Honore de Balzac romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez

CUPRINS:           Prefaţă la prima ediţie.           Partea întâi.           Cum iubesc cocotele.           Partea a doua.           Cât îi costă amorul pe bătrâni.           Partea a treia.           Unde duc căile greşite.           Partea a patra.           Ultima întrupare a lui Vautrin.                 Partea întâi[6]           Cum iubesc cocotele.           În 1824, la ultimul bal de la Operă, multe măşti au fost impresionate de frumuseţea unui tânăr care se plimba prin coridoare şi în foaier, cu mersul celui pornit în căutarea unei femei reţinute acasă de împrejurări neprevăzute. Taina acestui mers, când leneş, când grăbit, n-o ştiu decât bătrânele şi câţiva hoinari inveteraţi. În acel imens loc de întâlnire, mulţi nu se prea observă unii pe alţii, interesele sunt trezite de pasiune, şi chiar acei ce n-au ce face sunt preocupaţi. Tânărul dandi era aşa de preocupat de ceea ce căuta şi atât de neliniştit, încât nici nu-şi dădea seama cât succes avea: exclamaţiile ironic admirative ale unora dintre măşti, uimirea gravă, glumele muşcătoare, cuvintele cele mai mângâietoare, nu le auzea, nu vedea nimic. Deşi era frumos ca acele fiinţe excepţionale care vin la balul de la Operă după vreo aventură şi o aşteaptă cum se aşteaptă o lovitură norocoasă la ruletă când trăia Frascati[7], părea totuşi sigur de ce avea să i se întâmple în seara aceea, ca orice burghez aşezat; de bună seamă că era eroul unuia dintre acele mistere cu trei personaje din care se alcătuieşte tot balul mascat de la Operă şi care sunt cunoscute numai de cine joacă un rol într-însele; căci pentru femeile tinere venite acolo numai ca să poată spune: „am văzut”, pentru provinciali, pentru tinerii fără experienţă, pentru străini, Opera trebuie să fie într-un asemenea moment palatul oboselii şi al plictisului. Pentru ei, mulţimea aceea, întunecată, înceată şi înghesuită, care se duce, vine, şerpuieşte, se învârte, se întoarce, urcă şi coboară şi nu poate fi asemuită decât cu gângăniile dintr-un furnicar, nu este mai puţin enigmatică decât bursa pentru un ţăran din Bretania care nici nu ştie că există registrul datoriei publice. La Paris, afară de rare excepţii, bărbaţii nu se maschează: un bărbat în domino pare caraghios. În asta se manifestă duhul naţiei. Cine vrea să-şi ascundă o intrigă, se poate duce la balul Operei, fără a se duce cu adevărat, iar măştile silite să intre neapărat înăuntru, intră şi ies îndată. Un spectacol din cele mai hazlii e înghesuiala de la uşă, pe care o produce chiar de la începutul balului valul de oameni care se revarsă dinăuntru luptându-se cu cei care intră. Astfel că bărbaţii mascaţi sunt sau soţi geloşi veniţi să-şi urmărească nevestele, sau soţi necredincioşi care nu vor să fie prinşi de dânsele, situaţii la fel de ridicole. Or, tânărul nostru era urmărit, fără a şti, de către o mască înspăimântătoare, un ins gros şi scurt, ce se rostogolea ca un butoi. Pentru cineva familiar cu Opera, acest domino ascundea de bună seamă un agent de bursa, un bancher, un notar, un administrator, într-un cuvânt, vreun burghez ce-şi bănuia infidela. Într-adevăr, în societatea foarte înaltă, nimeni nu aleargă să găsească dovezi umilitoare. Câteva măşti îşi şi arătaseră unele altora, râzând, acest personaj monstruos, altele îl strigaseră, nişte tineri râseră de el; lat şi ţeapăn, se vedea că nu-i păsa de aceste biete săgeţi; mergea unde-l ducea tânărul, ca un mistreţ urmărit, căruia nu-i pasă nici de gloanţele ce-i fluieră pe la urechi, nici de câinii care latră în urma lui. Deşi la prima vedere plăcerea şi neliniştea au îmbrăcat aceeaşi mască, ilustra şi neagra mantie veneţiană, deşi totul se învălmăşeşte în balul de la Operă, diferitele cercuri ce alcătuiesc societatea pariziană se întâlnesc, se recunosc şi se observă. Există noţiuni atât de precise pentru cei câţiva iniţiaţi, încât hieroglifele intereselor se pot citi ca un roman pasionant. Pentru cunoscători, omul acesta nu putea aşadar să aibă vreo întâlnire de dragoste: altfel ar fi purtat fără greş vreun semn convenit roşu, alb sau verde, care vesteşte plăcerile pregătite cu mult înainte. Să fi fost oare vorba de o răzbunare? Văzând că mascatul urmăreşte aşa de aproape un tânăr care are o întâlnire, câţiva inşi fără altă treabă se ţineau şi ei după tânărul acesta cu chipul frumos, pe care plăcerea îl înconjurase cu dumnezeiasca sa lumină, şi care trezea interesul: cu cât înainta, cu atât stârnea curiozitatea. De altminteri, totul arăta că e obişnuit cu o viaţă elegantă. După o lege fatală a vremii noastre, nu sunt mari deosebiri, nici fizice, nici morale, între cel mai distins şi mai bine educat fiu de duce şi băiatul acesta fermecător pe care deunăzi îl sugruma cu ghearele ei de fier mizeria în mijlocul Parisului. Frumos şi tânăr, ascundea poate înăuntrul său o prăpastie, ca mulţi tineri care vor să joace un rol la Paris, fără să aibă capitalul potrivit cu pretenţiile lor, şi care în fiecare zi riscă să piardă totul, închinându-se zeiţei celei mai linguşită în această cetate regală: întâmplarea. Totuşi, ţinuta şi purtările sale erau fără cusur: călca pe parchetul clasic al foaierului, ca unul familiarizat cu Opera. Cine n-a observat că acolo, ca în toate zonele Parisului, există un fel de a te comporta în stare să dezvăluie ce eşti, ce faci, de unde vii şi ce vrei?           — Ce tânăr frumos! Aici ne putem întoarce să-l vedem, zise o mască, în care obişnuiţii balurilor de la Operă puteau recunoaşte o femeie din lumea bună.           — Nu ţi-l aminteşti? Îi răspunse însoţitorul ei, care-i dăduse braţul, doamna de Châtelet ţi l-a prezentat doar.           — Cum? El e? Puiul de farmacist care-o zăpăcise, şi apoi s-a făcut ziarist, amantul Coraliei?           — Căzuse atât de jos încât nu credeam că se mai ridică, şi nu înţeleg cum mai poate apărea în lumea pariziană, zise contele Sixte du Châtelet.           — Arată ca un prinţ, observă masca, şi n-a învăţat să se comporte aşa de la actriţa cu care a trăit; deşi verişoara mea ghicise ce zace în el, n-a ştiut să-l cioplească; tare aş vrea să cunosc amanta acestui Sargine[8]; spune-mi ceva din viaţa lui, un lucru cu care să-l pot tulbura.           Perechea aceasta, care-l urmărea pe tânăr vorbind în şoaptă, era în clipa aceea spionată de către mascatul cel lat în spete.           — Dragă domnule Chardon, zise prefectul Charentei luându-l pe dandi de braţ, îţi prezint o doamna care vrea să facă încă o dată cunoştinţă cu dumneata.           — Scumpe conte Châtelet, răspunse tânărul, chiar această doamnă m-a învăţat cât de ridicol e numele ce mi-l dai. Printr-un decret regal mi-am recăpătat numele strămoşilor mei după mamă, Rubempré. Deşi faptul a fost anunţat în ziare, el se referă la un om atât de neînsemnat încât nu mi-e ruşine să-l amintesc prietenilor, indiferenţilor şi duşmanilor: îţi poţi alege ce loc doreşti în aceste categorii, dar sunt sigur că nu vei dezaproba o măsură pe care însăşi soţia dumitale m-a sfătuit s-o iau, pe vremea când nu era încă decât doamna de Bargeton. (Această împunsătură elegantă o făcu să zâmbească pe marchiză, în schimb prefectul Charentei avu o tresărire nervoasă.) Spune-i, adăugă Lucien, că acum am blazonul roşu, cu taur furios. De argint, pe un fond verde.           — Gonind. După arginţi, spuse Châtelet.           — Doamna marchiză îţi va explica, dacă nu ştii cumva, de ce blazonul acesta străvechi înseamnă ceva mai mult decât cheia de şambelan şi albinele de aur ale lui Napoleon aflate pe blazonul dumitale, spre disperarea doamnei Châtelet, născută Nčgrepelisse d'Espard. Răspunse Lucien iute.           — Fiindcă m-ai recunoscut, nu te mai pot necăji; mi-e greu să-ţi mărturisesc cât de mult îmi stârneşti dumneata curiozitatea, îi spuse cu glas scăzut marchiza d'Espard, uimită de obrăznicia, siguranţa şi îndrăzneala de care da dovadă acum, omul dispreţuit de ea odinioară.           — Îngăduiţi-mi deci, doamnă, să păstrez singura mea şansa de a stăpâni gândurile dumneavoastră, rămânând în acest tainic semiîntuneric, zise Lucien cu zâmbetul unui om ce nu vrea să-şi compromită un succes sigur.           Marchiza nu-şi putu stăpâni o mică tresărire de ciudă, văzându-se tăiată, cum spun englezii, de precizia lui Lucien.           — Te felicit pentru schimbarea intervenită în situaţia dumitale, zise contele du Châtelet.           — Îţi mulţumesc la fel de sincer cum mă feliciţi, răspunse Lucien, înclinându-se cu graţie desăvârşită în faţa marchizei.           — Ce îngâmfat! Îi zise contele cu glas scăzut doamnei d'Espard. Până la urmă şi-a câştigat şi strămoşi.      — Când îngâmfarea tinerilor se abate asupra noastră, vesteşte mai întotdeauna o fericire de un ordin foarte înalt: căci la voi, ceştilalţi, arată doar că vă merge prost. De aceea, aş vrea să ştiu care dintre prietenele noastre a luat sub aripa ei această pasăre frumoasă. Dacă aş şti, poate că m-aş putea amuza astă-seară.

Există un soi de oameni pe care civilizaţia îi obţine în regnul social, aşa cum florarii creează în regnul vegetal, prin educaţia serei, o specie hibridă pe care n-o pot reproduce nici prin răsaduri nici prin butaşi. Această specie este casierul, veritabil produs antropomorf, hrănit cu idei religioase, menţinut prin ghilotină, curăţat de crengile uscate prin viciu şi care creşte, la un al treilea etaj, între o soţie vrednică de stimă şi nişte plozi plicticoşi. Numărul casierilor din Paris va fi întotdeauna o problemă pentru fiziologist.           Înţeles-a vreodată cineva termenii teoremei a cărei cunoscută X este un casier? A aflat cineva un om care să fie zi şi noapte în prezenta bogăţiei ca o pisică dinaintea unui şoarece în capcană? Un om cu proprietatea de a sta pironit într-un jilţ de pai, într-o cămăruţă cu zăbrele, fără putinţa de-a face mai mulţi paşi decât un locotenent de vapor în cabina lui, vreme de şapte optimi din an şi timp de şapte până la opt ore pe zi? Un om căruia să nu-i înţepenească în această meserie nici genunchii nici şalele? Un om care să aibă destulă măreţie spre a fi mic? Un om care să se poată scârbi de bani, de mult ce i-a mânuit? Cereţi acest produs oricărei religii, oricărei morale, oricărui colegiu, oricărei instituţii, poftiţi, şi daţi-le Parisul, acest oraş al ispitelor, această filială a iadului, drept mediul în care va fi plantat casierul. Ei bine, religiile vor defila unele după altele, colegiile, instituţiile, moralele, toate marile şi micile legi omeneşti vi se vor înfăţişa aşa cum vine un prieten intim căruia îi cereţi o hârtie de o mie de franci. Toate vor avea un aer îndoliat, se vor grima, vă vor arăta ghilotina, aşa cum prietenul vă va arăta locuinţa cămătarului, una dintre cele o sută de porţi ale spitalului… Cu toate acestea, natura morală îşi are capriciile ei, ea îşi permite să facă ici-colo oameni şi cinstiţi, şi casieri. De aceea, piraţii pe care noi îi decorăm cu numele de bancheri, şi care iau un permis de vânzare de o mie de scuzi aşa cum un hoţ de mare îşi ia permisul de părăsit portul, au o atare veneraţie pentru asemenea rare produse ale incubaţiilor virtuţii, încât îi zăvoresc în dosul zăbrelelor spre a-i păzi, aşa cum în grădinile zoologice se păzesc dihăniile curioase. Dacă un casier are imaginaţie, dacă un casier are pasiuni, sau dacă cel mai perfect casier îşi iubeşte soţia, iar soţia se întâmplă că se plictiseşte, că are ambiţie ori pur şi simplu vanitate, casierul se dizolvă. Cercetaţi istoria casieriei; nu veţi cita nici un singur caz de casier ajuns la ceea ce se cheamă o situaţie. Casierii sfârşesc în temniţă, fug peste graniţă, ori îşi omoară zilele la vreun al doilea etaj, în strada Saint Louis, din Marais1. Când casierii parizieni vor fi cugetat la valoarea lor intrinsecă, un casier va ajunge peste seamă de scump. Unii oameni, ce-i drept, nu pot fi decât casieri, după cum alţii sunt iremediabil pungaşi. Stranie civilizaţie! Societatea decerne virtuţii o sută de ludovici rentă la bătrâneţe, locuinţă la etajul doi, pâine la discreţie, câteva fulare noi şi o nevastă bătrână cu odraslele respective. Cât despre viciu, dacă are un pic de cutezanţă, dacă poate ocoli cu dibăcie un articol al codului aşa cum Turenne îl ocolea pe Montecuculli2, societatea îi legitimează milioanele furate, îl tapiţează cu decoraţii, îl umple de onoruri şi-l copleşeşte cu atâta stimă şi consideraţie. De altminteri guvernul merge mână în mână cu această societate profund ilogică. El, guvernul, recrutează dintre tinerele inteligenţe, între optsprezece şi douăzeci ani, un contingent de talente precoce; el uzează printr-o muncă prematură creiere agere pe care le convoacă spre a le tria pe sprânceană, cum fac grădinarii cu seminţele. Pregăteşte pentru aceasta meserie specialişti în cântărirea talentelor care încearcă creierele cum se încearcă aurul la monetărie. Apoi, din cele cinci sute de capete înfierbântate de speranţă pe care populaţia cea mai înaintată i le dă în fiecare an, el primeşte a treia parte din ele, le pune în saci uriaşi cu numele de şcoli, şi le frământă la un loc timp de trei ani. Deşi fiecare din aceste altoiuri reprezintă capitaluri enorme, guvernul face din ele aşa-zişii casieri; îi numeşte ingineri obişnuiţi; îi foloseşte drept căpitani de artilerie; în sfârşit, le asigură tot ce se află mai sus pus în gradele subalterne. Mai pe urmă, când aceşti oameni de elită, îndopaţi de matematici şi umflaţi de ştiinţă, au atins vârsta de cincizeci ani, el le procură drept răsplată pentru serviciile aduse, o locuinţă la etajul al treilea, nevastă şi copii şi toate dulciurile mediocrităţii. Că se mai salvează, din acest popor înşelat, cinci-şase oameni de geniu care izbutesc să urce culmile sociale, nu-i oare o minune?           Acesta e bilanţul exact al talentului şi al virtuţii, în raportul lor cu stăpânirea şi cu societatea, la o epocă ce se crede progresivă. Fără această observaţie pregătitoare, o aventură de curând întâmplată la Paris ar părea de necrezut, în timp ce, dominată de acest sumar, va putea să ocupe poate spiritele îndestul de superioare spre a fi ghicit adevăratele plăgi ale civilizaţiei noastre care, de la 1815 încoace, a înlocuit principiul onoare cu principiul bani.3      Într-o mohorâtă zi de toamnă, pe la orele cinci după amiază, casierul uneia din cele mai puternice bănci din Paris, mai lucra încă la lumina chioară a unei lămpi aprinse de mai multă vreme. După datinile şi obiceiurile comerţului, casieria se afla în partea cea mai întunecoasă a unui antresol strâmt şi cu tavanul jos. Ca să ajungi acolo, trebuia să străbaţi un coridor luminat de nişte geamuri fixe şi care se întindea de-a lungul birourilor, cu uşile etichetate care semănau cu ale unui stabiliment de băi. Portarul rostise flegmatic, îndată după orele patru, cum era consemnul: „Casieria închisă”. În acel moment, birourile erau pustii, curierele expediate, funcţionarii plecaţi, soţiile patronilor băncii îşi aşteptau iubiţii, iar cei doi bancheri luau masa la iubitele lor. Totul era în ordine. Locul unde casele de bani fuseseră zidite şi ferecate, se afla în dosul coliviei casierului, ocupat desigur să-şi încheie casa. Ferăstruia dată în lături lăsa să se vadă un dulap de fier lucrat cu ciocanul, care, datorită descoperirilor lăcătuşăriei moderne, era atât de greu, încât hoţii nu l-ar fi putui urni din loc.

N-am văzut niciodată pe nimeni, dacă mă gândesc chiar şi la personalităţile de azi, cu o înfăţişare atât de impresionantă ca a acestui om; studierea fizionomiei sale inspira, la început, un sentiment plin de melancolie şi sfârşea prin a da o senzaţie aproape dureroasă.           Era o oarecare armonie între persoană şi nume. Acest Z., care preceda numele de Marcas şi se vedea pe adresa scrisorilor sale, nelipsind niciodată din iscălitură, această ultimă literă a alfabetului îţi trezea în minte nu ştiu ce idee fatală.           Marcas! repetaţi-vă dumneavoastră înşivă acest nume format din două silabe: nu-i găsiţi oare o semnificaţie sinistră? Nu vi se pare că omul care îl poartă este ursit să fie martirizat? Deşi ciudat şi sălbatic, acest nume are totuşi dreptul să fie transmis posterităţii: este bine compus, se pronunţă uşor, este scurt, aşa cum se cere unor nume celebre. Nu e tot atât de plăcut la auz, pe cât e de straniu? Însă nu vi se pare neterminat? Nu aş vrea să-mi iau răspunderea afirmaţiei că numele nu are nici o influenţă asupra destinului. Între întâmplările vieţii şi numele oamenilor există concordanţe misterioase şi inexplicabile, sau vizibile nepotriviri care surprind; adesea au ieşit la iveală corelaţii depărtate2, dar cu efect sigur. Planeta noastră e un întreg, totul se înlănţuie. Cine ştie, poate vreodată se va reveni la ştiinţele oculte.           Dumneavoastră nu vedeţi în forma lui Z o atitudine contrariată? Această formă nu înfăţişează oare zigzagul întâmplător şi straniu al unei vieţi chinuite? Ce vânt a suflat peste această literă care, în orice limbă ar fi admisă, abia domină cincizeci de cuvinte: Marcas se numea Zéphirin. Sfântul Zéphirin este foarte venerat în Bretania. Marcas era breton.           Mai examinaţi puţin acest nume: Marcas! Toată viaţa omului este cuprinsă în împreunarea fantastică a acestor şapte litere. Şapte! Cel mai semnificativ din numerele cabalistice. A murit la treizeci şi cinci de ani, deci viaţa lui a durat şapte lustri3. Marcas! Nu vă face impresia unui obiect preţios care, căzând, se sparge, cu sau fără zgomot?           Terminam Dreptul în 18364, la Paris. Stăteam pe atunci în strada Corneille, într-un hotel locuit în întregime de studenţi, unul dintre acele hoteluri cu o scară în spirală în fund, luminată întâi din stradă, apoi prin ferestruicile din calcan şi, în cele din urmă, printr-un luminator. Erau patruzeci de camere, mobilate aşa cum se mobilează încăperile destinate studenţilor. Ce-i trebuie tineretului mai mult decât se găseşte acolo: un pat, câteva scaune, o comodă, o oglindă şi o masă? Cum mijeşte soarele, studentul deschide fereastra. Dar, în această stradă nu sunt vecine să le faci curte. În faţă, Odeonul5, închis de mult, oferă privirii zidurile lui care încep să se înnegrească, ferestruicile lojilor şi vastul său acoperiş de ardezie. Nu eram destul de bogat, ca să am o cameră frumoasă, nu puteam nici măcar să am una pe seama mea. Juste şi cu mine împărţeam o odaie cu două paturi, la etajul al cincilea.           De partea cealaltă a scării, nu se aflau decât camera noastră şi o alta, mai mică, ocupată de Marcas, vecinul nostru. Timp de şase luni, Juste şi cu mine n-am ştiut nimic de această vecinătate. O bătrână care administra hotelul ne spusese că odaia cea mică era locuită, dar adăugase că nu vom fi supăraţi, persoana fiind extrem de liniştită. Într-adevăr, şase luni nu ne-am întâlnit vecinul şi nici n-am auzit vreun zgomot la el, cu toată subţirimea zidului despărţitor, unul dintre acei pereţi din scânduri tencuite, atât de obişnuiţi în casele din Paris.           Camera noastră, înaltă de şapte picioare6, avea un tapet urât, albastru cu bucheţele. Podeaua vopsită nu cunoştea lustrul dat de parchetari. Nu aveam în faţa paturilor decât un preş sărăcăcios. Coşul căminului ieşea prea brusc pe acoperiş şi scotea atâta fum, că am fost nevoiţi să instalăm pe socoteala noastră o sobiţă de tuci. Paturile noastre erau nişte culcuşuri din lemn vopsit, asemenea celor din internate. Pe cămin nu era niciodată nimic altceva decât două sfeşnice de aramă, cu sau fără lumânări, pipele noastre, tutun împrăştiat sau strâns în săculeţ; în afară de asta, mici grămăjoare de cenuşă depusă de oaspeţi sau adunată chiar de noi când fumam. Două perdele de indiană alunecau pe vergele la fereastră, într-o parte şi în alta fiind agăţate două mici etajere din lemn de cireş, cunoscute de toţi cei care s-au vânturat prin Cartierul Latin şi unde îngrămădeam puţinele cărţi necesare studiilor noastre. Cerneala din călimară era totdeauna ca o lavă încremenită în craterul unui vulcan. Orice călimară nu poate, oare, astăzi, să devină un Vezuviu? Peniţele strâmbate serveau la curăţatul pipelor noastre. Contrar legilor creditului, hârtia era la noi mai rară decât banii.           Cum se poate nădăjdui ca oameni tineri să-şi petreacă zilele în astfel de hoteluri? De aceea studenţii studiază în cafenele, la teatru, pe aleile Luxembourgului, pe la midinete, peste tot, chiar şi la Facultatea de drept, numai în camera lor infectă nu, infectă dacă e vorba de învăţat, dar delicioasă pentru pălăvrăgeală şi fumat. Aşterneţi o faţă pe această masă, imaginaţi-vă ospăţul improvizat, furnizat de cel mai bun restaurant din cartier, patru tacâmuri şi două fete, litografiaţi această scenă de interior, şi chiar o bigotă nu se poate opri să nu zâmbească.           Nu ne gândeam decât să ne distrăm. Motivul ştrengăriilor noastre se trăgea din partea cea mai serioasă a politicii actuale.      Juste şi cu mine nu vedeam nici un loc potrivit pentru noi în cele două profesii spre care părinţii noştri ne obligau să ne îndreptăm. Sunt o sută de avocaţi, o sută de medici pentru un client. Mulţimea înfundă aceste două căi care par că duc spre avere; de fapt sunt două arene: te omori, te lupţi acolo, nu cu săbiile, nici cu armele de foc ci prin intrigi şi calomnii, prin muncă îngrozitoare, dând adevărate bătălii ale inteligenţei, tot atât de ucigătoare cât au fost cele din Italia pentru soldaţii republicani7. Astăzi, când totul este o luptă a inteligenţei, trebuie să ştii să şezi câte patruzeci şi opt de ore în şir pironit pe fotoliu în faţa unei mese, cum stătea un general două zile călare pe cal. Afluenţa postulanţilor a obligat medicina să se împartă în categorii: avem medicul care scrie, medicul care profesează, medicul om politic şi medicul militant, patru feluri deosebite de a fi medic, patru sectoare care s-au umplut.

Pe la ceasurile trei după masă, în luna octombrie a anului 1844, un bărbat în vârstă de vreo şaizeci de ani, dar căruia oricine i-ar fi dat mai mult, mergea pe Bulevardul Italienilor, cu nasul în vânt, cu un zâmbet şmecheresc, ca un negustor care a încheiat chiar atunci o afacere bună, sau ca un holtei mulţumit de el după o întâlnire galantă. La Paris, aceasta-i cea mai desăvârşită expresie cunoscută a satisfacţiei personale la un bărbat. Zărindu-l de departe pe bătrân, persoanele care îşi petrec toată ziua pe bulevard, stând pe scaune şi dedându-se plăcerii de a-i analiza pe trecători, lăsau să le mijească pe faţă surâsul caracteristic al parizienilor, atât de plin de ironie, de batjocură sau de compătimire, surâs care nu apare însă, parizianul fiind blazat în privinţa tuturor înfăţişărilor posibile, decât atunci când e vorba de foarte rare curiozităţi vii. O anecdotă va face să se înţeleagă atât valoarea arheologică a cetăţeanului, cât şi motivul surâsului care se repeta ca un ecou în toate privirile, întrebat fiind unde-şi face pălăriile care stârneau hazul publicului, Hyacinthe2, actor celebru prin cuvintele lui de spirit, a răspuns: „Nu le fac, le ţiu!” Ei bine, în milionul de actori care compun marea trupă a Parisului, se întâlnesc hyacinţi fără voie, care ţin pe ei tot ridicolul unei epoci şi care îţi ies înainte ca personificări ale unor vremuri trecute ca să-ţi stârnească veselia când te plimbi năpădit de durerea amară pricinuită de trădarea vreunui fost prieten.           Rămânând, prin câteva amănunte ale îmbrăcămintei sale, credincios totuşi modei din 1806, acest trecător amintea Imperiul fără să fie prea mult o caricatură. Pentru cine ştie să observe, această nuanţă face deosebit de preţioase asemenea evocări. Dar ansamblul lucrurilor mărunte cerea atenţia analitică a celor care se pricep la hoinăreală; iar pentru a stârni râsul de la distanţă, trecătorul trebuia să arboreze ceva care să sară în ochi, cum se zice, ca o enormitate din cele pe care le caută actorii ca să-şi asigure succesul intrărilor. Acest bătrân, slab şi uscat, purta un spenţer de culoarea alunei peste o haină verzuie cu nasturi de metal alb!.. Un bărbat cu spenţer, în 1844, asta e, vedeţi dumneavoastră, ca şi cum Napoleon ar fi catadicsit să învie pentru două ceasuri.           Spenţerul3 a fost inventat, după cum îl arată numele, de către un lord mândru, desigur, de zvelteţea lui. Înainte de pacea de la Amiens4, acest englez rezolvase problema de a acoperi bustul fără să îngreuieze corpul cu povara groaznicului carrick5, care a ajuns astăzi pe spinarea birjarilor bătrâni; dar cum taliile zvelte sunt în minoritate, moda spenţerului la bărbaţi n-a avut decât un succes trecător în Franţa, deşi era o invenţie englezească. La vederea spenţerului, bărbaţii de patruzeci-cincizeci de ani îmbrăcau în gând, pe domnul care-l purta, cu pantaloni scurţi de stofă verde ca fisticul şi cu cizme cu carâmbii răsfrânţi, şi se revedeau în costumul tinereţii lor! Femeile în vârstă îşi aminteau de cuceririle lor! Cât despre tineri, ei se întrebau de ce îşi tăiase acest bătrân Alcibiade6 pulpanele pardesiului. Toate se potriveau atât de bine cu spenţerul încât n-ai fi stat un moment pe gânduri să-l numeşti pe trecător un om de stil Imperiu7, aşa cum se spune o mobilă de stil Imperiu; dar el nu simboliza Imperiul decât pentru cei care cunoşteau cel puţin de visu această epocă măreaţă şi splendidă; căci cerea să-ţi aduci orişicum bine aminte de ce era atunci la modă. Imperiul e acum atât de departe de noi, încât nu oricine şi-l poate închipui în realitatea lui galo-greacă.           Pălăria pusă pe ceafă dezgolea aproape toată fruntea cu acel soi de semeţie prin care administratorii din armată şi civilii au încercat atunci să ţie piept celei a militarilor. Era de altfel o pălărie groaznică de mătase, de paisprezece franci, pe ale cărei boruri urechile lungi şi mari lăsaseră urme alburii cu care degeaba se lupta peria. Materialul de mătase prost întins, ca de obicei, pe cartonul formei făcea cute pe alocuri şi părea mâncat de lepră, cu toate îngrijirile de fiecare zi.           Sub pălărie, care stătea parcă să cadă, se lăţea o faţă pocită şi caraghioasă, ca acelea de porţelan pe care numai chinezii ştiu să le născocească pentru bibelourile lor. Această faţă lată, ciupită ca o strecurătoare într-atât încât găurile făceau umbre şi scobită ca o figură de statuie romană, dezminţea toate legile anatomiei. Te uitai la ea şi nu-i simţeai scheletul susţinător. Acolo unde conturul cerea oase, carnea se aşeza în planuri gelatinoase, şi acolo unde obrazul arăta de obicei adâncituri, aici se răsucea în ridicături fleşcăite. În mijlocul acestei feţe groteşti, turtită în chip de dovleac şi întristată de nişte ochi cenuşii având deasupra lor două linii roşii în loc de sprâncene, se înălţa un nas ca al lui don Quijote, aşa după cum deasupra unei câmpii se ridică o stâncă adusă de ape. Un asemenea nas vădeşte, după cum trebuie să fi observat Cervantes, o înclinare din naştere spre jertfirea de sine faţă de lucrurile măreţe, un soi de înclinare care degenerează în amăgire. Dar sluţenia asta cu aspecte atât de comice nu stârnea de fel râsul. Cel pus pe zeflemele era mişcat de nesfârşita melancolie care se revărsa din ochii spălăciţi ai bietului om şi gluma îi îngheţa pe buze. Te gândeai pe dată la faptul că natura îl oprise pe acest om să rostească vorbe de dragoste, căci femeile ar fi râs, sau s-ar fi întristat. Francezul nu mai are glas în faţa unei asemenea nefericiri care-i pare cea mai crudă din toate nefericirile: să nu poţi să placi cuiva.

Loretă2 este un cuvânt decent născocit pentru a exprima condiţia unei femei sau femeia unei condiţii greu de numit şi pe care Academia Franceză, din pudoare, având în vedere vârsta celor patruzeci de membri ai săi, a neglijat să-l definească.           Când un cuvânt nou răspunde unui fapt social care nu putea fi numit fără a folosi o perifrază, succesul acelui termen este asigurat. De aceea, loreta a trecut prin toate clasele sociale, chiar şi în aceea în care nu va intra niciodată o loretă.           Termenul n-a fost creat decât în 1840 şi se datorează, fără îndoială, îngrămădirii acelor cuiburi de turturele în jurul bisericii Notre-Dame de Lorette. Aceste lucruri sunt scrise numai pentru etimologişti. Şi aceşti domni n-ar fi atât de stingheriţi dacă scriitorii din evul mediu ar fi avut grijă să descrie amănunţit moravurile, aşa cum facem noi în această epocă de analiză şi descrieri.           Domnişoara Turquet, sau Malaga, pentru că este cunoscută mai ales sub pseudonimul ei, este una dintre primele enoriaşe ale acestei fermecătoare biserici. Fata aceasta veselă şi plină de haz, neavând altă avere în afară de frumuseţea sa, dăruia, în timpul acestei povestiri, deplină fericire unui notar care avea în persoana notăriţei o soţie puţin cam prea habotnică, puţin cam prea ţeapănă, puţin cam prea rece pentru a-şi putea găsi fericirea la domiciliu.           Deci, într-o seară de carnaval, domnul Cardot ospătase, la domnişoara Turquet, pe Desroches avocatul, pe Bixiou caricaturistul, pe Lousteau foiletonistul, pe Nathan, ale căror nume cunoscute din Comedia umană fac inutilă orice încercare de-a le face portretul. Tânărul La Palférine, în ciuda titlului său de conte de obârşie tot atât de veche ca o stâncă – stâncă, vai! fără nici o vână de metal – onorase cu prezenţa sa domiciliul ilegal al notarului.           Dacă este adevărat că în casa unei curtezane nu vii pentru a mânca patriarhalul rasol de vacă, puiul costeliv de la masa conjugală şi salata familială, nu este mai puţin adevărat că nici nu se rostesc cuvinte ipocrite la modă într-un salon mobilat cu burgheze pline de virtute.           Ah! când oare vor deveni atrăgătoare bunele moravuri? Când oare femeile din lumea mare îşi vor arăta ceva mai puţin umerii şi ceva mai mult inima bună sau inteligenţa? Marguerite Turquet, Aspasia3 Circului Olimpic, este una dintre acele fiinţe sincere şi pline de viaţă cărora li se iartă totul din cauza naivităţii lor când păcătuiesc şi a judecăţii lor când se pocăiesc şi li se spune           — Cum face Cardot, care, deşi notar, este destul de spiritual: „înşală-mă bine!”           Să nu bănuiţi totuşi cine ştie ce grozăvii. Desroches şi Cardot erau băieţi prea cumsecade şi prea de mult timp în meseria lor pentru a nu sta pe picior de egalitate cu Bixiou, Lousteau, Nathan şi tânărul conte. Şi aceşti domni, deoarece făcuseră adesea apel la cei doi funcţionari oficiali, îi cunoşteau prea bine pentru a-i face să se dea în spectacol, cum s-ar spune în stil de curtezană. Conversaţia, parfumată de mirosul celor şapte ţigări, la început capricioasă ca o capră în libertate, se opri asupra strategiei desfăşurate la Paris în nesfârşita bătălie care se dă între creditori şi debitori. Dar dacă binevoiţi să vă amintiţi de viaţa şi antecedentele comesenilor, cu greu aţi fi găsit la Paris oameni mai pricepuţi în această materie: unii dintre ei profesionişti străluciţi, ceilalţi artişti păreau nişte judecători glumind cu împricinaţii. Cauza întorsăturii pe care o lua conversaţia era o serie de desene reprezentând scene din Clichy4 făcute de Bixiou. Era miezul nopţii. Aceste personaje, împărţite în grupuri în salon, în jurul mesei şi în faţa focului, se ocupau cu acele caricaturizări care nu numai că nu sunt înţelese şi posibile decât la Paris, dar, mai mult chiar, nu se fac şi nu pot fi înţelese decât în zona cuprinsă între cartierul Montmartre şi strada de la Chaussée-d'Antin, de la înălţimile străzii Navarin până la linia bulevardelor.           În zece minute, au fost trecute în revistă cugetările adânci, marea şi mica morală, toate glumele deocheate asupra acestui subiect, care mai fuseseră epuizate cam pe la 1500 de Rabelais. Nu e uşor să renunţi la acest foc de artificii încheiat prin această ultimă salvă trasă de Malaga:           — Toate acestea sunt spre folosul cizmarilor, spuse ea. Am renunţat la o modistă care-mi stricase două pălării. A venit furioasă de douăzeci şi şapte de ori ca să-mi ceară douăzeci de franci. Ea nu ştia că n-avem niciodată douăzeci de franci. Poţi avea o mie de franci sau poţi trimite la notar după cinci sute de franci, dar douăzeci de franci n-am avut în viaţa mea. Bucătăreasa sau camerista mea au poate, împreună, douăzeci de franci. Eu n-am decât credit şi l-aş pierde împrumutând de la cineva douăzeci de franci. Dacă aş cere douăzeci de franci, nimic nu m-ar mai deosebi de confraţii mei care se plimbă pe bulevard.           — Ai plătit modista? întrebă La Palférine.           — Ei aş! eşti prost? îi răspunse ea făcând cu ochiul: azi-dimineaţă a venit pentru a douăzeci şi şaptea oară, iată de ce v-am povestit toate astea.           — Cum ai reuşit? întrebă Desroches.           — Mi-a fost milă de ea şi… i-am comandat pălărioara pe care, până la urmă, am născocit-o eu, ca să ies din modelele obişnuite. Dacă reuşeşte s-o facă, domnişoara Amanda nu-mi va mai cere nimic, viitorul ei este asigurat.           — Lucrul cel mai însemnat pe care l-am văzut în acest soi de luptă, spuse domnul Desroches, zugrăveşte, după părerea mea, Parisul, pentru oamenii care-l studiază, mult mai bine decât toate tablourile în care se zugrăveşte întotdeauna un Paris ciudat. Vă credeţi foarte tari dumneavoastră, spuse el privindu-l pe Nathan şi Lousteau, pe Bixiou şi pe La Palférine; însă suveran, în această privinţă, este un oarecare conte, ocupat acum să se căpătuiască, şi care, la vremea lui, a fost socotit drept cel mai destoinic, mai dibaci, mai şiret, mai priceput, mai cutezător, mai subtil, mai hotărât şi mai prevăzător dintre toţi piraţii cu mănuşi, cu cabrioletă şi cu purtări alese care au navigat, navighează şi vor naviga pe apele vijelioase ale Parisului. Fiind lipsit de scrupule, politica sa particulară a fost condusă după principiile care conduc politica guvernului englez. Până la căsătoria lui, viaţa sa a fost o neîntreruptă luptă, ca aceea a lui… Lousteau, spuse el. Eram şi sunt şi azi avocatul lui.

Fără îndoială, într-un viitor destul de apropiat, calea ferată va face să dispară câteva meserii, iar pe altele le va transforma, mai ales pe acelea privitoare la diferitele mijloace de transport folosite în prezent pentru a călători în împrejurimile Parisului. De asemenea, în curând, persoanele şi întâmplările care reprezintă părţile componente ale povestirii de faţă vor face ca această Scenă să aibă valoarea unui document arheologic. Nepoţii noştri nu vor fi oare încântaţi să ia cunoştinţă de materialul social al unei epoci despre care vor vorbi spunând „pe vremuri”? De exemplu, astăzi nu mai există pitoreştile coucous2, faetoanele care staţionau în Place de la Concorde încurcând circulaţia pe strada Cours-la-Reine3, acele coucous atât de înfloritoare un secol întreg şi atât de numeroase încă în anul 1830; şi chiar şi la cele mai atrăgătoare serbări câmpeneşti, în 1842 abia dacă mai zăreşti câte unul mergând pe drum.           În 1820, regiunile renumite pentru pitorescul lor şi cunoscute sub numele de Împrejurimile Parisului, încă nu aveau toate un serviciu regulat de transport public. Totuşi, Touchard tatăl şi fiul4 cuceriseră monopolul transporturilor pentru orăşelele cele mai populate, pe o rază de cincisprezece leghe, iar întreprinderea lor ocupa o clădire măreaţă pe strada Faubourg Saint-Denis. Deşi întreprinderea de transport Touchard era veche, se străduia în fel şi chip, poseda un capital mare şi avea toate avantajele pe care le oferă o centralizare puternică, găsise în faetoanele acelea din foburgul Saint-Denis un concurent teribil pentru punctele situate pe o rază de şapte-opt leghe de Paris. Pasiunea parizianului pentru viaţa la ţară e atât de puternică încât întreprinderile locale luptau la rândul lor cu destul folos împotriva Micilor-Mesagerii, cum era numită întreprinderea lui Touchard pentru a se deosebi de Marile-Mesagerii din strada Montmartre. Pe vremea aceea, succesul întreprinderii Touchard îi stimula pe oamenii de afaceri. Pentru cele mai neînsemnate localităţi din împrejurimile Parisului apărură deodată întreprinderi de transport cu trăsuri frumoase, rapide şi comode, plecând din Paris şi întorcându-se la ore fixe, în toate direcţiile şi pe o rază de zece leghe, şi care îşi făceau o concurenţă îndârjită. Învins în cursele de patru la şase leghe, acest coucou s-a mulţumit cu distanţele mici şi a mai trăit încă vreo câţiva ani. În sfârşit, şi-a dat duhul de îndată ce omnibuzele5 au demonstrat posibilitatea de a transporta optsprezece persoane într-un vehicul tras de doi cai. Astăzi, dacă din întâmplare va mai fi existând vreo pasăre din acestea cu zborul atât de împleticit6 în dugheană vreunui negustor de trăsuri vechi, acest coucou ar fi prin structura şi prin aranjamentul său obiectul unor cercetări savante, comparabile cu acelea ale lui Cuvier7 asupra animalelor găsite în carierele de ghips din Montmartre.           Micile întreprinderi, ameninţate de afaceriştii care luptau încă din 1822 împotriva mesageriei Touchard tatăl şi fiul, găseau de obicei un punct de sprijin în simpatia localnicilor din regiunea pe care o deserveau. De exemplu, antreprenorul, atât vizitiu cât şi proprietar al trăsurii, era un hangiu din regiune, care cunoştea bine oamenii, lucrurile şi socotelile lor. Îndeplinea cu iscusinţă toate comisioanele, nu cerea mare lucru pentru micile servicii făcute şi tocmai de aceea obţinea mai mult decât Mesageriile Touchard. Ştia să evite necesitatea unui acciz8. La nevoie, trecea peste ordonanţele privitoare la numărul pasagerilor pe care avea voie să-i ia. În sfârşit, era iubit de oamenii din popor. De aceea, când apărea un nou concurent, chiar dacă vechiul antreprenor localnic îşi împărţea zilele săptămânii cu noul venit, tot mai rămânea câte cineva care îşi amâna călătoria numai ca s-o facă tot în tovărăşia celui vechi, deşi caii, hamurile şi trăsura erau într-o stare nu tocmai liniştitoare.           Una dintre liniile pe care Mesageriile Touchard tatăl şi fiul încercaseră s-o monopolizeze, linia Mesageriilor Toulouse9, şi pentru care s-au luptat cel mai mult şi se mai luptă încă şi astăzi succesorii lor, fusese traseul Paris-Beaumont-sur-Oise, linie uimitor de productivă, deoarece trei companii o exploatau simultan în 1822. Zadarnic îşi reduceau tariful Micile-Mesagerii, zadarnic înmulţeau numărul curselor şi zadarnic construiau vehicule excelente, concurenţa se menţinea în continuare; într-atât poate fi de productiv un traseu de-a lungul căruia se înşiră orăşele ea Saint-Denis şi Saint-Brice, sate ca Pierrefitte, Groslay, Écouen, Poncelles, Moisselle, Baillet, Monsoult, Maffliers, Franconville, Presles, Nointel, Nerville etc. Până la urmă, Mesageriile Touchard şi-au prelungit traseul de la Paris la Chambly. Concurenţa a ajuns şi ea până la Chambly. Astăzi cursele Toulouse merg până la Beauvais.           Pe această şosea, calea spre Anglia, există un drum care o ia înspre un loc pe bună dreptate numit La Cave, având în vedere topografia sa, şi care duce la una dintre cele mai fermecătoare văi ale bazinului râului Oise, orăşelul L'Isle-Adam, localitate care se bucură de o dublă faimă, atât ca leagăn al familiei de L'Isle-Adam, astăzi stinsă10, cât şi ca vechea reşedinţă a Burbonilor-Conti11. L'Isle-Adam este un orăşel fermecător, străjuit de două sate mari, Nogent şi Parmain, amândouă renumite prin falnicele lor cariere de piatră care au furnizat materialele pentru cele mai frumoase clădiri din Parisul modern şi din străinătate, căci bază şi ornamentele coloanelor teatrului din Bruxelles sunt din piatră de Nogent. Deşi remarcabilă prin minunatele sale privelişti, prin castelele sale celebre pe care le-au construit prinţi, călugări sau renumiţi desenatori, ca Stors, Cassan, Le Val, Nointel, Persan etc., în 1822 această regiune fusese ferită de concurenţă şi era deservită de doi mesageri înţeleşi între ei în privinţa curselor.

Introducere:           Balzac autor dramatic.           Cu teatrul lui Balzac, suntem pe latura poate cea mai neînsemnată a marii lui opere de creator. Asupra romancierului, critica a emis opinii, dintre care unele au rămas memorabile. El a fost declarat când „un Homer modern”, când „un Shakespeare al secolului al XIX-lea”. La un astfel de autor, creaţiile chiar minore devin cel puţin tot atât de interesante cât operele de valoare ale unui scriitor secundar. De aceea teatrul lui Balzac stârneşte interesul cititorului, dacă mai cu seamă e raportat la autorul lui. Dramaturgia balzaciană aparţine viziunii din care a ieşit, şi pe care a întregit-o, Comedia Umană. Atât personajele noi, evoluând numai în spaţiul scenic, cât şi cele cunoscute de mai înainte din romanele lui, ne conduc în aceeaşi lume a burgheziei mici şi mari franceze, chiar când această burghezie vrea să se scuture de sine, ascunzându-şi identitatea sub titluri şi atitudini nobiliare.           Dintre personajele romanelor, singurul, pe care Balzac îl suie pe scenă, este cunoscutul Vautrin. El apare mai întâi în Moş Goriot, fiind apoi centrul epic al Iluziilor pierdute, al Splendorilor şi mizeriilor curtezanelor şi al Ultimei încarnări a lui Vautrin. Piesa de teatru Vautrin se reprezintă întâia oară la Théâtre de la Porte Saint-Martin din Paris, în 1840. Duşmanii şi prietenii autorului îşi împart sala de spectacol; are loc o adevărată bătălie, care pare să asigure piesei un mare succes de public. Dar intervine autoritatea de stat, care interzice reprezentarea sub pretext de „imoralitate”. Este adevărat că Vautrin – fiind un ocnaş ajuns să colaboreze cu administraţia de stat, colaborare cinică, dispreţuitoare de viaţa membrilor societăţii, chiar inumană, deşi monstrul poartă de grijă ca un bun părinte şi chiar ca o mamă unui copil, care nici măcar nu e al lui – avea de ce să scandalizeze. Totuşi adevărul e că Frédérick-Lemaâtre, actor celebru în epocă, jucând în Vautrin, îşi compusese în actul al V-lea o pieptănătură în „toupet” („moţ” sau „creastă”), care amintea de coafura regelui Ludovic-Filip. Şi astfel reprezentarea a fost oprită imediat după premieră. Piesa se tipăreşte însă în acelaşi an; se tipăreşte cu atâta grabă că Balzac, fiind bolnav, nu poate să-i facă nici prefaţa, pe care o scrie abia la aproape două luni după reprezentarea ei şi o împarte cumpărătorilor piesei. Prefaţa aminteşte de interdicţia care a lovit reprezentarea. Balzac nu se plânge de măsura autoritară. „Ar însemna în acest caz să nu-şi cunoască nici epoca şi nici ţara. Arbitrarul este păcatul cel mai mic al guvernelor constituţionale; e infidelitatea lor faţă de ele însele; şi de altfel ştie el îndeajuns că nimic nu e mai crud decât slăbiciunea. Guvernului acesta, ca la copii, îi e permis să facă orice, în afară de bine şi de o majoritate.” Sarcasmului atât de justificat i se adaogă informaţia că „adevărata şi cea mai bună prefaţă la Vautrin va fi… drama Richard-Inimă-de-burete, pe care administraţia îngăduie să se reprezinte”. Deşi anunţată astfel, drama n-a văzut nici scena, nici tiparul. Dar o documentare mai temeinică în legătură cu Vautrin o constituie scrisoarea lui Balzac către doamna Hanska: „M-am aşteptat la o anumită opoziţie; dar, în ciuda celor mai duşmănoase eforturi, am obţinut un mare succes bănesc. Era tot ceea ce voiam pentru teatru ca şi pentru mine, când a venit interdicţia. Iată-mă deci duminică stând pe şaizeci de mii de franci pentru ca luni să nu mai fie nimic, toate frământările mele băneşti sfârşindu-se şi poziţia redevenindu-mi mai primejdioasă. Victor Hugo m-a însoţit la minister şi am dobândit certitudinea că ministerul n-avea nici un amestec, Ludovic-Filip fiind totul… Dar chestiunea asemănării cu Ludovic-Filip a fost poate ceva montat împotriva lui Harel, directorul teatrului Porte Saint-Martin… Jurnalismul a fost infam; s-a spus că piesa mea e de o imoralitate revoltătoare… poate să nu fie foarte bună, dar este eminamente morală. În privinţa asta, ministerul, ca să acopere mânia cvasi-regală, a pretextat imoralitatea, ceea ce e atroce şi laş. Încât de un lucru să fiţi sigură şi anume că voi ataca repetat şi teribil acest tron, care se clatină.” Propunându-i-se o despăgubire de cinci mii de franci, Balzac, care şi calculase la şaizeci de mii beneficiul scandalului de la premieră, scrie: „Am roşit până în vârful urechilor şi am răspuns că nu primesc pomană”. Documentul epistolar interesează mai cu seamă prin relaţia pe care o are cu caracterul fantastic şi polemic al lui Balzac. De la prima lui piesă, el vede teatrul ca o afacere bănească, iar în al doilea rând Vautrin îi exprimă opiniile politice proprii, legitimiste şi în fond reacţionare. Altfel piesa e o melodramă, nici mai adâncă, nici mai superficială decât alte melodrame: spectacolul înduioşării unui adevărat monstru moral, cum este Vautrin, de către un copil, pe care-l creşte, tinde să stoarcă lacrimile uşoare ale burghezului sentimental. Pe de altă parte, ocnaşul ajuns aliat al autorităţii, cu legături tainice în lumea zisă mare, deşi cu vocaţia revoltei împotriva oricărei legi morale sau sociale, e un personaj neconvingător. Şi ceea ce pare mai ciudat poate, sporind inconsistenţa personajului, este misiunea pe care i-o dă autorul de a i exprima, cu grandilocvenţă, legitimismul propriu. De aceea Vautrin, de câte ori a fost reluată, n-a dus la ceea ce se cheamă un succes teatral; şi e de presupus, cu suficientă încredinţare, că iluzia de mare succes bănesc, pe care Balzac îl şi cifra după atmosfera premierei la zeci de mii de franci, venea din binecunoscuta lui reverie financiară, stârnită adesea de factori exteriori şi nu de valoarea intrinsecă a piesei.      Cu a doua încercare dramatică, Isteţimile lui Quinola (Les ressources de Quinola), reprezentată la Odéon în 1842 şi tipărită la o lună după reprezentare, Balzac imaginează personaje, pe care nu le mai cunoaştem ca nume din romanele lui; dar le recunoaştem dintr-odată ca aparţinând unei anumite lumi şi problematice balzaciene. Piesa nouă este o comedie cu substrat grav, fund o dramatizare a nereuşitei omului superior în vechea societate. Acest om superior se numeşte Alfonso Fontanares. El trăieşte pe vremea lui Filip al II-lea, regele Spaniei, şi este inventatorul propulsiei cu aburi, aplicată navigaţiei. Prin isteţimea valetului său Quinola, mai „inventiv” decât stăpânul „inventator”, reuşeşte să ceară direct şi să obţină de la rege ajutorul necesar.

CUPRINS:           I. TALISMANUL.           II. FEMEIA FĂRĂ INIMĂ.           III. AGONIA.           EPILOG.                         I.           TALISMANUL.           Într-o zi, pe la sfârşitul lui octombrie 1828[1], un tânăr intra la Palais-Royal[2] în momentul când se deschideau sălile de joc, conform legii ce oblădueşte o patimă de pe urma căreia se storc atâtea impozite. Fără a sta pe gânduri, apucă pe scara ce ducea la tripoul cu numărul 36.           — Domnule, pălăria dumneavoastră, vă rog! Îi strigă cu o voce seacă şi răstită un bătrânel palid, ghemuit în umbră, la garderobă, şi care se ridică repede, arătând o faţă potrivită în totul cu făptura sa mârşavă.           De îndată ce păşeşti într-o casă de joc, legea începe prin a te despuia mai întâi de pălărie. Să fie oare, o parabolă evanghelică şi providenţială? Nu-i mai degrabă un mod de a încheia un contract drăcesc cu dumneata, cerându-ţi un zălog oarecare? Este cumva un mijloc de a te obliga să păstrezi o atitudine respectuoasă faţă de cei care au să-ţi câştige banii? Ori poate poliţia, pitită prin toate cotloanele sociale, vrea să ştie numele pălărierului dumitale, sau al dumitale, în cazul când l-ai avea înscris pe căptuşeală? Sau, în sfârşit, pentru a-ţi lua măsura craniului şi a întocmi o statistică instructivă despre capacitatea cerebrală a jucătorilor? Asupra acestui punct, administraţia păstrează o tăcere desăvârşită. Dar, e destul să fi făcut un singur pas spre masa verde pentru ca pălăria să nu-ţi mai aparţină, aşa cum nici dumneata însuţi nu-ţi mai aparţii: eşti pus la joc, dumneata, averea dumitale, pălăria, bastonul şi paltonul dumitale. La plecare, JOCUL îţi va demonstra, printr-o crudă ironie tradusă în fapt, că ţi-a mai lăsat ceva, din moment ce ţi se dau înapoi unele lucruri. Dacă ai avut însă o pălărie nouă, vei constata, pe pielea dumitale că trebuie să-ţi faci un costum de jucător.           Mirarea manifestată de tânăr când primi o fişă numerotată în schimbul pălăriei lui, ale cărei margini erau din fericire puţin cam roase, dovedea cu prisosinţă că el avea un suflet nevinovat încă. Bătrânelul, mistuit desigur din fragedă tinereţe de văpaia plăcerilor vieţii de jucător, îi aruncă o privire mohorâtă şi fără căldură, în care un filosof ar fi văzut mizeriile spitalului, vagabondările oamenilor ruinaţi, procesele verbale a sumedenie de asfixii, condamnări la muncă silnică pe viaţă, surghiunuri în Guazacoalco. Omul acesta a cărui faţă albă, suptă, arăta că nu cunoştea altă hrană decât ciorbele vâscoase ale lui Darcet[3], constituia imaginea gălbejită a patimii redusă la cea mai simplă expresie a ei. În zbârciturile lui se citeau urme de vechi torturi, şi probabil că îşi juca toată leafa nenorocită chiar în ziua când o primea. Întocmai ca gloabele asupra cărora loviturile de bici nu mai au nici un efect, nimic nu mai era în stare să-l facă să tresară; surdele gemete ale jucătorilor care ieşeau ruinaţi, blestemele lor mute, privirile lor năucite îl lăsau totdeauna rece. Era jocul încarnat. Dacă tânărul s-ar fi uitat mai cu luare aminte la acest jalnic cerber[4], poate că şi-ar fi spus; „În inima asta nu se mai află decât o pereche de cărţi de joc!” Dar necunoscutul nu luă în seamă această pildă vie pe care fără îndoială providenţa o aşezase acolo, după cum tot ea a lăsat de strajă dezgustul la poarta fiecărui loc de pierzanie. El pătrunse cu îndrăzneală în sala unde sunetul aurului exercita o orbitoare putere de fascinaţie asupra simţurilor întărâtate de lăcomie. Acest tânăr era pesemne împins acolo de cea mai logică dintre elocventele fraze ale lui Jean-Jacques Rousseau, şi al cărei trist înţeles sună cam aşa: „Da, admit ca un om să se ducă la joc, însă tocmai atunci când între el şi moarte nu mai vede altceva decât ultima lui para.”           Seara, în casele de joc nu stăruie decât o poezie vulgară, dar al cărei efect e asigurat, ca şi acela al unei drame sângeroase. Sălile sunt ticsite de spectatori şi de jucători, de bătrâni scăpătaţi care se târăsc până aici ca să se încălzească, de chipuri frământate, de orgii începute cu vin şi pe cale de a se sfârşi în Sena. Cu toate că patima e prezentă peste tot, numărul prea mare de actori te împiedică să priveşti în faţă demonul jocului. Seara de joc pare un adevărat fragment de „tutti” în care trupa întreagă ţipă, în care fiecare instrument al orchestrei îşi modulează fraza lui. Puteţi vedea acolo mulţi oameni respectabili veniţi să caute distracţii şi plătindu-le cum ar plăti plăcerea unui spectacol, a unei mese bune, sau aşa cum s-ar duce într-o mansardă să cumpere cu un preţ ieftin regrete usturătoare, pentru trei luni de zile. Vă daţi însă seama cât delir şi câtă îndârjire trebuie să fie în sufletul unui om care aşteaptă cu nerăbdare deschiderea unui tripou?      Între jucătorul de dimineaţa şi jucătorul de seara, există aceeaşi deosebire ca între un soţ nepăsător şi un îndrăgostit ce tremură sub fereastra iubitei lui. Abia spre dimineaţă îşi fac apariţia patima fremătătoare şi nevoia în toată groaznica ei realitate. Dar numai seara veţi putea admira un jucător adevărat, un jucător care a uitat să mai mănânce să doarmă, să trăiască, să gândească, atât de mult îl sfâşie biciul patimii, atât de tare îl furnică, îl chinuie mâncărimea unei lovituri de trente-et-quarante[5]. În această oră blestemată veţi întâlni ochi al căror calm te îngrozeşte, chipuri ce te fascinează, priviri ce întorc cărţile cu o expresie mistuitoare. De aceea, casele de joc nu par sublime decât la deschiderea şedinţelor lor. Dacă Spania are luptele ei de tauri, dacă Roma şi-a avut gladiatorii[6] ei, Parisul se mândreşte cu al său Palais-Royal, ale cărui rulete aţâţătoare îţi dau plăcutul prilej de a vedea cum curge sângele în valuri fără primejdia ca picioarele celor din sală să alunece vreodată din pricina asta. Încercaţi să aruncaţi o privire furişă asupra acestei arene, intraţi! Ce goliciune! Pe pereţii acoperiţi cu un tapet soios până la înălţimea omului, nu se vede nici o imagine care să încânte sufletul. Nu se găseşte nici măcar un cui pentru a uşura sinuciderea. Pardoseala e tocită, murdară. O masă lunguiaţă ocupă mijlocul sălii.

            Doamna Vauquer, născută de Conflans, este o femeie în vârstă, care de vreo patruzeci de ani ţine la Paris o pensiune de familie în strada Neuve-Sainte-Genevieve, între Cartierul Latin şi foburgul Saint-Marcel. La această pensiune, cunoscută sub numele de Casa Vauquer, se primesc deopotrivă bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, fără ca vreodată gura clevetitoare a lumii să fi găsit ce să scornească despre cele ce se petrec în această respectabilă casă. Nu-i mai puţin adevărat, însă, că de vreo treizeci de ani nu s-a pomenit printre clienţi nici o femeie tânără, iar pentru ca vreun tânăr să ajungă a locui aci, trebuia ca familia să-i trimită o sumă prea mică să-şi ţină zilele. Cu toate acestea, în anul 1819, dată la care începe drama ce urmează, se afla aci în pensiune o biată fată. Oricât de discreditat ar fi azi cuvântul dramă, după chipul deşănţat şi fără noimă în care a fost risipit în aceste vremuri de jalnică literatură, e nevoie totuşi să-l folosim aici; nu fiindcă această istorisire ar fi dramatică în sensul adevărat al cuvântului, ci fiindcă sfârşind cartea veţi vărsa poate cite va lacrimi intra muros şi extra muros2. Fi-va ea oare înţeleasă şi dincolo de zidurile Parisului? Îngăduie-ni-se a ne îndoi, căci nu se poate pricepe felul cu totul deosebit al unei asemenea scene, plină de tâlcuri şi de culoare locală, decât între colinele Montmartre şi dealurile de la Montrouge, în această ilustră vale a dărăpănăturilor ce stau să se surpe şi a gârlelor negre de noroi; vale plină de suferinţe reale, de bucurii prea adesea amăgitoare şi atât de cumplit zbuciumată încât nu ştiu ce fapt ar trebui să se întâmple pentru a lăsa o senzaţie de oarecare durată. Totuşi, chiar şi în această lume se ivesc ici şi colo dureri care, prin vălmăşagul lor de vicii şi virtuţi, dobândesc o oarecare măreţie şi solemnitate; în faţa lor egoismele şi interesele amuţesc; dar senzaţia cu care rămâi ţine numai bine cât ai înfuleca pe nemestecate un fruct savuros. Carul civilizaţiei, întocmai ca acela al idolului de la Jaggernat3, trecând peste o inimă care nu se lasă atât de uşor zdrobită şi în care i s-a împiedicat roata, abia dacă îşi încetineşte o clipă mersul, o. Striveşte şi îşi urmează mai departe drumul glorios. Aşa veţi face şi domniile-voastre, care ţinând această carte în mână vă cufundaţi în toată voia în jilţul moale, spunându-vă: „O fi, poate, o poveste amuzantă”. Dar după ce veţi fi aflat taina chinurilor lui moş Goriot, veţi cina cu poftă, punând lipsa dumneavoastră de sensibilitate pe seama autorului, învinuindu-l că a depăşit măsura şi că face poezie. Ah! Ţineţi minte însă: drama aceasta nu este o plăsmuire sau un roman. All is true4; ea este atât de adevărată, încât oricine poate s-o regăsească în propria sa viaţă, în propriul lui suflet.           Casa în care se află această pensiune de familie este proprietatea doamnei Vauquer. E aşezată în josul străzii Neuve-Sainte-Genevieve, acolo unde terenul coboară către strada Arbaletei într-un povârniş atât de repede şi de anevoios, încât numai rareori caii îl urcă sau îl coboară. Iată de ce domneşte o atât de deplină linişte peste toate aceste uliţe înghesuite între domul Val-de-Grâce şi cel al Panteonului, două monumente care schimbă culoarea cerului, împrăştiindu-şi în văzduh răsfrângerile aurii şi înnegurând pământul cu umbrele mohorâte pe care le aştern uriaşele lor cupole. Aici caldarâmul e zvântat; în albia pârâiaşelor nu-i nici apă, nici mâl, şi de-a lungul zidurilor creşte iarba. În drum pe-aici, chiar şi cel mai nepăsător dintre oameni se simte cuprins de tristeţe, ca de altfel toţi cei care trec obişnuit pe aceste străzi. Aici uruitul unei trăsuri ia proporţiile unui eveniment; casele sunt posomorâte, iar din zidurile uriaşe se desprinde un iz de puşcărie. Un parizian care s-ar rătăci prin partea locului, n-ar vedea decât pensiuni de familie sau aşezăminte asemănătoare, mizerie sau plictiseală, bătrâni care îşi aşteaptă moartea şi un tineret zvăpăiat care munceşte în silă. Nici un alt cartier al Parisului nu este mai trist şi – de ce n-am spune-o?           — Mai puţin cunoscut. Mai ales strada Neuve-Sainte-Genevieve e ca o ramă de bronz, singura potrivită pentru a încadra o dramă ca asta, care nu poate fi îndeajuns înţeleasă dacă nu prezentăm dinainte atmosfera, culorile-i întunecate şi conţinutul ei grav; tot aşa se împuţinează lumina de la o treaptă la alta, şi glasul călăuzei se stinge atunci când călătorul coboară în catacombe. Nimerită asemuire! Căci cine ar putea spune cu hotărâre ce este mai groaznic la vedere: inimi secătuite, sau cranii departe?      Faţada pensiunii dă către o grădiniţă, aşa încât casa cade în unghi drept pe strada Neuve-Sainte-Genevieve, de unde se vede tăiată parcă în toată adâncimea ei. De-a lungul faţadei, între casă şi grădiniţă, se întinde o cărare prunduită, în formă de jgheab, lată cam de un stânjen, din care porneşte o alee presărată cu nisip şi tivită cu muşcate, cu leandri şi cu rodii răsădite în ghivece mari de faianţă albastră şi albă. În această alee intri pe o portiţă, deasupra căreia e bătută o firmă, pe care scrie: „Casa Vauquer”, iar dedesubt: „Pensiune de familie pentru ambele sexe şi alţii”. În timpul zilei, printre zăbrelele portiţei, prevăzută cu un clopoţel cu sunet ascuţit, se întrezăreşte la capătul micului pavaj, pe zidul din faţa străzii, o arcadă imitând marmura verde, zugrăvită de cine ştie ce meşter din cartier. În firida pe care o închipuie această zugrăveală se ridică o statuie, care-l înfăţişează pe Amor.

Un medic căruia ştiinţa îi datorează o frumoasă teorie fiziologică, anume doctorul Bianchon, era socotit încă din tinereţe printre gloriile Şcolii din Paris, ale acestui luminat centru îndeobşte cinstit ca atare de către medicii întregii Europe. Mai înainte de a se consacra medicinii, Bianchon se îndeletnicise multă vreme cu chirurgia. La începutul studiilor, avusese drept călăuză pe unul dintre cei mai mari chirurgi francezi, pe vestitul Desplein, care a trecut prin ştiinţă asemenea unui meteor. Duşmanii lui mărturisesc că acesta ar fi dus cu dânsul în mormânt o metodă intransmisibilă. Ca toate geniile, el nu avea moştenitori; purta şi ducea totul cu sine. Faima chirurgilor s-ar putea asemui cu faima actorilor, care dăinuie cât timp trăiesc şi al căror talent nu mai are nici un preţ după ce s-au prăpădit. Actorii şi chirurgii – precum şi marii cântăreţi sau virtuozii care prin arta lor fac să se dezvolte înzecit posibilităţile muzicii. – sunt eroii unei singure clipite. Desplein ne dă şi el mărturie despre similitudinea destinului tuturor acestor genii vremelnice. Numele lui, ieri atât de vestit şi astăzi aproape uitat, va rămâne zăvorit în specialitatea sa, fără a mai ieşi vreodată dintr-însa. Căci nu trebuiesc oare împrejurări nemaipomenite pentru ca numele unui savant să poată sparge hotarul ştiinţei sale, trecând în istoria generală a omenirii? Avea oare Desplein acea universalitate de cunoştinţe care fac dintr-un om personalitatea grăitoare a unui veac? De bună seamă că Desplein era înzestrat cu o putere de pătrundere divină: printr-un dar dobândit, sau înnăscut, intuia dintr-o privire pe bolnav şi boala lui, îi stabilea diagnosticul specific şi determina momentul precis, ceasul şi chiar minutul când trebuia făcută operaţia, ţinând seama şi de condiţiile atmosferice, şi de particularităţii temperamentului fiecăruia. Oare, spre a lucra astfel, mână în mână cu Natura, studiase el neîncetata şi întinsa corelaţie dintre ştiinţe şi substanţele elementare cuprinse în atmosferă? Sau a acelor pe care o dă glia omului; în aşa chip incit, asimilându-le, să poată trage dintr-însele o nouă şi osebită înfăţişare? Proceda el oare prin acea putere de deducţie şi analogie căreia Cuvier îşi datorează faima? Oricum, omul acesta devenise un duhovnic al Trupului; bizuindu-se pe prezent, el îi înţelegea atât trecutul cât şi viitorul Dar întruchipa el oare în persoana sa întreaga ştiinţă, aşa precum o reprezentaseră cândva un Hippocrat, Galenos sau Aristotel1? A condus el oare o şcoală întreagă spre noi limanuri? Hotărât, nu. Desigur, acestui veşnic iscoditor al chimiei umane nu-i putem tăgădui cunoaşterea străvechii ştiinţe a Magiei. – adică, a principiilor în fuziune, a cauzelor vieţii, a vieţii mai înainte de a fi, cunoaştere a ceea ce va fi din cele ce premerg fiinţei. Iată însă că, din păcate, la Desplein totul era personal; egoismul, care l-a izolat în timpul vieţii lui, ajunge să fie astăzi ucigaşul gloriei lui postume. Deasupra mormântului său n-a fost ridicată statuia care să destăinuie viitorimii tainele pe care geniul le caută, jertfindu-se pe sine. Însă poate că la Desplein talentul făcea una cu credinţa; era prin urmare muritor! Pentru Desplein, atmosfera pământească părea a fi un sac generator; el vedea pământul întocmai ca pe un ou în găoacea lui, şi, neputându-se dumeri dacă oul sau găina a fost mai întâi, el n-admitea nici cocoşul, nici oul. Nu credea nici în teoria animalului anterior omului şi nici în apariţia ulterioară a spiritului. Desplein nu avea îndoieli, ci afirma. Ateismul lui curat şi sincer se asemăna cu cel al multor savanţi – în alte privinţe, oameni foarte buni – dar atei înrădăcinaţi2, atei în felul oamenilor evlavioşi care nu admit că pot exista atei. Nici nu se putea să aibă o altă părere un ins ca el, deprins, încă din tinereţe, să disece în toată puterea cuvântului fiinţa înainte, după şi în timpul vieţii. – un om obişnuit să scormonească prin toate măruntaiele omului fără ca să fi găsit vreodată, acolo, acel suflet unic atât de trebuitor concepţiilor religioase. El admitea în organism un centru cerebral, unul nervos şi un altul de reglare a circulaţiei şi respiraţiei; dintre acestea, primele două se suplineau atât de bine unul pe celălalt încât, spre sfârşitul zilelor, Desplein era convins că pentru a auzi, simţul auzului nu este chiar neapărat trebuincios, după cum nici simţul văzului spre a vedea, şi că plexul solar le putea prea bine înlocui pe amândouă, fără ca cineva să poată să-şi dea seama de aceasta. Găsind în om două suflete, Desplein îşi sprijinea ateismul pe acest fapt; deşi din aceasta nu se pot trage concluzii asupra lui Dumnezeu. Se spune că ar fi murit nepocăit, aşa cum mor, din păcate, multe genii strălucite pe care Dumnezeu le-ar putea izbăvi.           Viaţa acestui om atât de mare avea – ca să ne folosim de expresia duşmanilor, dornici să-i adumbrească gloria – multe micimi pe care însă ar fi mai nimerit să le numim nepotriviri aparente. Necunoscând niciodată impulsurile prin care acţionează spiritele superioare, pizmuitorii sau nătărăii se bizuie pe unele contradicţii superficiale, spre a întocmi astfel un act de acuzare în temeiul căruia judecă pentru moment aceste spirite; chiar dacă mai târziu iese la iveală corelaţia între pregătire şi rezultat şi izbânda încunună planurile atacate, totuşi mai rămâne ceva din defăimările dintâi. Astfel, în zilele noastre, Napoleon a fost osândit de contemporani în momentul când îşi întindea aripile sale de vultur asupra Angliei; a fost nevoie de 1816 pentru a justifica ambarcaţiunile de la Boulogne şi anul 18043.