Honore de Balzac romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez

Fără îndoială, într-un viitor destul de apropiat, calea ferată va face să dispară câteva meserii, iar pe altele le va transforma, mai ales pe acelea privitoare la diferitele mijloace de transport folosite în prezent pentru a călători în împrejurimile Parisului. De asemenea, în curând, persoanele şi întâmplările care reprezintă părţile componente ale povestirii de faţă vor face ca această Scenă să aibă valoarea unui document arheologic. Nepoţii noştri nu vor fi oare încântaţi să ia cunoştinţă de materialul social al unei epoci despre care vor vorbi spunând „pe vremuri”? De exemplu, astăzi nu mai există pitoreştile coucous2, faetoanele care staţionau în Place de la Concorde încurcând circulaţia pe strada Cours-la-Reine3, acele coucous atât de înfloritoare un secol întreg şi atât de numeroase încă în anul 1830; şi chiar şi la cele mai atrăgătoare serbări câmpeneşti, în 1842 abia dacă mai zăreşti câte unul mergând pe drum.           În 1820, regiunile renumite pentru pitorescul lor şi cunoscute sub numele de Împrejurimile Parisului, încă nu aveau toate un serviciu regulat de transport public. Totuşi, Touchard tatăl şi fiul4 cuceriseră monopolul transporturilor pentru orăşelele cele mai populate, pe o rază de cincisprezece leghe, iar întreprinderea lor ocupa o clădire măreaţă pe strada Faubourg Saint-Denis. Deşi întreprinderea de transport Touchard era veche, se străduia în fel şi chip, poseda un capital mare şi avea toate avantajele pe care le oferă o centralizare puternică, găsise în faetoanele acelea din foburgul Saint-Denis un concurent teribil pentru punctele situate pe o rază de şapte-opt leghe de Paris. Pasiunea parizianului pentru viaţa la ţară e atât de puternică încât întreprinderile locale luptau la rândul lor cu destul folos împotriva Micilor-Mesagerii, cum era numită întreprinderea lui Touchard pentru a se deosebi de Marile-Mesagerii din strada Montmartre. Pe vremea aceea, succesul întreprinderii Touchard îi stimula pe oamenii de afaceri. Pentru cele mai neînsemnate localităţi din împrejurimile Parisului apărură deodată întreprinderi de transport cu trăsuri frumoase, rapide şi comode, plecând din Paris şi întorcându-se la ore fixe, în toate direcţiile şi pe o rază de zece leghe, şi care îşi făceau o concurenţă îndârjită. Învins în cursele de patru la şase leghe, acest coucou s-a mulţumit cu distanţele mici şi a mai trăit încă vreo câţiva ani. În sfârşit, şi-a dat duhul de îndată ce omnibuzele5 au demonstrat posibilitatea de a transporta optsprezece persoane într-un vehicul tras de doi cai. Astăzi, dacă din întâmplare va mai fi existând vreo pasăre din acestea cu zborul atât de împleticit6 în dugheană vreunui negustor de trăsuri vechi, acest coucou ar fi prin structura şi prin aranjamentul său obiectul unor cercetări savante, comparabile cu acelea ale lui Cuvier7 asupra animalelor găsite în carierele de ghips din Montmartre.           Micile întreprinderi, ameninţate de afaceriştii care luptau încă din 1822 împotriva mesageriei Touchard tatăl şi fiul, găseau de obicei un punct de sprijin în simpatia localnicilor din regiunea pe care o deserveau. De exemplu, antreprenorul, atât vizitiu cât şi proprietar al trăsurii, era un hangiu din regiune, care cunoştea bine oamenii, lucrurile şi socotelile lor. Îndeplinea cu iscusinţă toate comisioanele, nu cerea mare lucru pentru micile servicii făcute şi tocmai de aceea obţinea mai mult decât Mesageriile Touchard. Ştia să evite necesitatea unui acciz8. La nevoie, trecea peste ordonanţele privitoare la numărul pasagerilor pe care avea voie să-i ia. În sfârşit, era iubit de oamenii din popor. De aceea, când apărea un nou concurent, chiar dacă vechiul antreprenor localnic îşi împărţea zilele săptămânii cu noul venit, tot mai rămânea câte cineva care îşi amâna călătoria numai ca s-o facă tot în tovărăşia celui vechi, deşi caii, hamurile şi trăsura erau într-o stare nu tocmai liniştitoare.           Una dintre liniile pe care Mesageriile Touchard tatăl şi fiul încercaseră s-o monopolizeze, linia Mesageriilor Toulouse9, şi pentru care s-au luptat cel mai mult şi se mai luptă încă şi astăzi succesorii lor, fusese traseul Paris-Beaumont-sur-Oise, linie uimitor de productivă, deoarece trei companii o exploatau simultan în 1822. Zadarnic îşi reduceau tariful Micile-Mesagerii, zadarnic înmulţeau numărul curselor şi zadarnic construiau vehicule excelente, concurenţa se menţinea în continuare; într-atât poate fi de productiv un traseu de-a lungul căruia se înşiră orăşele ea Saint-Denis şi Saint-Brice, sate ca Pierrefitte, Groslay, Écouen, Poncelles, Moisselle, Baillet, Monsoult, Maffliers, Franconville, Presles, Nointel, Nerville etc. Până la urmă, Mesageriile Touchard şi-au prelungit traseul de la Paris la Chambly. Concurenţa a ajuns şi ea până la Chambly. Astăzi cursele Toulouse merg până la Beauvais.           Pe această şosea, calea spre Anglia, există un drum care o ia înspre un loc pe bună dreptate numit La Cave, având în vedere topografia sa, şi care duce la una dintre cele mai fermecătoare văi ale bazinului râului Oise, orăşelul L'Isle-Adam, localitate care se bucură de o dublă faimă, atât ca leagăn al familiei de L'Isle-Adam, astăzi stinsă10, cât şi ca vechea reşedinţă a Burbonilor-Conti11. L'Isle-Adam este un orăşel fermecător, străjuit de două sate mari, Nogent şi Parmain, amândouă renumite prin falnicele lor cariere de piatră care au furnizat materialele pentru cele mai frumoase clădiri din Parisul modern şi din străinătate, căci bază şi ornamentele coloanelor teatrului din Bruxelles sunt din piatră de Nogent. Deşi remarcabilă prin minunatele sale privelişti, prin castelele sale celebre pe care le-au construit prinţi, călugări sau renumiţi desenatori, ca Stors, Cassan, Le Val, Nointel, Persan etc., în 1822 această regiune fusese ferită de concurenţă şi era deservită de doi mesageri înţeleşi între ei în privinţa curselor.

Introducere:           Balzac autor dramatic.           Cu teatrul lui Balzac, suntem pe latura poate cea mai neînsemnată a marii lui opere de creator. Asupra romancierului, critica a emis opinii, dintre care unele au rămas memorabile. El a fost declarat când „un Homer modern”, când „un Shakespeare al secolului al XIX-lea”. La un astfel de autor, creaţiile chiar minore devin cel puţin tot atât de interesante cât operele de valoare ale unui scriitor secundar. De aceea teatrul lui Balzac stârneşte interesul cititorului, dacă mai cu seamă e raportat la autorul lui. Dramaturgia balzaciană aparţine viziunii din care a ieşit, şi pe care a întregit-o, Comedia Umană. Atât personajele noi, evoluând numai în spaţiul scenic, cât şi cele cunoscute de mai înainte din romanele lui, ne conduc în aceeaşi lume a burgheziei mici şi mari franceze, chiar când această burghezie vrea să se scuture de sine, ascunzându-şi identitatea sub titluri şi atitudini nobiliare.           Dintre personajele romanelor, singurul, pe care Balzac îl suie pe scenă, este cunoscutul Vautrin. El apare mai întâi în Moş Goriot, fiind apoi centrul epic al Iluziilor pierdute, al Splendorilor şi mizeriilor curtezanelor şi al Ultimei încarnări a lui Vautrin. Piesa de teatru Vautrin se reprezintă întâia oară la Théâtre de la Porte Saint-Martin din Paris, în 1840. Duşmanii şi prietenii autorului îşi împart sala de spectacol; are loc o adevărată bătălie, care pare să asigure piesei un mare succes de public. Dar intervine autoritatea de stat, care interzice reprezentarea sub pretext de „imoralitate”. Este adevărat că Vautrin – fiind un ocnaş ajuns să colaboreze cu administraţia de stat, colaborare cinică, dispreţuitoare de viaţa membrilor societăţii, chiar inumană, deşi monstrul poartă de grijă ca un bun părinte şi chiar ca o mamă unui copil, care nici măcar nu e al lui – avea de ce să scandalizeze. Totuşi adevărul e că Frédérick-Lemaâtre, actor celebru în epocă, jucând în Vautrin, îşi compusese în actul al V-lea o pieptănătură în „toupet” („moţ” sau „creastă”), care amintea de coafura regelui Ludovic-Filip. Şi astfel reprezentarea a fost oprită imediat după premieră. Piesa se tipăreşte însă în acelaşi an; se tipăreşte cu atâta grabă că Balzac, fiind bolnav, nu poate să-i facă nici prefaţa, pe care o scrie abia la aproape două luni după reprezentarea ei şi o împarte cumpărătorilor piesei. Prefaţa aminteşte de interdicţia care a lovit reprezentarea. Balzac nu se plânge de măsura autoritară. „Ar însemna în acest caz să nu-şi cunoască nici epoca şi nici ţara. Arbitrarul este păcatul cel mai mic al guvernelor constituţionale; e infidelitatea lor faţă de ele însele; şi de altfel ştie el îndeajuns că nimic nu e mai crud decât slăbiciunea. Guvernului acesta, ca la copii, îi e permis să facă orice, în afară de bine şi de o majoritate.” Sarcasmului atât de justificat i se adaogă informaţia că „adevărata şi cea mai bună prefaţă la Vautrin va fi… drama Richard-Inimă-de-burete, pe care administraţia îngăduie să se reprezinte”. Deşi anunţată astfel, drama n-a văzut nici scena, nici tiparul. Dar o documentare mai temeinică în legătură cu Vautrin o constituie scrisoarea lui Balzac către doamna Hanska: „M-am aşteptat la o anumită opoziţie; dar, în ciuda celor mai duşmănoase eforturi, am obţinut un mare succes bănesc. Era tot ceea ce voiam pentru teatru ca şi pentru mine, când a venit interdicţia. Iată-mă deci duminică stând pe şaizeci de mii de franci pentru ca luni să nu mai fie nimic, toate frământările mele băneşti sfârşindu-se şi poziţia redevenindu-mi mai primejdioasă. Victor Hugo m-a însoţit la minister şi am dobândit certitudinea că ministerul n-avea nici un amestec, Ludovic-Filip fiind totul… Dar chestiunea asemănării cu Ludovic-Filip a fost poate ceva montat împotriva lui Harel, directorul teatrului Porte Saint-Martin… Jurnalismul a fost infam; s-a spus că piesa mea e de o imoralitate revoltătoare… poate să nu fie foarte bună, dar este eminamente morală. În privinţa asta, ministerul, ca să acopere mânia cvasi-regală, a pretextat imoralitatea, ceea ce e atroce şi laş. Încât de un lucru să fiţi sigură şi anume că voi ataca repetat şi teribil acest tron, care se clatină.” Propunându-i-se o despăgubire de cinci mii de franci, Balzac, care şi calculase la şaizeci de mii beneficiul scandalului de la premieră, scrie: „Am roşit până în vârful urechilor şi am răspuns că nu primesc pomană”. Documentul epistolar interesează mai cu seamă prin relaţia pe care o are cu caracterul fantastic şi polemic al lui Balzac. De la prima lui piesă, el vede teatrul ca o afacere bănească, iar în al doilea rând Vautrin îi exprimă opiniile politice proprii, legitimiste şi în fond reacţionare. Altfel piesa e o melodramă, nici mai adâncă, nici mai superficială decât alte melodrame: spectacolul înduioşării unui adevărat monstru moral, cum este Vautrin, de către un copil, pe care-l creşte, tinde să stoarcă lacrimile uşoare ale burghezului sentimental. Pe de altă parte, ocnaşul ajuns aliat al autorităţii, cu legături tainice în lumea zisă mare, deşi cu vocaţia revoltei împotriva oricărei legi morale sau sociale, e un personaj neconvingător. Şi ceea ce pare mai ciudat poate, sporind inconsistenţa personajului, este misiunea pe care i-o dă autorul de a i exprima, cu grandilocvenţă, legitimismul propriu. De aceea Vautrin, de câte ori a fost reluată, n-a dus la ceea ce se cheamă un succes teatral; şi e de presupus, cu suficientă încredinţare, că iluzia de mare succes bănesc, pe care Balzac îl şi cifra după atmosfera premierei la zeci de mii de franci, venea din binecunoscuta lui reverie financiară, stârnită adesea de factori exteriori şi nu de valoarea intrinsecă a piesei.      Cu a doua încercare dramatică, Isteţimile lui Quinola (Les ressources de Quinola), reprezentată la Odéon în 1842 şi tipărită la o lună după reprezentare, Balzac imaginează personaje, pe care nu le mai cunoaştem ca nume din romanele lui; dar le recunoaştem dintr-odată ca aparţinând unei anumite lumi şi problematice balzaciene. Piesa nouă este o comedie cu substrat grav, fund o dramatizare a nereuşitei omului superior în vechea societate. Acest om superior se numeşte Alfonso Fontanares. El trăieşte pe vremea lui Filip al II-lea, regele Spaniei, şi este inventatorul propulsiei cu aburi, aplicată navigaţiei. Prin isteţimea valetului său Quinola, mai „inventiv” decât stăpânul „inventator”, reuşeşte să ceară direct şi să obţină de la rege ajutorul necesar.

CUPRINS:           I. TALISMANUL.           II. FEMEIA FĂRĂ INIMĂ.           III. AGONIA.           EPILOG.                         I.           TALISMANUL.           Într-o zi, pe la sfârşitul lui octombrie 1828[1], un tânăr intra la Palais-Royal[2] în momentul când se deschideau sălile de joc, conform legii ce oblădueşte o patimă de pe urma căreia se storc atâtea impozite. Fără a sta pe gânduri, apucă pe scara ce ducea la tripoul cu numărul 36.           — Domnule, pălăria dumneavoastră, vă rog! Îi strigă cu o voce seacă şi răstită un bătrânel palid, ghemuit în umbră, la garderobă, şi care se ridică repede, arătând o faţă potrivită în totul cu făptura sa mârşavă.           De îndată ce păşeşti într-o casă de joc, legea începe prin a te despuia mai întâi de pălărie. Să fie oare, o parabolă evanghelică şi providenţială? Nu-i mai degrabă un mod de a încheia un contract drăcesc cu dumneata, cerându-ţi un zălog oarecare? Este cumva un mijloc de a te obliga să păstrezi o atitudine respectuoasă faţă de cei care au să-ţi câştige banii? Ori poate poliţia, pitită prin toate cotloanele sociale, vrea să ştie numele pălărierului dumitale, sau al dumitale, în cazul când l-ai avea înscris pe căptuşeală? Sau, în sfârşit, pentru a-ţi lua măsura craniului şi a întocmi o statistică instructivă despre capacitatea cerebrală a jucătorilor? Asupra acestui punct, administraţia păstrează o tăcere desăvârşită. Dar, e destul să fi făcut un singur pas spre masa verde pentru ca pălăria să nu-ţi mai aparţină, aşa cum nici dumneata însuţi nu-ţi mai aparţii: eşti pus la joc, dumneata, averea dumitale, pălăria, bastonul şi paltonul dumitale. La plecare, JOCUL îţi va demonstra, printr-o crudă ironie tradusă în fapt, că ţi-a mai lăsat ceva, din moment ce ţi se dau înapoi unele lucruri. Dacă ai avut însă o pălărie nouă, vei constata, pe pielea dumitale că trebuie să-ţi faci un costum de jucător.           Mirarea manifestată de tânăr când primi o fişă numerotată în schimbul pălăriei lui, ale cărei margini erau din fericire puţin cam roase, dovedea cu prisosinţă că el avea un suflet nevinovat încă. Bătrânelul, mistuit desigur din fragedă tinereţe de văpaia plăcerilor vieţii de jucător, îi aruncă o privire mohorâtă şi fără căldură, în care un filosof ar fi văzut mizeriile spitalului, vagabondările oamenilor ruinaţi, procesele verbale a sumedenie de asfixii, condamnări la muncă silnică pe viaţă, surghiunuri în Guazacoalco. Omul acesta a cărui faţă albă, suptă, arăta că nu cunoştea altă hrană decât ciorbele vâscoase ale lui Darcet[3], constituia imaginea gălbejită a patimii redusă la cea mai simplă expresie a ei. În zbârciturile lui se citeau urme de vechi torturi, şi probabil că îşi juca toată leafa nenorocită chiar în ziua când o primea. Întocmai ca gloabele asupra cărora loviturile de bici nu mai au nici un efect, nimic nu mai era în stare să-l facă să tresară; surdele gemete ale jucătorilor care ieşeau ruinaţi, blestemele lor mute, privirile lor năucite îl lăsau totdeauna rece. Era jocul încarnat. Dacă tânărul s-ar fi uitat mai cu luare aminte la acest jalnic cerber[4], poate că şi-ar fi spus; „În inima asta nu se mai află decât o pereche de cărţi de joc!” Dar necunoscutul nu luă în seamă această pildă vie pe care fără îndoială providenţa o aşezase acolo, după cum tot ea a lăsat de strajă dezgustul la poarta fiecărui loc de pierzanie. El pătrunse cu îndrăzneală în sala unde sunetul aurului exercita o orbitoare putere de fascinaţie asupra simţurilor întărâtate de lăcomie. Acest tânăr era pesemne împins acolo de cea mai logică dintre elocventele fraze ale lui Jean-Jacques Rousseau, şi al cărei trist înţeles sună cam aşa: „Da, admit ca un om să se ducă la joc, însă tocmai atunci când între el şi moarte nu mai vede altceva decât ultima lui para.”           Seara, în casele de joc nu stăruie decât o poezie vulgară, dar al cărei efect e asigurat, ca şi acela al unei drame sângeroase. Sălile sunt ticsite de spectatori şi de jucători, de bătrâni scăpătaţi care se târăsc până aici ca să se încălzească, de chipuri frământate, de orgii începute cu vin şi pe cale de a se sfârşi în Sena. Cu toate că patima e prezentă peste tot, numărul prea mare de actori te împiedică să priveşti în faţă demonul jocului. Seara de joc pare un adevărat fragment de „tutti” în care trupa întreagă ţipă, în care fiecare instrument al orchestrei îşi modulează fraza lui. Puteţi vedea acolo mulţi oameni respectabili veniţi să caute distracţii şi plătindu-le cum ar plăti plăcerea unui spectacol, a unei mese bune, sau aşa cum s-ar duce într-o mansardă să cumpere cu un preţ ieftin regrete usturătoare, pentru trei luni de zile. Vă daţi însă seama cât delir şi câtă îndârjire trebuie să fie în sufletul unui om care aşteaptă cu nerăbdare deschiderea unui tripou?      Între jucătorul de dimineaţa şi jucătorul de seara, există aceeaşi deosebire ca între un soţ nepăsător şi un îndrăgostit ce tremură sub fereastra iubitei lui. Abia spre dimineaţă îşi fac apariţia patima fremătătoare şi nevoia în toată groaznica ei realitate. Dar numai seara veţi putea admira un jucător adevărat, un jucător care a uitat să mai mănânce să doarmă, să trăiască, să gândească, atât de mult îl sfâşie biciul patimii, atât de tare îl furnică, îl chinuie mâncărimea unei lovituri de trente-et-quarante[5]. În această oră blestemată veţi întâlni ochi al căror calm te îngrozeşte, chipuri ce te fascinează, priviri ce întorc cărţile cu o expresie mistuitoare. De aceea, casele de joc nu par sublime decât la deschiderea şedinţelor lor. Dacă Spania are luptele ei de tauri, dacă Roma şi-a avut gladiatorii[6] ei, Parisul se mândreşte cu al său Palais-Royal, ale cărui rulete aţâţătoare îţi dau plăcutul prilej de a vedea cum curge sângele în valuri fără primejdia ca picioarele celor din sală să alunece vreodată din pricina asta. Încercaţi să aruncaţi o privire furişă asupra acestei arene, intraţi! Ce goliciune! Pe pereţii acoperiţi cu un tapet soios până la înălţimea omului, nu se vede nici o imagine care să încânte sufletul. Nu se găseşte nici măcar un cui pentru a uşura sinuciderea. Pardoseala e tocită, murdară. O masă lunguiaţă ocupă mijlocul sălii.

            Doamna Vauquer, născută de Conflans, este o femeie în vârstă, care de vreo patruzeci de ani ţine la Paris o pensiune de familie în strada Neuve-Sainte-Genevieve, între Cartierul Latin şi foburgul Saint-Marcel. La această pensiune, cunoscută sub numele de Casa Vauquer, se primesc deopotrivă bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, fără ca vreodată gura clevetitoare a lumii să fi găsit ce să scornească despre cele ce se petrec în această respectabilă casă. Nu-i mai puţin adevărat, însă, că de vreo treizeci de ani nu s-a pomenit printre clienţi nici o femeie tânără, iar pentru ca vreun tânăr să ajungă a locui aci, trebuia ca familia să-i trimită o sumă prea mică să-şi ţină zilele. Cu toate acestea, în anul 1819, dată la care începe drama ce urmează, se afla aci în pensiune o biată fată. Oricât de discreditat ar fi azi cuvântul dramă, după chipul deşănţat şi fără noimă în care a fost risipit în aceste vremuri de jalnică literatură, e nevoie totuşi să-l folosim aici; nu fiindcă această istorisire ar fi dramatică în sensul adevărat al cuvântului, ci fiindcă sfârşind cartea veţi vărsa poate cite va lacrimi intra muros şi extra muros2. Fi-va ea oare înţeleasă şi dincolo de zidurile Parisului? Îngăduie-ni-se a ne îndoi, căci nu se poate pricepe felul cu totul deosebit al unei asemenea scene, plină de tâlcuri şi de culoare locală, decât între colinele Montmartre şi dealurile de la Montrouge, în această ilustră vale a dărăpănăturilor ce stau să se surpe şi a gârlelor negre de noroi; vale plină de suferinţe reale, de bucurii prea adesea amăgitoare şi atât de cumplit zbuciumată încât nu ştiu ce fapt ar trebui să se întâmple pentru a lăsa o senzaţie de oarecare durată. Totuşi, chiar şi în această lume se ivesc ici şi colo dureri care, prin vălmăşagul lor de vicii şi virtuţi, dobândesc o oarecare măreţie şi solemnitate; în faţa lor egoismele şi interesele amuţesc; dar senzaţia cu care rămâi ţine numai bine cât ai înfuleca pe nemestecate un fruct savuros. Carul civilizaţiei, întocmai ca acela al idolului de la Jaggernat3, trecând peste o inimă care nu se lasă atât de uşor zdrobită şi în care i s-a împiedicat roata, abia dacă îşi încetineşte o clipă mersul, o. Striveşte şi îşi urmează mai departe drumul glorios. Aşa veţi face şi domniile-voastre, care ţinând această carte în mână vă cufundaţi în toată voia în jilţul moale, spunându-vă: „O fi, poate, o poveste amuzantă”. Dar după ce veţi fi aflat taina chinurilor lui moş Goriot, veţi cina cu poftă, punând lipsa dumneavoastră de sensibilitate pe seama autorului, învinuindu-l că a depăşit măsura şi că face poezie. Ah! Ţineţi minte însă: drama aceasta nu este o plăsmuire sau un roman. All is true4; ea este atât de adevărată, încât oricine poate s-o regăsească în propria sa viaţă, în propriul lui suflet.           Casa în care se află această pensiune de familie este proprietatea doamnei Vauquer. E aşezată în josul străzii Neuve-Sainte-Genevieve, acolo unde terenul coboară către strada Arbaletei într-un povârniş atât de repede şi de anevoios, încât numai rareori caii îl urcă sau îl coboară. Iată de ce domneşte o atât de deplină linişte peste toate aceste uliţe înghesuite între domul Val-de-Grâce şi cel al Panteonului, două monumente care schimbă culoarea cerului, împrăştiindu-şi în văzduh răsfrângerile aurii şi înnegurând pământul cu umbrele mohorâte pe care le aştern uriaşele lor cupole. Aici caldarâmul e zvântat; în albia pârâiaşelor nu-i nici apă, nici mâl, şi de-a lungul zidurilor creşte iarba. În drum pe-aici, chiar şi cel mai nepăsător dintre oameni se simte cuprins de tristeţe, ca de altfel toţi cei care trec obişnuit pe aceste străzi. Aici uruitul unei trăsuri ia proporţiile unui eveniment; casele sunt posomorâte, iar din zidurile uriaşe se desprinde un iz de puşcărie. Un parizian care s-ar rătăci prin partea locului, n-ar vedea decât pensiuni de familie sau aşezăminte asemănătoare, mizerie sau plictiseală, bătrâni care îşi aşteaptă moartea şi un tineret zvăpăiat care munceşte în silă. Nici un alt cartier al Parisului nu este mai trist şi – de ce n-am spune-o?           — Mai puţin cunoscut. Mai ales strada Neuve-Sainte-Genevieve e ca o ramă de bronz, singura potrivită pentru a încadra o dramă ca asta, care nu poate fi îndeajuns înţeleasă dacă nu prezentăm dinainte atmosfera, culorile-i întunecate şi conţinutul ei grav; tot aşa se împuţinează lumina de la o treaptă la alta, şi glasul călăuzei se stinge atunci când călătorul coboară în catacombe. Nimerită asemuire! Căci cine ar putea spune cu hotărâre ce este mai groaznic la vedere: inimi secătuite, sau cranii departe?      Faţada pensiunii dă către o grădiniţă, aşa încât casa cade în unghi drept pe strada Neuve-Sainte-Genevieve, de unde se vede tăiată parcă în toată adâncimea ei. De-a lungul faţadei, între casă şi grădiniţă, se întinde o cărare prunduită, în formă de jgheab, lată cam de un stânjen, din care porneşte o alee presărată cu nisip şi tivită cu muşcate, cu leandri şi cu rodii răsădite în ghivece mari de faianţă albastră şi albă. În această alee intri pe o portiţă, deasupra căreia e bătută o firmă, pe care scrie: „Casa Vauquer”, iar dedesubt: „Pensiune de familie pentru ambele sexe şi alţii”. În timpul zilei, printre zăbrelele portiţei, prevăzută cu un clopoţel cu sunet ascuţit, se întrezăreşte la capătul micului pavaj, pe zidul din faţa străzii, o arcadă imitând marmura verde, zugrăvită de cine ştie ce meşter din cartier. În firida pe care o închipuie această zugrăveală se ridică o statuie, care-l înfăţişează pe Amor.

Un medic căruia ştiinţa îi datorează o frumoasă teorie fiziologică, anume doctorul Bianchon, era socotit încă din tinereţe printre gloriile Şcolii din Paris, ale acestui luminat centru îndeobşte cinstit ca atare de către medicii întregii Europe. Mai înainte de a se consacra medicinii, Bianchon se îndeletnicise multă vreme cu chirurgia. La începutul studiilor, avusese drept călăuză pe unul dintre cei mai mari chirurgi francezi, pe vestitul Desplein, care a trecut prin ştiinţă asemenea unui meteor. Duşmanii lui mărturisesc că acesta ar fi dus cu dânsul în mormânt o metodă intransmisibilă. Ca toate geniile, el nu avea moştenitori; purta şi ducea totul cu sine. Faima chirurgilor s-ar putea asemui cu faima actorilor, care dăinuie cât timp trăiesc şi al căror talent nu mai are nici un preţ după ce s-au prăpădit. Actorii şi chirurgii – precum şi marii cântăreţi sau virtuozii care prin arta lor fac să se dezvolte înzecit posibilităţile muzicii. – sunt eroii unei singure clipite. Desplein ne dă şi el mărturie despre similitudinea destinului tuturor acestor genii vremelnice. Numele lui, ieri atât de vestit şi astăzi aproape uitat, va rămâne zăvorit în specialitatea sa, fără a mai ieşi vreodată dintr-însa. Căci nu trebuiesc oare împrejurări nemaipomenite pentru ca numele unui savant să poată sparge hotarul ştiinţei sale, trecând în istoria generală a omenirii? Avea oare Desplein acea universalitate de cunoştinţe care fac dintr-un om personalitatea grăitoare a unui veac? De bună seamă că Desplein era înzestrat cu o putere de pătrundere divină: printr-un dar dobândit, sau înnăscut, intuia dintr-o privire pe bolnav şi boala lui, îi stabilea diagnosticul specific şi determina momentul precis, ceasul şi chiar minutul când trebuia făcută operaţia, ţinând seama şi de condiţiile atmosferice, şi de particularităţii temperamentului fiecăruia. Oare, spre a lucra astfel, mână în mână cu Natura, studiase el neîncetata şi întinsa corelaţie dintre ştiinţe şi substanţele elementare cuprinse în atmosferă? Sau a acelor pe care o dă glia omului; în aşa chip incit, asimilându-le, să poată trage dintr-însele o nouă şi osebită înfăţişare? Proceda el oare prin acea putere de deducţie şi analogie căreia Cuvier îşi datorează faima? Oricum, omul acesta devenise un duhovnic al Trupului; bizuindu-se pe prezent, el îi înţelegea atât trecutul cât şi viitorul Dar întruchipa el oare în persoana sa întreaga ştiinţă, aşa precum o reprezentaseră cândva un Hippocrat, Galenos sau Aristotel1? A condus el oare o şcoală întreagă spre noi limanuri? Hotărât, nu. Desigur, acestui veşnic iscoditor al chimiei umane nu-i putem tăgădui cunoaşterea străvechii ştiinţe a Magiei. – adică, a principiilor în fuziune, a cauzelor vieţii, a vieţii mai înainte de a fi, cunoaştere a ceea ce va fi din cele ce premerg fiinţei. Iată însă că, din păcate, la Desplein totul era personal; egoismul, care l-a izolat în timpul vieţii lui, ajunge să fie astăzi ucigaşul gloriei lui postume. Deasupra mormântului său n-a fost ridicată statuia care să destăinuie viitorimii tainele pe care geniul le caută, jertfindu-se pe sine. Însă poate că la Desplein talentul făcea una cu credinţa; era prin urmare muritor! Pentru Desplein, atmosfera pământească părea a fi un sac generator; el vedea pământul întocmai ca pe un ou în găoacea lui, şi, neputându-se dumeri dacă oul sau găina a fost mai întâi, el n-admitea nici cocoşul, nici oul. Nu credea nici în teoria animalului anterior omului şi nici în apariţia ulterioară a spiritului. Desplein nu avea îndoieli, ci afirma. Ateismul lui curat şi sincer se asemăna cu cel al multor savanţi – în alte privinţe, oameni foarte buni – dar atei înrădăcinaţi2, atei în felul oamenilor evlavioşi care nu admit că pot exista atei. Nici nu se putea să aibă o altă părere un ins ca el, deprins, încă din tinereţe, să disece în toată puterea cuvântului fiinţa înainte, după şi în timpul vieţii. – un om obişnuit să scormonească prin toate măruntaiele omului fără ca să fi găsit vreodată, acolo, acel suflet unic atât de trebuitor concepţiilor religioase. El admitea în organism un centru cerebral, unul nervos şi un altul de reglare a circulaţiei şi respiraţiei; dintre acestea, primele două se suplineau atât de bine unul pe celălalt încât, spre sfârşitul zilelor, Desplein era convins că pentru a auzi, simţul auzului nu este chiar neapărat trebuincios, după cum nici simţul văzului spre a vedea, şi că plexul solar le putea prea bine înlocui pe amândouă, fără ca cineva să poată să-şi dea seama de aceasta. Găsind în om două suflete, Desplein îşi sprijinea ateismul pe acest fapt; deşi din aceasta nu se pot trage concluzii asupra lui Dumnezeu. Se spune că ar fi murit nepocăit, aşa cum mor, din păcate, multe genii strălucite pe care Dumnezeu le-ar putea izbăvi.           Viaţa acestui om atât de mare avea – ca să ne folosim de expresia duşmanilor, dornici să-i adumbrească gloria – multe micimi pe care însă ar fi mai nimerit să le numim nepotriviri aparente. Necunoscând niciodată impulsurile prin care acţionează spiritele superioare, pizmuitorii sau nătărăii se bizuie pe unele contradicţii superficiale, spre a întocmi astfel un act de acuzare în temeiul căruia judecă pentru moment aceste spirite; chiar dacă mai târziu iese la iveală corelaţia între pregătire şi rezultat şi izbânda încunună planurile atacate, totuşi mai rămâne ceva din defăimările dintâi. Astfel, în zilele noastre, Napoleon a fost osândit de contemporani în momentul când îşi întindea aripile sale de vultur asupra Angliei; a fost nevoie de 1816 pentru a justifica ambarcaţiunile de la Boulogne şi anul 18043.