ARTHUR CONAN DOYLE

Aventurile lui Sherlock Holmer de Arthur Conan Doyle   VOLUMUL II   AVENTURA CARBUNCULULUI ALBASTRU   L-am vizitat pe prietenul meu Sherlock Holmes în a doua zi de Crăciun, cu intenţia de a-i transmite obişnuitele urări. Stătea întins pe sofa, într-un halat violet, cu un suport de pipe în dreapta şi o grămadă de ziare mototolite la îndemână, care fuseseră evident citite recent. Lângă canapea se afla un scaun de lemn, iar pe colţul spetezei acestuia atârna o pălărie din fetru tare, foarte ponosită şi deloc decentă, care arăta şi mai rău din pricina folosinţei îndelungate, şi era crăpată în câteva locuri. Lupa şi forcepsul care se aflau pe scaun indicau că pălăria fusese suspendată în acest mod în scopul examinării. Eşti ocupat, am spus eu. Poate te întrerup. Deloc. Sunt fericit să am un prieten cu care să pot discutarezultatele cercetărilor mele. Chestiunea este una totalmente neînsemnată, a indicat brusc cu degetul mare pălăria cea veche, însă prezintă unele aspecte care nu sunt în întregime lipsite de interes, şi care sunt chiar instructive. M-am aşezat în fotoliul său şi mi-am încălzit mâinile în faţa focului ce trosnea, căci se lăsase un îngheţ pătrunzător, iar ferestrele erau acoperite de cristale de gheaţă. Presupun, am remarcat, că, aşa simplu precum pare, acest lucruare legătură cu moartea cuiva, că este indiciul care te va îndruma să găseşti soluţia vreunui mister şi să pedepseşti vreo crimă. Nu, nu. Nici o crimă, a spus Sherlock Holmes, râzând. Doarunul din acele micuţe incidente bizare care au loc atunci când patru milioane de fiinţe se îmbrâncesc una pe alta în perimetrul câtorva kilometri pătraţi. Date fiind acţiunile şi reacţiile unui asemenea furnicar de oameni, te poţi aştepta la orice combinaţie posibilă de evenimente, şi pot apărea o mulţime de mici probleme izbitoare şi stranii, fără să fie însă criminale. Am avut deja experienţa unora de acest gen. Întro asemenea măsură, am remarcat eu, că din ultimele şasecazuri la care se referă însemnările mele, trei nu au fost, legal vorbind, deloc nişte crime. Exact. Faci aluzie la încercarea mea de a recupera hârtiile Irenei Adler, la cazul ciudat al domnişoarei Mary Sutherland şi la aventura bărbatului cu buza răsfrântă. Ei bine, n-am nici o îndoială că această mică chestiune va intra în aceeaşi categorie inocentă. Îl ştii pe Peterson, comisionarul? Da. Acest trofeu îi aparţine. Este pălăria lui? Nu, nu, el a găsito. Proprietarul ei este necunoscut. Te implorsă nu o priveşti ca pe o pălărie boţită ci ca pe o problemă intelectuală. Dar să-ţi spun în primul rând cum a ajuns aici. A apărut în dimineaţa zilei de Crăciun, însoţită de o gâscă grasă, care sunt sigur că se prăjeşte în acest moment pe foc la Peterson acasă. Faptele sunt acestea: cam pe la patru în dimineaţa de Crăciun, Peterson, care este, aşa cum ştii, un tip foarte onest, se întorcea de la un mic chef şi se îndrepta spre casă pe drumul Tottenham Court. La lumina gazului, a văzut în faţa lui un bărbat mai degrabă înalt, clătinându-se uşor şi cărând o gâscă albă atârnată de umăr Când ajunsese la colţul străzii Godge, a izbucnit o ceartă între acest necunoscut şi un mic grup de huligani. Unul dintre aceştia i-a răsturnat pălăria, fapt pentru care el şi-a ridicat bastonul să se apere şi, balansându-l deasupra capului, a făcut ţăndări vitrina din spatele său. Peterson s-a grăbit înainte pentru a-l apăra pe necunoscut de cei care îl asaltau; dar bărbatul, şocat de faptul că spărsese vitrina şi văzând o persoană în uniformă, care arăta oficial, alergând spre el, şi-a scăpat gâscă, a luat-o la fugă şi a dispărut prin labirintul de străduţe care se află în spatele drumului Tottenham Court. La apariţia lui Peterson, huliganii au fugit şi ei, astfel încât acesta a rămas stăpânul câmpului de bătălie şi de asemenea al prăzii în urma victoriei, sub forma acestei pălării boţite şi a unei gâşte de Crăciun absolut ireproşabile. Pe care desigur lea înapoiat proprietarului? Dragul meu tovarăş, tocmai asta e problema. Este adevărat căpe o mică felicitare ce fusese legală de piciorul stâng al păsării era scris „Pentru Dna Henry Baker”, şi este de asemenea adevărat că iniţialele „H.B.” se află şi pe căptuşeala pălăriei, dar întrucât există câteva mii de Baker şi câteva sute de Henry Baker în acest oraş al nostru, nu este uşor să înapoiezi obiectele pierdute de vreunul dintre ei. Ce a făcut atunci Peterson? Mia adus mie atât pălăria cât şi gâsca, ştiind că mă intereseazăchiar şi cele mai mici probleme. Am ţinut gâsca până în această dimineaţă, când a devenit vădit că, în ciuda uşorului îngheţ, ar fi bine să fie mâncată fără întârziere. Cel care a găsit-o a luat-o prin urmare cu el pentru a-i împlini destinul ultim de gâscă, în timp ce eu reţin în continuare pălăria domnului necunoscut, care şi-a pierdut cina de Crăciun. Nu a dat vreun anunţ? Nu. Atunci, ai vreun indiciu în privinţa identităţii sale? Numai în măsura în care îl pot deduce. Pe baza pălăriei? Exact. Dar glumeşti. Ce poţi înţelege din acest vechi fetru mototolit? Iatămi lupa. Îmi cunoşti metodele. Tu ce poţi înţelege privindindividualitatea bărbatului care a purtat acest obiect? Am luat obiectul zdrenţuit în mâini şi l-am întors cu un fel de milă. Era o pălărie neagră foarte comună, de obişnuita formă rotundă, tare şi arătând şi mai rău din pricina purtatului. Căptuşeala fusese de mătase roşie, dar era foarte decolorată. Nu avea pe ea numele celui care o făcuse, însă, aşa cum remarcase Holmes, iniţialele „H.B.” erau mâzgălite pe o parte. Borul fusese găurit pentru a se introduce ceva care s-o ţină, dar elasticul lipsea. În rest, era crăpată, excesiv de prăfuită şi pătată în câteva locuri, deşi părea să fi fost făcută o încercare de a ascunde părţile decolorate, mânjindu-le cu cerneală. Nu pot vedea nimic, am spus eu, dândui-o înapoi prietenuluimeu. Din contră, Watson, poţi vedea totul. Nu reuşeşti, însă, săraţionezi pe baza a ceea ce vezi. Eşti prea timid în privinţa inferenţelor pe care le faci. Atunci, te rog, spunemi ce poţi infera pe baza acestei pălării? A ridicat-o şi s-a uitat la ea în ciudata sa manieră introspectivă, care îi era caracteristică. Este poate mai puţin sugestivă decât ar fi putut fi, a remarcat el,şi totuşi există câteva inferenţe care sunt foarte clare, şi altele câteva care sunt cel puţin foarte probabile. Dacă ne luăm după aparenţe, este fireşte evident că bărbatul era foarte intelectual şi de asemenea că a fost cât se poate de prosper în ultimii trei ani, deşi trece acum printro perioadă foarte proastă. A fost prevăzător, însă acum este mai puţin decât înainte, ceea ce sugerează un regres moral, care luat împreună cu declinul sorţii sale, pare să indice influenţa nefastă a ceva asupra lui, probabil a băuturii. Aceasta poate fi de asemenea explicaţia faptului evident că soţia lui a încetat să-l iubească. Dragul meu Holmes! Şia păstrat însă într-o anumită măsură respectul de sine, acontinuat el, ignorându-mi protestele. Este un om care duce o viaţă sedentară, iese puţin, nu mai face sport deloc, este de vârstă mijlocie, are părul cărunt pe care şi l-a tăiat de câteva zile şi pe care şi-l dă cu briantină. Acestea sunt faptele mai evidente care pot fi deduse pe baza acestei pălării. De asemenea, că este extrem de improbabil să aibă gaz în casă. Holmes, cu siguranţă, glumeşti. Deloc. Este posibil ca, chiar şi acum, când îţi dau acesterezultate, să nu fii capabil să vezi cum am ajuns la ele? Nu mă îndoiesc deloc că sunt foarte stupid, dar trebuie săţimărturisesc că nu sunt capabil să te urmez. De exemplu, cum ai dedus că acest bărbat era intelectual? Drept răspuns, Holmes şi-a trântit pălăria pe cap. I-a venit direct peste frunte, oprindu-i-se pe nas. Este o chestiune de volum, a spus el; un om cu un creier atât demare trebuie că are ceva în el. Declinul sorţii sale, atunci? Această pălărie e veche de trei ani. Aceste boruri plate, răsucitepe margini, au apărut atunci. Este o pălărie de cea mai bună calitate. Uităte la panglica de mătase în dungi şi la căptuşeala excelentă. Dacă acest om şi-a permis să cumpere o pălărie atât de scumpă acum trei ani, şi nu a avut nici o altă pălărie de atunci încoace, cu siguranţă a coborât pe scara socială. Ei bine, aceastai, fireşte, destul de clar. Dar în privinţaprevederii şi a regresului moral? Sherlock Holmes a râs. Iată prevederea, a spus el, punânduşi degetul pe micul disc şicopca unde ar fi trebuit să fie prinsă siguranţa pălăriei. Nu se află niciodată acolo când o cumperi. Dacă acest om a comandat aşa ceva, aceasta semnifică prevedere într-o anumită măsură, dat fiind că s-a îngrijit să ia această măsură de precauţie împotriva vântului. Dar întrucât vedem că a rupt elasticul şi nu a încercat să-l înlocuiască, este clar că acum are mai puţin spirit de prevedere decât înainte, ceea ce face dovada unei naturi slăbite. Pe de altă parte, a încercat să ascundă unele din aceste pete de pe fetru mânjindule cu cerneală, ceea ce este un semn că nu şi-a pierdut total respectul de sine. Raţionamentul tău este cu siguranţă plauzibil. Celelalte puncte, cum că este de vârstă mijlocie, că are părulgrizonant, pe care şi la tăiat recent, şi că foloseşte briantină, pot fi toate înţelese examinând cu atenţie partea inferioară a căptuşelii. Lupa scoate la iveală un mare număr de fire de păr, tăiate de foarfecele bărbierului. Toate par a fi lipicioase şi există un miros distinct de briantină. Acest praf vei observa, nu este acela nisipos şi gri de pe stradă ci praful pufos şi cafeniu din casă, ceea ce arată că a fost atârnată înăuntru în cea mai mare parte a timpului, în timp ce urmele de umezeală de pe interior constituie o dovadă categorică că cel care a purtat-o transpira foarte mult şi că, prin urmare, nu prea putea fi într-o stare fizică bună. Dar soţia lui, ai spus că a încetat săl iubească. Această pălărie nu a fost periată timp de săptămâni. Dacă tevăd, dragul meu Watson, cu praful acumulat de o săptămână pe pălărie şi dacă soţia ta te lasă să ieşi întro asemenea stare, o să mă tem că şi tu ai fost îndeajuns de nenorocit să pierzi afecţiunea soţiei tale. Dar poate fi celibatar. Nu cred, ducea gâsca acasă soţiei lui ca ofrandă a păcii.Aminteşteţi felicitarea de pe piciorul păsării. Ai un răspuns la toate. Dar cum naiba ai putut deduce că nu aregaz? O pată de seu, sau chiar două pot apărea din întâmplare; darcând văd nu mai puţin de cinci, cred că poate exista puţină îndoială că individul este în contact frecvent cu seul arzând, probabil urcă scările noaptea cu pălăria întro mână şi o lumânare ce se scurge în cealaltă. Oricum, nu putea să se păteze cu seu de la lumina de gaz. Eşti satisfăcut? Păi, este foarte ingenios, am spus eu, râzând. Dar întrucât, aşacum ai spus acum, nu a fost comisă nici o crimă şi nu sa făcut nici un rău cu excepţia pierderii unei gâşte, toate acestea par a fi mai degrabă o pierdere de energie. Sherlock Holmes deschisese gura să-mi răspundă, când uşa s-a deschis brusc şi Peterson, comisionarul, s-a năpustit în apartament, cu obrajii înroşiţi şi faţa unuia mut de uimire. Gâsca, domnule Holmes! Gâsca, domnule!, a căscat el gura. Ei? Cei cu ea, atunci? A înviat şi a zburat pe uşa de labucătărie? Holmes s-a răsucit pe sofa ca să vadă mai bine faţa agitată a omului. Iată, domnule! Ia vedeţi ce a găsit soţia mea în guşa ei! A întinsmâna arătândune în mijlocul palmei o piatră ce scânteia extrem de puternic, ceva mai mică decât un bob de fasole, dar de o asemenea puritate şi strălucire că lucea ca ceva electric în căuşul întunecat al mâinii sale. Sherlock Holmes s-a ridicat cu un fluierat. Pe Joe, Peterson!, a spus el, aceasta este realmente o comoarădescoperită întâmplător. Presupun că ştii ce este? Un diamant, domnule? O piatră preţioasă. Taie sticla ca şi cumar fi chit. Este mai mult decât o piatră preţioasă. Este piatra preţioasă. Nu cumva carbunculul albastru al Contesei de Morcar!, amstrigat eu. Exact acela. Fireşte că îi ştiu dimensiunile şi forma, dat fiind căam citit anunţul despre el în The Times în fiecare zi în ultima vreme. Este absolut unic, iar valoarea lui poate fi doar presupusă, dar recompensa de 1.000 de lire nu este cu siguranţă nici măcar a douăzecea parte din preţul lui pe piaţă. O mie de lire! Dumnezeule mare şi bun! Comisionarul a căzutpe un scaun, holbânduse de la unul la altul. Aceasta este recompensa, şi am motivele mele să cred că existănişte consideraţii de ordin sentimental în fundal, care ar faceo pe contesă să renunţe la jumătate din averea ei numai să poată să-şi recupereze piatra. A fost pierdută, dacă îmi amintesc corect, la hotelulCosmopolitan, am remarcat eu. Chiar aşa este, în 22 decembrie, exact acum cinci zile. JohnHorner, un instalator, a fost acuzat că ar fi sustraso din cutia de bijuterii a doamnei. Dovezile împotriva lui au fost atât de puternice că acest caz a fost supus consideraţiei tribunalului. Am o relatare referitoare la aceasta aici, cred. A scotocit printre ziare, uitându-se la date până când în final a desfăcut unul, l-a împăturit în două şi a citit următorul paragraf: „Furtul bijuteriei de la hotelul Cosmopolitan. John Horner, 26 de ani, instalator, a fost arestat, fiind acuzat de afi sustras pe 22 a lunii curente din cutia de bijuterii a contesei de Morcar valoroasa piatră cunoscută sub numele de Carbunculul Albastru. James Ryder, servitorul principal al hotelului, a făcut o depoziţie potrivit căreia l-a introdus pe Horner în camera de toaletă a contesei de Morcar în ziua furtului, pentru ca acesta să sudeze a doua bară a grătarului, care se desprinsese. A rămas puţin cu Horner, dar a fost, în cele din urmă chemat, altundeva. Când s-a întors, a descoperit că Horner dispăruse, că biroul fusese forţat şi că micuţa casetă de marochin în care, din câte s-a aflat mai târziu, contesa obişnuia să-şi ţină bijuteriile, zăcea goală pe masa de toaletă. Ryder a dat imediat alarma, iar Horner a fost arestat în aceeaşi seară; dar piatra nu a putut fi găsită nici asupra persoanei sale nici în locuinţa lui. Catherine Cusack, servitoarea contesei, a depus mărturie că a auzit strigătul de consternare al lui Ryder atunci când acesta a descoperit furtul, şi că s-a năpustit în cameră unde lucrurile stăteau aşa cum au fost descrise de martorul din urmă. Inspectorul Bradstreet din divizia B a depus mărturie cum a decurs arestarea lui Horner, care s-a luptat disperat şi şi-a susţinut cu putere nevinovăţia. Existând dovezi ale unei condamnări anterioare, magistratul a refuzat să se ocupe de delict în mod sumar, înaintându-l spre atenţie tribunalului. Horner, care dădea semne de emoţie puternică în timpul procedurii, a leşinat auzind această decizie şi a fost transportat afară din tribunal.” Hm! Cam atât în ce priveşte poliţia tribunalului, a spus Holmesgânditor dând ziarul la o parte. Problema pe care o avem de rezolvat acum este şirul evenimentelor ce a dus de la cutia de bijuterii forţată la guşa unei gâşte de pe drumul Tottenham Court. Vezi, Watson, micile noastre deducţii au luat pe neaşteptate un aspect mai important şi mai puţin nevinovat. Iată piatra; piatra a apărut din gâscă, iar gâsca a apărut de la domnul Henry Baker, domnul cu o pălărie uzată şi toate celelalte caracteristici cu care team plictisit. Prin urmare, acum trebuie să încercăm foarte serios să-l găsim pe acest domn şi să vedem ce rol a jucat în acest mic mister. Pentru a face aceasta, trebuie să încercăm mai întâi cele mai simple mijloace, iar acestea constau fără îndoială întrun anunţ în toate ziarele de seară. Dacă acesta dă greş, o să recurg la alte metode. Ce o să spui? Dămi un creion şi bucata aceea de hârtie. Acum, aşa: „Găsite lacolţul străzii Godge o gâscă şi o pălărie de fetru neagră. Domnul Henry Baker le poate lua venind la 6:30 în această seară pe strada Baker, nr.221B.” Este clar şi concis. - Foarte. Dar îl va citi? Păi sigur o să fie atent la ziare, întrucât pentru un om săracpierderea a fost una serioasă. Evident, a fost atât de înfricoşat de ghinionul lui de a sparge vitrina şi de apropierea lui Peterson că nu sa gândit la nimic altceva decât să fugă, dar de atunci încoace trebuie că a regretat amarnic impulsul care l-a făcut să-şi scape pasărea. Iar, introducerea numelui său îl va face să vadă anunţul, căci toţi cei care-l cunosc îi vor atrage atenţia asupra lui. Poftim, Peterson, repede-te la agenţia de publicitate şi dă acest anunţ în ziarele de seară. În care din ele, domnule? O, în The Globe, Star, Pall Mall, St. James’s, EveningNewsStandard, Echo şi oricare altele care îţi vin în minte. Foarte bine, domnule. Iar această piatră? Ah, da, o să ţin piatra. Mulţumesc. Şi, Peterson, pur şi simplucumpără o gâscă pe drumul de întoarcere şi laso la mine, căci trebuie să avem una pentru a i-o da acestui domn în locul celei pe care o înfulecă acum familia ta. După ce comisionarul a plecat, Holmes a luat piatra, ţinând-o la lumină. Este un lucru frumos, a spus el. Uităte numai cum luceşte şiscânteiază. Fireşte, este nucleul şi centrul crimei. Orice piatră bună este aşa ceva. Sunt momelile favorite ale diavolului. În cazul pietrelor mai mari şi mai vechi, fiecare faţetă înseamnă o faptă sângeroasă. Această piatră nu are încă douăzeci de ani. A fost găsită în malul fluviului Amoy în sudul Chinei, şi este neobişnuită prin aceea că are toate caracteristicile carbunculului, cu excepţia faptului că are culoarea albastră în loc de roşu rubiniu. În ciuda lipsei sale de vechime, a avut deja un trecut sinistru. Această piatră de 2,6 grame din cărbune cristalizat a provocat două crime, un atac cu vitriol, o sinucidere şi câteva jafuri. Cine s-ar putea gândi că o jucărie atât de frumoasă ar putea să te ducă la spânzurătoare şi închisoare? O s-o închid acum în seiful meu, şi o să-i trimit un rând contesei să-i spun că o avem. Crezi că acest om, Horner, este nevinovat? Nu pot spune. Ei bine, atunci, crezi că celălalt, Henry Baker, a avut ceva deaface cu aceasta? Cred că este mai probabil ca Henry Baker să fie un om absolutnevinovat, care na avut nici cea mai mică idee că pasărea pe care o ducea avea o valoare mult mai mare decât dacă ar fi fost făcută din aur masiv. Voi afla însă aceasta pe baza unui test foarte simplu, dacă ni se răspunde anunţului. Şi nu poţi face nimic până atunci? Nimic. În acest caz, o sămi văd de ocupaţia obişnuită. Dar o să măîntorc deseară la ora pe care ai menţionat-o, căci vreau să văd soluţia unei probleme atât de încurcate. Voi fi foarte bucuros să te văd. Iau cina la şapte. Cred că o să amsitar. Apropo, date fiind întâmplările din urmă, poate ar trebui săi cer doamnei Hudson să-i cerceteze guşa. Am fost reţinut de un caz şi de abia după şase jumătate am ajuns din nou pe strada Baker. Pe când mă apropiam de casă, am zărit un bărbat înalt cu o bonetă scoţiană şi o manta încheiată până la bărbie aşteptând afară în semicercul strălucitor proiectat de fereastră. Exact când am sosit, uşa a fost deschisă şi am fost conduşi în camera lui Holmes. Sunteţi domnul Henry Baker, presupun, a spus el, ridicândusedin fotoliu şi salutându-l pe vizitator, cu aerul său amabil care îi venea atât de uşor şi prompt. Vă rog luaţi acest scaun lângă foc, domnule Baker. Este o noapte rece, şi observ că circulaţia dumitale este mai obişnuită cu vara decât cu iarna. Ah, Watson, ai picat exact la momentul potrivit. Aceasta este pălăria dumitale, domnule Baker? Da, domnule, aceasta este fără îndoială pălăria mea. Era un bărbat mare cu umeri rotunzi, un cap masiv şi o faţă lată, inteligentă, terminându-se într-o barbă castanie, încărunţită şi ascuţită. O roşeaţă pe nas şi obraji şi tremurul uşor al mâinii întinse mi-au adus în minte presupunerea lui Holmes privind obiceiurile acestuia. Redingota sa neagră demodată era încheiată la toţi nasturii, avea gulerul ridicat, iar încheieturile uscăţive i se iveau din mâneci, fără să se vadă vreo manşetă sau cămaşă. Vorbea într-o manieră înceată şi sacadată, alegându-şi cuvintele cu grijă, şi făcea pe ansamblu impresia unui om învăţat care a fost bătut de soartă. Am păstrat aceste lucruri câteva zile, a spus Holmes, pentru că amaşteptat să găsim vreun anunţ de la dumneata în care săţi dai adresa. Nu înţeleg de ce nu aţi făcut-o. Vizitatorul nostru a râs mai degrabă ruşinat. Nu prea am avut aşa de mulţi şilingi pe cât obişnuiam să amodată, a remarcat el. Nam avut nici o îndoială că banda de huligani care m-a atacat a luat cu ea atât pălăria cât şi gâscă. N-am vrut să cheltuiesc mai mulţi bani în încercarea lipsită de speranţă de a le recupera. Foarte firesc. Apropo, în ceea ce priveşte pasărea, am fostobligaţi so mâncăm. Aţi mâncato?! Vizitatorul s-a ridicat pe jumătate de pe scaunulsău, în tulburarea care la cuprins. Da, nar fi folosit nimănui să n-o fi făcut. Dar presupun căaceastă gâscă de pe bufet, care are cam aceeaşi greutate şi este absolut proaspătă, va fi la fel de bună pentru dumneata? Oh, sigur, sigur, a răspuns domnul Baker cu un oftat de uşurare. Fireşte, avem încă penele, picioarele, guşa şi aşa mai departedin pasărea dumitale, prin urmare dacă doriţi… Omul a izbucnit întrun râs puternic. Aş putea să le folosesc ca suveniruri ale aventurii mele, a spusel, dar dincolo de asta nu pot vedea la ce miar putea sluji părţile împrăştiate ale fostei mele cunoştinţe. Nu, domnule, cred că, având permisiunea dumitale, o să-mi limitez atenţia la excelenta pasăre pe care o zăresc pe bufet. Sherlock Holmes mi-a aruncat o privire ascuţită, dând uşor din umeri. Iatăvă pălăria, atunci, şi pasărea, a spus el. Apropo, v-arderanja să-mi spuneţi de unde aţi procurat-o pe cea din urmă? Sunt întrucâtva expert în păsări de curte, şi rar am mai văzut o gâscă atât de bine făcută. Fireşte, domnule, a spus Baker, care se ridicase şi îşi vârâseposesiunea nou însuşită sub braţ. Suntem câţiva care frecventăm hanul Alpha, în apropiere de Muzeu, stăm chiar în muzeu în timpul zilei, înţelegeţi. În acest an, buna noastră gazdă, pe nume Windigate, a format un club al gâştelor, prin intermediul căruia, în schimbul câtorva pence pe săptămână urma să primim fiecare câte o pasăre la Crăciun. Miam plătit corect banii, iar restul vă este cunoscut. Vă sunt foarte îndatorat, domnule, căci o bonetă scoţiană nu se potriveşte nici cu vârsta, nici cu seriozitatea mea. Într-o manieră comic de pompoasă, s-a înclinat solemn în faţa noastră şi a plecat. Asta în ceea cel priveşte pe domnul Baker, a spus Holmes, dupăce a închis uşa în urma lui. Este cât se poate de sigur că nu ştie absolut nimic despre această chestiune. Ţi-e foame, Watson? Nu în mod deosebit. Atunci îţi sugerez să ne transformăm cina în supeu şi să urmămacest indiciu cât este încă cald. Neapărat. Era o noapte extrem de rece, deci ne-am pus mantalele şi ne-am înfăşurat fulare în jurul gâturilor. Afară, stelele străluceau rece pe cerul fără nori, iar respiraţia trecătorilor străpungea aerul ca nişte împuşcături. Paşii noştri răsunau clar şi zgomotos pe când ne deplasam ritmic prin cartierul doctorilor, strada Wimpole, strada Harley şi astfel prin strada Wigmore în strada Oxford. Într-un sfert de oră am ajuns în Bloomsbury la hanul Alpha, care este un mic han pe colţul uneia din străzile care intră în Holborn. Holmes a deschis uşa bufetului şi a comandat două pahare de bere proprietarului rumen la faţă, cu şorţ alb. Dacă este la fel de bună ca gâştele dumneavoastră, bereadumitale trebuie să fie excelentă, a spus el. Gâştele mele! Omul a părut a fi surprins. Da. Am vorbit numai acum o jumătate de oră cu domnul HenryBaker, care a fost membru al clubului dumneavoastră de gâşte. Ah! Da, înţeleg. Dar vedeţi, domnule, nu sunt gâştele noastre. Aşa! Ale cui sunt atunci? Păi, am cumpărat două duzini de la un vânzător din CoventGarden. Realmente? Îi ştiu pe unii dintre ei. Despre care e vorba? Numele lui este Breckinridge. Ah! Nul cunosc. Păi în sănătatea dumitale, domnule, şi pentruprosperitatea casei dumitale. Noapte bună. Acuma, în ceea cel priveşte pe domnul Breckinridge, acontinuat el, încheindu-se la manta când am ieşit în aerul îngheţat. Ţine minte, Watson, că deşi avem un lucru atât de simplu ca o gâscă la un capăt al acestui lanţ, avem la celălalt un om care va primi cu siguranţă şapte ani de închisoare, dacă nu îi putem dovedi nevinovăţia. Este posibil ca investigaţia noastră să-i confirme numai vinovăţia, dar în orice caz, urmăm o pistă care a fost trecută cu vederea de poliţie şi care ne-a fost oferită de o şansă neobişnuită. Hai s-o urmăm până la capăt. Cu feţele spre sud, deci, şi marş rapid! Am traversat Holborn, am luat-o pe strada Endell şi astfel, printr-un zigzag de străzi murdare, am ajuns în piaţa Covent Garden. Una dintre prăvăliile cele mai mari avea pe ea numele lui Breckinridge, iar proprietarul, un bărbat cu o faţă ascuţită ca de cal şi cu nişte favoriţi îngrijiţi ajuta un băiat să tragă obloanele. Bună seara. Este o noapte rece, a spus Holmes. Vânzătorul a dat din cap, aruncând o privire întrebătoare spre tovarăşul meu. Nu mai aveţi gâşte, din câte văd, a continuat Holmes, arătândlespezile de marmură goale. O să aveţi cinci sute mâine dimineaţă. Asta nu mă ajută. Păi, mai sunt câteva pe tejgheaua luminată de gaz. Ah, dar dumneavoastră miaţi fost recomandat. De cine? De proprietarul lui Alpha. O, da. Iam trimis două duzini. Au fost nişte păsări excelente. De unde leaţi procurat? Spre surpriza mea, întrebarea i-a provocat vânzătorului o ieşire de furie. Acuma, domnule, a spus el, ţinând capul ridicat şi mâinile înşolduri, unde vreţi să ajungeţi? Hai să vorbim pe şleau acum. Este foarte clar. Aş vrea să ştiu cine va vândut gâştele pe carele-aţi trimis la Alpha. Ei bine, atunci, no să vă spun. Ei acum! O, nu este ceva important, dar nu înţeleg de ce sunteţi atât denervos din pricina unui astfel de nimic. Nervos! Aţi fi poate la fel de nervos, dacă aţi fi fost la fel desâcâit ca mine. Odată ce am plătit nişte bani buni pentru un lucru bun, afacerea ar trebui să se încheie aici. Dar, în loc de asta, sunt asaltat cu „Unde sunt gâştele?” şi „Cui i leai vândut?” şi „Ce vrei în schimbul gâştelor?” Auzind zarva ce se face în legătură cu ele, ai crede că au fost singurele gâşte din lume. Păi, nam nici o legătură cu persoanele care v-au pus astfel deîntrebări, i-a spus Holmes indiferent. Dacă nu vreţi să ne spuneţi, prinsoarea cade, asta-i tot. Dar sunt întotdeauna gata să-mi susţin opiniile în ceea ce priveşte păsările de curte, şi am pariat pe cinci lire că pasărea pe care am mâncat-o a fost crescută la ţară. Ei bine, atunci, aţi pierdut cele cinci lire, căci a fost crescută laoraş, a spus furios vânzătorul. Nu poate fi adevărat. Vă spun că aşa este. Nu cred. Credeţi că ştiţi mai multe despre orătănii decât mine, care mam ocupat de ele de când eram mic copil? Vă spun că toate acele, păsări care au ajuns la Alpha au fostcrescute la oraş. No să mă convingeţi niciodată să cred aşa ceva. Vreţi să faceţi oprinsoare atunci? Doar o să vă iau banii, căci ştiu că am dreptate. Dar pariez pe oliră, numai ca să vă învăţ să nu fiţi încăpăţânat. Vânzătorul a chicotit foarte iritant. Adumi registrele, Bill, a spus el. Băiatul a adus un volum mic şi subţire şi unul mare şi unsuros, aşezându-le împreună sub lampa ce atârna. Acum, domnule Plin de sine, a spus vânzătorul, am crezut că numai am gâşte, dar înainte de a termina veţi descoperi că mai este una în prăvălia mea. Vedeţi acest registru mic? Ei bine? Aceasta este lista persoanelor de la care cumpăr. O vedeţi? Bineatunci, aici pe această pagină sunt persoanele de la ţară, iar numerele de sub numele lor indică locul unde sunt socotelile în registrul cel mare. Acum! Vedeţi această pagină scrisă cu cerneală roşie? Bine, aceasta este o listă cu furnizorii mei de la oraş. Acuma, uitaţivă la cel de-al treilea nume. Pur şi simplu, citiţi-l cu voce tare. Doamna Oakshott, drumul Brixton, nr.L17– 249, a citit Holmes. Exact. Acuma căutaţi asta în registru. Holmes a căutat la pagina indicată. Iată, doamna Oakshott, drumul Brixton, nr. L 17, furnizor deouă şi orătănii. Ei, acum, care este ultima însemnare? 22 decembrie. Douăzeci şi patru de gâşte cu 7 şilingi şi 6 pence. Exact. Poftim. Şi sub asta? Vândute domnului Windigate de la Alpha cu 12 şilingi. Ce mai puteţi spune acum? Sherlock Holmes arăta foarte întristat. A scos o liră din buzunar şi a aruncat-o pe dale, îndepărtându-se cu aerul unui om al cărui dezgust este prea adânc pentru a fi exprimat în cuvinte. Câţiva metri mai încolo, s-a oprit sub un felinar, râzând încet şi cu poftă, după cum îi era felul. Când vezi un om cu favoriţii tăiaţi în acel fel şi cu sticluţa de ginieşindui din buzunar, poţi întotdeauna să-l atragi cu un pariu, a spus el. Cred că nici dacă i-aş fi oferit 100 de lire, nu mi-ar fi dat nişte informaţii atât de complete ca acelea pe care mi le-a dat în ideea că îmi făcea rău cu această prinsoare. Ei bine, Watson, cred că ne apropiem de sfârşitul căutărilor noastre, şi singurul aspect care rămâne să fie clarificat este dacă ar trebui să mergem la această doamnă Oakshott în seara asta, sau dacă ar trebui s-o facem mâine. Din ceea ce a spus acel tip morocănos, este clar că mai există şi alţii pe lângă noi care sunt îngrijoraţi în această privinţă şi ar trebui… Remarcile sale au fost întrerupte brusc de o gălăgie puternică care venea dinspre tejgheaua pe care tocmai o părăsisem. Întorcândune, am văzut un individ scund cu faţa ca de şobolan stând în mijlocul cercului de lumină gălbuie proiectată de lampa care se bălăngănea, în timp ce Breckinridge, vânzătorul, încadrat de uşa prăvăliei, îşi agita teribil pumnii la arătarea care se ferea. Mam săturat de voi şi de gâştele voastre, a strigat el. Aş vrea săvă duceţi toţi dracului. Dacă mai veniţi să mă sâcâiţi cu discuţiile voastre prosteşti, o să asmut câinele pe voi. O aduceţi pe doamna Oakshott aici şi o să-i răspund, dar ce aveţi voi de-a face cu asta? Am cumpărat cumva gâştele de la voi? Nu; dar una din ele a fost a mea, sa văietat omuleţul. Ei bine, atunci, cerei-o doamnei Oakshott. Ea mia spus să vă întreb pe dumneavoastră. Păi, poţi săl întrebi pe regele Prusiei, la cât îmi pasă mie. M-amsăturat de povestea asta. Ieşi de aici! S-a năpustit sălbatic înainte, iar cel care întreba a dispărut în întuneric. Ce bine! Asta sar putea să ne scutească de o vizită peBrixtonRoad, mi-a şoptit Holmes. Vino cu mine şi o să vedem care-i treaba cu acest individ. Trecând printre grupurile risipite de oameni care hoinăreau pe lângă tarabele luminate, tovarăşul meu l-a ajuns cu repeziciune pe omuleţ, şi l-a atins pe umăr. Acesta s-a întors brusc, şi la lumina gazului am putut observa că îi dispăruse de pe faţă orice urmă de culoare. Cine sunteţi, atunci? Ce doriţi?, a întrebat el cu o vocetremurătoare. Mă scuzaţi, ia spus Holmes cu blândeţe, dar am auzit fără săvreau întrebările pe care tocmai ce i le-aţi pus vânzătorului. Cred că vaş putea fi de ajutor dumneavoastră? Cine sunteţi dumneavoastră? Cum aţi putea şti ceva despreasta? Numele meu este Sherlock Holmes. Este ocupaţia mea să ştiuceea ce alţi oameni nu ştiu. Dar nu puteţi şti ceva despre asta? Scuzaţimă, ştiu totul despre asta. Încercaţi să daţi de urma uneigâşte care a fost vândută de doamna Oakshott de pe BrixtonRoad unui negustor numit Breckinridge, iar de acesta, la rândul lui, domnului Windigate de la Alpha, iar de el clubului său, al cărui membru este domnul Henry Baker. O, domnule, dumneavoastră sunteţi exact persoana pe care amdorit so întâlnesc, a strigat omuleţul cu mâinile întinse şi degetele-i tremurând. Nici nu vă pot spune cât de interesat sunt de această poveste. Sherlock Holmes a strigat o trăsură care trecea. În acest caz, ar fi mai bine să discutăm despre aceasta întrocameră confortabilă decât în această piaţă în care bate vântul, a spus el. Dar înainte de a merge mai departe, vă rog, spuneţi-mi pe cine am onoarea de a ajuta. Omul a ezitat o clipă. Numele meu este John Robinson, a răspuns el cu o privirepiezişă. Nu, nu, numele dumneavoastră adevărat, a spus Holmesamabil. Este întotdeauna inconvenabil să faci afaceri cu o persoană cu nume fals. O roşeaţă s-a ivit pe obrajii albi ai necunoscutului. Ei bine, a spus el, numele meu adevărat este James Ryder. Exact. Servitor principal la hotelul Cosmopolitan. Vă rog intraţiîn această birjă şi o să pot să vă spun în curând tot ceea ce doriţi să aflaţi. Omuleţul stătea uitându-se de la unul la celălalt dintre noi, cu nişte ochi pe jumătate speriaţi, pe jumătate plini de speranţă, ca unul care n-ar fi fost sigur dacă se afla în faţa unui chilipir sau a unei catastrofe. Apoi a intrat în birjă şi într-o jumătate de oră eram înapoi în salonul de pe strada Baker. În timpul călătoriei n-am vorbit deloc, dar respiraţia intensă şi firavă a însoţitorului nostru, precum şi încleştarea şi descleştarea mâinilor sale indicau încordarea nervoasă în care se afla. Iatăne ajunşi!, a spus Holmes vesel, pe când intram pe rând în cameră. Focul este foarte binevenit pe o vreme ca asta. Se pare că vă este frig, domnule Ryder. Vă rog, aşezaţivă în fotoliul de nuiele. O sămi încalţ papucii înainte de a rezolva această mică problemă a dumneavoastră. Ei bine, deci! Doriţi să aflaţi ce s-a întâmplat cu gâştele acelea? Da, domnule. Sau mai degrabă, îmi închipui, cu gâsca aceea. Cred că eraţiinteresat de o pasăre anume albă, cu o dungă neagră dea curmezişul cozii. Ryder tremura de emoţie. O, domnule, a strigat el, puteţi sămi spuneţi unde a ajuns?- A ajuns aici. Aici? Da, şi sa dovedit a fi o pasăre extrem de neobişnuită. Nu mămir că sunteţi interesat de ea. A făcut un ou după ce murise, cel mai frumos, strălucitor ou albastru care s-a văzut vreodată. Îl am aici în muzeul meu. Vizitatorul nostru s-a ridicat în picioare clătinându-se, şi s-a prins cu mâna dreaptă de poliţa de deasupra căminului. Holmes a descuiat seiful său şi a ridicat carbunculul albastru, care strălucea ca o stea, cu o lucire rece, scânteietoare, multiplicată de faţetele sale. Ryder stătea holbându-se cu faţa contractată, nesigur dacă să-l ceară sau să se dezică de el. Crima dumneavoastră a fost descoperită, ia spus Holmes încet.Revino-ţi, omule, sau altminteri o să cazi în foc! Dă-i braţul şi ajută-l să se aşeze pe scaun, Watson. Nare destulă îndrăzneală să-şi asume crima făcută nepedepsit. Dă-i puţin brandy. Aşa! Acuma mai arată puţin a om. Cao fărâmă de om, în orice caz! Pentru o clipă, acesta s-a clătinat aproape să cadă, dar paharul de brandy i-a adus ceva culoare în obraji, şi stătea acum holbându-se cu o privire speriată la acuzatorul său. Dispun aproape de toate faptele şi de toate dovezile care îmisunt necesare, deci există puţine lucruri pe care e necesar să mi le spuneţi. Totuşi, acele puţine fapte pot fi elucidate astfel încât cazul să fie pe deplin rezolvat. Auziseşi, Ryder de această piatră albastră a contesei de Morcar? Catherine Cusack a fost aceea care mia spus de ea, a spus el cuo voce hârâită. Înţeleg, servitoarea doamnei. Ei bine, tentaţia de a face avere peneaşteptate şi atât de uşor a fost mai tare decât tine, aşa cum a fost pentru oameni mai puternici înaintea ta; dar nu ai fost foarte onest în privinţa mijloacelor pe care leai folosit. Mi se pare, Ryder, că ai stofă de mare nemernic. Ai ştiut că acest om, Horner, instalatorul, a fost implicat în ceva asemănător înainte, şi că bănuiala va fi cu atât mai mult îndreptată împotriva sa. Ce ai făcut atunci? Aţi inventat o treabă de făcut în camera doamnei respective, tu şi complicea ta, Cusack, şi aţi făcut în aşa fel încât acesta să fie trimis s-o rezolve. Apoi, când a plecat, aţi forţat caseta cu bijuterii, aţi dat alarma şi aţi făcut ca acest om nefericit să fie arestat. Apoi ai… Ryder s-a aruncat brusc pe covor, prinzând genunchii tovarăşului meu. Pentru Dumnezeu, fievă milă!, a ţipat el ascuţit. Gândiţi-vă latatăl meu! La mama mea! Asta le va zdrobi inimile. N-am făcut niciodată înainte ceva rău! Şi nu o să mai fac vreodată. O să jur pe Biblie. O, nu înştiinţaţi tribunalul! Pentru numele lui Christos, nu o faceţi! Întoarcete pe scaun!, i-a spus Holmes poruncitor. Este foarteuşor să îngenunchezi şi să te târăşti acum, dar nu te-ai gândit deloc la acest biet Horner acuzat de o crimă de care habar nu avea. O să dispar, domnule Holmes, o să plec din ţară, domnule.Astfel, acuzaţia împotriva lui va fi retrasă. Hm! O să vorbim despre asta. Şi acum hai să auzim relatareaexactă a pasului următor. Cum a ajuns piatra în gâscă, şi cum a ajuns gâsca în piaţă? Spunene adevărul, căci asta este singura ta şansă de salvare. Ryder şi-a trecut limba peste buzele uscate. O să vă spun totul exact cum sa întâmplat, domnule, a spus el.Atunci când Horner a fost arestat, mi s-a părut că ar fi cel mai bine să dispar imediat cu piatra, căci nu puteam şti în ce moment poliţia ar fi putut hotărî să mă percheziţioneze pe mine şi camera mea. Nu exista nici un loc în hotel unde sar fi aflat în siguranţă. Am ieşit, ca şi cum aş fi avut un comision de făcut, şi m-am îndreptat spre casa surorii mele. S-a măritat cu un bărbat numit Oakshott şi locuia pe BrixtonRoad, unde creştea orătănii pentru piaţă. Fiecare persoană pe care am întâlnit-o pe drum mi s-a părut a fi poliţist sau detectiv; şi, deşi era o noapte rece, până să ajung pe BrixtonRoad, sudoarea îmi şiroia pe faţă. Sora mea m-a întrebat ce se întâmplase şi de ce eram atât de palid; dar i-am spus că eram tulburat din pricina furtului bijuteriei de la hotel. Apoi m-am dus în curtea din spate şi am fumat puţin, întrebându-mă ce era cel mai bine de făcut. Am avut odată un prieten numit Maudsley, care devenise complet imoral şi tocmai ce-şi executa pedeapsa la Pentonville. Într-o zi m-am întâlnit cu el şi a început să-mi vorbească despre procedeele hoţilor şi cum plasau ceea ce furau. Ştiam că era sincer cu mine căci ştiam ceva lucruri despre el; deci m-am hotărât să mă duc la Kilburn, unde locuia, şi să-i spun ce am făcut. Mi-ar fi putut spune cum să vând piatra. Dar cum să ajung la el în siguranţă? Mă gândeam la suferinţele prin care trecusem venind de la hotel. Puteam fi arestat şi percheziţionat în orice moment, şi mi-ar fi găsit piatra în buzunarul vestei. În momentul respectiv, mă sprijineam de zid şi mă uitam la gâştele care mergeau legănat pe lângă picioarele mele, când mi-a venit brusc o idee cum aş fi putut învinge cel mai bun detectiv care a trăit vreodată. Cu câteva săptămâni în urmă, sora mea îmi spusese că pot avea cea mai bună gâscă ca dar de Crăciun, şi ştiam că întotdeauna se ţinea de cuvânt. Aveam să-mi iau gâsca acum, şi aveam să-mi duc piatra la Kilburn în ea. În curte era un mic şopron, şi am împins una din păsări în spatele lui, una mare şi frumoasă, albă cu o coadă dungată. Am prins-o, şi, deschizându-i cu forţa ciocul, i-am împins piatra pe gâtlej în jos, până unde am putut ajunge cu degetul. Pasărea a înghiţit-o şi am simţit cum piatra a trecut prin gâtlejul ei ajungând în guşă. Dar creatura a început să dea din aripi şi să se zbată, şi sora mea a ieşit să vadă ce se întâmpla. Când m-am întors să-i vorbesc, animalul a scăpat şi a zburat printre celelalte. Ce făceai cu pasărea aceea, Jem?, spune ea. Păi, am spus eu, ai zis cămi dai una de Crăciun şi le încercam săvăd care este cea mai grasă. O, spune ea, pe a ta am puso deoparte, o numim pasărea luiJem. Este cea mare şi albă de acolo. Sunt douăzeci şi şase, una pentru tine, una pentru noi şi două duzini pentru piaţă. Mulţumesc, Maggie, zic eu: dar dacă nu te deranjează, aş vreaomai degrabă pe aceea de care tocmai ce mă ocupam. Cealaltă este mai grea cu trei livre, a spus ea, şi am îngrăşatospecial pentru tine. Nu contează. O so am pe cealaltă şi o s-o iau acum, am spus eu. O, cum vrei, a spus ea, puţin iritată, pe care o vrei atunci? Cea albă cu o dungă pe coadă, cea din mijlocul cârdului. O, foarte bine. Omoaro şi ia-o cu tine. Ei bine, am făcut ceea ce a spus, domnule Holmes, şi am căratpasărea tot drumul până la Kilburn. Iam spus amicului meu ce făcusem, căci era o persoană căreia îţi venea uşor să-i spui aşa ceva. A râs până s-a înecat, şi am luat un cuţit şi am tăiat gâscă. Am îngheţat văzând că nu era nici urmă de piatra mea, şi mi-am dat seama că făcusem o greşeală teribilă. Am lăsat pasărea, m-am repezit înapoi la sora mea, şi m-am năpustit în curtea din spate. Nu mai era nici o pasăre acolo. Unde au dispărut toate, Maggie?, am strigat eu. La negustor, Jem. Care negustor? Breckinridge din Covent Garden. Dar era vreo alta cu o coadă dungată?, am întrebat, la fel cuaceea pe care am aleso? Da, Jem; au fost două cu dungă pe coadă şi nam pututniciodată să le deosebesc. Ei bine, atunci, fireşte că mi-am dat seama ce se întâmplase, şi am fugit cât de repede am putut la acest om, Breckinridge; dar vânduse lotul imediat şi nu a vrut să-mi spună un singur cuvânt la cine. L-aţi auzit dumneavoastră înşivă în seara asta. Totdeauna mi-a răspuns la fel. Sora mea crede că sunt pe cale să înnebunesc. Uneori cred asta chiar şi eu. Iar acum, acum sunt etichetat hoţ, fără să fi atins vreodată bogăţia pentru care mi-am vândut sufletul. Dumnezeu să-mi ajute! Dumnezeu să-mi ajute! A izbucnit în nişte hohote convulsive de plâns, îngropându-şi faţa în mâini. A urmat o tăcere îndelungată, întreruptă numai de respiraţia lui greoaie şi de bătăile ritmice făcute de Sherlock Holmes cu vârfurile degetelor pe marginea mesei. Apoi prietenul meu s-a ridicat şi a deschis uşa. Ieşi!, a spus el. Ce, domnule! O, Dumnezeu să vă binecuvânteze! Nici un cuvânt în plus. Ieşi! Şi n-a mai fost nevoie de vreun cuvânt. S-a auzit o forfotă, un tropăit pe scări, pocnetul uşii şi paşi fugind, răsunând clar pe stradă. La urma urmei, Watson, a spus Holmes, întinzânduşi mâna după pipa de lut, nu sunt plătit de poliţie să-i acopăr lipsurile. Dacă Horner ar fi în pericol, ar fi altceva; dar acest individ nu va apărea să depună mărturie împotriva lui, iar cazul va fi abandonat. Presupun că de fapt comut o pedeapsă, dar este posibil că salvez un suflet. Acest individ nu va mai face rău; este prea înfricoşat. Trimite-l la închisoare acum, şi faci din el un puşcăriaş pe viaţă. În plus, este sezonul iertării, întâmplarea ne-a scos în cale o problemă extrem de specială şi ciudată, iar soluţionarea ei este propria-i recompensă. Dacă ai fi atât de bun să tragi de clopoţel, doctore, vom începe o altă investigaţie în care principala protagonistă va fi tot o pasăre.

I. AVENTURA DE LA VISTERIA LODGE   l. CIUDATA ÎNTÂMPLARE A DOMNULUI JOHN SCOTT ECCLES   Scrie în jurnalul meu că spre sfârşitul lui martie 1892, era o zi friguroasă şi bătută de vânt. Holmes primise o telegramă în timp ce stăteam la masă şi scrisese în grabă răspunsul. Nu scosese nici un cuvânt, dar se vedea că îl muncea ceva; se oprise în faţa căminului, adâncit în gânduri, trăgea din pipă şi arunca din când în când o privire asupra depeşei. Deodată, se întoarse spre mine, clipind răutăcios: — Watson, tu care eşti om învăţat, spune-mi, te rog, definiţia cuvântului „grotesc". — Ciudat, izbitor — i-am sugerat eu. La auzul explicaţiei mele, Holmes scutură din cap. — Nu-i de ajuns, spuse el: cuvântul mai implică şi sensul de tragic — cumplit. Dacă te gândeşti la istoriile acelea cu" care i-ai împuiat capul cititorului tău atât de răbdător, ai să recunoşti cat de des se amestecă grotescul cu  crima! Ia adu-ţi aminte de cazul acela banal al  oamenilor cu capul roşu. La început părea grotesc, pentru ca apoi să termine cu o tentativă de spargere disperată. Sau, să zicem, afacerea aceea atât de grotescă a celor cinci sâmburi de portocală, care a dus de-a dreptul la un complot criminal. Cuvântul acesta îmi dă de gândit. — E cazul aici ? l-am întrebat eu. Holmes citi telegrama cu glas tare. — „Mi s-a întâmplat ceva cat se poate de necrezut şi de grotesc. Pot să vă cer sfatul ? Scott Eocles, Oficiul Poştal Charing Cross." — Bărbat sau femeie ? am întrebat. — Bărbat, fără doar şi poate. O femeie n-ar fi trimis o telegramă cu răspuns plătit. Ar fi venit singură. — Ai de gând să-l primeşti ? — Dragă Watson, ştii doar cum mă plictisesc de când l-am băgat în puşcărie pe colonelul Carruthers. Creierul meu e ca o maşină de soi, care se sfarmă în bucăţi, dacă nu e folosită la treaba pentru care a fost concepută. Viaţa e banală, ziarele sterpe; se pare că în lumea crimelor curajul şi romantismul au pierit pe vecie. Şi atunci ce să mă mai întrebi dacă sunt gata să mă apuc de o altă afacere oricât de neînsemnată ar fi ea. Ei, dar dacă nu greşesc a venit şi clientul nostru. Un pas măsurat se auzi pe trepte, şi o clipă mai târziu, un domn respectabil şi plin de morgă, trupeş, înalt, şi cu favoriţi cărunţi, fu poftit înăuntru. Povestea vieţii i se citea pe chipul lui grav şi în manierele-i căutate. Era din cap până-n picioare, de la ghetre până la ochelarii lui cu ramă de aur, conservator, bigot, bun cetăţean, tradiţionalist şi formalist până în vârful unghiilor. Ceva însă, o întâmplare nemaipomenită, îi tulburase calmul lui înnăscut. Părul i se făcuse măciucă, obrajii îi erau îmbujoraţi, aprinşi şi se vedea că e tulburat. Intră de-a dreptul în miezul problemei. — Am trecut printr-o împrejurare ciudată si neplăcută, domnule Holmes — spuse el. De când sunt, n-am fost pus într-o asemenea soluție. Nici nu vă închipuiţi cat de supărător este. Dar trebuie să vă dau unele explicaţii. Simţeam că plesneşte de furie, şi pufnea de mânios ce era. -— Vă rog să luaţi loc, domnule Scott Eccles — spuse Holmes cu blândeţe. îmi daţi voie mai întâi să vă întreb ce vă aduce la mine ? — Ei bine, domnule, chestiunea nu pare să fie de competenţa poliţiei şi totuşi, după ce veţi auzi faptele, veţi fi de acord că nu putem lăsa lucrurile aşa. Detectivii particulari nu mi-au fost niciodată simpatici, cum însă am auzit de dvs... — Chiar aşa. Dar de ce n-aţi venit imediat ? — Nu înţeleg. Holmes aruncă o privire la ceas. — E două şi un sfert, spuse el. Telegrama aţi expediat-o pe la unu. Cu toate acestea, ajunge să vadă cineva cum sunteţi îmbrăcat, ca să-şi dea seama că supărările dvs. au început din clipa în care v-aţi trezit. Clientul nostru îşi netezi părul nepieptănat şi îşi trecu palma peste barba nerasă. — Aveţi dreptate, domnule Holmes. Am uitat şi de toaletă! Eram fericit că pot să ies dintr-o asemenea casă. Dar până să vin la dvs., am mai umblat să aflu câte ceva. M-am dus la agenţia de închirieri, unde mi s-a spus că domnul Gardian îşi achitase chiria şi că la Visteria Lodge totul e în ordine. — Ei, hai, hai — spuse Holmes râzând. Parcă aţi fi amicul meu, doctorul Watson. Şi el are prostul obicei să înceapă cu sfârşitul. Vă rog să vă adunaţi gândurile şi să-mi istorisiţi la rând, şi fără să omiteţi nimic, ce anume v-a făcut să porniţi după sfat şi ajutor, aşa neras şi nepieptănat, cu botinele şi jiletca încheiate pe dos. Clientul nostru îşi lăsă privirile în pământ. Pe faţă i se citea regretul că se prezentase în faţa noastră într-o ţinută atât de nepotrivită. — Cred şi eu că arăt în halul acesta, domnule Holmes. După câte ştiu nu mi s-a întâmplat aşa ceva de când sunt. Dar după ce am să vă povestesc toată întâmplarea asta ciudată, cu siguranţă că veţi recunoaşte şi dvs. că nu sunt de condamnat. Dar nici nu apucă să-şi spună povestea.., Afară se auzi zarvă şi doamna Hudson deschise uşa poftind înăuntru doi bărbaţi voinici, cu un aer oficial. Unul era inspectorul Greggson de la Scotland Yard, pe care îl cunoşteam foarte bine — un ofiţer energic, curajos şi destul de priceput. Dădu mâna cu Holmes şi îl prezentă pe camaradul lui — inspectorul Ilavnes, de la poliţia din Surrey. — Umblăm după acelaşi vânat, domnule Holmes, şi urma ne-a adus in direcţia asta. Își întoarse privirile-i pătrunzătoare spre musafirul nostru. — Dvs. sunteţi domnul John Scott Eccles, de la Popham House, Lee ? — Da. — V-am urmărit toată dimineaţa. — L-aţi descoperit cu ajutorul telegramei, nu-i aşa ? spuse prietenul meu — Exact domnule Holmes. I-am luat urma . la Oficiul Poştal Charing Cross, şi am venit aici. —- Dar de ce mă urmăriţi ? Ce doriţi ? — Avem nevoie de o declaraţie, domnule Scott Eccles, în legătură cu împrejurările în care a murit domnul Aloysius Gardian, de la Wisteria Lodge, în apropiere de Esher. Clientul nostru sări în picioare cu ochii holbaţi. Chipul lui încremenit se făcu galben ca ceara. — A murit ? A murit, aţi spus ? — Da, domnule, a murit. — Dar cum ? A avut un accident ? — A fost ucis, ucis de-a binelea. — Dumnezeule sfinte ! E îngrozitor ! Doar nu vreţi să spuneţi... doar nu vreţi să spuneţi ca mă bănuiţi ? — Am găsit o scrisoare în buzunarul mortului, din care reiese că aveaţi de gând să dormiţi la el noaptea trecută. — Aşa am şi făcut. — Aha, va să zică aţi dormit acolo? Şi îşi scoase carnetul de însemnări. — Stai puţin, stai puţin, Greggson — spuse Holmes. Nu vrei decât o simplă depoziţie nu-i aşa ? — Şi e de datoria mea să-i pun în vedere domnului Scott Eccles că ar putea fi folosită; împotriva sa. — Domnul Eccles se pregătea să ne spună ce s-a întâmplat, în clipa în care aţi intrat în cameră. Ce zici, Watson, cred că un brandy ou sifon nu i-ar strica. Şi acum, domnule, va rog să treceţi peste faptul că auditoriul dvs a crescut şi să povestiţi cele întâmplate, așa cum aţi făcut-o dacă nu eraţi întrerupt. Vizitatorul nostru dădu brandy-ul peste cap şi faţa îi prinse culoare din nou. După ce aruncă o privire neîncrezătoare spre carnetul inspectorului, îşi începu brusc neaşteptata depoziţie: — Sunt burlac şi cum îmi place societatea, am un cerc larg de prieteni. Printre aceştia se numără şi un fabricant de bere, Melville, retras din afaceri, care locuieşte la Albermale Mansions, Kensington. Acum două săptămâni am fost la el la masă, unde am cunoscut un tânăr — Gardian. După câte am înţeles, era de origine spaniolă şi avea unele legături ou ambasada. Vorbea perfect englezeşte, era manierat şi de când sunt n-am văzut bărbat mai frumos. Ne-am împrietenit. Se părea că i-am fost simpatic chiar din prima clipă. Două zile după ce ne-am cunoscut, a venit să mă vadă la Lee. Şi aşa, dintr-una într-alta, în cele din urmă m-a poftit să petrec la el câteva zile, la Wisteria Lodge, între Esher şi Oxshott. Ieri seară m-am dus la Esher ca să-i răspund la invitaţie. Cunoşteam casa din descrierea pe care mi-o făcuse. Locuia cu un servitor credincios, un concetăţean de-al său care avea grijă de gospodărie. Vorbea şi el englezeşte şi se - ocupa de casă. Mai avea şi un bucătar — excelent bucătar, spunea el — un mulatru pe care l-a cules şi care era un maestru al artelor culinare. Mi-aduc aminte că la un moment dat a remarcat chiar el cat de ciudată era toată gospodăria asta în inima Surrey-ului. M-am declarat de acord, deşi ulterior s-a dovedit cu mult mai ciudată decât mi-am închipuit eu. M-am dus la el — stătea la vreo două mile spre sud de Esher. Avea o locuinţă mare, situată departe de şosea, cu o alee în semicerc, mărginită de tufişuri perene, înalte. Clădirea veche, dărăpănată, abia de se mai ţinea în picioare. Când brişcă trase în faţa uşii leproase şi mâncate de vreme, pe aleea acoperită cu iarbă, m-am întrebat dacă aveam minte să vizitez un om pe care abia îl cunoscusem. Dar omul mi-a deschis uşa, chiar el în persoană, şi m-a primit cum nu se poate mai bine. M-a dat în primire unei slugi — un lacheu tuciuriu şi posomorit, care mi-a luat valiza şi m-a condus în camera mea. Atmosfera din casă era de-a dreptul apăsătoare. Masa am luat-o între patru ochi, dar cu toate că făcea tot ce îi sta în puteri ca să mă distreze, gândurile păreau să-i zboare necontenit. Vorbea într-o doară şi tot ce spunea era atât de încurcat, încât abia de înţelegeam. Bătea întruna darabana cu degetele în masă şi îşi rodea unghiile, dând semne de nelinişte. Cina nu fusese nici bine gătită şi nici servită ca lumea, iar prezenţa posomoritului lacheu, care nu scotea o vorbă, nu era de natură să ne învioreze. Vă asigur că nu o dată, în seara aceea, am simţit dorinţa să mă scuz într-un fel sau altul şi să mă întorc la Lee. Îmi amintesc un lucru care s-ar putea să aibă legătură cu afacerea pe care o anchetează coi doi domni. în clipele acelea nu l-am luat în seamă. Spre sfârşitul mesei, servitorul a înmuiat gazdei un bilet. După ce l-a citit. Gardian mi s-a părut mai distrat şi mai bizar ca înainte. Renunţă la orice încercare de a lega o conversaţie; acum şedea fumând ţigară după ţigară, pierdut în gânduri; ce anume scria în bilet, nu mi-a pomenit. Pe la 11 m-am dus la culcare. Eram fericit. A trecut o vreme şi Gardian şi-a vârât capul pe uşă — în cameră era întuneric — să mă întrebe dacă am sunat. I-am spus că nu. îmi ceru iertare că m-a tulburat la o oră atât de nepotrivită şi îmi spuse că sunt ceasurile unu. Apoi m-am lăsat în voia somnului şi am dormit buştean toată noaptea. Şi acum, ajung la partea cea mai uluitoare a povestirii mele. Când m-am trezit era ziua-n amiaza mare. M-am uitat la ceas. Aproape nouă. Insistasem să fiu sculat la opt, aşa că eram foarte mirat de această neglijenţă. Am sărit din pat şi am sunat după servitor. Nu mi-a răspuns nimeni. Am sunat încă o dată şi încă o dată, dar nimic. Atunci mi-am spus că soneria trebuie să se ii stricat. Mi-am tras hainele cum am putut mai bine şi m-am repezit pe scări în jos, foarte supărat, să cer puţină apă caldă. Vă închipuiţi surprinderea mea când n-am găsit pe nimeni. Am strigat în hol. Nici un răspuns. Atunci am luat-o razna prin camere. Nimeni nicăieri. Cum Gardian îmi arătase în ajun dormitorul lui, am bătut la uşă. Nimic. Am apăsat pe clanţă şi am intrat. încăperea era goală şi patul neatins. Plecase împreună cu ceilalţi. Străinul care-mi fusese gazdă, valetul străin, bucătarul străin, toţi se făcuseră nevăzuţi peste noapte. Aşa s-a încheiat vizita mea la Wisteria Lodge. Sherlock Holmes îşi frecă mâinile şi chicoti de bucurie că îşi îmbogăţea colecţia de aventuri ciudate cu această bizară întâmplare. — După câte îmi dau seama, aţi trecut prin clipe unice — spuse el. Pot să vă întreb, domnule, ce-aţi făcut după aceea ? — Spumegam. Primul meu gând a fost că eram victima unei farse de prost gust. Mi-am făcut bagajul, am trântit uşa holului şi am apucat-o spre Esher cu Valiza în mană. M-am dus la Allan Brothers, cea mai mare agenţie de locaţiuni din regiune, unde am aflat că vila fusese închiriată chiar de acolo. Mi-am spus că nu pentru a râde de mine fugise gazda, ci ca să nu plătească chiria. Era spre sfârşitul lui martie, aşa că scadenţa bătea la uşă. Dar presupunerea mea nu era justificată. Agentul îmi mulţumi că-l prevenisem, dar îmi spuse că chiria fusese plătită dinainte. Atunci, m-am dus la ambasada Spaniei. Acolo nu-l cunoştea nimeni. M-am dus la Melville, în casa căruia l-am întâlnit prima oară pe Gardian, şi am aflat că ştia mai puţine despre el chiar decât.mine. In cele din urmă, când am primit răspunsul la telegrama pe care v-am trimis-o, am venit la dvs., pentru că ştiam că mă veţi scoate din încurcătură. Acum însă, domnule inspector, din câte-am înţeles când aţi intrat, dvs., vă ocupaţi de afacerea aceasta şi mi se pare că s-a întâmplat o nenorocire. Vă asigur că tot ce v-am spus e adevărat şi că n-am idee ce soartă a împărtăşit omul acesta. Singura mea dorinţă este să sprijin justiţia din toate puterile. — Sunt convins de asta, domnule Scott Eccles, sunt convins — spuse inspectorul Greggson prietenos. Trebuie să vă spun că declaraţia dvs. corespunde în întregime faptelor care ne-au fost aduse la cunoştinţă. De pildă, biletul pe care l-a primit în timpul mesei. Nu cumva ştiţi ce a făcut cu el ? — Da, ştiu. Gardian l-a făcut sul şi l-a aruncat în foc. — Ce ai de spus, domnule Baynes ? Detectivul regional era un bărbat trupeş, durduliu şi roşcovan şi dacă nu părea chiar din topor, aceasta se datora doar ochilor lui nemaipomenit de strălucitori, care se pierdeau în cutele adânci ale obrazului şi frunţii. Cu un surâs, trase un petic de hârtie îndoit şi îngălbenit din buzunar. — Căminul avea grătar, domnule Holmes, şi biletul a fost aruncat mai în fund. L-am scos de acolo neatins. Holmes zâmbi aprobator. — Trebuie să fi percheziţionat casa în lege ca să dai peste un petic de hârtie. — Da, domnule Holmes, aşa lucrez eu. Să-l citesc, domnule Greggson ? Detectivul londonez îi făcu semn din cap că da. — Biletul e scris pe hârtie verge obişnuită, fără filigran. Foaia a fost tăiată în patru cu o forfecuţă din câte două tăieturi. Apoi a fost împăturită în trei şi sigilată cu ceară roşie, pe care ar fi picurat-o în grabă apăsând-o cu un obiect neted şi oval. A fost adresată domnului Gardian. Wisteria Lodge. Textul sună după cum urmează: „Culorile noastre, verde şi alb. Verdele deschis, alb închis. Scara principală, primul culoar, a şaptea pe dreapta, serj verde. Doamne ajută. D.« E o mână de femeie, care s-a folosit de o peniţă ascuţită. Adresa a fost însă scrisă cu altă peniţă sau de altă mână. După cum vedeţi, e un scris mai gros şi mai viguros. — Biletul acesta merită toată atenţia, spuse Holmes privindu-l. Trebuie să te felicit, domnule Baynes, pentru grija cu care l-ai studiat. Totuşi, am mai putea adăuga câteva amănunte de mică însemnătate. Sigiliul acesta oval nu e, cu siguranţă, decât un buton de manşetă — nu văd ce altceva ar putea avea forma asta. Foarfeca de care s-a folosit e foarfecă de unghii cu lama curbată. Deşi cele două tăieturi sânt atât de scurte, se vede bine la amândouă aceeaşi curbă uşoară. Detectivul regional chicoti: — Eu ziceam că am stors tot ce se putea şi când colo, tot a mai rămas o picătură. Trebuie să recunosc că nu ştiu nimic despre bilet, afară doar de faptul că ceva se ascunde în spatele lui şi, ca de obicei, e o femeie la mijloc. Cât ţinuse discuţia, domnul Scott Eccles stătuse ca pe ace. — Îmi pare bine că aţi găsit biletul, pentru că văd că vă confirmă spusele mele, făcu el. Dar aş vrea să vă amintesc că tot nu am aflat ce i s-a întâmplat domnului Gardian şi servitorului lui. — In ceea ce îl priveşte pe Gardian — spuse Greggson — e uşor să vă răspund. A fost găsit mort azi dimineaţă, pe Oxshott Common, la aproape o milă de locuinţa lui. Capul îi fusese făcut fărâme. L-au izbit în creştet cu un sac de nisip, sau cu vreo unealtă care nu l-a rănit, ci pur şi simplu i-a sfărâmat capul. Locul unde a fost găsit e departe de orice aşezare omenească. Până la o depărtare de un sfert de milă în jur nu e nici o singură casă. A fost doborât pe la spate; agresorul a continuat să-l lovească şi după ce a murit. Atacul a fost dat cu o furie de necrezut. N-am găsit nici urme de paşi şi nici alte indicii cu privire la criminal. — L-au jefuit ? — Nu. Nici urmă de jaf. — Cruntă întâmplare, tare cruntă şi dureroasă — se tângui domnul Scott Eccles. Şi în ceea ce mă priveşte, e cât se poate de neplăcută. N-am nici un amestec în plimbară asta nocturnă a gazdei mele şi în sfârşitul lui atât de tragic. Cum de am fost amestecat în afacerea asta ? — Foarte simplu, domnule — răspunse inspectorul Baynes. Singurul indiciu pe care l-am găsit în buzunarul mortului e o scrisoare de la dvs., din care reiese că aveaţi de gând să rămâneţi la Wisteria Lodge, chiar în noaptea morţii lui Gardian. Cu ajutorul plicului am stabilit numele şi adresa mortului. Când am ajuns la el acasă, era noua trecute, dar nu v-am găsit nici pe dvs. şi nici pe altcineva. I-am telegrafiat lui Greggson să vă ia urma la Londra, până ce voi termina de percheziţionat Wisteria Lodge. Pe urmă am venit în oraş, m-am întâlnit cu domnul Greggson şi iată-ne. — Cred — făcu Greggson ridicându-se — cred că e cazul să dresăm, actele. Vă rog să ne urmaţi la secţie, domnule Scott Eccles şi să ne daţi o declaraţie scrisă. — Sigur că da, vin imediat. Dar la serviciile dvs. nu renunţ, domnule Holmes. Vă rog să nu precupeţiţi nici bani şi nici eforturi ca să descoperiţi adevărul. Prietenul meu se întoarse spre inspectorul regional. — Sper că nu aveţi nimic împotrivă să colaborăm, domnule Baynes. — E o mare cinste pentru mine, domnule Holmes. — Aţi lucrat foarte iute şi cu multă pricepere, aşa că aş dori să vă întreb dacă există vreun indiciu cu privire la ora exactă a decesului. — Victima era acolo de la unu. Cam la aceeaşi oră a plouat şi cu siguranţă că omul murise înainte. — Dar e cu neputinţă, domnule Baynes — strigă clientul nostru. Glasul lui nu poate fi confundat. Aş putea să jur că el era omul care a intrat la mine în dormitor, la unu, şi mi-a vorbit. — Extraordinar, dar în nici un caz imposibil — zâmbi Holmes. — Aveţi vreo idee ? întrebă Greggson. — La prima vedere, cazul nu pare prea complicat, deşi prezintă unele aspecte inedite şi interesante. Cu toate acestea, ar trebui să cunosc mai bine faptele, înainte să mă încumet, să-mi exprim o părere definitivă. Dar fiindcă veni vorba, când aţi cercetat casa, domnule Baynes, aţi mai găsit şi altceva care să merite atenţia, în afara băieţelului acesta ? Detectivul aruncă o privire ciudată prietenului meu. — Mai sânt vreo două-trei lucruri care merită atenţie. Poate că după ce vom termina treaba la secţie, veţi binevoi să mă însoţiţi acolo şi să-mi spuneţi ce părere aveţi în privinţa lor. — La dispoziţia dvs. — făcu Holmes, sunând. Condu-i pe domnii, doamnă Hudson, şi trimite, te rog, băiatul cu telegrama asta. Să plătească şi cinci şilingi răspunsul. După ce vizitatorii noştri plecară, am rămas o vreme fără să scoatem o vorbă. Holmes fuma ca un şarpe, cu sprâncenele încruntate peste ochii-i pătrunzători şi cu capul repezit înainte, ca în clipele lui de mare concentrare. — Ei, Watson — spuse el întorcându-se brusc spre mine. Ce părere ai ? — Nu ştiu ce rost a avut să-l înşele pe Scott Eccles. — Dar crima ? — Când mă gândesc la dispariţia personalului, îmi vine să cred că şi ei erau amestecaţi și că de aceea au fugit de justiţie. — Şi ăsta e un punct de vedere. Dar dacă e să te iei după aparenţe, trebuie să recunoşti că e foarte ciudat ca cei doi servitori să urzească un complot împotriva lui şi să-l atace tocmai în .noaptea în care se afla un musafir în casă. îl aveau doar la dispoziţie, singur, în orice altă noapte. — Atunci, de ce au fugit ? — Asta-i problema, de ce au fugit ? Iată deci un fapt de care va trebui să ţinem seama. Alt fapt, tot atât de important, e extraordinara întâmplare prin care a trecut clientul nostru, domnul Scott Eccles. Ei, Watson, ce zici ? Crezi că e imposibil să se găsească o explicaţie acestor două fapte atât de însemnate ? Dacă există vreuna care să se potrivească cu biletul acela misterios — cu tot cuprinsul lui ciudat — ei bine, atunci am putea-o accepta deocamdată ca ipoteză. Dacă noile fapte pe care le vom culege, se vor potrivi şi ele, atunci ipoteza noastră va deveni treptat concluzie. — Dar care e ipoteza ? Holmes se lăsă pe spate în fotoliu, cu pleoapele întredeschise. — Trebuie să admiţi, dragă Watson, că ideea unei farse e exclusă. Se pregăteau evenimente grave, aşa cum ne-au arătat-o mai târziu faptele, şi atragerea lui Scott Eccles la Wisteria Lodge trebuie pusă în legătură cu ele. — Dar ce legătură să fi fost ? — Hai să cercetam lucrurile din aproape în aproape. La prima vedere, e ceva nefiresc în ciudata şi neaşteptata prietenie dintre tânărul spaniol şi Scott Eccles. Avansurile le-a făcut primul. S-a dus în vizită la omul nostru, care locuieşte la celălalt capăt al Londrei, chiar a doua zi după ce s-au cunoscut şi a păstrat legătura cu el până l-a invitat la Esher. Ce plănuia el cu Eccles ? La ce-i putea folosi ? Farmec nu are. Nici cine ştie ce inteligent nu e - doar nu-i tocmai el omul care să se potrivească cu un latin iute ca argintul viu. Atunci, de ce tocmai pe el l-a ales Gardian dintre toţi, ca mai nimerit pentru scopurile lui ? Are vreo însuşire aparte ? Da. E tipul englezului respectabil şi omul cel mai indicat ca martor în faţa altui englez. Ai văzut şi tu că nici unul dintre cei doi inspectori n-a visat măcar să-i pună declaraţia la îndoială, aşa neobişnuită cum era. — Dar ce aveau să afle de la el ? — După întorsătura pe care au luat-o lucrurile — nimic, dar totul, dacă ar fi procedat altfel. Aşa văd eu situaţia. —- Aha, putea să-şi facă un alibi. — Exact, dragul meu Watson, putea să-şi facă un alibi. Să presupunem că personalul de la Wisteria Lodge plănuise ceva. Tentativa, oricare ar fi fost ea, trebuia să aibă loc, să zicem, înainte de unu. S-ar putea ca potrivind anume ceasurile, să-l fi silit pe Scott Eocles să se ducă la culcare mai devreme decât îşi închipuia el. în orice caz, se poate să nu fi fost mai mult de douăsprezece atunci când Gardian a încercat să-l facă să creadă că e unu. Dacă Gardian izbutea să-şi ducă planurile la îndeplinire şi să fie înapoi la ora menţionată, avea un răspuns valabil pentru orice acuzaţie. Ireproşabilul britanic îi stătea la dispoziţie, gata să urce în faţa oricărei instanţe, că acuzatul a rămas tot timpul acasă. Era o supapă de siguranţă pentru cazul când lucrurile ar fi luat o întorsătură neplăcută. — Da, da, înţeleg. Dar ce-i cu dispariţia celorlalţi. — N-am încă toate elementele lă îndemână, dar cred că piedicile pot fi învinse. Cu toate acestea, ar fi o greşeală să începem o discuţie, cu datele pe care le avem. Fără să vrei, te pomeneşti deodată că le ajustezi ca să se potrivească teoriilor. — Şi biletul ? — Cum suna ? „Culorile noastre verde şi alb.". Parcă ar fi la curse. „Verde deschis, alb închis". Fără îndoială că e o parabolă. „Scara principală, primul culoar, a şaptea pe dreapta, serj verde". E vorba de o întâlnire. S-ar putea ea în spatele întregii afaceri să se ascundă un soţ gelos. Fără îndoială, chemarea aceasta implica o primejdie. Altfel n-ar fi spus ea „Doamne ajută", „D" ar putea fi un indiciul pentru noi. — Omul era spaniol. Să zicem că „D" înseamnă Dolores, doar e un nume feminin comun în Spania. — Bine, Watson, foarte bine — numai că nu merge. Un spaniol i-ar fi scris unui compatriot în limba lor. Expeditorul biletului e cu siguranţă englez. Ei, şi acum, până vine să ne ia inspectorul acela grozav, să ne mai odihnim puţin creierul. Deocamdată, fiind mulţumit că soarta noastră norocoasă ne-a scăpat timp de câteva ceasuri din braţele nesuferitei trândăvii. Până să se întoarcă inspectorul nostru, Holmes primi răspuns la telegramă. O citi şi tocmai se pregătea s-o vâre în carneţel, când îmi surprinse privirea nesăţioasă. Râse şi mi-o aruncă. — Nici nu ştii cu ce lume bună avem de-a face, spuse el. Telegrama cuprindea o listă de nume şi adrese: „Lord Harringby, The Dingle; Sir George Ffolliott, Ovshott Towers; Mr. Hynes Hynes, J. P. Purdey Place; Mr. James Baker Williams, Forth Old Hali; Mr. Henderson, High Gabie; Rev. Joshua Stone, Nether Wasling." — E limpede că numai aşa putem restrânge câmpul nostru de operaţie — spuse Holmes. Fără îndoială că Baynes, cu creierul lui meticulos, a şi pornit-o pe aceeaşi cale. — Nu pricep. — Ei bine, dragă prietene, deocamdată am ajuns la concluzia că scrisoarea, pe care a primit-o Gardian la masă, îl chema la o întâlnire. Dacă am citit bine, şi dacă pentru a ajunge la locul unde era fixat rendez-vous-ul trebuia să urce o scară principală şi să caute a şaptea uşă pe un culoar, atunci nu există nici o îndoială că e vorba de o clădire foarte mare. Şi tot atât de sigur e că această clădire nu poate fi situată la mai mult de o milă sau două de Oxshott, de vreme ce Gardian într-acolo o pornise, nădăjduind — aşa cum interpretez eu faptele — să fie înapoi la Wisteria Lodge la vreme, ca să-şi facă un alibi ce nu putea avea valoare decât până la unu. Cum prea multe clădiri mari nu pot fi la Oxshott, m-am adresat, după cum se vede, agenţilor pomeniţi de Scott Eccles, care i-a remis o listă a lor. Uite-le aici în telegrama aceasta. Şi tot aici trebuie să fie şi soluţia întregii afaceri în care ne-am vârât. Era aproape şase, când am ajuns în frumosul sat Esher din Surrey, însoţiţi de inspectorul Baynes. Holmes şi cu mine ne luasem cele necesare pentru a petrece noaptea acolo şi am găsit locuinţă confortabilă la hanul Bull. In sfârşit, a ieşit împreună cu detectivul spre a face o vizită la Wisteria Lodge. Era o seară rece şi întunecată de martie, cu vânt pătrunzător şi cădea o ploaie măruntă ce ne biciuia feţele, totul potrivit anume cu locurile pe care se desfăşura şi cu ţinta tragică spre care ne îndreptam.   descarcati cartea de aici....

Arhiva lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle Capitolul I Doctorul Watson constată că e foarte plăcut să se găsească din nou în biroul lui Sherlock Holmes, unde îşi au începutul atât de multe aventuri neobişnuite. Se uită în jur, la fiecare lucru care se afla în încăpere, şi-n cele din urmă, ochii îi reveniră la figura luminoasă şi zâmbitoare a lui Billy, băiatul atât de tânăr şi de inteligent, care-l ajuta pe Holmes să uite că era singur pe lume. — Pare să nu se fi schimbat nimic pe aici, Billy. Şi nici tu nu te-ai schimbat. Sper să poţi spune acelaşi lucru şi despre Holmes? Billy aruncă o privire îngrijorată către uşa închisă a dormitorului. — Cred că doarme, spuse el. Era o frumoasă zi de vară şi ceasul bătea doar ora şapte seara, dar Dr. Watson nu fu surprins să audă că prietenul său este în pat. Zi sau noapte, era acelaşi lucru pentru Sherlock Holmes, când lucra la un caz dificil. — înseamnă că lucrează la un caz? îl întrebă pe Billy. — Da, domnule, munceşte foarte mult; mă tem pentru sănătatea lui. Nu mănâncă nimic şi slăbeşte pe zi ce trece. Doamna Hudson l-a întrebat "Când veţi servi cina, domnule Holmes?" şi el a răspuns "La 7,30, poimâine." Ieri a fost plecat toată ziua, îmbrăcat ca un muncitor sărac. Azi, ca o bătrână... Billy se îndreptă către un scaun aflat într-un colţ mai întunecos al camerei, luă o pălărie veche şi i-o arătă lui Watson. Aceasta face parte din îmbrăcămintea bătrânei. Sunt sigur că urmăreşte pe cineva. — Ai vreo idee ce reprezintă acest caz? — Vă voi spune, domnule, dar nu mai trebuie să afle altcineva, începu Billy să vorbească încet, cu voce joasă. Este cazul diamantului coroanei. — Care? Diamantul de o sută de mii de lire, luat de la Muzeul Naţional? — Da, domnule. Se încearcă regăsirea lui. Primul Ministru însuşi a venit să vorbească personal cu domnul Holmes. Domnul Holmes a fost foarte amabil cu el; i-a promis că va face tot ce-i stă în putinţă. — Ei bine, să sperăm că va reuşi. Dar, Billy, spune-mi, de ce aţi pus o draperie la fereastră? Billy se îndreptă spre fereastră şi trase draperia într-o parte. Dr. Watson a fost foarte surprins să vadă că între draperie şi fereastră, într-un fotoliu mare, se află o marionetă având figura lui Sherlock Holmes şi care era îmbrăcată cu hainele lui. — Asta poate G văzută din stradă şi din casa de peste drum, a spus Billy; se apropie de fereastră: Uitaţi-vă, acum este cineva la fereastra acelei case. Watson făcu un pas înainte, dar chiar în acel moment uşa dormitorului se deschise;i Holmes intră în încăpere. Fără să spună un cuvânt, veni repede spre fereastră, îl împinse pe Billy deoparte;i trase draperia la loc. — Billy, eşti nebun! strigă el la băiatul care rămase speriat. Ţi-am spus să nu atingi draperia asta. Viaţa ta este în pericol, ori de câte ori te apropii de fereastră!... Se întoarse apoi către Watson: Watson, bătrâne, ce bine îmi pare să te văd din nou aici. îşi strânseră mâinile. — Şezi, omule, nu te-am mai văzut de o sută de ani. — Despre ce pericol e vorba? întrebă Watson, pe când se aşeză. — Viaţa mea este în pericol, răspunse Holmes. Cineva vrea să mă omoare. — Desigur, glumeşti! — Ţi se pare o glumă? Cred că am suficient umor, ca să mă gândesc la o glumă mai bună decât asta. Nu, nu, nu glumesc şi, dacă se întâmplă, vreau ca tu să te duci la poliţie şi să le spui numele şi adresa criminalului. El îşi spune contele Negretto Sylvius - notează - contele Sylvius, 136 Moorside Gardens. Pe chipul cinstit a lui Watson se putea citi îngrijorarea în timp ce-şi privea prietenul. — Dacă ştii numele şi adresa făptaşului, întrebă el, de ce nu te duci la poliţie să le spui să-l aresteze? — Pot, Watson, şi el ştie asta şi-i este teamă de mine. — Atunci, de ce nu o faci? — Pentru că nu ştiu unde este diamantul — O! Mi-a spus Billy, diamantul coroanei. — Da, marele diamant galben al coroanei. într-adevăr, ştiu care sânt făptaşii, pot să-i prind când vreau, dar asta nu mă ajută să obţin diamantul. — Şi unul dintre aceştia este contele Sylvius? — Da, şi el este rechinul. Celălalt este Sam Merton, boxerul. Acesta este doar un peşte, nu un rechin; este un fel de servitor al contelui. — Unde este acest conte Sylvius acum? — Locuieşte în casa aceea de peste drum. Acum se aşează la fereastră şi se uită la marioneta din fereastra mea.Crede că se uită la mine şi sânt sigur că se gândește să mă omoare... Da, Billy, ce este? îl întrebă Sherlock pe băiatul, care apăruse în uşă. — Un domn vrea să vă vadă, domnule. Spune că se numeşte Sylvius, contele Sylvius. — Omul nostru, spuse Holmes, văd că nu este un laş. Are destul curaj să vină aici, deşi ştie că sânt duşmanul lui. Ce să fac, Watson? — Cheamă poliţia. — Poate, poate... Dar nu încă. Uită-te, te rog, pe fereastră, şi spune-mi dacă vezi pe cineva, pe stradă, care se uită la uşa casei mele. Watson se uită cu atenţie şi zise: — Da, un om voinic cu o figură neplăcută. — Ăsta e Sam Merton, buldogul contelui. Billy, îl introduci pe conte în această încăpere, când voi suna clopoţelul. Eu nu voi fi în cameră, dar asta nu schimbă situaţia. Când s-a închis uşa, Watson s-a întors către Holmes: — însă, asta este pur şi simplu imposibil! Omul este periculos. De unde ştii că el n-a venit aici să te ucidă? — Poate că da. — Voi sta aici cu tine. — Dragul meu, vei fi pur şi simplu în apropiere. — Dar nu te pot lăsa singur cu el! — Ba, poţi, Watson. Şi o vei face, pentru că sânt sigur că mă vei ajuta să joc până la capăt. Omul ăsta a venit fiindcă a vrut, dar va sta aici fiindcă vreau eu. Holmes şi-a scos carneţelul şi a scris câteva cuvinte: Du asta la poliţie, la căpitanul Parsons, şi întoarce-te cu câțiva oameni. Va urma arestarea contelui. — O voi face cu plăcere! — înainte de-a te întoarce, sper să aflu unde este diamantul. El a atins clopoţelul. Cred că ne vom duce în dormitor. Vreau să-mi văd rechinul, dar vreau ca el să nu mă vadă încă. Există o uşă din dormitor, care dă spre stradă, aşa că te poţi duce la poliţie pe acolo.

Cainele din Baskerville de Arthur Conan Doyle CAPITOLUL I DOMNUL SHERLOCK HOLMES Domnul Sherlock Holmes, care de obicei se trezea târziu dimineaţa, în afară de acele împrejurări destul de dese când veghea toată noaptea, era tocmai la gustarea de dimineaţă. Eu mă aflam pe covorul din faţa căminului şi ridicam bastonul pe care vizitatorul nostru din noaptea trecută îl uitase la plecare. Era o piesă frumoasă, din lemn masiv, cu mânerul în formă de bulb, unul din acelea cunoscute sub numele de „Panang lawyer”[1]. Chiar sub bulb avea un inel mare, de argint, lat de doi centimetri şi ceva. Pe el era gravat: „Lui James Mortimer M.R.C.S.[2], de la prietenii săi din S.C.C.” şi data „1884”. Era în totul unul din acele bastoane, pline de prestanţă, solide, de nădejde şi pe care obişnuiau să le poarte doar medicii de casă, de modă veche. — Ei, bine, Watson, ce ai de zis despre el? Holmes şedea cu spatele la mine, iar eu nu făcusem nimic care să-i arate cu ce mă îndeletniceam. — De unde ştii ce fac? Îmi vine să cred că ai ochi şi la ceafă. — Am însă în faţa mea o cană de cafea strălucitoare pe o tavă de argint, îmi răspunse el. Dar, spune-mi, Watson, ce crezi despre bastonul vizitatorului nostru? Cum n-am avut norocul să dăm de el şi nu avem habar de scopul vizitei lui, această amintire lăsată din întâmplare devine importantă. Ia să te văd cum reconstituieşti tu omul, cercetând acest baston. — Cred, – i-am răspuns eu, folosindu-mă cât mai mult de metodele colegului meu, – că doctorul Mortimer este un medic mai în vârstă, cu faimă, foarte respectat, deoarece cei ce-l cunosc i-au dăruit acest semn de preţuire. — Bine, făcu Holmes. Minunat! — Mai cred că sunt toate probabilităţile ca el să fie un medic de ţară, care îşi face o mare parte din vizitele la bolnavi, mergând pe jos. — Cum aşa? — Pentru că acest baston arătos este atât de tocit, încât cu greu mi-aş putea închipui un medic de oraş care să umble cu el. Capătul de jos, din fier masiv, e ros cu desăvârşire, deci e limpede că posesorul lui a umblat mult cu el. — Perfect logic! făcu Holmes. — Şi apoi mai e şi chestiunea cu prietenii din S.C.C. Aş înclina să cred că e vorba de vreo asociaţie de vânătoare, o asociaţie locală, pe ai cărei membri este cu putinţă să-i fi îngrijit cândva şi în schimb ea i-a dăruit o mică atenţie. — Într-adevăr, Watson, te întreci pe tine însuţi, zise Holmes, împingându-şi scaunul îndărăt şi aprinzându-şi o ţigară. Mă văd silit să-ţi spun că în toate dările de seamă pe care ai binevoit să le faci în legătură cu micile mele succese, de obicei ţi-ai subapreciat propria ta iscusinţă. E cu putinţă să nu fii tu însuţi un izvor de lumină, dar eşti, de sigur, un îndrumător de lumină. Unii oameni, neavând geniu, au totuşi o putere vădită de a-l stimula. — Mărturisesc, iubite coleg, că îţi sunt foarte îndatorat. Niciodată până atunci nu-mi spusese astfel de vorbe şi trebuie să recunosc că mi-au făcut mare plăcere, pentru că adesea am fost necăjit de nepăsarea lui faţă de admiraţia ce i-o arătam şi de încercările pe care le făcusem ca să popularizez metodele lui de lucru. De asemenea mă mândream, gândindu-mă că-mi însuşisem atât de desăvârşit metoda lui, încât s-o pot aplica în aşa fel, încât să merit încuviinţarea lui. Îmi luă apoi bastonul din mână şi îl cercetă câteva clipe cu ochiul liber. După aceea, cu un aer de viu interes, puse jos ţigara şi, ducându-se cu bastonul la fereastră, începu iarăşi să se uite la el cu o lupă. — Interesant, deşi prea puţin grăitor, zise el întorcându-se în colţul său preferat de pe canapea. Fără îndoială că bastonul ne oferă una sau două indicaţii. Ele ne slujesc ca bază pentru mai multe deducţii. — Mi-a scăpat ceva? întrebai eu dându-mi oarecare importanţă. Cred că n-am pierdut din vedere nimic din care s-ar putea deduce ceva. — Mă tem, dragul meu Watson, că cele mai multe dintre concluziile tale au fost greşite. Când ţi-am mărturisit că mă stimulezi, am înţeles prin aceasta, ca să fiu sincer, că dându-mi seama de greşelile tale, întâmplător mă îndrept eu spre adevăr. Nu zic că în această problemă greşeşti în întregime. Cu siguranţă că cel în cauză e medic de ţară şi merge mult pe jos. — Atunci am avut dreptate. — Numai în această privinţă. — Dar asta este tot. — Nu, nu dragul meu Watson, asta nu-i tot, în niciun caz nu e tot. Eu, de pildă, cred că un dar pentru un medic e mai firesc să vină din partea unui spital decât a unei asociaţii de vânătoare şi astfel când literele C.C. sunt puse după aceea a spitalului, atunci îţi vin în minte, în chip firesc, cuvintele Charing Cross. — Poate că ai dreptate. — Pe această cale sunt probabilităţi de a dezlega problema. Şi dacă pornim de la aceasta ca ipoteză de lucru, avem o bază nouă pe care să începem reconstituirea necunoscutului nostru vizitator. — Bine, atunci, presupunând că S.C.C. înseamnă „Spitalul Charing Cross”, ce alte concluzii mai putem trage? — Nu apare niciuna de la sine? Îmi cunoşti procedeele. Aplică-le! — Nu-mi vine în minte decât concluzia evidentă că respectivul şi-a practicat profesia la oraş înainte de a fi plecat la ţară. — Cred că ne-am putea aventura ceva mai departe. Priveşte lucrurile prin această prismă. În ce împrejurare ţi se pare cel mai probabil să se facă un astfel de dar? Cu ce prilej s-ar întruni prietenii ca să-i dea o mărturie a preţuirii lor? Fără îndoială, în clipa în care doctorul Mortimer s-a retras din serviciul spitalului cu scopul de a începe să profeseze pe cont propriu. Ştim că e vorba de un dar şi bănuim că el a fost făcut cu prilejul trecerii de la un spital de oraş la profesarea meseriei la ţară. Înseamnă oare a împinge presupunerile prea departe, spunând că darul a fost făcut cu prilejul acestei schimbări? — Desigur, lucrul pare cu putinţă. — Acum ai să-ţi dai seama că el nu putea să facă parte din conducerea spitalului, pentru că numai un om care şi-a făcut un renume la Londra putea să deţină un asemenea post şi un astfel de om nu s-ar înfunda la ţară. Atunci ce era omul cu pricina? Dacă lucra la spital şi totuşi nu făcea parte din conducere, nu putea fi decât un intern la chirurgie sau la serviciul medical, ceva mai mult decât un doctorand. Şi a părăsit spitalul acum cinci ani – data se vede pe baston. Aşadar, dragul meu Watson, medicul tău de casă, solemn, un om între două vârste, se spulberă şi apare un tânăr sub treizeci de ani, simpatic, modest şi distrat, care e stăpânul unui câine de care e foarte legat şi pe care, în linii mari, ţi l-aş descrie ca fiind mai mare decât un terrier[3] şi mai mic decât un mastiff[4]. Începui să râd neîncrezător, în timp ce Sherlock Holmes, rezemându-se pe canapea, trimitea spre tavan rotocoale de fum. — În privinţa ultimelor ipoteze, îmi lipsesc mijloacele de control, – spusei eu, – dar cel puţin nu este greu să găsesc câteva date asupra vârstei şi carierei lui. Scosei anuarul medical din raftul meu cel mic, cu cărţi de medicină, şi începui să-i caut numele. Erau mai mulţi Mortimeri, dar numai unul putea fi vizitatorul nostru. Citii cu glas tare datele privitoare la el: — „Mortimer James, M.R.C.S, 1882, Grimpen, Dartmoor (Devon). Medic internist la spitalul Charing Cross, din 1882 până în 1884. A obţinut premiul „Jackson” pentru o lucrare de patologie comparată, intitulată: „Este oare boala un atavism?” Membru corespondent al Societăţii suedeze de patologie. Autor al volumului „Câteva ciudăţenii ale atavismului (Lancet, 1882)”. „Progresăm noi oare? (Gazeta Psihologică, Martie, 1883)”. Medic titular al parohiilor din Grimpen, Thorsley şi High Barow.” — Niciun cuvânt despre acea asociaţie locală de vânătoare, Watson, – îmi spune Holmes cu un surâs ironic, – dar e un medic de ţară, după cum ai remarcat tu cu atâta pătrundere. Cred că deducţiile mele sunt pe deplin justificate. Cât despre calificative, am spus, dacă memoria nu mă înşală, simpatic, modest şi distrat. Din experienţă ştiu că în lumea aceasta numai un om simpatic primeşte dovezi de prietenie, numai un om modest îşi părăseşte cariera la Londra, pentru ca să plece la ţară, şi numai unul distrat îşi lasă bastonul în loc de carte de vizită după ce te-a aşteptat o oră la tine acasă. — Şi câinele? — Avea obiceiul să-i ducă bastonul stăpânului, ţinându-se după el. Fiind un baston greu, câinele îl ţinea strâns de la mijloc şi urmele dinţilor lui se văd foarte clar. După cum arată spaţiul dintre aceste urme, înclin să cred că falca câinelui e prea mare pentru un terrier şi nu îndeajuns de mare pentru un mastiff. Ar fi putut să fie… da, pe legea mea e un spaniel[5] cu păr cârlionţat. Se ridicase şi umbla în sus şi în jos prin cameră, în timp ce vorbea. Se opri, apoi lângă fereastră. Glasul lui suna atât de convingător, încât îmi îndreptai privirea spre el cu uimire. — Dragul meu prieten, cum e oare cu putinţă să fii atât de sigur de asta? — Pentru simplul motiv că îl văd pe acest câine chiar pe pragul uşii noastre şi, iată, acum că sună stăpânul. Te rog nu pleca, Watson. Îţi este coleg şi prezenţa ta îmi poate fi de folos. Acum e clipa dramatică a destinului, Watson, clipa în care auzi un pas pe scară, cineva intră chiar în viaţa ta şi nu ştiu dacă e spre binele sau spre răul tău. Ce i-ar putea cere doctorul Mortimer, un om de ştiinţă, lui Sherlock Holmes, un specialist în criminologie?… Intră! Apariţia vizitatorului nostru fu pentru mine o surpriză, căci mă aşteptam să văd tipul clasic al medicului de ţară. Era însă un bărbat foarte înalt, subţire, cu un nas mare şi adus ca un cioc, care ieşea dintre doi ochi cenuşii şi pătrunzători, foarte apropiaţi, strălucind viu de după ochelarii cu ramă de aur. Era îmbrăcat după moda medicilor, dar destul de neîngrijit. Şi aceasta pentru că redingota îi era decolorată, iar pantalonii roşi. Deşi tânăr, spatele lui lung începuse să se încovoaie, şi mergea cu capul împins înainte, cu un aer binevoitor. Cum intră, privirea îi căzu asupra bastonului pe care Holmes îl ţinea în mână şi se repezi spre el, exclamând de fericire: — Sunt nespus de bucuros! Nu eram sigur dacă l-am lăsat aici sau la biroul naval. Pentru nimic în lume n-aş vrea să pierd acest baston. — Un dar, de bună seamă? spuse Holmes. — Da, domnule. — De la spitalul Charing Cross? — De la vreo doi prieteni de acolo, cu prilejul căsătoriei mele. — Ei, fir-ar să fie! Nu-i bine! exclamă Holmes, clătinând din cap. Doctorul Mortimer clipi prin ochelari, cu o uşoară uimire: — De ce nu-i bine? — Doar pentru că ne cam stricaţi socoteala micilor noastre deducţii. Căsătoria dumneavoastră spuneţi? — Da, domnule. M-am căsătorit şi aşa am părăsit spitalul şi cu el toate nădejdile de a ajunge medic consultant. Trebuia să-mi făuresc şi eu un cămin. — Aşa, aşa! La urma urmei nu ne-am înşelat chiar atât de mult, spuse Holmes. Şi acum, doctore James Mortimer… — Nu sunt doctor, domnule, ci doar un mic membru al Colegiului regal de chirurgie. — Şi, bineînţeles, un om cu o minte clară. — Un amator în ştiinţă, domnule Holmes, un om care culege scoici de pe ţărmurile marelui şi necunoscutului ocean… Presupun că mă adresez domnului Sherlock Holmes şi nu… — Nu. Dânsul e prietenul meu, doctorul Watson. — Mă bucur de cunoştinţă, domnule. Am auzit de numele dumneavoastră atât de des pomenit în legătură cu acela al prietenului dumneavoastră. Mă interesează foarte mult persoana dumneavoastră, domnule Holmes. Nici nu mă aşteptam să aveţi un craniu atât de dolicocefalic şi o dezvoltare supraorbitală atât de pronunţată. Mi-aţi îngădui să palpez craniul dumneavoastră de-a lungul sudurii parietale? Un mulaj al craniului dumneavoastră, domnule Holmes, până când piesa originală va fi disponibilă, ar fi o adevărată podoabă în orice muzeu antropologic. Nu v-am pus gând rău, dar mărturisesc că tare jinduiesc după craniul dumneavoastră. Sherlock Holmes îi făcu semn ciudatului nostru vizitator să ia loc pe scaun. — Văd că sunteţi tot atât de preocupat de activitatea dumneavoastră, pe cât sunt şi eu de a mea, spuse el. Observ, după degetul arătător, că vă răsuciţi singur ţigările. Nu vă sfiiţi şi aprindeţi una. Omul scoase tutunul şi foiţa şi şi-o răsuci cu o surprinzătoare îndemânare. Avea degete lungi, nervoase şi la fel de suple şi neastâmpărate ca antenele unei insecte. Holmes era tăcut, dar scurtele lui priviri fulgerătoare îmi arătau cât de mult îl interesa ciudatul nostru oaspete. — Presupun, domnule, – spuse el în sfârşit – că nu numai ca să-mi examinaţi craniul mi-aţi făcut cinstea de a mă căuta aci noaptea trecută şi astăzi iarăşi. — Nu, domnule, nu, deşi sunt fericit că am avut prilejul să fac şi acest lucru. Am venit la dumneavoastră, domnule Holmes, pentru că recunosc că sunt un om fără simţ practic şi pentru că în mod neaşteptat am fost pus în faţa unei probleme cât se poate de serioase şi neobişnuite. Aşadar, recunoscând că sunteţi al doilea dintre cei mai iscusiţi specialişti din Europa… — Într-adevăr, domnule! Aş putea să aflu de la dumneavoastră cine are cinstea să fie primul? întrebă Holmes cu asprime. — Atenţia oricărui om cu o minte riguros ştiinţifică este atrasă de opera domnului Bertillon. — Atunci n-ar fi fost mai bine să-l consultaţi pe el? — Am spus, domnule, că pentru un om cu o minte riguros ştiinţifică. Dar toată lumea ştie că sunteţi singurul om cu spirit practic în aceste probleme. Aş vrea să cred, domnule, că dintr-o neînţelegere, nu am… — O clipă, îl întrerupse Holmes. Cred, Doctore Mortimer, că ar fi mai înţelept să-mi spuneţi deschis ce fel de problemă anume este aceea în care îmi cereţi ajutorul.   [1] Panang lawyer – baston de plimbare din lemn de palmier. Penang (numele unei specii de palmier). (n. t.) [2] M.R.C.S. – Member of royal college Surgeons – Membru al colegiului regal de chirurgie. (n. t.) [3] Terrier – specie de câine îndrăzneţ şi neastâmpărat, care are obiceiul să scormonească pământul. (n. t.) [4] Mastiff – specie de câine mare şi puternic ca un dulău, cu urechile căzute şi cu pielea fălcilor atârnând. (n. t.) [5] Spaniel — specie de câine cu păr mare şi mătăsos şi cu urechile, căzute. (n. t.)

O crima ciudata de Arthur Conan Doyle PARTEA INTÎI   CAPITOLUL I SHERLOCK HOLMES   În anul 1878 am susţinut la Universitatea din Londra teza de doctor în medicină. După ce mi-am completat studiile la Netley — ca să mă conformez prescripţiilor impuse medicilor care vor să facă o carieră în armată — am fost definitiv numit pe lîngă regimentul 5 de puşcaşi din Northumberland. Acesta era pe atunci în India şi, înainte să pot să mă prezint cea de a doua campanie contra Afganistanului începuse. Debarcînd la Bombay am aflat că regimentul meu traversase deja defileurile frontierei şi se găsea în însăşi inima ţârii inamice. M-am alăturat cîtorva ofiţeri a căror situaţie era similară cu a mea şi am reuşit astfel să atingem fără piedici oraşul Candahar; îmi regăsii regimentul şi în aceeaşi zi noile mele funcţii. Distincţii şi grade, acesta a fost pentru mulţi bilanţul campaniei care începea atunci; cît despre mine, nu m-am ales decît cu necazuri şi nenorociri. O mutare din oficiu determinînd trecerea mea în re-gimentul Berskshires, luai parte cu acest corp al armatei la bătălia fatală de la Maiwand; acolo am fost ranit la umar de una din micile ghiulele care se aruncă prin tu-nurile Jezail. Osul claviculei îmi era rupt, artera vecină mototolită şi tocmai era să cad în mîinile ferocilor luptători Ghazi, cînd devotamentul şi curajul ordonanţei mele Murray îmi salvară viaţa; el reuşi să mă arunce în spinarea unui cal de tracţiune şi să mă ducă astfel cu bine în liniile engleze.   Zdrobit de suferinfe, slăbit de oboseli şi privaţiuni de tot felul, am făcut parte dintr-un lung convoi de răniţi şi am fost dirijat către spitalul central din Peshawur. Acolo, forţele mele începură curînd să renască şi deja ma simţeam destul de întărit ca să mă plimb prin săli şi chiar să mă întind la soare pe verandă, cînd fui doborît de febra tifoidă, acest teribil flagel al coloniilor noastre  indiene. După ce mi-am petrecut cîteva luni între viaţă şi moarte, am intrat în sfîrşit în convalescenţă; dar eram atît de slăbit încît, în urma unui consult, medicii deciseră să mă trimită imediat în Anglia; în consecinţă, mă îm-barcai la bordul vasului de transpbrt Orontes şi, o lună mai tîrziu, debarcam la Portsmouth, avînd, e adevă-rat, sănătatea ruinată pe veci, dar fiind înzestrat, în schimb, cu un concediu dăruit de bunul şi părintescul nostru guvern, ca să-mi permită să muncesc nouă luni consecutive la recuperarea fortelor mele pierdute. Singur pe lume, liber ca păsările cerului sau mai cu-rînd atît de liber cît poţi fi atunci cînd posezi o „avere" de cîteva lire pe zi, natural că n-am avut decît o idee, aceea de a merge la Londra, acest imens cazan către care se îndreaptă, irezistibil tîrîtă prin toate căile Imperiului Britanic, multimea celor care nu au în viajă nici p slujbă fixă, nici un ţel determinat. Mi-am stabilit întîi locuinţa într-un mic hotel din Strand şi am dus acolo, cîtva timp, o viată fără căp$tîi şi monotonă, ştirbindu-mi grozav bietele mele economii. Curînd, starea finantelor mele deveni atît de neliniştitoare încît mi se păru obligatoriu să aleg între cele două soluţii următoare: ori să părăsesc capitaTa şi să caut vreun col-tişor la (ară unde să vegetez cu tristeţe, ori să-mi schimb cu totul modul de existentă. La această din urmă al-ternativă m-am oprit; pentru început, am hotărît să pă-răsesc hotelul şi să mă stabilesc într-un domiciliu mai putin arătos, dar mai economic. Chiar în ziua în care am luat această hotărtre, mă aflam la bar la Criteri-on; am simţit o uşoară atingere pe umâr şi, întorcîn-du-mă, l-am recunoscut pe tînirul Stamford, pe care-l avusesem asistent la spitalul de la Barts. Pentru oricine care se simte izolat în mijlocul vălmăşagului infernal al Londrei,'vederea unei figuri cunoscute este cu adevărat cel mai reconfortant lucru din lume. Stamford nu-mi fu-sese niciodată ceea ce se cheamă un prieten, dar în mo-mentul acela am fraternizat cu el în modul cel mai entu-ziast şi, în ceea ce îl priveşţe, el păru la rîndul lui încîntat de întîlnire; de bucurie l-am invitat să ia dejunul la Hol-born şi imediat ne-am urcat într-o trăsură pentru a ajunge acolo. In timp ce trăsura mergea pe străzile agitate ale Londrei, tovarăşul meu mă întrebă cu o uimire vizibilă: „Ce soi de viaţă ai putut să duci, Watson? Eşti slab ca o scîndura şi negru ca un ceaun." L-am pus la curent cu aventurile mele, în cîteva cu-vinte; de-abia îmi terminasem povestirea cînd am ajuns la uşa restaurantului. „Bietul de tine, mi-a zis Stamford pe un ton compătimitor şi acum ce faci?" — Pentru moment sînt în căutarea unei locuinţe şi asta-mi pune o problemă, problema constînd în găsirea unui apartament destul deconfortabil la un pret rezona- bil. — Ciudat, milrmură el, eşti a doua persoană care-mi spune astăzi acelaşi lucru. — Şi cine era prima? -— Un tip care vine la spital să lucreze în laboratorul de chimie. De dimineată mi se plîngea că nu poate găsi un prieten cu care să împartă un apartament minunat pe care-l vizitase, dar a cărui chirie îi depăşea mijloacele. — Pentru Dumnezeu, exclamai, dacă doreştecu adevărat să găsească pe cineva care să împartă cu el apartamentul şi chiria, şi-a găsit omul. Prefer să locuiesc cu un tovarăş decît să trăiesc singur. Tînărul Stamford mă privi ciudat pe deasupra paharului: Jncă nu-l cunoşti pe Sherlock Holmes, îmi zise; s-ar putea să nu-ţi placă tot timpul compania lui." — De ce? I se poate reproşa ceva?     Oh! nu asta am vrut sa spun. Numai ca e cam original, un adevărat fanatic al anumitor ştiinţe; totuşi. din cîte ştiu, pare să fie un tip cumsecade. Un student la medicina, probabil? Nu, şi chiar nici n-am idee de ce vrea să facâ. Sespunecă e tare la anatomie şi foarte priceput la chimie; dart după cîte ştiu, n-a urmat niciodata regulat cursurile de medicina — studiaza într-un mod foarte dezordo-nat, chiar excentric şi, fără sa se straduie sprecunoştinte-le pe care toţi încearca sa le capete. a adunat o mulfime de altele, cu care-şi uimeşte profesorii. Nu l-ai întrebat niciodata cărei cariere vrea sa i se dedice? Sigur că nu, pentru că e un om pe care nu poţi să-l faci uşor să vorbească, deşi cîteodată, cînd are chef, ştie să fie destul de comunicativ. Mi-ar plăcea să-l cunosc, zisei eu. Daca tot trebuie sa locuiesc împreuna cucineva, prefer sa fie un om studios şi cu obiceiuri liniştite. Inca nu sînt prea sănătos, întelegi, ca să pot suporta mult zgomot sau agitatie şi dealtfel. am avut parte destul de asta în Afganistan, cît sa-mi ajunga pe tot restul zilelor. Cum sa fac sa-l întîlnesc pe prietenul tau?   Probabil că-i la laborator, replica Stamford; sau nu da pe acolo saptâmîni întregi, sau lucreaza de di-mineaţa pînă seara. Dacă vrei, luam o trasura după ce mîncăm şi mergem pînă acolo. Perfect, raspunsei şi apoi începuram sa vorbim de altele. In timp ce mergeam spre spital, Stamford îmi mai dăducîtevaamanuntedespreviitorul meutovaraş: „Dacă nu te-ntelegi cu el începu el, sa nu te superi pe mine; nu-l cunosc decît de la laborator. Tu ai avut ideea aran- jamentului ăsta, aşa că să nu ma faci pe mine raspunzator." — Daca nu ne întelegem o sa fie uşor sa ne despar- ţim. Totuşi, Stamford, am adăugat, privindu-l fix, mi se pare ca ai nişte motive speciale sa te speli pe mîini de ce s-ar putea întîmpla. E ceva de temut In privin(a caracterului omului ătâta? Hai, vorbeşte deschis, nu te maî ascunde Stamford începu să rîdă: „Nu e uşor să exprimi inexprimabilul, zise el. Holmes ăsta, după gustul meu, s-a Identificat cam mult cu ştiinţa însăşi şi cred că asta ducc, fatalmente, la cea mai completă insensibilitate; cred că ar fi perfect capabil să-i administreze unui prieten un pic dintr-o substanţă toxică descoperită recent, nu din râutate, să ne întelegem, ci pur şi simplu, dat fiind spiritul lui cercetător, ca sâ-şi dea exact seama de felul în care ucjionează otrava. Totuşi, ca să fiu drept, trebuie să spun cu toată con-vingerea, că ar încerca tot aşa de bine să facă experienţe pe el însuşi. Parcă ar avea o furie care-l împinge să aprofundeze tot ce studiază în aşa fel încît să rezume lotul în formule de o exactitate matematică." Găsesc că are dreptate.   De acord, dar se poate împinge calitatea asta pînă la exagerare; de pildă, cînd aj'ungi să iei un baston şi să baţi cu el piesele anatomice de pe masa de disectie, pare cel pu(in ciudat. Ce tot spui? Curatul adevăr; asta a făcut într-o zi; se pare că voia să-şi dea seama de efectele produse în felul acesta nsupra cadavrelor; am văzut asta cu ochii mei. Totuşi, zici că nu-i student la medicină? Nu, numai Dumnezeu ştie care-i scopul studiilor lni. Dar uite că am ajuns şi o să-ti poţi face singur o opinie asupra lui.. Tot vorbind, am cotit pe o străduţă şi am ajuns la poarta uneia dintre aripile marelui spital. Lucul.eni pentru mine familiar şi n-am avut nevoie de ghid pentru a parcurge vasta scară de piatră cu aspect iilît de glacial şi apoi lungile coridoare cu pereji albi pe care se desenau din loc în loc uşile vopsite în culori închise. ..> Către extremitatea clădirii am ajuns la un pasaj îngust care duce la laboratorul dechimie, o încăpere enorma, foarte înaltâ, plina ochi de sus şi pîna jos cu tot   felul de recipiente. Peste tot, mese mari, joase, plasate voia întîmplarii, iar pe ele, in mijlocul eprubetelor şi flacoanelor de tot felul, lampi Bunsen cu flacari albastre aruncînd luciri tremuratoare. tn aceeaşi sala, chiar în fundul ei, zarii un singur om aplecat asupra unei mese, complet absorbit de lucrul sau. ** La zgomotul paşilor noştri, el îşi ridica brusc privirea, apoi se repezi catre noi, cu o exclamatie triumfatoare, agitînd sub nasul tovaraşului meu eprubeta pe care o ţi-nea în mîna. „Iata-1, iata-l, striga el, am gasit reactivul care poate precipita hemoglobina; singurul, unicul! Chiar daca ar fi descoperit o mina de aur bucuria lui nu ar fi fost mai mare. „Doctorul Watson, Domnul Sherlock Holmes, spuse Stamford prezentîndu-ne pe unul celuilalt.   Ce mai faceţi? ma întrebă imediat Holmes cu ener-gie, strîngîndu-mi mîna cu o forţa care-mi dădu o idee corecta asupra puterii muşchilor sai, greu de imaginat prima vedere. Ah! ah! vad ca veniti din Afganistan. Cum naiba puteti sa o ştiţi? am întrebat uimit. N-areimportanta, mi-a replicat zîmbind; hemoglo-bina şi reactivul, iata acum marea afacere. Nu ma înşel afirmînd ca nu sesizafi importanţa descoperirii mele, aşa este? Desigur; i-am raspuns, ea prezinta un anume in-teres din punct de vedere chimic, dar din acel practic ... Domnule, pentru medicina legala este, cu siguran-ţa, cea mai importanta descoperire care a fest facuta în ultimii ani. Nu va daţi seama ca ea ne  sa repeaici; în graba sa mă apuca de mîneca, Bigîndu-ma catre masa la care lucra. Mai trebuie sa luăm sînge proaspat, spuse el şi apasînd u>or btsturiun&mijlocul unuia dintre degetele lui, aduna într-o eprunk cîteva picaturi din propriul său sînge. Acum, voi ame»Hfeaceste cunoaştem petele lasate de sîngele picături cu un litru de apă. Vedeţi ca apa îşi pastrează Câtuşi aspect. Proporţia de sînge din ea nu depaşeşte 0 mlllonime şi totuşi nu ma Indoiesc de loc că vom obţine fticlia caracteristică. Vorbind, arunca mai întîi în recipient cîteva cristale dlntr-o substanţa alba, apoi cîteva picaturi dintr-un lichid tmnsparent. Intr-oclipă, conţinutul capata o tenta roşu Inchls şi un precipitat maroniu se forma pe fundul va- llilul. MHa! ha! striga el cu aerul încintat al unui copil caruia 1 ic oferă o jucarie noua. Ce credeţi acum?" - Mi se pare ca avem de-a face cu un reactiv de o rnra sensibilitate, am remarcat. Minunat! sînteţt absolut minunat! Pîna acum, cu njiitorul gaiacului nu obfineam decît cu greu cîteva re-xultate şi alea nesigure. La fel şi în cazul analizei mi-croscopice a picăturilor de sînge care-şi pierd calitaţile cliiCH petele sînt mai vechi de cîteva ore. Reactivul meu, din contra, se comportă la fel de bine şi pe sîngele vcchi şi pe cel nou; ah! daca ar fi fost cunoscut mai clemult, sute de oameni care se plimba acum liberi ar (I dat socoteala de crimele lor. Chiar a$a? am murmurat eu. Desigur; venim cu aceasta în întîmpinarea unui iiuire num;ir de cauze judiciare. Un om este adeseori ba-iutil (lc crima de-abia dupa cîteva luni de la comiterea ri; se cerceteaza lenieria sau hainele lui, se descopera |u»te roşiatice; de unae provin însa ele? din sînge, noroL rtitfina sau pur şi simplu din sucul vreunui fruct? lata tnomentul în care expertul este pus în încurcatura — >i de ce? Pentru ca nu exista un reactiv infailibil. Acum itiSf» avem reactivul lui Sherlock Holmesşi incertitudinea tiii mai este posibila. tn timp ce vorbea, ochii îi sclipeau puternic; la sfîrşit, cu mîna pe inima. se înclina respectuos ca pentru a mul-(umi ttnei audiente imaginare şi aplauzelor. „Felicitarile mele!~ i-am spus, cuprins $i eu de entuziasmul sau.     — N-am avut anul trecut cazul lui von Rischoff de la Frankfurt? Ar fi trebuit să fie spînzurat da.că exista reactivul meu. Dar Maşon de la Bradford, sau celebrul Muller, sau Lefevre de la Montpellier, şi chiar Samson din New Orleans... Aş mai putea cita vreo douăzeci de cazuri similare. Dar sînteţi o arhivă ambulantă a crimelor, remarcă Stamford rîzînd; aţi putea publica inventarul lor sub titlul „Noiui istorie judiciară a crimelor de altă dată Ar putea fi interesant, murmură Sherlock Holmes apăsîndu-şi un mic pansament pe locul unde-şi tăiase degetul, apoi ne arătă mîna zîmbind: wsînt nevoit să fiu prudent, spuseel, umblucu atîtea otrăvuri... Văzui atunci că bra(ul îi era acoperit cu multe alte bucăfele de mătase toate arse de puterea acidului. „Asta nu e tot, interveni Stamford aşezîndu-se pe un taburet şi împingîndu-mi şi mie unul cu piciorul, noi am venit aici pentru afaceri serioase. Prietenul meu, pe ca-re-l vezi aici de fată, se află în căutarea unui adăpost şi, pentru că te-am auzit plîngîndu-te că nu găseşti pe cineva cu care să poţi locui, m-am gîndit să vă fac cunoştintă." Sherlock Holmes pâru încîntat la ideea de a-şi împăr(i casa cu mine. „Am în vedere un apartament, spuse el, pe Baker Street şi cred că ni s-ar potrivi de minune. Sper că nu vă supără mirosul puternic de tutun? — Nu fumez decît tigări tari, i-am răspuns. —- Atunci e bine. Vă previn însă că am aproape mereu la mine tot felul de substante chimice cu care fac ex-perienfe; aceasta vă supără? In nici un caz. Staţi putin să încerc să-mi mai rememorez cîteva dintre viciile wderanjanteM! A, da! Sînt din cînd în cînd foarte prost dispus — două sau trei zile nu scot o vorbă. Asta nu trebuie să vă facă să crede(i că fac mofturi sau că am ceva cu dumneavoastră. Este necesar să mă lăsaţi în pace şi astfel îmi revin la normal foarte repede. Dumneavoastră ce ave(i de mărturisit? Cred că doi oameni trebuie să-şi cunoască foarte bine defectele înainte de a începe să convieţuiască. Acest interogatoriu m-a făcut să zîmbesc. „Am un cătel, i-am spus. Apoi, vedeti, nervii mei au loit otit de încercaţi în ultima vreme încît nu suport zgomotele şi scandalurile. In fine, mă trezesc la cele mai cmd«ie ore pentru că sînt extrem de leneş. Mai am şi defecte atunci cînd mă simt în apele mele dar, pentru momcnt, aceasta este situaţia. Prin zgomot înţelegeţi şi vioara? întrebă Holmes cu îngrijorare.