Honore de Balzac romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez

            Strada Tourniquet1-Saint-Jean – odinioară una dintre străzile cele mai întortocheate şi mai întunecoase ale vechiului cartier care înconjoară Primăria – şerpuia de-a lungul micilor grădini ale Prefecturii Parisului şi da în strada Martroi, tocmai la colţul unui zid, dărâmat astăzi. În locul acesta, se vedea bariera de în care s-a tras numele străzii şi care n-a fost desfiinţată decât în 1823, când oraşul Paris a clădit pe locul unei grădiniţe ce ţinea de Primărie, o sală de bal pentru serbarea dată în onoarea ducelui de Angouleme la întoarcerea lui din Spania2. Strada Tourniquet, în partea ei cea mai lată, la ieşirea din strada Tixeranderie, nu avea decât o lăţime de cinci picioare. Astfel că, pe vreme ploioasă, o apă murdară scălda partea de jos a caselor vechi ce mărgineau această stradă, luând cu ea gunoaiele puse de fiecare gospodină la colţul casei. Căruţele cu gunoi nu puteau trece pe-acolo, locuitorii îşi puneau nădejdea în vreo furtună ca să le cureţe strada, veşnic plină de noroi. Dar cum putea fi curată? Vara, când soarele îşi arunca din plin razele asupra Parisului, o perdea de aur scânteia ca ascuţişul unei săbii, luminând pentru o clipă întunericul acestei străzi, fără a putea usca umezeala de totdeauna, ce se întindea de la parter până la catul întâi al acelor case tăcute şi negre. Locuitorii, care în luna iunie îşi aprindeau lămpile la ora cinci, nu le stingeau niciodată iarna.           Astăzi încă, trecătorul inimos care porneşte din Marais3 pe cheiuri, luând-o de la capătul străzii Chaume, pe străzile Homme-Armé, Billettes şi Deux-Portes, dând în strada Tourniquet, va crede că a mers doar pe sub nişte hrube.           Aproape toate străzile vechiului Paris, a cărui strălucire a fost atât de mult lăudată în cronici, semănau cu acest labirint umed şi întunecos, în care iubitorii de trecut se mai pot încă minuna de unele ciudăţenii istorice. Astfel, când casa aşezată pe colţul făcut de strada Tourniquet cu strada Tixeranderie mai era în fiinţă, privitorii vedeau urmele a două inele groase de fier prinse în zid, rămăşiţă a acelor lanţuri pe care paznicul cartierului le întindea în fiecare seară pentru pază.           Casa aceasta, vrednică de a fi privită din pricina vechimii ei, fusese clădită cu o prevedere care dovedea starea nesănătoasă a acestor locuinţe vechi, deoarece, pentru a întări parterul, se ridicaseră bolţile pivniţei cam cu două picioare deasupra pământului, ceea ce te făcea să urci trei trepte ca să intri în casă. Pervazul uşii de la intrare se rotunjea ca o boltă, în semicerc, a cărei cheie era împodobită cu un cap de femeie şi cu nişte arabescuri roase de vreme. Trei ferestre, cu pervazul la înălţimea unui stat de om, ţineau de o mică locuinţă, aşezată în acea parte a casei care dădea pe strada Tourniquet, de unde îi venea lumina. Ferestrele acelea dărăpănate erau apărate de drugi groşi de fier, destul de rari şi care încheiau cu o măciulie rotundă, ca acelea ce se văd la zăbrelele brutarilor.           Dacă în timpul zilei vreun trecător curios arunca o privire în cele două camere din care se compunea locuinţa, îi era cu neputinţă să vadă ceva, fiindcă era nevoie de soarele de iulie ca să poată descoperi în camera de-a doua cele două paturi acoperite cu postav verde şi alăturate sub tăbliile de lemn care căptuşeau o firidă veche; seara însă, pe la orele trei, de îndată ce se aprindea lumânarea, se putea zări prin fereastra primei odăi o femeie bătrână, aşezată pe un scăunel în colţul vetrei, unde sufla într-o sobiţă pe care fierbea încet o tocană, cum se pricep că facă portăresele. Câteva vase de bucătărie şi unelte de gospodărie, agăţate în fundul odăii, se desluşeau în umbră. La ora aceea, o masă veche aşezată pe două picioare puse cruciş, fără faţă de masă, era împodobită cu câteva tacâmuri de cositor şi eu mâncarea pregătită de bătrână. Trei scaune proaste mobilau odaia aceasta, care slujea totodată de bucătărie şi de sufragerie. Deasupra vetrei se găsea un ciob de oglindă, un amnar, trei pahare, chibrituri şi o oală mare albă, hârbuită. Podeaua odăii, însă, vasele, vatra, totul te incinta prin buna rânduială şi economia care domnea în acest cămin rece şi întunecos.           Chipul palid şi zbârcit al bătrânei se potrivea cu întunecimea străzii şi cu rugina casei. Văzând-o nemişcată pe scaun, ai fi zis că face parte din casa aceasta, ca un melc în găoacea lui; chipul ei, pe care răzbea un fel de expresie nelămurită de răutate de sub o blândeţe prefăcută, era încununat cu o bonetă de tul, rotundă şi turtită, care îi ascundea prea puţin părul alb; ochii mari şi cenuşii erau la fel de liniştiţi ca şi strada: şi numeroasele zbârcituri de pe obraz semănau cu crăpăturile pereţilor.           Fie că se născuse în sărăcie, fie că decăzuse dintr-o trecută strălucire, părea de mult împăcată cu trista ei soartă.           De la răsăritul soarelui şi până seara, în afară de timpul când pregătea masa sau când se ducea, purtând un coş, să cumpere merinde, bătrâna asta şedea în cealaltă cameră, dinaintea ultimei ferestre, în faţa unei fete tinere. La orice ceas al zilei, trecătorii zăreau pe tânăra lucrătoare, aşezată într-un jeţ vechi de catifea roşie, cu grumazul aplecat pe un gherghef de brodat, lucrând cu râvnă. Maică-sa avea şi ca un gherghef verde pe genunchi şi se îndeletnicea cu facerea tulului, dar degetele ei mânuiau anevoie ghemele. Vederea îi slăbise şi nasul ei noduros, de bătrână de şaizeci de ani, purta nişte ochelari străvechi, de aceia ce se ţin pe vârful nărilor numai datorită apăsării pe care acestea o exercită.           Când venea seara, aceste două fiinţe harnice aşezau între ele o lampă, a cărei lumină, trecând prin două globuri de sticlă pline cu apă, arunca pe lucrul lor o puternică lumină, care îngăduia uneia dintre ele să vadă firele cele mai subţiri aflate în ghemele gherghefului ei şi celeilalte să deosebească desenele cele mai gingaşe trase pe ţesătura pe care o broda.

Contele de Fontaine, şeful uneia dintre cele mai vechi familii din Poitou1, slujise cu iscusinţă şi curaj cauza Bourbonilor2 în timpul războiului pe care vendeenii3 l-au purtat împotriva Republicii. După ce scăpase teafăr din toate primejdiile ce ameninţară pe conducătorii regalişii în acea epocă furtunoasă a istoriei contemporane, îi plăcea să spună:           — Eu sunt unul dintre cei care s-au jertfit pe treptele tronului!           Această glumă avea un sâmbure de adevăr, dat fiind că era vorba de un om care în sângeroasa zi a luptelor de la Quatre-Chemins fusese cules dintre morţi. Deşi sărăcit cu totul în urma confiscărilor, acest leal vendeean refuzase cu încăpăţânare toate slujbele bine retribuite pe care i le oferise împăratul Napoleon. Nezdruncinat în concepţiile lui aristocratice, se supusese orbeşte concepţiilor clasei sale atunci când socotise că a sosit momentul să-şi aleagă o tovarăşă de viaţă. În ciuda încercărilor unui revoluţionar proaspăt îmbogăţit de a şi-l face ginere, punând mult preţ pe o asemenea încuscrire, el se însurase cu o domnişoară de Kergarouët, fără nici o avere, dar a cărei familie este una dintre cele mai străvechi din Bretania.           Restauraţia4 îl găsi pe domnul de Fontaine împovărat cu o familie numeroasă. Cu toate că nu era în firea acestui inimos gentilom să ceară favoruri, se supuse totuşi dorinţelor soţiei sale, îşi părăsi moşia, al cărei venit modest abia îi ajungea ca să-şi ţină copiii, şi se mută la Paris. Dezamăgit de lăcomia cu care foştii lui camarazi îşi împărţeau între ei funcţiile şi demnităţile constituţionale, era gata să se întoarcă la fâşia lui de pământ, când primi o adresă ministerială, prin care o excelenţă destul de cunoscută îl înştiinţa că i s-a conferit gradul de general de brigadă, în virtutea ordonanţei ce dădea dreptul ofiţerilor din armatele catolice de a-şi socoti primii douăzeci de ani, în care Ludovic ai XVIII-lea5 nu domnise, ca ani de serviciu. Peste câteva zile, vendeeanul mai primi, tot din oficiu, fără să fi făcut nici un demers, crucea ordinul „Legiunii de onoare” şi pe aceea a „Sfântului Ludovic”. Aceste favoruri ce-i veneau unul după altul, şi pe cane credea că le datorează faptului că monarhul nu-l uitase, îl clătinară în hotărârea lui; nu se mai mulţumi, aşa cum făcuse cu evlavie până atunci în fiecare duminică, să-şi ducă familia la Tuileries6 să strige „Trăiască regele” în sala mareşalilor, în clipa când se adunau toţi prinţii la capelă, şi ceru favoarea unei întrevederi particulare. Dar audienţa, care i se acordă numaidecât, nu fu câtuşi ele puţin particulară. Salonul regal era înţesat de slujitori bătrâni, ale căror chipuri pudrate, privite de o anumită înălţime, semănau cu un covor înzăpezit. Aici, gentilomul îşi regăsi vechii lui camarazi, care îl primiră cu oarecare răceală; în schimb, prinţii i se părură „adorabili”, expresie entuziastă, ce-i scăpă din gură în momentul când cel mai binevoitor dintre stăpânii lui, despre care contele credea că nu-l cunoaşte decât după nume, se apropie de el ca să-i strângă mâna şi să-l proclame drept cel mai neaoş dintre vendeeni. Cu tot acest elogiu însă, nici uneia dintre augustele figuri nu-i trecu prin minte să-l întrebe ceva în legătură cu pierderile pe care le suferise, sau cu banii pe care-i vărsase atât de darnic în vistieria armatei catolice. Îşi dădu seama, cam târziu e drept, că făcuse războiul pe socoteala lui propria. Către sfârşitul serii, socoti că îşi poate îngădui o aluzie spirituală la starea lui materială, asemănătoare de altfel cu aceea a multor alţi gentilomi. Maiestatea sa prinse a râde din toată inima, orice vorbă te duh având darul să-i placă, dar pe urmă replică printr-una dintre acele glume regale a cărei blândeţe ustură mai tare decât asprimea unei dojeni. Unul dintre cei mai intimi confidenţi ai regelui se grăbi să se apropie de interesantul vendeean, şi, printr-o frază subtilă şi politicoasă, îi dădu să înţeleagă că n-a sosit încă momentul să se socotească cu stăpânii: la ordinea zilei figurau alte întâmplări, mult mai întârziate decât a sa, şi care aveau să servească, de bună seamă, la istoricul revoluţiei. Contele se desprinse pe neobservate din grupul venerabil care forma un respectuos semicerc în faţa augustei familii. Apoi, după ce-şi desfăcu, nu fără bătaie de cap, sabia care se încurcase între picioarele subţiri, străbătu curtea palatului de la Tuileries, îndreptându-se pe jos spre trăsura ce şi-o lăsase pe chei. Cu îndârjirea specifică nobilimii de viţă veche pentru care amintirea Ligii şi a Baricadelor7 nu s-a stins încă, în trăsură răbufni cu glas tare şi cu riscul de a se compromite, împotriva schimbării ce se produsese la curte.           „Altădată – îşi spunea el – oricine putea să vorbească regelui pe faţă despre micile lui neajunsuri. Seniorii puteau să-i ceară, fără nici o teamă, favoruri şi bani, dar acum să nu poţi căpăta, fără scandal, nici măcar restituirea sumelor împrumutate în cadrul serviciului? La dracu! Crucea „Sfântului Ludovic„ şi gradul de general de brigadă nu fac cât cele trei sute de mii de livre8 pe care le-am cheltuit, până la una, pentru cauza regală. Am să-i vorbesc din nou regelui, dar de data asta deschis şi în cabinetul său.” Întâmplarea asta slăbi cu atât mai mult zelul domnului de Fontaine, cu cât repetatele lui cereri de audienţă rămaseră mereu fără răspuns. Pe deasupra, el mai văzu cum toţi intruşii Imperiului ajungeau la demnităţile rezervate, sub vechea monarhie, numai celor mai bune familii.           „Totul e pierdut – îşi spuse contele într-o dimineaţă. De bună seamă. Regele a fost şi el revoluţionar. Dacă n-ar fi Monsieur9 care nu-şi calcă demnitatea şi-şi răsplăteşte slujitorii credincioşi, nu ştiu pe ce mâini ar ajunge într-o zi coroana Franţei, dacă regimul ăsta ar continua prea mult. Blestematul lor sistem constituţional este cel mai rău dintre toate formele de guvernământ, şi niciodată, nu va fi potrivit pentru Franţa. Ludovic al XVIII-lea şi domnul Beugnot10 au dat totul peste cap la Saint-Ouen.

Prima parte.           Franţa, şi cu deosebire Bretania, mai posedă şi astăzi câteva oraşe rămase cu totul în afara mişcării sociale care dă fizionomia veacului al nouăsprezecelea. Lipsite de comunicaţii vii şi susţinute cu Parisul, de-abia legate printr-un drum prost cu subprefectura sau reşedinţa de care depind, oraşele acestea ascultă sau privesc trecerea noii civilizaţii ca pe un spectacol, minunându-se fără s-o aplaude; şi, fie că se tem de ea, fie că o iau în râs, rămân credincioase vechilor moravuri a căror pecete o poartă. Cel ce ar vrea să voiajeze ca arheolog al spiritului şi să cerceteze oamenii, în loc să cerceteze pietrele, ar putea regăsi o imagine a veacului lui Ludovic al XV-lea în vreun sat din Provence, pe cea a veacului lui Ludovic al XIV-lea în adâncul Poitou-ului pe cea a veacurilor încă şi mai vechi în adâncul Bretaniei. Cele mai multe dintre aceste oraşe au decăzut dintr-o strălucire despre care nu vorbesc deloc istoricii, mai preocupaţi de fapte şi de date decât de obiceiuri, dar a cărei amintire trăieşte încă în memorie, ca în Bretania, unde caracterul naţional nu prea îngăduie uitarea a ceea ce este în legătură cu locurile de baştină. Multe dintre aceste oraşe au fost capitalele vreunui mic stat feudal, comitat sau ducat cucerit de coroană ori fărâmiţat între moştenitori, din pricina lipsei unei descendenţe bărbăteşti. Dezmoştenite de activitatea lor, aceste capete au devenit de-atunci încoace braţe. Braţul, lipsit de hrană, se usucă şi vegetează. Aşa încât, de treizeci de ani, portretele acestea ale vremurilor bătrâneşti încep să se şteargă şi să devină rare. Producând pentru mase, industria modernă se dezvoltă distrugând creaţiile străvechii arte, ale cărei roade erau cu totul personale şi pentru consumator şi pentru meşterul ce le făurea. Noi avem produse, nu mai avem opere. Monumentele sunt şi ele, în bună parte, prinse în fenomenele acestea retrospective. Or, pentru industrie, monumente sunt carierele de piatră de construcţie, minele de salpetru sau depozitele de bumbac. Câţiva ani încă, şi aceste originale cetăţi vor fi transformate şi nu se vor mai vedea decât în iconografia aceasta literară.      Unul dintre oraşele în care se regăseşte cea mai corectă fizionomie a veacurilor feudale este Guérande. Acest nume e suficient spre a trezi mii de amintiri în mintea pictorilor, a artiştilor, a gânditorilor ce se pot duce pe ţărmul pe care sălăşluieşte acest magnific giuvaer al feudalităţii, atât de falnic aşezat încât să domine şleaurile dintre mare şi dune, şi care este ca vârful unui triunghi în colţurile căruia se află alte două bijuterii, nu mai puţin curioase, Croisic şi burgul Batz. După Guérande, numai Vitré, situat în centrul Bretaniei, şi Avignon în sud, îşi mai păstrează în toiul epocii noastre intacta lor înfăţişare din Evul Mediu. Încă şi azi Guérande este împrejmuită de puternicele sale ziduri: latele-i şanţuri de apărare sunt pline cu apă, crenelurile-i sunt întregi, meterezele-i nu sunt năpădite de mărăcini, iedera nu şi-a aşternut mantia peste turnurile-i pătrate ori rotunde. Are trei porţi, la care se văd uriaşele verigi ale grilajurilor de fier, nu poţi intra acolo decât trecând peste un pod umblător de lemn, legat în fier, care nu se mai ridică, dar care ar putea să se mai ridice. Primăria a fost blamată, în 1820, că a plantat plopi de-a lungul şanţurilor de apărare, ca să adumbrească promenada. Ea a răspuns că, de o sută de ani. Spre latura dinspre dune, lunga şi frumoasa esplanadă a fortificaţiilor care par terminate ieri fusese preschimbată într-o alee umbrită de ulmi sub care se desfătau locuitorii. La Guérande, casele n-au suferit nici o schimbare, ele n-au devenit nici mai mari, nici mai mici. Niciuna n-a simţit pe faţada ei ciocanul arhitectului ori pensula zugravului, şi nici nu s-a încovoiat sub greutatea vreunei etaj adăugat. Toate au caracterul lor de la obârşii. Unele se sprijină pe nişte stâlpi de lemn ce alcătuiesc galerii pe sub care circulă trecătorii şi ale căror planşeuri se îndoaie fără a se rupe. Casele negustorilor sunt mici şi scunde, cu faţadele acoperite cu plăci de ardezie bătute în cuie. Lemnul, putrezit acum, a fost folosit din plin la tocurile sculptate ale ferestrelor; iar la pervazuri el depăşeşte stâlpii ciopliţi în chip de figuri groteşti, se alungeşte în formă de animale fantastice pe la colţuri, însufleţit de marele dor de artă care, pe acele vremuri, dădea viaţă naturii moarte. Vechiturile acestea, pe care nimic nu le răpune, înfăţişează pictorilor tonurile brune şi figurile şterse atât de dragi pensulei lor. Străzile sunt ceea ce erau şi acum patru sute de ani. Doar că, întrucât populaţia nu mai e atât de numeroasă şi întrucât mişcarea socială este mai puţin vie, un călător dornic să cerceteze oraşul acesta, tot atât de frumos ca şi o străveche armură completă, ar putea străbate, nu fără melancolie, vreo stradă aproape pustie, unde ferestrele tăiate în piatră au fost înfundate cu paiantă, spre a evita impozitul. Strada duce la o poternă1 astupată de un zid tencuit, dincolo de care creşte un pâlc de copaci elegant orânduiţi de mâinile naturii bretone, una dintre cele mai luxuriante, dintre cele mai planturoase vegetaţii din Franţa. Un pictor, un poet s-ar opri să savureze adânca tăcere ce domneşte sub bolta încă nouă a acelei porţi, unde viaţa paşnicei cetăţi nu trimite nici un zgomot, unde bogata câmpie se arată în întreaga ei strălucire printre meterezele ocupate odinioară de arcaşi, de arbaletrieri, metereze asemănătoare cu înaltele vitralii ce se văd la unele foişoare. E cu neputinţă să te plimbi pe acolo fără ca la fiecare pas să nu te gândeşti la obiceiurile, la datinile din vremurile trecute; toate pietrele îţi vorbesc despre ele; în sfârşit, aici ideile Evului Mediu sunt încă în starea de superstiţie. Dacă, din întâmplare, trece vreun jandarm cu pălărie găitănată, prezenţa lui e un anacronism împotriva căruia cugetul protestează; dar nimic nu este mai rar decât a întâlni pe acolo vreo fiinţă sau vreun lucru din vremurile prezente.

Într-o noapte din iarna anului 1829-30, pe la ora unu, în salonul vicontesei de Grandlieu se mai aflau două persoane, care nu făceau parte din familia ei. Un tânăr chipeş, auzind bătaia pendulei ieşi. Când uruitul trăsurii răsună în curte, vicontesa, văzându-l numai pe fratele ei care termina partida de pichet începută cu un prieten, se îndreptă spre fiica sa; aceasta, stând în picioare în faţa căminului din salon, părea că cercetează o vizieră străvezie şi asculta uruitul trăsurii într-un fel care îndreptăţea temerile mamei sale.           — Camelio, dacă te vei purta şi de acum încolo cu tânărul conte de Restaud ca în astă-seară, mă vei sili să nu-l mai primesc. Ascultă-mă, copila mea, dacă ai încredere în dragostea ce ţi-o port, lasă-mă să te călăuzesc în viaţă. La şaptesprezece ani nu poţi judeca nici viitorul, nici trecutul, nici anumite principii sociale. Vreau să-ţi spun un singur lucru. Mama domnului de Restaud e o femeie de familie proastă, în stare să înghită milioane, o fostă domnişoară Goriot1, despre care s-au spus multe pe vremuri. S-a purtat aşa de urât cu tatăl ei, încât nu merită, fără îndoială, să aibă un fiu atât de bun. Tânărul conte o adoră şi o ajută cu un devotament demn de cele mai mari laude, are o grijă deosebită de fratele şi de sora lui. Dar, oricât de minunată i-ar fi purtarea, adăugă contesa cu subînţeles, atâta timp cât îi va trăi mama, nici o familie nu va cuteza să încredinţeze tânărului Restaud viitorul şi averea unei fete.           — Am auzit câteva cuvinte care mă îndeamnă să intervin în discuţia dintre dumneavoastră şi domnişoara de Grandlieu, exclamă prietenul familiei. Am câştigat, domnule conte, adăugă el, adresându-se partenerului său. Vă părăsesc pentru a veni în ajutorul nepoatei dumneavoastră.           — Iată ce înseamnă să ai urechi de avocat, rosti vicontesa. Dragul meu Derville, cum de ai putut auzi ce-i şopteam Cameliei?           — V-am înţeles privirile, răspunse Derville, aşezându-se într-un jilţ din colţul căminului.           Unchiul se apropie de nepoată, iar doamna de Grandlieu se aşeză pe un taburet, între fiica ei şi Derville.           — A sosit momentul să vă povestesc o întâmplare care vă va face să vă schimbaţi părerea despre situaţia contelui Ernest de Restaud.           — O întâmplare? Strigă Camelia. Povestiţi-ne-o cât mai repede, vă rog.           Derville aruncă doamnei de Grandlieu o privire care o făcu să înţeleagă că ceea ce-i va spune el o va interesa. Vicontesa de Grandlieu era, prin averea şi vechimea numelui ei, una dintre cele mai cu vază femei din cartierul Saint-Germain2; şi, deşi părea nefiresc ca un avocat parizian să-i vorbească pe un ton atât de familiar şi să aibă în casa ei o purtare atât de nestingherită, acest fenomen poate fi uşor explicat. Doamna de Grandlieu, care se întorsese în Franţa împreună cu familia regală, se stabilise la Paris, unde trăise la început numai din ajutoarele acordate de Ludovic al XVIII-lea din fondurile Listei Civile – ceea ce era o situaţie de nesuportat. Avocatul avusese prilejul să descopere unele vicii de formă în vânzarea casei Grandlieu, efectuată pe vremuri de către Republică, şi ceruse ca această casă să fie restituită vicontesei.           A deschis procesul, după o convenţie prealabilă, şi l-a câştigat. Încurajat de acest succes, a folosit cu atâta iscusinţă procedura împotriva nu ştiu cărui aşezământ religios, încât a obţinut restituirea pădurii ce-i aparţinuse lui de Grandlieu. Apoi a mai recuperat câteva acţiuni ale canalului Orléans şi câteva imobile destul de importante, cu care împăratul înzestrase o serie de aşezăminte publice. Refăcută astfel, datorită iscusinţei tânărului avocat, averea doamnei de Grandlieu s-a ridicat la un venit de aproape şaizeci de mii de franci, în perioada legii asupra îndemnizaţiilor, care i-a adus sume enorme. Foarte cinstit, priceput, modest şi sociabil, acest avocat devenise prietenul familiei. Cu toate că serviciile făcute doamnei de Grandlieu i-ar fi putut asigura preţuirea şi clientela celor mai distinse case din cartierul Saint-Germain, el nu profita de pe urma acestei situaţii, aşa cum ar fi profitat un om ambiţios. Dimpotrivă, respingea propunerile vicontesei, care ar fi vrut să-l vadă renunţând la avocatură şi să-l lanseze în magistratură, carieră în care, datorită relaţiilor ei, ar fi avansat foarte repede.           Cu excepţia casei Grandlieu, unde îşi petrecea uneori serile, avocatul nu ieşea în societate decât în interes de afaceri. Era nespus de fericit că putuse să-şi pună în lumină calităţile, datorită devotamentului său faţă de doamna de Grandlieu, căci, altfel, ar fi riscat să-şi ducă de râpă biroul. Derville nu era făcut să fie avocat.           De când contele Ernest de Restaud începuse să vină în casa vicontesei şi Derville descoperise simpatia Cameliei pentru acest tânăr, el o vizita pe doamna de Grandlieu tot aşa de des cum ar fi vizitat-o un filfizon din Chaussée d'Antin3, proaspăt primit în cercurile nobilului cartier. Cu câteva zile mai înainte, la un bal, aflându-se alături de Camelia, îi spusese arătând pe tânărul conte:           — Păcat că băiatul ăsta nu are vreo două-trei milioane, nu-i aşa?           — Nu văd în asta nici o nenorocire, îi răspunse ea. Domnul Restaud are multe calităţi, este cult şi bine văzut de ministrul pe lângă care lucrează. Nu mă îndoiesc că va ajunge un om cu vază. Băiatul ăsta va găsi bani cât îi va pofti inima, în ziua în care va ajunge la putere.           — Desigur, dar dacă ar fi bogat de pe acum?           — Dacă ar fi bogat, spusese Camelia roşind, toate fetele care se găsesc aci s-ar întrece să-l cucerească, şi arătase spre perechile ce dansau un cadril.           — Şi atunci domnişoara de Grandlieu n-ar mai fi singura către care şi-ar îndrepta el privirile. Iată de ce aţi roşit! Vă place, nu-i aşa? Haide, mărturisiţi!           Camelia se ridicase brusc.           „Îl iubeşte”, gândise Derville.

I.           GILLETTE.           Într-o dimineaţă friguroasă de decembrie, spre sfârşitul anului 1612, un tânăr îmbrăcat în haine ponosite se plimba prin faţa porţii unei case din strada Les Grands-Augustin, din Paris. După ce umblă destul de mult timp pe această stradă, nehotărât ca un îndrăgostit care nu cutează să intre la prima sa iubită, oricât de uşurică ar fi ea, trecu, în sfârşit, pragul acelei uşi şi întrebă dacă maestrul François Porbus2 era acasă. La răspunsul afirmativ al unei bătrâne care mătura o încăpere de jos, tânărul urcă încet scara, oprindu-se la fiecare treaptă ca un proaspăt curtean îngrijorat de primirea pe care avea să i-o facă regele. Când ajunse sus, rămase o clipă pe palier, şovăind să ridice ciocănelul grotesc care împodobea uşa atelierului unde lucra, fără îndoială, pictorul lui Henric al IV-lea, părăsit de Marie de Medicis3 pentru Rubens. Tânărul era cuprins de acel sentiment adânc care a făcut desigur să vibreze inima marilor artişti când, în culmea tinereţii şi a dragostei lor pentru artă, au întâlnit un om de geniu sau vreo capodoperă. Există în toate sentimentele omeneşti o floare timpurie, născută dintr-un nobil entuziasm oare scade mereu, până când fericirea ajunge o amintire, şi faima o minciună. Dintre aceste emoţii nestatornice, niciuna nu seamănă mai bine cu dragostea, ca pasiunea tinerească a unui artist care începe fermecătorul supliciu al destinului său glorios şi nefericit, pasiune plină de îndrăzneală şi de timiditate, de credinţe nelămurite şi de nelipsite descurajări. Adolescentului înzestrat, uşurel la pungă, care n-a vibrat cu putere înfăţişându-se înaintea unui mare artist, îi va lipsi întotdeauna o coardă a inimii, o nu ştiu ce anume trăsătură de penel, emotivitatea artistică în operă, o anumită expresie poetică. Când unii lăudăroşi, plini de ei înşişi, se încred prea curând în viitorul lor, ei trec drept oameni deştepţi doar în ochii proştilor. În această privinţă, tânărul necunoscut părea să aibă mari merite, dacă trebuie să judecăm talentul după acea timiditate a începătorilor, după acea sfiiciune de nedefinit pe care oamenii sortiţi gloriei ştiu să o piardă practicându-şi arta, întocmai cum femeile frumoase o pierd pe a lor în manevrele cochetăriei. Obişnuinţa de a triumfa micşorează neîncrederea în sine, şi sfiiciunea nu-i, poate, altceva decât neîncredere.           Copleşit de mizerie şi uimit în acel moment de îndrăzneala sa, sărmanul neofit nici n-ar fi pătruns la pictorul căruia îi datorăm minunatul portretai lui Henric al IV-lea, fără ajutorul neaşteptat trimis de întâmplare. Tocmai atunci un bătrân urca scara. Tânărul nostru ghici, după ciudăţenia costumului, după bogăţia plastronului de dantelă, după siguranţa suverană a mersului, că acest personaj era sau protectorul, sau prietenul pictorului; se dădu la o parte ca să-i facă loc şi îl cercetă plin de curiozitate, sperând să descopere în el firea bună a unui artist, sau caracterul prevenitor al oamenilor îndrăgostiţi de artele frumoase, dar zări pe acea faţă ceva diabolic şi mai ales un nu ştiu ce care ispiteşte pe artişti. Închipuiţi-vă o frunte pleşuvă, bombată, proeminentă, care adumbrea un nas mic şi turtit, răsfrânt la vârf întocmai ca al lui Rabelais sau al lui Socrate, o gură surâzătoare şi încreţită, o bărbie mică, ridicată cu semeţie şi împodobită cu o barba căruntă şi ascuţită, nişte ochi verzi ca marea, şterşi de bătrâneţe, dar care, prin contrastul cu albul de sidef în care înota pupila, aruncau, desigur, uneori, în culmea furiei sau a entuziasmului, priviri magnetice. De altfel, faţa îi era deosebit de ofilită din pricina ravagiilor vârstei, dar mai ales a acelor gânduri care sapă deopotrivă sufletul şi trupul.           Ochii erau lipsiţi de gene şi de-abia se mai zăreau deasupra arcadei boltite câteva urme de sprâncene. Aşezaţi acest cap pe un trup subţire şi plăpând, înconjuraţi-l cu o dantelă de un alb strălucitor, găurită ca o strecurătoare, aruncaţi peste jiletca neagră a bătrânului un lanţ greu de aur şi veţi avea imaginea nedesăvârşită a acestui personaj pe care lumina slabă a scării îl scaldă sub o culoare fantastică. Ai fi spus o pânză de Rembrandt, mergând fără zgomot şi fără ramă, în acea ambianţă întunecată, proprie marelui pictor. Bătrânul aruncă spre tânăr o privire pătrunzătoare, bătu de trei ori în uşă şi spuse unui bărbat bolnăvicios, cam de vreo patruzeci de ani, care veni să-i deschidă:           — Bună ziua, maestre.      Porbus se înclină respectuos, îl lăsă şi pe tânăr să intre, crezând că-l însoţeşte pe bătrân, şi nu se mai sinchisi de el, mai ales că neofitul rămase cuprins de vraja pe care o simt desigur pictorii înnăscuţi când văd pentru prima oară un atelier unde se dezvăluie câteva din meşteşugurile artei. Atelierul pictorului Porbus primea lumină printr-un geamlâc fixat în tavan. Strălucirea zilei, adunată pe o pânză întinsă pe şevalet şi pe care se vedeau doar trei-patru linii albe, nu ajungea până la adâncimile întunecoase din ungherele vastei încăperi; dar câteva sclipiri aprindeau, în această umbră roşcată, fluturaşi argintii pe pântecul unei platoşe de cavaler agăţată pe perete, brăzdau cu o linie de lumină cornişa sculptată şi lucioasă a unui străvechi bufet încărcat cu vase ciudate sau împestriţau cu puncte scânteietoare urzeala grăunţoasă a unor vechi draperii de mătase ţesute cu aur, aruncate acolo în falduri mari, ca model. Frânturi de ghips, fragmente şi torsuri de divinităţi antice, lustruite drăgăstos de sărutul veacurilor, erau presărate pe măsuţe şi console.