Ion Agarbiceanu povesti pentru copii de citit

    COSTEA PĂDURARUL              La poalele pădurii, în cotitura adîncă a drumu­lui de ţară, unde azi nu mai sînt decît cărămizi risipite şi un petec de zid înflorit de buruieni, înainte vreme răsărea dintre stejarii şi carpenii umbroşi o casă de piatră, cu mult temei la încheieturi, cu păreţi veşnic proaspăt văruiţi. În jur, un zid puternic, înalt, stătea păzind, înţepenit cu îndîrjire în pămîntul bătucit, pie­tros. Cînd, pe drumul ţării, clopoţeii, ţinînd trapul cailor, asurzeau pe călătorii din căruţa de poştă, porţile grele se cutremurau de-o izbitură de săcure, apoi, scîrţîind, se desfăceau, negre, ca nişte aripi uriaşe. În mijloc se ivea un romîn straşnic, cu braţele încrucişate, cu pum­­nii noduroşi, cu ochii aprinşi, încruntaţi sub sprîncenele dese, îmbinate. Cînd căruţa de poştă se apropia, piciorul drept, ce sta înţepenit înainte, ca un lăstar, se retrăgea, şi trupul uriaş, clătindu-se, pornea spre grajduri. Tre­buiau scoşi alţi patru cai odihniţi, să pornească mai de­parte. Poştarul mergea înlăuntru, abia descurcîndu-se din ţoaie, să tragă la măsea cîteva ţuici şi să-şi umple sticla ce-o deşertase la drumul jumătate. — Noroc şi sănătate, bade Costeo! Nu ţi-a bătut cineva la poartă, noaptea, de cînd n-am mai fost pe aici? — Nu mi-a bătut. — Dar, aşa, vrun chiot de pistoale n-ai auzit? — N-am auzit. — Atunci, e bine! Nu vă temeţi, jupînaşiîor, că nu ne-a ieşi nici dracu înainte, zicea, întorcîndu-se către cele două părechi de negustori, care înlemniseră în căruţă cînd badea Costea răcnise la un cal ce da să muşte. Cînd isprăvea cu căruţa, badea Costea îşi avînta puşca în spate şi se afunda prin păduri. Acasă, de va mai veni vreun drumeţ, va aştepta la poarta zăvorîtă; de-abia i se vor mai odihni ciolanele ostenite. E greu de răzbit şi cu pădurea, şi cu crîşmă! De cîte ori nu i-a spus-o stăpînului! Dar el: «Bade Costeo, ştii ce-ţi spun eu? Tatăl şi moşul dumitale tot slujba asta au purtat-o, şi nu s-au plîns. Dumneata să fii mai fără vlagă? Dar vezi, n-ai avea de ce ţine porţile veşnic zăvorite, cînd nu eşti acasă. Doar Aniţa dumi­tale e fată cuminte şi se va fi pricepînd şi ea să mă­soare o jumătate de vin. Iar hoţii nu umblă ziua pe drumul ţării.» Dar acum, de doi ani, domnul Vilmoş doarme cu faţa în sus, între patru păreţi tăiaţi în marmură, iar deasupra o cruce neagră e mîncată în linii drepte de slove aurite. Un fecior i-a rămas, care, pînă a trăit tatăl său, venea acasă numai din an în an. Acum se aşezase în sat şi-şi vedea de lanurile grele, de ogoarele grase, de turmele albe de oi şi de vite. Lui, badea Costea nu i-a zis nimic; vedea că, gazdă nouă, are lipsă de oameni de încredere. Va face cum va putea, şi călă­torii vor mai aştepta la porţile zăvorîte. Aniţa încă zicea că e bine astfel. Lîngă cusăturile înflorate, între straturile de viorele, de rezedă, de sulu- mină ar fi stat cu ziua de cap şi nu i s-ar fi urît. Aşa, cîteodată numai, cînd pădurile mari de pe coastele din jur murmurau tainic, în liniştea însărării, ofta fără să ştie de ce, şi ochii-i vorbitori, umezi, ca două stele înlăcrămate, priveau fără de ţintă în depărtări. Între straturile de flori, cu cusătura în poală, sta aşa, pier­dută. Tîrziu, îşi aduna giulgiul, îşi anina vreo floare în părul bogat şi se trezea în casă, înaintea oglinzii vechi, cu mînile de-a lungul trupului subţirel, fraged. Cele două părechi de ochi albaştri se adînceau în priviri duioase, şi, în urmă, lacrămi argintii străluceau în ge­nele lungi din oglindă. Afară, în răcoarea curată, pe podmol, fusul se-nvîitea apoi domol, şi glasul copilei, fermecat de doruri neînţelese, tremura în liniştea însă­rării, tulburător de inimi, plin de căldură. Pădurile mari, întunecate, îl adăposteau subt bolţile lor tăinuite. Badea Costea, de era pe vreo muche de pădure, se răzima de-un stejar înalt, deschidea ochii mari, ca de spaimă, apoi, tîrziu, ofta, şi pleoapele i se închideau încet şi grele. Asculta nemişcat pînă mureau undele tremurate, line ale cîntecului. De era aproape de casă, ori la poartă chiar, se oprea ca în mijlocul bisericii şi asculta visînd, cu ochii închişi. Rar, o lacrămă îi scăpa de sub genele lungi, dar atunci sprîncenele stufoase i se încruntau, şi Costea deschidea întărîtat poarta. Pînă-n sară vorbea răstit cu fata şi nimic nu-l mulţumea. După cină, însă, cînd rămînea singur cu copila între zidurile groase ale făgădăului, inima prindea să i se încălzească. — Tu, Aniţă, tu, eu ştiu că ţi-a fost urît astăzi! Aşa-i că ţi-a fost urît? — Ba nu, tuţule, de ce să-mi fie, doar n-am rămas astăzi întîiaşi oară singură acasă! — Ţi-a fost. Da’ las’, că nu voi mai sta atîta prin pădure. Ce am eu, Aniţă, cu lemnele domnişorului? Să nu i le fure? Bine, nu i le fure! Ba încă, dacă i le-ar tăia într-o noapte pe toate, ce pagubă-ar avea? Atîta că n-ar mai avea unde s-alerge toată ziua ca un nebun. Vezi, Aniţă, eu îţi spun: vînatul îi va pune capul. Că e prea turbat. Domnul Vilmoş nu era aşa. De s-ar însura odată dracului, să mai steie pe-acasă! Copila asculta dusă pe gînduri. Pe domnişorul Petrea nu-l cunoştea. Dar i se părea că-l vede cum aleargă călare prin pădure şi că aude cum troznesc uscăturile sub copitele calului. Ba, iată, acum îi vine în minte. Odată, mai în primăvară, — era o zi să te-nalţi în văzduh, — în tăietura de pe coasta Cornului, un călă­reţ în haine strîmte, verzi îşi învîrtea calul negru ca tăciunele, împintenîndu-l să sară în două picioare. Auzise de la oameni că sara, la curte, erau întinşi în pridvorul caselor boiereşti trei mistreţi de toată groaza, ca trei viţei. Apoi ăsta va fi fost domnişorul. Dar putea să fie! Ce-i păsa ei? Într-o duminică, Aniţa îşi puse năframa cu pui al­baştri peste iia de zăpadă, cu mîneci largi, înflorate, cu fodori bogaţi, şi-şi îmbrăcă pieptărelul negru, cu flori vinete şi galbene. După multă trudă, în urmă, prinse copcia dedesubt. Mai în sus, sînul plin, tare, nu suferea închisoarea. Desagii de strămătură, aproape goi, îi luase pe umărul stîng şi porni în strălucirile de argint ale soarelui ce se ridicase peste coasta Cornului. Badea Costea îi mai spuse o dată, cînd ieşi pe portiţă, să nu-şi uite de sare şi de un chil de carne. Apoi portiţa se în­chise, prinzînd coada lui Burcuş, ce se luase după stăpîna sprintenă. A schelălăit el ce-a schelălăit, dar după ce Costea s-a răstit o dată, cătrănit, s-a tras subt un şopron. Cînd era să treacă Aniţa dealul şi să coboare înspre satul ascuns în pomături, — doar biserica se vedea mai desluşit, cuvioasă, ca o babă adusă de spate, cu ochii mici, fără luciri, — numa iată: pe calea afundă, de la dreapta, venea în trap grabnic un cal înspumat. Călă­reţul, în haine strîmte, verzi, se tot făcea că vrea să se ridice în picioare, dar în clipa următoare se lăsa iar pe şaua galbenă, de piele, crescută parcă pe spinarea murgului. Aniţa se opri în marginea drumului. Calul, cu gîtul încordat, se opri şi el, frămîntînd pămîntul înaintea ei. Aniţa se trase speriată înapoi. — N-ai grijă, fetiţo, poţi trece pe subt frîu, că nu face nimic. E blînd ca o oaie! şi prinse a-l mîngîia pe grumajii încordaţi. Fata sta cu capul plecat şi nu cuteza să se mişte. — Şi unde te duci tu, drăguţă, aşa de dimineaţă? — La biserică, domnişorule. Cînd a zis «domnişorule», s-a cutremurat toată: îl vedea pe-acela de care i-a vorbit tată-său, dar nu aici, înaintea ei, ci acolo, în tăietura de pe coasta Cornului, cum îşi împintena calul să sară în două picioare. Acesta trebuie să fie! Simţea acum că-i tremură genunchii şi că picioarele n-o mai ţin. Ce avea cu el? Nimic! Dar o luară căldurile de la piept şi i se ridicară la cap. I se părea că se topeşte, încet, încet, ca o luminiţă. Întru tîrziu, i se păru că aude tropote ce se depărtează şi-şi ridică privirile albastre. Dar îşi plecă repede capul. Pri­virile lui negre, pline de văpăi, ce pîndeau de sus, îi trecură prin ochii umezi şi i se opriră parcă în inimă, ca două puncte de foc şi de lumină. Şi stăteau acolo nemişcate. — Adică la biserică te duci, fetiţo? Dumnezeu să-ţi ajute! Vezi, eu nu prea merg la biserică. Noi nici nu avem biserică aici, în sat. Dar bine, de unde vii tu acuma? — De-acasă, de unde să vin? — Doar nu vei fi fata lui badea Costea?! — Ba a lui. — Hm! Nu mă mir că-şi ţine porţile zăvorîte... Cu beţigaşul de trestie, arse o dată murguşorul, care porni furtună. Apoi se-ntoarse iar în galop. — Mi-am uitat să-ţi zic ziua bună! Dumnezeu să-ţi ajute! — Să, domnişorule! Călăreţul arse acum de două ori cu beţigaşul de trestie trupul rotund ca un pepene al murgului şi zbucni în goană nebună. Aniţei, pornind, i se păru că lunecă prin văzduh. Din slujbă Aniţa nu auzi nimica. Numai pe popă îl vedea, în nouraşi de fum luminoşi, cum cădelniţează. Sara, se duse acasă fără sare. Badea Costea, văzînd-o că nu-şi mai poate opri plînsul, încercă s-o mîngîie: — Ci las-o dracului de sare, tu fată hăi, că nu ne-om prăpădi noi! Maică-ta nu era ca tine, era mai tare de suflet. Tu ştii una: să plîngi. Aniţa plîngea cu hohote şi cu sughiţuri. — Femeie, şi pace! Dacă porneşte odată, apoi să te ţii! şi ieşi afară, trîntind cu putere uşa. în grajd ţesălă bine pe băieţandrul ce se culcase fără să ţesăle caii. Ieşi afară şi umblă cu paşi largi prin curte. Se aşeză apoi pe podmol, dar nu avea stare. Deodată se opri în mijlocul curţii şi-şi şterse cu mîneca două lacrămi mari, ce-i izvorîră din ochii încruntaţi. Pe alţii i-ar fi putut privi în zvîrcolirile morţii, dar pe Aniţa numai supărată să o fi văzut, şi i se tulbura toată firea, i se părea că-şi pierde rostul vieţii. Lelea Ana murise de cînd era copila de trei ani. El i-a închis ochii, aci, în făgădău. Şi a fost harnică, şi ascultătoare, şi cît îi era de dragă şi ei Aniţa! Acuma, colo subt părul din gră­dină, cu crucea de stejar la cap, stă de-atîţia ani, ţinînd îngropată toată tihna lui şi toată îndestularea fericită ce se sălăşluise odată aici, în făgădăul de lîngă drumul ţării. De-atunci viaţa lui era luminată numai de ochii albaştri ai Aniţei. Aniţei a doua zi îi trecuse supărarea. Dar badea Costea o săptămînă în capăt s-a sfădit cu toată lumea ce dădu pe la el. Băieţandrul de la grajduri nu mai ştia pe care oase să doarmă noaptea. Aniţa, acasă, cu cusătura aleasă, cu caierele de lînă albă ca zăpada, cu straturile înflorite, îşi petrecea vre­mea ca şi mai înainte, dar totuşi, spor nu mai avea atîta. Trandafirii din obrajii de lapte i se veştejeau, iar ochii îi erau tot mai visători. Cele două puncte de foc, lu­minoase, care în duminica aceea, în deal, îi pătrunse­seră prin ferestrele înlăcrămate ale sufletului şi i se opriseră în inimă, le simţea şi acum. Şi din lumina lor bogată se desprindea mereu chipul întreg al domnişo­rului. În hainele verzi, strimte, părea crescut pe cal. Părul negru, creţ şi mustaţa tînără, trasă cu condeiul deasupra gurii mici... Şi obrajii... Doamne, obrajii! Să-i tai c-un fir de păr! Şi glasul acela curat, argintiu! Aniţei i se părea că se topeşte încet-încet, ca o lu­miniţă de ceară. Auzea tropotul nebun, şi apoi, deodată, parcă-l vedea pe domnişorul întorcîndu-se în goană şi şoptindu-i la ureche: «Mi-am şi uitat să-ţi zic rămas bun. Dumnezeu să-ţi ajute!» Şi ploaia de copite cădea iar departe. Şi Aniţa atunci îşi uda cîrpa înflorată şi-şi ascundea obrăjorii, să se răcorească de para în care ardeau. Aşa nu-i era urît. Cînd venea badea Costea acasă, era veşnic voioasă. Dar omul acesta, cu privirile crunte, cu sprîncenele îmbinate, băgase totuşi ceva de samă, şi iar începu să se certe cu toată lumea ce dădea pe-acolo, şi Niculiţă de la cai iar se văieta de coaste şi de spinare. Stătea s-apuce soarele după deal. Umbrele cuprinse­seră pînă la piept pădurea bătrînă, ce-şi tremura lin smaraldul argintat de pe culmile luminate încă. Un că­lăreţ trecu în goana murgului fără splină pe dinaintea făgădăului. La capătul de jos al grajdului răzbi să-şi oprească în loc calul plin de spume, dar o curea de frîu se rupse. Se ridică în picioare pe şa şi privi în curtea pustie. Aniţa nu ştia nimic, dar Costea, de pe o muche împădurită, vedea tot. Ochi bine şi-l cunoscu. O mînă rece, de gheaţă, îi prinse inima şi i-o strînse ghem. Apoi o năduşeală mare îi umflă vinele subt pielea păroasă, ca nişte sfori vinete. Stătu aşa, înţepenit locului, fără să ştie la ce se gîndeşte. Apoi tuşi tare de răsunară pă­durile în jur şi porni repede la vale, strîngînd cu mîna stîngă patul puştii. În drum dădu de-o veveriţă codată, în vîrful unui stejar. Ochi repede, şi veveriţa căzu trăznită, izbindu-se îndesat de-o rădăcină ieşită a ste­jarului. Cînd ajunse la făgădău, călăreţul era jos şi cerca să lege frîul rupt. — Bună sara, bade Costeo! Dar harnic pădurar mai eşti! Uite, drumeţii stau cu paguba în drum, şi nu pot căpăta ajutor dinlăuntru! — Dumneata ziceai ieri, în Valea-Rea, că azi te duci în tîrg. Eu de unde să fi ştiut că te vei abate pe-aici? De altfel o mînă de muiere ce ajutor să-ţi deie?! — Nu te supăra, bade Costeo! Am zis şi eu, iaca, num-aşa! Nu mi-a fi nimic! Mi-ajută numai să-mi tocmesc frîul. O sulă ai? — Am, domnişorule. — Dar ian spune dumneata, fata unde ţi-e? Iar e încuiată după ziduri? Îţi spun drept că-i strică atîta pază. Costea rămase trăznit. De unde îi cunoştea el fata? îl măsură din creştet pînă-n tălpi cu o privire cruntă şi, fără voie, puşca era să-i salte pe umăr. Îi veni ca mai nainte, cînd dase de veveriţă. — Vezi, domnişorule, eu ştiu ce fac! Eu ştiu! Da’ dumneata ce vreai? — Şi eu ştiu, Costeo! Ai drept s-o păzeşti, e a dumneatale doar! Şi-apoi, nu afli oriunde fată ca ea! Intr-o duminică am văzut-o cînd mergea la biserică şi-ţi spun că m-am bucurat din suflet cînd mi-a spus că e a dumitale. — Mda, te-ai bucurat! — Cum nu! Cînd pădurarul meu are aşa bujor de copilă?! Am vrut să-i fac cinste, dar nu aveam nimic mai detreabă la mine. — Ai vrut să-i faci cinste?! Hm!... Ai vrut să-i faci cinste!... — Cînd va mai veni prin sat, spune-i să se abată pe la curte. — Pe la curte!... Ba nu, boierule! Aniţa nu va merge mai mult în sat! Ori, ian stăi! Ştii ce, domnişo­rule Petrea? Să-ţi spun o vorbă. Una ca o sută. Ascultă-mă... Ei bine, vină în curte să dregem întîi frîul. Am sulă şi ac, aţă ne dă fata. Cum dracu să n-am sulă?! Şi cîte nu mai am! Ochii-i sclipiră tăios, ca oţelul, sprîncenele i se-mbi- nară în încruntarea frunţii, mîna stîngă strînse patul puştii, pe cînd dreapta descuia portiţa. Boierul Petre simţi un sloi de gheaţă în mijlocul spa­telui. Un tremur îi zgudui tot trupul. Ce are Costea şi ce vrea cu el? Aniţa nu ieşi din casă; ochii lui Costea o pironiră pe laviţă, cu cusătura în mînă. Dar ea ştia că «domni­şorul» era în curte; şi-i era de-ajuns; îl vedea mai bine şi mai bucuros aşa, fără să-l vadă. După ce drese frîul, Costea se înţepeni înaintea iui Petre. — Auzi, boierule, o vorbă ca o sută! Mie să-mi dai drumul să mă duc! Dacă nu, mă duc ş-aşa! Pîn-a trăit tatăl dumitale, i-am zis de mai multe ori să-mi deie drumul. Şi nu m-am dus, că alta era atunci. Acum nu mai pot sta. Petre îl privi cu ochi mari, întrebători. Ce să fie cu Costea? — Auzi, bade, să mă crezi că nu te-nţeleg. Neam de neamul dumitale odihneşte aici, şi dumneata: «Hai că mă duc, şi dacă nu mă laşi, mă duc oricum!» — Apoi aşa, boierule, cum am zis! Mi s-a făcut şi mie de ducă. Ş-apoi mă duc, să fii cu stea de aur în frunte! Ochii i se înroşiră şi pumnii noduroşi i se încleştară. Petre iar simţi sloiul de gheaţă în mijlocul spatelui, şi, iar, un tremur ca de friguri îi zgudui tot trupul. Îi veni deodată în minte moşu-său: îşi dase sufletul sugru­mat de un om groaznic la mînie, argat la curte, care, apoi, spînzură şi el în furci. Faţa i se albi ca păretele. Ce avea Costea de era mînios, nu ştia, dar furtuna ve­dea el bine că e gata să izbucnească. Sări în şa. — Apoi bine, Costeo, te vei mai socoti. Pînă după Sfînta Mărie va mai trebui să stai, să-mi capăt om în loc, iar de-aci încolo, voia dumitale! — Da, boierule, voia mea! Socoata mea-i gata de-acum şi-ţi spun să-ţi afli om în loc. Petre porni în trap grăbit, şi ploaia de copite răsună un timp deasupra făgădăului, apoi zvonul ei se stinse. Pădurarul, după ce închise poarta, se aşeză pe pod- mol, fără să se poată gîndi la ceva. Întru tîrziu, îi veni în minte duminica în care Aniţa plecase-n sat, la bi­serică. Şi-l vedea pe domnişor cum a întîlnit-o în drum, cum a stat de vorbă cu ea, cum a sorbit-o din ochi. Năduşelile îl luară din nou pe badea Costea. Un junghi i se înfipse în piept, un tăiş de oţel: Aniţa nu i-a spus nimic! Dar nimic! O vorbă legănată măcar! Ci ea a tăcut! A ştiut ea de ce tace! Da, Aniţa, copila lui de şaisprezece ani, vorbeşte cu domnişori pe drum, sin- guri-singurei, şi lui, tatălui, o vorbă legănată nu-i spune! Ce plăteşte dar grija ce i-o poartă? Nimic, nimic, nimic! Şi Aniţa nu samănă cu maică-sa! Nu! Cer şi pămînt! O, Doamne! Sara se lăsa răcoroasă şi plină de pace adîncă. Se auzea, nedesluşit, numai murmurul veşnic al pădurilor. O buhnă cheuna din cînd în cînd din vreo scorbură putredă. Deasupra, pe bolta întunecată, florile de argint se presărară, trimiţînd printre genele ochiului, închis de jumătate, raze subţiri, albe, strălucitoare. Dinspre gră­dină venea freamătul părului mare, sub care odihnea gospodina harnică, de odinioară, a acestor case. Lui Costea i se păru că aude cum îi şopteşte cineva din inima lui, dar glasurile le auzea cu urechea. Şi-i spunea multe. «Nu fi aşa pripit, Costeo! Gîndeşte-te cum ai fost şi tu în tinereţe! Adă-ţi aminte, Costeo! Aniţa e fată mare acum, şi inima nu o-nchizi cu zaruri şi cu ziduri. Poate să-i placă de vrun ficior din sat, poate de domnişorul... Da, da, de domnişorul Petre. Ăsta încă nu-i păcat. Da’ tu, Costea, eşti prea firetic. Zici că nu samănă cu maică-sa?... Ian gîndeşte-te, Costeo: unde v-aţi întîlnit voi mai întîi, unde ne-am văzut noi mai întîi?» Costea se deşteptă. O vedea limpede pe nevastă-sa. Albă, ca de ceară, trecu pe dinainte-i, şi se pierdu sub crengile păriilui bătrîn. Dînsa i-a vorbit oare? Aniţei nu-i zise o vorbă legănată. Şi aşa mîne e duminică şi prinderea postului de Sfîntă Mărie. Pînă la Sfînta Mărie nu e atîta. Atunci va merge cu fată cu tot în sat. Mîne, însă, va rămîne Niculiţă acasă, şi ei vor merge amîndoi să prindă postul la frate-său, Manoilă. În sat, după prînz, Aniţa merse cu verişoară-sa la joc. Costea rămase la Manoilă, cu paharele înainte. — Aşa, frate, vin şi eu în sat. M-am săturat de atîta singurătate acolo. Apoi, mai ales pentru Aniţa. Vezi, ţie, ca la un frate-ţi spun, că altuia cui să-i spun? Mie mi-e groază de boierul cel tinăr, să nu cad în vrun păcat cu el pentru copilă. Îs o viţă blăstămată, Manoilă, cum ştii tu bine. Că doar nici pe Petrea ăsta nu l-a avut cu baroniţa lui, ci cu o fată de rumîn, de-a noastră. De-aceea, cată numa bine la el, ai jura că-i domn de-ai noştri. — Aşa, Costeo, aşa! Şi-s prăpădite şi fetele. În sat sînt care umblă după el. Da’ ţ-ai găsit! Nu-şi face treabă cu ele; glumeşte şi rîde, ş-atîta tot. Eu îţi spun că n-aş crede să fie om rău. — Aşa crezi, Manoile? Apoi să-ţi spun eu că nu-i aşa. Nu, Manoile, nu! Tată-său cum a fost? Grozav ş-al dracului. Da’ să-l vezi tu ce ochi are! Aniţa de ce-a îngălbinit ca ceara? Lasă-mă, Manoile, lasă-mă! După ce mai goliră dupăolaltă vreo trei pahare, începură din nou vorba. — Ştii tu, mă, Costeo frate, ce-ţi spun eu? Tu să nu te prinzi cu boieru, ci să rămîi la pădure. Ori, cel puţin, stai fără nici o vorbă pînă la Sfînta Mărie. Doară atîta vreme vei mai putea tu griji, cum ai grijit pînă acum! Da’ drept să-ţi spun, frate, atîta pază, după cît mă taie   pe mine capul, n-are nici un rost. Inima, pînă simte soarele, bate. Cînd nu-l mai simte, s-a gătat. Aici în sat este unu, Ionu Diacului, care moare după fată. Şi Aniţa, după cît am înţăles din gurile femeieşti, încă îl ocheşte. Să deie Dumnezeu să tragem la toamnă o nuntă de să-i meargă vestea! — Da, să-i meargă vestea! Vinul se deşerta repede şi glăjile se umpleau din nou. Limbile se dezlegară tot mai bine şi se deşteptară amintirile vechi întunecînd cu lumina lor pe cele de acum: viaţa lor de feciori, traiul tihnit de la pădure, apoi cele două ospeţe, — al lui Costea şi al lui Mano- ilă, — şi copiii lor şi tot rostul gospodăriei lor. Aniţa se-ntoarse de la joc, înflorită-n obraz. Cînd o văzu, Costea zîmbi fericit. — Vezi, aşa-mi place, copilă, aşa cum ai fost mai nainte! Las’ veştejeala pe sama doamnelor! şi o cinsti cu un păhărel de vin, întîia oară în viaţa lui. Cînd ieşiră să plece, Costea, clătinîndu-se, tot se mai întoarse o dată şi-i spuse lui Manoilă, şoptindu-i: — Ştii, eu le cunosc neamul. Tatăl lui a fost grozav şi al dracului, Petrea e turbat şi al dracului! Mă, e sînge din neamul Urseştilor! Mi-e groază că întru în vrun păcat!     Mistreţi au fost în pădurile astea totdeauna şi destui, dar ca în vara aceea nu se prăsiseră nicicînd. Pe unde te-ntorceai, rîmături, poteci întregi şi frecături — cum au ieşit din scaldă. Şi n-a alergat după ei domnişorul Petrea, nu? Dar oamenii, toţi, ziceau că şi-a ieşit din   fire. Şi-a adus prieteni din străini, — o mulţime. — şi, două săptămîni în cap, au tot bătut cînii, au tot răcnit şi chiuit hăitaşii şi au tot răpăit puştile, — cînd mai înfundat, cînd mai deschis, — de gîndeai că se vor prăpădi pădurile cu totul. Badea Costea trebuia să fie cu ei, să arate potecile, să spună bătăturile şi bălţile unde se scaldă colţaţii. Aniţa, singură acasă, avea multă grabă. Două ii noi-nouţe avea să le coase cu flori de mătasă şi să facă betele chindisite, după nişte forme noi, ce le adusese din sat. Şi cînd alegea florile albastre şi roşii printre şirele dese, îi răsărea în faţă chipul domni­şorului. Dar nu aşa, numai ca o icoană, — cum i se arăta mai nainte, — de care nu cuteza să se atingă, ci să o privească numai din depărtare. S-a mai întîlnit cu el doar de trei ori, de la duminica ceea de pe deal, şi, în rîndul al treilea, cutezase să-l privească în ochi mai multă vreme. Şi, în rîndul acesta, i se părea că a căpă­tat şi ea ceva din fiinţa lui: îndrăzneală şi cutezanţă; ceva din «tulburarea» lui Petrea, cum zicea badea Costea. Pădurarul înţelegea multe, dar nu zicea nimic. Ci, cît ţinu goana după mistreţi, se ivea din cînd în cînd la poalele pădurii, ca o arătare întunecată, apoi pădurea îl înghiţea din nou. Şi se arăta tot atunci cînd Petrea alunga vînatul ce-ncerca să scape din pădure, să treacă drumul ţării. Cîteodată ieşeau aproape laolaltă, şi ochii li se întîlneau. Dar privirile tăicioase, de oţel, ale pădurarului întorceau curînd, spre inima pădurii, pe domnişorul în haine strîmte. După două săptămîni, goanele nebune conteniră, dar Petrea ţinea să-şi ospăteze prietenii aici în pădure, în Poiana-Sărată, înainte de a-i trimite pe-acasă, cu căruţa cea cu patru cai negri ca tăciunele. Se gătiră mîncări, se-aduseră vinuri şi muzicanţi din oraşul vecin. Poiana cu iarbă mătăsoasă, rară, aşternută cu muşchi, era plină de lume în sîmbăta dinaintea Sfintei Mării, în depărtări, bolta albastră se-apleca în smaraldul de frunze. Deasupra, peste coroanele grele de frunză bo­gată, căldura licărea tăişuri argintii de săbii nevăzute. Numai mierlele fluierau, cînd ici, cînd colo, ca hai­ducii. Roiurile de musculiţe sticleau puncte de argint în lumina mare. Cîni nu aduseseră azi, dar parcă hăpăiturile din zilele trecute rămăseseră ascunse, tăinuite în desimea pădurii, căci, din cînd în cînd, treceau vii pe deasupra poienii, şi oaspeţii îşi încordau gîturile înspre părţile de unde venea lătratul. Alţii, mai sprinteni, erau gata să alerge într-acolo. Valuri rătăcite de vînt clăteau, din cînd în cînd, coroanele largi şi se pierdeau, cu suspirfUri frînte, în depărtări. Badea Costea trebuia să fie şi el aici, să ajute. A ajutat şi, apoi, s-a pus pe coaste, în marginea poienii. Şi se gîndea cum are să-şi ducă mîne toată averea în sat şi cum are să lase pădurile. Petrea i-a zis şi azi să ră- mîie. Dar să crape el de năcaz, şi nu mai stă! Au şi adunat aproape toate ce au să ducă, şi Aniţa, azi, mai adună ce-a mai rămas. O boare lină adia din cînd în cînd cu suflu cald. Şi-i venea în minte de cînd era copil şi umbla cu oile pe-aici. Cîte buciume nu şi-a făcut din scoarţa mîzgoasă a fragezilor arţari! Şi-apoi, visurile lui de flăcău tot pe-aicea şi le-a risipit! Simţi cît de legată e viaţa lui de pădurile astea. Dar cînd îi venea în minte Petrea, aşa turbat şi-al dracului, sprîncenele stufoase i se-ncruntau, şi ochii-i sclipeau oţelii. Trebuia să plece, da, trebuia! Oaspeţii din poiană mîncară ce mîncară, şi apoi se puseră să toarne pe gîtlejurile uscate glăji întregi de vin. Întru tîrziu, se apucară să cînte după ţigani nişte cîntece repezite, zdrîncărite. Slugile de curte se toc­miră bine şi ele, şi se apucaseră să-şi arate cheful tră- gînd o horă. Petrea, însă, nu se îmbătă. Turna-n pahar, îndemna la cîntat, se-nvîrtea în toate părţile, cu mustaţa lui încondeiată, răsucită acum la sfîrcuri. Deodată, dădu cu ochii de Costea la marginea poienii. — Pentru Dumnezeu, nene, d-apoi dumneata, acolo? Las-o focului supărarea, vino şi-ţi petrece azi, că mîne te poţi duce unde voieşti; mi-am găsit pădurar pe Prisăcanul. Bun va fi, ce zici? — Bun, domnule, cum nu, acela-i tare cît un bou! — Apoi da, va fi bine! Ci vină de cinsteşte şi dum­neata un păhărel. Dacă nu de plăcere, cel puţin să-mi faci azi voia. — Bine, să-ţi fac astăzi voia! L-a dus înaintea prietenilor şi le-a zis aşa, ro- mîneşte: — Măi fraţilor! Voi aţi auzit din poveşti cum se păzeau fetele de-mpăraţi. Dar iaca! Costea Buzdug e numai pădurarul meu, şi are, măi, nu o fată de-mpărat, ci o zînă, dar de păzit, tot aşa o păzeşte. Care din voi va merge să fure zîna din palatul badii Costea, îi dau căruţa mea cu patru cai! în sănătatea Aniţei să bem, fraţilor! Atîta se vede că înţeleseră şi străinii, că toţi dădură paharele peste cap cînd îl văzură pe Petrea că bea. Acesta le tălmăci apoi vorbele pe limba lor. Pădurarul, însă, iarăşi simţi mîna cea de gheaţă cum îi strînge inima ghem. Şi cum era paharul plin, în mîna stîngă, căzu în hîrburi peste ţelina bătucită. — Ci lasă-i dracului, bade Costeo, crezi că au înţăles ceva din cîte-am spus? Dar crîşmarul de la făgădăul de pe drumul ţării se învîrti în călcîiul drept şi se duse iar la marginea poienii. Cînd sosi ojina cea bună, mulţi dintre vînătorii de ieri mînau prin vis mistreţii, întinşi pe iarba moale. Deodată, numai se auzi un urlet înfiorător de lup, apoi a doua oară tot acelaşi. Venea dinspre poalele pădurii. Cîţi mai rămăseseră treji ascultau întins. Urletul se auzi din nou, şi mai grozav. — Lup să fie oare? — Alta ce? Numa miră-te, lume, cum a putut scăpa din atîtea goane! Vreo doi din slugile boiereşti merseră să întrebe pe Costea. — Vezi bine că-i lup, dar încă de cei bătrîni. — Măi, grijiţi, că va fi Toderaş, că ăla-i al dracului; ştie face ca toate lighioanele. Şi uite că de-o jumătate de ceas nu mai e pe-aici. — Nu-i Toderaş, Vasile; face el, face, da’ totuşi, nu-i necurat, să-şi fi schimbat gîtul în beregată de lup!... Aşa-i, ăsta e lup cum te văd eu pe tine că eşti om. Petrea îşi strînse bine hainele, avîntă puşca pe umăr, umplu buzunarele cu patroane şi, aruncînd o privire tulbure spre marginea poienii, unde sta Costea, se pierdu în pădure. Zicea că-l va aduce viu sau mort. N-ar fi fost, de altfel, nici o mirare pentru el, că mai făcuse isprăvi şi mai şi. Urletul se auzi iar, răzbind pînă departe, şi tot aşa, în răstimpuri, urla potaia de să se spargă, nu alta. Trecuse un ceas de cînd se dusese Petrea, şi o jumătate de cînd lupul nu mai urla. Domnii aveau ceas şi nu­mărau anume, să vadă cînd se va întoarce cu dihania. Tîrziu, iacătă-l numai pe Toderaş că izvorăşte dintre nişte tufe. Cînd îi spuseră că chiar stăpînul a plecat după lup, se tăvăli pe jos de rîs. — V-am spus eu că Toderaş urlă! Vai, lua-te-ar în bîtă, îndrăcitule, să ştii că-ţi vei auzi buchile! Pînă îl dăscăliră ei pe Toderaş, Costea se făcu ne­văzut din marginea poienii, şi-acum era departe, pe muchea de pe coasta Cornului, de unde se vedea bine făgădăul. Aştepta acolo fulgerat. Tîrziu, i se păru că vede o umbră neagră ce lunecă peste drumul ţării, ve­nind din făgădău. Numai i se păru? Nu, căci iată, la poalele pădurii, încotro uriaşe mai nainte lupul, un om, îmbrăcat în haine strîmte. Era el. Costea porneşte şi aleargă, ca pe şes, printre trupi- nele mari, prin huceagul des şi nu se mai opreşte pînă în inima părăului, lîngă huzdoapele peste care trebuia să treacă cel ce întrase în pădure. Şi deodată, în codrii bătrîni se risipi un urlet de lup flămînd. Urletul se pornea din nou, cînd se pierdea în depărtări cel dintîi. Şi aşa clocotea pădurea, ca de vijelie. Cel ce întrase în pădure se apropie cu puşca întinsă. Lupul să fi fost la o sută de paşi de ţeve, şi tot mai urla încă. În urmă, văzînd că fiara nu iese, dădu să tragă după urlet. Ţeli,   dar, cînd să trăznească, puşca-i căzu din braţe, şi Petrea căzu lovit de glonţ drept în frunte. Cei din poiană chiotiră de bucurie şi tăbărîră cu toţi pe Toderaş: — Să te ieie dracu, mincinosule! Ai zis că tu ai urlat! Dar Toderaş, auzind detunătura, îşi repezi privirile spre marginea poienii, unde zăcuse Costea, şi, văzînd că nu-i acolo, cu capul gol, numai cu oţelele în mînă, alergă ca un smintit spre locul de unde venise împuşcă­tura...   1 9 0 5          

                                                                                        Arhanghelii de Ion Agârbiceanu Volumul I                                                                                                       «Unde este comoara ta, acolo e şi inima ta.»  MATEI, VI, 28                                                          Partea întâi        În gangul lung şi rece al seminarului de clerici se deschiseră, aproape înir-acelaşi timp, patru uşi vopsite alb, cu cite un triunghi negru în jurul mânerelor, şi cei patru profesori ieşiră cu paşi repezi din sălile de curs. Se aşteptară, cu fetele vesele, zâmbitoare şi, pornind apoi toţi patru, începură să vorbească tare, mângâindu-şi bărbile stufoase. Trei erau aproape de aceeaşi vârstă, între 40 şi 45 de ani, al patrulea era mai bătrân, barba lui era pe jumătate sură. Deşi vorbeau tare, nu se putea înţelege ce-şi spun, căci în urma lor, din sălile de curs, creştea tot mai mult un vuiet, o larmă grea, care umplea, c-un fel de clocot, gangul boltit. Larma aceea mare părea că aduce nori nevăzuţi de praf fin şi-i răspândeşte prin coridor, căci profesorul cel mai îţi vârstă începu să tuşească, oprindu-se, şi tuşi până i se înlăcrămară ochii. Clericii, în lungile lor reverende, ieşeau de-a valma din sălile de curs, umpleau coridorul, se strigau pe nume, cântau, alergau. Dar zărind grupul profesorilor, cei din apropiere se linişteau, îi salutau, înclinându-se adine, căci erau fără pălării, şi se strecurau repede pe lângă ei, apucând pe scări în jos spre etajul întâi. Câte uhu! se înţepenea deodată În uşa vreunei săli de curs, ridica dreapta şi făcea un «psst» prelung, făcându-i băgători de samă pe cci ce erau încă în săli că domnii profesori sunt în coridor. Dar orice chemare la ordine era zadarnică. Larma creştea mereu; acum se ridica şi de pe scări, şi din coridorul de dedesubt, se auzeau uşi izbindu-se, ferestre; se auzea cum sunt târâte din pod coşuri, geamantane. Din curte, din grădină se ridicau frinturi de cântece vesele, strigăte. În câteva minute întreg seminarul părea în plină revoluţie.       Profesorul care tuşi îşi şterse ochii cu batista. Dintre ceilalţi trei, cel mai tânăr îşi ridica în fiecare clipă pălăria. Clerici treceau mereu pe lângă ei. — Uf, neruşinaţii, mi-au umplut plăininii! oftă cel mai în vârstă, punându-şi pe-ndelete batista uriaşă în haină. — La canonici e nu trebuiesc cine ştie ce plămâni puternici, issime1, zâmbi unul dintre profesori. — În vacanţa asta de Paşti se va umplea cu siguranţă locul vacant. Ştim noi cu cine, zise al doilea. — Of! of! nu-s eu născut pentru canonicie, prietinii mei. În zadar voiţi să mă năcăjiţi. Iacă dumnealui, iată, din dumnealui zic şi eu că va ieşi un canonic, şi bătrânul arătă spre cel mai tânăr. — Din Iliescu? întrebară cei doi. — Ilm… mai În grabă decât din voi! Nu-l vedeţi că-i cu mina tot la pălărie?       Iliescu se roşi puţin, voi să răspundă, dar cel cu barba sură începu să tuşească iar şi le făcu celorlalţi semn cu mina să-l urmeze pe scări. Clericii furnicau în toate părţile. Unii alergau pe scări, se izbeau de profesori. — Aii putea să fiţi mai liniştiţi, zise Ilieâcu, aruiv- clnd o privire aspră celor trei clerici care trecură pe lângă el. Canonicilor li se spunea: reverendissime.       Dar în aceeaşi clipă un cleric înalt, brunet, ras proaspăt, se izbi de profesorul cel bâtrâri. — Uf, ticălosul e de Pascu, ticălosule de Pascu! zise bătrânul, oprindu-se pe scări şi punuldu-i lui Pascu mână pe umăr. — Scuzaţi, vă rog, domnule profesor, nu v-ain băgat de samă, zise tânărul plecându-şi capuL — Mai înţeleg să alerge ceilalţi! Dar tu? Tu-ii pierzi capul în zadar! Eu ştiu că tu n-ai nici bani de drum, pentru ce nu te astâmperi? în vreme ce vorbea, privindu-l cu multă bunătate pe Pascu, -deschise portofelul şi îi puse-n palmă o hâr- tie de douăzeci de coroane., — Uf, ticăloşii ăştia, nu se mai satură de vacanţă! Le-a crescut mustaţa, le-a crescut mustaţa! zâmbi profesorul cel bătrân. Of! ce mai lume, domnule Iliescu, ne prăpădim cu morala de azi a tinerimii, adaose apoi privind spre profesorul cel tânăr, care se roşi din nou şi iarăşi era gata să răspundă ceva.       Dar bătrânul îl opri deodată pe clericul Pascu, care voia să se depărteze. — N-ai văzut pe Murăşanu, pe ticălosul ăla? — O să-l trimit îndată, domnule profesor, zise repede, săltând pe scări, Pascu. Şi, în câteva clipe, amândouă coridoarele, sălile, grădina, curtea răsunau de acelaşi strigăt: «Murăşene! Măi Muraşene! Murăşanu!»       Profesorii ajunseră în curtea largă a seminarului. Castani bătrâni umbreau cărările cu frunza lor proaspătă, fragedă de april. O lumină dulce se cobora de sus din. Văzduhul albastru. Din gura arămie a leului de la fântina din mijlocul curţii picurau rar ochiuri de cristal. Larma închisă între zidurile seminarului părea un necurmat bornăit de bondari uriaşi.   — Nu-s proşti tinerii că se doresc acasă pe aşa vreme! Of! Şi nouă o să ne priască vacanfa asta cfe două săsptămâni, zise unul din cei trei profesori. — Cred şi eu, răspunse bătrânul zâmbând, dar nu-şi lua privirile de la două vrăbii e&re, eu peni soarele îmborzoiatesăreau ciripind, de pe-o creangă pe alta. «Te cheamă domnul profesor Marin! Iute, măi Murăşene!» se auzi deodată În grădină. Şi nuniaidecât se văzu alergând un tânăr înalt, bine legat, cu umerii largi. Era cu capul gol, şi lumina primăverii îi mângâia fruntea înaltă şi părul castaniu. Ochii, vioi, albaştri, eu priviri hotărâte, cercetau fata bătrânului de cum se opri înaintea profesorilor. — Uitaţi-vă la el şi-mi spuneţi de nu-i ticăloşie? întrebă profesorul Marin pe colegi. Nu-i ticăloşie, domnule Iliescu? S-a şi îmbrăcat în civil! N-a ieşit bine din sala de cursuri, şi a şi lăpădat reverenda! — Vă rog, sunt grăbit, se scuză Murăşanu, care abia acum se gândi c-ar fi trebuit să-şi pună reverenda înainte de a se prezenta profesorului. Sunt foarte grăbit*, adaogă îndată: plec eu trenul de amiazi. — Of! ticală, şi te-ai fi dus fără să-mi spui ceva; nu ştiai că sunt dator popii din Văleni treizeci de coroane? începu bătrânul pe o voce tânguitoare. Nu ştii nici acum, după atâtea lecţii de morală, ce înseamnă dacă-ţi apasă conştiinţa o datorie? Domnule Iliescu, te rog să aduci tinerilor cazuri practice în lecţiile dumitaâe de etică creştină, zise, întorcându-se spre profesorul cel tânăr, şi, scoţând portofelul, luă o bancnotă de douăzeci şi alta de zece coroane. Altfel, adăose repede, vârând cele două bilete în vesta clericului, creşti pagini, şi nu creştini. Apoi îşi ridică privirile pline de bunătate la Mură şa mi: Aşadar, pleci cu trenul de amiazi? Şi când ajungi? — Mâne la douăsprezece. — Cum?, — Noaptea trebuie să rămâi în față. Dimineaţa, cu căruţa mai departe. 0 noapte petrecută afară, de zid ur i le semi n arului! zise bătrânul eu voce înalta. Îl auzi, domnule Mie seu-? Se-ncep aventurile. Of, o să- te punem, pe pine şi apă vreme de o lună după ce te-i întoarce! Grele vremurifraţilor, zise el privind la profesorii care zâmbeau. Apoi îşi scoase repede ceasuL Zece. Şi jumătate, zise „, punând: ceasul veclii în buzunar; eu pofti la o- halbă de bere, adăogă clipind’ din ochiul stâng.. Cei patru, profesori ieşiră pe sub boltit ura veche a porţii seminarului. Clericul! Murăşanu, Vas ile Murăşanu,. Porni cu capul plecat spre seminar. Cum era în anul al patru Lea. Se simţea om mare- şi-l umilea puţin faptul că profesorul; Marin îi dăduse cele treizeci de coroane în faţa celorlalţi profesori. Avea bani: de drum. Avea des- tui, căci de la Crăciun; a tot cruţat; putea foarte bine domnul Marin să «nu4 facă de râs înaintea celor laltii profesori, eu o glumă: aşa de… aşa de… Nici nu ştia tânărul cum să numească gluma profesorului eu dăleni. Adevărul era că domnul Marin; a ţinut;, ea şi. Alte dă ţi „sa nu-şi uite de, elevii lui cei mai deştepţi şi mai silitori.. Anul acesta* la cursui dfe drept canonic,. Pascu. Şi Murăşanu erau cei mai buni. Geiliaiţi trei profesori însă nu s-au gândi^ la nimic răuv îL cunoşteau, bine pe bătrânul şi ştiau că domnul Marin se crede «tatăl elevilor» „al «ticăloşilor»».. Dac buna’ dispoziţie: îi reveni clericului Vasile iu- dală ce întră* îm 1’asin» seminaruluî^. În vuietai acela 9 ce nu se mai termina. Slugile începură să coboare geamantane, pachete, oprind la lot pasul pe tinerii clerici, care umblau încă forfota, să-şi strângă lucrurile pe care le duceau acasă. Erau unii din anul al patrulea care, poate ca să-şi mărească bucuria, pache- tău şi lucruri de-acelea ce puteau râmâne foarte bine în seminar până la sfârşitul anului, în iunie. Slugile, care coborau pachetele, se grăbeau, vorbeau tare, câte unul scăpa vreo înjurătură. Tot mai mulţi dintre clerici apăreau în civil, îşi potriveau hainele, le priveau eu plăcere, c-un fel de dragoste. Se simţeau uşori, veseli, fericiţi. Vasile Mură şa nu intră intr-una din sălile de studii Vreo zece clerici şedeau înaintea oglinzilor cât palma, răzimate pe măsuţe, şi se râdeau. Dacă în clipa aceea ar fi intrat rectorul ori vreun prefect de studii, s-ar fi crucit de dezordinea: ce era în sală. Cărţi, scaune, gazete, petece de hirtii, vreo inâneeă de palton, o jumătate de pantalon chiar se puteau vedea pe podele. Cei care se râdeau povesteau cu vocea închisă, întinzându-şi gâturile, făcind strâmbături ciudate, înaintea oglinzilor. Briciurile străluceau în lumina primăverii, ce se revărsa prin cele patru ferestre mari. Vasile Murăşanu trecu în şir pe la cei ce se râdeau şi bagă de samă că nici unui nu se atingea de mustaţă. Erau tot clerici din anul al patrulea, ea şi el, şi acelaşi glas tainic le spunea tuturor că e necesar să aibă o umbră de mustaţă pe când vor ajunge acasă. De altfel, la unii umbra aceea de sub nas era destul de groasă, destul de deasă. Cu sâptâmâni înainte, cu toate dojenile rectorului, mulţi nu-şi mai ră- seseră mustaţa. Între aceştia era şi Vasile Murăşanu, dar, el; fiind blond, mustaţa lui nu se prea observa, spre marea, lui părere de rău. Se încredinţă despre asta chiar acum, în faţa oglinzii. Un fel de umilire, ca şi mai înainte în curte, îi umplu sufletul, şi el începu clin nou să pacheteze. Nu mai avea însă decât două cărţi de aşezat în geamantan. Le puse, ş-apoi şezu pe scaun. Mai avea o jumătate de ceas până să plece-la gară.  — Uf, să-i fi luat dracul de papistasi! strigă deodată. Cu vocea groasă, adâncă. Un cleric trunchi os, cu faţa pătrată, cu capul mare. Aruncând briciul după cuptor. O clipă toate briciurile rămaseră nemişcate. * — Iar te-ai tăiat, Veniarnine? întrebară dcodaâif mai multe glasuri. De şi-ar fi tăiat grumajii cine-a iscodit mai întâi tortura asta! strigă cel numit Veniamin şi întoarse o faţă foarte neagră spre clerici. Sub bărbie avea o dungă roşie de sânge. — Te-ai tăiat binişor, zise Vasile Murăşanu, care se apropie, zâmbind, de Veniamin. — M-am, tăiat! Ia să-mi spui tu, că te ţii om învăţat, pentru ce. Mama dracului, atâta hârştco-hârşteo? Nu-i seminar romwiesc? N om purta noi bărbi şi mustaţă, ca toţi popii? Să nu le placă fetelor de noi, Veniarnine, răspunse râzâhd Vasile. — Şi pentru ce să nu le placă, te rog? Nu ne vom însura noi? Dacă papistaşii nu se însoară şi n-au motive să. Placă fetiţelor, radă-se de trei ori pe zi, până îşi vor despoia pielea! Dar noi? Dar eu? Ei, s-o ia dracu de maimuţărie! făcu el cu totul înfierbântat. Cine-mi dă un brici, da’ ştii, unu flacără, nu alta? adaose îndată, căutând la cei din sală. — Îndată-l ai pe-al meu, Veniarnine, răspunse un cleric subţirel, care abia avea eâţiva fulgi în loc de barbă. Ţi-am spus să-ţi comanzi un brici de la Solin- gen, ăla nu te dă de minciună.   — Nu, aş avea şi eu barba ta, zise Veriiamiii.   Într-adevăr, clericul acesta avea namai 24 de ani, dar îi creştea într-o jumătate de zi o perie deasă, neagră şi aspră, încât dacă, din glumă, îşi freca barba de tobrazul unui cleric, acela ţipa -ca muşcat de şarpe. De altfel, era negru la faţă, şi aceasta îl mai scutea de tortura rasului zilnic. A doua zi însă trebuia să se săpunească. Clericii aşteptau cu plăcere clipa aceea şi râdeau cu lacrămi pmă ce lui Veni amin îi reuşea să-şi lucească pielea. În sala de studii întrau mereu clerici. — Servus! — Sărbători fericitei       Nu-ţi uita de promisiune! — H aida-hai! — Un ou încondeiat de pe da voi să-mi aduci! — Grăbeşte când îţi spun; o să scăpăm trenul. Vasile Murăşanu se grăbi să-şi ieie geamantanul.       Dar când să iasă, vreo şase clerici aduceau, cu alai, pe al şaptelea. Făceau o gălăgie asurzitoare şi-l siliră să intre pe cel de-al şaptelea în sala de studiu. — Uitaţi-vă la el, nenorocitul, priviţi-l! Va fi siliţ să meargă acasă în reverendă. Trăiască Petrişor! strigau ei tropotind pe lângă clericul din mijlocul lor, care părea foarte nenorocit.       Era scurt, gros, prea gros pentru vârsta lui, cu obrajii mari şi plini. Vesta de Ia costumul cel negru nu şi-o putu încheia decât cu mare silă în nasturele întii de deasupra, în jos trebuia să fie mai largă c-o palmă ca să-l cuprindă. El, disperat, îmbrăcase jacheta şi cercă s-o încheie, ca să acopere vesta, dar la subsuori jacheta-i plezni. — Ia uitaţi-vă, măi, poate aveţi ceva rezervă să mi se potrivească, începu eu o voce de om deznădăjduit Petrişor.        Fusese până acum, cu alaiul după el, prin toate sălile de studii, prin toate dormitoarele, repetând mereu aceeaşi. Rugăminte. Clericii rideau, cercetau, aduceau veste, jachete mai uzate, dar niciuna nu i se potrivea. Cântară şi cei de aici, dar toate-i fură prea strimte. Petrâşor oftă şi-şi lăsă braţele moi de-a lungul trupului scurt şi rotund.   — O să-l lăsăm aici. O să-l proclamăm vice- rector J strigă un cleric din coridor, bătând din palme.       Ăsta nu-i semn rău, afişe Veniamin, care chiar în clipa asta îşi ştersese obrazul ras proaspăt. Ăsta ne bate jpe toţi; calcă a protopop de pe acum! În iarma şi în vălmăşeala ce nu se mai curma, Vasile Murăşanu îşi luă geamantanul, ieşi în coridor, coborî scările şi se apropie de bucătăria seminarului. Chemă un fecioraş., Îi apăsă în palmă trei bani de cile douăzeci. Să-l duci până la gară, Pătrut, îi zise vesel. — Îndată, domnişorule, răspunse zâmbind Pătrut. Mai am două, dar al d urnita le e uşor. Numaidecât 1e aduse şi se repezi pe scări.      Clericul ieşi în piaţă, trecu pe dinaintea celor patru prăvălii; în toate se vedeau clerici în civil, care târ- guiau repede. Deodată îşi aduse aminte că el nu cumpărase nimic pentru cei de acasă. Adevărat că. Banii abia-i ajungeau de drum, dar acum avea cele treizeci de coroane de la profesorul Marin. Nu se mai simţea umilit de darul acela, ci, dimpotrivă, li părea bine. Întră repede într-^o prăvălie şi, după câteva minute, ieşi cu trei pachetele. Era foarte agitat şi porni repede spre librărie. În prăvălia în care fusese, oricât era de grăbit, a băgat de samă că unii clerici cumpără lucruri care nu puteau fi cinstite nici surorilor, nici frăţiorilor mai mici de acasă. «Aşadar, mai fac şi alţii aşa îşi zise, mângâiat şi fericit, că-şi poate împlini un gin. D care-l urmărea de mult. «Eu o să-i cumpăr o carte». Îşi zise hotărât, apropiindu-se de librărie.       Cu săptămmi înainte s-a gândit să-i facă o mică surpriză domnişoarei Elenuţa Rodean când se va întoarce acasă de Paşti. Dar fie că între zidurile seminarului gândul acesta îi păru prea cutezător, fie că se îndoia dacă se cuvine să-i facă vreun cadou fără ca s-o supere, el nu se putu hotărî să-i cumpere nimic. Insă acum, în civil, şi afară, în libertate, yâzând apoi că şi alţii fac tot aşa, el se hotărî repede, şi ho- tărârea aceasta îi umplu sufletul cu o bucurie adâncă. Abia-i veni hotărî re a aceasta, şi numajdecât ştiu şi ce carte avea să cumpere, deşi mai nainte nu se gândise. La ea. Întră În librărie şi ceru un volum de nuvele, foarte citit pe vremea aceea.       Cu ochii plini de lumină, ieşi în stradă; volumul acela, cum îl ţinea subsuoară, îi împrăştia o căldură dulce în tot trupul. Simţi deodată că-i o carte deosebită, mai scumpă decât oricare alta pe care a atins-o până acum. Îi părea chiar că trebuie să o poarte cu o îngrijire deosebită. Mergând spre gară, mângâia, din când în când, coperta cu sfială. Adevărat că. Iezind din librărie, simţi o uşoară mustrare, o neînsemnata învinuire. Dar acest glas depărtat, mai mult al seminarului decât al conştiinţei lui, se topi în grabă, nii se mai auzi.:       Aceşti clerici, ieri încă, păreau departe de toată grija cea lumească: ascultară nemişcaţi, cu capelele plecate, liturghia, urmară diferitele cursuri, se plimbară liniştiţi în lungile lor haine negre prin gangurile reci. Azi furnicau pe trotuare, prin prăvălii, în drum spre gară, veseli, mândri de libertate şi de tinerele. Erau chiar mulţi care îşi duceau, în răstimpuri, nuna la mustaţă. Nu era niciun păcat în tot ce făceau acum, ci, dimpotrivă, toate micile lor ştrengării păreau mai mult cele din urmă flori, poate, ale nevinovăţiei de copil. Chiar bătrânul lor duhovnic, dacă i-ar fi văzut aşa de veseli, nu le-ar fi luat-o în nume de rău. Ştia şi el că viaţa nu se termină cu cei patru ani de seminar, ci că abia de aici încolo se începe. Totuşi, multe lucruri nu li se puteau permite în seminar. Aici trebuia să se stăruie mai mult asupra educaţiei lor preoţeşti, ea din tinerii aceştia să iasă preoţi tari în credinţă şi speranţă, care să poată întări şi pe alţii. O; e foarte adevărat că se muncea aici pentru luminarea laturii celei mai preţioase a sufletului omenesc, pentru formarea şi întărirea acelei conştiinţe superioare, care e baza oricărui caracter adevărat; pentru eâştigarea acelui razim moral care nu prea obişnuieşte să se clatine fiindcă purcede parcă din atingerea cu dumnezeirea. Dar din sufletul omenesc cresc atâtea simţiminte! Largi simpatii nehotărâte inundă, de la o anumită vârstă. Sufletele clericilor, ca ale oricăror tineri. Şi pentru limpezirea, pentru îndreptarea într-o anume matcă a simpatiilor acestora, viaţa de seminar nu poate face nimic, ori foarte puţin. Simţimintele acelea care, vai, nu privesc defel viaţa cerească, ci cea pământească, cresc şi fără voia superiorilor, şi ei n-au nici vreme, nici chip ca să le ducă într-o singură albie, şi numai din motivul sunt foarte deosebite, aproape câţi tineri. Deci, pentru păstrarea uniformităţii, le interzic. Poate că uniformitatea aceasta, în unele cazuri, să fie primejdioasă. Sunt tineri care se gândesc c-o anumită sfială la ceea ce le este oprit, pentru care interzicerea nu face decât să îmbrace într-o haină mai frumoasă lucrul la care se gândesc. Aceştia reuşesc să stabilească o punte de trecere între viaţa obişnuită de seminar şi aceea pe care, de la o anumită vârstă, încep s-o viseze; reuşesc să armonizeze sentimentele lor şi dorinţele eu poruncile vii ale credinţei. Aceştia sunt, de obicei, ele vii cei mai bun» „şi în iot cazul» cei care nu ajung decât foarte rar sub dojenile superiorilor.      Dar sunt, şi tineri pentru care opreliştea e o atâţare, care se gândesc cu un fel de patimă la lucrul oprit şi-l văd mai vrednic de dorit. Aceştia nu prea pot stabili o armonie între viafa de seminar şi cea dorită de âi> şii,. Ori, cel puţin, armonia nu o pot face statornică. Pedepsele din seminar îi ajung „de obicei, pe aceştia din urmă. Dar pentru superiori e, tofeuşiv foarte greu să-şi facă o judecată definitivă asupra clericilor. De multe ori s-a dovedit că speranţele puse în eutare cleric bun nu s-au împlinit, pe când altul, obişnuit la transgresiuni în seminar, a ajuns un preot model.       Vasile Murăşanu era dintre clericii care reuşeau să stabilească armonia pomenită, fără însă ca să treacă în exagerări. Aşa, de pildă, el nu se simţi cu nimic vinovat pentru faptul că, înainte de vacanta Paştilor, vreo patru rfăptămâni nu şi-a mai ras mustaţa. Pentru ce nu. Şi-o rădea, avea eonştiinţa curată, nu se putea înşela: să vadă ce impresie va face asupra domnişoarei Elenuţa Rodea». Dar faptul acesta nu-l ţinea de păcat şi nu se simţea vinovat chiar înşelând pe superiori, silindu» se să-şi ascundă înaintea lor tuleiele blonde.      …Cum se apropia de gară, Ie mângâia din când în când şi era foarte mulţumit că încep să se înmoaie, căci în săptămânile dintâi erau aspre şi înţepau. Află pe Patruf, îi mai dădu douăzeci de bani, îşi luă geamantanul şi se apropie de ghişeul de bilete. Era înghesuială mare, clericii se pierdeau în mulţimea celuilalt public. Vasile Murăşanu se văzu în currnd între două domnişoare cu pălării mari, negre, cu feţele albe şi zâmbitoare. De-o jumătate de an nu mai fusese în apropierea unei fete decât după ee cunfpără volumul de nuvele.       Atunci, cu cartea subsuoară, simţi foarte aproape pe Elenuţa Eodean. Dar nu era vie, lângă el, ea; acestea două. El simţi cum se roşeşte deodată, cum i. Se aprinde obrazul. Şi; cercă să privească la capul chel al unui bătrân, care chiar atunci se aplecă* înaintea ferestruţii ghişeului. Cum privea lă chelia aceea, pământiej îşi făcea mustrări aspre că s-a roşit aşa, din bun senin, şi îi părea chiar că a. Păcătuit împotriva Elenutei! A fost un adevărat zbucium, pentru el până reuşi să scape din îmbulzeală cu biletul în mină şi’să alerge pe peron. Abia a ieşit în lume, ş, i lumea începea să-l înăbuşe! Cu mişcări destul de ridicole; se plimba pe peron, cercând să se liniştească, şi fii fericit când simţi că-i* scade căldura din obraji. Întâlni colegi şi începură să povestească veseli, râzând. Unii murmurau încet frânturi de cân- tece,. Bătând pe asfaltul peronului tacturi uşoare cu piciorul. Dar şi Murăşanu şi alţii nu puteau să nu arunce priviri fugare domnişoarelor care se zăreau prin mulţime, ori treceau pe lângă ei. Pentru ochii clericilor ele aveau o atracţie deosebită. Vasile Murăşanu observă numaidecât felul lor de-a vorbi, clar, dnicc, gâdilitor, cu totul deosebit de-al celorlalţi călători „de-al cucoanelor chiar. Şi. Fără nicio sfială, îşi zise că-i place ciripitul acela* Era doar aşa de curat!      Bufnind pe nări, tâşnind fuioare lungi de aburi., trenul se opri înaintea peronului. Câteva. Clipe nu se mai putu vedea decât o mare învălmăşeală de oameni şi de geamantane. Spre nenorocul lui, Vasile MunV şanu aâjunse întmin vagon în care erau tot străini. Uh loc mai era liber; dar Vasile nu intră, ci rămase pe coridbrii 1 vagonului. O clipă se gândi să se coboare, sii cerceteze unde este vreun coleg de-al lui, dar nu se putu hotărî de teama să nu scape trenul. El călătorise de foarte puţine ori cu trenul – câipi vfenea la şcoală şi când se ducea acasă – şi chiar drumurile acesteă le făcea în răstimpuri destul deîndepărtate, aşa că în el rămăsese mult din teama ce-o are ţăranul faţă de monstrul acesta negru.           Nici nu avu vreme să se gândeaseâ mult, se auzi un fluierat prelung, şi trenul porni. Vasile Murăşanu avu o tresărire de adâncă bucurie, de plăcere: mergea acasă! Era trecut de 23 de ani „adeseori în ceasurile de studiu îşi făcuse planuri serioase, bărbăteşti —L credea el – asupra viitorului, şi, totuşi, bucuria ce-o simţi acum era copilărească!, dulce, uşoară, ca o alintare. Gara, casele din oraş, stâlpii/de telegraf zburau în urma lui, şi el simţea, uşor, deliciul apropierii de casa părintească. Căci în clipele dintâi el nu se gândea decât la ai lui, la părinţi, la cele două surori mari; la frăţiorul mai mic, la casa, la curtea, la grădina lor. Şi la gândul că le vă revedea în curând. O căldură, o moleşite plăcută i se răspândeau în tot trupul, ca: şi când ar fi iarăşi băiat de 6 ani şi ar adormi în mân- gâierile mamei, care-şi poartă domol degetele prin părul lui.           Se apropie de-un geăm deschis. Un nesfârşit covor verde, presărat pe alocuri cu floricele galbene de pod- beâl, fugea în urma trenului în apropiere, se rotea în depărtări ceva mai mari. Numai puţine arături proaspete înnegreau pe alocuri. Ca o împăcare se cobora lumina dulce din văzduhul albastru; în zare, departe, cerul se îmbrăţişa cu pământul într-o ceaţă viorie.         Descarcați volumul I și II de mai jos                  

                                                                            BUNICA         Bunica în casă, bunica afară, bunica peste tot locul! Lumea, zorită de griji, se împiedecă la tot pasul de ea, dar bunica frămîntă şi răzbeşte, şi duce la capăt bun trebşoara de care s-a apucat. Bărbia galbenă, în­creţită, se razimă, cu ştergarul alb înnodat subt ea, de pieptul tras înăuntru, iar deasupra bărbiei, gura largă stă smerit închisă, păzită de nasul lung, fără culoare. Cele două puncte de argint-viu care licăresc mereu din fundul capului par două luminiţe depărtate, ce bat în stingere. Pe obrajii vechi, din mijloc, pornesc încreţi­turile, — o mulţime, — şi trag spre coada ochiului. Altele, izvorînd de la îmbinarea nasului cu umerii obrajilor, se răsfiră pe toată faţa, ca tot atîtea rîuleţe. Ştergarul alb e tras pînă peste frunte. Nici un fir din cuviosul argint al bătrîneţelor nu scapă de subt acope- rămîntul lui. Cele două dungi uşoare de sprîncene rare se tot ascund şi iară ies de subt învelişul alb. Pîş-pîş-pîş. Bunica-i toată grabă, dar picioarele se mişcă greoaie, iar capul, voind să se împrietenească tot mai mult cu pămîntul, se ceartă cu pieptul, să se cu­funde mai tare. Iarna o omoară cizmele, — nu mai ştie de-s picioarele ei, ori ale cui, — iar vara, cele două tălpi late, îmbrăcate cu piele uscată, parcă tot pot mă­sura mai pe netîrîitelea paşii mărunţi ai bătrînei. La rădăcina degetelor mari, două umflături, ca două nuci, lasă şi ele urmă pe nisipul curţii.   De cînd s-a pomenit şi ea pe lumea asta, Doamne! Mătuşile, de pe-o vreme, s-au furişat rînd pe rînd în cimitirul de pe Dealul-Mare, să fure somnul pămîntu- lui, să străjuiască clopotniţa veche, şi, în duminici şi zile mari, să-ngîne prin vis dangătul cald al aramei sfinţite, ce le-a stors atîtea păraie de lacrămi, cît au trăit în lumea asta de patimi. Bunica a rămas în satul plin de obraji trandafirii şi de ochi negri, cum rămîne un ciot văpsit de vremi într-o pădure tînără. Pînă la o vreme s-a tot mirat, — cum de nu se mai abate moar­tea şi pe la poarta ei? — dar acum nu se mai miră, că nici nu-şi mai poate da bine sama de mai trăieşte au ba. Atîta numai, că se încurcă la tot pasul, ca iţele celea încîlcite, iar tălpile late, îmbrăcate în piele uscată, ca de broască, îşi pun pecetea pe nisipul curţii. Curtea asta, cînd a venit ea în sat, nu era curte; creşteau troscoţel şi spini de cei mari şi păşteau gîştele în toată întinderea ei, precum şi în cuprinsul altor ogrăzi, de mai la deal. «Cum se-nmulţeşte lumea, Doamne, Doamne! — se gîndea de multe ori bătrîna, — trăbă că odată nu vor mai încăpea oamenii pe pă­mînt!» în fetia ei, cînd venea la praznice mai mari, de la pădurea din Valea-Rea, unde neamul lor are o progădiţă întreagă, să fi fost la cincizeci de colibe spe- rioase, pierdute în pometuri, în tot satul, şi acum, iată, acum e orăşel gata. Hei! dar cît argint n-a curs de-atunci pe rîuleţul de munte, ce lunecă alb, în bătaia soarelui tînăr, umplînd de şoapte duioase lunca umbrită de iarba-naltă, ce curge în valuri la bătaia vîntului! Şi cît de drag îi era bunicii rîuleţul ăsta! Pe malul lui înflorit venea la praznice în sat, cîntînd cu el ală­turea, oprindu-se din vreme în vreme să-şi mai toc­mească în oglinda lui năframa cu pui albaştri. Unde cărăruia se dezlipea de mal şi apuca spre clopotniţa din Dealul-Mare, peste luncă, fata tînără de-atunci, îmbujorată de farmecul unei aşteptări neînţelese, ză­bovea mai mult ca de obicei. Îşi lua năframa cu pui albaştri, îşi tocmea pletele negre, bogate, şi se împodo­bea apoi din nou, cum se pricepea mai frumos. Cîte nu-i scorniseră gurile rele cînd a prins să se ridice şi ea între fete! Că-i sălbatecă, că nu ştie să-şi pună o haină, şi altele, multe... În bisericuţa de lemn, în tinda femeilor, îşi afla locul cel mai ascuns, unde şi fumul alb de tămîie abia pătrundea. Din iconiţa de deasupra capului, arhan­ghelul de la uşa raiului o privea triumfător. Vreo trei ani a tot venit la biserică, iar după-amiaza, la horele pline de pălării cu cănaci, de ii cu altiţe, de murmur de strune, de ochi tineri şi de veselie. Drumul pe malul rîuleţului, cînd venea de-acasă, îi părea tot mai scurt, în suflet i se făcea tot mai multă lumină, iar gîndurile dulci i se-amestecau tot mai des cu doruri neînţelese. Cînd se-ntorcea iar către casa tupilată la poalele pă­durii, nu avea spor la mers, şi drumul îi era nespus de lung. În sfîrşit, fata rămase la o mătuşă, şi, peste trei săptămîni, cel mai frumos om din sat avea nevastă în casă pe fata crescută la pădure, sălbatecă pe jumătate. La doi ani, în capul satului, unde păşteau gîştele, se trase un gard nou în jurul unui loc, şi o casă nouă, de piatră, se ivise ca în poveste, cu păreţi albi ca laptele, cu tablele de la ferestre văpsite verde. Şi apoi s-a pornit gospodăria, cu temei, şi treburile mergeau strună, toate. Belşugul vieţii a tot curs şi s-a tot adunat, pînă a sosit o vreme cînd a trebuit să se mai şi împrăştie: să măriţi patru fete şi să însori patru feciori nu merge numai aşa, cu una, cu două! La un an după măritarea celei din urmă fete, — co­pilul cel mai tînăr, — soţul de luptă al pădurencei, îm- plinindu-şi chemarea lui, zdrobit de strapaţele vieţii, merse să se odihnească în progadia unde odihnesc atîţia eroi necunoscuţi. Văduva rămase în grija fiului mai tînăr, însurat aici, acasă... Anii veniră şi trecură unul după altul, punînd tot mai multă zăpadă în părul bunicii, şi, în braţele ei uscate, cîte un nepoţel, să-l crească mare, ca şi pe cei­lalţi. Bunica îşi uita tot mai mult de sine, cuprinsă cu daraverile mici şi cu grija nepoţitor, pînă s-a trezit nu­mai odată ajunsă la mintea copiilor... Dar nepoţii se ridicaseră, îşi făcuseră vînt, feciorii la hotar, fetele la cusut, la prietene, la război, la şezători, şi bunica a rămas singură, singură-cuc. Prin urechi îi ţiuie a pustiu, şi numai un motan vechi, cu părul roş, cu nasul ca de lemn, îi mai dă tîrcoale, din cînd în cînd, miorlăind şi împiedecînd-o. — Ucigă-te toaca! zice bătrîna scuipînd în sîn, şi dă să-l ajungă cu piciorul, dar motanul piere deodată subt pat, sau afară, sau se urcă în grabă pe mărul din curte. Bunica îşi face cruce, se freacă la ochi, mai scuipă o dată în sîn, ştiind, de bună samă, c-a avut de lucru cu « ducă-se-pe-pustii».   Bunica în casă, bunica afară, bunica pretutindeni. Pîş-pîş-pîş — aşa cum poate, cînd la o treabă, cînd la alta, dar locul n-o rabdă să se mai ogoiască. — Bunică, bunică, de ce nu mai stai în casă, că, iată, vor da boii peste dumneata! ziceau nepoţii, fugind să abată pe Păun cel împungaci. Bătrîna îi învredniceşte cu-o jumătate de privire şi tuşeşte o dată: semn că a auzit. Dar, de la treabă, nu se mişcă. — Ci lasă, maică, că nu le-ajungi, las’, că le iau eu; griji, că le strici! Dar, prea tîrziu! Căci, pe cînd bunica se înălţa pe scăunaş să ajungă la a doua ridicătură a blidarului, să ieie două tăiere albe cu flori roşii, atinse două cănuţe agăţate în cuier, mai la vale, care se vărsară în hîrburi pe faţa casei. Nurorii îi vine să crape de năcaz, dar nu crapă, că două cănuţe ce-s? Nu-s un corn de ţară. Bunica cla­tină din cap şi merge, — pîş-pîş-pîş, — la vatră, suflînd praful de pe cele două tăiere. Totdeauna se scoală înaintea găinilor, dar duminica e în picioare de la miezul nopţii. Veşmintele de săr­bătoare le pune lîngă pat încă de sîmbătă sara. Înainte de revărsat e gata-păpuşă, cu cojociţa gălbie, cu şter­garul alb, tivit cu negru. În zori e în grădină, de-şi ia o tufă întreagă de busuioc şi călăpăr. Apoi iese la poartă şi şade pe laviţa de plop alb, pînă ce ocheşte soarele de după coastă, cînd porneşte încet-încet la bi­serică, într-o mînă cu florile, într-alta cu băţul luciu. Pe treptele de la uşă, mîncate de brazde adînci, în bătaia soarelui, o află totdeauna clopotarul cînd vine să tragă de utrenie. De fată a mers tot singură la închinat, şi acum, după ce s-au ridicat nepoţii, iar venea tot singură. În biserică scaunul bătrîneţelor o aşteaptă subt aceeaşi icoană, a heruvimului din uşa raiului, unde stătuse ca fată. Îndrăgise locul acela, şi dacă era alt­undeva, slujba nu-i părea slujbă, iar cîntările dulci îi păreau vorbe răstite... Sfinţii închipuiţi prin bisericuţa de lemn, vechi şi ei, aproape şterşi, o cunosc cu toţii, şi parc-ar bor­borosi ceva în bărbile lor încîlcite, afu­mate, mirîndu-se cum trec toate în lumea asta. La ieşire, apoi, trebuie să se bocească pe la mormin­tele tuturor rubedeniilor şi prietenelor. Cînd ajunge acasă, e hăt după amiază. Se aşează pe scăunaşul cu trei picioare, îşi face cruce, desface cu smerenie ştergura albă şi ia cornul de prescură. Atîta-i hrana ei de du­minică.   În zilele de lucru, bunica-i în casă, bunica-i afară, bunica-i pretutindeni. Ce-a făcut ieri şi alaltăieri face şi azi, va face şi mîne şi poimîne, pînă ce vor afla-o odată, în vreun ungher, că nu mai suflă... Şi va rămîne doar pe cîtăva vreme pe nisipul curţii pecetea tălpi­lor ei late, îmbrăcate în piele uscată, ca de broască. Şi se vor şterge şi-acelea, ca toate-n draga asta de lume...   1 9 0 4      

    CĂPRARUL                 Pe revărsarea întinsă, bătută cu spini, a Măgurii- Mari, furnică, neastîmpărate, caprele roşcate, albe, cu bărbile ascuţite, mîndre de podoaba coarnelor arcuite. Mai la vale, în preajma pădurii de stejar, de un lustru verde-ntunecat, metalic, sub lumina învingătoare a soa­relui ce se tot ridică, pasc împrăştiate vitele albe, ca de zăpadă, ademenind, de la dreapta şi de la stînga, cu limbile aspre, firicelele de iarbă proaspătă. După o seceta de cîteva săptămîni, se revărsase, în urmă, o ploaie binefăcătoare, şi, de trei zile, de cînd se arăta iar soarele, cîmpul înverzea ca primăvara. La capătul pădurii, lîngă părăul adînc, rîpos, subt umbra unui stejar boltit, stă cu pipa strînsă între dinţi un om micuţ, cu faţa acoperită de barba tunsă scurt, albă, cu ochi mici, şireţi, ascunşi sub sprîncenele stu­foase. În jur, o roată de băieţaşi şi băieţandri, cu obrajii plini, rumeni, cu ochii negri, umezi, stau în genunchi ori pe brînci, cei mai mulţi cu capetele goale. Bătrînaşul po­vesteşte două-trei cuvinte, se uită apoi, rînd pe rînd, în ochii tuturor şi se lasă pe coaste. Pare că ar vrea să-l prindă somnul. Băieţii privesc întrebător unii la alţii şi, în sfîrşit, cel mai curajos îndrăzneşte: — Moş Tănase, spune-ne povestea ceea cu capra şută. Sînt aici vro cinci care n-au auzit-o niciodată. Tac cu toţii, numai inimile lor bat mai repede. Dar moşul doarme dus. Întru tîrziu, începe să buciume ră­guşit pe nasul zdravăn. Căldura creşte: în pînze de păianjen, strălucitoare, dese, saltă unduind peste cîmpul verde. Vitele pasc liniştite, dar caprele se împrăştie, unele trec Măgura. — Moş Tănase, dacă ne-o spui, apoi uite, mergem trei inşi şi-ţi aducem caprele cît ai număra pînă la zece. Căprarul se trezeşte greu, se face că priveşte în pă­mînt, dar printre gene vede ager şi ştie cum stau caprele. Scociorăşte din cureaua lată un lemnuş smolit şi-l freacă de cioarecii îngălbeniţi, plini de dungi de catran. Pipa îşi deschide ochiul de jar luminos, înviorat, şi moşul, fluie­rînd alene printre dinţi, se-ntoarce gînditor către băieţi. — Apoi bine, măi şoldanilor, acum tot v-o mai spun o dată, da’ mai mult nu. Mai întîi să-mi întoarceţi însă caprele. Băieţii iar se privesc, îşi vorbesc fără să grăiască, dar fără nici o ispravă. — Măi, să fiţi voi hoţi, zice cel mai mare din ceată, adecă tot eu să mă duc? Nu se mişcă nici unul, parc-aţi înlemnit? Da’ bine, măi, să ştiţi că acum eu, unul, nu mă duc, să crape fierea în voi de năcaz! Şi privirile, prietene toate mai nainte, cînd îl ruga­seră pe moşu de poveste, acum se-ncruntă şi se ocolesc. În urmă, izbucnesc iarăşi vreo cîţiva, mai în putere. Ei au fost ieri, alaltăieri, toată săptămîna, ba şi azi, după caprele lui moş Tănase, acum nu se duc, mai bine îşi aleg vitele şi pornesc într-altă parte. Căprarul rîde pe sub mustăţile groase, tunse, şi, cu ochi vicleni, priveşte cînd la unii, cînd la ceilalţi. Dar caprele se răsfiră şi pot să ajungă în oprituri. — Ei, băieţi, dacă nu mergeţi, apoi mă duc eu, şi vă închin aci! Cei care îşi spuseseră mai nainte cuvîntul din urmă, răsturnaţi pe spate, se leagănă, se întorc pe pîntece, convinşi că şi-au făcut datoria, nemaiascultînd pe moş­neag. Şi, rînd pe rînd, aproape toţi ajung în ceata aces­tora. Numai doi, bălani-bălani, cu ochii de cicoare spă­lăcită, nu ştiu ce să facă. Sînt dintre cei care nu auzi­seră povestea caprei şute şi care, începîndu-şi numai de cîteva zile slujba nouă de a veni cu vitele la păşune, întorceau totdeauna caprele lui moş Tănase. Mai aş­teaptă ce mai aşteaptă, apoi îşi iau beţişoarele şi pălă­riile şi pornesc încet; după ce s-au mai depărtat, picioarele încep să le scapere în fugă aprigă. Cei rămaşi, încetul cu încetul, ca şi cînd ar luneca pe nesimţite, se apropie iar roată în jurul moşneguţului şi-şi aţintesc ochii la pipa roşie de cărămidă, ce răsuflă mereu, prin acoperişul de tinichea înnegrită, aţe subţiri de fum. Cel mai mare alunecă tot mai aproape de căprar. — O gură, moşule, să trag şi eu o gură de fum. Moşul se face că nu-l aude, trage adînc din ţevea ce fierbe şi zice, rătăcindu-şi ochii către măgură: — Vezi, aceia-s copii odată! Uite, că-s mai aici cu caprele! Voi nici unul nu vă puteţi pune cu ei! Cel care ceruse un fum aşteaptă să prindă privirea bătrînului, dar moş Tănase rîde şiret cu ochii mici, găl­bui, ca de mîţă, şi nu se dă. De la o vreme cată întruna spre rîpile părăului. Tînărul pătimaş lunecă iar şi i se pune înainte. Ajuns însă aproape de rîpă, după cîteva zvîrcoliri, porneşte tăvăliş către fundul părăului, în rîse­tele căprarului, care-şi luase pipa din gură, şi în chiotele de bucurie ale soţilor, care nu fuseseră aşa de cuteză­tori ca el. După multe opintiri pe brînci, viteazul iese iar deasupra şi se răstoarnă pe coaste, deoparte, grozav de mînios. Moş Tănase îşi poartă, zîmbind, mustăţile tunse pe la cei din jur, apoi zice cu glas adînc: — Măi Gheorghieş, mai vreai un fum? Gheorghieş, fără să zică ceva, într-o clipă e înaintea moşului. Bătrînul ia luleaua din colţul gurii şi i-o dă. Ochii umezi, negri, strălucesc, obrajii plini se-ngroapă, şi, din nări, fumul albastru izvorăşte înieptat ca un şuvoi. Cei doi bălani mici sosesc şi ei în fugă cu caprele ce-şi saltă şuviţele lungi de păr. Asudaţi, cu obrajii aprinşi, aşteaptă acum de la bătrîn un cuvînt de laudă. — Să ştiţi, măi, că din aceşti doi voinici vor ieşi nişte pui de rumîni cum nu s-a mai pomenit! Vor fi doi feţi- frumoşi mai dihai decît cei din povestea caprei şute. Şi dacă nu vor scoate ei din pădurea asta, pe care o vedeţi aici, pe celea două fete de-mpărat pe care le-au furat zmeii, apoi ştiu că nime nu le-a mai scoate! Vacile cu ugerele aproape ţapene, boii mari cu coar­nele strălucitoare, răsfrînte, încet-încet s-adăpostesc în marginea pădurii, la umbră, între tufişuri. Soarele aprinde tot mai tare văzduhul, şi căldura joacă în unde de ar­gint, văzute şi nevăzute pe toată clipa. Caprele se aşează şi ele în fundul părăului, sub doi stejari răzleţiţi de pă­durea mumă. Căprarul acuma e tare. Povestea cu capra şută putea să aştepte pe altădată. Nici voinicii din roată parcă nu-i mai au grija. Cîte doi-trei vorbesc încet, arată părţi de pădure şi par îngrijoraţi şi plini de mirare. De cele două fete de-mpărat, furate de zmei, nu le spusese nimic moş Tănase pînă acum. Deodată fumaşul se-ntoarce şi-l întreabă: — Auzi, moşule, d-apoi trăiesc şi acum fetele celea de-mpărat? — Vezi bine că trăiesc, măi Gheorghieş. Trăiesc şi vor trăi cît vacul. Şi să le vedeţi ce chipuri de muieri! Nici prin gînd nu vă trece aşa ceva, nici prin gînd! — De ce nu iasă şi afară, ori cel puţin prin poieni, moşule, să le vedem şi noi? Unul de Ia spate îi taie vorba: — Să iasă! D-apoi că li-i frică! Măriuţa noastră nu iasă nici din casă, cît ce dă o geană de-ntunerec. Zice că sînt stahii! Tata zice că nu-i nici dracu şi că «inimă de femeie, şi’ pace!» Cum să iasă, mă, dacă li-i frică? — Adecă, la drept vorbind, frate Ionică, acestora nu li-i frică, zice moşul. Da’ nu pot. Porţile mari, de ar­gint, ale palatului, care îi numa şi numa de glajă, îs veşnic încuiate în calea tinereţii lor. Numa un ceas este, după miezul nopţii, cînd dorm şi frunzele de pe stejarii cei mai nalţi, num-atunci porţile, ca prin minune, se deschid şi, dac-ar fi un om cu inimă de viteaz, să fie acolo, aproape, pe vremea asta ar putea să le scape pe amîndouă, că zmeii, atunci, de somn, îs una cu pămîntul. Numa o pasăre dacă trece peste minunea ceea de palat şi-l atinge cu aripa, ori, dusă de vînt, vro frunză cade pe-acoperiş, ţiuie deodată toată glaja ceea, şi porţile de argint gem, iar zmeii vin furtună, rupînd arborii din cale, de-ai gîndi că aleargă dinaintea puştii o ceată de mistreţi. Copiii ascultă cu ochii duşi, şi unii se cutremură scurt, fără să vreie. — Dumneata, cum le-ai văzut, moş Tănase? — Cum! D-apoi voi nu ştiţi cine-s eu, măi băieţi! Eu nu-s om ca oamenii, ci, hm! cum să vă spun? Îşi bate gura pipei de palmă, să iasă scrumul, o în­doapă iar din beşica soioasă şi-i dă foc, lăsînd pe cioa­reci încă o dungă de catran. Ascultătorii privesc tot mai miraţi la el. Unii îi aţin­tesc ochii, alţii mustăţile, alţii obrajii păroşi, şi tuturor li se pare ca şi cum l-ar vedea pentru întîia oară pe căprar. Moşul clipeşte vioi din ochi şi se pare că nici nu le are grija. Apoi începe iar: — Ştiţi voi, măi băieţi, unde se bat munţii în capete? Nu ştiţi! Apoi eu acolo m-am născut. Era o colibă mică-mică şi scufundată în pămînt, mai dihai de cum e a lui Cuţulea Ţiganul din capul satului. Aci trăia maica, Dumnezeu s-o hodinească. Acuma, nu ştiu cum a fi trăit ea, cum nu, da’ cînd m-am trezit eu pe lume, într-o bună dimineaţă, ştii, cînd îi de-a dragul s-o iei razna pe cîmpie, m-am pomenit că în casă mai era şi un purcel, gras colea, pepene. Am crescut noi laolaltă, fă<ră să ştim nimic de lumea asta mare. Din cînd în cînd se abătea cîte un drumeţ, să ducă apă dintre munţi, da’ pe mine nu mă lăsa maica să-l văd. Într-o zi, însă, nu ştiu ce-a făcut purcelul, ce nu, că tot muşluind, cum e data porcului, i s-a oprit un os în gît şi a crăpat. Şi tot în clipa aceea îşi dădu şi maica sufletul. Acuma, eu, cu mintea ce-o aveam, mi-am zis aşa: «Mă Tănase, dragul meu, aici nu poate fi lucru curat; ia-ţi catra­fusele şi te cam mai du, că-i largă lumea». Şi aşa am tot venit, pînă ce m-am trezit aici în sat. Da’ pacoste ca aia pe mine! Nu puteam durmi nici c-un ochi. Da’ nici acum nu pot. Uite, de pildă, voi gîndiţi că dorm cînd stau cîte-o după-amiază întreagă aici, sub stejar, şi voi îmi grijiţi caprele? Nu dorm, dragii mei, că nu poate durmi moşu! Atunci eu povestesc cu oamenii ce-au trecut pe ceea lume! Moş Tănase trage cîteva fumuri, unul după altul, şi le sloboade groase prin nări. Ochii-i stau să se închidă şi sclipesc ca la mîţe. Roata de ascultători îl priveşte cu o spaimă vădită. Numai fumaşul se ciudeşte iar. — Aşadar, moşule, cum nu poţi durmi, dumneata te vei fi dus vrodată să păzeşti pe vremea ceea la pa­latul cel de glajă, ş-atunci le vei fi văzut pe cele două fete de-mpărat? — Tot Gheorghieş mai pricopsit! Vezi, cine are cap, are! Aşa, am păzit o dată, ş-au venit cu mine pînă ia aici, sub stejarul ăsta. Copiii se adună unul într-altul, îngroziţi. Cu mintea lor văd pe cele două fete şi li se pare că aud trozni- turile copacilor rupţi de zmei în drumul lor furtunos. — Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea, înalte şi uşoare de să le ducă o undă de vînt. Aşa le-am văzut eu, acuma-s trei ani împliniţi. — Şi de ce nu le-ai scăpat, moş Tănase? — Vezi că ursita lor zice aşa, că cine le va scăpa din ghearele zmeilor, acela va trebui să le ieie de neveste. Ş-apoi vedeţi voi cît de bătrîn-îs eu acum, ş-atunci am fost şi mai bătrîn, că eu pe zi ce merge tot întineresc. După un răstimp de tăcere, cel mai răsărit iar în­treabă: — Şi unde e palatul acela de glajă, cu porţi de argint? — Ştiţi voi unde-i Valea-Rea? Sub coasta alunilor? Bine. Acolo-i. Apoi, în fundul văii acesteia, sub mari arcuri boltite de stejari înalţi, acolo, la veşnică umbră, în afunzime, e palatul. Spun că din el te poţi coborî pe trepte pînă în mijlocul pămîntului, unde fierb caza- nele cu smoală. Acolo se coboară zmeii în toată noaptea de se feştesc grozav, să nu-i cunoască nimeni. Ci eu cred că domniţele-acelea nu vor mai sta mult acolo, că le vor scoate aceşti doi fîrtaţi ce mi-au întors caprele. Moş Tănase scoate cenuşa din luleaua stinsă şi se în­tinde ciobăneşte la umbră. Nu peste mult, horcăitul lui răsună în pădure. Băieţii, uimiţi, rămîn mult timp ne­mişcaţi; întru tîrziu se pun apoi şi ei să-şi scoată amiaza de prin traiste, fără mare dor de gustare, afară de cei mai mici. După amiază grijesc şi de caprele lui moş Tă­nase, căci acesta tot într-un sforăit o duce, pînă ce se- apropie soarele de asfinţit. Cine ar cuteza să-l trezească pe cel care nu poate să doarmă, ci vorbeşte cu oamenii duşi pe ceea lume? Acasă, băieţii, mai mărunţei, care au fost cu vitele, spun că mai mult nu se duc pe deasupra pădurii, că acolo e cuibul zmeilor şi sînt două fete de-mpărat într-un palat de glajă, frumoase-frumoase, albe-albe ca zăpada şi uşoare-uşoare, de să le ducă vîntul. Dar numai într-un ceas de noapte pot ieşi. Zmeii însă umblă prin pădure, smoliţi şi groaznici la vedere. — Cine v-a mai băgat şi prostii de-astea-n cap, măi Ionică? — Ne-a spus moş Tănase, căprarul, măicuţo! El le-a şi văzut. Da’ dacă le-ar fi scăpat, cică ar fi trebuit să le ieie şi de neveste, şi el acum e bătrîn. — Omul acela numa de furci e bun! zice tatăl, în­tunecat la faţă. Satul nu-l lasă să moară de foame, şi lui îi umblă năzdrăvănii prin cap! Doarme, — dur- mire-ar în veci! — cu ziua de cap, şi pune caprele în toate sămănăturile! — Că nu poate durmi, tată! Zice că vorbeşte cu oa­menii duşi de pe lumea asta. Ne-a spus că el e de unde se bat munţii în capete! — E de la noi, măi Ionică, lasă-l, prăpăditul, să vor­bească! Un neam de leneşi, care n-a ştiut decît să doarmă! Las’, că-i mai prind eu o dată caprele în lan, da’ ştiu că scump va plăti-o! A doua zi băieţii uită pe sub soarele strălucitor năz­drăvăniile de ieri ale moşului şi, ducîndu-şi vitele la păscut, îl înconjoară iarăşi’ pe căprar. Şi moş Tănase le spune din nou o mulţime de minunăţii. Caprele le întorc iar cei mai tineri, şi moşul, cînd se osteneşte de povestit cu cei din jurul lui, urmează povestea cu «cei ce s-au dus pe ceea lume».   1 9 0 5        

  Badea Nicolae de Ion Agârbiceanu         Duminica, după ce soarele s-a ridicat de vreo cîteva suluri la răsărit şi străluceşte, aşa de voios şi plin de viaţă, în nemărginitul senin, vezi, trăgîndu-se încet spre satul din vale, un moşneag adus puţin de spate, cu barba şi cu părul albe ca zăpada, cu gluga pe spate şi cu o bîtă măciucată în mînă.       Nu vine pe drumul bătut. Ştie el o potecuţă, ce şer­puieşte printre fînaţele înflorite, se pierde printre tufi­şuri de aluni, iese iar la iveală, trece peste o măgură mai mică şi dă apoi de-a dreptul spre o uliţă din capul satului...       Dar nu vine în toată duminica moşneagul. Spun oa­menii mai vechi că, mai nainte vreme, badea Niculae,      — Pe atunci Nicu, — socotea că-s prea puţine dumi­nicile de peste an, cu sărbători cu tot, şi, de aceea, se mai strecura uneori şi în zilele de lucru în sat. Acum, la patru-cinci duminici de vine o dată, şi la sărbătorile mai mari.      Casa lui nu-i departe de hudiţa în care dă cărarea pe unde s-a obişnuit să vină. Mai mult colibă decît casă. Numai ceva din păreţi şi coperişul sînt afară din pămînt. Nevasta i-a murit de mult, copii n-au avut, el era tot pe la oi, cine să grijească de căsuţă?       De altfel, badei Niculae nici nu-i prea păsa de halul în care se găsea casa lui. Cînd venea în sat, se odihnea, de cele mai multe ori, pe laiţa de dinaintea uşii. Şi nici n-avea vreme să steie atîta. Trebuia să-şi împlinească trebile ce le avea prin sat, apoi, după-amiază, tot­deauna, trebuia să plece degrabă. Oile trebuiau mulse, şi la stînă erau numai doi ştrengari de băieţi, care, dacă nu era badea Niculae acolo, nu făceau nici o ispravă.       Nici nu-i prea plăcea să tîndălească atîta prin sat. Ce l-ar mai atrage aici? Căsuţa lui pustie? Oamenii de sama lui s-au stins de mult, iar ceştialalţi nu-l înţe­legeau. Şi nici el nu-i înţelegea pe dînşii. În sufletul lui era un gol pe care numai moartea putea să-l mai umple: golul pe care-l simt toţi bătrînii cînd văd că şi-au trăit traiul şi că viaţa lor nu mai are nici un rost în «lumea asta nouă». Cel puţin de-ar fi rămas şi lumea cea veche, în care a trăit el, şi să se stingă numai atunci cînd a închide el ochii! Nu s-ar simţi aşa de străin! Dar, zadarnic! Vremea trece, şi cu ea şi noi, şi dacă trecem noi, trece totul, nu rămîne nimic îndărăt. Şi badea Niculae se simţea aproape de tot de «trece­rea» lui...       Duminica după amiază, după ce se mai stîmpăra puţin căldura dogoritoare, pe acelaşi potec, cu bîta mă­ciucată în mînă, cu gluga-n spate, badea Niculae urca încet, cu capu-n pămînt, mai abătut decît dimineaţă...        De cîte ori venea în sat, părea mai voios, şi de-l în­trebai cîte ceva, îţi răspundea aşa de frumos, în graiul lui bătrînesc!       — Ce mai fac oile, bade Niculae, sănătoase? Cu- mătrul lup nu mai dă tîrcoale în jurul stînii?      — Ba, că ţi-ai găsit-o, nene! Poţi să le laşi singure noaptea, la porneală, şi pe cîni să-i închizi pe toţi în stînă, şi nu se apropie potaia! Păi de unde să vie dacă nu-i? Auzi, nene, nici lupi nu mai sînt, nici lupi!      — Ş-apoi ţi-ar plăcea să vie lupul, bade Niculae, să facă pagubă la turmă?      — Pagubă? Hm! Tu nu ştii, nene, cum se fugăresc lupii. De unde să ştii dacă nici n-ai văzut, poate.      — Că n-am văzut, dar am auzit că nu fuge el aşa, cu una, cu două.      — Nu fuge? He-hei, ba să mai aibă pe-atîtea pi­cioare! Să-l îmbii cu cîrlanul cel mai gras, şi nu-i trăbă. Şi de-l întîlnea altul, şi cu-acela stătea de vorbă.      Un sentiment vag se năştea în el, de cîte ori se ducea spre sat: oare va afla iar lumea pe care o ştia? O, Doamne! Mai nainte, cînd venea în sat, nu răzbea să povestească oamenilor cum merge rîndul la stînă, cîte mînzări, cîte sterpe, mioare, noatini sînt, cîţi berbeci de prăsilă, cîţi de vîndut; de este păşune bună, de nu s-a încuibat vreo boală între oi; cît lapte dau, cînd le vor lăsa în doi lapţi; de face lupul pagubă. Toţi oamenii doreau să afle noutăţi despre avutul lor. Şi badea Niculae stătea în mijlocul lor, şi ei roată în jurul lui, şi le răspundea la toate întrebările, cînd aşe­zat, cînd glumind, după cum erau şi întrebările. La dorinţa vreunuia povestea cîte-o ispravă de-a jupînului lup, ori cum a văzut vreo stea cu coadă, şi multe altele. Apoi mai trăgeau la vreo crîşmă, şi, aici, să-l fi auzit pe badea Niculae cîntînd din fluier şi din gură! Dar drept c-atunci erau şi oamenii mai altfel, parcă mai harnici şi mai bogaţi. Toţi aveau oi în turmă, unii şi peste sută. Atunci ştiau cinsti pe păcurar. Astăzi puţini mai au oi. Şi cei care au nu le prea duc grija. Dacă nu l-ar durea inima pe badea Niculae, ar putea sta toată vara turma-ntreagă fără sare. Astăzi nimeni nu-l mai întreabă ce-i pe la stînă. Numai întrebarea rece «Cînd mi-e rîndul la oi?» o mai aude badea Niculae de la oameni. Şi nici nu-s aşa sîrguincioşi, astăzi, oamenii, cînd tocmai acum ar trebui să fie încă şi mai harnici decît cei de pe vremea lui. Că atunci ce de pămînt aveau, Doamne! Cît vedeai cu ochii! Ce locuri de pă­şune, ce fînaţe! Azi? De cincisprezece ani e comasat pămîntul, şi aproape jumătate sătenii au ajuns la sapă de lemn. A fost la ei o curte domnească, care a căpătat a treia parte din tot pămîntul. Au avut doi munţi, pe care, de veacuri, moşii şi strămoşii lor au crescut oi şi vite, ş-acuma nu mai sînt ai lor... Cică pentru o veche datorie comunală...       Cum să nu i se strîngă inima bădicului Niculae, şi cum să nu meargă posomorît, cu capul plecat, cînd îi vin în minte toate acestea?! Ajunge la stînă pe-nsărat. Pune pe cei doi băieţi să mulgă, dar ei nu se-nvoiesc pînă ce bătrînul nu scoate din şerpar pachetele de tabac pe care le-a făgăduit la plecare.      De-ar fi baremi aici la stînă ca mai demult! Dar nici oile nu mai dau lapte ca mai nainte, multe îs gălbejite, altele au stîrpit... Nici lupul nu mai vine să deie tîrcoale în jurul stînii. Şi chiar de-ar mai veni, ce-ar face cu el? Nu mai sînt ortacii lui cei vechi, cu care ştia să-l huiduiască şi să glumească pe socoteala lui.      Cîteodată mai zice din fluier, dar nici petrecerea asta nu mai are farmec.    Şi cum să aibă, cînd inima moşneagului nu mai bate ca odinioară?!      ...Ş-aşa, la patru-cinci săptămîni o dată, duminica, după ce se-nalţă soarele de vreo cîteva suluri la răsărit, mai poţi vedea şi acum pe bădicul Niculae cum vine spre sat, cu bîta măciucată în mînă şi cu gluga pe spate.   1 9 0 2