majorat, fiece faptă a sa purta pecetea celui mai desăvârşit devotament? Avea un soi de cult pentru fratele ei.
— Voi muri domnişoară d’Esgrignon! spuse ea cu simplitate notarului.
— Nu există pentru dumneavoastră un titlu mai frumos, răspunse Chesnel, crezând că-i face un compliment.
Sărmana fată se îmbujoră.
— Ai spus o prostie, Chesnel, replică bătrânul marchiz, în acelaşi timp măgulit de vorbele fostului său servitor, dar necăjit de mâhnirea pricinuită surorii sale, O d’Esgrignon se poate căsători cu un Montmorency: sângele nostru nu este atât de amestecat cum a fost al lor. Pajura Esgrignonilor cuprinde pe un câmp de aur, două benzi roşii. Nimic altceva, de nouă sute de ani încoace, n-a fost schimbat în blazonul nostru. El este acelaşi ca şi în prima zi.
Blondet, căruia literatura contemporană îi este îndatorată, printre altele, şi pentru această povestire, istoriseşte următoarele:
„Nu-mi amintesc să fi întâlnit vreo femeie care să-mi stimuleze mai mult imaginaţia ca domnişoara d’Esgrignon. Eram într-adevăr foarte tânăr copil şi poate că imaginea care mi-a rămas stăruitoare în minte, cu strălucirea şi coloritul ei, se datorează în bună parte şi acelei porniri ce presupunea în copilăria noastră predispoziţia pentru supranatural. Când o vedeam de departe venind pe Promenadă, unde mă jucam cu alţi copii, însoţită de Victurnien, nepotul său, simţeam o emoţie asemănătoare reflexelor produse de curenţii galvanici asupra morţilor. Cât eram de tânăr, mă simţeam totuşi însufleţit de o nouă viaţă.
[1] fraţii Thierry ar fi scris Karawl – e vorba de istoricii, contemporani cu Balzac, Amedee Thierry (1797—1873) şi Augustin Thierry (1795—1856), care s-au ocupat cu studii din epoca merovingiană şi au utilizat în mod deosebit cronicile şi documentele originale. Aici ar fi putut găsi ei grafia veche, germanică, a numelui de Carol.
[2] în faţa Comunelor – „Comunele” erau în Evul Mediu, oraşele care izbutiseră să obţină oarecare autonomie, prin „charte” smulse de la suzerani sau acordate de regi, aceştia încercând astfel să înlăture concurenţii feudali şi să întărească puterea centrală.
[3] pair al Franţei – în secolul al XIX-lea, membru al Camerei aristocratice, creată în 1814 de Bourbonii „restauraţi” pentru a contrabalansa Camera deputaţilor, pe care n-o puteau suprima. Demnitatea de pair era acordată de rege şi era ereditară. Instituţia a dispărut prin revoluţia din 1848.
[4] Luynes – familie aristocratică din Provenţa; contemporan cu marchizul d’Esgrignon a fost ducele de Luynes (1749—1807), deputat în Statele Generale din 1789, devenind senator în 1803.
[5] sans-culottes – nume dat în batjocură de către aristocraţie revoluţionarilor din 1792, care renunţaseră la pantalonul (culotte) al costumului elegant din secolul al XVIII-lea şi purtau pantaloni lungi. Istoria a şters însă, orice batjocură de pe această expresie, făcând-o sinonimă cu: patriot revoluţionar.
[6] o mie de scuzi – trei mii de franci.
[7] înainte de Tulburări – neînţelegând caracterul adânc istoric al revoluţiei din 1789—94, care a răsturnat clasa feudală fie la putere, marchizul d’Esgrignon, reprezentant al acestei clase, vorbeşte de revoluţie ca de nişte simple tulburări trecătoare.
[8] Saint-Germain – cartier din Paris, locuit de familiile nobile.
1
Chipuri de burghezi
Î
n provincie găseşti uneori case a căror înfăţişare inspiră o melancolie asemănătoare cu aceea pe care o stârnesc cele mai mohorâte mănăstiri, cele mai anoste câmpuri pline de mărăcini şi de bălării sau cele mai triste ruine. Poate că în aceste case domnesc şi tăcerea sihăstriilor, şi ariditatea şesurilor pline de ciulini, şi relicvele ruinelor. Viaţa şi mişcarea sunt aici atât de liniştite, încât un străin le-ar crede nelocuite, dacă n-ar întâlni pe neaşteptate privirea palidă şi rece a unei persoane nemişcate, al cărei chip, pe jumătate monastic, apare deasupra pervazului ferestrei, la zgomotul făcut de paşii necunoscutului.
Acelaşi aer de melancolie îl are o locuinţă din Saumur, aflată la capătul străzii în pantă ce duce la castel, în partea de sus a oraşului. Strada, acum puţin umblată, toridă vara, rece iarna, întunecoasă pe alocuri, se distinge prin sonoritatea pavajului mărunt cu pietriş, întotdeauna curat şi uscat, prin îngustimea drumului întortocheat, prin liniştea caselor care fac parte din oraşul vechi şi pe care meterezele le domină. Locuinţele de trei ori seculare sunt încă foarte solide, deşi au fost construite din lemn, iar înfăţişările lor felurite sporesc originalitatea care recomandă această parte a străvechiului Saumur atenţiei arheologilor şi artiştilor. E greu să treci prin faţa acestor case fără să admiri bârnele enorme, ale căror capete dăltuite întruchipează figuri ciudate şi care încununează cu un basorelief negru parterul celor mai multe dintre ele. Ici, grinzile transversale sunt acoperite cu ţigle şi desenează linii albastre pe zidurile fragile ale unei locuinţe terminate cu un acoperiş din paiantă, lăsat în jos din pricina anilor, a cărui şindrilă putrezită s-a îndoit în urma acţiunii alternative a ploii şi a soarelui. Colo, zăreşti pervazuri uzate, înnegrite, ale căror delicate forme sculptate abia dacă se mai văd şi care par prea uşoare pentru ghiveciul maroniu de argilă din care răsar garoafele sau trandafirii unei biete lucrătoare. Mai departe apar porţile împodobite de cuie enorme, unde geniul străbunilor noştri a trasat inscripţii misterioase despre viaţa familiei, al căror sens nu-l vom desluşi niciodată. Fie un protestant şi-a marcat credinţa, fie un membru al Sfintei Ligi l-a blestemat pe Henric al IV-lea; un burghez şi-a gravat însemnele propriei nobleţi municipale, faima magistraturii sale uitate. Acolo se oglindeşte întreaga istorie a Franţei!
Lângă şubreda casă cu pereţii tencuiţi grosolan, unde meşteşugarul şi-a venerat rindeaua, se înalţă reşedinţa unui gentilom, unde, pe bolta în semicerc a porţii din piatră, se văd încă unele vestigii ale blazonului său, distruse de diferitele revoluţii care au agitat ţara de la 1789.
Pe această stradă, parterele comerciale nu sunt nici prăvălii, nici magazine, iar cei care îndrăgesc Evul Mediu ar găsi atelierul părinţilor noştri în toată naiva lui simplitate. Aceste săli joase, care nu au nici vitrină, nici ceas, nici geamlâc, sunt adânci, întunecoase şi lipsite de ornamente exterioare sau interioare. Uşa este formată din două părţi pline, grosolan ferecate, partea de sus deschizându-se spre interior, iar cea de jos, prevăzută cu un clopoţel legat la un arc, mişcându-se într-un veşnic du-te-vino. Aerul şi lumina zilei pătrund în acest fel de beci umed ori prin partea de sus a uşii, ori prin spaţiul aflat între boltă, podea şi zidul mic, înălţat cât să folosească de sprijin, în care sunt fixate obloane zdravene, îndepărtate dimineaţa şi puse la loc seara, când sunt ferecate cu bare de fier prinse în şuruburi mari. Zidul respectiv foloseşte la prezentarea mărfurilor negustorului. Nicio înşelătorie. În funcţie de natura comerţului, eşantioanele constau din două-trei putini pline cu sare şi cu cod, din câteva valuri de pânză de corabie, parâme, obiecte din alamă atârnate de grinzile tavanului, cercuri de-a lungul pereţilor sau câteva cupoane de postav pe etajere. Intraţi? O fată curată, plină de tinereţe, cu batic alb, cu braţele roşii, lasă lucrul de mână şi-şi cheamă tatăl sau mama, care vine şi, cu nepăsare, amabilitate ori cu aroganţă, după cum îi e felul, vă vinde marfă după cum doriţi, de două parale sau de douăzeci de mii de franci. Veţi vedea un negustor de doage aşezat la uşă şi care taie frunză la câini, flecărind cu un vecin; în aparenţă, are de vânzare doar scânduri proaste pentru rafturi de pus sticlele şi două-trei grămezi de şipci, dar, în port, şantierul lui aprovizionează toţi dogarii din Anjou. Ştie aproape exact câte butoaie va da dacă recolta va fi bună; timpul însorit îi umple buzunarele, ploaia îl ruinează: într-o singură dimineaţă, butiile valorează unsprezece franci sau scad la şase livre. În acest ţinut, ca în Touraine, instabilitatea vremii domină viaţa comercială. Podgorenii, proprietarii, negustorii de lemnărie, dogarii, hangiii, marinarii, toţi pândesc o rază de soare; se culcă seara cu teama că a doua zi vor afla că a dat îngheţul peste noapte; se tem de ploaie, de vânt, de secetă şi vor apă, căldură, nori, după propria fantezie. Este o înfruntare permanentă între cer şi interesele pământeşti! Barometrul aduce întristare, descreţeşte frunţile, înveseleşte rând pe rând chipurile. De la un capăt la celălalt al acestei străzi, fosta Stradă Mare din Saumur, cuvintele: „E o vreme de aur!” reprezintă o anumită cifră de la o poartă la alta. De aceea, fiecare îi răspunde vecinului: „Plouă cu ludovici!”, ştiind ce-i poate aduce o rază de soare sau o ploaie venită la momentul potrivit.
Sâmbăta, pe la amiază, vara, n-ai să capeţi marfă nici de o para de la aceşti vajnici negustori. Fiecare are via lui, mica lui fermă şi va petrece două zile la ţară. Acolo, cum totul este prevăzut – cumpărarea, vânzarea, profitul –, comercianţii pot să petreacă zece ore din douăsprezece în discuţii plăcute, observaţii, comentarii, iscodiri permanente. O gospodină nu cumpără o potârniche fără ca vecinii să nu-l întrebe pe soţ dacă a fost bine friptă. O tânără nu scoate capul pe fereastră fără să fie văzută de toţi cei aflaţi în treabă pe acolo. Aşadar, oamenii nu au gânduri ascunse, după cum casele impenetrabile, întunecoase şi tăcute nu au mistere. Viaţa se desfăşoară aproape întotdeauna în aer liber: familia se aşază la poartă, acolo prânzeşte şi acolo se ceartă. Nimeni nu trece pe stradă fără să nu fie cercetat. De aceea, pe vremuri, când un străin sosea într-un oraş de provincie, era luat în râs din poartă în poartă. Aşa erau scornite tot felul de baliverne şi apăruse porecla de maimuţăritori dată celor din Angers, pentru că toţi locuitorii de acolo se remarcau în mod deosebit prin zeflemeli urbane.
Vetustele case boiereşti din oraşul vechi sunt situate în partea de sus a acestei străzi, locuită pe vremuri de gentilomii din ţinut. Casa plină de melancolie unde s-au derulat evenimentele acestei poveşti era tocmai una dintre aceste locuinţe venerabile, rămase dintr-un secol în care lucrurile şi oamenii aveau o simplitate pe care moravurile franceze o pierd pe zi ce trece. După ce străbaţi întortocherile acestui drum pitoresc, unde cea mai mică denivelare trezeşte amintiri, efectul general fiind cufundarea într-o visare involuntară, zăreşti un intrând destul de întunecos, în centrul căruia se ascunde poarta „casei domnului Grandet”. Dar nu e cu putinţă să-ţi dai seama de înţelesul acestei expresii provinciale fără să cunoşti biografia domnului Grandet.
Domnul Grandet se bucura la Saumur de o reputaţie ale cărei cauze şi efecte nu vor fi înţelese pe de-a-ntregul de persoanele care n-au trăit cât de cât în provincie. Domnul Grandet – încă numit de unii moş Grandet, dar numărul acestor bătrâni scădea vădit – era, în 1789, un meşter dogar destul de înstărit, care ştia să citească, să scrie şi să socotească. Când Republica franceză a pus în vânzare, în regiunea Saumur, bunurile clerului, dogarul, atunci în vârstă de patruzeci de ani, tocmai se căsătorise cu fiica unui bogat negustor de cherestea. Grandet s-a dus cu banii lui şi cu dota, două mii de ludovici de aur, la departament, unde, în schimbul a două sute de ludovici dubli oferiţi de socrul lui republicanului înverşunat care supraveghea vânzarea domeniilor naţionale, a obţinut pentru un codru de pâine, legal dacă nu şi legitim, cele mai frumoase vii din ţinut, o veche abaţie şi câteva ferme. Deoarece locuitorii din Saumur nu prea erau revoluţionari, moş Grandet a fost considerat un ins îndrăzneţ, un republican, un patriot, un om înclinat spre noile idei, în timp ce dogarul era doar înclinat spre viţa-de-vie. A fost numit membru al administraţiei departamentului Saumur, iar influenţa lui împăciuitoare s-a făcut simţită politic şi comercial. Politic, i-a protejat pe nobilii decăzuţi din drepturi şi a împiedicat din toată puterea vânzarea bunurilor emigranţilor; comercial, a furnizat armatelor republicane una sau două mii de butoaie de vin alb, plătit cu păşunile de toată frumuseţea ale unei mănăstiri de maici, păstrate ca un ultim lot.
În timpul Consulatului, Grandet, devenit primar, a administrat cu înţelepciune, sporindu-şi avuţia. În timpul Imperiului, a devenit domnul Grandet. Napoleon nu-i suferea pe republicani: l-a înlocuit pe domnul Grandet, despre care se credea că purtase boneta roşie, cu un mare proprietar, un om cu particulă nobiliară, un viitor baron al Imperiului. Domnul Grandet a renunţat la onoarea de primar fără niciun regret. La iniţiativa lui fuseseră făcute, în interesul oraşului, drumuri trainice spre proprietăţile sale. Deoarece casa şi bunurile fuseseră trecute abil la cadastru, plătea impozite modice. După clasificarea diferitelor sale proprietăţi, viile, graţie unor îngrijiri constante, deveniseră „fruntea ţinutului”, expresie tehnică prin care sunt desemnaţi podgorenii care produc vin de calitatea întâi. Ar fi putut să ceară Crucea Legiunii de Onoare. Clasificarea a avut loc în 1806. Domnul Grandet avea atunci cincizeci şi şapte de ani, iar soţia lui, în jur de treizeci şi şase. Fiica, singură la părinţi, rodul iubirii lor legitime, împlinise zece ani. Domnul Grandet, pe care Providenţa a vrut probabil să-l consoleze pentru dizgraţia administrativă, i-a moştenit succesiv în acel an pe doamna de La Gaudinière, născută de La Bertellière, mama doamnei Grandet, apoi pe bătrânul domn de La Bertellière, tatăl defunctei, şi, în sfârşit, pe doamna Gentillet, bunica dinspre mamă: trei moşteniri a căror importanţă nu a fost cunoscută de nimeni. Zgârcenia acestor trei bătrâni era atât de mare, încât de mult timp adunau bani ca să-i poată contempla în taină. Bătrânul domn de La Bertellière numea plasarea banilor o adevărată risipă, considerându-se mult mai câştigat de contemplarea monedelor de aur decât de beneficiile cametei. Aşadar, oraşul Saumur a presupus valoare^ economiilor după veniturile aduse de bunurile deţinute. Domnul Grandet a obţinut atunci noul titlu de nobleţe pe care mania noastră pentru egalitate nu-l va desfiinţa niciodată: cel mai impozitat din ţinut. Exploata o sută de pogoane de vie, care, în anii mănoşi, îi aduceau şapte-opt sute de butoaie de vin. Deţinea treisprezece ferme, o veche abaţie – unde, din economie, zidise[1] ferestrele, ogivele şi vitraliile, ceea ce le-a conservat –, precum şi o sută douăzeci şi şapte de pogoane de păşuni, unde creşteau şi-şi îngroşau trunchiurile trei mii de plopi plantaţi în 1793. În sfârşit, casa în care locuia era a lui. Astfel i se putea stabili averea care se vedea cu ochiul liber. În privinţa capitalurilor, acestea se ridicau la o valoare pe care numai două persoane o puteau presupune în mod vag: una era domnul Cruchot, notarul însărcinat cu plasamentele cămătăreşti ale domnului Grandet, cealaltă, domnul des Grassins, cel mai bogat bancher din Saumur, la beneficiile căruia podgoreanul participa după bunul lui plac şi neştiut de nimeni. Deşi bătrânul Cruchot şi domnul des Grassins erau înzestraţi cu acea discreţie profundă care aduce, în provincie, încredere şi avere, amândoi manifestau public faţă de domnul Grandet un respect atât de mare, încât ceilalţi puteau să estimeze mărimea capitalurilor fostului primar după importanţa respectului plin de slugărnicie pe care i-l arătau. Toţi oamenii din Saumur erau convinşi că domnul Grandet avea o comoară aparte, o ascunzătoare plină cu ludovici, şi că se deda în timpul nopţii plăcerii inefabile pe care o trezeşte vederea unei cantităţi mari de bani de aur. Cărpănoşii aveau un fel de convingere în privinţa asta când îi vedeau ochii, care păreau să fi împrumutat nuanţa metalului galben. Privirea unui om obişnuit să obţină din capitalurile lui un câştig enorm capătă obligatoriu, ca şi cea a senzualului, a jucătorului sau a curtezanului, unele obişnuinţe greu de definit, mişcări furişe, jinduitoare, misterioase, care nu le scapă semenilor. Acest limbaj secret formează într-un fel francmasoneria pasiunilor.
Aşadar, domnul Grandet inspira stima plină de consideraţie la care avea dreptul un om care nu datora niciodată nimic nimănui. Vechi dogar, vechi podgorean, ghicea cu precizia unui astronom când trebuia să facă pentru recolta lui o mie de butoaie sau numai cinci sute; nu rata nicio învârteală, având întotdeauna butoaie de vânzare când butoiul valora mai mult decât marfa de adunat în el; putea să-şi pună recolta în beciuri şi să aştepte momentul să livreze butoiul cu două sute de franci, când micii proprietari îl dădeau pe-al lor cu cinci ludovici. Renumita lui recoltă din 1811, culeasă cu chibzuială şi vândută cu încetul, îi adusese mai bine de două sute patruzeci de mii de livre. Financiar vorbind, domnul Grandet semăna cu tigrul şi cu şarpele boa: ştia să se culce, să se cuibărească, să-şi privească fix mult timp prada şi să sară asupra ei; apoi, deschidea gura pungii, vâra în ea o provizie de scuzi şi se culca liniştit, asemenea şarpelui care digeră, nepăsător, rece şi metodic.
Nimeni nu-l vedea trecând fără să încerce un sentiment de admiraţie, amestecat cu respect şi cu teamă. Toţi locuitorii din Saumur simţiseră pe pielea lor efectul ghearelor lui de oţel învelite în cumsecădenie. Unuia, maestrul Cruchot îi procurase banii necesari pentru cumpărarea unui domeniu, dar cerând unsprezece la sută; altuia, domnul des Grassins îi scontase poliţele, dar cu o dobândă îngrozitoare. Puţine erau zilele care treceau fără ca numele domnului Grandet să nu fie rostit în piaţă sau în discuţiile de seară din oraş. Pentru câteva persoane, averea bătrânului podgorean constituia motiv de mândrie patriotică. De aceea, mulţi negustori, mulţi hangii le spuneau străinilor cu o anumită mulţumire: „Domnule, avem la noi doi-trei milionari, dar domnul Grandet nu ştie nici el câtă avuţie are!” În 1816, cei mai iscusiţi socotitori din Saumur estimau bunurile funciare ale podgoreanului la aproape patru milioane; dar, cum chiria medie plătită de fermieri trebuie să fi fost pe an, din 1793 şi până în 1817, o sută de mii de franci din proprietăţi, se putea presupune că poseda în bani o sumă aproape egală cu aceea a bunurilor imobile. De aceea, când, după o partidă de boston sau după vreo discuţie despre vie, se vorbea despre domnul Grandet, oamenii destoinici spuneau:
— Moş Grandet?… Moş Grandet trebuie să aibă cinci-şase milioane.
— Sunteţi mai iscusit decât mine, pentru că eu n-am putut să aflu niciodată totalul, răspundeau domnul Cruchot sau domnul des Grassins dacă auzeau astfel de vorbe.
Când se întâmpla ca vreun parizian să aducă vorba despre familia Rothschild sau despre domnul Laffitte, oamenii din Saumur întrebau dacă erau la fel de bogaţi ca domnul Grandet. Dacă parizianul le dădea, zâmbind, un răspuns dispreţuitor, se uitau unul la altul, dând din cap neîncrezători. O avere atât de mare acoperea cu o mantie de aur toate acţiunile acestui om. Dacă, la început, unele particularităţi ale vieţii sale stârniseră ridicolul şi bătaia de joc, bătaia de joc şi ridicolul erau acum răsuflate. În cele mai neînsemnate acţiuni, domnul Grandet avea de partea lui autoritatea lucrului judecat. Vorbele, hainele, gesturile, clipirea ochilor făceau legea în ţinut, unde fiecare, după ce îl studiase aşa cum un naturalist studiază efectele instinctului la animale, putuse să recunoască profunda şi tăcuta înţelepciune a celor mai mici gesturi ale sale.
— Iarna va fi aspră, moş Grandet şi-a pus mănuşile îmblănite, spuneau oamenii. Trebuie să culegem viile.
— Moş Grandet ia mult lemn pentru doage, se va face vin, nu glumă, anul ăsta!
Domnul Grandet nu cumpăra nici carne, nici pâine. Fermierii îi aduceau săptămânal o provizie suficientă de claponi, pui, ouă, unt şi grâu din rentă. Avea o moară, iar cel care o luase în arendă trebuia, în afara chiriei, să vină să ia o anumită cantitate de grâne şi să-i aducă tărâţe şi făină. Lungana Nanon, singura lui servitoare, deşi nu mai era tânără, pregătea chiar ea, în fiecare sâmbătă, pâinea casei. Domnul Grandet aranjase cu zarzavagiii, arendaşii lui, să-i aducă legume. Cât priveşte fructele, recolta atât de multe, încât vindea o mare parte la piaţă. Lemnul pentru foc era tăiat din gardurile vii sau luat din bătrânele trunchiuri de copaci pe jumătate putreziţi, îndepărtaţi din împrejmuirile proprietăţilor, iar fermierii i-l aduceau la oraş făcut bucăţi, i-l depozitau frumos în magazie şi primeau în schimb mulţumirile lui. Singurele cheltuieli cunoscute erau pentru anafura, toaletele soţiei şi ale fiicei sale, precum şi pentru plata stranelor lor de la biserică; pentru iluminat, pentru plata lunganei Nanon şi spoitul cratiţelor ei; pentru achitarea impozitelor, a reparaţiilor clădirilor sale şi pentru cheltuiala cu exploatările. Avea şase sute de pogoane de pădure recent cumpărate, a căror supraveghere o lăsase în seama unui vecin, căruia îi promisese o recompensă. Numai după această achiziţie începuse să mănânce vânat.
Felul de a fi al acestui om era foarte simplu. Vorbea puţin, în general, îşi exprima gândurile prin fraze scurte şi grave, rostite cu un glas plin de blândeţe. De la Revoluţie, perioadă în care atrăsese privirile asupra lui, se bâlbâia într-un chip obositor îndată ce era nevoit să vorbească îndelung sau să susţină o discuţie. Această bâiguială, incoerenţa vorbelor, năvala de cuvinte cu care îşi îneca gândul, absenţa aparentă de logică, atribuite unei lipse de educaţie, erau prefăcute şi vor fi îndeajuns de explicate prin câteva evenimente ale acestei povestiri. De altfel, patru fraze, exacte ca nişte formule algebrice, îi foloseau în mod obişnuit ca să cuprindă, să rezolve toate dificultăţile vieţii şi ale negustoriei: „Nu ştiu”, „Nu pot”, „Nu vreau” şi „O să vedem”. Nu spunea niciodată da sau nu şi nu scria neam. Cineva îi vorbea? Asculta cu răceală, îşi ţinea bărbia în mâna dreaptă, sprijinindu-şi cotul drept pe dosul mâinii stângi, şi îşi forma despre toată treaba o părere asupra căreia nu mai revenea. Chibzuia îndelung la cel mai neînsemnat târg. Când, după o târguiala iscusită, adversarul îi destăinuise secretul pretenţiilor crezând că-l convinsese, el îi răspundea: „Nu pot să hotărăsc nimic fără s-o întreb pe nevastă-mea”.
Numai că aceasta, ţinută de el într-o adevărată robie, era paravanul cel mai comod în afaceri. Grandet nu se ducea niciodată în vizită, nu voia nici să primească, nici să invite pe cineva la cină; nu stârnea niciodată zgomot şi părea să economisească orice, chiar şi mişcarea. Nu-i deranja cu nimic pe ceilalţi, dintr-un respect constant faţă de proprietate. Totuşi, în pofida blândeţii vocii, a purtării precaute, ieşeau la iveală limbajul şi apucăturile de dogar mai cu seamă când era acasă, unde se stăpânea mai puţin decât oriunde în altă parte. Fizic vorbind, Grandet avea aproape 1,62 m, era îndesat, spătos, cu pulpe groase, genunchi noduroşi şi umeri laţi; avea faţa rotundă, tăbăcită de vânt şi de soare, ciupită de vărsat; bărbia era dreaptă, buzele nu prezentau nici cea mai mică sinuozitate, iar dinţii erau albi; ochii aveau expresia calmă şi ucigătoare pe care poporul o atribuie animalului fabulos numit vasilisc. Fruntea, plină de riduri transversale, nu era lipsită de protuberante semnificative; părul, gălbui, care începea să încărunţească, era „aur şi argint”, spuneau câţiva tineri care nu cunoşteau gravitatea unei glume făcute pe seama domnului Grandet. Nasul, cu vârful gros, prezenta un fel de neg plin de vinişoare, despre care vulgul spunea, îndreptăţit, că era plin de răutate. Acest chip indica o viclenie periculoasă, o probitate lipsită de căldură, egoismul unui om obişnuit să-şi concentreze sentimentele în plăcerea avariţiei şi asupra singurei fiinţe care însemna cu adevărat ceva pentru el, fiica, Eugénie, singura sa moştenitoare. De altfel, atitudinea, comportamentul, mersul, totul la el vădea acea încredere în sine pe care ţi-o conferă reuşita în tot ce ai întreprins. Aşadar, în pofida unei comportări binevoitoare şi molatice în aparenţă, domnul Grandet avea un caracter de fier. Întotdeauna era îmbrăcat în acelaşi fel: cine îl vedea azi îl vedea aşa cum era din 1791. Pantofii grosolani se strângeau cu şireturi din piele, purta pe orice vreme ciorapi de lână, o pereche de pantaloni scurţi din postav gros, maroniu, cu catarame din argint, o vestă de catifea cu dungi galbene şi cafenii, încheiată până la gât, o haină maronie cu poale largi, o cravată neagră şi o pălărie de quaker. Mănuşile, la fel de solide precum cele ale jandarmilor, erau purtate douăzeci de luni şi, ca să le păstreze curate, le aşeza pe marginea pălăriei, în acelaşi loc, cu un gest metodic. În Saumur nu se cunoştea nimic mai mult despre acest personaj.
Numai şase locuitori ai oraşului aveau dreptul să intre în această casă. Cel mai important dintre primii trei era nepotul domnului Cruchot. De când fusese numit preşedinte al Tribunalului de primă instanţă din Saumur, acest tânăr adăugase numelui de Cruchot pe acela de Bonfons şi se străduia să-l facă pe Bonfons s-o ia înaintea lui Cruchot. Semna deja C. De Bonfons. Avocatul atât de nesocotit încât să-l numească „domnule Cruchot” îşi dădea imediat seama la audiere de nesăbuinţa lui. Magistratul îi proteja pe cei care i se adresau cu „domnule preşedinte”, dar îi răsplătea cu cele mai amabile zâmbete pe linguşitorii care-i spuneau „domnule de Bonfons”. Domnul preşedinte avea treizeci şi trei de ani şi deţinea domeniul Bonfons (Boni Fontis), care-i aducea o rentă de şapte mii de livre; aştepta să-şi moştenească unchii, unul notar, celălalt fiind abatele Cruchot, membru al consiliului de canonici de la Saint-Martin-de-Tours, amândoi consideraţi destul de bogaţi. Aceşti trei Cruchot, susţinuţi de un mare număr de veri, aliaţi cu douăzeci de familii din oraş, formau un clan ca pe vremuri, la Florenţa, familia Medici; şi, la fel ca familia Medici, familia Cruchot îşi avea Pazzi-i săi. Doamna des Grassins, mama unui fiu de douăzeci şi trei de ani, o vizita stăruitor pe doamna Grandet, sperând să-l căsătorească pe dragul ei Adolphe cu domnişoara Eugénie. Domnul des Grassins, bancherul, favoriza energic manevrele soţiei prin servicii constante aduse în taină bătrânului avar şi ajungea întotdeauna la timp pe câmpul de bătălie. Aceşti trei des Grassins aveau şi ei susţinătorii lor, veri şi aliaţi credincioşi. De partea familiei Cruchot, abatele, un Talleyrand al familiei, puternic susţinut de fratele lui, notarul, îşi disputa cu străşnicie terenul cu soţia bancherului şi ţinea să rezerve bogata moştenire nepotului său, preşedintele. Această luptă secretă între familia Cruchot şi familia des Grassins, al cărei preţ era mâna tinerei Eugénie Grandet, devenise o preocupare pătimaşă a diferitelor grupuri din Saumur. Domnişoara Grandet se va căsători cu domnul preşedinte sau cu domnul Adolphe des Grassins? La această întrebare, unii răspundeau că domnul Grandet nu-şi va da fiica nici unuia, nici altuia. Fostul dogar, ros de ambiţie, căuta, se spunea, un ginere pair al Franţei, care, pentru o rentă de trei sute de mii de livre, ar fi acceptat toate butoaiele trecute, prezente şi viitoare ale familiei Grandet. Alţii susţineau că domnul şi doamna des Grassins erau nobili, foarte bogaţi, că Adolphe era băiat arătos şi că, doar dacă nu cumva aveau un nepot de papă în mânecă, o alianţă atât de convenabilă ar fi trebuit să mulţumească nişte oameni simpli, pe unul ca el, pe care tot Saumurul îl văzuse cu rindeaua în mână, şi mai purtase şi bonetă roşie! Cei mai cu judecată atrăgeau atenţia că domnul Cruchot de Bonfons intra oricând în casă, în timp ce rivalul lui era primit doar duminica. Primii susţineau că doamna des Grassins, mai intimă cu femeile din casa Grandet decât familia Cruchot, le putea insufla unele idei care, mai devreme sau mai târziu, o vor ajuta să reuşească. Ceilalţi răspundeau că abatele Cruchot era omul cel mai insinuant din lume şi că, fiind vorba despre o înfruntare între o faţă bisericească şi o femeie, partida era egală.
— Sunt taman pe taman!, se pronunţase un om de duh din Saumur.
Bătrânii din ţinut, care ştiau mai multe, pretindeau că Grandet şi ai lui erau mult prea abili ca să lase bunurile să părăsească familia, aşa că domnişoara Eugénie Grandet de la Saumur va fi căsătorită cu fiul domnului Grandet de la Paris, un bogat angrosist de vinuri. La asta, tabăra Cruchot şi tabăra Grassins răspundeau:
— Întâi că fraţii nu s-au văzut de două ori în treizeci de ani. Apoi, domnul Grandet de la Paris are pretenţii mari pentru fiul lui. E primarul unui arondisment, deputat, colonel în garda naţională, judecător la tribunalul de comerţ; îl reneagă pe Grandet de la Saumur şi are pretenţia să se înrudească cu vreo familie ducală, prin bunăvoinţa lui Napoleon.
Dar câte nu se spuneau pe seama unei moştenitoare despre care se vorbea pe o rază de douăzeci de leghe şi până şi în diligentele de la Angers la Blois!
La începutul anului 1818, tabăra Cruchot a obţinut un avantaj important asupra taberei Grassins. Domeniul Froidfond, remarcabil prin parcul, castelul admirabil, fermele, râul, iazurile şi pădurile sale, valorând trei milioane, a fost pus în vânzare de tânărul marchiz de Froidfond, nevoit să facă rost de bani. Notarul Cruchot, preşedintele Cruchot, abatele Cruchot, ajutaţi de susţinătorii lor, au reuşit să împiedice vânzarea în loturi mici. Notarul a încheiat cu tânărul o înţelegere de milioane! L-a convins că vor avea loc multe procese cu beneficiarii bunurilor adjudecate până când îşi va primi banii pentru loturi şi că era mai bine să-i vândă totul domnului Grandet, om solvabil şi în stare să plătească domeniul în bani peşin. Falnicul marchizat de Froidfond a fost îndrumat atunci spre esofagul domnului Grandet care, spre uimirea oraşului Saumur, i-a plătit, prin scont, după îndeplinirea formalităţilor. Această tranzacţie a avut mare răsunet la Nantes şi la Orléans. Domnul Grandet, profitând de întoarcerea unei şarete, se duse să-şi vadă castelul. După ce aruncase asupra proprietăţii o privire de stăpân, se întorsese la Saumur sigur că-şi plasase fondurile cu un câştig de cinci la sută şi inspirat de un gând măreţ: să sporească marchizatul de Froidfond, adăugându-i toate bunurile sale. Apoi, ca să-şi umple din nou casa de bani aproape golită, hotărî să-şi taie toate pădurile şi să-şi exploateze plopii de pe păşuni.
Acum este uşor de înţeles valoarea expresiei: „casa domnului Grandet” – acea casă ternă, rece, tăcută, situată în partea de sus a oraşului, adăpostită de ruinele meterezelor. Cei doi stâlpi şi bolta, care formau deschizătura porţii, fuseseră, ca şi casa, construiţi din tuf calcaros, piatră albă specifică litoralului Loarei, atât de moale încât durata ei medie abia dacă este de două sute de ani. Numeroasele găuri inegale, pe care intemperiile le săpaseră în mod bizar, le dădeau bolţii şi stâlpilor aspectul pietrelor vermiculare ale arhitecturii franceze şi o oarecare asemănare cu poarta mare a unei temniţe. Deasupra arcului de boltă trona un basorelief lung, din piatră dură sculptată, reprezentând cele patru anotimpuri, figuri roase deja şi înnegrite de vreme. Acest basorelief avea deasupra o plintă ieşită în afară, pe care se înălţa o vegetaţie spontană: paracherniţe galbene, volbure, poala-rândunicii, pătlagină şi un cireş mic, destul de înalt deja. Poarta, din stejar masiv, maronie, uscată, crăpată peste tot, şubredă în aparenţă, era solid menţinută de un sistem de şuruburi mari, aranjaţi în desene simetrice. Un grilaj pătrat, mic, dar cu bare dese şi înroşite de rugină, ocupa mijlocul portiţei care se deschidea în poarta mare şi servea, ca să spunem aşa, ca bază unui ciocan prins de ea cu un inel, care lovea în capul schimonosit al unui piron. Acest ciocan prelung, de genul celor pe care strămoşii noştri îl numeau jacquemart, semăna cu un mare semn de exclamare; dacă l-ar fi examinat cu atenţie, un arheolog ar fi găsit la el unele indicii ale figurii esenţiale de bufon pe care o reprezenta pe vremuri, ştearsă acum de o lungă întrebuinţare. Prin micul grilaj, destinat recunoaşterii prietenilor în timpul războaielor civile, curioşii puteau să zărească, în adâncul unei bolţi întunecoase şi verzui, câteva trepte tocite care duceau la o grădiniţă mărginită pitoresc de ziduri groase, umede, pline de prelingeri de apă şi de tufe de arbuşti pricăjiţi. Aceste ziduri erau cele ale meterezelor, pe care se înălţau grădinile câtorva locuinţe vecine.
La parterul casei, încăperea cea mai mare era o sală, a cărei intrare se afla sub bolta porţii mari. Puţine persoane cunosc importanţa unei săli în orăşelele din Anjou, Touraine şi Berry. Sala este totodată anticameră, salon, birou, budoar, sufragerie; este scena vieţii casnice, căminul comun; acolo venea de două ori pe an frizerul cartierului ca să-l tundă pe domnul Grandet; acolo intrau fermierii, preotul, subprefectul, ajutorul morarului. Această încăpere, cu cele două ferestre care dădeau spre stradă, avea pe jos duşumele; panouri cenuşii, cu muluri antice, o lambrisau de sus şi până jos; tavanul era format din grinzi aparente, vopsite tot în cenuşiu, spaţiul dintre ele fiind umplut cu mortar din nisip şi var, amestecat cu câlţi, care se îngălbenise. O pendulă veche, din cupru încrustat cu arabescuri de baga, împodobea placa de deasupra şemineului din piatră albă, prost sculptată, pe care se afla o oglindă verzuie, ale cărei margini, tăiate oblic ca să-i arate grosimea, reflectau o rază de lumină de-a lungul unei tăblii gotice din oţel încrustat cu firişoare de metal preţios. Cele două candelabre de aramă aurită, care împodobeau fiecare dintre colţurile şemineului, puteau fi folosite în două feluri: scoţând trandafirii care le serveau ca talgere pentru picăturile de ceară, braţul principal se adapta la un piedestal de marmură albăstruie, cu incrustaţii vechi de aramă, acest piedestal formând un sfeşnic pentru zilele obişnuite. Scaunele de modă veche erau împodobite cu tapiţerii ilustrând fabulele lui La Fontaine, dar trebuia să ştii asta ca să recunoşti subiectele, deoarece culorile stinse şi figurile pline de cârpituri se desluşeau cu greu. În cele patru colţuri ale acestei săli se găseau colţare, un fel de bufete terminate cu etajere slinoase. O veche masă de joc, acoperită cu o marchetărie în forma unei table de şah, era aşezată în spaţiul dintre ferestre. Deasupra acestei mese se afla un barometru oval, cu margine neagră, ornat cu motive decorative imitând panglici înnodate din lemn aurit, unde muştele îşi făcuseră de cap atât de neruşinat, încât poleiala abia se mai zărea. Pe peretele opus şemineului, două portrete în pastel erau menite să-i reprezinte pe bunicul doamnei Grandet, bătrânul domn de La Bertellière, în uniformă de locotenent al gărzilor franceze, şi pe răposata doamnă Gentillet, îmbrăcată în păstoriţă. Cele două ferestre erau acoperite cu perdele din mătase groasă de culoare roşie, ridicate de şnururi de mătase cu ciucuri. Această decorare luxoasă, care se potrivea atât de puţin cu obiceiurile lui Grandet, existase la cumpărarea casei, ca şi rama gotică, pendula, mobila tapiţată şi colţarele din lemn de trandafir. Lângă fereastra cea mai apropiată de uşă se găsea un scaun din pai, cu picioarele fixate pe tălpici, ca s-o ridice pe doamna Grandet la o înălţime care să-i permită să vadă trecătorii. O masă din lemn de cireş decolorat pentru lucrul de mână ocupa spaţiul din faţa ferestrei, foarte aproape fiind aşezat micul fotoliu al tinerei Eugénie Grandet.
De cincisprezece ani, toate zilele mamei şi ale fiicei se scurseseră tihnite în acel loc, într-o muncă permanentă, începând din luna aprilie până în luna noiembrie. În prima zi din această ultimă lună, puteau să-şi ocupe locul de iarnă, în faţa căminului. Numai în ziua aceea îngăduia Grandet aprinderea focului în sală, poruncind să fie stins pe 31 martie, fără să ia în seamă nici primele zile friguroase de primăvară, nici pe cele de toamnă. O cutie cu jar de la focul din bucătărie, pe care lungana Nanon îl obţinea dând dovadă de o mare ingeniozitate, le ajuta pe doamna şi pe domnişoara Grandet să suporte dimineţile şi serile mai reci din lunile aprilie şi octombrie. Mama şi fiica întreţineau toată lenjeria casei şi-şi foloseau cu atâta conştiinciozitate zilele cu această adevărată muncă de lucrătoare, încât, dacă Eugénie voia să-i brodeze un guleraş mamei sale, era nevoită s-o facă în orele ei de somn, înşelându-şi tatăl ca să poată avea lumină. Avarul împărţea de mult timp lumânări numărate fiicei sale şi lunganei Nanon, aşa cum împărţea dimineaţa pâinea şi tot ce era necesar consumului zilnic. Lungana Nanon era, poate, singura fiinţă omenească în stare să accepte tirania stăpânului. Întreg oraşul îi invidia pentru ea pe domnul şi pe doamna Grandet. Lungana Nanon, numită aşa din pricina înălţimii cam de 1,70 m, muncea la Grandet de treizeci şi cinci de ani. Deşi primea drept plată numai şaizeci de livre, era considerată una dintre cele mai bogate slujnice din Saumur. Aceşti bani, strânşi de treizeci şi cinci de ani, îi îngăduiseră să plaseze recent patru mii de livre ca rentă viageră la maestrul Cruchot. Acest rezultat al unor lungi şi persistente economisiri ale lunganei Nanon a părut enorm. Servitoarele, văzând că biata sexagenară îşi asigurase bătrâneţea, erau invidioase, fără să se gândească cu câtă trudă fusese adunat fiecare bănuţ. La vârsta de douăzeci şi doi de ani, biata fată nu putuse intra la nimeni, într-atât de respingătoare era. Cu siguranţă, această părere era foarte nedreaptă: chipul i-ar fi fost mult admirat dacă ar fi aparţinut unui grenadier din gardă, dar, după cum se spune, în toate trebuie să fie o potriveală! Obligată să părăsească o fermă care arsese, unde păzea vacile, venise la Saumur, unde căutase de lucru, însufleţită de acel curaj robust care nu se dă în lături de la nimic.
Pe atunci, moş Grandet îşi pusese în gând să-şi ia nevastă şi voia deja să-şi organizeze gospodăria. O văzuse pe această tânără respinsă de toţi. Cântărindu-i forţa fizică în calitatea lui de dogar, ghici câştigul pe care l-ar putea avea de pe urma unei femei care arăta ca un adevărat Hercule, care stătea zdravăn pe picioare ca un stejar de şaizeci de ani prins în rădăcinile lui, cu şolduri puternice, spatele lat, mâini de căruţaş şi o onestitate solidă, după cum era şi virtutea ei neştirbită. Nici negii care ornau acea faţă marţială, nici tenul cărămiziu, nici braţele vânjoase, nici veşmintele zdrenţuite ale lui Nanon nu-l înspăimântaseră pe dogar, care avea încă vârsta la care te laşi impresionat. Atunci, o îmbrăcă, o încălţă şi o hrăni pe biata fată, îi dădu o plată şi o folosi la treburile casei, fără să se răstească prea mult la ea. Văzându-se primită astfel, lungana Nanon plânsese de bucurie pe ascuns şi se ataşase sincer de dogar, care, de altfel, o exploata ca în feudalism.
Nanon făcea tot: gătea, spăla rufele, clătea rufăria în apa Loarei şi o aducea înapoi în cârcă; se scula cum se lumina de ziuă şi se culca târziu; le făcea mâncare tuturor culegătorilor în timpul recoltării viilor, îi supraveghea pe cei care strângeau ciorchinii rămaşi după cules; apăra, ca un câine credincios, bunurile stăpânului ei; în sfârşit, având o încredere oarbă în el, se supunea, fără să cârtească, celor mai ciudate fantezii ale lui Grandet. În faimosul an 1811, a cărui recoltă a cerut strădanii nespus de mari, după douăzeci de ani de slujire, Grandet hotărî să-i ofere lui Nanon vechiul lui ceas, singurul dar pe care-l primise vreodată de la el. Deşi îi dădea pantofii lui vechi (putea să-i încalţe), e cu neputinţă de considerat profitul trimestrial al încălţărilor lui Grandet ca un cadou, pentru că erau foarte uzaţi. Necesitatea o făcea pe această biată fată atât de zgârcită, încât Grandet ajunsese în cele din urmă să ţină la ea aşa cum ţii la un câine, iar Nanon îi dăduse voie să-i pună la gât o zgardă cu ţepi, cărora nu le mai simţea înţepăturile. Dacă Grandet împărţea pâinea cu prea multă zgârcenie, Nanon nu se plângea; participa cu veselie la profiturile igienice pe care le asigura regimul sever al casei, unde nimeni nu era bolnav vreodată. Apoi, Nanon făcea parte din familie: râdea când râdea Grandet, se întrista, dârdâia de frig, se încălzea, muncea cot la cot cu el. Câte compensaţii plăcute îi oferea această egalitate! Stăpânul n-o mustrase niciodată pe slujnică pentru ciorchinele, prunele sau piersicile mâncate sub pom.
— Haide, ospătează-te în voie, Nanon!, îi spunea el în anii când crengile se aplecau până la pământ de greutatea fructelor, pe care fermierii erau obligaţi să le dea la porci.
Pentru o fată de la ţară, care în tinereţea ei nu avusese parte decât de bruftuluieli, pentru o sărmană primită din milă, râsul ambiguu al lui Grandet era o adevărată rază de soare. De altfel, în inima simplă şi în mintea îngustă a slujnicei, nu puteau stărui decât un sentiment şi-un gând. De treizeci şi cinci de ani se revedea întruna ajungând în faţa şantierului lui moş Grandet cu picioarele goale, cu hainele zdrenţuite, şi-l auzea pe dogar întrebând-o:
— Ce vrei, drăguţo?
Iar recunoştinţa ei era la fel de mare ca în prima zi. Uneori, Grandet, gândindu-se că acea biată creatură nu auzise vreodată nici cel mai mic cuvânt măgulitor, că nu avea habar de niciunul dintre sentimentele plăcute pe care le inspiră femeia şi că ar fi putut să apară într-o zi în faţa lui Dumnezeu mai curată decât era Fecioara Maria, cuprins de milă, exclama, privind-o:
— Biata Nanon!
Cuvintele lui erau urmate întotdeauna de o privire greu de definit, pe care i-o arunca bătrâna slujnică. Aceste vorbe, rostite din când în când, formau de mult timp un lanţ de prietenie neîntrerupt, la care fiecare exclamaţie adăuga o nouă verigă. Această milă, care-şi găsise locul în inima lui Grandet şi era acceptată cu mare plăcere de biata fată bătrână, avea ceva oribil. Această milă atroce de cărpănos, care-i trezea o mare mulţumire bătrânului dogar, era pentru Nanon porţia de fericire. Oricine ar fi spus la fel: „Biata Nanon!” Dumnezeu îşi va recunoaşte îngerii după modulaţia plăcută a vocii şi după regretele lor tainice.
Existau la Saumur multe gospodării unde servitoarele erau mai bine tratate, dar stăpânii nu se bucurau de nicio manifestare de mulţumire din partea lor. De aici şi vorbele: „Ce-i fac aceşti Grandet lunganei de Nanon de le este atât de ataşată? Ar sări şi-n foc pentru ei!”
Bucătăria, ale cărei ferestre cu grilaj dădeau în curte, era întotdeauna curată, totul frumos rânduit, rece, o adevărată bucătărie de om zgârcit, unde nimic nu trebuia să se piardă. După ce spăla vasele, strângea resturile de la masă şi stingea focul, Nanon părăsea bucătăria, despărţită de sală de un culoar, şi venea să toarcă cânepă lângă stăpânele ei. Seara, o singură lumânare era de ajuns pentru întreaga familie. Slujnica dormea în fundul acestui culoar, într-o cămăruţă luminată de o ferestruică cu gratii, care dădea spre casa vecină. Sănătatea robustă îi îngăduia să locuiască fără consecinţe supărătoare în acel soi de bortă, de unde putea să audă cel mai mic zgomot, graţie liniştii profunde care domnea în casă ziua şi noaptea. Trebuia, asemenea unui câine de pază, să doarmă iepureşte şi să se odihnească stând de veghe.
Descrierea celorlalte părţi ale locuinţei se va face în strânsă legătură cu evenimentele acestei povestiri, dar schiţa sălii, unde strălucea luxul acelei gospodării, ne poate face să bănuim dinainte goliciunea etajelor.
În anul 1819, pe la mijlocul lunii noiembrie, spre seară, lungana Nanon aprinse focul pentru prima dată. Toamna fusese foarte frumoasă. Ziua aceea era una de sărbătoare bine cunoscută de tabăra Cruchot şi de tabăra Grassins. Astfel, cei şase potrivnici se pregăteau să vină înarmaţi până în dinţi, urmând să se întâlnească în sală şi să se întreacă în dovezi de prietenie. Dimineaţa, întregul Saumur le văzuse pe doamna şi pe domnişoara Grandet, însoţite de Nanon, ducându-se la biserica parohială, să asiste la slujbă şi fiecare îşi amintise că în acea zi era aniversarea naşterii domnişoarei Eugénie. De aceea, calculând ora la care masa de seară trebuia să se sfârşească, notarul Cruchot, abatele Cruchot şi domnul C. De Bonfons s-au grăbit să sosească înaintea familiei des Grassins, ca s-o sărbătorească pe domnişoara Grandet. Toţi trei aduceau buchete enorme de flori, culese din micile lor sere. Cozile florilor pe care preşedintele voia să le ofere erau înfăşurate în mod ingenios cu o panglică de satin alb, ornată cu franjuri aurii.
Încă de dimineaţa, domnul Grandet, după cum îi era obiceiul în ziua memorabilă a naşterii şi în cea a onomasticii tinerei Eugénie, venise înainte ca ea să se dea jos din pat şi-i oferise cu solemnitate darul lui părintesc, care consta, de treisprezece ani încoace, într-o monedă de aur de colecţie. Doamna Grandet îi dăruia în mod obişnuit fiicei sale o rochie de iarnă sau de vară, după împrejurare. Cele două rochii şi monedele de aur, pe care le primea de Anul Nou şi la aniversarea tatălui ei, formau un mic venit de aproape o sută de scuzi, iar lui Grandet îi plăcea s-o vadă cum îi strânge, într-un fel, asta însemna să-şi pună banii dintr-un buzunar în altul şi, ca să zicem aşa, să educe în mod minuţios avariţia moştenitoarei sale, căreia îi cerea uneori să-i dea socoteală de avutul ei, sporit mai de mult de rudele din familia La Bertellière, spunându-i:
— Va fi cadoul tău de nuntă!
Un astfel de cadou este un obicei străvechi, care se mai practică şi se păstrează cu sfinţenie în câteva ţinuturi situate în centrul Franţei. În Berry, în Anjou, când o tânără se căsătoreşte, familia ei sau cea a soţului trebuie să-i dăruiască o pungă în care se găsesc, în funcţie de avere, douăsprezece monede sau douăsprezece duzini de monede sau o sută de duzini de monede de aur sau de argint. Cea mai săracă ciobăniţă nu s-ar mărita fără darul ei de nuntă, chiar dacă ar fi vorba despre câţiva gologani amărâţi de aramă. Se mai vorbeşte şi acum la Issoudun despre un dar de nuntă oferit unei moştenitoare bogate: o sută patruzeci şi patru de portugheze[2] de aur. Papa Clement al VII-lea, unchiul Caterinei de Medici, i-a dăruit, căsătorind-o cu Henric al II-lea, o duzină de medalii de aur străvechi, de cea mai mare valoare. În timpul mesei, tatăl, foarte bucuros s-o vadă pe Eugénie a lui mai frumoasă în rochia nouă, exclamase:
— Azi e ziua lui Eugénie, aşa că facem focul! Să fie cu noroc!
— Domnişoara o să se căsătorească anul ăsta, mai mult ca sigur, zise lungana Nanon, luând de pe masă resturile unei fripturi de gâscă, fazanul dogarilor.
— Nu văd nicio partidă pentru ea la Saumur, răspunse doamna Grandet, privindu-şi soţul cu un aer timid care, având în vedere vârsta, vădea întreaga robie conjugală sub care gemea biata femeie.
Grandet se uită cu luare aminte la fiica lui şi exclamă voios:
— Copila împlineşte azi douăzeci şi trei de ani, va trebui să ne ocupăm de ea!
Eugénie şi mama ei se priviră în tăcere, cu subînţeles.
Doamna Grandet era o femeie uscăţivă, galbenă ca o gutuie, neîndemânatică, înceată; una dintre acele femei care par făcute anume ca să fie tiranizate. Era ciolănoasă, cu un nas mare, o frunte lată, ochi mari şi, la prima vedere, semăna vag cu acele fructe acoperite de puf care nu mai au nici gust, nici zeamă. Avea dinţii negri şi rari, gura ridată şi bărbia ascuţită. Era însă o femeie de toată isprava, o adevărată La Bertellière. Abatele Cruchot ştia să găsească ocazii de a-i spune că nu arătase rău deloc, iar ea îl credea.
O blândeţe angelică, o resemnare de insectă chinuită de copii, o pioşenie rară, o constanţă sufletească neştirbită, o inimă bună, toate făceau să fie compătimită şi respectată de toţi. Soţul nu-i dădea niciodată mai mult de şase franci o dată pentru micile cheltuieli. Deşi ridicolă în aparenţă, această femeie care, prin zestre şi moşteniri, îi adusese lui moş Grandet mai bine de trei sute de mii de franci, se simţise întotdeauna atât de profund umilită de o dependenţă şi de o robie contra cărora blândeţea ei sufletească o împiedica să se revolte, încât nu ceruse niciodată un bănuţ, nici nu făcuse vreo observaţie în privinţa actelor pe care notarul Cruchot i le prezenta la semnat. Această mândrie prostească şi tainică, această nobleţe sufletească permanent desconsiderată şi rănită de Grandet domina comportarea acestei femei. Doamna Grandet îmbrăca întotdeauna o rochie din mătase naturală, verzuie, pe care se obişnuise s-o facă să ţină aproape un an; purta o basma din stambă albă, o pălărie de pai cusută şi păstra aproape întotdeauna un şorţ de tafta neagră. Ieşind mai rar din casă, îşi uza puţin pantofii. În sfârşit, nu dorea niciodată ceva pentru ea. De aceea, Grandet, cuprins uneori de remuşcare gândindu-se la cât timp trecuse de când îi dăduse şase franci soţiei, stipula întotdeauna gratificaţii pecuniare pentru ea în actul de vânzare anuală a recoltelor. Cei patru-cinci ludovici oferiţi de olandezul sau de belgianul care achiziţiona recolta Grandet formau cel mai sigur venit anual al doamnei Grandet. Dar, după ce primea cei cinci ludovici, soţul ei îi spunea deseori, ca şi cum ar fi avut pungă comună:
— N-ai să-mi împrumuţi câţiva gologani?
Iar biata femeie, fericită să poată face ceva pentru un om pe care duhovnicul i-l înfăţişa ca fiind domnul şi stăpânul ei, îi înapoia, în cursul iernii, câţiva scuzi din banii gratificaţiilor. Când Grandet scotea din buzunar moneda de o sută de bani alocată lunar micilor cheltuieli – aţă, ace, toaleta fiicei sale –, nu scăpa niciodată ocazia, după ce-şi încheia buzunarul de la vestă, să-i spună soţiei sale:
— Mamă, vrei şi tu ceva?
— Dragul meu, vom vedea, răspundea doamna Grandet, însufleţită de un sentiment de demnitate maternă.
Devotament sublim, dar irosit! Grandet se credea foarte generos cu soţia lui. Filosofii care întâlnesc persoane precum Nanon, doamna Grandet şi Eugénie nu au oare dreptul să considere că ironia constituie fondul caracterului Providenţei?
După această masă, la care, pentru prima dată, se vorbise despre căsătoria tinerei Eugénie, Nanon aduse o sticlă de lichior de coacăze din camera domnului Grandet şi puţin lipsi să nu cadă coborând scara.
— Prostănacă ce eşti!, îi spuse stăpânul. Cazi şi tu de-a-npicioarelea?
— Domnule, e de la treapta de la scară, care nu mai ţine.
— Are dreptate, interveni doamna Grandet. Ar fi trebuit să pui s-o repare de mai de mult. Eugénie era să-şi scrântească ieri piciorul.
— Uite!, îi zise Grandet lui Nanon, văzând-o foarte palidă. Dacă tot e ziua de naştere a fetei şi era să cazi, bea un păhărel de lichior ca să-ţi vină inima la loc!
— Zău că-l merit!, răspunse Nanon. Alţii ar fi spart sticla, dar mi-aş fi rupt cotul şi tot aş fi ţinut-o.
— Biata Nanon!, exclamă Grandet, turnându-i lichiorul de coacăze.
— Te-ai lovit?, întrebă Eugénie, privind-o curioasă.
— Nu, pentru că m-am ţinut, opintindu-mă în şale.
— Ei bine, pentru că tot e ziua de naştere a lui Eugénie, o să vă repar treapta, spuse Grandet. Voi nu ştiţi să puneţi piciorul în colţ, acolo unde ţine încă bine.
Grandet luă lumânarea, le lăsă pe soţie, fiică şi pe slujnică doar cu lumina focului, care ardea cu flăcări vioaie, şi se duse în magazia unde era cuptorul de pâine ca să ia scânduri, cuie şi sculele.
— Să vă ajut?, îi strigă Nanon, auzindu-l bătând în scară.
— Nu! Nu! La asta mă pricep, răspunse fostul dogar.
Pe când Grandet îşi repara singur scara mâncată de cari şi fluiera de-ţi spărgea timpanele, amintindu-şi anii tinereţii, la poartă bătură cei trei Cruchot.
— Dumneavoastră sunteţi, domnule Cruchot?, întrebă Nanon, uitându-se prin ferestruica cu grilaj.
— Da, răspunse preşedintele.
Nanon deschise uşa, şi lumina focului, care se reflecta sub boltă, le îngădui celor trei Cruchot să zărească intrarea sălii.
— A! Aţi venit pentru aniversare!, le spuse Nanon, mirosind florile.
— Scuzaţi, domnilor, într-o clipă sunt al dumneavoastră!, strigă Grandet, recunoscând glasul prietenilor. Eu nu mă ţin cu nasul pe sus şi-mi dreg singur treapta la scară.
— Nu vă grăbiţi, nu vă grăbiţi, domnule Grandet. Fiecare e primar la el acasă![3], spuse sentenţios preşedintele, râzând singur de aluzia pe care nimeni nu o înţelese.
Doamna şi domnişoara Grandet se ridicară. Preşedintele, profitând de penumbră, îi şopti tinerei Eugénie:
— Daţi-mi voie, domnişoară, să vă urez astăzi, cu ocazia zilei de naştere, ani fericiţi şi să fiţi mereu sănătoasă ca acum!
Îi oferi un buchet mare de flori rare la Saumur, apoi, strângând-o pe moştenitoare de coate, o sărută de o parte şi de alta a gâtului, într-un fel care o făcu să se ruşineze. Preşedintele, care semăna cu un cui mare ruginit, credea că aşa îi făcea curte.
— Nu vă sfiiţi, spuse Grandet, intrând. Ce elan vă dau zilele de sărbătoare, domnule preşedinte!
— Păi, cu domnişoara alături, toate zilele ar fi sărbători pentru nepotul meu, răspunse abatele Cruchot, cu buchetul lui în mână.
Abatele îi sărută mâna tinerei Eugénie. Cât despre notarul Cruchot, el o pupă de-a dreptul pe amândoi obrajii şi zise:
— Vai, cum ne mai cresc fetele! Cu douăsprezece luni în fiecare an!
Punând la loc lumânarea în faţa pendulei, Grandet, care o ţinea lângă cu o glumă şi o repeta până la saturaţie când i se părea hazlie, spuse:
— Pentru că tot e ziua de naştere a lui Eugénie, să aprindem candelabrele!
El scoase cu grijă braţele candelabrelor, fixă discul pentru ceară la fiecare piedestal, luă din mâinile slujnicei
O lumânare nouă, înfăşurată într-o bucată de hârtie, o vârî în gaură, o potrivi bine, o aprinse, apoi se aşeză lângă soţia lui, privindu-şi pe rând prietenii, fiica şi cele două lumânări. Abatele Cruchot, scund şi rotofei, cu perucă roşcată şi netedă, cu chip de bătrână ghiduşă, întrebă, întinzându-şi picioarele cu pantofi straşnici cu catarame de argint:
— Familia des Gressins n-a venit?
— Nu încă, răspunse Grandet.
— Dar trebuie să vină?, întrebă bătrânul notar, strâmbându-şi faţa găurită ca o lingură de spumă.
— Cred că da, răspunse doamna Grandet.
— Aţi terminat culesul viei?, îl întrebă preşedintele Bonfons pe Grandet.
— Peste tot!, îi răspunse bătrânul podgorean, ridicându-se să se plimbe de-a lungul sălii şi înălţându-şi pieptul cu o mişcare plină de îngâmfare, ca şi răspunsul. Peste tot!
Prin uşa culoarului care ducea la bucătărie, el o văzu atunci pe Nanon aşezată lângă foc cu o lumânare şi pregătindu-se să toarcă acolo, ca să nu strice petrecerea.
— Nanon, fă bine şi stinge focul, stinge lumânarea şi vino să stai cu noi!, îi zise el, păşind pe culoar. La naiba! Sala e destul de mare pentru toţi.
— Da, domnule, dar o să aveţi lume bună.
— Şi eşti cumva altfel? Tot din coasta lui Adam ai ieşit şi tu!
Grandet se întoarse spre preşedinte şi-l întrebă:
— V-aţi vândut recolta?
— Nu, pe legea mea, o păstrez. Dacă acum vinul e bun, peste doi ani va fi şi mai bun. Proprietarii, ştiţi foarte bine asta, s-au înţeles să păstreze preţurile hotărâte, iar anul ăsta belgienii nu vor avea ce face. Dacă pleacă, n-or să nimerească să se-ntoarcă!
— Da, dar să fim bine înţeleşi, răspunse Grandet, pe un ton care-l făcu pe preşedinte să se înfioare.
„O fi şi el amestecat?”, îşi zise în sinea lui Cruchot.
În acel moment, o lovitură de ciocan anunţa sosirea familiei des Grassins, ceea ce întrerupse o discuţie începută între doamna Grandet şi abate.
Doamna des Grassins era una dintre acele femei scunde şi vioaie, durdulii, cu pielea albă şi rozalie la faţă, care, din pricina regimului monahal din provincie şi a obiceiurilor unei vieţi virtuoase, s-au păstrat tinere încă la patruzeci de ani. Ele sunt ca ultimii trandafiri de toamnă, pe care-ţi face plăcere să-i vezi, dar ale căror petale au o oarecare răceală şi aproape că nu mai miros. Se îmbrăca destul de bine, îşi comanda stofele de la Paris, dădea tonul în oraşul Saumur şi organiza serate. Soţul ei, fost ofiţer trezorier în Garda Imperială, rănit grav la Austerlitz şi rezervist acum, îşi păstra, în pofida consideraţiei faţă de Grandet, vorbirea directă a militarilor.
— Bună ziua, Grandet, îi spuse el podgoreanului, întinzându-i mâna şi afişând un fel de superioritate sub care-i strivea întotdeauna pe cei din familia Cruchot.
O salută apoi pe doamna Grandet şi i se adresă astfel tinerei Eugénie:
— Domnişoară, eşti mereu frumoasă şi cuminte, aşa că nu prea ştiu ce ţi-aş putea ura.
Apoi îi oferi o lădiţă, adusă de servitorul lui, care conţinea o phylica, o floare adusă de curând în Europa şi foarte rară.
Doamna des Grassins o sărută foarte tandru pe Eugénie, îi strânse mâna şi-i zise:
— Adolphe a vrut să-ţi ofere el micul meu dar.
Un tânăr înalt şi blond, palid şi delicat, cu purtări destul de frumoase, timid în aparenţă, dar care tocmai tocase la Paris, unde se dusese să studieze dreptul, nouă-zece mii de franci, pe lângă suma pe care o primea în mod regulat, se apropie de Eugénie, o sărută pe amândoi obrajii şi-i oferi o cutie cu ustensile de lucru, toate din argint aurit, de proastă calitate, chiar dacă stema, cu iniţialele E. G., gotice, destul de abil gravate, putea să dea impresia unei lucrături foarte îngrijite. Deschizând-o, Eugénie simţi una dintre acele bucurii nesperate şi complete care le fac pe tinere să roşească, să tresară, să tremure de plăcere. Îşi îndreptă ochii spre tatăl ei, vrând parcă să afle dacă-i era îngăduit să primească darul, iar domnul Grandet îi răspunse „Ia-l, fiica mea!” pe un ton de actor. Cei trei Cruchot rămaseră stupefiaţi văzând privirea bucuroasă şi plină de însufleţire aruncată lui Adolphe des Grassins de tânăra moştenitoare, care socotea că primise ceva nemaivăzut. Domnul des Grassins îi oferi lui Grandet o priză de tutun, luă şi el una, scutură firişoarele căzute pe panglica Legiunii de Onoare prinsă la butoniera redingotei albastre, apoi se uită la cei trei Cruchot de parcă ar fi spus: „Cum paraţi lovitura asta?”
Doamna des Grassins îşi aruncă privirea spre vasele albastre unde se aflau buchetele celor trei Cruchot, stăruind asupra cadourilor lor cu buna-credinţă prefăcută a unei femei ironice. În această situaţie delicată, abatele Cruchot îi lăsă pe toţi să se aşeze în cerc în faţa focului şi se duse să se plimbe în fundul sălii cu Grandet. După ce bătrânii ajunseră în dreptul celei mai îndepărtate ferestre de familia des Grassins, preotul şopti la urechea avarului:
— Oamenii ăştia aruncă banii pe fereastră.
— Ce dacă, de vreme ce intră în pivniţa mea!, replică podgoreanul.
— Dacă aţi fi vrut să-i daţi o foarfecă de aur fiicei dumneavoastră, aţi fi avut cu ce s-o plătiţi, spuse abatele.
— Îi dau ceva mai bun decât o foarfecă, răspunse Grandet.
„Nepotul meu e un neghiob, îşi zise abatele, uitându-se la preşedinte, al cărui păr ciufulit sporea lipsa de farmec a chipului său măsliniu. Nu putea să inventeze şi el un fleac mai acătării?”
— Să jucăm o partidă, doamnă Grandet, propuse doamna des Grassins.
— Dar suntem cu toţii, aşa că am putea să facem două mese…
— Dacă tot e ziua lui Eugénie, să jucăm toţi loto, spuse moş Grandet. Şi aceşti doi copii vor lua parte.
Fostul dogar, care nu juca niciodată, arătă spre fiica lui şi spre Adolphe.
— Hai, Nanon, pregăteşte mesele!
— Vă ajutăm noi, domnişoară Nanon, se oferi veselă doamna des Grassins, bucuroasă de plăcerea pe care i-o făcuse tinerei Eugénie.
— N-am mai fost niciodată în viaţa mea atât de mulţumită!, îi spuse moştenitoarea. Nicăieri n-am văzut ceva mai drăguţ.
— Adolphe a adus-o de la Paris şi tot el a ales-o, îi şopti doamna des Grassins la ureche.
„Aşa, dă-i înainte, intrigantă afurisită!, îşi spuse preşedintele. Dacă vei avea vreodată un proces, tu sau bărbatul tău, n-o să câştigaţi în veci.”
Notarul, aşezat într-un colţ, se uita la abate cu un aer calm, zicându-şi:
„Degeaba se străduiesc aceşti Grassins; averea mea, cea a fratelui şi a nepotului meu urcă la un milion o sută de mii de franci. Familia des Grassins posedă cel mult jumătate şi au şi o fiică: pot să facă orice dar! Moştenitoarea şi cadourile vor fi ale noastre într-o zi.”
La opt şi jumătate seara erau pregătite două mese. Drăguţa doamnă des Grassins reuşise să-şi aşeze fiul lângă Eugénie. Actorii acestei scene pline de interes, deşi banală în aparenţă, înarmaţi cu cartonaşe pestriţe cu cifre şi cu jetoane din sticlă albastră, păreau să asculte glumele bătrânului notar, care nu trăgea un număr fără să facă o remarcă, dar toţi se gândeau la milioanele domnului Grandet. Bătrânul dogar se uita cu îngâmfare la penele roz, la toaleta nouă a doamnei des Grassins, la mutra marţială a bancherului, la cea a lui Adolphe, la preşedinte, la abate, la notar şi-şi spunea în sinea lui: „Ăştia sunt aici pentru bănişorii mei. Au venit să se plictisească pentru fiica mea. Dar fiica mea nu va fi nici a unora, nici a celorlalţi, şi toţi oamenii ăştia îmi slujesc drept momeală pentru pescuit!”
Veselia de familie, în vechiul salon cenuşiu, prost luminat de cele două lumânări; râsetele, însoţite de zgomotul vârtelniţei lunganei Nanon, sincere doar din partea tinerei Eugénie şi a mamei sale; meschinăria alăturată unor interese atât de mari; tânăra care, asemenea acelor păsări victime ale sumei mari la care sunt preţuite fără să ştie nimic, era hărţuită, asaltată de dovezi de prietenie în care credea – totul insufla acelei scene o tristeţe comică. Dar nu-i oare o scenă din toate timpurile şi de peste tot, redusă însă la cea mai simplă expresie? Figura lui Grandet, care exploata falsul ataşament al celor două familii, trăgând profituri enorme, domina această dramă şi o lumina. Oare nu aceasta este singura divinitate modernă în care toţi se încred: Banul în toată puterea lui, exprimată de o singură fizionomie? Sentimentele blânde ale vieţii ocupau aici doar un loc secundar, însufleţind trei inimi curate: Nanon, Eugénie şi mama ei. Şi câtă ignoranţă în naivitatea lor! Eugénie şi mama ei nu ştiau cât de mare era averea lui Grandet, nu vedeau viaţa decât în lumina palidelor lor idei şi nu preţuiau, dar nici nu dispreţuiau banii, obişnuite fiind să se lipsească de ei. Sentimentele lor, ofensate fără să ştie, dar vivace, taina existenţei lor constituiau excepţii ciudate la acea reuniune de oameni a căror viaţă era pur materială. Ce destin cumplit are omul! Toate fericirile sale provin dintr-o ignoranţă oarecare. În momentul în care doamna Grandet câştiga o miză de şase bănuţi, cea mai mare care se jucase vreodată în acea sală, iar lungana Nanon râdea de bucurie că doamna strânsese această mare sumă, o lovitură de ciocan răsună în poartă cu atâta putere, încât femeile tresăriră de pe scaune.
— Nu-i din Saumur cel care bate aşa, spuse notarul.
— Ce-i asta?, se indignă Nanon. Vor să ne spargă poarta?
— Cine naiba e?, zise şi Grandet.
Nanon luă una dintre cele două lumânări şi se duse să deschidă, însoţită de Grandet.
— Grandet, Grandet!, strigă soţia lui, care, îmboldită de un sentiment vag de teamă, se repezi spre uşa sălii.
Toţi jucătorii se uitară unul la altul.
— Dacă ne-am duce şi noi?, propuse domnul des Grassins. Bătaia asta de ciocan mi se pare cu intenţii rele.
Domnul des Grassins abia dacă întrezări faţa unui tânăr, însoţit de funcţionarul de la mesagerie, care ducea două geamantane enorme şi târa nişte genţi. Grandet se întoarse brusc spre soţia lui şi-i zise:
— Doamnă Grandet, vedeţi-vă mai departe de loto. Lăsaţi-mă să stau de vorbă cu domnul.
Apoi închise brusc uşa sălii, unde jucătorii agitaţi îşi reocupară locurile, dar fără să continue jocul.
— E cineva din Saumur, domnule des Grassins?, îl întrebă soţia lui.
— Nu, e un drumeţ.
— Nu poate veni decât de la Paris. Chiar aşa, e ora nouă, zise notarul, scoţându-şi cu două degete groase vechiul ceas, care semăna cu o corabie olandeză. Drace! Diligenta mare nu întârzie niciodată!
— Şi domnul ăsta e tânăr?, întrebă abatele Cruchot.
— Da, răspunse domnul des Grassins. Are nişte bagaje care cred că atârnă pe puţin trei sute de kilograme.
— Nu se mai întoarce Nanon, spuse Eugénie.
— Poate că e vreo rudă, presupuse preşedintele.
— Să punem mizele, le ceru cu glas blând doamna Grandet. Mi-am dat seama, după voce, că domnul Grandet era contrariat, aşa că ar putea fi nemulţumit dacă ar băga de seamă că vorbim de treburile lui.
— Domnişoară, spuse Adolphe, trebuie să fie vărul dumitale Grandet, un tânăr foarte drăguţ, pe care l-am văzut la balul domnului de Nucingen[4].
Adolphe se opri, mama sa îl calcă pe picior, apoi, cerându-i doi bănuţi pentru miză, ea-i şopti la ureche:
— Tacă-ţi gura, nătângule!
În acel moment, Grandet reveni în sală fără lungana Nanon, iar paşii ei şi cei ai omului de la mesagerie răsunară pe scară. Stăpânul casei era urmat de drumeţul care, de câteva momente, stârnea o curiozitate atât de mare şi care punea la grea încercare imaginaţia tuturor, încât sosirea lui în acea casă şi în acea lume ar putea fi comparată cu cea a unui melc într-un stup şi cu introducerea unui păun în vreo ogradă amărâtă de la ţară.
— Aşează-te lângă foc, îl îndemnă Grandet.
Înainte să se aşeze, tânărul străin salută cu amabilitate întreaga adunare. Bărbaţii se ridicară să răspundă printr-o înclinare politicoasă, iar femeile făcură o reverenţă ceremonioasă.
— Aţi îngheţat, domnule?, i se adresă doamna Grandet. Poate că veniţi de la…
— Astea-s femeile!, exclamă bătrânul podgorean, fără să sfârşească de citit scrisoarea pe care o avea în mână. Lăsaţi-l pe domnul să se odihnească.
— Dar, tată, poate că domnul are nevoie de ceva, interveni Eugénie.
— Are şi el limbă!, replică cu severitate podgoreanul. Această scenă îl surprinse numai pe necunoscut. Celelalte persoane erau obişnuite cu purtările despotice ale stăpânului casei. Totuşi, după rostirea celor două întrebări şi a celor două răspunsuri, necunoscutul se ridică, se întoarse cu spatele la foc, ridică un picior ca să încălzească talpa cizmei şi-i spuse tinerei Eugénie:
— Mulţumesc, verişoară, am luat cina la Tours. Şi nu am nevoie de nimic, nici măcar nu sunt obosit, adăugă el, uitându-se la Grandet.
— Domnul vine din capitală?, întrebă doamna des Grassins.
Domnul Charles – acesta era numele fiului domnului Grandet de la Paris –, auzind întrebarea, apucă un mic monoclu agăţat de gât cu un lănţişor, îl lipi de ochiul drept ca să examineze ce se afla pe masă şi persoanele din jurul ei, se holbă foarte impertinent la doamna des Grassins şi, după ce văzu totul, îi răspunse:
— Da, doamnă. Jucaţi loto, mătuşă, adăugă el. Vă rog să vă continuaţi jocul, e prea amuzant ca să renunţaţi la el…
„Eram sigură că-i vărul”, îşi zise doamna des Grassins, aruncându-i mici ocheade.
— Patruzeci şi şapte!, strigă bătrânul abate. Nu marcaţi, doamnă des Grassins, că e numărul dumneavoastră?
Domnul des Grassins puse un jeton pe cartonul soţiei sale, care, cuprinsă de presentimente triste, se uită rând pe rând la vărul de la Paris şi la Eugénie, fără să-i mai fie mintea la joc. Din când în când, tânăra moştenitoare îi arunca o privire furişă vărului ei, iar soţia bancherului putu să descopere cu uşurinţă în ea un crescendo de uimire şi de curiozitate.
[1] Ca să nu plătească impozitul pe uşi şi pe ferestre, instituit în timpul Revoluţiei.
[2] Monede cu efigia regelui Emanuel I al Portugaliei.
[3] Alterarea proverbului „Fiecare e stăpân în casa lui”.
[4] Bancher celebru din Comedia umană.
V
oiajorul comercial, personaj necunoscut în antichitate, nu este oare una dintre figurile cele mai ciudate, făurite de moravurile epocii noastre? Nu e oare sortit să însemneze, într-o anumită ordine a lucrurilor, marea trecere care, pentru cercetători, leagă vremea exploatărilor materiale de vremea exploatărilor intelectuale? Veacul nostru va reuni domnia forţei izolate, îmbelşugată în creaţii originale, cu domnia forţei uniforme, dar care nivelează, ridicând la acelaşi nivel produsele, aruncându-le cu grămada şi supunându-se unei gândiri unitare; aceasta fiind cea din urmă înfăţişare a societăţilor. După saturnalele spiritului ajuns la îndemâna tuturor, după ultimele sforţări ale civilizaţiilor, care adună comorile pământului într-un singur loc, nu vine oare totdeauna întunericul barbariei? Voiajorul comercial nu e oare pentru idei ceea ce e diligenţa pentru oameni şi lucruri? Le cară de colo până colo, le pune în mişcare, le face să se ciocnească între ele; îşi ia, din centrul luminos, încărcătura sa de raze şi le seamănă printre neamurile adormite. Acest pirofor[1] omenesc este un savant neştiutor de carte, un păcălici păcălit, un preot necredincios, care propovăduieşte cu atât mai bine tainele şi dogmele sale. Ciudată figură! Omul acesta a văzut tot, ştie tot, cunoaşte pe toată lumea. Săturat de viciile Parisului, el poate să îmbrace simplitatea provinciei. Nu e el oare veriga care leagă satul de capitală, deşi în fond nu e nici parizian, nici provincial? Căci e călător. Nu adânceşte nimic; învaţă pe de rost numele oamenilor şi locurilor; lucrurile le preţuieşte doar la suprafaţă; are un metru deosebit ca să socotească totul pe măsura sa; într-un cuvânt, privirea lui alunecă peste lucruri şi nu le pătrunde. Se interesează de orice, dar nimic nu-l interesează. Zeflemist şi cântăreţ, pare să se împace foarte bine cu toate partidele, dar de obicei, în adâncul sufletului, e patriot. Mim excelent, reuşeşte să-şi întipărească pe faţă, rând pe rând, zâmbetul dragostei, al bucuriei, al amabilităţii şi să-l lepede apoi, trecând la firea sa adevărată, la starea normală în care îşi află odihna. E nevoit să fie bun observator, dacă nu vrea să se lase de meserie. Nu e silit oare neîncetat să caute să pătrundă omul dintr-o singură ochire, să-i ghicească faptele, purtările şi, mai ales, dacă e bun de plată; apoi să preţuiască îndată sorţii de izbândă, ca să nu-şi piardă vremea în zadar? Obiceiul de a lua grabnic o hotărâre în orice chestie îl face să judece cu uşurinţă totul. Rezolvă dintr-odată orice, vorbeşte ca un maestru despre teatrele Parisului, despre actorii lor şi despre cei din provincie. Apoi, cunoaşte, de actu et visu[2], locurile bune şi pe cele rele din Franţa. La nevoie, te-ar putea călăuzi tot aşa de bine la viciu, ca şi la virtute. Înzestrat cu elocvenţa unui robinet cu apă caldă, pe care îl învârti cum vrei, nu poate oare tot atât de bine să oprească şi să ia de-a capul, fără greş, colecţia lui de fraze ticluite, care curg fără încetare şi fac asupra victimei impresia unui duş moral? Povestitor voios din cale afară, fumează şi bea. Are brelocuri, impune oamenilor de jos, în sate trece drept milord, nu îngăduie nimănui să-l „bată la cap” – cuvânt din argoul său – şi ştie să-şi lovească la vreme buzunarul, ca să-şi sune banii, pentru a nu fi luat drept hoţ de către slujnicele nespus de bănuitoare ale caselor burgheze în care pătrunde. Cât despre activitatea sa, nu e oare însuşirea cea mai măruntă a acestui mecanism omenesc? Nici eretele, năpustindu-se asupra prăzii sale, nici cerbul născocind noi tertipuri ca să treacă pe sub nasul câinilor, făcându-i pe vânători să-i piardă urma, nici câinii adulmecând vânatul nu se pot compara cu repeziciunea zborului său atunci când întrezăreşte un comision, cu dibăcia piedicilor pe care le pune rivalului său ca să i-o ia înainte, cu măiestria cu care simte, miroase şi descoperă un plasament de mărfuri. Câte însuşiri de seamă nu-i trebuiesc unui astfel de om! Găseşti cumva într-o ţară mulţi diplomaţi de aceştia de rând, mijlocitori iscusiţi, vorbind în numele stămburilor, al giuvaerurilor, al postavului, al vinului şi adesea mai dibaci decât ambasadorii, care, cei mai mulţi, nu au decât maniere. Nimeni în Franţa nu se îndoieşte de puterea de necrezut desfăşurată fără încetare de voiajori, care înfruntă cutezători negocierile, reprezentând în cel mai păcătos târguşor geniul civilizaţiei şi invenţiile pariziene, în luptă cu bunul-simţ, cu neştiinţa sau cu rutina provinciilor. Cum putem uita aci pe acei minunaţi salahori care plămădesc inteligenţa populaţiei, ospătează cu vorba mulţimile cele mai nesupuse şi oare seamănă cu acei cioplitorii neobosiţi, a căror daltă şlefuieşte porfirul cel tare! Dacă vreţi să cunoaşteţi puterea cuvântului şi presiunea foarte puternică pe care o exercită vorbirea asupra banilor care rezistă cu cea mai mare îndărătnicie, ai proprietarului înfundat în vizuina lui de la ţară, ascultaţi discursul unuia dintre fruntaşii industriei pariziene, în folosul cărora aleargă, se zbat şi lucrează aceste inteligente pistoane ale maşinii cu aburi numite speculaţie.
— Domnule, îi spunea unui savant economist, directorul-casier-girant-secretar-general şi administrator al uneia dintre cele mai vestite societăţi de asigurare împotriva incendiului, domnule, în provincie, din cinci sute de mii de franci prime de reînnoit, nu se iscălesc de bunăvoie mai mult de cincizeci de mii; restul de patru sute cincizeci de mii ne sunt aduse prin insistenţa agenţilor noştri, care se duc la asiguraţii ce sunt în întârziere, să le bată capul, până ce semnează din nou poliţele de asigurare, înspăimântându-i şi înfierbântându-i cu povestiri cumplite despre incendii, şi aşa mai departe… Astfel că elocvenţa, potopul de vorbe de pe buze intră cu nouă zecimi în planurile şi mijloacele exploatării noastre.
A vorbi! A te face ascultat, nu înseamnă a fermeca? O naţiune oare are două Camere, ca şi o femeie, care ascultă cu amândouă urechile, sunt tot aşa de pierdute. Eva şi şarpele ei alcătuiesc simbolul veşnic al unui fapt de toate zilele, care a început şi care se va sfârşi poate odată cu lumea.
— După o convorbire de două ore, clientul trebuie să facă ceea ce doreşti, spunea un avocat retras din afaceri.
Urmăriţi-l cu atenţie pe voiajorul comercial! Cercetaţi această făptură! Nu treceţi cu vederea nici surtucul măsliniu, nici paltonul, nici gulerul de marochin, nici pipa, nici cămaşa de stambă cu dungi albastre. Câte firi deosebite n-o să descoperiţi în fiinţa aceasta nemaipomenită, care îndură orice! Priviţi! Ce mai atlet, ce mai circ şi ce arme de luptă: el, publicul şi limba lut. Marinar cutezător, se îmbarcă, înarmat cu câteva fraze, ca să pescuiască cinci-şase sute de mii de franci în mările îngheţate, în ţara irochezilor, în Franţa. Nu trebuie oare să scoţi la iveală prin operaţii care ţin numai de inteligenţă, laurul pitit în cotloanele provinciei, să-l scoţi fără durere? Plevuşca din provincie nu iese nici la undiţă, nici la făclie şi nu se prinde decât cu vârşa, cu năvodul, cu sculele cele mai blânde. Şi acum, vă puteţi gândi fără să vă cutremuraţi la potopul de vorbe care-şi revarsă puhoaiele, din zorii zilei, în Franţa? Cunoaşteţi specia, iată individul.
La Paris se află un voiajor fără pereche, tipul speciei, un om care dispune în cel mai înalt grad de toate însuşirile legate de soiul succeselor sale. În cuvântul lui se întâlnesc împreună cleiul cu vitriolul; cleiul, ca să momească victima, s-o învăluie şi s-o facă să se alipească părerii lui; vitriolul, ca să-i topească socotelile cele mai neînduplecate. Ramura în care lucra era pălăria; dar talentul şi măiestria cu care reuşea să prindă în mreje oamenii îl făcură să dobândească o atât de mare faimă comercială, încât toţi negustorii de marfă de Paris îi făceau curte, ca să-l înduplece să binevoiască a le lua comisioanele. Astfel că, atunci când se întorcea la Paris după marşurile sale triumfale, o ducea numai în chefuri şi ospeţe; în provincie, corespondenţii îl linguşeau; la Paris, casele mari de comerţ nu ştiau cum să-l mai măgulească. Pretutindeni era bine primit, sărbătorit şi ospătat; să prânzească, să cineze singur era pentru el un berbantlâc. Ducea o viaţă de suveran, mai mult încă, de gazetar. Dar oare nu era el foiletonul însufleţit al negoţului parizian? Îl chema Gaudissart şi renumele său, creditul său, laudele de care era copleşit îi aduseseră porecla de faimosul. Oriunde ar fi intrat băiatul ăsta, într-un birou, ca şi într-un han, într-un salon sau într-o diligenţă, într-o mansardă sau într-o casă de bancă, lumea spunea văzându-l: „Ah! Iată-l pe faimosul Gaudissart”. Niciodată nu s-a pomenit un nume mai potrivit cu fizionomia, cu apucăturile, cu ţinuta, cu vocea şi cu graiul cuiva. Totul îi surâdea Voiajorului şi Voiajorul surâdea tuturor. Similia similibus[3], el întruchipa homeopatia. Calambururi, râs zgomotos, chip monahal, obraz de călugăr minorit, înveliş rabelaisian; mintea, faţa, trupul, veşmântul se potriveau de minune, punând multă voie bună şi haz în toată făptura lui. Om cu care te înţelegi bine în afaceri, cumsecade, vesel, recunoşteai într-însul pe bărbatul îndatoritor preţuit de tinerele lucrătoare cochete şi galante; bărbat ce urcă cu eleganţă pe imperiala unei trăsuri, dă mâna unei doamne căreia îi, vine greu să se dea jos din cupeul său, glumeşte văzând basmaua de la gâtul surugiului şi îi vinde o pălărie; zâmbeşte slujnicei, o ia sau în braţe, sau cu vorbe de dragoste; imită la masă cum gâlgâie lichidul dintr-o sticlă, dându-şi bobârnace în obrazul anume aplecat; cu gura plină de bere ştie să facă o ţâşnitură repezind aerul printre buze; loveşte tare cu cuţitul în paharele cu şampanie fără să le spargă şi le spune celorlalţi: „Faceţi şi voi la fel!” Ia peste picior pe călătorii sfioşi, contrazice pe cei prea învăţaţi. La masă domină şi înfulecă bucăţile cele mai bune. Om energic, de altfel, putea să înceteze la vreme cu glumele şi părea serios în clipa când îşi arunca mucul de ţigară şi spunea, privind spre oraş: „Mă duc să văd cât le poate pielea oamenilor de colo!” Gaudissart devenea atunci cel mai dibaci, cel mai iscusit ambasador. Ştia să intre la subprefect, ca un administrator; la bancher, ca un capitalist; la un regalist, ca un om cu frica lui Dumnezeu şi devotat regelui; ca un burghez, la burghezi; într-un cuvânt, era pretutindeni ceea ce trebuia să fie; îl lăsa pe Gaudissart la uşă şi îl lua din nou la plecare.
Până în 1830, faimosul Gaudissart rămăsese credincios mărfii de Paris. Răspunzând celor mai felurite toane şi gusturi omeneşti, numeroasele ramuri ale acestui negoţ îi îngăduiseră să cerceteze colţurile cele mai tainice ale inimilor, îi dezvăluiseră tainele elocvenţei sale atrăgătoare, meşteşugul de a dezlega băierile cele mai bine înnodate ale pungilor, de a trezi poftele femeilor, ale bărbaţilor, ale copiilor, ale slujnicelor şi de a-i convinge să, şi le împlinească. Nimeni nu cunoştea ca el măiestria de. a momi pe negustori cu vrăjile unei afaceri şi de a pleca tocmai în clipa când dorinţa ajungea la culme. Plin de recunoştinţă faţă de comerţul de pălării, spunea că lucrând pentru ce e din afara capului înţelesese lăuntrul său, că luase obiceiul să îmbrobodească oamenii, să li se suie în cap ş.a.m.d.… Glumele lui despre pălării erau nesecate. Totuşi, după august şi octombrie 1830, el se lăsă de pălărierie şi de marfa de Paris, de comisionul negoţului cu lucruri mecanice şi la vedere, pentru a se arunca în sferele cele mai înalte ale speculaţiei pariziene. Părăsi, după cum spunea, materia pentru gândire, produsele de manufactură pentru construcţiile mentale cu mult mai înalte. Este nevoie de o desluşire.
Schimbarea de la 1830[4] scoase la iveală, după cum se ştie, multe idei învechite, pe care speculatori dibaci încercară să le întinerească. După 1830, îndeosebi, ideile ajunseră valori; şi aşa cum a spus un scriitor destul de spiritual ca să nu tipărească nimic, astăzi se fură mai multe idei decât batiste. Poate că vom vedea într-o zi o Bursă a ideilor; dar chiar de pe acum, bune sau rele, ideile se cotează, se recoltează, se importă, au căutare, se vând, se înfăptuiesc şi aduc câştiguri. Dacă nu se găsesc idei de vânzare, Speculaţia caută să asigure vorbelor mai multă trecere, să le dea consistenţa unei idei şi trăieşte din vorbele ei ca pasărea din seminţele de mei. Nu râdeţi! O vorbă face cât o idee într-o tară în care eşti atras mai mult de eticheta sacului decât de conţinutul lui. N-am văzut oare librăria exploatând cuvântul pitoresc, după ce literatura a ucis cuvântul fantastic? Şi de aceea fiscul a născocit impozitul intelectual, s-a priceput foarte bine să măsoare câmpul anunţurilor, să înregistreze prospectele şi să cântărească gândirea în palatul Timbrelor, din rue de la Paix. Devenind exploatare, era firesc ca inteligenta şi produsele ei să se supună sistemului întrebuinţat de exploatările de manufactură. Şi astfel, ideile zămislite la un pahar de vin în creierul unor parizieni ce par leneşi, dar care dau bătălii morale, golind la sticle sau tăind pulpa unui fazan, sunt predate a doua zi după naşterea lor cerebrală voiajorilor comerciali, însărcinaţi să prezinte cu dibăcie urbi et orbi[5]. La Paris şi în provincie, slăninuţa friptă pe grătar a Anunţurilor şi a Prospectelor, cu ajutorul cărora se prinde în capcana întreprinderii şoarecele provincial, care îndeobşte se numeşte fie abonat, fie acţionar, fie membru corespondent, uneori subscriitor sau protector, dar peste tot e un prostănac.
— Sunt un prostănac, îşi zice câte un proprietar ce s-a lăsat ispitit de ideea de a funda cutare lucru şi care în cele din urmă vede că i s-au dus la fund vreo mie sau o mie două sute de franci.
— Abonaţii, spune speculantul, sunt nişte prostănaci, care nu vor să înţeleagă că, pentru a propăşi în domeniul intelectual, e nevoie de mai mulţi bani decât pentru a face o călătorie în Europa.
Este deci o veşnică ciocnire între lumea înapoiată, care nu vrea să plătească birurile pariziene şi perceptorul care, trăind din încasările lui, împănează mulţimea cu idei noi, o înveleşte cu felii de întreprinderi, o frige pe grătar de prospecte, o rumeneşte cu linguşiri, ca în cele din urmă s-o mănânce cu vreun sos nou, în care ea îşi încurcă picioarele şi de care se ameţeşte, ca o muscă în plombagină. Dar şi ce de strădanii s-au făcut, de la 1830 încoace în Franţa, pentru a mări zelul, respectul de sine ale maselor inteligente şi progresive! Titluri, medalii, diplome, un fel de Legiune de Onoare[6] născocită pentru obştea mucenicilor, s-au urmat cu repeziciune. În sfârşit, toate fabricile de produse intelectuale au descoperit un pigment, un ghimber special, spre bucuria lor. De aci se trag primele, de aci dividendele anticipate; de aci acea recrutare de nume celebre, făcută fără ştirea nenorociţilor artişti care le poartă, punându-i astfel să coopereze activ la întreprinderi mai numeroase ca zilele anului, fiindcă legea n-a prevăzut furtul numelor. De aci se trage şi furtişagul ideilor pe care, asemănători negustorilor de sclavi din Asia, antreprenorii spiritului public le smulg, abia încolţite, creierului părintesc, le dezbracă, le târăsc în fata sultanului lor tâmp, Shahabahamul[7], acel public cumplit care, dacă nu petrece, le taie capul şi le ia înapoi tainul de aur.
Gaudissart se molipsi şi el de această nebunie a vremii noastre şi iată cum: o companie de asigurări pe viaţă şi pe capitaluri auzi vorbindu-se de elocvenţa lui irezistibilă şi-i propuse un câştig nemaiîntâlnit; iar el primi. O dată târgul încheiat, învoiala iscălită, voiajorul fu dat la înţărcat secretarului-general al administraţiei, care scoase mintea lui Gaudissart din scutece, îi explică punctele întunecate ale afacerii, îl învăţă jargonul, îi desfăcu bucată cu bucată tot mecanismul, îi desluşi cu de-amănuntul anatomia publicului deosebit pe care el avea să-l jumulească, îl îndopă cu fraze, îl îmbuibă cu răspunsuri de dat pe nepregătite, îl aprovizionă cu argumente decisive; într-un cuvânt, ascuţi vârful limbii care trebuia să lucreze asupra vieţii din Franţa. Dar şi pruncul răspunse de minune îngrijirilor date de domnul secretar-general. Fruntaşii Asigurărilor pe Viaţă şi Capitaluri l-au lăudat cu atâta căldură pe faimosul Gaudissart, au avut atâtea atenţii faţă de el, au pus aşa de bine în lumină, în înaltele sfere ale băncilor şi diplomaţiei intelectuale însuşirile acestei reclame vii, încât directorii financiari a două ziare faimoase în vremea aceea, dar dispărute acum, s-au gândit să-l folosească pentru a le face abonamente. Globul, organ al doctrinei lui Saint-Simon[8] şi Mişcarea, ziar republican, îl atraseră pe faimosul Gaudissart în birourile lor şi-i propuseră fiecare câte zece franci de cap de abonat dacă aduce o mie, dar numai cinci franci dacă trage pe sfoară numai cinci sute. PARTIDA Ziar politic nevătămând de fel PARTIDA Asigurări asupra capitalurilor, târgul se făcu. Gaudissart ceru totuşi o retribuţie de cinci sute de franci pentru cele opt zile în care trebuia să se pună în curent cu doctrina lui Saint-Simon[9], invocând sforţările nemaipomenite de memorie şi de inteligenţă de care este nevoie pentru a studia temeinic această marfă şi a putea vorbi despre ea aşa cum se cuvine „ca să nu fie înfundat”. Republicanilor nu le ceru nimic. În primul rând, fiindcă îl atrăgeau ideile republicane, singurele care, după părerea lui Gaudissart, ar fi putut stabili o egalitate raţională; apoi, Gaudissart, fusese pe vremuri amestecat în conspiraţia Carbonarilor francezi[10]; fusese arestat, dar eliberat din lipsă de dovezi; în sfârşit, atrase luarea-aminte a bancherilor ziarului că din iulie lăsase să-i crească mustaţa şi că nu-i mai trebuia decât o anumită şapcă şi nişte pinteni lungi, pentru ca să reprezinte Republica. Vreme de o săptămână se duse în fiecare dimineaţă la Globul, ca să tocească doctrina lui Saint-Simon, iar seara alerga la birourile societăţii de asigurare, ca să înveţe subtilităţile limbajului financiar. Aptitudinea, memoria lui erau atât de uimitoare, încât putu să pornească în călătorie pe la 15 aprilie, timp în care îşi făcea în fiecare an prima lui campanie. Se zice că două mari întreprinderi comerciale, îngrijorate de prostul mers al afacerilor, îl ademeniră pe ambiţiosul Gaudissart şi-l hotărâră să primească şi comisioanele lor. Regele voiajorilor se arătă milostiv, de dragul vechilor săi prieteni şi al primei uriaşe, care-i fu acordată.
— Ascultă, Jenny, mititico, spunea el, în trăsură, unei drăguţe florărese.
Oamenilor cu adevărat mari le place să se lase stăpâniţi de o fiinţă slabă; şi Gaudissart avea în Jenny tiranul său; la ora unsprezece, o aducea de la Gymnase, unde o dusese, foarte gătită, într-o lojă de rangul întâi.
— La întoarcere, Jenny, am să-ţi mobilez odaia, şi încă foarte îngrijit. Lungana de Matilda, care-ţi tot bate capul cu asemuirile ei, cu şalurile ei veritabile de India, aduse de curierii ambasadei ruseşti, cu argintăria ei aurită şi cu prinţul ei rus, care cred că e un mare farsor, nu va mai găsi ce să cârtească. Am să consacru împodobirii odăii tale toţi copiii pe care am să-i fac în provincie.
— Ia te uită! Ce drăguţ din partea ta! exclamă florăreasa. Cum, neruşinatule, nemernicule, îmi spui aşa liniştit, că o să faci copii, şi-ţi închipui că eu o să îndur aşa ceva?
— Vai! te-ai prostit, Jenny dragă? E un fel de a vorbi în negoţul nostru.
— Frumos negoţ!
— Dar ascultă o dată! Dacă vorbeşti întruna, sigur ca o să ai dreptate!
— Păi şi vreau să am dreptate întruna. Uite la el! nu ţi-e ruşine?
— Nu vrei să mă laşi să isprăvesc? Am luat sub ocrotirea mea o idee minunată, Un ziar care se face pentru copii. În meseria noastră, voiajorii când au făcut într-un oraş – să spunem – zece abonamente la Ziarul Copiilor, zic: am făcut zece copii; iar atunci când voi face zece abonamente la ziarul Mişcarea, am să spun; astă-seară am făcut zece Mişcări. Acum înţelegi?
— Halal să-ţi fie! Te-apuci să faci politică? Parcă te văd la Sainte-Pelagie[11], şi eu o să trebuiască să alerg acolo în fiecare zi. Ah! dac-ai şti la ce te înhami când iubeşti un bărbat, zău, mai bine v-am lăsa să vă descurcaţi singuri, voi toţi bărbaţii. Haide, mâine pleci, ce să ne mai băgăm în cap atâtea gânduri negre; toate astea-s prostii.
Trăsura se opri în faţa unei case clădite de curând, în strada d’Artois, unde Gaudissart şi Jenny se urcară la etajul al patrulea. Acolo locuia domnişoara Jenny Courand, despre care se zicea îndeobşte că ar fi fost cununată în taină cu Gaudissart, zvon pe care voiajorul nu-l dezminţea. Ca să-şi păstreze puterea asupra lui, Jenny Courand îl silea pe faimosul Gaudissart să aibă grijă de tot felul de nimicuri, ameninţându-l mereu că îl părăseşte dacă uită cumva vreunul dintre ele. Gaudissart trebuia să-i scrie din fiecare oraş unde se oprea şi să-i dea socoteală de fiecare faptă a lui.
— Şi câţi copii trebuie să faci, ca să-mi mobilezi odaia? zise ea aruncându-şi şalul şi aşezându-se lângă un foc viu.
— Am câte cinci gologani de fiecare abonament.
— Frumos! Şi cu cinci gologani crezi tu că o să mă îmbogăţeşti! Doar de-ai fi ca jidovul rătăcitor şi ai avea buzunarele cusute.
— Dar bine, Jenny, am să fac mii de copii. Gândeşte-te că până acum copiii n-au avut un ziar al lor. Dar prost mai sunt că vreau să-ţi explic politica afacerilor. Habar n-ai tu de toate astea!
— Ei, ia vezi, Gaudissart! Dacă sunt aşa de proastă, de ce mă iubeşti?
— Fiindcă eşti o proastă… încântătoare. Ascultă, Jenny! Vezi tu, dacă reuşesc să plasez Globul, Mişcarea, Asigurările şi mărfurile mele de Paris, în loc să câştig opt sau zece mii de franci amărui pe an, vânturându-mă de colo până colo, ca o paiaţă de bâlci, sunt în stare să aduc douăzeci sau treizeci de mii de franci dintr-o singură călătorie.
— Desfă-mi şiretele, Gaudissart, dar vezi, nu trage.
— Şi atunci, zise voiajorul uitându-se la spatele catifelat al florăresei, am să mă fac acţionar la ziare, ca Finot, un prieten de al meu, fiul unui pălărier, care are acum treizeci de mii de franci pe an şi care o să fie numit pair al Franţei[12]. Când te gândeşti că prichindelul de Popinot… Ah! Doamne, uitasem să spun că domnul Popinot a fost numit ieri ministrul Comerţului. Eu de ce n-aş avea ambiţie? Ehei! Aş prinde pălăvrăgeala de la tribună şi aş putea ajunge ministru. Şi încă îndrăzneţ de tot! Ia ascultă:
„Domnilor – zise el, stând în dosul unui fotoliu – presa nu e nicio unealtă, nicio negustorie. Privită din punct de vedere politic, presa e o instituţie. Or, noi suntem obligaţi aici să privim numai politic lucrurile, deci… (răsuflă adânc), deci, trebuie să ne dăm seama dacă e folositoare sau dăunătoare, dacă trebuie să fie încurajată sau oprită, constrânsă sau liberă: grave chestiuni! Nu cred că abuzez de clipele totdeauna atât de preţioase ale Camerei cercetând acest articol şi arătându-vă care sunt condiţiile. Mergem spre prăpastie. Desigur, legile nu sunt bătute la piuă cum trebuie…
— Ei? zise el uitându-se la Jenny. Toţi oratorii mână Franţa spre o prăpastie; spun asta, sau vorbesc despre carul statului, despre furtuni şi orizonturi politice. Parcă nu le cunosc eu toate minciunile! Mă pricep la orice negoţ. Şi ştii de ce? M-am născut cu căiţă în cap. Mama mi-a păstrat căiţa, am să ţi-o dau. Deci, o să fiu în curând la putere, eu, ăsta care mă vezi.
— Tu?
— Şi de ce adică n-aş fi baronul Gaudissart, pair al Franţei? Nu l-au făcut până acum de două ori deputat pe domnul Popinot, în arondismentul al patrulea? La masă cu Ludovic-Filip! Se zice că Finot o să ajungă consilier de stat. Ah! De m-ar trimite pe mine ambasador la Londra, le-aş arăta eu englezilor. Nimeni nu l-a păcălit încă pe Gaudissart, pe faimosul Gaudissart. Da! Nu m-a pus nimeni în cofă şi nici n-o să mă pună vreodată, în nicio meserie, politică sau nepolitică, aci sau aiurea. Dar deocamdată, trebuie să fiu cu trup şi suflet al capitalurilor, al Globului, al Mişcării, al Copiilor şi al mărfii de Paris.
— O s-o păţeşti cu ziarele alea ale tale. Mă prind că nici n-apuci bine să ajungi la Poitiers şi au să te înhaţe.
— Pe ce ne prindem, mititica?
— Pe un şal.
— Fie! Dacă pierd şalul, mă întorc iar la marfa mea de Paris şi la pălării. Dar să-l înfunde cineva pe Gaudissart, niciodată, niciodată!
Şi faimosul voiajor se înfipse în faţa frumoasei Jenny, o privi ţanţoş, cu o mână petrecută sub jiletcă, cu capul întors pe trei sferturi, cu o înfăţişare napoleoniană.
— Of! Caraghios mai eşti! Ce ai mâncat astă seară?
Gaudissart era un bărbat de treizeci şi opt de ani, de statură mijlocie, voinic şi gras, ca un bărbat deprins să umble cu diligenta; cu o faţă rotundă ca un dovleac, roşcovană, cu trăsături regulate, ca acele chipuri clasice adoptate de sculptorii tuturor ţărilor pentru statuile Belşugului, Legii, Puterii, Negoţului, şi aşa mai departe… Pântecul lui proeminent avea forma unei pere. Avea picioare scurte, dar era sprinten şi nervos. O luă pe Jenny, pe jumătate dezbrăcată, şi o puse în pat.
— Taci, femeie liberă ce eşti! zise el. Habar n-ai ce e femeia liberă, Saint-Simonismul, Antagonismul, Furierismul, Criticismul[13] şi cu exploatarea pătimaşă, ei uite! Asta e… în sfârşit, sunt zece franci de fiecare abonament, doamnă Gaudissart…
— Pe cuvântul meu de onoare, eşti nebun, Gaudissart!
— Din ce în ce mai nebun după tine, zise el, aruncându-şi pălăria pe divanul florăresei.
A doua zi de dimineaţă, după ce mâncă la prânz foarte mult la Jenny Courand, Gaudissart porni călare, ca să meargă în capitalele de plasă, a căror cercetare îi fusese dată în grijă mai cu deosebire, de către feluritele întreprinderi în slujba cărora îşi pusese tot talentul. După ce îi trebuiseră patruzeci şi cinci de săptămâni ca să străbată locurile cuprinse între Paris şi Blois, se opri două săptămâni în oraşul acesta din urmă, ca să-şi scrie scrisorile şi să viziteze târguşoarele din judeţ. În ajunul plecării sale la Tours, trimise domnişoarei Jenny Courand scrisoarea următoare ale cărei amănunte fermecătoare nu ar putea fi întrecute de nicio povestire, şi care dovedeşte de altfel cât de legitime erau legăturile care uneau pe aceste două fiinţe
[1] Pirofor – compoziţie chimică care ia foc în contact cu aerul.
[2] De actu et visu – în limba latină: prin acţiune şi vedere, din experienţă proprie.
[3] Similia similibus – în limba latină: cele asemenea se potrivesc între ele; deviza medicinii homeopatice „similis similibus curantur” exprimă părerea că bolile se tămăduiesc cu leacuri asemănătoare cu afecţiunile respective.
[4] Schimbarea de la 1830 – revoluţia franceză din 1830.
[5] Urbi et orbi – în limba latină: peste tot („oraşului şi universului”).
[6] „Legiunea de onoare” – decoraţie franceză, instituită în 1802 de Napoleon Bonaparte; pe atunci prim-consul, pentru a răsplăti serviciile militare şi civile.
[7] Shahabahamul – şahul cel mare.
[8] Globul, gazeta doctrinei lui Saint-Simon – Globul al cărui prim număr a apărut în septembrie 1824, a fost mai întâi o publicaţie literară care susţinea şcoala romantică: apoi a avut preocupări filosofice şi politice; din 1830, a devenit organul partizanilor lui Saint-Simon.
[9] Saint-Simon (1760-1825), unul dintre marii socialişti utopici, din secolul al XIX-lea, s-a apropiat de înţelegerea rolului proprietăţii şi claselor în dezvoltarea societăţii. Constatând antagonismele. el se interesează de „clasa cea mai numeroasă şi cea mai săracă”, dar nu vede misiunea istorică a proletariatului şi preconizează, ca soluţie, organizarea ştiinţifică a marii industrii în sânul societăţii capitaliste.
[10] Mişcarea carbonarilor francezi – mişcare liberală conspirativă care s-a întins în Franţa din vremea Restauraţiei, venind din Italia: numele italienesc de „carbonari” se datora faptului că, adesea, conspiratorii se adunau la început în colibele cărbunarilor.
[11] Sainte-Pelagie – închisoare din vechiul Paris. În Sainte-Pelagie erau închişi scriitorii şi deţinuţii politici, între 1792 şi 1899.
[12] Pair al Franţei – membru al Camerei superioare, în timpul Restauraţiei.
[13] Saint-Simonismul. Antagonismul, Furierismul, Criticismul – Gaudissart citează unele curente filosofice ale vremii; alături de cel al lui Saint-Simon, socialismul utopic al lui Fourier (1772—1837) preconiza o organizare socială nouă, bazată pe înalta productivitate a muncii, dar cu colaborarea capitaliştilor; criticismul era denumirea pe care a dat-o Kant (1724—1804) filosofiei sale.