Ion Agarbiceanu povesti pentru copii de citit

  Badea Nicolae de Ion Agârbiceanu         Duminica, după ce soarele s-a ridicat de vreo cîteva suluri la răsărit şi străluceşte, aşa de voios şi plin de viaţă, în nemărginitul senin, vezi, trăgîndu-se încet spre satul din vale, un moşneag adus puţin de spate, cu barba şi cu părul albe ca zăpada, cu gluga pe spate şi cu o bîtă măciucată în mînă.       Nu vine pe drumul bătut. Ştie el o potecuţă, ce şer­puieşte printre fînaţele înflorite, se pierde printre tufi­şuri de aluni, iese iar la iveală, trece peste o măgură mai mică şi dă apoi de-a dreptul spre o uliţă din capul satului...       Dar nu vine în toată duminica moşneagul. Spun oa­menii mai vechi că, mai nainte vreme, badea Niculae,      — Pe atunci Nicu, — socotea că-s prea puţine dumi­nicile de peste an, cu sărbători cu tot, şi, de aceea, se mai strecura uneori şi în zilele de lucru în sat. Acum, la patru-cinci duminici de vine o dată, şi la sărbătorile mai mari.      Casa lui nu-i departe de hudiţa în care dă cărarea pe unde s-a obişnuit să vină. Mai mult colibă decît casă. Numai ceva din păreţi şi coperişul sînt afară din pămînt. Nevasta i-a murit de mult, copii n-au avut, el era tot pe la oi, cine să grijească de căsuţă?       De altfel, badei Niculae nici nu-i prea păsa de halul în care se găsea casa lui. Cînd venea în sat, se odihnea, de cele mai multe ori, pe laiţa de dinaintea uşii. Şi nici n-avea vreme să steie atîta. Trebuia să-şi împlinească trebile ce le avea prin sat, apoi, după-amiază, tot­deauna, trebuia să plece degrabă. Oile trebuiau mulse, şi la stînă erau numai doi ştrengari de băieţi, care, dacă nu era badea Niculae acolo, nu făceau nici o ispravă.       Nici nu-i prea plăcea să tîndălească atîta prin sat. Ce l-ar mai atrage aici? Căsuţa lui pustie? Oamenii de sama lui s-au stins de mult, iar ceştialalţi nu-l înţe­legeau. Şi nici el nu-i înţelegea pe dînşii. În sufletul lui era un gol pe care numai moartea putea să-l mai umple: golul pe care-l simt toţi bătrînii cînd văd că şi-au trăit traiul şi că viaţa lor nu mai are nici un rost în «lumea asta nouă». Cel puţin de-ar fi rămas şi lumea cea veche, în care a trăit el, şi să se stingă numai atunci cînd a închide el ochii! Nu s-ar simţi aşa de străin! Dar, zadarnic! Vremea trece, şi cu ea şi noi, şi dacă trecem noi, trece totul, nu rămîne nimic îndărăt. Şi badea Niculae se simţea aproape de tot de «trece­rea» lui...       Duminica după amiază, după ce se mai stîmpăra puţin căldura dogoritoare, pe acelaşi potec, cu bîta mă­ciucată în mînă, cu gluga-n spate, badea Niculae urca încet, cu capu-n pămînt, mai abătut decît dimineaţă...        De cîte ori venea în sat, părea mai voios, şi de-l în­trebai cîte ceva, îţi răspundea aşa de frumos, în graiul lui bătrînesc!       — Ce mai fac oile, bade Niculae, sănătoase? Cu- mătrul lup nu mai dă tîrcoale în jurul stînii?      — Ba, că ţi-ai găsit-o, nene! Poţi să le laşi singure noaptea, la porneală, şi pe cîni să-i închizi pe toţi în stînă, şi nu se apropie potaia! Păi de unde să vie dacă nu-i? Auzi, nene, nici lupi nu mai sînt, nici lupi!      — Ş-apoi ţi-ar plăcea să vie lupul, bade Niculae, să facă pagubă la turmă?      — Pagubă? Hm! Tu nu ştii, nene, cum se fugăresc lupii. De unde să ştii dacă nici n-ai văzut, poate.      — Că n-am văzut, dar am auzit că nu fuge el aşa, cu una, cu două.      — Nu fuge? He-hei, ba să mai aibă pe-atîtea pi­cioare! Să-l îmbii cu cîrlanul cel mai gras, şi nu-i trăbă. Şi de-l întîlnea altul, şi cu-acela stătea de vorbă.      Un sentiment vag se năştea în el, de cîte ori se ducea spre sat: oare va afla iar lumea pe care o ştia? O, Doamne! Mai nainte, cînd venea în sat, nu răzbea să povestească oamenilor cum merge rîndul la stînă, cîte mînzări, cîte sterpe, mioare, noatini sînt, cîţi berbeci de prăsilă, cîţi de vîndut; de este păşune bună, de nu s-a încuibat vreo boală între oi; cît lapte dau, cînd le vor lăsa în doi lapţi; de face lupul pagubă. Toţi oamenii doreau să afle noutăţi despre avutul lor. Şi badea Niculae stătea în mijlocul lor, şi ei roată în jurul lui, şi le răspundea la toate întrebările, cînd aşe­zat, cînd glumind, după cum erau şi întrebările. La dorinţa vreunuia povestea cîte-o ispravă de-a jupînului lup, ori cum a văzut vreo stea cu coadă, şi multe altele. Apoi mai trăgeau la vreo crîşmă, şi, aici, să-l fi auzit pe badea Niculae cîntînd din fluier şi din gură! Dar drept c-atunci erau şi oamenii mai altfel, parcă mai harnici şi mai bogaţi. Toţi aveau oi în turmă, unii şi peste sută. Atunci ştiau cinsti pe păcurar. Astăzi puţini mai au oi. Şi cei care au nu le prea duc grija. Dacă nu l-ar durea inima pe badea Niculae, ar putea sta toată vara turma-ntreagă fără sare. Astăzi nimeni nu-l mai întreabă ce-i pe la stînă. Numai întrebarea rece «Cînd mi-e rîndul la oi?» o mai aude badea Niculae de la oameni. Şi nici nu-s aşa sîrguincioşi, astăzi, oamenii, cînd tocmai acum ar trebui să fie încă şi mai harnici decît cei de pe vremea lui. Că atunci ce de pămînt aveau, Doamne! Cît vedeai cu ochii! Ce locuri de pă­şune, ce fînaţe! Azi? De cincisprezece ani e comasat pămîntul, şi aproape jumătate sătenii au ajuns la sapă de lemn. A fost la ei o curte domnească, care a căpătat a treia parte din tot pămîntul. Au avut doi munţi, pe care, de veacuri, moşii şi strămoşii lor au crescut oi şi vite, ş-acuma nu mai sînt ai lor... Cică pentru o veche datorie comunală...       Cum să nu i se strîngă inima bădicului Niculae, şi cum să nu meargă posomorît, cu capul plecat, cînd îi vin în minte toate acestea?! Ajunge la stînă pe-nsărat. Pune pe cei doi băieţi să mulgă, dar ei nu se-nvoiesc pînă ce bătrînul nu scoate din şerpar pachetele de tabac pe care le-a făgăduit la plecare.      De-ar fi baremi aici la stînă ca mai demult! Dar nici oile nu mai dau lapte ca mai nainte, multe îs gălbejite, altele au stîrpit... Nici lupul nu mai vine să deie tîrcoale în jurul stînii. Şi chiar de-ar mai veni, ce-ar face cu el? Nu mai sînt ortacii lui cei vechi, cu care ştia să-l huiduiască şi să glumească pe socoteala lui.      Cîteodată mai zice din fluier, dar nici petrecerea asta nu mai are farmec.    Şi cum să aibă, cînd inima moşneagului nu mai bate ca odinioară?!      ...Ş-aşa, la patru-cinci săptămîni o dată, duminica, după ce se-nalţă soarele de vreo cîteva suluri la răsărit, mai poţi vedea şi acum pe bădicul Niculae cum vine spre sat, cu bîta măciucată în mînă şi cu gluga pe spate.   1 9 0 2        

    DAN JITARUL              A dat Dumnezeu păşune din belşug, căci s-au cernut ploi mărunte cît a ţinut primăvara. Şi pe la căratul fînului, vine aşa, cîte un povoi cu băltuţe, dar trece repede, şi soarele zbiceşte, să-şi poată vedea oamenii de lucru. Mai sînt încă fînaţe multe necosite, mai e opritul taurilor, pe unde dă iarba mai tîrziu, şi chiar dacă dă, nu se prea grăbeşte cu crescutul, că dacă se abat pe-acolo tauri vineţi, mai ales cel bătrîn, nici ciurdarii nu cutează să-i scoată. Totuşi e cineva căruia nu-i pasă nici de tauri, nici de nimic şi-i scoate din oprit cînd li-e iarba mai dulce. Iar apoi, dacă-şi priponeşte acolo murguşorul, pe care nu l-ar schimba cu toate avuţiile lumii, ce păcat face? De ce nu vin alţii să-i scoată, că atunci el şi-ar vedea de drum, că-i larg hotarul, şi, numai singur el, Dan, e jitar peste toată întinderea asta de roadă. Adică mai sînt doi jitari, moş Grigore şi moş Petru de după gră­dini, dar ăştia nu-s oameni. Amîndoi îs bătrîni şi’ merg cu bîtele la hotar mai mult ca să se sprijinească în ele decît să aducă de dinapoi cîte-o ciurdă de vite ori stavă de cai la judele satului. I-a ales satul şi de data asta, căci de cînd s-au pomenit şi ei cu neveste, tot jitari au fost. Dar cum jităresc ei, slujesc în zadar. Fără ca să cîştigi pe zi cel puţin cîte-o litră de vinars, nu se plăteşte să nu-ţi dormi nopţile. Dan era de hotărîrea asta, şi de zece ani, de cînd jităreşte şi el, vede că nu a brodit-o rău. Acasă, nevastă-sa s-a luat de-un gînd. — Măi omule, tu n-ai s-o păţeşti bună! Te por­neşti numai aşa, ca nebunii, de cînd însară, şi nu mai dai pe-acasă. Îţi vei speti murgul, iar pe tine te vor afla odată, cu capul spart, undeva. Oamenii rabdă pînă la un loc. Uite, mie-mi tot bate ochiul stîng de multă vreme, şi ăsta nu e sămn bun. — Bată-ţi de pe mine amîndoi, da’ nu aşa numa cum se bat, ci să gîndeşti că-ţi sar din cap! Şi Dan, cu ochii încruntaţi, îmbucă repede pe sub mustăţile mari, nerăsucite, sare ca un voinic de după masă, se scutură o dată, aşa cum se scutură şi murgul său după ce-l descalecă, se caută grăbit pe după şer- parul lat, potriveşte bine teaca ce înghite cuţitul mare, cu plăsele de os negru, şi iese, trîntind uşa, în curte. Murgul aprig, neînşăuat, numai cu căpăstru, stă legat de-o proptea şi bate neastîmpărat din copite. Dan fluieră o dată haiduceşte, calu-şi întoarce capul şi nechează cu ochii umezi. Într-o clipă e încălecat şi, cît ce iese pe poartă, porneşte de-a una în sărite. Femeia rămîne cu mînile încrucişate, la poartă, îşi face cruce şi întră în curte. Cine a pus-o pe ea să se mărite după omul ăsta? Nu i-a spus mamă-sa destule rele despre el? Şi doar nu a fost ceva frumuseţe. Ferit-a sfîntul! Adevărat că era zdravăn, voinic, — cel mai zdravăn din sat, — dar avea nişte ochi mici, vicleni şi răi, şi o faţă încruntată, de părea că e veşnic mînios, iar mustăţile, de pe atunci păreau nişte cotoare împlîntate la întîmplare. Tată-său i-a zis că-i cunoaşte spiţa. Neam puţin cam aspru, dar, în schimb, oameni de ispravă. Unu plăteşte cît şapte. Şi acum vedea bine ce plăteşte! De-ar mai lăsa cel puţin jităritul ăsta! Uite, cînd a fost cu alesul, mai astă-iarnă, dînsa a voit să-l scoată. L-a lăsat, prost, să meargă cale de trei zile pînă la un prieten, cică ar fi avînd să-i spună nişte vorbe tainice. Dan s-a avîntat pe cal şi a pornit furtună. Pe prieten nu l-a găsit acasă. Spunea nevastă-sa că s-a dus la tîrg, cu trei iepe sure. Dan a scrîşnit din dinţi şi, fără să zică rămas bun, a pornit înapoi, cu inima înviforată de răzbunare. Acasă şi-a încîlcit mîna stîngă în părul bietei Stane şi i-a tras un pui de bătaie ca acela, de răcneau vecinele pe la garduri că o omoară. Şi-n ziua alegerii de jitari, el tot a fost acasă şi a fost pus şi de astă dată. În noaptea aceea a plătit la vreo douăzeci de oameni rachiu şi au băut pînă dimineaţa, de-au ieşit din crîşmă vineţi şi chiuiau ca la nuntă. Dar ştia el Dan să-şi întoarcă banii ăştia înzecit. Cînd se ridică nouri grei de după dealuri şi plutesc aşa, ca de plumb, în văzduh, cînd se întunecă, sara, tîrziu, de nu vezi la trei paşi, Dan îşi despriponeşte calul din opritul taurilor, se înţepeneşte pe spinarea lui şi-i fluieră o dată, ca în şoaptă, la ureche. Murgul ciu­leşte urechile, sforăie scurt şi se face nevăzut în întu- nerecul greu de pe cîmp. Pe pajiştea grasă copitele nu fac nici un zgomot, şi liniştea stăpîneşte deplină peste întinderi. Boii şi vacile abia se văd în întunerec. Zac bolovă­noase în iarbă. Dan îşi trage odată aer în piept şi-l îniaptă apoi de spulberă coama murgului. Din tureacul lung al cizmei scoate biciul înfăşurat în jurul codi- riştii şi începe să îmblătească în dreapta şi-n stînga. Fripte de pleazna lungă de fuior, vitele sar şi ţîşnesc într-o fugă împrăştiată, ca de streche. Dar murgul s-a înfierbîntat. Aleargă, le ocoleşte, se aruncă după cele ce s-au răzleţit, le adună pe toate într-un cerc, pe cînd pleazna de fuior le arde mereu. În sfîrşit, pornesc spe­riate, împungîndu-se una pe alta. Şi în vreun fînaţ necosit, unde e iarba mai bună, se opresc. După ce se înfruptă din iarba mirositoare, plină de sulfină, un ceas, două, murguşorul lui Dan iar se înfierbîntă, şi vitele, mînate din urmă şi de pe de laturi, fripte de pleazna arzătoare, pătrund prin fînaţe încolo. Abia tîrziu le scoate Dan la drumul mare, lăsîndu-le să meargă în pas către sat. La casa judelui, Dan bate cu putere în poartă, şi dacă nu vine nimeni să-i deschidă, o răstoarnă cu umărul, şi curtea judelui se umple de vite. — Fire-ai al dracului, măi Dane, da’ de unde le-ai putut aduna pe toate?! întreabă cu glas întunecat Gheorghe, primarul, răsărind în pridvor. Dan nu răspunde nimic, ci se leagănă uşor pe spi­narea murgului, apropiindu-se prin întunerec de jude. — Să ştii că azi îs cătrănit rău, Gheorghieşule! Am alergat ca un smintit toată noaptea, de-mi vine să-mi scuip sufletul de ciudă! Auzi dumneata, unde e fînaţul mai întreg, acolo să dai peste ciurda asta de vite! Vai de capul oamenilor, săracii, că dorm ca butucii şi nu ştiu ce lăcuste le înghit avutul. Judele îl priveşte cu înţeles, se apropie prin întunerec de Dan şi-l bate pe umăr. Dan descalecă şi se aşează pe treptele pridvorului. — Aşa, o udătură, ce zici? Mă arde pieptul cît am răcnit după balele astea. — Vine, Dane, vine! Şi primarul se repede în casă şi aduce o ploscă pîn- tecoasă. Apoi încep să vorbească în şoapte. — Vor fi patruzeci de capete. — Nu, răspunde Dan, sînt patruzeci şi cinci, tot — Din douăzeci capul nu le lăsăm, ce zici? — Ştiu eu? Să se vadă şi paguba! Aceea dumneata s-o preţuieşti, că ai dreptul. Tac, închină din ploscă, oftează din cînd în cînd şi-apoi iarăşi vorbesc cu glasuri abia auzite. Vinul s-a gătat, dar jitarul nu se duce. — Ştii ce, mai e mult pînă în ziuă şi poate să mai prind ceva. Adu-mi o juma de litru de vinars. Da’ vezi să fie ca şpirfci! Primarul îi aduce vinarsul. Dan îşi dă capul pe spate şi rămîne aşa, ca şi cînd l-ar fi lovit cineva cu o bîtă peste frunte, ameţindu-l. Se ridică apoi, îşi aduce murgul, îl îmbrăţişează pe după gît, se avîntă. — Dimineaţă, vezi să mă chemi, cît ce vor sosi păgubaşii. Şi, lipindu-se de grumajii murgului, iese pe poartă. Face un înconjur, ajunge la el acasă, trînteşte portiţa, ca şi cînd acum ar ieşi mai întîi din curte, apoi por­neşte iar în galop spre hotar. Femeia sare grăbită la fereastră, gîndind că-i Dan, însă se încredinţează că de bună samă a visat. Pe drumul bătucit, copitele murgului bat tot mai rar. Calul merge acum în pas, şi-o doină plină de durere începe să se tînguie prin întunerecul greu:   — Bate vîntu picu ploii, Toţi ficiorii merg cu boii. Merg cu boii-n Valea-Mică, Vin în sat la ibovnică... Eu mă duc în Valea-Rea Să vin şi eu la a mea!   Copitele murgului nu se mai aud, numai glasul de jale al stăpînului se învăluie, în noaptea adîncă, cu sus­pinele vîntului ce-adie coama calului. Din cînd în cînd doina se potoleşte şi se aude un nechezat prelung. Dan îşi bate fugarul cu palma aspră pe gîtul încordat. Apoi răsună iarăşi, cu putere, cu patimă:   — De te-ai face, Murăş, vale, Să trecem apele tale...   .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .   Cu mîndra să mă-ntîlnesc, Două vorbe să-i grăiesc, Ş-apoi să mă prăpădesc. Feciorii care au ieşit cu vitele peste noapte se tre­zesc. Dar cunosc cîntecul şi se-ntorc pe ceea parte. Ştiu ei bine: de cîntă Dan, nu e nici o primejdie. — Că de la inimă cîntă, bată-l Dumnezeu să-l bată de hoţ! — Dacă-l doare, mă, cum să nu cînte? Am auzit pe mulţi vorbind în taină că se prăpădeşte după crîşmă- riţa din Deleni, da’ n-am crezut, pîn-odată. Flăcăul care vorbea se apropie mai tare de ceilalţi. — Era un întunerec de să-ţi scoţi ochii şi ploua de părea că s-au rupt toartele cerului. Murăşul venea mare, cu vuiet surd. Dan trebuia să treacă. Chiui după podar o dată, de două ori, de gîndeai că-şi varsă plămînile. Nu s-a mai putut răbda. Deschide piedeca murgului, s-avîntă şi se vîră în apă. Eu mergeam cătră casă, nu m-a văzut. Gîndeam că va pieri în valuri. Dar în noaptea următoare vitele mele erau toate la judele în curte. Ş-atrunci am înţăles eu că omul ăsta e dat dra­cului! Iar peste Murăş, oblu cu trecătoarea, voi ştiţi bine că e crîşma din Deleni. Feciorii se-ntorc pe toate părţile şi nu-i mai prinde somnul. Încep a vorbi, în taină, de isprăvile lui Dan. Jitarul în vremea asta umblă pe la voinicii cărora le-a prins vitele, îi trezeşte şi se răsteşte la ei: — Voi ce păziţi aicea, măi? Fire-aţi ai dracului, unde vi-s vitele? Iar vor fi umplut sămănăturile! Voinicii privesc buimăciţi unii la alţii şi nu ştiu ce să zică. Pleacă apoi să le caute. Aşa, ca în treacăt, Dan le azvîrle cîteva cuvinte: — Eu am dus azi-noapte nişte vite. Da’ nu vor fi fost ale voastre, că erau prea multe, şi le-am luat oblu în fînaţele de la Măgură. Ale voastre n-au putut merge pîn-acolo! Dar dimineaţa, la judele acasă, vedeau feciorii că totuşi se poate şi una ca asta... Dan, după ce împarte banii cu primarul, se înfundă în crîşmă cu nişte prieteni buni şi-i îmbată pe toţi. Numai el rămîne treaz, dar prea «turbat», cum zicea femei-sa, Stana. Şi încă în acea sară, murgul îşi ia zborul pînă la crîşmă din Deleni. Cică este vin acolo cum nu s-a mai pomenit. Norocul bieţilor feciori că «ponturile» lui Dan nu erau aşa de dese. La două-trei săptămîni o dată. Se îndestula de obicei cu două-trei capete de vită pe noapte, ca să aibă pe ziua cealaltă de vinars şi tabac. Alteori avea Dan aşa o voie bună, că-şi săruta mur­gul şi se abătea pe la feciorii cu vitele pînă ce nu ador­meau. Şi-apoi ţine-te, băiete, la glume, de să-ţi cadă fălcile de rîs! Era mai ales un tînăr cam sfios — abia-i mijea mustaţa. Pe acesta nu-l mai slăbea jitarul din gură: — Doamne, Ioane, cum te prăpădeşti tu aşa, văzînd cu ochii! Ficior eşti tu?! Aşa-s ficiorii, mă?! şi chiuia o dată Dan, rănind tăcerea grea pînă în depărtări mari. Te topeşti, mă, şi nu cutezi să-i spui o vorbă. Ce inimă e în tine? Să fiu eu în locul tău! şi iar răcnea o dată. Apoi scotea din buzunar o ploscă mare şi-i poftea pe rînd la vinars. Odată, după ce bău aşa, se repezi fără un cuvînt la cal, se avîntă şi porni spre sat. Peste o jumătate de ceas tropotul se întorcea. — Vai, ucigă-te crucea, Dane! şi feciorii începură să-şi facă cruce. Dan se coborî lin cu fata ce-i ameţise în braţe, în zborul nebun al murgului. O puse pe iarbă. — Uite, Ioane, ţi-am adus-o, să te fac de ruşine la lume! Nu ţi-i păcat s-o faci să sufere atîta? Că nicicum nu putea durmi, ci sta, sărmana, pe laviţă, în curte, şi visa la lună, ca nebunele! Ion, tremurînd de ciudă şi de mînie, voi să zică ceva. — Să nu te-apropii de ea! se răsti Dan. Am adus-o numa ca să te fac de rîs. Pui de rumîn eşti tu?! Şi luînd fata din nou în braţe, se avîntă pe spinarea murgului, şi tropotul se depărtă. Alteori, tot cînd era în voie bună, îşi alegea ortaci dintre feciori şi pornea prin hotarele satelor vecine, de unde aduceau grămezi mari de vite; le învîrteau prin cucuruzele de la ei şi le mînau în sat. Se zvonea că Dan s-ar pricepe şi la furatul cailor, — nu de la ei, ci din satele vecine. Asta însă nu cuteza nimeni să o spuie cu glas mare. Dar era lucru hotărît că murgul lui e dintr-o herghelie domnească, dintr-al patrulea sat. Şi era un pui de cal de să te prăpădeşti pînă să-i găseşti părechea. Iar dragostea lui cu crîşmă- riţa din Deleni oamenii o legau şi de furatul cailor. Cică acolo se întîlnea Dan cu soţii lui. Ce ducea el, vindeau aceia. Gurile oamenilor, însă, multe vorbesc. Vorba ca vorba, dar avea mare patimă pentru cai. Ţiganii luaseră groaza jitarului. Nu mai cuteza nici unul să-şi ducă iepşoarele la păscut peste noapte. Că se trezeau numai că-s închise dimineaţa la judele. De furat nu s-a întîmplat să se fure ceva. Dar ţiganii erau datori cu multe zile de lucru pe la judele, pe la juraţi şi pe la alte feţe din sat, pe socoteala cailor. Nu şi-i mai scot faraonii la cîmp? Bine! Dan va merge şi în ţigănie, la capătul satului. Şi unde numai ce se ivea în puterea nopţii, scotea surele de pe unde erau, le aduna lîngă balta sacă din ţigănime şi răcnea la ţigani să se scoale, că iar le-au picat caii în sămănături. Aceştia ieşeau speriaţi în uşa bordeielor. — Bade Dane, sa ma traznească de-a fost căluşelul meu undeva! Uite, a fost legat aici, de pripoana asta. — Jupîne jitarule, să-mi sară ochii de n-am băgat pe sura asară în bordei cu mine! Şi toţi, din toate părţile, începeau a se milogi. Dar Dan era neîndurat. Ardea cu pleazna de fuior oasele surelor, şi du-le drumul la judele! îndărăt se auzea zvon de înjurături ţigăneşti. Cîteodată, însă, se mînia şi primarul. — Mai lasă-i dracului, mă Dane, că faci de ne ră­mîne satul fără ţigani! Dan, fără multe vorbe, ducea caii înapoi, pocnindu-i din bici, dar cîte patru-cinci zile nu se mai arăta pe la judele. Viaţa asta o ducea jitarul Dan de cînd prindeau să se înmoaie zăpezile şi pînă venea iar alba-n sat. Iarna, însă, bolea în toată forma. Aşa, cînd se mai făcea vreo goană după mistreţi, simţea că mai trăieşte. După o astfel de vînătoare, — doborîseră vreo patru colţaţi, — Dan şi pădurarii chefuiră pînă noaptea tîrziu. Rar se va fi îmbătat Dan ca acum. Că, după ce ajunse acasă, îşi scoase murgul din grajd, se avîntă şi’ porni, în puterea nopţii, pe hotar. Şi era pe la mijlocul lui ianuarie. Zăpadă multă, în­gheţată în troiene. Dan se miră că nu află nici o vită pe cîmp. Alergă la Calea-Afundă, se repezi spre Măguri, în Valea-Rea — nimic şi nimic. Dan se mînie, îşi strînse fugarul în pinteni şi se apropie de valurile Mureşului. Ajunge drept casa podarului, răcneşte să vie luntrea, dar nimeni nu răspunde: numai murmurul înăbuşit al apelor, ce curg molcom pe sub gheaţă. Dan îşi scoate biciul şi-şi învăluie fugarul cu el. Murgul, nebătut încă, sare ca trăznit în două picioare, sforăie nebun şi porneşte furtună pe gheaţă, să treacă Mureşul la crîşma din Deleni. Pe la mijloc, însă, gheaţa, — subţire, — pîrîie, crapă în petece mari, apa ţîşneşte, şi murgul cu stăpînul lipit pe spinare piere-n adînc.   1 9 0 5          

    CĂPRARUL                 Pe revărsarea întinsă, bătută cu spini, a Măgurii- Mari, furnică, neastîmpărate, caprele roşcate, albe, cu bărbile ascuţite, mîndre de podoaba coarnelor arcuite. Mai la vale, în preajma pădurii de stejar, de un lustru verde-ntunecat, metalic, sub lumina învingătoare a soa­relui ce se tot ridică, pasc împrăştiate vitele albe, ca de zăpadă, ademenind, de la dreapta şi de la stînga, cu limbile aspre, firicelele de iarbă proaspătă. După o seceta de cîteva săptămîni, se revărsase, în urmă, o ploaie binefăcătoare, şi, de trei zile, de cînd se arăta iar soarele, cîmpul înverzea ca primăvara. La capătul pădurii, lîngă părăul adînc, rîpos, subt umbra unui stejar boltit, stă cu pipa strînsă între dinţi un om micuţ, cu faţa acoperită de barba tunsă scurt, albă, cu ochi mici, şireţi, ascunşi sub sprîncenele stu­foase. În jur, o roată de băieţaşi şi băieţandri, cu obrajii plini, rumeni, cu ochii negri, umezi, stau în genunchi ori pe brînci, cei mai mulţi cu capetele goale. Bătrînaşul po­vesteşte două-trei cuvinte, se uită apoi, rînd pe rînd, în ochii tuturor şi se lasă pe coaste. Pare că ar vrea să-l prindă somnul. Băieţii privesc întrebător unii la alţii şi, în sfîrşit, cel mai curajos îndrăzneşte: — Moş Tănase, spune-ne povestea ceea cu capra şută. Sînt aici vro cinci care n-au auzit-o niciodată. Tac cu toţii, numai inimile lor bat mai repede. Dar moşul doarme dus. Întru tîrziu, începe să buciume ră­guşit pe nasul zdravăn. Căldura creşte: în pînze de păianjen, strălucitoare, dese, saltă unduind peste cîmpul verde. Vitele pasc liniştite, dar caprele se împrăştie, unele trec Măgura. — Moş Tănase, dacă ne-o spui, apoi uite, mergem trei inşi şi-ţi aducem caprele cît ai număra pînă la zece. Căprarul se trezeşte greu, se face că priveşte în pă­mînt, dar printre gene vede ager şi ştie cum stau caprele. Scociorăşte din cureaua lată un lemnuş smolit şi-l freacă de cioarecii îngălbeniţi, plini de dungi de catran. Pipa îşi deschide ochiul de jar luminos, înviorat, şi moşul, fluie­rînd alene printre dinţi, se-ntoarce gînditor către băieţi. — Apoi bine, măi şoldanilor, acum tot v-o mai spun o dată, da’ mai mult nu. Mai întîi să-mi întoarceţi însă caprele. Băieţii iar se privesc, îşi vorbesc fără să grăiască, dar fără nici o ispravă. — Măi, să fiţi voi hoţi, zice cel mai mare din ceată, adecă tot eu să mă duc? Nu se mişcă nici unul, parc-aţi înlemnit? Da’ bine, măi, să ştiţi că acum eu, unul, nu mă duc, să crape fierea în voi de năcaz! Şi privirile, prietene toate mai nainte, cînd îl ruga­seră pe moşu de poveste, acum se-ncruntă şi se ocolesc. În urmă, izbucnesc iarăşi vreo cîţiva, mai în putere. Ei au fost ieri, alaltăieri, toată săptămîna, ba şi azi, după caprele lui moş Tănase, acum nu se duc, mai bine îşi aleg vitele şi pornesc într-altă parte. Căprarul rîde pe sub mustăţile groase, tunse, şi, cu ochi vicleni, priveşte cînd la unii, cînd la ceilalţi. Dar caprele se răsfiră şi pot să ajungă în oprituri. — Ei, băieţi, dacă nu mergeţi, apoi mă duc eu, şi vă închin aci! Cei care îşi spuseseră mai nainte cuvîntul din urmă, răsturnaţi pe spate, se leagănă, se întorc pe pîntece, convinşi că şi-au făcut datoria, nemaiascultînd pe moş­neag. Şi, rînd pe rînd, aproape toţi ajung în ceata aces­tora. Numai doi, bălani-bălani, cu ochii de cicoare spă­lăcită, nu ştiu ce să facă. Sînt dintre cei care nu auzi­seră povestea caprei şute şi care, începîndu-şi numai de cîteva zile slujba nouă de a veni cu vitele la păşune, întorceau totdeauna caprele lui moş Tănase. Mai aş­teaptă ce mai aşteaptă, apoi îşi iau beţişoarele şi pălă­riile şi pornesc încet; după ce s-au mai depărtat, picioarele încep să le scapere în fugă aprigă. Cei rămaşi, încetul cu încetul, ca şi cînd ar luneca pe nesimţite, se apropie iar roată în jurul moşneguţului şi-şi aţintesc ochii la pipa roşie de cărămidă, ce răsuflă mereu, prin acoperişul de tinichea înnegrită, aţe subţiri de fum. Cel mai mare alunecă tot mai aproape de căprar. — O gură, moşule, să trag şi eu o gură de fum. Moşul se face că nu-l aude, trage adînc din ţevea ce fierbe şi zice, rătăcindu-şi ochii către măgură: — Vezi, aceia-s copii odată! Uite, că-s mai aici cu caprele! Voi nici unul nu vă puteţi pune cu ei! Cel care ceruse un fum aşteaptă să prindă privirea bătrînului, dar moş Tănase rîde şiret cu ochii mici, găl­bui, ca de mîţă, şi nu se dă. De la o vreme cată întruna spre rîpile părăului. Tînărul pătimaş lunecă iar şi i se pune înainte. Ajuns însă aproape de rîpă, după cîteva zvîrcoliri, porneşte tăvăliş către fundul părăului, în rîse­tele căprarului, care-şi luase pipa din gură, şi în chiotele de bucurie ale soţilor, care nu fuseseră aşa de cuteză­tori ca el. După multe opintiri pe brînci, viteazul iese iar deasupra şi se răstoarnă pe coaste, deoparte, grozav de mînios. Moş Tănase îşi poartă, zîmbind, mustăţile tunse pe la cei din jur, apoi zice cu glas adînc: — Măi Gheorghieş, mai vreai un fum? Gheorghieş, fără să zică ceva, într-o clipă e înaintea moşului. Bătrînul ia luleaua din colţul gurii şi i-o dă. Ochii umezi, negri, strălucesc, obrajii plini se-ngroapă, şi, din nări, fumul albastru izvorăşte înieptat ca un şuvoi. Cei doi bălani mici sosesc şi ei în fugă cu caprele ce-şi saltă şuviţele lungi de păr. Asudaţi, cu obrajii aprinşi, aşteaptă acum de la bătrîn un cuvînt de laudă. — Să ştiţi, măi, că din aceşti doi voinici vor ieşi nişte pui de rumîni cum nu s-a mai pomenit! Vor fi doi feţi- frumoşi mai dihai decît cei din povestea caprei şute. Şi dacă nu vor scoate ei din pădurea asta, pe care o vedeţi aici, pe celea două fete de-mpărat pe care le-au furat zmeii, apoi ştiu că nime nu le-a mai scoate! Vacile cu ugerele aproape ţapene, boii mari cu coar­nele strălucitoare, răsfrînte, încet-încet s-adăpostesc în marginea pădurii, la umbră, între tufişuri. Soarele aprinde tot mai tare văzduhul, şi căldura joacă în unde de ar­gint, văzute şi nevăzute pe toată clipa. Caprele se aşează şi ele în fundul părăului, sub doi stejari răzleţiţi de pă­durea mumă. Căprarul acuma e tare. Povestea cu capra şută putea să aştepte pe altădată. Nici voinicii din roată parcă nu-i mai au grija. Cîte doi-trei vorbesc încet, arată părţi de pădure şi par îngrijoraţi şi plini de mirare. De cele două fete de-mpărat, furate de zmei, nu le spusese nimic moş Tănase pînă acum. Deodată fumaşul se-ntoarce şi-l întreabă: — Auzi, moşule, d-apoi trăiesc şi acum fetele celea de-mpărat? — Vezi bine că trăiesc, măi Gheorghieş. Trăiesc şi vor trăi cît vacul. Şi să le vedeţi ce chipuri de muieri! Nici prin gînd nu vă trece aşa ceva, nici prin gînd! — De ce nu iasă şi afară, ori cel puţin prin poieni, moşule, să le vedem şi noi? Unul de Ia spate îi taie vorba: — Să iasă! D-apoi că li-i frică! Măriuţa noastră nu iasă nici din casă, cît ce dă o geană de-ntunerec. Zice că sînt stahii! Tata zice că nu-i nici dracu şi că «inimă de femeie, şi’ pace!» Cum să iasă, mă, dacă li-i frică? — Adecă, la drept vorbind, frate Ionică, acestora nu li-i frică, zice moşul. Da’ nu pot. Porţile mari, de ar­gint, ale palatului, care îi numa şi numa de glajă, îs veşnic încuiate în calea tinereţii lor. Numa un ceas este, după miezul nopţii, cînd dorm şi frunzele de pe stejarii cei mai nalţi, num-atunci porţile, ca prin minune, se deschid şi, dac-ar fi un om cu inimă de viteaz, să fie acolo, aproape, pe vremea asta ar putea să le scape pe amîndouă, că zmeii, atunci, de somn, îs una cu pămîntul. Numa o pasăre dacă trece peste minunea ceea de palat şi-l atinge cu aripa, ori, dusă de vînt, vro frunză cade pe-acoperiş, ţiuie deodată toată glaja ceea, şi porţile de argint gem, iar zmeii vin furtună, rupînd arborii din cale, de-ai gîndi că aleargă dinaintea puştii o ceată de mistreţi. Copiii ascultă cu ochii duşi, şi unii se cutremură scurt, fără să vreie. — Dumneata, cum le-ai văzut, moş Tănase? — Cum! D-apoi voi nu ştiţi cine-s eu, măi băieţi! Eu nu-s om ca oamenii, ci, hm! cum să vă spun? Îşi bate gura pipei de palmă, să iasă scrumul, o în­doapă iar din beşica soioasă şi-i dă foc, lăsînd pe cioa­reci încă o dungă de catran. Ascultătorii privesc tot mai miraţi la el. Unii îi aţin­tesc ochii, alţii mustăţile, alţii obrajii păroşi, şi tuturor li se pare ca şi cum l-ar vedea pentru întîia oară pe căprar. Moşul clipeşte vioi din ochi şi se pare că nici nu le are grija. Apoi începe iar: — Ştiţi voi, măi băieţi, unde se bat munţii în capete? Nu ştiţi! Apoi eu acolo m-am născut. Era o colibă mică-mică şi scufundată în pămînt, mai dihai de cum e a lui Cuţulea Ţiganul din capul satului. Aci trăia maica, Dumnezeu s-o hodinească. Acuma, nu ştiu cum a fi trăit ea, cum nu, da’ cînd m-am trezit eu pe lume, într-o bună dimineaţă, ştii, cînd îi de-a dragul s-o iei razna pe cîmpie, m-am pomenit că în casă mai era şi un purcel, gras colea, pepene. Am crescut noi laolaltă, fă<ră să ştim nimic de lumea asta mare. Din cînd în cînd se abătea cîte un drumeţ, să ducă apă dintre munţi, da’ pe mine nu mă lăsa maica să-l văd. Într-o zi, însă, nu ştiu ce-a făcut purcelul, ce nu, că tot muşluind, cum e data porcului, i s-a oprit un os în gît şi a crăpat. Şi tot în clipa aceea îşi dădu şi maica sufletul. Acuma, eu, cu mintea ce-o aveam, mi-am zis aşa: «Mă Tănase, dragul meu, aici nu poate fi lucru curat; ia-ţi catra­fusele şi te cam mai du, că-i largă lumea». Şi aşa am tot venit, pînă ce m-am trezit aici în sat. Da’ pacoste ca aia pe mine! Nu puteam durmi nici c-un ochi. Da’ nici acum nu pot. Uite, de pildă, voi gîndiţi că dorm cînd stau cîte-o după-amiază întreagă aici, sub stejar, şi voi îmi grijiţi caprele? Nu dorm, dragii mei, că nu poate durmi moşu! Atunci eu povestesc cu oamenii ce-au trecut pe ceea lume! Moş Tănase trage cîteva fumuri, unul după altul, şi le sloboade groase prin nări. Ochii-i stau să se închidă şi sclipesc ca la mîţe. Roata de ascultători îl priveşte cu o spaimă vădită. Numai fumaşul se ciudeşte iar. — Aşadar, moşule, cum nu poţi durmi, dumneata te vei fi dus vrodată să păzeşti pe vremea ceea la pa­latul cel de glajă, ş-atunci le vei fi văzut pe cele două fete de-mpărat? — Tot Gheorghieş mai pricopsit! Vezi, cine are cap, are! Aşa, am păzit o dată, ş-au venit cu mine pînă ia aici, sub stejarul ăsta. Copiii se adună unul într-altul, îngroziţi. Cu mintea lor văd pe cele două fete şi li se pare că aud trozni- turile copacilor rupţi de zmei în drumul lor furtunos. — Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea, înalte şi uşoare de să le ducă o undă de vînt. Aşa le-am văzut eu, acuma-s trei ani împliniţi. — Şi de ce nu le-ai scăpat, moş Tănase? — Vezi că ursita lor zice aşa, că cine le va scăpa din ghearele zmeilor, acela va trebui să le ieie de neveste. Ş-apoi vedeţi voi cît de bătrîn-îs eu acum, ş-atunci am fost şi mai bătrîn, că eu pe zi ce merge tot întineresc. După un răstimp de tăcere, cel mai răsărit iar în­treabă: — Şi unde e palatul acela de glajă, cu porţi de argint? — Ştiţi voi unde-i Valea-Rea? Sub coasta alunilor? Bine. Acolo-i. Apoi, în fundul văii acesteia, sub mari arcuri boltite de stejari înalţi, acolo, la veşnică umbră, în afunzime, e palatul. Spun că din el te poţi coborî pe trepte pînă în mijlocul pămîntului, unde fierb caza- nele cu smoală. Acolo se coboară zmeii în toată noaptea de se feştesc grozav, să nu-i cunoască nimeni. Ci eu cred că domniţele-acelea nu vor mai sta mult acolo, că le vor scoate aceşti doi fîrtaţi ce mi-au întors caprele. Moş Tănase scoate cenuşa din luleaua stinsă şi se în­tinde ciobăneşte la umbră. Nu peste mult, horcăitul lui răsună în pădure. Băieţii, uimiţi, rămîn mult timp ne­mişcaţi; întru tîrziu se pun apoi şi ei să-şi scoată amiaza de prin traiste, fără mare dor de gustare, afară de cei mai mici. După amiază grijesc şi de caprele lui moş Tă­nase, căci acesta tot într-un sforăit o duce, pînă ce se- apropie soarele de asfinţit. Cine ar cuteza să-l trezească pe cel care nu poate să doarmă, ci vorbeşte cu oamenii duşi pe ceea lume? Acasă, băieţii, mai mărunţei, care au fost cu vitele, spun că mai mult nu se duc pe deasupra pădurii, că acolo e cuibul zmeilor şi sînt două fete de-mpărat într-un palat de glajă, frumoase-frumoase, albe-albe ca zăpada şi uşoare-uşoare, de să le ducă vîntul. Dar numai într-un ceas de noapte pot ieşi. Zmeii însă umblă prin pădure, smoliţi şi groaznici la vedere. — Cine v-a mai băgat şi prostii de-astea-n cap, măi Ionică? — Ne-a spus moş Tănase, căprarul, măicuţo! El le-a şi văzut. Da’ dacă le-ar fi scăpat, cică ar fi trebuit să le ieie şi de neveste, şi el acum e bătrîn. — Omul acela numa de furci e bun! zice tatăl, în­tunecat la faţă. Satul nu-l lasă să moară de foame, şi lui îi umblă năzdrăvănii prin cap! Doarme, — dur- mire-ar în veci! — cu ziua de cap, şi pune caprele în toate sămănăturile! — Că nu poate durmi, tată! Zice că vorbeşte cu oa­menii duşi de pe lumea asta. Ne-a spus că el e de unde se bat munţii în capete! — E de la noi, măi Ionică, lasă-l, prăpăditul, să vor­bească! Un neam de leneşi, care n-a ştiut decît să doarmă! Las’, că-i mai prind eu o dată caprele în lan, da’ ştiu că scump va plăti-o! A doua zi băieţii uită pe sub soarele strălucitor năz­drăvăniile de ieri ale moşului şi, ducîndu-şi vitele la păscut, îl înconjoară iarăşi’ pe căprar. Şi moş Tănase le spune din nou o mulţime de minunăţii. Caprele le întorc iar cei mai tineri, şi moşul, cînd se osteneşte de povestit cu cei din jurul lui, urmează povestea cu «cei ce s-au dus pe ceea lume».   1 9 0 5        

                                                                           MĂTUŞA STANA          De trei zile n-a mai văzut nimeni soarele. Din văzduhul ticsit de nouri grămădiţi unul peste altul, ca nişte uriaşi ce se sugrumă, cade întruna potopul de apă. Peste satul din vale fumul pluteşte greoi, nemaiavînd putere să se ridice. Ţi se pare că viaţa se retrage şi că-n locul ei se pune o nesimţire, o tîmpire pe toate lu­crurile. Vîjîitul lin ce domneşte în văzduh şi cadenţa regulată cu care se izbesc picurii grei în bălţi te în­deamnă la somn îndelungat, din care să nu te mai deştepţi.        Priri sat e linişte de moarte. Aşa, tîrziu de tot, în răstimpuri, dacă vezi lunecînd pe uliţi, înclinîndu-se într-o parte şi într-alta, vreo matahală.   Numai colo,-n casa cea coperită cu ţiglă, deasupra uşii căreia e înţepenită o rudă, iar de rudă-i spînzurată o garafă goală, numai acolo nu-i linişte, numai acolo e şi acum, în toiul ei, viaţa... Vreo cinci mese-s înconjurate de oameni nespălaţi, bărboşi, cu cămăşile negre. Unii cîntă, alţii povestesc, cei mai mulţi vorbesc tare, răstit. La vreo două mese s-a început jocul de cărţi. Degetele lor groase abia despătură bucăţile de hîrtie, murdare, soioase. Crîşmarul, cu nasul lui de pasăre de pradă, stă lîngă masa din mijloc şi-i stăpîneşte pe toţi cu privirea. Un surîs îi schimonoseşte chipul pămîntiu. Fumul lulelelor a umplut crîşma şi pare că are de gînd să se aşeze în straturi pe tavanul şi pe păreţii în­negriţi. Dar de cîte ori se deschide uşa, i se nimiceşte tot planul, pe care însă mereu îl reîncepe. Dar uite, chiar colo,-n ungheţul unde doarme cupto­rul hodorogit, pe un scăunaş cu trei picioare, şade o bătrînă cu jumătatea de rachiu dinainte, pe pămînt. Stă cu faţa către părete, nu-şi face cu nimenea vorbă, dar cu atît mai încăpăţînată se ceartă cu ea însăşi, în­ghiţind din cînd în cînd din sticlă. — O, Stano, Stano!... Ţi-ai făcut de cap, Stano! Să te-mbeţi ca beutorii! Ruşine!... Adecă ce? Nu-s ai mei banii, nu-s a’ mele hainele? Şi doar nu le-am dat toate... Mai am o ladă plină. Hainele de mireasă încă ş-acum le mai ţin... Ptiu, ce de ţuică mi-a da jupînu pe ele... Draga ţuică... Jupînele! Şi jupînul aude tot. Într-o clipă e lîngă mama Stana, îi ia porţia de dinainte şi merge de-o umple iar, deşi era numai pe jumătate goală. Baba şi-a închis ochii şi pare că stă s-adoarmă... Dar iată că-şi întinde din nou mîna după garafă, şi aşa, cu ochii închişi, o ridică la gura ei bătrînă, fără leac de dinte, şi mai înghite de vreo cîteva ori. Şi iar începe să aiureze. — Să ştie Ion ce isprăvuri îi faci, Stano! Doamne, ce te-ar mai îmblăti!... Iar te-ar lăsa lată, ştii, ca atunci... — Şi-i trece un fior de groază prin purtatu-i trup. — Dar el nu te vede, Stano, poţi să bei... Ion, Ion, ce am eu cu Ion? Bine c-a murit... Că nu mai puteam bea tot pe-ascuns... Să bei, să te-mbeţi ca beţivii... O, Stano, Stano, la ce-ai ajuns! Ce se va alege de tine, blăstămato, ticăloaso... ticăloaso?!   Pe lelea de oarecînd, pe mătuşa Stana de-acum, o cu­nosc şi copiii satului. Nu-i unul pe care să nu-l fi uns cel puţin o dată, fie că şi-a scrîntit vreun picior ori vreo mînă, fie pentru zgîrcituri şi cîrcei de tot felul. — Voinicu mătuşii, las’ numa pe mine, nu te teme! Hei, hei, pe cîţi i-am făcut eu oameni din nevoiaşi! Atîţia creiţari să am!... Ptii, bată-te norocu, că grăsuţ eşti! Uite-aci peştele, mă! Brav ficior s-a croi din tine. Şi bunica, cu mînecile sufulcate, cu degetele unse, îl netezeşte mereu pe la locul cu pricina. Pe urmă îi spune să steie aşa, culcat, pînă ce merge în grădină. Frunze de brusturi se află mai pretutindeni, şi mătuşii Stana îi sînt de lipsă aproape pentru fiecare bolnav pe care-l vindecă prin ungere. Lata buruiană se lipeşte de trupşorul copilului, mătuşa o leagă cu o năframă sub­ţire, şi peste cîteva ceasuri viitorul june e sănătos ca mărul. D-apoi descîntecele de bubă rea, de făcătură, de-ntîmplare, cine le-ar şti mai bine decît mătuşa Stana! E un şir întreg de ani de cînd a murit Ion, bărbatul ei, şi copii n-au rămas nici unul, că n-au avut. A rămas singură pe lume, fără leac de toiag la bătrîneţe. Era ea vestită, şi ca tînără, de femeie fluşturatică, ce nu-şi prea vedea de casă, şi, cînd nu ştia bărbatul, se mai abătea şi pe la jupînul, la cîte-un păhărel. Dar acum de el nu-i mai pasă, de adunat bogăţii n-are pe sama cui să adune, ş-apoi aşa, singură, ce să facă, cum să-şi treacă vremea? De un şir lung de ani mătuşa Stana e băutoarea sa­tului. Cît ce capătă vreun ban pentru uns, ori pentru descîntat, îndată-l duce să ruginească la jupînul. De multe ori, cînd descîntă şi suflă pe ţeve, — pentru alun­garea duhurilor, — se răspîndeşte un duh greu de ra­chiu, şi toate hainele de pe ea miroase a crîşmă. Cînd nu are bani, îşi duce ce are prin casă. Jupînul primeşte orice, nu-i alegător. Sărmana ei casă! Parcă-Şji plînge fericirea de altădată, aşa stă de tristă, cu cope- rişul afumat. O mîţă sură, pe jumătate sălbatecă, o mai cercetează din vreme-n vreme. Lelea Stana de altădată, acum mătuşa Stana, ştie multe cînd se pune la povestit. Numaicît, mai mult vor­beşte cu copiii şi cu sineşi. Că are doar să-şi spună sieşi mai multe ca altora...   S-a însărat. Aproape toţi oamenii au ieşit din crîşmă. Au mai rămas doar căruţaşii. Mătuşa Stana a adormit, ghemuită, lîngă cuptor. Dar casa jupînului nu e pentru dormit. O trezeşte. Cu  chiu, cu vai, bătrîna ajunge pînă în uliţă. S-a-ntunecat de nu-ţivezi mîna şi a-nceput să sufle şi un vînt rece, neobişnuit vara. Vijelitul lui şi cîntecul plîngător al văii, ce curge prin mijlocul satului, se-ames- tecă-n răpăitul ploii... Mătuşa Stana păşeşte-mpletecindu-se, şi-aproape tot al treilea pas se tăvăleşte în mocirla drumului, bolboro­sind mereu: — Să te-mbeţi ca beutorii!... Ticăloaso!... Şi ploaia cade mereu, în picuri mari şi grei.   1 9 0 3              

    ZI DE TÎRG               În înălţimile reci, întunecate, fulgii se-nvolbură, alungîndu-se ca un roi mut de albine. Pe pietrişul dru­mului vechi, bătucit de-atîta du-te-vino, scamele albe se lasă uşoare, moi. În piaţa largă, două rînduri de şetre se lipesc de geamurile înguste, somnoroase ale caselor înnegrite de vremi. Din cînd în cînd, vîntul răbufneşte din depărtări, învăluind mari rotogoale albe de fluturi, le vîntură peste-acoperişuri şi mătură piaţa, lăsînd ici şi colo potecuţe negre. Pe dealurile din apro­piere pădurile bătrîne înnegresc zarea cenuşie, -dez­nădăj­duită. În vale, pe malul Tîrnavei, vîntul boceşte prin sălciişul uscat. La capătul drumului larg, de-amîndouă părţile, aşteaptă cerşetorii. Căciulile roase, bine-ndesate pe cap, lasă totuşi ochii să vadă. Pe-un braţ de paie, picioare schilave se-ncolăcesc subt un trup acoperit de zdrenţe. Unde şi unde, din sumanele vechi, rupte, mîni uscate, înfăşurate în cîrpe, se ivesc drepte ca nişte cioturi îm- plîntate în trup. Ochii mici, bolnavi, licăresc umezi în orbitele negre. Doar unul îşi rostogoleşte-ntre pleoapele veştede albuşul fiert al ochilor orbi. Din cînd în cînd, cîte unul cască gemînd. Din vreme în vreme, cineva oftează adînc. Pălării vechi, decolorate, roase, aşteaptă, întoarse, alături de ulcele ştirbite, mila trecătorilor. Cel dintîi scîrţîit de car. Două vaci trupeşe, cu coar­nele răsfrînte se opintesc în jugul luciu. Cocoţat dea­supra, pe saci, un băiat nu-şi mai poate lua ochii de la turnurile nalte ale bisericii de-aproape. Căciula albă, rotundă, cu miţe negre i se razimă de spate. Trandafiri de sînge i-au aprins obrăjorii, iar din încopcierea gule­rului înflorat răsar grumajii — albi ca laptele. Pe lîngă car, tatăl, — voinic, aspru, — îndeamnă vacile, cu grai blînd, încet, cum mînă oamenii vitele noaptea. Merge legănat, tocmindu-şi din cînd în cînd căciula. — Fă-ţi milă şi pomană c-un creiţar, bade! Cerşetorii, treji cu toţii, îşi tocmesc pălăriile şi ulce­lele de dinainte, îşi încovoaie şi mînile sănătoase, îşi scot de subt ei cioturile de picioare, îşi descoperă în frig umerii goi, negri, îşi strîmbă gura, dîndu-şi ochii peste cap, şi recită plîngător, cu înecuri, vorbele versi­ficate, cerînd îndurare şi milă. — Na, taică, şi să deie Dumnezeu noroc! Şi badea înalt s-apleacă şi pune în pălăria unuia doi bani. Îşi tocmeşte iar căciula şi trece liniştit cu carul înainte, nemaibăgînd în samă plîngerile celorlalţi nepu­tincioşi. Carăle vin acum mereu. Cerşetorii îşi scot şi căciu­lile din cap şi le întind trecătorilor. Fulgii mari cad moi şi se topesc în clăile lor de păr nepieptănat. Mî- nile uscate ies tot mai des din ţundrele sparte, cele să­nătoase se-ncovoaie tot mai tare, iar din ochii mici lacrămile picură în bărbile încîlcite. Cele dintîi cară au umplut drumul de panglici negre, întinse de-a lungul, cît ţine. Pe margini, cizmele lasă urme late, opincile — tîrîşuri. Dar ninge mereu, şi zăpada prăfuieşte tot drumul. Carăle duc saci sătui, otavă ca strămătura, suluri de fîn înmiresmat. În unele, grăsunii, proptiţi pe picioa­rele de dinainte, privesc nepăsători cu ochii lor mici, clătinîndu-se; alţii, mai subţiri la slănină, stau în picioare; unde sînt godăcei mărunţi, scroafa se-nvîrte, grohoteşte, pe cînd feţii ei, ţinîndu-şi rîturile ridicate ca nişte surle, guiţă de-ţi iau auzul. În cîteva căruţe, cu lesele de nuiele sparte, cîrpite cu motroaşte de fîn, gîştele, alarmate, dau de ştire negustorilor din oraş că vin să le-ndoape, că acasă romîncele n-au avut cu ce. Roatele scîrţîie, gem. Cîţiva preoţi trec şi ei printre şirurile de cară şi căruţe. Unul şade, cu sluga, pe-o lă- diţă mică înainte, iar înapoi — maica preoteasă, se­rioasă, cuminte, cu o fetiţă mirată, îmbrăcată ca o păpuşă. Într-altă căruţă fetiţa e domnişoară, cu ochii plecaţi ce văd printre gene, grozav de serioasă. Mai- că-sa o face atentă: — Uite, vezi, aici ai fost tu, patru ani, la şcoală. Sînt doi trecuţi de atunci, Doamne, da’ ce ţi-i, Lenuţo, de nu te uiţi? Fata îşi pleacă şi mai tare bărbia în piept, şi ochii-i văd mai ager printre gene: pe lîngă şcoală trec vreo cîţiva tineri, cunoscuţi vechi, şi, Doamne, uite cît e de slab calul lor cel sur! Şi hamurile, uite hamurile! Funia e toată noduri!... Piaţa largă se umple. Boii şi vacile desjugate muş- luie fînul pus dinainte, ori rumegă deasupra ogrin- jilor. Sacii răzimaţi de cară aşteaptă muşteriii. În învăl­măşeala mare se-aude în toate părţile strigătul răguşit al vişlarului. Coperişurile şetrelor se tot îngreuiază subt povara zăpezii. Dinaintea şetrelor, pe scînduri, negustorii se preumblă, cheamă, trag de mînecă femeile ce vor să treacă mai departe. Gura le umblă ca meliţa. Macină, torăie. Cei dinlăuntru măsură cotul repede, re­pede, de le sticlesc ochii muierilor care-aşteaptă s-audă cîţi bani au de dat, iar la socoată sînt şi mai grabnici. La urmă, cu zdreanţa de năframă subsuoară, ori cu cei cîţiva coţi de postav sau jolj, femeia, năucită, odată afară din şatră, îşi numără de zece ori banii rămaşi în pungă. De altfel, e totuna, sau au greşit la numărătoare, sau nu: banii înapoi nu-i mai capătă. Unele, mai sfă­toase, ţin să arate negustorilor că au fost înşelate, dar fără folos. Cele mai multe însă se mulţumesc să le spună cunoscutelor cum au fost înşelate. Vreo cîţiva negustori se-ntîlnesc mereu, cînd în mij­locul pieţei, cînd în colţuri. De la o vreme pornesc de la car la car, dau arvună şi arată cîte un magazin. Vitele se înjugă iar, şi carăle pornesc într-acolo. Maja are slujbă. Magazinul primeşte mereu grăunţe din cîteva sate. — Mă, a dracului cîntaru! Am adus de-acasă două­zeci de ferdele, şi spune că-mi plăteşte numa pe nouă­sprezece! Că s-a tras! Trage-l-ar în iad! Da’ ce am eu cu trasu? Ferdela mea-i ferdelă, tu mi-o ştii doar, mă Ioane, — ferdelă veche, — şi cu ea am măsurat. Ce am eu cu cîntaru lui? — De ce i l-ai dat? — Cine-a ştiut? Gîndeşti că mi-a spus ceva? Cînd a fost la plată, mi-a zis: «Bade, grîu dumitale n-a tras. E săc. Îţi dau pe nouăsprezece ferdele, dacă vreai, dacă nu, ia-ţi-l înapoi!» Grîu meu, săc? Inima lui, nu grîu meu! L-am închinat dracului pomană şi am ieşit, că, de mai stam, îi turteam şi mai tare fruntea îngustă.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   Pe drumuri carăle încep să curgă către casă. Zăpada cade mereu, şi, din vreme în vreme, vin iar învăluiri mari, rotogoale de fluturi. Carăle sînt pline acum de femei îmbrobodite cu ştergare albe, de fete cărora numai gura li se mai vede de sub năframa neagră ori albastră. Cîţiva băieţandri aleargă după un purcel ce le-a scăpat. Bărbaţii duc de sfoara legată de picior grăsunii pe care-i cheamă femeia, zurăindu-le înainte, într-o ulcică, cucu­ruzul pe care nu-l vor căpăta acasă. Cerşetorii, după ce au avut puţin repaos într-amiază, acum cîştigă iar. Mînile uscate se-arată din nou, cele sănătoase se-ncovoaie, feţele se strîmbă, ochii se rostogo­lesc în cap; şi capetele iar se descoperă, şi căciulile iar aţin calea trecătorilor... O babă şi un moş au vîndut patru raţe, un răţoi şi două gîşte, de azi-dimineaţă, şi de-atunci, şezînd pe două pietre, lîngă biserică, tot fac socoata şi tot nu le iese. Baba zice că nu e plătită o gîscă, moşul că au dat în cinste şi gîsca, şi răţoiul. Se uită unul la altul, clatină din cap, se boscorodesc reciproc şi iar numără. Pun deschilin banii de pe gîşte, şi deschilin cei de pe raţe, iar baba ţine veşnic în mînă preţul răţoiului. Oftează. Nu iese! Amestecă banii şi iar îi numără. Nici aşa! Şi zăpada cade mereu, moale, pufoasă. Şi sînt ninşi, albi amîndoi, de cînd tot stau acolo...   1 9 0 5