ARTHUR CONAN DOYLE

Capitolul 1 Domnul Sherlock Holmes În anul 1878 am absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii din Londra, devenind doctor, şi m-am înscris la Netley, ca să audiez cursurile cerute chirurgilor militari. După ce mi-am terminat studiile acolo, am fost numit chirurg asistent în regimentul al V-lea de puşcaşi din Northumberland. Regimentul se afla la acea vreme în India şi înainte de a i mă alătura a izbucnit cel de-al doilea război afgan. Când am debarcat în Bombay, am aflat că regimentul înaintase prin trecători şi se afla deja în inima ţării duşmane. L-am urmat, cu toate acestea, împreună cu mulţi alţi militari care se aflau într-o situaţie similară, şi am reuşit să ajung în siguranţă la Candahar, unde mi-am găsit regimentul şi mi-am început imediat campania le-a adus onoruri şi înaintări în grad multora, însă mie nu mi-a adus decât nenorocire şi dezastru. Am fost mutat din brigada mea în cea din Berkshire, alături de care am luptat în fatala bătălie de la Maiwand. Acolo am fost lovit în umăr de un glonte, ce mi-a distrus osul şi mi-a atins artera subclaviculară. Aş fi căzut în mâinile ucigaşe ale luptătorilor musulmani fără devotamentul şi curajul arătat cu acest prilej de Murray, infirmierul meu, care m-a aruncat pe un cal de samar şi a reuşit să mă aducă cu bine în liniile britanice. Terminat de durere şi slăbit de greutăţile îndelungate prin care am trecut, am fost mutat cu mai mulţi răniţi la spitalul de la Peşawar. Aici mi-am revenit, şi starea mea s-a ameliorat într-atât încât să fiu capabil să mă plimb prin saloane şi chiar să stau puţin la soare pe verandă, când am fost lovit de un acces de febră tifoidă, binecunoscutul blestem al coloniei noastre indiene. Timp de luni am fost ca şi mort şi, când în cele din urmă mi-am revenit şi am intrat în convalescenţă, eram atât de slăbit şi împuţinat încât comisia medicală a hotărât să fiu trimis înapoi în Anglia. Am fost pus ca atare pe picioare şi o lună mai târziu, am debarcat pe cheiul din Portsmouth, cu sănătatea iremediabil distrusă, însă având permisiunea unui guvern grijuliu să-mi petrec următoarele nouă luni încercând să mi-o ameliorez. N-aveam nici prieteni nici rude în Anglia, şi eram prin urmare, liber ca pasărea cerului, sau, mai precis, pe cât de liber îmi permitea să fiu cu un venit de unsprezece şilingi şi şase pence pe zi. În aceste circumstanţe, am fost fireşte atras de Londra, acea imensă hazna spre care se îndreaptă irezistibil toţi leneşii şi cei care-şi irosesc vremea din imperiul nostru. Acolo, am locuit un timp într-un han din Ştrand, ducând o existenţă lipsită de confort şi de sens, şi cheltuind banii pe care-i aveam mult mai liberal decât s-ar fi cuvenit. Starea mea financiară a devenit atât de alarmantă încât am realizat în curând că trebuia fie să părăsesc metropola şi să mă aşez undeva la ţară, fie să-mi schimb radical stilul de viaţă. Alegând cea de-a doua opţiune, am început prin a hotărî să părăsesc hanul, şi să-mi stabilesc domiciliul într-un loc mai puţin pretenţios şi scump. Exact în ziua în care am ajuns la această concluzie, stăteam în birtul Criterion, când cineva m-a bătut pe umăr. Întorcându-mă, l-am recunoscut pe tânărul Stamford, care mă ajuta la operaţii la Bart. Pentru un om singur, vederea unei feţe prietenoase în imensa aglomeraţie din Londra este, realmente, un lucru plăcut. Pe vremuri, Stamford nu mi-a fost niciodată un prieten apropiat, însă acum l-am întâmpinat cu entuziasm, iar el, la rândul lui, a părut să fie încântat să mă vadă. În bucuria mea exuberantă, l-am invitat să ia prânzul cu mine la Holborn, şi am pornit într-acolo cu o birjă. — Ce ţi s-a întâmplat, Watson?, m-a întrebat el fără să-şi ascundă uimirea, în timp ce birja huruia pe drumurile aglomerate ale Londrei. Eşti subţire ca un far şi negru ca smoala. I-am relatat pe scurt aventurile mele şi de abia ce mi-am terminat povestea, că am şi ajuns la destinaţie. — Bietul de tine, a spus el, după ce mi-a ascultat nenorocirile, arătându-şi compasiunea. Ce faci acum? — Caut un loc pe care să-l închiriez, i-am răspuns. Încerc să văd dacă este posibil să fac rost de o locuinţă confortabilă, la un preţ rezonabil. — Ce lucru ciudat, a remarcat însoţitorul meu. Eşti al doilea om astăzi care îmi spune aşa ceva. — Şi cine a fost primul?, am întrebat eu. — Un individ care lucrează la laboratorul de chimie de la spital. Se plângea în această dimineaţă că nu putea găsi pe cineva cu care să împartă chiria pentru o locuinţă drăguţă pe care a găsit-o, şi care este prea scumpă pentru buzunarul lui. — Pe Joe!, am strigat, dacă chiar vrea pe cineva cu care să împartă locuinţa şi cheltuielile, sunt exact persoana potrivită. Prefer să am un coleg decât să fiu singur. Tânărul Stamford mi-a aruncat o privire mai degrabă ciudată pe deasupra paharului său cu vin. — Nu-l cunoşti încă pe Sherlock Holmes, a spus el. Poate nu ţi l-ai dori coleg. — De ce, ce ai împotriva lui? — O, n-am spus că aş avea ceva împotriva lui. Are idei puţin cam ciudate – este un entuziast în privinţa unor ştiinţe. Pe câte ştiu eu, este un individ decent. — Este student la medicină, presupun?, am spus eu. — Nu – n-am nici cea mai mică idee ce carieră o să aleagă. Cred că ştie bine anatomie şi este un chimist de primă clasă; însă, după cate ştiu, n-a urmat niciodată în mod sistematic cursuri medicale. Studiile lui sunt nesistematice şi excentrice, însă a strâns o mulţime de cunoştinţe neobişnuite, care i-ar uimi pe profesorii săi. — Nu l-ai întrebat vreodată ce carieră are în gând să urmeze? — Nu, nu este omul pe care să-l faci uşor să vorbească, deşi poate deveni destul de comunicativ, atunci când are chef. — Mi-ar plăcea să-l cunosc, am spus. Dacă e să-mi împart locuinţa cu cineva, prefer un om studios şi liniştit. Nu sunt încă suficient de refăcut să rezist la zgomot sau senzaţii tari. Am avut suficient din ambele în Afganistan ca să-mi ajungă pentru tot restul vieţii. Unde pot sa-l întâlnesc pe acest prieten al tău? — Este cu siguranţă la laborator, mi-a răspuns însoţitorul meu. Fie evită locul cu săptămânile, fie lucrează acolo de dimineaţa până seara. Dacă doreşti, mergem acolo împreună după prânz. — Fireşte, am răspuns, iar conversaţia a alunecat spre alte subiecte. După ce am plecat de la Holborn, pe drumul spre spital, Stamford mi-a dat mai multe informaţii despre persoana cu care îmi propusesem să împart locuinţa. — Să nu mă învinuieşti pe mine dacă n-o să te înţelegi cu el, mi-a spus. Nu ştiu mai multe despre el decât am aflat întâlnindu-l din când în când la laborator. Acest aranjament este ideea ta, deci nu-mi asum nici o responsabilitate. — Dacă nu ne înţelegem, o să fie uşor să ne separăm, am răspuns. Mi se pare, Stamford, am adăugat, uitându-mă atent la el, că îmi ascunzi ceva. Are cumva o fire atât de teribilă, sau despre ce este vorba? Spune-mi pe şleau. — Nu este uşor să exprimi ceea ce nu poate fi pus în cuvinte, a răspuns el, râzând. Holmes este un pic prea ştiinţific pentru gustul meu – este aproape crud. Mi-l pot imagina dându-i unui prieten un grăunte din cel mai recent alcaloid vegetal nu din răutate, să ne înţelegem, ci pur şi simplu din curiozitate, ca să-şi facă o idee precisă în privinţa efectelor acestuia. Ca să nu-l nedreptăţesc, cred că ar fi gata să înghită el însuşi aşa ceva. Pare a nutri o pasiune pentru cunoaşterea exactă şi clară. — Şi are dreptate. — Da, dar poate s-o împingă prea departe. Când ajunge să lovească cu băţul cadavrele din sala de disecţie, pasiunea lui ia, fireşte, o formă cam bizară. — Loveşte cadavrele! — Da, pentru a afla pentru cât timp după moarte apar vânătăi pe corp. L-am văzut făcând aşa ceva cu proprii mei ochi. — Şi, totuşi, spui că nu este student la medicină? — Nu. Numai Dumnezeu ştie care este obiectul studiilor sale. Dar iată-ne ajunşi, şi-ţi poţi face tu însuţi o părere. În timp ce rostea aceste cuvinte, am luat-o pe o alee îngustă, şi am trecut printr-o mică uşă laterală, ce ducea într-o aripă a marelui spital. Totul îmi părea familiar, şi n-am avut nevoie de nici o îndrumare, când am coborât scările mohorâte din piatră, şi am luat-o pe coridorul lung cu pereţi văruiţi şi nenumărate uşi cenuşii. Aproape de capătul acestuia, se despărţea un pasaj arcuit şi scund ce ducea la laboratorul de chimie, cu nenumărate sticle. Nişte mese late şi joase erau dispuse la întâmplare, fiind încărcate cu retorte, eprubete şi mici lămpi Bunsen, cu flăcările lor albastre pâlpâitoare. În cameră se afla numai un singur student, aplecat asupra unei mese mai îndepărtate, absorbit de munca sa. La sunetul paşilor noştri, s-a întors şi a sărit în picioare, cu un strigăt. — L-am descoperit! L-am descoperit!, a strigat el către însoţitorul meu, alergând spre noi cu o eprubetă în mână. Am găsit un reactiv care este precipitat numai de hemoglobină şi de nimic altceva. Dacă ar fi descoperit o mină de aur, încântarea ce i se zugrăvea pe faţă n-ar fi fost la fel de mare. — Domnul Watson, domnul Sherlock Holmes, a spus Stamford, prezentându-ne. — Încântat, a zis el prietenos, prinzându-mi mâna cu o putere de care cu greu l-aş fi bănuit capabil. Ai fost în Afganistan, după câte văd. — Pentru Dumnezeu, cum de ştii asta?, l-am întrebat. — Nu contează, a spus el, chicotind în barbă. Problema la momentul de faţă se referă la hemoglobină. Fără îndoială, înţelegi importanţa descoperirii pe care am făcut-o? — Este interesantă, cu certitudine, din punct de vedere chimic, am răspuns, însă din punct de vedere practic… — Dar, domnule, este cea mai practică descoperire medico-legală făcută de ani buni încoace. Nu vezi că ne oferă posibilitatea de a face o analiză infailibilă a urmelor de sânge? Ia vino încoace! În entuziasmul său, m-a înşfăcat de mâneca hainei, şi m-a tras spre masa unde lucra. Hai să facem rost de nişte sânge proaspăt, a spus, înţepându-se cu un ac lung în deget, şi colectând picătura cu o pipetă. Acum, adaug această cantitate mică de sânge într-un litru de apă. Observă că amestecul ce rezultă pare a fi apă curată. Proporţia sângelui nu poate fi mai mult de unu la un milion. Nu am nici o îndoială, însă, că vom putea să obţinem reacţia caracteristică. În timp ce vorbea, a aruncat în vas câteva cristale albe. iar apoi a adăugat nişte picături de lichid transparent. Într-o clipă, conţinutul vasului a luat o culoare întunecată de mahon, iar un praf maroniu s-a lăsat pe fundul borcanului de sticlă. — Ha! ha!, a strigat el, bătând din palme, şi părând la fel de încântat ca un copil în fata unei jucării noi. Ce v-am spus? — Pare a fi o probă de îndemânare, am remarcat. — Frumos! Frumos! Vechiul experiment cu răşină de guaiac era foarte stângace şi nesigur. La fel ca examinarea microscopică a globulelor de sânge. Aceasta devine complet lipsită de valoare, dacă urmele de sânge sunt vechi de câteva ore. Pe când analiza mea este la fel de eficientă fie că sângele este vechi sau proaspăt. Dacă această analiză ar fi fost descoperită până acum, sute de oameni şi-ar fi ispăşit de multă vreme pedeapsa pentru crimele înfăptuite. — Într-adevăr, am murmurat. — Cazurile criminale depind încă de acest unic aspect. Un om este suspectat de crimă la luni de zile după ce a comis-o. Lenjeria sau hainele acestuia sunt examinate, şi pe ele sunt descoperite pete cafenii. Sunt acestea pete de sânge, de noroi, de rugind, de fructe, ori ce sunt? Această întrebare a încurcat mulţi specialişti, şi de ce? Pentru că nu există nici o analiză de încredere. Acum avem experimentul lui Sherlock Holmes, şi nu va mai exista nici o dificultate. Ochii săi realmente scânteiau în timp ce vorbea, şi şi-a pus mâna pe inimă, aplecându-se ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unei mulţimi care-l aplauda, invocată în imaginaţie. — Se cuvine să fii felicitat, am remarcat, destul de surprins de entuziasmul lui. — Să luăm de pildă cazul lui Von Bischoff din Frankfurt, de anul trecut. Ar fi fost cu siguranţă spânzurat, dacă analiza aceasta ar fi fost posibilă. Apoi Mason din Bradford şi faimosul Muller şi Lefevre din Montpellier şi Samson din New Orleans. Aş putea aminti douăzeci de cazuri pentru care aceasta s-ar fi dovedit hotărâtoare. — Pari a fi o istorie vie a crimelor, a spus Stamford râzând. Poţi începe un articol astfel. Numeşte-l „Informaţii criminale din trecut”. — Ar putea constitui o lectură foarte interesantă, a remarcat Sherlock Holmes, aplicându-şi o bucăţică de plasture peste înţepătura din deget. Trebuie să fiu atent, a continuat el, întorcându-se spre mine cu un zâmbet, pentru că mă stropesc cu otrăvuri destul de des. Spunând aceasta, a întins mâna, şi am observat că era toată împestriţată cu bucăţi similare de plasture şi decolorată din pricina acizilor puternici. — Am venit aici pentru o afacere, a spus Stamford, aşezându-se pe un taburet micuţ şi împingând cu piciorul un altul spre mine. Prietenul meu vrea să închirieze o locuinţă, şi, ştiind că te plângeai că nu poţi găsi pe cineva cu care să împarţi locuinţa, m-am gândit să vă fac cunoştinţă. Sherlock Holmes a părut încântat de ideea de a împărţi locuinţa cu mine. — Am în vedere un apartament pe strada Baker, a spus, care ni s-ar potrivi perfect. Nu te deranjează mirosul de tutun puternic, sper? — Fumez întotdeauna aşa ceva, am răspuns. — Asta-i bine. În general, ţin substanţe chimice, şi, din când în când, fac experimente. Te-ar deranja aşa ceva? — Deloc. — Hai să vedem – ce alte defecte am? Sunt deprimat uneori, şi nu deschid gura zile în şir. Nu trebuie să presupui că sunt îmbufnat, când mă comport astfel. Pur şi simplu, lasă-mă în pace şi în curând, voi fi din nou cum trebuie. Tu ce ai de mărturisit? Îi bine ca două persoane să-şi ştie defectele înainte de a începe să convieţuiască. Am râs de acest interogatoriu. — Ţin un pui de buldog, am spus, nu-mi place zgomotul pentru că am nervii zdruncinaţi, mă trezesc la ore imposibile, şi sunt extrem de leneş. Mai am un set de defecte când sunt sănătos, dar nu în momentul de faţă. — Incluzi cântatul la categoria zgomotului?, m-a întrebat neliniştit. — Depinde de interpret, am răspuns. O interpretare bună este ceva divin – una rea însă... — O, atunci e în regulă, a exclamat, cu un râs vesel. Cred că putem considera înţelegerea ca şi făcută – dacă îţi vor plăcea camerele. — Când le putem vedea? — Caută-mă aici mâine după-amiază, şi vom merge acolo împreună şi vom aranja totul, a răspuns. — Bine – exact la prânz, am spus eu, dându-i mâna. L-am lăsat lucrând printre substanţele chimice, şi ne-am îndreptat pe jos spre hanul meu. — Apropo, am întrebat brusc, oprindu-mă şi întorcându-mă spre Stamford, cum naiba a ştiut că am fost în Afganistan? Tovarăşul meu a zâmbit enigmatic. — Aceasta-i mica lui ciudăţenie, a spus el. Mulţi oameni au vrut să ştie cum descoperă unele lucruri. — Oh! un mister, deci, am exclamat, frecându-mi mâinile. Asta este foarte interesant. Obiectul potrivit pentru studiul omenirii este omul, ştiai? — Trebuie să-l studiezi atunci, a spus Stamford, în timp ce-şi lua rămas bun. Vei găsi totuşi că este dificil. Pariez că va afla mai multe despre tine decât tu despre el. La revedere. — La revedere, am răspuns, şi am luat-o spre han, foarte interesat de noua mea cunoştinţă. Capitolul 2 Ştiinţa deducţiei Ne-am întâlnit în ziua următoare, aşa cum am stabilit, şi am vizitat locuinţa de pe strada Baker, nr. 221B, despre care a vorbit când ne-am întâlnit. Avea două dormitoare confortabile şi un salon mare şi aerisit, mobilat într-un stil vioi, şi luminat de două ferestre mari. Dat fiind că locuinţa corespundea în toate privinţele, iar chiria devenea acceptabilă când era împărţită la doi, ne-am hotărât pe loc, şi am devenit imediat noii chiriaşi. În seara respectivă, mi-am mutat lucrurile de la han, iar în dimineaţa următoare s-a mutat şi Sherlock Holmes, cu câteva cutii şi geamantane. O zi sau două am fost foarte ocupaţi cu despachetatul şi aranjarea cât mai potrivită a lucrurilor. Acestea fiind făcute, am început treptat să ne liniştim şi să ne obişnuim cu noul mediu. Holmes nu era cu siguranţă un om dificil cu care să convieţuieşti. Era liniştit, iar obiceiurile lui erau neschimbătoare. Rareori stătea treaz după zece seara, şi întotdeauna îşi lua dejunul şi pleca înainte ca eu să mă fi trezit. Uneori îşi petrecea ziua la laboratorul de chimie, alteori în sala de disecţie, şi din când în când în plimbări lungi, ce păreau să-l poarte în cartierele mărginaşe ale oraşului. Când era în dispoziţia de a munci, energia lui nu cunoştea limite: însă câteodată o stare contrară punea stăpânire pe el, şi rămânea întins pe sofaua din camera comună zile întregi, de abia scoţând câte un cuvânt sau mişcându-se cât era ziua de lungă. Cu acest prilej, am observat că ochii săi priveau în gol cu o expresie visătoare, şi aş fi presupus că era dependent de vreun narcotic, dacă cumpătarea şi igiena întregii sale existenţe nu ar fi făcut imposibil aşa ceva. Pe măsură ce săptămânile treceau, interesul şi curiozitatea mea privind scopul său în viaţă creşteau tot mai mult. Persoana şi înfăţişarea sa erau de natură să atragă atenţia celui mai superficial observator. Avea peste un metru optzeci înălţime, şi era atât de slab încât părea mult mai înalt. Privirea lui era ascuţită şi pătrunzătoare, cu excepţia acelor perioade de toropeală pe care le-am menţionat; iar nasul său îngust şi coroiat îi dădea o expresie atentă şi hotărâtă. Bărbia îi era şi ea proeminentă şi ascuţită ca a unui om hotărât. Mâinile îi erau în permanenţă mânjite cu cerneală şi pătate de substanţe chimice; totuşi, am observat că erau extrem de agile atunci când manipulau fragilele sale instrumente. Cititorul m-ar putea cataloga ca fiind o persoană care-şi bagă nasul unde nu-i fierbe oala, dacă mărturisesc cât de mult îmi incita curiozitatea acest individ, şi cât de des am încercat să străpung rezerva pe care o arăta în privinţa chestiunilor personale. Totuşi, înainte de a mă considera astfel, nu uitaţi cât de lipsită de obiect era viaţa mea, şi cât de puţine lucruri care să-mi solicite atenţia existau în ea. Sănătatea precară nu-mi permitea să mă aventurez afară, dacă vremea nu era extrem de caldă, şi nu aveam nici un prieten care să mă viziteze şi să schimbe ceva în monotonia existenţei mele cotidiene. În aceste împrejurări, am salutat cu mult interes misterul ce-l învăluia pe colegul meu, şi am petrecut mult timp încercând să-i dau de capăt. Nu studia medicina. El însuşi, răspunzându-mi la o întrebare, a confirmat opinia lui Stamford în această privinţă. Nici nu părea să fi urmat nişte lecturi ce l-ar fi putut pregăti pentru obţinerea unei licenţe în ştiinţă sau în orice altă cale recunoscută de acces la lumea educată. Totuşi, zelul pe care-l avea pentru anumite studii era remarcabil şi în anumite limite excentrice – cunoaşterea lui era atât de vastă şi detaliată încât observaţiile sale mă uimeau teribil. Cu siguranţă, nici o persoană n-ar fi lucrat atât de serios, sau nu şi-ar fi însuşit informaţii atât de precise, dacă n-ar fi avut în vedere un anume scop. Cititorii nesistematici se remarcă rareori prin exactitatea a ceea ce învaţă. Nici un om nu-şi împovărează mintea cu detalii, dacă nu are un motiv serios s-o facă. Ignoranţa lui era la fel de remarcabilă ca şi cunoştinţele lui. Nu ştia aproape nimic despre literatura, filozofia şi politica contemporană. Odată când l-am citat pe Thomas Carlyle, m-a întrebat cu naivitate cine era şi ce anume a făcut. Surprinderea mea n-a mai cunoscut însă margini, când am descoperit întâmplător că nu ştia nimic despre teoria lui Copernic şi despre structura sistemului solar. Faptul că o fiinţă civilizată din secolul XIX nu ştia că pământul se învârte în jurul soarelui îmi părea a fi un lucru extraordinar, de domeniul imposibilului. — Pari a fi uimit, a spus el, zâmbind la surprinderea mea. Acum c-o ştiu, o să fac tot ce-mi stă în putinţă s-o uit. — S-o uiţi! — Vezi, mi-a explicat el, cred despre creierul uman că este iniţial ca o mică mansardă goală pe care trebuie s-o umpli cu mobila pe care o doreşti. Cine e nebun, o umple cu toată mobila greoaie ce-i iese în cale, astfel încât cunoştinţele care îi pot fi de folos nu mai au loc înăuntru, sau, în cel mai bun caz, sunt amestecate cu o mulţime de alte lucruri, astfel încât îi este dificil să le găsească atunci când are nevoie de ele. Însă muncitorul îndemânatic este realmente foarte atent în privinţa a ceea ce introduce în mansarda creierului său. Nu va ţine acolo nimic altceva decât instrumentele ce-i pot fi de folos în munca sa, dar dintr-acestea are o colecţie vastă, şi toate sunt ţinute într-o ordine perfectă. Este o greşeală să credem că acea cămăruţă are pereţi elastici ce se pot întinde oricât dorim. Putem fi siguri că va veni o vreme când, pentru fiecare cunoştinţă nouă, o să uităm ceva ce am ştiut înainte. Prin urmare, este de cea mai mare importanţă să nu ţinem acolo cunoştinţe inutile, care să le împingă afară pe cele folositoare. — Dar sistemul solar!, am protestat eu. — Ce semnificaţie are acesta pentru mine?, m-a întrerupt nerăbdător. Spui că ne învârtim în jurul soarelui. Dacă ne-am învârti în jurul lunii, pentru mine sau munca mea ar fi exact acelaşi lucru. Eram pe punctul de a-l întreba în ce consta munca lui, dar ceva în felul lui de a se comporta mi-a dat de înţeles că întrebarea n-ar fi fost binevenită. Totuşi, am reflectat asupra scurtei noastre conversaţii, şi am încercat să deduc unele lucruri. A spus că nu ar asimila cunoştinţe care să nu fie relevante pentru obiectul său de studiu. Prin urmare, toate cunoştinţele pe care le poseda erau strict folositoare. Am enumerat toate diversele subiecte în privinţa cărora mi-a demonstrat că era extrem de bine informat. Am luat chiar un creion şi le-am notat. N-am putut să mă abţin să nu zâmbesc văzând ce-am scris. Arăta precum urmează:   Sherlock Holmes – limitele lui   1. Cunoştinţe de literatură – deloc. 2. Cunoştinţe de filozofie – deloc. 3. Cunoştinţe de astronomie – deloc. 4. Cunoştinţe de politică – câteva. 5. Cunoştinţe de botanică – variabile. Foarte informat despre belladona, opium şi otrăvuri, în general. Nu ştie nimic despre grădinărit. 6. Cunoştinţe de geologie – practice, dar limitate. Recunoaşte dintr-o privire diferitele tipuri de pământ. După plimbări, mi-a arătat stropii de pe pantaloni, indicându-mi, în funcţie de culoarea şi consistenţa lor, din ce parte a Londrei erau. 7. Cunoştinţe de chimie – profunde. 8. Cunoştinţe de anatomie – precise, dar ne sistematice. 9. Cunoştinţe de literatură poliţistă – imense. Pare a cunoaşte în cel mai mic detaliu toate crimele comise în acest secol. 10. Cântă bine la vioară. 11. Este foarte bun la scrima cu băţul, la box, şi este un excelent spadasin. 12. Cunoaşte bine legile britanice.   Când am ajuns cu lista până aici, am aruncat-o disperat în foc. Dacă este posibil să descopăr ce urmăreşte acest individ numai prin găsirea unui numitor comun al acestor talente şi aflarea unei profesii care să le presupună pe toate, mi-am spus, pot renunţa să încerc chiar de acum. Văd că am menţionat înainte talentul lui la vioară. Acesta era de excepţie, dar la fel de excentric ca toate celelalte aptitudini ale sale. Ştiam bine că putea interpreta piese dificile, pentru că, la cererea mea, mi-a cântat unele din liedurile lui Mendelssohn şi alte piese favorite. Dacă nu era solicitat, însă, rareori improviza sau încerca vreo melodie cunoscută. Seara, lăsându-se pe spate în fotoliu, îşi închidea ochii şi scârţâia neatent la vioara pe care o ţinea pe genunchi. Uneori acordurile erau adânci şi melancolice. Din când în când erau fantastice şi vioaie. În mod vădit, ele reflectau gândurile care-l preocupau, însă nu puteam să-mi dau seama dacă muzica ajuta acele gânduri, sau cântatul era, pur şi simplu, rezultatul unui capriciu sau fantezii. M-aş fi revoltat împotriva acestor solo-uri exasperante, dacă acesta nu le-ar fi încheiat în mod obişnuit interpretând într-o succesiune rapidă o serie din melodiile mele favorite, ca un fel de compensaţie pentru felul în care îmi încerca răbdarea. În timpul primei săptămâni, nu am avut vizitatori, şi am început să cred că tovarăşul meu era la fel de lipsit de prieteni ca şi mine. Apoi, am descoperit însă că avea multe cunoştinţe din cele mai variate clase sociale. Un individ gălbejit, cu faţa de şobolan şi ochi închişi la culoare, care mi-a fost prezentat drept domnul Lestrade, a venit de trei sau patru ori într-o singură săptămână. Într-o dimineaţă, a venit o fată, îmbrăcată la modă, care a stat o jumătate de oră sau mai mult. În aceeaşi după-amiază, a apărut un vizitator cărunt, ponosit, care arăta ca un negustor ambulant şi părea foarte tulburat, urmat de o femeie în vârstă neîngrijită. Cu altă ocazie, un bătrân cu părul alb a avut o conversaţie cu tovarăşul meu; altădată, un hamal din gară, în uniforma lui de catifea. Când vreunul din aceşti indivizi comuni îşi făcea apariţia, Sherlock Holmes obişnuia să mă roage să folosească salonul, şi mă retrăgeam în camera mea. Întotdeauna îşi cerea scuze pentru acest inconvenient. — Trebuie să folosesc această cameră pentru afaceri, spunea el, iar aceste persoane sunt clienţii mei. Din nou am avut ocazia să-i pun întrebarea decisivă, şi din nou delicateţea m-a împiedicat să oblig o altă persoană să-mi încredinţeze secretele sale. La vremea respectivă, mi-am închipuit că avea vreun motiv puternic să nu menţioneze ocupaţia sa, dar el însuşi mi-a destrămat în curând această presupoziţie, atingând voit subiectul. Era 4 martie, am un motiv serios să-mi amintesc data. M-am trezit ceva mai devreme decât de obicei, şi am văzut că Sherlock Holmes nu-şi terminase încă micul-dejun. Gazda noastră s-a obişnuit atât de mult cu faptul că mă trezeam târziu că nu-mi pusese încă masa, şi nici nu-mi făcuse cafeaua. Cu o nerăbdare ce nu prea rezonabilă, am sunat din clopoţel, şi i-am sugerat abrupt că eram gata. Apoi am luat un ziar de pe masă, încercând să-mi trec timpul cu el, în timp ce colegul meu mesteca tăcut pâinea prăjită. Unul din articole era subliniat cu creionul, şi, în mod firesc, am început să-l parcurg. Titlul întrucâtva ambiţios era „Cartea vieţii”, iar autorul încerca să arate cât de multe putea afla un om cu spirit de observaţie prin examinarea precisă şi sistematică a tuturor faptelor pe care le întâlnea. M-a surprins amestecul ciudat de perspicacitate şi absurditate. Raţionamentul era riguros şi plin de forţă, dar deducţiile îmi păreau a fi trase de păr şi exagerate. Autorul pretindea că, în urma unei expresii momentane, a unei contracţii musculare sau a unei priviri, putea pătrunde gândurile cele mai ascunse ale unui om. Potrivit lui, era imposibil să înşeli pe cineva obişnuit cu observaţia şi analiza. Concluziile lui erau la fel de infailibile ca teoremele lui Euclid. Rezultatele la care ajungea puteau să pară atât de şocante celor neiniţiaţi, încât până aflau procesele prin care acesta le obţinea, puteau foarte bine să-l ia drept magician. „Dintr-o picătură de apă, spunea autorul, un logician poate infera posibilitatea Atlanticului sau a Niagarei, fără să le fi văzut sau să fi auzit, de ele. Prin urmare, întreaga viaţă formează un lanţ imens, a cărui natură o descoperim ori de câte ori ni se arată o singură verigă din el. Ca toate celelalte ştiinţe, ştiinţa deducţiei şi analizei poate fi deprinsă numai în urma unui studiu îndelungat şi răbdător, iar viaţa nu este suficient de lungă pentru a-i permite vreunui muritor să atingă perfecţiunea absolută în ea. Înainte de a se ocupa de aspectele morale şi mentale ale problemei, care prezintă cea mai mare dificultate, cel care cercetează ar trebui să înceapă cu stăpânirea unor aspecte elementare. De exemplu, când întâlneşte un om, trebuie să înveţe să determine dintr-o singură privire trecutul aceluia şi meseria sau profesia lui. Oricât de pueril ar părea un asemenea exerciţiu, acesta ascute facultatea de observaţie şi te învaţă unde să priveşti şi ce să cauţi. Unghiile unei persoane, mâneca hainei, cizmele, genunchii pantalonilor, bătăturile de pe degetul mare şi arătător, expresia feţei, manşetele – fiecare din acestea dezvăluie clar ocupaţia unei persoane. Faptul că toate acestea împreună n-ar putea să lămurească un investigator competent este, oricum, aproape de neconceput.” — Ce imensă absurditate, am spus, indicând articolul cu linguriţa, în timp ce mi-am început micul dejun. Văd că ai citit-o, din moment ce ai însemnat-o cu creionul. Nu neg că este scrisă inteligent. Mă irită totuşi. Este evident teoria vreunui şoarece de bibliotecă care dezvoltă toate aceste paradoxuri curăţele în izolarea propriului birou. Nu este ceva practic. Mi-ar plăcea să-l văd înghesuit într-un vagon de clasa treia, şi să-i cer să descopere ocupaţiile tuturor călătorilor. Pariez că ar fi incapabil. — Ţi-ai pierde banii, a remarcat calm, Holmes. În ceea ce priveşte articolul, eu l-am scris. — Tu! — Da, am o înclinaţie atât spre observaţie cât şi spre deducţie. Teoriile pe care le-am exprimat acolo şi care-ţi par atât de himerice, sunt în realitate extrem de practice – într-atât de practice încât îmi câştig pâinea folosindu-mă de ele. — În ce fel?, am întrebat fără să vreau. — Păi, am propria meserie. Presupun că sunt singurul din lume cu o astfel de ocupaţie. Sunt detectiv consultant, dacă poţi înţelege ce vrea să spună. Aici în Londra avem o mulţime de detectivi guvernamentali şi privaţi. Când aceşti indivizi dau greş, vin la mine, şi reuşesc să-i pun pe pista cea bună. Îmi arată toate probele, şi sunt, în general, capabil să-i lămuresc, cu ajutorul cunoştinţelor pe care le deţin despre istoria crimei. Există o puternică asemănare de familie între crime, iar dacă ai în degetul mic toate detaliile a o mie de astfel de crime, ar fi ciudat să nu o poţi rezolva pe a o mie una. Lestrade este un detectiv binecunoscut. S-a împotmolit recent într-un caz de falsificare, şi asta l-a adus aici. — Şi celelalte persoane? — Majoritatea sunt trimise de agenţii private de investigaţii. Toţi au vreo problemă şi vor puţină clarificare. Le ascult povestea, ei îmi ascultă comentariile, iar apoi îmi dau banii. — Vrei să spui, am zis, că, fără să-ţi părăseşti un moment camera, poţi descurca o încâlceală pe care alţii nu pot s-o descurce, deşi au văzut în persoană toate detaliile? — Exact. Am un fel de intuiţie în această direcţie. Apare din când în când câte un caz puţin mai complex. Atunci trebuie să mă mişc într-acolo, ca să văd lucrurile cu proprii ochi. Vezi, dispun de o mulţime de cunoştinţe speciale pe care le aplic cazului, şi care îmi facilitează extrem de mult rezolvarea lui. Acele reguli ale deducţiei pe care le-am expus în articolul ce ţi-a stârnit dispreţul sunt, din punct de vedere practic, de nepreţuit pentru mine. Observaţia este a doua mea natură. Ai părut a fi surprins când ţi-am spus la prima noastră întâlnire că ai venit din Afganistan. — Ţi-a spus cineva, fără îndoială. — Nimic de acest fel. Am ştiut că te-ai întors din Afganistan. Datorită unei obişnuinţe îndelungate, şirul gândurilor mele s-a derulat atât de rapid că am ajuns la această concluzie fără să fiu conştient de paşii intermediari. Au existat totuşi asemenea paşi. Raţionamentul s-a desfăşurat astfel: „Iată un individ genul medic, dar având aerul unui militar. Clar, un doctor militar, atunci. Tocmai ce s-a întors de la tropice, pentru că faţa îi este închisă la culoare, iar aceasta nu este culoarea naturală a pielii lui, deoarece la încheieturi pielea este deschisă. A trecut prin privaţiuni şi boală, lucru clar indicat de faţa sa scofâlcită. S-a rănit la braţul stâng. Îl ţine într-un fel ţeapăn şi nefiresc. Oare unde la tropice putea un doctor englez să treacă prin asemenea greutăţi şi să-şi rănească braţul? Clar în Afganistan.” Întregul raţionament nu mi-a luat o secundă. Apoi am remarcat că te-ai întors din Afganistan şi ai fost uimit. — Pare simplu aşa cum o explici, am spus, zâmbind. Îmi aminteşti de personajul Dupin al lui Edgar Alan Poe. N-am crezut că asemenea personaje există altundeva decât în povestiri. Sherlock Holmes s-a ridicat şi şi-a aprins pipa. — Fără îndoială, crezi că îmi faci un compliment comparându-mă cu Dupin, a observat el. În opinia mea, Dupin era un individ inferior. Trucul prin care îşi întrerupea prietenii din gândit cu câte un apropo, după un sfert de oră de tăcere, este realmente de prost gust şi superficial. Avea un geniu analitic, cu certitudine; dar nu era nicidecum un astfel de fenomen pe cât părea să-şi imagineze Poe. — Ai citit operele lui Gaboriau?, am întrebat. Răspunde Lecoq ideii tale de detectiv? Sherlock Holmes a pufnit dispreţuitor. — Lecoq era un cârpaci nenorocit, a spus pe un ton mânios; avea numai un singur lucru bun, şi acesta era energia sa. Acea carte pur şi simplu m-a îmbolnăvit. Problema era cum să identifici un deţinut necunoscut. Puteam s-o rezolv în douăzeci şi patru de ore. Lui Lecoq i-a luat şase luni. Ar putea fi un manual pentru detectivi care să-i înveţe ce să evite. M-am simţit cam jignit să văd cele două personaje pe care le admiram tratate cu o asemenea lipsă de respect. M-am îndreptat spre fereastră, şi am început să privesc strada aglomerată. Poate că acest individ este foarte inteligent, mi-am spus, dar cu siguranţă este foarte înfumurat. — Nu există crime şi criminali în zilele noastre, a spus el, iritat. Ce folos să ai creier în profesia noastră? Ştiu bine că pot să devin faimos. Nu există şi n-a existat vreodată un om care să aibă tot atât de multe cunoştinţe şi un talent înnăscut pentru detectarea unei crime ca şi mine. Şi care este rezultatul? Nu există nici o crimă de detectat, sau, în cel mai bun caz, e crima vreunui ageamiu, cu un motiv atât de clar încât chiar şi unul de la Scotland Yard o poate rezolva. Eram încă deranjat de stilul încrezut în care conversa. Mi s-a părut că e cel mai bine să schimb subiectul. — Mă întreb ce caută individul acela?, am spus, arătând cu mâna spre un bărbat robust, îmbrăcat simplu, care mergea încet pe cealaltă parte a străzii, uitându-se cu atenţie la numerele caselor. Ţinea un plic mare albastru în mână şi era, evident, un mesager. — Vrei să spui sergentul acela din marină, în retragere, a spus Sherlock Holmes. „Grozăveşte-te şi bucură-te!” am gândit eu. Ştie că nu pot să verific corectitudinea ipotezei sale. De abia mi-a trecut acest gând prin minte, când omul pe care-l priveam a zărit numărul de pe uşa noastră, şi a traversat rapid strada. Am auzit o bătaie puternică în uşă, o voce adâncă jos şi nişte paşi apăsaţi urcând scara. — Pentru domnul Sherlock Holmes, a spus el, intrând în cameră, şi înmânându-i prietenului meu o scrisoare. Iată ocazia de a-i destrăma înfumurarea. Nu i-a trecut prin minte aşa ceva, când a făcut acea afirmaţie arbitrară. — Pot să te întreb, dragul meu, am spus cu cea mai afabilă voce posibil, cu ce te ocupi? — Sunt comisionar, domnule, a spus el, arţăgos. Uniforma mi-e la reparat. — Şi ai fost?, am întrebat, cu o privire uşor maliţioasă spre colegul meu. — Sergent, domnule, de infanterie uşoară în marina regală, spuse el, apoi continuă întorcându-se către Holmes: Nu răspundeţi? Bine, domnule. A bătut din călcâie, a făcut un salut cu mâna, şi a plecat.   descarcati direct de aici....

I. AVENTURA DE LA VISTERIA LODGE   l. CIUDATA ÎNTÂMPLARE A DOMNULUI JOHN SCOTT ECCLES   Scrie în jurnalul meu că spre sfârşitul lui martie 1892, era o zi friguroasă şi bătută de vânt. Holmes primise o telegramă în timp ce stăteam la masă şi scrisese în grabă răspunsul. Nu scosese nici un cuvânt, dar se vedea că îl muncea ceva; se oprise în faţa căminului, adâncit în gânduri, trăgea din pipă şi arunca din când în când o privire asupra depeşei. Deodată, se întoarse spre mine, clipind răutăcios: — Watson, tu care eşti om învăţat, spune-mi, te rog, definiţia cuvântului „grotesc". — Ciudat, izbitor — i-am sugerat eu. La auzul explicaţiei mele, Holmes scutură din cap. — Nu-i de ajuns, spuse el: cuvântul mai implică şi sensul de tragic — cumplit. Dacă te gândeşti la istoriile acelea cu" care i-ai împuiat capul cititorului tău atât de răbdător, ai să recunoşti cat de des se amestecă grotescul cu  crima! Ia adu-ţi aminte de cazul acela banal al  oamenilor cu capul roşu. La început părea grotesc, pentru ca apoi să termine cu o tentativă de spargere disperată. Sau, să zicem, afacerea aceea atât de grotescă a celor cinci sâmburi de portocală, care a dus de-a dreptul la un complot criminal. Cuvântul acesta îmi dă de gândit. — E cazul aici ? l-am întrebat eu. Holmes citi telegrama cu glas tare. — „Mi s-a întâmplat ceva cat se poate de necrezut şi de grotesc. Pot să vă cer sfatul ? Scott Eocles, Oficiul Poştal Charing Cross." — Bărbat sau femeie ? am întrebat. — Bărbat, fără doar şi poate. O femeie n-ar fi trimis o telegramă cu răspuns plătit. Ar fi venit singură. — Ai de gând să-l primeşti ? — Dragă Watson, ştii doar cum mă plictisesc de când l-am băgat în puşcărie pe colonelul Carruthers. Creierul meu e ca o maşină de soi, care se sfarmă în bucăţi, dacă nu e folosită la treaba pentru care a fost concepută. Viaţa e banală, ziarele sterpe; se pare că în lumea crimelor curajul şi romantismul au pierit pe vecie. Şi atunci ce să mă mai întrebi dacă sunt gata să mă apuc de o altă afacere oricât de neînsemnată ar fi ea. Ei, dar dacă nu greşesc a venit şi clientul nostru. Un pas măsurat se auzi pe trepte, şi o clipă mai târziu, un domn respectabil şi plin de morgă, trupeş, înalt, şi cu favoriţi cărunţi, fu poftit înăuntru. Povestea vieţii i se citea pe chipul lui grav şi în manierele-i căutate. Era din cap până-n picioare, de la ghetre până la ochelarii lui cu ramă de aur, conservator, bigot, bun cetăţean, tradiţionalist şi formalist până în vârful unghiilor. Ceva însă, o întâmplare nemaipomenită, îi tulburase calmul lui înnăscut. Părul i se făcuse măciucă, obrajii îi erau îmbujoraţi, aprinşi şi se vedea că e tulburat. Intră de-a dreptul în miezul problemei. — Am trecut printr-o împrejurare ciudată si neplăcută, domnule Holmes — spuse el. De când sunt, n-am fost pus într-o asemenea soluție. Nici nu vă închipuiţi cat de supărător este. Dar trebuie să vă dau unele explicaţii. Simţeam că plesneşte de furie, şi pufnea de mânios ce era. -— Vă rog să luaţi loc, domnule Scott Eccles — spuse Holmes cu blândeţe. îmi daţi voie mai întâi să vă întreb ce vă aduce la mine ? — Ei bine, domnule, chestiunea nu pare să fie de competenţa poliţiei şi totuşi, după ce veţi auzi faptele, veţi fi de acord că nu putem lăsa lucrurile aşa. Detectivii particulari nu mi-au fost niciodată simpatici, cum însă am auzit de dvs... — Chiar aşa. Dar de ce n-aţi venit imediat ? — Nu înţeleg. Holmes aruncă o privire la ceas. — E două şi un sfert, spuse el. Telegrama aţi expediat-o pe la unu. Cu toate acestea, ajunge să vadă cineva cum sunteţi îmbrăcat, ca să-şi dea seama că supărările dvs. au început din clipa în care v-aţi trezit. Clientul nostru îşi netezi părul nepieptănat şi îşi trecu palma peste barba nerasă. — Aveţi dreptate, domnule Holmes. Am uitat şi de toaletă! Eram fericit că pot să ies dintr-o asemenea casă. Dar până să vin la dvs., am mai umblat să aflu câte ceva. M-am dus la agenţia de închirieri, unde mi s-a spus că domnul Gardian îşi achitase chiria şi că la Visteria Lodge totul e în ordine. — Ei, hai, hai — spuse Holmes râzând. Parcă aţi fi amicul meu, doctorul Watson. Şi el are prostul obicei să înceapă cu sfârşitul. Vă rog să vă adunaţi gândurile şi să-mi istorisiţi la rând, şi fără să omiteţi nimic, ce anume v-a făcut să porniţi după sfat şi ajutor, aşa neras şi nepieptănat, cu botinele şi jiletca încheiate pe dos. Clientul nostru îşi lăsă privirile în pământ. Pe faţă i se citea regretul că se prezentase în faţa noastră într-o ţinută atât de nepotrivită. — Cred şi eu că arăt în halul acesta, domnule Holmes. După câte ştiu nu mi s-a întâmplat aşa ceva de când sunt. Dar după ce am să vă povestesc toată întâmplarea asta ciudată, cu siguranţă că veţi recunoaşte şi dvs. că nu sunt de condamnat. Dar nici nu apucă să-şi spună povestea.., Afară se auzi zarvă şi doamna Hudson deschise uşa poftind înăuntru doi bărbaţi voinici, cu un aer oficial. Unul era inspectorul Greggson de la Scotland Yard, pe care îl cunoşteam foarte bine — un ofiţer energic, curajos şi destul de priceput. Dădu mâna cu Holmes şi îl prezentă pe camaradul lui — inspectorul Ilavnes, de la poliţia din Surrey. — Umblăm după acelaşi vânat, domnule Holmes, şi urma ne-a adus in direcţia asta. Își întoarse privirile-i pătrunzătoare spre musafirul nostru. — Dvs. sunteţi domnul John Scott Eccles, de la Popham House, Lee ? — Da. — V-am urmărit toată dimineaţa. — L-aţi descoperit cu ajutorul telegramei, nu-i aşa ? spuse prietenul meu — Exact domnule Holmes. I-am luat urma . la Oficiul Poştal Charing Cross, şi am venit aici. —- Dar de ce mă urmăriţi ? Ce doriţi ? — Avem nevoie de o declaraţie, domnule Scott Eccles, în legătură cu împrejurările în care a murit domnul Aloysius Gardian, de la Wisteria Lodge, în apropiere de Esher. Clientul nostru sări în picioare cu ochii holbaţi. Chipul lui încremenit se făcu galben ca ceara. — A murit ? A murit, aţi spus ? — Da, domnule, a murit. — Dar cum ? A avut un accident ? — A fost ucis, ucis de-a binelea. — Dumnezeule sfinte ! E îngrozitor ! Doar nu vreţi să spuneţi... doar nu vreţi să spuneţi ca mă bănuiţi ? — Am găsit o scrisoare în buzunarul mortului, din care reiese că aveaţi de gând să dormiţi la el noaptea trecută. — Aşa am şi făcut. — Aha, va să zică aţi dormit acolo? Şi îşi scoase carnetul de însemnări. — Stai puţin, stai puţin, Greggson — spuse Holmes. Nu vrei decât o simplă depoziţie nu-i aşa ? — Şi e de datoria mea să-i pun în vedere domnului Scott Eccles că ar putea fi folosită; împotriva sa. — Domnul Eccles se pregătea să ne spună ce s-a întâmplat, în clipa în care aţi intrat în cameră. Ce zici, Watson, cred că un brandy ou sifon nu i-ar strica. Şi acum, domnule, va rog să treceţi peste faptul că auditoriul dvs a crescut şi să povestiţi cele întâmplate, așa cum aţi făcut-o dacă nu eraţi întrerupt. Vizitatorul nostru dădu brandy-ul peste cap şi faţa îi prinse culoare din nou. După ce aruncă o privire neîncrezătoare spre carnetul inspectorului, îşi începu brusc neaşteptata depoziţie: — Sunt burlac şi cum îmi place societatea, am un cerc larg de prieteni. Printre aceştia se numără şi un fabricant de bere, Melville, retras din afaceri, care locuieşte la Albermale Mansions, Kensington. Acum două săptămâni am fost la el la masă, unde am cunoscut un tânăr — Gardian. După câte am înţeles, era de origine spaniolă şi avea unele legături ou ambasada. Vorbea perfect englezeşte, era manierat şi de când sunt n-am văzut bărbat mai frumos. Ne-am împrietenit. Se părea că i-am fost simpatic chiar din prima clipă. Două zile după ce ne-am cunoscut, a venit să mă vadă la Lee. Şi aşa, dintr-una într-alta, în cele din urmă m-a poftit să petrec la el câteva zile, la Wisteria Lodge, între Esher şi Oxshott. Ieri seară m-am dus la Esher ca să-i răspund la invitaţie. Cunoşteam casa din descrierea pe care mi-o făcuse. Locuia cu un servitor credincios, un concetăţean de-al său care avea grijă de gospodărie. Vorbea şi el englezeşte şi se - ocupa de casă. Mai avea şi un bucătar — excelent bucătar, spunea el — un mulatru pe care l-a cules şi care era un maestru al artelor culinare. Mi-aduc aminte că la un moment dat a remarcat chiar el cat de ciudată era toată gospodăria asta în inima Surrey-ului. M-am declarat de acord, deşi ulterior s-a dovedit cu mult mai ciudată decât mi-am închipuit eu. M-am dus la el — stătea la vreo două mile spre sud de Esher. Avea o locuinţă mare, situată departe de şosea, cu o alee în semicerc, mărginită de tufişuri perene, înalte. Clădirea veche, dărăpănată, abia de se mai ţinea în picioare. Când brişcă trase în faţa uşii leproase şi mâncate de vreme, pe aleea acoperită cu iarbă, m-am întrebat dacă aveam minte să vizitez un om pe care abia îl cunoscusem. Dar omul mi-a deschis uşa, chiar el în persoană, şi m-a primit cum nu se poate mai bine. M-a dat în primire unei slugi — un lacheu tuciuriu şi posomorit, care mi-a luat valiza şi m-a condus în camera mea. Atmosfera din casă era de-a dreptul apăsătoare. Masa am luat-o între patru ochi, dar cu toate că făcea tot ce îi sta în puteri ca să mă distreze, gândurile păreau să-i zboare necontenit. Vorbea într-o doară şi tot ce spunea era atât de încurcat, încât abia de înţelegeam. Bătea întruna darabana cu degetele în masă şi îşi rodea unghiile, dând semne de nelinişte. Cina nu fusese nici bine gătită şi nici servită ca lumea, iar prezenţa posomoritului lacheu, care nu scotea o vorbă, nu era de natură să ne învioreze. Vă asigur că nu o dată, în seara aceea, am simţit dorinţa să mă scuz într-un fel sau altul şi să mă întorc la Lee. Îmi amintesc un lucru care s-ar putea să aibă legătură cu afacerea pe care o anchetează coi doi domni. în clipele acelea nu l-am luat în seamă. Spre sfârşitul mesei, servitorul a înmuiat gazdei un bilet. După ce l-a citit. Gardian mi s-a părut mai distrat şi mai bizar ca înainte. Renunţă la orice încercare de a lega o conversaţie; acum şedea fumând ţigară după ţigară, pierdut în gânduri; ce anume scria în bilet, nu mi-a pomenit. Pe la 11 m-am dus la culcare. Eram fericit. A trecut o vreme şi Gardian şi-a vârât capul pe uşă — în cameră era întuneric — să mă întrebe dacă am sunat. I-am spus că nu. îmi ceru iertare că m-a tulburat la o oră atât de nepotrivită şi îmi spuse că sunt ceasurile unu. Apoi m-am lăsat în voia somnului şi am dormit buştean toată noaptea. Şi acum, ajung la partea cea mai uluitoare a povestirii mele. Când m-am trezit era ziua-n amiaza mare. M-am uitat la ceas. Aproape nouă. Insistasem să fiu sculat la opt, aşa că eram foarte mirat de această neglijenţă. Am sărit din pat şi am sunat după servitor. Nu mi-a răspuns nimeni. Am sunat încă o dată şi încă o dată, dar nimic. Atunci mi-am spus că soneria trebuie să se ii stricat. Mi-am tras hainele cum am putut mai bine şi m-am repezit pe scări în jos, foarte supărat, să cer puţină apă caldă. Vă închipuiţi surprinderea mea când n-am găsit pe nimeni. Am strigat în hol. Nici un răspuns. Atunci am luat-o razna prin camere. Nimeni nicăieri. Cum Gardian îmi arătase în ajun dormitorul lui, am bătut la uşă. Nimic. Am apăsat pe clanţă şi am intrat. încăperea era goală şi patul neatins. Plecase împreună cu ceilalţi. Străinul care-mi fusese gazdă, valetul străin, bucătarul străin, toţi se făcuseră nevăzuţi peste noapte. Aşa s-a încheiat vizita mea la Wisteria Lodge. Sherlock Holmes îşi frecă mâinile şi chicoti de bucurie că îşi îmbogăţea colecţia de aventuri ciudate cu această bizară întâmplare. — După câte îmi dau seama, aţi trecut prin clipe unice — spuse el. Pot să vă întreb, domnule, ce-aţi făcut după aceea ? — Spumegam. Primul meu gând a fost că eram victima unei farse de prost gust. Mi-am făcut bagajul, am trântit uşa holului şi am apucat-o spre Esher cu Valiza în mană. M-am dus la Allan Brothers, cea mai mare agenţie de locaţiuni din regiune, unde am aflat că vila fusese închiriată chiar de acolo. Mi-am spus că nu pentru a râde de mine fugise gazda, ci ca să nu plătească chiria. Era spre sfârşitul lui martie, aşa că scadenţa bătea la uşă. Dar presupunerea mea nu era justificată. Agentul îmi mulţumi că-l prevenisem, dar îmi spuse că chiria fusese plătită dinainte. Atunci, m-am dus la ambasada Spaniei. Acolo nu-l cunoştea nimeni. M-am dus la Melville, în casa căruia l-am întâlnit prima oară pe Gardian, şi am aflat că ştia mai puţine despre el chiar decât.mine. In cele din urmă, când am primit răspunsul la telegrama pe care v-am trimis-o, am venit la dvs., pentru că ştiam că mă veţi scoate din încurcătură. Acum însă, domnule inspector, din câte-am înţeles când aţi intrat, dvs., vă ocupaţi de afacerea aceasta şi mi se pare că s-a întâmplat o nenorocire. Vă asigur că tot ce v-am spus e adevărat şi că n-am idee ce soartă a împărtăşit omul acesta. Singura mea dorinţă este să sprijin justiţia din toate puterile. — Sunt convins de asta, domnule Scott Eccles, sunt convins — spuse inspectorul Greggson prietenos. Trebuie să vă spun că declaraţia dvs. corespunde în întregime faptelor care ne-au fost aduse la cunoştinţă. De pildă, biletul pe care l-a primit în timpul mesei. Nu cumva ştiţi ce a făcut cu el ? — Da, ştiu. Gardian l-a făcut sul şi l-a aruncat în foc. — Ce ai de spus, domnule Baynes ? Detectivul regional era un bărbat trupeş, durduliu şi roşcovan şi dacă nu părea chiar din topor, aceasta se datora doar ochilor lui nemaipomenit de strălucitori, care se pierdeau în cutele adânci ale obrazului şi frunţii. Cu un surâs, trase un petic de hârtie îndoit şi îngălbenit din buzunar. — Căminul avea grătar, domnule Holmes, şi biletul a fost aruncat mai în fund. L-am scos de acolo neatins. Holmes zâmbi aprobator. — Trebuie să fi percheziţionat casa în lege ca să dai peste un petic de hârtie. — Da, domnule Holmes, aşa lucrez eu. Să-l citesc, domnule Greggson ? Detectivul londonez îi făcu semn din cap că da. — Biletul e scris pe hârtie verge obişnuită, fără filigran. Foaia a fost tăiată în patru cu o forfecuţă din câte două tăieturi. Apoi a fost împăturită în trei şi sigilată cu ceară roşie, pe care ar fi picurat-o în grabă apăsând-o cu un obiect neted şi oval. A fost adresată domnului Gardian. Wisteria Lodge. Textul sună după cum urmează: „Culorile noastre, verde şi alb. Verdele deschis, alb închis. Scara principală, primul culoar, a şaptea pe dreapta, serj verde. Doamne ajută. D.« E o mână de femeie, care s-a folosit de o peniţă ascuţită. Adresa a fost însă scrisă cu altă peniţă sau de altă mână. După cum vedeţi, e un scris mai gros şi mai viguros. — Biletul acesta merită toată atenţia, spuse Holmes privindu-l. Trebuie să te felicit, domnule Baynes, pentru grija cu care l-ai studiat. Totuşi, am mai putea adăuga câteva amănunte de mică însemnătate. Sigiliul acesta oval nu e, cu siguranţă, decât un buton de manşetă — nu văd ce altceva ar putea avea forma asta. Foarfeca de care s-a folosit e foarfecă de unghii cu lama curbată. Deşi cele două tăieturi sânt atât de scurte, se vede bine la amândouă aceeaşi curbă uşoară. Detectivul regional chicoti: — Eu ziceam că am stors tot ce se putea şi când colo, tot a mai rămas o picătură. Trebuie să recunosc că nu ştiu nimic despre bilet, afară doar de faptul că ceva se ascunde în spatele lui şi, ca de obicei, e o femeie la mijloc. Cât ţinuse discuţia, domnul Scott Eccles stătuse ca pe ace. — Îmi pare bine că aţi găsit biletul, pentru că văd că vă confirmă spusele mele, făcu el. Dar aş vrea să vă amintesc că tot nu am aflat ce i s-a întâmplat domnului Gardian şi servitorului lui. — In ceea ce îl priveşte pe Gardian — spuse Greggson — e uşor să vă răspund. A fost găsit mort azi dimineaţă, pe Oxshott Common, la aproape o milă de locuinţa lui. Capul îi fusese făcut fărâme. L-au izbit în creştet cu un sac de nisip, sau cu vreo unealtă care nu l-a rănit, ci pur şi simplu i-a sfărâmat capul. Locul unde a fost găsit e departe de orice aşezare omenească. Până la o depărtare de un sfert de milă în jur nu e nici o singură casă. A fost doborât pe la spate; agresorul a continuat să-l lovească şi după ce a murit. Atacul a fost dat cu o furie de necrezut. N-am găsit nici urme de paşi şi nici alte indicii cu privire la criminal. — L-au jefuit ? — Nu. Nici urmă de jaf. — Cruntă întâmplare, tare cruntă şi dureroasă — se tângui domnul Scott Eccles. Şi în ceea ce mă priveşte, e cât se poate de neplăcută. N-am nici un amestec în plimbară asta nocturnă a gazdei mele şi în sfârşitul lui atât de tragic. Cum de am fost amestecat în afacerea asta ? — Foarte simplu, domnule — răspunse inspectorul Baynes. Singurul indiciu pe care l-am găsit în buzunarul mortului e o scrisoare de la dvs., din care reiese că aveaţi de gând să rămâneţi la Wisteria Lodge, chiar în noaptea morţii lui Gardian. Cu ajutorul plicului am stabilit numele şi adresa mortului. Când am ajuns la el acasă, era noua trecute, dar nu v-am găsit nici pe dvs. şi nici pe altcineva. I-am telegrafiat lui Greggson să vă ia urma la Londra, până ce voi termina de percheziţionat Wisteria Lodge. Pe urmă am venit în oraş, m-am întâlnit cu domnul Greggson şi iată-ne. — Cred — făcu Greggson ridicându-se — cred că e cazul să dresăm, actele. Vă rog să ne urmaţi la secţie, domnule Scott Eccles şi să ne daţi o declaraţie scrisă. — Sigur că da, vin imediat. Dar la serviciile dvs. nu renunţ, domnule Holmes. Vă rog să nu precupeţiţi nici bani şi nici eforturi ca să descoperiţi adevărul. Prietenul meu se întoarse spre inspectorul regional. — Sper că nu aveţi nimic împotrivă să colaborăm, domnule Baynes. — E o mare cinste pentru mine, domnule Holmes. — Aţi lucrat foarte iute şi cu multă pricepere, aşa că aş dori să vă întreb dacă există vreun indiciu cu privire la ora exactă a decesului. — Victima era acolo de la unu. Cam la aceeaşi oră a plouat şi cu siguranţă că omul murise înainte. — Dar e cu neputinţă, domnule Baynes — strigă clientul nostru. Glasul lui nu poate fi confundat. Aş putea să jur că el era omul care a intrat la mine în dormitor, la unu, şi mi-a vorbit. — Extraordinar, dar în nici un caz imposibil — zâmbi Holmes. — Aveţi vreo idee ? întrebă Greggson. — La prima vedere, cazul nu pare prea complicat, deşi prezintă unele aspecte inedite şi interesante. Cu toate acestea, ar trebui să cunosc mai bine faptele, înainte să mă încumet, să-mi exprim o părere definitivă. Dar fiindcă veni vorba, când aţi cercetat casa, domnule Baynes, aţi mai găsit şi altceva care să merite atenţia, în afara băieţelului acesta ? Detectivul aruncă o privire ciudată prietenului meu. — Mai sânt vreo două-trei lucruri care merită atenţie. Poate că după ce vom termina treaba la secţie, veţi binevoi să mă însoţiţi acolo şi să-mi spuneţi ce părere aveţi în privinţa lor. — La dispoziţia dvs. — făcu Holmes, sunând. Condu-i pe domnii, doamnă Hudson, şi trimite, te rog, băiatul cu telegrama asta. Să plătească şi cinci şilingi răspunsul. După ce vizitatorii noştri plecară, am rămas o vreme fără să scoatem o vorbă. Holmes fuma ca un şarpe, cu sprâncenele încruntate peste ochii-i pătrunzători şi cu capul repezit înainte, ca în clipele lui de mare concentrare. — Ei, Watson — spuse el întorcându-se brusc spre mine. Ce părere ai ? — Nu ştiu ce rost a avut să-l înşele pe Scott Eccles. — Dar crima ? — Când mă gândesc la dispariţia personalului, îmi vine să cred că şi ei erau amestecaţi și că de aceea au fugit de justiţie. — Şi ăsta e un punct de vedere. Dar dacă e să te iei după aparenţe, trebuie să recunoşti că e foarte ciudat ca cei doi servitori să urzească un complot împotriva lui şi să-l atace tocmai în .noaptea în care se afla un musafir în casă. îl aveau doar la dispoziţie, singur, în orice altă noapte. — Atunci, de ce au fugit ? — Asta-i problema, de ce au fugit ? Iată deci un fapt de care va trebui să ţinem seama. Alt fapt, tot atât de important, e extraordinara întâmplare prin care a trecut clientul nostru, domnul Scott Eccles. Ei, Watson, ce zici ? Crezi că e imposibil să se găsească o explicaţie acestor două fapte atât de însemnate ? Dacă există vreuna care să se potrivească cu biletul acela misterios — cu tot cuprinsul lui ciudat — ei bine, atunci am putea-o accepta deocamdată ca ipoteză. Dacă noile fapte pe care le vom culege, se vor potrivi şi ele, atunci ipoteza noastră va deveni treptat concluzie. — Dar care e ipoteza ? Holmes se lăsă pe spate în fotoliu, cu pleoapele întredeschise. — Trebuie să admiţi, dragă Watson, că ideea unei farse e exclusă. Se pregăteau evenimente grave, aşa cum ne-au arătat-o mai târziu faptele, şi atragerea lui Scott Eccles la Wisteria Lodge trebuie pusă în legătură cu ele. — Dar ce legătură să fi fost ? — Hai să cercetam lucrurile din aproape în aproape. La prima vedere, e ceva nefiresc în ciudata şi neaşteptata prietenie dintre tânărul spaniol şi Scott Eccles. Avansurile le-a făcut primul. S-a dus în vizită la omul nostru, care locuieşte la celălalt capăt al Londrei, chiar a doua zi după ce s-au cunoscut şi a păstrat legătura cu el până l-a invitat la Esher. Ce plănuia el cu Eccles ? La ce-i putea folosi ? Farmec nu are. Nici cine ştie ce inteligent nu e - doar nu-i tocmai el omul care să se potrivească cu un latin iute ca argintul viu. Atunci, de ce tocmai pe el l-a ales Gardian dintre toţi, ca mai nimerit pentru scopurile lui ? Are vreo însuşire aparte ? Da. E tipul englezului respectabil şi omul cel mai indicat ca martor în faţa altui englez. Ai văzut şi tu că nici unul dintre cei doi inspectori n-a visat măcar să-i pună declaraţia la îndoială, aşa neobişnuită cum era. — Dar ce aveau să afle de la el ? — După întorsătura pe care au luat-o lucrurile — nimic, dar totul, dacă ar fi procedat altfel. Aşa văd eu situaţia. —- Aha, putea să-şi facă un alibi. — Exact, dragul meu Watson, putea să-şi facă un alibi. Să presupunem că personalul de la Wisteria Lodge plănuise ceva. Tentativa, oricare ar fi fost ea, trebuia să aibă loc, să zicem, înainte de unu. S-ar putea ca potrivind anume ceasurile, să-l fi silit pe Scott Eocles să se ducă la culcare mai devreme decât îşi închipuia el. în orice caz, se poate să nu fi fost mai mult de douăsprezece atunci când Gardian a încercat să-l facă să creadă că e unu. Dacă Gardian izbutea să-şi ducă planurile la îndeplinire şi să fie înapoi la ora menţionată, avea un răspuns valabil pentru orice acuzaţie. Ireproşabilul britanic îi stătea la dispoziţie, gata să urce în faţa oricărei instanţe, că acuzatul a rămas tot timpul acasă. Era o supapă de siguranţă pentru cazul când lucrurile ar fi luat o întorsătură neplăcută. — Da, da, înţeleg. Dar ce-i cu dispariţia celorlalţi. — N-am încă toate elementele lă îndemână, dar cred că piedicile pot fi învinse. Cu toate acestea, ar fi o greşeală să începem o discuţie, cu datele pe care le avem. Fără să vrei, te pomeneşti deodată că le ajustezi ca să se potrivească teoriilor. — Şi biletul ? — Cum suna ? „Culorile noastre verde şi alb.". Parcă ar fi la curse. „Verde deschis, alb închis". Fără îndoială că e o parabolă. „Scara principală, primul culoar, a şaptea pe dreapta, serj verde". E vorba de o întâlnire. S-ar putea ea în spatele întregii afaceri să se ascundă un soţ gelos. Fără îndoială, chemarea aceasta implica o primejdie. Altfel n-ar fi spus ea „Doamne ajută", „D" ar putea fi un indiciul pentru noi. — Omul era spaniol. Să zicem că „D" înseamnă Dolores, doar e un nume feminin comun în Spania. — Bine, Watson, foarte bine — numai că nu merge. Un spaniol i-ar fi scris unui compatriot în limba lor. Expeditorul biletului e cu siguranţă englez. Ei, şi acum, până vine să ne ia inspectorul acela grozav, să ne mai odihnim puţin creierul. Deocamdată, fiind mulţumit că soarta noastră norocoasă ne-a scăpat timp de câteva ceasuri din braţele nesuferitei trândăvii. Până să se întoarcă inspectorul nostru, Holmes primi răspuns la telegramă. O citi şi tocmai se pregătea s-o vâre în carneţel, când îmi surprinse privirea nesăţioasă. Râse şi mi-o aruncă. — Nici nu ştii cu ce lume bună avem de-a face, spuse el. Telegrama cuprindea o listă de nume şi adrese: „Lord Harringby, The Dingle; Sir George Ffolliott, Ovshott Towers; Mr. Hynes Hynes, J. P. Purdey Place; Mr. James Baker Williams, Forth Old Hali; Mr. Henderson, High Gabie; Rev. Joshua Stone, Nether Wasling." — E limpede că numai aşa putem restrânge câmpul nostru de operaţie — spuse Holmes. Fără îndoială că Baynes, cu creierul lui meticulos, a şi pornit-o pe aceeaşi cale. — Nu pricep. — Ei bine, dragă prietene, deocamdată am ajuns la concluzia că scrisoarea, pe care a primit-o Gardian la masă, îl chema la o întâlnire. Dacă am citit bine, şi dacă pentru a ajunge la locul unde era fixat rendez-vous-ul trebuia să urce o scară principală şi să caute a şaptea uşă pe un culoar, atunci nu există nici o îndoială că e vorba de o clădire foarte mare. Şi tot atât de sigur e că această clădire nu poate fi situată la mai mult de o milă sau două de Oxshott, de vreme ce Gardian într-acolo o pornise, nădăjduind — aşa cum interpretez eu faptele — să fie înapoi la Wisteria Lodge la vreme, ca să-şi facă un alibi ce nu putea avea valoare decât până la unu. Cum prea multe clădiri mari nu pot fi la Oxshott, m-am adresat, după cum se vede, agenţilor pomeniţi de Scott Eccles, care i-a remis o listă a lor. Uite-le aici în telegrama aceasta. Şi tot aici trebuie să fie şi soluţia întregii afaceri în care ne-am vârât. Era aproape şase, când am ajuns în frumosul sat Esher din Surrey, însoţiţi de inspectorul Baynes. Holmes şi cu mine ne luasem cele necesare pentru a petrece noaptea acolo şi am găsit locuinţă confortabilă la hanul Bull. In sfârşit, a ieşit împreună cu detectivul spre a face o vizită la Wisteria Lodge. Era o seară rece şi întunecată de martie, cu vânt pătrunzător şi cădea o ploaie măruntă ce ne biciuia feţele, totul potrivit anume cu locurile pe care se desfăşura şi cu ţinta tragică spre care ne îndreptam.   descarcati cartea de aici....

Semnul celor patru de Arthur Conan Doyle ŞTIINŢA DEDUCŢIEI Sherlock Holmes luă sticluţa de pe colţul şemineului şi scoase din eleganta cutiuţă de marochin seringa pentru injecţii subcutanate. Cu degetele sale lungi, albe, nervoase, pregăti acul fin şi-şi suflecă manşeta de la mâneca stângă a cămăşii. Câteva clipe rămase pe gânduri, privindu-şi antebraţul viguros şi încheietura mâinii pe care se vedeau urmele a nenumărate înţepături. Apoi introduse vârful ascuţit, apăsă pe piston şi, oftând lung şi mulţumit, se lăsă pe spate, în fotoliul îmbrăcat în catifea. De luni de zile eram de câte trei ori pe zi martor la această scenă cu care, totuşi, nu puteam să mă împac. Ba dimpotrivă, din zi în zi mă scotea şi mai rău din fire, iar noaptea conştiinţa mă dojenea că nu aveam curajul să protestez. Jurasem de nenumărate ori, în sinea mea, că-mi voi descărca odată şi-odată sufletul; dar aerul rece şi nepăsător al tovarăşului meu făcea din el ultimul om faţă de care ţi-ai fi putut permite cea mai mică îndrăzneală. Forţa lui de pătrundere, atitudinea impunătoare, însuşirile lui neobişnuite, de care avusesem prilejul să mă conving, toate acestea mă împiedicau să-l înfrunt. Totuşi, în după-amiaza aceea, fie datorită sticlei de Beaune pe care o băusem la dejun, fie din cauza atitudinii sale trufaşe care mă exasperase la culme, am simţit deodată că nu mai pot să tac. — Astăzi ce mai e? am întrebat. Morfină sau cocaină? Şi-a ridicat încet ochii din cartea veche pe care o deschisese. — Cocaină, a spus. Soluţie concentrată şapte la sută. Vrei să încerci? — În nici un caz, am răspuns imediat. Încă nu mi-am revenit după campania din Afganistan. Nu-mi permit să-mi pun şi mai mult constituţia la încercare. A râs de vehemenţa mea. — Probabil ai dreptate, Watson, a zis el. Presupun că are o influenţă proastă asupra fizicului. Totuşi, mi se pare că stimulează şi clarifică gândurile într-atât, încât efectele secundare sunt neglijabile. — Dar bine, omule, gândeşte-te! am izbucnit sincer. Fă socoteala! S-ar putea, aşa cum afirmi, ca în creierul dumitale să se producă o excitaţie, o efervescenţă; ea reprezintă însă un proces patologic şi morbid, care implică o modificare accelerată a ţesuturilor şi care poate, în cele din urmă, să ducă la o slăbire permanentă a lor. Şi apoi, ştii doar că depresia care urmează te doboară. Merită oare? De ce rişti să-ţi pierzi harurile nepreţuite cu care te-a înzestrat natura, doar de dragul unei plăceri ucigătoare? Nu uita că-ţi vorbesc nu numai ca un prieten, ci şi ca un medic care se adresează pacientului de a cărui sănătate este într-o oarecare măsură răspunzător. Nu părea deloc jignit. Dimpotrivă, îşi împreună vârfurile degetelor şi-şi lipi coatele pe braţele fotoliului, ca un om care are chef de vorbă. — Spiritul meu, spuse el, se răzvrăteşte împotriva stagnării. Dă-mi probleme, dă-mi să muncesc, dă-mi cea mai dificilă criptogramă sau cea mai complicată analiză, şi atunci mă voi simţi în elementul meu. Atunci voi putea să renunţ la stimulentele artificiale. Dar rutina plicticoasă mă îngrozeşte. Tânjesc după exaltări mintale. De altfel, acesta este şi motivul pentru care mi-am ales o profesiune atât de bizară, sau mai bine zis mi-am creat-o, căci sunt singurul din lume. — Singurul detectiv neoficial? am întrebat mirat. — Singurul detectiv consultant neoficial, mi-a răspuns. Eu sunt ultimul şi cel mai înalt for judecătoresc în materie. Când Gregson sau Lestrade, sau Athelney Jones ajung la un punct mort – ceea ce, în treacăt fie spus, este un lucru normal pentru ei – îmi supun mie problema. Examinez datele ca expert şi-mi dau părerea, ca specialist. În asemenea cazuri nu pretind nici o recunoaştere oficială a meritelor mele. Numele meu nu apare în nici un ziar, dar munca şi plăcerea de a găsi un teren care să-mi îngăduie să-mi desfăşor posibilităţile neobişnuite constituie pentru mine cea mai mare răsplată. De altfel, dumneata te-ai putut convinge singur, în cazul lui Jefferson Hope, de metodele mele de lucru. — Da, într-adevăr, i-am spus pe un ton cordial, în viaţa mea n-am fost atât de impresionat. De altminteri, am scris despre asta şi o cărticică, cu titlul Un studiu în roşu. Dădu trist din cap. — M-am uitat prin ea, spuse el. Ca să fiu sincer, nu pot să te felicit. Detectivistica este, sau s-ar cuveni să fie, o ştiinţă exactă, şi ca atare trebuie tratată în aceeaşi manieră rece, lipsită de emoţie. Or dumneata ai încercat să-i dai o tentă de romantism, ceea ce produce acelaşi efect pe care l-am obţine dacă am introduce o poveste de dragoste sau o răpire în cea de-a cincea teoremă a lui Euclid. — Dar elementul romantic există în însăşi povestea aceea, am protestat. Nu puteam să mistific faptele. — Trebuia ca unele fapte să fie suprimate sau, în orice caz, era necesar să se fi păstrat un just simţ al proporţiilor în ceea ce priveşte tratarea lor. Singurul lucru ce merita să fie menţionat, din toată această afacere, era raţionamentul analitic neobişnuit, de la efect la cauză, prin care am izbutit să lămuresc misterul. Mărturisesc că mă cam plictisea această critică la adresa unei lucrări pe care mă străduisem s-o fac cât mai măgulitoare pentru el. Mărturisesc de asemenea că mă cam irita egocentrismul lui Holmes, care, pare-se, ar fi vrut ca fiecare rând al cărţii să fie consacrat acţiunilor şi realizărilor sale extraordinare. În anii petrecuţi împreună în Baker Street, observasem de multe ori că atitudinea liniştită şi didactică a tovarăşului meu izvora dintr-o oarecare vanitate. Totuşi, nu i-am răspuns nimic şi m-am apucat să-mi oblojesc piciorul suferind. Un glonte jezail trecuse prin el cu câtva timp în urmă şi, deşi nu mă împiedica să umblu, îmi provoca dureri ori de câte ori se schimba vremea. — Clientela mea a sporit de curând pe continent, spuse Holmes după un timp, umplându-şi vechea pipă din rădăcină de măceş. Săptămâna trecută am fost consultat de Francois le Villard care, după cum probabil ştii, se numără de câtva timp printre detectivii francezi de frunte. Este înzestrat cu intuiţia fină a celticului, dar mai are lacune la vastul capitol al cunoştinţelor exacte, care sunt esenţiale pentru a atinge culmile în arta sa. Era vorba despre un testament şi cazul prezenta unele aspecte interesante. Am fost în măsură să-i indic două cazuri similare,unul petrecut la Riga, în 1857, celălalt la St. Louis, în 1871 şi, datorită lor, a descoperit soluţia potrivită. Iată scrisoarea lui, în care-şi exprimă recunoştinţa pentru ajutorul dat; am primit-o azi dimineaţă. Îmi azvârli o scrisoare mototolită. În timp ce-mi aruncam ochii peste ea, am fost izbit de mulţimea superlativelor, ca „magnific”, „coup de maitre”[1] şi „tour de force”[2], care mărturiseau admiraţia entuziastă a francezului. — Parcă ar fi un elev care se adresează profesorului său, spusei. — O, îmi cam supraestimează ajutorul pe care i l-am dat, spuse Sherlock Holmes, amuzat. El însuşi este un tip foarte înzestrat. Posedă două din cele trei calităţi necesare detectivului ideal. Are spirit de observaţie şi spirit de deducţie. Îi lipsesc doar cunoştinţele, dar acestea pot veni cu timpul. Acum lucrează la tălmăcirea în limba franceză a modestelor mele lucrări. — Lucrările dumitale? — A, nu ştiai? exclamă el râzând. Da, am pe conştiinţă câteva monografii. Toate tratează subiecte tehnice. Iată, de pildă, Despre deosebirea dintre scrumurile de tutun. Înşir aici o sută patruzeci de sorturi de ţigări, trabucuri şi tutunuri de pipă, cu planşe colorate care ilustrează deosebirile dintre scrumuri. Este o problemă care revine, întruna, în procesele criminale şi care uneori are o importanţă covârşitoare pentru descoperirea adevărului. De pildă, dacă poţi spune cu certitudine că o crimă a fost săvârşită de un om care fuma o ţigară din India, detaliul acesta îţi limitează câmpul de cercetare. Pentru un ochi experimentat, între scrumul negai al unei Trichinopoly şi praful alb al unei Bird’s Eye este o deosebire tot atât de mare ca între o varză şi un cartof. — Într-adevăr, ai o înclinaţie extraordinară pentru particularităţi. — Ştiu să le preţuiesc însemnătatea. Iată monografia mea despre detectarea urmelor de paşi, cu câteva observaţii privind folosirea ghipsului pentru păstrarea amprentelor. Iată, aici, o interesantă lucrare despre influenţa profesiunii asupra formei mâinilor; gravurile înfăţişează mâinile unor lucrători care se ocupă cu fabricarea plăcilor de ardezie, mâini de marinari, tăietori de dopuri, tipografi, ţesători şi şlefuitori de diamante. Este de un mare interes practic pentru detectivul care foloseşte metode ştiinţifice – îndeosebi în cazul când are de-a face cu cadavre neidentificate sau când trebuie să descopere antecedentele criminalilor. Dar am impresia că te plictisesc cu hobby-ul meu... — Nu, deloc, i-am răspuns convins. Mă interesează în cel mai înalt grad, mai ales de când am avut prilejul să văd cum aplici toate acestea în practică. Vorbeai adineauri despre observaţie şi despre deducţie. Desigur că, într-o anumită măsură, una o implică pe cealaltă. — Nu, nu prea, răspunse el şi se întinse cu voluptate în fotoliu, scoţând din pipă rotocoale albastre şi groase. De pildă, spiritul de observaţie îmi arată că azi-dimineaţă ai fost la oficiul poştal de pe strada Wigmore, în vreme ce spiritul de deducţie mă informează că, o dată ajuns acolo, ai expediat o telegramă. — Exact! am răspuns. Corect, în ambele privinţe. Dar mărturisesc că nu pricep cum ai ajuns la această constatare. A fost o acţiune spontană şi n-am vorbit cu nimeni despre ea. — Este simplitatea însăşi! remarcă el, râzând de uimirea mea. E atât de absurd de simplu, încât o explicaţie mi se pare de prisos; şi totuşi, ea ar putea sluji la definirea limitelor observaţiei şi ale deducţiei. Observaţia mi-a spus că ai urme de pământ roşiatic pe pantofi. Or, exact în faţa oficiului poştal de pe strada Wigmore, a fost scos pavajul şi s-a răscolit şi împrăştiat pământul, încât nu poţi să intri în oficiu fără să calci pe el. Pământul are nuanţa aceea roşiatică pe care, după câte ştiu eu, prin preajma locului n-o afli nicăieri într-altă parte. Asta ţine de observaţie. Restul este deducţie. — Dar telegrama? Cum ai dedus că am expediat o telegramă? — O, desigur, am ştiut că n-ai scris nici o scrisoare, de vreme ce am fost toată dimineaţa împreună. De asemenea, am văzut pe biroul dumitale o coală de mărci şi un pachet gros de cărţi poştale. De ce te-ai fi dus la oficiul poştal, dacă nu ca să expediezi o telegramă? Elimină toţi ceilalţi factori, şi cel care rămâne trebuie să fie cel adevărat. — În cazul meu, e adevărat, i-am replicat după o clipă de gândire. Da, aşa cum spui, problema era extrem de simplă. M-ai socoti impertinent dacă aş îndrăzni să-ţi supun teoriile la un test mai dificil? — Dimpotrivă, răspunse el. M-ar împiedica să iau o a doua doză de cocaină. Aş fi încântat să studiez orice problemă pe care mi-ai da-o. — Te-am auzit cândva spunând că este greu ca o persoană să folosească zilnic un obiect fără să lase asupra lui amprenta propriei sale individualităţi, uşor de descifrat pentru un observator încercat. Ei bine, am aici un ceas care a intrat de curând în posesia mea. Vrei să ai amabilitatea de a-mi împărtăşi părerea dumitale în legătură cu caracterul sau cu obiceiurile fostului proprietar? I-am întins ceasul, şi-n sinea mea mă bucuram puţin, căci examenul era, gândeam eu, de netrecut, şi prin el urmăream să-i dau o lecţie pentru tonul oarecum dogmatic pe care-l folosea uneori. Cântări ceasul în mână, se uită atent la cadran, deschise capacul şi examină mecanismul, mai întâi cu ochiul liber, apoi cu o lupă convexă puternică. Abia mă stăpâneam să nu pufnesc în râs, atât era de dezamăgit, când, în cele din urmă, îl închise la loc şi mi-l înapoie. — Cam puţine indicii, observă el. Ceasul a fost curăţat de curând şi acest fapt m-a privat de detaliile cele mai sugestive. — Într-adevăr, am răspuns. A fost curăţat înainte de a-mi fi trimis. În gândul meu îmi învinuiam tovarăşul pentru că încerca să-şi ascundă neputinţa folosindu-se de un argument care cam şchiopăta şi nu putea convinge. Ce indiciu ar fi putut să-i ofere un ceas necurăţat? — Deşi nesatisfăcătoare, investigaţiile mele n-au fost cu totul zadarnice, observă el holbându-se în tavan cu o privire visătoare, ştearsă. Dacă nu mă-nşel, acest ceas a aparţinut fratelui dumitale mai mare, care l-a moştenit de la tatăl lui. — Fără îndoială, asta ai aflat-o prin iniţialele H. W. de pe spate? — Întocmai. W. indică numele dumitale. Ceasul este datat cu cincizeci de ani în urmă, iar iniţialele au aceeaşi vechime; deci, a fost fabricat pentru ultima generaţie. În general, bijuteriile sunt moştenite de fiul cel mai mare, care, de obicei, poartă aceeaşi nume ca şi tatăl său. Dacă-mi aduc bine aminte, tatăl dumitale a murit cu mulţi ani în urmă. De aceea, ceasul s-a aflat în mâinile fratelui dumitale mai mare. — Până aici, e-n regulă, i-am spus. Altceva? — Era un om neglijent, foarte neglijent şi nepăsător. La început a avut perspective frumoase, dar şi-a bătut joc de ele; a trăit un timp în sărăcie, cu scurte perioade de prosperitate şi, în cele din urmă, a căzut în patima băuturii şi a murit. Asta e tot ce am putut să aflu. Am sărit de pe scaun şi am început să mă agit prin cameră, copleşit de amărăciune. — E nedemn de dumneata, Holmes, i-am spus. Nu te-aş fi crezut în stare să te cobori într-atât. Ai iscodit în viaţa nefericitului meu frate şi acum vrei să susţii că ai dedus toate acestea prin nu ştiu ce mijloace fanteziste. Să nu te aştepţi de la mine să cred că tot ce mi-ai spus ai citit în ceasul lui! Este un procedeu josnic şi, ca să vorbesc deschis, ţine oarecum de şarlatanism. — Dragă doctore, spuse el pe un ton blând, te rog să primeşti scuzele mele. Privind lucrurile ca pe-o problemă abstractă, am uitat că pentru dumneata ele reprezintă o chestiune personală şi dureroasă. Totuşi, te asigur că, înainte de a-mi fi dat ceasul, habar n-am avut de existenţa acestui frate al dumitale. — Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, cum de-ai descoperit toate aceste fapte? Sunt absolut corecte, până în cele mai mici amănunte. — O, înseamnă că am avut noroc. Aş putea să-ţi spun numai care a fost calculul probabilităţilor. Nu mă aşteptam să fie atât de precis. — Dar nu cumva a fost mai mult un joc al întâmplării, un joc de-a ghicitul? — Nu, categoric nu; eu nu ghicesc niciodată. Este un procedeu dăunător; distruge facultatea de a raţiona logic. Ţi se pare ciudat fiindcă nu urmăreşti şirul gândurilor mele şi nici nu observi detaliile neînsemnate de care depind uneori concluziile hotărâtoare. De pildă, am început prin a trage concluzia că fratele dumitale era neglijent. Dacă te uiţi la partea de jos a capacului, ai să observi nu numai că e lovit în două locuri, dar şi că e tăiat şi zgâriat peste tot, datorită obiceiului de a ţine în acelaşi buzunar alte obiecte tari, ca de pildă monede sau chei. Desigur, nu e mare scofală să deduci că un om care procedează astfel cu un ceas de cincizeci de guinee trebuie să fie un om neglijent. De asemenea, nu e cine ştie ce să afirmi că un om care moștenește un obiect de o asemenea valoare trebuie să fi avut alte lucruri de preţ. Am dat din cap, în semn că-i urmăream raţionamentul. — Este un lucru foarte obişnuit pentru cămătarii din Anglia, când iau în gaj un ceas, să scrijelească numărul tichetului, cu un vârf de ac, în interiorul ceasului. Este mai la îndemână decât o etichetă şi nu există nici un risc ca numărul să se piardă sau să fie mutat pe un alt obiect. Când m-am uitat cu lupa, am văzut nu mai puţin de patru asemenea numere în interior. O primă deducţie: fratele dumitale era adesea la ananghie. A doua deducţie: avea, din când în când, perioade de prosperitate, căci altminteri n-ar fi putut să-şi răscumpere amanetul. În sfârşit, te rog să priveşti capacul dinăuntru, care conţine orificiul unde se introduce cheiţa. Un om cumpătat nu l-ar fi zgâriat astfel. Dar n-ai să vezi niciodată un ceas aparţinând unui alcoolic care să nu aibă astfel de zgârieturi. Ei îl învârtesc, de obicei, noaptea, şi mâna lor nesigură lasă aceste urme. Ce găseşti misterios în tot ce ţi-am spus? — E clar ca lumina zilei, i-am răspuns. Îmi pare rău că am fost nedrept cu dumneata. Ar fi trebuit să am mai multă încredere în facultăţile minunate pe care le posezi. Pot să te întreb dacă, în momentul de faţă, ai vreo anchetă profesională în curs? — Nici una. Vino aici, la fereastră. A mai existat vreodată o lume atât de tristă, de nenorocită şi de inutilă? Priveşte ceaţa gălbuie care se învolburează de-a lungul străzilor şi se năpusteşte asupra acestor case mohorâte. Poate exista ceva mai deznădăjduit, mai prozaic, mai puţin înălţător? La ce bun să ai forţe, doctore, dacă nu ţi se oferă prilejul să le foloseşti? Crima este banală, viaţa este banală şi numai calităţile banale îşi găsesc o utilizare în această lume. Tocmai deschisesem gura ca să răspund acestei tirade, când proprietăreasa noastră, după ce bătu tare în uşă, intră aducând o carte de vizită pe o tavă de aramă. — Vă caută o tânără, domnule, spuse ea adresându-se tovarăşului meu. — Domnişoara Mary Morstan, citi el. Hm! Nu-mi amintesc de acest nume. Spuneţi-i, vă rog, să poftească, doamnă Hudson. Nu pleca, doctore. Aş prefera să fii de faţă.   [1] Lovitură de maestru (fr.) (n. tr.). [2] Realizare iscusită (fr.) (n. tr.).

O lume disparuta de Arthur Conan Doyle CAPITOLUL I ÎN JURUL NOSTRU NU LIPSESC OCAZIILE DE A DEVENI EROU… DL. HUNGERTON, tatăl lui Gladys, în realitate fiinţa cea mai lipsită de tact din câte ar putea să existe pe lume un soi de cacatoes veşnic zbârlit, înfoiat şi neîngrijit rămânea totuşi un suflet excelent, însă preocupat exclusiv de persoana sa neghioabă. Dacă m-ar fi putut îndepărta ceva de Gladys, n-ar fi fost decât gândul de a avea un asemenea socru. Sunt convins că în sufletul lui mă credea în stare să vin la Chestnuts de trei ori pe săptămână, numai şi numai ca să mă bucur de prezenţa sa şi, mai ales, să-l ascult expunându-şi vederile sale asupra bimetalismului, problemă în care îşi câştigase oarecare autoritate. În seara aceea am suportat timp de o oră sau două pălăvrăgeala lui anostă cu privire la înlocuirea monedei bune prin una proastă, la valoarea reprezentativă a argintului, la deprecierea rupiei şi la adevăratele etaloane de schimb. — Închipuiţi-vă striga el, uşor înfuriat că toate datoriile lumii ar avea scadenţa la aceeaşi dată şi că li s-ar pretinde debitanţilor să le achite imediat; ce s-ar întâmpla, oare, în condiţiile de astăzi? Am răspuns că, evident, lucrul acesta m-ar ruina. Atunci el a sărit de pe scaun, m-a dojenit pentru obişnuita mea superficialitate, care făcea imposibilă orice discuţie serioasă cu mine şi a fugit să se îmbrace în vederea unei şedinţe. În sfârşit, am rămas singur cu Gladys. Sunase, pentru mine, ora destinului. Toată seara mă simţisem în situaţia soldatului aşteptând semnalul care urma să-i hotărască soarta nesigură şi încercasem pe rând atât nădejdea victoriei, cât şi frica înfrângerii. Cât era de frumoasă aşa cum o vedeam stând jos, cu silueta desprinzându-i-se mândră şi delicată pe fondul roşu al draperiei! Şi cu toate acestea, cât era de rezervată! Ne lega o frumoasă, o foarte frumoasă prietenie, care însă nu depăşea limitele uneia dintre acele camaraderii cum ar fi putut exista la „Gazette”, unde eram reporter, între unul dintre confraţii mei şi mine; perfect sinceră, perfect cordială – complet lipsită de preocuparea diferenţei de sex. Îmi displace profund când o femeie se arată faţă de mine prea sinceră şi prea liberă. Lucrul acesta nu măguleşte nici odată pe un bărbat. Acolo unde începe atracţia, începe şi timiditatea şi neîncrederea moştenire din zilele vitrege când dragostea mergea adesea mână în mână cu brutalitatea. Capul care se apleacă, ochii care-ţi ocolesc privirea, glasul care tremură, fiinţa întreagă care se apără, iată semnele prin care recunoşti pasiunea şi nicidecum privirea făţişă sau răspunsul fără ocol. Deşi eram tânăr, avusesem timp să învăţ acest lucru sau să-l regăsesc în acea amintire a speciei, care se numeşte instinct. Gladys întrunea toate calităţile femeii. Unii o socoteau rece şi aspră, dar un asemenea gând ar fi fost o trădare. Pielea uşor pârguită. De un colorit aproape oriental, părul negru ca pana corbului, ochii mari şi catifelaţi, buzele cărnoase dar delicate, totul dovedea la ea pasiunea ascunsă. Dar această pasiune, aveam trista impresie că nu ştiusem s-o scot la lumină. În astă-seară însă trebuia cu orice preţ să grăbesc lucrurile şi să ies din nesiguranţă. Poate că mă îndreptam spre o înfrângere. Dar mai bine respins ca pretendent decât acceptat ca frate. Ajuns la această fază a gândurilor mele, eram gata să întrerup o lungă şi apăsătoare tăcere, când Gladys şi-a aţintit asupra mea ochii negri şi pătrunzători, clătinându-şi capul mândru, cu un surâs plin de mustrare. — Presimt că ai de gând să-mi faci declaraţii, Ned. Păcat. Prietenia noastră era aşa de frumoasă! Mi-am tras puţin scaunul spre ea. — Cum de-ai ştiut că aveam intenţia asta? Am întrebat-o, într-adevăr surprins. — Crezi că femeile se înşelă? Crezi că i s-a întâmplat vreodată vreuneia să fie luată pe neaşteptate? Ned, prietenia noastră era atât de serioasă şi de frumoasă… Ce păcat ar fi s-o stricăm! Nu înţelegi oare cât e de minunat ca un băiat tânăr şi o fată tânără să poată sta de vorbă singuri, cum stăm noi, fără gânduri ascunse? — Nu ştiu, Gladys. Dar, vezi, cred că tot atât de bine şi de fără gânduri ascunse poate să stea de vorbă şi cu… cu şeful gării, de pildă! Nu-mi dau bine seama cum am aruncat în timpul discuţiei numele acestui funcţionar. Dar, oricum, am făcut-o şi am izbucnit amândoi într-un hohot de râs. — Nu. Ceea ce-mi oferi nu mi-e de-ajuns, Gladys. Aş vrea să te strâng în braţe, aş vrea să-ţi simt capul pe pieptul meu, aş vrea… Îndată ce băgă de seamă că aş fi fost gata să pun în aplicare o parte din gândurile mele, sări de pe scaun. — Ai stricat totul, Ned, zise ea. Totul se petrece aşa de normal până în clipa când intervin lucruri care n-au nici un rost! Ce păcat! Cum se face că n-ai mai multă stăpânire? — Dar nu-i ceva născocit de mine, am susţinut. Natura e de vină. Dragostea. — Dragostea… Da, poate când e reciprocă, fără îndoială că schimbă multe. Dar eu nu ştiu ce-i dragostea. — Şi totuşi, cu frumuseţea dumitale, cu sufletul dumitale, Gladys, eşti făcută pentru dragoste! Trebuie să iubeşti! — Trebuie, mai întâi, să-ţi aştepţi ceasul. — Dar de ce oare nu mă poţi iubi, Gladys? Din pricina înfăţişării mele, sau din altă pricină? Ea s-a aplecat puţin, a întins mâna, mi-a răsturnat capul… Şi cât era de graţioasă când mă privea aşa, de sus, zâmbitoare şi gânditoare! — Nu, nu-i aşa, zise ea, în sfârşit. Nu eşti un închipuit, prin urmare pot să ţi-o spun fără ocol. Dar e altceva, ceva mai serios… — Caracterul? A încuviinţat cu capul, severă. — Dar ce-ar trebui să fac ca să mi-l schimb?… Ia-ţi un scaun şi să discutăm. Însă nu-s dispus să spun nimic până nu te aşezi. M-a privit cu un aer mirat, de neîncredere, mai puţin plăcut decât deplina ei încredere de până atunci. Cât de primitive şi de bestiale par sentimentele omului când le priveşti în toată goliciunea lor! Dar poate că nu este decât o impresie de-a mea, personală. Gladys şi-a luat un scaun şi s-a aşezat. — Să vedem, ce nu-ţi place la mine? — Iubesc pe altul, mi-a răspuns ea. De data asta am sărit eu de pe scaun. — Nu, mi-a explicat, râzând de mutra mea. Nu o fiinţă anumită, ci un ideal. Bărbatul pe care-l visez, nu l-am întâlnit încă. — Descrie-mi-l. Cum ţi-l închipui? — În multe privinţe ar putea să-ţi semene. — Îţi mulţumesc pentru vorbele astea. Dar ce face el şi n-aş putea face şi eu? Ce poate fi omul acela: membru al unei societăţi de temperanţă, vegetarian, aeronaut, teozof, supraom? Nu există nici un lucru pe lume, Gladys, pe care să nu fiu gata să-l încerc, numai pe simpla bănuială că ţi-ar fi pe plac! A început să râdă, constatând cât eram de adaptabil: — În primul rând, cred că idealul meu n-ar vorbi aşa. Mi-l închipui mai dârz, mai puţin dispus să se supună capriciilor unei fete prostuţe. Mai întâi de toate, el n-ar putea fi decât un om activ, un om care ştie să privească moartea în faţă, fără să se teamă de ea, un bărbat care iubeşte riscul şi performanţa. Nu mi-ar fi dragă persoana lui, ci gloria lui, care s-ar răsfrânge asupra mea. Gândeşte te la Richard Burton: povestea vieţii lui, scrisă de soţia lui, mă face să înţeleg dragostea pe care i-o purta! Dar lady Stanley? Ai citit vreodată acel admirabil capitol final al cărţii pe care l-a consacrat-o soţului ei? Iată genul de om pe care o femeie îl poate adora din tot sufletul, pentru că ea nu apare în ochii lumii deloc micşorată, ci înălţată, ca inspiratoare a faptelor lui nobile! Entuziasmul o făcea să pară atât de frumoasă, încât eram gata să renunţ de a-i mai răspunde. Mi-am adunat însă tot sângele rece şi i-am spus: — Nu putem fi cu toţii Stanley sau Burton. Mai ales că ne lipseşte şi ocazia. Mie, cel puţin, mi-a lipsit totdeauna. Dacă mi s-ar prezenta, aş fi gata s-o folosesc. — Dimpotrivă, ocaziile nu lipsesc, ci ne înconjoară de aproape. Caracteristica bărbatului pe care ţi-l descriu e că el îşi creează ocazia. Nimic nu-l opreşte. Cu toate că nu l-am întâlnit nici odată, îl cunosc aşa de bine! În jurul nostru nu lipsesc ocaziile de a deveni erou. Bărbaţilor le revine sarcina de a realiza aceste posibilităţi, iar femeilor de a-i iubi pe aceşti bărbaţi, ca o răsplată a acestor realizări. Ai văzut pe tânărul francez care-a plecat cu balonul săptămâna trecută. Deşi se dezlănţuise furtuna, nu şi-a amânat plecarea hotărâtă. Măturat de vânt vreme de 24 de ore, a căzut la depărtare de 1500 de mile, drept în mijlocul Rusiei! Acesta e genul de bărbat care mă interesează. Gândeşte-te la gelozia celorlalte femei faţă de femeia iubită de el! Să mă simt invidiată din pricina unui bărbat, iată visul meu! — Din dragoste pentru dumneata, aş face şi eu, bucuros, acelaşi lucru. — N-ar trebui să-l faci din dragoste pentru mine, ci pentru că nu te-ai putea împiedica, pentru că o poruncă lăuntrică te-ar sili să-l faci, pentru că, în dumneata, eroul ar stăpâni omul! Când, luna trecută, ai povestit în gazetă explozia aceea de gaze din mina „Wigan” , de ce nu te-ai coborât ca să-i salvezi pe oamenii de-acolo, dispreţuind primejdia de-a fi asfixiat? — Dar m-am coborât. — Nu mi-ai spus-o nici odată. — Nu credeam că aş fi avut, prin asta, vreun merit. — Eu n-am ştiut nimic. Un oarecare interes părea că se aprinde în ochii fetei. — Ai fost viteaz. — Nu se putea altfel. Nu faci un bun reportaj decât dacă te documentezi singur. — Ce argument stupid! Asta răpeşte acţiunii dumitale orice poezie. Dar, indiferent de motivele pe care le-ai avut, sunt fericită că ai coborât în mină. Mi-a întins mâna, cu un gest de o fermecătoare demnitate, iar eu, aplecând-mă, i-am sărutat degetele. — Da, recunosc, sunt pur şi simplu o femeie romanţioasă, cu visuri de fetiţă. Dar aceste visuri îmbracă o formă atât de reală, atât de mult fac parte din mine, încât nu mă pot împiedica să nu mă port în consecinţă. Dacă o să mă căsătoresc, n-o să iau decât un bărbat celebru. — De ce nu? am strigat. Femeile de felul dumitale sunt inspiratoarele bărbaţilor. Oferă-mi o ocazie şi ai să vezi dacă n-o folosesc la moment! Sau, mai bine, nu… Bărbaţii, aşa cum prea bine ai spus, trebuie să-şi găsească singuri ocaziile, fără să le aştepte de la alţii. Pe cinstea mea! Am pretenţia să fiu şi eu de vreun folos oarecare pe pământul ăsta! Ea a râs de neaşteptatul meu entuziasm irlandez. — De ce nu? a zis. Ai tot ce poate dori un bărbat: tinereţe, sănătate, putere, educaţie, energie. Acum câteva clipe m-ai mâhnit. Dar acum mă bucur, o, cât mă bucur! Că discuţia noastră a trezit în dumneata toate aceste gânduri. — Şi dacă eu? … Mâna ei caldă şi catifelată s-a lipit de buzele mele. — Nici un cuvânt mai mult. Iată o jumătate de oră de când serviciul dumitale de noapte te reclamă. N-aveam curajul să-ţi amintesc lucrul acesta. O să mai vorbim poate într-o zi, după ce-ţi vei fi găsit adevărata menire… Şi iată cum s-a întâmplat că, într-o seară ceţoasă de noiembrie, m-am trezit la Camberwell alergând după tramvai. Inima îmi zvâcnea în piept, în dorinţa arzătoare ca ziua de mâine să nu se încheie fără a-mi fi sugerat o performanţă vrednică de stăpâna inimii mele! Dar cine, pe lumea asta, şi-ar fi închipuit că o să fie atât de neverosimilă şi determinată de nişte împrejurări atât de ciudate? N-aş vrea ca acest capitol introductiv să fie socotit de către cititor ca neavând nimic comun cu povestirea mea. El, acest capitol, e acela care o declanşează. Pentru că numai atunci când un bărbat păşeşte în viaţă cu credinţa că în jurul lui nu lipsesc ocaziile de a deveni erou şi în inima lui se naşte dorinţa aprigă de a se folosi de una din ele – indiferent care i-o ieşi în cale – numai atunci el rupe, ca mine, cu mersul banal al vieţii, ca să intre în ţinutul misterios dar minunat, unde îl aşteaptă marea aventură şi marea răsplată. Când am intrat în birourile ziarului „Daily Gazette” , în al cărui angrenaj nu eram decât o mică rotilă, purtam în mine, puternic înrădăcinată, hotărârea de a găsi, de preferinţă chiar în noaptea aceea, o ocazie demnă de dorinţele frumoasei Gladys. Că, cerându-mi să-mi risc viaţa pentru asta, însemna din parte-i egoism şi asprime sufletească iată amănunte de care nu ţii seama decât cu vârsta şi nicidecum în entuziasmul celor 23 de ani ai mei şi în patima celei dintâi dragoste. CAPITOLUL II „ÎNCEARCĂ-ŢI NOROCUL CU PROFESORUL CHALLENGER! …” AM AVUT ÎNTOTDEAUNA, la ziar, o simpatie pentru şeful serviciului de ştiri, Mc Ardle, un bătrânel roşcovan, ursuz şi adus de spate. La rândul meu, speram că nu-i eram antipatic. Bineînţeles, adevăratul meu şef era Beaumont. Dar acesta trăia în atmosfera eterată a unui soi de înălţime olimpică, până unde nimic nu reuşea să se ridice decât dacă nu era cel puţin de importanţa unei crize internaţionale sau a unei remanieri de guvern. Îl vedeam din când în când pătrunzând în întunericul sanctuarului său: trecea singuratic şi maiestuos, cu ochii pierduţi, cu gândul la Balcani sau la Golful Persic. Plutea deasupra noastră, departe de noi. Noi nu-l cunoşteam decât pe Mc Ardle, care îl reprezenta în faţa noastră. Când am intrat în biroul lui, bătrânelul mi-a făcut un semn uşor cu capul, ridicându-şi ochelarii până în creştetul său chel. — Din câte-am auzit, mi se pare că te descurci destul de bine, domnule Malone, a zis cu un accent scoţian, plin de bunăvoinţă. I-am mulţumit. — Reportajul dumitale privitor la explozia gazului de mină a fost foarte bun. Tot aşa de bun a fost şi acela cu privire la incendiul de la Southwark. Ai găsit nota justă. Dar vrei să-mi vorbeşti, mi se pare? — Vreau să vă cer o favoare. Ochii lui îngrijoraţi mi-au ocolit privirea: — Zău? Şi despre ce-i vorba? — Nu credeţi, domnule, că ar exista vreo misiune pe care să mi-o încredinţaţi în numele jurnalului nostru? Aş face totul ca s-o duc la bun sfârşit şi v-aş trimite un reportaj interesant. — Despre ce fel de misiune vorbeşti, domnule Malone? — Indiferent ce fel, numai să fie plină de aventuri şi de primejdii. Vă asigur că o să-mi dau toată silinţa. Mi-ar conveni cu atât mai mult cu cât ar fi mai grea. — Pari destul de dispus să-şi rişti viaţa. — Ca să am un scop în viaţă. — Bravo! Iată ce se cheamă entuziasm, domnule Malone! Din păcate, mă tem să nu fie cam târziu pentru acest soi de performanţe. O misiune specială dă rareori rezultate în raport cu cheltuielile pe care le cere. Şi, în orice caz, nu se încredinţează decât unui om experimentat, al cărui nume inspiră încredere marelui public. Întinsele spaţii virgine de pe harta lumii dispar de la o zi la alta şi nicăieri nu mai este loc pentru spiritele întreprinzătoare. Dar, ia stai! A zis şi obrazul i s-a luminat de un zâmbet. Vorbind de întinsele spaţii virgine de pe hartă, mi-a venit o idee. Ce-ai zice dacă te-aş însărcina să demaşti un impostor, un Munchhausen modern şi să-l acoperi de ridicol? Va trebui să-i demaşti minciunile. Ei, dragul meu prieten, ar fi grozav. Ce părere ai? — Tot ce doriţi, unde şi când doriţi. Mc Ardle s-a gândit o clipă. — Întrebarea care se pune a zis în sfârşit este să ştim dacă ai să te poţi înţelege sau măcar să stai, pur şi simplu, de vorbă cu omul nostru. Dar dumneata pari a avea un fel de talent de a te impune oamenilor: te faci simpatic şi ai o putere magnetică, asta desigur ca efect al vitalităţii tinereşti sau a ceva analog, bănuiesc, în ce mă priveşte, sunt ferm convins că lucrurile stau aşa. — Sunteţi prea binevoitor faţă de mine, Mc Ardle. — Încearcă-ţi dar norocul cu profesorul Challenger, din Enmore Park. Nu mi-am putut ascunde mirarea. — Challenger? Am strigat. Profesorul Challenger, faimosul zoolog? Nu-i acela care i-a spart capul lui Blundell, de la „Telegraph” ? Şeful a schiţat un zâmbet: — Asta te îngrijorează? Parcă-mi spuneai că eşti în căutarea aventurii… — Iată una, într-adevăr, domnule, i-am răspuns. — Întocmai. De altfel nu cred să meargă totdeauna atât de departe cu violenţa. Fără îndoială că Blundell a căzut la un moment nepotrivit sau a avut un fel greşit de a se comporta cu el. Poate că dumneata o să ai mai mult noroc sau mai multă dibăcie. Desigur că aici ar fi ceva de făcut în sensul dorinţelor dumitale, iar gazeta ţi-ar da mână liberă. — Dar nu ştiu nimic despre Challenger, i-am spus. Mi-a amintesc doar că i-am văzut numele pomenit la „Fapte diverse”, în legătură cu bătaia lui Blundell. — Am oarecare informaţii care te-ar putea îndruma, domnule Malone. Profesorul mă interesează de mai mult timp şi îl ţin sub observaţie. Scoase o hârtie dintr-un sertar: — Iată fişa lui. Ţi-o spun în rezumat: „Challenger George Eduard. Născut la Largs (Anglia de Nord), în 1863. Elev al Academiei din Largs, Universitatea din Edinburgh. Adjunct la British Museum, 1892. Conservator adjunct al serviciului de antropologie comparată, 1893. Renunţă la aceste funcţiuni în acelaşi an, în urma unor scrisori insultătoare. Titular al medaliei Crayston pentru cercetări în domeniul zoologiei. Membru corespondent la… (urmează o sumedenie de nume… mai multe rânduri scrise cu caractere mici: Societatea Belgiană, Academia Americană de Ştiinţe din La Plata etc., etc.). Fost Preşedinte al Societăţii de Paleontologie, Secţia H din Asociaţia britanică şi aşa mai departe… A publicat: „câteva observaţii asupra unei serii de cranii „omeneşti”, „încercări asupra evoluţiei vertebratelor” şi numeroase articole, dintre care unul, „Ce se ascunde sub teoria weissmannismului”, a provocat o discuţie aprinsă la Congresul Zoologilor de la Viena. Distracţiile preferate: plimbări în aer liber, excursii în munţi. Adresa: Enmore Park, Kensington, W” . — Iată, ia-o cu dumneata. Cred că în seara asta nu mai avem ce ne spune. Am băgat hârtia în buzunar. — O clipă, domnule – am stăruit, văzând că nu mai aveam în faţa mea un chip îmbujorat, ci o scăfârlie roşcată. Nu sunt încă lămurit de ce trebuie să iau un interviu acestui profesor. Ce-a făcut? Capul s-a ridicat şi faţa a apărut imediat: — Plecat singur în explorare, acum doi ani, în America de Sud. Întors anul trecut. Refuză să precizeze regiunea explorată, care cu siguranţă se află prin America de Sud. Începe o vagă poveste a călătoriei lui, când, din pricina unei obiecţii ridicate, se închide în el însuşi ca o stridie. Pare a fi fost eroul unei aventuri neobişnuite sau poate ceea ce apare mai probabil nu e decât un mincinos de prima clasă. A adus cu el câteva fotografii stricate, dar care au fost socotite ca fiind trucate. A devenit atât de irascibil, încât e în stare să sară asupra oricui l-ar întrerupe şi să arunce pe scări în jos pe gazetari. După părerea mea, nu-i decât un megaloman omucid cu înclinaţii ştiinţifice. Eşti destul de mare ca să te descurci singur. În orice caz, vei fi în siguranţă: legea cu privire la responsabilitatea patronului în materie de accidente te ocroteşte… Un cap acoperit cu fire de păr roşcat s-a substituit iarăşi feţei roşcovane, care rânjea. Întrevederea se sfârşise. M-am îndreptat spre Savage Club, dar în loc să intru, m-am rezemat de balustrada terasei Adelphi şi am rămas pe gânduri, uitându-mă la cursul uleios şi cafeniu al Tamisei. În aer liber, ideile îmi apăreau mai netede şi mai limpezi. Am scos fişa profesorului Challenger şi am citit-o la lumina unui glob electric. Şi am simţit ceva, ceva ce n-aş putea considera decât ca o inspiraţie. Ca să ajung până la fiorosul profesor, ştiam că nu trebuie să contez pe calitatea mea de gazetar. Pe de altă parte, violenţele despre care pomenea în două locuri biografia lui sumară puteau fi datorate doar unui fanatism de savant. Oare nu exista în acest domeniu un loc pe unde ar fi fost accesibil? Trebuia să încerc. Am intrat în club. Bătea ora 11 şi sala cea mare începea să se umple, cu toate că nu era încă îmbulzeală. Intr-un fotoliu în apropierea căminului am observat un bărbat înalt, subţire şi ciolănos. Acesta şi-a întors capul chiar în clipa când îmi trăgeam scaunul lângă el. Era exact omul pe care aş fi dorit să-l întâlnesc – Tarp Henry, din redacţia revistei „Natura”: uscat, slab, numai piele şi oase şi plin de bunăvoinţă faţă de cei pe care-i cunoştea. Am intrat de-a dreptul în subiect. — Ce ştii despre profesorul Challenger? — Challenger? Şi-a încruntat sprâncenele nemulţumit: — Challenger e individul acela care, plecat în America de Suci, s-a întors de-acolo cu o poveste nemaipomenită. — Ce poveste? — Descoperise, zicea el, nişte animale extrem de ciudate. Dar între timp cred că s-a lăsat păgubaş. Sau, cel puţin, trece totul sub tăcere. Întrebat de agenţia Reuter, a provocat prin declaraţiile lui o zarvă atât de mare, încât agenţia a găsit că e inutil să persevereze. Era, de altfel, o chestiune care-l putea discredita în ochii tuturor confraţilor lui. Pe cele câteva persoane care s-au arătat dispuse să-l ia în serios, le-a descurajat repede. — Cum asta? — Cauza e grosolănia lui nesuferită, purtarea lui imposibilă. O să-ţi citez, printre alţii, pe bătrânul Wadley, de la Institutul de Zoologie. Wadley i-a trimis următorul mesaj: „Preşedintele Institutului de Zoologie prezintă omagii profesorului Challenger şi ar considera ca o favoare personală dacă domnia sa ar binevoi să le facă, atât lui, cât şi colegilor lui, onoarea de a asista la viitoarea lor şedinţă.” Ei bine, răspunsul lui Challenger nu poate fi exprimat în termeni decenţi. — Totuşi mi-l poţi spune? — Redat într-o formă acceptabilă, ar suna cam aşa: „Profesorul Challenger prezintă omagii preşedintelui Institutului de Zoologie şi ar considera ca o favoare personală dacă ar binevoi să se ducă dracului!” — Doamne Dumnezeule! — Da, cam aşa a zis şi Wadley. Îmi amintesc de bietul Wadley gemând la începutul şedinţei: „…după 50 de ani de colaborări ştiinţifice…” Nu şi-a mai venit nici odată în fire. — Mai ştii şi alte amănunte despre Challenger? — Eu sunt, după cum ştii, bacteriolog. Mai exact, raza mea de activitate e microscopul. Abia dacă mă uit la cele ce se văd cu ochiul liber. Sunt un cercetător situat la limitele cunoaşterii şi mă simt foarte stingherit când ies din laboratorul meu şi-mi întâlnesc semenii, aceste vietăţi neînchipuit de mari şi grosolane. Spiritul meu e prea dezlegat de cele lumeşti, ca să bârfesc. Totuşi, am auzit vorbindu-se de Challenger în lumea savanţilor: e un om pe care n-ai dreptul să nu-l iei în seamă. E cât se poate de inteligent, plin de viaţă şi de energie, dar în acelaşi timp intransigent, sclavul ideilor fixe şi fără nici un fel de scrupul. În chestiunea aceea sud-americană, nu a mers el oare până la a truca fotografiile? — Mi-l descrii ca fiind sclavul unor idei fixe. Un exemplu? — Exemple sunt cu miile, dintre care cel mai recent, referitor la Weissmann şi la evoluţionism, a fost cauza dezlănţuirii unui adevărat scandal la Viena. — În ce împrejurări? — Nu-mi amintesc bine. Dar avem la gazetă un text englezesc al procesului verbal de şedinţă. Binevoieşti să vii cu mine? — Cu multă plăcere. Trebuie să iau un interviu profesorului şi caut un mijloc de a ajunge până la el. Îţi mulţumesc pentru bunăvoinţă. Te-aş însoţi chiar acum, dacă nu crezi că e prea târziu.   O jumătate de oră după aceea, în birourile „Naturii” stăteam aşezat în faţa unui impresionant volum. Articolul pe care îl cercetam, „Weissmann împotriva lui Darwin”, avea ca subtitlu: „Vii proteste la Viena. O şedinţă furtunoasă”. Chiar dacă insuficienţa culturii mele ştiinţifice mă împiedica să urmăresc discuţiile, totuşi puteam să-mi dau seama că profesorul englez, prin atitudinea lui arţăgoasă, provocase indignarea confraţilor de pe continent. „Proteste”, „Rumoare”, „Strigăte unanime” – iată primele trei subtitluri care mi-au sărit în ochi. Pentru rest, dacă articolul ar fi fost scris în limba chineză, nu l-aş fi înţeles mai puţin. — Te-aş ruga să mi-l traduci în englezeşte, i-am spus confratelui meu, cu voce gravă. — Bine, dar e în englezeşte! — Mi-aş încerca mai curând norocul cu textul original. — Într-adevăr, pentru un profan e cam lipsit de claritate. — Mi-ar trebui să găsesc mai mult decât o singură propoziţie pe înţelesul meu, din care să se desprindă o cât de vagă idee. Dar… iată una, cred… una aproape limpede. Am să mi-o transcriu. Îmi dă ocazia să iau contact cu fiorosul profesor. — Asta e tot ce pot face pentru dumneata? — O clipă, te rog! Aş vrea să-i scriu. Dacă-mi dai voie să-mi redactez chiar aici scrisoarea, pe o hârtie cu en-tete-ul revistei dumitale, poate că aş câştiga oarecare autoritate în ochii lui. — Şi după asta, Challenger ar veni să facă aici un scandal, de să-i meargă vestea! — Ba, deloc. Ai să vezi scrisoarea. Te asigur că n-o să cuprindă nimic supărător. — În cazul acesta, iată scaunul şi biroul meu. Găseşti acolo hârtie. Aş dori numai să arunc şi eu o privire pe scrisoarea dumitale când o fi gata. Nu mi-am precupeţit timpul. Şi îndrăznesc să spun că scrisoarea aceea avea o întorsătură fericită, aşa că i-am citit-o bacteriologului meu, nu fără oarecare mândrie de autor.   «Iubite domnule profesor Challenger, Nu sunt decât un modest doritor de a cunoaşte legile naturii. Am manifestat totdeauna cel mai viu interes în ce priveşte speculaţiile dv. asupra lui Darwin şi Weissmann. De curând am avut ocazia să-mi reîmprospătez cunoştinţele recitind…   — Afurisit mincinos! A şoptit Tarp Henry.   — …recitind magistrala dv. comunicare de la Viena. Acest document, de o admirabilă claritate, pare a lămuri problema definitiv. Îngăduiţi-mi totuşi să vă atrag atenţia asupra uneia din frazele dv. Spuneţi: „Protestez din toate puterile mele împotriva acelei aserţiuni exorbitante şi în întregime dogmatice, că fiecare „id” este un microcosm posesor al unei arhitecturi istorice lent elaborate de-a lungul seriei de generaţii”. Nu credeţi că sunt în ea unii termeni prea categorici? Nu credeţi că ar trebui reluaţi şi verificaţi? Dacă mi-aţi îngădui, v-aş cere favoarea unei întrevederi, deoarece subiectul mă interesează şi aş dori să vă prezint prin viu grai unele idei personale. Cu asentimentul dv., sper să am cinstea de a vă vizita poimâine, miercuri, la ora 11 dimineaţa. Al dv., domnule, cu deosebit respect şi sinceritate. EDUARD D. MALONE»   — Ei? am întrebat, triumfător. — Bine, dacă conştiinţa dumitale se simte împăcată… — Nu m-a mustrat nici odată cu nimic. — Şi ce-ai de gând să faci? — Să-l vizitez pe Challenger. Odată ajuns acolo, o să găsesc eu vreun pretext să încep discuţia. La nevoie, i-aş dezvălui chiar subterfugiul de care m-am folosit. Dacă Challenger are cât de cât spirit sportiv, orgoliul lui o să fie măgulit. — Crezi? Ia seama ca, în loc să-i mângâi dumneata orgoliul, să nu te mângâie el pe dumneata! Ai grijă să te îmbraci în echipament american de fotbal sau cu o cămaşă de zale. La revedere. O să-ţi ţin răspunsul lui la dispoziţie miercuri dimineaţa, dacă binevoieşte să-ţi răspundă. E un om violent, ţâfnos, primejdios şi nesuferit pentru toţi cei care se apropie de el şi nu e combătut de savanţi decât în măsura în care îşi pot permite vreo îndrăzneală la adresa lui. Poate că ar fi fost mai bine pentru dumneata să nu fi auzit nici odată vorbindu-se de el…

O crima ciudata de Arthur Conan Doyle PARTEA INTÎI   CAPITOLUL I SHERLOCK HOLMES   În anul 1878 am susţinut la Universitatea din Londra teza de doctor în medicină. După ce mi-am completat studiile la Netley — ca să mă conformez prescripţiilor impuse medicilor care vor să facă o carieră în armată — am fost definitiv numit pe lîngă regimentul 5 de puşcaşi din Northumberland. Acesta era pe atunci în India şi, înainte să pot să mă prezint cea de a doua campanie contra Afganistanului începuse. Debarcînd la Bombay am aflat că regimentul meu traversase deja defileurile frontierei şi se găsea în însăşi inima ţârii inamice. M-am alăturat cîtorva ofiţeri a căror situaţie era similară cu a mea şi am reuşit astfel să atingem fără piedici oraşul Candahar; îmi regăsii regimentul şi în aceeaşi zi noile mele funcţii. Distincţii şi grade, acesta a fost pentru mulţi bilanţul campaniei care începea atunci; cît despre mine, nu m-am ales decît cu necazuri şi nenorociri. O mutare din oficiu determinînd trecerea mea în re-gimentul Berskshires, luai parte cu acest corp al armatei la bătălia fatală de la Maiwand; acolo am fost ranit la umar de una din micile ghiulele care se aruncă prin tu-nurile Jezail. Osul claviculei îmi era rupt, artera vecină mototolită şi tocmai era să cad în mîinile ferocilor luptători Ghazi, cînd devotamentul şi curajul ordonanţei mele Murray îmi salvară viaţa; el reuşi să mă arunce în spinarea unui cal de tracţiune şi să mă ducă astfel cu bine în liniile engleze.   Zdrobit de suferinfe, slăbit de oboseli şi privaţiuni de tot felul, am făcut parte dintr-un lung convoi de răniţi şi am fost dirijat către spitalul central din Peshawur. Acolo, forţele mele începură curînd să renască şi deja ma simţeam destul de întărit ca să mă plimb prin săli şi chiar să mă întind la soare pe verandă, cînd fui doborît de febra tifoidă, acest teribil flagel al coloniilor noastre  indiene. După ce mi-am petrecut cîteva luni între viaţă şi moarte, am intrat în sfîrşit în convalescenţă; dar eram atît de slăbit încît, în urma unui consult, medicii deciseră să mă trimită imediat în Anglia; în consecinţă, mă îm-barcai la bordul vasului de transpbrt Orontes şi, o lună mai tîrziu, debarcam la Portsmouth, avînd, e adevă-rat, sănătatea ruinată pe veci, dar fiind înzestrat, în schimb, cu un concediu dăruit de bunul şi părintescul nostru guvern, ca să-mi permită să muncesc nouă luni consecutive la recuperarea fortelor mele pierdute. Singur pe lume, liber ca păsările cerului sau mai cu-rînd atît de liber cît poţi fi atunci cînd posezi o „avere" de cîteva lire pe zi, natural că n-am avut decît o idee, aceea de a merge la Londra, acest imens cazan către care se îndreaptă, irezistibil tîrîtă prin toate căile Imperiului Britanic, multimea celor care nu au în viajă nici p slujbă fixă, nici un ţel determinat. Mi-am stabilit întîi locuinţa într-un mic hotel din Strand şi am dus acolo, cîtva timp, o viată fără căp$tîi şi monotonă, ştirbindu-mi grozav bietele mele economii. Curînd, starea finantelor mele deveni atît de neliniştitoare încît mi se păru obligatoriu să aleg între cele două soluţii următoare: ori să părăsesc capitaTa şi să caut vreun col-tişor la (ară unde să vegetez cu tristeţe, ori să-mi schimb cu totul modul de existentă. La această din urmă al-ternativă m-am oprit; pentru început, am hotărît să pă-răsesc hotelul şi să mă stabilesc într-un domiciliu mai putin arătos, dar mai economic. Chiar în ziua în care am luat această hotărtre, mă aflam la bar la Criteri-on; am simţit o uşoară atingere pe umâr şi, întorcîn-du-mă, l-am recunoscut pe tînirul Stamford, pe care-l avusesem asistent la spitalul de la Barts. Pentru oricine care se simte izolat în mijlocul vălmăşagului infernal al Londrei,'vederea unei figuri cunoscute este cu adevărat cel mai reconfortant lucru din lume. Stamford nu-mi fu-sese niciodată ceea ce se cheamă un prieten, dar în mo-mentul acela am fraternizat cu el în modul cel mai entu-ziast şi, în ceea ce îl priveşţe, el păru la rîndul lui încîntat de întîlnire; de bucurie l-am invitat să ia dejunul la Hol-born şi imediat ne-am urcat într-o trăsură pentru a ajunge acolo. In timp ce trăsura mergea pe străzile agitate ale Londrei, tovarăşul meu mă întrebă cu o uimire vizibilă: „Ce soi de viaţă ai putut să duci, Watson? Eşti slab ca o scîndura şi negru ca un ceaun." L-am pus la curent cu aventurile mele, în cîteva cu-vinte; de-abia îmi terminasem povestirea cînd am ajuns la uşa restaurantului. „Bietul de tine, mi-a zis Stamford pe un ton compătimitor şi acum ce faci?" — Pentru moment sînt în căutarea unei locuinţe şi asta-mi pune o problemă, problema constînd în găsirea unui apartament destul deconfortabil la un pret rezona- bil. — Ciudat, milrmură el, eşti a doua persoană care-mi spune astăzi acelaşi lucru. — Şi cine era prima? -— Un tip care vine la spital să lucreze în laboratorul de chimie. De dimineată mi se plîngea că nu poate găsi un prieten cu care să împartă un apartament minunat pe care-l vizitase, dar a cărui chirie îi depăşea mijloacele. — Pentru Dumnezeu, exclamai, dacă doreştecu adevărat să găsească pe cineva care să împartă cu el apartamentul şi chiria, şi-a găsit omul. Prefer să locuiesc cu un tovarăş decît să trăiesc singur. Tînărul Stamford mă privi ciudat pe deasupra paharului: Jncă nu-l cunoşti pe Sherlock Holmes, îmi zise; s-ar putea să nu-ţi placă tot timpul compania lui." — De ce? I se poate reproşa ceva?     Oh! nu asta am vrut sa spun. Numai ca e cam original, un adevărat fanatic al anumitor ştiinţe; totuşi. din cîte ştiu, pare să fie un tip cumsecade. Un student la medicina, probabil? Nu, şi chiar nici n-am idee de ce vrea să facâ. Sespunecă e tare la anatomie şi foarte priceput la chimie; dart după cîte ştiu, n-a urmat niciodata regulat cursurile de medicina — studiaza într-un mod foarte dezordo-nat, chiar excentric şi, fără sa se straduie sprecunoştinte-le pe care toţi încearca sa le capete. a adunat o mulfime de altele, cu care-şi uimeşte profesorii. Nu l-ai întrebat niciodata cărei cariere vrea sa i se dedice? Sigur că nu, pentru că e un om pe care nu poţi să-l faci uşor să vorbească, deşi cîteodată, cînd are chef, ştie să fie destul de comunicativ. Mi-ar plăcea să-l cunosc, zisei eu. Daca tot trebuie sa locuiesc împreuna cucineva, prefer sa fie un om studios şi cu obiceiuri liniştite. Inca nu sînt prea sănătos, întelegi, ca să pot suporta mult zgomot sau agitatie şi dealtfel. am avut parte destul de asta în Afganistan, cît sa-mi ajunga pe tot restul zilelor. Cum sa fac sa-l întîlnesc pe prietenul tau?   Probabil că-i la laborator, replica Stamford; sau nu da pe acolo saptâmîni întregi, sau lucreaza de di-mineaţa pînă seara. Dacă vrei, luam o trasura după ce mîncăm şi mergem pînă acolo. Perfect, raspunsei şi apoi începuram sa vorbim de altele. In timp ce mergeam spre spital, Stamford îmi mai dăducîtevaamanuntedespreviitorul meutovaraş: „Dacă nu te-ntelegi cu el începu el, sa nu te superi pe mine; nu-l cunosc decît de la laborator. Tu ai avut ideea aran- jamentului ăsta, aşa că să nu ma faci pe mine raspunzator." — Daca nu ne întelegem o sa fie uşor sa ne despar- ţim. Totuşi, Stamford, am adăugat, privindu-l fix, mi se pare ca ai nişte motive speciale sa te speli pe mîini de ce s-ar putea întîmpla. E ceva de temut In privin(a caracterului omului ătâta? Hai, vorbeşte deschis, nu te maî ascunde Stamford începu să rîdă: „Nu e uşor să exprimi inexprimabilul, zise el. Holmes ăsta, după gustul meu, s-a Identificat cam mult cu ştiinţa însăşi şi cred că asta ducc, fatalmente, la cea mai completă insensibilitate; cred că ar fi perfect capabil să-i administreze unui prieten un pic dintr-o substanţă toxică descoperită recent, nu din râutate, să ne întelegem, ci pur şi simplu, dat fiind spiritul lui cercetător, ca sâ-şi dea exact seama de felul în care ucjionează otrava. Totuşi, ca să fiu drept, trebuie să spun cu toată con-vingerea, că ar încerca tot aşa de bine să facă experienţe pe el însuşi. Parcă ar avea o furie care-l împinge să aprofundeze tot ce studiază în aşa fel încît să rezume lotul în formule de o exactitate matematică." Găsesc că are dreptate.   De acord, dar se poate împinge calitatea asta pînă la exagerare; de pildă, cînd aj'ungi să iei un baston şi să baţi cu el piesele anatomice de pe masa de disectie, pare cel pu(in ciudat. Ce tot spui? Curatul adevăr; asta a făcut într-o zi; se pare că voia să-şi dea seama de efectele produse în felul acesta nsupra cadavrelor; am văzut asta cu ochii mei. Totuşi, zici că nu-i student la medicină? Nu, numai Dumnezeu ştie care-i scopul studiilor lni. Dar uite că am ajuns şi o să-ti poţi face singur o opinie asupra lui.. Tot vorbind, am cotit pe o străduţă şi am ajuns la poarta uneia dintre aripile marelui spital. Lucul.eni pentru mine familiar şi n-am avut nevoie de ghid pentru a parcurge vasta scară de piatră cu aspect iilît de glacial şi apoi lungile coridoare cu pereji albi pe care se desenau din loc în loc uşile vopsite în culori închise. ..> Către extremitatea clădirii am ajuns la un pasaj îngust care duce la laboratorul dechimie, o încăpere enorma, foarte înaltâ, plina ochi de sus şi pîna jos cu tot   felul de recipiente. Peste tot, mese mari, joase, plasate voia întîmplarii, iar pe ele, in mijlocul eprubetelor şi flacoanelor de tot felul, lampi Bunsen cu flacari albastre aruncînd luciri tremuratoare. tn aceeaşi sala, chiar în fundul ei, zarii un singur om aplecat asupra unei mese, complet absorbit de lucrul sau. ** La zgomotul paşilor noştri, el îşi ridica brusc privirea, apoi se repezi catre noi, cu o exclamatie triumfatoare, agitînd sub nasul tovaraşului meu eprubeta pe care o ţi-nea în mîna. „Iata-1, iata-l, striga el, am gasit reactivul care poate precipita hemoglobina; singurul, unicul! Chiar daca ar fi descoperit o mina de aur bucuria lui nu ar fi fost mai mare. „Doctorul Watson, Domnul Sherlock Holmes, spuse Stamford prezentîndu-ne pe unul celuilalt.   Ce mai faceţi? ma întrebă imediat Holmes cu ener-gie, strîngîndu-mi mîna cu o forţa care-mi dădu o idee corecta asupra puterii muşchilor sai, greu de imaginat prima vedere. Ah! ah! vad ca veniti din Afganistan. Cum naiba puteti sa o ştiţi? am întrebat uimit. N-areimportanta, mi-a replicat zîmbind; hemoglo-bina şi reactivul, iata acum marea afacere. Nu ma înşel afirmînd ca nu sesizafi importanţa descoperirii mele, aşa este? Desigur; i-am raspuns, ea prezinta un anume in-teres din punct de vedere chimic, dar din acel practic ... Domnule, pentru medicina legala este, cu siguran-ţa, cea mai importanta descoperire care a fest facuta în ultimii ani. Nu va daţi seama ca ea ne  sa repeaici; în graba sa mă apuca de mîneca, Bigîndu-ma catre masa la care lucra. Mai trebuie sa luăm sînge proaspat, spuse el şi apasînd u>or btsturiun&mijlocul unuia dintre degetele lui, aduna într-o eprunk cîteva picaturi din propriul său sînge. Acum, voi ame»Hfeaceste cunoaştem petele lasate de sîngele picături cu un litru de apă. Vedeţi ca apa îşi pastrează Câtuşi aspect. Proporţia de sînge din ea nu depaşeşte 0 mlllonime şi totuşi nu ma Indoiesc de loc că vom obţine fticlia caracteristică. Vorbind, arunca mai întîi în recipient cîteva cristale dlntr-o substanţa alba, apoi cîteva picaturi dintr-un lichid tmnsparent. Intr-oclipă, conţinutul capata o tenta roşu Inchls şi un precipitat maroniu se forma pe fundul va- llilul. MHa! ha! striga el cu aerul încintat al unui copil caruia 1 ic oferă o jucarie noua. Ce credeţi acum?" - Mi se pare ca avem de-a face cu un reactiv de o rnra sensibilitate, am remarcat. Minunat! sînteţt absolut minunat! Pîna acum, cu njiitorul gaiacului nu obfineam decît cu greu cîteva re-xultate şi alea nesigure. La fel şi în cazul analizei mi-croscopice a picăturilor de sînge care-şi pierd calitaţile cliiCH petele sînt mai vechi de cîteva ore. Reactivul meu, din contra, se comportă la fel de bine şi pe sîngele vcchi şi pe cel nou; ah! daca ar fi fost cunoscut mai clemult, sute de oameni care se plimba acum liberi ar (I dat socoteala de crimele lor. Chiar a$a? am murmurat eu. Desigur; venim cu aceasta în întîmpinarea unui iiuire num;ir de cauze judiciare. Un om este adeseori ba-iutil (lc crima de-abia dupa cîteva luni de la comiterea ri; se cerceteaza lenieria sau hainele lui, se descopera |u»te roşiatice; de unae provin însa ele? din sînge, noroL rtitfina sau pur şi simplu din sucul vreunui fruct? lata tnomentul în care expertul este pus în încurcatura — >i de ce? Pentru ca nu exista un reactiv infailibil. Acum itiSf» avem reactivul lui Sherlock Holmesşi incertitudinea tiii mai este posibila. tn timp ce vorbea, ochii îi sclipeau puternic; la sfîrşit, cu mîna pe inima. se înclina respectuos ca pentru a mul-(umi ttnei audiente imaginare şi aplauzelor. „Felicitarile mele!~ i-am spus, cuprins $i eu de entuziasmul sau.     — N-am avut anul trecut cazul lui von Rischoff de la Frankfurt? Ar fi trebuit să fie spînzurat da.că exista reactivul meu. Dar Maşon de la Bradford, sau celebrul Muller, sau Lefevre de la Montpellier, şi chiar Samson din New Orleans... Aş mai putea cita vreo douăzeci de cazuri similare. Dar sînteţi o arhivă ambulantă a crimelor, remarcă Stamford rîzînd; aţi putea publica inventarul lor sub titlul „Noiui istorie judiciară a crimelor de altă dată Ar putea fi interesant, murmură Sherlock Holmes apăsîndu-şi un mic pansament pe locul unde-şi tăiase degetul, apoi ne arătă mîna zîmbind: wsînt nevoit să fiu prudent, spuseel, umblucu atîtea otrăvuri... Văzui atunci că bra(ul îi era acoperit cu multe alte bucăfele de mătase toate arse de puterea acidului. „Asta nu e tot, interveni Stamford aşezîndu-se pe un taburet şi împingîndu-mi şi mie unul cu piciorul, noi am venit aici pentru afaceri serioase. Prietenul meu, pe ca-re-l vezi aici de fată, se află în căutarea unui adăpost şi, pentru că te-am auzit plîngîndu-te că nu găseşti pe cineva cu care să poţi locui, m-am gîndit să vă fac cunoştintă." Sherlock Holmes pâru încîntat la ideea de a-şi împăr(i casa cu mine. „Am în vedere un apartament, spuse el, pe Baker Street şi cred că ni s-ar potrivi de minune. Sper că nu vă supără mirosul puternic de tutun? — Nu fumez decît tigări tari, i-am răspuns. —- Atunci e bine. Vă previn însă că am aproape mereu la mine tot felul de substante chimice cu care fac ex-perienfe; aceasta vă supără? In nici un caz. Staţi putin să încerc să-mi mai rememorez cîteva dintre viciile wderanjanteM! A, da! Sînt din cînd în cînd foarte prost dispus — două sau trei zile nu scot o vorbă. Asta nu trebuie să vă facă să crede(i că fac mofturi sau că am ceva cu dumneavoastră. Este necesar să mă lăsaţi în pace şi astfel îmi revin la normal foarte repede. Dumneavoastră ce ave(i de mărturisit? Cred că doi oameni trebuie să-şi cunoască foarte bine defectele înainte de a începe să convieţuiască. Acest interogatoriu m-a făcut să zîmbesc. „Am un cătel, i-am spus. Apoi, vedeti, nervii mei au loit otit de încercaţi în ultima vreme încît nu suport zgomotele şi scandalurile. In fine, mă trezesc la cele mai cmd«ie ore pentru că sînt extrem de leneş. Mai am şi defecte atunci cînd mă simt în apele mele dar, pentru momcnt, aceasta este situaţia. Prin zgomot înţelegeţi şi vioara? întrebă Holmes cu îngrijorare.