Cărți aventură istorice

PROLOG ó Povîrnişul sud-estic al dealului capitolin era înţesat de mulţime şi totuşi noi şi noi pîlcuri veneau mereu, so­seau de pretutindeni. Pe Vicus Jugaris, drum ce înconjoară Capitoliul dinspre miazăzi, curgea un torent urlător. Oprindu-se o clipă în faţa şirului de ostaşi se opinti, îl rupse şi năvăli pe cele o sută de trepte ale scării ce suie coasta abruptă dinspre Tibru. Un alt torent omenesc inundă locul între povîrniş, templul Con­cordiei şi Vistierie. Un al treilea ocoli sinistra masă a închi­sorii Mamertina, pe suişul drumului Argentarius, contopindu-se cu gloatele strînse deja în faţa scărilor Monetăriei. Mai în glumă, mai în serios, mulţimea rupse toate cordoa­nele de pretorieni, împînzind tot dealul. Atît de impetuoşi cînd vine vorba de distracţii şi privelişti, locuitorii Romei se opriră plini de respect şi teamă în faţa scărilor monumen­tale care duc sus spre templul lui Jovis. Magnificul edificiu îşi scînteia marmurile, ameninţîndu-i parcă pe cei îndrăzneţi cu fulgerele marelui zeu. Lacomi de distracţii, cetăţenii Romei, cu mic cu mare, bărbaţi, femei, bogaţi, săraci, liberi ori sclavi, adică toţi acei ce nu se aflau în dosul zăbrelelor, ferecaţi în lanţuri, se îndrep­tară spre centru, părăsindu-şi cu nepăsare treburile şi neca­zurile. Se grăbiră gălăgioşi într-acolo unde perspectiva Urbei se lărgeşte în mari esplanade, forumuri şi pieţi, unde orbitoa­rele marmure ale frontoanelor se succed cu umbrele răcoroase ale porticelor; unde edificiile civile alternează cu templele şi unde peste tot se înalţă splendide columne, obeliscuri, statui. Deasupra mării de capete, clădirile dealului capitolin pă­reau nişte insule. Templul Junonei era de mult înciorchinat de curioşi. Încă din zori locurile cele mai bune fură ocupate de către slujitorii şi sclavii de seamă ai demnitarilor, iar tera­sele acoperişului de pe Auguraculum erau acoperite de albul imaculat al tagmei numeroase de auguri. Clădirile Monetăriei şi ale Vistieriei se împestriţară de mozaicul curioşilor. De acolo, de sus, panorama oraşului se desfăşura în toată măreaţa-i frumuseţe. Pînă-n zare, departe, unde contururile colinelor se topeau în boarea caldă a dimineţii, şerpuiau al­biile de marmură ale arterelor principale, purtînd puhoaie omeneşti. Numai dincolo de grădinile albăstrui ale dealului Pincius şi mătăhăloasele cazărmi pretoriene, dincolo de ape­ductele de pe colina Caelius şi dincolo de panglica şerpuitoare a Tibrului, depărtarea şi pîcla de praf opreau vederea spre Roma cartierelor mărginaşe, a cîmpurilor de exerciţii şi a mlaş­tinilor Campaniei. Trăind intens evenimentul, cetăţenii Romei gustau din plin odihna neaşteptată. Teatrul serbărilor cuprindea tot oraşul din incinta zidurilor. Dimineaţa, pe Via Sacra, trebuia să pornească o procesiune spre templul lui Jovis. Însuşi împăratul trebuia să fie de faţă, obligînd astfel prezenţa tuturor cetăţenilor de vază, a tot ce este mai influent, mai bogat şi mai ilustru. După ce „divinul” împărat va oficia serviciul religios, cortegiul va coborî spre Curia Hostilia, unde senatul va primi delegaţia regelui Decebal, pe solii acelui popor barbar, pe care geniul militar al lui Traian îl biruise, dar nu-l strivise încă. Acesta era miezul evenimentului şi fiecare voia să-i vadă pe aceşti duşmani de moarte care de zeci de ani ameninţă şi co­tropesc provinciile romane. Ca o încoronare firească a bucuriilor acelei zile, fură anun­ţate numeroase spectacole. Nici un amfiteatru, nici o arenă, nici un cîmp de exerciţii nu va rămîne închis după amiază. Programul luptelor şi al întrecerilor atletice nu înceta să fie obiectul discuţiilor, cetăţenii încheiau pariuri. Numele vesti­ţilor gladiatori şi conducători de quadrige erau puse la bătaie cu o pasiune de care numai locuitorii Romei erau în stare. Nu-i păsa nimănui că nu va reuşi să ocupe un loc bun pe Via Sacra ori pe dealul capitolin, după cum nu-i păsa că nu va putea răzbi prin mulţimea adunată în jurul Curiei, erau doar atîtea alte distracţii. Dacă cineva nu va putea căpăta un loc la Circul Maximus, îl va avea la Circul Flaminius; dacă nu va avea noroc la Colosseum, îl va avea de bună seamă la Hippodrom. Trecuseră trei ore de cînd răsărise soarele, trei ore de tălăzuire şi zbucium; mulţimile începură să obosească, cînd, în sfîrşit, dinspre Via Sacra se auziră sunînd trîmbiţele de argint ale gărzii imperiale. Mulţimea neliniştită se înghesui reîncepînd vacarmul, dar, îndată ce se comprimă la maxim, se molcomi. Zgomotul, la început asurzitor, scăzu pînă la murmur. Aşteptarea plină de nerăbdare, ce se aşternu ca un giul­giu, se sfîşie deodată de tropotul cohortelor de cavalerie, scînteietoare în platoşele lor din solzi auriţi. În faţa rîndurilor nesfîrşite de cai focoşi mulţimea se desfăcu gemînd, comprimîndu-se, croind în monolitul ei o pîrtie. În urma călă­reţilor apărură manipuli de pedestraşi. Desfăşurîndu-se cu re­peziciune de-a lungul drumului croit, ostaşii, cu faţa spre mulţime, îşi încleştară mîinile pe lăncile întinse orizontal şi se proptiră bine în picioare. De astă dată plebea nu mai reacţiona în nici un fel căci timpul glumelor trecuse. Cu pretorienii voinici, bine hrăniţi, nu era de glumă. În liniştea ce se aşternu peste întreg dealul capitolin în dimineaţa aceea de început de vară a anului 856 de la întemeierea Romei, nu se mai auzea decît ţăcănitul copitelor pe plăci de granit şi tropăitul grăbit al soldaţilor care-şi ocu­pau posturile de-a lungul întregului traseu. ó Cîţiva cetăţeni întreprinzători erau cocoţaţi pe postamen­tul unei statui şi cei din jur, mai puţin matinali, îi invidiau sincer pentru acest avantaj. Orice s-ar spune, un soclu nu e o tribună şi nici lojă, dar de pe el totul se vede ca în palmă. Unul din aceşti privilegiaţi, tînăr, oacheş, neastîmpărat, fudul în zdrenţele lui de locuitor al cartierelor mărginaşe, îşi asumase rolul de crainic. — Au apărut lecticile senatorilor, strigă tînărul. Un sirian bondoc, în straie bogate şi pestriţe, se agita la baza soclului, văitîndu-se mereu: — Vai mie! numai eu nu văd nimic. Vai, vai! — Copiii senatorilor îi însoţesc călări! — Ce necaz, ce necaz că nu-i pot vedea! se căina sirianul. — Spune mai departe, spune! îl îndemna pe tînăr un meseriaş spătos, sprijinit de soclul statuii. — Nu-i ştiu pe toţi, dar iată-i pe Cerealis, Priscus, Nepos, Lepidus, Sabinus. Nu-i cunosc pe toţi, sînt cîteva sute. — Vai, vai, doar pentru asta am venit la Roma! se tînguia sirianul lovindu-se cu pumnul în piept. Apoi, luînd o hotărîre, îl trase pe tînăr de picior. — Lasă-mă să mă urc în locul tău, îţi voi plăti. Privindu-l batjocoritor, tînărul zise rîzînd: — Să-ţi las această lojă augustană, pentru banii tăi de aramă? Păstrează-i!

I. AŞA GLĂSUIT‑AU BOIERII!… E ra înspre sfîrşitul anului 1571. Ţara Moldovei încerca să se liniştească asemenea apei răscolite de valuri, după ani grei de furtună cu năvăliri şi jaf, cu moarte şi prădăciune, cu domni fugari şi nevolnici, căci de la moartea lui Petru vodă Rareş, Scaunul ţării încăpuse pe mîini nevrednice şi slabe.Cînd văzu că boierii se unesc cu biserica spre a‑l izgoni, Ilie vodă, temîndu‑şi viaţa, fugi la turci unde, lepădîndu‑şi credinţa, îmbrăţişă religia mahomedană scuipînd de trei ori crucea şi călcînd‑o în picioare. Şi astfel feciorul lui Petru vodă Rareş, în ale cărui vine curgea sînge muşatin, deveni unealta asupritorilor ţării sale. Frate‑său, Ştefan vodă, nu a putut ţine nici el multă vreme piept boierilor şi căzu ucis de aceştia la podul de la Ţuţora. Apoi, pe tronul Moldovei se urcă un alt Petru vodă, căruia i se zicea Alexandru Lăpuşneanu. Îi urmă Despot vodă, acestuia Tomşa, şi iar Lăpuşneanu care s‑a prăpădit, zic unii, în urma unui complot pus la cale de boieri şi de care n‑ar fi fost străină nici Ruxandra, doamna sa. Acest Lăpuşneanu lăsă urmaş pe Bogdan, care copil fiind încă, grija domniei o purta mumă‑sa, Ruxandra, dimpreună cu boierii cei mari ai Ţării. Săvîrşindu‑se Ruxandra din viaţă, Bogdan, feciorul Lăpuşneanului, tînăr şi nepriceput în ale domniei, se îndepărtă de boierii bătrîni şi de politica dusă pînă atunci de aceştia şi, înconjurîndu‑se de cei de o vîrstă cu el, se lipi de leşi fără a mai ţine seama de sfaturile celor oare juruiseră la patul de moarte al Ruxandrei că vor fi pentru coconul ei domnesc părinţi şi sfetnici. În dimineaţa aceea de toamnă, cînd încă mai foşneau frunzele şi vremea încă mai păstra peste pămînt culoarea mierii, logofătul Gavril şi marele portar al Sucevei, Dumitru, luară îngînduraţi calea ce ducea la curtea domnească. Tăcură tot drumul, pregătind fiecare în minte tot ce avea de spus tînărului şi zvăpăiatului voievod. Treceau pe uliţă încet, în legănatul liniştit al cailor, urmaţi doar de cîţiva slujitori. Purtau vestmînt din postav, cu flori de aur, încinşi cu brîie late din mătase, ţinînd fiecare mîna stîngă pe prăselele hangerului bătut cu pietre scumpe. Pe umeri, mantaua ţesută cu fir şi tivită cu mărgăritare flutura uşor. Peste nădragii strîmţi erau trase cizme scurte din piele galbenă fără toc. La oblînc, în dreapta, se legănau săbiile turceşti. Capul le era acoperit cu cîte o pălărie cu calota rotundă, avînd borurile îmblănite cu zibelină.La timpul acela uliţele erau pustii, oamenii fiind duşi care încotro. Micul alai împrăştie copiii care se hîrjoneau prin mijlocul drumului, făcîndu‑i să se oprească ceva mai departe şi să privească pe călăreţi pînă cînd aceştia cotiră la dreapta, luînd‑o pe uliţa mare. ― Belea pe capul nostru, mîrîi în barbă marele portar al Sucevei. ― Ce zici domnia‑ta? întrebă logofătul Gavril care nu auzise bine. ― Zic, logofete Gavril, că decît plod necopt la minte mai bine stăpîn străin! Nu zic bine? Întoarse capul privind întrebător pe logofăt. ― Hmm! Cine ştie? Fi‑va bine? Au fi‑va rău?… răspunse Gavril încercînd să‑şi stăpînească roibul care o luase la trap întins. Şi iar tăcură o vreme. Slujitorii veneau în urma lor în ţăcănitul liniştit al cailor. Purtau cuşme ţuguiate şi pieptare tari din piele de bivol, umplute cu cîlţi, pentru a feri pieptul de săgeată vicleană sau de limba şerpească a jungherului. Şeile erau din lemn peste care erau aşezate pături uşoare îndoite în patru şi strînse bine pe sub burţile cailor cu chingi de pînză şi frînghie. ― Oare măria‑sa va ţine seamă de vorbele noastre? Ce gîndeşti domnia‑ta, logofete? întrebă Dumitru, din ce în ce mai neliniştit, cu cît se apropia de curtea lui vodă. ― Nu ni‑e dat a şti ce gîndeşte mintea semenului nostru, jupîn portar, răspunse Gavril. Ajunşi în faţa porţii domneşti se opriră aşteptînd. Poarta se deschise îndată şi cei doi intrară urmaţi de slujitori care săriră repede de pe cai şi, punîndu‑se piuă, ajutară boierilor să descalece. Mai marele strajei domneşti li se închină după cuviinţă, dîndu‑i în grija cămăraşului care se grăbi să‑i anunţe lui vodă. Tînărul domn avu un gest de lehamite. Se depărtă de tinerii curteni şi aşezîndu‑se în jilţ făcu semn cămăraşului. Uşile mari se deschiseră şi cei doi boieri păşiră în sala mare a tronului. Făcură amîndoi cîte o plecăciune adîncă şi, în vreme ce erau încă plecaţi, Bogdan schimbă o privire veselă cu cei doi curteni ai săi, Horbotă şi Bielski, care pufniră în rîs. Celălalt curtean, Cristea, sta ceva mai deoparte. Bătrînii boieri se înălţară anevoie. Rîsul celor tineri îi făcu să roşească de mînie şi ruşine. ― Ce veşti rele nu v‑au dat pace de v‑au mînat încoace cu noaptea în cap, boieri dumneavoastră? îi întrebă vodă batjocoritor jucîndu‑se cu jungherul pe care tot îl trăgea afară pe jumătate, ca apoi să‑i izbească mînerul cu podul palmei, făcînd să se audă ţăcănitul metalic al lamei închisă în întunericul rece al tecii de argint, bătută în pietre scumpe. Era un tinerel firav, cu faţa palidă, cu ochi negri, lîncezi, aproape muiereşti. Gura frumos arcuită, cu buza de jos ceva mai groasă, purta o uşoară umbră de mustaţă, în vreme ce buclele arămii scăpate de sub cuşma cu surguci din pene de cocor se revărsau peste gulerul dulamei îmblănite cu samur. Un lanţ de aur cu mărgăritare se petrecea de două ori în jurul gîtului, atîrnînd spre poale. ― Se pare că aveţi a‑mi spune lucruri osebite! continuă Bogdan privind ţintă la cei doi boieri cu ochii aceia lîncezi de muiere. Îi cîntărea în gînd. „Logofătul Gavril este un fricos bătrîn gata a se ascunde şi în bortă de şoarece, gîndi Bogdan. Celuilalt boier, Dumitru, i‑a crescut o piele pe ochi şi pe minte, nevăzînd nimic în afară de capugiul sultanului ce vine cu firmanul de mazilire!” Vodă se foi pe scaun pe cînd cei trei curteni ai săi se făceau că au treabă, trăgînd cu coada ochiului la cei doi bătrîni. ― Măria‑ta, îndrăzni logofătul Gavril, avem a‑ţi spune vorbe de taină. Ochii cu vinişoare roşii ai bătrînului se opriră asupra celor trei boieri tineri. Bogdan făcu semn acestora, care se retraseră mînioşi şi nemulţumiţi. ― Grăieşte, jupîn logofete! îl îmbie Bogdan pe Gavril. ― Măria‑ta, bîigui, îi e greu ţării. Se opri cu ochii la vodă. ― Îi e greu ţării? De cînd, logofete? întrebă Bogdan prefăcîndu‑se mirat. ― De cînd petrecerile nu mai iau sfîrşit, continuă Gavril. Se miră şi el de curajul care l‑a apucat. Marele portar Dumitru se trase ceva mai la o parte pentru a‑i arăta domnului că el nu e la o simţire cu logofătul. ― Foarte bine, răspunse Bogdan. Să petreacă oamenii! De aceea sînt lăsaţi pe pămînt de bunul Dumnezeu. Se făcu a nu înţelege unde bate logofătul. Şi pentru ce te îngrijeşti domnia‑ta de greul ţării? întrebă vodă zeflemitor, jucîndu‑se cu lănţugul de aur de la gît. Nu cumva ai ajuns în nevoie? Ori moşiile pe care le ai au ajuns sterpe? Că doar nu de greul ţării îţi este domniei tale şi nici de birul pe care îl plăteşte norodul! ― Măria‑ta, ţara e secătuită, îşi luă curaj logofătul. Şi avem ştiinţă că vrei să te îndepărtezi de măritul sultan care la toţi ne poartă de grijă. ― Aaa, aici voit‑ai să ajungi, logofete? Întinzîn‑du‑şi mai bine picioarele se lăţi în scaun. Păi de ce te învîrteşti în jurul vorbelor neavînd curajul a‑mi spune? Dădu capul pe spate începînd a rîde. Logofătul Gavril se întoarse înspre boierul Dumitru cerîndu‑i ajutorul. Acesta se făcu a privi în podea. După o clipă însă ridică privirea şi, înaintînd cîţiva paşi, spuse: ― Doamne, rogu‑te, ascultă vorbele noastre ca mai bătrîni boieri de ţară ce sîntem, noi care am rămas cu credinţă şi dragoste părintească lîngă măria‑ta… Se opri oleacă pentru a‑şi trage sufletul, moment prielnic pentru Bogdan de a răspunde. ― Care‑i rostul acestor vorbe, boieri dumneavoastră? Purtatu‑m‑am cum nu se cuvine cu bărbile albe? Păgubitu‑v‑am cu ceva? Smintitu‑v‑am rosturile şi ocinele? îi întrebă Bogdan simţind cum îl apucă mînia aceea copilărească. ― Nu, măria‑ta, răspunseră într‑un glas cei doi boieri. ― Atunci, pentru ce v‑aţi sculat amîndoi şi, venind în faţa mea, mă mustraţi cu învinuiri şi văicăreli? ― Măria‑ta, glăsui logofătul Gavril, nu ne judeca în felul acesta că noi, sărmanii, binele măriei‑tale îl dorim şi Ruxandra Doamna, odihnească‑se în vecii vecilor, cu glas de moarte ne‑a lăsat rugămintea de a sta întotdeauna în preajma măriei‑tale pentru a te apăra de cele duşmăneşti şi de neprieteni. Bogdan surise privind pieziş înspre cei doi boieri. Nu‑i iubea, dar de hatîrul mîne‑si i‑a ţinut lîngă el. Simţea în spinare tutela celor doi, aşa, ca o mare greutate ce nu‑i îngăduia nici să respire. Şi‑apoi, bătrînii văd în toate numai nenorociri, fiindcă le e capul împuiat de moarte şi de întunerec. ― Măria‑ta, nu te îndepărta de ţară şi de vechii prieteni, că atîta vreme cît nu poţi ţine bine paloş în mîini şi nici buzdugan cu care să‑l mustri pe vrăjmaş bătîndu‑l peste fălci, tot degeaba e şi în nefolosul măriei‑tale ieste, spuse şi Dumitru gîfîind de efort. Bogdan simţi cum i se urcă sîngele în cap. Bătrînii ăştia nesuferiţi îl mustrau ca pe un prunc de ţîţă. Dreptate avea Bielski, tînărul leah, care cînta atît de frumos la lăută şi ştia a se întrece cu suliţa: „Să nu uiţi, măria‑ta, că, de vreme ce le asculţi vorbele, trebuie să te şi pleci lor!” „N‑am să mă plec lor, ci oi face după voia şi mintea mea”, gîndi vodă. ― Uitat‑ai domnia‑ta, se adresă el lui Gavril logofătul, şi e drept şi în firea lucrurilor să uiţi la anii pe care îi porţi şi care sînt destul de înaintaţi, chiar prea înaintaţi, accentuă Bogdan, uitat‑ai cum spun, că leahul de care te temi este mai aproape de Moldova decît turcul de care tot îmi îndrugă domnia‑ta? ― Doamne, nu merit pedeapsa vorbelor tale pline de înţelepciune tinerească, răspunse Gavril tremurînd de ruşine pentru vorbele de ocară pe care i le adresase tînărul voievod. Se retrase smerit cîţiva paşi. ― Apăi,… logofete, oi mai chibzui la cele spuse de domnia‑ta, îi spuse Bogdan înăbuşindu‑şi un căscat. Rogu‑te însă acuma să te întorci la casele domniei‑tale, unde, după ce te vei aşeza pe cuptor, vei avea vreme să cugeti şi la cele spuse de mine! ― Facă‑se voia ta, doamne, murmură bătrînul şi după ce se apropie, sărută mîna plină de inele, făcu o plecăciune greoaie şi se mistui ca o umbră printre coloanele sălii, urmărit de privirile batjocoritoare ale tînărului domn. Văzînd pe Dumitru care nu se clintise din loc, se întoarse către el.

CAPITOLUL I ...Şi ai început a învăţa netulburarea care este semnul tuturor fericirilor!...   12 aprilie 1877. Războiul dintre Rusia şi Turcia a început. În Constituţia imperiului otoman, Sultanul considera România ca parte integrantă a acestuia, fapt care îndemnă guvernul român la înarmare şi la semnarea convenţiei cu Rusia. În sfârşit venit-a ceasul ca Ţara să dea cele câteva sute de ani de potop al umilinţei pe stropul unei clipe şi să pună lacăt greu, de nesfărâmat, înaltei Porţi unde fâlfâiau năfra­mele negre ale mazilirii şi fulgerau iataganele lacome de sângele voievozilor valahi şi moldavi. Se va opri odată pentru totdeauna convoiul de robi şi plean ce lua drumul Stambulului fie din trădarea boierilor, fie din spaima domnului cu tronul scos la mezat. Căci în aur se prefăcea sângele poporului acolo, în cămă­rile de basm ale Sultanului, şi în sânge se schimba aurul ţării împrăştiat pe drumul cel fără de întoar­cere al robiei... Cu optsprezece ani în urmă, cele două ţări surori, Moldova şi Valahia, s-au prins într-o îmbrăţişare fierbinte, gata şi la viaţă şi la moarte cu înfrăţire. Domnul, cu barbişon à la Napoleon al III-lea, Alexandru Ioan Cuza, cerca prin greul domniei să ză­dărnicească uneltirile unora şi frenetica tulburare a altora. Dar, într-o noapte de fevruar, un complot urzit cu necugetare l-a silit să abdice îndemnându-l să pornească pe greul drum al exilului, după ce a îmbrăţişat santinela română şi după ce, o clipă, şi-a rotit privirea înceţoşată peste ţară. Apoi, urcându-se în rădvan, surugiii au dat bice cailor, perdeluţa de la geam s-a tras, şi Cuza nu a mai zărit decât depăr­tările străine şi reci ca o apă îngheţată. Peste neam s-a aşezat domnia cea nouă a unui prinţ prusac, cu voce metalică şi accent străin. Sub domnia lui, România porni un război aprig, războiul de indepen­denţă naţională. În balanţa justiţiei eterne se cântărea neatârnarea sau pieirea acestei naţiuni. Şi filele istoriei neobosite se întorc, se întorc, se întorc...   * * *   Nu de mult, în lumea bună a Bucureştiului, îşi fă­cuse apariţia o figură ciudată. Un bărbat distins, bo­gat şi fermecător. Iar farmecul şi interesul creşteau cu atât mai mult, cu cât nu se ştia nici de unde venea, nici cine era. Străinul era înalt, cu ochi negri, migdalaţi, cu pomeţii puţin ieşiţi în afară, cu nas vultu­resc, cu gură senzuală şi îndrăzneaţă, cu o bărbuţă neagră şi aspră, smead la faţă şi cu un vag surâs în colţul gurii, ce ar fi putut fi şi ironic, şi batjocoritor, şi compătimitor. Vocea îi era catifelată şi convingătoare. Puţini erau aceia care îi suportau privirile negre şi nu se plecau în faţa lucirilor sale. Se ştia despre el că se numea Serafim şi că, prin misiţi, cumpărase casele bătrânei cămătărese Zulnia Mavrodin la preţ destul de ridicat, vreo patrusprezece mii de galbeni pe acea vreme. Casele Zulniei Mavrodin se dărăpănaseră, stăpâna nemaivoind să inves­tească bani în repararea lor, fie din socoteală, fie din lehamitea bătrâneţii. Serafim tocmi zugravi, ti­nichigii, tâmplari, fierari, grădinari, cărămidari, reuşind să redea caselor strălucirea de odinioară. Se reparară porţile masive de fier şi se nivelă drumul principal, pe unde intrau şi ieşeau trăsurile, vara, şi săniile, iarna. Fură puse felinare la intrarea din faţă, ce aveau să ardă toată noaptea. Grădina uriaşă din spate părăginită, cu vrejuri uscate şi pomi golaşi, se schimbă într-un parc de nerecunoscut, cu boschete şi alei de trandafiri. Tot acolo, în fundul curţii, unde un zid masiv din piatră închidea proprietatea, ascunzând-o vederii trecătorilor, se mai înălţă şi graj­dul pentru cai. Fu ridicat podul casei şi lărgită piv­niţa, căreia i se mai adăugară nişte coridoare întor­tocheate, cu intrări şi ieşiri mascate, pe care nu le cunoştea decât proprietarul casei. O cameră întreagă se sacrifică armelor de tot felul. Pe pereţii îmbră­caţi în tapet de mătase se aşezară covoare de Şiraz, Smirna şi Ferahan, iar peste divanele moi fură aş­ternute covoare de Bukara, Tebriz şi Ispahan. Pe covoarele de pe pereţi, prinse în cui cu colţ, odih­neau arme cu forme ciudate: săbii fine de Damasc cu lamă subţire şi arcuită, care vibra când o loveai cu degetul, pumnale în teci meşterite din argint şi catifea roşie, buzdugane cu lănţug şi ghimpi de oţel, pistoale cu sileaf, obrăzare, coifuri din ţări îndepăr­tate şi necunoscute, cămăşi de zale, scuturi rotunde orientale, un soi de săbii în formă de şarpe, cu teaca din răchită neagră şi mâner de abanos, şi multe altele care dovedeau interesul stăpânului. Uşa camerei tur­ceşti, tăiată şi rotunjită la colţuri, cu vitralii prin care se strecura lumina în diferite culori, dădea într-o sufragerie uriaşă, cu tavan din lemn de tran­dafir şi mobilă din mahon. La capătul ei se afla un coridor lung, care ducea la o scară interioară cu vreo cincisprezece trepte, iar sus era dormitorul. Ce­lelalte odăi, salonul, biroul, sala de jocuri, salonul de muzică şi holul erau mobilate cu acelaşi gust bizar, înclinat înspre culorile sângelui, fie roşu aprins ca jarul focului din corturile ţigăneşti, fie roşu vişiniu. În toată casa locuia numai domnul Serafim. De­parte de a fi încrezut şi mohorât, ca toţi oamenii cu avere mare, era foarte agreabil şi prietenos. Poves­tea frumos întâmplări din viaţa lui, întâmplări ciu­date, care făceau să se strângă pielea ascultătorilor şi ascultătoarelor. Povestea fără să uite nici cel mai mic detaliu despre călătoriile lui în ţări îndepărtate, cu fiinţe neobişnuite şi eresuri, cu vrăji şi descântece de moarte, cu vieţi ce-şi părăseau trupurile pentru a pătrunde în altele, numai spre a le chinui şi dis­truge. Invitaţii îl ascultau fascinaţi, cu gurile uscate de emoţie, şi cu spaimă firească atunci când Sera­fim îşi chema printr-un şuierat aparte şarpele îmblânzit de el, gros ca piciorul de bărbat. Acesta se târa încet, de undeva de la subsol, trecea printre musafirii îngroziţi, fără a le da nicio atenţie, încolăcindu-şi stăpânul şi sâsâind vesel. Privirile şarpelui şi ale omului căutau privirile invitaţilor, încercând să le stăpânească şi să le facă să se zbată ca pasărea care nu mai are nicio scăpare. În vreme ce mângâia şarpele cu solzi reci, Serafim vorbea despre vremea când şezuse în India, despre Egipt, despre Siria, des­pre maharajahul nebun din Lahore, despre Africa tropicală, despre nişte mănăstiri din Himalaya, cu călugări fanatici care ucideau în virtutea unei credinţe demente. Femeile îl ascultau ferme­cate tremurând genele. Bărbaţii, căzuţi pe gânduri, îşi mângâiau uşor bărbuţele. Lui Serafim îi plăceau oamenii, fie civili, fie militari, fie politicieni sau oa­meni de afaceri, într-un cuvânt, orice fiinţă, indife­rent de sex, care „umblă în două picioare”, cum îi plăcea lui să spună. Mergea mult pe jos, îmbrăcat elegant, cu dunga de la pantaloni impecabilă, cu ja­cheta tăiată după ultimul jurnal, învârtind bastonul cu mâner de aur ca pe o morişcă. Uneori, figura lui avea ceva de copil cuprins de o mare tristeţe, alte­ori, de om în care colcăie veninul înfrângerii, linişte adâncă sau veselie nebună, regrete sau căutări. Ni­meni nu putea şti ce se ascunde îndărătul acelei pri­viri când înfiorătoare şi reci, când mângâietoare, când sălbatecă precum stepa fără de început şi fără de sfârşit. Un inel cu piatră mare, verde, completa frumuse­ţea mâinii cu degete lungi şi nervoase. Tinerii din lumea bună îi căutau prietenia, unii din curiozitatea de a pătrunde în viaţa atât de misterioasă a acestui personaj, alţii atraşi de originalitatea lui, iar alţii, pur şi simplu, din spirit de imitaţie. Aproape toate casele bune îşi deschiseseră uşile pentru a-l primi, mândrindu-se cu vizitele acestui bărbat plăcut, care mirosea a ambră, mosc şi tabac. Însă nenumăratele invitaţii nu-l reţineau să colinde toate mahalalele bucureştene singur, dornic de a descoperi ceva sau de a cunoaşte calea fiecărei uliţe, cu mersul ei ne­sigur şi strâmb. Se oprea în faţa vreunei case, pri­vind-o lung, depărtându-se şi apropiindu-se, de parcă ar fi vrut să-i reţină imaginea în minte pentru veş­nicie... Se întorcea brusc pe călcâie, pierind repede, ca şi cum l-ar fi gonit cineva. Ades, după plecarea musafirilor, rămânea singur în odaia orientală. Chipul lui lua acel aspect de co­pil cuprins deodată de o mare tristeţe. Feciorul aş­tepta nemişcat ordinele stăpânului. „Stinge lumi­nile”, şoptea Serafim. Feciorul îndeplinea treaba, apoi, la un semn, se făcea nevăzut. Rămas singur, ciudatul personaj deschidea uşa coridorului, pe unde se strecura trupul gros al şarpelui. Serafim îl privea cu dragoste. Ridica încet capacul unei chesele de argint, aşeza pe o tăviţă un fel de praf alb căruia îi dădea foc. Fumul se înălţa încet şi amândoi, om şi şarpe, aspirau cu nesaţ. Pupilele se dilatau, pâlpâirea slabă a unicei lumânări lăsate aprinsă luminându-le chipul. Ochii erau ficşi, sticloşi, iar buzele tremurau uşor. Rămânea o vreme într-un soi de visare bui­macă, după care înălţa braţele desenând în aer dife­rite semne, rostind mereu aceleaşi cuvinte neînţe­lese. Se droga, spre a-şi părăsi fiinţa fizică, atunci când simţea nevoia. Mintea toropită de fumul alb se reîntorcea în ţările şarpelui de alături. Femeile îl visau înfiorate, zbătându-se şi apărându-se, de parcă erau chemate de o voce venită din măruntaiele pământului. Se strâmbau, bolboroseau în somn, se trezeau cu mintea tulburată, lac de su­doare, incapabile să-şi mai amintească ceva. Ştiau doar că Serafim le apăruse în vis cu şarpele acela îngrozitor lângă el. Bărbaţii făceau haz, casele unor demnitari ai guvernului îl primeau cu plăcere, dar Serafim căuta altceva... Cu totul altceva...

SFÎRŞITUL POATE FI ÎNCEPUTUL UNOR TAINE PE CARE MINTEA URMAŞILOR CU GREU LE VA PUTEA DESLUŞI   Un martie friguros se aşternu peste Viena în anul 1620. Pe străzi zăpada îngheţată făcea mersul foarte anevoios. Acolo, în mijlocul unui parc uriaş, se înălţa palatul prin­ţului de viţă basarabă Radu Şerban Voievod. Domnea pe atunci, ca urmaş al lui Rudolf al doilea, împăratul Mathias. Încolţit de bătrîneţe, de boală, de vrăşmaşi şi cu scîrba în suflet, Radu Şerban vodă se trăsese la Viena cu întreaga sa familie, unde împăratul îl miluise, dăruindu‑i pentru tot restul zilelor sale clădirea înălţată după arhitectura fri­volă a palatelor franceze. Odăile nenumărate cu ferestre mari şi luminoase, sufrageriile şi cămările, locuinţele slu­jitorilor, a medicului de casă, chilia duhovnicului, cori­doarele lungi, întortocheate şi toată aripa stîngă, locuită de doamna şi domniţele ei, alcătuiau Curtea Domnească a fostului voievod român. Către sfîrşitul parcului, cu copaci bătrîni de zeci şi zeci de ani, prin care cu greu răzbătea lumina soarelui, se înălţa un paraclis, ce slujea ca lăcaş de închinăciune domnului şi familiei sale. Pînă nu de mult, vodă îl cerceta aproape zilnic. Acolo, aşezat în jilţul domnesc, cu capul plecat şi gîndurile duse, în sfîrîitul lu­mînărilor, asculta ruga preotului cu glas puternic şi puţin nazal, care implora mila lui Dumnezeu pentru tot ce este pieritor şi supus pămîntului din lumea aceasta. Părînd uneori că doarme, Radu Şerban cumpănea starea lucrurilor, căutînd căi noi de întoarcere în Ţara Românească, de unde plecase istovit, cu o mare durere în suflet. Copilelor, de bine de rău, izbutise să le închege un viitor, căsătorindu‑le. Pe cea mare, domniţa Elena, trăită de mică în dulcea şi vesela capitală a imperiului, o mări­tase bine, datorită numelui şi averii de care dispunea. Pe cea de a doua, Ancuţa – a cărei soartă nu fusese fericită, dată fiind moartea logodnicului ei Mihăilaş vodă, feciorul lui Simion Movilă, fostul duşman al lui Radu Şerban – se gîndise părintele său să o dea tot după un prinţ de viţă basarabă, pribeag şi el, pe numele lui Nicolae Pătraşcu, fecior al răposatului voievod Mihail. Pe acest Pătraşcu, cîndva, bătrînul voievod îl însemnase la nas, pentru a‑l face să‑i treacă pofta de domnie, atunci cînd năvălise puiandrul cu oaste de strînsură peste el. Odată grija fetelor luată, Radu Şerban Vodă începuse să se frământe din nou pentru dobîndirea scaunului domnesc al Ţării Româneşti. Aducerile aminte nu‑i dădeau pace, în vreme ce în­treaga curte sta îngenuncheată, rugîndu‑se. Cînd şi cînd mormăia pentru sine, printre buzele groase şi vinete, cu­vinte numai de el înţelese. Se prefăcea că doarme, spre a se putea întoarce măcar cu mintea înapoi la Tîrgovişte, unde îşi îngropase odată cu sfîrşitul domniei şi sufletul. Atît de adîncit era în gînduri. Încît nici nu‑l simţi pe Dionisie Paleologul, duhovni­cul său, care‑i întindea crucea spre a o săruta. Mintea îi lucra înfrigurată, împărţind oastea în pîlcuri, cu căpitanii ei, desfăşurînd‑o cu steagurile înălţate şi trîmbiţaşii călări pe cai iuţi, în timp ce el împărţea poruncile cu glas aspru şi dogit. La aripa dreaptă o mie de arhebuzieri, la stînga pedestraşii lui Dragotă, apoi călărimea lui Slăvuia… — Măria-Ta… Dionisie Paleologul, fostul mitropolit al Moldovei, sta dinaintea domnului. — Ce‑i? Radu Şerban vodă deschise ochii. Cîmpul de luptă cu ostaşi cu tot se făcu ceaţă. — În numele Domnului Dumnezeu… murmură duhov­nicul. Radu Şerban sărută crucea, de‑abia atingînd‑o cu buzele. Tîrgovişte… Ţara… Teişani… Ogretin… Tîrgovişte… Ţara… Alerga mintea voievodului înapoi. — … Să ne rugăm şi pentru cei ce ne iubesc şi pentru cei ce ne urăsc, rostea Prea Sfîntul, înălţîndu‑şi chipul. — Nu! Radu Şerban bătu cu pumnul în braţul jilţului, aproape strigînd, încît toţi cei de faţă încremeniră. Slujba se întrerupse. Voievodul se ridică. Era palid la faţă. Nici­ odată nu mă voi ruga pentru cîinele de Báthory sau pentru turci. Asta n‑ai decît s‑o faci Sfinţia-Tă! Ieşi din paraclis, fără a mai adăuga vreun cuvînt. — Pe mine mă va judeca Dumnezeu după ce va judeca faptele celor ce au dat dosul la greu, lăsînd ţara şi neamul prădalnicilor, răspunse Radu Şerban vodă. Nu căta, că ochii mei zăresc ca prin sită şi că mîinile îmi tremură, dar mintea mi‑este tot atît de întreagă ca şi a Sfinţiei-Tale! — Măria-Ta, ochii minţii văd mai bine decît cei meniţi să zărească lucrurile pămînteşti, chiar dacă trupul se pregăteşte pentru cele veşnice… Radu Şerban îşi juca degetele pe mînerele jilţului. Nu‑i plăcea să i se vorbească de moarte. — Ce‑mi tot cînţi mie de veşnicie, Sfinţite? Repede vă mai gîndiţi voi, popii, la veşnicia altuia! Dionisie Paleologul surîse uşor. Era învăţat cu mîniile voievodului. Sta drept dinaintea bătrînului, care îl simţea pe duhovnic ca un abur, negru şi înăbuşitor. — Să ne rugăm, Măria-Ta, căci iată, se apropie noaptea, iar noi datori sîntem a‑i ieşi înainte cu mîinile împreunate şi cu numele Domnului pe buze şi în inimă. — Care noapte o aşteaptă Sfinţia-Ta? întrebă vodă, făcîndu‑se a nu înţelege tîlcul cuvintelor rostite de înal­tul ierarh. — Aceea care vine în fiece zi, spre a ne cerceta odihna binecuvîntată, răspunse Paleologul, ascunzîndu‑şi mîinile lungi în mînecile ample ale sutanei. — Pînă cînd va cădea noaptea la care te gîndeşti, mai am multe de făcut, Prea Sfinte! răspunse vodă, fără a se lăsa înşelat de blîndeţea celuilalt. Căci nici eu n‑am murit pentru Ţara Românească şi nici Ţara Românească pentru mine. Aşa să ştii! — Măria-Ta, oare se cuvine a cerca puterile care nu mai pot face nimic? Căci geaba se munceşte sufletul, dacă bietul nostru trup nu mai izbuteşte a se ridica, zise Paleologul, în vreme ce pe buze îi flutura un zîmbet abia ghicit. — Uşoară vă e tăria şi simţirea, răspunse vodă cuprins de o mare mîhnire. Toţi întoarceţi vorba cînd vă pomenesc de Ţară. Vă furişaţi pe lîngă mine şi cătaţi a vă ascunde de cuvintele mele. Încă Doamna şi domniţele sînt muieri slabe şi fără de minte şi drept este să se teamă de gîlceavă şi de bătălie. Căci mîinile lor nu sînt făcute pentru a ridica buzduganul, ci pînza de tort şi acul, iar făptura muierească lăsată este de la Dumnezeu să aducă mîngîiere şi alinare bărbatului care o apără şi o ocroteşte. Dar Sfinţia-Ta? Chiar de porţi sutană pînă la pămînt, tot bărbat se cheamă ca eşti, de nu gresesc eu numindu‑te cu acest nume. Dionisie Paleologul tăcea, uitîndu‑se la bătrînul voievod cu ochii aceia ai lui, aspri şi neîndurători. Venise la Viena nu pentru a împărtăşi soarta domnului fugar, ci pentru că viaţa şi starea în Moldova deveniseră nesigure. Şi‑apoi, ca duhovnic al principelui Radu Şerban, mai uşor poate să se apropie de împărat pentru a se înălţa în scaunul Patriarhiei din Constantinopole. Or, iată că acest bătrîn care nu mai era în toate minţile îi strica socotelile. Maiestatea-Sa va trebui să fie încunoştiinţat că Alteţa Sa Principele Radu Şerban Basarab nu mai trăieşte de mult pe această lume şi că nu trebuie să se ia după scrîntelile unui bătrîn aproape orb şi fără putere. Doftorul neamţ, plă­tit de către Dionisie Paleologul, înainta la Curtea împără­ţiei înştiinţări foarte îngrijorătoare, nu tocmai adevărate, privind starea sănătăţii voievodului. — Măria-Ta – vorbi Paleologul într‑un tîrziu, căutînd a da vocii sale blîndeţe – Ţara Românească nu mai este de mult Ţara Măriei-Tale. — Minciuni spui! strigă Radu Şerban tremurînd. — Noi ne‑am băjenit aci, fiind la mila Majestăţii Sale, continuă Paleologul, fără să se sinchisească de izbucnirea bătrînului. — Ţara Românească este a mea, răspunse cu ton răstit fostul voievod. Se aprinsese la faţă şi glasul îi suna gîjîit. Şi de m‑am tras aici la Viena, nici eu, nici neamul meu n‑am căzut la mila împăratului, cum spui, ci am cerut ce mi se cuvenea, ca răsplată a dreptei mele credinţe arătată Majestăţii-Sale! Luptînd singur cu vrăjmaşul, pus‑am pieptul, ca nu cumva pojarul turcului să cuprindă cu flăcările lui şi hotarele împărăţiei, căci geaba aperi cetatea, dacă laşi poarta deschisă, astfel ca uşor să le fie aprigilor vrăjmaşi să năvălească în casa lumilor creştine… Se mai linişti, dar glasul tot mai păstra urme de mus­trare amară. — Sînteţi învăţaţi cu pomenile, urmă el, cătînd să‑şi desfacă bumbul de aur de la haină cu mîini şovăielnice. Se opri o clipă, încercînd să desluşească pe chipul du­hovnicului vreo nemulţumire, dar Dionisie Paleologul tă­cea, strîngînd buzele. — Pe Moise Szekely eu l‑am gătat, unul din căpitanii mei ştergîndu‑l dintre cei vii, reluă bătrînul, şi glasul i se aprinse din nou, cînd încolţise oastea Majestăţii sale. Ge­neralul Basta doar că nu mi s‑a tîrît la picioare. Ce făceau oştenii împărăţiei, în vreme ce eu îmi desfăşuram oastea lîngă Braşov gătind‑o de bătaie? Chefuiau şi se îmbătau cu muierile în braţe, de i‑a luat Szekely ca din oală! Lui Bàthori tot eu i‑am sfărîmat trufia, de l‑am silit să dea dosul şi să‑şi caute scăparea tocmai la Sibii. Pe Simion Movilă, dulăul leşilor, tot eu l‑am zdrobit, izgonindu‑l dimpreună cu tătarii lui, la Ogretin şi Teişani, de nu l‑am mai putut ajunge cu toată călărimea mea. Vai şi iar vai de biata Ţară, de încăpea pe mîinile lui cele ticăloase, că degrabă ar fi cerşit mila turcilor, vînzînd neamul cu su­flet cu tot… Şi de îmi era voia, mă înturnam pe acelaşi drum pe care l‑a făcut răposatul Mihai vodă, căci nu mi‑ar mai fi stat nimeni împotrivă. Un chiot să fi dat şi Ţara Românească, Moldova şi Ardealul s‑ar fi strîns de­grabă sub schiptrul meu!… Ehei, Sfinţia-Ta, cîrtiţa tră­ieşte sub pămînt şi se tot minunează cum face vulturul de stă pe cer. De‑ale mirării! Cum de nu se prăvale el din înaltul văzduhului. Dar de îndată ce‑l vede doborît, fie de săgeată, fie de bătrîneţe, iute se repede pe hoit, zicîndu‑şi în sinea sa năroadă că tot ea e mai tare! Căci întotdeauna s‑au ridicat cei străini de neam, căznindu‑se a ne învăţa să gîndim româneşte şi întotdeauna i‑am învăţat noi să‑şi vadă de treburile lor… Vorbele aduse pe departe îl făcură pe Dionisie Paleologul să‑şi muşte buzele. — Măria-Ta, nemica din cele rostite, de domnul meu nu îmi este străin, zise Paleologul într‑un tîrziu. Din voia Domnului au fost şi bune şi rele… — Ce voieşti a zice, Sfinţia-Ta? îl întrerupse Radu Şerban, simţind în toată fiinţa duhovnicului împotrivirea ascunsă. — Voiesc a zice, Măria-Ta, că omul săvîrşeşte şi bune şi rele, răspunse prelatul, privind undeva în podea. — Şi care sînt relele săvîrşite de domnia‑mea? întrebă vodă. — Prin rele înţeleg acele lucruri care n‑ar fi trebuit să se întîmple, zise Dionisie. — Ci vorbeşte odată deschis, părinte, nu te mai da după ulucă, îl repezi bătrînul. — Poate că de nu făcea Măria-Sa, doamna Elisabeta, act de supunere împăratului, Ţara Moldovei n‑ar fi fost trecută prin foc şi sabie, spuse Dionisie, amintind prin aceste vorbe că Radu Şerban a îndemnat‑o să se supună împăratului habsburg. Pesemne că aşa a fost voia Domnului, ca biata muiere a lui Ieremia Movilă să ispăşească la Drăcşani păcatul de a se fi lăsat ispitită!… De data asta, Dionisie vorbise fără ocol. — Eu n‑am îndemnat‑o să se înconjoare de leşi şi nici să‑şi dea fetele după craii lor… Şi‑apoi feliul războiului a fost de la început greşit. Nu te tragi în codru cu o mînă de osteni şi aceia în plată, cercînd să opreşti năvala spahiilor şi a ienicerilor. Şi dacă a păţit ruşinea şi batjocura de’au spurcat‑o păgînul, apoi tot vina ei a fost, că de fugea ar fi scăpat. Numai că Moviloaia, ce‑i drept, Prea-Sfinte, era trufaşă şi frumoasă şi turcilor le place tot ce‑i frumos, adăugă Radu vodă cu o uşoară umbră de ironie… Dar Sfinţia-Ta pe unde erai, cînd se întîmplau toate astea? mai întrebă.

1   Întîi, vîntul se înteţise şuierînd prin stejarii şi arinii pădurii de la miazănoapte. Apoi se tînguise în lăstărişul de la margine şi stîrnise păsări­le care ciripiseră pînă atunci în voia lor printre ramuri. Cu încetul norii cenuşii se prelinseră pe faţa cerului, umbrind soarele şi punînd o pîclă peste şesul pe care se ridica împrejmuirea largă de pia­tră ce adăpostea acareturile şi cula de la Maldăr. Casa aceasta înaltă de trei caturi, cu pereţi groşi şi ferestre înguste, apărată de o uşă din blăni de stejar ţintuită în piroane mari de fier, se profila albă şi dură pe fundalul unui cer ce amintea de apele Cernei, mai degrabă decît de cele ale Jiului, faţă de care era mult mai apro­piată. Dacă nu s-ar fi ştiut din bătrîni că stră-străbunul Maldăr ar fi venit din munţii Cernei, unde-şi avusese casa durată sus pe stîncile cele de calcar, la care numai oameni de ai locului puteau răzbate, multe ar fi fost uitate şi neînţelese, aici unde nu era cale prea lungă pînă la Tîrgul-Jiului. Poate din pricina asta stăpînii de la Maldăr erau bălani şi iuţi. Se mai zvonise că acolo, în munţii cei albi, în casa săpată în stîncă, fusese o groapă unde erau aruncaţi păgînii prinşi pe valea Cernei, că bărbaţii locului se juruiseră să nu îngăduie nici unui ismailitean şi nici unui alt străin să le cal­ce ţinuturile... dar se mai poate şti cîte se mai născocesc în lume ? Sigur era că de un veac, de cînd se statorniciseră aici, luaseră numai fete din partea locului şi le aleseseră ochioase şi harnice, rodnice a da prunci mulţi. Totodată, în dorul munţilor, înălţaseră vechiul tip al caselor cu încă un rînd sau două de odăi crescîndu-le în sus, slujind astfel ca un turn de veghe peste cîmpia pe care-şi păşteau turmele de oi şi her­gheliile de cai, aşa încît să poată cuprinde cu ochiul atît drumul ce ţinea latura pădurii, cît şi pe cel urcînd de la Dunăre. Biserica durată de ei era micuţă şi se afla în marginea satului, aproape de culă. Dintre bărbaţii neamului, mulţi pieriseră în lupte şi foarte puţini de bătrîneţe în paturile lor. Ultimul vlăstar în viaţă, tînărul Petru de la Maldăr, plecase să lupte, sub căpitănia lui Stroe Buzescu, împotriva tătarilor pe care-i oprise la Putinei şi Şerpăteşti, acolo, departe de acel mal al Oltului şi mai departe încă de cetatea de sca­un a Bucureştiului, spre Dunăre. Acum, se vedea venind călare pe sub poalele pădurii o mică ceată de ostaşi, plecaţi odată cu el ; dintre ei se desprinse unul şi veni la culă, să vestească jupînesei Velica, mama căpitanului, că luptase lîngă el, apoi un vălmăşag îi despărţise, apucase să-l mai vadă luptînd lîngă căpitanul Stroe Buzescu şi apoi alt buluc de tătărime nă­vălise, îl pierduse din vedere, şi la sfîrşitul luptei nu-l mai găsise nici printre vii, nici printre morţi. Mustăţile oşteanului erau pleoştite de năduşeală. Mai purta urma unei răni la urechea dreaptă. Minteanul lui cu pătrăţele roşii îl arăta a face parte din oastea Jiului. Îşi dădu cuşma mai pe frunte şi îşi şterse sudoarea. Atunci bubui lung, şi norii se rupseră într-o ploaie cu bolboci. Îndemnă calul dincolo de adăpostul copaci­lor, spre curtea stingheră, care-i păru că adăpos­teşte un cimitir... — Părinte stareţ, roagă-te pentru feciorul meu. Am făcut cale lungă de la Măldărăşti pînă aici. Cale lungă şi grea. N-am ţinut seama nici de lotrii ce-mi puteau ieşi în drum, nici de sălbă­ticiunile pădurilor. Am venit la sfînta mînăstire a Tismanei să petrec aici în post şi rugăciuni o lună, pînă la sărbătoarea sfîntului Petru. Poate se va îndura domnul să-mi deie vreun semn de mila lui. — După cum înţeleg eu, jupîneasă, feciorul cel mare ţi-a dispărut după bătălia de la Putinei cu tătarii. Dacă va fi pierit acolo ? A fost prăpăd mare şi mulţi căpitani ai lui Vodă s-au pierdut. — Mulţi, prea sfinte, mulţi, că mare-i îndrăz­neala tătarilor şi lăcomia lor. Dar mie numai un fecior îmi rămăsese în viaţă şi nu se poate ca şi pe-acela să mi-l ia. —  Ce se poate şi ce nu se poate pe lumea asta, nu e căderea noastră  s-o ştim. — De la o vreme îl visez noapte de noapte. Îl văd într-o cetate ruinată, sus pe vîrful unui deal. Stă singur şi scrijeleşte la piatră. Apoi văd un lac mare la poalele dealului şi el goneşte încotrova, şi nu-i mai văd faţa, că-i cu spatele spre mine. Iar în urma lui aleargă un slujitor mărunt şi nici aceluia nu-i zăresc chipul. Semnele astea mi s-au făcut încă de la Crăciun şi am pornit încoace să aflu dezlegare visului ; să capăt ajutor împotriva duşmanilor. Monahul Liontie, cel ce fusese înainte Lu­pul — căpitan Glogoveanu, pe vremea cînd îşi dăduse o parte din avuţie pentru întărirea şi în­frumuseţarea mînăstirii Tismana — îşi înclină capul acoperit de comanac. O cunoştea de mult pe jupîneasa Velica, sora lui Sîrbul, mare stolnic din Mehedinţi, şi a lui Popa Stan ot Cerneţi, pe care măria-sa vodă Mihai pusese mare nădejde în luptele ce le dăduse împotriva turcilor şi a va­salilor acestora, tătarii, care din Bugeac ori din părţile Dobrogei năvăleau tot mai des. Era vă­duva jupanului Chirea de la Maldăr. Fusese fru­moasă femeie, dar din frumuseţea ei de altădată rămaseră numai ochii mari castanii, care căutau cu asprime şi hotărîre. Nasul, uşor încovoiat, se ascuţise de griji, şi buzele subţiri le ţinea strînse, ca şi cum s-ar fi stăpînit să vorbească mai mult decît trebuie. Venea să se roage, dar avea un fel al ei, prin care mai mult poruncea lui Dumne­zeu, decît se smerea în faţa soartei. Trecuse de patruzeci de ani, însă trupul ei, în ciuda vîrstei, rămăsese subţire şi sprinten. De cînd îi murise bărbatul, ea mersese în rînd cu oamenii la tre­buri şi vînători şi îşi crescuse feciorii la fel ca un tată. Doi îi pieriseră, cînd cu bolile cele rele care bîntuiseră Oltenia, pe vremea lui Alexandru-Vodă. Dar cel mare îi rămăsese în viaţă, pînă în vara trecută, cînd plecase cu pîlcurile lui contra tătarilor. Monahul Liontie îi cunoştea durerea. Jupîneasa fusese pînă pe cîmpul de bătaie, să vadă dacă nu cumva găseşte vreo urmă a feciorului. Îndrăzneaţă încercare şi fără de chibzuială, căci venise de acolo mai aprigă, mai neîmpăcată. Faţa îngustă a monahului se întunecase. Ochii lungi se îngustară. — Visele, jupîneasă, nu-s decît născociri. — Nu totdeauna. Tata spunea că şi sfîntul Nicodim cînd a pornit să zidească Tismana a visat cînd şi unde trebuie să înalţe mînăstirea. — Acela era sfînt, jupîneasă. — Tocmai de aceea. Visele i-au arătat că tre­buie să caute locul unde apele curg din stîncă ploaie, unde tăpşanul creşte peste negura prăpastiei. A găsit stînca. Apoi visele au încetat. — Asta aşa-i. Dar el a înălţat un lăcaş de în­chinare Domnului. — Am să înalţ şi eu, părinte, două. Ajută-mă numai, gîndindu-te ce sfat mai bun îmi poţi da. Ai mintea mai luminată decît a mea. — Poate că lumină se va face peste necazul domniei-tale. Dar nu ispiti pe Dumnezeu mai mult şi nu-i cere lucruri peste fire. — Nimic nu-i peste fire ; i-am dat doi feciori cruzi. I-am dat bărbatul, tinereţea şi bucuria vie­ţii mele. Nu-i destul oare ? — Nimic nu-i destul, niciodată. — Atunci coborîm iadul pe pămînt, prea sfinte. — Nu huli. — Nu. Dar dacă n-oi grăi tot ce gîndesc nici în faţa sfinţiei tale, cui să spun ? Gura fină a monahului Liontie surîse în de­sişul mustăţii. — Aşa e, jupîneasă. Descarcă-ţi sufletul. — Şi sufletul şi punga, părinte. Am adus cu mine pe Drăghia ţiganca, cu Rope şi Reaba, să fie roabe mînăstirii, şi trei ţigani meşteşugari : Ciorică, Jugălie şi Bobe. Toţi trei ştiu să lucreze fierul, iar chirandele lor au învăţat florăritul. Să vă înveselească grădinile şi cimitirul, să doarmă sfinţii ieromonahi sub lumina şi mireasma flori­lor. Şi apoi mă leg cu hrisoave să-i dau casa mea din Craiova, din preajma băniei, cu tot pămîntul împrejmuitor, vie şi prisacă tot lîngă Craiova, pentru care am adus scrisorile cu peceţile dom­neşti puse. — Dumnezeu să te ajute. Mînăstirea noastră are nevoie. Dar de ce te-ai gîndit anume la ea ?

Pribeagul de Lola Chiracu 1 Damascul, vechea capitală a califatului arab, căzut sub stăpinire turcească, se întindea în oaza de la poalele munţilor Liban. Asemenea Bagdadului, avea o formă circulară, încon­jurat de un zid de cărămizi, dincolo de care se întindeau urmele unui şanţ adînc. Mai înăuntru era apărat de un al doilea zid, înalt de peste douăzeci de metri, cu patru porţi, care dădeau către drumurile principale - al Egip­tului, al Persiei, al Arabiei şi al mării. În mijlocul Damascului, în palatul vechilor califi, lo­cuia acum beglerbegul turc. Pe cupolă strălucea statuia unui beduin călare, ţinînd o lance în mină, iar legenda povestea că în vremi de libertate lancea s‑ar fi mişcat singură, arătînd direcţia de unde veneau duşmanii. Acuma, lancea înţepenită ruginise. Stăpinitorul străin era chiar în inima ţării. Comerţul era înfloritor, şi în oraş se aflau mari can­tităţi de mătase, mosc şi porţelan din China; minerale, vopsele şi mirodenii din India; pietre preţioase şi sclavi din ţinuturile turceşti ale Asiei Centrale; fildeş, pudră de aur şi sclavi negri din Africa, iar din Rusia şi Scan­dinav ia veneau captivii albi, odată cu blănuri, miere şi ceară. Oraşul mai era bogat în orez, grîu şi pînză de în ve­nită din Egipt; în sticlărie, marchitănărie şi fructe si­riene; în brocarturi, grîne şi perle din Arabia; în mătă­suri, parfumuri, fructe şi legume aduse din Persia. Ca şi în Bagdad, în Damasc mai dăinuia, din vremea strălucirii lui, un mare număr de băi publice, dintre care unele cu apă caldă. Chiar dacă nu mai era ca pe vremea califilor, cînd orchestre de chitare, lire şi oboaie cîntau în grădinile publice, sau neîntrecuţi dansatori întovără­şiţi de trompetişti şi tamburine străbăteau oraşul spre des­fătarea locuitorilor lui, cînd poeţii arabi povesteau în pieţe vitejiile marilor războinici - sub stăpinirea oto­mană, oraşul avea încă o viaţă bogată, păstrindu‑şi ceva din vechea strălucire. Dar islamismul învăţa omul să se lase pe deplin în grija voinţei divine, care creind lumea în afara timpu­lui, tot în afara lui hotărise soarta fiecărui om. Ocuparea Siriei de către fraţii lor întru credinţă, tur­cii, nu.omorîse speranţa Arabilor şi a Sirienilor, care îşi văzuseră mai departe de treburile lor, cu încrederea ne­clintită că, odată şi odată, Alah îi va scăpa de acest stă- pîn nedorit. Cu vremea, Damascul ajunsese un loc de surghhin pentru pretendenţii la tronurile ţărilor care, rînd pe rind, cădeau sub stăpînirea şi puterea osmanlîilor. Tot aici mai nimereau seraschirii * prea blînzi sau prea nehotăriţi în războaie, precum şi judecătorii care‑şi vindeau prea pe faţă conştiinţa, ori cite un vizir mazilit, care nu mai era pe placul sultanului - ca acela ce avusese curajul să spună că e prea mare risipa din hasnaua împărătească, prin darul a cîte douăzeci de taleri de ienicer la înscău­narea sultanului, şi avusese totuşi norocul să scape cu viaţă. Aici fusese surghiunit, cu întreaga lui familie, şi Pă- traşcu, fiul lui Radu Paisie, sub care Brăila a devenit; ce­tate turcească, în schimbul ajutorului dat împotriva altor pofticioşi la domnie. Pătraşcu, fiu şi nepot de domn, avind unchi pe Mir- oea Ciobanul, al cărui braţ năprasnic indoliase jumătate din familiile de seamă ale Ţării Româneşti, nu putea îi lăsat să stea în Turcia europeană, prea aproape de veş­tile, răzvrătirile şi intrigile ce‑i puteau veni din ţară. Se ştia despre el că ar îi un bărbat blînd, cu o ne­vastă evlavioasă şi copii mărunţi. Nu avea duşmani, dar nici prietenii strînse nu‑şi făcuse. Nu era nici bogat, să ia tronul cu bani, dar nici sărac, să fie de ocară neamului. I se dăduse un palat ceva mai la o parte, acolo pe unde se înălţa aşezămintul religios al călugărilor musulmani din secta Cadriilor, care umblau goi pînă la brîu, unşi cu vopsea cafenie, înclngîndu‑şi numai coapsele cu o fîşie de pînză. O sectă religioasă venită de la Constantinopole şi surghiunită tocmai acolo, ca să nu mai fie prea în văzul * Scraschir - comandant (lurc ).

Pandurul de Bucura Dumbrava CUVÂNT INTRODUCTIV     Se împlinesc 160 de ani de la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu. În anul 1821 când ţara era istovită de îndelungata stăpânire fanariotă – s-a desprins din rândurile pandurilor olteni un om, care în numai câteva luni a izbutit să-și constituie marea sa oaste, să răstoarne printr-un efort general administraţia străină turco-fanariotă. Tudor Vladimirescu a reprezentat o mare, neîmplinită speranţă. El a însemnat revoluţia şi, prin ea, „dreptatea şi slobozenia”. A fost nu doar luptătorul şi sufletul răscoalei, ci şi gânditorul ei politic, organizatorul, revoluţionarul şi, în dimensiune absolută, patriotul. Tudor a intrat în nemurire ca personaj de legendă sau de baladă populară. Dar şi ca erou al istoriei. Începând cu Iancu Văcăreseu şi continuând cu Naum Râmniceanu, N. Beldiman, C. Conachi, D. Bolintineanu, C. Boliac, I. Ghica, G. Coşbuc, St. Neniţescu, N. Vulovici, Radu Rosetti, şi continuând cu scriitori ai zilelor noastre Gala Galaction, V. Voiculescu, Victor Eftimiu, C. Ardeleanu, Mihnea Gheorghiu, Mihu Dragomir, N. Tăutu, Al. Voitin, Eugen Frunză, Gh. Tomozei, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Dan Verona, Nicolae Labiş şi cu mulţi alţi scriitori contemporani, figura vestitului pandur şi eroica mişcare revoluţionară, de la 1821 au fost şi continuă să fie oglindite în versuri, piese de teatru, romane, studii. În creaţia populară, pandurii şi conducătorul lor se deosebesc cu greu de eroii cântecelor haiduceşti propriu-zise. O reconstituire artistică a evenimentelor din 1821 realizează în 1912 şi scriitoarea Bucura Dumbravă cu romanul „Pandurul”, a cărui reeditare este prilejuită de aniversarea a 160 de ani de la revoluţie[1]. Deşi n-a fost româncă de origine, Bucura Dumbravă a ştiut prin opera ei literară, prin dragostea arătată poporului român şi admiraţia ei faţă de priveliştile ţării noastre, să opereze o altoire de mare valoare spirituală. Rodul acestui altoi îl constituie cele trei cărţi, pe care oricând le vom citi ca nişte opere ale noastre: „Haiducul”, „Pandurul” şi „Cartea munţilor”. Bucura Dumbravă este un pseudonim al scriitoarei Fanny Seculici. „Numele însuşi – spunea Emanoil Bucuţa – era un nume de munte. El vine din acea atmosferă romantică germană”[2]. S-a născut la 28 decembrie 1868, la Bratislava, în Cehoslovacia. La 4 ani, se afla la Viena, iar peste un an, împreună cu familia, s-a stabilit la Bucureşti. De atunci nu a mai părăsit ţara noastră decât pentru călătorii vremelnice, devenind româncă. Despre Bucura Dumbravă a scris în mai multe rânduri, cu diverse prilejuri, Emanoil Bucuţa care i-a purtat o nemărginită admiraţie şi o statornică prietenie, sentimente ce s-au cimentat în numeroasele lor drumeţii, făcute în Carpaţi, dimpreună cu alţi iubitori ai turismului. Scriind o recenzie la volumul „Cartea munţilor”, el nota: „Fanny Seculici era fără naţionalitate limpede, aşa cum îi plăcea ei; avea uneori furii împotriva hotarelor trase între oameni: născută la Bratislava, aşezată de la cinci ani în România, cu o mamă poate mai mult germană şi cu un tată mai mult slovac-ungur, scriind şi vorbind aproape tot aşa de uşor în limba germană, franceză şi engleză, Bucura Dumbravă era numai româncă”[3]. Puţine sunt mărturiile rămase despre viaţa scriitoarei. În ţara noastră, ea s-a identificat cu felul de a gândi şi de a simţi al românului, i-a îndrăgit viaţa, obiceiurile, datinile, a îndrăgit mai ales natura Carpaţilor. A vorbit despre ospitalitatea, măsura şi demnitatea oamenilor noştri, despre simţul prevederii şi al răbdării cumpătate care le caracterizează firea. Era ea însăşi o natură optimistă, plină de energie, veşnic surâzătoare… Acelaşi prieten, Emanoil Bucuţa, o descria astfel: „E o femeie al cărei păr e acum încărunţit bine; obrazul îmbujorat a început parcă să-şi înmoaie carnea. Pasul îi e însă plutitor şi tânăr, ochii prietenoşi, gura plină de zâmbet şi de strălucirea dinţilor, braţul cu mişcare uşoară şi bărbătească, toată fiinţa înecată într-o prospeţime de rouă şi într-o siguranţă pe care le-a adus de pe înălţimi.” Ea „e o prietenă a omului, pe care suferinţele lui, mai mult decât o îndurerează, o răzvrătesc. Dacă se apleacă să-l ajute, să ştii că-l pune bine pe picioare şi-l trimite pe drum, ca să-şi caute dreptul. Ea e un ostaş al adevărului; micile minciuni, ca şi marile amăgeli n-o înşală şi, îndrăzneaţă, le spune pe nume, dispreţuind orice potriveli, întâmple-se ce s-ar întâmpla”… „Om întreg şi aşezat pe atât de adânci temelii”, îşi întăreşte Emanoil Bucuţa schiţa de portret, urmând: „Îţi dai seama că urzeala ei e urzeala ta şi că trebuie să te întorci, pentru că drumul tău e altul, împletit cu o mie de poteci străine şi de neguri, dar pleci înviorat. Îndărăt, o laşi pe ea, cu acelaşi zâmbet, care mângâie şi dă încredere că cel puţin câteodată şi în câte un ins suferinţa noastră se sfărâmă în ploaie de stele şi zbuciumul ni se înmlădie într-o înaltă încântare”[4]. Aceleaşi frumoase impresii ni le împărtăşeşte şi Otilia Mihail Oteteleşeanu: „Mişcările măsurate, vocea ei armonioasă, râsul cristalin şi expresia gravă, în unele momente, dădeau făpturii ei o atracţie deosebită, mai ales că totul era colorat de spiritul ei evoluat şi pătruns de adâncă cultură. Revărsa prospeţime de cuget şi bucurie curată”[5]. Firea optimistă şi interesul manifestat faţă de obiceiurile şi tradiţiile noastre au făcut-o să iniţieze şi să organizeze o serie de activităţi. Astfel, în 1905, ea a înfiinţat societatea „Chindia”, care îşi propunea să cultive gustul pentru jocurile naţionale şi portul popular. „Chindia” a existat până în preajma primului război mondial. Bucura Dumbravă a luat parte în fiecare an la şezătorile organizate în ţară. Documentele menţionează prezenţa ei, în august 1916, la pitoreşlile serbări de la Bumbeşti-Gorj. Tot în acest an, a trimis o „Doină despre Tudor” unei reviste pentru ţărani, „Şezătoarea săteanului”. Peste câţiva ani, în mai-iunie 1921, a plecat dimpreună cu Emanoil Bucuţa la Tg. Jiu, pentru a participa la serbările din Gorj. Aici s-a ocupat şi de „organizarea unui muzeu regional istoric”.[6] O altă preocupare neîntreruptă a scriitoarei a fost cunoaşterea istoriei poporului nostru, elogierea vitejiei fiilor săi. Prima lucrare semnată de Bucura Dumbravă a fost o piesă de teatru în limba germană intitulată: „Mama lui Ştefan cel Mare”, datată 29 decembrie 1899 şi aflată în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei R.S.R., sub titlul: „Die Mutter Stefan’s des Grossen”. Bucura Dumbravă se numără de asemenea, printre primii autori de romane istorice. „Haiducul”, roman, publicat în 1906, în foiletonul ziarului socialist german „Vorwürts”, apare în limba română în anul marii răscoale ţărăneşti din 1907. Caragiale a fost entuziasmat de carte şi a scris directorului „Convorbirilor critice” vorbindu-i de marele succes „al amicei mele, domnişoara Fanny Seculici. Mi se pare că Die Zeit din Viena şi Neu Freie Presse... îi fac nişte extraordinare elogii. Tare mi-ar părea bine să se adeverească părerea mea, despre fata asta atât de inimoasă şi spirituală, numai de ar fi scris în româneşte să ne bucurăm şi noi”.[7]   1-În 1969, la Ed.Tineretului a apărut o bună ediţie, cu un cuvânt introductiv semnat de D. Almaş 2-Emanoil Bucuţa: „Scrieri” vol.2, Minerva, 1977, p. 78. 3-Emanoil Bucuţa: „Scrieri” vol.2, Minerva, 1977, p. 77-78 4-Emanoil Bucuţa: „Scrieri” vol.2, (Din carnetul unui drumeţ), Minerva, 1977. 5-Otilia Mihail Oteteleşeanu: „Boabe de grâu”, anul V, nr.10, 1934, p. 632. 6-Scrisoare inedită a Bucurei Dumbravă către Mihai Haret, B.A.R. Secţia manuscrise. C. Col. sp. mss. 1 166/1961 – citată şi de M. Handoca în „Cuvânt înainte” la „Cartea munţilor” de Bucura Dumbravă, Ed. Stadion, Bucureşti, 1970, p. 6. 7-Scrisoare datată 16/29 dec. 1907, aflată la Muzeul literaturii române, inventar nr. 11028, publicată de T. Vârgolici în „Gazeta literară”, 1967.  

Haiducul de Bucura Dumbrava         Din ciucurii florilor de tei se scutura o pulbere aurie pe învelitoarea casei boiereşti. Cete de albine mişunau prin frunzişul copacilor, bâzâind împrejurul garoafelor, muşcatelor şi micsandre­lor, care cu învăpăiată strălucire împodobeau marginile pridvorului. Pridvorul, prelungirea învelitoarei, aşezată pe bolţi de zidărie pur­tate de stâlpişori, dă locuinţei româneşti, fie mare sau mică, o înfă­ţişare primitoare, bucuroasă de oaspeţi. Cu cât înainta ziua mai mult spre seară, cu atâta mişcarea al­binelor se înteţea şi adunătoarele de miere se repezea u cu mai mare zor asupra trandafirilor acăţărători de la piciorul cerdacului şi dimprejurul uşii chelarului, aşa încât, din pricina zgomotului lor, câinele cenuşiu, cel mai bătrân al curţii, care dormea pe pragul pivniţei, îşi ridică capul şi, hăpăind împrejurul său, se întinse, căscând zgomotos, şi-şi scutură zdravăn laţele. Odată cu scăderea căldurii de peste zi, începu şi în casă o mişcare mai vie. Slugile şi slujnicele, toţi ţiganii robi alergau din odăile de gospodărie spre cascle boiereşti şi, lăsându-şi galenţele clăpănitoare înaintea uşilor, intrau numai în ciorapi în sală, spre a nu face zgomot. Înăuntrul casei era răcoare şi mirosea a ceară şi a mare curăţenie, iar când slugile deschiseră obloanele de la ferestre, un miros dulce de flori de tei străbătu în odăile scunde, spoite cu var. De pe divanul, unde-şi făcuse somnul de după-amiază, se sculă atunci boierul Amza Jianu, un bărbat înalt, în vârstă ca de cincizeci de ani, cu faţa osoasă şi serioasă, cu mustăţile cărunte pe nişte buze cărnoase. întinse feciorului, îngenuncheat pe covor înaintea lui, un picior şi apoi altul, ca să-i pună pantofii moi de safian roşu. Se sculă apoi drept în sus şi se întinse. Era îmbrăcat cu un anteriu lung de mătase vărgată albastru şi cu galben, iar peste mijloc era încins cu un şal de mare preţ. Feciorul îi aduse o giubea de postav cenuşiu, care, deşi era vară, era îmblănită pe de margini cu pacele de samur. Un festivit îi acoperea creştetul capului, şi părul lui era tuns scurt. Un al doilea slujitor sosi înaintea boierului, aducând dulceaţă cu apă rece pe o tavă de argint. Dar ca să mai soarbă şi din cafeaua pe care i-o aducea un al treilea slujitor, nu mai avu vreme, fiindcă, pe neaşteptate, se auziră afară plesnituri de bice, bătaia câinilor şi chiotele prelungite ale surugiilor, care străbăteau printre zăngănitul clopoţeilor de la cai. În curte soseau “braşovence” boiereşti, trăsuri de acele învelite, cum le Iacc.iti saşii din Ardeal, pentru Tara Românească. De sub covillirilc Im liniştirii-, de piele neagră, şi care acopereau întreaga IrAftiirA, Hcobormi a« mu fete, gătite cu rochii în feţele cele mai des- <, Iiisc, şi purlAml pe cap nişte mici tulpănaşc, împodobite cu flori, ieşeau apoi cucoane tinere îmbrăcate cu malote de atlas, precum şi boieri cu giubelc de fete deosebite, şi purtând pe cap işlice, care semănau cu nişte ciuperei uriaşe. Işlicul, deşi era foarte mare, nu era insă prea greu, făcut fiind din puf îmbrăcat cu postav foarte subţire, sau cu blănite de mieluşei nefătati. După rangul boierului, vârful işlicului era o bucăţică de postav cenuşie-albastră sau verde. La o margine a pridvorului era făcută o deschizătură pătrată prin care ducea o scară jos în curte. Cine se urea pe această scară, apărea mai întâi numai cu capul deasupra podelei, şi era o privelişte foarte hazlie, să vezi cum ieşeau la iveală, pe aci, unul după altul, işlicurile cenuşii şi negre clătinate pe capelele boierilor. Boierul Amza Jianu primi pe musafirii săi, cum era obiceiul, în felul tureesc, adică ridicând mâna dreaptă în cere mare, întâi la gură şi apoi la frunte. Soţia lui, copiii şi ceilalţi musafiri, veniţi de mai-nainte, îl înconjurau, şi pe când poştalioanele zgomotoase se îndreptau spre grajduri în chiotele surugiilor, sus în pridvor se aşezau încrucişându-se în mare veselie glasurile boierilor. Puţin mai în urmă, cucoana Catinca Jianu se retrase împreună cu celelalte cucoane în odăile ei, unde li se aduseră dulceţuri şi cafele negre, şi se începu vorba despre soli şi copii, despre măritişuri, însurători şi dragoste. Bărbaţii se adunară în odaia boierului, unde slugile le scoaseră îndată încălţămintele, ca să le puie în picioare pantofi moi, fiindcă pe divanurile tureeşti nu se putea şedea altfel, decât cu picioarele încrucişate sau lungit. Fumau tutun aromatic din ciubucele de lemn mirositor, sau, când nu fumau, se jucau, ca să le treacă vremea mai uşor, cu boabele uriaşe ale mătăniilor de chihlimbar, ahat sau de sidef, pe care le purtau totdeauna la brâu. Erau toţi boieri cu moşii mari, vecini şi rude de-ale Jienilor, şi în curând se încinse vorba despre nădejdile şi plângerile plugăriei. — Mie mi-a stricat gerul mai toată via, zise Dumitru Jianu, fratele mai mic al găzduitorului, iarna trecută va rămânea de pomină. — Să mulţumim lui Dumnezeu, că cel puţin avui ;tm puric tir pacc, oftă un alt boier, apropiind de buze zarful CU cale a şi sorbind din băutura gustoasă, cu mare mulţumire şi cu mare zgomol. — De pace şi de Vodă Caragea, zise scurt Creţescu, un boii i e ll faţa fină şi slabă. — Ori şade Caragea, ori Hangerliu, ori Ipsilant în scaunul Dom nesc al Tării Româneşti, zise Dumitru, tot aceea e, tot din Fanar sunt. — Ia te uită! zise Columbeanu, un tânăr frumos, legat la cap cu un taclit de mătase vărgat roşu cu vânăt, în felul cialmalelor. Dum­neata vorbeşti ca fratele dumitale Iancu, duşmanul grecilor!  —        Asta ne-ar mai trebui! întrerupse gazda, care de altfel era scump la vorbă, uitându-se cu asprime la el. Ajunge un cap sucit într-un neam. — Nu face glume sarbede, prietene Columbene, zise Mihai, al treilea dintre Jicni, punând mâna pe umărul lui Aniza ca semn de îmbunare. Nenea Amza are destulă supărare din pricina lui Iancu, şi împreună cu el şi noi ceştilalţi. Toţi întrebară atunci deodată: — Da unde este frăţiorul dumneavoastră cel mic acuma? Tot ascuns şade la via lui din Drăgăşani? Amza era acum aşa de supărat, încât lăsă pe fraţii lui mai tineri să dea răspuns prietenilor. Şedea cu picioarele încrucişate pe divan şi „bea tutun” din narghileaua de pe covor, „bea” cu astfel de zor, încât se auzea clocotind apa din carafă. Mihai Jianu îşi dădu micul fes vânăt spre ceafă şi scărpinându-se pe frunte zise: — De! Iancu a fost aşa de mult răsfăţat de părinţii noştri, Dum­nezeu să-i odihnească, încât el n-a învăţat să-şi pună nici un frâu la gărgăunii lui şi la toate poftele. — O inimă de înger, adăugă Dumitru, dar cu cap de drac. — Numai cu urşii din pădure se simte în ale sale, urmă Mihai. Se înţelege, că urmând astfel, nimic nu se va alege de moşiile lui. Clăcaşii lui s-au făcut cu toţii tâlhari. -Şi cu mintea lui cea ageră ar fi pulul să lle un minunat gospodar! oftă Dumitru. — Dar cine ar putea să-l înduplecc la aşa ceva? zise Mihai. — Vreo fată frumuşică, răspunse zâmbind boierul cel bătrân, ca de pildă mititica Ileana Golfineanu. Pe cinstea mea! Când s-a coborât adineauri cu mamă-sa din trăsură, mi-a lăsat gura apă, cu toţi perii mei cei albi! Din opt copii, câţi au fost, a rămas ea singură în viaţă, şi prin urmare trebuie să aibă şi o zestrişoară frumoasă. — Dar tot nu ne-aţi spus, începu iară vorba Creţescu, dacă Iancu e la Drăgăşani, sau aci, la moşia lui de lângă Caracal? — Este aici, răspunse Dumitru, şi tocmai am trimis să-l aducă, am trimis chiar pe prietenul lui, pe slugerul Tudor Vladimirescu, care a venit în treacăt să cereeteze pe Amza. — Cum, Tudor este aici? întrebară toţi musafirii cu mare interes. Numai Columbeanu se scutură şi făcea, parcă-i clănţăneau dinţii În gură: — Hrr! Doamne, îurtA-mAt C'e va să zicA liMtt? întrebă Dumitru Jianu mirat. Eu credeam CA voi sunteţi prietenii cei mai buni; n-ai dus tu zaherelele lui Vladimireiicu la Dunflre, în vremea războiului? Ha da. Tocmai. Dar ce am văzut eu acolo, n-am să mai uit nici În ceasul morţii. Toţi tăbărâră atunci pe Columbeanu, să le spună ce-a văzut. În toamna trecută, începu el să povestească, Kutusoff era, cum ştiţi, înaintea Giurgiului, şi Vladimirescu cu pandurii lui era cu el. Pe mine mă trimisese banul Bibescu cu douăzeci de care, încăreate cu zaherele ca să i le duc lui Tudor. Ruşilor le mergea rău, erau aproape nimiciţi după cinci ani de luptă cu turcii, fiindcă întăririle nu soseau niciodată la vreme. Marele Napoleon zăpăcise toată lumea şi o (inea cu privirile aţintite asupra sa. — Slavă şi mulţumită lui Dumnezeu, că în sfârşit gerul, focul, şi Tarul l-au biruit pe acel Napoleon astă-iarnă, zise un prieten al ruşilor. Columbeanu urmă: — Tudor era atunci foarte amărât din pricina izbânzilor din urmă ale ienicerilor. Dumneavoastră îl cunoaşteţi. Pe acest om nu l-a văzut nimenea râzând, numai când pleacă la luptă, începe să cânte şi să joace. De multă vreme ruşii şi cu pandurii noştri n-avuseseră decât înfrângeri una după alta. Când am sosit cu însăreinarea mea în tabără şi când întrebai, unde aş putea găsi pe slugerul Tudor, mi se răspunse că este devale, la Dunăre, unde face judecată la patrus­prezece sârbi, care treceau în fiecare noapte dincoace de Dunăre, ca să iscodească şi să facă furtişaguri, şi pe care, în sfârşit, pusese mâna. Mă dusei devale la malul Dunării. Din depărtare încă, văzui o mulţime de panduri şi auzii un glas înfiorător strigând: —       Să mori, câine, să mori, dihanie! Mă apropiai, străbătând prin mulţime, şi văzui dinaintea mea pe Tudor Vladimirescu, cum ridica sabia aslipra unui sârb îngenuncheat cu mâinile legate la spate; o lovitură cu sabia, şi capul ras al sârbului se rostogoli în nisip, iar trupul, despărţit de cap, căzu în cealaltă parte. Un şiroi de sânge mohorât curgea devale spre Dunăre. Şi tot astfel Tudor tăie capul la al doilea, la al treilea, la al patrulea, la al cincilea... — Stai frate! Doar nu se poate! strigau unii. — La al şaptelea sârb! urmă Columbeanu, lovind cu pumnul în divan. Atunci n-am mai putut să privesc. L-am cuprins cu braţrli' pe la spate şi l-am rugat: Iartă boierule, pe ceilalţi, iartă-i pentru siiflelul părinţilor răposaţi! El îşi muşcă în buză de mânie şi muşcă aşii de aprig, încât începu să-i curgă sângele pe bărbie în jos, şi nu era chip să se oprească, atât era de înfierbântat. Toate cârpele de în, care i se dădeau, să se şteargă, se înroşeau una ca şi alta. Dădu sabia sa, încăreată de sânge, unui pandur şi porunci ca ceilalţi sârbi să fie bătuţi la tălpi. Apoi se duse în cortul său, fără să se uite măcar la mine. Abia a doua zi dimineaţa, trimise să mă cheme şi-mi zise - dumneavoastră ştiţi cum vorbeşte el, scurt şi aspru: — De nu erai omul lui Bibescu, te făceam bucăţi! Privirea, pe care mi-a aruncat-o, zicându-mi aceste vorbe, încă n-am s-o uit niciodată! Pe când mă întoreeam călare la Craiova, mă scuturau frigurile de groaza celor ce văzusem. Mătăniilc alunecau, sunând, printre degetele frământate ale boierilor, şi din ciubucuri se stinsese câte unul. Stăpânul casei bătu de trei ori în palme, şi o slugă veni, în grabă, cu cărbuni aprinşi. Creţescu, care sta la fereastră, strigă deodată: — Mi se pare că vin! Înconjuraţi de câini, care îi lătrau cu înverşunare, intrau în curte doi călăreţi. Unul purta uniforma verde închisă de pandur şi era călare pe un cal mic negru de Dobrogea, care împroşca în toate părţile spumele albe dimprejurul zăbalei sale. Celălalt avea un cal alb cu coama zburată în vânt, asemenea unei marame de mătase. Acesta din urmă era un tânăr, subţire şi înalt, îmbrăcat în haine olteneşti. Cioarecii lui strâmţi şi ilicul erau împodobiţi cu şireturi negre, cusături alcătuite după izvoade vechi şi rare. Pe cap avea o căciulită cu fundul rotund. — Iancu nu se poate lăsa cu nici un chip de portul ţărănesc, zise Mihai dând din umeri. — Dar îl şi prinde bine, de minune, zise Columbeanu râzând. La intrarea în casă a musafirilor celor noi, li se făcu o primire călduroasă şi veselă. Creţescu îşi făcu semnul crucii: — Doamne Sfinte, după cum aud, adicătelea, dumneata ai pus de gând să te faci în curând pustnic? Iancu îşi aruncă mândru capul pe spate şi zise: — Codrul nu minte, codrul nu înşală, şi în codru-şi pierde afurisitul de ban puterea lui drăcească. De aceea negreşit, codrul nu este loc căutat de oameni. —      Dacă toţi ar gândi astfel... răspunse Creţescu dând din cap.

Alexandru cel Mare de Vladimir Hanga CUVÂNT ÎNAINTE Viaţa lui Alexandru Cel Mare constituie o grandioasă pagină în istoria lumii. Şi aceasta nu atât din cauza strălucitelor şi uimitoarelor victorii sau romantismului trăsăturilor sale de caracter şi nici din cauza sfârşitului tragic al eroului, ci pentru unitatea pe care, pentru un moment, tânărul, dar genialul macedonean, a reuşit s-o dea unei mari părţi din lumea pe atunci cunoscută. Campaniile lui Alexandru au deschis omenirii noi perspective care au dus pe plan filozofic la ideea unităţii „întregii lumi”, la concepţia unei societăţi unitare cel puţin sub aspect politic şi cultural. Această idee nu a însemnat continuarea alteia mai vechi, căci lumea elină rămăsese în practică, ca şi în teorie, la statul cetate; polis-ul grec. Platon şi Aristotel îi teoretizaseră valoarea, iar Atena şi Sparta îi confirmaseră limitele, fără a-i crea perspectiva dezvoltării. Pax macedonica instaurată de îndrăzneţul macedonean avea să uşureze circulaţia bunurilor, a ideilor şi oamenilor şi să obişnuiască lumea din vremea sa cu un nou concept; acela al statului cosmopolit. Dacă sub aspectul populaţiei, statele componente ale imperiului clădit de Alexandru rămân eterogene, sub aspectul civilizaţiei şi culturii, prezintă surprinzătoare elemente unitare. Ca limbă oficială a întregului imperiu se impune elina comună, întemeiată pe cel mai de seamă dialect grec: cel atic. În privinţa civilizaţiei se estompează tot mai mult diferenţele locale, care tind să se omogenizeze într-o anumită măsură. „Sunt multe cetăţi – afirma Poseidippos în sec. III î. e. n. – dar o singura Grecie”. Unitatea politică – de nuanţă monarhică – şi cea culturală – de factură elină – ce caracteriza structura noului stat făurit de Alexandru, este cunoscută în istorie sub numele de „elenism”, termen pe care istoricul Droysen, profund cunoscător al epocii, l-a pus în circulaţie încă din 1836. Statul creat de Alexandru, unitar sub aspect politic, a fost acela care a uşurat din punct de vedere economic schimburile comerciale frânate până atunci de tendinţele locale, iar, din punct de vedere cultural, aderarea la spiritualitatea greacă. Cine accepta elenizarea – inclusiv „barbarul” – avea un loc de egal în noua patrie în care cetăţenia nu mai era un privilegiu al naşterii, ci o legătură social-politică. Ideea unităţii lumii, în sensul elenistic al termenului, a fost reluată, pe un alt plan şi cu mai multă certitudine organizatorică de către Caius Iulius Caesar, cel mai ilustru dintre romani. Tradiţiile elenistice au fost vehiculate şi dezvoltate de imperiul roman, a cărui capitală, Roma, devenise în multe privinţe un oraş cu puternice trăsături elenistice. Această notă de civilizaţie greacă este comună nu numai Capitalei, dar şi provinciilor şi chiar ţinuturilor din afara fruntariilor romane: a celor africane – din Sudan şi până în Sahara – şi a celor ce se întindeau dincolo de Asia Mică, până în India şi legendara Chină. Cartea de faţă înfăţişează viaţa unui om pe care istoria l-a aşezat în Panteonul ei. De aceea am socotit că trebuie s-o scriem aşa cum a fost, deşi biografului onest nu-i este uşor să-i refacă conturul purificându-l de aluviunile legendelor apocrife. Pe de altă parte ne-am străduit să-i dam şi eroului putinţa de a se prezenta singur, căci numai astfel va putea cititorul să înţeleagă pe deplin viaţa şi faptele marilor genii.[1] AUTORUL PREGĂTIRILE I ÎNAINTE DE ALEXANDRU Dincolo de hotarul de miazănoapte al Greciei antice se întindea, între semeţul masiv al Olympului, Alpii Dinarici, munţii Rodopi şi Marea Egee, ţara Macedoniei. Puţin mai întinsă decât Albania de azi, Macedonia era în cea mai mare parte a ei o ţară muntoasă, străbătută de trei mari fluvii: Haliakmon[2], Axios[3] şi Strymon[4]. Văile largi ale apelor şi şesul numit Emathia, ce se întindea de-a lungul ţărmului mării, de la muntele Olympului şi până la vărsarea Strymon-ului în Marea Egee, alcătuiau câmpia. Tot de Macedonia aparţine şi peninsula Chalcidică[5] ce se termină prin trei promontorii alungiţi care o fac asemănătoare unei mâini. Dintre aceste promontorii cel răsăritean era şi cel mai cunoscut datorită muntelui Athos, care atinge înălţimea de aproape 2 000 m. Multă vreme porturile din această peninsulă au fost în stăpânirea grecilor. Ca şi astăzi, clima Macedoniei cunoştea contraste pronunţate. În interiorul ţării iernile erau grele, iar zăpada răscolită de vânturi acoperea din belşug solul. Verile, în schimb, erau calde şi bogate în ploi. Pe ţărmul mării contrastele însă nu erau atât de violente, deoarece iernile erau mai dulci, datorită mării Mediterane. Mai toate locurile şi aşezările aveau pitorescul lor. Munţii acoperiţi de păduri bogate se ridicau falnici, iarna, în mantie albă, iar vara în cetină verde, spre albastrul adânc al cerului, profilându-şi până în depărtare contururile. Văile erau udate de ape repezi şi limpezi, iar vegetaţia uneori sălbatică de pe coastele mării contrasta cu nuanţa verde-albăstruie a mării. Macedonia era o ţară bogată mai ales în comparaţie cu ţinuturile înconjurătoare ale Greciei şi Illyriei, cu care se mărginea spre apus. Materialul lemnos din pădurile seculare de stejar şi conifere servea pentru construcţii de tot felul, fiind în mare cantitate cumpărat de negustorii greci. Numeroase turme şi herghelii de cai – caii macedoneni erau vestiţi în acea vreme – îşi găseau hrana în păşunile cu iarbă deasă şi grasă ce acopereau înălţimile, iar pe luncile apelor şi pe câmpia dinspre mare, mai ales spre peninsula Chalcidică se cultivau cereale, pomi roditori şi viţa de vie. Nici subsolul nu era sărac: aveau bogate mine de aur şi argint. Aşezată la o răscruce de drumuri, Macedonia a cunoscut toate avantajele şi dezavantajele inerente unei asemenea poziţii: aceleaşi căi de comunicaţie au slujit şi schimbului de mărfuri şi invaziei triburilor duşmane. Macedonenii erau oameni dârji, obişnuiţi şi cu greutăţile climei şi cu ale războiului, deoarece adesea erau hărţuiţi de triburile vecine. Iubeau cu pasiune caii şi vinul şi erau pricepuţi în folosirea armelor. Aşezaţi între seminţiile greceşti şi cele traco-illirice, macedonenii alcătuiau un popor aparte. Istoricul Tucidide îi socotea, faţă de greci, barbari, iar scriitorii secolului al IV-lea î.e.n. îi priveau ca fiind cu totul deosebiţi de seminţiile greceşti. De altfel atât în epoca lui Alexandru, cât şi mai târziu, pe vremea diadohilor, macedonenii aveau conştiinţa limpede că nu aparţin marii familii a elinilor. Din cauza aşezării ţării lor, ei nu s-au putut sustrage influenţelor şi uneori amestecului cu elemente străine, fie greceşti, fie traco-illirice care s-au manifestat, cele dintâi, mai ales asupra aristocraţiei, iar celelalte asupra poporului de jos. Limba veche a macedonenilor nu ne este cunoscută, căci până acum nu există nici texte şi nici inscripţii care să îngăduie reconstrucţia structurii ei. Glosele şi numele de locuri şi de persoane ce s-au păstrat nu sunt suficiente pentru a ne informa în mod satisfăcător. Doar gramatica comparativă a limbilor vechi ne poate da câteva puncte de orientare şi de sprijin. Limba indoeuropeană, ca mai toate limbile europene, şi-a păstrat individualitatea ei caracteristică cu toate influenţele pe care limba greacă şi cea traco-illirică le-au exercitat; prima – asupra limbajului păturii culte[6], iar cea de-a doua asupra vorbirii populare. Procesul de plămădire a statului macedonean a început cu vreo 700 de ani înaintea erei noastre şi a durat vreo două secole. În urma unor adânci frământări interne şi a unor înverşunate ciocniri între familiile aristocratice şi autoritatea regală, aceasta din urmă a biruit, punând temelia unui stat monarhic. Primul rege al noului stat macedonean a fost Alexandru I (495–450 î.e.n.). Silit în cursul invaziei perşilor să se supună acestora şi chiar să-i însoţească în campaniile purtate împotriva grecilor, el şi-a schimbat, îndată după alungarea cotropitorilor, atitudinea, redobândindu-şi independenţa. A restabilit apoi statornice relaţii comerciale şi culturale cu cetăţile greceşti, pentru care politică a şi fost poreclit „amicul grecilor”. Istoricul Herodot ne informează că el însuşi s-a bucurat de o fastuoasă ospitalitate la curtea regelui Macedoniei şi aceeaşi bună primire a avut-o şi marele poet grec Pindar. La finele secolului IV î.e.n., sub domnia regelui Archelaos (413–399 î.e.n.), statul macedonean se consolidează. Se ridică cetăţi întărite, se construiesc drumuri pietruite, armata este organizată pe noi baze, iar circulaţia monetară se îmbunătăţeşte. Noua capitală a regatului, Pella, a fost înfrumuseţată cu monumente de artă şi construcţii somptuoase, dintre care cel mai de seamă a fost palatul regal. Decorată cu fresce de către pictorul grec Zeuxis, reşedinţa regală a primit ca oaspeţi artişti de seamă şi poeţi de frunte din Grecia, printre care şi Euripide, a cărui piesă intitulată Archelaos are o temă macedoneană. După Archelaos, asasinat în anul 399 î.e.n., au urmat câteva decenii de lupte interne care – favorizate şi de primejdia din afară – au ameninţat procesul de centralizare al statului. Catastrofa a fost evitată prin urcarea pe tron a unuia din cei mai destoinici generali şi oameni politici ai vremii: Filip al II-lea (359–336 î.e.n.). În copilărie noul rege trăise ca ostatic la Teba, unde avusese prilejul să cunoască atât civilizaţia şi cultura greacă, cât şi organizarea militară pe care Epaminonda o dăduse oştilor tebane. Filip era orator talentat şi era manierat ca un aristocrat atenian, dar asemenea macedonenilor, era viteaz, cutezător şi răbdător şi-i plăcea vinul şi vânătoarea. Spirit viclean, dar adesea generos, ştia să citească în caracterele oamenilor, să-i aprecieze la valoarea lor reală şi să profite de slăbiciunile lor. Ştia totodată să folosească momentul – pe atunci se spunea că zeii îi sunt favorabili – şi avea iscusinţa de a înţelege mersul lucrurilor, pe care adesea îl grăbea, cu tact şi uneori cu aur. A fost în acelaşi timp un talentat militar ce a ştiut să-şi organizeze o armată permanentă bine instruită. Aristocraţii slujeau la trupele călări, iar ţăranii în unităţile de pedestraşi. Cu toţii erau gata la cea dintâi chemare să pornească la luptă. Cu această armată va reuşi Filip să facă din statul macedonean hegemonul lumii greceşti. După ce respinse atacurile illirilor, Filip al II-lea având nevoie să-şi asigure căile de comunicaţie maritimă îşi îndreaptă privirea spre marea Egee, spre peninsula Chalcidică, unde oraşele-porturi se găseau în stăpânirea coloniilor ateniene. Profitând de neînţelegerile dintre acestea, el atacă pe neaşteptate şi ocupă coloniile Amphipolis şi Potidea unde-şi instală garnizoane. Cetatea Atenei, preocupată de soluţionarea problemelor pe care le ridica confederaţia maritimă din care făcea parte, n-a putut interveni prompt pentru a-şi salva coloniile din peninsulă, deşi oratorul Demostene ceru intervenţia imediată a trupelor, dezvăluind primejdia pe care o reprezenta regatul macedonean. Victoriile lui Filip al II-lea întrerupeau legăturile Atenei cu regiunile limitrofe Mării Negre, cu care grecii aveau – precum se ştie – legături comerciale strânse. Întreaga economie maritimă ateniană era ameninţată. Discursurile lui Demostene, capodopere ale oratoriei din toate timpurile, sunt o pledoarie caldă şi convingătoare pentru interesele greceşti, pentru libertatea ameninţată a Atenei şi pentru onoarea ei de hegemon al lumii greceşti. În dorinţa de a apăra aceste interese, marele orator s-a gândit chiar la o alianţă cu rivalii de odinioară a atenienilor, cu perşii. Împotriva lui Demostene s-au ridicat aşa-zişii partizani ai păcii, oratorul Eschine şi retorul Isocrate. Aceştia poate convinşi şi de bogatele daruri ale macedonenilor – luptau pentru o înţelegere cu Filip, pe care, după părerea lor, ar fi fost bine să-l pună în fruntea tuturor oştilor greceşti pentru a porni împreună împotriva „barbarilor” perşi. Prin toate aceste elemente duelul Demostene-Filip deveni şi mai viu şi mai plin de semnificaţii. Vestmântul în care acesta era îmbrăcat era acela al unei tragedii clasice: o ciocnire violentă între pasiunile şi ideile umane de totdeauna. Dorinţa de dominare se înfruntă cu sentimentele nobile de apărare a patriei şi a libertăţii, iar admiraţia pentru cei doi eroi se împleteşte cu compasiunea pentru acela care, apărându-şi patria, cade la datorie. În curând, datorită luptelor dintre cetăţile greceşti, pricinuite de neînţelegerile lor religioase, Filip al II-lea reuşi să-şi consolideze timp de un deceniu (355–345 î.e.n.) şi mai mult poziţia sa în Grecia. Zadarnice au fost discursurile lui Demostene – Philipicele şi Olynthicile[7] ; „războiul sfânt” dintre cetăţile greceşti a dus la consolidarea dominaţiei macedonene. O solie condusă de Filocrate – secretarul adunării poporului atenian – din care făceau parte şi Demostene şi Eschine fusese trimisă în capitala Macedoniei, Pella, ca să semneze pacea prin care Atena recunoştea toate cuceririle pe care Filip le făcuse în nordul Greciei. La Atena frământările şi neînţelegerile continuau. Lupta dintre grupările politice era în toi. Isocrate, membru marcant al partidului păcii, se adresă în mod public lui Filip, rugându-l să fie arbitrul între polis-urile greceşti, să primească comanda supremă a oştilor macedonene şi greceşti pe care să le conducă spre lumea persană, unde să întemeieze noi şi rodnice colonii. Filip al II-lea cunoştea de visu realităţile din Grecia, unde-şi petrecuse în tinereţe multă vreme ca ostatic. El ştia că polisurile greceşti sunt slabe şi incapabile să-şi făurească unitatea politică, din pricina ambiţiilor mărunte ce măcinau păturile conducătoare. Dar şi grecii dispreţuiau pe macedoneni – de la care, după cum se exprima Demostene, nu puteai dobândi „nici un sclav bun”. Cetăţile greceşti nu bănuiau reala primejdie ce le ameninţa existenţa. Iată de ce regele macedonean îşi putea continua opera sa de cuceriri, profitând de neînţelegerile dintre cetăţile Eladei. În anul 340 î.e.n. izbucni din nou „războiul sfânt” între polisurile greceşti. Acest fapt dădu încă o dată prilej lui Filip să intervină în treburile Greciei. Demostene dădu ca întotdeauna semnalul de alarmă. La Cheroneea în Beoţia trupele lui Filip se ciocniră, în anul 338 î.e.n., cu cele ateniene. Armata macedoneană număra 30 000 de pedestraşi şi 2 000 de ostaşi călări, comandaţi de fiul lui Filip al II-lea, tânărul Alexandru, în vârstă de 18 ani. Oştile greceşti, în rândurile cărora se afla şi Demostene, luptară cu multă vitejie, dar atacul cavaleriei macedonene, condusă de Alexandru, hotărî destinul luptei. Armatele Eladei fură înfrânte; 1 000 de atenieni căzură în luptă, iar 2 000 fură luaţi prizonieri.   [1] Documentaţia acestei cărţi se bizuie în primul rând pe izvoarele istorice antice (Arrianus, Plutarh, Q. Curtius Rufus, Diodor din Sicilia şi Trogus Pompeius), la care s-a adăugat literatura modernă de specialitate, începând cu lucrarea clasică a lui Droysen şi terminând cu cele mai noi ale lui Ap. Daskalakis şi D. Tudor. Mulţumim totodată, pe această cale, colegului Sabin Belu pentru ajutorul ce ne-a acordat ca referent al lucrării. [2] Azi Vistriţa. [3] Azi Vardar. [4] Azi Struma. [5] Acelaşi nume îl poartă şi azi. [6] Herodot I, 56; VIII, 43 opiniază într-o înrudire între dialectul doric şi graiul macedonean. [7] Primele erau numite aşa, deoarece erau îndreptate împotriva lui Filip al II-lea, iar celelalte, deoarece fuseseră pronunţate cu ocazia atacului pe care regele macedonean îl porni împotriva celui mai puternic oraş din Chalcidica, Olynthul, aliat al Atenei.

Mopsul  privi  împrejur  cercetînd  parcul  printre rafalele aproape orizontale ale ploii. — Nu văd nici o urmă de liliac, Blondule. Liliacul creşte  numai  în  capul  tău,  printre  gărgăuni  şi sticleţi...   zise,   ciocănindu-şi   cu   fineţe   fruntea. Mopsul zîmbi; petele de eczemă dimprejurul gurii se înroşiseră din cauza căldurii şi acum străluceau în semiobscuritatea de pe terasă. De unde te cunosc eu, Blondule? Cine eşti tu de fapt? Blondul  observă  o  pisică  ce  se  adăpostise  de ploaie lipindu-se strîns de un trunchi; stătea acolo nemişcată, ghemotoc cenuşiu, aşteptînd răbdătoare trecerea vijeliei. — Aha, zise Comisarul urmărind privirea Blon- dului, ştiu la ce te gîndeşti. Ţi-ai adus aminte de mîţele pe care... Probabil îţi zici că sînt o bestie fără pereche. Şi cînd te gîndeşti! Dacă am fi prieteni de mai  mult  timp,  ai  pricepe  umanismul,  adevăratul umanism  al  faptelor  mele...  Vrei  să  fim  prieteni, Blondule? Îţi ofer prietenia mea sinceră... Prin înghesuiala de mese de pe terasă îşi făcu loc către ei netunsul în straie de călugăr.      — Mîntuiţi-vă sufletele! suspină el, întinzîndu-le un vas metalic ruginit în care licărea stins o apă întunecată. — Pleacă de aici, se zburli Comisarul. — Se apropie judecata din urmă, făcu sfîntuleţul cu acelaşi glas subţirel şi un tunet prelung, dintr-o         parte în cealaltă a cerului, îi sublinie parcă vorbele. Comisarul tresări. — Ei... şopti el palid, ce trebuie să fac... pentru a-mi mîntui sufletul? — Moaie-ţi degetele în apa sfinţită... şi plăteşte! Mila cerului o poţi cîştiga şi cu argint pămîntesc!      — Nu mai spune!? nu se putu abţine Comisarul, strecurîndu-i o bancnotă şi urmărind cu o expresie stranie  făptura  fantomatică  a  călugărului  care  se îndepărta. — Te temi? îl întrebă deodată Blondul. — Cu lucrurile astea nu poţi fi sigur niciodată... Dacă Dumnezeu există într-adevăr? — Te temi de moarte? îşi preciză Blondul întrebarea. Mopsul îl privi. Pe faţa prelungă a Blondului surîsul acesta era o ironie pentru el, sau ce? —  Eu  sînt un om  foarte  bun,  păru  Mopsul că schimbă  subiectul.  Şi  tu  eşti  un  băiat  admirabil, Blondule!   Dar   prezenţa   ta   în   acest   oraş   mă deranjează teribil, îţi spun foarte sincer. N-ai vrea să pleci? N-ai vrea să-ţi petreci permisia în alt oraş? Sînt atîtea oraşe minunate! Să-i dai griji altcuiva, nu  mie...  Vărului  Ionel,  plesni-i-ar  mutra,  care  e comisar la Piteşti... Sau prietenului Julică, cădea-i- ar  dinţii,  sau  fratelui  Bebică,  săruta-l-ar  ciuma bubonică... Sau, de ce nu pleci la Bucureşti? Acolo viaţă!  De  ce  naiba  să  ancorezi  definitiv  în  oraşul acesta?  Îmi  eşti  tare  drag,  Blondule,  dar,  te  rog, cară-te de aici... Ce spui? — Nu, răspunse Blondul, după o tăcere. N-am putea discuta despre ceva mai vesel?         — Şi dacă te arestez? întrebă Mopsul pe un ton brusc agresiv. — Arestează-mă, făcu Blondul, domol. Ploaia  încetase  demult  şi  pe  bulevard  ieşise lumea;  Mopsul  îl  conduse  pe  Blond  pînă  în  faţa unei clădiri sumbre. — Uite aici e frigiderul, zise. — Cum? — Închisoarea oraşului... Aici vei ajunge... pre- simt. — Da, dar după ce-i viu de hac generalului, zise Blondul bine dispus. — Ascultă, nu vorbi aşa! Iţi dai seama ce voi păţi eu dacă bătrînului von Böhm i se va clinti măcar un fir de păr cît timp se află în oraşul meu? Comisarul îşi îndreptă spinarea. — Să fim serioşi! Vezi-ţi de treabă, Blondule, am glumit, n-am nimic cu tine... Ţi-am spus: individul care-l urmărea pe general a fost arestat. — Şi totuşi eu continui să te neliniştesc, strecură cu blîndeţe Blondul. — Da, dar ştii de ce? Numai fiindcă nu reuşesc să-mi aduc aminte de unde te cunosc!      — Acolo, în frigider, zise Blondul, făcînd un gest în  direcţia  sumbrei  clădiri,  au  ajuns  mulţi  dintraceia  despre  care  nu  reuşeai  să-ţi  aminteşti  de unde-i cunoşti? — Au ajuns cîţiva, ca să fiu sincer, zise Mopsul.      —  Iată  o  informaţie  optimistă  pentru  mine,  Comisarule.         — O informaţie amicală, Blondule... Ce părere ai despre mersul războiului? — Merge minunat! — Aceasta e părerea ta, sau a proaspătului tău prieten, doctorul von Braun? —  Părerile  noastre  coincid,  domnule  Comisar, zîmbi cu perfidie Blondul. Ai ceva împotrivă?      Acum  înaintau  pe  strada  principală,  printre valurile  de  femei,  copii  şi  bătrîni  care  ieşiseră  la plimbare, după ploaie. — Ştiai că doctorul von Braun e agent secret? întrebă Mopsul. — Nu. El spune că e corespondentul unei revis- te... — E agent secret, l-am dibuit eu... — Puţin îmi pasă... Are o conversaţie plăcută, e cult şi politicos... — Vă întîlniţi cam des... I-ai făcut cunoştinţă şi cu  noua  ta  cucerire,  Vera  Mihadaş,  asistenta doctorului „y z”. —  Mihadaş  o  cheamă?  Habar  n-aveam...  E  o exaltată... — Triunghiul vostru e foarte ciudat, zise Mopsul. Te pomeneşti că şi tu, Blondule, eşti agent secret, iar eu un dobitoc! — Te pomeneşti, aprobă grav Blondul. — O să-mi dau demisia, oftă Comisarul. O să mă retrag la ţară... — Nu te grăbi... Mai există încă destule pisici şin oraş...         Blondul rămase singur într-un colţ al parcului, cu vederea spre bulevard; urmărea visător trecătorii; după un timp i se păru că pe bancă alături de el se  aşează  cineva.  Nu  era  nimeni!  O  iluzie;  se întoarse încet şi-i zîmbi iluziei... Blondul mergea către casă. Ploaia  încetase  numai  de  cîteva  minute.  Nervii din atmosferă se descărcaseră, văzduhul era moale şi era plăcut să-l respiri. Era plăcut să trăieşti. La asta se gîndea şi Blondul: că e plăcut să trăieşti. E drept că momentele cînd simţi plăcerea vieţii sînt rare,  dar,  cine  ştie,  asta  nu  va  dura  poate  la nesfîrşit. Norii se destrămaseră pe cer în fîşii lungi, paralele, şi vîntul îi întinse de la un capăt la altul al orizontului.  Da,  viaţa,  fiecare  clipă  a  ei  trebuie degustată şi savurată ca un vin bun. Fiecare clipă, secundă de secundă, chiar dacă bănuieşti că mîine sau poimîine o mină va exploda sub picioarele tale şi  te  va  trimite...  te  va  trimite  acolo,  acolo  unde vîntul deşiră şi rostogoleşte norii... Oamenii însă nu se pricep la asta, încă nu există ştiinţa  degustării  vieţii;  oamenii  sînt  paralizaţi  de spaima bombei care va exploda... Blondul deschise poarta. „Ce  naiba  s-a  întîmplat?!”  gîndi,  dînd  în  lături din  drum  resturile  unui  ghiveci  de  flori  izbit  de pămînt  cu  violenţă.  Casa  părea  pustie.  Blondul trecu în camera sa şi se lungi pe divan, încercînd să facă puţină ordine printre gîndurile neliniştite care- l frămîntau, dar peste cîteva minute îşi dădu seama că e ceva ciudat la mijloc. Dar ce? Se ridică în capul         oaselor şi ascultă. A, da, e clar. Liniştea e ciudată! Liniştea!    Lipsea    obişnuitul    vuiet    nelămurit, trepidaţia, mutatul mobilelor sus la etaj, glasurile filtrate de pereţi, ţipetele copiilor, bubuitul înfundat al paşilor. Blondul se întinse iar, gîndindu-se că or fi plecat toţi în vizită, dar peste un minut se ridică, ieşi în antreu  şi  de-acolo  în  hol.  Bătu  la  prima  uşă,  nu primi nici un răspuns. Apăsă pe clanţă şi întredes- chise uşa. Aruncă o privire prin cameră — aici locuia vădu- va unui ceferist, împreună cu doi băieţi  — nu era nimeni,   doar   deşteptătorul   ticăia   singur   şi încăpăţînat pe bufet; văzu oliţa celui mic, răsturna- tă, şi  o  tigaie  uitată  pe plită  în care  mîncarea se arsese de tot. — Alo! strigă Blondul. Nu e nimeni aici? Mirosul de mîncare arsă îl zori spre uşa urmă- toare pe care o găsi închisă. Bătu, dar nu primi nici un răspuns. Blondul fugi la etaj — aceeaşi pustie- tate.  Un  fior  straniu  îl  cutremură,  nu  era  teama, era  ceva  mai  rău  decît  teama.  Se  pomeni  singur într-o  casă  pustie,  şi  începea  să  bănuiască  ce  se întîmplase. Alergă ca scos din minţi pe cărarea din grădină, şi deodată se poticni de ceea ce fusese o bancă — scîndura, sfîrtecată şi ruptă, azvîrlită de-a curmezişul  cărării.  Din  fugă  Blondul  o  coti  la dreapta, ocoli şirul de tufe de coacăze şi fugi spre fundul  grădinii,  trecu  de  cei  doi  nuci  şi  văzu deodată că adăpostul nu mai exista. Bomba lovise chiar  în  locul  acela.

Capitolul 1 S.O.S.!   Se îngînă ziua cu noaptea... În cameră e încă întuneric. Paul se săltă în capul oaselor şi întinde mîna după deşteptător. Limbile fos­forescente ale acestuia îl fac să tresară. Apoi, în cea mai perfectă linişte, coboară din pat, îşi ia cămaşa, pantalonii şi pantofii de tenis, deschide uşurel-uşurel fereastra, trece peste pervaz, o închide cu aceeaşi grijă, şi cu paşi de pisică se îndreaptă spre fundul curţii. După scurtă vreme se aude o cucuvea... De la primul etaj al casei vecine răspunde un mior­lăit prelung... — Pst! se arată după aceea un cap zbîrlit pe ba­lustrada terasei. — Pst!... Hai!... Îl cheamă cel de jos. — Acuşica... Numa’ niţică răbdare; că abia plecă bunica. Răcoarea crudă a dimineţii de vară, cu cerul înalt, departe, alburiu, cu ceaţa care se ridică din rouă pre­sărată în puzderie de diamante prin iarbă şi stratu­rile de flori, se strecoară şi în trupul băiatului. Îl în­viorează, dar îl şi înfioară. E destul de obosit, ador­mise tîrziu, măcinat de aceleaşi nelinişti care-l fac să se agite de colo-colo, pregătindu-se să mai lanseze un semnal, însă peste gardul celeilalte curţi sar alţi doi copii, îmbrăcaţi tot în cămăşi albe, scutindu-l să mai repete strigătul păsării aceleia de noapte. — Sînteţi gata? întrebă unul dintre noii veniţi. Paul raportează şoptit: — Gata! Coboară şi Fane. Fetele s-or fi sculat? — Le-am miorlăit de două ori sub fereastră, dar degeaba. A, uite-l pe Fane! — Salut, băieţi! — Salut! — Haideţi! Grupul celor patru cămăşi albe se furişează pe după colţul casei, tiptil-tiptil, şi se opreşte în poartă. Adrian îi domoleşte cu un semn, scoate capul în stradă, cerce­tează atent, cu aer misterios, împrejurimile, scrutează pînă departe în dreapta şi în stînga şi, pentru că nu vede nimic şi pe nimeni, îşi îndeamnă „subordo­naţii” să-l urmeze... Nu merg mult. Se opresc sub balconul unui bloc. — Staţi aici!... Să le mai chem o dată!... În fugă, Adrian traversează şi se adăposteşte cu spatele de o poartă, de parcă s-ar fi apărat de nişte ţintaşi nevăzuţi. Din gâtlej îi porneşte un miorlăit strident. Nici un răspuns. — Miauuuuu!... De această dată semnalul e de o intensitate mai mare, ceea ce face ca la unul din etajele superioare să se deschidă două ferestre. Una, fără să fie simţită, cealaltă cu zgomot. Se aude vocea răguşită a unei femei: — Fi-ţi-ar mîţele de rîs să-ţi fie, madam Popescu! O cutie de conserve, goală, se izbeşte zdrăngănind de trotuar, la numai cîţiva paşi de picioarele băia­tului. Acesta tresare, oftează, fiindcă nu ştie nimeni ce e-n sufletul lui; bagă mîinile în buzunarele panta­lonilor — poartă pantaloni lungi, spre deosebire de restul băieţilor — el e mare, a terminat a opta, dă admiterea — şi se sprijină mai bine cu spatele de poartă. „Ce mă fac cu adormitele astea?” N-apucă să-şi termine gîndul, că se trezeşte pierzîndu-şi echi­librul şi cade, spre mirarea lui, pe spate. — Vai!... Ce-i?... răsună două glasuri speriate. Adrian, buimăcit de căzătură, nu înţelege cum de a ajuns cu obrazul la sandalele fetiţelor. — Şeful! — Adrian! suflă a doua. — A, voi aţi deschis poarta!... se ridică el, scutu-rîndu-şi înciudat pantalonii lungi. Somnoroaselor! — Nu te supăra, am auzit de prima dată semnalul, acum mai bine de o jumătate de ceas, dar era încă acasă mama. — Bine, bine... — Cred că te-ai lovit zdravăn. El le măsoară peste umăr: — Ce, asta-i căzătură? Nici nu mă doare. De loc nu mă doare. Fără să-şi dea seama că se contrazice îşi pipăie mereu spatele. Acum grupul s-a mărit. Toţi şase, departe de casă, deci fără teama de a fi descoperiţi de ai lor, se grăbesc. Adrian, etalîndu-şi ca un adevărat şef pan­talonii lungi, e cînd în frunte, cînd în urmă, privindu-i ocrotitor, cu superioritate, copleşit de faptul că tre­buie să le poarte de grijă acestor „puşti” pe care i-a sculat cu noaptea-n cap. Acolo unde strada Castelului face unghi cu Ciucaşului, în faţa transformatorului electric, şeful îi opreşte. Îşi priveşte ceasul. Deşi părinţii i-l promiseseră numai dacă va lua admiterea, i l-au dat mai înainte, con­vinşi fiind că acesta este cel mai grozav stimulent pentru un băiat dezgheţat ca el. — Ne vedem la punctul de întîlnire peste o ju­mătate de oră. Potriviţi-vă ceasurile! la mine este cinci şi patruzeci şi şapte... Fiecare merge pe unde am stabilit aseară, nimeni nu se abate de la con­semn! Respectaţi traseul. Perfect! Salut! — Salut, Şefule! răspunde ceata. ...Şi la şase şi şaptesprezece minute în faţa miliţiei stau cei şase copii, patru băieţi şi două fete, îndemnîndu-se unul pe altul să intre. — De ce nu intri tu întîi, Adriane, eşti şef?! face Aghiotantul, proptindu-şi picioarele în prima treaptă a scării şi opunînd rezistenţă fratelui său care-l îm­pinge din spate. — De cîte ori să-ţi spun că eu trebuie să rămîn ultimul? Vreau să văd dacă nu ne-a urmărit cineva. Rodica, poreclită şi Nas-în-vînt, îşi scutură codiţele răsucite ca două coarne de berbec în jurul urechilor: — Cine să ne urmărească? Nu cred ca „ei” să ştie de existenţa noastră. Petre nu ne-a trădat. — Ce ştii tu, femeie!? rosteşte hamletian cel cu pantaloni lungi. Şi cu un gest îi arată strada: „Du-te la mînăstire!” — Am văzut şi noi „Hamlet”, răspunde înţepată „femeia” de treisprezece ani. Nu mai gesticula, că era să-i bagi degetu-n ochi lui Fane. Şi nu mai fă atîta caz de şefia ta. — Nu fac nici un caz, dar sînt mai mare. — Bine! se-nfurie Rodica. Am.să-ţi demonstrez că eu sînt mai matură! Dacă ţie ţi-e teamă, intru eu! Adrian, însă, găseşte un pretext prin care să nu i se scadă prestigiul şi autoritatea: — Să salvăm întîi femeile şi copiii!... Bărbaţii rămîn ultimii. Cu un „Ha!” scurt, pe care i-l aruncă sfidător în faţă, Nas-în-vînt împinge poarta... După ce intră în curtea miliţiei, se opresc la cîţiva paşi de ghişeul prin care se vede un ofiţer scriind. Acesta îi priveşte şi cască ochii mirat: — Ce-i cu dumneavoastră aici, tovarăşi pionieri? Cam devreme pentru buletine. Nu răspunde nimeni. Ofiţerul se ridică, ocoleşte masa şi iese în curte. — Ia spuneţi lui nenea miliţianul, ce doriţi? Privirile grupului coboară spre cizmele strălucitoare ale ofiţerului, apoi se întorc spre Adrian, brusc. Acesta se înroşeşte ca un rac fiert, înghite de cîteva ori în sec, după care dă drumul lecţiei învăţate pe dinafară: — Bună dimineaţa, tovarăşe ofiţer! Grupul „Braşovia” are de comunicat o chestiune importantă tova­răşului comandant al miliţiei! Locotenentul major îşi reţine cu greu zîmbetul care-i mijeşte în colţul gurii, ia poziţia de drepţi şi salută: — Bună dimineaţa, tovarăşi din grupul „Braşovia”! Dumneavoastră, tovarăşe — i se adresează lui Adrian — sînt convins că sînteţi comandantul gru­pului. — Da, Şeful! răspunde răspicat şi umflîndu-şi pieptul Adrian. Putem vorbi cu tovarăşul comandant? — Pentru moment, regret, dar nu e aici. Nu-mi puteţi spune mie despre ce este vorba? — Nu! Problema este foarte importantă, de viaţă şi de moarte! — Tovarăşul comandant vine mai tîrziu. Eu n-aş putea să vă ajut cu nimic? insistă ofiţerul. Aghiotantul, care prinsese curaj, văzînd seriozitatea şi amabilitatea locotenentului major, se strecoară în faţa fratelui său: — Nu, tovarăşe, numai cu tovarăşul comandant! Mîna puternică a Şefului îl cheamă la ordine. „Cheamă” e un fel de a spune, pentru că bondocelul, apucat de guler şi smucit cu putere la o parte, se învîrteşte de două ori precum pămîntul în jurul axei sale şi ajunge în braţele lui Fane, zis „Arici”. — Tu nu te băga! — Îmi pare rău, tovarăşi din grupul „Braşovia”, dar, trebuie să-mi spuneţi mie mai întîi despre ce e vorba, pentru ca să-i pot raporta tovarăşului comandant. Şi dacă dumnealui va socoti de cuviinţă, o să vă pri­mească, Pînă atunci, poftiţi şi luaţi loc... Fără să fi fost observat, din prag, un bărbat scund, puţin grăsuţ, cu părul încărunţit, urmăreşte zîmbind conversaţia. Se pare că e acolo de vreo cîteva minute, pentru că întreabă amuzat: — Şi ce-aţi vrea să-i spuneţi tovarăşului coman­dant? Toate capetele se răsucesc spre uşă. Ofiţerul îşi pocneşte călcîiele şi salută milităreşte: — Să trăiţi, tovarăşe colonel! — Ce-i cu copiii? — Vor să vorbească cu dumneavoastră. — Ei, piţigoilor?! priveşte colonelul feţele serioase ale celor şase voinici. — O chestiune de viaţă şi de moarte! repetă miste­rios Adrian. — Pe cuvîntul dumitale? Glasul comandantului are un ton şăgalnic. — Pe cuvîntul nostru de pionieri! răspund toţi în cor, chiar şi Dudi-aghiotantul, cu toate că el nu are încă această calitate, de aceea nici nu poartă cravată. — Dacă e o problemă atît de serioasă, poftiţi la mine în birou... Numai să nu mă ţineţi mult, că am de lucru. Încăperea în care intră e spaţioasă, cu ferestre largi, prin care soarele îşi aruncă oblic razele-i lungi, roşietice, spuzind pereţii. — Să facem cunoştinţă! Eu sînt colonelul Jibleanu. Tovarăşe Şef, prezentaţi-mi grupul! Adrian înghite din nou în sec, ca întotdeauna cînd este pus într-o situaţie ieşită din comun, ia poziţia de drepţi, aşa cum văzuse la ofiţerul de serviciu, şi se conformează: — Eu sînt Adrian!... Rodica, Sanda — fetele fac cîte o plecăciune — Paul, Fane şi Dudi-aghiotantul. Băieţii îşi scot pieptul, încercînd să-l imite pe Şef. — Aveţi şi aghiotant? Sînteţi organizaţi, văd, după cum scrie la carte! Luaţi loc şi povestiţi-mi! Tova­răşe Adrian, ce v-a făcut să veniţi la miliţie, la ora asta mai potrivita pentru somn, cînd soarele nu s-a ridicat bine deasupra munţilor? În ochii băiatului se ivesc lacrimi, dar se stăpîneşte să nu se facă de rîs în faţa „subalternilor”. Răspunde cu glasul sugrumat: — Tovarăşe colonel, bandiţii din coridorul secret l-au răpit pe Petre! Capitolul 2 ENIGMA DIN CORIDORUL SECRET   Venirea lui Fane — tocmai din inima Olteniei, cu jargonul său plin de umor şi cuvinte încă necunoscute pe aici, expresii ca „mă duc într-un fiştigoi”, ceea ce vrea să însemne mă duc într-o fugă, sau „văzuşi, străfigă”, adică ai văzut, a strănutat, ori „mîncai tot cotoiul”, asta traducîndu-se prin expresia că a mîncat o pulpă întreagă de pui — a adus un plus de veselie dar şi de neobişnuit în jocurile copiilor de pe strada Castelului. Neobişnuitul s-a manifestat printr-o subită dragoste pentru alpinism — şi a pornit tocmai de la Fane, fiindcă vărul lui, Andrei Ionete, maestru al sportului, era alpinist — prilej de mîndrie pentru copil, care nu mai contenea cu laudele: „Cînd bătu văru-meu recordul, fusei chiar lîngă el! Io steteam jos, aproape de ăi din juriu. Doamne, Gogule, ce-l mai lăudau!... Mă, să-l fi văzut voi cum se ardica punînd un picior ici, unul colo, cum bătea pioleţii, cum sălta cu coarda după el!... Muică, ce m-aş fi suit şi io! Uite-aşa trăgea coarda, uite-aşa! Şi cînd ajunse sus, îmi făcu semn cu mîna... E grozav, mă, fantastic!” La început ceilalţi copii îl cam luaseră peste pi­cior — ei erau de la munte, ştiau mai bine cum e cu alpinismul — fapt care nu l-a supărat cîtuşi de puţin pe micul „juvete”, aşa cum îl porecliseră mai întîi. După ce se obişnuiseră cu el şi nu-i mai luau în seamă ciudăţeniile limbajului, renunţaseră şi la supranumele de juvete. Sanda a fost aceea care — din pricină că el umbla totdeauna cu părul zbîrlit, deşi purta şi un pieptene în buzunar — îl botezase „Ariciul”. — Să-mi dai un miel! i-ar fi răspuns Fane. — De ce? s-a mirat fata. — Nu-mi schimbaşi numele?! Bineînţeles că Sanda n-a avut de unde să-i dea miel, dar porecla a rămas... Nu mică le-a fost nedumerirea părinţilor cînd, într-o bună zi, s-au trezit fără frînghiile de rufe, fără sîrmele care atîrnau prin poduri sau curţi, fără ciocane, şi cînd i-au văzut pe copii scotocind prin toate unghe­rele, scoţînd din pereţi, din magazii, scoabe, piroane, inele de fier... Cu frînghiile făcute colac pe umeri, cu ghiozda­nele, sacoşele şi rucsacurile ticsite de cuie, ţinte, sîrme, plecau dis-de-dimineaţă spre „Curmătură” — şi pe scările care urcă spinarea Tîmpei ajungeau în vîrf. Desigur, prima oară a fost mai complicat; Fane, care se pretindea atotcunoscător în tainele alpinismu­lui, în realitate era „clei, tămîie”. El nu făcuse altceva decît să înflorească cu imaginaţia lui înflăcărată ceea ce-i povestise vărul său Ionete. Dar cum o idee se cere să fie pusă în practică — cel puţin aşa socotise Adrian — au pornit asaltul unor stînci. Fireşte, nu înainte de a se informa despre regulile şi tehnica acestui sport, din cărţi şi de la cinematograf ori tele­vizor, în special dacă jurnalele de actualităţi cuprin­deau vreo secvenţă cu „căţărături”, cum le zicea Fane. Şi încetul cu încetul frînghiile de rufe s-au transformat în corzi veritabile; piroanele şi scoabele deveniseră pioleţi autentici, iar ciocanele — unele de lemn, care folosiseră la bătutul şniţelelor — erau ciocane alpine. Alpenstockuri încă nu-şi procuraseră, dar nu era timpul pierdut. În fine, în fiecare zi „atacau” un obiectiv tot mai înalt. Aşa au ajuns şi pe colţul acela de stîncă, la vreo cincisprezece metri deasupra locului de pornire, mai sus de serpentina care trece spre Valea Răcădăului. Întîi urcase Adrian; mai greu, mai zdrelindu-şi mîinile — gemînd mut pentru a nu scădea în ochii „puştimii”, deşi aproape îi dăduseră lacrimile — însă, oricum s-a umplut de glorie, adică a-ntins fosta frînghie de rufe pînă sus. După el, mult mai uşor, a urcat Paul. Al treilea a fost Petre. Vrînd să crească în ochii fetelor, în special să cu­cerească admiraţia „Taciturnei”, adică a Sandei, cu toate că avea coarda alături, Petre nu se ţinea de ea, ci la fel ca Adrian se urca agăţîndu-se de pietre, de buruieni groase, de rădăcini, pînă cînd s-a petrecut întâmplarea... Ajunsese dincolo de jumătatea distanţei, cînd un picior i-a alunecat şi a rămas atîrnat în mîini de o rădăcină groasă. — Ţine-te bine! i-a strigat Aghiotantul. — Cad! a răcnit el înspăimîntat. Se desprinde ră-dăcinaaa! Într-adevăr, încet-încet, vîna aceea de lemn de care se prinsese cu toată desperarea începuse să cedeze, o dată cu pămîntul în care era crescută. — Coarda! Apuca-te de coardă! l-a îndemnat Adrian din vîrful stîncii. — N-o mai ajung! — Fane! întinde frînghia şi trage-o spre el!... Mişcă mai repede!... Acum agaţă-te, Petrică!... Fu­giţi de-acolo!... Era şi timpul. Abia reuşise sa prindă cu o mînă funia, că o bucată mare de pămînt s-a desprins cu rădăcină cu tot, năpustindu-se cu zgomot la vale. Petre, uitînd de sperietură, mai întîi s-a mirat, apoi a strigat cît l-au ţinut puterile: — O peşteră!... O peşteră, băieţi, aici e o peşteră! Toţi au fost furaţi imediat de noutate. — S-o vedem şi noi! — E mare? — Nu-mi dau seama!. — Staţi! a strigat Adrian, căruia îi venise o idee. Ariciule, trage coarda pînă ajunge Petrică în dreptul deschizăturii!... Foarte bine!... Spune, Petrache, ce vezi? — O... o hrubă mare! — Bine, cobor la tine... Ai pe ce să stai? — Stau chiar pe gura peşterii... Şi cum se ştie că e mai uşor să cobori decît să urci, din cîteva mişcări acrobatice, ca la circ, Adrian a fost alături de descoperitor. — E grozavă!... Fantastică! — Da, mă, fantastică! — Dacă am avea un chibrit... — Să se ducă cineva! Adrian s-a aplecat spre cei de jos: — Legaţi restul de scule şi satîrul!... Le tragem sus... Aghiotantul, Taciturna şi Nas-în-vînt se de­plasează la domicilii! Aduceţi tot ce găsiţi pentru iluminat: lanterne, luminări, felinare... În zece mi­nute să-mi fiţi aici! Executarea!... Paul, coboară şi tu să ne ajuţi!... — Şi eu ce fac? s-a înspăimîntat Fane Mitache. — După ce coboară Paul, urci şi tu!... Şi dă-i zor cu legatul sculelor!... Frînghia a-nceput să se scuture, şi pe nodurile ei s-a lăsat să alunece Paul. — Într-adevăr, e colosală! O fi adîncă? — Vedem noi numaidecît, i-a răspuns Petre. Aşa, pare destul de adîncă. Şeful a făcut cîţiva paşi în interior. Ceilalţi l-au urmat. — Heheheheiiiii! a chiuit Adrian spre străfundul peşterii, făcîndu-şi mîinile pîlnie. — Hehehei! i-a răspuns ecoul. S-au privit plini de uimire. — Tunelul ăsta duce în partea ailaltă! a exclamat Adrian, după o frîntură de clipă. — Unde în partea ailaltă? De afară s-a auzit glasul speriat al „Ariciului”: — Băieţi! Ce-i cu voi? Cine face aşa de urît?... Dar nu i-a răspuns nimeni. Paul şi Petre se gîndeau la ceea ce le spusese Şeful. Fane a strigat din nou: — Băieţi, de ce nu-mi aruncaţi funia?... Nu m-au-zirăţi, măăăă?... Adrian i-a făcut semn lui Petre să dea drumul frînghiei. Dar nu şi-a desprins privirile din întuneri­cul care începea la numai cîţiva paşi înaintea lui, întuneric care-l atrăgea, îl cutremura, fascinîndu-l în acelaşi timp. În mintea lui îşi făcuseră de acum loc minunile pe care le-ar fi putut descoperi: silexuri, vase de lut umplute cu grîu, papirusuri cu aventuri ale unor cavaleri celebri, iatagane, tuiuri tătărăşti, armuri teutonice... Peste toate însă plutea, împotriva tentaţiei, un craniu cu orbitele căscate, negre de pămînt, care-i rînjea ştirb. Dar el, Adrian, era un temerar!... — Uitaşi de mine. Şefule! s-a iţit la gura deschi­zăturii capul zbîrlit al „Cavalerului Mitache”. Şeful, care se închipuia deja un tînar falnic, semeţ, pe un cal înzăuat, aşa cum văzuse prin filme, i-a făcut semn să tacă. Apoi a aşteptat ca Ariciul sa intre în peşteră, i-a adunat pe toţi în jurul său şi, asemeni unui erudit profesor de istorie, a-nceput să se plimbe prin faţa lor, ţinîndu-şi mîinile la spate şi explicîndu-le: — Sîntem informaţi — fără îndoială sursele nu sînt sigure — că între vechea cetate „Braşovia”, situata pe creasta muntelui Tîmpa, şi Turnul Primăriei, a existat un tunel de legătură... — Cum ziseşi?! A existat o cetate cu numele de „Braşovia”?! a întrerupt, ridicînd sprîncenele, Fane Mitache, zis Arici. „Braşovia”, auzi ce frumos sună! Da’ de unde ştii? — Ei, de unde?! De la istorie. Apoi îşi drese glasul, revenind la tonul de mai înainte: Vă rog să nu mă întrerupeţi... Din această cetate n-a mai rămas nimic... Deodată, Adrian s-a oprit locului, lovindu-se cu palma peste frunte, şi-a adunat toate puterile ca să-şi sugrume emoţia, şi a izbucnit: Băieţi, ce-ar fi să denumim grupul nostru „Braşovia”?! — Grupul „Braşovia”?!... Fantastic!... N-au mai putut continua. De jos s-au auzit cîteva miorlăituri şi strigăte de cucuvea. — Ai noştri!... Veniră!... Cu feştilele!... şi Fane s-a repezit spre ieşire, de era gata-gata să cadă-n cap.. — Era s-o feşteleşti, Ariciule! — Io?! S-o crezi tu! a făcut el pe grozavul. — Hai, hai, aruncă-le frînghia! Aduseseră două felinare — dintre care unul cu sticla crăpată — o lanternă mare, lumînări şi, nu se ştie de unde, o lampă de petrol, pe care Dudi-aghiotantul — oricît a fost de încolţit cu întrebările — n-a vrut în ruptul capului să spună de unde a şterpelit-o, Adrian ştiind că în casa lor nu exista nicăieri un asemenea obiect. — Acum, pentru că nu lipseşte nimeni, s-a întors Şeful către grup, lăsînd baltă „ancheta cu privire la provenienţa lămpii cu petrol”, ascultaţi cu toţii ce am hotărît: Linişte!... Fetelor, lăsaţi chicoteala!... Dudi, scoate degetul din nas!... Atenţiune!... De astăzi înainte — Şeful a devenit marţial — grupul nostru va fi supranumit „Braşovia”!... Grupul „Braşovia”!... — Fantastic! — Colosal! Adrian s-a oţărît: — Ce fantastic, ce colosal?!... Miraculos, poate, a găsit el o nouă expresie care nu făcea parte din vocabularul cetei. — Oh, da, miraculos! a şoptit Taciturna. — Tăcere, Taciturno!... Spuneam mai înainte băie­ţilor că am făcut o descoperire. Cu siguranţă că ne aflăm între ruinele vechii Braşovii. De aici mi-a venit ideea cum să ne numim noi. Ca orice grup însă, care se constituie pentru operaţiuni grave şi serioase, tre­buie să ne legăm prin jurămînt că vom păstra taina acestei ascunzători, că vom ţine secrete acţiunile noastre, acum şi în vecii vecilor!... — Să jurăm! a propus Fane. — Da! Să jurăm pe cuvîntul nostru de pionieri! — Pe cuvîntul nostru de pionieri! au răsunat gla­surile copiilor. Numai că imediat s-a auzit Dudi-aghiotantul smior-căind. Buza de jos i se întinsese şi bărbia îi tremura. — Eu... eu... pe ce să mă jurrrr?... Adrian a devenit dintr-o dată mai tandru, aşa cum nu-l cunoştea nici unul din grup: — Dudi, băieţel, ce-i cu tine? — Hai mă, Dudi, stai mereu! s-a înduioşat şi Fane. Aghiotantul nu şi-a mai putut opri nodul care i se pusese în gît şi a izbucnit în nişte lacrimi mari cît pumnul: — Eu nu sînt... pionier, a bîiguit el printre su­ghiţuri. — Aşa e, uitasem! Şi Şeful, nu degeaba era cel mai mare, a găsit soluţia: Tu juri pe cuvîntul tău de viitor pionier! Printre nourii de pe fruntea băieţelului s-a ivit soarele. Şi-a şters nasul cu dosul palmei, şi-a ridicat cu un gest eroic pantalonii şi, lipindu-şi palmele de coapsele zgîriate, a răcnit: — Pe cuvîntul meu de viitor pionier! — E-n regulă! Acum, la treabă! Adrian a luat în mînă satîrul şi lanterna: Fane, aprinde „mijloacele de iluminat” şi împarte-le!... Pornim în următoarea ordine: fetele la mijloc. Eu în frunte. Dudi lîngă mine. Restul băieţilor formează ariergarda. Gata! — Gata! au răspuns cele şase glasuri, hotărîte să cucerească tainicul coridor. Lumina tremurătoare a lanternei, felinarelor şi lu­mînărilor — lampa o lăsaseră la intrare — descoperea în faţa copiilor un gang care la fiecare pas cotea cînd într-o parte, cînd în cealaltă, mergînd parcă spre centrul muntelui. Bolţile de piatră sclipeau de umezeală. Ici-colo apăreau spaţii goale, din care căzuseră pie­trele. În locul acestora se vedea pămîntul negru. Cîte o rădăcină rătăcita spînzura de tavan, asemeni unor tentacule ale cine ştie cărei caracatiţe. Se cunoştea că tunelul fusese cioplit de o mînă omenească. Acolo unde stîncile se întrerupeau, bolţile erau făcute din bolovani şlefuiţi, lipiţi între ei cu o tencuială solidă care, lovită de satîr, scotea scîntei. Aerul era înecăcios, mirosea a mucegai. Pe măsură ce înaintau se făcea mai rece, iar drumul devenea din ce în ce mai anevoios. Tot mai multe lespezi, desprinse din pereţi, le astupau calea. Nu vorbea nici unul, deşi toţi ar fi vrut să se întoarcă; în inimi li se cuibărise o teamă nedesluşită, dar n-o rosteau, să nu se facă de rîs unii faţă de alţii. Puneau „feştilele”, cum le numise Fane, deoparte, apucau lespedea care-i împiedica să înainteze şi, opintindu-se din răsputeri, îşi croiau drum liber, să ajungă în partea „cealaltă”, despre care le vorbise Şeful. Apoi tot el, cu satîrul pregătit, înainta în frunte, aşteptînd să apară din în­tuneric vreo pasăre de noapte, ori vreun liliac vampir, cum aflase că există prin asemenea locuri. Dar nimic. Coridorul o lua cînd spre dreapta, cînd spre stînga. Ajungînd într-un loc mai larg, au constatat o bi-furcaţie mare spre dreapta. — Rămîneţi pe loc! a ordonat Adrian. Voi cerceta singur, n-are rost să ne strecurăm toţi. Dacă dau de ceva, vin şi vă chem. Înainta pas cu pas, tatonînd terenul. Pereţii cori­dorului acestuia erau tencuiţi în întregime. În tavan, o spărtură folosea drept gură de aerisire, dar se pare că fusese astupată. Apoi bifurcaţia s-a lărgit, şi Adrian a intrat într-o cameră spaţioasă, în care o masa şi două scaune stăteau neclintite într-un colţ. Pe masă — două cutii de conserve, goale, mucegăite, fără etichete. În rest, nimic, nici urmă de tuiuri tătărăşti, coifuri sau armuri medievale. S-a întors la grup, dezamăgit. — Ce ai găsit? — Nimic. Să mergem! Un felinar se stinsese demult, după el o lumînare. Celălalt felinar abia mai pîlpîia. Deodată coridorul s-a înfundat brusc. Erau într-un fel de încăpere mai mărişoară, perfect rotundă, care nu avea altă ieşire decît gangul pe care veniseră. Dudi a tuşit aproape sufocat. Nas-în-vînt a îndrăznit să şoptească: — Nu prea e aer... Poate ar fi mai bine să ne în­toarcem... Dar Adrian, ca orice şef, avînd o cultură vastă — citise nu ştiu cîte cărţi cu peşteri şi tunele ale pira­ţilor, haiducilor, „Contele de Monte-Cristo”, „Ultimul mohican” — a poruncit: — Pipăiţi pereţii! Trebuie să existe un mecanism care să deschidă uşa secreta. Dintr-o dată şi-au amintit cu toţii de basmele Şeherazadei, de filme, de cărţile de aventuri citite pe ascuns. Nas-în-vînt obişnuia să pună în manualul de limba franceză romanul pe care nu-l putea lăsa din mînă; Fane se băga sub plapumă şi, la lumina lanternei, parcurgea grăbit filă după fila, sorbind pal­pitantele întîmplări ale lui Winnetou; Taciturna as­cundea ochelarii bunicii şi, pînă cînd să şi-i găsească, fata „învăţa” de zor ce făcuse „Regina Margot” la vremea ei... În sfîrşit, fiecare avea o metodă. De aceea nimeni nu s-a mirat auzind porunca lui Adrian. Ime­diat, în pereţi, au început bocăniturile. Au luat piatră cu piatră, lespede cu lespede, dar uşa tainică nu şi-a trădat existenţa... S-au adunat în mijlocul încăperii. Stăteau pe vine, ca indienii la sfat. Obosiseră, dar ardeau de curiozitate. Şi se închipuiau cu adevărat indieni. Marea căpetenie „Pană de arici” a oftat plin de amărăciune: — N-o găsirăm!... Una dintre „amazoane” şi-a lăsat capul în piept: — Poate nici nu există... Dar „împăratul Adrian” a contrazis-o: — Simţi că e un curent de aer? — Da. — Atunci înseamnă că există o uşă, sau o deschi­zătură pentru ventilaţie. Nu puteau trăi ca şobolanii. — Bine, bine, dar unde e? — Mai stăm puţin, şi o luăm de la capăt. A oftat fiecare în felul lui, şi aşa au făcut. Însă tot degeaba. Pînă cînd Dudi-aghiotantul, care se învîrtea mereu în faţa a două pietre mari, fără a îndrăzni să se apropie prea mult de ele, a strigat, la fel cum făcuse Petre mai înainte: — Cad! S-au bulucit într-acolo. Din nebăgare de seamă, împiedicîndu-se, Dudi a apăsat o lespede, şi aceasta s-a dat în lături. Un val de aer proaspăt a năvălit în încăperea în care se aflau. — Colosal! — Fantastic! — Miraculos! — Staţi! a strigat Şeful. Atenţie mărită!... Să nu fie capcane... Pe aici pot fi o mulţime de „chestii”... Au păşit în noul coridor care semăna leit cu primul, doar că aici era mai mult aer, dar „chestiile” la care se aştepta Adrian nu se iveau de nicăieri. La un moment dat, însă — probabil fiindcă cineva călcase sau atinsese din neatenţie vreun mecanism secret — în faţa lui Adrian a coborît cu o viteză uimitoare un grătar de fier care le-a blocat înaintarea. Apariţia grătarului ca şi zgomotul produs de acesta i-a încremenit. Şi graiul parcă le pierise. Dudi îl ţinea de brăcinar pe Paul, iar Sanda rămăsese cu gura căscată şi ochii holbaţi la drugii aceia ruginiţi care apăruseră ca din pămînt înaintea lor. Au trecut minute lungi, fără să îndrăznească vre­unul să vorbească. Într-un tîrziu, tot Dudi, căruia îi trecuse spaima, a întrebat: — Nu mai mergem? Atunci de-abia s-au dezmeticit cu toţii. Atîta s-au sucit, atîta s-au învîrtit, pînă cînd Paul, care se va dovedi şi mai tîrziu un adevărat viteaz, a dat peste un mîner ascuns într-o cutie metalică, bine camuflată în stîncă. Mînerul acela declanşa mecanismul grătaru­lui, făcîndu-l să urce şi să coboare. Cum călcai pe el, cum se ridicau sau se lăsau gratiile. — Aţi văzut c-am avut dreptate? s-a fălit Adrian. Am spus eu că pe aici sînt curse. Acum trebuie să înaintăm cu şi mai mare băgare de seamă. După un timp, gangul s-a lărgit, era mai puţin distrus. Lanterna băiatului cu pantaloni lungi descria cercuri mari pe pereţi, studiind fiecare crăpătură. Nici umezeala nu ajunsese pînă aici. Aerul era plăcut, rece, dar uscat. Dintr-o dată lanterna n-a mai întîlnit nici un obstacol, şi lumina ei s-a prelungit într-un hău negru. — Ce peşteră mare! Razele lanternei scormoneau pietrişul aşternut la picioarele lor. — Adrian, uite!... În glasul Taciturnei ceilalţi au ghicit o îngrijorare care le-a născut fiori în şira spinării. — Ce-i? — Uite!... Un schelet!... — „Casa morţilor”! — Începe să-mi fie frică! — Nu vă speriaţi!... Sînt numai oase! — Şi mucuri de ţigări!... — Da, şi mucuri de ţigări, concluziona Şeful. Pe aici umblă oameni!...

CAPITOLUL I În care aflăm de unde are voievodul Dragoș din Maramureș un prea frumos inel de aur cu piatră de smaragd, ce oglindește parcă tot verdele pădurilor, și mai cunoaștem și o mică taină de dragoste Ospățul era în toi. Mesenii se aflau după sorbirea multor cupe de vin chihlimbariu, când limba se dezleagă, firea se înveselește și voia bună pune stăpânire pretutindenea. Măcar că vremea era către sfârșitul primăverii, nopțile maramureșene se lăsau cu răcoare, și boierul Lațcu ținuse să-și sărbătorească a cincizecea zi de naștere în sala cea mare de stejar a uriașei sale case, ce putea cuprinde peste o sută de oameni. Bucuria boierului era că de astă dată masa lui fusese cinstită de către voievodul Dragoș al Maramureșului, care venise să ia parte la petrecere cu toată curtea lui de la Cuha. Aci, la mare preț, se afla carnea de căpriori, mistreți, iepuri și fazani. Sala avea o intrare largă, cu uși de tisă, înnegrite cu fum și bătute în fier, și două ieșiri în părți. În fund, peretele era întreg. Acolo, boierul Lațcu îl poftise pe voievodul Dragoș să se așeze, iar el pornise către celălalt capăt. Dar Dragoș îl chemase înapoi și-i spusese, zâmbind, cu prietenie: — Locul de cinste nu poate fi decât la unul din capetele mesei. Se cuvine, dar, a-l împărți împreună! Rogu-te, deci, a sta în dreapta mea… Și dă poruncă să se înceapă ospățul! Lațcu își plecă fruntea în semn de încuviințare. Dragoș ridică de pe masă cupa ce-i fusese umplută cu vin și grăi: — Doresc să închin această cea dintâi cupă în sănătatea domniei tale, boier Lațcule, preaiubitul meu prieten și drag mie ca un frate bun și credincios. Să trăiești sănătos încă pe atât… și să te sărbătorim toți cei de la această cinstită masă, când vei împlini veacul. De asemenea, îi urez multă sănătate și ales noroc preafrumoasei domniei tale fiice Dana, precum și un soț vrednic de ea, și îmi arăt aci dorința de a-mi fi cât mai curând cinstită fină de cununie! Urale puternice se ridicară în aer și toți mesenii își ciocniră cupele cu bucurie. Dana, fiica boierului Lațcu, era vestită pentru frumusețea, bunătatea și hărnicia ei nu numai în ținutul Maramureșului, ci în tot Ardealul și în Țara Ungurească. Răspunse Lațcu, îmbujorat de plăcere: — Am să-i spun, măria ta, și are să fie aceasta cea mai mare bucurie a ei. Și eu îți aduc marea mea mulțămită pentru aleasa cinste ce o arăți casei mele. Bine știi atât măria ta, cât și prietenii și oaspeții noștri, că alt bun pe lume eu nu am decât pe această copilă, care n-a avut parte de mamă, din clipa în care s-a născut chiar. Să-i dea Dumnezeu norocul ce i-l dorim cu toți. La aceste vorbe, unul dintre oaspeții ce se afla la marginea mesei dinspre intrare tresări dureros și dădu repede peste cap cupa ce abia îi fusese umplută, de parcă ar fi voit să se amețească mai repede, ca să-și uite gândurile ce-l frământau. Era un bărbat tânăr, subțire, dar bine făcut la trup, cu părul castaniu și ochii căprui. Purta straie verzi de vânător, încinse cu un cordon lat de piele neagră, bătut în nasturi de argint; și avea în stânga un junghi cu mâner de corn de cerb și teacă de piele scorțoasă. — Ce e, Radule, cu tine, ce te-a neliniștit? îl auzi acesta pe tovarășul său de masă din stânga. Tânărul vânător se uită la el, zâmbi îndurerat și nu-i răspunse. Apoi își îndreptă privirea spre capul mesei, unde voievodul Dragoș vorbea cu boierul Lațcu. Semănau într-atât acești doi bărbați, de ai fi spus că sunt frați gemeni. Aceeași statură înaltă, aceeași privire semeață, plină de îndrăzneală, același păr negru, desfăcut în cărare la mijloc și revărsat în plete pe umerii lor lați. O singură deosebire, la înfățișare: Dragoș își rădea barba și purta mustăți lungi și întoarse în sus, iar boierul Lațcu purta barbă mare, bogată. Și o singură deosebire la firea acestor doi bărbați: Dragoș era de o mare bunătate, pe când boierul Lațcu era aspru, neîndurat. Și Radu Bradu îi iubea pe amândoi deopotrivă, cu toate că Lațcu, căpetenia sa de oaste, îl înfruntase cu răutate în multe împrejurări și se purta cu el după cum îi veneau toanele. — Pe Dragoș-Vodă – oftă Radu – îl iubesc din suflet ca pe domnul meu… pentru neasemuita lui vitejie și bunătate; iar pe boierul Lațcu îl iubesc fără de voia mea… numai pentru că e tatăl Danei. • Boierul Lațcu se înveselise la această îmbelșugată masă, cum demult nu mai fusese. Și privind la mâna stângă a lui Dragoș-Vodă nu se mai sătura uitându-se la inelul ce-l purta acesta pe degetul mijlociu: un inel lat de aur, cu o gheară, în care era prins un smaragd mare cât un ou de vrabie. Dragoș-Vodă îi prinse privirea și îi făcu întrebare cu ochii, la care Lațcu îndrăzni a spune: — Slăvite doamne, de când te cunosc, te știu cu acest frumos și neprețuit inel pe deget. De multe ori m-am gândit, dar n-am cutezat a te întreba care-i povestea lui, că astfel de lucruri la oamenii noștri n-am văzut și nici chiar maiestatea sa Ludovic al Ungariei nu are asemenea sculă de preț. S-ar părea că tot verdele codrilor noștri se oglindește-n această minunată piatră! — O, prietene Lațcule, nici nu poate avea nimeni – răspunse Dragoș, întrucât acest odor de pe degetul meu a fost al unui mare împărat și e vechi de peste un veac și jumătate. La auzul unor asemenea vorbe, o tăcere adâncă se așternu în încăpere. Dragoș continuă: — El a fost al lui Ioniță Assan, țarul românilor și al bulgarilor, și i-a fost dăruit de Papa Inochentie al treilea, împreună cu schiptrul și coroana de împărat. Și după împăratul Ioniță l-au purtat toți urmașii săi, până a ajuns la bunica mea, fiica lui Căliman al doilea, cel din urmă împărat din neamul Asăneștilor. Bunica i-a dăruit inelul singurului ei vlăstar, Bogdan, tatăl meu, care, la rândul său, mi l-a lăsat mie când am împlinit douăzeci și unu de ani! — Întru mulți și mulți ani să trăiești și să-l porți, măria ta! izbucniră mesenii, ridicându-se în picioare și ciocnindu-și cupele cu veselie. • Petrecerea se spărsese despre ziuă și oaspeții porniseră către casele lor veseli, zgomotoși și cam pe două cărări. La casa boierului Lațcu rămăseseră numai oamenii săi de curte și slujitorii. Cocoșii cântau pe întrecute, vestind revărsatul zorilor, și o geană de lumină se arătă subțire, strecurându-se printre brazii înalți și negri-verzui ce străjuiau curtea. În pridvorul casei mai stăruiau încă două umbre, care parcă nu avuseseră vreme să isprăvească o vorbă începută. — Niciodată nu l-am văzut pe boierul Lațcu atât de vesel ca în noaptea asta! spuse Costea lui Radu. Tânărul vânător răspunse oftând din adânc: — Am băgat și eu de seamă! Să fie oare că voievodul Dragoș a luat parte la petrecerea lui? — Și asta, dar bănuiesc că bucuria cea mai mare a lui Lațcu e făgăduiala lui Dragoș că-i va cununa fata. La auzul acestor vorbe, Radu tresări dureros și tremur de neliniște îl cuprinse. — Dar ce-i eu tine? se mira Costea. Tremuri? — Mă cam luă cu frig. Așa-s diminețile de mai, răcoroase!

MOTTO: «În timpul regelui Franciei, Philippe de Valois, strămoșul poetului francez Ronsar (banul Mărăcine) s-a dus din România la Paris, ca s-ajute regelui în lupta sa cu englezii. Remâind apoi în Francia și rudindu-se cu cele mai nobile familii, el și-a schimbat numele de Mărăcină, în Ronsar, de la cuvântul francez „ronce”, care însemnează „mărăcine”.»   (Vasile Alecsandri – „Banul Mărăcină”) • PROLOG În care ni se arată că nu întotdeauna începutul se potrivește cu sfârșitul și că bunăcuviința și dreapta judecată fac mai mult decât îngâmfarea și obrăznicia.   În noaptea aceea de octombrie a anului 1330, orașul Curtea de Argeș, cetatea de scaun a Țării Românești, se pregătea de odihnă sub un vânt subțire, care abătuse asupra locurilor o ploicică măruntă și deasă. Frig nu era, căci toamna nu-și arătase încă puterea în acel an, dar călărețul, care gonea cu sârg spre palatul domnesc, părea înfrigurat și își strângea mereu bunda de postav albastru la piept. Calul mărunt, dar bine legat și puternic, era istovit de goană. Din când în când, își scutura botul plin de spumă și necheza, întrebându-și parcă stăpânul dacă fuga aceasta va mai ține mult. În sfârșit, în fața lor se înălță deodată, ca o nălucă neașteptată, zidirea măreață a palatului. Călărețul își struni brusc calul, de-i lăsă zăbala sânge în spuma deasă, și-i înfipse pintenii înstelați în burta înfierbântată, pe care șiroia nădușeala. Telegarul se ridică nărăvaș pe picioarele dinapoi și necheză o dată, de răsunară împrejurimile. Cu toate că ferestrele palatului erau luminate la catul de sus, poarta nu se vedea de întunericul des ce se lăsase. Dar călărețul sări jos din scări drept în fața porții. Ochii lui ageri o zăriseră la lumina unui fulger scurt. Cu frâul calului în mâna stângă, pipăise cu dreapta ciocănașul de aramă și acum bătea de mama focului în poartă, de ai fi zis că toacă la trei mănăstiri deodată. De partea cealaltă, în dreptul intrării, se simți mișcare și se auzi vorbă mormăită de mai multe glasuri. Apoi unul se înălță răgușit: — Cine e? Și graiul tineresc al călărețului răsună limpede în noapte: — Trimis al banului Radu Mărăcine de la Severin. Glasul dindărătul porții îi răspunse neprietenos, deschizând totuși poarta: — Da’… măria-sa banul nu poți să spui? — Iată că nu-mi stă în obicei să-i spun lui taică-meu măria-sa. Da’ deschide-mi, rogu-te, mai degrabă, că-i foc la Severin! Poarta scârțâi îndelung, spunând parcă bună seara noului venit. Acesta rosti scurt: — Du-mă la măria-sa vodă Basarab! — He-hei, bănișorul Vlad Mărăcine! se bucură cu mirare straja. Să nu te mai cunosc! Măi, Predo, du-te cu jupânul la măria-sa! Vlad Mărăcine porni în rând cu călăuza și în câteva clipe se afla în fața stăpânitorului Țării Românești. Era acesta un bărbat înalt, voinic, cu umerii din cale-afară de lați, cu un cap puternic și mândru, cu privirea pătrunzătoare și ageră ca de vultur. Pletele cărunte și scurte nu-i atingeau umerii. Barba și mustățile, iarăși cărunte și mătăsoase. Era îmbrăcat cu o tunică de catifea verde cum e coaja nucii de toamna. În picioare avea cizme scurte, roșii, de iuft, căptușite cu blăniță de sobol răsfrântă peste margini. Vlad Mărăcine nu putu să vadă mai mult dintr-o privire. Strigă: — Să trăiești, măria-ta! Și abia avu vreme să se arunce în genunchi, ca să prindă dreapta încărcată de inele grele de aur bătut cu nestemate, pe care i-o întinsese voievodul, și o sărută cu evlavia cuvenită părintelui Țării Românești. — Ești leoarcă, bănișorule Vlade! După semne, veste rea! — Foc la Severin, măria-ta! — Ce fel de foc, jupâne Vlade? — Și pârjol de flăcări, mărite stăpâne, și de sabie. Regele Carol Robert Napolitanul a cotropit Severinul cu oastea ungurească, în frunte cu alde Danciu, Dionisie și alți boieri vicleni fugiți de la mila măriei tale la curtea lui. — Aha, făcu vodă Basarab, micșorându-și ochii și scrutând spre fereastra în care bătea ploaia, de parcă ar fi întrezărit într-acolo un mijloc de a-i veni de hac vrăjmașului. Aha, repetă el. Apoi, îi repezi lui Vlad o întrebare scurtă: Taică-tău? — E-n drum spre măria-ta cu știri de taină, aflate prin iscoadele noastre. Trebuie să pice și el, merge mai încet. Dar eu n-am mai avut răbdare… și… — Bine ai făcut. Nici nu m-așteptam la altceva de la tine. Ți-ai fi dezmințit neamul. Așa-s toți ai noștri: plini de neastâmpăr și vitejie. Apoi zâmbind cu tristețe: Mi-e teamă, Vlade, că a venit prea năpristan vremea să-ți arăți această cea mai de preț însușire a Basarabilor! — Măria-ta, doară merg pe douăzeci de ani. — Dacă-i așa, precum spui și dorești, să și începem dară chiar din noaptea asta. Ești obosit tare? — Am făcut și popas, măria-ta. Eu nu, calul meu însă… — Iei altul, îți mai iei și doi oșteni de nădejde… și prea mare lucru n-ai de făcut: dai un ocol cetății pe dinlăuntru, te oprești la boierii din sfat fără vâlvă și glas mare… și-i poftești deîndată la curte. Deîndată, ne-am înțeles? — Acu’ în tăria nopții, măria-ta?! se miră tânărul. Să nu le fie cu supărare! — Tu n-ai venit la mine în tăria nopții? M-am supărat cumva? — Măria-ta ești părintele țarii! — Și ei sunt fiii mei și va să mă asculte dar. Parcă ai spus, Vlade, că e foc la Severin! Focul nu cată de-i zi sau noapte, ci mistuie! Hai! Și nu mă face să mă îndoiesc dacă ți-a sosit vremea au ba! — Alerg, măria-ta! • Când intră banul Radu Mărăcine în cămara de odihnă a domnului îl găsi pe Basarab vodă adâncit în gânduri. — Te așteptam, cinstite bane și iubite vere, îi grăi vodă, fără să ridice capul. Stai pe această laviță și spune-mi mai multe decât mi-a spus fiul domniei-tale, Vlad. — Măria-ta, Napolitanul e în drum spre Curtea de Argeș cu oștire mare, având drept călăuze și sfetnici în de-aproape pe boierii noștri fugiți: Danciu al lui Vladislav și Dionisie al lui Nicolae. Acum nu mai e decât unul, că pe Dionisie l-a și lăsat ban la Severin. — Nu te mâhni, că nu va ține mult și te vei întoarce. — Știu, măria-ta, și nu de asta mi-e sufletul cătrănit, dar e jale și pârjol în toată Țara Oltului. Că oamenii, după porunca dintotdeauna a măriei-tale și după obiceiul pământului, au făcut pustiul înaintea vrăjmașilor. Așa că-s turbați că n-au hrana la care se așteptau. — Prea bine, bane! Apoi? — Acu’, după ce au luat Banatul de Severin, ar vrea Carol Robert să-l pună în locul măriei-tale pe Toma, voievodul Ardealului, care-l însoțește. E foc făcut regele că n-ai voit să-i mai plătești tribut! Basarab vodă dădu din cap cu tristețe și spuse oftând: — Știam, bane, că Toma și Dionisie îi sunt sfetnici. A uitat Napolitanul de vremea când îl trimitea pe magistrul Martin la mine cu solii de-mi cerea să-l ajut cu aur și câte altele. A uitat și că papa Ioan al XX-lea nu mai găsea cuvinte de laudă pentru mine! — Nouăzeci și nouă de binefaceri lesne se uită, măria-ta, iar răul de o singură dată nicicând! răspunse banul Radu Mărăcine cu mâhnire. Și-acu’, luminate stăpâne? întrebă el. — Mai adastă puțin, bane! Am trimis după boierii din sfat. În noaptea asta vom hotărî ce avem de făcut. Și vom căta să fie cât mai bine pentru țară. • Oastea regelui Carol Robert al Ungariei înainta cu greu spre cetatea de scaun, Curtea de Argeș. Totul în calea vrăjmașului era pustiit, și vestita bogăție a toamnei din Țara Românească nu se vedea nicăieri. Vița de vie nu-și păstrase decât frunza și cârceii, rodul ei pierise ca prin farmec peste noapte. Iar perii, merii, prunii și gutuii nu-și arătau străinilor porniți pe jaf decât crăcile goale. Prin nuci abia dacă mai zăreai ici-colo, uitată, câte o nucă verde cu coaja plesnită și cu o cioară lângă ea, gata s-o-nhațe și pe aceasta. Grădinile de zarzavat erau părăginite cu totul. Vitele și păsările parcă fuseseră stinse de o molima grozavă. Și în toate ținuturile nu întâlneai țipenie de om. Doar câte un câine bătrân și rătăcit, care nu-și putuse urma stăpânul. Foamea cea mare începuse să se facă simțită, căci merindele luate de către vrăjmași din țara lor începuseră să scadă. Dacă la început avuseseră de-ale mâncării ca să se îndestuleze, acum nici fir de făină, cât să ciugulească o vrăbiuță, nu se mai zărea. Regele Carol Robert își îmbărbăta oștenii, spunându-le că în curând vor fi la Cetatea de Argeș, unde vor găsi de toate din belșug, fără să mai pună la socoteală prăzile bogate ce le vor lua de acolo. Dar iată că la începutul lui noiembrie, pe când oastea ungurească tăbărâse într-o vale de pe cursul Argeșului și se odihnea, îndestulându-se cu apă, buciumașii vestiră soli. Și de-ndată fură aduși în fața maiestății sale trei oșteni români, solii lui Basarab vodă al Țării Românești, boierii Mărăcine, Pârvu și Vancea. Aceștia făcură plecăciunea cuvenită în fața regelui Carol Robert, apoi Radu Mărăcine grăi cu fruntea sus: — Maiestate, am fost trimiși de preacinstitul și luminatul gospodar al Țării Românești, măria-sa Basarab vodă, cu solie de pace. — Ce spun, boier Danciule, bărboșii ăștia? întrebă regele cu dispreț pe boierul român trădător, care-l însoțea drept sfetnic și călăuză. — Că Basarab vodă cere pace, maiestate! — Ha, ha, ha, râse Carol Robert, mă așteptam la asta. Și în ce fel? Atunci banul Mărăcine grăi: — Măritul Basarab vodă prea bine știe că un război crâncen mai rău ne va păgubi țara decât dacă vom da de bunăvoie pentru păstrarea păcii. Vă lasă deci Banatul Severinului, vă plătește tributul cuvenit; apoi vă mai dă, drept despăgubire, șapte mii de mărci de argint și, peste acestea, unul din fiii măriei-sale va sta, drept mărturie de credință, la curtea maiestății voastre pe socoteala domnului nostru. — Atât? Numai atât? se încruntă, rânjind batjocoritor, după cum îi era obiceiul, regele. — Ba nu a spus numai atât măritul Basarab vodă! — Dar ce-a mai spus? — A mai spus că de cădeți la pace, un pas să nu mai mergeți înainte, ci să faceți calea-ntoarsă tot pe unde ați venit până aci. Și de veți face altfel cumva, nu veți putea înlătura cu niciun chip primejdia ce vă paște. Așa să știți! — Obrăznicie și îngâmfare valahă! se semeți Carol Robert, strâmbându-și buzele într-un rânjet înfiorător. Îmi cere pace pentru că-i e frică de puterea mea! — Lui Basarab vodă nu i-a fost frică de nimeni niciodată, și cu atât mai puțin de maiestatea voastră, răspunse banul Mărăcine, cu greu stăpânindu-și mânia ce-l cuprinsese și gata să-și tragă spada din teacă. Și atunci regele Carol Robert al Ungariei rosti cuvinte, ce cu greu le venea solilor să creadă că ies din gura unui stăpânitor de popoare: — Spuneți-i lui Basarab că nu primesc nimic din toate acestea, că el e păstorul oilor mele și că am să-l scot de barbă din bârlogul unde s-a ascuns! La un semn al banului Mărăcine, ceilalți doi boieri se aruncară deodată pe cai. Iar banul strigă înainte de a porni: — Te așteptăm la bârlog, maiestate, dar teamă mi-e, când o mormăi numai o dată ursul cel bătrân, c-o să-ți uzi straiele de spaimă! Și cei trei boieri valahi se repeziră printre oștenii uimiți, ca duși de tăria unei furtuni prietene, înainte de a avea timp Danciu să-i tălmăcească regelui cam ce vorbe îndrăznise boierul cel bărbos să-i arunce. Când Napolitanul înțelese bătaia de joc a solului, era prea târziu. Cei trei călăreți se mistuiseră în desișul de nepătruns al codrului. • Și în noaptea aceea chiar începură să licărească pe dealuri flăcări roșii-albastre, ce parcă se înălțau și scădeau ca niște limbi uriașe ale unor balauri din povești. Se dădea sfară în țară de primejdie. Seul aprins sfârâia înălțându-se în văzduh în trâmbe alburii de fum, umplând văile și dealurile, munții și câmpiile de un miros pătrunzător și înecăcios. Focurile parcă se aprindeau unul de la altul și, în aceeași noapte, dacă cineva ar fi putut privi din înălțimea cerului Țara Românească ar fi zis că bolta înstelată se oglindește într-un lac uriaș. Și de a doua zi chiar drumurile ce duceau spre Curtea de Argeș începură să geamă de mulțime de care cu merinde, călăreți și pedestrași ce se grăbeau să ajungă la cetatea de scaun a țării. Toți răspundeau cu dragoste și fără codire la chemarea lui Basarab vodă, pe care îl iubeau ca pe un adevărat și bun părinte. Căci și domnul, care se sprijinea pe norodul cinstit, îi înlăturase pe boierii fățarnici și vânzători și își alesese alții dintre vitejii ce-l ajutaseră în războaiele purtate cu destoinicie fără seamăn împotriva vrăjmașilor cotropitori ai țării. • Începutul lui noiembrie l-a găsit pe regele Carol Robert Napolitanul și pe ostașii săi încovoiați de o foame năprasnică, dând târcoale cetății de Argeș, fără să poată cu niciun chip pătrunde într-însa. De Basarab vodă și ai săi nici pomeneală, nicăieri. Parcă intraseră în pământ cu toții. Și dacă frunzele copacilor din munți n-ar fi tremurat, foșnind ușor la suflarea vântului de toamnă, ai fi zis că locurile sunt lovite de moarte de-a binelea. În dimineața zilei de joi, 8 noiembrie, al lui 1330, semețul rege, înfigându-și cu furie unghiile în palme și scrâșnindu-și dinții de să-i sfarme, își chemă sfetnicii: Toma voievodul Ardealului, care se și văzuse domnul Țării Românești, pe Danciu, boierul fugar și vânzător, pe magistrul Martin, omul său de încredere, precum și pe bătrânul magistru Andrei, purtătorul marii pecetii a maiestății-sale, și le grăi: — Nevrednicul Basarab e de negăsit. Ca un lotru fricos se ascunde dinaintea noastră împreună cu ai lui. S-ar putea ca vremea rea să ne prindă în țară străină. Lipsa de hrană ne chinuie pe toți și ne sleiește puterile din zi în zi mai mult. Socot că a sosit timpul să părăsim aceste locuri blestemate. Bucuroși, sfetnicii mormăiră: — Cu adâncă înțelepciune ați socotit, maiestatea voastră! Grăbit ca niciodată, Carol Robert aruncă întrebarea, pe care demult o frământa: — De aci, de la Curtea de Argeș, ce drum e mai aproape de noi prin munți? Domnia-ta, boier Danciule, trebuie să știi! Danciu rămase câteva clipe pe gânduri, spre a cumpăni bine răspunsul cuvenit și grăi rar: — Mărite stăpâne, eu drumul peste munți nu-l știu, bănuiesc însă că trebuie, de bună seamă, să fie o trecătoare către izvorul Argeșului; doar păstorii vin dinspre munți și se duc în Ardeal mereu singuri, sau cu oile. Și nici nu apucase Danciu să sfârșească bine vorba, că dinspre lunca Argeșului se auziră icnete de plâns și în fața oștirii se iviră doi flăcăi cu sarici mițoase pe ei, căciuli brumării și opinci. Pe față le curgeau șiroaie de lacrimi de-ți făceau mai mare mila. — Primii oameni din țară pe care-i văd după atâta vreme! se miră Carol Robert. Cheamă-i, te rog, încoace, boier Danciule, și fă-le întrebare! Ce e cu ei? — Hei, flăcăiași, ce-i cu voi? le strigă boierul Danciu. Flăcăii tresăriră, priviră speriați la această mulțime nemăsurată de oșteni și se opriră, ștergându-și lacrimile. — Ne ducem la vale să ne cătăm stăpân, că nu mai avem nimic! abia slomni unul. — Cum așa, nu mai aveți nimic? Ce vrea să ascundă această vorbă. — Iacă bine, măria-ta, răspunse celălalt flăcău. Dacă ne-a luat tot, se cheamă că nu mai avem nimic! — Vorbește lămurit, măi băiete, cine și ce v-a luat?! — Am avut și noi, măria-voastră, o turmă de mioare, rămasă de la tata, Dumnezeu să-l ierte, c-a murit astă-vară în bătălia cu sârbii de la Velbujd. — Ei și? — Și ne-a luat toate oițele, ba și măgarul, și câinii, măria-voastră! Și aici flăcăul izbucni într-un plâns amarnic, de nestăpânit. Ni le-a luat Basarab vodă, nu l-ar mai răbda Dumnezeu și Maica Domnului! Văzându-l nerăbdător pe rege să afle ce vorbește cu cei doi flăcăi, Danciu îi tălmăci spusele acestora, iar Carol Robert grăi repezit: — Întreabă-i dacă știu cumva să ne scoată mai repede în Ardeal. Dar la întrebarea lui Danciu, păstorașii ridicară din umeri că nu știu. — Cum se poate? se oțărî boierul român. Voi, care umblați cu oile pe toate coclaurile? De ce mințiți? Și, mâniat peste fire, Danciu trase spada, îndreptându-și calul spre ei. — Știm măria-ta, știm! scânci unul, dar n-avem vreme să v-arătăm, că trebuie să mergem de vale după stăpân. — Măria-ta, îndrăzni celălalt flăcău, dacă v-arătăm drumul ne luați și pe noi în Ardeal, că ne-am săturat de Țara Românească ca de mere pădurețe? Danciu îi tălmaci regelui ce vorbise cu păstorii și Carol Robert încuviință: — Cu atât mai bine! Asta e o dovadă că au să ne ducă pe un drum bun, care să le fie și lor ușor. Și, dacă vor să vină cu noi de bunăvoie, înseamnă că n-au de gând să ne înșele. Înainte deci după cei doi păstori! Fără voia lor îi avem în ochi tot timpul. Dați poruncă de plecare! Și flăcăiașii făcură calea-ntoarsă, începând urcușul cu boierul Danciu și încă vreo trei călăreți după ei. Iar oastea ungurească, oameni și cai, începură să se miște după șerpuirile drumului de munte, întocmai unui balaur uriaș, ce nu-și găsește astâmpărul, părăsind Curtea de Argeș și strecurându-se în adâncimea înnegurată a codrului. • În vremea aceasta, Basarab vodă se pregătea să-și primească vrăjmașii așa cum se cuvenea unei oștiri atât de mari, având în fruntea ei pe faimosul rege Carol Robert, pe Toma, voievodul Ardealului, și pe atâția nobili și clerici de frunte ai Ungariei. Drumul, prin care aceștia trebuiau să treacă din Țara Românească în Ardeal, era unul singur, la Posada, și acesta îngust, cum cu greu se poate închipui. Era o adevărată strâmtoare, mărginită de stânci înalte și prăpăstioase, cu neputință a fi urcate de cineva. Aici se afla Basarab vodă cu oștenii săi încă din zorii zilei de miercuri, 6 noiembrie, 1330. Ai fi zis că e o mulțime nenumărată de zidari, dulgheri și arhitecți, care lucrează cu sârg și neostoită râvnă la ridicarea unei mărețe cetăți. Dar toți oștenii lucrau aici după porunca celui mai mare și mai destoinic lucrător dintre ei: Basarab vodă, laolaltă cu boierii cei mari, în frunte cu banul Radu Mărăcine și cot la cot cu oștenii de gloată. Iar glasul voievodului se auzea răspicat și puternic, cald și armonios, ca sunetul unui clopot viu, plin de prietenie și îndemn: — Aci, feții mei, săpați șanțul mai adânc și acoperiți-l cu crengi și frunze cu dibăcie! Dincoace prăvăliți stânci și pietroaie! Să mai strâmtăm puțin locul, că se pare că-i cam lărguț. Așa! Voi, cei de pe creste, mânați ferăstraiele mai repede oleacă. Să fiți cu băgare de seamă să nu tăiați copacul de tot. Să se țină numai în coajă. Și acum, câțiva dintre voi, mai tineri și mai ageri, tu, Neculăiță, și tu, bănișorule Vlad, haideți cu mine în susul muntelui, de-a lungul trecătorii, ca să meșterim ceva și la ieșirea din strâmtoare înspre Ardeal. Că de va izbuti să se strecoare vreunul pe acolo, va să-mi rad barba, ca să nu aibă de ce mă scoate regele Carol Robert din bârlogul meu, precum în gura mare s-a lăudat! Un hohot de râs se auzi din partea oștenilor porniți după vodă, care suia mai abitir ca un flăcău de douăzeci și cinci de ani. • Seara se lăsase parcă mai grăbită de cum se așteptau românii. Frigul începuse să se facă simțit acum, noaptea. La adăpostul câtorva focuri mici, potolite și aprinse în dosul stâncilor, ca să fie ferite vederii oricui, stăteau oștenii de taină, depănându-și amintiri și povestind întâmplări de demult. Pe două buturugi proaspăt retezate ședeau, înconjurați de boierii și de oștenii rezemați în spade, Basarab vodă și banul Mărăcine, cel mai mare boier în rang după domn, el însuși stăpânind, ca și un voievod, întreg ținutul Olteniei. Ultimul își continuă rugămintea către vodă, care părea cam îndărătnic: — Măria-ta, nu-l poți lipsi pe fiul meu Vlad de această mare cinste. L-ai văzut ce poate și că-i tare de vână. Chiar măria-ta i-ai spus că te-a ajutat la întărituri ca nimeni altul. Aci se auzi și glasul lui Nicolae-Alexandru vodă, fiul lui Basarab: — Măria-ta și preaiubitul meu părinte, cer iertare și îngăduință că mă rog și eu pentru vărul Vlad. Aceasta ar fi cea dintâi a sa luptă. Va fi o luptă mare. De ce să nu-și lege și el numele de ea? Atunci se așternu o liniște neașteptată. Nu se mai auzeau decât freamătul frunzelor, cântecul pătrunzător al păsărilor de noapte ale codrului și răsuflarea șuierată a oștenilor. Bine știa toată suflarea românească despre vodă Basarab că mai mult ca orice pe lume ținea la acest fiu al său, Nicolae-Alexandru, care-i semăna întrutotul, și mai vârtos la vitejie. Și cum vodă mai stătea în cumpănă parcă, Nicolae-Alexandru rosti mai departe: — Vom veghea asupra lui și-l vom ocroti ca pe un frate. Iată, printre noi se află și bunul său frate de lapte Răduțu și vestitul pentru marea sa putere, cum alta nu se mai știe, neică Miroslav, zis și Măciucă, preacredinciosul slujitor și prieten al Mărăcinilor. Și apoi, dacă noi, toți feciorii măriei-tale, luăm parte la luptă, el de ce n-ar lua? — Vezi că mi se pare prea crud pentru această grea încercare, Alexandre! — Cu doi-trei ani mai mic decât noi, măria-ta! Nu vezi că i-a mijit și mustața? Aci vodă, neputându-și stăpâni râsul, spuse: — Dar oare cu mustața se va bate el, Alexandre? Dacă-l luați sub ocrotirea voastră precum ai spus, fie! încuviință domnul. Și atunci, pentru întâia dată, boierii țării și oștenii văzură ce nu mai văzuseră nicicând până atunci: amândouă mâinile lui vodă sărutate în aceeași clipită de către cei doi tineri căzuți în genunchi în fața măriei-sale. Cu sufletul înfiorat de o dulce bucurie, Basarab vodă își cuprinse oștenii într-o privire de părintească dragoste și le grăi molcom: — Iubiții mei oșteni, fiți gata! Dușmanul se va arăta în curând. El ne-a cătat pe noi și ne-a încălcat moșia cu mare zgomot și sodom de oaste. Să-i dăm dară răspunsul ce i se cuvine la o asemenea faptă mârșavă! Noi bine știm cu toții, dragii mei, că strămoșii noștri n-au cătat pricini de ceartă nimănuia niciodată. Și nici n-au încălcat țara nimănui. Întotdeauna ei și-au apărat această țărișoară, întru atâta râvnită, cu aleasă vitejie, dându-și viața pentru ea. Să arătăm încă o dată tuturor, feții mei, că Țara Românească nu poate fi supusă și umilită atâta vreme cât pământul ei blagoslovit va naște fii care s-o apere! Vă doresc izbândă, copiii mei! Un „urrraaaa” izbucni din mii de piepturi cu atâta putere, de clocotiră văile, arătând că vorbele domnului au găsit adânc răsunet în inimile lor viteze. • Pe culmea semeață a stâncilor ce străjuiau strâmtoarea de la Posada ca pe niște metereze, oștenii lui Basarab, plini de nerăbdare și înfrigurați, abia de mai aveau putere să aștepte oastea vrăjmașă ce se mișca cu încetineală de melc. Și iată că dinaintea oștirii lui Carol Robert se înălțară deodată munții, prin care era tăiată strâmtoarea pe unde trebuiau să treacă. — Cum, pe aici? se miră regele, nevenindu-i să creadă. — Pesemne că alt loc mai bun de trecere nu e pe aproape maiestate, răspunse Danciu. Văd că cei doi flăcăi au și apucat-o voinicește printre pereții stâncilor. Să ne grăbim, luminate stăpâne, să nu ne apuce întunericul pe cale, că ne va fi mai greu! — Să mergem dară, că n-avem încotro! încuviință regele. Îndată mulțimea de ostași porni înghesuită, înaintând cu greu, dar cu bucuria că va ajunge, în sfârșit, la limanul dorit. Și, în scurtă vreme, întreaga strâmtoare fu cuprinsă de oșteni. Când se uitau în sus zăreau cerul ca pe o funie lungă și albastră, întocmai unui râu în nemișcare. Dar când oastea ajunse la locul unde se sfârșea strâmtoarea, cei doi flăcăi de călăuză parcă intrară în pământ. Îngroziți, oștenii unguri văzură ridicată înaintea lor o puternică întăritură de stânci și trunchiuri de copaci, peste care cu greu s-ar fi putut cățăra o capră sălbatică, necum un om; iar în dreapta și-n stânga erau strânși de pereții munților drepți sau încovoiați ca burta unei uriașe corăbii, cu neputință de a te urca pe ei. Când cei din urmă vrăjmași pătrunseră în strâmtoare, deodată se iviră, ca din pământ, românii care făcură zid de oameni, de nu mai putea unul măcar să dea înapoi. O spaimă cumplită străbătu în aceeași clipă întreaga oștire. Căutând o scăpare neașteptată, oamenii își ridicară privirile spre cer, dar nu zăriră altceva decât crestele prăpastiei, înțesate de români în cămăși de in sau în sarici mițoase, cu arcurile întinse, gata să le sloboadă. De sus, oamenii din fundul genunii se vedeau ca niște copii. Arcașii stăteau încordați ei înșiși, nu numai arcurile lor, fiecare avându-și ținta lui și așteptând porunca domnului cu abia stăpânită răbdare. Și deodată se auzi un glas gros și puternic, asemenea unui clopot: — Acumaaa… săgetați! Din sute de arcuri țâșniră sute de săgeți, ce se repeziră în vale ca niște lungi rândunici fermecate. Și, în clipa următoare, se auziră vaietele prelungi ale celor răniți. Ca la o poruncă neauzită, arcașii se traseră îndată un pas înapoi, potrivindu-și alte săgeți; iar locul lor îl luară cu o iuțeală nemaipomenită oșteni care se aplecară de șale așteptând. Din nou glasul cel gros se auzi din spatele lor: — Acumaaa… prăvăliți! Și-atunci de pe crestele ascuțite ale Posadei se prăbușiră la vale, asupra celor prinși între pereții stâncilor, bolovani de piatră spartă și trunchiuri de copaci, oare veniră cu un vuiet îngrozitor nemaiauzit până atunci de urechea omenească și care te înfiora până în măduva oaselor. Cei ce lucrau la stânci și copaci se traseră ei de astă dată înapoi, lăsând din nou locul arcașilor, care abătură cu aceeași sete o nouă ploaie de săgeți asupra vrăjmașilor. Era în dimineața zilei de 9 noiembrie a anului de pomină 1330. Oștenii unguri cădeau ca secerați în dreapta și în stânga, morți sau răniți de moarte. Valea vuia de vaietele ce se înălțau către peticul de cer albastru, ce abia se mai zărea, sfârtecat de mulțimea săgeților, care nu conteneau decât ca să facă loc sfărâmăturilor de stâncă și trunchiurilor de copaci. Regele Carol Robert își pierduse cu desăvârșire stăpânirea de sine. Descălecând, abia avu vreme să intre într-o văgăună a muntelui cu câțiva nobili din suita sa. — Ce facem, maiestate? întrebă magistrul Martin. Românii ne prăpădesc! — Am fost luați pe nepregătite. Cine se aștepta la această groaznică întâmpinare? Abia acum îmi dau seama că cei doi păstori au fost iscoadele lui Basarab… și că am fost atrași atât de ușor în această capcană, de unde nu știu cum vom putea ieși. — Dar până atunci, mărite rege? — Să înceapă lupta și ai noștri! Să se ascundă cum pot, pe unde pot și să tragă în sus cu arcurile orbește, care cum va putea. Și apoi om vedea ce-o mai fi! Dar, fără să le fi spus regele lor, ungurii se reculeseră, își căutară locuri de adăpost și, îndreptându-și arcurile spre marginile prăpastiei, dădură drumul la stoluri de săgeți. Neașteptându-se la vreun răspuns din partea vrăjmașilor, căzură și din partea românilor mulți dintre aceia ce tocmai prăvăleau copaci și stânci. Atunci bănișorul Vlad Mărăcine, ce se avântase în luptă cu o nemaipomenită îndrăzneală pentru vârsta lui, strigă: — Toți la pământ! Nu mai trageți decât din dosul stâncilor! Să nu se mai arate nimeni pe creste! Oamenii îl ascultară și săgețile abătute din nou de către unguri asupra crestelor se loviră de piatră sau se înfipseră în copacii ce străjuiau înălțimile. Lupta nu conteni până în amurg. Înserarea aduse puțină liniște în cele două tabere. Cei de jos își strângeau morții și răniții, care-și înăbușeau gemetele de durere, temându-se să nu atragă asupra lor noi primejdii. La mâncare nimeni nu se mai gândea în această nenorocită împrejurare; dar setea începuse să-i chinuie mai cu seamă pe cei răniți. Norocul le surâse acestora, căci în spatele unei stânci, unde s-ar fi așteptat mai puțin, prinseră susurul unui izvoraș și strânseră apă în coifuri. Băură și își spălară rănile, potolindu-și durerile pentru câteva clipe. A doua și a treia zi lupta se desfășură la fel ca și în cea dintâi zi: săgețile plouau și dintr-o parte și dintr-alta, morții și răniții se înmulțeau și nimeni nu știa cum avea să se sfârșească bătălia. • În noaptea de 11 noiembrie, în cortul său așezat într-un luminiș, la adăpostul unor brazi falnici, Basarab își chemase la sfat boierii de credință. Printre aceștia erau cei trei care fuseseră trimiși în solie la regele Carol Robert. Mai ținuse măria-sa ca la această adunare de taină să fie de față, în afară de feciorii săi, și bănișorul Vlad Mărăcine, care-i plăcuse foarte voievodului pentru îndrăzneala și agerimea lui. Fără să-și piardă vremea, învăluindu-și gândurile în vorbe alese, Basarab vodă grăi: — Bănuiesc, boieri dumneavoastră, că la sfârșitul acestei cea de-a treia zi de aprigă luptă, vă întrebați, pe bună dreptate: „Ce mai așteptăm de nu ne aruncăm asupra lor, ca să sfârșim odată bătălia?” — Cam așa, măria-ta?! mormăiră boierii în bărbi.

I Ochii fetiței urmăreau plini de curiozitate figura trasă de griji și nesomn a soldatului. Venise din linia întâia și ceruse un foc celor doi ostași de la Observator. Mai rămăsese apoi să stea de vorbă cu ei. — Fraților, spunea el, frămâtându-și mușchii puternici ai feței sub barba nerasă de-o săptămână; știți voi ce ne chinuia mai mult, acolo, decât gloanțele și ghiulelele nemților? Apa, oameni buni. Apa! — Cum așa? se miră unul din cei doi ascultători, purtând grad de caporal. Lângă postul vostru înaintat, pe hartă, este însemnat clar un izvor. A secat așa iute? — Da’ de unde, are o apă limpede și rece cum nu se găsește alta pe frontul Mărășeștilor. Ia gustați-o numai! Zicând acestea, soldatul desprinse de la centiron un bidon de tablă, astupat cu cocean de porumb, și-l întinse celor doi ostași. Caporalul apucă bidonul, uitându-se mai întâi curios prin deschizătura lui, apoi îl apropie de nas neîncrezător, Ducându-l în cele din urmă la gură, înghiți de mai multe ori cu ușoare gâlgâituri, făcând omușorul să-i salte caraghios pe muchia gâtului. Fetița era numai ochi. Fără să-și dea seama, înghiți în sec de câteva ori. — Bună, mă, și rece, spuse caporalul. — S-o guști la izvor: îți îngheață dinții, nu alta. Dar dumneata nu vrei, don’ sergent? Îndemnat astfel, sergentul luă la rândul lui bidonașul și cu aceleași gesturi își plimbă omușorul prin fața ochilor pofticioși ai fetiței. — Strașnică, zise și el și vru să dea înapoi bidonul, când își dădu seama că și fetiței i-ar fi poftă să bea apă. — Ia și tu o gura, Măriucă, o îndemnă el părintește. Rușinată că i se ghicise gândul, fata se tulbură și, cu toate că tare ar fi vrut să guste din apa aceea lăudată, spuse: — Nu, bădiță Agapie. Nu mi-e sete. Mai adineauri am băut. Sergentul Agapie nu mai stărui. Dădu ostașului bidonul mult ușurat, iar acesta și-l prinse cu dichis la cingătoare, adăugând: — Însă, fraților, nu e chip să ne atingem de izvor de teama nemților și ei de-a noastră! Apa curge la mijloc, între noi și ei. Și-atunci răbdăm și bem apă coclită de pe unde putem. Dar într-o zi, unul de-ai noștri, un românaș de prin părțile Oltului, care se lăuda că furase odată o herghelie de cai de sub nasul stăpânului, își înșiră hotărât vreo zece bidoane la centiron și se furișă spre izvor. Am crezut că pe-acolo o să-și lepede oasele lăudărosul, dar după vreo jumătate de ceas numai ce-l vedem sosind înapoi, gâfâind de parcă-l mânau toți zmeii din urma. — Măi băieți, ne-a spus el sfârșit de oboseală, la izvor m-am întâlnit c-un neamț! — Și l-ai împușcat? îl iscodi unul. — Aș, a murit de frică, sări altul șugubăț. Nu vedeți că-i fără armă la el? — Degeaba vă hliziți, le-o reteză moldovenește olteanul care, într-adevăr, pentru a fi mai sprinten, nu-și luase pușca și nici altă armă cu el. Când m-a văzut a scăpat gamela cu care venise și-a ridicat iute mâinile în sus. Dar eu, care nu plecasem după prizonieri, i-am făcut semn să-și umple gamela și să plece liniștit la ai lui. Văzând că nu-i fac cu adevărat nimic, s-a uitat mirat la mine, și-a luat repede apă și pe-aci ți-e drumul! De-atunci, își încheie soldatul bărbos povestirea, între noi și nemți s-a stabilit un fel de înțelegere: mergem pe rând la izvor și ne luăm apă, iar dacă ne întâlnim cumva acolo – și asta se întâmplă destul de des – ne facem că nu ne vedem. Cel sosit întâi își umple bidoanele și pleacă nestingherit de la izvor. În acel moment o voce plăcută, de tenor, le întrerupse discuția. — Ei, ce se-aude pe la voi, băieți? Luați prin surprindere, cei trei ostași săriră în poziție de drepți, lipindu-și cu zgomot călcâiele bocancilor. Agapie, ca mai mare în grad, răspunse cu mâna la chipiu: — Să trăiți, don’ sublocotenent, e bine pe-aici. Mai povesteam și noi… — Bine, bine, dar inamicul? Postul nostru de observație este sprijinul de căpătâi al artileriei. V-am adus și-un binoclu; cu el o să vedeți și mustățile nemților. II Cărăruia se strecura cu tot felul de ocolișuri printre tufe și copaci, afundându-se în marea de verdeață. Cu o mână întinsă, dând la o parte crengile și frunzele ce-i loveau fața, iar în cealaltă cu un urcior înflorat cu zimțișori albi pe mijloc, Măriuca mergea pe potecă, coborând sprintenă către izvorul din fundul văii. Povestea soldatului bărbos era încă vie în mintea ei, iar dorința de-a merge la izvor, mai tare decât orice prudență. Ajunsese de-acum departe și nu mai putea da înapoi. I-ar fi fost și rușine și să se știe fricoasă, când izvorul era așa de-aproape. Îi simțea în nări răcoarea și gândul că în curând o să-i guste unda cristalină o înfioră. Încă un cot și ajunse. De sub malul acoperit cu iarbă crudă țâșnea un șuvoi ce se spărgea în mii de stropi pe lespezile ușor înverzite. Traversând o poieniță, apa se pierdea, clocotind mărunt, printre tufe de alun. Inima Măriucăi sălta de bucurie. La izvor nu se vedea nimeni. Se apropie cât putu de repede, puse urciorul pe o lespede și se aplecă, voind să soarbă mai întâi o înghițitură rece. Deodată, însă, simți pământul tremurând sub apăsarea unor pași care se apropiau. Îngrijorată, se întoarse să cerceteze împrejurul. Auzi pașii mai clar, venind grăbiți dinspre tranșeele inamice. — Nemții! șopti ea fără să vrea, și cu iuțeala unei căprioare speriate o luă la fugă înapoi spre potecă. Își dădu însă repede seama că oricât ar alerga, tot n-avea timp să intre undeva. Schimbând direcția, se ascunse îndărătul primului copac întâlnit. Prevederea se dovedi foarte bună, fiindcă dintre tufe, aproape alergând, se ivi un neamț. Călca apăsat, șovăitor, și era tot plin de sânge. În mână ținea un pistol. Nu părea să-și fi dat seama de prezența Măriucăi, fiindcă atenția îi era toată îndreptată dincolo de tufele din care apăruse și de unde acum se auzeau alte tropăituri înfundate de bocanci. Ajungând lângă izvor, neamțul scoase cu mare grijă din buzunarul vestonului un obiect plat și cenușiu și-l ascunse iute sub una din lespezi. Făcând apoi grăbit drumul îndărăt, întinse pistolul spre cei ce se apropiau prin frunziș, urmărindu-l. Dar nu mai reuși să tragă. Părăsit de puteri, se prăbuși la pământ cu fața în jos și rămase așa, nemișcat, aproape îngropat în iarbă. În aceeași clipă urmăritorii se iviră dintre tufe. Erau doi nemți și aveau pistoalele îndreptate spre cel de-acum doborât. Ajunși în poieniță, se opriră precauți, crezând că omul se preface, dar își dădură repede seama că e mort. Pentru încredințare, unul se apropie cu degetul pe trăgaci, îl întoarse cu fața în sus, și-l împinse zdravăn cu piciorul. Omul era mort de-a binelea. Cu gesturi grăbite, amândoi își băgară revolverele în tocuri, după care începură să-l scotocească prin buzunare. Nu arătau că vor să-l jefuiască, pentru că tot ce socoteau aruncau cu dispreț. Altceva căutau și nu găseau. O luară de câteva ori de la capăt tot mai nervoși, dar tot zadarnic. Deodată fură întrerupți de zgomotul unor pași care se distingeau grăbind spre izvor. Nemții se retraseră ca la o comandă în dosul tufelor din apropiere, arătând evident că nu voiau să fie văzuți de nimeni. Măriuca nu știa ce să mai facă în ascunzătoare. Bănuia că e vorba de un român venit după apă la izvor. Necunoscând ce se întâmplase între timp, lesne putea să cadă în mâinile nemților. Ar fi putut să-l prevină, dar se temea c-abia atunci le-ar fi atras atenția dușmanilor. La izvor, soldatul bărbos spusese doar, că între români și nemți se statornicise înțelegerea să „nu se vadă” unii pe alții. Clipa de nehotărâre fu suficientă ca românul să se ivească de după cotitura potecii, cu două bidoane în mână. Măriuca spera că o să le umple și-o să plece netulburat, după cum bine știa înțelegerea. Dar în loc să-și vadă de bidoanele sale, românul parcă voia cu tot dinadinsul să se bage în bucluc. Ajuns lângă izvor, își răsuci bănuitor capul în jur, ca și cum ar fi așteptat sau căutat pe cineva anume, și nu-și desfăcu nici măcar un bidon pentru apă. Reperă numaidecât locul unde se afla omul ucis și se repezi într-acolo. Îi privi o clipă fața încremenită, apoi, la fel ca cei doi nemți ascunși, începu să-i cerceteze buzunarele. „Ce-or fi căutând toți la el? se întrebă Măriuca. Nu cumva lucrul acela vârât sub lespede?” Gândul îi fu întrerupt de agitația căutătorului care, dându-și seama că altcineva făcuse același lucru înaintea lui, se ridicase brusc. Privi o clipă lucrurile împrăștiate în jur și dădu să plece, când iar se aplecă. În iarbă distinsese urmele bocancilor lăsate de cei trei nemți. Le examină, apoi porni hotărât pe una din ele. Cea a primului neamț, care îl purtă spre izvor de unde, din dreptul unei lespezi mai mari, o cotea brusc îndărăt. Fără nicio ezitare se așeză în genunchi și după ce privi iar bănuitor în jurul lespezii o ridică nerăbdător. Sub ea descoperi obiectul ascuns de neamț. Cu satisfacția citindu-i-se pe față, românul se ridică de jos cu spatele către Măriuca și scutură ușor obiectul de nisip, lovindu-l cu degetul îndoit. Măriuca nu putu distinge ce comoară prețioasă avea soldatul în mână, dar auzi clar ciocăniturile metalice pe care le împrăștia. În aceeași clipă urechea ei prinse și-un foșnet venind dinspre tufele de alun. Privind într-acolo îi văzu pe cei doi nemți ieșind din frunziș, pe furiș, cu pistoalele gata să tragă. Instinctiv, fetița scoase un strigăt de spaimă: — Fugi, nemții! Fulgerător, înainte ca inamicii să-și revină din surprindere, românul se răsuci pe călcâie, își smulse pistolul și slobozi un glonte. Un neamț căzu pe loc, ca trăsnit. Al doilea însă apucă să tragă. În același timp trăsese iar și românul, și amândoi se prăbușiră odată. Măriuca înghețase de spaimă. Într-o secundă trei oameni își dăduseră sfârșitul, nemaisocotindu-l pe cel pentru care toți trei pieriseră. Oare ce preț avusese acel obiect aflat sub lespede? Din uluială o trezi alt zgomot de pași, mult mai mulți de astă dată, venind tot dinspre pozițiile inamice. Alarmați de împușcături, nemții alergau acum la fața locului. Măriuca sări ca arsă. Trebuia să fugă cât mai iute și cât mai departe de izvor. Făcuse doar trei pași către potecă, când deosebi un geamăt venit dinspre ostașul căzut lângă izvor. Se opri, tremurând, pe loc. Omul nu murise. Trebuia să-l salveze cum va ști. Trecând peste orice pericol, din câteva salturi fu lângă soldat. Se aplecă deasupra lui cu gândul de-al prinde de umeri, și a-l trage în dosul vreunui copac, dar văzu că rănitul, cu vocea aproape stinsă, vrea să-i spună ceva, întinzând rugător mâna spre ea. Își apropie atunci fața de omul căzut la pământ și putu înțelege câteva cuvinte întretăiate, mai mult bolborosite: — Ia cutia… du… la… comandant… la… conac… și… Atât apucă să mai spună soldatul, pentru că, în clipa următoare, capul îi căzu pe spate, iar din mâna crispată îi scăpă obiectul mult căutat, plat și cenușiu la vedere. Era o simplă tabacheră de tablă, cu nimic deosebită de cele în care soldații își păstrează de obicei tutunul ieftin și foița de țigară! Fără să se mai întrebe de ce o astfel de cutie interesase atât de mult pe un soldat în ceasul morții, Măriuca apucă repede tabachera și o luă la fugă, urcând hotărâtă poteca. Totul nu durase decât puține minute, dar destul pentru ca nemții să se apropie și s-o distingă. Fata îi simți și ea. Ar fi vrut să părăsească poteca, însă desimea tufișurilor o împiedica să înainteze încotrova. Dacă se oprea, era și mai rău. Se simți pierdută și o uscăciune grozavă îi cuprinse gâtlejul. Din clipă în clipă aștepta să fie împușcată. Și împușcătura chiar izbucni, mult mai puternică și mai apropiată decât își închipuise ea, poate la câțiva pași în urmă, dintr-o spărtură a crângului. „Cum de ajunseseră nemții atât de repede aici? îi fulgeră prin minte un gând. Și cum de nu o nimeriseră? De la așa distanță și un copil ar fi țintit mai bine.” Norocul îi dădu aripi. Făcu cei câțiva pași, ce-i mai rămăseseră, dintr-un salt și cu un ultim efort se aruncă pe brânci dincolo de cotitură, în clipa în care o altă salvă de împușcături se auzi din poienița rămasă în vale. Urmă o nouă împușcătură din apropierea ei și iar altele mai îndepărtate. Măriuca le urmări, ascultând cu spaimă, în timp ce ridica de jos tabachera care-i cădea mereu din mână. Constată însă că, de fiecare dată, când se descărca arma de lângă ea, pocnetele din poieniță încetau. Iar când se întețeau acestea, trăgătorul din apropiere amuțea. Era ca o adevărată luptă. Și chiar așa era! Cineva îi acoperea retragerea și încerca, cu focuri de armă, să-i țină pe nemți în loc. Însuflețită de nădejde, Măriuca își continuă și mai hotărâtă fuga. Urca poteca întortocheată fără să simtă mărăcinii care îi înțepau tălpile și-i zgâriau fața, sau inima care îi bătea să-i spargă pieptul. Fugea, iar împușcăturile rămâneau în urmă și după un timp încetară cu totul. Socotind că s-a îndepărtat îndeajuns, Măriuca se opri. Era în afara oricărei primejdii, și voia să-l aștepte pe salvatorul ei, să-i mulțumească. Prin pădure erau multe poteci și acesta putea s-o ia prin altă parte, dar nădăjduia să vină totuși pe unde mersese ea. Numai să nu fi căzut răpus de gloanțele dușmane! De ce o fi apărat-o? Nu cumva tot pentru tabacheră? O cuprinse deodată curiozitatea. Ce-o fi în ea? Și vru s-o desfacă. Încercările fură zadarnice. Capacul era bine înțepenit în marginile cutiei, iar ea n-avea destulă putere să-l deschidă. Ar fi lovit-o cu muchia de un capoc, dar îi fu teamă să n-o strice. Trebuia dusă nevătămată la comandament. Renunță iute la acest gând și după un timp, văzând că nimeni nu vine din urmă, porni spre sat, vârând tabachera în sân. Pe drum, un alt gând îi năvăli în minte: urciorul! Îl uitase din grabă în dosul copacului după care stătuse ascunsă. Ce va spune mătușica acasă când o auzi că l-a pierdut și în ce împrejurări! 

Fierbea oceanul  de Constantin Crasnobaiev EXPLOZIA ÎNTÂRZIATĂ Acum doi ani, pe la începutul lunii ianuarie, mă aflam în Peru, unde participasem la un congres arheologic consacrat culturii vechilor indieni Maya. Vă puteți da lesne seama cu ce interes am ascultat expunerile prezentate, mai ales că luam parte pentru prima dată la o reuniune internațională de mare importanță științifică. Călătoriile efectuate în Munții Anzi, la Tianhuanaco și în împrejurimile lacului Titicaca mi-au suscitat în așa măsură curiozitatea și fantezia, încât ajunsesem să visez numai temple ascunse în jungla luxuriantă, unde se oficiau ritualuri misterioase, sau cetăți strălucitoare cu bogații fabuloase. Transformasem camera mea de la hotelul din Lima într-un adevărat muzeu, și mă întrebam cum voi reuși să transport în patrie nenumăratele statuete, vase, podoabe și alte vestigii ale civilizației mayașe, achiziționate în cursul călătoriilor prin Peru. Începusem să mă gândesc serios la problema întoarcerii mele în țară, când norocul mi-a venit în ajutor, într-un mod cum nici nu m-aș fi gândit. În după-amiaza zilei de 15 ianuarie am primit un telefon, prin care eram anunțat că în portul Calao a ancorat vasul românesc „Perla”, ce urma să plece chiar a doua zi spre patrie. Mai mult chiar, m-am bucurat de atâta bunăvoință, încât mi s-a pus la dispoziție o mașină cu care să-mi transport tot calabalâcul pe bordul vasului. Căpitanul „Perlei”, Martin Eugen, mi-a făcut de la început o impresie excelentă; m-a poftit la o ceașcă de „mata” și mi-a explicat amănunțit itinerariul vasului. La sfârșit mi-a spus: — Precum vedeți, trebuie să străbatem o rută destul de lungă și întortocheată prin arhipelagurile Oceaniei. Dacă vă grăbiți, vă puteți întoarce în România pe calea aerului, folosind avioanele societății „Pan American Air Line” sau, eventual, pe bordul unui transatlantic rapid. — Nu mă grăbesc de loc, l-am întrerupt eu. O ocazie mai bună ca aceasta nu voi mai întâlni vreodată. Știți ce înseamnă pentru un arheolog să călătorească prin Micronesia, după ce a participat la un congres închinat vechii civilizații indiene? E o șansă unică și vă rămân îndatorat. — Cum doriți, răspunse căpitanul. Prezența dumneavoastră pe bord ne face o deosebită plăcere. Am și dat dispoziție să vi se rezerve o cabină confortabilă. Așa se face că în dimineața zilei următoare, pe un timp splendid, mă aflam pe bordul vasului „Perla”, pornind să străbat întinderile nemărginite ale Pacificului. „Perla” urmă linia paralelei de 13 grade latitudine sudică. Prin fața ochilor mei, extaziați de frumusețea peisajului, defilaseră insulele înverzite ale arhipelagului Tuamotu, cele două grupuri mari, Rossian și Societății, adevărate colțuri de rai, cu o vegetație abundentă, înălțându-se pe vârfurile munților, sau coborându-se până la nivelul mării sub forma pădurilor mangrove, cu uriașe totemuri, urme ale unei credințe dispărute, cu aerul înmiresmat de parfumul florilor și fructelor subtropicale. O scurtă escală în Tahiti, la Papeete, mi-a mărit și mai mult interesul pentru această neașteptată călătorie în Pacific. În fiecare dimineață urcam în cabina de comandă a vasului, unde stăteam minute în șir în fața hărții Oceanului Pacific, și ochii mi se îndreptau invariabil în jos, spre labirintul acela de insule și atoli, Arhipelagul Tuamotu. Calculam câte zeci de mile vom parcurge în ziua aceea, unde vom face un popas, dacă insulele întâlnite în cale sunt locuite sau nu, și alte zeci de socoteli, care, din păcate, nu aveau nicio influență asupra hotărârii căpitanului Martin Eugen de a continua călătoria fără nicio oprire, până la Manila. Îl apreciam pe căpitan pentru felul cum mă primise pe vas, dar nu aveam înțelegere față de această atitudine bizară și fermă totodată, și mărturisesc că începusem să-mi schimb, părerea despre el. În adâncul sufletului însă nutream o speranță fierbinte că vasul se va opri pe o insulă pustie, nelocuită, unde voi putea face o serie întreagă de descoperiri de mare importanță pentru știință. Citisem cu ani în urmă lucrările lui Thor Heyerdahl, precum și tot ce se scrisese despre trecutul istoric al popoarelor Oceaniei. Închipuiți-vă deci cât eram de exaltat, dar și de trist, văzând cum trec pe lângă vestigiile civilizației polineziene fără posibilitatea de a mă ocupa de ele. Legați-l la ochi pe un iubitor al picturii și duceți-l să viziteze Luvrul! Puneți ceară în urechile unui meloman, în timp ce orchestra execută Simfonia a IX-a de Beethoven! Mâncați în fața unui om flămând cele mai apetisante bunătăți, fără să-l îmbiați măcar cu o firimitură de pâine! Chinurile acestor oameni se vor asemăna poate doar cu ale unui Tantal sau Sisif. De altfel, cam aceasta era dispoziția mea în seara zilei de 24 ianuarie, când ultimele insule ale arhipelagului Societății, insulele Belinghause, dispăruseră în urma vasului cu 24 de ore, iar „Perla” se îndrepta cu toată viteza spre atolul Palmerston. Nu-i vorba că rezerva de speranțe nu se epuizase complet: până în Filipine mai aveam de străbătut o suprafață imensă, presărată cu sute de insule și zeci de arhipelaguri. În Samoa, Fiji, Hebride, Solomon, sau Caroline, undeva trebuia să oprim, chiar și fără voia căpitanului. Dacă nu fermecat de frumusețea neasemuită a naturii, atunci fie și un accident care să-l oblige pe Martin Eugen să dea comanda: „Opriți motoarele!” Dar cum natura îl lăsa în continuare indiferent pe căpitan, începusem să prefer a doua alternativă, oricât de riscantă era. Ce vreți? Oamenii de știință sunt, de multe ori, egoiști. În seara zilei de 24 ianuarie dorința mi se îndeplini, în sfârșit. Stăteam pe dunetă, având alături de mine pe profesorul Marin Udrea, un călător ocazional ca și mine, nepriceput în arta marinăriei, ajuns pe vas printr-un complex de împrejurări, care nu se prea deosebeau de ale mele. Marin Udrea era entomolog, și ca un făcut semăna izbitor cu Benedict, predecesorul său, tovarășul de nenorociri al lui Dick Sand. Doar că nu purta ochelari, barbă și era îmbrăcat normal, ca toți oamenii secolului XX. Stăteam, așadar, pe dunetă, privind pe rând printr-un binoclu orizontal, învăluit de umbrele nopții, și din când în când schimbam câte o vorbă. — Dragă Marine, spusei eu într-un târziu, lăsând binoclul în jos, nu știu ce mă face să cred, dar am impresia că în curând va izbucni o furtună. Precum vedeți, ajunsesem să ne tutuim. — S-ar putea… deși n-are nicio importanță. „Perla” este un vas solid și colecția mea de insecte nu va avea de suferit. Pe profesorul Marin Udrea nu-l puteai scoate dintr-ale lui cu niciun preț; pentru el lumea se învecina într-o parte cu miriapodele și în cealaltă cu echinodermele. Dacă îndrăzneai să te aventurezi cu el într-o discuție privind insectele, riscai să pierzi și masa, și somnul, și tot ce se mai poate pierde, aflând în schimb că există 120.000 specii de lepidoptere, 250.000 specii de choleoptere și 85.000 specii de lumenoptere. Mă învățasem minte însă, și evitam orice discuție privind insectele, și, de câte ori mă aflam alături de profesor și auzeam acest cuvânt fatal, schimbam repede vorba sau îmi găseam ceva de lucru în altă parte a vasului. De data asta însă eram sincer îngrijorat, văzând norii ce se adunau la orizont. Simțeam nevoia să împărtășesc temerile mele cuiva. Deși călătoream de multe zile, până în prezent furtunile ne ocoliseră; timpul fusese minunat, fapt ce-mi luase orice grijă; acum însă începusem să-mi amintesc cât de violente sunt taifunurile în Pacific și neliniștea mă cuprindea cu încetul. Curios însă că norii nu se apropiau și nici nu se îndepărtau, ci rămâneau la aceeași distanță de vas pe partea dinspre babord. Întrebându-l pe secund dacă exista pericolul unui uragan, acesta îmi răspunse imprecis: — Pericol propriu-zis pentru vas nu există. Am trecut prin furtuni grozave, fără să suferim avarii. Cât privește norul, să vă spun drept, nici eu nu-mi pot da seama ce poate fi: nu pare a fi nor de furtună. În primul rând fiindcă este prea întunecat, în al doilea rând… În clipa următoare se petrecu primul eveniment din seria uluitoarelor întâmplări ce aveau să urmeze: la pupa vasului se înălță spre cer o trombă lichidă de o forță uriașă, urmată de o explozie înăbușită. „Perla” se zgudui de parcă s-ar fi izbit de o stâncă și bucăți întregi din corpul navei fură proiectate în toate părțile. O larmă de nedescris se stârni pe puntea vasului; din strigătele marinarilor, ale secundului și ale șefului de echipaj am dedus că primejdia era mai mare decât îmi închipuisem. Nu era vorba de un fenomen natural neobișnuit, nici de vreo greșeală a timonierului. Vasul se ciocnise în mod cu totul incidental de o mină electromagnetică, probabil rămasă neexplodată din vremea războiului. Explozia avariate cârma și produsese o spărtură destul de mare, care se cerea neîntârziat astupată. În timp ce coboram în fugă în sala mașinilor să dau o mână de ajutor marinarilor, îmi trecu prin minte gândul nechibzuit ce-l avusesem în dimineața aceea, preferând un accident care să determine oprirea vasului, și drept să spun m-am simțit rușinat. Am avut chiar pentru un moment impresia că nenorocirea se datora gândurilor mele năstrușnice și că numai eu purtam vina acestui accident. La capătul scării mă întâlnii cu căpitanul. — Încotro, savantule? întrebă el. — Să ajut la acoperirea spărturii. E de datoria mea. Situația e chiar atât de gravă? — Pe roze nu stăm, răspunse căpitanul. Du-te, dacă vrei, și ajută oamenii, apoi vom vedea ce este de făcut! Deocamdată trebuie să împiedecăm cu orice chip ca apa să pătrundă în sala mașinilor. Când am ajuns în cală, treaba era pe terminate. Spărtura se produsese exact în dreptul cârmei, așa că nu fuseseră inundate decât două compartimente. Scafandrii vasului pătrunseseră în compartimentul unde stricăciunile erau mai mari, astupaseră peretele spart și pompaseră apa afară. Vasul își recăpăta echilibrul, scăpându-ne momentan de primejdia unui naufragiu. Restul stricăciunilor putea fi îndepărtat după o muncă îndelungată de câteva zile, poate chiar și de o săptămână. Întorcându-mă pe punte, o priveliște ciudată îmi atrase atenția: profesorul Udrea, ajutat de secund, își transportase colecțiile de insecte într-o barcă de salvare, băgase prețioasele cutii în pungi de celofan și le agățase cu o sfoară de un colac de salvare. Acum stătea în fața bărcii și își admira opera, ținând între dinți o pipă stinsă, obicei pe care nu încercase să-l părăsească în cursul anilor de când se lăsase de fumat. Zărindu-mă, scoase pipa din gură și zise: — Am salvat colecțiile… Lui Liviu Carp i-a venit ideea cu celofanul și colacul de salvare. Am să-i dăruiesc un exemplar din lucrarea mea „Dactylosphaera vitifoli și combaterea ei”… În sinea mea eram încredințat că lucrarea profesorului l-ar fi bucurat pe secund tot atât cât m-ar fi bucurat pe mine să primesc cadou un rinocer sau un hipopotam. În schimb, admiram sângele rece al profesorului, care înainte de toate se gândise la salvarea unor comori ale științei. Dar și mai surprins am fost când Marin Udrea mă întrebă cu cel mai nevinovat aer din lume: — Ce-a fost asta, Gherasime? O trombă marină? — De unde trombă? O mină a explodat sub pupa vasului și a distrus cârma și elicea… — Deci nu este nimic periculos… — Cum adică, m-am prefăcut revoltat, asta înseamnă „nimic periculos”? — Slavă Domnului! încheie entomologul, fără să mă asculte, aplecându-se asupra insectelor sale. Credeam că s-a întâmplat ceva grav… Pe la ora nouă, după ce luai masa, contrar obiceiului, în loc să mă întorc în cabină, cufundându-mă în lectura unui atrăgător studiu de arheologie, urcai pe punte și mă așezai pe un șezlong la prova „Perlei”, în bătaia brizei blânde de noapte. Pe vas domnea liniștea; nu se auzea decât bocănitul pantofilor marinarului de cart, care se plimba de la prova la pupa și înapoi. Cerul era înstelat, fără niciun nor, deosebindu-se dunga argintie a Căii Lactee și strălucitoarea Cruce a Sudului. Spre miazăzi doar, în direcția atolului Palmerston, cerul rămânea acoperit în continuare de acel nor ciudat. Acum, când vasul se afla în afara primejdiei, începeam să regret că explozia nu se produsese în apropierea unei insule, fie chiar și a unui atol. Mi-aș fi dezmorțit picioarele, alergând pe o pajiște verde sau mi-aș fi desfătat privirea cu vegetația luxuriantă și florile splendid colorate, caracteristice insulelor de la tropice. Dar aici, în mijlocul oceanului, la o sută de mile de cel mai apropiat petic de pământ, era de-a dreptul stupid să naufragiezi. Dacă reparațiile țineau atât cât îmi spusese căpitanul, aveam tot timpul să mă plictisesc, să devin taciturn. Eu, care iubeam natura, zgomotul, ritmul trepidant, să fiu nevoit să trăiesc o săptămână încheiată, fără să fac nimic, pe acest amalgam de fier, lemn și frânghii numit vapor? Aș fi vrut să cer permisiunea căpitanului să fac o călătorie submarină, dar tot eu mi-am alungat acest gând. Sub noi oceanul avea o adâncime de peste 5000 de metri, inaccesibilă scafandrilor. Numai un batiscaf perfecționat ar fi putut coborî la această adâncime. Nu-mi rămânea decât să mă apuc cu nădejde de lucru, punându-mi în ordine însemnările și redactându-mi referatul ce trebuia să-l susțin la Institutul de arheologie din București. Și numai de asta nu-mi ardea acum. Pe nesimțite se apropie de mine Liviu Carp, secundul „Perlei”. Era un bărbat de aceeași vârstă cu mine, mult mai firav însă și mai mic de statură. — E o seară minunată! exclamă el. Cerul limpede, lună plină, stelele mai sclipitoare ca oricând. Aici, în sud, natura te îndeamnă mereu la poezie. — Cu norul acela nu mă împac de loc, am răspuns eu. Și apoi lipsește elementul esențial al decorului: o insulă. Mina e vinovată că ne-a ieșit aici în cale; putea să ne aștepte lângă atolul Palmerston, sau lângă Tuiuila. — Ești prea prozaic, făcu secundul, aruncându-mi o privire plină de reproș. Nu-ți place de loc să visezi… Aveam cu totul altă părere despre arheologi. — Te rog să mă ierți, i-am zis. Sunt și eu o fire visătoare. Iubesc natura poate mai mult decât crezi. Dar accidentul acesta stupid mă enervează. Dacă oprirea se va prelungi, oamenii se vor plictisi, vor înceta să mai viseze. — Poate că ai dreptate. Oamenii noștri nu sunt obișnuiți să stea pe loc. Când stai nemișcat te simți mai singur, mai izolat. N-am mai rezistat în cabină; pereții parcă mă strângeau, în jurul meu aerul devenise înăbușitor. Unui bătrân lup de mare i se oprește și sângele în vine atunci când vasul său stă neputincios în mijlocul oceanului. Mă ridicai de pe șezlong și, urmat de Liviu Carp, am pornit spre pupa. Involuntar privirea îmi căzu spre norul de la miazăzi. O exclamație de surpriză îmi scăpă de pe buze: — Ia te uită! Secundul întoarse capul și privi și el norul. De data aceasta nu mai era pata aceea neînsemnată, ci un balaur negru, care se întindea cu repeziciune, acoperind întreg orizontul. Avea o culoare bătând spre vinețiu și, din când în când, pe fondul lui apăreau sclipiri roșietice ca niște limbi de foc. Atmosfera se încălzise brusc. Aerul devenise atât de fierbinte, încât aveam impresia că vasul nostru este o plita încinsă pe suprafața oceanului. — Nu ți se pare nimic deosebit? șopti secundul. Am impresia că ceva ciudat plutește deasupra noastră. — Parcă aerul a devenit mai greu… — Taci! mă întrerupse deodată secundul, încleștându-mi brațul într-o strânsoare de fier. De undeva, din fundul calei, urca un strigăt de groază, nelămurit la început, apoi din ce în ce mai clar: — Fierbe oceanul! Fierbe oceanul!…