Întîlnirea
Lumina este încă cenuşie. Casel...
Recent Posts
PARTEA INTII (RADU)
1.
...
Viena uitase de revoluţia românilor din Transilvan...
I
ând am intrat în casa noastră aşezată în ostr...
PROLOG
— „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enac...
De pe acoperiş, Fancu văzuse totul. Întâi apăruser...
Zăpada spulberată de Crivăţ se învârtejea cu fluie...
Posts
PROLOG
ó
Povîrnişul sud-estic al dealului capitolin era înţesat de mulţime şi totuşi noi şi noi pîlcuri veneau mereu, soseau de pretutindeni.
Pe Vicus Jugaris, drum ce înconjoară Capitoliul dinspre miazăzi, curgea un torent urlător. Oprindu-se o clipă în faţa şirului de ostaşi se opinti, îl rupse şi năvăli pe cele o sută de trepte ale scării ce suie coasta abruptă dinspre Tibru. Un alt torent omenesc inundă locul între povîrniş, templul Concordiei şi Vistierie. Un al treilea ocoli sinistra masă a închisorii Mamertina, pe suişul drumului Argentarius, contopindu-se cu gloatele strînse deja în faţa scărilor Monetăriei.
Mai în glumă, mai în serios, mulţimea rupse toate cordoanele de pretorieni, împînzind tot dealul. Atît de impetuoşi cînd vine vorba de distracţii şi privelişti, locuitorii Romei se opriră plini de respect şi teamă în faţa scărilor monumentale care duc sus spre templul lui Jovis. Magnificul edificiu îşi scînteia marmurile, ameninţîndu-i parcă pe cei îndrăzneţi cu fulgerele marelui zeu.
Lacomi de distracţii, cetăţenii Romei, cu mic cu mare, bărbaţi, femei, bogaţi, săraci, liberi ori sclavi, adică toţi acei ce nu se aflau în dosul zăbrelelor, ferecaţi în lanţuri, se îndreptară spre centru, părăsindu-şi cu nepăsare treburile şi necazurile. Se grăbiră gălăgioşi într-acolo unde perspectiva Urbei se lărgeşte în mari esplanade, forumuri şi pieţi, unde orbitoarele marmure ale frontoanelor se succed cu umbrele răcoroase ale porticelor; unde edificiile civile alternează cu templele şi unde peste tot se înalţă splendide columne, obeliscuri, statui.
Deasupra mării de capete, clădirile dealului capitolin păreau nişte insule. Templul Junonei era de mult înciorchinat de curioşi. Încă din zori locurile cele mai bune fură ocupate de către slujitorii şi sclavii de seamă ai demnitarilor, iar terasele acoperişului de pe Auguraculum erau acoperite de albul imaculat al tagmei numeroase de auguri. Clădirile Monetăriei şi ale Vistieriei se împestriţară de mozaicul curioşilor.
De acolo, de sus, panorama oraşului se desfăşura în toată măreaţa-i frumuseţe. Pînă-n zare, departe, unde contururile colinelor se topeau în boarea caldă a dimineţii, şerpuiau albiile de marmură ale arterelor principale, purtînd puhoaie omeneşti. Numai dincolo de grădinile albăstrui ale dealului Pincius şi mătăhăloasele cazărmi pretoriene, dincolo de apeductele de pe colina Caelius şi dincolo de panglica şerpuitoare a Tibrului, depărtarea şi pîcla de praf opreau vederea spre Roma cartierelor mărginaşe, a cîmpurilor de exerciţii şi a mlaştinilor Campaniei.
Trăind intens evenimentul, cetăţenii Romei gustau din plin odihna neaşteptată.
Teatrul serbărilor cuprindea tot oraşul din incinta zidurilor. Dimineaţa, pe Via Sacra, trebuia să pornească o procesiune spre templul lui Jovis. Însuşi împăratul trebuia să fie de faţă, obligînd astfel prezenţa tuturor cetăţenilor de vază, a tot ce este mai influent, mai bogat şi mai ilustru. După ce „divinul” împărat va oficia serviciul religios, cortegiul va coborî spre Curia Hostilia, unde senatul va primi delegaţia regelui Decebal, pe solii acelui popor barbar, pe care geniul militar al lui Traian îl biruise, dar nu-l strivise încă.
Acesta era miezul evenimentului şi fiecare voia să-i vadă pe aceşti duşmani de moarte care de zeci de ani ameninţă şi cotropesc provinciile romane.
Ca o încoronare firească a bucuriilor acelei zile, fură anunţate numeroase spectacole. Nici un amfiteatru, nici o arenă, nici un cîmp de exerciţii nu va rămîne închis după amiază. Programul luptelor şi al întrecerilor atletice nu înceta să fie obiectul discuţiilor, cetăţenii încheiau pariuri. Numele vestiţilor gladiatori şi conducători de quadrige erau puse la bătaie cu o pasiune de care numai locuitorii Romei erau în stare.
Nu-i păsa nimănui că nu va reuşi să ocupe un loc bun pe Via Sacra ori pe dealul capitolin, după cum nu-i păsa că nu va putea răzbi prin mulţimea adunată în jurul Curiei, erau doar atîtea alte distracţii. Dacă cineva nu va putea căpăta un loc la Circul Maximus, îl va avea la Circul Flaminius; dacă nu va avea noroc la Colosseum, îl va avea de bună seamă la Hippodrom.
Trecuseră trei ore de cînd răsărise soarele, trei ore de tălăzuire şi zbucium; mulţimile începură să obosească, cînd, în sfîrşit, dinspre Via Sacra se auziră sunînd trîmbiţele de argint ale gărzii imperiale. Mulţimea neliniştită se înghesui reîncepînd vacarmul, dar, îndată ce se comprimă la maxim, se molcomi. Zgomotul, la început asurzitor, scăzu pînă la murmur.
Aşteptarea plină de nerăbdare, ce se aşternu ca un giulgiu, se sfîşie deodată de tropotul cohortelor de cavalerie, scînteietoare în platoşele lor din solzi auriţi. În faţa rîndurilor nesfîrşite de cai focoşi mulţimea se desfăcu gemînd, comprimîndu-se, croind în monolitul ei o pîrtie. În urma călăreţilor apărură manipuli de pedestraşi. Desfăşurîndu-se cu repeziciune de-a lungul drumului croit, ostaşii, cu faţa spre mulţime, îşi încleştară mîinile pe lăncile întinse orizontal şi se proptiră bine în picioare.
De astă dată plebea nu mai reacţiona în nici un fel căci timpul glumelor trecuse. Cu pretorienii voinici, bine hrăniţi, nu era de glumă.
În liniştea ce se aşternu peste întreg dealul capitolin în dimineaţa aceea de început de vară a anului 856 de la întemeierea Romei, nu se mai auzea decît ţăcănitul copitelor pe plăci de granit şi tropăitul grăbit al soldaţilor care-şi ocupau posturile de-a lungul întregului traseu.
ó
Cîţiva cetăţeni întreprinzători erau cocoţaţi pe postamentul unei statui şi cei din jur, mai puţin matinali, îi invidiau sincer pentru acest avantaj. Orice s-ar spune, un soclu nu e o tribună şi nici lojă, dar de pe el totul se vede ca în palmă.
Unul din aceşti privilegiaţi, tînăr, oacheş, neastîmpărat, fudul în zdrenţele lui de locuitor al cartierelor mărginaşe, îşi asumase rolul de crainic.
— Au apărut lecticile senatorilor, strigă tînărul.
Un sirian bondoc, în straie bogate şi pestriţe, se agita la baza soclului, văitîndu-se mereu:
— Vai mie! numai eu nu văd nimic. Vai, vai!
— Copiii senatorilor îi însoţesc călări!
— Ce necaz, ce necaz că nu-i pot vedea! se căina sirianul.
— Spune mai departe, spune! îl îndemna pe tînăr un meseriaş spătos, sprijinit de soclul statuii.
— Nu-i ştiu pe toţi, dar iată-i pe Cerealis, Priscus, Nepos, Lepidus, Sabinus. Nu-i cunosc pe toţi, sînt cîteva sute.
— Vai, vai, doar pentru asta am venit la Roma! se tînguia sirianul lovindu-se cu pumnul în piept. Apoi, luînd o hotărîre, îl trase pe tînăr de picior.
— Lasă-mă să mă urc în locul tău, îţi voi plăti. Privindu-l batjocoritor, tînărul zise rîzînd:
— Să-ţi las această lojă augustană, pentru banii tăi de aramă? Păstrează-i!
I
S
oarele îl trezise din somn pe Genaios. Avea o lumină pe pleoape din razele ce se stecuraseră în casă. Tânărul îşi frecă ochii şi sări din pat. Primăvara strălucea pe cerul albastru al Atenei. Era semn de plecare. Genaios se simţea abătut şi cuprins de o mare părere de rău la gândul că trebuia să ia drumul lung al apelor şi, cu cea dintâi corabie, să pornească spre furtunosul Pont.
În faţa lui se desfăşura priveliştea de care nu s-ar fi despărţit niciodată. În fund, spre miazăzi, pe Acropole, templele albe, ca un pumn de zaruri uriaşe. Sub clinele de stâncă, printre lauri şi enuperi, fântâna Klepsidrei, vecină cu întunecatele grote ale lui Apollon şi Pan, iar în dreapta, şoseaua zgomotoasă ce ducea la Pireu, încărcată de pulbere grea de marmură măcinată, neo- dihnită nici ziua, nici noaptea, de pasul catârilor şi truda cărău- şilor.
Atena era în plină strălucire. Abia nouă ani despărţea clipa aceasta a unei noi primăveri de anul năprasnic al morţii lui Pericles[1], care fusese şi acela în care Genaios se dăruise cu totul bucuriei de a fi ascultat prima dată Oedip rege al lui Sofocles.
Acum, în jurul lui Genaios se trezise de mult întregul Ke-rameikos, agitatul şi vestitul cartier al olarilor. Se auzeau mugind foalele cuptoarelor şi strigătul mânios al stăpânilor.
Câteodată răsuna câte o palmă, o înjurătură şi răzbătea un vaiet. Aşa aflai că se lucrează mereu în atelierele de unde ieşeau vestitele vase cu figuri roşii, mândria Atenei.
Pentru că era vad bun, tânărul Genaios alesese în Kerameikos locul de negoţ al întreprinderilor tatălui său, Genaios cel bătrân, armator şi negustor bogat în Histria pontică. Priceput tot atât de bine la aprigă luptă de tocmeală, cât şi la filosofie, tânărul conducea el însuşi negustoria ateniană a tatălui său. Dădea comenzi de cu vreme olarilor vestiţi şi mai ales neîntrecutului Duris, prietenul său; oprea din recolta nouă de vin şi untdelemn încărcăturile de amfore din Thasos şi Rhodos; schimba, după împrejurări, piloţii şi echipajele de pe corăbiile din portul Pireu ale bătrânului armator şi pregătea călătoria din primele zile de primăvară înspre Histria[2].
În filosofie, Genaios cel tânăr era învăţăcelul lui Heraclit din Efes. Pentru el, ca şi pentru dascălul său, lumea era într-o neîncetată curgere şi schimbare. Zeii nici nu-l înfricoşau, nici nu-i aprindeau vreo nădejde, pentru că nu credea în ei. Îi plăcea însă să privească templele armonioase şi statuile cu palide culori. Ceea ce strângea în Genaios cel tânăr toate puterile sufletului şi stârnea clipa adâncă în care alţii aduceau jertfe pe altarele fumegânde era pilda lui Heraclit despre lume, cu râul şi apa. Ca un râu în albia lui, lumea rămânea aceeaşi, în vreme ce apa era mereu alta, în trecerea ei. Gândul acesta mulţumea întrebările fiinţei sale, dar îl şi înfiora. El îl chema în orice împrejurare şi oriunde.
Şi în dimineaţa aceasta însorită, Genaios tânărul, prin încremenirea priveliştelor din faţa sa, simţea cum se scurg neîncetat forţele nevăzute şi schimbătoare ale lumii. Un sim-ţământ de înstrăinare îl stăpânea. Se depărta, parcă, de frumoasa Atena, care devenea tot mai străvezie.
Când s-a trezit din visarea obişnuită firii sale, s-a regăsit cu tot atâta putere în rosturile şi nevoile vieţii, pe care o iubea în aceeaşi măsură şi nu o dispreţuia.
Îşi aminti de toate treburile pe care le avea de descurcat şi porni cu un pas sporit înspre ele.
Lumina albă îl orbea, de aceea el îşi trase pe frunte pelerina uşoară, de culoarea florilor de in. Sub umbra viorie, chipul său prelung, pe care se putea ceti bine originea neamului fenician din care se trăgea, cu barba inelată şi bălaie, dar fără asprimea omului matur, răsfrângea curiozitatea şi bucuria de a trăi.
Oprindu-se din când în când în faţa vaselor puse la vânzare, Genaios şuiera încet, dând câte un bobârnac în vânt, semn că niciunul nu era pe gustul lui. N-a fost mulţumit decât când a ajuns în faţa atelierului prietenului său Duris.
Aici privi îndelung şi cu admiraţie un chiup pentru apă, înalt până la umăr, cu o minunată Leda urmărită de lebădă, în roşu şi negru, pe pereţii vasului.
— Hei, Duris, olar borţos, strigă înveselit Genaios, unde te-ai oglindit de ţi-ai luat pântecele drept model pentru hidria asta?
La strigătele tânărului, un cap cu zulufi roşii ca morcovii şi cu o ţăcălie la fel ieşi de după oale şi cupe. Omul acesta mărunţel şi urât, pântecos şi cu picioarele strâmbe, îmbrăcat într-o tunică lungă, de culoarea cărămizii, ca să nu se cunoască pământul uscat şi petele de vopsea, era Duris, cel mai vestit olar din strălucita Atena.
— Te-ai trezit, secătură obraznică de filosof? îi răspunse celălalt, mestecând ceva între dinţii lui rari. Am umflat hidria cât a putut sa ţină, doar s-o mulţumi regişorul tău, stăpân peste şoareci şi broaşte.
Duris pomenea astfel de o comandă pe care încă din toamnă Genaios i-o făcuse cu toată grija pentru cel mai bun muşteriu al tatălui său. Era vorba de Tanusa, regele scit, cu o aşezare de corturi rotundă de pâsla, undeva mai spre miazănoapte, pe un mal înalt al Histrosului[3] dar cu inima şi mintea la Histria, printre greci, unde îşi avea palatul. În fiecare an, toamna, cu ultima corabie ce pleca din Histria, el îi dădea liste lungi de comenzi lui Genaios cel tânăr. Mai ales olăria lui Duris era pe gustul său.
— Totul e gata! Vino să vezi! spuse olarul şi o luă înainte.
În magazia atelierului, pe rafturi de lemn, comanda regelui Tanusa aştepta. Erau cratere, cupe, şi înalte, şi mai joase, vase mari pentru apă şi vin. Niciunul nu era greşit, niciunul nu era trecut din copt, sau pătat. Fondurile negre erau cu ape în ele şi moi, ca o blană de pisica egipteană, iar roşul figurilor dogorea.
Genaios nu se mulţumi să se bucure numai cu ochii. El luă în mână o cupă şi o mângâie. Simţi sub degete un relief uşor şi plăcut, ca şi cum ar fi dezmierdat pe un chip fraged un zâmbet.
Apoi privi cupa mai îndeaproape. Desenul înfăţişa lupta unui hoplit grec cu un stegar persan. Hoplitul îşi ridica scutul şi spada scurtă, iar stegarul, prăbuşit, rupt din mijloc, acoperit de linii şi puncte, părea o omidă uriaşă, strivită.
Genaios zâmbi şi-l privi cu duioşie pe olarul acesta diform, care mai păstra cu tărie în el, din copilărie, de bună seamă, amintirea războiului cu perşii. Grecul nu uitase încă prăpădul îndelung al războiului, poate şi sub îngrijorarea războiului din nou aprins, de data aceasta între fraţi. Căci, deşi Atena îşi ducea mai departe viaţa ei de belşug şi artă, luptele cu Sparta o secătuiau.
Cu ochii lui ageri, verzi şi oblici, Duris ceti pe faţa lui Genaios gândul. Şi strângându-şi trăsăturile feţei lăbărţate într-o seriozitate ce voia să dea adâncime spuselor sale, zise:
— Întâmplările pe care le zugrăvesc, precum vezi, flăcăule, se împart în două: cele mari, mitologice, pe care le pictez pentru că mi se cer, dar nu le desfăşor decât pentru vase cuprinzătoare şi scumpe, bune pentru temple sau parveniţi, ca regişorul tău; şi cele obişnuite, din viaţa de toate zilele, pentru cupe şi vase mijlocii şi pungi asemenea. Spre astea merge inima mea ! Vreau să las după mine ceva, şi asta e mai de seamă decât zeii pe care nu i-a văzut nimeni vreodată. Aici e sufletul meu…
Şi Duris făcu câţiva paşi spre un dulap acoperit cu o perdea verde, o dădu la o parte şi-i arată lui Genaios, bucată cu bucată, cupele la care ţinea mai mult ca la orice.
Subiectele desenelor erau toate din viaţa obişnuită şi dovedeau, prin felul în care erau înfăţişate, inteligenţa şi arta lui Duris. Aici îl vedeai pe un fund de cupă, chel şi frânt, uscat şi răutăcios, pe un dascăl ameninţând pe elevi cu un deget osos, subţiat de bătrâneţe. Dincolo, şcoala întreagă, cu elevi în faţa profesorului de muzică şi iată, în sfârşit, şi interiorul propriului său atelier, pe care Duris se înveselise să-l povestească, pictându-l pe un fund de vas. Nu numai el şi tinerii lucrători, dar şi două lucrătoare, sclave, de bună seamă, erau înfăţişate lucrând de zor. Desenul delicat, culorile potrivite, totul lăsa impresia unei arte de o adâncă pătrundere, de echilibru şi mare eleganţă în compoziţie.
Genaios, care trecea la Atena drept unul din tinerii bogaţi, cu gusturi alese, priceput, bună reclamă deci pentru prietenul său Duris, privi şi preţui. Plutea o clipă moale şi plăcută peste amândoi, o clipă de tăcere, în care unul gusta bucuria izbânzii, iar celălalt al contemplării, când se ivi un flăcău, purtând pe umeri o scândură cu vase, pe care le aducea de la cuptor. În faţa stăpânului, el voi să se plece. Scândura îi alunecă însă de pe umăr şi vasele porniră. El însuşi se împiedică şi se prăbuşi peste dulapul cu perdea verde. Într-o clipă, toate frumoasele cupe admirate nu mai erau decât cioburi.
— Sabactes, Syntrips şi Asbestos, demoni spurcaţi, cât aveţi de gând să mă mai urmăriţi? urlă Duris, cu pumnii strânşi, răsuciţi în vârtelniţă, pentru conjurarea duhurilor necurate, duşmanii olarilor. El nu credea în zei, dar credea, ca om simplu şi ca toţi din tagma lui, în existenţa acestor demoni. Apoi, apropiindu-se de băiat, îşi lăsă pumnii să cadă pe ceafa lui, urlând:
— Piei din ocini mei, Thrax, şi să nu te mai văd!
Duris avea inimă bună, dar mânia repede şi aprinsă. Sclavul îl privi cu ochii lui albaştri, în care licăreau lacrimi, şi apoi se făcu nevăzut.
Dintre cei doi oameni, cel mai cutremurat de întâmplare a fost Genaios. Privea la maldărul de cioburi în tăcere şi aştepta parcă să treacă peste ei furtuna asta nevăzută a adversităţilor.
Duris, dimpotrivă, dădea cu piciorul şi strângea într-un colţ rămăşiţele vaselor despre care, cu o clipă mai înainte, spusese că sunt smulse chiar din inima lui. Blestemase demonii, bătuse sclavul, îşi descărcase mânia şi asta fusese de ajuns. Acum, liniştit, încrezător în meşteşugul său şi puterea lui de muncă, era iar Duris cel de toate zilele. Şi pentru ca să-şi mângâie prietenul nemângâiat, îl luă de umeri şi-i şopti atât de aproape, încât îl atinse pe obraz cu barba lui aspră, de culoarea morcovului:
— Să-ţi fac un vas după pofta inimii, Genaios! Nu vreau să pleci mâhnit la drum !
Şi amândoi trecură în atelier.
Era o încăpere mare, un fel de magazie luminoasă, cu pânze portocalii, date în lături peste cele trei uşi deschise spre o grădină interioară, unde printre boschete de mirt murmura un izvor prins într-un cap polihrom de meduză, care îl arunca în fire lungi, albe şi reci de apă. Patru roţi de olar erau aşezate de-a lungul unui morman de clisă udă şi fragedă la pipăit, de parcă ar fi fost un maldăr de carne proaspătă. Lucrau doi băieţi şi două fete, să desăvârşească ceea ce croise meşterul. Un miros dulceag şi reavăn plutea prin încăpere, miros de lut moale, de lacuri şi de uleiuri.
— Thrax, adu-mi pământ, porunci Duris şi se aşeză în faţa unei roţi de olar, prinzându-i stâlpul între genunchi.
Thrax aduse o oală cu o clisă trandafirie, din care Duris aruncă doi pumni mari pe roată. Pământul plescăi ca o halcă de carne la măcelărie. Apoi, cu palmele ude, el strânse bulsul în pumni şi începu să mişte, încet, cu tălpile lui late, roata de jos. Genaios privea curios şi atent cum din butucănosul buls se bombau şi se scobeau marginile unei cupe plate, scunde, subţiri, cu două toarte abia văzute, dar bine aşezate una în faţa celeilalte, aşa cum numai din mâna lui Duris răsăreau cupe.
Câteva învârtituri de roată încă şi minunatul vas era gata. Subţire ca o petală, întinsă şi adâncă, frumoasa cupă semăna cu un nufăr larg înflorit. Era o minune cum degetele groase şi murdare ale lui Duris nu sfărmau, ba dimpotrivă, acum, în pământul încă jilav, încercau să scrie podoaba figurilor.
Cu un ac lung din lemn de chiparos, pe care olarul îl ţinea în pumn, începu să deseneze. Croia, din gând, o horă de nereide pornite pe marginea dinafară a cupei spre Nereu, care, cu trident şi barbă, odihnea pe un scaun bogat împodobit. În spaţiile libere dintre figuri săreau delfini graţioşi, întinşi ca nişte arcuri, cu înotătoarea dorsală în creastă şi cu râtul adus în sus. Liniile ieşeau sigure de sub mâna olarului, de parcă ar fi urmat cu vârful acului un desen care nu era.
Când a vrut să împodobească fundul cupei, Duris s-a oprit o clipă, a privit lung şi a zâmbit târziu, apoi l-a chemat din nou pe Thrax, de data asta să-i stea drept model.
— Vreau să-ţi dau chipul lui Thrax, să-l iei cu tine în patria lui, după cum tot pe el am să ţi-l dau pentru olăria pe care vrei s-o încerci la tine acasă. E cel imai priceput dintre ucenicii mei. Modelează ca mine, coace cu chibzuială şi cupe, şi vase mari, numai că nu desenează atât de subţire ca mine. Şi Duris respiră adânc şi mulţumit de lauda pe care singur şi-o aducea. Acum însă am să ţi-l îmbrac ca pe Ahile!
Şi frumosul tânăr răsărea pe fundul cupei cu platoşă şi scut. Deodată, Duris se opri şi, ştergându-şi acul de lemn de pletele blonde ale lui Thrax, îl întrebă pe amicul său:
— Crezi tu, Genaios, că sclavii au suflet şi ei, şi că-i doare dacă-i împungi?
Genaios, furat cu totul de visarea lui artistică, nu se aştepta la o astfel de întrebare. De aceea nu răspunse. Când se trezi, se gândi mai adânc şi dădu din umeri. Îi era indiferent lucrul acesta. Ştiind însă că Duris avea clipe de slăbiciune şi înduioşare, nu voi să-l supere şi tăcu. Olarul îl privi lung pe sclav, îşi înfipse acul într-o gogoloaşă de pământ, îşi încrucişă braţele şi şopti:
— Cântă-ne ceva, Thrax!
Glasul nu era încă bine aşezat, bărbăteşte, dar era melodios şi pătrunzător. Thrax cânta cu vorbe străine din care, din când în când, Genaios prindea câte una auzită la băştinaşii pe care îi întâlnise la Histria, lucrători în atelierele de coarde şi pânze şi plase de pescuit ale tatălui său. Cântecul era trist şi melodios. Şi pe el îl mai auzise cândva. În încăpere, abia de mai ajungeau zgomotele de afară. Era un aer proaspăt, era linişte, lumina şi susurul fântânii se împleteau cu cântecul lui Thrax, care cânta privindu-şi stăpânul cu ochii lui frumoşi.
Genaios se simţi cuprins şi el de vraja glasului şi asculta cu plăcere. Asculta însă aşa cum ar fi privit un vas frumos sau o statuie, asculta ca şi cum cântecul n-ar fi fost rostit de o simţire omenească, ci ar fi fost desprins de ea.
Pentru sclavul său Thrax, Duris avea mânii şi înduioşeri ce nu cântăreau mai greu unele decât celelalte. Aceasta pentru că Thrax era frumos, blând şi îndemânatic. Dar împotrivirea dârză a firii sale, de care dăduse semne adeseori, Duris nu i-o putuse înfrânge niciodată. Era copil, cu ochi mari, albaştri, speriaţi, murdar, acoperit cu un şorţ şi legat cu o beteală subţire de in peste pumnii lui fragezi când, cu mai bine de zece ani în urmă, Duris îl cumpărase, plimbându-se, fără gând de cumpărare, prin târgul de sclavi de la Pireu. Azvârlise câteva drahme pe el, neştiind bine ce are să facă din copilul acesta. Negustorul, un vechi cunoscut, era omul regelui Tanusa. De la el Duris se mai alesese cu câţiva sclavi de nădejde din neamul robust al geţilor băştinaşi dintre marele Histros şi Pont, unde regele scit, dând câte o raită, din când în când, pustia bordeiele de vechea populaţie, ducând-o în captivitate. Din acelaşi vechi neam get se trăgea şi Thrax. Cum îl va fi chemat înainte nu se ştia. Numele i-l găsise Duris.
Încetul cu încetul, copilul a crescut şi a început să-i prindă mâna la meşteşugul olăritului. Nimeni însă nu l-a văzut vreodată plângând. Când era mai mic şi Duris punea să-l bată cu vergi, nu ţipa, nu plângea. Ridica numai din umăr sau îndoia piciorul din genunchi. Pentru asta Duris nu-l iubea, în schimb însă îi plăcea pielea lui moale, părul mătăsos şi, mai ales, glasul blând cu cântece străine, nemaiauzite de atenieni. Când Genaios i-a mărturisit că ar vrea să încerce şi la Histria un atelier de olărit ca la Atena, Duris la Thrax s-a gândit. Să-l dea să ducă mai departe meşteşugul său, dar să-l împrumute numai, nu să-l dea de tot, pentru că la aşa ceva s-ar fi împotrivit şi interesul, şi inima, şi bucuria lui de meşteşugar.
Acum Thrax cânta încet, ca un suspin, privind când curios înspre Genaios, când, parcă mânios câteodată, dar cu o prefăcută supunere întotdeauna, către Duris.
Astfel ascultau cântecul tânărului sclav, când desfătarea aceasta a fost întreruptă de intrarea unei neobişnuite perechi. Un lungan deşirat, cu faţa osoasă şi mâinile mari, chel, întovărăşit de un bondoc, rotund, căruia îi lumina parcă nasul gros, de lucios ce era. Cei doi oameni se opriră în prag cu boccelele lor.
— O, neasemuită şi nebunească pereche, izbucni Duris, râzând cu hohote şi bătându-şi coapsele cu palmele amândouă. Intraţi, intraţi, jerpeliţilor, prăpădiţilor, străluciţilor, şi întinse câte o mână fiecăruia din noii veniţi. Apoi, târându-i spre Genaios, îi prezentă: lunganul ăsta cu ochi de broască e Philipos siracuzanul, iar gemenul său rotofei, de-a plesnit burta mă-si când l-a scos, e Sofron, purtând, după cum vezi, un nume ilustru. Amândoi crapă de foame: se mulţumesc cu câte o rădăcină, iar când prind vreun copil care mulge caprele, fac rost şi de un căuş de lapte, mai mult căcăreze decât lapte. Da-ncolo, meşteri mari, iscusiţi, cu limba ascuţită. De când n-aţi mâncat, străluciţilor?
— De la Pireu! răspunse Philipos cu un glas de tunet, rotindu-şi ochii prin casă şi lingându-şi buzele.
— Nu te-ntreb de unde, ci de când? îl îndreptă Duris.
— Apoi tot aia e, că la Pireu am fost acum trei zile, întregi cu pelticie Sofron.
— De-i aşa, adu-le ceva să îmbuce, Thrax !
După ce au înghiţit o sedilă întreagă de brânză, doi pumni de măsline verzi, de au umplut casa cu sâmburii scuipaţi, şi un coş cu smochine, după ce au râgâit bine spre mulţumire, s-au aşezat pe jos, unul cu spatele la celălalt, şi au început să moţăie.
— O, ho, ho! urlă Duris. Nu merge aşa ! Acum să vă plătiţi ce-aţi mâncat.
Sofron adormise aproape. Philipos se destinse alene, se deşiră, căscă şi-şi trezi omul cu picioare în şezut.
— Îţi plătim, n-avea frică, n-am rămas nimănui datori ! Hai, drăgălaşule, mişcă ! şi trăgându-l de urechi, îl aşeză şi pe Sofron pe tălpile lui late.
Apoi începură să scotocească prin boccele. Philipos îşi atârnă doi saci de gât, care-i spânzurau ca doi sâni monstruoşi şi umflaţi, îşi puse pe cap o perucă de cânepă şi-şi înnegri toţi dinţii, în afară de doi. Apoi se aşeză cu picioarele încrucişate şi zise cu glasul lui gros:
— Eu sunt Sparta ! Ăsta-i Ares, cruntul război!
Bondocul de Sofron îşi lipi mustăţi şi barbă, îşi puse o cratiţă găurită drept chivără şi se întinse în poalele lui Philipos, începând să urle, în pelticia lui, că-i e foame. Atunci Sparta îşi găuri sânii şi începură sa curgă din ei într-o căldare, ascunsă sub bărbia lui Sofron, linte dintr-unul, iar din altul sâmburi de măsline, şi Philipos, legănându-l ca o doică pe Sofron, începu un recitativ obscen, în care se pomenea de toate mărimile Atenei şi de toate întâmplările zilei. Din când în când, Ares se trezea, urla că-i e foame, clănţănea din dinţi şi sânii iar se goleau. Bondocul sforăia şi adormea. Atunci, cu glasul pe jumătate, Philipos începea să povestească despre necazurile celor mulţi şi mărunţi şi, luând un bolovan din traista recuzitelor, îi aşeză capul lui Ares pe el. Apoi sări în picioare. Cu lungi naraţiuni, schimbându-şi o haină, o barbă sau o perucă, schimonosindu-şi glasul, imitând, alergând, plângând, întruchipa pe toţi cei oropsiţi şi obidiţi; pescari, brutari, moaşe, doftori şi atâţia alţi sclavi, prinşi în îndeletniciri umile. Ei se tânguiau de necazurile vieţii lor şi protestau în vastul şi pitorescul monolog al mimului.
Era toată viaţa clocotitoare a cetăţii, văzută nu din solemnitatea tragediei şi nici din satira politică a comediei, ci dinspre cei mărunţi, răboj viu al frământărilor celor neluaţi în seamă, care prin arta sicilianului Philipos îşi vărsau năduful
Se strânseseră toţi lucrătorii în jurul mimului, oameni simpli şi ei, care se vedeau oglindiţi în această largă imitare, şi petreceau. Iar Duris râdea cu lacrimi.
Genaios auzise de felul acesta de spectacole populare, dar nu văzuse niciodată şi, încetul cu încetul, deşi era admirator al tragediei, se lăsă biruit de adevărul, sprinteneala şi violenţa de grai a lui Philipos. Găsea că, într-adevăr, felul acesta de teatru, popular, ascundea o mare putere, care, desigur, îi mişca pe cei mulţi şi îi convingea, deoarece şi lui i-a putut câştiga atât de uşor interesul.
După o scenă lungă, Sofron – adică Ares, războiul – începu să se trezească din nou. Atunci Sparta nu mai încercă să-l hrănească. Şi Philipos, îmbrăcând tunica scurtă a unui sclav de la ţară, cu un sac de seminţe la brâu, un semănător, se ridică şi-l plesni pe Sofron în cap cu un imens falus făcut din cârpe şi piele de capră. Războiul ameţi, căzu şi îşi dădu sufletul. Peste leşul său, Philipos aruncă seminţe, care după primii pumni nu mai erau seminţe, ci flori albastre şi mărunte. Ele acoperiră aproape trupul lui Sofron…
Simbolul era limpede şi uşor de înţeles şi pentru cei mai neajutoraţi. După nenorocirile războiului revenea viaţa din strădania celor mulţi şi trudiţi, cei aproape de rădăcinile ei.
Mereu schimbată, viaţa mergea înainte. Era, într-un anumit fel, simplu şi popular exprimat, gândul despre lume al ucenicului lui Heraclit. Şi Genaios se simţi atras puternic de felul acesta de teatru şi de oamenii lui.
Succesul a fost mare. Duris îl sărută pe Philipos cu buzele lui groase şi răsfrânte şi-i puse în palmă câteva drahme de argint, întrebându-l încotro o să apuce.
— După nas! răspunse mimul, dând din umeri, înfundând în boccele bărbi şi costume.
— Dar după mine nu? interveni deodată Genaios.
Cel mai surprins de întrebarea tânărului histriot a fost Duris. Îl privea nedumerit, cu o flacără de bucurie în ochi. Era surprins că rafinatul Genaios fusese câştigat deodată de arta mimilor populari. În realitate, ceea ce îl stârnise şi îl încălzise pe Genaios nu era gluma – grosolană pentru el – şi nici gestul obscen, ci putinţa uimitoare ca, din manifestările brutale, închipuirea şi talentul mimilor să scoată un simbol cuprinzător şi plin de poezie.
Descoperise în monologul lui Philipos privelişti mute din viaţa de toate zilele a Atenei, care lui îi scăpaseră; se lăsase uimit de tâlcuirea subţire, desprinsă de mim din apropierea mai multor fapte, şi preţuise mult sinceritatea şi adevărul. Toate acestea, şi nu gluma grasă, care îl făcuse pe Duris să petreacă, îl convinseseră pe Genaios. Şi o dată cu un atelier de olărie, un joc de mimi, noutate tot atât de mare, n-ar fi stricat la Histria. Gândul acesta îl făcu să le ceară mimilor să-l întovărăşească.
Fireşte că bieţii oameni n-au fost greu de hotărât. Aşa că, odată cu vasele lui Duris pentru regele Tanusa şi cu amforele cu untdelemn şi vin de Thasos, o dată cu Thrax, cel cu greu desprins de obişnuinţele olarului, cea dintâi corabie ce pornea în primăvara aceasta spre Histria ducea cu ea şi o pereche de mimi, spre ţărmurile îndepărtate ale Pontului Euxin.
1.Pericles – conducător al Atenei, mort la 429 î.e.n.
2.Histria – cetate grecească la Marea Neagră, colonie miletană din veacul al VII-lea î.e.n., situată la 50 km nord de Constanţa de azi.
3. Histros – Dunărea.
I
De cînd se înscăunase cu adevărat măria sa Ştefăniţă Vodă se împlinea un an bun şi cu belşug pentru ţara Moldovei. Era linişte la hotare şi domnul trăia în bună pace cu crăiile de prin prejur. Dinspre Ţarigrad se zvonea că nu veneau veşti prea bune, sultanul fiind mîniat pentru că tînărul domn nu pornise cu oaste în Transilvania la cererea lui. Supărarea sultanului nu îngrijora pe nimeni deocamdată, pentru că împărăţia turcească îşi avea necazurile ei spre latura de răsărit, unde şahul Perşilor da mereu semne că nu se împacă deloc cu lăţirea acesteia peste neamurile de sub munţii Caucazului. Cel puţin aşa spuneau negustorii veniţi de la Crîm, după cum aflaseră şi ei, la rîndul lor, de la alţi negustori care veneau dinspre inima Asiei. Îl mai supărau pe Suliman sultan cavalerii din insula Rodului, care‑i stau în coastă şi stînjeneau mişcările din Arhipelag şi spre Europa. Era un cuib de viteji care puteau primi oricînd sprijinul papei de la Roma şi al altor principi străini spre marele necaz al împărăţiei, din care pricină a hotărît sultanul să pornească împotriva rodenilor cu mare oaste pe apă şi pe uscat. Iscoadele noastre aflate în împărăţie trimeteau veşti despre toate aceste pregătiri, aşa că sultanul putea să spună deocamdată ce vrea, iar vodă avea să vadă el ce‑i prieşte sau nu ţării sale, neavînd a se teme de nimeni.
Aşa că sărbătorile din primăvara acelui an aveau să fie un prilej de mare desfătare aproape pentru toţi locuitorii ţării, mai multă şi felurită pentru cei mari şi avuţi, mai puţină pentru cei de jos.
Este adevărat că înlăuntrul ţării se întîmplaseră unele lucruri nu prea lămurite dar care ar fi putut stîrni îngrijorarea unora. Cu puţină vreme în urmă postelnicul Cosma Şarpe fugise în Polonia, hiclenind pe domnul său. Erau multe prepusuri în legătură cu această fugă şi după cum şopteau unele bărbi cărunte erau de aşteptat mari nemulţumiri şi tulburări în Moldova. Dar asta‑i privea numai pe unii, gîndeau oamenii de rînd, iar unii boieri erau de părere că fuga lui Cosma n‑avea nici un rost. Hicleni se mai văzuseră în ţara Moldovei şi‑aveau să se mai vadă. Nu era nici o pricină de întristare acum cînd rodul pămîntului, cercetat de oameni care‑i cunoşteau toate rosturile, arăta că va fi mare bogăţie la vii şi la grîu.
Singurul îngrijorat era domnul. Ştefăniţă simţise o vînzoleală în rîndul marii boierimi şi de aceea dorise să vadă mai multe feţe boiereşti, să stea de vorbă cu unii, să‑i ispitească pe alţii în legătură cu trebile ţării şi ale domniei. Voia să ştie pe cine se poate bizui, cine şovăie şi să afle, dacă era cu putinţă, cine‑i era potrivnic. De aceea fuseseră chemaţi cei mai de seamă boieri ai ţării la ospăţul domnesc şi cum se poruncise şi căutarea oastei în duminica Tomii, care cădea în anul acela în ziua a douăsprezecea a lunii aprilie tot în cetatea de scaun a Moldovei, pe uliţele acesteia era însufleţire şi o vînzoleală cum rar se mai văzuse.
Domnul le îngăduise tinerilor să tocmească jocuri şi întreceri, la unele zvonindu‑se că va fi de faţă însăşi Măria sa cu întreaga curte. Prostimea avea la ce să caşte gura, săracii aveau de ce să suduie şi mai amarnic, iar boierii găseau prilejul bine venit să arate ce înseamnă puterea banului. Strălucirea hainelor de preţ, a nestematelor, a aurului şi argintu‑lui vădeau cît agonisiseră unii din sudoarea celor mulţi. Atîta bogăţie şi lucruri scumpe uimeau pînă şi pe străinii care se aflau în trecere prin Moldova.
Printre tinerii care‑şi arătau straiele mîndre şi caii năzdrăvani, speriindu‑i pe cei care nu săreau în lături la timp, gata să răstoarne pe neprevăzători, făcîndu‑le pe fete să ţipe de spaimă prefăcută şi pe nevestele mai trecute să ofteze în dorul altor timpuri, era şi Ion Movilă, fiul lui Cosma Movilă, intrat în legendă în lupta de la Şcheia, cel care a dat numele unui neam de pomină nu numai în Moldova dar şi în ţinuturile aflate sub coroana Poloniei. Ion Movilă avea optsprezece ani. Faţa îl arăta mai tînăr, iar purtările lui vădeau încă o minte necoaptă, de copil. Cînd îl însoţea frăţîne‑său Văscan, mai mic cu doi ani, oricine l‑ar fi luat mai vîrstnic pe cel mic şi mai tînăr pe cel mare. Era bine legat la trup şi avea o putere pe care nimeni nu i‑ar fi bănuit‑o. Chipul lui era frumos, iar de sub tichia de modă frîncească, cu vîrful ascuţit în sus, lucrată din frenghie şi împodobită cu două rînduri de mărgăritare, ieşeau plete negre, bogate care‑i cădeau pînă pe umeri. Avea pielea feţii nu prea albă, înăsprită şi întunecată şi mai mult de vînt şi de soare, culoare care‑i sta bine, lăsînd să se ghicească sănătatea sălbăticiunii crescută în miresmele cîmpurilor şi în aerul tare de munte şi de pădure. Îi jucau ochii în cap, ochi plini de lumină, pe care cu greu îi putea stăpîni ceva şi nu pentru că era nestatornic, dar pentru că‑şi închipuia că toată lumea este a lui şi nimic din ce era sub soare nu trebuia să‑i scape, fiecare lucru nou sporindu‑i bucuria de a trăi. Se ţinea mîndru în şaua bătută cu argint şi pietre, iar armăsarul roib era o minune de cal, plin de neastîmpăr ca şi stăpînul său. De sub caftanul de catifea înflorat cu fir de argint şi de aur se vedea jupa de mătase galbenă, cu delicate alesături tot din mătase şi fir. Că straiele erau pe măsura frumuseţii stăpînului nu era de mirare, numai că unii murmurau, cum poate panul Moghilă, om aşezat, să‑i dea drumu‑n lume unei asemenea sălbătăciuni în stare să ridice în sus un tîrg ca Suceava. Se îmbătase cu alţi cîţiva fii de mari dregători, care nu erau cu nimic mai prejos ca strălucire a hainelor şi larma stîrnită de tropotul cailor porniţi sălbatic pe străzile înghesuite făcuse ca în două zile să li se ducă buhul. Oamenii cuminţi şi aşezaţi îi priveau cu mîhnire, gîndind cu glas tare că pe vremea lor tineretul se purta mult mai cuviincios şi‑l socoteau pe Ion capul tuturor răutăţilor, cu toate că între tovarăşii săi de petrecere erau unii mai mari decît el. Era şi asta încă o dovadă că sămînţa rea dă roade şi o strică şi pe cea bună. Gînduri şi clevetiri care n‑aveau cum să ajungă la urechile tînărului boier, care numai de asta nu avea timp şi grijă. Pentru el toate se petreceau ca într‑un vis dulce şi părea că nimic nu se poate atinge de el ca să strice vraja zilelor pline de strălucire ale primăverii. Asta pînă în Joia Mare cînd pe Uliţa Pielarilor a trebuit să facă loc rădvanului unui mare boier. Se vedea de departe că e vorba de un mare boier pentru că în faţă şi în spate mergeau slugi călări îmbrăcate în haine bune, cu săbii la şold şi lănci înfipte în scara de la şa. Iscodind cu ochii să vadă despre cine este vorba, i s‑a întîmplat ceva ce nu i se mai întîmplase niciodată. Pe lada rădvanului în faţă, lîngă vizitiu, o făptură plăpîndă, cu cosiţe aurii cu ochii verzi, mari, aşa de mari şi de frumoşi că nu păreau să se întrupeze într‑o fiinţă pămînteană, cu o gură bine alcătuită, cu o bărbiţă mică, rotundă, privea cu uimire şi bucurie neprefăcută la lumea din jur. În faţa acestei vedenii, tînărul simţi cum se cutremură şi ceva, ca o lamă fierbinte, îl străpunge. Năuc, încercă cu disperare să se facă văzut dar rădvanul s‑a strecurat pe lîngă el fără ca minunea cu ochii verzi să‑l zărească.
CAPITOLUL I
Vedem cavaleri cruciaţi la Nicopole; printre ei, un popă de la Burgundia; apoi, o bătălie înfricoşată.
„Cum să te lăsăm pe tine, un sărman cioban de la Dunăre, să ne iai faima?“
O vreme, primejdia turcească a stârnit toate ţările Europei. Oşti, numite cruciade (de la semnul crucii pictat pe scuturi) au pornit pe corăibii, în lungul Mării Mediterane, să smulgă din mâinile turcilor cetatea Ierusalim. Alte cruciade au pornit pe uscat, în marşuri istovitoare, sub greutatea scuturilor de fier, a lăjioiilor şi săibiilor; aveau acei ostaşi veşmânt greu, de fier, încât, când îi trăgeau duşmanii de pe cai, nu se mai puteau ridica şi erau străpunşi cu lăncile ori ciopârţiţi cu iataganele.
Aşa a venit o oaste de cruciaţi tocmai din Franţa şi Germania, la Nicopole, peste Dunăre. Au venit cu o cavalerie mândră, îmbrăcată în fier. Erau acei cavaleri peste măsură de îngâmfaţi. Cum au ajuns la Nicopole, şi-au rânduit corturi de purpură şi mătase, au întins mese de ospăţ şi chefuri; băuturile scumpe şi mâncărurile le erau alduse cu corăbiile, pe Dunăre. Între ospăiţuri prelungite zile şi nopţi, făceau întreceri în lupta cu spada; cântau şi dănţuiau, scriau epistole iubitelor rămase departe în castele şi-n cetăţi; le cântau alăutele, lăudându-i pentru isprăvi războinice adevărate sau închipuite.
Mircea a trecut şi el Dunărea, cu oştenii lui, şi şi-a durat tabără. Se uita domnul muntean cu grijă şi dojana la petrecerile cruciaţilor.
— Hai, hai, staţi şi beţi vin, în loc să fiţi gata, căci oştile turceşti s-apropie… Nu puteaţi chefui acasă, în castelele domniilor voastre?
Cruciaţii îl priveau de sus pe acest sărman voievod. Printre ei, se afla şi un popă din Burgundia, cărturar cu faimă. Într-o noapte, s-a dus la tabăra lui Mircea. L-au văzut crunt în priviri; în plete, cu argintul vânstei. Peste cămaşa de zale, avea o mantie vişinie. Înalt, voinic, sta pe malul Dunării, sprijinit în sabia lungă şi puternică. În jur, ardeau focurile. Prin ierburi, se auzeau caii sforăind şi păscând. Oştenii lui, cei mai mulţi îmbrăcaţi în a umane, stăteau în jurul focurilor, având alături pari ciopliţi din topor şi afumaţi la capăt. Unii aveau scuturi împletite din nuiele, şi arcuri. În tolbele cu săgeţi îşi aveau şi merindea de război, o pită deasă. Erau flăcăi fără spic de mustaţă şi moşnegi cărunţi. Erau şi destui oşteni în zale, floarea feciorilor boierimii.
Mari senine de mirare avea să deie popa burgund, cu cât îi cunoştea mai bine mai ales pe oştenii înarmaţi cu pari. Odată, i-a găsit întinşi pe pântece, în ierburi, tăifăsuind în linişte. Caii lor păşteau cine ştie unde, după nişte tufişuri. Deodată, la porunca unei căpetenii, oştenii s-au ridicat şi au scos un chiot înfricoşător, scurt. Caii le-au răspuns prin nechezaturi puternice. Preajma a început să duduie şi să se cutremure siib copitele lor aşternute în galop. Cât ai clipi, au şi ajuns în faţa oştenilor, care i-au încălecat din fugă, cârmindu-i prin strâmtoarea picioarelor, învârtindu-şi parii pe deasupra capetelor. Crezând că dau turcii, cruciaţii au aruncat paharele, şi-au încins spadele, au sărit şi ei pe caii lor îmbrăcaţi în fier. Popa burgund i-a oprit însă, trimiţându-le cuvânt că nu dau turcii, că oştenii lui Mircea fac o probă de şarjă, ca să-şi mai dezmorţească ciolanele… Cruciaţilor le-a părut rău îndată după vinul pierdut şi după paharele sparte. Au cerut alt vin, alte pahare, şi-au descins săbiile şi au poruncit lăutelor să cânte mai departe.
în vremea asta, popa burgund sta de vorbă cu căpetenii de-ale lui Mircea. Astfel a aflat el cum se strânge la oaste Ţara Munteniei, cum, când s-apropie primejdia la hotare, prind să răsune buciumele şi clopotele; satele îşi pun în care copiii, femeile bătrânii şi avuţia; aşa pornesc spre munte, în bejenie, în timp ce bărbaţii vârstnici îşi iau armele şi merindea, încalecă pe cai şi pornesc spre locuri de adunare dinainte hotărâte.
Şi aşa, pe când petreceau mai bine cruciaţii Asfinţitului, intrecându-se unii pe alţii din pahare, s-apropia de Nicopole şi oastea înfricoşată a pustei. Veneau podestrimile şi cavaleriile, mişcandu-se încet, ca un uriaiş balaur mohorât. În urma lor, rămânea ruina şi cenuşa. Pe zări, departe, unde ardeau aşezările omeneşti, se ridicau suluri mari de fum. Vântul mâna înaintea acelei oştiri mirosul de carne omenească arsă. Drumurile erau ticsite de fugari înspăimântaţi, minându-şi vitele. Îşi duceau pe umeri poverile cu lucruri luate din fugă. Şi turcii veneau încet, revărsându-se ca un fluviu. Neliniştea a trecut prin taberele cruciaţilor. Până acum, se întrecuseră unii pe alţii în petreceri. Ce va fi însă când vor da ochii cu duşmanii?
Mircea le-a trimis acest cuvânt:
— Vestiţilor cruciaţi! într-adevăi, cunosc că sunteţi viteji mari. Faptele voastre din trecute bătălii le ştiu şi vă dau laudă pentru de. Însă, când e vorba de turci, lă- saţi^mă pe mine, să-i pălea: cu cavaleria mea uşoară. Nu vă avântaţi, cavalerilor, cad prea greu sunteţi îmbrăcaţi în veşmintele de fier. Dacă nu mă ascultaţi, pierdem cruciada şi degeaba aţi mai bătut colbul până la Nicopole. Îmi îngăduiţi să mă reped eu întfli în oastea pustei? Vă deschid drum, după aceea veniţi şi domnule voastre!
Cruciaţii şi-au jimibat gurile, gata să rfidă;
— Cum să te lisăm pe mne, un sărman cioban de la Dunăre, să ne iai faima şi să te laude lumea pe tine, şi nu pe nod? Fii bucuros dacă te-oro lăsa să te adaugi în coada oştilor noastre…
Voievodul Mircea a răspuns cu mult amar:
— De asta vă arde vouă, cruciaţi r Eu ştiu lăisa şi de la mine. Să-i batem întii pe turci; după aceea, n-aveţi decât să vă lăudaţi că voi i-aţi bătut. Eu îi cunosc bine, căci de-o viaţă mă bat cu dânşii. Lăsaţi patimile deşarte, căci se află în joc lumea!
— Nu, nu vrem! au dat cruciaţii răspuns.
Apoi, au început să se sfădească şi ei între ei, care anume să înceapă atacul. Oastea înfricoşată se afla numai la cinci ceasuri depărtare. Se zăreau sulurile de colb ridicate de sub sutele de mii de picioare ale oamenilor şi vitelor de povară. S-auzea ca un vuiet de ape. Apoi, când s-a arătat pe creste avangarda, cavalerii cruciaţi s-au îmibrăcat în veşmintele de fier, s-au îmbrăcat tot în fier, din cap până-m. Picioare, şi aveau găurele numai sub chivăre, în dreptul ochilor. Cu acea mulţime de ocale greutate s-au uroat pe caii îmbrăcaţi şi ei în fier; la un semn, au pornit într-un galop straşnic, cu lăncile întinse. Au trecut prin primul rând al tutailor, ca printr-o pleavă. Au trecut aşa şi prin al doilea rând; şi printr-al treilea; socoteau că au câştigat biruinţa, dnd deodată s-au izbit de rândurile neclintite ale ienicerilor caie s-au desfăcut în lături şi i-au prins ca-ntr-un cleşte. A urmat un măcel îngrozitor. Căngiie de la suliţele turcilor îi trăgeau jos de pe cai, încât nu se mai puteau scula de greutatea fierului de pe ei. Aşa, ompul de la Nicopole s-a umplut cu zeci de mii de morţi, în câteva ceasuri. Sângele se scurgea prin zalele cavalerilor. Degeafca fugeau cei rămaşi vii, căci îi ajungeau turcii şi-i stropşeau.
Mircea a făcut prăpăd cu cavaleria lui uşoară, într-o aripă a oştirilor pustiei. Însă a trebuit să bată în retragere, sub apărarea spahiilor şi ienicerilor.
— Iată ce-aţi făcut! ofta el, uitându-se la câmpia plină de morţi, la corturile arse, la întregul prăpăd al cruciadei. Iată tinde v-a dus fala şi îngâmfarea!
Şi-a ridicat coiful de pe cap şi i s-au înceţoşat ochii asupra morţilor, asupra mân- drei cavalerii a Asfinţitului. După aceea, şi-a chemat căpeteniile în poruncă:
— Ascultaţi, căpetenii! Se vede că aşa ne-a fost scris, să rămânem singuri în furtună! Dacă oştile Germaniei şi ale Bur- gundiei n-ar fă urmărit fala şi mărirea, turcii s-ar fi zvârcolit acum în ţărână, biruiţi pentru de-a pururea! Dar n-am avut parte de asta şi am rămas singuri în faţa primejdiei! Datori suntem să ne apărăm ţara singuri!
A privit peste oştire:
— Dacă în rândurile voastre se afla şi ticăloşi, să se tragă la o parte, să-i trimit la păscut porcii şi bobocii! Am nevoie numai de viteji! Trecem Dunărea înapoi, Iu. Noi acasă, şi stăm gata! Căci dihania din faţa noastră, după ce se va hodini, va veni la noi să ne ceară socoteală şi biruri. Înainte, după mine, în ţară!…
îndată a pus pândari, să vadă mişcările duşmanului. N-au apucat oamenii lui să-şi vadă copiii şi neamurile fugite la munte, însuşi Baiazid- Sultan s-a arătat în scurt timp pe ceilă’lalt mal al Dunării şi s-a stropşit spre Muntenia. Striga Baiazid-Sultan:
— Să vină domnul vostru Mircea, să-mi cadă la picioare şi să sărute ţărâna pe care calc eu! Cum de a îndrăznit să se adauge caivalerilor cruciaţi şi să se bată cu mine? Dacă în cel mai scurt timp nu vine să-şi ceară iertare, am să-i ard toată ţara şi am să i-o înrobesc! Vine Mircea să mi se plece, sau nu vine?
— Nu! Domnul Mircea nu vine! Şi dacă îndrăzneşti să treci Dunărea şi să ne strici ţara, ai să-ţi cauţi măselele pe jos!
— Hai, hai! a scrâşnit Baiazid-Sultan, la acest răspuns.
A trimis ştafete după oşti proaspete. Îndată, peste Dunăre a prins să ne întindă pod de vase. Oştile turceşti au şi pornit spre pedeapsa îndrăzneţului.
Pe atunci, câmpia muntenească era acoperită de întunecaţii codri Deliorman. Mircea şi-a strtns greimea oştirii şi a trmris-o îna- în te, spre Argeş. A lăsat în urmă doar cete de harţă, să amăgească turcii cu sunetele buciumelor. Şi aşa, Baiazid-Sultan urca tot mai sus, după amăgeala muntenilor, urca dealuri acoperite de codri deşi, cobora văi şi prăpăstii; în urma lui, oastea venea des- făşurându-se ca un balaur.
— Aici! a dat poruncă Mircea, când a ajuns în prăpăstiile de la Rovine. Urcaţi prin copaci şi pe culmi şi staţi ascunşi! Când mă voi întoarce eu cu greul oştilor, voi să să- riţi şi să-i prindem ca-ntr-o capcană!
Şi aşa, Mircea s-a tras şi mai înainte, prin întunecimile Deliormanului. Deodată, când a crezut Măria Sa că duşmanii se află toţi în. Tire prăpăstii, a poruncit straşnic sa răsune comurile! Cum vuiau codrii! Prin rândurile turcilor a trecut o spaimă.
— Înainte, hoarde viteze! striga Baiazid- Sultan către ai săi, însă repede de tot şi-a dat seama că se află prins în ceaunele pră- păistiilor. Din faţă, îl izbeau călăreţii munteni, în frunte cu voievodul. A porundt oştirii să apuce la dreapta, însă s-a trezit în trăsnetele bolovanilor şi parilor, aruncaţi de pe creste; alţi bolovani se prăbuşeau din latura stângă. Îngrozit, Baiazid-Sultan a dat poruncă de grabnică întoarcere şi atunci s-a întâtnplat în oastea sa un amestec şi un vălmăşag cumplit: coada s-a simţit deodata muşcată şi împinsă înainte de coasele, de parii şi de suliţele munteneşti; capul, întors înaipoi, se îngrămădea spre vălmăşagul cozii, şi huia Delionmanul de răcnete, de strigăte, de mugetele vitelor, de nechezaturile cailor, de răgetele îngrozitoare ale camă lolor. Din toate părţile zbârnâiau săgeţile, vâjâiau parii, bufneau bolovanii, săbiile munteneşti hăcuiau, hăcuiau fără hodină, fără întrerupere, în timp ce sutele de mii de duşmani se frământau în loc, înndbuniţi de groaza morţii, în acei codri înfricoşaţi. Cu orice preţ, Baiazid îşi croia cale înapoi spre Dunăre; oştenii din garda lui îi făceau loc cu săbiile, în timp ce din arbori, de pe dfitalburi, din toate umbrele codrului, ţâşnea moartea. Mult timp i-a trebuit acelei fiare, aşternută pe zeci şi zeci de poşte, până să fie ucisă bucată cu bucată, de la Rovine ipân’la Dunăre! Carele, vitele de povară, caii spaihiilor, totul se răstumase şi se fră- mânta în mocirla hârdaielor întunecoase şi stropite de sânge. Parcă se sculase întregul pământ muntenesc, cu codrii, cu fiarele, cu iarba, cu furtunile şi vânturile, şi toate se izbeau asupra năvălitorilor, să-i înveţe minte. Buciumele răsunau fără alin şi alte pilcuri de pământeni dădeau năvală din umbră. Sunau zgomotele bătăliei fără întrerupere îtniblăciile furtunilor. Baiazild-Sultan îşi smulgea barba, când vedea cum îi piere floarea cavaleriei, după aceea floarea podestrimii. Bătea cu paloşul în gărzi, să-i deschidă mai repede drumul de scăpare, să nu pice în mâna lui Mircea. Când s-a văzut în preajma Dunării, fugea de mânca pământul, în timp ce din păduri îl urmăreau, călări pe cai iuţi ca vântul, oiştile vitejiei. Însuţi Mircea calarea în frunte, cu saina grea şi neiertătoare de-a gata ridicată, numai $ă-i reteze sca- fârlia!
Şi a scăpat fiara năvălitoare peste Dunăre ca prin urechile acului.
Iar la Rxmne, între g^de şi prăpăstii, manii cei răniţi se zvârcoleau în noroaie şi_n propriul lor sânge, zeci şi zeci de îmi.
— ’Ja-am spus doar că ai să-ţi cauţi măselele pe jos dacă treci, Dunărea! a strigat Mircea, oprit la mal.
— Câine! a scrâşnit Baiazid-Sultan din partea cealaltă. Mi-ai omorât fala oştilor, dar lasă, lasă!
— Mai Încearcă dacă-ţi dă mina.! a repezit răspuns Mircea. Poţi aduce încă f>c atâtea oşti, poţi întuneca lumea cu mulţimea suliţelor şi săgeţilor tale, ca tot nu tni-i frică! Mai încearcă! Du cuvânt oricăror stăpâni de seminţii năvălitoare, să-şi» gâridul că vor pucea supune vreodată ţărişoara asta! Oridt de tari ar fi aceşti stă- pini de seminţii, vor păţi ca tine, îşi vot căuta măselele pe jos!
Baiazid-Sultan şi-a lepădat balele scârf>ei în apa Dunării şi-i tremura barba de ruşine. Iată! învinsese cavalerii din Asfinţit, Învinsese ţări după ţări, împărăţii mari i aştemuseră la picioare, cu avuţiile, cu satele, cu cetăţile, şi acum 41 bătuse acest pis- tor muntean! Să nu-ţi lepezi rărunchii d* sdrbă? Era învăţat să se întoarcă la sălaşul tău totdeauna biruitor, încărcat de prăzi şi urmat de sute de mii de robi. Acum, cu ce faţă se va întoarce la ai săi, fără oşti?
A părăsit malurile Dunării, mocnindu-şi ura groaznică şi planurile răzbunării.
Faima biruinţei de la Rovine s-a împrăştiat în toaite laturile pământului. Domnului Mircea i s-au adus cuvinte şi scrisori de laudă, însă Măria Sa, ca om păţit, nu s-a lăsat furat de dulceaţa cuvintelor; ştia că Baiaziid se va întoarce mai puternic, că se va revărsa asupra lui cu seminţii întregi. Şi-a slobozit oştenii pe la vetre, după ce thkprcună s-au descoperit şi şi-au plecat frunţile, încărunţite şi brăzdate de griji, la grop niţele vitejilor. Pe cei mai tari în virtutea răziboinică i-a răsplătit cu ogoare, după pravilele acelor vremuri. Plugarii s-au întors la vetre şi le-au găsit arse şi pustiite. Iar şi-au înfipt plugul de lemn în brazdă, (ă înceapă viaţa de la capăt, însă auzul le era mereu aţintit spre culmile unde stăteau pândarii.
Iar sus, la Argeş, în cetatea de scaun, Maria sa Mircea Voievod sta de veghe, ca vulturul în stânca munţilor. Sta neînfricat ţi n-avea loc în inimă pentru îndoieli; credinţa în biruinţa până la capăt îi dădea tăria cremenii. Oricâte furtuni se vor mai izbi spre acea poartă zguduită şi cutremurată, el le va ţine piept, apărând restul pă- trtântului şi dându-i răgaz şi linişte să-şi spo- rească artele şi comerţul, să hălăduiască *n bine ori sa se sfâşie pentru ambiţii proaste.
După grozava înfrângere de la Rovine, năvălitorii şi-au lins rănile, cum şi le ling fiarele rănite, în tăcerea bâtlogurilor. Tri; mi tea u pilcuri de căpcăuni la Dunăre, sa se uite în întunericul codrilor Deliorman. Rar când zăreau straja muntenească, ascunsă între coroanele arborilor. Cum s-apropia" oşrile turbate, porneau din malul Dunării un hăulit straşnic de bucium; îl duceau ecourile pân’ la alt loc de pândă, unde sunau alte buciume şi altele, şi altele, pân’ la cetatea voievodului. Aşa era pe atunci ştafeta vestitoare a furtunilor. Îndată,. Ţara părăsea plugurile în brazdă, îşi apuca armele de după uşă, sărea pe cai şi pornea spre poie- nele hotărî te, în aşteptarea strălucitei cape* tenii de la Argeş.
Apoi, după ce Mircea şi-a plătit obşteasca datorie şi a fost înmormântat în ctitori* Măriei Sale, Cozia, în poarta furtunilor nu _s-a făcut linişte. Oştile dihanite au căpătat mai mare îndrăzneală, socotind că o dată cu Mircea s-o fi stins şi vitejia! Dar s-au căit amarnic şi mulţi dinţi şi-au căutat pe jos, îndelungul istoriei noastre!
Sămânţa nepieritoare a puterii populate a născut alţi şi alţi viteji^ cum răsar stejarii din ghinda amestecata cu frunzele ţi cu mustul pământului. Avem în istorie, după Mircea, şi pagini negre, de ticăloşie. Domni şi domnişori au plătit tronul viteazului străbun cu pungi de bani adunaţi din sudoarea pământenilor, l-au plătit cu preţ mfaşav…
— Până ce s-a ridicat la Târgovişte un vestit îndrăzneţ, Vlad, poreclit Ţepeş, după cum arată istoria scrisă în cronici şi legende şi după cum se va vedea în filele următoare ale scrierii noastre.
GAPITOLUL II
Vremea lui Vodă Ţepeş, când banii stăteau pe jos, ca gunoaiele, şi nu-i ridica nimeni; istoria neguţătorului florentin şi straşnica păţanie a paşei Hamza…
I
. Ce pădure albă e aceea t’
Când a venit Vlaid la domnie, Ţara Muntenească se afla în vraişte, ca un sat fără dini. Tâlharii şi ucigaşii păleau trecătorii la drumul mare, ori în satele şi cetăţile lor, prăidându-i şi ucizirudini. O îndrăzneală mare însemna trecerea prin codri; ziua, cetele de hoţi intrau călări în ograda omului şi-l dis- poiau de vite şi de viaţă. Faima acelor ticăloşi ajunsese departe, în ţări străine, îndt rosturile neguţătoreşti se stricaseră cu totul.
Vlad a poruncit îndată prinderea şi dr- duirea nelegiuiţilor spre ocnele de sare, spre hrubele închisorii din Târgovişte, în aşteptarea răsplăţii. Şi-a dat seama că fără pedepse pline de cruzime nu va putea stânpi jaful şi fărădelegea. De aceea, a scornit drăceasca osândă a tragerii En ţeapă.
Aşa, într-o bună zi, s-au fost îngrămădit în ograda închisorii o mulţime de Hâlhari prinşi. Niciunul ninşi da seama de ce oştenii Domnului bat o pădurice de pari ascuţiţi la vârf, pe un deal din apropiere. După Ce lucrul s-a isprăvit, Vlad a poruncit să repeadă tâlharii intT-acolo şi să-i înfigă în pari. Un răcnet de groază a trecut printre nelegiuiţi, însă Vlad vroia să bage spaima În toţi cei ce vor îndrăzni să ia altora avutul şi viaţa. Şi au stat aţa tâlharii, pe acel deal, traşi în ţeapă, până ce au pierit şi i-au mâncat câinii şi păsările sălbatice. Spaimă (rozavă s-a abătut asupra tuturor diharilor din ţară. Aşa de frică le era de osânda parului, incit înfunidau pădurile, treceau hotarele în alte ţări, numai să nu-i prindă Vlaid Ţepeş! Aşa încât, în scurt timip, în Ţara Muntenească era curat ca-n palmă.
Se istoriseşte din bătrâni că lucrurile de preţ stăteau uitate pe uliţe şi nimeni nu le ridica. O dată, a ajuns la Târgoviişte, cu mărfuri, un neguţător străin, tocmai de la Florenţa. Cum a tras la un han, şi-a arătat Îndată grija că va fi jefuit în timpul nopţii. A spus a^a către stăpânul hanului:
— Am la mine bani grei, şi straşnic mi-i de frică Îji ţara asta! Sunt încredinţat că nu ajung până nuine dimineaţă, nioi cu banii, iiiei cu zilele!
— Dimpotrivă, străine, dimpotrivă! l-a Încredinţat hangiul. De dnd a venit Vlad Ţepeş la domnie, fărădelegi nu se mai în- ritaplă! lată: mă prind, faţă cu martori, la un rămăşag… Ia-ţi punga şi du-o la răscrucea drumurilor. Las-o acolo, şi dacă nu vei găsi-o mâine dimineaţă unde ai lăsat-oI şi cum ai pus-o, te despăgubesc cu toată avuţia mea!
— Cred că glumeşti… a dat răspuns florentinul. Unde se poate întimpla una ca asta?
— La nod în ţară! a zâmbit hangiul. Facem rămăşeag temeinic, cu martori?
— Ai să-ţi pierzi averea!
— Nu, nu mi-e frică de aşa ceva! Să chem martorii?
Şi hangiul a făcut semn altor neguţători din han, au bătut palma, după praivila rămăşagurilor, şi florentinul şi-a dus punga la răscruce şi a lăsat-o acolo. Era pe căderea nopţii. Şi nicio clipă n-a închis ochii bietul străin; s-a tot frămintait sub cergă. Hangiul faisă, după ce a dat peste cap o baidacă de vin, s-a culcat şi a domnit liniştit.
— Să vedem acum, a 9pus în zori neguţătorul florentin. Mi se pare că ai pierdut averea!
— Nicidecum! Du-te, străine, şi-ţi ia punga de unde ai pus-o. La noi în ţară stau banii pe drumuri ca gunoaiele, şi nu-i ridică nimeni!
Mare a fost mirarea florentinului, când şi-a aflat punga la răscruce, cum o pusese, doldora de aur. Lauidă mare a dat acestui pămfint şi Domnului său Vlad, făuritorul ţepilor. A povestit întâmplarea şi prin alte ţări pe unde umbla cu negoţul şi toţi ascultătorii clătinau din caipete, ca la un lucru de necrezut.
Făcuse Vlad Voievod curăţenie ca-n palmă În apucăturile tâlhăreşti, dar nu avea linişte nici în somn din alte pricini, mai grele: trebuia să plătească tribut umilitor turcilor.
Cum putea el răibda o ruşine ca asta? tşi da seama că dacă nu plăteşte tributul îşi va scula urgia asupra capului, dar a îndrăznit şi a trimis turcilor cuvânt:
— Mă, capcâni! Dacă s-au aflat în ţara mea ticăloşi să vă sufle în borş, să vă deie tribut în bani, să n-aibe linişte în mormânt! Eu pe astfel de stămoşi îi blestem; şi dacă ar învia, i-aş trage în ţeapă, să mă pomenească! Mă, capcâni! Aflaţi că nu vă dau niciun sfanţ!
Vorba asta a cutremurat scaunul sultanilor.
— Cum îndrăzneşti, Ţepeş? — i-au repezit ouvântul înaipoi. Nu ştii oare că te putem strivi ca pe un vierme? Să nu ne dai tributul căci altfel unde-ţi stau picioarele, acolo îţi va sta şi calpul! Ai auzit?
— De auzit am auzit, dar rămân la ce-am spus: nu vă dau niciun fel de tribut!
Pe atunci, era mare peste turci Mahomed al II-lea, cel ce cucerise cetatea Ţarigrad a împărăţiei greceşti, la 1453. I se spunea, ou fală la turci şi cutremur la alte seminţii, Malhomed Cuceritorul. Cu acest mare războinic îşi punea Vlad Ţepeş boii în plug! Avea Mahomed al II-lea cea mai puternică oaste, cu cavalerie, cu pedestrime, şi avea flote vestite pe mată. Iar Vlad Ţepeş abia dacă putea strânge, la semnul buciumului, treizeci de mii de oameni înarmaţi cu bî- tele de acasă!
înainte de a se încurca într-o expediţie de pedeapsă, care costa mari avuţii, Mahomed Cuceritorul a trimis la Târgovişte o solie cu voribe dulci:
— Să dea Vlad Ţepeş tributul şi să domnească în paoe! Nu-i bun cuvânt?
Se spune din vechimi că în solia aceea ar fi venit o căpetenie vestită, Hamza-Paşa, cu un pilc de oşti. Vlad i-a ieşit înainte, la porţile Târgoviştei, i s-a plecat, l-a primit bine şi frumos, l-a poftit la masă ca pe un vestit musafir.
— Nu-i aşa, munteanule Vlad, că primeşti cuvântul Cuceritorului? Dă-ne cuvenitele pungi de bani, şi pace bună! Bat palma şi bem un ulcior de vin în sănătate;. Strălucirii sale Cuceritorul…
— Prea bine! — a dat răspuns Viat Ţepeş. Hodineşte-te după truda drumului ş. După aceea totul va fi cum e mai bine!
— Primeşte să dea bir?! — şopteau o^ tenii şi slujitorii curţii… îl credeam ceva mai viteaz pe Măria Sa Ţepeş… DaT băgăm de seamă că e ticălos ca şi înaintaşii lui.
în timp ce Hamza-Paşa dormea în palat, în aifara cetăţii se auzea o bătaie repede d «maiuri şi topoare. S-auzeau cum sar aşchii 1< la trunchiuri, pesemne din nişte pari.
— Ce se aude aşa? se întrebau oşteni turci, în tabăra lor. Parcă se ascut pari…
— Se pregătesc în afara zidurilor mese de ospăţ pentru măriile voastre… le-a răspuns straja din turn.
— Aşa ne place! au răspuns turcii şi s-au culcat şi au adormit, cu gâmdiul la ospăţul de-a doua zi.
— Ce pădure albă e aceea? a întrpbat Hamza-Paşa, în zori, uitându-se pe dealul din afara zidurilor.
— Poftim la masă! i-a răspuns Ţepeş.
— La care masă?
— N-o vezi? Sub pădurea albă de pari e întinsă o masă lungă, cu bucate! Poftim!
— Aşa mai viu de acasă! a dat răspunsul solul Cuceritorului. Vasăzică, totul e cum trebuie! Ai şi poruncit, poate, să fie adunaţi banii?
— Vezi bine! Poftim la masă, că se răcesc bucatele!
Hamza-Paişa a ieşit din cetate, cu mica lui oştire.
Cu cât se apropia de dealul cu masa întinsă, o sgaimă îl răcea din cap până-o picioare, vazârud pădurea albă de pari ascuţiţi la A’ârf… În mijloc, se afla o ţeapă mai groasă, mai înaltă…
— Pentru dne ai pregătit această pădure înfricoşată?
— Cblea, pentru nişte hoţi! i-a dat răspuns Ţepeş, şi la un semn al său, gărzile s-au repezit asupra curcilor, le-au luat armele. I-au legat cu mâinile la spate.
l-au tras în ţeapă, pe câte unul, iac Hamza a fost înfipt în parul cel mai gros şi mai înalt, ca o căpetenie ce era!
— Poftim la masă, oşteni şi-a poftit Vlad Ţepeş căpeteniile. Vom prinzi la umbra acestui codru viu… E^bine, colo sus, trimis al Cuceritorului? Iată răspunsul meu la cererea umilinţei!
Deoparte, prăbuşit în ţaiână, sta singurul turc nesuit sus. Vlad Ţepeş s-a întors spre oşteni:
— Care din domniile voastre are hanger mai ascuţit? Ridicaţi acest vierme din pulbere şi tăiaţi-i nasul şi urechile!
După ce un oştean a cenătuit bjne turcul de nas şi de urechi, Vlad Ţepeş i-a dait poruncă:
— Încalecă’ şi fugi la Ţarigrad, la stăpânul tău Cuceritorul, şi dă-i răspuns la cererea tributului! Lipseşte din ochii Mariei Mele!
Turcul a fost aburcat pe cal, în chiotele oştirii munteneşti. Se tinguia şi striga „aman!“ cu mult înainte de a ajunge la porţile palatului acelui vestit sultan cuceritor.
III
. Luptă ca un drac!’ spunea Cuceritorul.
După un astfel de răspuns la solie, Mabomed Cuceritorul s-a izbit cu pumnii în cap şi răcnea de se cutremurau palatele. Cfind a bătut din picior, s-au cutremurat oştile Răsăritului. Îndată s-a strins cavaleria spahiilor; apoi ieniceri; apoi caravanele de cămile au fost încărcate cu poveri tic război; bivoli negri mugeau cu grumajii j|l juguri; ■seminţii negre, din Araibia şi Africa, seminţii galbene din Asia s-au adunat În taberi, aşteptând să iasă în fruntea lor Cuceritorul pe cal alb şi să le deie semn de plecare spre fluviul Dunării…
într-adevăi, Mahomed s-a arătat în toată Spurcăciunea mâniei şi s-a rânduit în fruntea • rimatei sale de două sute cincizeci de mii de oameni. A poruncit flotelor din Marea Neagră să încarce hrană şi să o aducă în • us pe fluviu.
Vlad a ieşit din cetatea Târgoviştei şi a poruncit peste ţară chemarea buciumului, îndată plugarii şi-au apucat parii, scuturile de nuiele, arcurile, au sărit pe cai şi au prins tă coboare spre tabăra voievodului; au venit şi oştile în zale. S-au adunat oam la treizeci de mii şi au pornit spre Dunăre, la Giurgiu, pe unde năzuia Cuceritorul să întindă pod de şăici. Dar oricât i-au pălit cu parii în cap, oricât i-au săgetat din arcuri, turcii se buluceau neîntrerupt pe malul pământului muntenesc. Văi2Ând că nu-i poate opri, Vlad s-a gândit să se tragă spre munţi. Şi-a pustiit ţara în urma lui, a otrăvit fân- tfnile, a dat foc semănăturilor şi fâneţelor. Maihomed îl urmărea cu îndărătnicie, repe- *ea pilcuri de spahii. Vlad şi pământenii ieşeau de unde nu se aşteptau năvălitorii; ieşeau ca din pământ şi făceau în ei mare prăipăd.
în tinereţea Măriei Sale, Vlad Voievod stătuse mult printre turci şi le ştia limba, portul, obiioehi’niile. Ştia că oştirile lor fac nicio mişcare în tiimp de noaipte. De aceea, pândea când Mahomed îşi făcea ta-| băira de popas şi da navală, îi «pârcuia, fi1 hăirăţea neîncetat.
— Luptă ca un drac! spunea Cuceritorul.3 Acum îl veai, acum nu!
Se uita cu grijă la câmpiile arse, la slă-’ birea vitelor, la sleirea de sete a oştenilor. Dacă Vlad i-ar fi stat în faţă cu puţina lui oaste, l-ar fi făcut una cu pământul şi s-ar fi întors încă o dată biruitor la Ţari- grad. Dar domnul muntean şi oştile lui nu se arătau zile întregi, făcuţi parcă una cu pământurile şi cu râpile. Rar când avangărzile turceşti zăreau pilcuri de oaste. Porneau într-acolo, cu toată mânia şi puterea, însă Vlad se arăta tocmai în partea dimpotrivă, călărind ca o nălucă în fruntea pacurilor Măriei Sale. Avangărzile Cuceritorului zăreau fuioare de fum priatre brazai pădurilor şi înţelegeau că acolo stau în popas oştenii Dracului. Porneau, împresurau locul, dar când săreau la atac, răcnind „aman “, aflau doar focurile arzârwl şi bălegar proaspăt… Când se mirau mai tare de diavoleasca fugă, auzeau larma în urmă, căci Vlad le ataca ariergărzile.
Mahomed Cuceritorul turba, poruncea mereu să i se pună la cap ştergare înmuiate în apă rece, căci începea să aibă vedenii! Slăbiseră bivolii. Caii spahiilor prindeau sa şchiopăteze. Iar generalii vestiţi ai Cuceritorului prindeau să murmure… Ce fel de război era acela? 11 stropşesc odată pe Vlad
Ţepeş, ori nu? Ei, care birui seră împărăţiile pămârutului, stăteau de atâta vreme fără să-şi p-oată spăla săibiile, de rugină, în sânge… Parcă veniseră în Ţara Muntenească să bată război cu umbrele, nu cu oameni! Dar ce putea face Mahomed Cuceritorul? Faima îi era în joc, căci de la biruinţa asupra Ţari- g rad ului tremurau toate noroadele când îi iuzeau numele, din fusndul Asiei până-n Bur- ţundia. Şi iată cum acei diavoli înarmaţi Cu pari îl făceau de ocară, prin prelungirea războiului…
IV
lntr-o noapte neguroasă, Cuceritorul a poruncit căpeteniilor oprirea. Şi-au întins corturile, iar de jur-împrejurul lor au pus Carele ca un zid de apărare; ţi şanţ au săpat; străji călări pândeau jur-împrejurul bivuacului. Ostenit şi descurajat, Cuceritorul l-a tras singur în cortul de mătase ridicat drepi în mijlocul acelei întărituri, să doarmă |i el o dată liniştit, după atâta zbucium în deşert. Străjile mereu veneau şi dădeau teama căpeteniilor celor mari, spunându-le că nu se simte şi nu se vede nimic. Vlad Ţepeş parcă intrase în pământ, ori poate fugise cu tot cu oaste peste munţi. Atâta linişte era. Tncât s-auzea cum rumegă bivolii şi cum ronţăie caii. Undeva, în pustia nopţii, s-a Auzit un cocoş ori poate un ţipăt ânguios de nagâţ. Străjile au desluşit nişte umbre, dar s-au liniştit, crezând că li s-a părut. De fapt, Vlad Ţepeş venea pe sub streşinile pa-; durii, cu cincisprezece mii de oşteni, unul şi unul. Veneau încet, cu caii de căpestre, şi se tot apropiau de tabăra adormită. La; un semn al voievodului oastea a sărit pei cai, a dat chiote înspăimântătoare, izbin— du-se peste şanţuri, peste carele îngrămădite, ; pân’au ajuns la corturi. Săbiile lor lucrau în draci, în dreapta şi-n stânga, şi o mare groază a trezit turcimea din somn. Nu se vedea nici la un lat de mână, aşa încât ienicerii şi spahiii se tăiau între ei, se strângeau de grumaz unii pe alţii, îşi izbeau cu suliţele în cap, în timp ce Vlad cu o ceată î>i deschidea calea spre cortul cel mare al Cuceritorului. Era îmbrăcat turceşte, cu şalvari şi fes, striga în limba turcească să fugă năvălitorii, căci a sosit prăpădul… Nişte caie s-au aprins. Vlad s-a repezit cu sabia asupra unui cort, i-a sifâşiat pânza. Când a auzit un geamăt, a crezut că l-a ucis pe Maihomei şi că a curăţat pământul de o spurcăciune. Şi-a dat seama însă că pălise cortul unii vizir. De aceea, s-a repezit înainte, însă n-i mai apucat să ajunga la cortul Cuceritorului; oştenii lui picau ca frunzele. A început a bate în retragere, sărea cu calul pest: movile de morţi, peste carele răsturnate, peste stârvurile bivolilor şi cămilelor.
De groază, turcii s-au repezit înapoi pest: Dunăre, lăsând airmamentul, proviziile ţi dteva zeci de mii de morţi. Însuşi Mahomec, spaima lumii, fugea mândnd pământul, urmărit de pilcurile de călărime muntenească Ori încotro apuca, îi ieşeau înainte pâlcuri, din alte ierburi, păduri şi lunci, încât parcă-l fugăreau stihiile. Oastea de salahori şi podari potrivea repede şăicile una lângă alta, potrivea bârnele şi scândurile, să poată trece fugarii.
Cum a ajuns la Dunăre, Cuceritorul şi-a făcut rânduială în barba răvăşită de spaimă şi de fugă; şi-a făcut rânduială şi-n oştile rămase; le-a dat tain mai gras ca de obicei şi le-a poruncit să ’fie vesele, să dnte flautele şi tobele, pentru ca nu cumva să-i vadă lumea plouaţi şi să afle că i-a stropşit Vlad Ţepeş, cu o mână de ciobani… La Ţarigrad, Cuceritorul a poruncit să i se facă primire falnică; ceea ce i s-a şi făcut, cu toate că dacă ar fi fost pe bună dreptate, trebuia să intre în seraiuri cu coada între picioare.
însă, încet-încat, adevărul a ieşit la faţă, ca untdelemnul cel bun, încât vestitul Cuceritor al cetăţii împărăteşti Ţarigrad nu şi-a putut scoate multă vreme obrazul în lume…
în timpul acesta, Vlad Ţepeş trecea prin amare cumpene. Din pricina lucrăturilor puse la cale chiar de fratele său de sânge, Radu, a trebuit să fugă în străine meleaguri. Acest Radu de tristă pomină a primit să dea tribut de bani, spre ruşinea pământului pe cate-l trădase ca un ticălos. Cu toată cumpăna lui Vlad, întâmplată după aceea, naţiile vedne şi depărtate au avut de luat de la dânsul o preţioasă învăţătură, ca şi de la bătrânul său înaintaş şi bunic Mircea: anume, că atunci cânid se află unire şi dragoste de ţară, poţi săvârşi minuni; că însuşi Maho- med al II-lea, cel mai vestit cuceritor al acelor vremuri, a putut fi bătut şi fugărit cu ruşine peste Dunăre.
Văzârad fapta lui VLaid, popoarele au căpătat îndrăzneală mai multă şi nu mai tremurau ca puii de vrabie când auzeau tropotele cavaleriei turceşti.
Odată ce Vlad hălăduia prin străine cetăţi, fratele său lăsa cale deschisă prin ţară oştilor nesătule. Zi cu zi, de s-au apropiat tot mai mult de hotarele Moldovei, cerându-i supunere. Insă, aici domnea, în cuibul cetăţii de la Suceava, Ştefan cel Mare, mimă de şoim…
CAPITOLUL III Ascultam istoria lui Ştefan cel Mare
I
— „Mă vreţi voi domn, au nu mă vreţi?”
— „Intru mulţi ini… întru mulţi ani /…*
Firea marelui domn moldovean avea când bunătatea rodnică a anilor de pace, când iuţimea celor de furtună. Dipă cum arătau cronicarii, trecea repade de la voie bună la mlânie, de la mânie la îngăduinţă şi iertare. Avea în firea Măriei Sale neliniştile acelui veac.
O dată, îm copilărie, Ştefan se afla împreună cu tatăl său Bogdan, în satul Reu- senija o nuntă. Era acel sat înconjurat de deallm acoperite cu viţă de vie vestită; erau acolo crame şi cămări unde fierbea în poloboace şi burdufuri un vin bun, care iputeâ sta oricând faţă-n faţa, la încontrare, cu Cotnarul. Tocmai era în ziua aceea la Reuseni un iarmaroc bine întemeiat, cu neguţători veniţi tocmai din cetăţile Poloniei, Lituaniei şi Moscovei. Aveau căutare mare boii plăvani moldoveneşti, grâul, vinurile.
Străinii aduseseră postavuri, blănuri şi săbii. Ştefan, după ce şi-a minguat copilăreştile priviri în priveliştile iarmarocului, a pornit repede spre curţi, pentru că s-arăta o furtună. Intr-adevăr, cumpăna a început numai- decât, cu fulgere şi tunete. Târziu, noaptea, pe când nuntaşii petreceau în cântări şi alăută, străjile de afară au dat veste că s-apro- pie pâlc de oaste. Nuntaşii au apucat săbiile şi hangerele, în timp ce nechezaturile de cai şi tropotele ajungeau sub ferestre. Străjile au făcut zid împrejurul lui Bogdan Voievod. Lupta a durat puţin. Bogdan a fost împresurat de oştenii aceia străini. Unul, îmbrăcat într-o mantie neagră, l-a pălit cu sabia în grumaz.
— Sunt Petru Aron! a strigat ucigaşul, repezindu-şi gluga de pe faţă. Eu sunt domn la Moldova, de azi încolo! Unde se află domnişorul Ştefan, să-i mingii şi lui gâtnl cu sabia?
Călăreţii s-au repezit în codri, să afle urma lui Ştefan, dar nu l-aiu putut afla, din pricina furtunii şi întunericului. Zile şi săptămâni a rătăcit vlăstarul domnesc, înconjurat de câţiva sfetnici bătrini, călări. Oo^eau drumurile mari. Umblau numai pe csrrile fiarelor, prin adânci păduri, pe unde răsunetele de copite se înăbuşă şi pier sub frunze. Pe la pădurarii se opreau, şi bătrânii sfetnici vedeau somnul lui Ştefan, cu săbiile. Pădurăriţele umblau în vârful picioarelor, ndnţelegând şi neîndlăznind să întrebe cine era acel fecior cu ochi albaştri, pe care oştenii H acopereau cu straide lor şi în faţa căruia grăiau sfios, pleoându-şi frunţile cărunte. Dar somnul feciorului era neliniştit. Lntr-una se trezea şi se uita la cei din juru-i, speriat.
— Acest copil are în sufletul lui o groază… îşi dădeau cu părerea femeile pădurarilor. Lăsaţi-l, domniilor voastre, să se mai hodinească!
Dar bătrânii oşteni răspundeau că nu au când sta. Cum porneau mai departe, se şi arătau iscoadele ucigaşului. Şi aşa, urmărirea a ţinut până la hotarul muntenesc.
Când i-a venit vremea, Ştefan a adunat oaste şi s-a pornit să-iţi cucerească dreptul cu saibia. Ani şi ani mocnise în fiinţa lui noaptea sângeroasă de la Reuseni… La pâlcul de oştire s-a adăugat ţara, văzând în tinereţea lui strălucitoare, în bărbăţia privirilor şi a săbiei, dimineaţa unei epoci de glorie.
Frumoasă era primăvara acelui an 1457! Păidurile îşi lepădaseră cărunteţea iernii; zbucneau mugurii; vuiau apele; văzduhul era numai păsări şi mărgeanuri; abureau câmpiile. Satele ieşeau înaintea oşteanului şi-i închinau pâinea şi sarea pământul ui, pe blid, în nădejdea unei eliberări de sub nedreptăţi şi biruri. A "a a ajuns oastea până la Jo’deşti, în ţinutul Botoşanilor. Acolo, s-au arătat în linie de bătălie pilcurile ucigaşului. Ştefan s-a repezit la el cu saibia pedepsei, dar ticălosul Petru Axon n-a aivut tăria înfruntării, a părăsit câtnpul de bătaie şi a fugit spre munţi, la Orbie; şi acolo l-a ajuns armia răzinmării; ou oastea zdrobită, păra- sit şi de cei mai de credinţă sfetnici, Petru * Aron a fugit în Polonia.
II
Cum fi^a sfârşit lupta, Ştefan a pornit înainte, spre Suceava, în zvonurile clopotelor. Era ziua Floriilor, cu cer albastru. Cum a zărit turnurile cetăţii strămoşeşti, şi-a luat coiful de pe cap şi le-a privit mult, cu o cută între sprâneene. Se descoperiseră şi armiile, în tăcere, înţelegându-i simţământul acelei clipe. De ani mulţi, Ştefan ofta după acea privelişte a turnurilor copilăriei lui; ofta după aceste dealuri şi după văile line prin care se furişa apa Sucevei şi drumul cel larg care cobora din Polonia şi se pierdea prin codri, spre Ţara de Jos şi spre schelele mării. Şi acum, iată cetatea… În vale, pe pârâul Căcăind, se întindeau uliţele, scâniteiau clopotniţele zidite de meşterii voievozilor bătrâni. Nimic nu se schimbase parcă de când plecase Ştefan spre Reu- seni şi de acolo spre curţile voievodului muntean, în pribegie. Cât de scump îi era acel pământ aşternut cu biruitoarele ierburi! Inima lui era tină din tina aceea dezmierdată de soare şi de vântul care foşnea în arbori, parcă istorisind în şopot despre trecuţii ani de suferinţă.
După ce şi-a pus coiful pe ineluşele castanii ale pletelor, Ştefan şi-a plecat ochii spre pajn’iântenii buluciţi într-o latură a drumului. I-a văzut sleiţi de stăpânirea tiranului Petru Aron. Mai încolo, stătea starostele meşteşugarilor şi a înţeles că şi peste aceştia bătuse tirania. Ştefan şi-a dat seama că istoria ce o începea atunci, în prea frumoasa zi de Florii, va fi o istorie a zbuciumelor. Avea de aşezat la loc vechi şi bune ifnduieli, stricate de vântură-lume. Pentru lucru! ce-l începea, trebuia isteţime şi cumpătare; şi o sabie fără milă, când va veni la rând treaba cu sabia. Dac-ar fi venit spre fală şi câştig, puţin i-a fi păsat! Dar îşi iubea păkirântul. În lucru pentru slobozirea umerilor de sub tributuri, avea nevoie de ajutorul meşteşugarilor, neguţătorilor şi al armiilor ţărăneşti. Qiind a ajuns pe câmpia din faţa cetăţii, s-a oprit iar, s-a descoperit şi a întrebat poporănimea strânsă:
— Mă vreţi domn, au nu mă vreţi?
— Întru mulţi ani… întru mulţi!… au izbucnit glasurile mulţimii.
Vuiau clopotele, straşnic bufneau săcă- luluşurile şi bombardele la crenelurile cetăţii. Muzici de naiuri şi ţambaluri s-auzeau; gospodine tinere, fete cu cosiţele împodobite îl priveau pe voievod şi se minunau de frumuseţea lui. Un şoim da rotogoluri pe deasupra turnurilor unde fluturau steagurile cu bouri.
Ştefan şi-a dat seama îndată că prea puţin avea să se hodinească în scaunul bătrânilor Muşatini. După ce-a pus râmduială în drumurile de negoţ şi-n vămi, a privit înainte în timp, ca într-un codru întunecos. Ce-l aştepta r Firea şi ascuţita gândire politică îl îndemna s-o ia el înaintea furtunilor, nu să le aştepte. Moldova nu putea avea linişte şi neatârnare atâta vreme cât nu era pusă cu botul pe labe dihamia de la Ţarigrad. Tot ce va lucra cu sabia, nu trebuie să fie cât durata domniei lui, ci să deie urmaşilor un pământ liber, pentru secole. Spre împlinirea acestei uimitoare lucrări a libertăţii, îi trebuiau aliaţi cu săbii tari. Deci, înainte de a zvârli tributurile de pe umerii Moldovei, şi-a făcut ochii roata să-şi vadă prietenii.
PROLOG
— „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enache vocea - cam de scapete - a șefului său. „Vulturul” sunt „Turturica”! Fiți gata de intervenție! Că „Vulpea intră în capcană”! Acționați numai când vă spun eu! stabili Șeful și adăugă, asta pentru Banu, care conducea autoturismul: Depășește mașina filajului! Depășește-o! Rămânem în spatele stivei ăleia mari, de lemne!
Pe scaunul din spate al mașinii, Traian Radu Enache căsca. Și cobi:
— Eu tot aș fi vrut… să fie și Dan Vasiliu cu noi. Că… ar fi fost mai bine!
— Puțin îmi pasă că nu e și domnul „Cronometru” al tău cu noi! exclamă subit iritat Șeful. Uite, nu e „Cronometru”, dar asta va fi o acțiune mare și fără prezența lui! Și va fi! Una bună de predat la Academia de Poliție! Că informatorul meu mi-a spus întocmai cum va merge operațiunea! Mi-a precizat unde vor încărca marfa și - ați văzut și voi - acolo au încărcat! Mi i-a descris pe ăia doi traficanți, „papucul” în care sunt, culoarea și numărul lui. Nu s-a înșelat în nici o privință!
— Nu s-a înșelat, șefu’! aprobă încântat Banu.
— Și mi-a descris exact locul ăsta! Unde vor face schimbul! Aici e! Uitați-vă și voi! Corespunde întocmai!
Corespundea? Mă rog, dacă zicea Șeful. Enache căscă din nou. Avea ochii cârpiți de nesomn, abia apucase să doarmă câteva ore, în trei nopți la rând. Se aflau undeva, prin sudul Moldovei. Unde anume nu știa, că… ațipise. La o margine de oraș erau, nu departe de calea ferată. Un platou mare, gol, în față. Asfaltat. Aici, probabil, fusese gândit cândva un spațiu modern de depozitare pentru gara din apropiere. Că se vedeau fundații începute și vreo douăzeci de stâlpi de beton, din care ieșeau fiare ruginite. Câteva magazii, alea mici, prăpădite, rămase de cine știe când, părăsite și ele, țineau locul în continuare măreței construcții proiectate și… care nu se mai ridicase. Senzația de pustiu, aproape de straniu o completau tufe de mărăciniș uscat care flancau magaziile și se pierdeau spre păduricea rahitică ce înconjura platoul.
Banu opri mașina în spatele stivei de lemne și a unui maldăr de cărămizi sparte, amestecate cu scânduri aruncate la întâmplare, putrezite, scoase de prin vreo magherniță demolată. Pe deasupra stivei se vedea, cam în centrul platoului, „papucul”, care staționa acolo. Din partea opusă zăriră venind… o „Dacie combi” părea să fie, care se apropie de „papuc”. Ambele, cam hârbuite…
— Atenție „Vulturul”! Totul decurge conform planului, dar vă previn, sunt în mod sigur înarmați și… foarte periculoși! repetă Șeful, pentru a cine știe câta oară. Aveți grijă să nu scape vreunul! Și-i vreau vii! preciză bondocul, cu un soi de satisfacție vecină cu sadismul, completă: Vă fac răspunzători, dacă ratăm ceva din operațiunea asta! Că-i vorba de-o cantitate mare de „marfă”!
„Vulturul” nu răspundea. Enache presupuse că înjura, probabil, în gând. Ori înjurau, că erau cel puțin doi „vulturi”. Unul, un microbuz, trecu pe lângă ei și se duse, rulând fără grabă, pe drumul prost, spre magazii. Prima echipă a mascaților își ocupa discret locul în dispozitiv. În spatele autoturismului lor opri și o dubiță blindată. Din ea coborâră rapid șase tipi, în combinezoane de intervenție, care, pitulându-se pe după stivele de scânduri, se pierdură spre pădurice.
— Două sute de kilograme! Heroină! șopti extaziat Banu. Vă dați seama, Șefu’? Cum au să urle mâine ziarele! Televiziunile!
— Taci! Uite-i că au ieșit! zise bondocul, trăgându-și mai pe spate bascul mare „de pictor boem”, care, alături de o mustață stufoasă, îi serveau drept „deghizaj hoț”. Era prima ieșire din birou a Șefului. Primul lui contact real cu terenul - miza mare îl făcuse să renunțe la cunoscuta-i prudență. Enache îl văzu extrăgând cu grijă și armând cu mișcări cam nervoase, pistolul. Banu urmă exemplul Șefului. Și făcu să mai avanseze cu un metru mașina în care erau. Abia acum, Traian Radu Enache văzu și el bine „scena” unde aveau să se desfășoare evenimentele.
Din „papuc” tocmai coborâseră doi tipi. Amândoi în scurte de piele. Unul dintre ei aprinse o țigară. Celălalt părea preocupat de cauciucul din față al mașinii. Și din a doua mașină - aflată tot în centrul platoului și spate-n spate acum cu „papucul” - ieși un individ. Cu plete scurte, blonde, fața rotundă. Apăru apoi și cel de-al patrulea personaj; un tip cu barbă, îmbrăcat în sutană.
— Rușii! șuieră Șeful.
— Ai dracului! Cu unul dintre ei ambalat în popă! În popă, auziți! pufni admirativ Banu. Te pomeni c-o fi autentic! Nu m-ar mira. Că le știu eu pe boaitele astea! Și vedeți! Popa are în mână o geantă diplomat. Dolari? Euro? Ce-o avea acolo?
— Că doar nu ruble! râse Șeful. Numai că informatorul meu mi-a zis că ar putea fi bijuterii și diamante rusești! confie el.
— Bijuterii și diamante rusești?! tresări excitat Banu. Păi astea nu mai merg la păstrare, să fie prăjite, nu? Astea… O să ne alegem, sper, și noi cu ceva, dacă…
— Atenție, „Vulturul”! Fiți gata de acțiune! interveni Șeful, cu o voce parcă și mai pițigăiată.
Geanta diplomat fusese așezată pe botul „papucului”. Apoi deschisă. Cei patru priviră în ea, schimbară și câteva cuvinte, se bătură încântați pe umeri. Apoi capacul căzu la loc. După care, doi din cei patru indivizi merseră în spatele „papucului”, de unde începură să scoată de sub prelată pachete dreptunghiulare albe, înfășurate în plastic. Le puneau acum în cealaltă mașină.
— Acționați, „Vulturul”! Acum! hotărî marțial Șeful.
Și… pauză. Nu se întâmplă nimic. Bondocul repetă ordinul,