Recent Posts
COSTEA PĂDURARUL
...
POPA VASILE
...
ZI DE TÎRG
...
DAN JITARUL
...
Posts
MĂTUŞA STANA
De trei zile n-a mai văzut nimeni soarele. Din văzduhul ticsit de nouri grămădiţi unul peste altul, ca nişte uriaşi ce se sugrumă, cade întruna potopul de apă. Peste satul din vale fumul pluteşte greoi, nemaiavînd putere să se ridice. Ţi se pare că viaţa se retrage şi că-n locul ei se pune o nesimţire, o tîmpire pe toate lucrurile. Vîjîitul lin ce domneşte în văzduh şi cadenţa regulată cu care se izbesc picurii grei în bălţi te îndeamnă la somn îndelungat, din care să nu te mai deştepţi.
Priri sat e linişte de moarte. Aşa, tîrziu de tot, în răstimpuri, dacă vezi lunecînd pe uliţi, înclinîndu-se într-o parte şi într-alta, vreo matahală.
Numai colo,-n casa cea coperită cu ţiglă, deasupra uşii căreia e înţepenită o rudă, iar de rudă-i spînzurată o garafă goală, numai acolo nu-i linişte, numai acolo e şi acum, în toiul ei, viaţa...
Vreo cinci mese-s înconjurate de oameni nespălaţi, bărboşi, cu cămăşile negre. Unii cîntă, alţii povestesc, cei mai mulţi vorbesc tare, răstit.
La vreo două mese s-a început jocul de cărţi.
Degetele lor groase abia despătură bucăţile de hîrtie, murdare, soioase.
Crîşmarul, cu nasul lui de pasăre de pradă, stă lîngă masa din mijloc şi-i stăpîneşte pe toţi cu privirea. Un surîs îi schimonoseşte chipul pămîntiu.
Fumul lulelelor a umplut crîşma şi pare că are de gînd să se aşeze în straturi pe tavanul şi pe păreţii înnegriţi. Dar de cîte ori se deschide uşa, i se nimiceşte tot planul, pe care însă mereu îl reîncepe.
Dar uite, chiar colo,-n ungheţul unde doarme cuptorul hodorogit, pe un scăunaş cu trei picioare, şade o bătrînă cu jumătatea de rachiu dinainte, pe pămînt. Stă cu faţa către părete, nu-şi face cu nimenea vorbă, dar cu atît mai încăpăţînată se ceartă cu ea însăşi, înghiţind din cînd în cînd din sticlă.
— O, Stano, Stano!... Ţi-ai făcut de cap, Stano! Să te-mbeţi ca beutorii! Ruşine!... Adecă ce? Nu-s ai mei banii, nu-s a’ mele hainele? Şi doar nu le-am dat toate... Mai am o ladă plină. Hainele de mireasă încă ş-acum le mai ţin... Ptiu, ce de ţuică mi-a da jupînu pe ele... Draga ţuică... Jupînele!
Şi jupînul aude tot. Într-o clipă e lîngă mama Stana, îi ia porţia de dinainte şi merge de-o umple iar, deşi era numai pe jumătate goală. Baba şi-a închis ochii şi
pare că stă s-adoarmă... Dar iată că-şi întinde din nou mîna după garafă, şi aşa, cu ochii închişi, o ridică la gura ei bătrînă, fără leac de dinte, şi mai înghite de vreo cîteva ori. Şi iar începe să aiureze.
— Să ştie Ion ce isprăvuri îi faci, Stano! Doamne, ce te-ar mai îmblăti!... Iar te-ar lăsa lată, ştii, ca atunci... — Şi-i trece un fior de groază prin purtatu-i trup. — Dar el nu te vede, Stano, poţi să bei... Ion, Ion, ce am eu cu Ion? Bine c-a murit... Că nu mai puteam bea tot pe-ascuns... Să bei, să te-mbeţi ca beţivii... O, Stano, Stano, la ce-ai ajuns! Ce se va alege de tine, blăstămato, ticăloaso... ticăloaso?!
Pe lelea de oarecînd, pe mătuşa Stana de-acum, o cunosc şi copiii satului. Nu-i unul pe care să nu-l fi uns cel puţin o dată, fie că şi-a scrîntit vreun picior ori vreo mînă, fie pentru zgîrcituri şi cîrcei de tot felul.
— Voinicu mătuşii, las’ numa pe mine, nu te teme! Hei, hei, pe cîţi i-am făcut eu oameni din nevoiaşi! Atîţia creiţari să am!... Ptii, bată-te norocu, că grăsuţ eşti! Uite-aci peştele, mă! Brav ficior s-a croi din tine.
Şi bunica, cu mînecile sufulcate, cu degetele unse, îl netezeşte mereu pe la locul cu pricina. Pe urmă îi spune să steie aşa, culcat, pînă ce merge în grădină. Frunze de brusturi se află mai pretutindeni, şi mătuşii Stana îi sînt de lipsă aproape pentru fiecare bolnav pe care-l vindecă prin ungere. Lata buruiană se lipeşte de trupşorul copilului, mătuşa o leagă cu o năframă subţire, şi peste cîteva ceasuri viitorul june e sănătos ca mărul.
D-apoi descîntecele de bubă rea, de făcătură, de-ntîmplare, cine le-ar şti mai bine decît mătuşa Stana!
E un şir întreg de ani de cînd a murit Ion, bărbatul ei, şi copii n-au rămas nici unul, că n-au avut. A rămas singură pe lume, fără leac de toiag la bătrîneţe. Era ea vestită, şi ca tînără, de femeie fluşturatică, ce nu-şi prea vedea de casă, şi, cînd nu ştia bărbatul, se mai abătea şi pe la jupînul, la cîte-un păhărel. Dar acum de el nu-i mai pasă, de adunat bogăţii n-are pe sama cui să adune, ş-apoi aşa, singură, ce să facă, cum să-şi treacă vremea?
De un şir lung de ani mătuşa Stana e băutoarea satului. Cît ce capătă vreun ban pentru uns, ori pentru descîntat, îndată-l duce să ruginească la jupînul. De multe ori, cînd descîntă şi suflă pe ţeve, — pentru alungarea duhurilor, — se răspîndeşte un duh greu de rachiu, şi toate hainele de pe ea miroase a crîşmă.
Cînd nu are bani, îşi duce ce are prin casă. Jupînul primeşte orice, nu-i alegător. Sărmana ei casă! Parcă-Şji plînge fericirea de altădată, aşa stă de tristă, cu cope- rişul afumat. O mîţă sură, pe jumătate sălbatecă, o mai cercetează din vreme-n vreme.
Lelea Stana de altădată, acum mătuşa Stana, ştie multe cînd se pune la povestit. Numaicît, mai mult vorbeşte cu copiii şi cu sineşi. Că are doar să-şi spună sieşi mai multe ca altora...
S-a însărat. Aproape toţi oamenii au ieşit din crîşmă. Au mai rămas doar căruţaşii.
Mătuşa Stana a adormit, ghemuită, lîngă cuptor. Dar casa jupînului nu e pentru dormit. O trezeşte. Cu
chiu, cu vai, bătrîna ajunge pînă în uliţă.
S-a-ntunecat de nu-ţivezi mîna şi a-nceput să sufle şi un vînt rece, neobişnuit vara. Vijelitul lui şi cîntecul plîngător al văii, ce curge prin mijlocul satului, se-ames- tecă-n răpăitul ploii...
Mătuşa Stana păşeşte-mpletecindu-se, şi-aproape tot al treilea pas se tăvăleşte în mocirla drumului, bolborosind mereu:
— Să te-mbeţi ca beutorii!... Ticăloaso!...
Şi ploaia cade mereu, în picuri mari şi grei.
1 9 0 3
DAN JITARUL
A dat Dumnezeu păşune din belşug, căci s-au cernut ploi mărunte cît a ţinut primăvara. Şi pe la căratul fînului, vine aşa, cîte un povoi cu băltuţe, dar trece repede, şi soarele zbiceşte, să-şi poată vedea oamenii de lucru. Mai sînt încă fînaţe multe necosite, mai e opritul taurilor, pe unde dă iarba mai tîrziu, şi chiar dacă dă, nu se prea grăbeşte cu crescutul, că dacă se abat pe-acolo tauri vineţi, mai ales cel bătrîn, nici ciurdarii nu cutează să-i scoată.
Totuşi e cineva căruia nu-i pasă nici de tauri, nici de nimic şi-i scoate din oprit cînd li-e iarba mai dulce. Iar apoi, dacă-şi priponeşte acolo murguşorul, pe care nu l-ar schimba cu toate avuţiile lumii, ce păcat face? De ce nu vin alţii să-i scoată, că atunci el şi-ar vedea de drum, că-i larg hotarul, şi, numai singur el, Dan, e jitar peste toată întinderea asta de roadă. Adică mai sînt doi jitari, moş Grigore şi moş Petru de după grădini, dar ăştia nu-s oameni. Amîndoi îs bătrîni şi’ merg cu bîtele la hotar mai mult ca să se sprijinească în ele decît să aducă de dinapoi cîte-o ciurdă de vite ori stavă de cai la judele satului. I-a ales satul şi de data asta, căci de cînd s-au pomenit şi ei cu neveste, tot jitari au fost. Dar cum jităresc ei, slujesc în zadar. Fără ca să cîştigi pe zi cel puţin cîte-o litră de vinars, nu se plăteşte să nu-ţi dormi nopţile. Dan era de hotărîrea asta, şi de zece ani, de cînd jităreşte şi el, vede că nu a brodit-o rău.
Acasă, nevastă-sa s-a luat de-un gînd.
— Măi omule, tu n-ai s-o păţeşti bună! Te porneşti numai aşa, ca nebunii, de cînd însară, şi nu mai dai pe-acasă. Îţi vei speti murgul, iar pe tine te vor afla odată, cu capul spart, undeva. Oamenii rabdă pînă la un loc. Uite, mie-mi tot bate ochiul stîng de multă vreme, şi ăsta nu e sămn bun.
— Bată-ţi de pe mine amîndoi, da’ nu aşa numa cum se bat, ci să gîndeşti că-ţi sar din cap!
Şi Dan, cu ochii încruntaţi, îmbucă repede pe sub mustăţile mari, nerăsucite, sare ca un voinic de după masă, se scutură o dată, aşa cum se scutură şi murgul său după ce-l descalecă, se caută grăbit pe după şer- parul lat, potriveşte bine teaca ce înghite cuţitul mare, cu plăsele de os negru, şi iese, trîntind uşa, în curte.
Murgul aprig, neînşăuat, numai cu căpăstru, stă legat de-o proptea şi bate neastîmpărat din copite. Dan fluieră o dată haiduceşte, calu-şi întoarce capul şi nechează cu ochii umezi. Într-o clipă e încălecat şi, cît ce iese pe poartă, porneşte de-a una în sărite. Femeia rămîne cu mînile încrucişate, la poartă, îşi face cruce şi întră în curte. Cine a pus-o pe ea să se mărite după omul ăsta? Nu i-a spus mamă-sa destule rele despre el? Şi doar nu a fost ceva frumuseţe. Ferit-a sfîntul! Adevărat că era zdravăn, voinic, — cel mai zdravăn din sat, — dar avea nişte ochi mici, vicleni şi răi, şi o faţă încruntată, de părea că e veşnic mînios, iar mustăţile, de pe atunci păreau nişte cotoare împlîntate la întîmplare. Tată-său i-a zis că-i cunoaşte spiţa. Neam puţin cam aspru, dar, în schimb, oameni de ispravă. Unu plăteşte cît şapte.
Şi acum vedea bine ce plăteşte! De-ar mai lăsa cel puţin jităritul ăsta! Uite, cînd a fost cu alesul, mai astă-iarnă, dînsa a voit să-l scoată. L-a lăsat, prost, să meargă cale de trei zile pînă la un prieten, cică ar fi avînd să-i spună nişte vorbe tainice. Dan s-a avîntat pe cal şi a pornit furtună. Pe prieten nu l-a găsit acasă. Spunea nevastă-sa că s-a dus la tîrg, cu trei iepe sure. Dan a scrîşnit din dinţi şi, fără să zică rămas bun, a pornit înapoi, cu inima înviforată de răzbunare. Acasă şi-a încîlcit mîna stîngă în părul bietei Stane şi i-a tras un pui de bătaie ca acela, de răcneau vecinele pe la garduri că o omoară. Şi-n ziua alegerii de jitari, el tot a fost acasă şi a fost pus şi de astă dată. În noaptea aceea a plătit la vreo douăzeci de oameni rachiu şi au băut pînă dimineaţa, de-au ieşit din crîşmă vineţi şi chiuiau ca la nuntă.
Dar ştia el Dan să-şi întoarcă banii ăştia înzecit.
Cînd se ridică nouri grei de după dealuri şi plutesc aşa, ca de plumb, în văzduh, cînd se întunecă, sara, tîrziu, de nu vezi la trei paşi, Dan îşi despriponeşte calul din opritul taurilor, se înţepeneşte pe spinarea lui şi-i fluieră o dată, ca în şoaptă, la ureche. Murgul ciuleşte urechile, sforăie scurt şi se face nevăzut în întu- nerecul greu de pe cîmp. Pe pajiştea grasă copitele nu fac nici un zgomot, şi liniştea stăpîneşte deplină peste întinderi.
Boii şi vacile abia se văd în întunerec. Zac bolovănoase în iarbă. Dan îşi trage odată aer în piept şi-l îniaptă apoi de spulberă coama murgului. Din tureacul lung al cizmei scoate biciul înfăşurat în jurul codi- riştii şi începe să îmblătească în dreapta şi-n stînga. Fripte de pleazna lungă de fuior, vitele sar şi ţîşnesc într-o fugă împrăştiată, ca de streche. Dar murgul s-a înfierbîntat. Aleargă, le ocoleşte, se aruncă după cele ce s-au răzleţit, le adună pe toate într-un cerc, pe cînd pleazna de fuior le arde mereu. În sfîrşit, pornesc speriate, împungîndu-se una pe alta. Şi în vreun fînaţ necosit, unde e iarba mai bună, se opresc. După ce se înfruptă din iarba mirositoare, plină de sulfină, un ceas, două, murguşorul lui Dan iar se înfierbîntă, şi vitele, mînate din urmă şi de pe de laturi, fripte de pleazna arzătoare, pătrund prin fînaţe încolo. Abia tîrziu le scoate Dan la drumul mare, lăsîndu-le să meargă în pas către sat.
La casa judelui, Dan bate cu putere în poartă, şi dacă nu vine nimeni să-i deschidă, o răstoarnă cu umărul, şi curtea judelui se umple de vite.
— Fire-ai al dracului, măi Dane, da’ de unde le-ai putut aduna pe toate?! întreabă cu glas întunecat Gheorghe, primarul, răsărind în pridvor.
Dan nu răspunde nimic, ci se leagănă uşor pe spinarea murgului, apropiindu-se prin întunerec de jude.
— Să ştii că azi îs cătrănit rău, Gheorghieşule! Am alergat ca un smintit toată noaptea, de-mi vine să-mi scuip sufletul de ciudă! Auzi dumneata, unde e fînaţul mai întreg, acolo să dai peste ciurda asta de vite! Vai de capul oamenilor, săracii, că dorm ca butucii şi nu ştiu ce lăcuste le înghit avutul.
Judele îl priveşte cu înţeles, se apropie prin întunerec de Dan şi-l bate pe umăr.
Dan descalecă şi se aşează pe treptele pridvorului.
— Aşa, o udătură, ce zici? Mă arde pieptul cît am răcnit după balele astea.
— Vine, Dane, vine!
Şi primarul se repede în casă şi aduce o ploscă pîn- tecoasă. Apoi încep să vorbească în şoapte.
— Vor fi patruzeci de capete.
— Nu, răspunde Dan, sînt patruzeci şi cinci, tot
— Din douăzeci capul nu le lăsăm, ce zici?
— Ştiu eu? Să se vadă şi paguba! Aceea dumneata s-o preţuieşti, că ai dreptul.
Tac, închină din ploscă, oftează din cînd în cînd şi-apoi iarăşi vorbesc cu glasuri abia auzite. Vinul s-a gătat, dar jitarul nu se duce.
— Ştii ce, mai e mult pînă în ziuă şi poate să mai prind ceva. Adu-mi o juma de litru de vinars. Da’ vezi să fie ca şpirfci!
Primarul îi aduce vinarsul. Dan îşi dă capul pe spate şi rămîne aşa, ca şi cînd l-ar fi lovit cineva cu o bîtă peste frunte, ameţindu-l. Se ridică apoi, îşi aduce murgul, îl îmbrăţişează pe după gît, se avîntă.
— Dimineaţă, vezi să mă chemi, cît ce vor sosi păgubaşii.
Şi, lipindu-se de grumajii murgului, iese pe poartă. Face un înconjur, ajunge la el acasă, trînteşte portiţa, ca şi cînd acum ar ieşi mai întîi din curte, apoi porneşte iar în galop spre hotar. Femeia sare grăbită la fereastră, gîndind că-i Dan, însă se încredinţează că de bună samă a visat.
Pe drumul bătucit, copitele murgului bat tot mai rar. Calul merge acum în pas, şi-o doină plină de durere începe să se tînguie prin întunerecul greu:
— Bate vîntu picu ploii,
Toţi ficiorii merg cu boii.
Merg cu boii-n Valea-Mică,
Vin în sat la ibovnică...
Eu mă duc în Valea-Rea
Să vin şi eu la a mea!
Copitele murgului nu se mai aud, numai glasul de jale al stăpînului se învăluie, în noaptea adîncă, cu suspinele vîntului ce-adie coama calului. Din cînd în cînd doina se potoleşte şi se aude un nechezat prelung. Dan îşi bate fugarul cu palma aspră pe gîtul încordat. Apoi răsună iarăşi, cu putere, cu patimă:
— De te-ai face, Murăş, vale,
Să trecem apele tale...
. . . . . . . . . . .
Cu mîndra să mă-ntîlnesc,
Două vorbe să-i grăiesc,
Ş-apoi să mă prăpădesc.
Feciorii care au ieşit cu vitele peste noapte se trezesc. Dar cunosc cîntecul şi se-ntorc pe ceea parte. Ştiu ei bine: de cîntă Dan, nu e nici o primejdie.
— Că de la inimă cîntă, bată-l Dumnezeu să-l bată de hoţ!
— Dacă-l doare, mă, cum să nu cînte? Am auzit pe mulţi vorbind în taină că se prăpădeşte după crîşmă- riţa din Deleni, da’ n-am crezut, pîn-odată.
Flăcăul care vorbea se apropie mai tare de ceilalţi.
— Era un întunerec de să-ţi scoţi ochii şi ploua de părea că s-au rupt toartele cerului. Murăşul venea mare, cu vuiet surd. Dan trebuia să treacă. Chiui după podar o dată, de două ori, de gîndeai că-şi varsă plămînile. Nu s-a mai putut răbda. Deschide piedeca murgului, s-avîntă şi se vîră în apă. Eu mergeam cătră casă, nu m-a văzut. Gîndeam că va pieri în valuri. Dar în noaptea următoare vitele mele erau toate la judele în curte. Ş-atrunci am înţăles eu că omul ăsta e dat dracului! Iar peste Murăş, oblu cu trecătoarea, voi ştiţi bine că e crîşma din Deleni.
Feciorii se-ntorc pe toate părţile şi nu-i mai prinde somnul. Încep a vorbi, în taină, de isprăvile lui Dan.
Jitarul în vremea asta umblă pe la voinicii cărora le-a prins vitele, îi trezeşte şi se răsteşte la ei:
— Voi ce păziţi aicea, măi? Fire-aţi ai dracului, unde vi-s vitele? Iar vor fi umplut sămănăturile!
Voinicii privesc buimăciţi unii la alţii şi nu ştiu ce să zică. Pleacă apoi să le caute. Aşa, ca în treacăt, Dan le azvîrle cîteva cuvinte:
— Eu am dus azi-noapte nişte vite. Da’ nu vor fi fost ale voastre, că erau prea multe, şi le-am luat oblu în fînaţele de la Măgură. Ale voastre n-au putut merge pîn-acolo!
Dar dimineaţa, la judele acasă, vedeau feciorii că totuşi se poate şi una ca asta...
Dan, după ce împarte banii cu primarul, se înfundă în crîşmă cu nişte prieteni buni şi-i îmbată pe toţi. Numai el rămîne treaz, dar prea «turbat», cum zicea femei-sa, Stana. Şi încă în acea sară, murgul îşi ia zborul pînă la crîşmă din Deleni. Cică este vin acolo cum nu s-a mai pomenit.
Norocul bieţilor feciori că «ponturile» lui Dan nu erau aşa de dese. La două-trei săptămîni o dată. Se îndestula de obicei cu două-trei capete de vită pe noapte, ca să aibă pe ziua cealaltă de vinars şi tabac.
Alteori avea Dan aşa o voie bună, că-şi săruta murgul şi se abătea pe la feciorii cu vitele pînă ce nu adormeau. Şi-apoi ţine-te, băiete, la glume, de să-ţi cadă fălcile de rîs! Era mai ales un tînăr cam sfios — abia-i mijea mustaţa. Pe acesta nu-l mai slăbea jitarul din gură:
— Doamne, Ioane, cum te prăpădeşti tu aşa, văzînd cu ochii! Ficior eşti tu?! Aşa-s ficiorii, mă?! şi chiuia o dată Dan, rănind tăcerea grea pînă în depărtări mari. Te topeşti, mă, şi nu cutezi să-i spui o vorbă. Ce inimă e în tine? Să fiu eu în locul tău! şi iar răcnea o dată. Apoi scotea din buzunar o ploscă mare şi-i poftea pe rînd la vinars.
Odată, după ce bău aşa, se repezi fără un cuvînt la cal, se avîntă şi porni spre sat. Peste o jumătate de ceas tropotul se întorcea.
— Vai, ucigă-te crucea, Dane! şi feciorii începură să-şi facă cruce.
Dan se coborî lin cu fata ce-i ameţise în braţe, în zborul nebun al murgului. O puse pe iarbă.
— Uite, Ioane, ţi-am adus-o, să te fac de ruşine la lume! Nu ţi-i păcat s-o faci să sufere atîta? Că nicicum nu putea durmi, ci sta, sărmana, pe laviţă, în curte, şi visa la lună, ca nebunele!
Ion, tremurînd de ciudă şi de mînie, voi să zică ceva.
— Să nu te-apropii de ea! se răsti Dan. Am adus-o numa ca să te fac de rîs. Pui de rumîn eşti tu?!
Şi luînd fata din nou în braţe, se avîntă pe spinarea murgului, şi tropotul se depărtă.
Alteori, tot cînd era în voie bună, îşi alegea ortaci dintre feciori şi pornea prin hotarele satelor vecine, de unde aduceau grămezi mari de vite; le învîrteau prin cucuruzele de la ei şi le mînau în sat.
Se zvonea că Dan s-ar pricepe şi la furatul cailor, — nu de la ei, ci din satele vecine. Asta însă nu cuteza nimeni să o spuie cu glas mare. Dar era lucru hotărît că murgul lui e dintr-o herghelie domnească, dintr-al patrulea sat. Şi era un pui de cal de să te prăpădeşti pînă să-i găseşti părechea. Iar dragostea lui cu crîşmă- riţa din Deleni oamenii o legau şi de furatul cailor. Cică acolo se întîlnea Dan cu soţii lui. Ce ducea el, vindeau aceia. Gurile oamenilor, însă, multe vorbesc.
Vorba ca vorba, dar avea mare patimă pentru cai. Ţiganii luaseră groaza jitarului. Nu mai cuteza nici unul să-şi ducă iepşoarele la păscut peste noapte. Că se trezeau numai că-s închise dimineaţa la judele. De furat nu s-a întîmplat să se fure ceva. Dar ţiganii erau datori cu multe zile de lucru pe la judele, pe la juraţi şi pe la alte feţe din sat, pe socoteala cailor. Nu şi-i mai scot faraonii la cîmp? Bine! Dan va merge şi în ţigănie, la capătul satului. Şi unde numai ce se ivea în puterea nopţii, scotea surele de pe unde erau, le aduna lîngă balta sacă din ţigănime şi răcnea la ţigani să se scoale, că iar le-au picat caii în sămănături. Aceştia ieşeau speriaţi în uşa bordeielor.
— Bade Dane, sa ma traznească de-a fost căluşelul meu undeva! Uite, a fost legat aici, de pripoana asta.
— Jupîne jitarule, să-mi sară ochii de n-am băgat pe sura asară în bordei cu mine!
Şi toţi, din toate părţile, începeau a se milogi. Dar Dan era neîndurat. Ardea cu pleazna de fuior oasele surelor, şi du-le drumul la judele! îndărăt se auzea zvon de înjurături ţigăneşti.
Cîteodată, însă, se mînia şi primarul.
— Mai lasă-i dracului, mă Dane, că faci de ne rămîne satul fără ţigani!
Dan, fără multe vorbe, ducea caii înapoi, pocnindu-i din bici, dar cîte patru-cinci zile nu se mai arăta pe la judele.
Viaţa asta o ducea jitarul Dan de cînd prindeau să se înmoaie zăpezile şi pînă venea iar alba-n sat. Iarna, însă, bolea în toată forma. Aşa, cînd se mai făcea vreo goană după mistreţi, simţea că mai trăieşte. După o astfel de vînătoare, — doborîseră vreo patru colţaţi, — Dan şi pădurarii chefuiră pînă noaptea tîrziu. Rar se va fi îmbătat Dan ca acum. Că, după ce ajunse acasă, îşi scoase murgul din grajd, se avîntă şi’ porni, în puterea nopţii, pe hotar.
Şi era pe la mijlocul lui ianuarie. Zăpadă multă, îngheţată în troiene.
Dan se miră că nu află nici o vită pe cîmp. Alergă la Calea-Afundă, se repezi spre Măguri, în Valea-Rea — nimic şi nimic. Dan se mînie, îşi strînse fugarul în pinteni şi se apropie de valurile Mureşului. Ajunge drept casa podarului, răcneşte să vie luntrea, dar nimeni nu răspunde: numai murmurul înăbuşit al apelor, ce curg molcom pe sub gheaţă. Dan îşi scoate biciul şi-şi învăluie fugarul cu el. Murgul, nebătut încă, sare ca trăznit în două picioare, sforăie nebun şi porneşte furtună pe gheaţă, să treacă Mureşul la crîşma din Deleni.
Pe la mijloc, însă, gheaţa, — subţire, — pîrîie, crapă în petece mari, apa ţîşneşte, şi murgul cu stăpînul lipit pe spinare piere-n adînc.
1 9 0 5
COSTEA PĂDURARUL
La poalele pădurii, în cotitura adîncă a drumului de ţară, unde azi nu mai sînt decît cărămizi risipite şi un petec de zid înflorit de buruieni, înainte vreme răsărea dintre stejarii şi carpenii umbroşi o casă de piatră, cu mult temei la încheieturi, cu păreţi veşnic proaspăt văruiţi. În jur, un zid puternic, înalt, stătea păzind, înţepenit cu îndîrjire în pămîntul bătucit, pietros.
Cînd, pe drumul ţării, clopoţeii, ţinînd trapul cailor, asurzeau pe călătorii din căruţa de poştă, porţile grele se cutremurau de-o izbitură de săcure, apoi, scîrţîind, se desfăceau, negre, ca nişte aripi uriaşe. În mijloc se ivea un romîn straşnic, cu braţele încrucişate, cu pumnii noduroşi, cu ochii aprinşi, încruntaţi sub sprîncenele dese, îmbinate. Cînd căruţa de poştă se apropia, piciorul drept, ce sta înţepenit înainte, ca un lăstar, se retrăgea, şi trupul uriaş, clătindu-se, pornea spre grajduri. Trebuiau scoşi alţi patru cai odihniţi, să pornească mai departe. Poştarul mergea înlăuntru, abia descurcîndu-se din ţoaie, să tragă la măsea cîteva ţuici şi să-şi umple sticla ce-o deşertase la drumul jumătate.
— Noroc şi sănătate, bade Costeo! Nu ţi-a bătut cineva la poartă, noaptea, de cînd n-am mai fost pe aici?
— Nu mi-a bătut.
— Dar, aşa, vrun chiot de pistoale n-ai auzit?
— N-am auzit.
— Atunci, e bine! Nu vă temeţi, jupînaşiîor, că nu ne-a ieşi nici dracu înainte, zicea, întorcîndu-se către cele două părechi de negustori, care înlemniseră în căruţă cînd badea Costea răcnise la un cal ce da să muşte.
Cînd isprăvea cu căruţa, badea Costea îşi avînta puşca în spate şi se afunda prin păduri. Acasă, de va mai veni vreun drumeţ, va aştepta la poarta zăvorîtă; de-abia i se vor mai odihni ciolanele ostenite.
E greu de răzbit şi cu pădurea, şi cu crîşmă! De cîte ori nu i-a spus-o stăpînului! Dar el: «Bade Costeo, ştii ce-ţi spun eu? Tatăl şi moşul dumitale tot slujba asta au purtat-o, şi nu s-au plîns. Dumneata să fii mai fără vlagă? Dar vezi, n-ai avea de ce ţine porţile veşnic zăvorite, cînd nu eşti acasă. Doar Aniţa dumitale e fată cuminte şi se va fi pricepînd şi ea să măsoare o jumătate de vin. Iar hoţii nu umblă ziua pe drumul ţării.»
Dar acum, de doi ani, domnul Vilmoş doarme cu faţa în sus, între patru păreţi tăiaţi în marmură, iar deasupra o cruce neagră e mîncată în linii drepte de slove aurite. Un fecior i-a rămas, care, pînă a trăit tatăl său, venea acasă numai din an în an. Acum se aşezase în sat şi-şi vedea de lanurile grele, de ogoarele grase, de turmele albe de oi şi de vite. Lui, badea Costea nu i-a zis nimic; vedea că, gazdă nouă, are lipsă de oameni de încredere. Va face cum va putea, şi călătorii vor mai aştepta la porţile zăvorîte.
Aniţa încă zicea că e bine astfel. Lîngă cusăturile înflorate, între straturile de viorele, de rezedă, de sulu- mină ar fi stat cu ziua de cap şi nu i s-ar fi urît. Aşa, cîteodată numai, cînd pădurile mari de pe coastele din jur murmurau tainic, în liniştea însărării, ofta fără să ştie de ce, şi ochii-i vorbitori, umezi, ca două stele înlăcrămate, priveau fără de ţintă în depărtări. Între straturile de flori, cu cusătura în poală, sta aşa, pierdută. Tîrziu, îşi aduna giulgiul, îşi anina vreo floare în părul bogat şi se trezea în casă, înaintea oglinzii vechi, cu mînile de-a lungul trupului subţirel, fraged. Cele două părechi de ochi albaştri se adînceau în priviri duioase, şi, în urmă, lacrămi argintii străluceau în genele lungi din oglindă. Afară, în răcoarea curată, pe podmol, fusul se-nvîitea apoi domol, şi glasul copilei, fermecat de doruri neînţelese, tremura în liniştea însărării, tulburător de inimi, plin de căldură. Pădurile mari, întunecate, îl adăposteau subt bolţile lor tăinuite.
Badea Costea, de era pe vreo muche de pădure, se răzima de-un stejar înalt, deschidea ochii mari, ca de spaimă, apoi, tîrziu, ofta, şi pleoapele i se închideau încet şi grele. Asculta nemişcat pînă mureau undele tremurate, line ale cîntecului. De era aproape de casă, ori la poartă chiar, se oprea ca în mijlocul bisericii şi asculta visînd, cu ochii închişi. Rar, o lacrămă îi scăpa de sub genele lungi, dar atunci sprîncenele stufoase i se încruntau, şi Costea deschidea întărîtat poarta. Pînă-n sară vorbea răstit cu fata şi nimic nu-l mulţumea. După cină, însă, cînd rămînea singur cu copila între zidurile groase ale făgădăului, inima prindea să i se încălzească.
— Tu, Aniţă, tu, eu ştiu că ţi-a fost urît astăzi! Aşa-i că ţi-a fost urît?
— Ba nu, tuţule, de ce să-mi fie, doar n-am rămas astăzi întîiaşi oară singură acasă!
— Ţi-a fost. Da’ las’, că nu voi mai sta atîta prin pădure. Ce am eu, Aniţă, cu lemnele domnişorului? Să nu i le fure? Bine, nu i le fure! Ba încă, dacă i le-ar tăia într-o noapte pe toate, ce pagubă-ar avea? Atîta că n-ar mai avea unde s-alerge toată ziua ca un nebun. Vezi, Aniţă, eu îţi spun: vînatul îi va pune capul. Că e prea turbat. Domnul Vilmoş nu era aşa. De s-ar însura odată dracului, să mai steie pe-acasă!
Copila asculta dusă pe gînduri. Pe domnişorul Petrea nu-l cunoştea. Dar i se părea că-l vede cum aleargă călare prin pădure şi că aude cum troznesc uscăturile sub copitele calului. Ba, iată, acum îi vine în minte. Odată, mai în primăvară, — era o zi să te-nalţi în văzduh, — în tăietura de pe coasta Cornului, un călăreţ în haine strîmte, verzi îşi învîrtea calul negru ca tăciunele, împintenîndu-l să sară în două picioare. Auzise de la oameni că sara, la curte, erau întinşi în pridvorul caselor boiereşti trei mistreţi de toată groaza, ca trei viţei. Apoi ăsta va fi fost domnişorul. Dar putea să fie! Ce-i păsa ei?
Într-o duminică, Aniţa îşi puse năframa cu pui albaştri peste iia de zăpadă, cu mîneci largi, înflorate, cu fodori bogaţi, şi-şi îmbrăcă pieptărelul negru, cu flori vinete şi galbene. După multă trudă, în urmă, prinse copcia dedesubt. Mai în sus, sînul plin, tare, nu suferea închisoarea. Desagii de strămătură, aproape goi, îi luase pe umărul stîng şi porni în strălucirile de argint ale soarelui ce se ridicase peste coasta Cornului. Badea Costea îi mai spuse o dată, cînd ieşi pe portiţă, să nu-şi uite de sare şi de un chil de carne. Apoi portiţa se închise, prinzînd coada lui Burcuş, ce se luase după stăpîna sprintenă. A schelălăit el ce-a schelălăit, dar după ce Costea s-a răstit o dată, cătrănit, s-a tras subt un şopron.
Cînd era să treacă Aniţa dealul şi să coboare înspre satul ascuns în pomături, — doar biserica se vedea mai desluşit, cuvioasă, ca o babă adusă de spate, cu ochii mici, fără luciri, — numa iată: pe calea afundă, de la dreapta, venea în trap grabnic un cal înspumat. Călăreţul, în haine strîmte, verzi, se tot făcea că vrea să se ridice în picioare, dar în clipa următoare se lăsa iar pe şaua galbenă, de piele, crescută parcă pe spinarea murgului. Aniţa se opri în marginea drumului. Calul, cu gîtul încordat, se opri şi el, frămîntînd pămîntul înaintea ei. Aniţa se trase speriată înapoi.
— N-ai grijă, fetiţo, poţi trece pe subt frîu, că nu face nimic. E blînd ca o oaie! şi prinse a-l mîngîia pe grumajii încordaţi.
Fata sta cu capul plecat şi nu cuteza să se mişte.
— Şi unde te duci tu, drăguţă, aşa de dimineaţă?
— La biserică, domnişorule.
Cînd a zis «domnişorule», s-a cutremurat toată: îl vedea pe-acela de care i-a vorbit tată-său, dar nu aici, înaintea ei, ci acolo, în tăietura de pe coasta Cornului, cum îşi împintena calul să sară în două picioare. Acesta trebuie să fie! Simţea acum că-i tremură genunchii şi că picioarele n-o mai ţin. Ce avea cu el? Nimic! Dar o luară căldurile de la piept şi i se ridicară la cap. I se părea că se topeşte, încet, încet, ca o luminiţă. Întru tîrziu, i se păru că aude tropote ce se depărtează şi-şi ridică privirile albastre. Dar îşi plecă repede capul. Privirile lui negre, pline de văpăi, ce pîndeau de sus, îi trecură prin ochii umezi şi i se opriră parcă în inimă, ca două puncte de foc şi de lumină. Şi stăteau acolo nemişcate.
— Adică la biserică te duci, fetiţo? Dumnezeu să-ţi ajute! Vezi, eu nu prea merg la biserică. Noi nici nu avem biserică aici, în sat. Dar bine, de unde vii tu acuma?
— De-acasă, de unde să vin?
— Doar nu vei fi fata lui badea Costea?!
— Ba a lui.
— Hm! Nu mă mir că-şi ţine porţile zăvorîte...
Cu beţigaşul de trestie, arse o dată murguşorul, care porni furtună. Apoi se-ntoarse iar în galop.
— Mi-am uitat să-ţi zic ziua bună! Dumnezeu să-ţi ajute!
— Să, domnişorule!
Călăreţul arse acum de două ori cu beţigaşul de trestie trupul rotund ca un pepene al murgului şi zbucni în goană nebună. Aniţei, pornind, i se păru că lunecă prin văzduh.
Din slujbă Aniţa nu auzi nimica. Numai pe popă îl vedea, în nouraşi de fum luminoşi, cum cădelniţează. Sara, se duse acasă fără sare.
Badea Costea, văzînd-o că nu-şi mai poate opri plînsul, încercă s-o mîngîie:
— Ci las-o dracului de sare, tu fată hăi, că nu ne-om prăpădi noi! Maică-ta nu era ca tine, era mai tare de suflet. Tu ştii una: să plîngi.
Aniţa plîngea cu hohote şi cu sughiţuri.
— Femeie, şi pace! Dacă porneşte odată, apoi să te ţii! şi ieşi afară, trîntind cu putere uşa.
în grajd ţesălă bine pe băieţandrul ce se culcase fără să ţesăle caii. Ieşi afară şi umblă cu paşi largi prin curte. Se aşeză apoi pe podmol, dar nu avea stare. Deodată se opri în mijlocul curţii şi-şi şterse cu mîneca două lacrămi mari, ce-i izvorîră din ochii încruntaţi. Pe alţii i-ar fi putut privi în zvîrcolirile morţii, dar pe Aniţa numai supărată să o fi văzut, şi i se tulbura toată firea, i se părea că-şi pierde rostul vieţii. Lelea Ana murise de cînd era copila de trei ani. El i-a închis ochii, aci, în făgădău. Şi a fost harnică, şi ascultătoare, şi cît îi era de dragă şi ei Aniţa! Acuma, colo subt părul din grădină, cu crucea de stejar la cap, stă de-atîţia ani, ţinînd îngropată toată tihna lui şi toată îndestularea fericită ce se sălăşluise odată aici, în făgădăul de lîngă drumul ţării. De-atunci viaţa lui era luminată numai de ochii albaştri ai Aniţei.
Aniţei a doua zi îi trecuse supărarea. Dar badea Costea o săptămînă în capăt s-a sfădit cu toată lumea ce dădu pe la el. Băieţandrul de la grajduri nu mai ştia pe care oase să doarmă noaptea.
Aniţa, acasă, cu cusătura aleasă, cu caierele de lînă albă ca zăpada, cu straturile înflorite, îşi petrecea vremea ca şi mai înainte, dar totuşi, spor nu mai avea atîta. Trandafirii din obrajii de lapte i se veştejeau, iar ochii îi erau tot mai visători. Cele două puncte de foc, luminoase, care în duminica aceea, în deal, îi pătrunseseră prin ferestrele înlăcrămate ale sufletului şi i se opriseră în inimă, le simţea şi acum. Şi din lumina lor bogată se desprindea mereu chipul întreg al domnişorului. În hainele verzi, strimte, părea crescut pe cal. Părul negru, creţ şi mustaţa tînără, trasă cu condeiul deasupra gurii mici... Şi obrajii... Doamne, obrajii! Să-i tai c-un fir de păr! Şi glasul acela curat, argintiu!
Aniţei i se părea că se topeşte încet-încet, ca o luminiţă de ceară. Auzea tropotul nebun, şi apoi, deodată, parcă-l vedea pe domnişorul întorcîndu-se în goană şi şoptindu-i la ureche: «Mi-am şi uitat să-ţi zic rămas bun. Dumnezeu să-ţi ajute!» Şi ploaia de copite cădea iar departe. Şi Aniţa atunci îşi uda cîrpa înflorată şi-şi ascundea obrăjorii, să se răcorească de para în care ardeau. Aşa nu-i era urît. Cînd venea badea Costea acasă, era veşnic voioasă. Dar omul acesta, cu privirile crunte, cu sprîncenele îmbinate, băgase totuşi ceva de samă, şi iar începu să se certe cu toată lumea ce dădea pe-acolo, şi Niculiţă de la cai iar se văieta de coaste şi de spinare.
Stătea s-apuce soarele după deal. Umbrele cuprinseseră pînă la piept pădurea bătrînă, ce-şi tremura lin smaraldul argintat de pe culmile luminate încă. Un călăreţ trecu în goana murgului fără splină pe dinaintea făgădăului. La capătul de jos al grajdului răzbi să-şi oprească în loc calul plin de spume, dar o curea de frîu se rupse. Se ridică în picioare pe şa şi privi în curtea pustie. Aniţa nu ştia nimic, dar Costea, de pe o muche împădurită, vedea tot. Ochi bine şi-l cunoscu. O mînă rece, de gheaţă, îi prinse inima şi i-o strînse ghem. Apoi o năduşeală mare îi umflă vinele subt pielea păroasă, ca nişte sfori vinete. Stătu aşa, înţepenit locului, fără să ştie la ce se gîndeşte. Apoi tuşi tare de răsunară pădurile în jur şi porni repede la vale, strîngînd cu mîna stîngă patul puştii. În drum dădu de-o veveriţă codată, în vîrful unui stejar. Ochi repede, şi veveriţa căzu trăznită, izbindu-se îndesat de-o rădăcină ieşită a stejarului. Cînd ajunse la făgădău, călăreţul era jos şi cerca să lege frîul rupt.
— Bună sara, bade Costeo! Dar harnic pădurar mai eşti! Uite, drumeţii stau cu paguba în drum, şi nu pot căpăta ajutor dinlăuntru!
— Dumneata ziceai ieri, în Valea-Rea, că azi te duci în tîrg. Eu de unde să fi ştiut că te vei abate pe-aici? De altfel o mînă de muiere ce ajutor să-ţi deie?!
— Nu te supăra, bade Costeo! Am zis şi eu, iaca, num-aşa! Nu mi-a fi nimic! Mi-ajută numai să-mi tocmesc frîul. O sulă ai?
— Am, domnişorule.
— Dar ian spune dumneata, fata unde ţi-e? Iar e încuiată după ziduri? Îţi spun drept că-i strică atîta pază.
Costea rămase trăznit. De unde îi cunoştea el fata? îl măsură din creştet pînă-n tălpi cu o privire cruntă şi, fără voie, puşca era să-i salte pe umăr. Îi veni ca mai nainte, cînd dase de veveriţă.
— Vezi, domnişorule, eu ştiu ce fac! Eu ştiu! Da’ dumneata ce vreai?
— Şi eu ştiu, Costeo! Ai drept s-o păzeşti, e a dumneatale doar! Şi-apoi, nu afli oriunde fată ca ea! Intr-o duminică am văzut-o cînd mergea la biserică şi-ţi spun că m-am bucurat din suflet cînd mi-a spus că e a dumitale.
— Mda, te-ai bucurat!
— Cum nu! Cînd pădurarul meu are aşa bujor de copilă?! Am vrut să-i fac cinste, dar nu aveam nimic mai detreabă la mine.
— Ai vrut să-i faci cinste?! Hm!... Ai vrut să-i faci cinste!...
— Cînd va mai veni prin sat, spune-i să se abată pe la curte.
— Pe la curte!... Ba nu, boierule! Aniţa nu va merge mai mult în sat! Ori, ian stăi! Ştii ce, domnişorule Petrea? Să-ţi spun o vorbă. Una ca o sută. Ascultă-mă... Ei bine, vină în curte să dregem întîi frîul. Am sulă şi ac, aţă ne dă fata. Cum dracu să n-am sulă?! Şi cîte nu mai am!
Ochii-i sclipiră tăios, ca oţelul, sprîncenele i se-mbi- nară în încruntarea frunţii, mîna stîngă strînse patul puştii, pe cînd dreapta descuia portiţa.
Boierul Petre simţi un sloi de gheaţă în mijlocul spatelui. Un tremur îi zgudui tot trupul. Ce are Costea şi ce vrea cu el?
Aniţa nu ieşi din casă; ochii lui Costea o pironiră pe laviţă, cu cusătura în mînă. Dar ea ştia că «domnişorul» era în curte; şi-i era de-ajuns; îl vedea mai bine şi mai bucuros aşa, fără să-l vadă.
După ce drese frîul, Costea se înţepeni înaintea iui Petre.
— Auzi, boierule, o vorbă ca o sută! Mie să-mi dai drumul să mă duc! Dacă nu, mă duc ş-aşa! Pîn-a trăit tatăl dumitale, i-am zis de mai multe ori să-mi deie drumul. Şi nu m-am dus, că alta era atunci. Acum nu mai pot sta.
Petre îl privi cu ochi mari, întrebători. Ce să fie cu Costea?
— Auzi, bade, să mă crezi că nu te-nţeleg. Neam de neamul dumitale odihneşte aici, şi dumneata: «Hai că mă duc, şi dacă nu mă laşi, mă duc oricum!»
— Apoi aşa, boierule, cum am zis! Mi s-a făcut şi mie de ducă. Ş-apoi mă duc, să fii cu stea de aur în frunte!
Ochii i se înroşiră şi pumnii noduroşi i se încleştară.
Petre iar simţi sloiul de gheaţă în mijlocul spatelui, şi, iar, un tremur ca de friguri îi zgudui tot trupul. Îi veni deodată în minte moşu-său: îşi dase sufletul sugrumat de un om groaznic la mînie, argat la curte, care, apoi, spînzură şi el în furci. Faţa i se albi ca păretele. Ce avea Costea de era mînios, nu ştia, dar furtuna vedea el bine că e gata să izbucnească. Sări în şa.
— Apoi bine, Costeo, te vei mai socoti. Pînă după Sfînta Mărie va mai trebui să stai, să-mi capăt om în loc, iar de-aci încolo, voia dumitale!
— Da, boierule, voia mea! Socoata mea-i gata de-acum şi-ţi spun să-ţi afli om în loc.
Petre porni în trap grăbit, şi ploaia de copite răsună un timp deasupra făgădăului, apoi zvonul ei se stinse.
Pădurarul, după ce închise poarta, se aşeză pe pod- mol, fără să se poată gîndi la ceva. Întru tîrziu, îi veni în minte duminica în care Aniţa plecase-n sat, la biserică. Şi-l vedea pe domnişor cum a întîlnit-o în drum, cum a stat de vorbă cu ea, cum a sorbit-o din ochi. Năduşelile îl luară din nou pe badea Costea. Un junghi i se înfipse în piept, un tăiş de oţel: Aniţa nu i-a spus nimic! Dar nimic! O vorbă legănată măcar! Ci ea a tăcut! A ştiut ea de ce tace! Da, Aniţa, copila lui de şaisprezece ani, vorbeşte cu domnişori pe drum, sin- guri-singurei, şi lui, tatălui, o vorbă legănată nu-i spune! Ce plăteşte dar grija ce i-o poartă? Nimic, nimic, nimic! Şi Aniţa nu samănă cu maică-sa! Nu! Cer şi pămînt! O, Doamne!
Sara se lăsa răcoroasă şi plină de pace adîncă. Se auzea, nedesluşit, numai murmurul veşnic al pădurilor. O buhnă cheuna din cînd în cînd din vreo scorbură putredă. Deasupra, pe bolta întunecată, florile de argint se presărară, trimiţînd printre genele ochiului, închis de jumătate, raze subţiri, albe, strălucitoare. Dinspre grădină venea freamătul părului mare, sub care odihnea gospodina harnică, de odinioară, a acestor case. Lui Costea i se păru că aude cum îi şopteşte cineva din inima lui, dar glasurile le auzea cu urechea. Şi-i spunea multe. «Nu fi aşa pripit, Costeo! Gîndeşte-te cum ai fost şi tu în tinereţe! Adă-ţi aminte, Costeo! Aniţa e fată mare acum, şi inima nu o-nchizi cu zaruri şi cu ziduri. Poate să-i placă de vrun ficior din sat, poate de domnişorul... Da, da, de domnişorul Petre. Ăsta încă nu-i păcat. Da’ tu, Costea, eşti prea firetic. Zici că nu samănă cu maică-sa?... Ian gîndeşte-te, Costeo: unde v-aţi întîlnit voi mai întîi, unde ne-am văzut noi mai întîi?»
Costea se deşteptă. O vedea limpede pe nevastă-sa. Albă, ca de ceară, trecu pe dinainte-i, şi se pierdu sub crengile păriilui bătrîn. Dînsa i-a vorbit oare?
Aniţei nu-i zise o vorbă legănată. Şi aşa mîne e duminică şi prinderea postului de Sfîntă Mărie. Pînă la Sfînta Mărie nu e atîta. Atunci va merge cu fată cu tot în sat. Mîne, însă, va rămîne Niculiţă acasă, şi ei vor merge amîndoi să prindă postul la frate-său, Manoilă.
În sat, după prînz, Aniţa merse cu verişoară-sa la joc. Costea rămase la Manoilă, cu paharele înainte.
— Aşa, frate, vin şi eu în sat. M-am săturat de atîta singurătate acolo. Apoi, mai ales pentru Aniţa. Vezi, ţie, ca la un frate-ţi spun, că altuia cui să-i spun? Mie mi-e groază de boierul cel tinăr, să nu cad în vrun păcat cu el pentru copilă. Îs o viţă blăstămată, Manoilă, cum ştii tu bine. Că doar nici pe Petrea ăsta nu l-a avut cu baroniţa lui, ci cu o fată de rumîn, de-a noastră. De-aceea, cată numa bine la el, ai jura că-i domn de-ai noştri.
— Aşa, Costeo, aşa! Şi-s prăpădite şi fetele. În sat sînt care umblă după el. Da’ ţ-ai găsit! Nu-şi face treabă cu ele; glumeşte şi rîde, ş-atîta tot. Eu îţi spun că n-aş crede să fie om rău.
— Aşa crezi, Manoile? Apoi să-ţi spun eu că nu-i aşa. Nu, Manoile, nu! Tată-său cum a fost? Grozav ş-al dracului. Da’ să-l vezi tu ce ochi are! Aniţa de ce-a îngălbinit ca ceara? Lasă-mă, Manoile, lasă-mă!
După ce mai goliră dupăolaltă vreo trei pahare, începură din nou vorba.
— Ştii tu, mă, Costeo frate, ce-ţi spun eu? Tu să nu te prinzi cu boieru, ci să rămîi la pădure. Ori, cel puţin, stai fără nici o vorbă pînă la Sfînta Mărie. Doară atîta vreme vei mai putea tu griji, cum ai grijit pînă acum! Da’ drept să-ţi spun, frate, atîta pază, după cît mă taie
pe mine capul, n-are nici un rost. Inima, pînă simte soarele, bate. Cînd nu-l mai simte, s-a gătat. Aici în sat este unu, Ionu Diacului, care moare după fată. Şi Aniţa, după cît am înţăles din gurile femeieşti, încă îl ocheşte. Să deie Dumnezeu să tragem la toamnă o nuntă de să-i meargă vestea!
— Da, să-i meargă vestea!
Vinul se deşerta repede şi glăjile se umpleau din nou. Limbile se dezlegară tot mai bine şi se deşteptară amintirile vechi întunecînd cu lumina lor pe cele de acum: viaţa lor de feciori, traiul tihnit de la pădure, apoi cele două ospeţe, — al lui Costea şi al lui Mano- ilă, — şi copiii lor şi tot rostul gospodăriei lor.
Aniţa se-ntoarse de la joc, înflorită-n obraz. Cînd o văzu, Costea zîmbi fericit.
— Vezi, aşa-mi place, copilă, aşa cum ai fost mai nainte! Las’ veştejeala pe sama doamnelor! şi o cinsti cu un păhărel de vin, întîia oară în viaţa lui.
Cînd ieşiră să plece, Costea, clătinîndu-se, tot se mai întoarse o dată şi-i spuse lui Manoilă, şoptindu-i:
— Ştii, eu le cunosc neamul. Tatăl lui a fost grozav şi al dracului, Petrea e turbat şi al dracului! Mă, e sînge din neamul Urseştilor! Mi-e groază că întru în vrun păcat!
Mistreţi au fost în pădurile astea totdeauna şi destui, dar ca în vara aceea nu se prăsiseră nicicînd. Pe unde te-ntorceai, rîmături, poteci întregi şi frecături — cum au ieşit din scaldă. Şi n-a alergat după ei domnişorul Petrea, nu? Dar oamenii, toţi, ziceau că şi-a ieşit din
fire. Şi-a adus prieteni din străini, — o mulţime. — şi, două săptămîni în cap, au tot bătut cînii, au tot răcnit şi chiuit hăitaşii şi au tot răpăit puştile, — cînd mai înfundat, cînd mai deschis, — de gîndeai că se vor prăpădi pădurile cu totul. Badea Costea trebuia să fie cu ei, să arate potecile, să spună bătăturile şi bălţile unde se scaldă colţaţii. Aniţa, singură acasă, avea multă grabă. Două ii noi-nouţe avea să le coase cu flori de mătasă şi să facă betele chindisite, după nişte forme noi, ce le adusese din sat. Şi cînd alegea florile albastre şi roşii printre şirele dese, îi răsărea în faţă chipul domnişorului. Dar nu aşa, numai ca o icoană, — cum i se arăta mai nainte, — de care nu cuteza să se atingă, ci să o privească numai din depărtare. S-a mai întîlnit cu el doar de trei ori, de la duminica ceea de pe deal, şi, în rîndul al treilea, cutezase să-l privească în ochi mai multă vreme. Şi, în rîndul acesta, i se părea că a căpătat şi ea ceva din fiinţa lui: îndrăzneală şi cutezanţă; ceva din «tulburarea» lui Petrea, cum zicea badea Costea. Pădurarul înţelegea multe, dar nu zicea nimic. Ci, cît ţinu goana după mistreţi, se ivea din cînd în cînd la poalele pădurii, ca o arătare întunecată, apoi pădurea îl înghiţea din nou. Şi se arăta tot atunci cînd Petrea alunga vînatul ce-ncerca să scape din pădure, să treacă drumul ţării. Cîteodată ieşeau aproape laolaltă, şi ochii li se întîlneau. Dar privirile tăicioase, de oţel, ale pădurarului întorceau curînd, spre inima pădurii, pe domnişorul în haine strîmte.
După două săptămîni, goanele nebune conteniră, dar Petrea ţinea să-şi ospăteze prietenii aici în pădure, în Poiana-Sărată, înainte de a-i trimite pe-acasă, cu căruţa cea cu patru cai negri ca tăciunele. Se gătiră mîncări, se-aduseră vinuri şi muzicanţi din oraşul vecin.
Poiana cu iarbă mătăsoasă, rară, aşternută cu muşchi, era plină de lume în sîmbăta dinaintea Sfintei Mării, în depărtări, bolta albastră se-apleca în smaraldul de frunze. Deasupra, peste coroanele grele de frunză bogată, căldura licărea tăişuri argintii de săbii nevăzute. Numai mierlele fluierau, cînd ici, cînd colo, ca haiducii. Roiurile de musculiţe sticleau puncte de argint în lumina mare. Cîni nu aduseseră azi, dar parcă hăpăiturile din zilele trecute rămăseseră ascunse, tăinuite în desimea pădurii, căci, din cînd în cînd, treceau vii pe deasupra poienii, şi oaspeţii îşi încordau gîturile înspre părţile de unde venea lătratul. Alţii, mai sprinteni, erau gata să alerge într-acolo. Valuri rătăcite de vînt clăteau, din cînd în cînd, coroanele largi şi se pierdeau, cu suspirfUri frînte, în depărtări.
Badea Costea trebuia să fie şi el aici, să ajute. A ajutat şi, apoi, s-a pus pe coaste, în marginea poienii. Şi se gîndea cum are să-şi ducă mîne toată averea în sat şi cum are să lase pădurile. Petrea i-a zis şi azi să ră- mîie. Dar să crape el de năcaz, şi nu mai stă! Au şi adunat aproape toate ce au să ducă, şi Aniţa, azi, mai adună ce-a mai rămas. O boare lină adia din cînd în cînd cu suflu cald. Şi-i venea în minte de cînd era copil şi umbla cu oile pe-aici. Cîte buciume nu şi-a făcut din scoarţa mîzgoasă a fragezilor arţari! Şi-apoi, visurile lui de flăcău tot pe-aicea şi le-a risipit! Simţi cît de legată e viaţa lui de pădurile astea. Dar cînd îi venea în minte Petrea, aşa turbat şi-al dracului, sprîncenele stufoase i se-ncruntau, şi ochii-i sclipeau oţelii. Trebuia să plece, da, trebuia!
Oaspeţii din poiană mîncară ce mîncară, şi apoi se puseră să toarne pe gîtlejurile uscate glăji întregi de vin. Întru tîrziu, se apucară să cînte după ţigani nişte cîntece repezite, zdrîncărite. Slugile de curte se tocmiră bine şi ele, şi se apucaseră să-şi arate cheful tră- gînd o horă.
Petrea, însă, nu se îmbătă. Turna-n pahar, îndemna la cîntat, se-nvîrtea în toate părţile, cu mustaţa lui încondeiată, răsucită acum la sfîrcuri. Deodată, dădu cu ochii de Costea la marginea poienii.
— Pentru Dumnezeu, nene, d-apoi dumneata, acolo? Las-o focului supărarea, vino şi-ţi petrece azi, că mîne te poţi duce unde voieşti; mi-am găsit pădurar pe Prisăcanul. Bun va fi, ce zici?
— Bun, domnule, cum nu, acela-i tare cît un bou!
— Apoi da, va fi bine! Ci vină de cinsteşte şi dumneata un păhărel. Dacă nu de plăcere, cel puţin să-mi faci azi voia.
— Bine, să-ţi fac astăzi voia!
L-a dus înaintea prietenilor şi le-a zis aşa, ro- mîneşte:
— Măi fraţilor! Voi aţi auzit din poveşti cum se păzeau fetele de-mpăraţi. Dar iaca! Costea Buzdug e numai pădurarul meu, şi are, măi, nu o fată de-mpărat, ci o zînă, dar de păzit, tot aşa o păzeşte. Care din voi va merge să fure zîna din palatul badii Costea, îi dau căruţa mea cu patru cai! în sănătatea Aniţei să bem, fraţilor!
Atîta se vede că înţeleseră şi străinii, că toţi dădură paharele peste cap cînd îl văzură pe Petrea că bea. Acesta le tălmăci apoi vorbele pe limba lor. Pădurarul, însă, iarăşi simţi mîna cea de gheaţă cum îi strînge inima ghem. Şi cum era paharul plin, în mîna stîngă, căzu în hîrburi peste ţelina bătucită.
— Ci lasă-i dracului, bade Costeo, crezi că au înţăles ceva din cîte-am spus?
Dar crîşmarul de la făgădăul de pe drumul ţării se învîrti în călcîiul drept şi se duse iar la marginea poienii.
Cînd sosi ojina cea bună, mulţi dintre vînătorii de ieri mînau prin vis mistreţii, întinşi pe iarba moale. Deodată, numai se auzi un urlet înfiorător de lup, apoi a doua oară tot acelaşi. Venea dinspre poalele pădurii. Cîţi mai rămăseseră treji ascultau întins. Urletul se auzi din nou, şi mai grozav.
— Lup să fie oare?
— Alta ce? Numa miră-te, lume, cum a putut scăpa din atîtea goane!
Vreo doi din slugile boiereşti merseră să întrebe pe Costea.
— Vezi bine că-i lup, dar încă de cei bătrîni.
— Măi, grijiţi, că va fi Toderaş, că ăla-i al dracului; ştie face ca toate lighioanele. Şi uite că de-o jumătate de ceas nu mai e pe-aici.
— Nu-i Toderaş, Vasile; face el, face, da’ totuşi, nu-i necurat, să-şi fi schimbat gîtul în beregată de lup!... Aşa-i, ăsta e lup cum te văd eu pe tine că eşti om.
Petrea îşi strînse bine hainele, avîntă puşca pe umăr, umplu buzunarele cu patroane şi, aruncînd o privire tulbure spre marginea poienii, unde sta Costea, se pierdu în pădure. Zicea că-l va aduce viu sau mort. N-ar fi fost, de altfel, nici o mirare pentru el, că mai făcuse isprăvi şi mai şi.
Urletul se auzi iar, răzbind pînă departe, şi tot aşa, în răstimpuri, urla potaia de să se spargă, nu alta. Trecuse un ceas de cînd se dusese Petrea, şi o jumătate de cînd lupul nu mai urla. Domnii aveau ceas şi numărau anume, să vadă cînd se va întoarce cu dihania. Tîrziu, iacătă-l numai pe Toderaş că izvorăşte dintre nişte tufe. Cînd îi spuseră că chiar stăpînul a plecat după lup, se tăvăli pe jos de rîs.
— V-am spus eu că Toderaş urlă! Vai, lua-te-ar în bîtă, îndrăcitule, să ştii că-ţi vei auzi buchile!
Pînă îl dăscăliră ei pe Toderaş, Costea se făcu nevăzut din marginea poienii, şi-acum era departe, pe muchea de pe coasta Cornului, de unde se vedea bine făgădăul. Aştepta acolo fulgerat. Tîrziu, i se păru că vede o umbră neagră ce lunecă peste drumul ţării, venind din făgădău. Numai i se păru? Nu, căci iată, la poalele pădurii, încotro uriaşe mai nainte lupul, un om, îmbrăcat în haine strîmte. Era el.
Costea porneşte şi aleargă, ca pe şes, printre trupi- nele mari, prin huceagul des şi nu se mai opreşte pînă în inima părăului, lîngă huzdoapele peste care trebuia să treacă cel ce întrase în pădure. Şi deodată, în codrii bătrîni se risipi un urlet de lup flămînd. Urletul se pornea din nou, cînd se pierdea în depărtări cel dintîi. Şi aşa clocotea pădurea, ca de vijelie. Cel ce întrase în pădure se apropie cu puşca întinsă. Lupul să fi fost la o sută de paşi de ţeve, şi tot mai urla încă. În urmă, văzînd că fiara nu iese, dădu să tragă după urlet. Ţeli,
dar, cînd să trăznească, puşca-i căzu din braţe, şi Petrea căzu lovit de glonţ drept în frunte.
Cei din poiană chiotiră de bucurie şi tăbărîră cu toţi pe Toderaş:
— Să te ieie dracu, mincinosule! Ai zis că tu ai urlat! Dar Toderaş, auzind detunătura, îşi repezi privirile spre marginea poienii, unde zăcuse Costea, şi, văzînd că nu-i acolo, cu capul gol, numai cu oţelele în mînă, alergă ca un smintit spre locul de unde venise împuşcătura...
1 9 0 5
CĂPRARUL
Pe revărsarea întinsă, bătută cu spini, a Măgurii- Mari, furnică, neastîmpărate, caprele roşcate, albe, cu bărbile ascuţite, mîndre de podoaba coarnelor arcuite. Mai la vale, în preajma pădurii de stejar, de un lustru verde-ntunecat, metalic, sub lumina învingătoare a soarelui ce se tot ridică, pasc împrăştiate vitele albe, ca de zăpadă, ademenind, de la dreapta şi de la stînga, cu limbile aspre, firicelele de iarbă proaspătă. După o seceta de cîteva săptămîni, se revărsase, în urmă, o ploaie binefăcătoare, şi, de trei zile, de cînd se arăta iar soarele, cîmpul înverzea ca primăvara.
La capătul pădurii, lîngă părăul adînc, rîpos, subt umbra unui stejar boltit, stă cu pipa strînsă între dinţi un om micuţ, cu faţa acoperită de barba tunsă scurt, albă, cu ochi mici, şireţi, ascunşi sub sprîncenele stufoase. În jur, o roată de băieţaşi şi băieţandri, cu obrajii plini, rumeni, cu ochii negri, umezi, stau în genunchi ori pe brînci, cei mai mulţi cu capetele goale. Bătrînaşul povesteşte două-trei cuvinte, se uită apoi, rînd pe rînd, în ochii tuturor şi se lasă pe coaste. Pare că ar vrea să-l prindă somnul. Băieţii privesc întrebător unii la alţii şi, în sfîrşit, cel mai curajos îndrăzneşte:
— Moş Tănase, spune-ne povestea ceea cu capra şută. Sînt aici vro cinci care n-au auzit-o niciodată.
Tac cu toţii, numai inimile lor bat mai repede. Dar moşul doarme dus. Întru tîrziu, începe să buciume răguşit pe nasul zdravăn. Căldura creşte: în pînze de păianjen, strălucitoare, dese, saltă unduind peste cîmpul verde. Vitele pasc liniştite, dar caprele se împrăştie, unele trec Măgura.
— Moş Tănase, dacă ne-o spui, apoi uite, mergem trei inşi şi-ţi aducem caprele cît ai număra pînă la zece.
Căprarul se trezeşte greu, se face că priveşte în pămînt, dar printre gene vede ager şi ştie cum stau caprele. Scociorăşte din cureaua lată un lemnuş smolit şi-l freacă de cioarecii îngălbeniţi, plini de dungi de catran. Pipa îşi deschide ochiul de jar luminos, înviorat, şi moşul, fluierînd alene printre dinţi, se-ntoarce gînditor către băieţi.
— Apoi bine, măi şoldanilor, acum tot v-o mai spun o dată, da’ mai mult nu. Mai întîi să-mi întoarceţi însă caprele.
Băieţii iar se privesc, îşi vorbesc fără să grăiască, dar fără nici o ispravă.
— Măi, să fiţi voi hoţi, zice cel mai mare din ceată, adecă tot eu să mă duc? Nu se mişcă nici unul, parc-aţi înlemnit? Da’ bine, măi, să ştiţi că acum eu, unul, nu mă duc, să crape fierea în voi de năcaz!
Şi privirile, prietene toate mai nainte, cînd îl rugaseră pe moşu de poveste, acum se-ncruntă şi se ocolesc. În urmă, izbucnesc iarăşi vreo cîţiva, mai în putere. Ei au fost ieri, alaltăieri, toată săptămîna, ba şi azi, după caprele lui moş Tănase, acum nu se duc, mai bine îşi aleg vitele şi pornesc într-altă parte. Căprarul rîde pe sub mustăţile groase, tunse, şi, cu ochi vicleni, priveşte cînd la unii, cînd la ceilalţi. Dar caprele se răsfiră şi pot să ajungă în oprituri.
— Ei, băieţi, dacă nu mergeţi, apoi mă duc eu, şi vă închin aci!
Cei care îşi spuseseră mai nainte cuvîntul din urmă, răsturnaţi pe spate, se leagănă, se întorc pe pîntece, convinşi că şi-au făcut datoria, nemaiascultînd pe moşneag. Şi, rînd pe rînd, aproape toţi ajung în ceata acestora. Numai doi, bălani-bălani, cu ochii de cicoare spălăcită, nu ştiu ce să facă. Sînt dintre cei care nu auziseră povestea caprei şute şi care, începîndu-şi numai de cîteva zile slujba nouă de a veni cu vitele la păşune, întorceau totdeauna caprele lui moş Tănase. Mai aşteaptă ce mai aşteaptă, apoi îşi iau beţişoarele şi pălăriile şi pornesc încet; după ce s-au mai depărtat, picioarele încep să le scapere în fugă aprigă. Cei rămaşi, încetul cu încetul, ca şi cînd ar luneca pe nesimţite, se apropie iar roată în jurul moşneguţului şi-şi aţintesc ochii la pipa roşie de cărămidă, ce răsuflă mereu, prin acoperişul de tinichea înnegrită, aţe subţiri de fum. Cel mai mare alunecă tot mai aproape de căprar.
— O gură, moşule, să trag şi eu o gură de fum.
Moşul se face că nu-l aude, trage adînc din ţevea ce fierbe şi zice, rătăcindu-şi ochii către măgură:
— Vezi, aceia-s copii odată! Uite, că-s mai aici cu caprele! Voi nici unul nu vă puteţi pune cu ei!
Cel care ceruse un fum aşteaptă să prindă privirea bătrînului, dar moş Tănase rîde şiret cu ochii mici, gălbui, ca de mîţă, şi nu se dă. De la o vreme cată întruna spre rîpile părăului. Tînărul pătimaş lunecă iar şi i se pune înainte. Ajuns însă aproape de rîpă, după cîteva zvîrcoliri, porneşte tăvăliş către fundul părăului, în rîsetele căprarului, care-şi luase pipa din gură, şi în chiotele de bucurie ale soţilor, care nu fuseseră aşa de cutezători ca el. După multe opintiri pe brînci, viteazul iese iar deasupra şi se răstoarnă pe coaste, deoparte, grozav de mînios. Moş Tănase îşi poartă, zîmbind, mustăţile tunse pe la cei din jur, apoi zice cu glas adînc:
— Măi Gheorghieş, mai vreai un fum?
Gheorghieş, fără să zică ceva, într-o clipă e înaintea moşului. Bătrînul ia luleaua din colţul gurii şi i-o dă. Ochii umezi, negri, strălucesc, obrajii plini se-ngroapă, şi, din nări, fumul albastru izvorăşte înieptat ca un şuvoi.
Cei doi bălani mici sosesc şi ei în fugă cu caprele ce-şi saltă şuviţele lungi de păr. Asudaţi, cu obrajii aprinşi, aşteaptă acum de la bătrîn un cuvînt de laudă.
— Să ştiţi, măi, că din aceşti doi voinici vor ieşi nişte pui de rumîni cum nu s-a mai pomenit! Vor fi doi feţi- frumoşi mai dihai decît cei din povestea caprei şute. Şi dacă nu vor scoate ei din pădurea asta, pe care o vedeţi aici, pe celea două fete de-mpărat pe care le-au furat zmeii, apoi ştiu că nime nu le-a mai scoate!
Vacile cu ugerele aproape ţapene, boii mari cu coarnele strălucitoare, răsfrînte, încet-încet s-adăpostesc în marginea pădurii, la umbră, între tufişuri. Soarele aprinde tot mai tare văzduhul, şi căldura joacă în unde de argint, văzute şi nevăzute pe toată clipa. Caprele se aşează şi ele în fundul părăului, sub doi stejari răzleţiţi de pădurea mumă.
Căprarul acuma e tare. Povestea cu capra şută putea să aştepte pe altădată. Nici voinicii din roată parcă nu-i mai au grija. Cîte doi-trei vorbesc încet, arată părţi de pădure şi par îngrijoraţi şi plini de mirare. De cele două fete de-mpărat, furate de zmei, nu le spusese nimic moş Tănase pînă acum.
Deodată fumaşul se-ntoarce şi-l întreabă:
— Auzi, moşule, d-apoi trăiesc şi acum fetele celea de-mpărat?
— Vezi bine că trăiesc, măi Gheorghieş. Trăiesc şi vor trăi cît vacul. Şi să le vedeţi ce chipuri de muieri! Nici prin gînd nu vă trece aşa ceva, nici prin gînd!
— De ce nu iasă şi afară, ori cel puţin prin poieni, moşule, să le vedem şi noi?
Unul de Ia spate îi taie vorba:
— Să iasă! D-apoi că li-i frică! Măriuţa noastră nu iasă nici din casă, cît ce dă o geană de-ntunerec. Zice că sînt stahii! Tata zice că nu-i nici dracu şi că «inimă de femeie, şi’ pace!» Cum să iasă, mă, dacă li-i frică?
— Adecă, la drept vorbind, frate Ionică, acestora nu li-i frică, zice moşul. Da’ nu pot. Porţile mari, de argint, ale palatului, care îi numa şi numa de glajă, îs veşnic încuiate în calea tinereţii lor. Numa un ceas este, după miezul nopţii, cînd dorm şi frunzele de pe stejarii cei mai nalţi, num-atunci porţile, ca prin minune, se deschid şi, dac-ar fi un om cu inimă de viteaz, să fie acolo, aproape, pe vremea asta ar putea să le scape pe amîndouă, că zmeii, atunci, de somn, îs una cu pămîntul. Numa o pasăre dacă trece peste minunea ceea de palat şi-l atinge cu aripa, ori, dusă de vînt, vro frunză cade pe-acoperiş, ţiuie deodată toată glaja ceea, şi porţile de argint gem, iar zmeii vin furtună, rupînd arborii din cale, de-ai gîndi că aleargă dinaintea puştii o ceată de mistreţi.
Copiii ascultă cu ochii duşi, şi unii se cutremură scurt, fără să vreie.
— Dumneata, cum le-ai văzut, moş Tănase?
— Cum! D-apoi voi nu ştiţi cine-s eu, măi băieţi! Eu nu-s om ca oamenii, ci, hm! cum să vă spun?
Îşi bate gura pipei de palmă, să iasă scrumul, o îndoapă iar din beşica soioasă şi-i dă foc, lăsînd pe cioareci încă o dungă de catran.
Ascultătorii privesc tot mai miraţi la el. Unii îi aţintesc ochii, alţii mustăţile, alţii obrajii păroşi, şi tuturor li se pare ca şi cum l-ar vedea pentru întîia oară pe căprar.
Moşul clipeşte vioi din ochi şi se pare că nici nu le are grija. Apoi începe iar:
— Ştiţi voi, măi băieţi, unde se bat munţii în capete? Nu ştiţi! Apoi eu acolo m-am născut. Era o colibă mică-mică şi scufundată în pămînt, mai dihai de cum e a lui Cuţulea Ţiganul din capul satului. Aci trăia maica, Dumnezeu s-o hodinească. Acuma, nu ştiu cum a fi trăit ea, cum nu, da’ cînd m-am trezit eu pe lume, într-o bună dimineaţă, ştii, cînd îi de-a dragul s-o iei razna pe cîmpie, m-am pomenit că în casă mai era şi un purcel, gras colea, pepene. Am crescut noi laolaltă, fă<ră să ştim nimic de lumea asta mare. Din cînd în cînd se abătea cîte un drumeţ, să ducă apă dintre munţi, da’ pe mine nu mă lăsa maica să-l văd. Într-o zi, însă, nu ştiu ce-a făcut purcelul, ce nu, că tot muşluind, cum e data porcului, i s-a oprit un os în gît şi a crăpat. Şi tot în clipa aceea îşi dădu şi maica sufletul. Acuma, eu, cu mintea ce-o aveam, mi-am zis aşa: «Mă Tănase, dragul meu, aici nu poate fi lucru curat; ia-ţi catrafusele şi te cam mai du, că-i largă lumea». Şi aşa am tot venit, pînă ce m-am trezit aici în sat. Da’ pacoste ca aia pe mine! Nu puteam durmi nici c-un ochi. Da’ nici acum nu pot. Uite, de pildă, voi gîndiţi că dorm cînd stau cîte-o după-amiază întreagă aici, sub stejar, şi voi îmi grijiţi caprele? Nu dorm, dragii mei, că nu poate durmi moşu! Atunci eu povestesc cu oamenii ce-au trecut pe ceea lume!
Moş Tănase trage cîteva fumuri, unul după altul, şi le sloboade groase prin nări. Ochii-i stau să se închidă şi sclipesc ca la mîţe. Roata de ascultători îl priveşte cu o spaimă vădită. Numai fumaşul se ciudeşte iar.
— Aşadar, moşule, cum nu poţi durmi, dumneata te vei fi dus vrodată să păzeşti pe vremea ceea la palatul cel de glajă, ş-atunci le vei fi văzut pe cele două fete de-mpărat?
— Tot Gheorghieş mai pricopsit! Vezi, cine are cap, are! Aşa, am păzit o dată, ş-au venit cu mine pînă ia aici, sub stejarul ăsta.
Copiii se adună unul într-altul, îngroziţi. Cu mintea lor văd pe cele două fete şi li se pare că aud trozni- turile copacilor rupţi de zmei în drumul lor furtunos.
— Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea, înalte şi uşoare de să le ducă o undă de vînt. Aşa le-am văzut eu, acuma-s trei ani împliniţi.
— Şi de ce nu le-ai scăpat, moş Tănase?
— Vezi că ursita lor zice aşa, că cine le va scăpa din ghearele zmeilor, acela va trebui să le ieie de neveste. Ş-apoi vedeţi voi cît de bătrîn-îs eu acum, ş-atunci am fost şi mai bătrîn, că eu pe zi ce merge tot întineresc.
După un răstimp de tăcere, cel mai răsărit iar întreabă:
— Şi unde e palatul acela de glajă, cu porţi de argint?
— Ştiţi voi unde-i Valea-Rea? Sub coasta alunilor? Bine. Acolo-i. Apoi, în fundul văii acesteia, sub mari arcuri boltite de stejari înalţi, acolo, la veşnică umbră, în afunzime, e palatul. Spun că din el te poţi coborî pe trepte pînă în mijlocul pămîntului, unde fierb caza- nele cu smoală. Acolo se coboară zmeii în toată noaptea de se feştesc grozav, să nu-i cunoască nimeni. Ci eu cred că domniţele-acelea nu vor mai sta mult acolo, că le vor scoate aceşti doi fîrtaţi ce mi-au întors caprele.
Moş Tănase scoate cenuşa din luleaua stinsă şi se întinde ciobăneşte la umbră. Nu peste mult, horcăitul lui răsună în pădure. Băieţii, uimiţi, rămîn mult timp nemişcaţi; întru tîrziu se pun apoi şi ei să-şi scoată amiaza de prin traiste, fără mare dor de gustare, afară de cei mai mici. După amiază grijesc şi de caprele lui moş Tănase, căci acesta tot într-un sforăit o duce, pînă ce se- apropie soarele de asfinţit. Cine ar cuteza să-l trezească pe cel care nu poate să doarmă, ci vorbeşte cu oamenii duşi pe ceea lume?
Acasă, băieţii, mai mărunţei, care au fost cu vitele, spun că mai mult nu se duc pe deasupra pădurii, că acolo e cuibul zmeilor şi sînt două fete de-mpărat într-un palat de glajă, frumoase-frumoase, albe-albe ca zăpada şi uşoare-uşoare, de să le ducă vîntul. Dar numai într-un ceas de noapte pot ieşi. Zmeii însă umblă prin pădure, smoliţi şi groaznici la vedere.
— Cine v-a mai băgat şi prostii de-astea-n cap, măi Ionică?
— Ne-a spus moş Tănase, căprarul, măicuţo! El le-a şi văzut. Da’ dacă le-ar fi scăpat, cică ar fi trebuit să le ieie şi de neveste, şi el acum e bătrîn.
— Omul acela numa de furci e bun! zice tatăl, întunecat la faţă. Satul nu-l lasă să moară de foame, şi lui îi umblă năzdrăvănii prin cap! Doarme, — dur- mire-ar în veci! — cu ziua de cap, şi pune caprele în toate sămănăturile!
— Că nu poate durmi, tată! Zice că vorbeşte cu oamenii duşi de pe lumea asta. Ne-a spus că el e de unde se bat munţii în capete!
— E de la noi, măi Ionică, lasă-l, prăpăditul, să vorbească! Un neam de leneşi, care n-a ştiut decît să doarmă! Las’, că-i mai prind eu o dată caprele în lan, da’ ştiu că scump va plăti-o!
A doua zi băieţii uită pe sub soarele strălucitor năzdrăvăniile de ieri ale moşului şi, ducîndu-şi vitele la păscut, îl înconjoară iarăşi’ pe căprar. Şi moş Tănase le spune din nou o mulţime de minunăţii. Caprele le întorc iar cei mai tineri, şi moşul, cînd se osteneşte de povestit cu cei din jurul lui, urmează povestea cu «cei ce s-au dus pe ceea lume».
1 9 0 5
BUNICA
Bunica în casă, bunica afară, bunica peste tot locul! Lumea, zorită de griji, se împiedecă la tot pasul de ea, dar bunica frămîntă şi răzbeşte, şi duce la capăt bun trebşoara de care s-a apucat. Bărbia galbenă, încreţită, se razimă, cu ştergarul alb înnodat subt ea, de pieptul tras înăuntru, iar deasupra bărbiei, gura largă stă smerit închisă, păzită de nasul lung, fără culoare. Cele două puncte de argint-viu care licăresc mereu din fundul capului par două luminiţe depărtate, ce bat în stingere. Pe obrajii vechi, din mijloc, pornesc încreţiturile, — o mulţime, — şi trag spre coada ochiului. Altele, izvorînd de la îmbinarea nasului cu umerii obrajilor, se răsfiră pe toată faţa, ca tot atîtea rîuleţe. Ştergarul alb e tras pînă peste frunte. Nici un fir din cuviosul argint al bătrîneţelor nu scapă de subt acope- rămîntul lui. Cele două dungi uşoare de sprîncene rare se tot ascund şi iară ies de subt învelişul alb.
Pîş-pîş-pîş. Bunica-i toată grabă, dar picioarele se mişcă greoaie, iar capul, voind să se împrietenească tot mai mult cu pămîntul, se ceartă cu pieptul, să se cufunde mai tare. Iarna o omoară cizmele, — nu mai ştie de-s picioarele ei, ori ale cui, — iar vara, cele două tălpi late, îmbrăcate cu piele uscată, parcă tot pot măsura mai pe netîrîitelea paşii mărunţi ai bătrînei. La rădăcina degetelor mari, două umflături, ca două nuci, lasă şi ele urmă pe nisipul curţii.
De cînd s-a pomenit şi ea pe lumea asta, Doamne! Mătuşile, de pe-o vreme, s-au furişat rînd pe rînd în cimitirul de pe Dealul-Mare, să fure somnul pămîntu- lui, să străjuiască clopotniţa veche, şi, în duminici şi zile mari, să-ngîne prin vis dangătul cald al aramei sfinţite, ce le-a stors atîtea păraie de lacrămi, cît au trăit în lumea asta de patimi. Bunica a rămas în satul plin de obraji trandafirii şi de ochi negri, cum rămîne un ciot văpsit de vremi într-o pădure tînără. Pînă la o vreme s-a tot mirat, — cum de nu se mai abate moartea şi pe la poarta ei? — dar acum nu se mai miră, că nici nu-şi mai poate da bine sama de mai trăieşte au ba. Atîta numai, că se încurcă la tot pasul, ca iţele celea încîlcite, iar tălpile late, îmbrăcate în piele uscată, ca de broască, îşi pun pecetea pe nisipul curţii.
Curtea asta, cînd a venit ea în sat, nu era curte; creşteau troscoţel şi spini de cei mari şi păşteau gîştele în toată întinderea ei, precum şi în cuprinsul altor ogrăzi, de mai la deal. «Cum se-nmulţeşte lumea, Doamne, Doamne! — se gîndea de multe ori bătrîna, — trăbă că odată nu vor mai încăpea oamenii pe pămînt!» în fetia ei, cînd venea la praznice mai mari, de la pădurea din Valea-Rea, unde neamul lor are o progădiţă întreagă, să fi fost la cincizeci de colibe spe- rioase, pierdute în pometuri, în tot satul, şi acum, iată, acum e orăşel gata.
Hei! dar cît argint n-a curs de-atunci pe rîuleţul de munte, ce lunecă alb, în bătaia soarelui tînăr, umplînd de şoapte duioase lunca umbrită de iarba-naltă, ce curge în valuri la bătaia vîntului!
Şi cît de drag îi era bunicii rîuleţul ăsta! Pe malul lui înflorit venea la praznice în sat, cîntînd cu el alăturea, oprindu-se din vreme în vreme să-şi mai tocmească în oglinda lui năframa cu pui albaştri. Unde cărăruia se dezlipea de mal şi apuca spre clopotniţa din Dealul-Mare, peste luncă, fata tînără de-atunci, îmbujorată de farmecul unei aşteptări neînţelese, zăbovea mai mult ca de obicei. Îşi lua năframa cu pui albaştri, îşi tocmea pletele negre, bogate, şi se împodobea apoi din nou, cum se pricepea mai frumos. Cîte nu-i scorniseră gurile rele cînd a prins să se ridice şi ea între fete! Că-i sălbatecă, că nu ştie să-şi pună o haină, şi altele, multe...
În bisericuţa de lemn, în tinda femeilor, îşi afla locul cel mai ascuns, unde şi fumul alb de tămîie abia pătrundea. Din iconiţa de deasupra capului, arhanghelul de la uşa raiului o privea triumfător. Vreo trei ani a tot venit la biserică, iar după-amiaza, la horele pline de pălării cu cănaci, de ii cu altiţe, de murmur de strune, de ochi tineri şi de veselie. Drumul pe malul rîuleţului, cînd venea de-acasă, îi părea tot mai scurt, în suflet i se făcea tot mai multă lumină, iar gîndurile dulci i se-amestecau tot mai des cu doruri neînţelese. Cînd se-ntorcea iar către casa tupilată la poalele pădurii, nu avea spor la mers, şi drumul îi era nespus de lung.
În sfîrşit, fata rămase la o mătuşă, şi, peste trei săptămîni, cel mai frumos om din sat avea nevastă în casă pe fata crescută la pădure, sălbatecă pe jumătate.
La doi ani, în capul satului, unde păşteau gîştele, se trase un gard nou în jurul unui loc, şi o casă nouă, de piatră, se ivise ca în poveste, cu păreţi albi ca laptele, cu tablele de la ferestre văpsite verde.
Şi apoi s-a pornit gospodăria, cu temei, şi treburile mergeau strună, toate. Belşugul vieţii a tot curs şi s-a tot adunat, pînă a sosit o vreme cînd a trebuit să se mai şi împrăştie: să măriţi patru fete şi să însori patru feciori nu merge numai aşa, cu una, cu două!
La un an după măritarea celei din urmă fete, — copilul cel mai tînăr, — soţul de luptă al pădurencei, îm- plinindu-şi chemarea lui, zdrobit de strapaţele vieţii, merse să se odihnească în progadia unde odihnesc atîţia eroi necunoscuţi.
Văduva rămase în grija fiului mai tînăr, însurat aici, acasă...
Anii veniră şi trecură unul după altul, punînd tot mai multă zăpadă în părul bunicii, şi, în braţele ei uscate, cîte un nepoţel, să-l crească mare, ca şi pe ceilalţi. Bunica îşi uita tot mai mult de sine, cuprinsă cu daraverile mici şi cu grija nepoţitor, pînă s-a trezit numai odată ajunsă la mintea copiilor...
Dar nepoţii se ridicaseră, îşi făcuseră vînt, feciorii la hotar, fetele la cusut, la prietene, la război, la şezători, şi bunica a rămas singură, singură-cuc. Prin urechi îi ţiuie a pustiu, şi numai un motan vechi, cu părul roş, cu nasul ca de lemn, îi mai dă tîrcoale, din cînd în cînd, miorlăind şi împiedecînd-o.
— Ucigă-te toaca! zice bătrîna scuipînd în sîn, şi dă să-l ajungă cu piciorul, dar motanul piere deodată subt pat, sau afară, sau se urcă în grabă pe mărul din curte.
Bunica îşi face cruce, se freacă la ochi, mai scuipă o dată în sîn, ştiind, de bună samă, c-a avut de lucru cu « ducă-se-pe-pustii».
Bunica în casă, bunica afară, bunica pretutindeni. Pîş-pîş-pîş — aşa cum poate, cînd la o treabă, cînd la alta, dar locul n-o rabdă să se mai ogoiască.
— Bunică, bunică, de ce nu mai stai în casă, că, iată, vor da boii peste dumneata! ziceau nepoţii, fugind să abată pe Păun cel împungaci.
Bătrîna îi învredniceşte cu-o jumătate de privire şi tuşeşte o dată: semn că a auzit. Dar, de la treabă, nu se mişcă.
— Ci lasă, maică, că nu le-ajungi, las’, că le iau eu; griji, că le strici!
Dar, prea tîrziu! Căci, pe cînd bunica se înălţa pe scăunaş să ajungă la a doua ridicătură a blidarului, să ieie două tăiere albe cu flori roşii, atinse două cănuţe agăţate în cuier, mai la vale, care se vărsară în hîrburi pe faţa casei.
Nurorii îi vine să crape de năcaz, dar nu crapă, că două cănuţe ce-s? Nu-s un corn de ţară. Bunica clatină din cap şi merge, — pîş-pîş-pîş, — la vatră, suflînd praful de pe cele două tăiere.
Totdeauna se scoală înaintea găinilor, dar duminica e în picioare de la miezul nopţii. Veşmintele de sărbătoare le pune lîngă pat încă de sîmbătă sara. Înainte de revărsat e gata-păpuşă, cu cojociţa gălbie, cu ştergarul alb, tivit cu negru. În zori e în grădină, de-şi ia o tufă întreagă de busuioc şi călăpăr. Apoi iese la poartă şi şade pe laviţa de plop alb, pînă ce ocheşte soarele de după coastă, cînd porneşte încet-încet la biserică, într-o mînă cu florile, într-alta cu băţul luciu.
Pe treptele de la uşă, mîncate de brazde adînci, în bătaia soarelui, o află totdeauna clopotarul cînd vine să tragă de utrenie.
De fată a mers tot singură la închinat, şi acum, după ce s-au ridicat nepoţii, iar venea tot singură.
În biserică scaunul bătrîneţelor o aşteaptă subt aceeaşi icoană, a heruvimului din uşa raiului, unde stătuse ca fată. Îndrăgise locul acela, şi dacă era altundeva, slujba nu-i părea slujbă, iar cîntările dulci îi păreau vorbe răstite... Sfinţii închipuiţi prin bisericuţa de lemn, vechi şi ei, aproape şterşi, o cunosc cu toţii, şi parc-ar borborosi ceva în bărbile lor încîlcite, afumate, mirîndu-se cum trec toate în lumea asta.
La ieşire, apoi, trebuie să se bocească pe la mormintele tuturor rubedeniilor şi prietenelor. Cînd ajunge acasă, e hăt după amiază. Se aşează pe scăunaşul cu trei picioare, îşi face cruce, desface cu smerenie ştergura albă şi ia cornul de prescură. Atîta-i hrana ei de duminică.
În zilele de lucru, bunica-i în casă, bunica-i afară, bunica-i pretutindeni. Ce-a făcut ieri şi alaltăieri face şi azi, va face şi mîne şi poimîne, pînă ce vor afla-o odată, în vreun ungher, că nu mai suflă... Şi va rămîne doar pe cîtăva vreme pe nisipul curţii pecetea tălpilor ei late, îmbrăcate în piele uscată, ca de broască. Şi se vor şterge şi-acelea, ca toate-n draga asta de lume...
1 9 0 4