Cărți romantice și de dragoste pdf

MIRACOLE   Cine sunt eu? Şi cum se va termina această poveste? Soarele a răsărit şi eu stau lângă o fereastră aburită de suflarea unei vieţi trecute. În dimineaţa asta, parcă aş fi o arătare: port două cămăşi, nişte pantaloni groşi, o eşarfă înfăşurată de două ori în jurul gâtului şi apoi îndesată într-un pulover gros, pe care l-a tricotat fiica mea acum treizeci de ani, cadou de ziua mea. Termostatul din cameră este dat la maximum şi micul radiator este chiar în spatele meu. Ticăie şi suspină, şi scuipă aer cald, de parcă ar fi un balaur din poveşti, dar corpul meu încă tremură de un frig de care nu o să mai scap vreodată şi care m-a pândit vreme de optzeci de ani. Optzeci de ani, mă gândesc uneori şi, în ciuda resemnării în faţa acestei vârste, încă sunt surprins că nu mi-a mai fost cald de când era George Bush preşedinte. Mă întreb dacă aşa se simt toţi cei de vârsta mea. Viaţa mea? Nu-i uşor de explicat. N-a fost atât de fantastică şi de spectaculoasă pe cât m-aş fi aşteptat eu, dar nici n-am stat degeaba ca un popândău. Cred că a semănat foarte mult cu jocurile mecanice: destul de stabilă, cu mai multe urcuşuri decât coborâşuri, iar de-a lungul timpului a tins să devină înfloritoare. O afacere bună, o afacere norocoasă şi am aflat că nu mulţi pot spune asta despre viaţa lor. Dar să nu vă închipuiţi cine ştie ce. Nu sunt un om deosebit; sunt sigur de asta. Sunt un om normal, cu gânduri normale, care a dus o viaţă normală. Nu mi s-a ridicat niciun monument şi numele meu va fi în curând dat uitării, dar am iubit pe cineva din toată inima şi cu tot sufletul meu, iar pentru mine asta a fost suficient. Romanticii s-ar gândi că e o poveste de dragoste, cinicii ar numi-o însă tragedie. După mine, ea are câte puţin din amândouă şi, indiferent cum vei vrea să-i spui până la urmă, nimic nu va schimba faptul că ea reprezintă o mare parte din viaţa mea, că acesta a fost drumul ales de mine. Nu pot să mă plâng de drumul pe care l-am ales şi nici de locurile prin care m-a purtat el; aş putea să mă vait amarnic de alte lucruri, dar drumul pe care l-am ales a fost întotdeauna cel corect şi n-aş fi procedat niciodată altfel. Timpul, din păcate, nu ne face acest drum mai uşor. Cărarea este la fel de dreaptă ca întotdeauna, numai că acum este presărata cu pietrele şi bolovănişul care s-au acumulat de-a lungul unei vieţi de om. Până acum trei ani, mi-ar fi fost uşor să trec peste ele, dar acum mi-e imposibil. Simt în trupul meu o boală ciudată; nu mai sunt nici puternic, nici sănătos şi zilele îmi trec asemenea unui balon care pluteşte: apatice, uşoare, şi cu timpul devin din ce în ce mai liniştite. Tuşesc şi mă uit la ceas cu ochii întredeschişi. Îmi dau seama că e timpul să plec. Mă ridic de pe scaunul de lângă fereastră şi străbat camera, oprindu-mă în faţa biroului ca să îmi iau jurnalul pe care l-am recitit de sute de ori. Nu-l mai răsfoiesc. Îl strecor sub braţ şi-mi continuu drumul spre locul în care trebuie să ajung. Merg pe gresia albă, străbătută de firişoare gri. Aceeaşi culoare ca părul meu şi al multora dintre oamenii de-aici, deşi eu sunt singurul care am ieşit în dimineaţa asta pe culoar. Sunt în camerele lor, singuri în faţa televizorului, dar şi ei, ca şi mine, sunt obişnuiţi cu acest lucru. Omul se poate obişnui cu orice, dacă i se lasă suficient timp. Aud sunetul înfundat al unor plânsete îndepărtate şi ştiu exact cine scoate aceste sunete. Apoi, mă vad şi asistentele; zâmbim şi ne salutăm. Sunt prietenele mele şi vorbim adesea, dar sunt sigur că ar fi curioase să ştie mai multe despre mine şi despre cum o duc în fiecare zi. Le aud cum încep să şuşotească, în timp ce mă îndepărtez de ele. „Iar se duce“, le aud spunând, „sper să fie totul bine.“ Dar mie nu-mi spun nimic în faţă. Sunt sigur că ele cred că m-ar durea să vorbesc despre asta dimineaţa, atât de devreme, iar eu, cunoscându-mă, mă gândesc că se poate să aibă dreptate. După un minut, ajung în cameră. Uşa mi-a fost lăsată deschisă, ca de obicei. Mai sunt două asistente în cameră şi amândouă îmi zâmbesc atunci când intru. — Bună dimineaţa, îmi spun ele vesele, şi mai întâi îmi iau un răgaz ca să le întreb despre copii, despre şcoală şi despre vacanţa care trebuie să vină. Vorbim pe fondul unor suspine. Asistentele nu par să observe; au devenit imune, dar, de fapt, cred că şi eu am devenit imun. Apoi mă aşez în scaunul care s-a modelat după conturul corpului meu. Au terminat şi ea este îmbrăcată, dar încă mai plânge. O să se liniştească după ce o să plece ele, ştiu asta. Agitaţia dimineţii o întristează întotdeauna şi ziua de astăzi nu face excepţie. În cele din urmă, deschid obloanele şi pleacă. Amândouă îmi zâmbesc şi mă ating atunci când trec pe lângă mine. Mă întreb ce-o însemna asta. Mă aşez pentru o clipă şi o privesc, dar ea nu se uită la mine. O înţeleg, pentru că nu ştie cine sunt. Pentru ea sunt un străin. Apoi, îmi întorc privirea, cobor capul şi mă rog în tăcere pentru puterea de care ştiu c-o să am nevoie. Întotdeauna am crezut cu străşnicie în Dumnezeu şi în puterea rugăciunii, deşi, ca să fiu sincer, credinţa mea se rezumă la o listă de întrebări la care vreau să mi se răspundă după ce n-am să mai fiu. Acum sunt gata. Îmi pun ochelarii şi scot din buzunar o lupă. O las pe masă o clipă, până când deschid jurnalul. Trebuie să-mi umezesc de două ori degetul noduros, ca să deschid cartea uzata la prima pagină. Apoi mă folosesc de lupă. Întotdeauna înainte să încep să citesc povestea, există un moment în care îmi iscodesc mintea şi mă întreb: oare o să se întâmple astăzi? Nu ştiu, pentru că niciodată nu ştiu dinainte şi, undeva, în adâncul sufletului meu, îmi dau seama că nu contează. Această posibilitate mă menţine pe linia de plutire, nu vreo garanţie sau vreo răsplată. Şi, deşi aţi putea să spuneţi că sunt un visător sau un prost, sau orice altceva, eu cred că totul e posibil, îmi dau seama că soarta şi ştiinţa sunt împotriva mea. Dar ştiinţa nu reprezintă răspunsul absolut; ştiu acest lucru pe care l-am învăţat de-a lungul vieţii. Şi aşa am credinţa că miracolele, indiferent cât sunt de inexplicabile sau incredibile, sunt reale şi pot să se întâmple fără nicio legătură cu ordinea firească a lucrurilor. Aşadar, din nou, aşa cum fac în fiecare zi, încep să citesc jurnalul cu voce tare, pentru ca ea să mă audă, sperând ca miracolul care a ajuns să-mi domine viaţa să se mai întâmple o dată. Şi poate, poate c-o să se întâmple.   FANTOME   Era pe la începutul lunii octombrie, în 1946, şi Noah Calhoun privea cum lumina roşiatica a soarelui se cufunda dincolo de terasa ce-i înconjura casa în stil sudist. Îi plăcea să-şi petreacă serile acolo, mai ales după o zi de trudă, să-şi lase gândurile să rătăcească. Acesta era modul lui de a se relaxa, un obicei pe care îl luase de la tatăl său. Îi plăcea să privească mai ales copacii şi reflexul lor în apă. Copacii din Carolina de Nord sunt minunaţi toamna târziu: nuanţe de verde, galben, roşu, portocaliu, o întreagă paletă. Culorile lor orbitoare strălucesc în lumina soarelui şi, pentru a suta oară, Noah Calhoun se întrebă dacă primii proprietari ai casei îşi petrecuseră serile cufundaţi în aceleaşi gânduri. Casa fusese construită în 1772, fiind una dintre cele mai vechi şi mai mari locuinţe de acest fel din New Bern. Iniţial, ea fusese clădirea principală de pe o plantaţie şi el o cumpărase imediat ce se sfârşise războiul; îşi petrecuse ultimele unsprezece luni făcând reparaţii care îl costaseră o mică avere. Cu vreo câteva săptămâni înainte, reporterul de la ziarul Raleigh scrisese un articol şi afirmase că aceasta era una dintre cele mai frumoase restaurări pe care le văzuse. Cel puţin, casa. Cu restul proprietăţii era o altă poveste şi acolo îşi petrecea el cea mai mare parte a zilei. Casa era aşezată cam pe doisprezece acri, lângă Brices Creek, şi el lucrase toată ziua la gardul de lemn care împrejmuia celelalte trei laturi ale proprietăţii, verificându-l să nu fie putrezii sau năpădit de termite şi înlocuind stâlpii, unde era nevoie. Mai avea încă mult de lucru, mai ales pe partea vestică, iar când, mai devreme, îşi strânsese uneltele, îşi pusese în minte să cheme pe cineva ca să-i mai aducă nişte cherestea. De obicei, intra în casă, bea un pahar de ceai îndulcit şi făcea un duş. Întotdeauna făcea duş la sfârşitul zilei pentru că apa alunga şi murdăria, şi oboseala. Apoi îşi pieptăna părul pe spate, îşi punea nişte blugi uzaţi şi o cămaşă albastră cu mânecă lungă, îşi mai turna un pahar de ceai şi ieşea pe terasa unde stătea şi acum, unde stătea în fiecare zi, la această oră. Îşi întinse braţele sub cap, apoi îşi masă umerii, terminându-şi astfel exerciţiul. Acum era relaxat, curat, revigorat. Îşi simţea muşchii obosiţi şi ştia că mâine o să-l doară puţin, dar era mulţumit că reuşise să facă mare parte din lucrurile pe care şi le propusese. Noah se întinse să-şi ia chitara şi îşi aduse aminte de tatăl său, gândindu-se cât de mult îi ducea dorul. Execută câteva acorduri, îi reglă două corzi şi cântă din nou. De data asta, se auzi mai bine şi continuă să cânte. Muzică blândă, muzică liniştită. La început, îngână încetişor o melodie, apoi începu să cânte pe măsură ce noaptea îl învăluia. Cântă la chitară şi fredonă până ce soarele apuse şi cerul se întunecă. Puţin după ce trecuse de ora şapte, se opri din cântat şi se lăsă pe spate în balansoar, legănându-se. Din obişnuinţă, îşi ridică privirea şi văzu constelaţia Orion, Carul Mare, constelaţia Gemenii şi Steaua Polară care sclipea pe cerul tomnatic. Începu să vadă în faţa ochilor numai cifre şi apoi se opri. Ştia că-şi cheltuise aproape toate economiile pe casă şi, în curând, trebuia să-şi caute iarăşi o slujbă, dar îndepărtă gândul şi se hotărî să se bucure de lunile care-i mai rămăseseră pentru a lucra la casă, fără să-şi mai facă probleme. O să iasă bine, ştia el; întotdeauna ieşea bine. În plus, ura să se gândească la bani. Învăţase demult să se bucure de lucrurile simple, lucruri care nu puteau fi cumpărate şi-i era greu să-i înţeleagă pe oamenii care gândeau altfel. Şi această trăsătură o moştenise tot de la tatăl său. Clem, căţeaua sa de vânătoare, veni spre el şi, înainte să se aşeze la picioarele lui, îi atinse mâna cu botul. — Hei, fetiţo, ce mai faci? o întrebă el, în timp ce-o mângâia pe cap şi ea scânci uşor, ridicându-şi ochii blânzi şi rotunzi spre el. Căţeluşa îşi pierduse o labă în urma unui accident de maşină, dar încă se mai mişca destul de bine şi-i ţinea companie în astfel de nopţi liniştite. Avea treizeci şi unu de ani, nici prea tânăr, dar destul de bătrân ca să fie singur. Nu mai ieşise cu nicio femeie de când venise aici, nu mai găsise pe nimeni care să-l intereseze câtuşi de puţin. Era vina lui, ştia asta. Avea ceva care ţinea la distanţă orice femeie care încerca să se apropie de el, ceva care nu era sigur că putea fi schimbat chiar dacă încerca. Şi câteodată, chiar înainte să adoarmă, se întreba dacă-i fusese scris să fie pentru totdeauna singur. Seara se scurse călduţă şi frumoasă. Noah ascultă greierii şi foşnetul frunzelor, gândindu-se că sunetul naturii era mai adevărat şi trezea mai multă emoţie decât lucruri ca maşinile şi avioanele. Natura îţi dăruieşte mai mult decât ia şi sunetele ei îl făceau întotdeauna să fie omul care ar fi trebuit să fie. Fuseseră unele momente în timpul războiului, mai ales după Marea Concentrare, când se gândise adesea la aceste sunete simple. — Asta o să te ajute să nu înnebuneşti, îi spusese tatăl său, în ziua în care se îmbarcase. Este o muzică dumnezeiască şi ea o să te aducă înapoi acasă întreg. Îşi termină ceaiul, intră în casă, găsi o carte şi apoi ieşi să citească la lumina de pe terasă. După ce se aşeză din nou, privi cartea. Era veche, coperta era ruptă şi paginile erau pătate cu noroi şi cu apă. Era volumul Fire de iarbă al lui Walt Whitman şi îl purtase cu el pe toată durata războiului. Odată, îl apărase chiar de un glonţ care-i fusese destinat lui. Frecă puţin coperta şi o şterse de praf. Apoi deschise cartea la întâmplare şi citi cuvintele ce-i răsăriră sub ochi:   Acesta este ceasul tău, Suflete, zborul tău liber, către cele negrăite, Departe de cărţi, departe de artă, cu ziua ştearsă, lecţia făcută. Te vei ivi de-acum tăcut, privind, cântărind temele pe care le iubeşti mai mult, Noaptea, somnul, moartea şi stelele.   Zâmbi. Nu ştia de ce, dar Walt Whitman îi amintea de New Bern şi îi părea bine că se întorsese acolo. Deşi fusese plecat timp de paisprezece ani, aici se simţea acasă şi cunoştea mulţi oameni, pe cei mai mulţi încă din tinereţe. Nu era ceva neobişnuit. La fel ca în multe oraşe din sud, oamenii care trăiau aici nu se schimbaseră deloc, doar îmbătrâniseră puţin. Acum, cel mai bun prieten al său era Gus, un negru de vreo şaptezeci de ani, care locuia ceva mai încolo. Se întâlniseră la câteva săptămâni după ce Noah cumpărase casa, când Gus venise cu nişte lichior făcut de el şi cu bere Brunswick şi împreună petrecuseră prima lor seară îmbătându-se şi povestind. Acum Gus venea de câteva ori pe săptămână, de obicei seara, în jurul orei opt. Cu patru copii şi unsprezece nepoţi în casă, din când în când avea nevoie să mai iasă şi Noah nu putea să-l condamne. De obicei, Gus îşi aducea şi armonica şi, după ce vorbeau puţin, cântau câteva cântece împreună. Uneori, ore întregi. Ajunsese să-l considere pe Gus o rudă apropiată. De fapt, nu mai avea pe nimeni altcineva, cel puţin de anul trecut, de când îi murise tatăl. Fusese singur la părinţi; mama sa murise de gripă când el avea numai doi ani şi, deşi se gândise la asta, nu se căsătorise niciodată. Dar fusese îndrăgostit o dată, de asta era sigur. O dată şi numai o dată, cu mult timp în urmă. Şi asta îl schimbase pentru totdeauna. Numai iubirea perfectă putea să facă acest lucru şi acea iubire fusese, într-adevăr, perfectă. Norii începură să învolbureze cerul şi, din cauza luminii lunii, căpătară o nuanţă argintie. Îşi lăsă capul să se odihnească pe spătarul balansoarului care se legăna, în timp ce pe cer norii se învălmăşeau din ce în ce mai tare. Picioarele i se mişcau mecanic, păstrând un ritm constant şi, aşa cum făcea în majoritatea serilor, îşi simţi gândurile zburându-i către o seară plăcută ca şi aceasta, dar cu paisprezece ani în urmă. Era chiar după absolvirea din 1932, în seara inaugurală a Festivalului din Neuse River. Tot oraşul era pe străzi, la picnicuri şi la jocuri de noroc. Aerul era umed în acea noapte, nu ştia de ce, dar îşi aducea bine aminte. Venise singur şi, pe când încerca să-şi facă loc prin mulţimea de oameni, căutându-şi prietenii, îi văzuse pe Fin şi pe Sarah, doi dintre prietenii cu care crescuse, vorbind cu o fată pe care n-o mai văzuse până atunci. Era drăguţă, îşi amintea că se gândise la asta şi când, în cele din urmă, li se alăturase, fata îl privise cu ochi pătrunzători. — Bună, îi spusese ea simplu şi îi întinsese mâna. Finely mi-a povestit multe despre tine. Un început banal, care ar fi fost uitat dacă n-ar fi fost ea aceea care l-a făcut. Dar în timp ce-i strângea mâna şi privea acei ochi uimitor de verzi, ştiu într-o clipă că ea era aceea cu care şi-ar fi petrecut tot restul vieţii şi n-avea să mai întâlnească pe altcineva la fel. În acea adiere de vară, care se simţea printre copaci, ea i se părea atât de bună, perfectă! Apoi, totul se desfăşurase cu iuţeala unei tornade. Fin îi spusese că fata îşi petrecea vara în New Bern împreună cu familia, pentru că tatăl ei lucra pentru R. J. Reynolds şi, deşi el dăduse doar din cap, felul în care ea îl privea îi dădu de înţeles că tăcerea lui era bine primită. Fin râsese atunci pentru că îşi dăduse seama de ce se întâmpla şi Sarah sugerase să cumpere nişte Cola cu aromă de cireşe; toţi patru rămăseseră la festival până când mulţimea se împuţinase şi festivalul se terminase. S-au întâlnit şi a doua zi, şi în următoarea şi, în curând, au devenit de nedespărţit. În fiecare dimineaţă, în afară de duminica, atunci când trebuia să se ducă la biserică, termina repede de cântat în cor şi apoi se ducea ţintă în parcul Fort Totten, unde îl aştepta ea. Pentru că era nou-venită şi nu mai locuise până atunci într-un oraş mic, îşi petreceau ziua făcând lucruri care erau cu totul noi pentru ea. O învăţase cum să arunce cu undiţa, cum să pescuiască bibani în râu şi o dusese să descopere pădurile Croatan. Se plimbau în canoe şi priveau împreună furtunile de vară, iar lui i se părea că se cunoşteau dintotdeauna. Dar şi el învăţase multe lucruri. La depozitul de tutun din oraş, unde se organizau seri dansante, ea îl învăţase să danseze vals şi Charleston şi, deşi la primele melodii se împiedicaseră îngrozitor, răbdarea ei a fost până la urmă răsplătită şi au dansat împreuna până când s-a oprit muzica. Apoi, el a condus-o acasă şi, când s-au oprit pe terasă să-i spună noapte bună, a sărutat-o pentru prima oară, întrebându-se de ce aşteptase atât de mult. Mai târziu, tot în acea vară, o adusese la această casă, priviseră ruina în care se găsea şi-i spusese că într-o zi o să fie a lui şi o s-o repare. Petreceau ore întregi împreună, împărtăşindu-şi visurile: el voia să vadă lumea, ea să devină artistă şi, într-o noapte umedă de august, amândoi îşi pierduseră virginitatea. Când după trei săptămâni plecă, luă cu ea o parte din sufletul lui şi restul verii. O urmărise în timp ce părăsea oraşul într-o dimineaţă ploioasă, o privise cu acei ochi care nu se închiseseră toată noaptea, apoi se dusese acasă şi-şi făcuse bagajul. Săptămâna următoare şi-o petrecuse de unul singur, pe insula Harker. Noah îşi trecu mâinile prin păr şi-şi privi ceasul. Opt şi douăsprezece minute. Se ridică şi se duse în faţa casei, uitându-se pe drum. Gus nu se vedea şi Noah se gândi că nici n-o să mai vină. Se întoarse spre balansoar şi se aşeză. Îşi aminti că vorbise cu Gus despre ea. Prima oară când îi pomenise de ea, Gus începuse să clatine din cap şi să râdă. — Aşadar, asta e fantoma de care tot fugi! Când îl întrebase la ce se referea, Gus îi spusese: — Ştii tu, fantoma, amintirea! Te-am tot urmărit muncind zi şi noapte şi trudeşti atâta încât abia mai ai timp să-ţi tragi sufletul. Oamenii fac asta din trei motive. Ori sunt nebuni, ori proşti, ori încearcă să uite ceva. Cât despre tine, am ştiut că încercai să uiţi. Numa’ că nu ştiam ce! Se gândi la ceea ce îi spusese Gus. Şi avea, bineînţeles, dreptate. New Bern era acum bântuit. Bântuit de fantoma amintirii ei. De câte ori se plimba prin parcul Fort Totten, lui Noah i se părea c-o vede în locul unde se întâlneau. Ori stând pe bancă, ori lângă gard, zâmbind mereu, cu părul ei blond, ce-i atingea uşor umerii, şi cu ochii de culoarea smaraldului. Când stătea noaptea pe terasă cu chitara, parcă o vedea lângă el, ascultându-l liniştită, în timp ce el cânta muzica din vremea copilăriei sale. Simţea acelaşi lucru şi când mergea la farmacia lui Gaston sau la teatrul Masonic, sau chiar şi atunci când hoinărea prin oraş. Oriunde s-ar fi uitat, vedea imaginea ei, vedea lucruri care îi aduceau aminte de ea. Era ciudat şi el ştia asta. Crescuse în New Bern. Primii şaptesprezece ani şi-i petrecuse acolo. Dar când se gândea la New Bern, părea să-şi amintească numai ultima vară, acea vară în care fuseseră împreună. Celelalte amintiri erau fragmentate, idei disparate despre maturizarea sa şi rar era vreuna care să-i trezească vreun sentiment. Într-o noapte, i-a povestit lui Gus totul şi nu numai că Gus l-a înţeles, dar tot el i-a explicat şi de ce. Îi spusese simplu: — Tata obişnuia să-mi spună că prima dragoste îţi schimbă viaţa pentru totdeauna şi, oricât ai încerca, acest sentiment nu dispare niciodată. Fata asta de care îmi povesteşti tu a fost prima ta dragoste! Şi orice ai face, niciodată n-o să scapi de amintirea ei. Noah scutură din cap şi, când imaginea ei începu să dispară, se întoarse la Whitman. Citi timp de o oră, ridicându-şi privirea din când în când să vadă viezurii şi oposumii ţopăind prin crâng. La nouă şi jumătate, închise cartea, urcă în dormitor şi începu să scrie în jurnalul care conţinea şi însemnări personale, dar şi observaţii despre ceea ce lucra la casă. Patruzeci de minute mai târziu, dormea. Clem se fâţâi pe scări, îl mirosi în timp ce dormea şi apoi, după ce se învârti de câteva ori, se ghemui la piciorul patului.

O noapte compromitatoare de Teresa Medeiros Capitolul 1 Dragă cititorule, nu voi uita niciodată clipa în care l-am văzut pentru prima dată pe bărbatul care plănuia să mă ucidă…   Londra, 1825   Carlotta Anne Fairleigh tocmai ieşea. Din păcate, în acel moment, nu ieşea decât din propria rochie de bal lucrată cu grijă, şi de pe fereastra de la etajul al doilea al conacului din Mayfair al mătuşii sale Diana. Şi poate că ar fi reuşit să ducă la bun sfârşit cea de-a doua activitate fără vreun incident, dacă volanele de mătase care îi împodobeau corsetul rochiei nu s-ar fi agăţat într-un cui ce ieşise din pervaz. — Harriet! şopti Lottie disperată. Harriet, unde eşti? Am îngrozitor de mare nevoie de ajutorul tău! Îşi întinse gâtul să se uite în camera de zi plăcută în care stătuse destul de confortabil până în urmă cu doar câteva minute. O pisică albă pufoasă moţăia pe şemineu, dar Harriet, asemenea norocului lui Lottie, părea să se fi evaporat. — Oare unde o fi dispărut gâsculiţa asta? bombăni ea. În timp ce se lupta să-şi elibereze volănaşul din cui, tălpile netede ale pantofilor din piele dansau şi alunecau pe ramura de copac care se întindea chiar sub ea, încercând în zadar să se prindă de ceva. Aruncă o privire reticentă peste umăr, în timp ce braţele o dureau de la efort. Lespezile terasei de dedesubt, la care, cu doar câteva minute înainte, crezuse că putea ajunge, păreau acum la câteva leghe depărtare. Se gândi să strige după un lacheu, dar se temea că va veni, în schimb, fratele ei, şi va descoperi în ce situaţie delicată era. Deşi era numai cu doi ani mai mare decât ea, George se întorsese recent din primul său mare tur al continentului, şi era foarte dornic să se laude cu nou căpătatul său rafinament în faţa surorii mai mici. Sunetele discordante ale unui cvartet de coarde ce-şi acorda instrumentele fură duse de vânt prin uşile din sticlă de pe partea de nord a casei. Într-un timp foarte scurt, Lottie ştia că va auzi huruitul de roţi al trăsurilor şi murmurul de voci şi râsetele primitoare în timp ce crema aristocraţiei din Londra venea să-i inaugureze debutul în înalta societate. Fără să bănuiască măcar că oaspetele lor de onoare stătea agăţat de o fereastră cu două etaje mai sus, pierzându-şi singura şansă la respectabilitate. Poate că nu s-ar fi aflat la ananghie dacă Sterling Harlow, cumnatul şi tutorele ei, i-ar fi găzduit debutul la reşedinţa Devonbrooke, întinsul său conac din cartierul West End. Dar verişoara lui, Diana, îl convinsese prin linguşiri să-i cedeze ei onoarea. Nu fu nevoie de un efort prea mare pentru imaginaţia bogată a lui Lottie să şi-i închipuie pe oaspeţii mătuşii sale adunaţi în jurul trupului ei inert, întins pe lespezi. Femeile şi-ar apăsa batistele parfumate peste buze pentru a-şi înăbuşi suspinele, în timp ce bărbaţii ar fi „ţăţâit” a dezaprobare, murmurând ce păcat groaznic era că aveau să fie lipsiţi pentru totdeauna de compania ei plină de vioiciune. Aruncă o privire tristă către poplinul violet al fustei sale. Dacă rochia nu ar suferi prea mult în drumul său spre pământ, poate că familia ei ar putea să o îngroape în ea. Era uşor să-şi imagineze şi reacţia rudelor. Sora ei, Laura, şi-ar ascunde faţa scăldată în lacrimi în reverele soţului ei, cu inima frântă pentru ultima dată de nesăbuinţa lui Lottie. Dar cea mai condamnabilă dintre toate ar fi dezamăgirea amară întipărită pe chipul cu trăsături frumoase ale cumnatului ei. Sterling petrecuse o grămadă de timp, grijă, răbdare şi bani pentru a o transforma într-o adevărată doamnă din înalta societate. Seara aceea fusese ultima ei şansă de a dovedi că eforturile lui nu fuseseră în zadar. Daca prietena ei cea mai bună, Harriet, nu ar fi venit alergând în încăpere, pe când slujitoarea mătuşii sale Abigail îi făcea ultimele retuşuri la coafură, Lottie s-ar fi aflat încă în faţa mesei de toaletă din salon. Recunoscând petele de roşeaţă ce colorau obrajii lui Harriet, Lottie se ridicase rapid de pe scaun. — Mulţumesc, Celeste. Asta este tot. De îndată ce servitoarea ieşi, Lottie se duse iute lângă prietena ei. — Ce s-a întâmplat, Harriet? Arăţi de parcă ai fi înghiţit o piaică. Deşi Harriet Dimwinkle nu era prea grăsuţă, totul la ea dădea impresia de rotunjime – obrajii cu gropiţe, ochelarii cu ramă de oţel ce îi acopereau ochii căprui, umerii care îi rămâneau uşor aplecaţi în ciuda orelor nesfârşite în care fusese forţată să mărşăluiască în jurul salonului de la Şcoala de Conduită pentru Tinere Educate a Doamnei Lyttelton cu un atlas greu pe cap. Numai numele fusese suficient să-i atragă tachinarea fără milă a colegelor ei. Nu ajutase nici faptul că fata era un pic cam… ei bine, prostuţă. Fiind o persoană care nu tolera nedreptatea, Lottie se proclamase apărătoarea lui Harriet. Îi era ruşine să recunoască, chiar şi în sinea ei, că însăşi lipsa de inteligenţă a lui Harriet îi permisese acestei fete blajine să accepte cele mai multe dintre planurile lui Lottie fără a se îngrijora în legătură cu consecinţele. Harriet se agăţă strâns de braţul lui Lottie. — Tocmai le-am auzit pe două dintre servitoare şoptind. N-o să ghiceşti niciodată cine a locuit alături de noi în ultimele două săptămâni, practic sub nasul mătuşii tale. Lottie aruncă un ochi pe fereastră. Casa întunecată de alături abia se zărea printre umbrele amurgului. — Nimeni, mă gândesc eu. Locul e pustiu. Suntem aici de marţi şi încă nu am văzut nici măcar un suflet acolo. Harriet deschise gura. — Stai! Lottie se îndepărtă de prietena ei, ridicând o mână în semn de avertizare. Nu contează. Nu vreau să ştiu. Ultimul lucru de care am nevoie în seara aceasta este ca Laura să mă dojenească pentru că sunt o curioasă incorigibilă. — Dar tu nu eşti o curioasă, spuse Harriet, clipind ca o bufniţă în spatele ochelarilor ei. Eşti o scriitoare. Mereu ai spus că surorii tale îi lipseşte imaginaţia pentru a face distincţia între ele. Motiv pentru care pur şi simplu trebuie să-ţi spun că… Lottie o întrerupse din nou. — Ştii pe cine i-a cerut Sterling mătuşii mele să o invite în seara asta? Pe domnişoara Agatha Terwilliger. Harriet păli. — Pe însăşi Teribila Terwilliger? Lottie dădu din cap. — Chiar pe ea. Agatha Terwilliger fusese singurul profesor de la şcoala doamnei Lyttelton care refuzase să strângă din dinţi şi să atribuie predilecţia lui Lottie pentru nebunii „optimismului său” sau „pasiunii pentru viaţă”. Fusese mult mai interesată de formarea caracterului elevei sale decât să-l împace pe puternicul tutore al lui Lottie, ducele de Devonbrooke care o adora pe cumnata sa. Morocănoasa fată bătrână luptase de fiecare dată cu voinţa lui Lottie, câştigând ostilitatea ei nemuritoare, precum şi respectul ei şovăitor. — Sterling vrea să-i demonstrez domnişoarei Terwilliger că nu mai simt băieţoiul neascultător care i-a cusut degetele de la mănuşi şi şi-a adus poneiul în dormitor. Când voi coborî scările în seara asta, bătrâna zgripţuroaică – Lottie tresări dându-şi seama de greşeală – această femeie dragă şi blândă nu va vedea decât o adevărată lady, gata să-şi facă debutul în înalta societate. O tânără care a acceptat în sfârşit ideea nobilă că virtutea este propria recompensă. Harriet afişă o expresie imploratoare. — Dar chiar şi cea mai virtuoasă dintre doamne se bucură să mai guste câte un scandal savuros din când în când. Motiv pentru care pur şi simplu trebuie să ştii cine locuieşte în acea casă. Este… Lottie îşi astupă urechile cu palmele şi începu să fredoneze partea a doua din Simfonia a cincea a lui Beethoven. Din păcate, anii în care trăsese cu urechea îi perfecţionaseră abilităţile de citire pe buze până la nivelul unei arte. — Nu! Coborî încet mâinile. Nu se poate! Însuşi Marchizul Criminal? Harriet dădu din cap, buclele ei moi fluturând asemenea urechilor maro şi mătăsoase ale unui spaniel. — Chiar el. Şi slujnicele jură că aceasta este ultima lui noapte în Londra. Mâine pleacă în Cornwall. Lottie începu să se plimbe încoace şi-ncolo de-a lungul covorului Aubusson decolorat, devenind din ce în ce mai agitată. — Mâine? Deci asta ar putea fi ultima mea şansă de a da ochii cu el. Oh, de-aş fi ştiut mai devreme! M-aş fi putut căţăra chiar în copacul ăsta de la fereastră şi m-aş fi strecurat în curtea lui fără să afle cineva. Harriet se cutremură. — Şi dacă te ar prinde spionându-l? — N-aş avea de ce să mă tem, spuse Lottie, cu mai multă convingere decât simţea. Din câte am auzit, ucide doar persoanele pe care le iubeşte. Într-un moment de inspiraţie, se grăbi spre cufărul ei şi începu să răscolească obiectele din el, aruncând în stânga şi-n dreapta mănuşi, ciorapi de mătase şi evantaie pictate manual până când găsi binoclul de teatru pe care îl căuta. — Nu cred că ar strica să tragem un pic cu ochiul, nu-i aşa? Cu Harriet aproape călcând pe tivul festonat al rochiei sale, Lottie traversă camera şi deschise fereastra. Se aplecă afară şi îndreptă binoclul mic aurit spre casa alăturată, recunoscătoare că mugurii verzi şi delicaţi ai teiului încă nu înfrunziseră. Chiar dacă le separa numai un zid de piatră, cele două case ar fi putut la fel de bine să existe în lumi diferite. Spre deosebire de casa mătuşii sale, din clădirea de alături nu se revărsa niciun fel de lumină de la ferestre, nu se vedea forfotă de servitori, nu se auzea niciun râs zgomotos în timp ce copiii şi spanielul alergau pe scări şi se zbenguiau pe podele. Harriet îşi lăsă bărbia mică şi rotundă pe umărul lui Lottie, făcând-o să tresară. — Crezi că este posibil ca unchiul tău să-l fi invitat la bal? — Chiar dacă unchiul Thane l-ar invita, nu ar veni. E un pustnic notoriu, explică Lottie răbdătoare. Şi pustnicii sunt renumiţi pentru că refuză invitaţii chiar şi la cele mai bune serate. Harriet lăsă să-i scape un oftat visător. — Nu crezi că e nevinovat, nu? E drept că ziarele de scandal l-au condamnat deja, dar nu a fost niciodată judecat în vreun tribunal. Lottie goni un măcăleandru curios care coborâse pe ramura de deasupra capului ei şi încerca să-i ciugulească smocul de bucle aurii din vârful capului. Chiar dacă era la modă să-ţi decorezi coafura cu pene, se îndoia că o pasăre întreagă ar trece neobservată. — De ce alte dovezi mai ai nevoie? S-a întors într-o noapte în casa din Londra şi şi-a găsit soţia cea tânără şi frumoasă în braţele celui mai bun prieten al său, unde a fost împinsă, fără îndoială, de indiferenţa sa crudă. I-a chemat amantul afară, l-a împuşcat mortal, apoi a dus-o înapoi în sălbăticia din Cornwall, unde a murit doar câteva luni mai târziu, după ce a alunecat în modul cel mai suspect posibil de pe o stâncă în mare. — Dacă aş fi fost în locul lui, aş fi împuşcat-o pe ea în locul amantului, spuse Harriet. — Harriet, cât de fermecător de brutal! exclamă Lottie, răsucindu-se ca să-şi privească prietena într-o lumină nouă. Chiar săptămâna trecută, The Tatler a publicat o bârfă obscură ce insinua că fantoma soţiei sale încă mai colindă pe holurile conacului Oakwylde, jelindu-şi amantul mort. Se spune că nu-şi va găsi liniştea până când nu se va face dreptate. — Aş crede că acesta este lucrul cel mai potrivit pentru a-ţi strica digestia. Poate că de asta a ales să-şi petreacă două săptămâni ocupându-se de afaceri în Londra. — Să-l ia naiba oricum! Creatura îndărătnică a tras toate draperiile. Lottie coborî binoclul. Intenţionam să-mi creez personajul negativ din primul roman inspirându-mă din imaginea lui mişelească. Oftând, închise fereastra. Dar presupun că nimic nu mai contează acum. Începând din această seară, voi intra oficial în tagma aspirantelor la căsătorie, ceea ce înseamnă că toată Londra va fi animată de bârfe de fiecare dată când voi folosi furculiţa greşită sau voi strănuta fără să folosesc batista. Şi până să mă dezmeticesc bine, o să mă trezesc izolată într-o casă de la ţară, cu un moşier plictisitor pe post de soţ şi o droaie de copii. Harriet se lăsă să cadă într-o canapea îndesată, întinzând mâna să mângâie pisica ce dormea pe cămin. — Dar nu asta vrea orice femeie? Să se căsătorească cu un bărbat bogat şi să ducă viaţa plină de plăceri a unei doamne? Lottie ezită, trezindu-se într-una dintre rarele ocazii în care nu îşi găsea cuvintele. Cum putea explica neliniştea care i se strecurase în inimă? Pe măsură ce debutul ei în societate se apropia, avea sentimentul sufocant că viaţa ei era pe cale să se sfârşească chiar înainte de a fi început. — Desigur că asta e ceea ce-şi doreşte orice femeie, spuse ea, în egală măsură ca să se convingă pe sine însăşi, dar şi pe Harriet. Doar o fată prostuţă ar visa să devină un romancier gotic celebru ca doamna Radcliffe sau Mary Shelley. Alunecă pe scaunul din faţa mesei de toaletă, vârî nişte hârtie de orez într-un borcan cu pudră şi îşi tamponă nasul uşor cârn şi elegant. Nu pot să-l dezamăgesc din nou pe Sterling. El şi Laura m-au primit în casa lor, s-au îngrijit de educaţia mea şi m-au scos din toate belelele. A fost pentru mine mai mult un tată decât un cumnat. Când voi coborî scările în această seară, vreau să-i văd faţa strălucind de mândrie. Vreau să fiu doamna care a visat el că voi deveni. Oftă, dorindu-şi ca tânăra cu aspect regal din oglindă să nu arate chiar atât de mult ca o străină. Îndoiala ce-i umbrea trăsăturile făcea ca ochii ei mari albaştri să pară mult prea mari pentru chipul ei. — Ar trebui să ne acceptăm soarta cu resemnare, dragă Harriet. Zilele noastre de zgâtii neastâmpărate au rămas în urmă. După seara aceasta, nu vor mai fi aventuri măreţe pentru niciuna dintre noi. Ochii lui Lottie îi întâlniră pe cei ai lui Harriet în oglindă. — După seara aceasta, şopti ea. Următorul lucru pe care îl făcu Lottie fu să-şi ridice fusta şi să scoată un picior peste pervaz. — Unde te duci? strigă Harriet. — Vreau să arunc o privire la vecinul nostru notoriu, răspunse Lottie, trecându-şi şi celălalt picior peste pervaz. Cum aş putea spera vreodată să scriu cu convingere despre un personaj negativ, dacă nu am văzut niciodată unul? — Eşti sigură că este un gest prudent? Îngrijorarea prietenei sale o făcu pe Lottie să se oprească. Nu era genul lui Harriet să aibă rezerve în privinţa oricărui lucru sugerat de Lottie, indiferent de cât de bizar ar fi fost. — Am tot restul vieţii în faţă ca să îmi fac probleme pentru prudenţă. Dar mi-au mai rămas doar câteva momente preţioase în care pot să fiu eu însămi. Se lăsă în jos pe fereastră. Întinzându-se, putea atinge doar cu degetele de la picioare ramura de dedesubt. În timpul anilor de şcoală, dobândise o experienţă vastă urcând şi coborând din copaci pentru a eluda orele nerezonabile de întors acasă şi pe directoarele de şcoală vigilente. — Dar ce voi face dacă sora şi mătuşa ta vor veni să te ia? strigă Harriet după ea. — Nu-ţi face griji. Cu puţin noroc, mă voi întoarce înainte ca muzicienii să cânte notele primului vals. Şi aşa s-ar fi întâmplat, dacă acel cui încăpăţânat nu s-ar fi agăţat de volanele ei, iar Harriet nu ar fi dispărut brusc. Încă legănându-se între fereastră şi copac, Lottie smuci fără speranţă de material. Fără avertisment, volanul se rupse. Ea se clătină, fiindu-i greu să aleagă dacă să se agaţe de copac sau să prindă mătasea care fâlfâia. Această ezitare o făcu să-şi piardă echilibrul de tot. Plonjă pe spate printre ramuri, cu un ţipăt oprit în gât. Din fericire, nu căzu prea departe. Ateriză într-un leagăn ţepos, format din trei ramuri presărate cu verdeaţă delicată de primăvară. Încă încerca ameţită să accepte faptul că domnii din Londra vor trebui să-i jelească pierderea în altă zi, când umerii şi capul lui Harriet apărură la fereastra de deasupra ei. — O, acolo erai! spuse Harriet cu voioşie. Lottie se încruntă la ea. — Ce-ai făcut? Te-ai strecurat să bei un strop de ceai? Fără să remarce sarcasmul lui Lottie, Harriet ţinea în sus o haină de culoare închisă. — M-am dus să-ţi aduc pelerina. Este luna mai, ştii. Încă este răcoare. Nu ai vrea să răceşti. Ar putea fi fatal. — La fel ca şi căzătura de la nouă metri înălţime, o informă Lottie posomorâtă. Îşi privi cu tristeţe corsetul zdrenţuit. Poţi să o arunci jos. Se pare că voi avea nevoie de ea. Mantaua căzu umflându-se deasupra capului ei, orbind-o pe moment. Lottie îndepărtă faldurile din lână moale de pe faţă, apoi apucă veşmântul şi îl aruncă peste zidul de piatră. Harriet se uită agitată peste umăr.

Nunta de Nicholas Sparks PROLOG Este oare posibil ca omul să se schimbe cu adevărat? Sau caracterul şi obişnuinţa trasează în viaţa noastră nişte limite de nedepăşit? E mijlocul lunii octombrie 2003 şi îmi pun aceste întrebări în timp ce privesc un fluture de noapte ce zboară orbeşte în lumina de pe verandă. Stau afară, singur. Jane, soţia mea, doarme la etaj şi nu s-a trezit când m-am strecurat din pat. E târziu, miezul nopţii a venit şi a trecut, iar aerul e rece, ceea ce confirmă pronosticul unei ierni timpurii. Am pus pe mine un halat greu de bumbac şi, deşi mi-am închipuit că va fi suficient de gros pentru a-mi ţine de cald, mi-am dat seama că mâinile îmi tremurau când le-am băgat în buzunare. Deasupra mea, stelele sunt tuşe de argint trasate pe o pânză de cărbune. Văd constelaţia Orion şi Pleiadele, Ursa Mare şi Corona Borealis şi descopăr că nu privesc doar cerul, ci scrutez înapoi, în trecut. Aşa cum lumina stelelor traversează mii şi mii de ani, aştept şi eu să apară ceva, poate nişte cuvinte profetice, pe care un poet să le poată folosi pentru a face lumină în misterele vieţii. Dar nu se iveşte nimic. Aceasta nu mă surprinde. Nu m-am considerat niciodată un sentimental şi, dacă o întrebaţi pe soţia mea, sunt sigur că va fi de aceeaşi părere. Nu mă pierd cu firea urmărind un film sau o piesă, n-am fost niciodată un visător şi, dacă sunt interesat de vreo formă de mister, poate să fie doar cel al regulilor Fiscului, stabilite prin lege. Mi-am petrecut cea mai mare parte a carierei de avocat specializat în dreptul civil în compania celor care se pregătesc de moarte şi presupun că oricine ar putea să spună că viaţa mea este destul de searbădă tocmai din această cauză. Dar, chiar dacă au dreptate, ce pot să fac? Nu mă scuz, n-am făcut-o niciodată şi, până la sfârşitul povestirii mele, sper că veţi privi aceasta ciudăţenie a caracterului meu cu un ochi indulgent. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Poate că nu sunt un sentimental, dar nu sunt complet insensibil şi există momente când sunt copleşit de un profund sentiment de uimire. Exista lucruri simple pe care eu le găsesc ciudat de emoţionante: bunăoară să te plimbi prin pădurile de sequoia din Sierra Nevada sau să priveşti cum se sparg de ţărm valurile oceanului la capul Hatteras, împrăştiind stropi săraţi în toate zările. Săptămâna trecută, mi s-a strâns inima când am văzut un băiat luându-l pe tatăl său de mână, în timp ce se plimbau pe trotuar. Mai sunt şi alte lucruri: uneori pot să pierd noţiunea timpului rămânând cu ochii aţintiţi spre cerul acoperit de norii fugăriţi de vânt şi când aud tunetul întotdeauna mă apropii de fereastră pentru a privi fulgerele. Când zigzagul strălucitor luminează cerul, mă trezesc adesea copleşit de un sentiment de tânjire inexplicabilă, deşi mi-e imposibil să vă spun ce mi se pare că-mi lipseşte în viaţă. Mă numesc Wilson Lewis şi aceasta este povestea unei nunţi. Este, de asemenea, şi povestea căsătoriei mele, dar, în ciuda celor treizeci de ani pe care Jane şi cu mine i-am petrecut împreună, presupun că trebuie să încep prin a admite că alţii ştiu mult mai multe despre căsnicie decât mine. Dacă mi-ar cere mie sfatul, nimeni n-ar afla nimic. Cât timp am fost căsătorit, am fost egoist, încăpăţânat şi tot atât de neştiutor ca un peştişor din acvariu. Şi mă doare să descopăr aceste lucruri despre mine. Totuşi, privind în urmă, cred că, dacă am făcut ceva aşa cum trebuie, a fost că mi-am iubit soţia în toţi aceşti ani petrecuţi împreună. Dacă vi se pare o ispravă ce nu merită menţionată, trebuie să ştiţi că a fost o vreme când eram convins că soţia mea nu are aceleaşi sentimente pentru mine. Desigur, toate căsniciile au suişuri şi coborâşuri şi eu cred că acest lucru e o consecinţă naturală a convieţuirii unor persoane care au ales să stea împreună atâta vreme. Între noi fie spus, eu şi soţia mea am trecut prin tragedia morţii părinţilor mei şi a unuia dintre ai ei, precum şi prin cea a bolii tatălui ei. Ne-am schimbat locuinţa de patru ori şi, cu toate că am avut succes în profesiunea mea, am făcut multe sacrificii pentru a mă bucura de situaţia actuală. Avem trei copii şi, deşi niciunul din noi n-ar da experienţa de a fi părinte pe toate bogăţiile lui Tutankhamon, nopţile fără somn şi frecventele drumuri la spital când erau mici ne-au lăsat pe amândoi epuizaţi şi deseori depăşiţi. Nu mai trebuie să spun că anii lor de adolescenţă au fost o experienţă pe care n-aş mai vrea să o retrăiesc. Toate aceste evenimente creează o stare de stres şi, când două persoane trăiesc împreuna, stresul este atât o binecuvântare, cât şi un blestem al căsătoriei. E o binecuvântare fiindcă reprezintă supapa de eliberare din tensiunile vieţii de zi cu zi şi un blestem fiindcă, de fapt, îţi verşi nervii pe cineva de care îţi pasă foarte mult. De ce vorbesc despre toate acestea? Pentru că vreau să subliniez că, în ciuda acestor evenimente, niciodată nu m-am îndoit de sentimentele mele faţă de soţia mea. Sigur, au fost zile când am evitat să ne uităm unul în ochii celuilalt la micul dejun, dar niciodată nu m-am îndoit de noi. N-ar fi cinstit să spun că nu m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş fi însurat cu altcineva, dar în toţi aceşti ani petrecuţi împreună, nici măcar o dată n-am regretat faptul că am ales-o pe ea şi că ea m-a ales pe mine. Am crezut că aveam o relaţie puternică, dar în final am realizat că greşeam. Am aflat asta acum mai mult de un an – mai exact, cu paisprezece luni în urmă – şi această conştientizare, mai mult decât orice altceva, a declanşat tot ce avea să urmeze. Vă întrebaţi ce s-a întâmplat atunci? Gândindu-se la vârsta mea, cineva ar putea să presupună că a fost un incident provocat de criza vârstei mijlocii. Poate o dorinţă bruscă de a-mi schimba viaţa sau, probabil, o slăbiciune pentru cineva. Dar n-a fost nimic din toate acestea. Nu, păcatul meu a fost mic în marea schema a faptelor, un incident care în alte circumstanţe ar fi putut să devină în timp subiectul unei anecdote pline de umor. Însă întâmplarea ne-a rănit pe amândoi şi de aici trebuie să-mi încep istorisirea. Era pe 23 august 2002 şi iată cum s-a întâmplat: m-am trezit, am luat micul dejun şi apoi mi-am petrecut ziua la birou, aşa cum făceam de obicei. Problemele de serviciu n-au jucat niciun rol în ceea ce a urmat. Sincer vorbind nu-mi amintesc să fi fost vorba de ceva deosebit. M-am întors acasă la ora obişnuită şi am fost plăcut surprins să o găsesc pe Jane în bucătărie, pregătind felul meu preferat de mâncare. Când s-a întors pentru a mă saluta, am avut impresia că-i surprind privirea îndreptându-se în jos, ca şi cum voia să vadă dacă ţin în mână şi altceva în afară de servieta mea, dar n-aveam nimic. O oră mai târziu am luat amândoi cina şi după aceea, când Jane a început să strângă farfuriile de pe masă, mi-am scos câteva documente din geantă, pe care voiam să le revăd. Săteam în biroul meu şi tocmai parcursesem prima pagina când am observat-o pe Jane stând în uşă. Îşi ştergea mâinile pe un şervet de bucătărie şi pe faţa ei se citea imaginea desăvârşită a dezamăgirii, pe care învăţasem să o recunosc de-a lungul anilor, chiar dacă n-o înţelegeam prea bine. — E ceva ce-ai vrea să-mi spui? m-a întrebat ea după o clipă. Am ezitat, conştient că întrebarea ei nu era atât de nevinovata cum părea. Am crezut că poate se referă la o nouă coafură, dar am privit-o atent şi părul ei nu părea aranjat altfel decât de obicei. De-a lungul anilor am încercat să remarc astfel de lucruri. Stăteam unul în faţa celuilalt, situaţia devenise stânjenitoare şi mi-am dat seama că trebuie să spun totuşi ceva. — Ce-ai mai făcut? am întrebat-o în sfârşit. Drept răspuns mi-a adresat o umbră de zâmbet ciudat, s-a întors şi a plecat. Acum ştiu ce aştepta, dar atunci am ridicat din umeri şi m-am întors la treburile mele, înregistrând faptul ca pe încă o dovadă a caracterului misterios al femeilor. Mai târziu, în aceeaşi seară, m-am strecurat în pat şi m-am relaxat, când am auzit-o pe Jane trăgând cu putere aer în piept. Era culcată pe partea ei, cu spatele la mine, şi când mi-am dat seama că umerii îi tremurau am descoperit că plângea. Nedumerit, am aşteptat să-mi spună ce a supărat-o atât de mult, dar în loc să vorbească, mi-a oferit încă un rând de suspine zgomotoase, ca şi cum încerca să respire printre lacrimi. Instinctiv m-au trecut fiori pe şira spinării şi am constatat că sunt din ce în ce mai îngrozit. Am încercat să nu mă sperii, am încercat să nu mă gândesc că s-a întâmplat ceva cu tatăl ei sau cu copiii noştri, sau că doctorii i-au dat vreo veste teribilă chiar în legătură cu ea. Am încercat să nu mă gândesc că s-ar putea să fie o problemă pe care nu voi reuşi să o rezolv şi mi-am pus mâna pe spatele ei, în speranţa că în felul acesta o voi linişti. — Ce s-a întâmplat? am întrebat-o. A trecut puţin timp până mi-a răspuns. I-am auzit suspinele, în timp ce trăgea de cuvertură pentru a-şi acoperi umerii. — La mulţi ani! a şoptit ea. Douăzeci şi nouă de ani, mi-am amintit eu prea târziu şi de-abia atunci am observat într-un colţ al camerei cadourile pe care le cumpărase pentru mine, împachetate cu grijă şi aşezate pe comodă.   Pur şi simplu, uitasem! Nu am nicio scuză şi nici n-aş încerca să inventez una. Care ar fi rezultatul? Mi-am cerut iertare, desigur, apoi am făcut-o din nou în dimineaţa următoare şi mai târziu seara, când a despachetat parfumul pe care îl alesesem cu grijă, cu ajutorul unei vânzătoare de la Belk’s. A zâmbit şi mi-a mulţumit, bătându-mă uşor cu palma pe genunchi. Stând lângă ea pe canapea mi-am dat seama că o iubeam la fel de mult ca în ziua în care ne-am căsătorit. Dar privind-o, remarcând – poate pentru prima dată – felul distrat în care se uita într-o parte şi înclinarea tristă de neconfundat a capului, am realizat brusc că nu eram prea sigur dacă şi ea mă mai iubea. CAPITOLUL UNU Ţi se frânge inima când te gândeşti că soţia ta s-ar putea să nu te mai iubească şi, în noaptea aceea, după ce Jane şi-a luat parfumul cu ea în dormitor, am rămas pe canapea ore întregi, întrebându-mă cum de am ajuns într-o asemenea situaţie. În primul rând, voiam să cred că Jane a reacţionat pur şi simplu emoţional şi că am dat o prea mare importanţă incidentului. Dar, cu cât mă gândeam mai bine, cu atât mai mult simţeam nu numai supărarea ei de soţie neglijată, ci şi urmele unei melancolii mai vechi – ca şi cum greşeala mea fusese ultima mişcare dintr-un lung, lung şir de paşi greşiţi. Oare pentru Jane căsătoria noastră se transformase într-o decepţie? Deşi nu voiam să cred asta, expresia ei o demonstra şi m-am trezit gândindu-mă ce se va întâmpla cu noi în viitor. Oare se întreba dacă e cazul să mai stea cu mine sau nu? Regreta că se căsătorise cu mine? Acestea, trebuie să adaug, erau întrebări pe care îmi era groază să le analizez – cu răspunsuri care mă speriau şi mai mult – pentru că până în acel moment considerasem că Jane era tot atât de fericită cu mine, cum eram şi eu alături de ea. Oare ce se întâmplase cu noi, ce ne schimbase într-atât sentimentele unuia faţă de celălalt? Presupun că trebuie să încep spunând că multe persoane ar considera viaţa noastră destul de banală. Ca mulţi alţi bărbaţi, am avut obligaţia să-mi întreţin familia, aşa că viaţa mea s-a concentrat în principal în jurul carierei. În ultimii treizeci de ani am lucrat la firma de avocatură Ambry, Saxon şi Tundle din New Bern, Carolina de Nord, şi venitul meu – deşi nu extraordinar – a fost suficient pentru a ne plasa în mod clar în elita clasei de mijloc. La sfârşit de săptămână îmi place să joc golf şi să fac grădinărie, prefer muzica clasică şi citesc ziarul în fiecare dimineaţă. Deşi Jane a predat cândva la o şcoală generală şi-a petrecut apoi tot timpul crescându-i pe cei trei copii ai noştri. Conducea atât casa, cât şi activităţile noastre sociale şi cea mai mare mândrie a ei sunt albumele de fotografii, pe care le-a adunat cu grijă, considerându-le istoria în imagini a vieţii noastre trăite împreună. Avem o casă cu gărduleţ alb şi grădină dotată cu stropitori automate; avem două maşini şi suntem membri ai Clubului Rotary şi ai Camerei de Comerţ. În timpul căsniciei, am făcut economii pentru când vom ieşi la pensie, am construit un leagăn din lemn în curtea din spate, care acum zace nefolosit, am participat la nenumărate şedinţe cu părinţii, am votat în mod regulat şi am luat parte la slujbele bisericii episcopale în fiecare duminică. La cincizeci şi şase de ani sunt cu trei ani mai în vârstă decât soţia mea. În ciuda sentimentelor mele pentru Jane, uneori cred că nu suntem o pereche potrivita pentru a petrece o viaţă întreagă împreună. Suntem deosebiţi în aproape toate privinţele şi, deşi firile opuse se atrag, am simţit întotdeauna că eu sunt cel care am făcut o alegere bună în ziua nunţii noastre. Orice s-ar spune, Jane este cum mi-am dorit eu întotdeauna să fie. În timp ce eu tind spre stoicism şi logică, Jane e cheltuitoare şi amabilă, e posesoarea unei empatii naturale care o face să fie îndrăgită de toţi. Râde cu uşurinţă şi are un cerc larg de prietene. De-a lungul anilor, am descoperit că cei mai mulţi dintre prietenii mei sunt de fapt soţii prietenelor soţiei mele, dar cred că acesta este un lucru obişnuit la cele mai multe dintre perechile căsătorite, care au atins vârsta noastră. Mai sunt şi norocos, pentru că Jane se pare că şi-a ales prietenele gândindu-se la mine şi apreciez că la un dineu a existat întotdeauna cineva cu care să pot sta de vorbă. Dacă ea n-ar fi intrat în viaţa mea, uneori mă gândesc că aş fi trăit ca un pustnic. Şi mai e ceva: sunt încântat de faptul că Jane îşi manifestă emoţiile cu o uşurinţă copilărească. Când e tristă plânge; când e veselă râde; şi nu se bucură de nimic mai mult decât de surpriza unui gest frumos. În aceste momente, în ea există un fel de inocenţă îngerească şi, deşi întotdeauna am crezut că o surpriză e prin definiţie ceva într-adevăr deosebit, pentru Jane amintirea unei surprize poate să provoace aceleaşi sentimente de emoţie, chiar şi peste mulţi ani. Uneori, când visează cu ochii deschişi, o întreb la ce se gândeşte şi ea începe deodată să-mi vorbească plină de încântare despre un amănunt pe care eu îl uitasem de mult. Această abilitate extraordinară, trebuie să spun, n-a încetat niciodată să mă minuneze. Deşi Jane a fost binecuvântată cu cea mai sensibila inimă din lume, în multe privinţe este mai puternică decât mine. Valorile şi credinţa ei, ca pentru cele mai multe femei din sud, se bazează pe Dumnezeu şi pe familie; ea vede lumea ca printr-o prismă, în alb şi negru, bine şi rău. Jane ia deciziile dificile bazându-se pe instinct – şi nu se înşală aproape niciodată – în timp ce eu mă trezesc cântărind fără încetare opţiunile şi adesea sfârşesc tot în nesiguranţă. Spre deosebire de mine, soţia mea e foarte sigură pe ea. Această indiferenţă faţă de percepţiile celorlalţi necesită o încredere în sine pe care eu n-aş putea să mă bizui şi, mai presus de orice, îmi stârneşte o mare invidie. Presupun că unele diferenţe dintre noi se datorează felului cum am fost crescuţi. În timp ce Jane a crescut într-un orăşel, alături de trei fraţi şi de părinţii care o adorau, eu am fost crescut într-o casă de la oraş, în Washington D.C, ca singurul copil al unor avocaţi guvernamentali, care erau rareori acasă înainte de ora şapte seara. Aşadar, am petrecut mai mult timp singur şi din această cauză şi acum cel mai bine mă simt în izolarea micului meu birou. Aşa cum am mai spus deja, avem trei copii şi, deşi îi iubesc foarte mult, ei sunt în cea mai mare parte creaţia soţiei mele. Ea i-a născut, ea i-a crescut şi ei se simt cel mai bine în prezenţa ei. Cu toate că uneori regret că nu mi-am petrecut cu ei atâta timp cât ar fi trebuit, mă simt bine la gândul că, în absenţa mea, Jane a făcut mult mai mult pentru ei. Fiecare dintre ei a ajuns bine, cu toate că eu am lipsit atât de mult din preajma lor. Acum sunt mari şi trăiesc fiecare la casa lui, iar noi ne considerăm norocoşi că numai unul s-a mutat din statul nostru. Cele doua fiice încă ne mai vizitează în mod regulat şi soţia mea are mare grijă să le pregătească felul lor preferat de mâncare, în caz că li s-ar face foame, deşi se pare că nu se întâmplă niciodată aşa. Când vin pe la noi, stau de vorbă cu Jane ore întregi. La douăzeci şi şapte de ani, Anna este cea mai mare. Cu părul negru şi ochii întunecaţi, aspectul exterior îi reflecta personalitatea taciturnă pe măsură ce creştea. Era o introvertită şi şi-a petrecut anii adolescenţei încuiată în camera ei, ascultând muzică tristă şi scriind într-un jurnal. Pentru mine era o străină şi puteau să treacă zile întregi fără să scoată un singur cuvânt în prezenţa mea. Niciodată n-am reuşit să înţeleg ce am putut să fac pentru a provoca o astfel de reacţie. Orice i-aş fi spus, îi smulgeam doar un oftat sau dădea din cap şi dacă o întrebam ce o supără, se uita fix la mine, ca şi cum întrebarea era ceva de neînţeles. Soţia mea părea că nu găseşte nimic neobişnuit în aceasta, considerând-o doar o fază tipică la tinerele fete, dar pe de altă parte, Anna stătea de vorbă cu ea. Uneori treceam prin faţa camerei ei şi le auzeam şuşotind, dar dacă îşi dădeau seama că mă aflu în faţa uşii, şoaptele încetau. Mai târziu, când o întrebam pe Jane despre ce au vorbit, ridica din umeri şi dădea din mână plină de mister, ca şi cum singurul lor scop era să mă ţină pe mine deoparte. Totuşi, fiind primul meu copil, Anna a fost întotdeauna preferata mea. Aceasta nu e o afirmaţie pe care s-o fi făcut în faţa cuiva, dar cred că ea ştia foarte bine acest lucru şi mai târziu am ajuns să cred că şi în anii ei de muţenie, m-a iubit mai mult decât mi-am dat seama. Încă îmi mai amintesc de vremurile când studiam vreo procură sau vreun testament în biroul meu şi ea se furişa înăuntru. Făcea încet ocolul camerei, privindu-mi cu atenţie rafturile bibliotecii şi atingând diverse lucruri, dar dacă îi spuneam ceva, se strecura afară, tot atât de tăcută cum intrase. Cu timpul, am învăţat să nu mai spun nimic, aşa că uneori zăbovea în biroul meu chiar şi o oră, privindu-mă cum mâzgăleam tot felul de idei pe carneţelele mele galbene. Dacă mă uitam spre ea, zâmbea complice, bucurându-se de acest joc al nostru. Nu înţeleg nici acum mai mult decât am înţeles atunci, dar aceste imagini s-au imprimat în memoria mea, aşa cum puţine au mai făcut-o. Acum, Anna lucrează pentru ziarul Raleigh News and Observer, dar cred că visează să devină romancieră. În colegiu s-a specializat în scrierea compunerilor şi povestirile pe care le inventa erau tot atât de sumbre ca şi personalitatea ei. Îmi amintesc că am citit una în care o fată devine prostituată pentru a-şi putea îngriji tatăl bolnav, un om care cândva o agresase. Când am lăsat din mână paginile acelea, m-am întrebat ce se presupune că aş putea să fac eu într-o asemenea situaţie. Acum este îndrăgostită nebuneşte. Anna, întotdeauna foarte atentă cu alegerile ei, a fost foarte selectivă în privinţa bărbaţilor şi, slavă Domnului, Keith întotdeauna mi s-a părut un tip care se poartă frumos cu ea. El intenţionează să ajungă ortoped şi demonstrează o încredere în sine debordantă, caracteristică doar celor care au avut de întâmpinat puţine obstacole în viaţă. Am aflat de la Jane că la prima întâlnire Keith a dus-o să înalţe zmee împreună pe plaja de lângă Fort Macon. Mai târziu, în aceeaşi săptămână, când Anna l-a adus acasă la noi, Keith a venit îmbrăcat cu o haină sport, proaspăt îmbăiat şi mirosind vag a colonie. Când ne-am strâns mâinile, mi-a susţinut privirea şi m-a impresionat spunând: „E o plăcere să vă cunosc, domnule Lewis”. Joseph, cel de al doilea copil al nostru, e cu un an mai mic decât Anna. El întotdeauna mi-a spus „papa”, deşi nimeni altul din familia noastră n-a folosit acest apelativ niciodată. Şi, iarăşi, avem puţine în comun. Este mai înalt şi mai subţire decât mine, poartă blugi la aproape toate evenimentele sociale şi, când ne vizitează de Ziua Recunoştinţei sau de Crăciun, mănâncă doar legume. În perioada creşterii, l-am considerat un copil tăcut, deşi reticenţa lui, ca şi a Annei, părea că se îndrepta în mod deosebit către mine. Ceilalţi îi remarcau adesea simţul umorului, deşi, ca să fiu sincer, eu rareori îl observam. De câte ori petreceam ceva timp împreună, aveam impresia că în permanenţă încerca să-şi formuleze o părere despre mine. Semănând cu Jane, demonstra încă de mic o empatie precoce. Îşi rodea unghiile de griji pentru ceilalţi, uluindu-ne de când avea cinci ani. Nu mai e nevoie să spun că atunci când i-am sugerat să se îndrepte spre domeniul afacerilor sau al economiei, mi-a ignorat sfatul şi a ales sociologia. Acum lucrează la un azil părăginit de femei din New York, deşi nu ne povesteşte nimic despre activitatea lui. Ştiu că se minunează de alegerile făcute de mine în viaţă, aşa cum mă minunez şi eu de ale lui, dar în ciuda diferenţelor dintre noi, cu Joseph am reuşit să am discuţiile pe care întotdeauna am dorit să le am cu copiii mei, de când erau mici. Este extrem de inteligent; a primit notele cele mai mari la testele de aptitudine şcolară şi e interesat de un spectru larg de domenii, începând cu istoria Orientului Mijlociu şi până la aplicaţiile teoretice ale fracţiilor geometrice. Apoi este şi cinstit – uneori dureros de cinstit – şi nu pot să nu menţionez ca aceste aspecte ale personalităţii lui mă pun în dezavantaj, când se ajunge la o discuţie în contradictoriu. Deşi uneori m-am simţit frustrat din cauza încăpăţânării lui, am fost şi extraordinar de mândru că este fiul meu. Leslie, mezina familiei, studiază biologia şi fiziologia la Wake Forest pentru a deveni medic veterinar. Spre deosebire de majoritatea studenţilor care vin acasă în vacanţele de vară, ea participă la cursuri suplimentare, intenţionând să termine facultatea mai devreme, şi îşi petrece după-amiezele muncind într-un loc numit Ferma Animalelor. Dintre toţi copiii noştri, ea este cea mai sociabilă şi are un râs asemănător cu al lui Jane. Ca şi Annei, îi plăcea să mă viziteze în biroul meu, dar ea era fericită doar când îi dădeam atenţie. Când era copil, obişnuia să stea pe genunchii mei şi să mă tragă de urechi; iar când a mai crescut, îi plăcea să intre la mine şi să facă tot felul de glume nostime. Rafturile mele sunt pline de cadouri pe care mi le aducea: bucăţi de gips acoperite cu litere de tipar scrise de ea, desene în creion, un colier făcut din macaroane. Ea a fost cel mai uşor de iubit, prima la rând pentru a primi îmbrăţişările sau sărutările bunicilor şi simţea o mare plăcere să se facă covrig pe canapea şi să se uite la filme romantice. N-am fost surprins când la terminarea liceului a fost aleasă regina balului, acum trei ani. Este şi generoasă. Toţi colegii de clasă erau invitaţi la petrecerile de ziua ei, de frică să nu rănească sentimentele cuiva, şi când avea nouă ani, a petrecut o întreagă după-amiază mergând pe plajă de la un prosop la altul, pentru că găsise un ceas aruncat de valuri şi voia să-l returneze păgubaşului. Dintre toţi copiii mei, ea mi-a provocat cele mai puţine griji şi, de câte ori vine în vizită, las deoparte tot ce am de făcut şi-mi petrec timpul cu ea. Energia ei e molipsitoare şi, când suntem împreună, mă minunez cum de a fost posibil să fiu binecuvântat cu un asemenea copil. Acum, că toţi au plecat de acasă, căminul nostru nu mai este acelaşi. Unde odată urla muzica, nu a rămas decât linişte. În timp ce cândva în cămara noastră erau rânduite opt feluri diferite de cereale dulci, acum acolo se află o singură marcă, ce promite fibre suplimentare. Mobilierul nu s-a schimbat în camerele copiilor noştri, dar pentru că afişele şi orarele au fost luate de pe pereţi – ca şi alte lucruri amintind de personalitatea lor – nu mai există nimic care să deosebească un dormitor de celalalt. Pustietatea pare să domine acum în casa noastră; dacă înainte era perfectă pentru o familie formată din cinci persoane, acum mă izbesc deseori de amintirea dureroasă a felului cum era odată. Îmi aduc aminte că am sperat că această schimbare este cauza felului în care se simte Jane. Dar, indiferent de motiv, nu pot să neg că ne-am îndepărtat unul de altul şi, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât descopăr cât de mare a devenit prăpastia dintre noi. Am început ca un cuplu şi ne-am transformat în părinţi – ceva ce am considerat întotdeauna normal şi inevitabil – dar, după douăzeci şi nouă de ani, ne-am înstrăinat parcă prea tare. Se pare că doar obişnuinţa ne mai leagă. Vieţile noastre au puţine în comun; ne trezim la ore diferite, ne petrecem zilele în locuri diferite şi serile ne respectăm propriile obiceiuri. Ştiu foarte puţine despre preocupările ei zilnice şi admit că şi eu ţin secretă o parte din activitatea mea. Nu-mi amintesc ultima oară când eu şi Jane am purtat o discuţie serioasă. La două săptămâni după aniversarea de care uitasem, am avut totuşi o astfel de discuţie. — Wilson, mi s-a adresat ea, trebuie să stăm de vorbă. Am ridicat ochii. O sticlă de vin se afla pe masă între noi şi aproape terminaserăm de mâncat. — Da? — M-am gândit sa mă duc la New York, să stau puţin cu Joseph, a continuat ea. — Nu va veni el aici, în vacanţă? — Asta doar peste vreo două luni. Şi cum vara asta nu a venit acasă în vacanţă, cred că i-ar plăcea să-i fac o vizită. În sinea mea, m-am gândit că ne-ar prinde bine o plecare de câteva zile. Poate că asta a şi vrut să sugereze Jane şi, cu un zâmbet, am luat paharul cu vin în mână. — E o idee bună, m-am declarat eu de acord. N-am mai fost la New York de când s-a mutat el acolo. Jane a surâs înainte de a coborî ochii în farfurie. — Mai e ceva. — Da? — Ei bine, ştiu că eşti foarte ocupat la serviciu şi mai ştiu ce greu îţi e să laşi totul baltă… — Cred că pot să-mi eliberez programul câteva zile, am zis eu răsfoindu-mi deja în minte agenda de lucru. Va fi greu, dar pot s-o fac. Când vrei să plecăm? — Ei bine, asta e treaba… mai zise ea. — Care treabă? — Wilson, lasă-mă să termin. Trase adânc aer în piept, fără să încerce să-şi ascundă plictiseala din glas. Ce încerc eu să-ţi spun e că mi-ar plăcea să-l vizitez singură. Pentru moment n-am ştiut ce să spun. — Te-ai supărat, nu-i aşa? continuă ea. — Nu, am răspuns repede. E fiul nostru. Cum aş putea să mă supăr? Pentru a-mi sublinia calmul am luat cuţitul şi am tăiat o bucăţică de carne. Deci, când te-ai gândit să pleci? am întrebat-o eu. — Săptămâna viitoare. Joi. — Joi? — Am cumpărat deja biletul. Deşi nu-şi terminase mâncarea, se ridică şi se îndreptă spre bucătărie. Mi-a evitat privirea, aşa că am bănuit că mai avea ceva de spus, dar nu era sigură cum să formuleze. O clipă mai târziu, mă aflam singur la masă. Dacă mă întorceam, puteam să-i văd faţa din profil, aşa cum stătea în picioare lângă chiuvetă. — Pare că va fi distractiv, am strigat eu sperând să sune firesc. Şi ştiu că Joseph se va bucura la rândul lui. Poate mergi şi la vreun spectacol cât timp stai acolo. — Poate, am auzit-o spunând. Cred că depinde de programul lui. Auzind apa de la robinet curgând, m-am ridicat să-mi duc farfuria la chiuvetă. Jane n-a spus nimic când m-am apropiat. — S-ar putea să petreci un weekend minunat, am mai adăugat eu. Ea îmi luă farfuria din mână şi începu s-o spele. — A, în legătură cu asta… — Da? — M-am gândit să rămân acolo mai mult de un weekend. După aceste cuvinte, mi-am simţit umerii încordându-mi-se. — Cât ai de gând să stai? am întrebat-o. Ea puse farfuria mea de-o parte. — Cam două săptămâni, mi-a răspuns.   Desigur, nu pe Jane o condamn pentru direcţia în care se pare că a apucat-o căsnicia noastră. Într-un fel, ştiu că eu port o mare parte din vină, deşi n-am reuşit să-mi dau prea bine seama de ce şi cum. Pentru început, trebuie să admit că n-am fost niciodată bărbatul care soţia mea ar fi dorit să fiu, încă de la începutul căsniciei noastre. Ştiu, bunăoară, că ea voia să fiu mai romantic, aşa cum fusese tatăl ei cu mama ei. Tatăl ei a fost genul de soţ care-şi ţinea soţia de mână în orele după-amiezii sau se oprea să-i culeagă ea un buchet de flori sălbatice, în drumul de la serviciu spre casă. Chiar din copilărie, Jane a fost fascinată de romantismul părinţilor ei. Apoi peste ani, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei Kate şi întrebându-se de ce oare mi-e atât de greu să fiu romantic. Nu înseamnă că n-am încercat, dar se pare că nu înţeleg ce trebuie să faci, pentru ca inima celuilalt să înceapă să bată mai repede. Nici îmbrăţişările, nici sărutările n-au fost ceva obişnuit în casa în care am crescut eu şi manifestările de afecţiune m-au făcut adesea să nu mă simt în largul meu, în special în prezenţa copiilor. Odată am discutat cu tatăl lui Jane despre asta şi el mi-a sugerat să-i scriu soţiei mele o scrisoare. — Spune-i de ce o iubeşti, m-a sfătuit el. Dă-i nişte motive concrete. Aceasta se întâmpla acum doisprezece ani. Îmi amintesc că am încercat să-i urmez sfatul, dar când am pus mâna pe hârtie, n-am fost în stare să găsesc cuvintele potrivite. În cele din urmă am pus pixul jos. Spre deosebire de tatăl ei, n-am putut niciodată să discut despre sentimente. Sunt statornic, da. Demn de încredere, categoric. Credincios, fără îndoială. Dar romantismul, mi-e ciudă să admit, îmi este tot atât de străin ca şi ideea de a naşte eu însumi. Uneori mă întreb câţi alţi bărbaţi sunt asemenea mie.   În timp ce Jane era la New York, i-am sunat la telefon şi a răspuns Joseph. — Salut, papa, mi-a spus el simplu. — Salut. Ce mai faci? — Bine, mi-a răspuns. După aceasta, adică după un lung şi apăsător moment de tăcere, m-a întrebat: Dar tu? Mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul. — E cam linişte pe aici, însă eu sunt bine. Am făcut o pauză. Cum decurge vizita mamei tale? — Totul e în regulă. O ţin ocupată. — Cumpărături şi plimbări pe la muzee? — Câte puţin. Mai mult stăm de vorbă. E interesant. Am ezitat. Deşi m-am întrebat ce vrea să spună, se pare că Joseph nu simţea nevoia să-mi dea amănunte. — Apropo, am spus eu pe un ton cât mai firesc, e pe acolo? — De fapt, acum nu e. A dat o fugă la magazin să cumpere ceva de mâncare. Se întoarce în câteva minute, aşa că dacă vrei, sună mai târziu. — Nu, e în ordine. Spune-i doar că am sunat. Sunt acasă toată noaptea dacă vrea să-mi dea telefon. — Aşa am să fac, fu el de acord. Apoi, după o clipă: Alo, papa, am vrut să te întreb ceva. — Da? — Chiar ai uitat de aniversarea voastră? Am inspirat profund. — Da, am uitat. — Cum de s-a întâmplat aşa ceva? — Nu ştiu. Mi-am amintit că se apropie, dar, când a sosit ziua, pur şi simplu mi-a ieşit din minte. N-am nicio scuză. — Ai rănit-o foarte tare, a adăugat el. — Ştiu. La celalalt capăt al firului s-a lăsat o clipă de tăcere. — Ai înţeles de ce? m-a întrebat în sfârşit. Deşi nu i-am răspuns la întrebare, mă gândeam că, de fapt, am înţeles. Foarte simplu, Jane nu voia să ajungem ca acele cupluri de bătrâni pe care le vedeam uneori când luam masa în oraş, perechi care întotdeauna ne-au stârnit mila. În cazul acestor cupluri, trebuie să mă fac înţeles, de obicei protagoniştii sunt politicoşi unul cu celălalt. Soţul poate să-i tragă scaunul soţiei sau să-i ţină haina, soţia poate sugera să ia unul dintre felurile de mâncare preferate de el. Iar când soseşte chelnerul, pot face comanda unul pentru altul, cunoaşterea reciprocă a gusturilor fiind dobândită de-a lungul unei întregi vieţi de om – bunăoară fără sare pe ouă sau fără prea mult unt pe pâinea prăjită. Dar, odată ce comanda a fost făcută, nu mai schimba o vorbă între ei. Îşi sorb doar băuturile şi privesc pe fereastră, aşteptând în tăcere să sosească mâncarea. Atunci e posibil să mai vorbească puţin cu chelnerul – să ceară să le mai toarne cafea, de exemplu – dar apoi se retrag repede în propriul lor univers, de îndată ce acesta pleacă. Şi în timp ce mănâncă, stau ca nişte străini care împart întâmplător aceeaşi masă, ca şi cum ar crede că a se bucura de compania celuilalt cere mai mult efort decât merită. Poate e o exagerare din partea mea când percep în acest mod vieţile lor, dar uneori m-am întrebat ce le-a făcut pe aceste perechi să ajungă într-o astfel de situaţie. În timp ce Jane era la New York, am avut brusc revelaţia că s-ar putea ca şi noi să ne îndreptăm într-acolo.   Când am luat-o pe Jane de la aeroport, îmi amintesc că m-am simţit ciudat de emoţionat. Era un sentiment bizar şi am fost uşurat să văd un licăr de zâmbet, când a intrat pe poartă şi s-a îndreptat spre mine. Când s-a apropiat, i-am luat valiza. — Cum ai călătorit? am întrebat-o eu. — Bine. N-am idee de ce îi place aşa de mult lui Joseph să locuiască acolo. E atâta aglomeraţie şi zgomot tot timpul. N-am putut să mă obişnuiesc. — Atunci eşti fericită că eşti acasă? — Da, sunt. Dar şi obosită. — Sigur că eşti. Călătoriile sunt obositoare. Pentru o clipă niciunul din noi n-a mai scos un cuvânt. Mi-am schimbat valiza în cealaltă mână. — Ce face Joseph? am mai întrebat-o. — E bine. Cred că a luat puţin în greutate de la ultima lui vizită aici. — Ceva deosebit în legătură cu el, ce nu mi-ai spus la telefon? — Nu chiar. Munceşte prea mult, asta e tot. În tonul ei am sesizat o urmă de mâhnire pe care n-am înţeles-o deloc. Pe când încercam să mă dumiresc, am văzut o pereche de tineri îmbrăţişându-se de parcă nu s-ar fi văzut de ani de zile. — Mă bucur că eşti acasă, am spus eu. Ea s-a uitat la mine, mi-a susţinut privirea, apoi s-a întors spre bagaje. — Ştiu.

 Prietenul nevazut de Cecelia Ahern UNU Era în luna iunie, într-o vineri dimineaţă, când m-am împrietenit cu Luke. Era ora 9.15 ca să fiu mai exact şi se întâmplă să ştiu cu precizie ce oră era, pentru că m-am uitat la ceas. Nu ştiu de ce am făcut asta, pentru că nu trebuia să fiu undeva la o oră fixă. Dar cred că există un motiv pentru toate, aşa că probabil atunci m-am uitat la ceas pentru a vă putea spune povestea aşa cum se cuvine. Detaliile sunt importante când spui o poveste, nu-i aşa? M-am bucurat că l-am întâlnit pe Luke în dimineaţa aceea, deoarece eram un pic abătut fiindcă trebuia să-mi părăsesc vechiul prieten, pe Barry. El nu mă mai putea vedea. Dar asta nu conta, pentru că acum el e mai fericit şi cred că ăsta e lucrul cel mai important. Să trebuiască să-mi părăsesc cei mai buni prieteni face parte din activitatea mea. Nu e un lucru prea plăcut, dar cred că trebuie să găsim o latură pozitivă în toate, iar pentru mine asta înseamnă că, dacă n-ar trebui să-mi părăsesc cei mai buni prieteni, nu mi-aş putea face alţii noi. Şi să-mi fac noi prieteni este, de departe, lucrul care-mi place cel mai mult. Probabil de aceea am fost desemnat să mă ocup de asta. O să vă explic cu ce mă ocup imediat, dar înainte de asta vreau să vă povestesc despre dimineaţa când l-am cunoscut pe prietenul meu cel mai bun, pe Luke. Am închis în urma mea poarta de la grădina din faţa casei lui Barry şi am început să merg, apoi fără niciun motiv am cotit pe prima stradă la stânga, apoi la dreapta, am mers drept înainte ceva timp, apoi iar am făcut la dreapta şi am ajuns la o zonă rezidenţială numită Aleea Cerceluşilor. Probabil că se numea aşa din cauza florilor de cerceluş care creşteau peste tot. Era floră spontană, nu erau cultivate aici. Scuze, când spun „aici” este vorba de un oraş numit Baile na gCroithe, care se află în regiunea Kerry din Irlanda. Baile na gCroithe undeva, de-a lungul vremii, a sfârşit prin a fi cunoscut în engleză ca Hartstown, dar în traducere exactă din irlandeză înseamnă Oraşul Inimilor. Ceea ce cred că sună mult mai drăguţ. M-am bucurat că am ajuns din nou în zonă; mai fusesem pe aici cu treabă când mă apucasem de activitatea asta, dar nu m-am mai întors mulţi ani. Munca mea mă poartă peste tot prin ţară, uneori chiar peste ocean când prietenii mă iau cu ei în vacanţă, ceea ce demonstrează, că indiferent unde te-ai afla, ai întotdeauna nevoie de cel mai bun prieten. Aleea Cerceluşilor avea douăsprezece case, şase pe fiecare parte, fiecare diferită în felul ei. Pe stradă era multă forfotă, cu o mulţime de oameni plecaţi după treburi. După cum am spus, era vineri dimineaţa, în iunie, deci era cald şi soare şi toată lumea era bine dispusă. Mă rog, nu chiar toată lumea. Pe drum erau mulţi copii care se jucau, mergeau pe bicicletă, se fugăreau, jucau şotronul, pietricica şi multe altele. Le auzeai râsetele şi ţipetele de încântare. Probabil erau fericiţi că erau în vacanţă. Oricât de drăguţi păreau, nu mă simţeam atras de ei. Vedeţi, nu mă pot împrieteni aşa, cu oricine. Nu în asta constă misiunea mea. Un om tăia iarba din curtea casei sale, iar o femeie uda stratul de flori purtând nişte mănuşi mari, murdare. Mirosea îmbătător a iarbă proaspăt tăiată, iar zgomotul făcut de femeia care tăia, tundea, fasona şi reteza era ca o muzică ce se înălţa spre văzduh. În altă grădină un bărbat fluiera o melodie pe care n-o ştiam, în timp ce ţinea furtunul de grădină îndreptat spre maşina lui şi privea clăbucul alunecând, dând la iveală o nouă strălucire. Din când în când se răsucea şi stropea cu apă două fetiţe îmbrăcate în costume de baie galbene cu dungi negre. Arătau ca două albinuţe. Îmi plăcea atât de mult să le aud chicotind. Pe aleea casei următoare un băiat şi o fetiţă jucau şotronul. I-am privit câtva timp, dar niciunul dintre ei nu a răspuns interesului meu, aşa că mi-am continuat drumul. Am trecut pe lângă copiii care se jucau în fiecare curte, dar niciunul nu m-a văzut, nici nu m-a invitat să mă joc. Tineri pe biciclete şi skateboard-uri, maşinuţe cu telecomandă vâjâiau pe lângă mine, fără să mă bage în scamă. Începusem să cred că ajungând pe Aleea Cerceluşilor greşisem un picuţ, şi nu înţelegeam cum a fost posibil, pentru că de obicei îmi aleg locurile foarte bine, şi aici erau foarte mulţi copii. M-am aşezat pe gardul ultimei case şi am început să mă gândesc unde greşisem drumul. După câteva minute, am ajuns la concluzia că eram unde trebuia să fiu. Foarte rar greşesc drumul. M-am răsucit pentru a vedea casa dincolo de zidul grădinii. În grădină nu era nimeni, aşa că am studiat casa. Avea două caturi şi un garaj cu o maşină scumpă parcată afară, sclipind în soare. Pe o plăcuţă atârnată de peretele de lângă mine scria „Casa Cerceluşilor”, iar casa avea flori de cerceluş care se căţărau pe perete, agăţate de cărămizile maronii din faţa uşii principale şi ajungând până la acoperiş. Arăta drăguţ. Părţi din casă aveau cărămizi maronii iar alte secţiuni erau vopsite în culoarea mierii. Unele ferestre erau pătrate, iar altele rotunde. Era foarte neobişnuit. Avea uşa din faţă de culoare grena, cu două ferestre lungi şi geam mătuit în panourile de sus, un mâner mare de alamă şi o cutie poştală mai jos; arăta de parcă ar fi avut doi ochi, un nas şi o gură care zâmbeau la mine. I-am făcut cu mâna şi i-am zâmbit, fie ce-o fi. Nu mai poţi fi sigur de nimic în zilele noastre. Tocmai când studiam uşa din faţă, aceasta s-a deschis şi a fost trântită cu putere şi cu furie de un băieţel care a ieşit afară în fugă. Avea o maşină mare, roşie de pompieri în mâna dreaptă şi o maşină de poliţie în mâna stângă. Îmi plac maşinile roşii de pompieri; sunt preferatele mele. Băiatul a sărit de pe prima treaptă a verandei şi a alergat prin iarbă, unde a aterizat în genunchi. Avea pete de iarbă pe fundul pantalonilor lui negri, ceea ce m-a făcut să râd. Petele de iarbă sunt foarte amuzante pentru că nu ies la spălat, împreună cu vechiul meu prieten Barry ne dădeam întruna pe iarbă. În fine, băiatul începu să ciocnească maşina de pompieri de maşina de poliţie şi să imite tot felul de zgomote. Avea talent la asta. Barry şi cu mine obişnuiam să facem şi noi acest lucru. E amuzant să pretinzi că faci lucruri care nu se întâmplă de obicei în viaţa reală. Băiatul a ciocnit maşina de poliţie de cea roşie de pompieri, iar pompierul care stătea căţărat pe scara maşinii a alunecat şi a căzut. Am izbucnit în râs, iar băiatul a ridicat privirea. Chiar m-a privit. Drept în ochi. „Bună”, i-am spus, puţin neliniştit, dregându-mi vocea şi mutându-mi greutatea de pe un picior pe altul. Purtam pantofi de sport Converse, preferaţii mei, care aveau încă pete de iarbă pe talpa albă de cauciuc de când Barry şi cu mine ne dădeam pe iarbă. Am început să frec talpa de peretele din cărămidă al grădinii încercând să curăţ petele şi gândindu-mă ce să mai spun. Deşi să-mi fac prieteni este partea mea preferată, tot sunt un pic emoţionat. Mă sperie posibilitatea că oamenii n-or să mă placă şi asta mă face să-mi tremure stomacul. Până acum am avut noroc, dar aş fi naiv dacă aş presupune că lucrul acesta se va repeta la infinit. „Bună”, răspunse băiatul, fixând pompierul înapoi pe scară. „Cum te cheamă?” am întrebat, lovind cu piciorul peretele din faţa mea şi frecând vârful de cauciuc. Petele de iarbă nu voiau să iasă. Băiatul m-a studiat o vreme, m-a privit de sus până jos, parcă încercând să se hotărască dacă să-mi spună numele sau nu. Asta este partea activităţii mele care îmi displace total. E greu să vrei să te împrieteneşti cu cineva iar acel cineva să nu dorească acelaşi lucru. Uneori chiar se întâmplă aşa, dar până la urmă cel în cauză îşi revine fiindcă, conştient sau nu, şi el îşi doreşte să fiu acolo. Băiatul avea părul blond spălăcit şi ochii mari, albaştri. Mi se părea că-l ştiu de undeva, dar nu-mi dădeam seama de unde. Într-un final răspunse. „Mă cheamă Luke. Pe tine cum te cheamă?” Mi-am îndesat mâinile adânc în buzunare şi m-am concentrat să-mi lovesc piciorul drept de zidul grădinii. Făceam ca bucăţile de cărămidă să se sfărâme şi să se împrăştie pe jos. Fără să-l privesc i-am răspuns „Ivan”. „Bună, Ivan”, a zâmbit el. Dinţii din faţă îi lipseau. „Bună, Luke”, i-am zâmbit la rândul meu. Mie nu-mi lipsea niciun dinte. „Îmi place maşina ta de pompieri. Prietenul – fostul meu amic – Barry avea una la fel ca a ta şi ne jucam cu ea întruna. Totuşi are un nume cam aiurea, pentru că dacă treci cu ea prin foc se topeşte”, i-am explicat, având în continuare mâinile îndesate în buzunare, făcându-mi umerii să îmi astupe urechile. În jurul meu se făcuse linişte, aşa că mi-am scos mâinile din buzunar ca să aud ce spune Luke. Luke începu să se tăvălească prin iarbă râzând. „Tu treci cu maşina de pompieri prin foc?” chicotea el. „Păi altfel de ce ar chema-o maşină de pompieri?” am răspuns bătând în retragere. Luke se rostogoli pe spate, fluturând picioarele în aer şi hohotind de râs. „Nu, fraiere! Maşinile de pompieri sting focul!” Am rămas pe gânduri câteva clipe. „Hmm. Hai să-ţi spun eu ce stinge focul, Luke, i-am explicat foarte serios. „Apa”. Luke s-a bătut uşor cu palma peste cap, a exclamat „phu!” a făcut ochii cât cepele şi s-a tăvălit prin iarbă. Am început să râd. Luke chiar avea haz. „Vrei să te joci?”, şi-a ridicat el sprâncenele, întrebător. Am zâmbit subţire. „Sigur că da, Luke. Joaca e preferata mea!” şi am sărit peste gardul grădinii, ajungând lângă el, în iarbă. „Câţi ani ai?” mă întrebă el suspicios. „Pari de vârsta mătuşii mele”, se încruntă el, „iar mătuşii mele nu-i place să se joace cu maşina mea de pompieri”. Am dat din umeri. „Atunci mătuşa ta este o asaocitcilp acră şi plicticoasă!” „O asaocitcilp!”, exclamă Luke voios. „Ce înseamnă „asaocitcilp”? „O persoană plicticoasă”, am spus scobindu-mă în nas, pronunţând cuvântul de parcă ar fi fost o boală; de parcă îmi inventam propriul limbaj. „Plicticoasă”, repetă Luke după mine, scobindu-se în nas, „uuh”. „Dar, mă rog, tu câţi ani ai?”, l-am întrebat pe Luke, în timp ce tamponam maşina de poliţie de maşina de pompieri. Pompierul şef căzuse iarăşi de pe scară. „Tu arăţi ca mătuşa mea”, l-am acuzat eu, iar Luke era gata să cadă pe jos. Râdea de nu mai putea. „Ivan, am doar şase ani! Şi nu sunt fată!” „Aha”. De fapt n-am nicio mătuşă, dar i-am spus într-o doară, pentru a-l face să râdă. „Când ai şase ani nu trebuie să spui doar”. Tocmai când voiam să-l întreb care este desenul lui animat preferat, uşa casei se deschise şi am auzit un ţipăt. Luke se albi la faţă şi m-am uitat spre locul unde îşi îndreptase privirea. „SAOIRSE, DĂ-MI CHEILE ÎNAPOI!” strigă o voce disperată. O femeie agitată, roşie în obraji, cu o expresie sălbatică pe chip şi şuviţe lungi de păr roşcat slinos, ieşi în goană din casă. Un alt ţipăt al vocii din casă o făcu să se împiedice de treapta de sus a verandei şi să cadă. Trase o înjurătură, în timp ce se izbea de peretele casei. Ridicând privirile se uită în direcţia în care Luke şi cu mine stăteam în capătul grădinii. Gura i se deschise a zâmbet, dând la iveală un şir de dinţi încălecaţi şi galbeni. M-am dat cu un pas înapoi. Am observat că şi Luke se retrăsese. I-a făcut lui Luke un semn cu pumnul strâns şi degetul mare ţinut în sus şi i-a spus cu o voce răguşită „Salut, puştiule”. Se desprinse de perete, făcu un gest şovăitor cu mâna şi se îndreptă iute spre maşina parcată pe alee. „SAOIRSE!” Vocea din casă ţipă iarăşi. „CHEM POLIŢIA DACĂ PUI PICIORUL ÎN MAŞINĂ!” Femeia cu părul roşcat râse zgomotos, apăsă dispozitivul de alarmă iar farurile pâlpâiră şi scoaseră un sunet scurt. Deschise uşa, urcă, se lovi cu capul de maşină, înjură iarăşi şi trânti uşa în urma ei. Am auzit sunetul de blocare a uşilor. Câţiva copii de pe drum se opriră să privească scena care se desfăşură în faţa lor. În sfârşit, posesoarea vocii misterioase ieşi în fugă din casă, cu telefonul la ureche. Arăta extrem de diferit faţă de cealaltă. Avea părul pieptănat şi strâns la spate. Purta un costum gri elegant, care nu se potrivea cu vocea ei subţire, necontrolată. Şi ea era roşie la faţă şi avea respiraţia întretăiată. Pieptul i se ridica şi i se cobora cu repeziciune, în timp ce încerca să alerge cât putea de repede pe tocurile înalte către maşină. Dădu roată maşinii, încercând să tragă de mâner pentru a deschide uşa. Când văzu că nu reuşeşte, ameninţă că sună la 999.

Cadoul de Cecelia Ahern Dacă ţi-ai dori un cadou de Crăciun, care ar fi acela?   În fiecare zi Lou Suffern se luptă cu timpul. Trebuie să fie mereu în două locuri în acelaşi timp. Trebuie să facă mereu două lucruri deodată. Noaptea când doarme, visează. Şi între două vise, ziua aleargă la o întâlnire de afaceri, făcându-şi planuri pentru următoarea. Când e acasă cu soţia şi copiii săi, mintea lui e în altă parte. În drum spre serviciu, într-o dimineaţă de iarnă, Lou îl întâlneşte pe Gabe, un om fără adăpost care stă în faţa clădirii de birouri. Intrigat de acesta şi descoperind că îi poate fi util, Lou îi găseşte lui Gabe un post la serviciul de curierat intern. Dar curând Lou regretă că l-a ajutat pe Gabe. Simpla lui prezenţă îl nelinişteşte - cum poate Gabe să fie în două locuri în acelaşi timp? Pe măsură ce Crăciunul se apropie, Lou începe să înţeleagă valoarea timpului. Află ce e cu adevărat important în viaţă, dar, în acelaşi timp primeşte cea mai aspră lecţie dintre toate. Aceasta e o poveste despre oamenii care, asemenea cadourilor, ascund secrete sub învelişurile de poleială, până când apare persoana potrivită care le dă la o parte şi descoperă ce se află înăuntru. Uneori trebuie să dai la o parte multe învelişuri pentru a afla cine eşti cu adevărat. 1. O armată a secretelor   Dacă într-o dimineaţă de Crăciun ai cutreiera agale pe străzile unui cochet cartier rezidenţial, n-ai putea să nu observi cum casele, în toată splendoarea lor strălucitoare, sunt aidoma cadourilor împachetate care stau sub brazii din interior. Fiindcă fiecare dintre ele ascunde un secret. Tentaţia de a împinge cu degetul şi a pipăi pachetul este echivalentă cu a trage cu ochiul printre perdelele date la o parte pentru a-ţi face o idee despre o familie în dimineaţa de Crăciun; să surprinzi un moment care este ţinut departe de toţi ochii iscoditori. Pentru lumea exterioară, într-o tăcere calmă, dar misterioasă, care există doar în această dimineaţă a fiecărui an, casele ar trebui să stea umăr lângă umăr ca soldăţeii de plumb: cu pieptul scos înainte, burta suptă, mândre şi protectoare cu tot ce se află în ele. Casele în dimineaţa de Crăciun sunt cufere cu adevăruri ascunse. O cununiţă pe uşă ca un deget dus la buze; jaluzele lăsate, ca nişte pleoape închise. Apoi, la un moment oarecare, dincolo de jaluzelele lăsate şi draperiile trase, va apărea o strălucire caldă, un foarte mic semn că acolo se petrece ceva. Ca atunci când priveşti pe cerul nopţii stelele ce apar una câte una, dând la iveală mici bucăţi de aur strecurate pe o rază, luminile se aprind, în spatele jaluzelelor şi draperiilor, în lumina slabă a dimineţii. Aşa cum cerul se umple cu milioane de stele, strada începe să prindă viaţă, încăpere cu încăpere, casă cu casă. În dimineaţa de Crăciun, peste tot domneşte o linişte deplină. Străzile pustii nu insuflă teamă, dimpotrivă. Este o imagine care îţi inspiră siguranţă şi emană căldură, în ciuda aerului rece al iernii. Din motive ce ţin de fiecare familie în parte, ziua aceasta e pur şi simplu mai plăcută dacă o petreci înăuntru. În timp ce afară e sumbru şi pustiu, în case e o frenezie de culori luminoase, o isterie a sfâşiatului hârtiei cu care sunt ambalate cadourile şi a panglicilor colorate. Se aude muzica specifică de Crăciun, iar în aer plutesc esenţe de sărbătoare, scorţişoară şi tot felul de alte mirodenii. Exclamaţii de încântare, îmbrăţişări şi mulţumiri explodează ca nişte artificii de petrecere. Aceste zile de Crăciun sunt zile de stat în casă; niciun cerşetor nu e afară, căci până şi ei au un acoperiş deasupra capului. Pe străzi nu sunt decât cei care colindă de la o casă la alta. Maşinile opresc în faţa porţilor şi din ele sunt scoase cadouri. Urările de bun venit răzbat din pragul uşii prin aerul rece, unde întrezăreşti ceea ce se află înăuntru. Apoi, când eşti chiar acolo, emoţionat, răspunzând la invitaţie - gata să păşeşti pragul, un străin de rând, dar simţindu-te un oaspete binevenit - uşa din faţă se închide, luând cu ea şi restul zilei, reamintindu-ţi faptul că acest moment nu-ţi este destinat. În acest cartier oarecare de case de jucărie, un suflet rătăceşte pe străzi. Acest suflet nu reuşeşte să pătrundă frumuseţea lumii misterioase a caselor. Acest suflet are intenţii războinice, ar vrea să dezlege panglica şi să sfâşie hârtia pentru a afla ce e în spatele uşii cu numărul douăzeci şi patru. Pentru noi nu prezintă nicio importanţă cu ce se ocupă locatarii casei cu numărul douăzeci şi patru, deşi, dacă vreţi să ştiţi, un copilaş de zece luni, nedumerit de motivul pentru care obiectul acela mare, verde, sclipitor şi ţepos se află în colţul camerei, încearcă să ajungă la jucăria roşie lucioasă care reflectă în mod comic o mână grăsuţă şi o gură lipicioasă. Aceasta în timp ce o fetiţă de doi ani se înfăşoară în hârtie de împachetat, plină de sclipici ca un hipopotam în noroi. Nu departe de ei, El îi pune un lănţişor nou cu diamante în jurul gâtului Ei, în timp ce ea rămâne fără suflare, îşi duce mâna la piept şi îşi clatină capul a neîncredere, aşa cum a văzut că fac femeile din filmele alb-negru. Nimic din toate acestea nu prezintă importanţă pentru povestea noastră, deşi înseamnă enorm pentru individul aflat în faţa grădinii casei cu numărul douăzeci şi patru, privind spre draperiile trase. Are paisprezece ani şi inima sfâşiată. Nu poate vedea ce se întâmplă, dar poate ghici, căci imaginaţia lui a fost bine alimentată de lamentările de azi ale mamei lui. Aşa că îşi ridică braţele deasupra capului, face un pas înapoi, după care, cu toată forţa de care este în stare, îşi ia avânt şi aruncă cu putere obiectul aflat în mâinile sale. Se retrage ca să privească, cu o veselie amară, cum un curcan îngheţat, cântărind şapte kilograme, sparge fereastra livingului casei cu numărul douăzeci şi patru. Draperiile trase acţionează, încă o dată, ca o barieră între el şi ei, încetinind zborul păsării prin aer. Însă, neavând viaţă pentru a se putea opri, pasărea - şi măruntaiele ei - coboară rapid spre podeaua din lemn de-a lungul căreia se răsuceşte şi alunecă până la locul său final de odihnă, sub pomul de Crăciun. Acesta era cadoul lui pentru ei. Oamenii, aidoma caselor, îşi păstrează bine secretele. Uneori secretele sălăşluiesc în ei, alteori ei îşi adăpostesc secretele. Îşi înfăşoară braţele strâns ca să le ţină aproape, îşi împletesc limbile mincinoase în jurul adevărului. Dar, în timp, adevărul triumfă, se ridică deasupra tuturor lucrurilor. Se agită şi se zvârcoleşte până când limba umflată nu mai poate să se înfăşoare în jurul minciunii, până când vine momentul în care trebuie să scuipe cuvintele şi să trimită adevărul plutind prin aer şi prăbuşindu-se în lume. Adevărul şi timpul merg întotdeauna mână în mână. Aceasta este o poveste despre oameni, secrete şi timp. Despre oameni care, asemenea cadourilor împachetate, ascund secrete, oameni care se învelesc cu multe straturi, până să apară în faţa celor cărora le sunt destinaţi, care le dau la o parte pentru a putea privi în adâncul sufletului lor. Uneori trebuie să te dăruieşti cuiva pentru a vedea cine eşti. Uneori trebuie să dezveleşti anumite lucruri pentru a ajunge la miez. Aceasta este o poveste despre o persoană care se descoperă pe sine. Un om cu o viaţă încâlcită, al cărui suflet este revelat celor pentru care contează. Iar el descoperă ceea ce contează cu adevărat. La momentul potrivit.     2. O dimineaţă de surâsuri   Sergentul Raphael O'Reilly se mişca încet şi metodic prin bucătăria înghesuită a staţiei de poliţie Howth, cu gândul la surprizele acelei dimineţi. Cunoscut drept Raphie, pronunţat Rei-fi, la cincizeci şi nouă de ani mai avea doar un an până la pensie. Nu se gândea că va aştepta cu atâta nerăbdare acea zi până ce evenimentele acelei dimineţi nu l-au luat de umeri, l-au întors cu susul în jos, fiind silit să-şi vadă toate ideile preconcepute scuturate la pământ. Cu fiecare pas pe care-l făcea, auzea cum îi pocnea sub bocanci ceea ce altădată erau credinţele lui de nezdruncinat. Dintre toate dimineţile şi momentele pe care le trăise în cariera lui de patruzeci de ani, dimineaţa asta fusese cea mai cea. Îşi puse două linguriţe pline de cafea solubilă în cană. Cana, având forma unei maşini de poliţie newyorkeze, fusese adusă de la New York de unul dintre băieţii de la staţie, drept cadou de Crăciun. Făcuse o mutră ofensată la vederea ei, dar în secret o considerase amuzantă. Tinând-o strâns în mâini în acea dimineaţă a surprizelor, se întoarse în timp, cu cincizeci de ani în urmă, când primise o maşină de poliţie de jucărie de Crăciun, de la părinţii lui. A fost un dar pe care el îl preţuise, până ce l-a abandonat afară, maşinuţa ruginind în ploaie, pasagerii de jucărie ieşind şi ei la pensie. Acum ţinea cana în mâini şi tot ce îi venea era să o împingă pe blatul de bucătărie şi să facă ca sirena de poliţie, până s-ar fi ciocnit de punga de zahăr care s-ar fi răsturnat şi s-ar fi vărsat în maşinuţă. În loc să facă lucrul ăsta, se uită de jur-împrejur prin bucătărie ca să se asigure că e singur, apoi îşi puse o jumătate de linguriţă de zahăr în cană. Căpătând ceva mai multă încredere, tuşi pentru a ascunde foşnetul pungii de zahăr, în timp ce linguriţa coborî încă o dată în pungă şi sergentul mai aruncă iute încă o linguriţă plină în cană. Cum reuşise să pună două linguriţe, se obrăznici şi introduse din nou linguriţa în pungă. —  Aruncă arma, spuse autoritar o voce de femeie din pragul uşii. Speriat de prezenţa neaşteptată, Raphie tresări, iar zahărul din linguriţă se risipi pe masă. În cană se ridica o moviliţă de zahăr. Era timpul să ceară ajutoare. —  Te-am prins în flagrant delict, Raphie, spuse colega lui, Jessica apropiindu-se şi luându-i linguriţa din mână. Ea luă o altă cană din dulap şi o împinse către el. Sânii voluptuoşi ca de porţelan ai Jessicăi atinseră maşina, iar băiatul din Raphie se gândi cât de fericiţi trebuie să fie pasagerii bărbaţi din maşinuţă. —  Vreau şi eu una, îi întrerupse ea gândul la tipii care jucau An-tan-tichi-tan cu Jessica Rabbit. —  Te rog, o corectă Raphie. —  Te rog, îl imită ea, dându-şi ochii peste cap. Jessica era nou angajată. Venise în secţia de poliţie cu şase luni în urmă, iar Raphie era mai mult decât ataşat de ea. Avea o slăbiciune pentru blonda atletică de douăzeci şi şase de ani şi o sută şaptezeci şi patru de centimetri, care părea mereu dornică de muncă şi capabilă, indiferent de îndatorire. Mai simţea că adusese o energie feminină necesară în echipa alcătuită numai din bărbaţi de la secţie. Mulţi dintre ceilalţi colegi erau de aceeaşi părere, dar nu chiar din aceleaşi motive ca ale lui Raphie. El o privea ca pe fiica pe care n-o avusese niciodată. Sau o avusese, dar o pierduse. Alungă gândul acela din minte şi o privi cum curăţă urmele zahărului care se vărsase. În ciuda energiei Jessicăi, ochii ei - migdalaţi şi de un cafeniu atât de închis, aproape negri - ascundeau ceva în adâncul lor. Ca şi cum ar fi fost adăugat un strat proaspăt de pământ, iar buruienile sau ceea ce putrezea în interior începea să se iasă la iveală. Ochii ei aveau un mister pe care el nu dorea să-l exploreze, dar ştia că orice ar fi fost, o făcuse să meargă mai departe în acele momente de cumpănă, când cei mai sensibili ar fi mers în direcţia opusă. —  O jumătate de linguriţă n-o să mă omoare, adăugă el morocănos după ce-şi gustă cafeaua, ştiind că încă o linguriţă ar fi făcut-o perfectă. —  Dacă săptămâna trecută, când ai tras pe dreapta acel Porsche, era cât pe-aci să mori, acum o jumătate de linguriţă de zahăr te va omorî cu siguranţă. Chiar vrei să faci un alt atac de cord? Raphie se înroşi. —  A fost un murmur la inimă, Jessica, nimic mai mult şi te rog să vorbeşti mai încet, spuse el în şoaptă. —  Ar trebui să te odihneşti, spuse ea mai încet. —  Medicul a spus că sunt perfect sănătos. —  Atunci medicul tău trebuie să facă un control la cap, tu n-ai fost nicicând perfect sănătos. —  Mă cunoşti doar de şase luni, mormăi el, înmânându-i cana. —  Cele mai lungi şase luni din viaţa mea, îl ironiză ea. Bine, haide, ia zahăr brun, spuse ea, simţindu-se vinovată, vârând linguriţa în punga de zahăr brun şi turnând o linguriţă plină în cafeaua lui. —  Pâine neagră, orez decorticat, zahăr brun, toate brune. Îmi aduc aminte de o perioadă când viaţa mea se vedea în culori. —  Pariez că îţi aminteşti şi de vremea când îţi puteai vedea tălpile când priveai în jos, îi replică ea instantaneu. Străduindu-se să dizolve complet zahărul din cana lui, ea amestecă atât de energic cu linguriţa, încât în mijloc se ivi un fel de intrare. Raphie privi cu atenţie acolo şi se întrebă: dacă ar pătrunde prin intrarea din cană, oare unde ar ajunge? —  Dacă vei muri bând asta, să nu dai vina pe mine, spuse ea, în timp ce îi întinse cana. —  Dacă voi muri, te voi bântui până vei muri. Jessica zâmbi doar cu gura, nu şi cu ochii, zâmbetul stingându-i-se undeva între buze şi baza nasului. El privi cum portalul din cană dispărea încetul cu încetul, şi o dată cu aburul care ieşea din lichid, şansa de a pătrunde în altă lume dispărea şi ea. Da. Fusese o dimineaţă a naibii de grea. Nu o dimineaţă de zâmbete, sau poate că da. O dimineaţă de surâsuri. Nu se putea hotărî. Raphie îi înmână Jesicăi o cană de cafea aburindă, neagră, fără zahăr, aşa cum îi plăcea ei şi amândoi se sprijiniră de masă, unul în faţa celuilalt, buzele lor sorbind cafeaua, tălpile lor atingând pământul, iar gândurile lor hoinărind printre nori. El o studie pe Jessica, ţinând cana cu amândouă mîinile şi privind în cafeaua ei, ca într-un glob de cristal. Ce mult şi-ar fi dorit să fie aşa, ce mult şi-ar fi dorit ca să aibă darul prezicerii pentru a opri multe dintre lucrurile care se petreceau sub ochii lor. Obrajii ei palizi, ochii ei roşii, erau singurele semne care trădau dimineaţa pe care o avuseseră. —  Ce mai dimineaţă, nu, fetiţo? Ochii migdalaţi străluciră, dar ea se stăpâni şi se îndârji. Dădu din cap şi luă o gură de cafea drept răspuns. Îşi dădea seama din încercarea ei de a-şi ascunde grimasa, că frigea, dar ea mai sorbi o dată sfidător. Înfrunta chiar şi cafeaua. —  La primul Crăciun când am fost de serviciu am jucat şah cu sergentul tot schimbul. Ea deschise gura după o scurtă pauză. —  Ce noroc pe tine. —  Mda, dădu el aprobator din cap, rămas pe gânduri. La momentul acela nu am apreciat lucrul ăsta. Speram că voi avea parte de multă acţiune. Ai grijă ce-ţi doreşti, era fraza care plutea în aer între ei, ca un miros urât. —  Ai câştigat? El ieşi din transă. —  Ce să câştig? —  Jocul de şah. —  Nu, chicoti el. L-am lăsat pe sergent să câştige. Ea strâmbă din nas. —  Eu nu te-aş lăsa să câştigi. —  Nu m-am îndoit nicio secundă că ai face asta. Considerând că băutura fierbinte ajunsese la temperatura potrivită, Raphie luă în sfârşit o gură de cafea. Imediat se apucă de gât, tuşind şi împroşcând, prefăcându-se că moare şi ştiind imediat că în ciuda eforturilor sale de a înveseli atmosfera, ceea ce făcea era de prost gust. Jessica de abia dacă ridică o sprânceană, continuând să-şi bea cafeaua. El râse, apoi se lăsă iar tăcerea. —  Ai să fii bine, o asigură el. Ea îl aprobă din cap şi răspunse scurt, de parcă ştia deja asta. —  Da. Ai sunat-o pe Mary? El dădu din cap că da. —  Imediat. E cu sora ei. O minciună de sezon, albă, pentru un Crăciun alb. —  Tu ai sunat pe cineva? Ea încuviinţă, dar îşi feri privirea, neoferind mai mult, niciodată nu oferea mai mult. —  I-ai... ăă... i-ai spus? —  Nu. Nu. —  Ai să-i spui? El se uită iar în zare. —  Nu ştiu. Tu ai să spui cuiva? Ea ridică din umeri, cu privirea enigmatică, ca de obicei. Arătă din cap spre hol şi spre camera de detenţie. —  Băiatul rebel aşteaptă acolo. Raphie oftă. —  Ce pierdere. (A unei vieţi, sau a propriului său timp, nu era foarte clar). Lui i-ar folosi dacă ar şti. Jessica făcu o pauză chiar înainte de a mai sorbi o înghiţitură şi îşi aţinti ochii ei negri migdalaţi în ochii lui, de peste buza cănii. Vocea ei era fermă, asemenea credinţei unei măicuţe, neclintite şi lipsită de orice îndoială, încât el n-ar fi trebuit să-i pună la îndoială siguranţa. —  Spune-i lui, zise ea pe un ton hotărât. Dacă nu vom spune nimănui dintre cei pe care îi cunoaştem, hai să-i spunem lui.

Femeia inventata de Camille Laurens PROLOG Înregistrare audio. Depoziția nr. 453 AJ – (Arhivele Jandarmeriei Naționale din R.) Discutam cu el de douăzeci de minute îmi vorbea despre un articol pe care îl publicasem scrisese și el pe aceeași temă îmi plăceau tare ochii lui verzi părul negru îmi venea să mă afund în el avea fire albe pe la tâmple părul gri-alb să mă afund în el să plonjez cu toată fața să-l ating să-i simt volumul să-l respir și dintr-odată vocea i s-a schimbat a devenit foarte blândă am auzit-o foarte tandră plină de suavitate da de o atenție suavă el răspundea unui da o studentă a venit să îl întrebe ceva o tânără brunetă cu o eșarfă roz l-a întrebat ceva iar el mi-a întors spatele uite-așa fără un cuvânt de la o clipă la alta pfff fără un cuvânt fără o scuză încetasem să mai exist uite-așa fără un iartă-mă fără un doar un minut m-am trezit dintr-odată singură idioată urâtă fără scuze cu surâsul suspendat în gol îl vedeam eu îmi vedeam gura zâmbind gura mea stupidă și roșie ei se uită la dinții lor de parc-ar căuta caii la dinți le pipăie sânii fesele pe femeia asta au spânzurat-o doar știți l-a omorât pe bărbatul care o violase au spânzurat-o ei ne omoară pe noi asta-i ură știți asta-i ură ascultați era în ziar l-am decupat ascultați uitați-vă l-am prins în ace pe palton aici vedeți Pe un panou de afișaj pus pe peretele de la intrarea în piețe se găsesc tarifele acolo le puteți citi Fetiță între 1 și 9 ani: 200.000 de dinari (138 de euro) Fată între 10 și 20 de ani: 150.000 de dinari (104 euro) Femeie între 20 și 30 de ani: 100.000 de dinari (69 de euro) Femeie între 30 și 40 de ani: 75.000 de dinari (52 de euro) Femeie între 40 și 50 de ani: 50.000 de dinari (35 de euro) Piața de femei ei le vând dar ia uitați-vă ia citiți: „bărbații ilari”, „cumpărătorii amuzați” Femeile de mai mult de 50 de ani nu sunt comercializate, fiind improprii folosirii pe care și-o doresc cumpărătorii. În plus prețul nu le justifică hrana și costul transportului pentru a le aduce din locul de captură până la piață. Cele mai norocoase s-au convertit la islam, celorlalte, cele mai multe, li s-a tăiat gâtul nu nu mă calmez ne vând ne omoară de ce m-aș calma în fine ascultați ne omoară ne lichidează e totul în ziar depinde de ce ziar citiți și dumneavoastră sunteți bărbat asta vă e meseria asta vă e treaba așa că spun ei Macron ministrul dubioasă chestia cu nevastă-sa care are cu douăzeci de ani mai mult decât el toată lumea se strică de râs chiar că trebuie să fie un amărăștean un jigărit o larvă sau ea e pedofilă oamenii își exprimă dezgustul ce oroare cuplul acesta hai că și pe femei le distrează râd și ele de moartea lor anunțată niște moarte vii amânate de la execuție care nu o știu că ei ne ucid chiar de la naștere și nu nu doar în China în India aici te naști „ce e? e fată” și-atunci nimic nu mai ești un nimic te-ai născut Moscovici are o nevastă cu treizeci de ani mai tânără „Frumoasa și ministrul” sunt titlurile din ziare în timp ce Macron este „seducătorul de băbăciune” nimeni nu ne iubește nimeni e oribil vezi asta pe stradă o simți ești bătrână privirile mă iscodesc ori mă izbesc cară-te dispari puți a mort trăsnești a mucegai ați văzut-o pe Madonna oamenii îi reproșează că „vrea să continue să existe” asta e astea sunt exact cuvintele pe care le-am citit în ziar un ziar adevărat un ziar serios „la cincizeci și cinci de ani Madonna este patetică vrând să continue să existe” adică ce-ar trebui să vrei să încetezi să mai exiști ar trebui să te retragi din tine însuți să înțelegi că nu mai ai nimic de făcut aici că nu mai e loc că nu mai am loc nici nu știu unde să mă bag în sertar în coșciug să mă închid într-o cutie nu folosește la nimic să fii tânără fără să fii frumoasă nici să fii frumoasă fără să fii tânără bărbații se coc femeile îmbătrânesc noaptea bărbatul e frumos femeia e tristă lăsați-vă puse-n sicriu ce transparență ce transparență sunt transparentă tatăl meu e geamgiu dispari înțelegi pricepi cară-te auzi dispari mori I   ‘te-ar moartea! „Du-te, crudule, du-te și mori, nu m-ai iubit niciodată!” Pierre Corneille „Se întâmplă ca o iubire care nu poate avea loc să devoreze sufletul”. Pascal Quignard Întrevederea cu doctorul Marc B. Claire Le-am povestit deja totul, de zece ori, colegilor dumneavoastră, nu aveți decât să îmi citiți dosarul. Știu că sunteți nou pe-aici, se vede. Asta e primul dumneavoastră loc de muncă? Pentru că nu aveți mai mult de treizeci de ani. Nu-i arătați. Râd pentru că vă recit din Marivaux, iar dumneavoastră nu vă prindeți. Tot nu v-au băgat literatura în programă pe la școala aia a dumneavoastră? L-ați fi putut simți, nu știu, după ritm, după intonație. Doar e meseria dumneavoastră să sesizați cum sună. Să reperați ce nu e-n regulă. Dingdong. Dilie deci. Araminte. Frumoasa văduvă. Cea despre care nu se știe dacă tânărul său intendent vrea să o seducă pentru că o iubește sau pentru că este bogată. Dacă este sincer, cu toate că o manipulează. Dar dumneavoastră nu sunteți Dorante, îmi închipui că nu sunteți aici cu intenția de a mă lua de soție. Da, am făcut ceva teatru cândva – dar asta a fost demult. Soțul meu era regizor de teatru – în fine: este. El a continuat. Când ne-am cunoscut eram studenți, jucam în trupa Universității. Ce îndepărtat pare totul. Și totuși, vedeți, încă mai țin minte pe dinafară anumite replici. Mi-am însușit și eu arta direcției de scenă, nu-i așa? Dar nu o să ne întoarcem acum în vremea potopului de lacrimi. De altfel, totul este deja scris acolo, în hârțoagele alea ale dumneavoastră. Ce mai vreți? Aveți nevoie să înțelegeți? Vai, cum vă înțeleg! Dar, la drept vorbind, ce vreți să înțelegeți? Ăsta da răspuns. Ați și marcat un punct. Cum vă numiți? Marc. Marc. Îmi plăceți, Marc, și sunt de acord cu dumneavoastră: în fiecare dintre noi nu există decât două persoane interesante, cea care vrea să ucidă și cea care vrea să moară. Sunt inegal reprezentate, însă când am reușit să le identificăm pe amândouă, se poate spune că am ajuns să cunoaștem pe cineva. Adesea însă e prea târziu. • Cum de-am ajuns aici? Care am? Sunteți drăguț să vă includeți în acest dezastru, dumneavoastră, care tocmai ați debarcat pe-aici. Nimeni nu vă poate imputa situația în care mă găsesc, în care „am ajuns”, admițând că m-aș fi mișcat de doi, ăăăăă, de trei ani, de doi ani și jumătate? Faptul că sunt aici. Și-atunci prin am, vreți să spuneți noi? Noi toți? Am adică noi, instituția. Am adică noi, specialiștii. Am adică noi, societatea. Cum am făcut ca această femeie aici prezentă să trăiască încă pe spinarea colectivității, să nu fie redată îndatoririlor, obligațiilor, capacității sale de a produce, dacă nu și de a reproduce? Cum se poate ca, în puterea vârstei, să fie hrănită, cazată, supravegheată, tratată pe spezele noastre, în loc să îndeplinească, pentru comunitate, ceea ce fără îndoială știe încă să facă? Unde am căcat-o? Asta e întrebarea dumneavoastră? Învățătoare. Înălțătoare, dar sângerândă, câteodată. La Universitate, da, literatură comparată. Conferențiar-cercetător. Urma să devin Profesor. Am fost pe punctul de a fi unsă-n funcție, de a fi invitată să pătrund în minunata lume a mandarinilor. La patruzeci și șapte de ani, am putea spune că eram un exemplu pentru femei, știți că procentul de femei în posturile superioare este încă ridicol de mic. După care, ghinion! Beleaua de pe lume! Am fost închisă, am fost cercetată și, până în acest moment, am fost ținută sub pază. O să mă țineți și dumneavoastră sub pază, Marc? O să mă țineți cu dumneavoastră? Aici, nu mai folosesc la nimic, nu-mi plătesc societății tributul. Sunt defunctă, în sens exact: sunt desprinsă de funcții. Da, iată, disfuncționez, am luat-o pe-arătură, și-aia dură, dacă preferați, m-am înfipt în bulon, m-am scăpat la odgon, și bang în decor, sunt moartă și dumneavoastră sunteți însărcinat să mă resuscitați, să mă repuneți în circuit, să reanclanșați mașina, pe scurt, să mă reinserați. E bine ce faceți, nu? – reinserția. Vreți ca defuncta să funcționeze din nou. Apropo, am să vă fac o remarcă: m-ați convocat în această dimi… – da’ ce-i, nu vă place cuvântul „convocat”? – Bine. M-ați invitat în această dimineață, este ora 11.00, v-o spun pentru data viitoare, dacă va mai exista o dată viitoare, nu sunt în apele mele dimineața, nu sunt operațională, nu mă trezesc dimineața, sunt doborâtă de Valiumul de seară, dar nu încă legumită de Xanax, nu încă, fiindcă adesea (este un secret, nu-l spuneți mai departe), adesea nu-l iau, prefer angoasa uitării, când ești amărât e mai bine s-o știi, nu sunteți de acord? • La început, și asta nu avea nimic de-a face cu Chris – cu Christophe –, pentru că despre Christophe vreți să vă vorbesc, presupun? Despre corpul delict sau, mai degrabă, despre inima delict? De suferințele inimii. Sau poate preferați să vă vorbesc despre copilărie, despre părinți, despre familia mea – toate alea-alea? Nu-l vizam sub nicio formă pe Chris, la început. Nu-l cunoșteam, nu mă interesa. I-am trimis o cerere de prietenie pe Facebook doar pentru a putea urmări ce-nvârte Jo – Jöel. La vremea aceea ieșeam cu Jöel, cu Jo. Pe-atunci Jo nu avea aproape niciun prieten pe rețelele sociale, nu accepta decât persoane pe care le cunoștea, în afară de mine – pretindea că amanții nu trebuie să fie amici. În timp ce Chris (Jo mi-a spus), Chris avea sute de prieteni, naviga mult pe Facebook, pseudonimul lui era KissChris, strângea like-uri cu o ușurință care îl lăsa pe Jo în admirație. Sunteți pe Facebook, nu, Marc? înțelegeți ce spun? Nu e nevoie să vă traduc, nu? După ce îl frecventai un pic pe Jo, puteai spune că era ceva ciudat cu acea timiditate, pentru că, pe de altă parte, era un tip fără nicio limită, chiar fără niciuna – mai puțin aceea de a nu omorî fix în momentul în care l-ar fi împins impulsul de a o face, cu atât mai mult cu cât există atâtea moduri de a ucide. Vă putea distruge într-o clipă, cu un cuvânt, cu o tăcere. Trebuie că știți că angoasa principală a femeilor este aceea de a nu fi părăsite? Da, chestiile astea figurează prin cărțile dumneavoastră. Ei bine, Jo așa era – îmi imaginez că i-am putea spune „pervers”: te părăsea de zece ori pe zi. Știa unde se găsește falia – într-o anumită măsură, perverșii sunt cei care cunosc cel mai bine femeile – și înfigea ascuțișul absenței pentru a-ți face praf energia vitală, dorința de a fi fericit. Îți întindea mâna, o strângea, după care îi dădea drumul așa, din nimic, fără vreun motiv aparent, doar pentru că deja contai pe el, pentru că de-acum căpătaseși încredere. În ultima vreme nu-i mai spuneam că-l iubesc, îi ascundeam lucrurile care-mi făceau plăcere, pentru că și-ar fi dat toată silința să le evite sau să le împiedice. Când nu mai puteam, îl părăseam, dar niciodată nu întrerupeam cu totul relația. Iar el se întorcea numai zahăr sau i-aș spune numai lapte și miere, iar ciclul reîncepea lună de lună. Nu mă întrebați de ce. Mă separasem recent de soțul meu, n-aveam chef să fiu singură, aveam nevoie de dragoste sau măcar s-o fac, să vorbesc despre ea, să cred în ea, în fine trebuie că știți melodia, vreau să trăiesc, mai trebuie să spun și de ce? Nu, niciodată. Jo nu mi-a făcut niciodată niciun rău fizic. Nu e vorba despre asta. Cruzimea fizică e ultima cale, lovitura peste bot e pentru începători. Greu de spus. Vedeți dumneavoastră, dorința e misterioasă. Ne dorim de la celălalt ceva ce nu avem sau nu mai avem. Înainte, v-aș fi zis că ne dorim mereu același lucru – ceva bine stabilit, înrădăcinat în trecut, fie el și vătămător. Retrăirea amărăciunii. Reangajarea aruncătoarelor de flăcări. Dar, după această poveste, nu mai știu. Mă gândeam că dorința ar putea să-și schimbe natura, că am putea-o dezrădăcina, planta pe un sol nou, mai afânat, mai ușor de arat. Măcar să încerci. Dacă totul este dinainte scris, e atât de trist, îmi spuneam. Dacă liturghia s-a încheiat, la ce bun să te mai rogi? Da. În timpul uneia dintre lungile noastre rupturi, deci, nemaisuportând să nu știu unde era Jo, ce făcea – pentru că dispărea, pe bune dispărea –, mi-am creat un fals profil de Facebook. Până atunci, îl foloseam foarte puțin, aveam o pagină cu numele meu adevărat, Claire Millecam, era una profesională, făceam schimb de informații cu colegii străini sau foști studenți, din timp în timp, fără prea mare interes. După care am căzut în capcană. Pentru oameni ca mine, care nu suportă absențele – e scris acolo, nu-i așa: intoleranță la absență? Cam ca o alergie alimentară, per total: prea multă absență și-am și făcut edemul lui Quincke, mă sufoc, crăp –, pentru oameni ca mine, Internetul este în același timp naufragiul și pluta: te scalzi în urmărire, în așteptare, nu te poți lăsa pradă doliului după o poveste, totuși, îngropată și, în același timp, navighezi în mediul virtual, te agăți de prezențele factice care bântuie pe web, deci, în loc să te descompui, refaci legătura. Și de n-ar fi decât mica bulină verde care indică faptul că celălalt este Online! Ah! Mica bulină verde, îmi amintesc cât este de reconfortantă! Chiar dacă celălalt te ignoră, vei ști unde este: acolo este, pe ecranul tău, este fixat, într-un fel, în spațiu, oprit în timp. Mai ales dacă lângă micul punct verde e scris Web: ți-l poți atunci imagina acasă, în fața computerului, ai un reper în delirul de posibilități. Mai mult te-nspăimânți când bulina verde indică Mobil. Mobil, vă dați seama?! Mobil, vasăzică nomad, vagabond, liber! Prin definiție, mai dificil de localizat. Poate fi oriunde cu telefonul acela al lui. Cu toate astea, știi ce face, în orice caz, așa ai impresia – un soi de proximitate care te liniștește. Presupui că lucrul pe care tocmai îl face îi face plăcere, altfel nu s-ar conecta din zece în zece minute. Poate că urmărește, la rândul lui, ceea ce faci tu, ascuns astfel în spatele peretelui? Puști care spionează. Asculți aceleași melodii ca el, aproape în timp real, coabitați în muzică, dansați chiar în atmosfera care-l provoacă să bată ritmul. Și când nu este acolo îl urmărești grație indicației orare a ultimei sale conectări. Știi la ce oră s-a trezit, de exemplu, pentru că evident primul gest pe care-l face e să se uite pe propriul perete. La ce moment al zilei ochii i s-au pironit pe cutare ori cutare fotografie pe care a și comentat-o. Dacă a avut o insomnie în toiul nopții. Nici nu e nevoie s-o spună. În sfârșit, ajungi un adevărat rapsod: brodezi legături pe deasupra spațiilor albe și-ți regăsești echilibrul. Nu degeaba i se spune web. În țesătura asta, ești când păianjenul, când țânțarul. Și-n ea exiști unul pentru celălalt, unul prin celălalt, toți sunt legați prin religia comună. În lipsă de comuniune, se comunică. Bineînțeles că asta face și rău, da, sigur că da: celălalt este conectat, dar nu cu tine. Poți să-ți imaginezi orice, îți și imaginezi absolut orice, te uiți pe profilurile noilor lui prieteni, prieten-e-lor, pândind vreo postare revelatoare; îi decriptezi cel mai mic comentariu, faci neîncetate verificări de pe un perete pe altul, reasculți melodiile pe care le-a ascultat și el, îi interpretezi versurile, te informezi ce gusturi are, îi vezi fotografiile, postările video, pândești geolocalizarea, evenimentele la care va participa, navighezi ca un submarin în oceanul de fețe și de cuvinte. Uneori asta îți taie respirația, ești în apnee pe marginea uitării unde ai fost lăsat. Dar e mai puțin dureros decât să nu știi nimic, nimic absolut, să fii decuplat. „Știu unde ești”: această frază îmi era necesară, înțelegeți? Este asemenea epitafului de pe mormântul unui american, de la Père-Lachaise – pe unde îmi plăcea să mă plimb. Soția ceruse să i se graveze: „Henry, știu în sfârșit unde dormi în seara asta”. Minunat, nu?! Facebookul e cam la fel: degeaba mai e celălalt în viață, fiindcă este consemnat la domiciliu, libertatea nu îi este întreagă, rămâne pe teren cunoscut, dacă nu chiar cucerit. Astfel mica bulină verde mă menținea în viață ca o perfuzie, ca o inhalație de Ventolin, respiram mai bine. Uneori, noaptea, era Steaua Ciobanului, steaua mea. Asta n-am să v-o explic. E doar o constatare. Aveam o busolă în mijlocul deșertului, un reper. Fără asta, aș fi fost moartă. Înțelegeți? Moartă. Puteți foarte bine să procedați precum confrații dumneavoastră, prezumând cine știe ce raport asociativ cu mama mea, imposibilitatea de a mă desprinde de ea, castrarea și tutti quanti. Dar atunci nu-mi mai spuneți în același timp că aveam mijloacele – că am mijloacele necesare pentru a trece la altceva: munca mea, prietenii, copiii mei. Eu eram copilul. De acord? Asta sunt. Nu există o vârstă anume pentru a fi mică. Aveți cu siguranță scris asta pe undeva în dosar, că eu sunt copilul? Ce este acela un copil? Cum să vă explic… Este o persoană care are nevoie să aibă cineva grijă de ea. Este cineva care vrea să fie legănat. Fie și cu iluzii, da, de ce nu? Te liniștește la fel. Ah, aici sunteți tare mulțumit de dumneavoastră! Frumos salt înapoi: fie și cu iluzii? Voce suavă. Sunteți medic sau numai psiholog? Ce diferență, remarcați? Ceea ce nu-mi place la meseria dumneavoastră, la pretinsa dumneavoastră știință, e că nu schimbă nimic. Degeaba știți ce se întâmplă, ce s-a-ntâmplat, totuși, de vindecat chestia asta tot nu vindecă. Chiar când ai înțeles ce te face să suferi, tot te chinui mai departe. Niciun beneficiu. Nu ne putem vindeca de ceea ce ratăm. Nu mai coși cearșafurile rupte. Aveți cont pe Facebook, domnule Marc? Nu răspundeți. Nu sunteți mândru de asta. Nu-i urmăriți pe alții pe net. Vă este suficientă meseria. Pe scurt, cum nu-l puteam urmări pe Jo în mod direct, i-am trimis lui Chris, lui KissChris, o cerere de prietenie. Era mijlocitorul ideal, pentru că locuia de puțină vreme, deși cu întreruperi, la Jo. Se cunoscuseră în urmă cu zece ani în redacția ziarului Parisien, unde lucrau amândoi, Chris ca fotograf, Jo ca stagiar, având amândoi pe-atunci în jur de douăzeci și cinci de ani. Mi-am închipuit că-și făcuseră de cap împreună vreo doi sau trei ani, înainte să se certe pentru cine știe ce chestie legată de serviciu, de fete, de iarbă sau de bani. Și, la vremea despre care vă vorbesc, tocmai se reîntâlniseră prin intermediul altei jivine ca ei, care i-a împăcat. Chris cam trăgea barca pe uscat, avea din când în când câte un mic reportaj, câte-o fotografie cu vreo personalitate la modă, dar trăia mai ales din indemnizația de ajutor social. Cât despre Jo, șomer fericit, era pe punctul să se mute în casa de vacanță a familiei, la Lacanau, aproape de Arcachon – un loc de vis de unde păstram, de unde păstrez încă niște amintiri minunate: timpul trece, amintirea rămâne, cum se scrie prin cimitire. Căci am petrecut momente frumoase cu Jo. Unele dintre ele. Cu oricine, în principiu, poți petrece momente frumoase. Cel puțin e posibil. Părinții lui moșteniseră o avere de la o verișoară fără urmași, deci banii nu erau o problemă pentru el. Făcea muzică, dar o chestie vagă – nimic serios –, însă mama lui ținea ca el să păstreze, la patruzeci de ani, aparența de om activ: era, deci, paznicul casei, și grădinarul, și instalatorul, și electricianul. Dacă putem spune astfel, pentru că nu știa niciuna dintre aceste meserii. Cum nu suporta să rămână singur și cum, locuind la Paris, nu mă duceam prea des să-l văd (mi-am spus uneori că era principalul motiv pentru care se mutase în provincie: să mă pună în situația de a-mi fi complicat să-l văd), i-a propus lui Chris să îl găzduiască. Marguerite Duras a scris undeva despre asta, în ideea că bărbaților le place mai ales să fie între ei, înțelegeți, această lenevire a interesului pentru femei – prea diferite de ei, prea obositoare. Necesitând un efort pe care nu au chef să-l facă, în orice caz nu pe termen lung. În afara fututului, presupun. Se simt bine împreună în virilitatea lor, nu-și doresc o femeie nici în ei înșiși, nici în fața lor. Mai presupun că Jo avea în minte să-și regăsească tinerețea, s-o ia de la capăt. Nu a suportat niciodată gândul că îmbătrânește. În sinea lui avea mereu optsprezece ani, visa la fete foarte tinere, minore, virgine – știți că teen este, alături de sex, cuvântul-cheie cel mai frecvent căutat pe Google în întreaga lume? – pe scurt, credea că se poate relua filmul la infinit. Mă rog, ceea ce au și făcut. Chris s-a mutat cu Jo, ca-n vremurile bune. Nu-l văzusem niciodată pe Chris în carne și oase. Jo îmi povestise două-trei lucruri despre el și-atât. Mă gândesc că nu voia să-l întâlnesc: chiar dacă ascundea bine acest lucru, era extrem de gelos, i-a fost întotdeauna frică să nu piardă ce avea, inclusiv ce nu își mai dorea. Ceea ce era pierdut pentru el trebuia să fie pentru întreaga lume, ceea ce era mort în ochii lui nu mai putea continua în altă parte. Într-una dintre ultimele dăți când l-am văzut pe Jo la Paris înainte de dramă, a ținut să-mi arate fotografiile pe care le făcuse Chris și pe care le postase pe Facebook, încercând să stârnească interesul, să producă buzz-ul, cum spunea el. N-a fost deloc drăguț cu „cel mai bun prieten”; după părerea lui, Chris nu căuta cu adevărat un loc de muncă. La Lacanau avea ce mânca și unde dormi, și-atunci de ce să se agite? Mai avea și ambiția de a deveni celebru fără să miște un deget – de-abia dacă mișca arătătorul ca să apese pe declanșator. „Speră că se va găsi cineva care să-l remarce într-o zi și să-l facă noul Depardon”, zicea ironic. Fotografiile erau bune, le-am privit cu atenție, dar numai pentru că împărțeam acel moment cu Jo. Chris? Nu, nu vorbisem niciodată cu el înainte. Mă rog, ba da, mi-am amintit noaptea trecută, am avut un coșmar și mi-am amintit fraza. Să vă povestesc, nu? Doar un coșmar v-ar putea interesa… Bine. Era dimineață, aveam cursuri, am intrat în amfiteatru, eram elegantă, frumos machiată, m-am îndreptat spre catedră și în acel moment băncile s-au golit dintr-odată, oamenii erau toți îmbrăcați în albastru, s-au ridicat în grup, au coborât cu zgomot și au ieșit fără să-mi arunce o privire, făcându-mi semn cu degetul mare în jos, și am rămas singură în arenă, regina fără supuși, mi-era frică, m-am întors, pe tablă era o frază scrisă cu majuscule, cu pedeapsa capitală, m-am trezit tresărind, cu inima bătându-mi cu o sută pe oră, iar fraza era acolo, pe-asta puteți s-o notați, luați-vă stiloul, cred că nu figurează în dosarul acela al dumneavoastră. Nu? Nu sunteți obligat să consemnați totul, fie și cele mai mărunte lucruri? Ah! Ascultați! Faceți urechea pâlnie! Asta mi-a adus aminte de o chestie din viața adevărată. Într-o seară, l-am sunat pe Jo la Lacanau, cum făceam adesea pentru a păstra legătura – legătura amoroasă, ce mai rămăsese din ea. De cele mai multe ori nu răspundea, dar în acea seară a răspuns. Băuse ori fumase, fără îndoială și-una, și-alta, în orice caz era înnegurat și agresiv, mi-a reproșat că-l supraveghez, că-i telefonez doar ca să-l verific dacă e acolo, doar ca să-l controlez. Și, cum făcea uneori când conversația lâncezea, câteodată în plină stradă, cu un trecător oarecare, mi-a dat pe cineva fără să mă prevină – dintr-odată, în mijlocul unei fraze, am auzit o altă voce, o voce străină care spunea „bună”, după care „calmează-te”. Era Chris, am înțeles mai târziu. Am protestat, eram furioasă, procedeul îmi displăcea, chiar dacă uneori am râs cu poftă împreună cu necunoscuții opriți la întâmplare pe stradă de Jo… Dar atunci nu, tipul de la capătul firului nu era nostim, mă tutuia, vocea îi era afumată și condescendentă, nu crezi că ai depășit vârsta să mai fi geloasă, mi-a zis. M-am enervat, i-am cerut să mi-l dea din nou pe Jo, el a scrâșnit, chiar că nu e cool gagică-ta, apoi pe un ton doct: crezi că îți poți permite orice, crezi că oricine poate suna la orice oră. – Nu sunt oricine, i-am replicat. Și eu, cel puțin, nu dorm pe unde-apuc să intru, nu trăiesc pe spinarea lui. Aici l-am auzit trăgând un fum, după care suflându-l și, înainte de a închide fără să mi-l fi dat pe Jo, a spus: ’te-ar moartea! ’te-ar moartea! Fraza care ucide. Există oameni care se aruncă pe fereastră pentru mai puțin de atât, nu? Sunt o groază pe-aici. Cotonogiți cu vorbe, ajung să se clatine. ’te-ar moartea! ’TE-AR MOARTEA! Cuvintele celorlalți îi urmăresc ca niște fantome ostile. Glasurile le proferează amenințări de care le este imposibil să se ferească. Hărțuire textuală, într-un fel, ah ah! Și mie îmi plac jocurile de cuvinte, doar vedeți. Ar trebui să ne înțelegem. Pe scurt, pentru a spune că nu puteam cu niciun chip prevedea ce s-a întâmplat apoi. Când mi-am creat pagina falsă pe Facebook, Chris nu era pentru mine decât un parazit, un profitor misogin și bădăran, un dușman în relația mea șubredă cu Jo. Nici măcar nu mă gândisem să comunic cu el, voiam doar să am vești de la Jo, prin ricoșeu. ’te-ar moartea! Ceea ce am ajuns să și fac, până la urmă, nu? Finalmente, m-am supus. Aici, nu trăiesc. Asta spuneți? Imperativul, atunci când ești nebun, sună ca un ordin absolut, nu? Ia ziceți-mi, ce vă spuneți în sinea dumneavoastră? Un ordin care poate fi și inversat. Hai, dă-i drumul! Care se poate returna expeditorului, ’te-ar moartea pe tine! Când ești nebun. Când ești nebună. Așa scrie acolo, că sunt nebună? Toate femeile sunt nebune? Cum Chris își anunțase public, pe Facebook, statutul de fotograf, mi-am creat propriul avatar, fabricându-mi o identitate de fată pasionată de fotografie. Pe profil mi-am pus imaginea unei brunete, luată de pe Google, cu fața în întregime acoperită de obiectivul unui Pentax, nu i se vedea decât părul, dedusesem după ce survolasem fotografiile prietenelor lui că prefera brunetele. La vârstă am trecut că am douăzeci și patru de ani (cu doisprezece mai puțin decât el, în loc de doisprezece mai mult, cum era în realitate), că locuiesc în zona Parisului, dar călătoresc mult – prin urmare am trecut toate atuurile care puteau fi de partea mea. Înainte de a-i trimite o cerere de prietenie, ca să-l momesc fără să-i trezesc suspiciuni, mi-am luat ca prieteni, fără să-i cunosc, câteva zeci de persoane care aveau legătură cu fotografia sau cu moda, indivizi ca el, cool, swag, în tendințe sau luzări, mulțumiți de sine și amici ai speciei umane, in love with life. M-a acceptat imediat. Ba chiar el a luat inițiativa de a intra în conversație, după ce am dat like uneia dintre fotografiile lui. Trebuie să fi fost pe la început de an, în ianuarie; eu și Jo ne-am certat în timpul Crăciunului – sărbătorile sunt o perioadă vulnerabilă, te simți și mai singură când ești singură, Jo n-ar fi ratat o asemenea ocazie, s-a simțit dator să mă arunce ca pe-un nimic chiar înainte de Revelion. Și-atunci, mesajul lui Chris mi-a făcut plăcere, era o idioțenie, pentru că nu avea niciun sens anume, „încântat că-ți plac fotografiile mele, mersi, happy new year. Mă cheamă Christophe, Chris pentru prieteni”, nu era vorba despre agățat, ci doar despre politețe, până la urmă. Legătura fusese însă stabilită. I-am răspuns că fotografiile mi se păreau formidabile, că vizitasem expoziția pe care o avusese anul trecut pe strada Lepic (văzusem flyerul pe peretele lui – câteva lucrări de mari dimensiuni de vânzare într-o galerie-bar). M-a întrebat dacă ne întâlniserăm cu acea ocazie, i-am spus că nu, că nu era acolo când fusesem eu. În paralel, îi inspectam peretele să adun informații despre Jo – o fotografie a lui deghizat în pitic de grădină, un comentariu ironic despre „pretenarul care face să crească frunzele morcovilor pe balcon”, chestii de-astea. Nu mai aveam niciun contact direct cu el. Conversația cu Chris a evoluat natural. M-a întrebat ce fac în viața de zi cu zi, dacă locuiam la Paris. Am inventat că lucram în zona organizării de evenimente – performance-uri legate de modă, că eram prost plătită, eternă stagiară, dar că voiajam destul de mult și îmi puteam astfel construi CV-ul – nu aveam decât douăzeci și patru de ani, în fond. Locuiam la Pantin. Moda era pentru a-i ține treaz interesul; călătoriile, pentru a justifica dificultatea (pe care o anticipasem) de a ne întâlni față în față dacă ar fi propus – plecam adesea în ultimul moment, șeful mă putea solicita la orice oră, noroc că eram celibatară. Și el? El locuia la Lacanau, în casa unui prieten, la două minute de ocean, foarte plăcut (mie-mi spui! Oh, ghearele geloziei citind aceste cuvinte! Îmi luase locul, eu eram cea care ar fi trebuit să fie acolo, acasă la Jo). Pregăteau amândoi o călătorie de mai multe luni în India, la Goa, vor merge să filmeze viața de zi cu zi, denunțând mizeria și nedreptatea. Amicul lui spera să întâlnească și muzicanți. Cât despre el, plănuia o carte. Avea deja un editor? Nu chiar. Dar mai multe edituri erau interesate. Evident, am zâmbit strâmb în sinea mea: Jo, să denunțe mizeria? Pentru asta ar fi fost nevoie de ceva empatie și el nu avea nici pic. Pentru Jo nu există nimeni altcineva, fără excepție, nu cunoaște decât figuranți fără suflet, animale reduse la instinct sau obiecte bune de dat la o parte doar cu un gest al mâinii. Dar poate Chris să fi fost altfel? Mi-a trecut asta imediat prin minte sau am sperat: felul lui de a scrie, simplu și amabil, politețea, rezerva lui, blândețea mesajelor, totul contrasta cu Jo într-atât încât, după cum vedeți, am uitat complet de „’te-ar moartea” acela al lui. Totuși, perspectiva de a-l vedea pe Jo plecând atât de departe mă înspăimânta: Lacanau rămânea un loc destul de apropiat pentru a-mi potoli angoasa, puteam merge acolo cu gândul, puteam să-mi închipui cum aș tăia-o de-a dreptul pân-acolo, pe când până-n Goa nu. Jocul m-a prins destul de repede – destul de repede a încetat să mai fie un joc. La început, mă grăbeam să mă întorc de la facultate după cursuri și să mă arunc la computer. „Vai, mami, obsedato!” zicea fiul meu cel mare – la vremea aceea avea treisprezece ani. Intram într-o doară pe adevăratul meu cont de Facebook, unde eram sigură că nu voi găsi mare lucru, după care mă conectam la profilul fals. Îmi alesesem cu grijă pseudonimul: Claire, din dorința de a-mi păstra prenumele, oricât de ironic ar fi fost; Antunès, pentru că e un nume străin și totodată un nume de scriitor. Îl cunoașteți pe António Lobo Antunes? Un mare romancier portughez. Ar trebui să-l știți. Este psihiatru de formație. Dar acum nu se mai ocupă decât cu scrisul, cred. De altfel, ce altceva ar putea să facă? Un nume străin pentru a putea „să plec” dacă era nevoie. Și cum vorbesc un pic portugheza… Și-apoi fado-ul, saudade – nostalgia aceea lusitană, nu știu cum, dar mi se potrivesc foarte bine. Pe scurt: Claire Antunès. Există întotdeauna o parte inexplicabilă în alegerea unei identități, nu? Ca într-un roman. Am scris un roman, să știți. La atelierul de scriere, de aici. Nu îl arăt nimănui. Nimeni nu l-a citit. În afară de Camille, cea care conduce atelierul, o știți? Aproape l-am terminat. Așadar, așa a început, încetișor. Scriindu-ne mesaje la două-trei zile, Chris și cu mine ne descopeream. În fine, eu îl descopeream. El o descoperea pe Claire Antunès, o fată de douăzeci și patru de ani, cu contract de muncă pe durată determinată, destul de timidă, utilizând destul de puțin Facebookul (aveam doar vreo treizeci de prieteni), plăcându-i mai ales fotografia, cântecele franțuzești autentice și călătoriile. Mă găsea cool – era cuvântul lui, cool, îl folosea mereu, indiferent pentru ce: un peisaj, un cântec, indivizi. La început, așteptam câteva ceasuri înainte de a-i răspunde; apoi, intram seara târziu în momentul în care el era aproape întotdeauna conectat – bucuria bulinei verzi! – și ne puneam pe chatuit în direct. În continuare țineam să știu ce făcea Jo, așa că încercam să-l fac pe Chris să vorbească despre viața lui la Lacanau: nu se plictisea prea tare, într-un sat rămas gol în timpul iernii? Cum își petrecea zilele? Răspundea că nu, fiindcă îi plăcea singurătatea, că lumina era minunată deasupra oceanului, era cool. Și tu? Cu mine se întâmpla invers, vedeam multă lume, mă mișcam mult. Uau, ce cool! Era destul de limitat, trebuie să recunosc cinstit, și pentru mine uneori un pic plictisitor, fără asperitățile senzuale sau arțăgoase sau comice ale lui Jo. Îi cam plângea neuronul, dacă înțelegeți ce vreau să zic. Dar înțelegeți cu siguranță. Aveam grijă la ce scriam, făceam intenționat greșeli de ortografie (și îmi venea foarte greu, într-adevăr, și-mi asumam lucrul ăsta: nu suport să văd limba maltratată. Limba este un reflex al vieții mele. Când voi vrea să mor de-a binelea, voi amuți). Și el făcea ceva greșeli, dar nu prea multe – greșelile clasice ale studenților mei: confuzia între viitor și condițional, ignorarea regulilor acordului participiului trecut, chestii de-astea. Am învățat să folosesc abrevieri, să strecor niște smileys, cuvinte englezești – e cool, dă-i un check, sunt busy – verlanul –, ce zezu de tofo. Nu trebuia să caut prea departe, copiii mei îmi furnizau întregul material. La acea vreme, îi aveam la mine o săptămână, soțul meu îi luă următoarea și tot așa, împărțeam cu el îngrijirea micuților. Da, sigur că îmi lipsesc. Ce întrebare! Dar nu vreau să-i văd. I prefer not to. Îl mai lingușeam și eu, c-așa sunt obișnuiți bărbații, numai că… Da… N-ați remarcat? Ah! Pentru că sunteți bărbat! Și psiholog, pe deasupra! Când mă gândesc că Freud a asociat narcisismul cu femeile! „Femeia nu se iubește decât pe sine” etc. Da, poate că nu se referă la toate femeile, e posibil, vă pricepeți la Freud mai bine decât mine. Ceea ce nu îl împiedică să spună asta despre bărbați. Bărbatul narcisist, nu asta îl interesează cel mai mult pe Freud, nu? În fine, eram sinceră când îi făceam complimente lui Chris: avea talent, eu nu eram decât o amatoare, impresionată de măiestria-i tehnică dublată de „ochiul” pe care-l avea, de capacitatea de a surprinde clipa. Îmi răspundea că mă va învăța, că nu e foarte complicat, că lucrul cel mai important e cadrul. O să mă învețe: astfel desfășura în fața ochilor mei un viitor împreună, un viitor al celor două corpuri ale noastre unul lângă celălalt IRL – in real life. Și în acele momente mă chinuia anxietatea, ca tot ce e imposibil fără a te face totuși să renunți. Să accepți că nu se poate, asta trebuie să fie fericirea. S-o ștergi din câmpul vizual când nu cadrează. Să ieși din cadru. Pe de altă parte, aici sunt încadrată. Aici există margini. Intru tot timpul în fotografie. Sunteți însărcinat să mă încadrați, nu-i așa, Marc? Sau, mai degrabă, să mă recadrați? Dar, dacă eu nu pot să vă încadrez, ce ne facem? Îmm?! Și cu dreptul la imagine cum rămâne? E reciproc, nu? E ca în dragoste. Ai dreptul, dar poți și să te retragi.

Adapost periculos de Patricia Wilson CAPITOLUL I — Săptămâna viitoare, Ross Maclean sosește de la New York să preia conducerea. Așa că de azi în șapte zile, voi fi în America. Vom trece unul pe lângă altul ca două corăbii în noapte. Jim Saxton începu să cânte în surdină faimosul „New York, New York”, brusc ocupat cu actele pe care Helen i le pusese pe birou. El era evident foarte încântat, însă Helen stătea acolo, dezamăgită în timp ce se gândea la ceea ce aflase. De câtva timp se tot vorbea de această schimbare, dar niciodată nu s-a gândit în mod serios la ea, nu a crezut că va avea loc. Cartierul general al companiei Maclean International părea atât de departe, dincolo de imensitatea Oceanului Atlantic, făcând ca schimbările să pară imposibile. Și mai era ceva. Jim nu era potrivit pentru viața tensionată de la New Yerk. Știa asta și, mai mult ca sigur că și conducătorii unei companii ca Maclean International ar fi trebuit s-o știe. În taină, Helen crezuse întotdeauna că ei își dădeau seama că Jim confunda dorințele cu realitatea. Acum realiză că gândise greșit. Într‑o săptămână, șeful ei înțelegător și nepretențios urma să plece. Nu prea știa ce să facă. — Sper… să te simți bine acolo. Urările ei de bine sunau cam fals față de starea lui de euforie. Helen simți nevoia să fie singură câteva minute, ca să se poată aduna. — Dacă reușesc să mă adaptez acolo, nu mă mai întorc! Sunase ca o sentință definitivă, dar Helen a reușit să zâmbească. Ce-o să se facă acum ? Avea impresia că slujba ei bună îi scăpa printre degete. Zidul de tăcere de care se înconjurase, acum nu-i mai părea sigur. S-a dus să facă o cafea. Oricum era timpul să facă o cafea și în același timp putea să se gândească în voie. În biroul ei mic, puse în priză filtrul de cafea și în timp ce aștepta a ridicat ochii și s-a privit în oglinda care atârna deasupra mesei mici de stejar, pe care de aproape doi ani prepara cafeaua pentru ea și pentru șeful ei cel optimist. Din oglindă o priviră doi ochi albaștri strălucitori plini de neîncredere, o față ovală cu trăsături fine și cu o expresie neliniștită. De dimineață Jim întârziase, era un obicei frecvent – venea când voia, deși în mod obișnuit îi făcea plăcere să fie la birou, însă dacă dorea să vină la zece, așa făcea. Asta n-o deranjase niciodată pe Helen. Conducea secretariatul directorului general cu multă eficiență, imediat ce sosea se așeza în scaun și totul începea să se miște cu ușurința unui mecanism perfect pus la punct, îi anticipa toate dorințele, îi dădea în mână hârtiile care-i trebuiau chiar înainte ca el să le ceară. Se înțelegeau perfect. Totuși aveau o înțelegere – niciodată n‑o reținea târziu la birou. La ora cinci fix Helen își închidea biroul și pleca. Jim Saxton o înțelegea și niciodată nu încălease această înțelegere. Oare Ross Maclean va înțelege? Se îndoia de asta și ea nu putea ceda. Știa că celelalte secretare rămâneau până la șase și jumătate, șapte, depinzând de șefii lor, în timp ce ea, secretara directorului general, își impusese propriile reguli și hotărâse ora la care pleca. Nu se putea aștepta ca această situație să continue și cu fiul fondatorului giganticei companii, care va prelua conducerea personal. S-ar putea foarte bine să fie concediată. Absentă, Helen își aranjă părul. Era des și drept, negru cu nuanțe albăstrii și lung trecând de umeri. La birou avea o coafură severă, avându-l împletit într-o coadă. Își dădu cu puțin mai mult ruj ca să capete curaj și luând tava se îndreptă spre biroul lui Jim. În acel moment nu se simțea prea grozav. Extrem de îngrijorată – asta ar descrie perfect starea ei în acele momente. — Când o să sosească ? Părea cam nesigură, în contrast cu siguranța pe care-o afișase până atunci și încercă să‑și ascundă sentimentele. — Adică vreau să zic, dacă va veni înainte ca tu să pleci în America? Bănuiesc că vrea să preia conducerea personal. Dacă Ross Maclean sosea înainte ca Jim să plece, atunci poate ar mai fi avut o șansă. Jim i-ar explica despre aranjamentul lor, deși probabil că nu i-ar spune nimic despre programul lui și despre desele lui plecări la golf. — Sper să nu vină până când nu ajung în America, mormăi Jim sorbind din cafeaua fierbinte. Draga mea Helen, Ross Maclean este o sursă continuă de energie, un dinam; putere și energie în starea cea mai pură. N-o ia pe ocolite ci intră direct în subiect. Dumnezeu să ne apere dacă sosește aici înainte ca eu să plec, o să-mi provoace o criză de nervi și apoi o să mă concedieze. — Dar suntem competenți, spuse Helen cu revoltă, tremurând la gândul noului ei șef. Avea o privire jalnică. — Tu ești competentă, domnișoară Andrews. Eu sunt mai leneș. Dacă la New York nu dau peste cineva ca tine, or să mă trimită înapoi pachet. Tu ești perfectă. O privi din cap până în picioare. — Perfectă din toată punctele de vedere. Ți-o spun atât de târziu pentru că am avut impresia că erai o călugăriță deghizată. — Crezi că o să mă vrea? îl întrebă Helen, prea îngrijorată ca să glumească. — Nu asta vor toți? spuse Jim râzând, dar când îi văzu fața roșie, schimbă subiectul. Era o fată frumoasă, dar total inabordabilă. În trecut, la toate încercările lui nu obținuse decât o privire uimită a ochilor aceia albaștri. — Zău, Helen, din câte știu eu, o să păstreze tot personalul. S-ar putea să nici nu stea aici. Cred că este un capriciu, o toană a tatălui lui. Vezi-ți de treabă! Acolo duce o viată trepidantă și mondenă. Aici o să se plictisească de moarte. Probabil că și el este la fel de supărat ca și noi. — Nu sunt supărată, îl asigură ea repede. — Numai îngrijorată? O privi în ochi. Știi, nu sunt chiar atât de idiot pe cât par. Știu că ai probleme, chiar dacă nu vrei să vorbești despre ele. Helen încercă să-i abată atenția de la problemele ei. Niciodată nu discuta despre viața ei personală. — Ești cel mai bun șef pe care l-am avut până acum. — Nu cred că ai avut prea mulți în cei douăzeci și patru de ani ai tăi, așa că nu-mi fac multe iluzii. Încearcă să te liniștești, adăugă el încet, fără să mai râdă. O să te descurci cu Ross Maclean la fel de bine cum te-ai descurcat și cu mine și dacă te lasă să pleci înseamnă că nu seamănă deloc cu tatăl lui. Bătrânul Maclean se pricepe la oameni. Când fiul său se uită la tine parcă te sfredelește cu privirea, așa că probabil că seamănă cu bătrânul. În orice caz îți va aprecia munca la întreaga ei valoare. Dacă îi spunea asta numai ca s-o liniștească, atunci a dat greș. Jim Saxton nu-i descrisese exact un om bun și el știa asta. Nu mai departe decât acum două săptămâni fusese la New York ca să se obișnuiască cu organizarea de acolo. Când s-a întors, arăta puțin cam zdruncinat, dar Helen n-a pus asta pe seama călătoriei lungi cu avionul.. Acum nu mai era așa de sigură. Nu voia să lucreze cu un om care te sfredelea cu privirea și-ți citea gândurile. Disprețuia oamenii duri. O brută într-o viață de om era de ajuns… Helen încă se mai gândea la această problemă când a coborât din autobuz și s-a îndreptat spre căsuța din capătul străduței liniștite. Era perioada anului când se întuneca devreme și chiar și problemele cele mai mici deveneau mari. Felinarele aruncau umbre lungi, accentuând întunericul din jur. Fulgi răzleți de zăpadă zburau în aer așezându-i-se pe părul negru ca smoala. Era un frig aspru ca înainte de sfârșitul anului. S-ar putea ca de Crăciun să fie zăpadă. Părea un timp potrivit pentru necazuri. Grăbi pasul. Era aproape cinci și jumătate. Peste o oră Tina trebuia să plece la cursuri. Sincronizarea lor fusese întotdeauna perfectă și dacă nu mai putea fi menținută trebuia să-și găsească o altă slujbă. Tina suferise destul și nimic nu trebuia să le strice înțelegerea. O să fie destul de dificil să-și găsească o altă slujbă la fel de bine plătită și nici nu prea avea mult timp la dispoziție ca să caute. Banii erau putini și se obțineau tot mai greu. Helen intră în casă și fu cuprinsă pe loc de o atmosferă caldă care-i risipi imediat supărarea. O aromă minunată venea dinspre bucătărie și Helen zâmbi. Le auzi vocile: Tina vorbea cu viteza obișnuită și Tansy încercând să-i răspundă. Reușiseră să-și aranjeze viața. Era o atmosferă senină și nimic nu trebuia s-o distrugă. — Am sosit! Helen abia avu timp să-și pună geanta pe măsuța din hol și să-și scoată haina să o pună pe scaun când o mogâldeață plină de energie i se aruncă în brațe. Jim spusese că Ross Maclean era o sursă de energie, ei bine, avea și ea sursa ei personală de energie. O ridică în brațe pe fetița ei de trei ani și, cu un chip surâzător, se întoarse spre bucătărie unde sora ei stătea în ușă cu un zâmbet larg pe față. — Salut, șefule! Tina agită o lingură de lemn și făcu o reverență. — Ceaiul este gata, iar mâncarea este în cuptor. Amândouă se uitară la ceasul din hol care arăta cinci și jumătate. — Este cinci și jumătate, anunță bucuroasă Tansy și ele râseră. Nu cred că ritualul acesta este bun pentru ea, spuse Helen amuzată. Probabil că o să crească gândindu-se în fiecare zi că ceva important urmează să se întâmple în fiecare zi la ora cinci și jumătate. — Se întâmplă, spuse Tina hotărâtă, eliberând-o pe Helen de povară. Mămica se întoarce acasă din marea lume a afacerilor. — Dea Dumnezeu să continue tot așa, se rugă cu înfocare Helen, urmând-o pe Tina în bucătărie. — Necazuri? — S-ar putea. Helen își turnă o binemeritată ceașcă de ceai și se așeză pe un scaun, luând-o pe Tansy în brațe. — Nu-mi vine încă să cred, dar până la urmă Jim a fost transferat. Ross Maclean vine în locul lui – mă rog, cel puțin temporar. — Marele șef alb, aici? Maclean de la Maclean? Pe chipul Tinei se putea citi uimirea. — Fiul și moștenitorul în persoană. Helen ridică din sprâncene. — Jim crede că această mutare poate fi un capriciu al bătrânului. — Cât timp mai avem la dispoziție? o întrebă Tina zâmbind larg, dar când văzu fața lui Helen deveni serioasă. — Zău că nu este de râs. Jim părea îngrozit. A spus că Ross Maelean are o privire foarte pătrunzătoare. — Dur, mormăi Tina uitându-se în cuptor. — Granit! În orice caz, o să fie aici într-o săptămână și dacă n-o să-i placă aranjamentul meu, o să am necazuri cu el. Poate ar fi mai bine să-mi caut altă slujbă. — Mă duc să mă pregătesc pentru curs, îi spuse Tina repede, străduindu-se să-i abată gândurile de la problemele ei. Helen se uită la ceas. — Du-te. Mâncăm când ești deja gata. — O.K. Tina ieși din bucătărie, iar Helen luă un șorț și legându-l în jurul taliei ei subțiri se întoarse spre fiica ei. — Ce-ai făcut azi, draga mea? — De toate! Helen se uită în jos, la ceea ce era replica ei în miniatură și zâmbi. Tansy era perfectă; aceiași ochi albaștri ca ai ei și care-și puteau schimba culoarea instantaneu, părul la fel de negru ca al ei însă buclat, încadrând o față mică. Simți o durere ascuțită, aceeași teamă veche și dorința puternică s-o ia în brațe și s-o strângă la piept. Nu era nimic din Miles în Tansy – nimic! Parcă ar fi fost imaculata concepție, deoarece Tansy semăna leit cu ea. — Mi-ai spus că nu este frumos să te uiti fix la cineva, îi spuse Tansy puțin îngrijorată și Helen începu să zâmbească. — Așa este, dar eu nu te-am văzut toată ziua. Numai te priveam. — Atunci pot să mai stau puțin? — Numai puțin, fu de acord Helen, știind perfect de bine că Tansy va merge la culcare la ora potrivită. O zi împreună cu Tina era istovitoare pentru oricine, dar Tansy poseda același fel de energie ca mătușa ei. — Nu văd de ce trebuie să ai necazuri, remarcă Tina, mai târziu în timpul mesei. Știi că programul este de la nouă la cinci și jumătate, dar tu te duci mai devreme, pentru a pleca mai devreme. În orice caz, nu putem schimba orele de masă, dacă tipul ăsta Maclean face scandal? — Am încheiat subiectul acesta, suspină Helen, aplecându-se să ridice lingura lui Tansy. Voi pleca la cinci. Voi fi aici la cinci și jumătate. În felul acesta vei avea o oră să te pregătești, să mănânci, și să pleci. Nu o să renunți la cursul ăsta Tina. Ar fi trebuit să fii la facultate acum, dacă totul ar fi fost bine. — Tata ar fi vrut ca și tu să mergi la facultate deși te-ai hotărât puțin cam târziu, îi aminti încet Tina și Helen îndepărtă gândul cu o ridicare din umeri. — Dar nu s-a realizat. Se uită la ceas. Ai să pierzi autobuzul. — Helen. N-am putea…? — N-ai plecat? Helen se ridică și o luă pe Tansy în brațe. Tina îi zâmbi și se îndreptă spre usă. — Da, șefule! Mereu era așa, această discuție glumeață. A fost un timp când amândouă erau vesele și nimic nu părea să atingă fericirea din familie. Dar tragedia le-a lovit pe neașteptate, părinții lor fiind omorâți pe autostradă, iar ele au încercat să se descurce cum au putut mai bine. Atunci Tina avea cincisprezece ani și era încă la școală, iar Helen avea douăzeci. Abia împlinise douăzeci de ani cu o zi înainte de accident. Fusese ușor pentru Miles Gilford s-o convingă să se mărite. Simpatia pe care le-o arătase, grija pentru viitorul lor, asigurarea lui că Tina va sta cu ei și va merge la facultate, toate astea se adăugau la prezența lui încântătoare. Chipeș, deștept, manierat, totul părea prea frumos ca să fie adevărat. A fost! Numai datorită faptului că tatăl lor fusese un om grijuliu și-și făcuse un testament, aveau acum un acoperiș deasupra capului. Nu-l plăcuse pe Miles și se opusese la întâlnirile lor. Ăsta fusese singurul nor care umbrise relațiile ei cu părinții. Câtă dreptate avusese tatăl ei! Helen scutură din cap, încercând să îndepărteze amărăciunea care o cuprinsese. Foarte rar se mai gândea la situația lor. Era mult prea ocupată. La început își găsea de lucru; era felul ei de a încerca să uite ororile căsătoriei prin care trecuse. Acum necesitatea devenise o obișnuință. Ea era cea care aducea bani în casă, capul acestei familii mici, șeful! Cu Tansy în pat, gata să adoarmă, Helen se așeză puțin să se odihnească, însă imediat gândul i se întoarse la situația ei de la birou. Ca secretară a directorului general al unei imense companii de produse electronice era bine plătită și fără griji, sau cel puțin fusese. Tina mergea la cursul seral până anul viitor. În ultimul ei an de scoală fusese prea încercată și acum era nevoită să recâștige tot ceea ce pierduse și să-și ia diploma de bacalaureat. Anul viitor va merge la facultate, cel puțin așa îndeplinea una din dorințele părinților ei, deși cu întârziere. În orice caz, Tina era o fată deșteaptă și merita efortul. Avea talent pentru limbile străine. Helen era mândră de ea și aproape obsedată să le protejeze, pe ea și pe Tansy. Era o reacție naturală sau cel puțin așa își repeta mereu. Ce se va întâmpla dacă Ross Maclean îi va face viața dificilă? Niciodată nu-l văzuse, numai auzise vorbindu-se despre el. Ca și tatăl lui, avea reputația unui om de afaceri foarte perspicace și dur în relațiile personale. Zilele cu un șef binevoitor trecuseră. Sau poate n-o să rămână? Era greu de crezut că și-ar dori să se stabilească definitiv în Anglia. Jim fusese mai mult decât impresionat de felul de viață pe care-l ducea Ross Maclean la New York. Femei strălucitoare, mașini rapide, flecărise el, dar ea observase și o urmă de invidie în spusele lui. În acest orășel nu prea avea multe distracții de felul acesta, chiar și o mașină rapidă era exagerată pentru zona asta. Era probabil ca el să stea numai câteva săptămâni aici. S-ar putea ca atunci când va sosi să anunțe și data plecării. Aici era prea plictisitor pentru el. Nu era nici măcar Londra. Va vedea despre ce este vorba și va numi pe altcineva în locul lui, care va fi sub directa lui conducere. Dacă își ținea capul plecat și era supusă, s-ar putea să fie lăsată în pace. La fel de bine s-ar putea ca Jim să vină înapoi când își va da seama cât de nepotrivit era pentru viața trepidantă și dură din lumea afacerilor americane. Helen suspină și se ridică în picioare. Va spăla vasele, apoi va face o baie fierbinte. Ochii îi căzură pe calendarul din perete și se surprinse numărând zilele care mai rămăseseră. O săptămână. Nu putea face nimic. Va trebui să aștepte să vadă ce-o să se întâmple. Dar nu putea să-și scoată numele lui Ross Maclean din minte. * * * Săptămâna a trecut. Nu a fost o săntamână bună pentru nici unul din ei. Helen se simți vinovată când și-a dat seama că din cauza grijilor ei nu fusese mai drăguță cu Jim Saxton. Avea și el problemele lui și ea nu-i fusese de nici un ajutor. Toată săptămâna fusese ocupată să pună totul la punct cât mai bine, până când Jim se plânsese că de fapt Ross Maclean nici nu avea nevoie să vină acolo. Pur și simplu putea telefona de la New York în fiecare zi și să-i trimită sarcinile prin fax. — Zău, Helen, cine mai are nevoie de un director general, cu tine aici și pe deasupra lucrând cu o asemenea viteză? — Sunt numai… — Vrei să te extenuezi? Ia-o mai încet. Doar n-o să te mănânce. Adică vreau să zic că cineva trebuie să-l iubească, chiar dacă este numai mama lui. — Dar are o mamă? Helen se înroși când îsi dădu seama ce zisese, dar Jim începu să râdă. — Păi, este numai un zvon. Totuși trebuie să fi venit de undeva. Sosise ziua de luni. Helen se grăbi spre birourile companiei Maclean International și luă liftul spre etajele superioare. Era opt și jumătate fix, iar în clădire nu era nimeni cu excepția portarului. O să aibă timp să pregătească scrisorile, să intre în rutina obișnuită și să fie gata pentru necaz când acesta va sosi. S-ar putea să vină mai târziu – la urma-urmelor sosise noaptea trecută, dacă presupunerile lui Jim erau corecte. Fusese o întâlnire la Boston și Jim știa că Ross Maclean fusese acolo până sâmbătă și mai trebuia să-și aleagă hotelul. Își scoase haina, se uită la scrisorile de pe biroul ei și aruncă o privire critică în oglindă, încercând să se autoconvingă că el n-o să vină toată ziua la birou. Un răgaz. A avut probleme azi și s-a îmbrăcat astfel încât să arate cât mai eficientă: cu taiorul ei gri, bluza roșie, iar părul și-l strânsese într-o coadă care-i înconjura capul ca o coroană. Acum tot efortul i se părea în zadar. Intră în biroul lui ca să verifice dacă totul era în regulă, doar așa ca să se asigure și inima aproape că i se opri când văzu persoana înaltă de aproape un metru nouăzeci ridicându-se din spatele biroului unde era așezată, privind-o cu niște ochi sfredelitori cenușii, țintuind-o de ușă. Fu atât de uluită încât pentru un moment rămase pironită locului, cu gura căscată. Avea un chip nefiresc de frumos, dar fără urmă de blândețe și veselie. Brunet, bronzat, ochii lui extraordinar de deschiși la culoare o priveau acum printre gene, iar corpul lui înalt răspândea o putere copleșitoare. Rămase înțepenită uitându-se cu ochii mari în ochii aceia ca de gheață. Îi sunară în urechi cuvintele iul Jim – „trebuie să vină de undeva”, dintr-o stâncă de granit? Ross Maclean putea foarte bine să fi fost cioplit dintr-o stâncă de un sculptor foarte priceput. Nu părea deloc uman. Privirea lui cercetătoare o făcu pe Helen să se simtă mică și neînsemnată, în timp ce fu cuprinsă de panică. — Domnișoara Andrews? S-a sprijinit ușor de marginea biroului, studiind-o din cap până-n picioare ca și cum era proprietatea companiei și ar fi vrut să se hotărască cum să profite mai bine de această proprietate. Apoi se uită la hârtia pe care o ținea în mână. — Se pare că fostul… tău șef a simțit nevoia să-mi lase o notă informativă scurtă despre tine. Este foarte interesantă. Calificarea este grozavă, aprecierile sunt excelente iar post-scriptumul este de-a dreptul înduioșător. Se uită pe hârtie și zâmbi ironic în timp ce citea cu voce tare ceea ce scrisese Jim. — Lăsată în pace este foarte capabilă, își face serviciul cu eficiență și este calmă. Nu amestecă problemele ei personale cu cele de serviciu. Trebuie tratată cu blândețe. Îi asculta vocea dominatoare, tainic seducătoare, în ciuda tonului insinuant. Îsi ridică privirea. Ochii lui semănau cu două lame argintii. Nu mai spuse nimic, așteptând ca Helen să-și recapete inspirația și să-și revină din uimire. — El… ăă… nu știu de ce… Jim avea un simț al umorului foarte ciudat, spuse ea scuzându-l. — Jim avea? o întrebă încet, însă răceala din voce se simți sub tonul catifelat, evident ofensat de faptul că-i spusese pe numele mic fostului ei șef. Sper să reziste la New York. Având în vedere că tu făceai totul aici, s-ar putea să-l omoare munca grea pe care trebuie s-o depună acolo. Suna ca o amenințare că dacă munca de acolo n-o să-l dea gata pe Jim, s-ar putea foarte bine s-o facă Ross Maclean și Helen se simți obligată să-i ia apărarea. — Domnule Maclean, presupun că Jim încerca să pună o vorbă bună pentru mine. Probabil că v-a lăsat dosarele tuturor angajaților pentru… ăă… a le studia. — Numai pe al tău, domnișoară Andrews. Se pare că voia să fie sigur că eu o să continui să te tratez cu blândețe. Acentuase cuvântul „tratez” și Helen roși din nou, de data aceasta mai tare și asta n-o ajută, după cum cum n-o ajuta nici privirea plină de reproș a ochilor aceia de un albastru intens. Această privire l-a făcut să se uite la ea cu mai multă atenție. — Nu am nevoie de un tratament blând, domnule Maclean. Încet dar sigur. începea s-o cuprindă mânia. Oh, cunoștea ea genul acesta de bărbați! — Am venit să iau corespondența, continuă ea cu răceală. În mod normal, eram singură aici la această oră. Pe viitor am să bat la ușă. — O bătaie ușoară în ușă o să fie de ajuns. Se așeză punând hârtia pe birou. M-am uitat deja peste corespondență, domnișoară Andrews. Fă restul și apoi poți să iei răspunsul și la astea. — Foarte bine, domnule Maclean. Mâna lui Helen se întinse spre foaia de pe birou A vrut s-o ia și privirea lui s-a oprit pe mâna ei cu degete subțiri, zâmbind ironic. — Pot s-o pun la dosar? — În nici un caz, domnișoară Andrews. Se uita la ea cu aceeași privire dezaprobatoare. O țin aici ca s-o am la îndemână. În sertarul de sus. Trebuie s-o mai citesc, în special P.S.-ul. O să urmez indicațiile până o să găsesc altă metodă de tratament. Helen se uită nervoasă la el, dar i se părea că el o privea de sus cu toate că era așezat pe scaun și, plină de indignare, ieși din cameră. S-ar putea să nu stea până la sfârșitul zilei. Necazul sosise și ajunsese la birou cu cel puțin o jumătate de oră înaintea ei. Ce se va întâmpla până la ora cinci? Ar fi o ușurare să fie concediată și dacă n-ar avea atâta nevoie de bani ar pleca, deoarece acum știa cu claritate că nu era posibil să se înțeleagă cu Ross Maclean. Era conștientă de duritatea lui, dar refuza să se lase intimidată. Niciodată n-o să se mai teamă de un bărbat, niciodată în viața ei! Termină cu obișnuita ei repeziciune și se îndreptă spre biroul lui Ross, bătând ușor la ușă înainte de a intra. Vorbea la telefon și-i făcu semn să se așeze, chipul lui păstrându-și încă expresia intransigentă. Avu prilejul să-l privească pe furiș. Avea în jur de treizeci și cinci de ani, părul castaniu-închis. Gura avea buzele bine conturate, dar era mai degrabă senzuală decât dură. Era înconjurat de aerul acela de bunăstare și siguranță pe care nu‑l puteai obține prin prefăcătorie. Ea știa bine lucrul acesta – Miles încercase din greu să arate ca un prosper om de afaceri și dăduse greș în mod jalnic. Omul ăsta era total diferit de Miles. Helen se trezi din visare când realiză că el terminase convorbirea și că o privea la fel de atent cu ochii lui ca două bucăți de cristal șlefuit. — Mă găsești ciudat, domnișoară Andrews ? Vocea îi era gravă, tulburătoare și Helen se luptă din greu să‑i răspundă cu răceală. — Vă ascultam vocea, spuse ea la întâmplare. Nu sunteți american, domnule Maclean? — Asta te surprinde? Nu văd de ce. Sediul companiei principale este în America, dar eu sunt englez la fel ca și tatăl meu, deși mama mea este americană de origine. Am urmat școala aici. Tatălui meu îi place să păstreze legăturile cu țara natală. — Nu voiam să fiu indiscretă. Mă… gândeam. Helen luă creionul cu un aer foarte profesional și tăcu indiferentă. Gura aceea bine conturată schiță un mic zâmbet. — Nu mă îndoiesc de asta. Dar lucrând împreună trebuie să ne cunoaștem mai bine unul pe celălalt. Se lăsă pe spate și continuă: De ce vii așa de dimineață? Cuvintele lui avură efectul unui glonț și ea se încorda. Ăsta era, oricum tot trebuia să întrebe odată și odată. — Întotdeauna vin la opt și jumătate, deoarece trebuie să plec la cinci. — Trebuie? Asta face parte din tratament? — Este o înțelegere pe care am făcut-o când am început să lucrez aici. Întotdeauna a fost respectată. Tonul cu care vorbise Helen nu l-a făcut să zâmbească, în schimb el o țintui cu privirea. — Câteodată lucrez până târziu, domnișoară Andrews. Ce se întâmplă atunci? — Dacă este miercuri, este perfect. Se albise la față. Mâinile îi tremurau în ciuda hotărârii ei de a nu se lăsa intimidată și ochii aceia de vultur o observau cu atenție; o străfulgerară cu privirea. — Vom vedea. Trecu peste acest subiect și începu să dicteze, dar de fiecare dată când ea își ridica privirea, observa că el o urmărea foarte atent, deși vocea lui adâncă și tainică nu ezita. Era clar că gândul nu‑i era în întregime la ceea ce făcea. Când Helen se înapoie în biroul ei, era foarte impresionată. Așadar, era capabil să facă mai multe lucruri deodată? Avea ciudata impresie că privirile lui o urmăreau în continuare și se tot uita spre ușa biroului lui. La sfârșitul zilei era încordată ca o strună de vioară. — Plec, domnule Maclean. Helen rămase un moment în prag, cu haina pe ea ca să-i demonstreze că pleacă, dar el abia o privi. — Foarte bine, domnișoară Andrews. Noapte bună. Răceala politicoasă cu care-i răspunsese îi făcu mai rău decât dacă s-ar fi răstit la ea. Acceptarea promptă a plecării ei semăna cu o concediere și asta o făcu să roșească. O ținuse încordată toată ziua și acum îi accepta cu calm plecarea, dar ea simțea că subiectul nu fusese epuizat. Era sigură de asta. El își aplecase privirea din nou pe hârtiile sale și, pe când ea șovăia, el ridică ochii privind-o întrebător, cu o sprânceană ridicată a uimire și cu o sclipire ciudată în ochi. În acel moment își dădu seama cât de tare îi plăcuse de el și dând din cap a ieșit din birou. Simțea că avea obrajii în flăcări și că tremura. Starea aceasta a durat tot drumul până acasă și când în fine a ajuns, avea nervii încordați, gata să plesnească. — Cum a mers ? o întrebă Tina care o privea îngrijorată. Helen se strâmbă. — Groaznic. Este îngrozitor. Nu mai repetară ritualul obișnuit și Tansy le privea cu ochi întrebători. — Cum arată? vru Tina să știe. Helen rămase uimită cât de clar îi apăruse chipul lui în fața ochilor. Fără îndoială că avea puteri magice încât putea să le asculte ce vorbeau și s-o facă pe ea să-l vadă așa de clar. — Chipeș, bogat, dur, incredibil de dur, adăugă ea hotărâtă, strângând din buze când își dădu seama încă o dată cât de tare îl plăcuse. Încă era impresionată. Tina o privi încruntată și se enervă. — Nu trebuie să suporți nimic! M-ai auzit, Helen? Timpurile acelea au trecut! — Știu, aprobă Helen, prudentă. — Hai, am să întârzii, anunță Tina zâmbind. Mi-au telefonat. — Slavă Domnului. Helen se lăsă să cadă într-un fotoliu. — Sunt stoarsă. — Sper că nu ai o migrenă? o întrebă Tina îngrijorată, dar Helen clătină din cap și luă o ceașcă de ceai binefăcătoare. — Nu. Numai că am muncit din greu. Zău că este ridicol. La urma-urmelor, nu face nimic altceva decât să muncească. N-a zis nimic când am plecat. Numai că… Oh, nu mai știu. Dar în adâncul ei știa. Îi era frică de asprimea lui Ross Maclean. Miles era un huligan lăudăros și abia după divorț, după ce a scăpat, și-a dat seama. Dacă i s-ar fi împotrivit, dacă nu s-ar fi lăsat intimidată, niciodată n-ar fi îndrăznit s-o trateze așa cum a tratat-o. Deși la Ross Maclean era o comportare firească, care-i venea ca o mănușă se retrăsese în apărare. De fapt, în mod inconștient, era în apărare încă din clipa în care l-a văzut. Cât de curând va pleca era problema la care se gândea, când s-a dus la culcare. Dacă n-ar fi fost efectul pe care-l avea asupra ei, Helen ar fi fost fascinată de săptămâna care a urmat. Maclean International era o companie foarte puternică, având afaceri aproape în fiecare țara din vestul Europei, în Statele Unite și în cele mai multe țări din America de Sud. Produsele lor și specialiștii lor erau foarte solicitați și această filială din Anglia era foarte mică în comparație cu cea din America. O dată cu venirea lui Ross Maclean s-a petrecut o schimbare vizibilă. Au început să primească telefoane din toată lumea. Balanța puterii părea că începe să se încline de partea cealaltă a Atlanticului și sarcinile de serviciu ale lui Helen se dublaseră. Timp de aproape o săptămână, eficiența ei fusese dusă până aproape de frenezie și din ce în ce mai multe dintre lucrările ei zilnice luau drumul biroului de dactilografie. Și el observa totul.

Patimile inimii de Susan Barrie CAPITOLUL I Când a venit momentul ca Virginia să-și ia rămas bun de la Lisa, în holul mare al clinicii, a reușit, nu fără greutate, să pară veselă. Lisa arăta atât de plăpândă! Ai fi zis că oboseala călătoriei o slăbise și mai mult. Niciodată ochii ei negri nu păruseră atât de imenși pe chipul ei palid. Cu toate acestea, conturul ferm al buzelor indica o voință intactă. Cu inima strânsă, Virginia i-a promis cu căldură: — Vin să te văd mâine și îți aduc și niște ziare și cărți să citești. Am întâlnire cu doctorul Hanson și cred că mă va lăsa să te văd după-amiază. — Petrecere frumoasă la cină, astă-seară. Pune-ți rochia bleu când cobori la masă, i-a spus Lisa surâzând. Virginia a făcut un efort pentru a-i răspunde și ea cu un zâmbet. — Sunt atât de obosită, încât voi cere să mi se aducă mâncarea în camera; cât despre tine, sper că vei mânca tot ce ți se va da. Noapte bună, Lisa. A ieșit și a luat un taxi pentru a se întoarce la hotelul Milano. Admirabil situat, hotelul avea vedere spre lacul pe care soarele la asfințit începea să-l acopere de sclipiri aurii. Noaptea de primăvara era plăcuta și suprafața apei nu avea nici o încrețitură. Virginia s-a instalat pe balconul mic al camerei ei, pentru a admira mai bine peisajul: — Ce diferența, fața de locuința de la Cromwell Road, din Londra. Când Virginia și sora ei Lisa părăsiseră aeroportul din Londra, cădea o ploaie rece și primăvara părea destul de îndepărtată. Dar aici, pe malul acestui lac elvețian, exploda deja peste tot. Cât de minunată trebuia să fie vara în acest decor înflorit, cu lacul liniștit și munții cu crestele lor înzăpezite! Virginia și-a ridicat ochii spre cerul senin, plin de stele și degetele i s‑au crispat pe balustrada balconului. Dea domnul să reușească operația Lisei!… Fusese necesar să vină pâna în Elveția pentru a găsi un chirurg care să‑i dea speranțe Lisei! Virginia trebuia să se întâlnească cu el a doua zi de dimineață la orele unsprezece; fără îndoială o va vedea pe Lisa înainte. Dacă operația eșua, Lisa nu va mai putea cânta niciodată la pianul care rămasese tăcut de la accidentul de acum zece luni și ea va continua să ducă această existență de persoană pe jumătate moartă, care producea mari îngrijorări familiei. Pentru Lisa, muzica nu reprezenta numai un lucru serios, ci era pur și simplu viața ei. La cincisprezece ani, se hotărâse să devină pianistă de concert și la douăzeci de ani proiectele ei erau angajate ferm în acest domeniu. Părinții Lisei recunoșteau în ea un geniul muzical? și nu făcuseră ei oare totul pentru reușita ei? Erau convinși ca numele Lisei Holt va deveni celebru. Primul recital al fiicei lor îi recompensase imediat pentru anii lor de sacrificiu și de muncă, steaua tinerei artiste se ridica, luminoasă, fermecătoare, pe firmamentul artiștilor. Lisa era sclipitoare, remarcabilă. Și pe deplin fericită. Până în seara când taxiul care o ducea acasă, pe Cromwell Road, a fost sfărâmat într-un accident rutier. Când s-a știut ca Lisa va trăi, toată lumea s-a întrebat însă în ce stare… Și-a revenit încet, încet s-a deprins din nou să-și folosească membrele, cu excepția mâinii drepte, care a rămas paralizată. Constituia o tragedie pentru o artistă ca Lisa, consumată de o ambiție devorantă. Apoi, a intrat într-o succesiune disperată, toate tratamentele posibile fiind încercate în zadar. Să trăiască astfel, pentru Lisa însemna să nu trăiască deloc. Ochii ei, atât de mari pe chipul ei micuț, își pierduseră strălucirea. Grația părea să fi părăsit acel corp și surâsul ei era încărcat de amărăciune. S-ar fi lăsat pradă morții dacă, într-o zi, un specialist nu i-ar fi vorbit despre un mare chirurg elvețian, capabil să redea viața și suplețea degetelor ei imobile.   Virginia și-a elaborat gândurile triste și a plecat de pe balcon pentru a se îmbrăca înainte de a coborî la cină. Deși era obosită, suferea prea mult de solitudine pentru a lua masa singură în cameră. Ca să-i facă plăcere Lisei, a îmbrăcat frumoasa rochie bleu, unica ei ținută care știa că-i vine foarte bine. Cu patru ani mai mare decât sora ei, Virginia nu îi semăna deloc. Ochii cenușii și trăsăturile fermecătoare ale fizionomiei purtau pecetea blândeții. Tenul ei avea culoarea pastel a florilor de măr și părul șaten părea pudrat cu aur. Nasul nu avea același desen clasic ca al Lisei și gura plină nu purta amprenta unei voințe ferme. Virginia n-ar fi putut face față tuturor încercărilor pe care le suferise Lisa pentru a-și realiza ambiția. De fapt, nu era deloc ambițioasă. Dar depășise douăzeci și cinci de ani și se întreba uneori care avea să fie viitorul ei… Cu toate că Lisa era bolnavă, ea pusese la punct toate detaliile voiajului lor, primul pe care cele două surori îl întreprindeau fără părinții lor. Expediția îl solicitase serios pecuniar pe bietul domn Holt. Mai ales că Lisa nu beneficia de ajutor social în străinătate. Iar Virginia renunțase la postul ei de secretară pe lângă un notar, pentru a o însoți pe bolnavă. La care se mai adăugau și cheltuielile de sejur. Ori, Lisa insistase ca sora ei să profite, cel puțin câteva zile, de luxul unui mare hotel. Mai târziu, vor fi nevoite să caute un loc mai modest. În plus, în familie mai erau încă doi frați, care nu-și terminaseră încă studiile. Dar toți ar fi făcut orice sacrificiu pentru a-i da Lisei o șansă să-și reia cariera întreruptă. Când Virginia a coborât în holul strălucitor luminat, s-a simțit puțin deplasată în mijlocul acestei mulțimi elegante care se înghesuia acolo, deși se aflau în afara sezonului. Șeful de sală a așezat-o la o măsuța adăpostită de priviri de o plantă mare verde, cu frunze late. Tânăra fată a încercat să utilizeze cele câteva noțiuni de franceză școlară pentru a comanda meniul, dar chelnerul i-a răspuns surâzător într-o engleză impecabilă, ceea ce a făcut-o repede să se simtă în largul ei. În felul acesta, Virginia putea să-i observe pe îndelete pe ceilalți oameni fără să fie văzută. A remarcat astfel, la o masă apropiată, două perechi care păreau foarte importante după considerația pe care o manifestă personalul. Una dintre femei, o ființă fermecătoare, foarte elegantă și plină de sex-appeal, se adresa însoțitorului ei cu mult șarm și surâsuri strălucitoare. Parul blond minunat era răsucit în cozi dese, care îi încununau capul. Bărbatul, care se înclina curtenitor spre ea, era îmbrăcat cu o eleganță sobră și perfectă. Virginia i-a admirat profilul de medalie, cu nasul drept, buzele cărnoase și bărbia autoritară. Cu ei se gasea o pereche ceva mai în vârsta a cărei înfățișare era la fel de rafinată. Dupa părerea Virginiei, era vorba de niște logodnici însoțiți de părinții unuia dintre ei. Din bateria cu gheața se ivea o sticla de șampanie. Sărbătoreau oare chiar logodna? Îndată ce a terminat de mâncat, Virginia s-a ridicat, hotărâtă să stea numai o jumătate de oră în salon, înainte de a se urca să se culce. În momentul în care se apropia de ușă, tocmai soseau din sens opus doi tineri blonzi cu alură de oameni de munte, care, fără s-o observe, au împins cu bruschețe ușa laterală. Virginia a fost lovită violent în frunte și s-a clătinat, în timp ce i se părea ca toate luminile sălii i se învârteau înjur. Cei doi vinovați au scos o exclamație de consternare și s-au aruncat spre ea s-o susțină. — Oh, domnișoară, a rostit unul dintre ei, scuzați-ne. V-ați lovit rău? — Nu, nu, sunt numai amețită. Virginia a încercat să zâmbească pentru a-i liniști, deși se simțea oribil. Palidă complet, s-a cramponat cu disperare de mânerul ușii. Unul dintre tineri se pregătea să-i ofere brațul pentru a o conduce în salon, când a fost ferm dat la o parte de necunoscutul pe care Virginia îl remarcase la masa vecină cu a ei. Luând-o de talie, a condus-o la un fotoliu, unde ea s-a așezat imediat. A examinat-o un moment, înainte de a-i vorbi într-o engleza perfectă. — Nu vă neliniștiți, spuse grav. L-a apucat de încheietura mâinilor lui viguroase și s-a simțit imediat mai bine. În mod curios, luminile au încetat să-i mai joace în fața ochilor. Și obrajii și-au recăpătat culoarea, în timp ce bâiguia: — A fost greșeala mea. Am… ar fi trebuit să mă uit în față. Tinerii aceia nu sunt vinovați cu nimic, cu adevărat. Aceștia din urma, care tocmai veniseră lângă ea, au copleșit-o cu scuze într-un limbaj în care se amesteca engleza cu germana. Din nou. seducătorul necunoscut i-a îndepărtat cu un gest ferm, în timp ce un picolo aducea un pahar pe care el îl comandase. I l-a întins Virginiei, care a avut instictiv o mișcare de recul. — Beți, vă va face bine! i-a impus el pe un ton ce nu admitea replică. Ea a ascultat și a fost cât pe aci să se înece. Era un alcool foarte tare. Dar s-a simțit pe loc reconfortată. În acest timp, bărbatul continua să se ocupe de ea și cu degetele lui ușoare îi masă craniul, în căutarea unui cucui sub buclele ei mătăsoase. A privit-o surâzându-i. — Cred că vă va durea puțin, timp de câteva zile. O să vă dau o pomadă pentru a vă calma durerile. Acum ar fi potrivit să vă urcați în cameră. — Da, într-adevăr, a recunoscut Virginia. — Vă veți simți mai bine mâine dimineață. — Sper! — Sunt sigur că ați început să vă simțiți deja mai bine, nu? A încercat o emoție stranie sub privirile lui pătrunzătoare și a răspuns, murmurând: — Da, mult mai bine. Fără îndoială că el îi găsea răspunsurile laconice și puțin stupide, dar se mai afla încă sub impactul acelui accident care, adăugat oboselii drumului și emoțiilor zilei, o lăsa puțin descumpănită. — Daca doriți, pot să vă conduc pâna la camera dumneavoastră, i-a propus el, văzând-o că ezită. — Nu, mulțumesc. Mă duc singură. Nu prea știa cum să-i mulțumească pentru atențiile față de ea. Probabil că era medic… Rămăsese cufundată în gânduri, când, precedată de un parfum deosebit, superba necunoscută s-a apropiat de ei. — Pot să vă ajut? Bolnava ta profită cum trebuie de îngrijirile tale. Francis? s-a interesat ea pe un ton suav. Virginia a ridicat capul și a întâlnit ochii de un albastru extraordinar de strălucitor ai acelei femei, a cărei frumusețe o remarcase. — Vă mulțumesc… a intervenit fata. Ma simt deja mai bine. N-a fost decât un mic accident. Sunteți bun să mă conduceți până la cameră? Bărbatul s-a îndreptat imediat și a ajutat-o să se ridice. Se mai clătina încă puțin și genunchii îi tremurau. El a susținut-o când a făcut câțiva pași, sub privirile ironice ale celeilalte femei, care îi recomandă totuși cu o voce blândă: Nu întârzia prea mult, Francis. Nu uita că suntem așteptați de familia Von Loon. Și cum nu vă sunt de nici un folos… — De acord, mulțumesc, Carla, a răspuns bărbatul peste umăr. Virginia s-a întors spre el și a încercat cu timiditate să-și exprime gratitudinea: — Ați fost foarte amabil… — Cu plăcere, era foarte firesc. Ușa ascensorului s-a închis între ei. Ajunsă în camera ei, la etajul trei, Virginia a simțit dintr-odată povara oboselii. Subit, a început s-o doară groaznic capul. S-a dezbrăcat, nu fără greutate și s-a lăsat să cadă în pat, cu un oftat de ușurare. Era atât de confortabil așezată, încât a adormit imediat, fără să se mai gândească măcar să stingă lumină.

Valea Raintree de Violet Winspear CAPITOLUL I Cursa trecuse prin ținutul cu climă aproape tropicală și pe lângă lungile liziera de trestie de zahăr foșnitoare. Acum aerul mirosea a mare pentru că depășiseră granița și călătoreau de-a lungul coastei, la sud de Brisbane. Joanna privea pe geamul autobuzului și spera ca slujba pe care o găsise să fie cel puțin la fel de interesantă ca și numele localității. Valea Raintree (a copacilor de ploaie) sunase romantic, dar s-ar putea să fie din nou dezamăgită la sfârșitul călătoriei. Ea suspină și atrase privirea persoanei care stătea lângă ea, privire ce cuprinse părul ei blond cenușiu, costumul bleu și mâinile subțiri fără inele. Cu toată aparența de rezervă, liniște și răceală, Joanna Dowling era cu nervii întinși la maximum. Venise în țara aceasta îndepărtată ca să fie cu sora ei Viviana și nici nu visase că sora ei geamănă era la fel de impulsivă și iresponsabilă cum fusese la șaisprezece ani când își făcuse valiza și fugise la Londra ca să devină actriță. Frumoasă și egoistă, Viviana era numai cu o oră mai mică decât Joanna, dar era diferită de ea din toate punctele de vedere. Nu-i plăcuse nimic la școală, cu excepția orelor de dans și să locuiască la o fermă cu bunica ei, mai degrabă severă, nu fusese niciodată visul vieții ei. Părăsise școala și muncise din greu să intre într-o trupă și când ansamblul a plecat în Australia, ea rămăsese acolo și își găsise un rol la Sidney. Și apoi, veselă, îi scrise lui Joanna să vină la ea. „Nu este nici un neajuns, Jo” scrisese ea în felul ei convingător. Ți-ai făcut datoria față de bunica și acum că ea renunță la fermă și se mută la sora ei, tu ești liberă să-ți trăiești viața. Vino în Australia. Vom fi din nou împreună, așa cum trebuie să fie gemenii, și nu despărțiți de kilometri”. Bunica fusese împotrivă când Joanna abordase problema. — Ia aminte la cuvintele mele, copilă, spusese ea. Vei ajunge acolo, și, invariabil, Viv te va părăsi ca să plece în altă parte. Este o pasăre călătoare la fel ca și taică-tu. Este doar farmece și egoism. Ține minte ce-ți spun, Jo. Te-a ademenit ca să te duci la ea și apoi te va abandona. Ei bine, se întâmplase așa cum prezisese bunica. Călătoria Joannei se terminase și gemenele nu se întâlniseră, iar directorul teatrului fusese însărcinat să-i spună că Viviana plecase în Noua Zee-landă ca stea într-un nou spectacol. Era primul ei mare angajament. O șansă pe care nu o putuse rata. Își ceruse o grămadă de scuze, dar era sigură că Joanna se va descurca de minune în Australia. Nu avea nici un rost să plângă după Viviana, dar o săptămână sau două Joanna se simțise pierdută. Trăsese la un hotel mic și nu prea scump și era în holul hotelului când văduva Ontbach îi sugerase să încerce să-și găsească o slujbă la una din fermele de oi sau vaci, unde întotdeauna era cerere de fete obișnuite cu muncile de la fermă. Joanna a parcurs coloanele de oferte de muncă din diferite ziare și privirea i-a fost atrasă de o ofertă mai deosebită. Era la o fermă de creșterea vitelor, unde era nevoie de o femeie tânără și activă pentru ajutor în casă și să țină companie unei persoane tinere. Ferma era situată într-un ținut, Valea Raintree, în partea de nord a districtului Queensland. Părea felul de slujbă potrivit pentru ea, așa că a răspuns imediat la numărul de căsuță poștală indicat de anunț. Trecuseră mai multe zile când spre bucuria ei a primit un răspuns. Era un scris de mână frumos pe o hârtie de calitate bună și era semnat Charlotte Corraine. Mrs. Corraine a fost mulțumită de calificarea lui Misa Dow ling și faptul că era englezoaică era mulțumitor. Ea va trebui să ia autobuzul de la Sidney spre Brisbane și va coborî la țărmul golfului, unde va fi întâmpinată de un membru al familiei Corraine care o va însoți restul drumului până la Valea Raintree. Era un hotel mic acolo, numit „Peștele spadă” și acolo Miss Dowling îl va întâlni pe Mr. Vance Corraine. Joanna era încântată de scrisoare și de asemenea dornică să se supună instrucțiunilor. Hotelul – numit „Peștele spadă” era modern, luminos și plin de culoare. Joanna a întrebat la recepție de Vance Corraine și a fost informată că Mr. Corraine se dusese să facă surf și o va întâlni la bar la ora șase. Ea putea să folosească apartamentul lui dacă dorea să facă un duș după lunga călătorie. — Oh, mulțumesc. Joanna a luat cheia cu un ușor sentiment de nervozitate. Era ceva legat de numele Vance și, în plus, faptul că omului îi plăcea surful invoca o figură subțire, iute și sigură pe sine. — Aș putea închiria o cameră, începu ea. Funcționarul clătină din cap. — Nu avem camere libere, domnișoară. În afară de asta, am înțeles că Mr. Corraine va pleca imediat după ce ia masa de seară aici. Veți pleca cu dânsul, nu-i așa? A venit aici cu avionul său și va pleca înapoi spre casă. — Avionul lui? murmură ea simțind mai mult ca niciodată că a intrat într-o familie care nu era o familie de simpli fermieri. În apartamentul lui Vance Corraine, Joanna a făcut un duș rece, simțindu-se încă nervoasă la gândul că un uriaș ar putea apărea brusc. S-a schimbat într-o rochie ușoară fără mâneci, cu fusta largă și moale. Apoi și-a luat valiza și a ieșit. A coborât cu liftul în hol și l-a rugat pe funcționar să-i păstreze valiza în timp ce ea făcea o mică plimbare prin Golful Șoimului. De cum a trecut de ușile duble ale hotelului, ea arăta complet diferită de fetele bronzate, cu picioarele lungi care intrau și ieșeau din hotel. Joanna avusese întotdeauna ca trăsătură caracteristică un aer retras. Ochii ei erau cenușii și niciodată încă nu lăsase un bărbat să fie destul de aproape de ea ca să remarce nuanța de albastru din ochii ei. Lumina soarelui era puternică peste golf. Trecu strada și se plimbă de-a lungul plajei urmărind surfiștii și întrebându-se care era Vance Corraine, care își pilota propriul avion și care va zbura împreună cu ea restul drumului până la Vale. Un râs de fată răsună în apropiere: o fată care arăta fără griji, semănând cu Viviana, își flutura mâna spre o figură bronzată care trecea peste vârful înspumat al unui val. Joanna îl urmări cu privirea. Era ca un zeu din Delfi turnat în bronz, pielea lui strălucind de apă în soare. Picioarele lui erau fixate pe planșă și dinții lui erau fulgerări de alb strălucitor în timp ce un val uriaș încerca să-l răstoarne și nereușind, l-a umplut de spumă. — Vance… Numele trecu peste apă și fata blondă râse din nou. Nimic nu te va răsturna? — O legănare este nimic pe lângă un taur și eu am călărit o mulțime dintre aceștia, râse el. Sunt un Corraine. Joanna prinse o notă de aroganță în vocea lui și se întoarse îndreptându-și pașii spre hotel, unde s-a așezat în hol și așteptă, puțin încordată, apusul soarelui. Căldura fierbinte a soarelui făcuse loc răcorii amurgului când Vance Corraine intră în hotel în căutarea Joannei. Lumina făcu să strălucească părul ei blond în timp ce ea se ridica, întâlnind pentru prima oară privirea zeflemitoare a ochilor lui, ochi albastru închis, cu pleoapele grele, cu o claie de păr castaniu deasupra lor. Avea un aer degajat. O haină de seară albă cădea ușor pe umerii largi. — Tu trebuie să fii Joanna Dowling, spuse el și ea își aminti vocea lui de pe plajă, adâncă și arogantă. Făcea ca numele ei să sune mai degrabă Darling și obrajii ei se colorară ușor în roz. — Tu trebuie să fii Mr. Corraine. — Bem ceva înainte de a lua masa? întrebă el. Cred că vrei să-mi pui câteva întrebări despre Raintree și la bar nu este așa zgomot ca aici, unde oamenii încep să se întoarcă de la plajă. — Da, sunt curioasă să aflu despre Valea Raintree, aprobă ea cu un zâmbet. — Ai scris în scrisoarea către mătușa mea că ești obișnuită cu treburile casnice și cele de la fermă. Sper, Mrs. Dowling, că ai spus adevărul. — Adevărul? exclamă ea supărată și amuzată în același timp că el s-ar putea îndoi de veridicitatea celor spuse de o fată crescută de o bunică severă de la țară. — Pot să frământ pâine, să curăț în grajd, să hrănesc porcii și să recoltez napi. Mă întreb dacă și tu poți să faci atâtea? El a ridicat din sprâncene la răspunsul ei și apoi a râs. — Mă declar vinovat pentru că niciodată nu am recoltat napi, dar vezi, Mrs. Dowling – din nou făcu să sune Darling – pari prea fragedă și albă pentru a rezista mai mult soarelui puternic de la noi. Noi locuim aproape de tropice, știai asta? — Bănuiam, spuse ea sec. Copacii-ploaie cresc unde este foarte cald, nu-i așa? — Florile de câmp englezești nu, spuse el cu o licărire în ochi. Puterea căldurii tropicale și clanul Corraine s-ar putea să facă să te ofilești. — Clanul Corraine este atât de formidabil? — Mai bine ai bea ceva înainte de a-ți răspunde la asta. El chemă chelnerul. Joanna și-a netezit rochia pe care o cumpărase de la Londra. Picioarele ei erau mici în sandalele de piele moale și l-a simțit pe Corraine că o privea din cap până în picioare. — Nu cred că ar trebui să te duc la Raintree, spuse el tărăgănat. Ochii ei scăpărară uitându-se la fața lui bronzată. — Mătușa ta m-a angajat să ajut în jurul casei, nu la ocolul de vite, la Corraine. — Vorbești pentru tine, nu-i așa? Se așeză lângă ea și-și puse un cot pe spătarul scaunului în așa fel încât să o privească în față. Mătușii Charly îi plac oamenii cu replică. Joanna stătea încordată, dreaptă, fără să se sprijine de spătar. Dacă ar fi făcut-o, umerii ei ar fi atins brațul lui și era și așa destul de aproape de acest australian plin de vitalitate. — Crezi că mătușa ta m-ar place și totuși crezi că nu sunt potrivită pentru slujba pe care mi-o oferă. Sunt puțin încurcată, Mr. Corraine. El râse din nou. — Șeful este cel care angajază și concediază. — Șeful? murmură ea. Dar… — Adam Corraine, vărul meu, care conduce întreaga fermă și alte două din jurul nostru. Once-Loneiy și Wandaday nu sunt așa de mari, dar luăm și vitele de la una sau alta dintre ele când sunt „grase” și gata de transportat la oraș în camioanele mari pe care le folosim acum, în loc să le mânăm tot drumul. Vitele sunt păscute luni întregi pe dealurile din jurul lui Raintree, unde pământul este foarte fertil și plin de iarbă și apoi le mânăm la Once-Lonely sau Wandaday. Denumirile erau fascinante, dar Joannei îi reținuse atenția numele vărului lui Vance Corraine. — Credeam… Gâtul aproape i se uscase și era bucuroasă să accepte băutura. — Credeai că eu conduc treburile la Raintree? Vance se uită la ea zeflemitor. Eu sunt mâna dreaptă a lui Adam. Ca să spun așa, împărțim conducerea fermelor, dar el e șeful. Am crescut împreună la Raintree, dar bunicul nostru, Kingsley Corraine, l-a format pe Adam ca să-i urmeze la conducere după moartea lui. Vezi, Joanna, tatăl meu a fost fiul risipitor care luându-și partea a cheltuit-o la oraș. Tatăl lui Adam a muncit zi și noapte pentru bătrân, apoi a venit războiul. A murit în Burma și bătrânul s-a întors către Adam și nu l-a slăbit nici o clipă, transmițându-i dorința de a face din Raintree și fermele ce depind de ea cele mai invidiate din Queensland. Când King, cum îl numeau toți pe bătrân, a murit, eu am devenit al doilea om la conducerea fermelor după Adam. King întotdeauna spunea că eu sunt farmecul și Adam brațul. Vance s-a uitat la băutura din mâna sa și un zâmbet mic i-a răsucit colțul gurii. — Cred că pot să spun că Adam îi seamănă bătrânului, că are mândria lui Raintree în oase.   Joanna a avut un sentiment contradictoriu față de omul pe care nu-l întâlnise și care avea puterea să o lase să stea la Raintree sau să o trimită înapoi în oraș și între oamenii unde cineva ca ea s-ar simți chiar și mai singură ca la țară. — Nu te-am speriat cu ceea ce ți-am spus despre vărul meu Adam, nu-i așa? Vance își ridică privirea încet. — Pare un dictator, dar eu sunt sigură de posibilitățile mele și vreau să le dovedesc. Nu-mi vei refuza această șansă, Mr. Corraine, nu-i așa? — Nu ți-aș refuza nimic, Miss Dowling. Iar numele ei suna ciudat. — Se scrie DOW, răspunse ea. — Bănuiesc că da. O privi direct în ochi și zâmbetul lui era fermecător. — Dacă accentul meu schimbă numele tău, atunci mai bine mi-ai da voie să-ți spun Joanna. Aici toți folosim numele mic. Este foarte mult pământ, o mulțime de vaci, dar nu foarte mulți oameni. Suntem prietenoși, spre deosebire de orășeni, deoarece suntem la mare depărtare unii de alții. Uneori îi știu numai după nume, deoarece singurul nostru contact este prin radio. Zâmbetul îi era zeflemitor. — Nu știi ce înseamnă singurătatea unui astfel de ținut ca Raintree. Nu știi că înseamnă să fii la mile depărtare de oraș, să consulți un doctor prin radio, să dorești să auzi sunetul vocii unei femei. — Pot învăța, spuse ea. Nu sunt o fată de oraș. I-am explicat mătușii tale în scrisoarea mea că îmi trebuie puțin timp să mă adaptez obiceiurilor unei ferme din Australia. Nu a avut nici o obiecție la asta în răspunsul ei și părea doritoare de o englezoaică care să o ajute la treburile casei. — Mătușa Charly este ea însăși englezoaică și a rămas cu nostalgia țării de baștină. Problema este – Vance se opri când chelnerul le umplea paharele – că dacă Adam nu ar fi fost plecat la Once-Lonely pentru instalarea noului acoperiș, s-ar fi opus să răspundă cererii tale de serviciu. — Și tu crezi că nu prea am șanse, îl întrerupse Joanna. Pentru că sunt prea tânără și străină, aș putea să stric rosturile și să-l supăr pe șef. Ai vorbit de singurătate, Mr. Corraine. Poate mătușa ta este singură și simte nevoia unei englezoaice care să-i amintească de țara ei. Cu siguranță că Adam Corraine permite oamenilor să fie uneori și vulnerabili? Vance Corraine zâmbi la izbucnirea ei. — Cu mult timp în urmă, King s-a supărat pe Adam și l-a plesnit cu biciul peste umeri. Adam a înhățat biciul și 1-a făcut bucăți și de atunci nimeni nu l-a mai văzut vreodată atât de furios și atât de puternic rănit. Nimeni nu s-a mai apropiat de Adam de atunci. El este brațul, care este puternic și lung și toți sunt ținuți la distanță. — Pare mai degrabă distant, murmură Joanna și se simți uimită de felul cum se crispase, aproape auzind șuierul biciului căzând pe umerii lui Adam Corraine. Îi apăru cu claritate în fața ochilor asprimea acestor oameni, diferența profundă dintre înfățișarea lor și viața lor în acele ferme mari din acest pământ sălbatic. — Poate că nu realizează că mătușa ta e singură, adăugă ea. — Ăsta este pericolul pentru femei aici, admise Vance. Dar mătușa Charly este destul de activă pentru vârsta ei și are o grădină formidabilă – Bonney este cea singură. — Bonney este persoana tânără menționată în anunțul mătușii tale? întrebă Joanna. — Bonney are aproape optsprezece ani, spuse Vance. Șeful i-a oferit un cămin când părinții ei au venit în timpul inundațiilor de acum patru ani. Bonney a fost la internat la Melbourne și Adam a adoptat-o într-un fel, fiind un prieten al tatălui ei. Am impresia că mătușa Charly a început să o găsească puțin cam obositoare. După cină au ieșit puțin în grădină, plimbându-se pe o alee străjuită de copaci înfloriți. — Ai zburat vreodată cu avionul în zori? întrebă Vance. — Nu. Inima Joannei începu să bată mai repede la acest gând. Văzu buzele lui Vance curbându-se într-un zâmbet și deodată păru uimită că-l cunoaște pe acest om atât de puțin. Era ceva în el care o făcuse să se simtă ca și cum l-ar fi cunoscut dintotdeauna. — Joanna, în noaptea asta vom zbura printre; stele și vei vedea Valea Raintree la ivirea zorilor, când dealurile cenușii devin aurii. Poate că sunt puțin rău să te las să privești valea Raintree pentru prima oară în felul ăsta, deoarece ești tipul de persoană care se va îndrăgosti de acest loc la prima vedere. — Rău, pentru că s-ar putea ca Adam Corraine să nu mă vrea la Raintree? — Ai spus că ești pregătită pentru o astfel de posibilitate, dar Adam, așa cum îl știu eu, este omul care alege ce-i place pentru Raintree și exclude fără ezitare ce nu-i place. Dintr-odată, Joanna deveni nesigură… dacă văzând Raintree o să-l îndrăgească, atunci ar fi mai bine să nu mai zboare cu Vance până acolo. El se mișcă și ea-i simți atingerea pe braț. O apucă de bărbie cu o mână și-i ridică fața spre el. — Nu te pierde cu firea, Joanna Dowling. Dacă vărul meu nu te va lăsa să stai la Raintree, atunci pur și simplu mă voi însura cu tine. Ea simți nota de umor din vocea sa, dar în același timp se îndepărtă de el cu un râs ușor. — Nu trebuie să faci astfel de propuneri așa de ușor, spuse ea fără emoție, într-o zi, o fata va mușca din momeala și te vei trezi cu o nevastă, fără să o dorești cu adevărat. — Joanna, nu acționezi niciodată din impuls? — Sunt prea cu picioarele pe pământ. — Tu? râse el. Joanna, tu ești periculos de romantică.   Lumina zilei se revărsa și o trezi pe Joanna din somnul în care căzuse. — Este cafea în termosul din spatele tău, zâmbi Vance la ea în timp ce ea se mișca și întoarse spre el o față adormită cu părul ciufulit. Toarnă două căni, în curând vom fi deasupra văii. — Am adormit, spuse ea somnoroasă. — Da, spuse el uitându-se în ochii ei, pe umărul meu. — Oh. Puțin încurcată, găsi termosul în sacul pe care el îl adusese la bord seara trecută împreună cu senvișuri cu carne pe care le mâncaseră în timpul zborului printre stele. Fusese o experiență unică și magică și Joanna simți inima bătându-i mai repede când realiză că zborul se apropia de sfârșit și în curând trebuiau să aterizeze la Raintree. Cafeaua fusese fierbinte și Joanna se trezi complet și începu să privească peisajul peste care zburau. A văzut pădurea tropicală care acoperea versantul muntelui, bogată, de un verde dens, unde râurile străluceau ca panglicile de argint, străjuite de mangrove negre și în care pluteau crocodili uriași. — Este jungla adevărată, spuse Vance, plină de liane, copaci biciuitori și lilieci mari. Copacii biciuitori sunt la fel de răi ca și numele și se ascund pe sub ferigi uriașe și nevinovate și plante târâtoare. Ce loc grozav pentru vânătoare! Râse când o văzu pe Joanna că-l privește cu ochii măriți. — Te-am prevenit că Raintree este un loc neîmblânzit. Suntem la sute de mile depărtare de orice loc civilizat și viața merge înainte, cu excepția câtorva înbunătățiri tehnice – totul este la fel ca atunci când primul Corraine venit din Anglia a traversat ținutul în căruță. Era împreună cu tânăra sa soție și primul lor fiu s-a născut în colibă. — Este o mândrie să fii puternic și încrezător în tine, nu-i așa Vance? — O am în sânge, Joanna. Nu putem trăi altfel. Când eu și Adam eram mici, mergeam la vânătoare cu King. Am învățat de mici cum se călărește noaptea, să mânăm vacile și să le cântăm vechi balade ca să le calmăm. Dormeam lângă focul de tabără. — Păreai la fel de obișnuit cu apa Golfului Șoimului. Privi profilul lui și-și aminti de corpul lui perfect, bronzat, stropit cu spuma argintie a valurilor. — M-ai văzut, exclamă el. — Da, te-am văzut făcând surfing. Ești cu mult mai sofisticat decât mi-am imaginat. — Oamenii sunt rar așa cum ni i-am închipuit. El zâmbi. O să-l apuce tremuratul pe șef când o să te vadă – uită-te jos, Joanna, zburăm peste cirezi. Ea scrută cu privirea prin geamul carlingii și acolo jos, departe, era o masă imensă de coloane maro care se mișcau spre vârful însorit și plin de iarbă al dealului, atât de multe că rămăsese fără respirație. Printre ele erau călăreți care văzuți de sus aveau mărimea unor jucării. — Niciodată nu am văzut așa ceva, suspină ea. Este înfricoșător să călărești în masa aceasta mișcătoare de vaci? — Te obișnuiești cu asta, chicoti el. Mânarea vacilor este cea mai grea slujbă când este cald și secetă și turma este în mișcare și s-ar putea ca următoarea adăpătoare să fie secată. Lucrurile au devenit mai ușoare, de când Adam a hotărât să le expedieze de la o fermă la alta în camioane mari. — Oamenii încep munca foarte devreme, remarcă Joanna, deoarece soarele nu se ridicase cu mult peste vârful muntelui. — Și se duc la culcare târziu, după ce se întunecă, deoarece la prânz, când soarele este sus, se odihnesc. Acum zburăm chiar peste vale, Joanna. Vezi stâncile acelea gri și cheile – este un pod peste ele care te duce direct la casă, iar în spatele casei, ca o grădină mare și sălbatică, se întinde pădurea copacilor de ploaie. Valea, pădurea și tot pământul din împrejurimi aparțin familiei Corraine. Asta este lumea noastră. Nimeni nu poate pătrunde în ea, decât dacă-i permitem noi. — La fel ca familia Dowling spuse ea cu uimire, gândindu-se la fată, la Bonney care se simțea singură aici. Cum putea să se simtă singură când trăia în mijlocul acestei frumuseți sălbatice? Orașul și luminile lui? Magazinele, restaurantele și distracțiile atât de iubite și de sora Joannei? — Am ajuns. Vance opri motorul și ridică sprâncenele când o văzu pe Joanna netezindu-și părul și având din nou privirea calmă. — Știi, îmi placi mai mult cu părul ciufulit, spuse el tărăgănat. — Vărului tău trebuie să-i fac impresie bună. Ei bine, sunt gata. Își netezi părul, puse rujul și peria în poșetă și îi zâmbi lui Vance înainte de a-și pleca ochii în fața privirii lui intense. Purta o jachetă de pânză groasă pe care i-o dăduse Vance în timpul zborului, care era mult prea mare pentru ea, așa că arăta oarecum neajutorată în ea. Soarele lumina carlinga făcând părul și pielea ei să pară foarte albe. Ea era atât de emoționată încât Vance se aplecă spre ea ca și cum l-ar fi atras un magnet. — Nu este treaba lui Adam, dacă eu vreau să fraternizez cu fata din casă, spuse el cu răutate. — Nu am fost angajată, încă. Se îndepărtă de el, speriată, deoarece carlinga era mică și el atât de lat în umeri și ochii îi erau albaștri ca adâncul mării. — Nu ar fi mai bine dacă am coborî? întreba ea nervoasă. — Ești așa de nerăbdătoare să te întâlnești cu Adam? — Este bine ca doctoria amară să fie luată dint-o înghițitură, obișnuia să. spună bunica mea. — Doctoria în cazul ăsta s-ar putea să nu aibă un efect benefic. El strânse fularul de lână în jurul gâtului ei. — Îți amintești ce ți-am spus seara trecută, dacă Adam vrea să te trimită înapoi? El veni și mai aproape. — Asta ar fi o prostie, îl înfruntă ea, ținându-l la distanță cu o mână pe umărul lui. — Vai, o fată cu idealuri. Zâmbetul lui era răutăcios și atrăgător în același timp. Ne pregătim singuri iadul, nu? Altcineva se îngrijește să ne facă raiul? — Este vorba de dragoste, nu-i așa? spuse ea simplu. — Sună grozav, dacă ar fi să o găsești. El deschise carlinga și deodată căldura soarelui și atmosfera de la Raintree o înconjurară pe Joanna în timp ce coborâră din avion. Oamenii care veniseră să descarce lăzile de provizii și piese de mașină se holbară la ea, o siluetă subțire într-o jachetă de pânză groasă peste o rochie ușoară. Nu era nici o îndoială în ochii care o priveau că de mulți ani nu mai fusese văzut așa ceva la Raintree. Părul ei blond, privirea rezervată, extrem de englezească și ochii ei mari, întrebători și totuși timizi uimeau. Oamenii se uitau uluiți și când tăcerea a fost spartă de zgomotul puternic de copite, capetele s-au întors să privească la călărețul care se apropia cu repeziciune. Joanna clipi când lumina puternică a soarelui o orbi și apoi auzi pe cineva spunând: — Este șeful, mai bine am începe să descărcăm avionul. Vance stătea cu un deget băgat în cingătoare, în timp ce calul castaniu galopând ca la curse se apropie și opri la mică distanță de avion, fată și grămada de oameni. Călărețul rămăsese călare, sprijinindu-și brațul de șa. — Bună, Vance spuse el și în tot acest timp o privea pe Joanna cu niște ochi atenți și scormonitori ce păreau că aruncă fulgere. El purta o pălărie pe ochi, o cămașă în carouri și pantaloni de bumbac. Apoi, cu ușurință surprinzătoare, sări din șa și ținând frâul agățat de brațul stâng își împinse pălăria în sus astfel că soarele lumină trăsăturile feței lui bronzate. Era foarte înalt și aspru ca o piele netăbăcită. — Ți-a trebuit ceva timp ca să te întorci la Raintree. I-a aruncat o privire vărului său și Joanna a fost uimită de asemănarea dintre ei. Vance ridică din umeri. — Adam, ea este Joanna Dowling, spuse el. Fata care a venit ca ajutor în casă. Joanna stătea foarte dreaptă, cu nervii întinși la maxim, încercând să nu o arate. Asta era un bărbat care nu ar fi avut răbdare cu slăbiciunile femeiești: nici nu-i păsa că o speria de moarte. — Bănuiesc că această tânără te-a reținut la Golful Șoimului, îi spuse el lui Vance, așa că ai uitat că aveam nevoie de dinam pentru sonda de la Once-Lonely. — Nu am uitat și Joanna a venit cu autobuzul tocmai ieri. A trebuit să aștept livrarea dinamului… Adam Corraine ridică din sprâncene. — Ei bine, Miss Darling, puteai să te scutești de o călătorie așa de lungă. Eu nu angajez tinere neajutorate aici la Raintree, neavând importantă cât de mult dorește vărul meu acest lucru… — Nu sunt neajutorată, îi tăie ea vorba, găsindu-și vocea și având în mod absolut confirmarea că era arogant și odios. Nu sunt neputincioasă și numele meu este DOWLING. — Oh, iartă-mă. El zâmbi fără grabă arătându-și dinții puternici și albi. Despre nume, vreau să zic. A sunat ca și cum vărul meu te-ar fi mumit „dragă”. Ea îl găsi antipatic și degetele ei se încleștară pe cureaua poșetei care-i atârna pe umăr. — Așa cum i-am explicat și vărului dumneavoastră, Mr. Corraine, am crescut și am muncit într-o fermă de când eram copil și ar fi cel puțin cinstit să-mi acordați o perioadă de încercare înainte de a mă judeca. Așa cum stau lucrurile, știu pe unde se mulge vaca și pot să mă descurc bine la bucătărie. — Am o mulțime de oameni care trebuie hrăniți de mai multe ori pe zi, Mrs. Dowling și nu pot vedea cum îți strici mâinile acelea albe curățind legume sau jumulind găini sau frământând aluatul pentru pâine. Nu putem chema brutarul în fiecare zi în pustietatea asta, și adesea trebuie fripte pentru masa de dimineață câte două duzini de ouă cu carne pentru lucrătorii mei care sunt burlaci. Desigur, cei care sunt însurați mănâncă la ei acasă. Și asta este slujba. Să ajuți la bucătărie și în casă și probabil să călărești câte o oră în fiecare zi cu pupila mea și să joci tenis cu ea. Părea, după strălucirea din ochii lui gri-albăstrui, că găsește o imensă satisfacție în însușirea îndatoririlor slujbei ei. Joanna a simțit un început de ură pentru acest dictator care probabil condusese lucrurile așa cum dorise el, după ce Kingsley Corraine murise și-l lăsase conducător la Raintree și fermele înconjurătoare. Ea voia să-i spună să-și păstreze slujba și totuși, pe de altă parte, voia să-i dovedească că se poate descurca. Și-a ridicat bărbia și a întâlnit ochii lui care o priveau provocator dar cinstit. — Ești un jucător, Mr. Corraine? întrebă ea. — Sunt australian, răspunse el tărăgănat. — Atunci pariază cu mine, îl provocă ea. Și dacă poți, lasă-mă să-ți dovedesc că ai greșit – măcar o dată. — Tânără domnișoară! Gura lui se strânsese periculos pentru o clipă și apoi el râse batjocoritor. — Ai ceva sânge rece, nu-i așa, care să rivalizeze cu înfățișarea ta. Ce fel de fermă a fost aceea unde ai crescut – curte de găini, câteva vaci, ceva varză și fructe? — Da. Ea simți străbătând o notă de amuzament din vocea lui, dar amintindu-și de oceanul de vite peste care trecuse zburând cu avionul, ea presupuse că vreo câteva vaci și o curte de găini părea amuzant. — O.K. Un rictus sardonic strâmbă gura lui Adam Corraine. — Poți să stai pentru două săptămâni, dar dacă nu ești potrivită și nu poți să te adaptezi, atunci Vance te va duce înapoi la Golful Șoimului. Sincer, Miss Dowling, aș prefera o fată de la noi din ținut. Băieții se vor învârti pe aici, deoarece tu ești ceva nou și nu vreau necazuri sau bătăi între ei pentru o femeie. — Te asigur că… — Nu mă asigura de nimic, i-a tăiat-o el, cu o voce dură. În treizeci și trei de ani am învățat că dacă o lași moale cu ceva, atunci dai de necaz într-un fel sau altul. Bunul simț îmi spune să te trimit înapoi în Golful Șoimului, dar scrisoarea mătușii mele te-a făcut să te gândești că ești potrivită pentru slujbă și atunci este cinstit să-ți dau posibilitatea să încerci. — Nu vreau să te supăr, Mr. Corraine, spuse ea cu răceală. Vance, care evident încerca să fie serios, pufni în râs, ceea ce a făcut pe oameni să se uite la șef și la fată și apoi unul la altul. Treaba nu se va opri aici, un catalizator sosise la Raintree sub forma unei englezoaice subțiri și blonde. Vance o conduse spre casă cu jeepul, prin căldura dulce a soarelui care acum se ridicase pe cer. Ea se simțea încă zdruncinată după prima ei întâlnire cu șeful și sta tăcută lângă Vance, uitându-se la arborii de cauciuc care umbreau drumul deluros spre casă, zborul păsărilor cu aripi în culori strălucitoare. — Colibri – murmură el. — Ea se trezi din visare și se uită la el. — Oh, te referi la păsări? — Da, cele zgomotoase sunt papagali. Privirea Joannei străbătu valea adâncă și bogată pe care o străbăteau, plină de verdeață și păsări și de scânteierea strălucitoare a râurilor. Știa că ar fi putut fi fericită aici – numai dacă Adam Corraine ar avea destulă răbdare să o lase să se obișnuiască cu toate. El a fost nepotul favorit al omului care a fost regele neîncoronat al întregului teritoriu. Favorit deoarece era mai rezistent, mai ambițios, mai potrivit să aibă grijă de oamenii de pe proprietate. Se uită la Vance și simți din nou copleșind-o preferința pentru el. S-ar putea să semene fizic cu vărul său, dar el era de departe cel mai plăcut dintre cei doi. Pe când se apropiau de porți, un băiețel aborigen trase un zăvor și le deschise larg. Se holbă la Joanna, își trase pantalonii și se cocoță înapoi pe bară. — Ar trebui să fii la școală, îi strigă Vance în timp ce treceau poarta. Adoniah o să-ți rupă urechile. Băiețelul ridică din umeri. — Nu trebuie să știu să fac adunări ca să fiu văcar, răspunse el. — Nu fi așa sigur, Un zâmbet răsuci colțul gurii lui Vance. Hai vino, urcă pe scară și te las la școală. Băiețelul se uită din nou la Joanna și când ea-i zâmbi el veni în fugă și sări pe scara din partea ei. Ea află că cei mai buni văcari ai lui Adam Corraine erau aborigenii care locuiau la fermă cu familiile lor și aveau propriile locuințe, răspândite printre mangotieri. Clădirea școlii, din lemn, era împrejmuită cu un gard din țăruși și un clopot de bronz atârna la poartă. — Adoniah Smitle este un alt personaj celebru, zâmbi Vance. El nu conduce numai școala, dar potcovește și caii, cântă la vioară și crește și trandafiri. Trandafiri, Joanna, în această parte a lumii – de un roșu aprins. — Încep să cred că acest loc este cu adevărat Sbangri-la. Joanna se uită la căsuțele răspândite printre copacii umbroși, la peluzele îngrijite, la scaunele și masa de trestie unde jucării de copil zăceau în soare, la rufele albe proaspăt spălate întinse la uscat. Gâște domestice se plimbau țanțoșe prin iarba grasă și o femeie subțire și bronzată le făcu cu mâna în timp ce treceau pe lângă ea. — Asta este Lenita, soția de origine italiană a unuia dintre văcarii noștri. Nu de mult ea a născut un băiețel și Boye este foarte mândru de fiul său. — Un pictor ar face avere dacă ar picta peisajul de aici, exclamă ea. Vance chicoti. — Mătușa Charly este un pictor amator inspirat. Două dintre picturile ei sunt atârnate pe pereții din casa mea. — Nu stai împreună cu restul familiei? se minună Joanna de deosebirea dintre el și vărul său. — Prefer o căsuță de burlac, spuse el. Va trebui să mă vizitezi, Joanna. Te vei simți foarte bine. Ea-l auzi și-i zâmbi absentă, deoarece toată atenția ei era îndreptată spre casa pe care tocmai o zărise, casă construită de King Corraine cu mult timp în urmă, încoronând vârful plat al dealului. Era odihnitoare și, ca orice casă bună, avea pereții acoperiți cu un nor de bugainvillaea mov. Fațada era ornată cu balustrade grațioase de fier forjat în stil victorian și de stâlpi subțiri care susțineau o verandă mare și umbroasă care înconjura casa și cu scări acoperite care coborau spre grădină și curte. Avea un aer maiestuos așa cum era construită pe vârful dealului, având vedere spre vale. Era o reședință făcută din lemn de cedru, fier și pietre de culoare aurie, cu geamurile camerelor de la etaj deschizându-se deasupra verandei largi și acoperite. Plantele agățătoare pline de flori se încolăceau pe stâlpii verandei și acopereau ca niște perdele moi zidul de piatră, iar de-a lungul verandei erau răspândite scaune mari de trestie și măsuțe mici. Ea-l urmă pe Vance, urcară scările și traversară veranda până la ușile duble ale casei. Căldura de afară fu înlocuită de răcoarea pe care o răspândea un ventilator în holul lung și spațios. Era o cameră odihnitoare, cu un tablou reprezentând o barcă sidefie cu pânza întinsă larg în vânt, spre cer. Vance s-a aplecat și luând clopoțelul de pe masă a sunat. — Mătușa Charly este probabil în bucătărie, unde ajută la prepararea mesei. Bucătăria este în spatele casei, dar va auzi clopoțelul. S-ar putea să-i ia câteva minute ca să vină aici, adăugă Vance. Și-a rupt piciorul și este încă în ghips – auzi sunetul bastonului ei? Era liniște în casă și încă o dată inima Joannei bătu neliniștită gândindu-se dacă va fi găsită acceptabilă de noul membru a familiei Corraine. Persoana cu bastonul se opri puțin în fața ușii și apoi împinse ușa și Charlotte Corraine apăru în ușă. Se uită la Joanna cu ochii pătrunzători ai familiei Corraine. Privi pielea albă și ochii mari ai fetei, care nu văzuseră decât soarele blând al Angliei și încuviință bătrânește din cap. — Da, ești englezoaică până în măduva oaselor, nu-i așa? Charlotte zâmbi și o urmă de frumusețe apăru pe fața ei. Ea o invită pe Joanna să ia loc. — Călătoria a fost lungă, Miss Dow-ling, dar plăcută, sper. Bănuiesc că o ceașcă de ceai ți-ar prinde bine? Vance, vrei să te duci la bucătărie să faci un ceai? Vance zâmbi și o salută galant pe mătușa lui. — La ordinul tău, Ducesă. El ieși din cameră lăsând-o pe Joanna singură cu mătușa lui, care se lungi în scaun sprijinindu-și piciorul în ghips pe un scăunel. — Păreai neliniștită când am intrat în cameră. — Mi-era teamă că nu o să mă placi, Mrs. Corraine. — Oh, și de ce nu? — Nepotul tău, Adam, Crede că nu o să fac față muncii aspre de aici. — Ah, Adam! Charlotte Corraine se uită zeflemitor. Ce ți-a spus de fapt? Joanna rezumă întâlnirea cu Adam și deși încerca să vorbească cât mai calm posibil, nu putu să-și stăpânească indignarea din voce — Bănuiesc că el crede că am venit aici pentru vacanță. — Oamenii aspri, care trăiesc în aer liber, au adesea impresia că dacă femeia nu este negresă, este potrivita pentru trândăvie nu pentru muncă. Charlotte vorbi sec. Am nevoie de cineva de nădejde să mă ajute la Raintree, în special de când cu accidentul ăsta nenorocit și am simțit că tu ești persoana potrivita, din scrisoarea ta. Îmi place de asemenea spiritul de aventură care te-a dus în Australia. Nu, copilă, Charlotte clătină din cap la Joanna, să nu-mi spui că ai venit până aici numai de dragul surorii tale. Ai venit sperând că vei găsi o viață nouă, așa cum am făcut și eu cu mulți ani în urmă. Deși Adam și Vance mă numesc mătușa lor, eu eram numai vara lui Kingsley Corraine și prin el am început să-i scriu celui mai bun prieten al lui de aici din Queensland. Am primit o cerere în căsătorie prin poștă și deși s-ar putea să nu găsești asta romantic, m-am îndrăgostit de Logan. El a fost omorât de niște vite cuprinse de panică, chiar în ziua când am ajuns la Wandaday, unde el era administratorul lui Kingsley. Am rămas aici și apoi, după mortea soției lui King, am început să am grijă de casă. Liniștea din cameră contrastă pentru un moment cu gălăgia papagalilor din copacii din curte. Apoi Charlotte chicoti scurt. — Nu am vorbit despre asta de ani. Presupun și pentru că nu avea cine să mă asculte cu adevărat. Băieții erau cu treaba lor și Bonney ar fi râs de amintirile mele de bătrână. — Am înțeles de la Mr. Corraine că o să trebuiască să țin companie pupilei lui. — Da, ei bine, Adam este de părere că simte nevoia unei companii feminine. Charlotte încruntă puțin din sprâncene. Bonney este schimbătoare. Încă nu știe ce vrea și într-o zi vorbește o grămadă de prostii despre dorința de a deveni dansatoare și a doua zi infirmieră. Infirmieră pe dracu! Aproape că a leșinat când am – căzut și mi-am rupt piciorul. Adam a dat un anunț în care spunea că se caută o tânără zdravănă, trăită la țară, la mile depărtare de oraș. Că nu exista televizor, discotecă sau cinema. Charlotte zâmbi în felul ei zeflemitor la Joanna. Cât timp a apreciat Adam că vei rezista la toate aceste inconveniente? — Mi-a dat două săptămâni. În acest timp, Mrs. Corraine, trebuie să dovedesc că sunt utilă aici. Dacă nu reușesc, atunci mă face pachet și mă expediază înapoi la Golful Șoimului. Nu face promisiuni în van, nu-i așa? — Niciodată, nici când era mic. Dar Vance are destul farmec pentru amândoi – așa cum sunt sigură că ai descoperit singură, Joanna. — A fost foarte drăguț cu mine la Golful Șoimului și am făcut un zbor foarte interesant. Am văzut câteva stele! Joanna zâmbi. — Cine altcineva decât unul cu farmec înnăscut ar oferi unei fete o călătorie printre stele? Charlotte râse. Nu cred ca Adam s-ar fi gândit să ofere ceva așa de romantic unei fete. — Sunt sigură de asta! Joanna își mușcă buzele. El ar putea cel mult să-i ceară să se plimbe printre copacii biciuitori. — Dar, draga mea, printre copacii biciuitori cresc câteodată orhidee. Joanna se uită cu ochii mari la Miss Corraine și a fost o ușurare când ușa se deschise și Vance intră aducând tava cu serviciul de ceai. Charlotte Corraine sta și se uita la ei cum mănâncă. Era o privire plină de viață. — Vezi, Vance zâmbi la Joanna, nu ai de ce să fii înfricoșată de mătușa Charly. Are o inimă de aur pur. — Vance, murmură mătușa lui, chiar crezi jumătate din minciunile pe care le spui? El zâmbi la Charlotte peste masă. — Ți-am adus de la Golf un homar viu și parfum pentru puștoaică, ceea ce a îndepărtat expresia morocănoasă de pe fața ei pentru o jumătate de oră, cel puțin. — Încă nu știe ce vrea, Vance. Este la vârsta când nu este nici copil, dar nici femeie. — Face atâtea mofturi câteodată, că i-aș arăta eu dacă as fi Adam. Vance vorbi cu o neașteptata duritate în voce. Mă uimește, mătușă Charly. Cu această Bonney este răbdător și se poartă de parcă ea ar fi un ou moale. Crezi că suferă de complexul tatălui față de ea? — A fost bun prieten cu Ryans și a fost un șoc teribil pentru Bonney să-și piardă ambii părinți odată… Apoi Charlotte se opri și, sprijinindu-se de scaun, se sculă în picioare. — Mai bine mă duc să văd ce este pe la bucătărie și apoi o să-ți arăt camera ta, Joanna. — Sunteți foarte bună, Mrs. Corraine. Joanna vorbi sincer pentru că-i plăcuse foarte mulț de această femeie care toată viața ei avusese grijă de copiii altora. — Trebuie să-mi spui mătușa Charly, ca toată lumea, îi spuse Joannei. Aici la Raintree suntem o mare familie.

Sotul disparut de Valerie Parv CAPITOLUL I Richard Bligh se uita cu o privire afectuoasă la blonda de lângă el. Era încântat de părul ei de culoarea mierii, de ochii negri și de tenul ei alb, aproape… — Când te gândești că în curând, în loc să ne prefacem, vom trăi cu adevărat… Nikki Westbrook îi surâse cu căldură logodnicului. — Richard, nu este vorba de a ne preface! Este o repetiție a ceremoniei care va avea loc în ziua căsătoriei noastre. — Oh, nu mă neliniștesc în privința noastră! Cred că vom putea… Ea se lăsă prinsă în jocul lui Richard. care îi făcu malițios cu ochiul și luă o mutră speriată. — Te referi la ceremonia nupțială? — Bineînțeles, doamnă Bligh, la ce dracului credeai că mă gândesc? Doamna Bligh… Ce straniu sunau aceste cuvinte. Trebuia să se obișnuiască cu acest nume, deoarece îndată ce va fi pronunțat divorțul, ea se va mărita cu Richard. Scoase un suspin ușor… Doamna Richard Bligh… Ciudat, într-adevăr, dar mult mai derutant era să audă numele pe care-l purta: doamna Matt Holborn, pe care nu-l va mai purta multă vreme. Trebuia să facă un efort vizibil pentru a-și concentra gândurile asupra evenimentelor din prezent. Pastorul începuse să le explice ce cuvinte vor trebui să pronunțe în timpul ceremoniei care se va desfășura în curând. — Atunci voi întreba dacă cineva din martorii care vor asista la cununie cunoaște vreun motiv care să împiedice unirea voastră și voi face o pauză. Deși nu mă aștept, bineînțeles, să fie cineva care să răspundă la această întrebare… — Desigur, spuse Nikki, fără convingere. Ea avea cu siguranță un motiv, dar pastorul nu-l cunoștea. Foarte puțini oameni cunoșteau căsătoria ei anterioară și împrejurările ciudate care duseseră la eșecul ei. Într-o bună zi, va trebui să-i mărturisească totul lui Richard, dar pentru moment nu considera că este cazul să-i dezvăluie acest amănunt trist din viața ei. Trecuseră mai mult de șase ani de când Matt o părăsise, dispărând fără urmă. Ar fi trebuit să anunțe la poliție dispariția fostului soț, dar renunțase la aceasta deoarece ar fi trebuit să-i vadă portretul robot publicat în toate ziarele din țară. Acest lucru i-ar fi cauzat o frământare inutilă, așa că se hotărâse pentru un divorț, ceea ce i se părea mai puțin dureros… — Draga mea, unde te gândești? Vocea lui Richard o făcu să tresară, revenindu-și din visare. Își adună gândurile și zise scuzându-se: — Într-o asemenea împrejurare nu mă pot opri să nu visez… — Ai rămas aceeași romantică de când te știu! — Aceasta din cauză că tu ești prea realist și trebuia să fie cineva mai visător! replică ea. Căsătoria trebuia să aibă loc în grădina casei pe care Nikki o moștenise și invitații se adunaseră pe terasa care se afla în spatele clădirii din Brookfield. Era o dimineață minunată de primăvară și florile parfumate atrăgeau păsărelele care ciripeau vesele, oferind invitaților un spectacol de neuitat. Cu toate acestea, vacarmul care se auzea din depărtare tulbura armonia cântecului lor. Zgomotul se auzea de la aleea care înconjura casa. Nikki se uită îngrijorată la Richard. — Ce se întâmplă? — Ușa este închisă, răspunse el, dând din umeri. Nu pot fi turiști; ei ar fi văzut panoul indicator. Mă duc să văd despre ce este vorba. — Fii prudent, Richard, interveni mătușa lui Nikki, mulți derbedei dau târcoale pe aici în această perioadă a anului. — Nu te îngrijora, mătușă Benny, o liniști nepoata sa. Sunt poate niște turiști care întreabă pe unde să o ia pentru a ajunge la șosea. — Pot fi niște răufăcători evadați din închisoare, care ne vor lua ostateci, spuse un glas înspăimântat. — Din partea ta, Joy, nu mă surprinde o asemenea idee macabră, exclamă Nikki, surâzându-i verișoarei sale. Fetița, în vârstă de doisprezece ani, încântată de a fi domnișoară de onoare, dădea curs entuziasmului său debordant și plin de imaginație. Era unica fată a mătușii Benny și a soțului acesteia, Andrew Blair. Nikki nu avea alte rude și unchiul Andrew va avea plăcută obligație de a o conduce la altar. Ea era profund recunoscătoare rudelor sale că vor participa la ceremonia nupțială, mai ales că mătușa nu-l vedea cu ochi buni pe Richard. — Este un arivist, declarase ea după prima lor întâlnire. De atunci părerea ei nu se schimbase. — Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe Richard, văzând că se întoarce cu un aer întunecat. Fără să-i dea nici o atenție, tânărul se adresă logodnicei sale: — Nikki, e cineva care te caută. Te așteaptă în salon. A provocat tot scandalul din pauză că a încercat să intre pe ușa laterală, care era din fericire închisă. — Dar… cine e? Richard nu-i răspunse și se îndreptă cu pași mari și nervoși spre faleză. Nikki rămase înmărmurită, uitându-se la el fără să poată înțelege care era cauza gestului lui nepoliticos. — Să mergem să vedem cine este acest musafir, îi sugeră Benny cu înțelepciune, luând-o de braț pe nepoata sa. Clădirea impunătoare, construită în secolul XIX, era prea vastă pentru a adăposti două persoane. Era un adevărat palat construit din pietre mari, având un turn enorm care domina plaja din golful Brisbane. În interior nu a fost neglijat nici un amănunt pentru a arăta opulența și prestigiul îmbogățiților din perioada colonială: un hol imens din care se ridica o maiestuoasă scară dublă, tavanul cu lambriuri, o sală de biliard, o bibliotecă și un salon de primire. Grădinile care înconjurau casa se întindeau pe o suprafață mare: aleile cu flori colorate se întindeau pe terase și erau mărginite de boschete cu arbuști din cele mai rare specii. Puțin mai departe, se afla o galerie unde Nikki adăpostise obiecte de artă adunate de-a lungul generațiilor, de stăpânii domeniilor. Multe expoziții de artă fuseseră organizate în această clădire înconjurată de verdeață. Nikki trecu pe lângă clădire fără să se uite la statuetele de bronz și la tablourile care înfățișau scene de vânătoare sau portrete rafinate. Ea se grăbea să vadă cine este necunoscutul misterios care îl nedumerise pe Richard și își simțea inima înghețată. Oglinzile aurite îi reflectau chipul îngrijorat în timp ce ea deschise cu putere ușa salonului. Ea avu un șoc care o împietri. Nikki află deîndată care este motivul spaimei sale când recunoscu silueta înaltă a musafirului care se plimba nervos prin fața căminului uriaș. — Matt? Oh, Doamne, este imposibil! Tu aici? Picioarele i se înmuiară și se lăsă să cadă într-un fotoliu fără să-și desprindă privirea de la bărbatul pe care-l văzuse ultima dată în urmă cu șase ani, în seara nunții lor… Nu se schimbase prea mult, dar trăsăturile feței lui erau mai reliefate. Slăbise, ceea ce îi punea în evidență și mai puternic decât odinioară, mușchii impresionanți, umerii lați și gâtul vânjos. Își păstrase însă aceeași privire pătrunzătoare și pielea bronzată contrasta plăcut cu părul său blond, decolorat de soare. — Da, Nikki, sunt eu, în carne și oase. Rămasă în spatele ei, Benny era mută de uimire ca și nepoata sa, și se sprijinea de speteaza fotoliului ca să nu cadă. — Știu că nu te așteptai să mai apar vreodată, continuă Matt pe un ton calm, și sunt mâhnit că mi-am permis să vin fără să fiu anunțat. Dar când am auzit că ești pe punctul să te căsătorești din nou… — Să mă căsătoresc din nou? nu crezi că este un cuvânt cam nepotrivit? îi tăie vorba Nikki. — Nu sunt vinovat de lucrul acesta și nu cred că este acum momentul potrivit să abordăm acest subiect. — Ai perfectă dreptate! trebuia să discutăm acum șase ani, când ai fugit ca un laș, lăsându-mă singură în noaptea nunții mele. Din cauza șocului produs de apariția pe neașteptate a lui Matt, ea nu putu să-și stăpânească furia și indignarea și numai intervenția mătușii sale o opri pentru moment de a-i mai face reproșuri cu violență. — Despre ce este vorba? șopti Benny, complet dezorientată. Aș vrea să știu și eu… — Scuză-mă, mătușă Benny, este adevărat că nu l-ai cunoscut pe Matt, deoarece nu erai în Australia atunci când a avut loc… căsătoria noastră completă musafirul. Benny făcu ochii mari de uimire. — Este… soțul tău? Nikki murmură un „da” sugrumat. — Înțeleg… totuși lucrurile nu mi se par prea clare. Ești pe punctul să te căsătorești cu Richard și văd că ești deja căsătorită. — E o istorie lungă, mătușă. — Ei bine, te ascult. Cu cât începi mai repede, cu atât va fi mai bine, spuse Benny cu un aer hotărât, așezându-se la rândul ei într-un fotoliu confortabil. — Doamnă, vă rog să nu o acuzați pe Nikki. După toate aparențele, ea era convinsă că am murit și de aceea a crezut că are libertatea să se căsătorească cu un alt bărbat. „Vorbește de parcă prezența lui aici ar putea să mă oprească”, își spuse Nikki. — Nepoata dumneavoastră și cu mine am avut o… ceartă chiar în seara nunții, continuă Matt. Am preferat să-i las timp de gândire; din păcate, împrejurările m-au făcut să lipsesc mai mult timp decât ar fi fost necesar… — Da, șase ani! țipă Nikki. Fără o scrisoare, fără un telefon! — Nu am putut să te contactez și nici nu am putut să mă întorc la tine, altfel aș fi făcut-o. Îți jur acest lucru! protestă Matt, strâmbându-se cu mâhnire aducându-șj aminte de cele ce îndurase în acești ani. Iartă-mi lipsa de delicatețe, dar nu am putut să-mi recapăt obișnuințele rafinate ale societății civilizate… Am alergat aici pentru a te împiedica să devii bigamă! Mătușa Benny tresări, dar Nikki îl înfruntă cu aceeași siguranță de sine. — Liniștește-te, nu am comis încă acest delict. Am introdus procedura de divorț care se va pronunța în curând. — Fără consimțământul meu? și fără să mă fi anunțat? — Există o dispensă în cazurile acestea. Tribunalul acordă acest act după un anumit termen, atunci când au fost epuizate toate căile pentru a regăsi pe unul din soți. Acest lucru s-a întâmplat cu noi. Te-am căutat pretutindeni, luni de zile, fără nici un rezultat. — Chiar așa? Totuși, după cele ce mi-ai spus în seara aceea, am crezut că preferi să mă trimiți la dracu'! Chiar acolo am și fost: în infern… Vom avea timp să discutăm despre asta mai târziu, acum trebuie să rezolvăm o problemă urgentă: proiectul tău de-a te căsători cu acest individ… Richard? aproape că uitase de el. — Ce i-ai spus? — Adevărul, că tu ești soția mea. Nikki tremura de indignare. — Acum îmi dau seama de ce a vorbit atât de puțin. Cum de-ai îndrăznit să faci un asemenea lucru? — Să nu-mi spui că el nu știa nimic despre trecutul tău! — Nimeni nu a știut acest lucru în afară de părinți! Închipuiește-ți că am fost destul de umilită de modul în care m-ai părăsit pentru a nu îndrăzni să spun tuturor ce mi s-a întâmplat! Matt se uita întrebător prin cameră. — Unde sunt părinții tăi? Nikki își plecă privirile spre pantofii ei pe care începuse să-i miște în picioare. — Tata a murit la doi ani după plecarea ta! Pe chipul lui se zugrăvi o tristețe sinceră. — I-a cedat cumva inima? Ea dădu din cap aprobator. — Îmi pare rău, Nikki, știu cât de mult țineai la el. Cum a suportat mama ta această pierdere? — Ea nu a rezistat, a murit la câteva luni. Matt o mângâie ușor pe obraz. — Înseamnă că ai rămas singură… — Nicidecum, spuse răspicat Benny. Noi suntem aici: Andrew și cu mine și verișoara ei Joy. Însă acum îl are și pe Richard… Nikki surâse cu tristețe. Era mișcată de spiritul de familie al mătușii sale care îî lua apărarea lui Richard, ca viitor nepot, deși nu ținea la el. Ea nu luase în considerare faptul că Matt făcea parte în mod oficial din familia ei. — Bineînțeles, doamnă, o aprobă Matt înclinându-se cu multă curtoazie. Departe de mine gândul să nu apreciez rolul pe care l-ați jucat în viața soției mele. De altfel, vă sunt foarte recunoscător pentru faptul că ați avut grijă de ea în timpul cât am fost atât de departe. — Acest lucru nu explică de ce ați fost atât de „departe”. Tonul puțin politicos al mătușii Benny arăta clar că nu avea de gând să se lase înduioșată de acest intrus. — Cred că este inutil să vă explic în detaliu ce mi s-a întâmplat. Când veți ști prin ce am trecut, veți avea mai multă înțelegere față de soarta mea. Deși cuvintele îi fuseseră adresate mătușii, privirile lui au fost îndreptate asupra lui Nikki, căutând un sprijin. Aceasta simți un fior pe șira spinării, amintindu-și de senzațiile pe care i le trezise Matt în urmă cu șase ani… Ea își dădu seama pe neașteptate că Richard nu-i provocase niciodată o asemenea emoție. Se ridică și o luă pe mătușa sa de braț. — Matt are dreptate, avem multe lucruri să ne spunem între noi. Te rog să mă scuzi față de invitați! Vom continua repetiția ceremoniei altă dată… — Dacă ții cu tot dinadinsul să scapi de mine, cel puțin aș vrea să faci acest lucru fără prefăcătorie, protestă Benny. — Te rog, mătușică, știi că nu este vorba de așa ceva. — Din contră, sunt convinsă de acest lucru, dar nu te frământa din cauza mea. Mă duc să veghez ca nimeni să nu vă deranjeze până în momentul când veți clarifica situația. Totuși, nu prea știu cum să procedez cu Richard… — Ei bine, spune-i… nu, mai bine mă duc eu. Matt, scuză-mă un moment. Ea alergă spre grădină gândindu-se că, după șase ani de absență, Matt nu putea să se supere pentru câteva minute! Richard era așezat pe o bancă din fier forjat, la marginea falezei, privind marea. Rămase nemișcat când ea se apropie, murmurând câteva cuvinte printre dinți. — Sper că l-ai expediat pe musafirul inoportun! îmi datorezi niște scuze. — Nu, în sfârșit, da, adică… te rog să mă scuzi dar nu l-am alungat pe Matt. Trebuie mai întâi să vorbesc cu el despre… Oh, Richard, nu am vrut să se afle acest lucru atât de brutal… Eu… — Și cum voiai să-l aflu? Crezi că îmi este plăcut, oricare ar fi precauțiile pe care le-ai lua, să aflu că logodnica mea este încă soția altcuiva? — Dar nu ți-am ascuns faptul că am mai fost căsătorită. El clătină din cap cu amărăciune. — Asta da, în trecut ai fost căsătorită, dar mai ești și acum? — Richard, pentru mine el era ca și mort. Ideea că el ar putea să reapară într-o zi mi s-ar fi părut absurdă. Richard își ridică privirile spre ea cu o slabă speranță. — Vrei să spui că nu-ți reiei traiul cu el? Nikki puse o mână caldă pe umărul lui Richard. — Dragă Richard, pentru nimic în lume nu vreau să te fac să suferi. Din acest motiv am preferat să cer divorțul decât să aștept ca moartea lui Matt să fie anunțată în mod oficial. — Înseamnă că nu-l mai iubești? insistă el cuprins de o bănuială. Ea ezită un moment înainte de a răspunde și el a fost cuprins de gelozie. — Am fost sigur, acum că s-a întors eu sunt pe planul doi! Nikki se aplecă și luând o piatră șlefuită o aruncă în apa mării, făcând să apară mici cercuri concentrice care se îndepărtau. „Parcă ar fi imaginea actelor noastre și a urmărilor lor”, își spuse ea. — Richard, nu fi atât de absurd. Îmi dau seama cât ești de surprins și de șocat. Ar fi trebuit să-ți mărturisesc totul de la început. — Bineînțeles, mai ales că m-ai lăsat să cred că prima ta căsnicie nu a fost decât un accident nefericit din tinerețe, pe care l-ai uitat în mod definitiv. — Și eu credeam acest lucru… — Și acum? Nu mai gândești la fel? Nikki se simți încurcată și începu să privească din nou în largul mării. — Eu… nu știu… trebuie neapărat să am o discuție cu Matt. — Atunci, anunță-mă când vei fi sigură pe sentimentele tale! După ce a făcut această remarcă sarcastică, Richard se ridică în picioare și își închise nasturii de la haină. Nikki simți că o cuprinde amețeala. — Am să te țin la curent. Mi-e teamă că va trebui să amânăm puțin data căsătoriei, până ce voi rezolva această problemă, dar pot să te asigur că nimic nu s-a schimbat între noi. Pentru o clipă privirea întunecată a lui Richard se lumină. — Doresc din tot sufletul, Nikki, ca vorbele tale să fie adevărate. Nu aș suporta să te pierd. Ea luă mâna lui Richard și o duse la buze sărutându-i fiecare deget. — Nu fi atât de pesimist. Acordă-mi puțin răgaz… — Bineînțeles, a fost el de acord, dar să nu dureze prea mult. Aștept telefonul tău. Nikki rămase un moment pe bancă, uitându-se la silueta logodnicului său care dispărea în depărtare… „Nu vrea să dea din nou de Matt”, își spuse ea văzându-l că înconjoară casa. Se îndreptă spre casă, hotărâtă să-l încrunte pe soțul ei. Dar când ajunse în salon, acesta dispăruse. Avu o senzație neplăcută, aceea pe care o simțise imediat după plecarea lui, când credea că el va veni din clipă în clipă. Totul nu fusese decât fructul imaginației sale deoarece el nu mai apăruse vreodată. De data asta însă, nu visase. Mătușa Benny putea să depună mărturie. O găsi pe aceasta în bucătărie, pregătind o cină ușoară. — Domnul Holborn este în sala de baie de la parter și face un duș pentru a se răcori înaintea prânzului. V-am pregătit câteva feluri de mâncare ușoară, care vă vor impulsiona conversația. — Nu trebuia să te deranjezi atât de mult, mătușă Benny, ești atât de amabilă, și așa ai o mulțime de probleme la casa ta și nu e nevoie să te mai îngrijorezi și de mine. — Scumpa mea, eu nu-i am decât pe Andy și pe Joy și știi foarte bine că dacă ai vrea, am fi încântați să te primim sub acoperișul nostru. — Știi foarte bine pentru ce nu am dat curs acestei invitații; este același motiv care te-a împiedicat pe tine să vii aici să locuiești la Brookfield, deși sunt destule camere pentru toți… Benny dădu din cap aprobator. — Vrei să spui că fiecare pentru sine, nu-i așa? Oricum, în curând te vei căsători, dacă totul va decurge conform previziunilor… De ce nu mi-ai spus nimic de Matt? Nikki scoase un suspin de descurajare. — Deoarece am fost convinsă că toată povestea noastră de dragoste s-a sfârșit și că este preferabil să-l uit. M-am căsătorit cu el împotriva voinței părinților mei, fiind majoră; din păcate, ei nu s-au putut opune hotărârii mele! Vezi că acum am ajuns să regret căsătoria pripită. — Căsătoria voastră a fost un eșec? — Da, și asta numai din vina mea. Eram nerăbdătoare să mă mărit cu el. Îți dai seama că de fapt nu am rămas căsătoriți decât o singură zi? Ne-am certat în noaptea nunții și Matt a șters-o ca din pușcă… — Asta s-a petrecut atunci când eram în călătorie cu unchiul tău? — Eu îți țineam locul la magazin și Matt a intrat pentru a întreba unde se află o stradă prin apropiere și a fost o dragoste la prima vedere. Nikki tăcu lăsându-și ochii în jos pentru a nu i se vedea mâhnirea după fericirea pierdută. Mătușa ei se uită compătimitor la ea și puse pe masă două farfurii de salată asortată, câteva chifle și o carafă cu ceai rece. — Te rog să duci tava în sufragerie. — Dar tu nu mănânci nimic? — Mi se pare că nu aveți nevoie de mine. În plus, Andrew mă așteaptă în mașină cu Joy. Trebuie să mă grăbesc! Nikki o sărută afectuos pe obraz. — Îți mulțumesc că ești așa de drăguță cu mine, îi spuse puțin stânjenită. — Orice lingușitor trăiește pe spinarea celui pe care-l laudă, replică mătușa roșindu-se puțin în obraji. Te rog să-mi telefonezi! Nikki o însoți până la ușă și așteptă până ce mașina dispăru la colțul străzii, apoi se întoarse în holul casei, îngrijorată la gândul care începuse să nu-i dea pace, că rămăsese singură cu Matt Holborn… Singură cu bărbatul cu care se căsătorise în grabă și care ieșise din viața ei în prima seară a lunii lor de miere. Ea nu știa nimic despre el sau nu putuse afla, din cauză că nu avusese timpul necesar. Știa doar că se născuse în Peru, din părinți englezi, că frecventase școala în Anglia și că la vârsta de douăzeci de ani emigrase în Australia. În privința restului, ei apăruse ca un aventurier ieșit din paginile romanelor de aventuri pe care le citise în adolescență. Când a anunțat hotărârea de a se căsători cu Matt, tatăl ei o prevenise să fie atentă deoarece nu-l cunoștea bine pe viitorul soț, dar ea refuzase să-l asculte, respingând cu încăpățânare argumentele acestuia… — Nikki, ești aici? Ea tresări speriată, fiind smulsă cu brutalitate din gândurile sale. — Vin îndată, spuse ea iuțind pasul. Matt găsise tava la bucătărie și acum pregătea masa. — Este foarte amabil din partea mătușii tale că are atâta grijă de noi, recunoscu el politicos. — Da, mai ales că sosirea ta a tulburat-o profund. — Nu același lucru se poate spune despre tine! Și eu care mă temeam să nu leșini când mă vei revedea! — Ai o impresie prea bună despre tine, răspunse Nikki cu răceală. În ochii lui apăru o luminiță ironică. — Ia uită-te! Nu m-am așteptat ca sub acest calm aparent pe care l-ai afișat să nu existe nici o fărâmă de emoție pentru mine! Mă mir chiar că n-ai început să mă acuzi pe față că ți-am distrus viața! — Oh, îmi amintesc foarte bine că ți-am spus că nu mai calci pe aici. — Nu cred că ai sperat să te iau în serios! — Într-adevăr, cine poate să respecte cuvintele aruncate la mânie? Spuneai că poți să-mi dai o explicație valabilă pentru a justifica dispariția ta atât de îndelungată. Matt a făcut un gest discret cu mâna, arătându-i masa. — Să ne așezăm. Vom putea discuta după ce vom gusta din această salată apetisantă. Deși evenimentele dimineții îi răpiseră pofta de mâncare, ea se supuse și se așeză pe scaunul pe care el i-l oferise cu galanterie, doritoare să afle explicațiile lui. — Bei ceai, îl întrebă ea, luând în mână carafa, sau preferi vin? — Este foarte bine. Am luat obiceiul să beau ceai în Indochina. — În Indochina? acolo ai fost? — Da… Înainte de a continua, Matt sorbi o înghițitură din băutura răcoritoare. Când lăsă cana jos, Nikki a fost surprinsă să descopere în privirea lui expresia unei dureri imense, accentuată de fața lui crispată. Pentru prima dată ea remarcă o cicatrice lungă și subțire care-i brăzda fața. Cu vârful degetului, ea îi urmări cicatricea. — Unde ai căpătat-o? El întoarse capul, nedorind mângâierea ei. — Tot în Indochina. Cred că este mai bine să începem cu începutul, Totul începe din preziua căsătoriei noastre. Dacă ții minte, am primit vizita unui cuplu de americani care au dorit să vorbească cu mine. Nikki își încruntă sprâncenele încercând să rememoreze scena. — Parcă îmi aduc aminte. Veniseră să-ți propună un contract de muncă, nu-i așa? — Cam așa ceva. Fiul lor, care era soldat în Vietnam, fusese dat dispărut. Căzuse probabil mort undeva nu departe de granița cu Cambodgia. Părinții aflaseră însă că existau mulți prizonieri de război trimiși în lagărele de muncă din nordul țării. Ei recăpătaseră speranța că este încă în viață și m-au rugat cu insistență să mă duc până în Vietnam să aflu dacă fiul lor mai trăiește. Mi-au spus că nu se uită la bani. — De ce nu mi-ai spus nimic atunci? îl întrebă Nikki care rămăsese cu gura, căscată. — Deoarece am refuzat oferta lor. În alte împrejurări, aș fi cedat rugăminții lor, dar cum trebuia să mă căsătoresc a doua zi, am considerat că este mai important acest lucru… Într-o străfulgerare de o clipă ea ghici ce a urmat. — Când te-am dat pe ușă afară, n-ai mai stat la îndoială și ai acceptat să te duci în Indochina. — Așa e, recunoscu el. Credeam însă că voi lipsi doar șase săptămâni, ca să-ți dau posibilitatea să reflectezi și să iei o hotărâre în privința căsătoriei noastre… Sensul cuvintelor lui Matt nu-i scăpă lui Nikki. Ea fusese o adolescentă plină de ardoare, fără să aibă o noțiune prea clară despre responsabilitățile pe care le cerea o căsnicie. În noaptea nunții, când el a vrut să o iubească, ea se închisese în sala de baie, hotărâtă să nu-i deschidă ușă. Toate încercările soțului ei de a o determina să fie mai rezonabilă rămăseseră fără rezultat. A doua zi dimineața, proaspătă, neprihănită, ea deschise în sfârșit ușa, convinsă că viața va continua la fel ca înainte, cu sărutări nevinovate și priviri languroase… De aceea, când Matt îi spusese că are intenția fermă de a face din ea soția lui, în toate sensurile cuvântului, ea deveni extrem de furioasă, provocând o ceartă îngrozitoare care nu se termină decât o dată cu plecarea soțului alungat. Îi trebuise mai mult de o săptămână ca să-și dea seama că el se supusese hotărârii ei și că nu mai avea de gând să se întoarcă… În acel moment avusese un sentiment dureros de disperare. Rămasă singură la hotel, ea nu îndrăznise să spună adevărul părinților săi și preferase să mai stea opt zile singură pentru a da impresia că se află în luna de miere. Când, în sfârșit, ea se întoarse la Brookfield și le anunță trista veste, aceștia o priviră cu înțelegere și compătimire. Având în vedere că ei prevăzuseră cu mult înainte eșecul acestei căsătorii, nu au fost prea impresionați decât de rapiditatea cu care se întâmplase acest lucru. Cu toate acestea, ei nu i-au mai amintit niciodată că a avut o căsnicie eșuată, în anii ce au urmat până la moartea lor. Nikki își amintea numai privirile mamei sale, care uneori erau umbrite de tristețe și milă. Scoțând un suspin, își alungă din minte aceste gânduri sumbre. — Mi-ai spus că lipsești doar șase săptămâni și cred că au fost mai mult de șase ani. Matt desena un unghi pe fața de masă, trădându-și nervozitatea. — În timp ce făceam o anchetă cu americanul dispărut, am fost arestat ca spion în solda C.I.A. În ciuda faptului că am negat cu vehemență acest lucru, autoritățile vietnameze n-au vrut să dea crezare vorbelor mele, Au considerat că am intrat ilegal în țară, și au avut mărturii că am fotografiat și am întrebat pe diferiți oameni despre un american. Acest lucru a fost suficient pentru a mă acuza. O emoție puternică a pus stăpânire pe Nikki, care se înduioșă de soarta lui Matt. — Ai rămas în închisoare în acest timp, nu-i așa? — Da. Nu într-o celulă, dar îmi era interzis să ies din locuința care îmi fusese repartizată și să am contact cu lumea exterioară. Nu am avut nici măcar satisfacția de a-mi îndeplini misiunea. Nici acum nu știu ce s-a întâmplat cu acel băiat. Nikki rămase descumpănită. Astfel de peripeții nu au. loc decât în filme sau romane, nu în viață! — De ce nu ai căutat să iei legătura cu Ambasada pentru a scăpa din acel infern?! — Care ambasadă? Eu nu sunt cetățean australian. În principiu, sunt cetățean britanic dar sunt născut în Peru. Părinții au murit și nu am alte rude. Nimeni n-ar fi putut depune garanție pentru mine. — Ba da, eu. De ce n-ai încercat să-mi scrii? Matt își puse mâna pe brațul ei și o mângâie în semn de recunoștință. — Sunt sigur că nu ai fi ezitat un moment să sari în ajutorul meu și că ai fi făcut totul pentru a mă salva. Nu am vrut totuși să te expun unui risc, nici pe tine, nici pe părinții tăi. — Așadar, ai preferat să îmi fac o mie de gânduri în legătură cu soarta ta și să fiu disperată în așteptarea ta! Intențiile tale au fost desigur lăudabile, dar consider că părerea ta despre onoare este foarte ciudată! Vocea ei se frânse și începu să plângă. — Nu plânge, șopti Matt, caută să mă înțelegi. Era preferabil ca tu să mă uiți. De fapt, nu intenționam să mai calc vreodată pe aici, dar, cum vezi, nu am putut să mă împiedic să revin… Dacă aș fi știut că îmi duci dorul… — Matt, te iubeam, mărturisi Nikki cu greutate, încât vorbele ei abia se auziră. — Am avut impresia penibilă că în seara căsătoriei noastre mă considerai un satir care încerca să seducă o copilă. — De fapt eram o copilă pe atunci… între timp am mai crescut. Matt se uită țintă la ea, mângâindu-i brațul și ea simți că obrajii încep să-i ardă… — Acum îmi dau seama că ai crescut. Erai încântătoare la nouăsprezece ani, dar acum ai devenit de-a dreptul o răpitoare. — Te rog nu mai vorbi pe acest ton protector, replică ea agasată. Povestește-mi mai bine cum ai scăpat din acel infern. Matt nu prea lăsa să se vadă că avea intenția să reia povestea aventurilor sale. — Foarte simplu, ei mă țineau prizonier în vederea procesului care era mereu amânat, deoarece nu aveau oficial nici o acuzație împotriva mea. Se pare că am devenit stânjenitor pentru ei, deoarece cu ocazia unei aniversări a unei personalități politice am fost eliberat fără nici o altă formalitate. Dă-ți seama că nici eu nu am cerut alte explicații, pentru că nu aveam decât un singur gând: să plec cât mai repede de acolo. — Și să revii cât mai repede aici! El a făcut o pauză, după care a continuat: — Așa e. Am luat ziarele de la Saigon și am aflat de logodna ta. Nu era nimic de mirare. Ea era unica descendentă a unei familii renumite și Richard se bucura de o anume celebritate, ca un tânăr sculptor talentat. — Bine. Acum că știi, ce proiecte ai? Drept răspuns el o trase cu putere spre sine, încât erau foarte aproape, despărțiți doar de colțul mesei. — În acești șase ani, am visat tot timpul clipa când te voi ține în brațe… acest lucru m-a ținut în viață, continuă el, cu voce sugrumată de emoție. Mi-a fost imposibil să rămân departe de tine… Înainte ca Nikki să-și dea seama ce are el de gând, Matt își strecură mâna pe după umerii ei și o sărută cu pasiune pe buze. Surprinsă, ea nu se împotrivi sărutărilor lui Matt, care îi trezeau fiori de dorință în tot corpul. El o sărută pe pielea fină a gâtului și cu mâinile tremurânde îi mângâie trupul subțire și o strânse cu putere, ca și cum s-ar fi temut ca ea să nu dispară. În momentul când el a început să-i descheie bluza, ea a încercat să se desprindă din îmbrățișare și îl rugă să înceteze. — De data aceasta nu te mai las, protestă el, mângâindu-i sânii. Involuntar, ea reacționa la mângâierea lui, lipindu-se și mai strâns de el. Colțul mesei care îi strivea coapsa o aduse la realitate. Cu un efort suprem se smulse din brațele soțului ei și puse mâna pe un scaun pe care-l puse între ei ca un scut și de care se sprijinea să nu cadă. — Acum nu mai avem dreptul să facem dragoste, murmură ea. — De ce? suntem căsătoriți… De șase ani nu fac decât să mă gândesc la tine. Ea se abținu cu greu să nu-i spună că același lucru îl făcuse și ea după plecarea lui. Ar fi însemnat să-i dea apă la moară… Dacă s-ar fi întors după un an sau doi, ea l-ar fi întâmpinat cu bucurie, dar acum era prea târziu. Pentru a scăpa de chinul datorat absenței lui Matt ea lăsase ca flacăra dragostei sale să se stingă. — Ce-mi pasă mie că ai fost lipsit de căldura dragostei! exclamă ea cu brutalitate. Nikki regretă deîndată cuvintele spuse la mânie; ochii albaștri ai lui Matt aruncau fulgere mânioase. — Ce vrei să spui cu asta? Nu cumva te culci cu Bligh? Ea nu îndrăzni să mărturisească faptul că nu era nimic între ei. De altfel, ea nu ar fi putut spune care este cauza pentru care relațiile ei cu Richard rămăseseră platonice, în orice caz, Matt ar fi tras o concluzie pripită: că ea nu-și iubea logodnicul. Cunoscuse o singură dragoste după plecarea lui Matt, dar legătura nu durase mult timp. Nikki își dăduse repede seama că el nu căutase decât să-l înlocuiască pe soțul ei. De aceea nu-i mărturisise nimic lui Matt. — Îți repet că am crescut, replică ea pe un ton echivoc. — Bineînțeles, dar asta nu înseamnă că nu ești încă soția mea. — Până va fi pronunțat divorțul, care va avea loc peste o lună. Matt îi adresă un surâs crispat. — Înseamnă că pot să profit la maximum de această lună, nu-i așa? — Ce vrei să spui? Ea așteptă neliniștită răspunsul. — Vreau să spun că altădată nu am avut curajul, dar astăzi este altă situație.

Sub copacul Ginkgo de Sara Orwig Capitolul 1   SYDNEY FOSTER se sprijinea cu spatele de rama  ferestrei, cu o ceaşcă de cafea în mână şi cu braţele  încrucişate. Avea un sentiment de gol, de „deja vu”, în timp ce o privea pe fata din camera de interogatoriu. Părea că era pierdută cu gândul într-un coşmar de demult, iar faţa ei era încordată, străbătută de sentimente pe care ea crezuse că nu le va mai trăi din nou niciodată. Din clipa în care o văzuse pe fată, se porni un fel de reacţie în lanţ care anulă un efort depus de ani de zile, menit să-i ordoneze odată gândurile, ani în care nu-şi permisese să se gândească dincolo de nişte bariere stabilite de ea însăşi. Reuşi să închidă definitiv acea parte a minţii, când soarta se amestecă iar în viaţa ei, suprapunându-i trecutul peste clipa de faţă, ca o fotografie expusă de două ori. La sosirea avocatului se întoarse spre el. Se strădui să înceteze să se mai gândească la subiectul acesta trist, apoi îl privi cu nişte ochi trişti care nu lăsau să se ghicească nimic. — Cum a mers? Norm Crandall îşi lăsă geanta jos pe unul din scaunele de lemn aliniate la peretele din spate, apoi ridică puţin capul cu o mină exasperată. — Vrei, te rog, să-mi spui şi mie despre ce este vorba? Sydney bău din nou din cafeaua călâie şi îşi aşeză cu grijă ceaşca pe pervaz, lângă geam, după care arboră un ton nestingherit de nimic. — Vreau ca tu să te ocupi de ea. — Asta am învăţat cât timp am fost student la drept, Sydney, răspunse ei, tonul lui căpătând o uşoară nuanţă de enervare şi răutate. La asta m-am şi gândit. Acuma vrei să-mi spui şi mie ce naiba cauţi aici şi de ce vrei ca să mă ocup de soarta unui copil adunat de pe stradă? Privirea ei deveni aspră, se uită la el strângând din dinţi. Vocea ei era calmă în aparenţă. — I-au arestat pe cei doi tipi pe care i-am surprins pe când voiau să-mi fure casetofonul din maşină, aşa că m-au chemat la sediu ca să-i identific. — Şi ai văzut când au adus-o şi pe ea aici? — Da. El răsuflă din greu şi-şi trecu mâna peste faţă. — Îţi dai seama în ce te bagi? — Da. — Uite ce e, cred că trebuie să discutăm un pic problema asta. Zău că nu cred că ai studiat-o atent. În vocea ei se simţea cât de hotărâtă este. — Am hotărât, Norman. Aşa rămâne. El o privi câteva clipe, apoi renunţă la subiect cu un oftat. — Bine. Tu eşti şefa. Faţa ei se destinse într-un zâmbet strâmb în timp ce-şi încrucişă braţele şi se rezemă de tocul uşii. — Merită să cheltuiesc atâţia bani ca să te pot vedea şi pe tine odată că recunoşti ceva. Faţa exasperată a lui Norman Crandail se linişti şi el zâmbi forţat în timp ce îşi lua trenciul şi îl îmbrăca. — Da, poţi fi sigură că mi-am câştigat cu greu fiecare bănuţ. Sydney îi răspunse cu un zâmbet distrat şi Norm se miră puţin atunci când ea se ridică şi se întoarse, privind spre camera de interogatorii în timp ce stătea mai departe cu braţele încrucişate. Când vorbi într-un târziu, vocea ei devenise mai melodioasă. — Câţi ani are? Norm lovi cu mănuşile în palmă, cântărind atât pe clienta lui cât şi situaţia în general. — În hârtii scrie optsprezece, dar sunt convins că sunt false. Nu cred să aibă mai mult de cincisprezece ani. A fost deja arestată de două ori şi face trotuarul de cel puţin doi ani. Sydney simţi că o cuprinde o senzaţie de ameţeală, parcă plutea, şi atunci se prinse tare de porvazul ferestrei. Urmă o scurtă linişte după care ea îşi luă pardesiul şi-l îmbrăcă. Culoarea roşie intensă a acestuia contrasta cu griul mohorât al camerei. — De ce este acuzată? — De acostare şi reţinere. Atunci când se uită la avocatul ei, pe faţa lui Sydney se citea o hotărâre de nestrămutat. — Scoate-o de aici, Norm. Şi cât mai repede cu putinţă. Cel mai în vârstă dintre asociaţii firmei “Crandall, Crandall şi Lewis” se rezemă de perete, arătând parcă mai bătrân în timp ce o privea atent cu ochii lui mijiţi.                                    — Uite ce e, Sydney, ştiu că nu vrei să auzi ce-ţi spun, dar cred că este mai bine să te mai gândeşti un pic. Nu-ţi dai seama în ce te bagi. Ai dat o mulţime de bani pentru a realiza un adăpost cât de cât civilizat pentru aceşti copii şi ăsta a fost un gest al naibii de nobil, dar nu este cazul să te complici cu un copil. Pentru asta există servicii sociale, zău aşa. Ea îşi luă poşeta şi baticul de pe scaun, după care îl privi drept în ochi pe omul mai în vârstă. — Nu mă complic cu un copil. Mă complic cu acest copil. — De ce? Doamne, femeie, ai treizeci şi şapte de ani. La vârsta asta nu mai ai voie să te laşi târâtă de sentimente. Nu ştii nimic despre creşterea unui copil. Îi aruncă un zâmbet trist. — Ştiu mai mult decât crezi. El răsuflă cu putere, apoi îşi luă servieta. O umbră de umor trecu peste chipul lui exasperat. — Ţi-am spus vreodată ce dificilă eşti atunci când îţi intră o idee în cap? Ochii ei trădau faptul că situaţia o distra, în timp ce ea îi deschise larg uşa. — Nu te mai văicări, Norman. Nu cadrează cu un om în poziţia dumitale. El se strâmbă batjocoritor atunci când ajunseră la colţul coridorului. — Nu mă văicăresc. — Ba da, spuse ea, în timp ce deschideau uşa de la camera de gardă. Şi în afară de asta, nu ţi-am cerut să demarezi o adopţiune. Ţi-am cerut s-o ajuţi, să iasă la liman. El îi aruncă o privire pătrunzătoare, fiind uşor amuzat de idee. — Da, da, lasă că te ştiu eu. Dacă nu mă înşel,voi fi vârât până la gât în problema copiilor străzii,  peste câteva săptămâni. — Nu fi aşa de pesimist. El scutură negativ din cap. — Am toate motivele să fiu aşa. Într-un fel sau altul, ai reuşit să mă bagi în toate năzbâtiile tale. Să mă ocup de colecta de bani pentru un adăpost, să particip la şedinţa consiliului directoral pentru programul de reabilitare, să dau sfaturi juridice gratuite pentru Societatea celor fără locuinţă — drace, am mare noroc dacă mai apuc de trei ori pe săptămână să iau masa pe acasă. Sydney îl privi din cap până în picioare. — Nu arăţi ca un om care a suferit aşa de mult. Îi aruncă un zâmbet scurt. — Dar în schimb gândeşte-te cât de mult ţi-a îmbogăţit viaţa ta. — Reducându-mi substanţial şi contul de la bancă. Ea râse. — La onorariile pe care le încasezi tu, poţi să-ţi permiţi. El se opri, cu o licărire veselă în ochi. — Cred că mai bine plec până nu e prea târziu. Puse servieta pe tejghea şi o deschise. — Şi deci ce ai vrea să fac eu după ce o s-o scot de aici? Faţa lui Sydney căpătă o expresie gravă şi ea privi în altă parte, vocea ei devenise aspră. — Du-o până la maiorul Henderson la sediul societăţii “Legiunea Carităţii”. O s-o sun eu după ce ajung la birou. O să aranjeze ea într-un fel până mă gândesc eu la ceva mai bun. Norm Crandall se încruntă şi scutură din cap. — Nu-mi place treaba asta, Sydney. De câte ori te apuci de o treabă de una singură, ai talentul să dai peste bucluc. De exemplu programul ăsta de reabilitare. Drace, câţi bani şi cât timp ai pierdut cu acest program întrece orice limită cerută de sentimentul de conştiinţă civică. Nu mai suport să te văd cum te bagi în altă acţiune de acest gen. Sydney îi aruncă un zâmbet strâmb, ochii ei nu trădau nici măcar o umbră de amuzament. — M-am băgat deja, Norman. Îşi puse mănuşile ei de copil, distrată, fără să observe măcar ce face, dusă pe gânduri. Apoi, după ce inspiră adânc, îl privi scurt şi spuse ceva mai încet. — Sună-mă dacă mai afli ceva despre ea, da, Norman? — Sper că măcar de data asta o să ţii cont de ce ţi-am spus, Sydney, o sfătui el sec. Doar de asta mă plăteşti. Ea îi aruncă din nou un zâmbet strâmb. — Ştiu. Se opri şi începu să învârtă cheile pe deget, apoi îl privi iar, drept în ochi. — Ştiu că mă bag într-o altă poveste, spuse liniştită. În viaţă multe lucruri depind numai de noroc şi poate că copilul ăsta are nevoie de o şansă măcar. Norm se lăsă puţin pe spate, o privi cu ochii întredeschişi şi luă un ton care inspira milă. — Ştii că nu am reuşit niciodată să te înţeleg cu adevărat. Uneori mi se pare că eşti persoana cea mai îngăduitoare, visul şmecherului, alteori când eşti în consiliul de administraţie acţionezi atât de dur încât Margaret Thatcher pare pe lângă tine o biată minge de  puf. Nu ştiu niciodată când eşti Attila, regele hunilor şi când eşti Maica Tereza. În ochii lui Sydney apăru o luminiţă provocatoare. — Hai să cădem la învoială, Norm. Atunci când n-o să fii în cadrul sferturilor de oră de consultaţie, pentru care pretinzi foarte mulţi bani, am să-ţi explic care este diferenţa fundamentală dintre necesitate şi lăcomie. Norm pufni în râs. — Spune-mi unde se găseşte linguşirea pe scara diferenţelor fundamentale? Ea râse cu poftă. — Tu ai putea deveni un mare linguşitor. După care arătă cu capul spre pantalonii lui călcaţi impecabil care aveau însă nişte cute. — Ai putea să te alegi cu scame pe genunchii pantalonilor. El îi aruncă o privire plină de semnificaţii. — Un mare pas înainte pentru întreaga omenire. Privi apoi la ceasul din perete. — Cred că este momentul să plec. În seara asta trebuie să mă întâlnesc cu nişte oameni de afaceri şi ar trebui să mai analizez nişte date mai înainte. Aştept de la tine un telefon la prima oră a dimineţii. — Nu renunţi? — Nu. Chipul lui arăta clar că este nemulţumit de hotărârea ei, dar înclină din cap ca şi cum ar fi fost de acord. — Dimineaţa sunt la tribunal. Dar o să-ţi comunic la birou ca să ştii cum va aranja maiorul Henderson. Scutură apoi din cap. — Ai grijă să mă suni pe linia mea privată. Nu aş vrea ca tot biroul să discute acest subiect la o cafea. Dădu din cap în semn de înţeles, în timp ce privirea lui arăta că este cu gândul în altă parte. Ea privi în jos cu un aer preocupat în timp ce alegea o cheie din legătura pe care o ţinea în port-cheiul din piele de ţipar. Când îşi ridică în cele din urmă capul, avea pe chip o expresie solemnă, iar vocea îi căpătase un ton neobişnuit de aspru. — Mulţumesc, Norm. O clipă el rămase mut, apoi răspunse. — Pentru puţin. Vorbim mâine. — Deci pe mâine. Ridică mâna cu un gest de adio, după care Norm Crandall făcu un semn din cap atunci când ea trecu dincolo de uşa mare de sticlă. Mergea pe trotuar şi fulgi mari şi deşi purtaţi de vântul slab de primăvară se agăţau în părul ei negru şi pe stofa mantoului ei de culoare roşie. În jurul ei se lăsase seara care o izolase în mijlocul zăpezii care cădea moale. Avocatul, care mergea în spatele ei, era îngândurat străduindu-se să înţeleagă de ce ea era atât de deosebită în seara asta. În momentul când ea se uită ca să traverseze, o pală de vânt îi smulse eşarfa de la gât şi-i biciui uşor faţa cu ea. Ea o dădu de-o parte, şi pentru o  clipă chipul ei se profilă pe cerul plumburiu. El deveni şi mai îngândurat. Găsi însă piesa din “puzzle” care îi lipsea. Totul nu era decât o deghizare nereuşită a dezamăgirii.   NICK NOVAK PRIVEA pe fereastra de la „Pete's Pizza Hut”, cuprinzând în mâini ceaşca cu cafea fierbinte, mintea lui nu se gândea la nimic în timp ce privea absent circulaţia de lângă semafor. Zăpada cădea într-una murdărind străzile oraşului Calgary, în timp ce maşinile care treceau în goană împroşcau trotuarul cu zăpada topită. Pietonii se grăbeau, cu capetele în piept ca să se apere de fulgii mari şi albi. Deodată se auzi un scrâşnet de roţi la plecarea de la stop şi Nick înregistră automat numărul camionului alb care trecu în viteză pe lângă fereastră. Gura lui făcu o strâmbătură care trăda umorul lui negru. De obiceiurile proaste nu scapi aşa uşor. Privi în interiorul slab luminat, după care se aşeză  la o masă şi se concentră asupra cafelei. În jurul gurii apăru o expresie cinică. Pe vremuri era suficient să arunce o privire doar, după care era în stare să facă o descriere exactă a fiecăruia din jur. Acum se considera norocos dacă reuşea să-şi amintească ce culoare au ciorapii pe care şi i-a pus în picioare dimineaţă. Ironia soartei. O merita. Fusese o puşlama prea arogantă şi încrezută. Sorbi din cafea, apoi privi iar pe fereastră. Ajunsese să dorească să înceteze porcăria asta de vreme. Ajungeau cele cinci luni de iarnă, îl chinuiseră destul. — Hei, omule. Vrei nişte poze porno? Nick îl urmări pe Tony Martinelii cum se trânteşte în scaunul din faţa lui, cu cipilica lui neagră lăsată pe frunte şi vesta aia cu puf care lăsa pene prin toate găurile din căptuşeala de nylon. Ca de obicei fostul lui partener era nebărbierit, iar blugii lui arătau de parcă toată după-amiaza nu făcuse altceva decât să se târâie printr-un garaj auto. Când îi răspunse, vocea lui Nick suna leneşă şi tărăgănată. — Văd că eşti gata pentru masa de seară. Tony zâmbi şi apucă menu-ul de lângă suportul de şerveţele cromat şi sticla cu sos de roşii. — Exact. Mi-am pus un maieu curat azi dimineaţă. — Vai, sunt impresionat. — Mi-am imaginat eu. Ce ai acolo? — Cafea. Tony ridică privirea şi-i aruncă o căutătură pătrunzătoare, mult timp, apoi se concentră asupra menu-ului. — Bine. O să iau spaghetti la cuptor, o leacă de pâine cu usturoi şi plăcintă cu mere ca la mama acasă. Aruncă menu-ul la locul Iul, apoi se lăsă în scaun, cu o căutătură diabolică în priviri. — Şi cum a mers azi cu Doamna Dragon? Nick îi zâmbi sinistru. — Aş vrea să nu-mi aminteşti de ea azi, dacă nu te superi. — Chiar aşa de rău e? — Chiar aşa. — Vrei să-mi spui şi mie despre ce este vorba? — Nu prea. — Drace, se adună lucrurile de parcă am fi într-un butoi cu vin. Asta îl făcu pe Nick să zâmbească. — Cum merge cu noul partener? Tony ridică din umeri şi privi în altă parte. — O să fie bine, cred. O să-mi trebuiască ceva vreme să mă obişnuiesc cu el. — Dar despre ce este vorba? Tony ridică din nou din umeri, apoi întâlni privirea partenerului său. În colţul gurii îi apăru un zâmbet trist. — Bine, cel puţin un lucru e sigur, nu seamănă deloc cu tine. Nu i-ar veni o idee mai originală nici dacă i-ai trage una la fund. Gagiul arată de parcă acum a terminat şcoala de handicapaţi. Zâmbi şi mai mult. — Singura lui calitate este că este mai urât decât orice pe lume, aşa că gagicile se bucură că mai sunt încă în viaţă. În ochii lui Nick licărea o scânteie de ironie. — Având în vedere faptul că nici tu n-ai absolvit şcoala Waldorf, nu prea mă omor să le cunosc pe gagicile tale. — Ei omule, ciugulesc şi eu ce se poate. Tony privi la chelneriţa care stătea lângă masa lor, apoi se uită iar la Nick. — Vrei să mănânci ceva? Da, vreau. Tony comandă, apoi scormoni prin buzunare după un pachet de ţigări şi găsi unul în buzunarul vestei, mototolit, după care luă o ţigară şi aruncă pachetul pe masă. Imediat ce o aprinse se răspândi mirosul tutunului american, iar chipul se estompă în fumul gros de ţigară. Chibritul aprins îl aruncă într-o scrumieră. Se lăsă pe spate cu o expresie şireată pe chip, studiindu-şi prietenul. — Pari frământat de ceva. Ţi-a făcut careva vreo figură urâtă, ţi-a dat cu nisip în ochi? Nick îi aruncă o privire fioroasă, apoi ridică din umeri. — Chiar cu nisip nu, dar se pare că cineva mi-a dat cu ceva praf în ochi. Tony îşi plimbă braţul pe speteaza scaunului liber de lângă el, în timp ce ochii lui sclipeau de inteligenţă. — Văd că îţi mai funcţionează vechiul tău radar. — Poate da, poate nu. — Bine, acum pune-mă la curent. Nick se încruntă, concentrat să-şi pună gândurile în ordine. — Am auzit din întâmplare cum instruia directoarea de la serviciile sociale pe cea care a venit în locul ei. După toate aparenţele, Doc Robertson a venit aici din Statele Unite pentru că cineva i-a plimbat un morcov uriaş pe la nas. — Ce fel de morcov? — O finanţare privată importantă şi mână liberă pentru dezvoltarea unui program. — Fără bancuri, te rog. Eu ştiam că programul era finanţat de serviciile sociale şi de alte organizaţii. — Şi eu tot aşa credeam. Dar acum am o altă viziune a afacerii. Programul a fost puternic mediatizat în presă, se pare că viziunea asta simplistă nu se potriveşte. Mă face să mă gândesc: cine ar avea interes să ascundă ceva? — Ai vrea să aflu ce şi cum? Nick făcu o figură care trăda că îl amuză ideea. — N-o să mor dacă o să aflu adevărul. Tony chicoti şi îşi încrucişă braţele pe măsuţa Formica. Fumul alb al ţigării se ridica drept în sus. — Ţine minte însă — dacă dai de ceva gras, eu mi-am pus fundul la bătaie, nu tu. Nick ricană. — Bagă de seamă, nu mai umbla aşa ca elefantul prin prăvălia cu porţelanuri fine, Martelli. S-ar putea să calci pe niscaiva bătături foarte dureroase. — Mersi, băiete. Exact asta şi vreau, să calc pe ceva care doare. Tony îşi stinse ţigara, chelneriţa apăru cu masa, aşezând farfuria aburindă pe şerveţelul de hârtie din faţa lui. Faţa lui Nick redeveni serioasă. Uneori i se părea că totul este un vis urât. Uneori erau momente când uita ce se întâmplase de fapt, când uita totul. Dar apoi se simţea pocnit, din nou, de realitatea dură şi îl treceau fiori. Şi din toate relele cu care trebuia să se lupte, frica era cel mai al naibii. Şi asta îl îngrozea de-a dreptul. Strânse mai tare ceaşca în mână, fără să-şi dea seama, după care Nick se strădui să îşi alunge rîndurile. Privi pe fereastră cu faţa încordată. Cerul plumburiu parcă se lăsase şi mai jos, transformând totul într-o neclaritate monocromă, iar el privea acest tablou legănat de zăpada care cădea uşor. Atâta vreme cât reuşea să nu se gândească la ce o să facă, la viitor, reuşea să îşi stăpânească frica. Devenise o fiinţă care supravieţuia de la o zi la alta. La început suportase durerea, clipă de clipă, apoi suportase senzaţia înăbuşitoare a lipsei oricărei speranţe de ajutor, ceas de ceas. Acum suporta pur şi simplu. Erau momente când regreta că Nick îl descoperise pe strada aceea nenorocită. Dar nu avea timp să se gândească la asta, şi aşa realitatea crudă era aproape de nesuportat. Să le ia pe rând, câte o zi. Nu putea să facă faţă la o porţie mai mare de o zi. Vocea lui Tony era liniştită, dar avea un uşor ton de şef. — La ce te gândeşti, Nick? Nick îl privi în ochi pe prietenul său, reuşind să şi schiţeze un zâmbet fals, în timp ce-i minţea. — Mă gândesc că sunt fericit că în seara asta nu zac drogat printr-o fundătură. — De parcă mai contează pentru tine cum mai este vremea afară. Tony împinse la o parte farfuria, bău ce mai rămăsese din berea lui, apoi căută să evite un râgâit în timp ce pusese pe masă cutia goală. — Ce-ai zice de un film? Nick simţi cum îl cuprinde oboseala şi ştia bine cum să scape de ea. — Nu în seara asta. Cred că mai degrabă bag cornu în paie devreme. Tony îşi vârî o scobitoare în gură, luă nota de plată şi se ridică după ce dădu la o parte scaunul. Apucă jacheta lui Nick de pe spatele scaunului şi aşteptă până când el reuşi să-şi scoată bastonul de după pervaz. Nick aproape că zâmbea când se ridică în picioare, fiind conştient de faptul că Tony avea grijă de el ca o cloşcă, dar se făcu că nu observă. Trebuia să-i facă pe plac lui Tony. Fuseseră atâtea ocazii când toate frustrările lui Nick se descărcau violent, iar Tony nici măcar nu clipise. Uneori răbdarea lui indestructibilă îl înnebunea pe Nick, dar pe de altă parte, trebuia să recunoască simţul deosebit de fin al umorului la acest poliţist. Îi salvase mândria lui de bărbat, de mai multe ori, doar cu un comentariu simplu al dracului de deştept. Nick se lăsă cu greutatea corpului pe baston încercând să-şi uşureze piciorul stâng, ajuns aproape nefolositor. Tony îi trase scaunul din drum, după care zâmbi când îi întâlni privirea. — Hei, Myrtle, vrei să dansezi? — Sus fundu, Martinelli. Concentrându-se puternic pentru a-şi comanda muşchii, Nick se întoarse şi o luă pe interval. Îşi păstră echilibrul şi apoi îl lăsă pe Tony să-i aranjeze mâneca stângă a jachetei lui de pilot, după care, calm, îl lăsă să-i suflece manşeta. Dacă nu l-ar opri, Tony ar începe să se smiorcăie. Ca să nu piardă mai mult timp, îl lăsase pe Tony să-l ajute la îmbrăcatul jachetei, dar se încordă şi refuză atunci când poliţistul încercă să-i ofere braţul. Nick reuşi să schiţeze un zâmbet. — Vreau să văd dacă mai sunt în stare să ies pe uşă cu forţe proprii, fără să ating planta aia docorativă de lângă casierie. Când ieşiră afară, se întunecase. Nick se opri să-şi ridice gulerul jachetei; fulgii mari se aşezau pe părul şi pe genele lui. În timp ce mergeau pe stradă observă în geamul unei vitrine neluminate imaginea lui şi a lui Tony. Avu o senzaţie ciudată de alienare. Îl surprindea uneori chiar şi pe el cât de puţin se schimbase. Avea aceeaşi alură de om tare şi cu condiţie fizică, aspectul acela de forţă care se vedea  la puţini oameni. Imaginea lui nu arăta schimbările din ultimii doi ani. Nici nu arăta că el devenise ceva mai vulnerabil, că apăruseră fire de păr alb în părul lui negru, că faţa lui era marcată de un anumit fel de tensiune continuă. Ceea ce se întâmplase îi schimbase viaţa fără vreo posibilitate de a mai îndrepta ceva. Şi totuşi imaginea lui rămăsese la fel. Încă o glumă sinistră a vieţii. 20 Aproape se poate spune că pe Nick asta îl distra, felul în care lumea se referea la “accidentul” lui. Acum totul era măsurat de la acel eveniment, înainte de accident. După accident. Se gândi în ce termeni ar fi putut ei descrie cazul lui. Dacă vreun beţiv se storcea de vreun perete de beton, asta se numea “o tragedie”, dacă un nenorocit de drogat lua o doză mai mare se numea “o viaţă pierdută”, oare cum ar defini ei ceea ce păţise el? Un accident. Al dracului accident. — Ai nevoie de ceva, să mă duc să-ţi iau ceva de la băcănie, să plătesc nişte note de plată? Smuls din gândurile sale, Nick scutură din cap negativ şi se afundă mai adânc în jacheta lui când simţi o pală de vânt rece. În acel moment, ultimul lucru de care avea nevoie erau luminile strălucitoare şi mulţimea de trecători. Toată ziua fusese infernală şi era conştient că era epuizat. Puterea lui de concentrare slăbise şi greutatea uriaşă din partea stângă începea să-şi spună cuvântul. Ştia din experienţe dureroase că de două lucruri trebuie să se ferească cu orice preţ: de epuizare şi de stările de tensiune mare. O doză mărită din una din aceste două rele şi ajungea iar la starea iniţială. Şi până acum avusese cam prea des această plăcere. Tony se feri din drum ca să-i facă loc unui imcător care venea spre ei, apoi veni iar lângă Nick. — Vrei să ne oprim puţin la staţie ca să iei o cafea? Dădură colţul şi se pomeniră în bătaia n.tpraznică a vântului şi a zăpezii, Nick plecă şi mai mult capul să se ferească de fulgii umezi. — Cred că mai bine mă duci direct acasă. Mai rezist doar vreo douăzeci de minute şi cad lat. Tony zâmbi. — Hei, omule, nu te mai ridic eu din noroi. Odată mi-a ajuns. Nick reuşi să-i răspundă cu o jumătate de zâmbet, dar nu se amuza deloc. Odată chiar că fusese destul. Poate că de prea multe ori odată. Se întrebă dacă trecuse vreo zi în care să nu-şi pună problema de ce oare se luptă atât de îndârjit să i amână în viaţă. Odată mort, ai terminat, dar nu se compară cu o zi la plajă, totuşi. Se luptase cu toată iniţa douăzeci şi unu de ani, exact o jumătate de vinţrt şi nu urmărise decât să se menţină. Acum nu mai avea nici măcar forţa. Fără forţă nu mai avea nimic. Dar atunci, însemna că de multă vreme nu mai avea nimic.   PARCAJUL MIC, PIETRUIT era întunecos şi pustiu, umbrele lui lungi nu erau tulburate de lumina difuză a străzii. Luminile oraşului se reflectau undeva sus, deasupra, creând o aură difuză pe cerul întunecat, aruncând o lumină reflectată roză asupra zăpezii care cădea, înconjurând fiecare din luminile străzii într-un halou ceţos. Sunetul apei care se scurgea într-o gură de canal tulbura liniştea locului şi, în ciuda rafalelor de vânt de iarnă, în atmosferă plutea venirea primăverii. Sydney îşi aruncă cheile în poşetă după care îşi trecu pe umăr cureaua acesteia şi închise uşa maşinii. Era moartă de oboseală şi o durere surdă persista la baza capului, durere ce prevestea o durere de cap înfiorătoare. Ea însă nu dădu atenţie acestor simptome ale tensiunii nervoase şi ale lipse? de somn. Tocmai încheiase negocierile pentru o parcelă de teren comercial în partea veche a oraşului, care însă se părea că urma să crească în importanţă. Dacă previziunile se dovedeau corecte, s-ar putea spune că făcuse o investiţie diabolică. Din păcate însă, negocierile de la sfârşit se încurcară. Grupul de investitori care vindea proprietatea încerca să scape de ea fără să asigure încetarea tuturor obligaţiilor restante. Ea descoperi că ei ştiau nu numai de restricţiile impuse zonei, restricţii care ar fi limitat dezvoltarea ulterioară, dar în plus neglijaseră să menţioneze contractul pe termen lung semnat cu arendaşul curent. Aceasta fusese o strategie stupidă şi superficială, bazată pe aroganţa care îi determinase să-i desconsidere profesionalitatea. Dacă ar fi fost corecţi de la început, Sydney ar fi ţinut cont de asta în oferta ei şi ar fi trecut peste inconveniente, dar obrăznicia lor o fa cu să devină foarte agresivă. Era capabilă să joace şi tare şi subestimarea ei urma să-i coste foarte scump. O urmă de zâmbet apăru în colţul gurii în timp ce ea trecea peste bordura da ciment care înconjura parcajul. Poate că Norm nu exagerase când o comparase cu Attila, hunul. Vântul rece făcu să o treacă fiori şi ea tremura toată când ajunse la trotuarul pustiu. Poate că ar fi lost mai bine dacă ar fi întârziat câteva zile şi nu ar fi sosit în seara asta aici. Dar atunci când se opri în faţa biroului ei, după ce încheiase tranzactarea proprietăţii, găsi mesajul lui Norm. E! reuşise să aranjeze cauţiunea fetei şi fata fusese eliberată. Şi acum era aici la hotel. Când ascultă mesajul, Sydney fu şocată, rămase apoi privind fix la telefon, ca prostită, în timp ce se derula întreaga casetă. O reacţie asemănătoare mai avusese cancs se afla ia poliţie, dar de data asta se adăugase şi un element nou – ntelegerea totală. Era pierdută. Şi nu mai avea nici o cale de ieşire. Căpătase un simţ diabolic al afacerilor de-a i ingul anilor şi se antrenase să fie circumspectă, bineînţeles că ştia să şi rişte, dar riscul ei era bazat po cercetare, analiză, calcul, se baza pe o cântărire itentă a avantajelor şi a dezavantajelor. Numai că în iiupa-amiaza asta nu cântărise avantajele şi dezavantajele, Deziluzia cumplită pe care o văzuse po chipul fetei era o repetare a ceva asemănător din i”Mitul ei, şi indiferent cât de incomod îi era, nu putea să o iase aşa pe fată. Sydney se concentră asupra situaţiei din acel moment, ca să nu se mai adâncească în gândurile ei. Până acum, ea nu mai avusese ocazia să se gândească serios asupra modului cum va rezolva piobiema. O cunoştea oe doamna maior Henderson, Oare era dispusă să acţioneze ca intermediar, dacă Sydney ar fi rugat-o. Şi probabil că aceasta era cea mai bună soluţie. Femeia, mai în vârstă, avea mulţi ani de experienţă cu cei din lumea disperată, şi ea ştia mai bine ca oricine că nu exista numai alb şi negru, că de fapt erau numai varietăţi nenumărate de nuanţe de gri. Sydney se opri când ajunse la intrare, incapabilă să-şi mai controleze teama. Avea groază de aşa ceva, să o vadă pe fată şi să stea de vorbă cu doamna maior. Ajunsese în ultima vreme la un anumit nivel de confort în viaţa ei. Nu era chiar o mulţumire de sine, dar în orice caz era mai mult decât o împăcare cu sine. Nu era mult, dar asta era ceea ce realizase. Şi acum punea toată această realizare în pericol. Îşi făcu curaj şi păşi în gangul întunecos de la intrare. Clădirea fusese înainte o anexă a armatei, un depozit şi acum adăpostea o bucătărie unde se pregătea supa şi o prăvălie cu mărunţişuri la parter, iar la etaj un cămin temporar pentru bărbaţi. Când Sydney intră în prăvălie, se auzi sunetul unui ciopoţei pus deasupra uşii. Intră într-o cameră atât de slab luminată de un singur bec fluorescent, încât dădea impresia că este părăsită. În rafturi se vedeau articole de îmbrăcăminte uzată aşezate ordonat şi la fereastră se afla un manechin vechi, cu o poziţie rigidă, pe care era atârnată o rochie de pluş verde. Sydney se întreba dacă măcar un singur lucru din cameră putea fi ceva mai nou. — Sydney? Nu te-am recunoscut din primul moment. Sydney se întoarse în timp ce apăru din fundul depozitului o femeie plinuţă, cu părul înspicat care purta uniforma obişnuită a Legiunii de Caritate. Ochii ni iuţi şi inteligenţi erau luminaţi în timp ce îi ura bun vnnit. — Ce faceţi, doamnă maior? — Bine, dragă. Bine. Deşi parcă ar fi mai bine lui a vremea asta de afară. — Noi toţi ne-am simţi mai bine fără vremea asta. Maior Henderson dădu din cap în semn că este de aceeaşi părere, merse până la uşă şi o încuie, după care îi făcu semn s-o urmeze în fundul magazinului. — De ce oare nu mergem să discutăm în birou? Jenny a adormit în una din camerele din spate şi ar fi mai bine dacă nu am deranja-o. Era clar după comportamentul ei că dorea să stea de vorbă într-un loc mai retras şi Sydney o urmă. În urma ei se aşternu din nou liniştea. Femeia mai în vârstă dădu la o parte nişte foi de pe  biroul ei, după care îi oferi lui Sydney un scaun şi se aşeză şi ea. Îşi împreună mâinile pe care le aşeză pe foaia de sugativă de pe masă, după care o privi pe Sydney păstrând o expresie gravă. — Nu sunt sigură dacă am înţeles ce se petrece aici, Sydney, spuse ea, în felul ei amabil dar direct. Zău, am fost puţin surprinsă când am primit telefonul tău azi dimineaţă. Sydney îşi aranjă mănuşile într-un pătrat perfect, controlându-şi privirea. O cunoştea pe această femeie de ani de zile. Prima lor întâlnire avusese loc atunci când auzise un apel al autorităţilor solicitând un adăpost temporar pentru casa de ajutor alimentar pentru Crăciun deoarece spaţiul care le fusese pus la dispoziţie luase foc. Ea tocmai cumpărase un spaţiu comercial care avea şi o cameră liberă încât o puse la dispoziţia Legiunii de Caritate pe perioada vacanţei de Crăciun. Începând de la colaborare, între cele două femei se stabili un soi ciudat de legătură. Sydney dona şi timp şi bani societăţii acesteia de caritate. Femeia maior părea că înţelege că această implicare avea o anumită importanţă în viaţa lui Sydney. Ce urmare, ea era foarte încântată că o putea consulta pe tânăra femeie profitând de simţul ei pentru afaceri, ori de câte ori avea nevoie. Sydney ştia că Margaret Henderson avea o preocupare deosebită pentru copii care ajungeau să vagabondeze pe străzi. Deşi ştia să abordeze problemele eficient, maiorul era totuşi o femeie cu suflet bun şi grijuliu, care însă nu confunda idealismul cu realitatea. Se ocupa de problemele dure ale vieţii de stradă: abuzul de droguri, prostituţia la adolescenţi, parazitismul, brutalitatea. Făcea orice era în stare ca să schimbe câte ceva, dar ştia că era o bătălie pe care nu va reuşi niciodată s-o câştige. Căuta să-i salveze măcar pe cei care mai puteau fi salvaţi, iar pentru ceilalţi se ruga. — Sydney? Sydney oftă şi în cele din urmă o privi pe femeie în ochi, ascunzându-se în mod deliberat în spatele comentariilor ei. — Ai idee ce vârstă are? Margaret Henderson o privi atent, cu o umbră de nelinişte pe chip. — M-am ocupat niţel ca să aflu câte ceva. Îi aruncă lui Sydney un zâmbet trist. — Cred că la început a încercat să mă şocheze, dar apoi a început să mi se destăinuiască. Povestea ei este înfiorătoare, dar nu mai mult decât mă aşteptam. Doamna maior se opri şi Sydney îşi dădu Mama după figura ei că era emoţionată. Continuă, după ce îşi adună nişte puteri interioare, în felul ei direct şi profesional. — Nu are încă cincisprezece ani, de doi ani face troîuarui şi, după cum arată a căpătat o dependenţă serioasă faţă de droguri. Tatăl ei vitreg a utragiat-o sexual încă de când avea nouă ani, imediat după ce începuse să trăiască cu mama ei. O pisălogea la cap ca s-o facă să-l creadă că avea tot dreptul să facă aşa ceva şi apoi o convinse pe Jenny că mama ei o va da afară din casă dacă va afla ce se petrece între ei – lucru care s-a şi întâmplat atunci cînd mama ei a aflat că a rămas gravidă. Tatăl vitreg a târât-o iar acasă şi împreună cu mama ei au aranjat să i se facă o întrerupere de sarcină pe ascuns. Mama lui Jenny nu a putut crede adevărul până când nu l-a văzut pe soţul ei în camera lui Jenny, câteva luni mai târziu. A aruncat toată vina pe Jenny şi a gonit-o iar de acasă. Fata este scârbită, dezorientată – un copil speriat, cuprins de dispreţ faţă de el însuşi. Frământarea care o animase pe femeia maior se risipi, privi în lături, iar vocea îi trăda oboseala. — Este ca şi sute de alte fete de pe aici, Sydney nu are ceva deosebit, fără vreo urmă de speranţă de care să te agăţi, a cărei singură salvare nu pai a fi decât drogurile. Noi nu prea putem face mare lucru. Sydney se simţi bolnavă, îşi sprijini capul de speteaza înaltă a scaunului şi privi în tavan, nu îşi permitea să reacţioneze la disperarea pe care o percepuse în vocea lui Margaret Henderson. Dacă se va lăsa să simtă orice altceva în afara toropelii în care căzuse, se va îmbolnăvi precis. Deasupra lor se auzi o uşă trântită şi paşi care coborau scara. Sydney se strădui să inspire adânc şi liniştit şi să-şi relaxeze muşchii. În cele din urmă vorbi. — Nu sunt de acord, Maior Henderson. Putem face ceva. Femeia maior oftă. — Nu-i chiar aşa uşor, draga mea. Nu-i poţi asigura numai un acoperiş şi cu asta să zici gata, am făcut ce trebuia, restul să se mai ocupe şi ea de viaţa ei. Ar începe să se îndoiască de bunele tale intenţii şi va deveni rău-voitoare. Este nevoie şi de o cât de mică încredere şi ea nu a avut nici un motiv să aibă încredere în cineva până acum. Mai este şi consumul de droguri. Cum să lupte contra lui? Sydney reuşi în cele din urmă să o privească în ochi pe femeie, având chiar şi o urmă de umor în ochi. — Ce-ai face tu într-o asemenea situaţie? În ochii celeilalte femei apăru o licărire de neîncredere. — Vorbeşti serios? Tonul lui Sydney era hotărât. — Foarte serios. Se lăsă o linişte profundă, timp în care maiorul căzu pe gânduri. — Aş vrea s-o trec printr-un program de recuperare anti-drog, ar fi de preferat ceva unde să fie admisă ca pacientă şi neapărat undeva Unde să fie bine sfătuită – şi mai ales undeva unde să fie cât mai departe de prietenii ei de pe stradă. — O să accepte ea oare? Încă năucită de dorinţa neaşteptată a lui Sydney, maiorul răspunse scurt. — Da,... da, cred că o să accepte. A fugit de la ultimul loc unde a fost trimisă, un cămin comun. Cred ca i-ar conveni mai degrabă o clinică decât să fie iar trimisă acolo. Este minoră şi sub urmărirea curţii de justiţie, aşa că nu prea are de ales. — Ce ai zice de serviciile publice? — Nici acolo nu mi se pare că vor apărea probleme. O cunosc bine pe funcţionara de la serviciile publice care se ocupă de ea. Se ocupă de mai multe cazuri de la căminul nostru, aşa că va susţine cauza pe care ai ales-o. Sydney îşi rezemă braţul pe speteaza zgâriată a scaunului de lemn, şi-şi împreună mâinile, arborând o mină solemnă. Trecură mai multe clipe după care vorbi. — Aş dori să-mi faci un serviciu, doamnă maior, puse ea liniştit. Margaret Henderson o privi drept în ochi şi-i iaspunse pe un ton la fel de liniştit. — Dacă o să pot. — Aş vrea să te ocupi tu de tot ce va fi necesar. — Acest gen de tratament nu este ieftin, draga mea. Faţa lui Sydney rămase netulburată în timp ce luă carnetul de cecuri din poşetă şi începu să scrie o sumă. Când vorbi, vocea ei era aspră. — Nu-mi pasă de banii aceştia. Termină de completat cecul, îl rupse din carnet şi îl puse pe birou. — Ia-i nişte haine ca lumea, obţine orice rezervare de avion sau de hotel care va fi necesară pentru voi amândouă şi luptă-te ca să fie admisă la cea mai bună clinică accesibilă. Sydney nu se mai uită la cealaltă femeie cât îşi puse carnetul de cecuri la ioc în poşetă şi o închise. — În ceea ce priveşte aspectele financiare legate de clinică, asta o să fie treaoa mea. Spune-le să mă caute la birou. Şi dacă banii nu-ţi ajung comunică-mi imediat. Norm Crandall se va ocupa de aspectele legale. Doamna maior luă cecul, apoi îi aruncă lui Sydney o privire uimită. — Doamne, Sydney, asta e o sumă foarte mare de bani. Sydney îi aruncă în fine o privire, cu un început de zâmbet pe buze. — Cumpără-ţi o sugativă nouă pe birou cu ce-ţi rămâne în plus. Ochii femeii sclipiră veseli. — Nu cred să găsesc una aşa de scumpă. Sydney îi aruncă o privire uscată în timp ce se ridica de la masă. — Anunţă-mă dacă apar ceva probleme. Doamna maior Henderson se ridică şi vorbi cu un ton reţinut. — Vrei să stai de vorbă cu ea? Sydney evită din nou să o privească în ochi în timp ce-şi punea mănuşile. — Nu, nu cred că ar fi bine. Doamna maior o studie puţin. — Da, poate că ai dreptate. Împinse înapoi scaunul şi înconjură biroul. — O să-ţi scriu. Şi dacă vor apare probleme o să te informez. — Ţi-aş fi recunoscătoare. — În seara asta ai fost deosebit de generoasă, Sydney.  Sydney o privi scurt, apoi începu să-şi mângâie dosul mâinilor, vorbind pe un ton întretăiat. — Banii înseamnă ceva doar pentru cei care nu-i au, doamnă maior. Şi eu am. Se uită la ea, cu un zâmbet amar care nu-i animă luminile ochilor. — Oameni ca tine înţeleg acest lucru. Tonul pe care îl arboră doamna Henderson avea o nuanţă de mustrare atunci când corectă întrucâtva cele afirmate de Sydney. — Nu, draga mea, oamenii ca tine înţeieg acest lucru. Noi facem doar ce putem – noi nu avem resurse să ajutăm oameni ajunşi în situaţii ca a lui Jennny. Tu mi-ai redat speranţă şi nu există un dar mai presus de acesta. Fii mulţumită de ceea ce ai făcut. Ceva mai încolo, pe când Sydney stătea în balconul ei, admirând perdeaua diafană a zăpezii, care cădea printre luminile străzii şi râul întunecat, se gândi la ceea ce-i spuse doamna maior. Fii mulţumită. Zâmbetul ei nu era vesel. Stătea rezemată cu un umăr de perete; zăpada amortiza zgomotul străzii. Se gândea dacă doamna maior ar fi reacţionat la ironia fină a observaţiilor ei. Mulţumire? Nu va găsi nici o satisfacţie în faptul că o ajută pe fată. Va avea precis o tulburare a liniştii ei sufleteşti, cu greu câştigată până acum. Da, precis. Şi amintiri tulburătoare, mai mult ca sigur. Dar mulţumire? Cum să aibă o mulţumire? Era prea mult de povestit în puvinţa asta, o poveste pe care ea ar prefera să o şteargă din memorie pentru totdeauna, dacă s-ar putea. O cuprinse un sentiment de însingurare, dezvăluind un vid cumplit care o pătrunse atât de adânc încât macerase zidurile ridicate tot de ea ca să ţină la distanţă această parte din viaţa ei. Se întreba dacă ar fi posibil să scape vreodată de acest gen de durere. Se întoarse brusc şi reveni în apartamentul ei puternic luminat închizând după ea uşa de la patio. Afară zăpada continua să cadă, înghiţită de apele negre ale râului. Liniştea deveni dintr-odată densă şi apăsătoare

Destinul lui Kathleen de Shannon Anderson Capitolul 1 Kathleen McKenna scotocea din ce în ce mai desperată în poşeta ei de seară împodobită cu mărgele. Îşi rezemă fruntea de uşa apartamentului, tânjind zadarnic după chei. Acea poşetă total inutilă nu scosese la iveală decât portofelul, rujul şi un pachet de batiste din hârtie, pe când cheile pesemne că rămăseseră în buzunarul unei jachete sau pe masa din bucătărie. Sheba mieuna jalnic înăuntru, ca şi cum nu mai mâncase de săptămâni, iar Edgar, partenerul ei din seara aceea, îşi zornăia nerăbdător cheile maşinii. — Asta înseamnă că nu mă inviţi la tine să bem ceva? Kathleen se abţinu să-i dea replica dură pe care ar fi meritat-o. Se-ntreba ce-o făcuse să accepte să iasă cu acel individ arogant şi enervant. E adevărat, i se păruse politicos şi fermecător la petrecerea lui Dovey cu o săptămână înainte, dar în seara aceasta, după ce tipul băuse o sticlă cu vin, o făcuse să-şi schimbe total impresia. — Edgar, ţi-am spus că vreau să fiu singură. În plus, se pare c-am băut deja destul. — În aceste condiţii, ar trebui să fii recunoscătoare că te-am condus până acasă. Cred că nu avem decât o singură soluţie, continuă el cu un zâmbet versat. Să mergem la mine. — Mă-ndoiesc, Edgar. Între timp, încerca din răsputeri să găsească o modalitate de a intra în apartament. Familia care locuia la parter era în vacanţă, iar doamna Eisley, proprietăreasa care avea un rând de chei de rezervă, era o octogenară care se culca de obicei la ora opt seara şi care oricum n-ar fi auzit soneria dacă n-avea aparatul auditiv. — Edgar, pot folosi telefonul tău mobil? întrebă ea evitând ca el s-o prindă de umăr. — Renunţă şi vino cu mine. Poţi să-l suni pe proprietar mâine. — Trebuie să-i dau pisicii să mănânce. Telefonul, Edgar, te rog. Împotriva voinţei, acesta scoase telefonul şi i-l dădu. — Pisica n-o să moară de foame o noapte... Mă-ntreb pe cine suni la ora asta. — Prietena mea Ellen are cheile de la apartamentul meu. Cred că e încă la lucru, la cafeneaua New Penny. — Am închis; nu mai puteţi comanda, răspunse în sfârşit Ellen, la al cincilea apel. — Ellen, sunt eu. Kathleen. Am rămas pe dinafară. — Vai de mine! Presupun că şi cheile tale de-acasă sunt încuiate înăuntru, nu-i aşa? — Exact, răspunse ea, încercând în acelaşi timp să evite sărutul cu iz de usturoi pe care Edgar voia să i-l plaseze pe gât. Edgar, lasă-mă, te rog. — Kathleen, ai necazuri? Vrei să chem pe cineva? Poate poliţia? — Nu-ţi face griji, mă descurc. — Durează aproximativ cincisprezece minute ca să închid, douăzeci şi cinci să ajung acasă şi să iau cheile şi încă un sfert de oră ca să vin cu ele la tine. Este îngrozitor de mult dacă individul acela îţi face probleme. — Bine, voi chema un lăcătuş. Vrei, te rog, să te uiţi în Pagini Aurii şi să-mi găseşti unul? — Aşteaptă o secundă. Telefonul păru că se-ntrerupe, timp în care Kathleen trebui de mai multe ori să-i îndepărteze cu forţa mâna lui Edgar din decolteul ei. — La naiba, Edgar, nu-nţelegi că nu mă interesează aşa ceva? — Mai eşti la telefon? E totul în regulă? — Rezist! Spune, Ellen, notez. Luă stiloul scump din aur pe care Edgar i-l întinse şi notă pe dosul palmei numărul pe care Ellen i-l dicta. — În anunţ scrie că e specializat pentru situaţii de genul acesta, când se rămâne pe-afară. Sună-mă imediat ce reuşeşti să intri. Dacă încă n-am ajuns acasă, lasă un mesaj. Dacă nu găsesc mesaj, chem poliţia. — Linişteste-te! Promit să te anunţ. Kathleen sună în grabă la numărul notat pe mână. — Abram – „Lock & Safe”, lăcătuserie. — Bună seara. În anunţul dumneavoastră scrie că rezolvaţi şi situaţii în care se rămâne încuiat afară din casă. — Aşa este. Timbrul vocii lui îi dădu o ciudată stare de nelinişte. — Adresa este strada Etruria numărul 53. — Mă aflu chiar în apropiere. Vin în aproximativ cinci minute. — Mulţumesc, răsuflă Kathleen uşurată, dându-i telefonul lui Edgar. Mulţumesc şi ţie, Edgar. Lăcătuşul trebuie să sosească imediat. Nu mai e nevoie să aştepţi; sunt sigură, de altfel, că abia aştepţi să ajungi şi tu acasă. — Lasă gluma, Kathleen. N-avem nevoie de acest joc al inaccesibilităţii, doar suntem adulţi. — Nu glumesc, ridică ea tonul, de data aceasta alarmată, gândindu-se, în timp ce încerca să iasă din raza respiraţiei lui cu iz puternic de vin şi usturoi, că poate se supraestimase crezând că va putea ţine situaţia sub control. Mă forţezi să fiu nepoliticoasă cu tine. Du-te acasă! În aceeaşi clipă, o prinse cu forţa şi-o ţintui de uşa de la intrare. — Dă-mi drumul! ţipă ea, furioasă din cauza neputinţei de-a se elibera din strânsoarea trupului lui masiv. — Deranjez? se auzi o voce gravă. — Cine dracu’ eşti? întrebă Edgar, întorcându-şi faţa congestionată. Kathleen profită de acel moment pentru a-l împinge cu putere, aproape dezechilibrându-l, apoi coborî în fugă jumătate din trepte înainte de a-l privi pe necunoscut. Când în sfârşit se uită la el, simţi nevoia să se sprijine de balustradă. Era un bărbat înalt, cu păr blond cenuşiu tuns scurt şi ochi verzi ca de pisică. Trăsăturile feţei erau dure şi ascuţite, cu o umbră aurie de barbă nerasă de câteva zile. Privirea lui pătrunzătoare o făcu să tremure. — S-a întâmplat ceva? întrebă el cu răceală, observând c-o pusese în încurcătură — Nu... în afara faptului că nu pot intra în casă. În rest, totul este în regulă. — Sunt aici ca să vă ajut. Străinul purta o jachetă din piele neagră. Simţind mirosul de piele, Kathleen îşi aminti ce excitaţie puternică îi producea acesta şi simpla conştientizare a acestui fapt îi paraliză acea parte a creierului care ar fi trebuit să-i comande în mod normal exprimarea câtorva cuvinte de mulţumire. Nu se putea gândi decât la cât de bine arăta individul îmbrăcat astfel. În acelaşi timp, se scutură plină de repulsie pentru a îndepărta mâna lui Edgar de pe umărul ei. Apoi. celălalt bărbat întinse mâna spre ea, apucând-o cu o strângere caldă şi fermă şi dându-i o senzaţie de ameţeală. — Mă bucur că sunteţi aici. — Îmi imaginez, răspunse străinul aruncând o privire spre Edgar. — Dac-ai venit să faci o treabă, atunci începi mai repede, ordonă Edgar. — Edgar, pe el l-am chemat, nu pe tine. Poţi să pleci. Noapte bună. — Şi să te las singură cu el? Întrebând-o, o prinse iar de braţ. — Ia-ţi mâinile de pe ea. — Cine te crezi să-mi vorbeşti aşa? — Edgar, du-te acasă. — Ca să rămâi singură? Cu el? — Doar eu l-am chemat, ca să mă ajute să intru. — Da, dar poate fi un ucigaş; chiar are figură. — Ai auzit ce-a spus doamna. Dispari. Deodată, lăcătuşul deveni o prezenţă ameninţătoare, iradiind o forţă nebănuită. Edgar îl privi lung, cu faţa congestionată la baza căreia îi pulsa nervos o venă, apoi coborî scările cu pas apăsat, trecând pe lângă ei. De jos, se mai întoarse totuşi o dată, străfulgerând-o pe Kathleen cu o privire plină de mânie. — Asta te excită? Necunoscuţi de pe stradă? Credeam că ai mai mult gust, mai mult discernământ, că eşti mai rasată. — Pleacă, Edgar. — E o chestiune de onoare să-i trag un pumn pentru felul în care vorbeşte unei doamne în prezenţa mea. E suficient să-mi spui un singur cuvânt. — Nu ştiu dacă glumesti sau nu, dar nu mi se pare deloc amuzant. Dacă vreau ca un bărbat să primească un pumn, i-l trag eu însămi. În plus, am avut deja destule neplăceri pentru o seară. — Da? Kathleen simţi un fior de groază. Se-ntoarse şi-l privi cu ochii larg deschişi. Doamna Eisley era foarte surdă; în întunericul aproape de nepătruns al nopţii, mirosul de piele emanat de jacheta lui se insinua ameţitor. — Fii liniştită, sunt un gentleman desăvârsit. Nu voi face nimic din ceea ce nu vrei. Zâmbetul lui îi transfigură pur şi simplu chipul, îndulcindu-i expresia cu o gropiţă pronunţată. — Ce vrei să spui? — Vreau să spun ca voi face orice doreşti; de exemplu, să deschid uşa de la apartament. În definitiv, de asta m-ai chemat. Kathleen roşi penibil. Ce se-ntâmpla cu ea? Doar nu putea fi atrasă de un astfel de individ, doar pentru că purta o jachetă din piele. Nu intra în planul ei şi nu se încadra în listă. — Apartamentul meu este la etajul al treilea. Porni imediat să urce scările, lucru pe care-l regretă aproape instantaneu ştiindu-l în spatele ei, liber să-i examineze rochia îndrăzneaţă şi dunga ciorapilor. Se opri în faţa uşii ei şi-ncepu automat să caute cheile, până când îşi aminti, stânjenită, de ce se afla acolo. — Relaxează-te, spuse el blând, îngenunchind în faţa uşii şi-ncepând să lucreze. După doar câteva secunde, deschise uşa. Kathleen intră şi aprinse lumina, sperând că poate astfel vraja se va destrăma. — Intră. Sper că accepţi cecuri; nu prevăzusem această cheltuială. — Da, e-n regulă. Kathleen se opri să privească umită cum Sheba se freca sinuos de picioarele străinului, mirosindu-i conştiincios cizmele din piele neagră. Sheba era o pisică extrem de snoabă: nu se atingea niciodată de vreo persoană necunoscută şi lăsa urme adânci de gheare pe mâinile oricui ar fi făcut imprudenţa de-a încerca s-o ia în braţe. — Să nu te deranjeze. — Îmi plac pisicile. — Adevărat? Ultimii ei doi prieteni erau alergici la pisici în general şi cu atât mai mult la Sheba, acel ghem pufos care împrăştia păr peste tot. — Sigur. Întotdeauna m-am înţeles bine cu pisicile. Sheba confirma torcând tare, ca răspuns la mângâierile mâinilor lui mari şi aspre. — Trebuie să-ţi plătesc. Te rog să-mi spui care e onorariul şi dacă accepţi cecuri. — M-ai mai întrebat. — Şi-ai răspuns? — Da, am spus că accept cecuri. — Şi onorariul? — Pe cec este scris şi numărul tău de telefon? — Nu, dar. La ce îţi trebuie? — Ca să te invit în oraş. Îşi plimbă privirea încet de-a lungul corpului ei, zăbovind asupra buzelor. Un fior o străbătu, făcând-o să se crispeze. — Credeam că discutăm o afacere. — Asta şi facem, dar s-a întâmplat să te invit în oraş chiar în mijlocul discuţiei. — Să ne limităm la afaceri. Cât îţi datorez? — Păi... depinde de client. — Cum adică? — Uite, dacă m-ar fi chemat individul acela. Cum îl cheamă? — Cine? — Prietenul tău. Ticălosul cu Jaguar roşu. — Ah, la el te referi. Edgar Thornton Hamilton al treilea. — Da. Dacă era vorba despre Edgar, aş fi umflat preţul cât m-ar fi lăsat conştiinţa şi i-aş fi cerut banii înainte de a deschide uşa. — De ce? — Pentru că-şi putea permite. Şi mirosea ca un butoi. Şi nu mi-a plăcut să-l văd atingându-te. De fapt, nici nu i-aş fi deschis uşa. Te-aş fi luat, te-aş fi urcat în camioneta mea şi te-aş fi dus în bârlogul meu. — Încetează! reuşi ea să spună, cu răsuflarea tăiată. Ceea ce spui este total deplasat. — Nu mă lua în seamă. Încerc să trag de timp. — Cu neruşinare. Cât îţi datorez? De data aceasta luă carnetul de cecuri şi-l deschise, pregătindu-se să scrie. — Dar, imediat ce-mi vei completa cecul, va trebui să merg acasă, spuse el cu voce blândă, continuând s-o mângâie pe Sheba. — Ce-ţi pasă cum s-a purtat Edgar? Nu mă cunoşti. — Nu ştiu de ce m-a deranjat atât de mult. — Domnule Abram, să nu mai pierdem timpul; spune-mi cât îţi datorez. Inima îi bătea cu putere şi faţa îi ardea. Era furioasă pe modul prostesc în care fiecare fibră a corpului ei reacţiona faţă de acest individ total nepotrivit pentru ea; individ nepotrivit, dintr-o categorie nepotrivită, cu o jachetă nepotrivită. — Spune-mi Reid. Îmi dai numărul de telefon? — Nu-nţeleg de ce insisti atât. — Poate ajungem la o înţelegere. — Ce insinuezi? De data aceasta, vocea îi tremura de indignare. — Nimic insultător. — Sper. Domnule Abram, îţi apreciez interesul măgulitor, dar prefer să nu fiu constrânsă de un străin. Această situaţie mă irită. Te rog să-mi spui onorariul. E deja foarte târziu. — Fără număr de telefon? — Fără. — N-am vrut să te jignesc. — Spune o dată, domnule Abram. — O sută douăzeci. Kathleen rămase o clipă cu gura căscată într-o expresie de uimire mută, apoi trânti stiloul şi începu să vocifereze, indignată. — Asta e tâlhărie la drumul mare! — Cel puţin, nu ţi-am cerut plata înainte. — Nici n-ai fi putut! Carnetul de cecuri era încuiat înăuntru. — Sunt un tip practic. — O sută douăzeci este enorm. — Îţi propun o afacere. Încuietoarea de la uşă e foarte precară. Angajează-mă s-o înlocuiesc cu una mai bună. Piesele, manopera, plus serviciul din seara asta, pentru două sute. E o afacere grozavă. — Oportunist ticălos! — Bine, o sută optzeci – piesele şi manopera. Jur că n-ai să regreţi. — La dracu’ cu tine! — Nu te înfuria. Uite, renunţ la taxa de deplasare. — Cred c-o faci dinadins ca să mă enervezi. — Poate. Blana de un alb sclipitor a pisicii contrasta puternic cu jacheta lui ponosită din piele. Imaginea lui Reid Abram mângâind-o languros pe Sheba îi devasta deopotrivă simţurile şi raţiunea. La limita suportabilului, Kathleen se grăbi să completeze carnetul de cecuri. — Conversaţia aceasta durează deja de prea mult timp. Pe cine să trec ca destinatar? — Abram – „Lock & Safe” – lăcătuserie. — Mâine mă voi interesa de tariful practicat în mod normal pentru un astfel de serviciu. — Chiar te rog. — Şi dacă voi constata c-ai încărcat în mod exagerat nota de plată, voi reclama. — Perfect, veni încuviinţarea din partea lui, cu un timbru catifelat şi inflexiuni provocatoare ale vocii. După aceea, sună-mă la orice oră din zi sau din noapte, să-mi spui ce ticălos sunt. — Ia-ţi afurisitul ăsta de cec şi ia-ţi mâinile de pe pisica mea. — Bine, dar îi place atât de mult. — Nu vreau să mai aud nimic. Ce noapte! Întâi Edgar, apoi tu. — În niciun caz nu sunt ca Edgar. — Afară! Kathleen deschise uşa şi Reid Abram ieşi păşind agale, îndesând cecul în buzunar. Tare mult o tenta să-l împingă pe scări în jos, doar ca să-l vadă rostogolindu-se, sau să verifice dacă e chiar atât de solid precum părea. — Mă placi mai mult decât pe Edgar, recunoaşte. — Nu recunosc nimic. — Ştii, e adevărat ce-am spus despre sistemul tău de încuietori. — Cât m-ar costa să montez o închizătoare pe care să n-o poţi deschide? — Draga mea, te-ar costa pur şi simplu o avere. Vocea blândă, catifelată cu care îi răspunse şi zâmbetul seducător care-i lumina faţa o făcură pe Kathleen să simtă un gol în stomac. Închise repede uşa în urma lui şi rămase acolo, cu răsuflarea tăiată, atentă să-i audă paşii. Nu auzi nimic. Se uită prin vizor: dispăruse. Era ciudată dezamăgirea ce o cuprinse. Sub impulsul momentului, deschise puţin uşa să privească. Nimic. O deschise mai mult. Da, era acolo, la jumătatea scărilor. „Închide repede uşa”, insista cu desperare eul ei raţional. „Doar nu vrei să te surprindă uitându-te după el”. Va crede că te interesează şi că doar te prefaci încercând să pari inaccesibilă. De fapt, nu te interesează; chiar deloc. Închide uşa”. Dispăru pentru o clipă în întunericul aleii. Apoi, reapăru, se opri, se întoarse, îi zâmbi, se urcă în maşină şi, înainte de a pleca, îi mai făcu odată cu mâna. Kathleen rămase îngrozită; tocmai făcuse una din cele mai mari prostii din viaţa ei de femeie adultă. Apoi, îşi dădu seama că suna telefonul, aşa că se repezi să răspundă, lăsând orice alt gând deoparte. — Kathleen, eşti acasă? se auzi vocea plină de îngrijorare a lui Ellen. — Sunt aici, linişteste-te. Totul este în regulă. — Ai scăpat de prietenul acela? — Cu puţin ajutor, da. — Ce fel de ajutor? — Ah, nu mare lucru. Venise lăcătusul şi Edgar se comporta ca un măgar, dar am scăpat de el. Lăcătusul şi cu mine l-am convins să plece. Asta e tot. — Mi se pare ceva ciudat în vocea ta. — Nu ştiu... Mi-a cerut o sumă foarte mare. Pe de altă parte, m-a invitat în oraş. — Ţi-a încărcat nota de plată, apoi te-a invitat în oraş? — Nu, invers. De fapt, mi-a cerut numărul de telefon, eu n-am vrut să i-l dau şi apoi a încărcat nota de plată. — Te-a taxat pentru că l-ai refuzat? — Cum naiba să ştiu, Ellen? — Calmează-te. Atâta doar că pari mai degrabă tulburată decât supărată şi nu-mi amintesc să te fi tulburat vreun individ de mult timp. De fapt, de când ai întocmit lista aceea. Kathleen oftă, închizând ochii. — Ellen, să nu mai discutăm despre asta. — Spune-mi un singur lucru. Era un tip atrăgător? Kathleen tăcu. — Înţeleg, era atrăgător. — Nu are nicio importanţă. Este total nepotrivit. Este exact opusul lui. — Este uimitor că reuşeşti să ai atât de multe întâlniri, când lista aceea este atât de exclusivistă. — Ellen, să nu mai discutăm despre acest subiect acum. — Dar marţi, la prânz? Sunt liberă. — Perfect. Mulţumesc pentru toată grija pe care mi-o porţi. — Ştii că îţi sunt mereu alături. Noapte bună. Kathleen se aşeză pe canapea, oftând. Sheba sări imediat în braţele ei, acoperindu-i rochia de seară, marca Diego Della Valle, cu păr. Mângâind-o, îşi aminti de mâinile lui Reid. Cu trei ani în urmă, i-ar fi dat imediat numărul de telefon, ba chiar nu s-ar fi mişcat de-acasă până n-ar fi sunat-o. În niciun caz acum n-ar mai proceda aşa. Hotărâse să fie practică, indiferent cât de greu i-ar fi. Slăbiciunea ei pentru tipi seducători care purtau jachete din piele neagră şi conduceau motociclete îi adusese suficiente necazuri. Indivizii de acest fel ajungeau întotdeauna să locuiască la ea fără să plătească nimic, să-i golească frigiderul, să-i încarce nota de plată la telefon, să împrumute bani de la ea şi să nu-i mai restituie niciodată, să-i folosească maşina până o stricau. Se întâmplase de trei ori acelaşi lucru: mai întâi cu Jimmy, apoi cu Lenny şi în cele din urmă cu Max. Prin urmare, mai întâi cu Renaultul ei, apoi cu Wolkswagenul şi în cele din urmă cu Mazda. Agentul ei de asigurări începuse să facă remarce insultătoare la adresa gustului ei în privinţa bărbaţilor. Îşi aminti, de asemenea, ziua în care, întorcându-se acasă, găsise unsprezece motociclişti îmbrăcaţi în costume din piele, veniţi direct dintr-o călătorie lungă, bând tequila în bucătăria ei – desigur, prietenii lui Greg. Îi reveni în memorie şi seara aceea îngrozitoare în care descoperise că Shep ascundea droguri în podul ei. Niciunul din iubiţii ei nu avusese vreo slujbă, vreo maşină decentă şi nici nu împărtăşise visurile ei de-a se înconjura de frumuseţe, eleganţă, cultură. Era ca o ironie a sorţii. Indivizii de care se îndrăgostise, urmându-şi instinctul, duceau în mod inevitabil la dezastru, inimi frânte, faliment. Nu avea să mai lase ca astfel de lucruri să se întâmple. Se hotărâse să-şi schimbe modul de viaţă. Găsise o slujbă care-i plăcea foarte mult în cadrul administraţiei unui muzeu şi voia să se implice în artă, muzică, dans, teatru. Cât despre dragoste, trebuia să caute o anumită categorie de indivizi. Întocmise în cele din urmă o listă cu condiţiile pe care bărbaţii cu care avea să iasă trebuia să le îndeplinească: o anumită categorie de venit, o anumită marcă de maşină, preferabil Mercedes sau BMW, cel puţin două diplome universitare, buni cunoscători de politică, economie, filosofie, capabili să comenteze lucrările lui Milton, Michelangelo şi Monet; capabili să facă diferenţa între brânzeturile franţuzeşti şi cele italienesti. Şi mai presus de toate, bărbatul ideal trebuia să-i iubească pisica. Nu era imposibil să-şi atingă ţelul. O mulţime de alte femei reuşiseră. În definitiv, era la fel de uşor să te îndrăgostesti de un bărbat bogat, ca de unul sărac. În trei ani de zile, întâlnise mulţi bărbaţi, dar niciunul nu corespundea standardelor ei. Era adevărat, înainte de a te întâlni cu Făt Frumos, trebuia să săruţi o mulţime de broaste. Numai că se plictisise să mai sărute broaste. Voia să-l sărute pe Reid Abram. Nu. Reid Abram nu era pentru ea. N-avea nevoie de un individ îmbrăcat cu jachetă din piele şi încălţat cu cizme, care-i ceruse un preţ exagerat, care încercase să-i afle numărul de telefon ca un necioplit şi care-şi câştiga existenţa deservind apartamente noaptea. Nu, categoric, nu era pentru ea. Ideea aceasta o deranja, totuşi, extrem de mult.

Un seducator versat de Susanne McCarty – Te voiam goală. De-asta te-am angajat.   – Pentru campanie, sau în interes personal? îl provocă Alysha. Ross chicoti, cu amuzament răutăcios. – Tu ce crezi? Îl privi crunt, cu ochi scăpărători de furie. – Cred că anume ai plănuit-o aşa. Cred că ai ales locul ăsta fiindcă... vrei să... – Cum ştiai foarte bine, o întrerupse el, necruţător, completându-i fraza într-un mod atât de direct încât o făcu să se înece. Şi, mai mult, o doreşti la fel de mult ca mine. Nu te osteni să negi – te trădează limbajul trupului.       Capitolul 1   – Nu-l vrei? Cum vine treaba asta, nu-l vrei? În momentele de stres maxim, vocea armonios modulată a Barbarei Lange tindea să revină la accentul ei brooklynez de baştină. – Ascultă, scumpo, toată lumea aleargă după contractul ăsta. Nu-ţi dai seama ce-nseamnă? Nu numai că valorează o avere, dar îţi va mai şi lansa cariera pe orbită, garantat! N-a lipsit mult să fac hernie, numai ca să te-nscriu pe listuţa aia – nu se poate să nu-l vrei! – Îmi... pare rău, Bobbie. Alysha îşi mută receptorul în mâna stângă, întinzând-o pe dreapta pentru ca manichiurista să-i aştearnă pe unghiile prelungi lacul de culoarea prunei. – Habar n-aveam prin ce-ai trecut ca să mă înscrii. Oricum, adăugă ea, cu tipica ei lipsă de înfumurare, cred că nu contează – mă îndoiesc că-l voi primi. – Îţi arde de glumă? întrebă tranşant agenta. Iubito, în clipa când ai intrat pe uşa mea am ştiut că vei fi o vedetă! Ce te-a apucat? Nu-ţi stă în fire să încurci borcanele, refuzând o lovitură ca asta. Îţi spun eu, acolo trebuie că-s ca la vreo două sute de fete care i-ar da lui Ross Elliot braţul drept ca să fie Lozier Girl – plus oricare altă parte a anatomiei lor care s-ar întâmpla să-i cadă cu tronc! adăugă ea, cu un chicotit aluziv. Gura cu buze gingaşe a Alyshei se arcui într-un zâmbet răutăcios. Nu avea nici cea mai mică îndoială că existau destule fete mai mult decât dornice să-i ofere lui Ross Elliot tot ce voia – şi nu numai în speranţa de a-şi consolida carierele. Iar ea avea toate motivele să ştie că Ross n-ar fi ezitat nici un moment ca să profite de nechibzuinţa lor. Îl întâlnise doar o dată, cu cinci ani în urmă, dar acea unică întâlnire fusese de-ajuns; Ross reuşise ca, într-o singură după-amiază, să-i scoată complet din minte ideea unei cariere în modeling. Numai împrejurările din viaţa personală o aduseseră înapoi – dar avusese grijă să evite orice nou contact cu el. Până acum, acest lucru nu fusese dificil. Deşi încă mai era cunoscut de public ca un maestru al fotografiei, în anii trecuţi de-atunci îşi înfiinţase propria agenţie de publicitate – şi nu era genul care să se folosească de începătoare. Poate că Alysha ar fi trebuit să se aştepte, pe măsură ce cariera îi progresa, că era inevitabil să-l întâlnească din nou – dar încă nu avea convingerea că era pregătită pentru asta. – Îţi... mulţumesc pentru tot ce-ai făcut, Bobbie, răspunse ea cu prudenţă; Barbara nu ştia că-l cunoscuse pe Ross – nimeni nu ştia; îi era prea ruşine de acest secret. Dar... Sinceră să fiu, gândul de a lucra cu el mă demoralizează. Are... are o reputaţie... – În ce sens, personal, sau profesional? se interesă Barbara, cu o undă de compasiune. – În ambele sensuri! – Lasă, iubito, că-i faci tu faţă! Sigur, se cam poartă el ca un stăpân de sclavi, dar tu n-ai avut niciodată probleme cu munca pe brânci – eşti una dintre cele mai serioase fete din registrele mele. Cât despre restul – dacă vrei să ştii, multe nu-s decât visurile prosteşti ale unor fete cu capu-n nori. N-au ele norocul ăsta! – Alysha? Suntem gata! anunţă asistentul fotografului, vârând capul în rulotă. Alysha îi răspunse cu un gest afirmativ. – Îmi pare rău, Bobbie, acum trebuie să plec... – Ne-a invitat la masă, miercuri! se repezi Barbara, insistent. }i-a văzut portofoliul şi clipul ăla cu şamponul, şi cred că vrea să te supună personal probei finale. Ascultă, probabil că oricum n-o să prea ai de-a face cu el – stă mai mult la birou, în ultima vreme, nu în spatele aparatului. Vino doar să-l cunoşti, să staţi de vorbă, mm? Pe văzute – îţi jur că nu te-aş sili să faci nimic ce te nemulţumeşte. Alysha oftă, apoi râse acru; nu putea susţine că era ocupată miercuri – Barbara trebuia să se fi interesat deja, la fata care-i ţinea evidenţele. Pentru agenţie ar fi fost un impuls teribil, să încheie un contract atât de prestigios cu una dintre fetele sale. Şi-i datora enorm Barbarei – aceasta o luase sub aripa ei la douăzeci de ani, când Alysha, deşi totalmente începătoare, avea deja cu trei sau patru ani mai mult decât majoritatea debutantelor, şi-i dăduse şansa să câştige banii de care avea nevoie. Acum avea ocazia de a se achita întrucâtva. – Bine, consimţi ea, încercând să nu pară prea amărâtă. Miercuri, la prânz. – Bravo, fetiţo! chicoti Barbara. Ştiam eu că n-ai să mă dezamăgeşti. – Alysha...? – Vin acum! Pe curând, Bobbie. Închise telefonul, atentă să nu se încrunte – şi-ar fi distrus machiajul perfect cu care se chinuise atâta Sharon, machieuza de platou. Ridicându-se graţios în picioare, cu grijă să nu deranjeze cascada de bucle negre ca pana corbului care i se revărsau, într-o dezordine studiată, până la jumătatea spatelui, coborî din rulotă. Mătasea vaporoasă, de culoarea prunei, a rochiei mulate pe curbele ei suple contrasta luminos cu auriul pielii imaculate. Ochii migdalaţi, spuziţi cu chihlimbar, îi datora bunicii sale din Malayezia, dar disciplina care o ajuta să-şi menţină ţinuta şi zâmbetul pe tot parcursul orelor nesfârşite şi obositoare în faţa aparatului foto singură şi-o formase. O şedinţă fotografică în plin Trafalgar Square, lunea după-amiaza, atrăgea inevitabil o mulţime de gură-cască. Tinere funcţionare invidioase holbau ochii la panoplia de rivalte, spoturi şi alte surse de iluminat, sub care atrăgătorul cuplu în haine de seară valsa pe ghizdurile uneia dintre fântânile Luytens, pe fundalul elegantei faţade de piatră a Galeriei Naţionale. Văzut din afară, părea neîndoielnic un adevărat vis de glorie. La fel i se păruse şi ei cândva, medită abătută Alysha, în timp ce păşea cu o graţie îndelung exersată, astfel încât fabuloasa rochie să se vadă cât mai avantajos. La şaptesprezece ani, venită la Londra fără ştirea părinţilor sau a directoarei exclusivistei şcoli cu internat din Sussex, fusese cea mai naivă fiinţă din lume. Iar Ross Elliot profitase de ea fără nici un scrupul; era un şobolan clasa-ntâi...   * * *   Studioul se afla în centrul cartierului londonez al teatrelor şi al caselor de modă din apropiere de Covent Garden. Durase un timp până să-l găsească, în labirintul străduţelor vechi şi înguste; trecuse de două ori prin faţa uşii, înainte de a zări plăcuţa discretă cu numele: "Ross Elliot – Studio foto". Ross Elliot nu avea nevoie de reclame ostentative. Trăgând adânc aer în piept ca să se calmeze, apăsă pe butonul soneriei – şi tresări, când un glas repezit, aproape de ureche ei, răspunse: – Mda? Clipind din ochi surprinsă spre interfon, izbuti să îngaime: – Ăă... bună ziua... Sunt... Alysha Fordham-Jones. Am o audienţă la domnul Elliot. – Etaju-ntâi, o instrui glasul, apoi uşa se deschise, cu un bâzâit. Cu inima bătându-i, Alysha intră şi închise uşa după ea. Se afla într-un antreu mic şi îngust, luminat cu un şir de proiectoare model industrial, suspendate sub plafonul înalt; podelele constau din scânduri goale, geluite şi lucioase, iar pereţii erau de un alb orbitor, afişând câteva imagini alb-negru enorme, înrămate, cu maşini sport lucitoare, fotografiate de aproape şi de jos în sus, dând un efect frapant, dramatic. Un moment, Alysha ezită, cam descurajată de revelaţia că se afla efectiv acolo, în studioul lui Ross Elliot, gata să-l înâlnească personal. Dintr-o dată, ideea începea să nu mai pară chiar atât de inspirată ca atunci când o plănuise cu atâta grijă, citind cu nesaţ toate articolele pe care le găsea prin reviste despre vieţile luxoase ale super-modelelor ce cutreierau lumea de la o rampă la alta, pozând pentru cei mai mari fotografi de pe glob. Dar dacă putea cineva să-i împlinească visurile, s-o elibereze din plictiseala sufocantă a respectabilei sale familii din clasa de mijloc şi ucigătorul chin al şcolii, aducând-o într-o lume interesantă şi aventuroasă, acesta era Ross Elliot; era cel mai bun, la fel ce celebru ca fiecare dintre modelele fotografiate de el. Şi, la urma urmei, făcuse atâta drum, riscând să fie prinsă că trăgea chiulul de la şcoală, încât n-avea să se eschiveze tocmai acum. Adunându-şi curajul, urcă scara în spirală care ducea la etajul întâi. Se pomeni într-o zonă de recepţie spaţioasă, decorată în acelaşi stil cu holul de jos; o fereastră mare, drapată cu o fâşie de muselină albită aruncată parcă la întâmplare, dădea spre piaţa plină de viaţă de lângă Covent Garden, cu artiştii ei pestriţi şi decorul oriental al prăvălioarelor şi tarabelor. Într-un colţ se afla un birou şi, când îl recunoscu pe bărbatul care stătea în picioare alături, pe Alysha o străbătu un fior mic şi ciudat; tot ceea ce citise despre el o avertizase că Ross Elliot nu era omul care să suporte bucuros proştii în preajma lui, iar această impresie i se confirmă când îl privi, aproape orbită de emoţie. Era înalt de peste un metru optzeci şi purta o cămaşă de doc decolorată, bine întinsă peste umerii de o lăţime impresionantă. Părul negru îi era legat la spate într-o coadă-de-cal, iar în ureche avea un cercel de aur, însă nu arăta deloc efeminat – chiar deloc. Purta pecetea vieţii aspre trăite pe străzile din Glasgow, unde crescuse. Şi emana o aură magnetică aproape perceptibilă, care-o făcu pe Alysha să simtă că i se usca brusc gura. Nici măcar nu se osteni să ridice privirea, în timp ce fata înainta în cameră cu paşi nesiguri; stătea aplecat peste birou, studiind o coală cu ştraifuri, pe care făcea semne cu o carioca roşie. Fără să ridice capul, strigă: – Tina?! Pe o uşă din spatele biroului năvăli o zvârlugă nu mai înaltă de-un metru, cu un tricou stacojiu şi streci din imitaţie de leopard. – Aaa, bunăăă, o salută ea pe Alysha, cu un zâmbet la fel de lătăreţ ca accentul ei australian. Eşti aia de la două, da? Îşi plimbă o unghie lăcuită purpuriu peste pagina registrului de pe birou. – Alysha Fordham-Jones. Scuză-mă, n-am notat, ce agenţie te-a trimis? – Nu m-a... trimis nici o agenţie, mărturisi Alysha pe un ton de scuză. Singură mi-am fixat audienţa. – A... Cealaltă fată ezită, nesigură. – Ross? Ross Elliot se îndreptă, fără a se osteni să-şi ascundă iritarea că trebuia să se întrerupă din ceea ce făcea, iar Alysha se pomeni supusă unui examen rece şi detaşat, din partea unor ochi adânciţi în cap, cenuşii ca oţelul. – Nu lucrez decât cu fete trimise de agenţii acreditate, o informă el, dispreţuitor. Alysha simţi că i se înroşeau obrajii. – Ăă... scuzaţi-mă... n-am... n-am ştiut... se bâlbâi ea, descumpănită atât de stilul lui, cât şi de altceva, un lucru pe care nu prea putea să-l definească; poate pentru că, în ultimul an cel puţin, se obişnuise să provoace admiraţia năucă a mai tuturor flăcăiandrilor cu care avea voie să se întâlnească, iar confruntarea cu un metru optzeci de masculinitate matură şi aspră, trădând o indiferenţă totală faţă de farmecele ei, o cam şoca. – Ei bine, acum ştii, replică el, revenind cu atenţia spre birou. Această aroganţă nepăsătoare o duru atât de tare, încât Alysha ripostă, aproape cu dispreţ. – Pot plăti, îl informă, pe un ton plin de condescendenţă înfumurată; scoase din geantă portmoneul. Bani peşin. Îşi economisise alocaţia săptămâni de zile – dacă voia să devină model, oricum trebuia să renunţe la dulciuri şi gustărele – şi, neştiind cât avea să coste proba, luase la ea o sută de lire sterline, în bancnote de câte zece, noi şi foşnitoare, pe care le scosese de la poştă în aceeaşi dimineaţă. Ross Elliot ridică încet ochii, pentru a privi spre bani, apoi spre faţa ei – iar lucirea de furie îngheţată pe care Alysha o văzu acolo îi făcu măruntaiele să se cutremure. Cumva, îl jignise mult mai tare decât ar fi vrut... Tocmai se pregătea să-şi prezinte scuzele, când Ross zâmbi – un zâmbet ce nu se regăsea şi în ochii aceia de gheaţă. – Deci, vrei să fii model, domnişoară Fordham-Jones? întrebă el, cu un glas în care se simţea atât accentul aspru din Glasgow, calm deocamdată, dar şi o inconfundabilă undă de ameninţare. Bine... Întinse mâna, iar Alysha îi puse banii în palmă, cu un gest amorţit. Fără a se osteni să-i numere, Ross îi aruncă într-un sertar al biroului. – Du-o la cabină, Tina. Cealaltă fată îl privi cu uimire vădită, dar nu primi decât un răspuns mut, inexpresiv, aşa că ridică scurt din umeri şi se întoarse spre Alysha. – Pe-aici, o invită ea, deschizând o uşă, pentru a o conduce într-un coridor lung şi îngust. }i-ai adus mai multe costume diferite? Alysha dădu din cap. – Ăă... da... Un costum cu pantaloni şi o rochie de seară, şi un costum de baie. E bine aşa? – Perfect. Vom începe cu pantalonii. Şi-am să-ţi dau o mână de ajutor la machiaj şi păr – de obicei, agenţia trimite şi o echipă pentru munca de platou, dar... – Dar eu nu vin de la nici o agenţie, încheie Alysha în locul ei, cu un zâmbet răutăcios. Îmi pare foarte rău – sper... adică, n-aş vrea să ai necazuri din cauza asta, sau aşa ceva... Tina râse. – A, nu, nu-ţi face griji, o asigură ea, veselă. Ascultă, nu te speria de Ross, ştii – e un tip ca lumea, pe bune, după ce ajungi să-l cunoşti. Mai mult latră decât muşcă. Prudentă, Alysha se hotărî să aştepte până se convingea singură. Tina deschise o uşă din capătul culoarului şi apăsă pe un comutator. Alysha văzu că intraseră într-o cabină mică, viu luminată. Exista o masă de toaletă vopsită în alb, cu o oglindă enormă înconjurată de becuri, şi încă o oglindă, înaltă, pe perete. Pe un stativ din colţ se afla o colecţie eclectică de pălării, baticuri, curele şi mărgele, iar deasupra micului lavabou, pe o poliţă, se înşirau rânduri-rânduri de sticluţe, sprayuri şi rujuri în toate nuanţele pe care le-ar fi putut visa imaginaţia creatoare a firmelor de cosmetice din Europa şi America. – Asta e, anunţă Tina. Te las să te schimbi şi-n zece minute vin, ca să-ncepem cu faţa. A, şi-am să-ţi aduc şi acordul din partea modelului, ca să-l semnezi. Ross insistă întotdeauna – ca să poată folosi fotografiile, dacă vrea. Alysha nu-şi imagina că Ross ar fi vrut aşa ceva, dar dădu din cap. – A... da. Îţi mulţumesc foarte mult. Îşi lăsă jos geanta şi se aşeză pe taburetul din faţa mesei de toaletă, privind în jur cu uimire. Numai când se gândea la toate top-modelele fabuloase care stătuseră acolo înaintea ei...! Oare avea să facă parte şi ea dintre ele, într-o bună zi – cu solicitări de la toţi marii creatori de modă, pentru parăzile lor, şi cu faţa pe coperţile revistelor ei favorite? În acel moment, la drept vorbind, ar fi preferat s-o ia la fugă, să sară în tren şi să nu se mai oprească până la şcoală. Dar n-avea de gând să se lase intimidată de Ross Elliot. Şi, în fond, îi luase suta de lire sterline – iar ideea de a-i cere banii înapoi nu-i prea surâdea. Dar, peste o jumătate de oră, Alysha uitase de orice reţineri. Crezuse că se pricepea la machiaj, însă efectul obţinut de Tina era uluitor. Cu o îndemânare subtilă, îi accentuase pomeţii delicaţi, scosese în evidenţă curba gingaşă a gurii şi îi imprimase în ochi un mister straniu, ca un strat de fum. Apoi, îi răsucise părul într-un stil simplu şi elegant, făcând-o să arate cu cel puţin cinci ani mai matură. – Gata – arăţi nemaipomenit! conchise Tina, cu satisfacţie. Nu găseşti? Alysha îşi privi imaginea reflectată în oglinda enormă, uluită de transformare. – D... da... murmură ea. Îţi mulţumesc foarte mult. – Mă duc să-i spun lui Ross că eşti gata, adăugă Tina, cu un licăr jucăuş în ochi. O să cadă pe spate, când te-o vedea! Alysha se cam îndoia de asta – Ross studiase prea multe femei cu adevărat frumoase, prin obiectivul aparatului de fotografiat, ca să fie măcar pe departe impresionat de ea. Însă chiar şi aşa, persoana aceea nefamiliară pe care o vedea privind-o din oglindă cu propriii ei ochi spuziţi cu chihlimbar părea destul de potrivită pentru un asemenea rol. Simţindu-şi gura cam uscată, reveni în studio. Ross era deja acolo, punând lumina în jurul unui decor simplu care consta dintr-un taburet înalt de lemn cu trei picioare, în faţa unui fundal de pânză albită drapată pe o ştangă agăţată sub tavan. Când Alysha intră, nici nu ridică privirea, arătându-i doar locul unde să se aşeze, cu un gest neglijent. Alysha nu era sigură ce să facă, aşa că se cocoţă pe taburet, cu un picior pe podea şi mâinile încleştate în poală. Ross se aplecă să privească prin obiectiv. – Încearcă să nu faci mutra asta de parcă te-ar aştepta o extracţie dentară, îi ceru el, pe un ton sardonic. În spatele lui, Tina îşi propti mâinile în şolduri, întorcându-se puţin într-o parte. Cu un zâmbet recunoscător, Alysha îi imită poziţia. – E mai bine, aprobă Ross, fără să ştie de indicaţiile asistentei lui. Bărbia sus. Împinge piciorul stâng puţin mai în faţă. Potrivi o sursă de lumină. – Tina, dacă n-ai altceva mai bun de făcut, du-te şi pune muzica. Tina zâmbi răutăcios şi se supuse, făcând să se reverse prin platou acordurile formaţiei Genesis, după care, cu un mic gest de salut spre Alysha, ieşi din încăpere. Au urmat cele mai grele două ore de muncă din viaţa Alyshei – visase la modeling ca la o carieră glorioasă şi descoperea cu repeziciune că, stând absolut neclintită la nesfârşit sau repetând iar şi iar aceeaşi mişcare măruntă până când Ross era complet mulţumit, ajungea să aibă nişte dureri musculare de-i venea să urle. Pe măsură ce după-amiaza trecea, se convingea tot mai mult că Ross acceptase să ţină şedinţa foto numai pentru a-i da o lecţie. Avea pretenţii necruţătoare, lătra instrucţiuni şi îşi pierdea răbdarea când Alysha era ţeapănă sau stângace. Dar, deşi epuizată şi în pragul lacrimilor, refuza să se dea bătută. Senzaţionala rochie neagră de seară, fără spate, pe care tocase atâţia bani, nu-i smulse lui Ross nici un comentariu; Tina îi schimbase machiajul, folosind un ruj mai închis şi mai mult fard de pleoape, spre a obţine o înfăţişare sofisticat-senzuală, însă la fel de bine ar fi putut purta şi o pungă de hârtie trasă-n cap. Se făcuse târziu când ajunseră la seria în costum de baie, iar Ross o trimisese pe Tina să ia ceva de la curăţătoria chimică. Fata părea să lucreze ca o sclavă pentru el, fără a aştepta nici măcar un cuvânt de mulţumire; probabil era îndrăgostită de el, reflectă Alysha, în timp ce se pieptăna, aranjându-şi părul despletit în jurul umerilor. Faptul de a poza în faţa lui, îmbrăcată numai într-un costum de baie roz, pe care nu îndrăznise să-l mai arate nimănui, o cam neliniştea. Cu slipul arcuit sus pe şolduri şi sutienul foarte decoltat între sânii mici şi tari, costumul se mula pe trupul ei ca o a doua piele. Dar Ross Elliot nu dădea nici cel mai mic semn că s-ar fi simţit măcar vag atras de curbele ei împlinite; indiferenţa ui o umilea – Alysha nefiind obşinuită cu tratamente atât de nepăsătoare. Toţi ceilalţi o găseau superbă, mereu spuneau că ar trebui să se facă model – însă el nu părea să fie de aceeaşi părere. Şi era cazul să ştie, era profesionist. Oare totul fusese degeaba, la urma urmei? Lucrau de douăzeci de minute, când Ross îi spuse să ia o pauză, până schimba el filmul din aparat. Cu un oftat de uşurare, Alysha coborî de pe platou, bucuroasă să-şi dezmorţească puţin membrele încordate. În timpul celorlalte pauze se plimbase prin studio, privind cu invidie la fotografiile etalate pe toţi pereţii; recunoştea multe dintre modele – femei frumoase, cele ale căror feţe apăreau cu regularitate pe coperţile revistelor Vogue şi Harper's. Poate că, într-o bună zi...? În fundul studioului se aflau o masă joasă şi câteva fotolii, pentru discuţii, iar pe masă era o mapă groasă cu fotografii. Alysha o deschise într-o doară; toate fotografiile reprezentau aceleaşi top-modele – care pozaseră pentru Ross în diverse stadii de dezbrăcare elegantă, unele chiar goale! Şi totuşi, nu aveau nimic pornografic; erau artă pură – imagini impresionante ale unor femei sigure pe sexualitatea lor, fotografiate de un bărbat care le plăcea şi le respecta sincer... – Îţi plac? Glasul lui Ross, în spatele ei, o făcu să tresară – tenişii lui vechi şi scâlciaţi nu făcuseră nici un zgomot pe podelele studioului. – A... da... se bâlbâi ea, cu inima bătându-i atât de tare încât se temea să nu i-o audă. Sunt... fabuloase. În adâncurile acelor ochi cenuşii, electrizanţi, licărea o luminiţă stranie. – Cum ţi-ar plăcea să încerci aşa ceva? întrebă Ross, arătând spre fotografii. Obrajii Alyshei se împurpurară; gândul îi trecuse deja prin minte – poate că asta avea să fie calea de a-i smulge o reacţie pozitivă! Dar îşi spusese imediat să nu fie atât de proastă; niciodată n-ar fi putut concura cu uluitoarele făpturi din acele imagini. Şi-n plus, gândul de a-şi scoate hainele în faţa lui Ross Elliot... – O... Nu, n-aş putea... protestă ea, cu răsuflarea tăiată. N-am... Îi simţi furia rece, repede stăpânită. – Cum preferi, răspunse el, ridicând nepăsător din umeri. Dacă nu vrei, treaba ta – nu-i nevoie să te porţi ca o şcolăriţă pudibondă. Ce naiba, am eu mutră de porc libidinos? Alysha înghiţi un nod, clătinând din cap. – Îmi pare rău... N-am vrut să.. Ross păru să se mai înduplece puţin, îngăduindu-şi un zâmbet posomorât. – Uită-te, o îmbie el, pe un ton mai blând, în timp ce întorcea paginile albumului. Uită-te la femeile astea. Ştii cine sunt. Crezi că m-ar fi lăsat să le fotografiez dacă n-ar fi avut încredere în mine? N-am nici un motiv ascuns – dacă doresc o femeie, nu e nevoie să recurg la trucuri murdare, crede-mă. Vreau să te fotografiez pentru că eşti frumoasă – nimic mai mult. Alysha ridică privirea spre el, atrasă de vraja acelor ochi cenuşii ca oţelul, atât de straniu schimbători. Chiar o găsea frumoasă? Dintr-o dată, ştiu că acesta era singurul lucru din lume care conta. Uită pe dată felul repezit cum se purtase Ross cu ea – nu voia decât să-l mulţumească... – În... în regulă... şopti ea, cu sfială. O fac. Ross zâmbi încet; nu împăunându-se fudul, ci doar în semn de recunoaştere deschisă a acordului ei. – În cabină e un şal, îi spuse el. Pune-ţi-l pe şolduri şi vino aici – vom începe aşa. Alysha dădu din cap, cu gura uscată. Sigur că avea să fie în ordine, îşi spuse ea, încurajator; doar nu se afla într-o dugheană răpănoasă de mahala – Ross Elliot era unul dintre cei mai respectaţi profesionişti. Şi, aşa cum îi amintise atât de caustic, dacă voia ca o femeie să se... culce cu el, se găseau destule candidate dornice, nu încăpea nici o îndoială. Ar fi fost chiar un semn de înfumurare din partea ei să-şi închipuie că urmărea s-o... seducă. Însă chiar şi aşa, gândul de a sta în faţa lui, pe jumătate goală... Şalul era un pătrat mare de bumbac, cu imprimeuri vii în nuanţe de roşu, portocaliu, galben şi verde. Alysha îl despături şi îl scutură, după care, strângând din fălci cu hotărâre, îşi scoase costumul de baie şi-şi înfăşură şalul pe şolduri – materialul era destul de întins ca s-o cuprindă ca un sarong, dar mâinile îi tremurau atât de tare încât îi era dificil să înnoade colţurile. – Gata? strigă Ross, din nou cu nerăbdarea de-acum familiară – ceea ce Alysha găsi destul de încurajator. – Da-a-a... Vin acum. Acoperindu-şi protector cu braţele pieptul gol, trecu în studio. Luminile îi înfierbântau pielea, iar genunchii-i tremurau atât de tare încât fu nevoită să se aşeze pe taburet, de teamă că altfel ar fi căzut. Ross, care regla un obiectiv, ridică privirea, cu o undă de iritare pe chipul cu osatură proeminentă. – Aşa n-am făcut nimic, comentă el, sec. Lasă braţele jos. Ezitând, Alysha se supuse. Sânii ei erau mici şi tari, cu sfârcurile fragede ca doi boboci de trandafir; acum însă, în timp ce trăgea întretăiat aer în piept, păreau s-o doară şi să se umfle sub privirea lui, erotic-seducător, desfrânat-ispititor. Alysha îi observă o uşoară încordare a fălcilor strânse şi-şi dădu seama, cu un fior de teamă, că nu era chiar atât de detaşat profesional pe cât se declarase. Simţea roşeaţa inundându-i obrajii; dar acceptase s-o facă, iar Ross ar fi crezut-o o idioată bătută-n cap dacă acum refuza să meargă până la capăt. Sângele îi gonea atât de repede prin vene încât o lua cu ameţeli, aşa că-şi duse mâinile la spate, pentru a se ţine de tăblia taburetului, arcuindu-şi involuntar trupul spre el, provocator. – E bine – stai aşa! Auzi ţăcănitul şi bâzâitul aparatului. – Acum, ridică o mână şi aruncă-ţi părul peste umăr. Uită-te-n obiectiv – aşa, da' nu zâmbi. Trupul ei se mişcă după comenzi, aproape fără participarea conştientă a minţii. Parcă ar fi luat-o complet în stăpânire, iar acum putea face cu ea tot ce voia. Buzele ei fine stăteau întredeschise, pielea mătăsoasă îi lucea cald; curând, Ross avea să-i ceară să-şi scoată sarongul, pozând complet goală – iar Alysha avea să se supună. În intimitatea studioului gol, toate inhibiţiile i se topeau într-un dulce val de docilitate feminină... – Fi-ţi-ar! înjură scurt Ross, ridicându-se din spatele aparatului. Căldura spoturilor îţi înmoaie sfârcurile – aşa nu dau bine deloc în fotografii. Trebuie să facem ceva... Alysha îl privi lung, cu ochi mari şi uimiţi, cum se ducea spre un mic frigider din colţ, de unde reveni cu un cub de gheaţă în mână. – Un mic truc al meseriei, îi explică el, pe un ton melodios-tachinător. Când începu să-i plimbe cubul de gheaţă peste sâni, Alysha scoase un mic ţipăt şocat; vârfurile delicate reacţionară prompt, strângându-se ca doi muguri tari. Ross râse încet, ironic. – Ce dulce şi pudică suntem... murmură el. Pariez că nici untul nu ţi s-ar topi în gură – sau chiar un cub de gheaţă! Înainte ca Alysha să-şi dea seama ce avea de gând, i-l vârî între buzele despărţite – iar în clipa următoare, o luase în braţe, cu gura apăsată peste a ei, caldă şi poruncitoare, învârtindu-şi senzual limba pentru a trage cubul de gheaţă în gura lui şi a-l împinge imediat înapoi într-a ei. Nici nu-i trecea prin minte să i se împotrivească. Niciodată nu mai trecuse prin aşa ceva – parcă toate visurile ei s-ar fi contopit într-un singur moment paradisiac. Sânii goi îi erau striviţi pe zidul dur al pieptului lui, docul aspru al cămăşii i se freca delicios de sfârcurile sensibilizate, iar Alysha avea senzaţia că lua foc...   Ce s-ar fi întâmplat dacă nu erau întrerupţi, Alysha nici măcar nu se întrebase; noroc că senzaţia aceea de firebinţeală nu fusese o iluzie – unul dintre proiectoare se înclinase peste un paravan de hârtie, făcându-l să se aprindă. Când Ross rezolvă problema, Alysha îşi venise în fire şi fugise în cabină, unde se îmbrăcă la loc cu toată viteza, îşi îndesă lucrurile în geantă şi o tuli din studio înainte ca el să vină după ea. Se răzgândise – de fapt, nu voia să fie model. Nu spusese nimănui ce se întâmplase în după-amiaza aceea. Se întorsese grăbită la şcoală, unde, din fericire, nu se descoperise că scuza folosită pentru a-şi motiva absenţa era o minciună, şi se adâncise în învăţătură – cu rezultate atât de bune încât primise note excelente la examene şi fusese primită la una dintre cele mai prestigioase universitaţi, pentru a studia medicina veterinară. Şi s-ar fi putut ca totul să se sfârşească aici; dar, tocmai când se pregătea să-şi dea examenele din anul doi, viaţa privilegiată pe care o cunoscuse dintotdeauna se întrerupsese brusc. Tatăl ei fusese implicat într-o fraudă gravă cu acţiuni şi, în loc de a accepta umilinţa unui proces public, se sinucisese – lăsându-şi familia nepregătită să facă faţă vântului îngheţat al sărăciei. În timp ce mama ei încă mai era în stare de şoc, Alysha îi telefonase celui mai mare frate al tatălui ei, cerându-i ajutorul – numai pentru a i se reaminti brutal cât de categoric dezaprobase familia scandaloasa căsătorie a doua a răposatului colonel Fordham-Jones şi a lua cunoştinţă de refuzul lor absolut de a avea de-a face cu progenitura acelei legături dezaprobate. Ştia că nu putea aştepta mare lucru de la familia mamei sale – oameni scorţoşi şi de modă veche, adepţi ai principiului ca fiecare să se descurce singur. După ce un unchi îi trântise telefonul în nas, a dracului să fi fost dacă se ducea târâş la alte rude. Aveau să se descurce şi fără ajutor – cumva, urma să găsească ea o soluţie. Şi astfel, la vârsta de nouăsprezece ani, pe umerii firavi ai Alyshei căzuse sarcina de a încerca să câştige destui bani pentru a rămâne cu un acoperiş deasupra capului şi a plăti taxele şcolare ale fratelui ei mai mic. Nevoită să renunţe la propriile sale ambiţii, abandonase universitatea, oferindu-şi singura zestre care-i mai rămăsese – înfăţişarea. De astă dată, fusese mai înţeleaptă – se adresase unei agenţii de modele. Şi avusese noroc – pe Barbara Lange o impresionaseră fotografiile de vacanţă pe care le adusese cu ea, astfel că-i organizase nişte probe foto. Şi cu toate că la înaintata vârstă de douăzeci de ani fusese considerată cam bătrână pentru debutul în meserie, progresase rapid, trecând prin truda grea a muncii la cataloage până pe ameţitoarele culmi ale paradelor modei şi ale revistelor luxoase la care râvnise cândva cu atâta disperare. Iar acum, printr-un capriciu al sorţii care părea aproape inevitabil, drumul i se încrucişa din nou cu al lui Ross Elliot. De ce îi trecuse numele pe listă? Credea că, fiind mai matură şi – va fi presupus el – mai cu experienţă, ar fi fost mai receptivă la numărul lui de seducţie? Că, de data asta, n-avea să mai fugă, în panică? Ei bine, dacă aşa era, Ross Elliot urma să-şi descopere curând greşeala, reflectă Alysha, cu înverşunare. O, n-avea să mai intre în panică, nici să fugă – învăţase destule mijloace mai eficiente de a rezista avansurilor nedorite. Pe Ross îl aştepta o surpriză foarte neplăcută.     Capitolul 2   Taxiul se opri în faţa elegantului restaurant, iar Alysha coborî. O salută un cor de fluierături dinspre o clădire de vizavi, iar un bărbat între două vârste, care se uita la ea din mers, peste umăr, intră într-un stâlp. Stăpânindu-şi un uşor surâs amuzat, Alysha intră în restaurant. Se îmbrăcase cu multă grijă pentru acea întâlnire, într-un costum de in ivoriu, croit cu o uluitoare simplitate a liniei, urmărindu-i curbele suple. Binecunoscutul păr îi era strâns din jurul feţei, pentru a-i scoate în evidenţă structura delicată a oaselor, unduindu-se într-o coamă lucioasă pe spate, iar tocurile înalte ale pantofilor bej îi ridicau făptura mlădioasă până la statura de un metru optzeci şi doi. Erau pantofii cu cele mai înalte tocuri pe care-i putuse găsi – dar tot trebuia să se uite în sus pentru a-l privi pe Ross Elliot în ochi, îşi reaminti ea, cu un mic fior de teamă. Îşi dăduse toată silinţa să se pregătească sufleteşte pentru acea întâlnire, însă inima continua să-i bată mult prea repede, făcând-o să se simtă cam ameţită. Restaurantul era plin, însă Alysha îl văzu imediat: stătea aşezat în capătul opus al salonului şi, când ridică privirea, ochii aceia pătrunzători, cenuşii ca oţelul, se îndreptară spre ea ca două lasere fixându-şi ţinta. O privea lung, aşteptând-o să vină la el; şi, preţ de-un incomod moment, amintirile ultimei lor întâlniri i se învolburară în creier, dându-i senzaţia că din nou purta acel sarong înfăşurat pe şolduri, care-i lăsa sânii goi şi înfriguraţi, cu sfârcurile trandafirii, delicate, parcă ademenind obraznice privirea lui insolentă... – Bună ziua, domnişoară Jones. Îmi permiteţi să vă conduc la masă? Cu un efort de voinţă, Alysha se reculese, mulţumindu-i şefului de sală printr-o înclinare amabilă a capului. Păstrându-şi ţinuta dreaptă, cu demnitate graţioasă, îl urmă printre mesele distanţate, o practică îndelungată ajutând-o să pară că nu observa privirile lascive sau invidioase care o urmăreau. Ross se ridică în picioare, întinzându-i mâna cu un formalism rece care o cam descumpăni; părea să se poarte ca şi cum nu s-ar fi cunoscut niciodată. – Domnişoară Fordham-Jones, vă mulţumesc că aţi venit. – Bună... ziua, domnule Elliot, îngăimă ea, lăsându-şi mâna într-a lui o fracţiune de secundă şi retrăgându-şi-o înainte de a se ivi vreun risc ca Ross să-i observe uşorul tremur nervos pe care nu prea şi-l putea controla. Bobbie se aşezase deja la masă, ajunsese la jumătatea paharului de şpriţ, iar Alysha o salută cu un zâmbet care-i ascundea uşurarea de a nu fi singură cu Ross. – Bună, Bobbie. Sper că n-am întârziat? – În nici un caz – am ajuns noi mai devreme, o asigură Bobbie cu căldură. Ia loc. Şeful de sală o aştepta cu scaunul tras, iar un picolo se învârtea pe-alături cu o listă; Alysha mulţumi scurt şi alese rapid melon Charentais, urmat de un biban în sos de lămâie şi chitră, care se anunţa delicios. În faţa ei, Ross discuta cu Bobbie, lăsându-i astfel ocazia de a-l studia pe furiş. Nu se schimbase mult în cinci ani, medită ea: cercelul dispăruse, precum şi coada-de-cal – acum avea părul tuns scurt, doar cu câteva şuviţe rebele căzându-i pe frunte. Însă purta aceleaşi haine sport de doc, fără a face nici o concesie faţă de eleganţa restaurantului, iar sub ele trupul îi era la fel de musculos şi robust pe cât şi-l amintea ea. Şi avea aceeaşi aroganţă pe chipul cizelat aspru, cu pomeţi ascuţiţi şi bărbie autoritară, aceeaşi undă de cruzime în jurul gurii dure. Nu-şi pierduse nici puternicul magnetism fizic, greu de neluat în seamă. – I-am explicat lui Bobbie detaliile campaniei, o informă el, pe neaşteptate. Se rezemase de spătar, privind-o peste masă cu acea expresie rece şi dezinteresată pe care Alysha şi-o amintea atât de bine de la prima întâlnire. Şi, spre tristeţea ei, constată că încă mai avea puterea s-o descumpănească. – Pare extraordinară! interveni Bobbie, cu ochii strălucindu-i de entuiasm. O victorie sigură! – Conceptul-cheie e "pericolul", continuă Ross. Alysha aproape uitase glasul acela – uşor răguşit, ca şi cum coardele vocale i-ar fi fost şmirgheluite de aerul aspru din Clydeside, unde-şi petrecuse adolescenţa. – Vom accentua pericolul pe care-l prezintă pentru piele expunerea excesivă la soare. Laboranţii de la Loziers au creat o nouă loţiune UBA/UBV, care va fi lansată pe toată piaţa. – Iar ingredientele sunt toate din surse naturale, desigur, o încredinţă Bobbie. Nu s-au făcut teste pe animale. Alysha are opinii foarte categorice în sensul ăsta, îi explică ea lui Ross. A refuzat adesea chiar şi contracte foarte bine plătite, fiindcă nu poartă blănuri naturale şi nu foloseşte cosmetice care au avut la origine acte de cruzime la adresa animalelor. În ochii cenuşii se zări o licărire de cinism inconfundabil. – Are noroc că-şi poate permite să-şi respecte principiile, remarcă el, pe un ton sardonic. Alysha îi susţinu privirea, cu răceală. Credea oare că era doar un capriciu de ochii lumii, din partea unei persoane care abia dacă era conştientă de sacrificii? Ei bine, cu siguranţă, n-avea să-i schimbe părerea; dificultăţile ei financiare erau un secret bine păzit în spatele iluziei atent construite din aparenţele de bogăţie şi hainele de la casele de modă – cumpărate angro sau de la second-hand. Foarte puţini oameni ştiau despre scandalul în care fusese implicat tatăl ei – noroc că acesta atrăsese puţină publicitate în afara cercurilor financiare ale capitalei. Iar Alysha nici nu dorea altceva; ruşinea de a se descoperi fapta lui fusese cumplit de dureroasă şi nici acum nu reuşise s-o lase complet în urmă. – N-am putea trece la discuţia despre campanie? ceru ea, cu o demnitate îngheţată în voce. Un zâmbet vag batjocoritor tresări în colţurile acelei guri aspre, dar Ross consimţi dezinvolt. – Va fi foarte prezentă în reviste, precum şi la televiziune şi prin apariţii personale. Lozier Girl întruchipează imaginea concepţiei Lozier – o indulgenţă hedonistă pentru femeia care-şi poate permite acel mic supliment. De-asta insistăm asupra unui contract în exclusivitate; orice alte activităţi desfăşori în acel timp trebuie să aibă aprobarea mea personală – nu vrem ca Fata Lozier să apară prin cine ştie ce cataloage amărâte de comenzi la domiciliu. Şi, desigur, vom plăti foarte generos acest privilegiu, adăugă el, cu o ironie seacă. Instinctiv, Alysha trecu în defensivă, atentă la orice indiciu că Ross i-ar fi ghicit adevărata situaţie. – Nu banii sunt principalul meu considerent, îl informă ea, cu dispreţ trufaş. Mă interesează numai să-mi avantajez cariera. O lucire amuzată lumină cei doi ochi de oţel. – Îmi însuşesc critica. Alysha acceptă scuza cu o uşoară înclinare a capului. – Aţi... spus că vor avea loc şi apariţii personale? se interesă ea, pe un ton cam rigid. Ross se rezemă de spătar, luând o sorbitură din paharul cu apă minerală Perrier – avea reputaţia de a nu se atinge niciodată de alcool. – Va fi o campanie globală, implicând multe deplasări. Vom face vizite promoţionale în toate marile oraşe din Europa şi America de Nord, Japonia, Australia – sper că aveţi destulă energie? Alysha îi reproduse atitudinea rece-sarcastică, înălţându-şi cu o fracţiune una dintre sprâncenele arcuite fin. – Fac faţă, replică ea, pe un ton plat. – Mă bucur să aud. Ar fi extrem de incomod dacă v-aţi îmbolnăvi. – Nu sunt niciodată bolnavă, domnule Elliot, îl asigură ea, cu o sclipire în ochii verzi. N-am lipsit de la nici o întâlnire, nici n-am întârziat vreodată, după cum poate Barbara oricând să confirme. – Cu siguranţă, aveţi o reputaţie profesională excelentă, confirmă el, pe acelaşi ton sardonic. Altfel, nici nu m-aş fi gândit să vă solicit. De ce o solicitase? se întrebă Alysha, cu o undă de nelinişte. Nu-şi făcea iluzii – existau zeci de alte fete cu aceleaşi calităţi, care puteau întruni criteriile exigente stabilite de Ross Elliot. Dar moara bârfelor, de obicei atât de eficientă, nu scosese la iveală nici un alt nume care să candideze pentru acel contract. De ce tocmai ea? – Care e programul campaniei? se interesă, cu o nepăsare lăudabilă în voce. – Faza întâi va consta în spoturile de televiziune, coordonate cu apariţiile până la saturaţie în toate revistele lunare de modă importante, explică el succint. Lansarea principală va avea loc la începutul lunii aprilie şi vom publica masiv până în august-septembrie. Vom filma clipurile video simultan cu realizarea fotografiilor, cele mai multe în decor real, în Thailanda. – Cu începere de când? – Din decembrie, răspunse Ross, ridicând întrebător o sprânceană, când pe faţa ei trecu o undă de ezitare. E vreo problemă? – Numai dacă ar însemna să fiu plecată de Crăciun, răspunse ea, pe un ton măsurat cu grijă. De obicei, îl petrec în familie. Şi-ar fi putut imagina reacţia mamei sale dacă o anunţa că avea să fie plecată de sărbători! Ross ridică din umerii săi laţi, într-o atitudine de indiferenţă aproape dispreţuitoare. – Va trebui să vă conformaţi climei de-acolo – decembrie e o lună când sunt toate şansele ca vremea să fie uscată şi relativ răcoroasă, spuse el simplu. Dacă vă veţi întoarce acasă de Crăciun sau nu va depinde de programul de filmare şi productivitatea muncii. – Înţeleg... Şi-ar fi răcit gura de pomană contrazicându-l; îl vedea în stare să contramandeze sărbătorile – era exact genul de maniac al muncii ambiţios, căruia puţin îi păsa de sentimentele celorlalţi. – Până atunci, agenda Alyshei va fi clarificată, îl asigură Bobbie, cu o eficienţă vioaie. Sunt programate câteva lucruri, dar le putem re-atribui destul de uşor – nu va fi nici o problemă. Se întoarse spre Alysha, cu ochii scânteindu-i. – Tare te mai invidiez că pleci în Thailanda – e una dintre ţările mele favorite. Sper că-i vei lăsa puţin timp să admire peisajele, Ross, adăugă ea, aruncându-i o privire piezişă, tachinătoare. Trebuie neapărat să vezi Marele Templu din Bangkok – e pur şi simplu fascinant! Alysha se strădui să-l privească pe Ross drept în ochi, fără să tresară. – Domnul Elliot încă nu mi-a confirmat dacă încheiem sau nu contractul, aminti ea, rece. Din nou se pomeni măsurată cu acea privire profesională şi detaşată, şi făcu un efort să i-o susţină fără şovăire. Deşi lăsase de mult în urmă vanitatea adolescentină care fusese atât de ofensată de indiferenţa lui cu ocazia primei întâlniri, recunoscând că înfăţişarea ei nu era nimic mai mult decât o combinaţie fericită de gene pe care o putea exploata ca să-şi câştige existenţa constatase că până şi în lumea strălucitoare a modei, unde frumuseţea era moneda curentă, calităţile ei fizice îi confereau un anumit avantaj, un surplus de putere, în cele mai multe situaţii. Pentru Ross Elliot însă, după câte se părea, nu era decât un echipament neînsufleţit, alături de recuzită, lumini şi – cea mai importantă, probabil – aparatura foto. Dacă ar fi putut-o înlocui cu o păpuşă de porţelan, care să i se supună neabătut şi fără a cere un moment de pauză, ar fi făcut-o bucuros. – Să nu te tunzi! îi ordonă el. În ochii ei scăpără un fulger de indignare îngheţată; nici un moment nu avusese intenţia să-şi taie părul, însă o clipă se pomeni cochetând cu ideea, numai ca să-l sfideze. Dar aşa ceva ar fi fost o prostie – era profesionistă şi avea de-a face cu o sarcină profesională. Nu-şi putea permite intervenţii ale sentimentelor personale. – S-o iau ca pe un "da"? întrebă ea. – Vrei contractul sau nu?

Parfumul primejdios al seductiei de Sandra Donovan Capitolul 1 St. Louis, Missouri 28 iunie 1831   — Sara, nu trebuie să-ți faci probleme în privința soției și a celor șase copii ai mei. Asta va fi o parte a vieții mele, pe lângă timpul pe care-l voi petrece cu tine, sublinie Farber nervos, ca răspuns la întrebarea ei. Își foi trupul mătăhălos pe canapeaua din salonul lui Sara, încercând să-și domolească durerea din șale. O dorea pe tânăra femeie mai mult decât își putea permite să accepte. Sara Anne Clayton privi înfricoșată spre Farber. Brusc o inundă un sentiment de repulsie, în timp ce acesta, o privea ca pe o porție savuroasă la cină, lingându-și buzele groase. Nasul grosolan îi domina trăsăturile cărnoase, înroșindu-se pe măsură ce se înfierbânta. Sara deschise gura pentru a respinge absurda propunere, dar buzele îi rămaseră mute. Era șocată că acest om, acum tutorele ei legal - care fusese timp de mai mulți ani bancherul de încredere și consilierul financiar al tatălui ei - era în stare s-o înjosească într-atât, propunându-i să devină amanta lui. Într-un târziu, regăsindu-și glasul, spuse cu voce întretăiată: — Nu-mi vine să cred că-mi spui asemenea lucruri mie, Mr. Farber. Tatăl meu m-a lăsat în grija dumitale ca să te ocupi de bunăstarea mea, nu să... să faci din mine o prostituată. Slabul ei protest sfârși într-o șoaptă tremurată. În toți cei optsprezece ani lipsiți de griji, nu fusese niciodată nevoită să facă față unei situații atât de delicate și imposibile... iar acum era singură. Farber o privi cum își răsucește nervoasă batista între degete. Încerca să braveze, să-și ascundă lacrimile care-i umpleau ochii mari. Frumusețea ei era diferită de a tuturor celorlalte femei pe care le cunoscuse și-l obseda de când o văzuse prima dată. Era mignonă și perfectă din toate punctele de vedere. Avea un păr de o neobișnuită nuanță de argintiu iar genele negre și dese înconjurau niște ochi frumoși, de culoarea albăstrelelor care priveau lumea cu inocență. Această inocență îl tulbura din ce în ce mai mult, de fiecare dată când o vedea. Obsesia sa începuse cu cinci ani în urmă, când William Clayton își transferase toate valorile la banca Farber și a adus-o și pe fiica sa, Sara Anne, cu el. Încă de la treisprezece ani era o frumusețe. Din acea zi, făcu tot posibilul să-i intre în grații lui Clayton, în speranța de-a putea s-o întâlnească pe Sara. Revenind deodată cu gândul la problema actuală, spuse aspru: — Draga mea, eu nu m-aș exprima astfel. Mai curând, consideră-mă protectorul tău... cineva care te apreciază și te iubește. Apoi vocea sa căpătă un timbru uscat: — Îți voi oferi absolut totul, doar să fii de acord. Ridicându-se, Sara își îndreptă umerii: — Cred c-ar trebui să pleci, Mr. Farber. N-am să accept niciodată un asemenea lucru. Chiar refuzându-i-se ceea ce-și dorea cu orice preț, fu silit să-i admire demnitatea. Se ridică și el și făcu un semn cu capul: — Acum am să plec, dar insist să te mai gândești înainte de a lua o decizie. Nu sunt omul căruia să i se spună nu, Sara. Iar dacă mă refuzi, n-am să mă mai simt obligat să păstrez secretele familiei tale, cum am făcut-o până acum. Mintea lui Sara încercă să priceapă amenințarea lui voalată: — Secrete? Despre ce secrete vorbiți? Gura lui se strâmbă într-un surâs batjocoritor. — Afacerile tatălui tău erau uneori, să zicem, dubioase. Nu chiar ilegale, dar la limita legalității. Apoi, sunt și acele istorioare nostime pe care tatăl tău mi le-a povestit în mod confidențial, despre cum mama ta, să spunem, îi distra - da, e un cuvânt potrivit -pe unii politicieni cu poziții înalte, în scopul de a obține contracte guvernamentale pentru cherestea. Înainte de a continua, se opri pentru a lăsa ca vorbele sale să-și facă efectul. — Nu pot să-mi bat capul cu păstrarea reputației familiei tale, fără un oarecare stimulent. Îți dai seamă la ce mă refer? Răzbunarea lui o făcu pe Sara să simtă cum mânia îi cuprinde întreaga ființă. Nu știa cum să iasă din această situație într-un mod onorabil. Spuse cu o voce tremurată și revoltată: — Nu-i nimic adevărat din ce-ai spus, și tu o știi! Te rog... pleacă. Farber se îndreptă spre ușă, dar se-ntoarse spre a-i vorbi din nou: — Îți dau timp de gândire până vineri, Sara. Timp pentru a înțelege situația reală. Sunt cinci zile. Vineri, exact la opt seara, am să mă-ntorc pentru răspuns. Zâmbi plin de sine, ca și cum deja știa care va fi răspunsul. — Adu-ți aminte că și banii tăi sunt pe mâna mea. O femeie tânără nu poate ajunge prea departe în orașul ăsta, fără bani și fără reputație. O părăsi apoi, închizând ușa în urma lui. Pentru moment - sau poate pentru mai mult timp, Sara nu-și putea da seama - privi ușa închisă, rememorând întreaga conversație. Păli, apoi mânia îi îmbujoră obrajii la gândul planului abject pe care-l pusese la cale împotriva ei. În adâncul inimii, știa că aceste acuzații murdare erau false, dar nu se putea aștepta ca societatea să fie obiectivă. Mulți vor crede minciunile lui sau, cel puțin, vor prefera să o ocolească. Se prăbuși pe scaun, cu capul sprijinit în mâini, și dădu frâu liber lacrimilor. Întreaga lume se nărui în jurul ei și n-avea nici cea mai mică idee despre ce-ar putea face pentru a ieși din această situație. Familiile părinților locuiau în Savannah, Georgia, dar nu se interesau câtuși de puțin de ea. Atunci când părinții ei s-au căsătorit, au rupt legătura cu rudele lor, datorită faptului că William și Melanie plecaseră la St. Louis. Nu schimbaseră între ei nici un cuvânt în cei nouăsprezece ani. Dacă Sara n-ar fi citit, cu o săptămână în urmă, jurnalul mamei ei, n-ar fi știut de aceste rude, pentru că în casa lui Clayton nu se discută niciodată deschis despre ele. Trecuse numai o lună de când acel bizar accident de trăsură curmase viața părinților ei, și acum Jonas Farber încerca să-i răpească inocența și să-i fure averea. Această nouă lovitură îi readuse durerea pe care o simțise acum doi ani, când îl pierduse pe iubitul ei frate mai mare, Maxwell. Când se auzi un discret ciocănit în ușă, Sara își suflă nasul și-și șterse lacrimile. Se simți ușurată când constată că e Fillette, camerista ei. — Bucătaru’ m-a trimis să-ntreb dacă nu vreți ceai, da’ văd că musafiru’ a plecat, coniță. Negresa, care era cu câțiva ani mai mare decât Sara, vorbea în timp ce traversa încăperea largă. Când ajunse lângă Sara, se încruntă. — Copilă dragă, de ce ești mâhnita? Nu te-am văzut plângând de la-nmormântare. Chipul lui Sara se întunecă și lacrimile o năpădiră din nou. — O, Fillette... a fost groaznic, șopti ea, cu inima frântă de durere. Fata se așeză lângă stăpâna și-i cuprinse cu o mina umerii care se zguduiau de plâns. — Cum, coniță? Omu’ ăla ți-a adus alte vești proaste? întrebă ea alarmată. Sara își șterse obrajii uzi și dădu din cap. — Într-un fel, da... Îi povesti lui Fillette ce se petrecuse între en și Jonas Farber și sfârși întrebând printre lacrimi: — Ce-mi rămâne de făcut? Fillette scutură din cap cu dezgust. Deși era tânără, știa mai multe despre ticăloșia oamenilor decât avea chef să-și amintească. În ciuda diferenței mici de vârstă, ea se simțea protectoarea lui Sara ca și cum ar fi fost propriul ei copil, și situația o făcu să devină teribil de abătută. — Ce zici de prietenii ăia creoli, din lumea bună, ai mamei și ai tatălui tău, copilă? Nu poți obține ajutor de la unu’ din ei? — Sunt, mai mult sau mai puțin, prieteni de ocazie, Fillette, nu prieteni apropiați. Sunt sigură că de aceea tatăl meu m-a lăsat în grija acestui bancher, odată cu toate afacerile sale. Pe deasupra, nu cred că vreunul din ei ar fi dispus să se amestece într-o bârfă scandaloasă. Fillette strânse din dinți cu hotărâre. — ‘Ntre noi două, coniță, să ne gândim la ceva, că doar n-o să devii metresa ticălosului ăla bătrân! Sara se simți mai bine numai știind că are un aliat, chiar dacă fata era o sclavă și, deci, mai neputincioasă chiar decât ea însăși. Zâmbi, cu fața încă umedă: — Avem timp până vineri să ne gândim la ceva. — E destul și-atât. Fii fără grijă, copilă, promise tânăra negresă cu mai multă încredere decât simțea în realitate.   *   Rafael Esteban Delgado privea afară pe fereastra deschisă de la cel de-al doilea etaj al hotelului Southern, la traficul agitat din acea după-amiază târzie, de pe Broadway Street. Strigătele răzlețe ale căruțașilor, îi aminteau de cele ale conducătorilor de catâri din Santa Fé. În afară de asta, nu era nici o asemănare între Santa Fé și acest zorit și ocupat St. Louis. Viața din New Mexico avea un ritm mai domol și un peisaj mai puțin încărcat decât această metropolă aglomerată, din cărămidă. Vocea însoțitorului său îi întrerupse gândurile și-l făcu să se întoarcă. — Iartă-mă, Pedro, n-am fost atent. Pedro Pino era de înălțime mijlocie, cu păr de culoarea oțelului și cu o constituție osoasă, dar bine legat. Era îmbrăcat în pantaloni cafenii, cămașă albă și o haină scurtă, cu fireturi de argint, deși s-ar fi simțit mai bine în hainele de lucru de la ranch. Se născuse în urmă cu șaizeci și doi de ani pe Hacienda Delgado, și- și croise drum spre poziția privilegiată de supraveghetor încă de la o vârstă fragedă. În ultimii zece ani îl învăța pe Rafael tot ceea ce trebuia să știe despre munca pe o mare plantație. Acum, privi spre prietenul și protejatul său și zâmbi. — Întrebasem doar dacă n-ai vrea să facem o plimbare, înainte de-a merge la masă. Și... e prea cald să stăm în casă. Rafael se-ntinse spre haina lui neagră. În timp ce traversau holul hotelului de lux, cei doi bărbați stârneau foarte mult interes. Nu doar pentru că erau amândoi îmbrăcați cu splendidele costume în stil spaniol, cu panglici și fireturi de argint, ci mai mult pentru demnitatea de modă veche pe care o răspândeau în jurul lor. Rafael salută politicos pe cele două doamne care treceau pe lângă ei. În timp ce pășea pe trotuar nu auzi suspinele și comentariile făcute cu răsuflarea tăiată. Ar fi fost surprins să știe că, de cum a sosit, acum zece zile, a fost principalul subiect de discuție pentru femeile din hotel. Trăsăturile feței lui erau hotărâte, avea un maxilar pătrat, pomeți înalți, și ochi mari, de un cafeniu închis. Părul negru, mai lung decât cereau canoanele modei americane, îi depășea gulerul și îl purta pieptănat într-o parte. Măsura cam un metru nouăzeci, avea umeri largi, era musculos, dar mișcările îi erau simple. Nu doar frumusețea sa atrăgea atenția, ci și calmul reținut pe care îl răspândea. Toate aceste calități se înlănțuiau și-l făceau irezistibil pentru sexul frumos. Cei doi bărbați se plimbau pe chei și priveau vasta întindere a fluviului Mississippi. Briza bătea dinspre apă, aducând puțină răcoare față de căldura închisă de la hotel. Rafael respiră adânc aerul proaspăt. Zâmbi pentru prima dată în acea zi, și spuse: — Rio del Norte ar fi gelos pe acest puternic fluviu, nu-i așa, Pedro? Bătrânul zâmbi: — Si, prietene. Chiar dacă primăvara malurile iui nu se întind atât de departe. Privind vapoarele care navigau pe râu, adăugă: — Dacă am avea râuri navigabile acasă, n-ar mai fi nevoie să călătorim în locuri ca ăsta pentru mărfuri sau orice altceva; ar veni ele la noi. Rafael oftă: — Și eu mă simt obosit de această călătorie, Pedro. Pentru că veni vorba de treaba noastră, peste două zile vom primi mătăsurile de ia New Orleans. După aceea, eu aș spune să plecăm. Pedro ridică întrebător din sprâncene: — Cum rămâne cu profesoara pe care bunicul tău ne-a cerut s-o aducem? Încă n-am găsit persoana potrivită. Rafael mormăi impacientat: — Au fost câteva solicitante potrivite care au răspuns la anunț, dar tu găseai câte un cusur fiecăreia. Vrei să găsești perfecțiunea întruchipată, Pedro? Expresia lui Pedro se menținu prietenoasă: — Don Vicente avea câteva pretenții, iar eu încă n-am găsit femeia care să le satisfacă.. Nu pot să-mi dezamăgesc stăpânul, Rafael, lui îi datorez totul. Rafael decise să nu se certe cu Pedro. Înțelese că prietenul său era prins în capcana animozității dintre bunic și nepot. Dădu afirmativ din cap: — O săptămână, nu mai mult, Pedro; nu contează ce vrea Don Vicente. Nu vreau să ne prindă iarna aici. Pedro acceptă cu blândețe. Bătrânul dorise de mii de ori ca acești doi oameni mândri, pe care el îi iubea, să poată trece peste neînțelegerile lor și să devină cu adevărat o familie, dar pierduse orice speranță. Don Vicente Martin Delgado era un spaniol mândru și se încăpățâna în greșeala să. Și-a făcut datoria de a-l crește pe băiatul fiicei sale, dar nu a putut accepta niciodată că acesta era pe jumătate comanș. Nu i-a arătat lui Rafael nici cea mai mică urmă de dragoste. Rafael simțise de la o vârstă foarte fragedă disprețul, iar amărăciunea lui a crescut cu timpul, formând o platoșă în sufletul său. Pedro vedea și se ruga lui Dumnezeu să-i trimită femeia potrivită pentru postul de profesoară. Probabil planul lui Don Vicente era de a găsi o soție pentru Rafael, acesta ar fi fost un semn că totuși ține la băiat. Apoi Pedro se gândi că bătrânul voia pur și simplu să aibă sub control încă o latură a vieții nepotului său.   *   Nici Sara, nici Fillette n-au găsit o soluție până miercuri, deși toată ziua s-au gândit numai la asta. Sara devenea din ce în ce mai agitată. Pentru scurt timp, se gândi din nou să-i contacteze pe membrii familiei din Savannah, dar înlătură această idee pentru că ar fi luat prea mult timp. Se dusese la bancă și încercase pe ascuns să ridice niște bani din contul tatălui său, dar i se spusese că fondurile lui sunt înghețate la ordinul lui Mr. Farber. Toate bijuteriile mamei sale erau încredințate lui Jonas Farber, astfel că nu putea nici măcar pe acestea să le vândă, pentru a obține banii care să o salveze. Seara, simți o cutremurătoare durere de cap, și refuză cina atunci când Fillette urcă să i-o aducă. — O s-aduc ceva ceai, copilă, și prafuri pentru migrenă. Poa’ și ceva pâine abia coaptă. Tre’ să mănânci ceva, coniță. N-ai mâncat de luni. Fillette o lăsă culcată în pat și se duse să aducă lucrurile promise. Când se întoarse, avea St. Louis Beacon împăturit pe tavă. — A venit ziaru’, coniță. Poa’ că citești puțin, să-ți mai iei mintea de la necazuri. Sara îi mulțumi cu o voce apatică și se ridică, punându-și tava în poală. Presără prafurile în ceai și sorbi încet în timp ce parcurgea titlurile. Era un articol despre furtună de vară care distrusese acum câteva zile hambarul unui fermier în Frenchtown, unul despre noul plan de îmbunătățire a străzilor din St. Louis, propus de primarul Page. Întorcând pagina, privi la noutățile din moda feminină, dar puțin îi păsa că negustorii lansau acum poșetele cu broderie pe mânere, cu șireturi și mici solzi albi de pește. Termină ceaiul și se simți ceva mai bine, ca și cum prafurile i-ar fi domolit migrenă. Apoi, în timp ce răsfoia paginile rămase, ochii îi căzură pe un anunț și citi: OFERTĂ DE SERVICIU - FEMEIE. Letargia îi dispăru când citi în continuare: „Tânără femeie, singură, dorind să emigreze în provincia New Mexico pentru a lucra ca învățătoare pe o mare plantație. Apelați pentru întrevedere la Señor Pino, Southern Hotel”. Mâinile lui Sara începură să tremure și citi anunțul încă de două ori. Inima îi bătea cu putere și viața i se întorcea treptat în trup. Aruncă ziarul de-o parte și coborî din pat. Provincia New Mexico! Acolo plecase să trăiască Maxwell. Fratele său îi scrisese despre frumusețea ținutului, cordialitatea oamenilor, despre cât de mult iubea Santa Fé. Sara ar fi dorit să plece să trăiască împreună cu fratele său, dar părinții luaseră în derâdere această idee. Era o tânără domnișoară bogată, trebuia să se mărite bine și să-și ia locul în societate, așa îi spuseseră. Apoi, acum doi ani, le sosise vestea morții lui Max. Partenerul fratelui său de ta o mină de argint îi scrisese trimițându-i condoleanțe și spunându-i cât de mult îi vorbise Max despre ea în cei trei ani de când îl cunoștea. Dorința de a pleca la Santa Fé se reaprinse în Sara. Voia să vadă orașul și ultimul loc de odihnă al fratelui ei. Mutarea i-ar rezolva și problema aceasta, urgentă și fără ieșire aici. Doar dacă postul nu s-a ocupat, dacă i-ar putea convinge că ea e persoana potrivită pentru slujbă! Teama și speranța luptau în sufletul ei, în timp ce o suna pe Fillette. Când Fillette intră în cameră, Sara era îngropată în garderobă, trăgând frenetic afară rochiile, una după alta. Schimbarea stăpânei o ului pe Fillette. — Ai înnebunit, coniță? Sara o privi dintre haine și zâmbi spre ea: — O, Fillette, s-ar putea să fiu salvată! Ajută-mă să găsesc o îmbrăcăminte mai sobră care să mă facă să arăt puțin mai matură. S-ar putea să am un interviu pentru o slujbă chiar mâine. — Slavă Domnului! suspină servitoarea, venind lângă Sara. M-am tot rugat să se-ntâmple ceva. Acu’ las’ să mă uit eu, copiii O să faci o harababură-n garderoba asta, știu io mai bine ca tine ce-i aici. Dă-te ‘ napoi și spune-mi tot despre slujba pe care ai găsit-o.   *   Din momentul în care a părăsit casa din Carondolet Road în trăsura ei, joi dimineața, până a ajuns la Southern Hotel, pe Broadway, Sara a șovăit între îndoială și speranță. Repetase mereu în minte ce să-i spună acelui Señor Pino, în legătură cu aptitudinile ei. Educația ei era superioară celei uzuale, grație dragului ei prieten și preceptor, Master Filbert. Învățase în același timp cu Maxwell, pe când ar fi trebuit să se joace cu păpușile în camera copiilor. Îi deschisese lumea matematicii, a științei, a filologiei și a filosofiei, și găsise în ea un elev capabil. Chiar dacă nu vorbea spaniola fluent, era sigură că o putea învăța repede. Vizitiul opri la ușa din față și o ajută să coboare. — Nu știu cât am să stau, Joseph, spuse ea nervoasă. — O să aștept până ieșiți, coniță. Nu vă faceți griji, spuse el binevoitor. Servitorii din casa Clayton o adorau pe tânăra lor stăpână și întotdeauna le-a fost milă de acest copil singuratic, știind că părinții își găseau puțin timp pentru ea sau pentru fratele ei. Odată intrată în hol, Sara se îndreptă spre o oglindă fixată în perete, pentru a se asigura încă o dată că arată prezentabil. Se hotărâse să se îmbrace xu o rochie de zi din muselină, de un albastru închis, cu mâneci scurte și bufante. Boneta cu boruri largi se asorta la culoarea rochiei, și n-avea nici o podoabă în afară de curelușa de culoare crem cu care era legată sub bărbie. O pelerină din muselină de culoare crem îi acoperea umerii, în ciuda zilei călduroase, completând ținuta ei sobră. Era sigură că părea să aibă câțiva ani mai mult și spera ca Señor Pino să nu-și arunce o privire prea atentă asupra ei și s-o găsească prea tânără. Privind la ceasul agățat la piept, se îndreptă spre scări. Aseară trimisese o notă lui Señor Pino, cerând o întrevedere; ca răspuns, primise invitația de a se prezenta la ora zece, în această dimineață. Liniștea căpătată când aflase că postul nu fusese încă ocupat a fost d§ scurtă durată, toată noaptea făcându-și griji pentru felul în care Señor Pino va primi o persoană atât de tânără și lipsită de experiență. Urcă cu pași hotărâți până la etajul a! doilea și găsi apartamentul căutat. Trase adânc aer în piept, bătu ia ușă și așteptă să fie primită. Când ușa se deschise, Sara se trezi privind la pieptul larg și musculos al unui bărbat, vizibil prin cămașa descheiată până la talia zveltă. Pielea lui era de culoarea bronzului. Roși și dădu să se întoarcă. Bătuse la o altă ușă, cu siguranță. Nici un om decent n-ar fi răspuns la ușă în felul acesta. — Îmi... îmi pare rău. Trebuie să fi gre... — Señorita Clayton? se interesă el politicos, cu o voce adâncă. Scuzați-mi ținuta, por favor. Credeam că e servitoarea cu răcoritoarele. Știți, ați venit mai devreme. Sara își luă privirea de la pieptul lui pentru a-i privi fața și o găsi Sa fel de tulburătoare. Avea un aer bărbătesc, ochii mari, căprui și gene la fel de lungi ca ale ei. Își simți limba urcată și gândurile i se învălmășiră. — Eu... probabil am să mă întorc mai târziu, se bâlbâi ea, și dădu să se întoarcă. Privirea lui hotărâta o făcea să se simtă ca un șoarece încolțit de un șarpe. El zâmbi, arătându-și dinții albi și regulați, care scânteiau pe fondul feței puternic bronzate. Zâmbetul lui declanșă cele mai alarmante trepidații în stomacul ei. — Nu-i nevoie să fugiți, señorita. N-am să vă mușc... promit, spuse amuzat, ca și cum i-ar fi citit gândurile. Chiar atunci, un bărbat mai în vârstă, păși spre ușă. — Oh, văd că ați sosit, Señorita Clayton. Tânărul se-ntoarse și dispăru înapoi în cameră. Sara reuși să-și domolească respirația întretăiată la vederea tânărului. — Señor Pino? întrebă Sara cu voce tremurătoare. Era îmbrăcat cu haină neagră și pantaloni împodobiți cu fireturi de argint, această ținută depășind așteptările ei. El făcu o ușoară plecăciune și zâmbi. — Si. Intrați, vă rog. Se trase înapoi, pentru a-i permite să intre și observă privirea nesigură din ochii ei. — Nu fiți supărată din cauza ținutei lui Rafael. Nu vă aștepta atât de devreme și găsește umiditatea din fermecătorul dumneavoastră oraș de-a dreptul inconfortabilă. Sara își luă inima în dinți și păși înăuntru. Văzu cu coada ochiului cum bărbatul mai tânăr își îmbrăca haina. Chiar atunci sosi o servitoare cu o tavă, Señor Pino îi făcu semn să o pună pe măsuța joasă din fața canapelei. — M-am gândit că poate veți vrea puțină limonadă, în timp ce discutăm despre post, explică el. Sara se așeză, abia murmurând o mulțumire. Când bărbatul mai tânăr dispăru într-o cameră din spatele salonului, ea începu să se simtă mai bine. Señor Pino îi puse câteva întrebări generale despre familia și educația ei, și Sara găsi că e ușor să stai de vorbă cu acest om fermecător. El îi povesti câte ceva despre Hacienda Delgado, explicându-i că Don Vicente dorește să dea o educație de bază copiilor muncitorilor săi, și că preotul din Santa Fé a îmbătrânit prea tare pentru a mai fi în stare să-i învețe pe tineri. — De asemenea, când copiii cresc destul de mari,. lucrează cot la cot cu părinții lor la hacienda. Dacă avem un profesor rezident, pot petrece câteva ore dimineața cu lecțiile, pentru ca în restul zilei să se ocupe cu treburile gospodărești. — Don Vicente trebuie să fie un om generos, dacă angajează o învățătoare pentru acești copii, când ar putea să n-o facă, comentă ea sfios. Auzind un râs imprudent, își ridică privirea și-l văzu pe bărbatul tânăr stând în cadrul ușii salonului și uitându-se la ei. Era mai prezentabil acum, în cămașa încheiată și cu haina pe el. Cu toate acestea, tremurul stomacului îi reveni. — Muncitorii lui îl adoră, señorita. Este foarte bun cu ei, spuse Rafael și se opri lângă scaunul înalt. Sara se simți din nou sufocată de prezența sa și întrebă nervos: — Și dumneavoastră lucrați pentru Don Vicente? Buzele lui senzuale se strâmbară într-un surâs cinic: — Si, dar probabil cu mai puțin devotament. Señor Pino își ridică privirea spre tânăr și se-ncruntă ușor. — Nu mi-am dat seama că Rafael nu s-a prezentat. Este nepotul lui Don Vicente, Don Rafael Esteban Delgado. Ea încuviință din cap și se miră de tonul tânărului, dar nu insistă, pentru că acesta o privise într-un mod care-i provocă un tremur în tot corpul. O făcea să se simtă atât de ciudat, încât nu mai era sigură că-și dorește câtuși de puțin postul. Singurul lucru care o opri să vorbească era conștiința faptului că acasă o aștepta Jonas Farber. Señor Pino se întoarse la discuția lor. — Dacă ne decidem să-ți oferim acest post, señorita, cât de curând ați putea fi gata să călătoriți? — Mâine, spuse ea fără ezitare. Sprâncenele lui Señor Pino se ridicară, dar el spuse afabil: — Foarte bine. Vom trimite un mesager la dumneata acasă cu răspunsul, azi după-amiază, la ora trei. Señor Pino se ridică și aduse un toc și hârtie, cerându-i să-și scrie adresa. După ce făcu aceasta, Sara îi mulțumi și el o conduse la ușă. Simțea privirea tânărului arzându-i spatele.   *   Rafael și Pedro stăteau față în față în sufrageria hotelului și-și luau prânzul. Fiecare era pierdut în propriile gânduri, în timp ce-și mestecau friptură cu legume. Rafael nu și-o putea scoate din minte pe Señorita Clayton, ceea ce-l irita. Simțea în adâncul sufletului ceva tulburător, un fior pe care-l credea de mult mort. Era atât de tânără și frumoasă, cu fața ei perfectă și cu ochii albaștri ca cerul de acasă, în timpul verii. Presupunea că pielea ei albă era ceea ce îl fascina, pentru că femeile din ținutul său erau măslinii. Silueta ei era plină de grație și-l chinuia dorința de a o strânge în brațe. Por Dios! Era ceva timp de când nu se mai culcase cu o femeie, și era pe cale să devină aproape sentimental în privința acestei fete străine. Dar avea ceva care-l făcea să dorească s-o protejeze. Era o inocență... o vulnerabilitate. Se încruntă și-și atacă friptură cu înverșunare. Și gândurile lui Pedro erau tot la Sara. Era exact ceea ce Don Vicente îi ceruse să găsească: frumoasă, inteligentă, de familie bună. Dar, indiferent de judecata bătrânului, Sara ar fi o soție perfectă pentru Rafael și o excelentă stăpână pentru Hacienda Delgado. își ridică privirea spre Rafael. — Cred că Señorita Clayton e o bună alegere, ce zici? Rafael continuă să mănânce și ridică din umeri: — E poate prea tânără. — Avem nevoie de cineva tânăr să facă această călătorie, prietene. Și să facă față tinerilor ei protejați. Câtă vreme nu are familie, nu va tânji după casă ei, sublinie el. Cred că e foarte*trist că fratele ei a mur;it în puțul ăia de mină. Îmi amintesc accidentul. Rafael încuviință, dar refuză să se lase copleșit de milă. — Vorbește foarte puțin spaniolă, Pedro. Cum are să-i învețe ceva pe copii? — Pot să-ți spun că-i inteligentă și-are să învețe repede. Am s-o învăț în timpul călătoriei. Până să ajungem la Santa Fé are să vorbească destul de fluent. Pedro era nedumerit de comportamentul lui Rafael. Chiar ieri se plânsese că Pedro era prea critic față de candidate. — Fă cum vrei. Pentru mine n-are nici o importanță, spuse Rafael. Don Vicente ție ți-a încredințat sarcina asta, nu mie. Pedro zâmbi împăciuitor. — Știa că ai să fii destul de ocupat cu transportul de marfă, Rafael, și nu voia să-ți dea bătăi de cap. Atunci e stabilit. Am să trimit un mesager acasă la señorita azi după-amiază, ca să-i cer să fie gata de plecare mâine la prânz.

Zori intunecati de Sara Craven CAPITOLUL I Era atât de obosită încât abia reuși să introducă cheia în broască. Fusese un zbor lung și agitat, iar aterizarea fusese amânată din cauza ceții. Una dintre fete devenise aproape isterică în timpul zborului și Lisa fusese aceea care stătuse alături de ea ca s-o liniștească atunci când avionul făcuse ultima tentativă, de această dată reușită, de a ateriza. Închise mulțumită ușa în urma ei și rămase o clipă pe loc, uitându-se prin camera de zi. Era deosebit de curată și ordonată – doamna Hargreaves avusese grijă de asta – dar aerul era stătut. Lisa deschise fereastra și lăsă aerul proaspăt al nopții de ianuarie să pătrundă în cameră. Se înfioră puțin, încă nostalgică după căldura soarelui din Caraibe pe care tocmai le părăsise, dar mintea ei obosită se bucură de confortul și de curentul de aer rece care o înviora. O mulțime de plicuri sosite prin poștă o așteptau pe măsuța de lângă fereastră, plicuri la care se adăugau și cele găsite în cutia de scrisori, dar toate aceastea puteau să mai aștepte până dimineață, gândi ea, descălțându-se. Simțea nevoia imperioasă de a face o baie. Era murdară și transpirată după orele lungi petrecute în avion, urmate de drumul cu taxiul, înghesuită între celelalte fete. Dar și baia putea să mai aștepte. Intră în dormitor, dezbrăcându-se din mers. Patul o aștepta, cu cuvertura dată la o parte, iar cămașa ei de noapte era aranjată frumos de către doamna Hargreaves care în tinerețe fusese cameristă la un hotel. Dar Lisa nu se mai obosi să se îmbrace. Totuși se demachie – obicei de care n-ar fi putut scăpa nici pe patul de moarte – și apoi se întinse goală în pat și căzu pradă unui somn profund. Se foi de câteva ori și chiar deschise ochii, deranjată de zgomotele de pe stradă și de un aspirator din apartamentul de deasupra. Totuși nu se trezi. Când în cele din urmă o făcu, se întinse și se ridică din pat, constată că dormise aproape douăsprezece ore. „Probabil am început să îmbătrânesc”, gândi ea amărâtă. Da, se simțise bătrână în timpul călătoriei. Toate celelalte fotomodele erau mai tinere decât ea, Lisa fiind singura care avea douăzeci de ani. Jos râsese de ea. „Ai cumva părul cărunt?” o ironizase el. „Nu i te plânge Myrei în legătură cu vârsta ta, pentru că ea are cu doi ani mai mult decât tine.” Lisa nu se obosise să-i mai spună lui Jos ceea ce era atât de evident și anume faptul că Myra nu era și nu avea să fie vreodată fotomodel. Când Jos o întâlnise și se însurase cu ea, Myra nu era decât o studentă drăguță și dolofană, iar căsnicia și copilul n-o schimbaseră absolut deloc. Chipul și silueta ei n-o avantajaseră niciodată prea mult. Asta este valabil și pentru mine, gândi Lisa coborând din pat, dar oricum, reușesc să-mi câștig existența. Se privi toată în oglindă în timp ce intra în baie și dădu drumul la duș. Nu era nimic narcisist în această acțiune, dar probabil că nici absolut necesar nu era. Fusese în Indiile de Vest ca fotomodel pentru o revistă foarte cunoscută care prezentase costume de baie și cu siguranță că Jos i-ar fi spus dacă ar fi luat măcar un gram în greutate. O cunoștea de doi ani, de când Lisa venise prima oară la Londra căutând de lucru și tot el fusese acela care o învățase tot ceea ce trebuie să știe despre ceea ce se face în fața unui aparat de fotografiat. De fapt, Lisa nu se gândise foarte serios să devină model. Niciodată nu-și considerase aspectul fizic prea impresionant. Jos îi sugerase însă această idee încă de pe vremea când era la școală. El venise la școală ca s-o viziteze pe verișoara lui Dinah, care era cea mai bună prietenă a Lisei. Le invitase pe amândouă la masă. El era deja un nume în lumea fotografiei, iar Lisa n-ar fi fost om dacă nu s-ar fi simțit flatată de interesul lui. Totuși, în același timp, ea își vedea cu totul altfel viitorul. Datorită lui Jos obținuse primul contact că fotomodel în lansarea unei noi linii de cosmetice. Cu părul auriu și cu ochii căprui care puteau lua nuanțe de verde și galben în funcție de culoarea pe care o purta, Lisa fusese cea mai bună alegere pe care să se centreze campania de publicitate. Fusese o experiență fantastică pentru ea. Costume exotice în tonuri de galben și auriu fuseseră anume lucrate pentru ea, iar efectul lor pe pielea ei de culoarea mierii fusese inpresionant. Fusese îmbrăcată în voal semi-transparent, în mătase și rochii făcute în întregime dintr-o plasă de mărgele. Chipul ei apăruse pe coperta revistei pe care ochii ei păreau să se mărească la nesfârșit, în timp ce gura schița un zâmbet vag, inocent și senzual în același timp. Casa de modă franceză care lansase colecția de cosmetice fusese pur și simplu încântată, iar vânzările crescuseră considerabil. Totuși Jos o sfătuise să nu mai participe la următoarea campanie organizată de aceeași casă. „Dacă vei continua, vei intra într-un tipar. Toată lumea te va asocia cu respectiva colecție și cu nimic altceva", o avertizase el. „O vreme merg, dar ce te faci când te plictisești, sau când se plictisesc ei?” Lisa îi urmase sfatul și nu regretase niciodată, mai ales că ofertele de lucru apăruseră imediat și în număr foarte mare. Dar cel mai mult îi plăcea să lucreze cu Jos. El fusese primul care-i cunoscuse potențialul iar ea avea să-i fie toată viața recunoscătoare pentru asta. Fusese foarte norocoasă. După cum auzise de la celelalte fete, lansarea în profesiunea de fotomodel putea fi o afacere foarte murdară. Faptul că-și găsise acest apartament fusese al doilea noroc, gândi ea intrând sub duș și lăsând apa caldă să i se prelingă prin păr și pe corp. Nu era prea ieftin, dar împărțindu-l cu Dinah, reușeau amândouă să se descurce din punct de vedere financiar. Dinah juca într-o comedie în West End și reușise să obțină acest rol imediat ce terminase Academia de Teatru și Film. Își limpezi părul și închise apa. Se șterse și se îmbrăcă într-un halat de baie alb, mai vechi. Nu era prea elegant dar era destul de potrivit pentru seara pe care avea de gând s-o petreacă relaxându-se lângă foc și poate, ceva mai târziu, ascultând o piesă de teatru la radio. Somnul lung îi făcuse bine, iar acum Lisei îi era foame. Hotărî să-și pregătească ceva de mâncare și să citească scrisorile în timp ce mânca și își usca părul. Asta nu pentru că s-ar fi așteptat la ceva interesant în privința corespondenței primite. Probabil primise mai ales reclame și note de plată. Totuși avea și alți prieteni, în afară de Dinah, prieteni cu care purta o corespondență neregulată dar permanentă. Lisa se gândi că poate Claire născuse deja, iar Frances se hotărâse să accepte sau să refuze slujba pentru Statele Unite ale Americii. Doamna Hargreaves umplea frigiderul cu toate cele necesare, așa că Lisa, cu un prosop înfășurat pe cap, își pregăti o friptură și o salată drept garnitură. Nu avea un apetit prea mare – fapt care-l alarmase pe tatăl ei vitreg atunci când ea se dusese prima oară să locuiască la Stoniscliffe. „Nu mănâncă nici măcar cât o muscă”, mormăia el la fiecare masă. Dar ei îi plăceau mâncărurile simple, bine gătite și era bucuroasă că nu avea probleme cu greutatea. După ce mâncă spălă vasele, își duse cafeaua în camera de zi și își luă scrisorile. Așa cum bănuia, majoritatea plicurilor cuprindeau numai lucruri neinteresante, așa că le puse deoparte. Ultima scrisoare însă era de la Julie. Lisa privi încruntându-se plicul alb, acoperit cu un scris lăbărțat pe care îl cunoștea atât de bine. Instinctul îi spunea că Julie îi putea scrie numai din cauza vreunei crize iar asta o făcuse să creadă că ea vorbea despre ceva ce ar prefera să nu știe. Numai dacă nu cumva era ceva legat de Chas, gândi ea, intrând brusc în panică. El nu prea se simțea bine în ultima vreme, aflase ea din rarele scrisori și de la un timp nu mai primise nimic de la el în afară de obișnuitele felicitări de Crăciun. Continuă să privească plicul încă nedeschis în timp ce în sufletul ei se ducea o luptă între grija pentru Chas și dorința de a face bucățele scrisoarea lui Julie. Nu-i datora nimic surorii ei vitrege, gândi ea cu vehemență. De fapt, lucrurile stăteau tocmai pe dos. Dar cu Chas era cu totul altceva. Din partea lui nu primise până atunci decât bunătate și respect și din cauza asta Lisa considera că îi datora multe. Oh, nu era vorba de banii pe care-i depunea o dată pe trimestru în contul ei, gândi ea, mai ales că pe aceștia i-ar fi putut da înapoi oricând, pentru simplul motiv că nu se atinsese niciodată de ei. După ce plecase de la Stoniscliffe, jurase că niciodată nu va mai accepta nici măcar un penny din banii familiei Riderwood. Voia să nu mai fie dependentă, mai ales față de… Mintea i se blocă brusc, pentru că gândurile ei amenințau să intre pe un teren interzis. Se străduia din răsputeri să nu se mai gândească la Stoniscliffe. Se hotărâse să nu se mai întoarcă acolo niciodată, cu toate că propria ei conștiință nu-i permitea să rupă contactul cu Chas, care fusese rănit profund de hotărârea ei de a pleca. Iar crudul adevăr era că îi fusese imposibil să-i spună de ce fusese nevoită să plece. Încet și fără tragere de inimă, deschise plicul și scoase din el foaia de hârtie. „Dragă Lisa”. Scrisul exuberant al Juliei ocupa toată pagina. „Ghici despre ce-i vorba? Mă mărit! De fapt am de gând să uluiesc pe toată lumea, făcând pentru prima oară în viața mea lucrul cel mai potrivit. Mirele esre Tony Bainbridge, desigur, iar tata este în al nouălea cer. Căsătoria are loc luna viitoare și eu aș vrea ca tu să fii domnișoara mea de onoare! Te rog, te rog mult de tot să spui da, draga mea. Pregătirile de nuntă mă depășesc deja iar mama Bainbridge amenință să preia conducerea. Te rog, vino acasă, Lisa. Am mare nevoie de tine. Sunt sigură că poți să-ți iei un concediu. Aștept cu nerăbdare răspunsul tău. Cu dragoste, Julie.” Bomba se afla într-un post-scriptum, care probabil fusese scris mai târziu: „Desigur, cel care mă va duce la altar va fi Dane”. Lisa rămase pe loc, privind fix la bucata de hârtie. Apoi mâna i se strânse convulsiv peste scrisoare, transformând-o într-un ghemotoc de hârtie. Spuse cu voce tare și cu un ton disperat: — Nu! Doamne, nu! Se înfioră deodată și își strânse halatul pe ea, după care înteți focul în cămin, de parcă răceala care-o învăluise ar fi fost de natură fizică și ar fi putut fi spulberată cu ajutorul unor mijloace casnice. Își umezi buzele și încercă să se gândească la Julie, care urma să se mărite cu bărbatul pe care Chas și‑l dorise dintotdeauna ca ginere. Poate că decizia lui Julie nu avea să uimească pe toată lumea așa cum glumise fata, dar oricum era destul de greu de acceptat. De doi ani n-o mai văzuse pe Julie, iar Lisa presupunea că sora ei vitregă se mai maturizase între timp. Dar când se gândea la tânăra și sălbatica Julie pe care o văzuse ultima oară, cu greu își putea imagina cum va arăta mireasă. Încercă să‑și amintească pe Tony Bainbridge. Fusese întotdeauna prin preajmă în timpul copilăriei lor, pentru că tatăl lui era proprietarul reședinței vecine cu a lor. Lisei, însă, băiatul nu-i făcuse niciodată vreo impresie prea puternică. Era blond, plăcut și categoric destul de bogat. Dar Juliei, fiica răsfățată și voluntară a unui om de afaceri foarte bogat, oare cum i se părea? Lisa ridică din umeri. Ei bine, uneori dragostea este mai ciudată. Și cu siguranță că Julie era tânără, frumoasă și plină de viață. Trebuia să se mărite din dragoste și nu numai pentru că știa că această căsătorie era dorința fierbinte a celor două familii. Nici măcar Julie nu ar da curs unui asemenea impuls nebunesc, gândi Lisa fără a fi convinsă de acest fapt. Netezi foaia de hârtie și o citi din nou, încercând să ignore post-scriptumul. Era stilul obișnuit al Juliei, plin de sublinieri și semne de exclamare, dar oare așa arăta scrisoarea unei viitoare tinere mirese? Lisa închise ochii. De la vârsta de zece ani, de când ajunsese prima oară la Stoniscliffe, o protejase mereu pe Julie. În prima noapte, când Lisa era încă zăpăcită de viteza cu care se petrecuseră toate și neobișnuită încă cu patul și camera străină, fusese teribil de surprinsă când se deschisese ușa. Julie spusese: „Doamna Arkwright zice că sunt prea mare ca să mai dorm cu lumina aprinsă, dar mie îmi este groază de întuneric. Pot să vin lângă tine? Te rog, Lisa, te rog!” Lisa petrecu o noapte foarte puțin confortabilă. A doua zi, Chas se tăvălise de râs, neluând deloc în considerare dezaprobarea menajerei și dădu dispoziție ca patul Juliei să fie mutat în camera Lisei. „Ți-am spus eu, nu-i așa?” se adresase el mamei Lisei. „Ți-am spus eu că vor fi surori?" Jennifer Riderwood aprobase din cap, vag îngrijorată, știind foarte bine că obligația de a împărți camera cu cineva pentru prima oară în viață era numai una din schimbările pe care Lisa avea să le trăiască în noua ei viață. Când primise premiul Bond, Jennifer era deja văduvă de cinci ani, iar fericitul eveniment nici nu și-ar fi putut găsi un moment mai potrivit ca să apară. Nu prea știa să facă mare lucru. Nu avea nici vreo carieră spre care să se întoarcă atunci când rămăsese singură și cu un copil mic de crescut. Fusese nevoită să accepte cu recunoștință orice slujbă i s-ar fi oferit. Tot recunoscătoare trebuia să fie și pentru faptul că aveau un acoperiș deasupra capului, chiar dacă acesta aparținea de fapt cumnatei și soțului acesteia. Clive și Enid Farrel fuseseră conștienți că era în avantajul lor să le primească pe Jennifer și pe fetița acesteia în casa lor. În definitiv, nu aveau nici un fel de obligație față de ele, fapt pe care nu pierdeau niciodată ocazia să-l sublinieze. Totul părea să fie un gest de mare bunătate din partea lor, când de fapt Jennifer plătea o chirie destul de mare, numai ca să fie tratată ca un fel de rudă săracă. Totuși, nimic nu era destul sau prea mult. Primele amintiri ale Lisei erau legate de mătușa Enid, care se plângea tot timpul de inflație și creșterea prețurilor. Lisa era obligată să nu uite niciodată să stingă lumina după ea și să știe exact câți metri cubi de apă avea voie să folosească atunci când făcea baie, pentru că „N-ai voie să faci risipă de energie electrică și pentru apa caldă se plătesc bani buni, draga mea”. Lisa observa că de la o zi la alta mama ei arăta din ce în ce mai obosită și înfrântă. În cele din urmă, Jennifer fusese nevoită să-și mai ia pe lângă slujba de funcționară încă o slujbă, de chelneriță. Rareori ajungea acasă înainte de miezul nopții. De fapt ea nu era decât o femeie fragilă și, inevitabil, până la urmă se prăbușise și fusese adusă acasă, iar Lisa își mai amintea și acum cât de tare se supărase mătușa Enid din această cauză. Perdelele de la casele alăturate fuseseră date fără pic de discreție la o parte atunci când Jennifer fusese purtată în brațe spre casă. Deși pe atunci nu era decât un copil, Lisa observase cu acea ocazie că unchiul și mătușa ei nu erau prea iubiți de către vecinii lor. Mătușa Enid fusese totuși obligată să cheme un medic. Doctorul Chalmers i se adresase cu sinceritate lui Jennifer: — Ai nevoie de o pauză, draga mea. Odihnă absolută, departe de toate acestea, chiar și de fiica ta. Nici ei n-o să-i strice să stea fără tine o perioadă de timp. Sunt sigur că asta ar fi și alegerea ei, mai degrabă decât să te vadă bolnavă pentru totdeauna. Totuși ele nu aveau bani, pentru nici un fel de vacanță. După pierderea slujbei, pentru Jennifer premiul Bond fusese un adevărat miracol. Nu fusese el chiar o avere, dar fusese suficient pentru niște haine noi și o croazieră în Mediterană la sugestia doctorului Chalmers. După câtva timp, Lisa realiză cât de recunoscătoare ar fi trebuit să-i fie doctorului Chalmers pentru că acesta o condusese aproape cu forța la agenția de turism. Omul îi cunoștea de mulți ani pe soții Farrell și înțelesese foarte bine ce viață ar fi trebuit să ducă Jennifer mai departe dacă nu folosea premiul pentru a-și lua o vacanță. Mătușa Enid se lansase într-o serie de remarci legate de „egoism și lăcomie” și observase că acoperișul avea nevoie de reparații, la care Jennifer ar fi putut să ajute cu bani, întrucât era și acoperișul ei. Dar de această dată Jennifer nu se mai lăsase terorizată. Plătise croaziera și profitase de ea. Când se întorsese, nimic nu mai fusese la fel. Nu era vorba numai despre faptul că se relaxase, se îngrășase puțin și se bronzase. Erau și alte diferențe, mai subtile. În zâmbetul ei, în ochii ei, care deveneau mai visători, atunci când credea că n-o privește nimeni. După un timp apăruse Charles Riderwood; înalt, bine legat și cu un chip deschis care datorită șuvițelor cărunte de la tâmple avea o anume distincție. Îi zâmbise Lisei și-i spusese: „Salut, scumpo, am și eu o fetiță, cu câțiva ani mai mică decât tine.” Lisa îi răspunsese la zâmbet puțin nesigură. Recunoscuse totuși bunătatea, din ochii lui și înțelesese că și el dorea mult ca ea să-l placă, chiar dacă micuța Lisa nu prea pricepuse de ce. Aflase după ce plecase el cu mașina lui superbă, marca Jaguar. — Ce obrăznicie! izbucni Enid Farrell. Ideea aceasta nebună de a-ți aduce aici… amantul. Cum îndrăznești?! Jennifer se înroșise, dar vocea ei răsună calmă. — Înainte de a mai spune ceva, Enid, cred că ar trebui să știi că Charles și cu mine intenționăm să ne căsătorim. — Să vă căsătoriți?! țipase Enid. Te măriți cu un bărbat pe care l-ai cunoscut într‑o croazieră? Dar nu știi absolut nimic despre el. Ar putea să fie chiar deja însurat. Pe chipul lui Jennifer înflorise un zâmbet. — Știu destule, spuse ea. Este văduv. Soția lui a murit cu câțiva ani în urmă. Are un fiu de douăzeci și patru de ani și o fiică de opt ani. Lucrează în domeniul electronicii și locuiește în Yorkshire. Mai dorești să afli ceva? Enid Farrell își luase un aer jignit. — De ce fiul este cu atâția ani mai mare decât fata? întrebase ea acuzatoare. — Nu știu. Poate că așa s-a întâmplat să fie. Chipul lui Enid devenise mai dezaprobator ca niciodată. Era evident că era de părere că după șaisprezece ani oamenii ar trebui să se gândească la alte lucruri și nu să facă copii. Își păstrase aerul dezaprobator până în ziua nunții, în afară de Lisa, Enid și soțul ei fuseseră singurii invitați din partea lui Jennifer. Totuși, mulți prieteni ai lui Charles Riderwood sosiseră la recepția oferită de el la hotelul Londra unde dealtfel, avea și un apartament închiriat. Acolo îi așteptase cineva, un tânăr înalt și brunet care la apariția lor se ridicase repede de pe canapea. Charles se arătase foarte încântat de prezența lui. — Dane, până la urmă ai reușit să ajungi! Apoi se întoarse spre Jennifer. Hai să-ți cunoști noul fiu. Dacă n-ar fi fost plecat în America la un curs postuniversitar, l-ai fi întâlnit mai de mult. Dane Riderwood spusese atunci în glumă: — Totul pare să arate că este mai bine să nu mi se întoarcă spatele nici o secundă. Făcuse un pas înainte ca să dea mâna cu Jennifer, după care toată lumea izbucnise în râs, dar Lisa, care rămăsese ezitând undeva în spate, realizase instinctiv că acel străin care era fratele ei vitreg nu era deloc amuzat. Zâmbise, dar zâmbetul lui nu se reflectase și în ochi. Iar când Charles o împinsese pe Lisa mai în față cu mâna lui caldă și puternică, Dane o privise cu o indiferență care friza ostilitatea. Apoi îi întorsese spatele imediat, făcând-o pe Lisa să gândească: „Nu-mi place de el – iar lui nu-i place deloc de noi”. O auzise pe mama ei adresându-i-se proaspătului ei soț: „Seamănă foarte bine cu tine” și atunci Lisa vrusese din tot sufletul să strige că nu este așa, pentru că Jennifer cu siguranță știa că cei doi nu semănau absolut deloc. Oh, amândoi erau înalți și foarte bruneți, dar Dane era o versiune mai suplă a masivului său tată. Și chipul lui era mai subțire, cu trăsături arogante, spre deosebire de cel al tatălui său care era blând și simpatic. Nici ochii lui Dane nu erau albaștri ca ai tatălui său, ci goi și foarte reci, în timp ce gura exprima aversiune și duritate. Lisa abia așteptase să vadă Stoniscliffe, casa cea mare din piatră gri despre care îi povestise tatăl ei vitreg. Fusese nerăbdătoare s-o cunoască și pe Julie. „Nici ea nu prea are cu cine să se joace” îi spusese Chas. „Și îndrăznesc să spun că și tu ai fost destul de singură în ultima vreme.” Dar toată emoția, toată nerăbdarea pe care le simțea Lisa fuseseră întunecate de prezența acestui tânăr străin, rece și ostil. Nu mai fusese nici măcar sigură că mai dorea să locuiască în casa cea nouă dacă și el avea să fie acolo. Încercase să uite de Dane Riderwood și să se bucure de petrecere. Oamenii vorbeau foarte frumos cu ea și îi admirau părul lung și bogat. Chas îi dăduse chiar și o picătură de șampanie, în ciuda protestelor amuzate ale mamei ei. Tocmai începuse să se simtă mai bine când mătușa Enid se apropiase de ele. Lisa și Jennifer rămăseseră o clipă singure și era evident că femeia își alesese cu grijă momentul. „Ei bine, te-ai aranjat cum nu se putea mai grozav”, șuierase ea spre Jennifer. „Într‑adevăr, lucrează în domeniul electronicii! N-ai uitat să menționezi faptul că are propria lui fabrică. Presupun că acum vei pleca în nord cu el, fără să te mai gândești deloc la oamenii care ți-au dat să mănânci și ți-au oferit un acoperiș atunci când tu nu aveai nimic.” Lisa văzuse cum mama ei pălește și cum îi dispare de pe chipul luminos culoarea, emoția și bucuria. Jennifer reușise totuși să-și mențină calmul și să spună încet: „Enid, te rog să nu ridici tonul. Nu mă aștept să mă crezi, dar nici eu n-am știut nimic despre fabrică până azi. Oh, știam că Chas nu este un muritor de foame, dar toate astea… toate astea au fost un șoc pentru mine, așa cum au fost și pentru tine”. „Oh, desigur, mârâise Enid Farrell. Întotdeauna am știut că nu suntem destul de buni pentru tine, nici eu, nici bietul meu frate. Tot timpul ți-ai dat aere – abia puteai să muncești. Ei bine, acum nu vei mai fi nevoită să o faci!” Lisa se cutremurase. Vocea mătusii Enid fusese plină de venin. Nu mai fusese numai pisălogeala cu care ea și mama ei se obișnuiseră deja. Mai observase și altceva: Dane Riderwood se afla la foarte mică distanță și după expresia disprețuitoare de pe chipul lui se putea deduce că auzise cel puțin sfârșitul acestui episod sordid inițiat de Enid. Lisa gândise atunci: „Aș fi vrut să nu audă asta. Oricum lui nu-i place de noi, iar acum o să creadă că și noi suntem la fel de îngrozitoare ca mătușa Enid”. Îl văzuse pe tatăl ei vitreg apropiindu-se zâmbind, iar Enid se îndepărtase atunci. Nu mult după aceea, Lisa fusese ușurată să observe că atât ea cât și unchiul Clive părăsiseră petrecerea. Dintr-odată începuse să se bucure că pleacă la Stoniscliffe pentru că astfel, spera ea, nu va mai fi fi nevoită să-i vadă pe nici unul din ei. Recepția păruse să se întindă la nesfârșit, iar pe Lisa o obosiseră vocile și chipurile care se învârteau în jurul ei. După o vreme, ea se retrăsese în dormitorul alăturat. Acolo se afla și o canapea pe care se ghemuise, departe de murmurul vocilor și râsetele din camera vecină. Adormise destul de rapid. Nu-și dăduse seama ce o trezise, dar deschise ochii, clipind ușor. Realizase imediat că nu se afla singură în cameră. De undeva de foarte aproape se auzea vocea unui bărbat: — De fapt, a fost o surpriză pentru toată lumea. Nu ți-a spus? — Nici un cuvânt, până nu a fost prea târziu ca să mai pot interveni. Vocea furioasă a lui Dane Riderwood. — Dumnezeule, este o nebunie curată! A plecat în vacanță și s-a întors cu o amărâtă de dactilografă ahtiată după bani și cu odrasla ei. Dumnezeu știe că nimeni n-a spus că trebuie să trăiască ca un sfânt, dar cu siguranță că n-ar fi trebuit să plătească pentru mica lui distracție, cu căsătoria. Ghemuită pe canapea, Lisa simțise că i se face rău. Nu înțelesese chiar tot, dar recunoscuse disprețul exprimat la adresa „dactilografei și odraslei sale”. Vrusese să sară în sus și să se ducă la Dane Riderwood, să-l lovească și să-l facă să-i pară rău, dar imediat ce această idee îi trecuse prin cap, se gândise că este mai bine să fie prudentă. Dacă ar fi dat curs primului impuls, atunci ar fi apărut imediat și alți oameni, care ar fi întrebat-o de ce se poartă așa, iar ea ar fi fost nevoită să le explice și atunci ziua atât de fericită a mamei ei ar fi fost distrusă. Mătușa Enid fusese destul de rea, dar toată această poveste era pur și simplu îngrozitoare. Aceasta avea să fie noua ei familie, din care Dane urma să fie o parte importantă, iar el nu le plăcea nici pe ea, nici pe mama ei. Nu le voia. Lisa își îngropase fața în pernă și-și astupase urechile cu palmele. Nu mai suporta să audă. Ceva mai târziu, Chas și Jennifer veniseră s-o ia ca să plece spre nord, la Stoniscliffe. Aveau să plece în luna de miere ceva mai târziu, pentru că Chas dorise să-i arate mai întâi lui Jennifer casa lui, unde Lisa avea să se stabilească imediat. Cei doi îi priviseră obrajii și oboseala din ochi și hotărâseră să toate erau din cauza nervozității și emoțiilor prea mari. Nu insistaseră să obțină de la ea și alte explicații. Pentru Lisa fusese o adevărată ușurare să afle din discuțiile lor că Dane nu urma să vină cu ei la Stoniscliffe, ci avea să se întoarcă imediat în America. Poate chiar avea să rămână definitiv acolo, gândise Lisa. Poate că nu se va mai întoarce niciodată. Acum, matură fiind, Lisa zâmbi trist, gândindu-se la naivitatea copilărească de care dăduse dovadă. Bineînțeles că Dane se întorsese și treptat, atmosfera se mai destinsese, cu toate că Lisa continua să-și spună că niciodată nu-l va putea place și nicidecum nu va putea avea încredere în el cu adevărat. Ori de câte ori Dane se afla în apropiere, Lisa parcă se punea în gardă. Deși nu-i convenea, Lisa trebuia să recunoască și unele calități ale lui Dane. Era sigură că niciodată el n-o necăjise pe mama ei. Niciodată nu făcuse nici cea mai mică aluzie la adevăratele lui sentimente legate de a doua căsătorie a tatălui lui. Dar în definitiv, nici n-ar fi avut motiv s-o facă, își reaminti ea. Chas și Jennifer fuseseră foarte fericiți împreună. Chiar și cineva plin de prejudecăți ca Dane trebuia să recunoască asta. Fusese întotdeauna foarte civilizat, cu toate că destul de distant și rece, față de Jennifer. Pe Lisa aproape că n-o băga în seamă. Dar, pe de altă parte, trebuia să admită că nici lui Julie nu-i dădea prea multă atenție, chiar dacă fetița avea o tendință evidentă de a-l idolatriza. Devoțiunea frățească nu fusese niciodată stilul lui Dane, gândi Lisa, făcând o grimasă. Avea desigur multe prietene. Unele dintre ele veneau adesea la Stoniscliffe și făceau curse nebunești cu mașina, sub privirile indulgente ale lui Chas. Dar era evident că Dane le păstra în preajma lui numai ca să se amuze. Nu dădea nici un semn că ar putea să se lege în mod serios de vreuna dintre ele – adevărate potențiale soții pentru un bărbat care era pe cale să moștenească o prosperă firmă și care va avea nevoie de o gazdă plăcută și experimentată, în casa lui. Julie și Lisa discutaseră adesea despre toate aceste fete, criticându-le fără milă manierele, vestimentația și aspectul fizic. Ceva mai târziu, surorile începuseră să se întrebe, pline de curiozitate adolescentină, despre diverse probleme legate de sex. Julie fusese aceea care ridicase cel mai des acest subiect, mai ales în privința fetelor pe care le frecventa Dane. Pe Lisa însă, n-o interesau partenerele pe care fratele ei vitreg le alegea pentru a-și satisface necesitățile sexuale, cu toate că era convinsă că Dane era un expert și în acest domeniu, ca dealtfel în oricare altul de care se ocupa. El era băiatul de aur care devenise deja directorul firmei Riderwood, care se extindea rapid și sigur. Chas era mândru de el și spunea adesea că așchia nu sare prea departe de trunchi, dar Lisa considera că asta putea fi adevărat numai dacă trunchiul ar fi fost din granit, pentru că observase la Dane o lipsă de milă și îndurare care o înfiora. De aceea, chiar făcând abstracție de neîncrederea ei de la început, Lisa nu fusese niciodată în stare să-l admire așa cum făcea Julie și încă cu multă generozitate. Dane nu corespundea deloc cu imaginea ei despre un erou. Nu găsea nici un fel de căldură sau tandrețe la el. Nici măcar după ce Lisa împlinise șaisprezece ani și Jennifer care, o vreme, nu se simțise bine, murise pe neașteptate în somn, Dane nu se îmblânzise deloc. Deși fusese plecat într-o călătorie de afaceri, venise totuși la înmormântare. Dar atunci când își exprimase condoleanțele, Lisa avusese impresia că gândurile lui erau în cu totul altă parte. Își dorise atunci să strige: „Nu-ți pare absolut deloc rău! Niciodată nu ne-ai vrut aici, nici pe ea, nici pe mine”. Toată ostilitatea și suferința din trecut crescuseră în ea. Spusese numai câteva cuvinte reci și îi întorsese spatele. Lisa gândise chiar, că niciodată nu avea să-i fie mai antipatic ca în clipa aceea. Acum însă știa că se înșelase. Se ghemuise mai bine pe canapea, înfiorându-se ca întotdeauna când se gândea la evenimentele care avuseseră loc cu doi ani în urmă. Asta nu pentru că s-ar fi gândit foarte des la el. Își impusese o anumită cenzură în această privință. Nici acum nu s-ar fi gândit la el – numai Dumnezeu știe că n-ar mai fi vrut s-o facă niciodată – dacă n-ar fi fost scrisoarea lui Julie. „Desigur, Dane mă va conduce la altar.” Trebuia să-i scrie Juliei și să găsească o scuză oarecare, foarte curând. Pentru că nu mai avea de gând să se întoarcă la Stoniscliffe atâta timp cât Dane se afla acolo, iar acum el era în permanență acolo. Asta o durea. Îi era dor de Chas și de casa mare și gri din Dales, dar trebuia să rămână departe de toate acestea pentru că nu voia să-l mai vadă sau să-i mai vorbească vreodată lui Dane Riderwood. Țârâitul soneriei de la intrare o făcu să tresară pentru că nu aștepta pe nimeni, cu toate că existau destule persoane care știau că se întorsese din Indiile de Vest și puteau să treacă pe la ea. Făcu o grimasă la gândul că nu este fardată și că are un turban dintr-un prosop pe cap și fu tentată să nu răspundă, dar soneria țârâi din nou. Lisa realiză că oricum nu avea nici un rost să pretindă că nu este acasă pentru că cel care o căuta observase deja că înăuntru este lumină. Lăsă pe canapea scrisorile și strigă: — Da, da, vin imediat! Când deschise ușa, Lisa zâmbea ușor pentru că bănuia că vizitatorul era Simon care dăduse semne serioase că ar putea să se îndrăgostească de ea, chiar puțin înainte de plecarea ei în Indiile de Vest. Îl plăcea pe Simon, dar era foarte departe de a se îndrăgosti de el. — M-ai prins într-un moment destul de prost. Sunt… începu ea, dar deodată cuvintele îi înghețară pe buze când văzu cine se afla în fața ei, așteptând să fie primit înăuntru. — Bună, Lisa, spuse Dane Riderwood.

De un milion de ori maine de Marylee Anderson Capitolul 1 Eu sunt de vină, se dojenea Celie Mason, în timp ce urca treptele alunecoase ale casei sale de gresie restaurate. Se părea că era singura care presupusese că zefirul de primăvară care îmbălsămase oraşul Boston în ultimele două zile avea să dureze până în weekend. În seara aceea, toţi cei pe care-i întâlnise în drum erau înfofoliţi cum se cade, cu paltoane şi ghete, complet pregătiţi pentru viscolul care învăluia oraşul la oră de vârf. Degetele de la picioare o usturau cu furie, în timp ce-şi scutura de pe pantofi zloata închegată. În momentul când păşi în casă, ar fi dat averea familiei pentru o ceaşcă de ceai fierbinte. Vrabia mălai visează: la prânz, o văzuse pe Shannon, colocatara ei, îmbarcându-se într-un avion cu destinaţia Nassau. Astă seară, casa avea să fie pustie. Dârdâind, Celie formă cifrul pe tastatura încuietorii electronice de la uşa din faţă. După ce intră în hol, uşurarea produsă de primitorul zid de căldură i se risipi când auzi inconfundabilul bolborosit al apei prin ţevi. — Iarăşi...! murmură ea, lăsându-şi jos servieta şi aruncându-şi din picioare pantofii uzi. Intră grăbită în spălătorie. După ce dezgropă o cheie din trusa de scule, forţă valva principală în sens opus acelor de ceasornic, până când şuvoiul slăbi la câteva picături. Adio, ceai. O ţeavă spartă cu două săptămâni în urmă dovedise concludent imposibilitatea de a găsi un instalator vinerea seara. Gândeşte cu optimism, îşi spuse Celie. Când Crăciunul bătea la uşă, poate reuşea să mituiască pe cineva ca să lucreze contra unei sume triple. Poate că, de data asta, stricăciunile cauzate de apă tencuielii de pe pereţi şi tavan aveau să fie minime. Da, şi poate că Santa Claus exista cu adevărat. În living, Celie aprinse o lampă, apoi îşi scoase impermeabilul ud leoarcă. Ridică privirea, când deasupra trosni o scândură. — Shannon? strigă ea, amintindu-şi prea târziu că în casă nu mai era nimeni. Peste bubuiturile pulsului în urechi, ascultă paşii de deasupra, încercând să se hotărască dacă să fugă sau să se ascundă. Panica o încremeni în loc. Neputând face altceva, se rugă ca intrusul să nu fie înarmat. Ca într-un film de groază, timpul părea să fi încetinit ca melcul. Neîndrăznind să respire, văzu apărând un picior desculţ, apoi încă unul, urmate de pulpele musculoase, propriul ei halat de baie galben, un piept robust şi, în sfârşit, chipul. Mark Edwards. Recunoaşterea îi risipi frica, înlocuind-o cu o reacţie şi mai neliniştitoare. Părea mai înalt decât şi-l amintea, deşi o parte logică a creierului ei îi atrăgea atenţia că era firesc, întrucât acum stătea în faţa lui desculţă. Ceea ce nu-şi putea explica era reacţia provocată de el, care şi acum părea la fel de intensă ca prima oară când se cunoscuseră. Mark se opri pe palier, pentru a-şi pune un al doilea prosop peste părul negru, tuns milităreşte. — Ai uitat să plăteşti apa, Celie? Neluând în seamă valul de senzaţii care o străbăteau, încercă să se adune. Deja îşi pierduse o dată capul după el şi petrecuse ultimele trei săptămâni căutând să-şi revină. Se mândrea că nu făcea niciodată aceeaşi greşeală de două ori – oricât de ispititoare ar fi fost. De asemenea, fusese învăţată încă din copilărie să-şi păstreze calmul şi stăpânirea de sine, indiferent de împrejură îi – dar, în pofida educaţiei primite, acum îi amorţise mintea. Incapabilă să se concentreze asupra nici uneia dintre zecile de întrebări ce i se învârteau prin cap, răspunse cu o expresie tâmpă: — Am închis valva principală. Zâmbetul lui îi făcu inima să bată de două ori mai repede. Indiferent cât de hotărâtă era să nu se mai gândească la ele, amintirile din săptămâna petrecută împreună îi inundau mintea. Eşuând jalnic în încercarea de a-şi păstra calmul, se concentră asupra unui subiect mai puţin tulburător decât bărbatul care stătea atât de aproape, încât părea să ocupe tot restul camerei. Privi încruntată covorul, sub picioarele lui goale. — Îmi faci apă pe Aubusson. Zâmbind, Mark se retrase pe prima treaptă, petrecându-şi prosopul pe după gât. — Scuză-mă. Celie încercă să-şi organizeze întrebările ce i se îmbulzeau în minte, dar în timp ce dibuia după una pe care s-o pună mai întâi, hotărârea de a rămâne cu privirea aţintită spre chipul lui i se risipi lamentabil. Nu putea să nu-i observe pe umeri urme ale bronzului pe care-l dobândise în timpul croazierei de Thanksgiving, când se cunoscuseră. Privirea îi trecu peste stomacul lui musculos şi pe marginea prosopului, înainte de a se reculege, revenind cu atenţia spre faţa lui. Ochii albaştri spuziţi cu aur licăreau, ca şi cum i-ar fi putut citi toate gândurile confuze ce i se rostogoleau prin minte. Cu ani în urmă, îşi perfecţionase arta de a-şi ascunde emoţiile, orice s-ar fi întâmplat. Dar înfăţişarea lui Mark Edwards se vădea a fi mai tulburătoare decât orice. Desigur, avea o explicaţie logică pentru felul cum răsărise nepoftit în livingul ei. După ce o auzea, avea să poată aprecia şi rezolva mai uşor situaţia. Când văzu că nu părea dispus să dea nicio explicaţie, îl întrebă de-a dreptul: — Ce faci aici? — Mă uit la tine. Arăţi superb. Îşi putea imagina. Conştientă că vântul îi despletise coada franţuzească, ridică o mână, pentru a-şi netezi părul ciufulit. Oprindu-se la jumătatea mişcării, împinse în schimb o şuviţă rebelă care i se lipise de obraz, spunându-şi că nici felul cum arăta ea şi nici gândurile lui Mark nu aveau legătură cu situaţia. Stânjenită de privirea lui care o măsura din creştet până-n tălpi, îşi înfrână imboldul de a-şi netezi fusta de mătase verde ca smaraldul, pătată de ploaie. Intrase în casa ei neinvitat şi, dacă avea un dram de minte, avea să-l dea afară, în noaptea rece de iarnă, aşa cum era, cu pieptul gol. Dar, îşi reaminti Celie, dacă ea ar fi avut cât de cât minte, Mark nici nu s-ar fi aflat acum în livingul ei. Nici în ruptul capului nu s-ar fi îmbarcat pe vasul acela de croazieră, cu trei săptămâni în urmă, nu i-ar fi adresat niciun cuvânt în lumina zorilor, nu şi-ar fi pierdut capul şi nu i-ar fi promis prosteşte că avea să se mărite cu el. Ca şi cum i-ar fi putut citi gândurile, Mark zâmbi. Celie avu nevoie de tot autocontrolul ei, pentru a nu-i răspunde asemenea, pentru a nu-şi aminti săptămâna de mici dejunuri, prânzuri, cine şi toate celelalte momente plăcute intermediare pe care le împărtăşiseră. Blestemându-şi capacitatea de a-şi aminti până şi cele mai mărunte detalii, repetă întrebarea: — Ce cauţi aici? — La Boston? Dacă nu i-ar fi adresat acel zâmbet plin de sine, ar fi fost gata să jure că trăgea de timp. Pentru moment, hotărî să-i facă jocul, oricare ar fi fost. — În casa mea. În baia mea. În viaţa mea. — Mi-a deschis Shannon, azi dimineaţă, m-a poftit să folosesc în voie frigiderul, televizorul, tot ce voiam. A uitat să menţioneze că ai probleme cu instalaţiile. Dându-şi seama că ar fi trebuit s-o suspecteze din capul locului pe prietena sa, cu apucăturile ei de combinatoare. Celie îşi înghiţi un oftat. — Am condus-o la aeroport, acum câteva ore. Cred că a uitat să precizeze că te lăsase aici. Şi n-avem nicio problemă. Acum câteva săptămâni, s-a spart o ţeavă, aşa că, ajungând acasă şi auzind cum curgea apa, am crezut că iarăşi a plesnit. Niciun moment nu mi-a trecut prin minte să mă uit mai întâi în baie. Nu-i venea să creadă că-şi auzea propria voce prezentându-şi scuzele. La urma urmei, el îi violase ei domiciliul. Mark nu-i lăsă timp să-l informeze asupra acestui fapt. — Shannon a spus că nu ajungi niciodată acasă înainte de ora şase. M-am gândit să fac un duş şi, când soseai la cină, să te aştept gata îmbrăcat. Zâmbetul lui o ispitea să se scuze din nou. Dacă ar fi fost bondoc, burtos şi chel, Celie ar fi putut face faţă mai uşor situaţiei. Cu cât se uita mai mult la el, cu atât îi era mai greu să se concentreze asupra propriilor ei răspunsuri. Oare exista vreun mod elegant să invite pe cineva afară din casa ei? Nu-i venea în minte niciunul şi se pomeni din nou dându-i ea lui explicaţii, nu invers: — Centrul de Resurse s-a închis mai devreme, din cauza vremii. Mark porni spre ea – iar Celie, neştiind ce să facă, îşi auzi vocea trăncănind despre viscolul anunţat, despre felul cum ea nu auzise buletinul meteorologic, cum se bălăcise prin zăpadă şi zloată cale de trei kilometri, de la serviciu până acasă. Continuând să surâdă, Mark îi luă trenciul pe care-l ţinea strâns la piept şi îl lăsă să cadă pe jos. Luându-şi prosopul de la gât, începu să-i şteargă părul cu el. Apropierea dintre ei îi arunca simţurile în plin tumult. Pielea lui Mark emana mirosul propriului ei săpun din baie. Îi simţi respiraţia adiindu-i pe obraz, când îi înfăşură umerii în prosop, trăgând de capetele acestuia pentru a o apropia şi mai mult, până nu-i mai despărţiră decât vreo câţiva centimetri. Deşi trecuseră cinci săptămâni de când îl sărutase. Celie îşi amintea bine gustul gurii lui Mark, îşi amintea senzaţia buzelor lui peste ale ei. Amintirea o făcu să ridice capul, chiar în timp ce prin minte îi vuia avertismentul de a-l respinge. Situaţia scăpa de sub control, la fel cum se întâmplase şi la bordul navei. Numai că acum nu mai era într-o croazieră de celibatari; se afla la ea acasă, în Boston. — Mark, stai... Îşi rezemă palmele de pieptul lui, dar înainte de a apuca să-l împingă, Mark îi captură mâinile cu ale sale. — Am aşteptat, şopti el. Trei săptămâni nesfârşite. Douăzeci şi una de zile nefericite. Cinci sute şi nu ştiu câte ore singuratice. Ştia că ar fi trebuit să se împotrivească, ştia că, dacă ar fi făcut-o, îi dădea drumul imediat, dar intensitatea privirii lui o făcea să uite de tot ceea ce se cuvenea. Parcă din proprie iniţiativă, pielea înfrigurată i se apropie de căldura trupului lui. — Mi-a fost dor de tine, continuă Mark, cu vocea ca o mângâiere care o îmbia să se apropie şi mai mult. Îi scoase jacheta de pe umeri şi o lăsă să cadă pe podea, în timp ce-şi îndrepta atenţia spre nasturii sidefii ai bluzei ca ivoriul. — Ai să faci pneumonie, dacă nu-ţi scoţi hainele astea ude. Trebuia să existe vreun răspuns cu care să-l expedieze, dar prin minte nu-i trecea niciunul, în timp ce căldura scursă din degetele lui îi impregna pielea umezită. Îi vedea pulsul, în adâncitura gâtului, bătând la fel de repede ca al ei. Buzele lui îi treceau peste păr abia atingându-l, iar Celie ştia că, dacă ridica doar cu încă un centimetru capul, avea să-i întâlnească sărutul. Şi să-l sărute la rândul ei. Iar atunci, ar fi fost pierdută fără speranţă, învinsă de aceeaşi furtună emoţională care o adusese din capul locului în această situaţie, o situaţie pe care crezuse că o ţinea bine sub control – până când apăruse din nou Mark, coborând scara. Îşi trecu degetele de-a lungul claviculei ei. — Ai piele-de-găină. Tremuri. Tremura – nu de frig, ci din cauza unei stări dureros de conştiente care o împiedica să facă lucrul cel mai raţional, să se distanţeze, fizic şi afectiv. Încă un minut doar, îşi făgădui Celie, să-i savureze ridicările şi coborârile pieptului sub obrazul ei, bătăile inimii sub mâinile ei. Descheindu-i în sfârşit bluza, Mark i-o scoase şi o aruncă în lături, după care îi înveli umerii cu prosopul, ca într-un şal. — Ia pe tine ceva cald şi uscat. O propunere foarte logică, la care ar fi trebuit să se gândească ea însăşi, în loc de a-i cădea în braţe. Adică, îşi dădu seama Celie în timp ce se retrăgea, exact lucrul pe care fusese cât pe ce să-l facă. Hotărâtă să-şi redobândească avantajul, strânse în pumni prosopul, încercând din nou să afle răspunsul la întrebare. — Încă nu mi-ai explicat ce cauţi aici. — E Crăciunul. — E aproape Crăciunul. Îşi luă de jos bluza şi haina. — Mi-ai spus că nu termini până la primăvară. — Azi dimineaţă am acostat în doc, pentru reparaţii de urgenţă. Celie apropie şi mai mult marginile prosopului, când observă că Mark părea fascinat de tivul dantelat al sutienului ei. — Asta tot nu-mi explică... — Mi-e imposibil să port discuţii tehnice, când tu stai în faţa mea pe jumătate dezbrăcată. Invitaţia ascunsă după cuvintele şi surâsul lui complice o făcea să se simtă cuprinsă de febrilitate, o fierbinţeală mult prea puternică pentru a o pune pe seama eficientului sistem de încălzire centrală al casei. Scuzându-se, urcă grăbită scara, înainte de a comite cine ştie ce imprudenţă. În oglinda din dormitor, în timp ce-şi împletea cu mişcări smucite părul în obişnuita ei coadă franţuzească. Celie observă că lapoviţa îi ştersese machiajul. Pielea ei palidă fusese desigur învineţită adineaori, când intrase, deşi acum avea obrajii străbătuţi de dâre roşii. Nu mai roşise de ani de zile. Din cauza enervării, îşi spuse ea, sau dintr-a fricii. Poate chiar a unei combinaţii între amândouă. O luase pe nepregătite, cum era şi firesc, pentru orice bărbat care ar fi apărut coborând scara din casa ei, pe jumătate gol. Dar, în fond, ar fi prins-o la fel de nepregătită şi dacă se ivea îmbrăcat în uniformă de camuflaj. Îl auzi intrând în baie şi închizând uşa. Între timp, ar fi trebuit ca pulsul şi raţiunea să-i fi revenit la normal, din moment ce nu mai era ameninţată de prezenţa unui intrus. Şi totuşi, se simţea nesigură pe sine, deloc pregătită să se confrunte din nou cu Mark. Poate-ar fi fost mai bine să formeze 911 şi, la sosirea poliţiei, să susţină că nu-l cunoştea. Alungă imediat ideea, ca pe cea mai laşă soluţie pe care şi-ar fi putut-o imagina. În plus, probabil că avea la el telegrama pe care i-o trimisese, ca dovadă irefutabilă a minciunii ei, poliţia ar fi expediat cazul ca pe un conflict casnic, iar ea tot cu Mark pe cap ar fi rămas. Ca să împrumute expresia favorită a bunicii sale, în loc de a sări gardul, trebuia să ia taurul de coarne. Avea să coboare la parter şi să bea un ceai. Apoi, cu uzul raţiunii restabilit, urma să rezolve totul ca pe o reîntâlnire între doi buni prieteni care trecuseră cândva printr-o perioadă deosebită, dar acum se mulţumeau doar cu amintirile – amintiri la care refuza să se gândească, pe moment, ştiind că avea timp mai târziu pentru asta. Mark trebuia să fi avut un motiv de a veni la Boston şi, după ce-l afla, putea să rezolve situaţia într-un mod satisfăcător pentru amândoi. Peste câteva minute, îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de lână roşie şi un pulover asortat, coborî în fugă scara, oprindu-se pe drum să deschidă valva principală de apă, înainte de a intra în bucătărie. După ce dădu drumul la radio, umplu cu apă o ceaşcă şi o puse la încălzit în cuptorul cu microunde, după care începu să privească pe fereastră fulgii de zăpadă suflaţi de vânt prin noapte. Îmbrăcată numai cu un impermeabil necăptuşit şi o pereche de pantofi decupaţi la vârfuri, înfruntase viforniţa şi supravieţuise. Cu siguranţă, avea destul curaj ca să se descurce cu un oaspete nepoftit, tratându-l cu politeţea cuvenită în timp ce-l conducea la uşă. — E foarte drăguţ aici. Cuvintele încete ale lui Mark o făcură să tresară şi, răsucindu-se în loc, aproape se ciocni de el. Cu un interes pe care nu şi-l dorea, observă cum îi accentua constituţia atletică uniforma albastră de gală a Marinei. Jucase fotbal la Annapolis, îi spusese, iar Celie se îndoia că de-atunci mai pusese pe el măcar un gram în greutate. Numai după reţeaua fină a ridurilor de la colţurile ochilor se observa că avea aproape patruzeci de ani. Conştientă că tensiunea neliniştitoare pe care crezuse că şi-o astâmpărase o cuprindea din nou, intră în rolul gazdei ireproşabile. — Pot să-ţi ofer o ceaşcă de ceai? — O cafea, dacă ai. Mulţumită de diversiune, Celie îşi făcu de lucru cu pregătirea unei căni de nes, înainte de a umple globul cu ceai, pentru a-l cufunda în propria ei ceaşcă de apă fierbinte. Ducând ambele băuturi pe masa din bucătărie, îi făcu semn să se aşeze. Îi oferi frişcă şi zahăr, privind apoi cum îşi punea în cafea peste măsură de mult din amândouă. Aşezându-se pe scaunul din faţa lui, începu să-şi amestece ceaiul, în timp ce-l aştepta să vorbească. Acum, când se purtau ca doi adulţi raţionali, urma să afle de ce venise şi ce voia. La bordul navei, Mark nu ştiuse că familia ei avea în New England proprietăţi mai întinse decât ar fi părut posibil din punct de vedere legal. Ce-o fi aflat în ultimele săptămâni, mai ales după ce Celie semnase telegrama şi cu al doilea nume al ei de familie – Hargrave – nu avea de unde şti. Nu părea genul care să ceară o răscumpărare pentru a se pierde în ceaţă, dar, la o adică, Celie mai fusese amăgită şi înainte. Îşi dorea să nu fi fost atât de suspicioasă. Pe navă, îl considerase diferit de toţi ceilalţi. Acum, oricât o durea să-şi schimbe părerea, nu mai era atât de sigură. Se hotărî să-şi formuleze cu prudenţă întrebările. În timp ce se întreba cum să abordeze subiectul, Mark vorbi în sfârşit: — Te invit la cină în oraş. Stingherită, puse ceaşca la loc pe farfurioară. Cum se putea purta ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat? Dacă pe ea ar fi acceptat cineva s-o ia de soţie, pentru ca apoi să-i telegrafieze că se răzgândise, i-ar fi cerut explicaţii, turbând de furie. — Shannon mi-a sugerat un local. Îşi scoase portofelul din buzunarul pantalonilor, extrase din el o hârtiuţă şi citi cu voce tare: — The Upper Crust. Era firesc ca vecina ei de apartament să aleagă cel mai romantic restaurant din oraş, probabil singurul de pe tot continentul unde încă mai cânta un violonist printre mese. Era o ascunzătoare intimă pentru îndrăgostiţi, deloc potrivită pentru doi oameni care se cunoscuseră, trăiseră câteva momente vrăjite împreună, iar acum îşi luau rămas bun. Cel puţin, ea şi-ar fi luat rămas bun. Poate că telegrama fusese prea vagă. Trebuia să se asigure neîntârziat că Mark înţelegea că totul se terminase, că pur şi simplu se lăsase luată de val şi îşi lăsase gura s-o ia pe dinainte, înainte de a fi apucat să-i analizeze şi să-i respingă propunerea. Cu siguranţă, îi fusese mai uşor să scrie un discurs de rămas bun pe o foaie de hârtie albă. Neputând găsi un preambul plin de tact, se hotărî să atace subiectul pieptiş: — Nu trebuia să vii. — Nu? De ce? Aşteptându-se la o ripostă înverşunată, Celie nu putu decât să-l privească mută. Se exprimase dureros de clar, în telegramă, având mare grijă la alegerea cuvintelor limitate numeric, pentru ca Mark să înţeleagă fără umbră de îndoială că nu aveau niciun viitor împreună. — Am petrecut atâtea sărbători la bordul vapoarelor şi al submarinelor, încât le-am pierdut numărul, spuse el. Azi dimineaţă, când submarinul a intrat târâş-grăpiş în port, mi s-a părut un vis adeverit, să putem petrece împreună primul nostru Crăciun. Ar fi trebuit să-şi dea seama că un om aşa de ambiţios încât să escaladeze cu atâta repeziciune ierarhia militară nu putea fi făcut prea uşor să se răzgândească. Înghiţindu-şi nodul de panică din gât, se strădui să vorbească pe un ton indiferent: — Nu voi... nu vom petrece nimic împreună. Ţi-am explicat clar în telegramă. — Ce mi-ai explicat? Va să zică, avea de gând s-o târască peste tăciuni aprinşi, silind-o să recunoască faptul că acţionase sub imperiul unui impuls. Avea să-i pretindă scuze şi, probabil, ceva pe deasupra, ca să-i aline orgoliul rănit. Celie ştia că merita scuzele. — În legătură cu noi, spuse ea. Cu mine, vreau să zic. În legătură cu greşeala pe care am făcut-o când am acceptat să ne căsătorim. Se opri, dându-i ocazia să obiecteze, s-o contrazică, să-i spună cât de dureros îl lovise. Când colo, Mark nu făcu decât să stea privind-o tăcut, timp de câteva momente, până când Celie se simţi obligată să continue. — M-am simţit minunat, dar aşa ceva e firesc într-o croazieră de plăcere. Nu trebuia să ne gândim la căsătorie, necum să ne mai şi închipuim că ne îndrăgostiseră în într-o săptămână. Nimeni nu se îndrăgosteşte la prima vedere. Mark bău din cafea, privind-o lung pe deasupra ceştii, înainte de a răspunde: — Vorbeşte numai în numele tău. Îi simţea refuzul îndărătnic de a ceda, ceea ce făcea să i se frângă inima. — Cred că pot vorbi în numele amândurora. Pasiunile se şterg, iar în afară de asta, nu mai avem nimic în comun. — Te iubesc. — Nu mă... Nu te... De ce nu era în stare să vorbească elegant şi succint, în loc de a se bâlbâi ca un copil cu limba împiedicată? Îşi impuse să soarbă din ceai, lăsându-şi timp să redevină raţională, înainte de a încerca din nou o explicaţie. — N-am stat împreună decât o săptămână, Mark. Nici nu mă cunoşti cu adevărat. — Te iubesc. Gâtul i se contractă, făcând imposibil orice răspuns. Refuza să se gândească, măcar, la cuvintele lui. Dragostea la prima vedere nu exista – cel puţin, nu în viaţa ei. — Ţi-a îngheţat inima, Celie? întrebă el, tărăgănat. Sau numai picioarele? Poftim, ea încerca să expună detaliat o decizie raţională, iar lui îi ardea de calambururi! Reuşi să zâmbească, dar fără a-i putea înfrunta privirea atât de directă. — Niciuna, nici alta. Ceea ce s-a întâmplat între noi a fost frumos, dar a trecut. Îmi pare rău că ai făcut atâta drum. Ar fi trebuit să dai mai întâi un telefon. — Am dat, azi dimineaţă. Plecaseşi deja la serviciu, iar Shannon mi-a promis că avea să-ţi spună... — Nu mi-a spus. — Şi i s-a părut minunat că făcusem atâta drum ca să petrec Crăciunul cu logodnica mea. — Fosta logodnică, îl corectă Celie, puţin cam prea repede. Ştiind că inspiraţia lui adâncă era, cel mai probabil, preludiul unei discuţii în contradictoriu, se repezi să i-o zădărnicească înainte de a începe: — Acordul meu de a te lua de soţ a fost impulsiv. Prea mult vin, prea multă lumină a lunii... Îmi pare rău, crede-mă. Am trimis telegrama a doua zi după plecarea ta, ca să-ţi poţi vedea liniştit de treburi. Strâmbându-se la adresa propriilor ei cuvinte, îşi ţinu respiraţia, aşteptându-i izbucnirea inevitabilă. Mai avusese de-a face cu orgolii masculine lezate destul de des ca să prevadă o asemenea reacţie, deşi ultimul lucru pe care-l dorea era să-l rănească. Nu vedea niciun motiv ca Mark să aibă de suferit în urma deciziei ei pripite. — Mi-ai trimis o scrisoare în genul ălora care încep cu „Dragă John”? Neîncrederea amuzată din tonul lui o făcu să clipească din ochi, posibilitatea de a nu fi primit telegrama descumpă nind-o complet pentru câteva secunde. Deşi aşa ceva ar fi justificat sosirea-surpriză şi lipsa indignării, mai însemna şi că venise la Boston fiindcă o dorea sincer, nu în căutarea unei compensaţii, aşa cum făcuseră alţi bărbaţi din trecutul ei. Deşi n-ar fi avut de ce să conteze, faptul că nu urmărea o răscumpărare o mulţumea atât de mult, încât fu nevoită să-şi muşte obrazul pe dinăuntru, pentru a-şi stăpâni zâmbetul de uşurare. — Ţi-am scris ca să-ţi spun că nu avem niciun viitor împreună. Întrucât intenţionase să-şi prezinte raţionamentul într-un mod practic, fu surprinsă să audă că vocea îi suna cu blândeţe, aproape cu nostalgie. Îşi drese glasul. — Am avut destul timp de gândire, în ultimele câteva săptămâni. Pur şi simplu, nu ne potrivim unul cu altul. Ştiu că ai să-ţi găseşti pe altcineva. Pe ultimele cuvinte, zâmbetul i se crispă puţin, dar învăţase de mult să-şi izoleze sentimentele de deciziile pe care trebuia să le ia. — O fiinţă mai potrivită, adăugă, când Mark nu spuse nimic. Mark îşi învârti în cană ultimele picături de cafea. — Ţi-ai găsit pe altcineva? I-ar fi fost atât de uşor să dea din cap, punând capăt discuţiei. — Nu există nimeni altcineva, îşi auzi ea propria voce zicând, înainte de a fi avut timp să cedeze ispitei. — Nu se poate să te fi gândit prea mult timp la hotărârea luată, dacă mi-ai scris a doua zi după ce am plecat. De trei săptămâni, nu se gândea la nimic altceva, dar ştia că era mai bine ca unele lucruri să rămână nerostite. — Asta-i prima oară când îmi regret lipsa unui trecut cu pedigree, spuse el. Remarca lui o ustură. Cum de nu putea să înţeleagă că atitudinea ei fusese bazată pe logică, nu pe bani sau pe lipsa acestora. Când îi văzu muşchii fălcilor încordându-se, ţinu ceaşca în ambele mâini, pentru a nu-l atinge, să-i alunge durerea pe care i-o pricinuise. — Situaţia asta nu are nicio legătură cu trecutul tău, nici cu al meu. — Atunci, cu ce are legătură? Dacă s-ar fi aşteptat la tot ce putea fi mai rău, prevăzându-i sosirea, ar fi memorat câteva motive temeinice. Acum, se pomeni bâjbâind să găsească măcar unul. — Faptul că doi oameni nu-şi pot clădi o căsnicie numai pe baza atracţiei sexuale. — Atracţie sexuală, îi repetă el cuvintele, prelungindu-le ca şi cum asta l-ar fi ajutat să înţeleagă; expresia lui încruntată arăta clar că nu înţelegea deloc. Săptămâna pe care am petrecut-o împreună a însemnat ceva pentru tine? Bucătăria părea să devină tot mai mică şi mai călduroasă cu fiecare minut. Ce-o fi făcut-o să creadă că puteau discuta problema la o ceaşcă de ceai? Mark era pe punctul de a o sili să execute un striptease emoţional. Bunica ei i-ar fi spus să ridice din umeri, să-i ureze numai bine şi să-l expedieze. Dar Celie ştia că îi datora măcar adevărul. Chiar dacă i-ar fi fost mai uşor să vorbească rămânând cu privirea în ceaşca de ceai, făcu un efort să-i privească ochii mărginiţi cu gene negre. — În acele momente, a însemnat totul, dar privind retrospectiv, îmi dau seama că trebuie să fi fost amorezată, şi nimic mai mult. Probabil aveam nevoie de o schimbare în viaţa mea şi mi-ai fost la îndemână... Se opri, întrucât cuvintele sunau jalnic. Cum ar fi putut Mark înţelege că, la îmbarcarea pe vasul de croazieră, azvârlise cât colo orice prudenţă, iar aceasta îi revenise din plin în momentul când luase avionul înapoi spre Boston? — O distracţie nemaipomenită şi nimic mai mult? Celie tresări, deşi versul pe care-l parafrazase rezuma momentul mult mai bine decât reuşise ea. — Cam aşa ceva. — Şi, fără a-i acorda nicio şansă, eşti sigură că mariajul nostru ar eşua. Neştiind ce altceva să spună, se bază pe un vechi clişeu: — Zi-i intuiţie feminină, dacă ţii neapărat. Muşchii umerilor i se umflau de încordare. Dacă Mark îi mai cerea şi alte motive, nu avea niciunul. În pofida a ceea ce desigur credea el, nu fusese o decizie luată iraţional, sau fără sacrificii. La bordul navei, îşi ascultase inima. În lumea reală, o guverna mintea. Când Mark nu mai spuse nimic, Celie îi întinse mâna, detestând stângăcia gestului dar hotărâtă să păstreze despărţirea la un nivel impersonal. — Îţi doresc numai bine, Mark. Mark îi privi mâna, apoi clătină din cap. — Mă pot gândi la alte moduri de a ne lua rămas bun, mai potrivite. Era clar că discuţia luase sfârşit. Evitând atât întrebările neformulate, cât şi suferinţa din ochii lui, Celie se ridică, strânse ceştile şi le duse la chiuvetă. Mark o urmă. În timp ce o privea clătindu-le, aşteptă să închidă apa, pentru a vorbi: — Îmi dau seama că te-am deranjat. Permite-mi să te invit la cină; măcar atâta pot face. Celie întrezări o şansă de a se retrage cu demnitatea intactă. Admirându-i gestul, zâmbi, în timp ce-şi ştergea mâinile pe un prosop de în, de astă dată judecând înainte de a vorbi. — Mark, eu sunt cea care-ţi datorează scuze. Nu mi-a trecut niciun moment prin minte că nu primiseşi telegrama. Mark ridică din umeri. — Nu mi-ai acceptat invitaţia la cină. Fără nicio obligaţie, îţi promit. Mă rog, una tot ar fi... nu am maşină, aşa că poate mă duci şi pe mine până la aeroport, după ce mâncăm. Surprinsă de decepţia pe care o simţea, Celie dădu din cap. Mark pleca, lăsând-o fără nicio obligaţie – erau exact cuvintele pe care dorea să le audă, şi totuşi o parte din ea ar fi preferat să nu cedeze atât de uşor. Dacă nutrise în subconştient dorinţa de a fi fost într-adevăr hărăziţi unul altuia, declaraţia lui i-o spulbera fără putinţă de tăgadă. La urma urmei, chiar avea nevoie de un om care insista că o iubea, iar peste un minut plănuia să dispară din viaţa ei? Dar, în fond, ce-ar fi putut aştepta mai mult de la un bărbat care curtase cinci logodnice însă nu se căsătorise cu niciuna? Când i-o mărturisise la bordul navei, ea râsese, însă acum se întreba cât de mult adevăr conţinea vechea zicală: „Văzut, plăcut, plecat”. — O cină, da. La Upper Crust, nu. În timp ce trecea în living, se gândi la un alt restaurant, ceva mai potrivit pentru turişti decât pentru îndrăgostiţi. — Hai să mergem la Bay Tower Room. Vei mânca admirând o privelişte superbă a oraşului Boston. — Pare convenabil, răspunse el, îmbrăcându-şi mantaua. Dă-mi cheile. Merg să-ţi încălzesc motorul maşinii. Care e a ta? — Subaru albastru, deşi cred că în momentul de faţă e cam alb. Azi nu l-am folosit, deci e acoperit de zăpadă. Pe podea, în dreapta, vei găsi o măturică şi un făraş. Afară, Mark se opri câteva secunde să privească strada aşternută cu zăpadă. Până aici, toate bune. Jucase la noroc, venind cu toate că primise telegrama care-l anunţa în termeni lipsiţi de echivoc că povestea lor se terminase. Instinctul îi spunea că Celie considera săptămâna petrecută împreună la bordul navei mai mult decât o simplă aventură. Fusese în aceeaşi stare de euforie ca el, amândoi simţindu-şi vieţile schimbate de o adevărată întâlnire a sufletelor. Mark avusese suficientă prevedere pentru a-şi da seama de acest lucru; nu-i mai rămânea decât s-o convingă şi pe ea. În drum spre Boston, îşi jurase să n-o atingă până nu o încredinţa că la mijloc era ceva mult mai profund, mai serios, decât simpla atracţie sexuală. Acum, nu numai că hotărârea îi fusese spulberată în momentul când Celie reapăruse în viaţa lui, dar îi era cu fiece clipă tot mai greu să simuleze că decizia ei panicată de a renunţa în momentul plecării lui nu-l afectase deloc. În primul rând, îşi reaminti el cu stoicism, trebuia să înlăture straturile de reţinere pe care şi le clădise Celie pentru a-şi ascunde sentimentele. Probabil vreo stare genetică de vinovăţie, cu tentă calvină, îi mustra conştiinţa pentru că se îndrăgostise atât de repede. Deşi mai aveau multe de aflat unul despre celălalt, Mark nu se îndoia că formaseră deja acea legătură intangibilă, vitală pentru iubirea adevărată şi căsătorie. După ce o determina să recunoască acelaşi lucru, în timpul cinei, urma să scoată din buzunar telegrama, ca să se amuze amândoi pe seama nevricalelor ei prenupţiale. După care, aveau să-şi facă planuri de a trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. O rafală furioasă de vânt îl readuse la realitatea serii amarnic de reci din Boston. Toate la timpul lor, îşi spuse el şi începu să scormonească prin movilele înzăpezite din lungul bordurii, până identifică un Subaru albastru.

CAPITOLUL I Aparent, Jack Devlin nu avea deloc aspectul unui body‑guard. Intrigată, Sabrina McAllaster verifică din nou adresa mâzgălită pe dosul unei vechi cărți de vizită. Se înșelase oare? Nu, nu era vorba de nicio greșeală! Privirea ochilor castanii se fixă din nou asupra băbatului așezat turcește, care trona în mijlocul unui grup numeros de copii așezați ordonat pe saltele de gimnastică, într‑o sală separată de hol prin geamuri mari. După spusele unei doamne pe care tocmai o intrebase, era vorba chiar de Jake Devlin În fața lui, vreo doisprezece copii de șase‑șapte ani, îmbrăcați în alb ca niște judokani, îl mâncau literalmente din ochi. După anunțurile afișate la poartă, micii drăcușori practicau sub conducerea lui Jake Devlin un sport cu nume bizar de care Sabrina nu auzise niciodată. Totuși, meseria de documentaristă și neobosita ei curiozitate o împinseseră să se intereseze de subiectele cele mai diverse și câteodată chiar năstrușnice. — De necrezut! E prima oară în săptămâna asta când micuțul meu Blake e cuminte. De obicei, ai jura că e un pachet de nervi! Of! dacă aș cunoaște metoda acestui Jake Devlin, șopti una din mămicile care o înconjurau pe Sabrina. Amuzată, Sabrina îi aruncă o privire întrebătoare fermecătoarei femei care, ca și ea, aștepta răbdătoare în hol. — Copiii par foarte atenți! Spuse ea încet. — Oh! Poate vreți să spuneți că‑i sorb cuvintele de pe buze. Nu‑mi cred ochilor! Dacă și‑ar asculta așa părinții și profesorii, ar fi o adevărată minune. — Dar ce‑i învață… exact? întrebă Sabrina. — Habar n‑am! Blake mi‑a mărturisit că Jake Devlin îi învață să‑și stăpânească forțele fizice și spirituale. Mă îndoiesc că Blake e capabil să‑mi furnizeze niște explicații mai precise, dar ce contează! Rezultatul este cel pe care‑l vedeți, aceste lecții sunt deci folositoare. — Nu vă temeți că va profita de forța lui ca să‑i ia la bătaie pe colegii de clasă? La această remarcă, mama lui Blake surâse și exclamă: — Oh! Nu! Cel puțin așa sper și… până în prezent nimeni nu mi‑a dat încă telefon să se plângă de băiatul meu. Și apoi am convingerea că Blake va ști să aleagă partea bună a acestui curs. O altă tânără femeie interveni în discuție, aruncând chiar o poantă. — Fiica mea urmează și ea aceste lecții, iar fiul meu John aparține grupei de avansați, dar n‑a avut niciodată nici cea mai mică problemă. John știe acum că poate ține piept tuturor băieților de la el din școală și, sigur de asta, nu încearcă să se fălească demonstrând‑o! Descumpănită, Sabrina studie plină de interes pe frumoasa roșcată care se băgase în vorbă. În mod evident, exprima opinia tuturor mamelor prezente, căci fiecare din ele părea că‑i împărtășește punctul de vedere. — Nu‑mi imaginam că domnul Devlin se ocupă și de copii, remarcă Sabrina cu o voce timidă. Faptul că un body‑guard profesionist putea fi înconjurat de copii și adolescenți îi părea bizar și chiar nepotrivit. — De ce nu? De altfel, refuză adulții. — Eu aș înnebuni dacă mi‑aș petrece toată ziua cu drăcușorii ăștia. Probabil că posedă un magnetism deosebit! exclamă cea de‑a patra mămică. — Cel mai extraordinar lucru e faptul că nu ridică niciodată tonul! adăugă cineva. Jonathan vine aici de trei luni și nu l‑am auzit niciodată pe Jake Devlin certând pe cineva. În timpul cursurilor domnește totuși o disciplină exemplară. Ca pentru a sublinia justețea celor spuse, toate femeile aprobară tăcute din cap. Perplexă, Sabrina îndrăzni să lanseze o nouă sugestie. — Poate se tem de el? Un hohot de râs general constitui răspunsul. — Oh! Nu! Așteptați sfârșitul orei și vă veți convinge singură! Exact în acel moment, Jake Devlin bătu din palme și douăspreceze siluete subțirele se ridicară la unison. Fascinată, Sabrina văzu cum grupul de copii își salută respectuos profesorul care le răspunse cu politețe. Apoi se răspândiră într‑o înghesuială de nedescris și Sabrina nu‑și putu împiedica un zâmbet în fața acestei veselii zgomotoase a elevilor. Câțiva fugiră spre mamele lor, în timp ce alții nu‑l părăseau pe Jake Devlin. Unul îi povestea aventurile unui greiere verde pe care‑l găsise în ajun pe marginea unui iaz, un altul se agăța de mâna lui ca un înecat, iar un al treilea dansa frenetic în jurul lui. Fiecăruia, Jake Devlin îi acorda aceeași atenție și amabilitate. Jake aborda o ținută simplă niște blugi prespalați și o cămașă neagră care lăsau să se ghicească un corp suplu cu mușchii lungi și puternici. Sabrina îl observa cu atenție pe acest bărbat surprinzător pe care mama ei i‑l impusese. Părea cam de treizeci și cinci de ani și, în mod vizibil, nu avea nimic comun cu acei body‑guards cu umeri de luptător care înconjoară în mod obișnuit pe mai marii lumii. Sabrina se simțea în mod cert ușurată că nu are de a face cu una din aceste gorile, dar cum nu avea nici un fel de experiență în domeniu, se întreba neliniștită dacă ar fi avut de câștigat angajându‑l. Fără îndoială, un tip numai bicepși și înarmat până în dinți n‑ar fi fost o companie agreabilă, dar, cel puțin, un asemenea individ ar fi fost ușor de manevrat! În timp ce, cu Jake Devlin nu era deloc sigură de asta… …Avea niște ochi… mari și cenușii care o priveau cu o răceala de gheață, ca și cum Jake Devlin încerca să răspundă cu ostilitate interesului pe care i‑l purta Sabrina; ochii mari, cenușii cu profunzimi nebănuite… În mod categoric Jake Devlin nu era o ființă simplă. Inteligent, prudent și… poate periculos, gândi ea fulgerată de o idee Doamne! În ce viespar se aventura? De ce mama ei o împingea într‑o asemenea cursă? Ca și cum îi ghicea gândurile și spaimele, Jake Devlin își opri privirile asupra ei. Mult timp o ținu sub focul ochilor cenușii și severi, examinând‑o cu atenție, fără urmă de îngăduință. Din fericire, asemenea unui pisoi care se lingușește pe lângă un leu, un puști îi atrase atenția. Imediat expresia înghețată se șterse ca prin farmec. Înmărmurită, Sabrina remarcă licărul de tandrețe amuzată care‑i lumina ochii, surâsul indulgent care‑i îndulcea linia fină a buzelor pline și senzuale. Se aplecă spre copil și o undă de lumină aurie îl învălui, subliniind reflexele părului castaniu, tăiat scurt. Totuși, când își îndreptă privirea spre mamele care așteptau răbdătoare la intrare, orice urmă de familiaritate dispăru de pe chipul lui. Jake Devlin nu cauta nici prietenie nici altfel de legături, gândi Sabrina, privindu‑l cum se întreține cu câteva din persoanele prezente. În sfârșit, când toată lumea plecase, Jake Devlin catadicsi să‑i adreseze și Sabrinei cuvântul. — N‑a mai rămas nici un copil. Presupun că pe mine mă așteptați. Mă înșel oare? spuse el cu o voce caldă și puțin răgușită, cu inflexiuni ciudat de tulburătoare. — Mă numesc Sabrina McAllaster. Cred că vizita mea v‑a fost anunțată, răspunse ea întinzându‑i mâna. Deloc surprins, el aprobă și‑i cuprinse degetele fine, spre marea uimire a Sabrinei, care avu impresia că un pumn de fier îi strivise mâna. Se degajă și‑i aruncă furioasă: — Nu vă cerusem o demonstrație a talentelor dumneavoastră, domnule Devlin. Remarca Sabrinei nu păru să‑l mire. — Departe de mine un asemenea gând, domnișoară McAllaster. Doream doar să mă port curtenitor. V‑am făcut vreun rău? se interesă el pe un ton inocent. — Nu vă neliniștiți, am o cremă bună și o s‑o folosesc imediat ce ajung acasă. — V‑ați supărat? — Să zicem că nu apreciez acest gen de politețe! Știți bine ce putere aveți! V‑am văzut lucrând cu copiii; nici unul dintre ei n‑a părut să sufere când i‑ați strâns mâna replică ea. Zărind un fotoliu, Sabrina se aseză și Jake Devlin se instală imediat în fața ei. — Ei mă iubesc; în schimb, am sentimentul că nu încercați nici cea mai mică simpatie la adresa mea. Surprinsă de această remarcă directă, Sabrina îl privi o clipă. Unde naiba vroia să ajungă? — Sunt dezolată dacă credeți că nu vă admir la fel ca elevii dumneavoastră, dar e prima oară când am de a face un body‑guard. Vă rog să mă scuzați dacă n‑am respectat eticheta. Acum, aș prefera sa revenim la subiect, domnule Devlin; sunt cam grăbită. — Dacă v‑am făcut vreun rău, regret nespus, răspunse el, examinându‑i mâna. — Chiar așa? În mod curios, Sabrina nu mai simțea nici o durere și avea impresia agasantă că Jake Devlin știa asta. — Da, sincer. De obicei nu fac asemenea copilării, dar păreați atât de contrariată de întâlnirea noastră încât n‑am putut rezista tentației de a vă arăta cât de nesuferit pot fi uneori. Nu se va mai întâmpla. Vă asigur. — Sper. Și acum să trecem la afaceri, vă rog, răspunse ea sec. Jake Devlin zâmbi, părea că vrea să câștige timp. Faimoasa lui privire cenușie și impenetrabilă întârzie pe chipul, pe surâsul ei, cercetând‑o. Puțin enervată, se făcu că nu bagă de seamă insistența ochilor inchizitoriali. Manifestând o severitate excesivă în privința propriului său fizic, Sabrina avea tendința să‑și găsească mai multe defecte decât calități, de aceea interesul domnului Devlin o deranja. Era nemulțumită mai ales de faptul că era mică de statură, ceea ce îi dădea o aparență de fragilitate în timp ce se simțea în mod invariabil atrasă de bărbații înalți. Totuși era armonios proporționată și ținuta clasică îi sublinia de minune formele perfecte. Într‑un acces de bravadă îmbrăcase niște blugi negri, mulați pe trup și strânși pe glezne, care se potriveau perfect cu cizmulițele din piele moale; o vestă neagră, răscroită, punea în valoare o adorabilă bluză albă. Totuși severitatea acestei toalete era dezmințită în mod ciudat de bogăția părului castaniu cu reflexe roșiatice, pe care încercase în zadar să‑l strângă pe ceafă într‑un coc bătrânesc. Ici și colo, buclele mătăsoase și rebele scăpaseră din strânsoare și încadrau chipul fermecător, cu linii pure, luminat de ochii de culoarea alunei. Gura senzuală dădea o notă de dulceață trăsăturilor pline de inteligență și vioiciune. Sabrina își sărbătorise cea de‑a douăzeci și opta aniversare cu șase luni în urmă și, cu excepția acestei ridicole afaceri care o obliga astăzi să apeleze la serviciile unui body‑guard, putea să se laude că‑și dirijase perfect existența. Perfect… sau pe aproape, gândi ea. Căci, dacă meseria și celelalte activități o satisfăceau pe deplin, nu același lucru se întâmpla cu viața ei sentimentală. Sabrina se grăbi să alunge aceste gânduri supărătoare și lansă pe un ton agresiv: — Ei bine? Mă acceptați clientă? — La drept vorbind, am nevoie de bani. Nu‑mi pot deci permite să mă las rugat. — Este și cazul meu: n‑am timp să alerg prin tot orașul Portland în căutarea unui body‑guard ideal, care să corespundă tuturor exigențelor mamei mele. — Suntem deci condamnați să ne înțelegem; o să mă suportați numai pentru a vă conforma dorințelor ei? replică el pe un ton ironic. — Da, prefer s‑o știu liniștită în privința mea. Are o muncă grea și nu vreau să‑și mai facă probleme și pentru mine. Domnul Teague, body‑guardul ei personal, v‑a explicat situația? — Puțin. Mi‑a spus că specialiștii de la Farsight, întreprinderea unde lucrează mama dumneavoastră, au fost ținta unor grave amenințări și că direcția a hotărât să acorde o protecție specială personalului său până se va realiza acel faimos contract. — Exact! Totuși, societatea Farsight nu se însărcinează și cu paza copiilor care au părăsit deja casa părinților. Astfel, câțiva dintre directori au preferat sa pună răul în față și s‑au adresat unor body‑guards particulari. Aceasta soluție a încântat‑o și pe mama mea; mie personal, totul mi se pare de‑a dreptul absurd! — Nu vă împărtășesc părerea. După opinia lui Teague, aceste amenințări provin de la niște profesioniști periculoși, dornici să facă să eșueze cu maximă publicitate proiectul firmei Farsight. — Este ridicol! Nici guvernul, nici marile societăți nu‑și vor abandona cercetările datorită unui pretext atât de neserios! — Nu, bineînțeles, dar dacă acești indivizi se vor hotărî să facă o demonstrație de forță, nimeni nu va scăpa nevătămat. — Plec mâine în Hawaii. Cine mă va căuta la mii de kilometri de Portland? în aceste condiții, a mă proteja mi se pare o pierdere de timp și bani. — Nu și pentru mine. Elevii mei vor avea două săptămâni de vacanță și mama dumneavoastră mă plătește regește. Ce mi‑aș putea dori mai mult? — Sigur. Cu atât mai bine pentru dumneavoastră. Sunt încântată că măcar cineva este avantajat de situație. — Toate astea vă enervează, nu? De ce? Planurile dumneavoastră au suferit din cauza asta? — Ideea de a‑mi petrece concediul în compania unui pistolar n‑are nimic atrăgător! În mod spontan, Jake Devlin își ridică mâinile cu o tristețe prefăcută. — Domnișoară, nu voi fi înarmat și vă promit că nu mă voi identifica cu eroii din filmele cu gangsteri. — Da? Atunci preferați kung‑fu în maniera lui Bruce Lee? replică perfid. El îi ignoră ironia și răspunse cu gravitate: — Cu puțin noroc, vom evita scenele violente. Credeți‑mă, am oroare de ele. Derutată de această, confidență, Sabrina reflectă un moment. Ce‑ar fi trebuit să spună? Nu era obișnuită să aibă de a face cu body‑guards și cu atât mai mult să fie impuși. În sfârșit, după câteva secunde de gândire, îl întrebă: — Cu atât mai bine, dar sunteți într‑adevăr calificat pentru acest gen de activitate? — Nu văd de ce vă interesează asta, dacă tot sunteți convinsă că nu se va întâmpla nimic? — Ca să știu cu cine am de‑a face! De ce v‑a recomandat domnul Teague tocmai pe dumneavoastră? De unde vă cunoaște? — Ne‑am întâlnit pentru prima oară acum foarte mult timp. O persoană foarte amabilă, care m‑a contactat imediat ce mama dumneavoastră i‑a cerut părerea în aceasta problemă. — Asta nu‑mi spune totuși mare lucru despre dumneavoastră, remarcă Sabrina. — Dezolat, dar nu mi‑am pregătit autobiografia, domnișoară McAllaster. Trebuie să vă mulțumiți cu recomandările domnului Teague și să aveți încredere în mine. — Nu sunt deloc obligată, domnule Devlin. Mai am timp încă să găsesc pe cineva în Portland care să‑mi ofere garanții fără să facă atâtea mofturi, și să‑i cer apoi să mă însoțească în Hawai în locul dumneavoastră. Aceasta eventualitate părea să‑l lase rece. — Prea târziu! Mama dumneavoastră mi‑a dat deja azi dimineață un avans din suma cuvenită. Atribuțiile mele încep din această seară de la ora șase, imediat după imediat după terminarea cursurilor. — Sunteți foarte sigur pe dumneavoastră, domnule Devlin. — Când am acceptat propunerea, Teague mi‑a afirmat în telefon că acest contract este irevocabil și că, în mod aparent, mama dumneavoastră pare satisfăcută de aranjamentul respectiv. — Totuși ea va fi obligată să vă suporte timp de cincisprezece zile! Și nici n‑ați răspuns la întrebarea mea: sunteți competent? — Doriți să știți dacă vă voi servi drept pavăză, în calea vreunui glonț? Cu ochii măriți de groază, Sabrina strigă: — Ce idee! E ultimul lucru la care m‑aș fi gândit! — Da? Atunci la ce servesc banii mamei dumneavoastră? — Nu fiți ridicol! — În fond ce așteptați de la un body‑guard, domnișoară McAllaster? Enervată, Sabrina ridică din umeri. — Nu știu. Îmi închipui că‑i mirosiți imediat pe suspecți! — În ochii unui profesionist, toată lumea este suspectă. — Atunci veți fi foarte ocupat! Văd că acest gen de conversație nu duce la nimic. Nu știu ce fel de întrebări să vă pun și, chiar dacă le‑aș ști, tot ar fi inutil. Teague a convins‑o pe mama că sunteți candidatul ideal. Ma tem că nu am de ales! făcu ea ridicându‑se. Devlin o imită imediat și, însoțind‑o spre ieșire, remarcă cu un surâs ironic: — Sunt foarte mișcat de părerea nemaipomenită, pe care v‑ați făcut‑o despre mine. Credeți‑mă că o să fac imposibilul ca să fiu la înălțimea speranțelor pe care vi le‑ați pus în mine. — Adevărat? Sunt totuși puțin cam vagi pentru gustul meu și nici dumneavoastră nu prea păreți lămurit de cerințele acestei activități. Ați mai făcut vreodată așa ceva? — Deloc! Prefer să‑i învăț pe copii autoapărarea, răspunse el fără a‑și pierde calmul. — Văd, dar probabil găsiți că meseria de body‑guard este mai rentabilă? — Nici nu suferă comparație! — Și precis aveți nevoie de acești bani! Vom fi deci obligați să ne suportăm reciproc, nu‑i așa, domnule Devlin? — Curaj! Sunt sigur că veți petrece un minunat sejur în Hawai, în ciuda prezenței mele. De altfel ar fi de preferat să‑mi spuneți Jake, dacă tot vom deveni intimi. La acest cuvânt, Sabrina se crispă. De ce folosise un termen, al cărui sens părea să nu‑l cunoască? Jake Devlin avea prieteni? Totuși, fără voia ei, îl aprobă: — Ne‑am înțeles, Jake! Presupun că va trebui să telefonez în Hawai pentru a‑ți rezerva o cameră? — Nu. Teague s‑a ocupat de asta. — Câtă eficacitate! Ei bine… pe mai târziu, spuse ea cu o voce ezitantă. — Da, la ora șase. Năucită, Sabrina își ridică capul și‑l privi fără să înțeleagă. Expresia lui de siguranță, întregită de vorbele rostite, o făceau să nu se simtă în largul ei. În ochii ei, majoritatea bărbaților erau prea înalți, prea impozanți, dar Jake Devlin îi întrecea pe toți și asta o tulbura și mai mult. Impresia asta se datora puterii care părea că emană din întreaga lui ființă? Sabrina n‑ar fi știut să spună. Totuși, instinctul ei n‑o înșela. Acest bărbat o deruta și o intriga totodată. — La ora șase, repetă ea. De ce? — Conform termenilor contractului meu, la acea oră îmi preiau atribuțiile, amintește‑ți! — Oh! Fii fără grijă! Ne întâlnim mâine dimineață la aeroport: va fi arhisuficient. Și nu‑ți uita costumul de baie! N‑o să ai mare lucru de făcut, deci poți să profiți din plin. Știi să înoți? — Mă descurc. Sabrina, se pare că refuzi să‑mi iei rolul în serios. Sunt angajat să veghez asupra ta douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, și asta începând de azi de la terminarea cursurilor, îi explică el liniștit. — N‑ai de ce să te temi. Domnul Teague nu va ști nimic de micul nostru aranjament și salariul tău va merge. La aceste cuvinte, Jake Devlin o privi uimit, ca și cum ar fi avut de‑a face cu o aiurită, și repetă rar fiecare cuvânt: — La ora șase, Sabrina, cunosc adresa ta. Tânăra simți că‑i sare muștarul. — Jake, sunt invitată la o recepție și o să ajung acasă foarte târziu. Dacă într‑adevăr asta dorești, o să‑ți dau telefon ca să te liniștesc. Voi petrece seara cu niște prieteni, așa că n‑ai motive să te îngrijorezi. Cred că e timpul să‑ți precizez că tu lucrezi pentru mine și nu invers. Doresc să mă arăt cooperantă, dar refuz să‑mi dau viața peste cap, numai pentru a risipi absurdele temeri ale mamei mele. Ca pentru a sublinia greutatea cuvintele ei, tânăra deschise ușa cu un gest brusc, apoi se întorse spre Jake Devlin pentru a‑și lua rămas bun. Ca o adevărată reîncarnare a lui Robin Hood, Sabrina îl provocă din priviri. Totuși Devlin nu păru să nu fie în nici un fel impresionat. — Presupun că domnul Teague s‑a ocupat și de biletul tău de avion? continuă ea. — Exact. — Inutil deci de a ne revedea până mâine dimineață, Jake, sunt dezolată de toate aceste complicații, dar mai bine să pun lucrurile la punct de la început. Nu vreau ca această poveste să‑mi strice vacanța, mai ales că nu mă paște nici o primejdie. Și sunt sigură că, dacă vom da dovadă de puțină bunăvoință, o să petrecem două săptămâni foarte plăcute împreună. Nu uita totuși că eu sunt cea care hotărăște. — Se pare că nu te încurci cu amănuntele! ripostă el cu o voce dulce, prea dulce chiar. — Nu, dar o să vezi că totul va merge bine. În principiu voi fi foarte ocupată, căci îmi combin vacanța cu un seminar asupra cavalerilor medievali și în special asupra legendei regelui Arthur. Te vei bucura deci de o mare libertate si, dacă ne vom ține mai la distanță unul de celălalt, lucrurile vor merge bine. — Soluția nu ți se pare irealizabilă? Cum o să te pot proteja de la distanță? — Găsim noi un mijloc. Discutăm despre asta în avion. La aceste cuvinte Sabrina îi întoarse spatele și se îndepărtă cu demnitate. Totuși, simțea că fierbe. Vacanța ei începea sub auspicii proaste și, din vina ei în parte, prima întrevedere se arătase dezastruoasă. Cu un suspin, își promise să fie nespus de răbdătoare în timpul zborului spre Hawai, pentru a aranja astfel lucrurile, nedorind să‑și rateze cele două săptămâni de vacanță, plănuite de atâta timp. Fără îndoială mama ei nu suferea prea multe din cauza acestor penibile constrângeri. Joan McAllaster era pasionată de munca ei și‑și petrecea cam șaisprezece ore la birou. Ce‑o interesa pe ea că un body‑guard era postat în fața ușii? Îl remarcase măcar? Pentru Sabrina, din contra, acest aranjament era departe de a fi mulțumitor. N‑avea nici un chef să nu mai scoată nasul în lume, doar pentru că un nebun amenința societatea Farsight. Totuși Sabrina ținea la liniștea mamei ei, o afecțiune sinceră le unea pe cele două femei, deși nu mai locuiau de mult timp împreună, păstrase o vie admirație față de Joan McAllaster, care reușise să urce singură treptele unei prestigioase cariere, după ce fusese abandonată în mod nemilos de soțul ei, când Sabrina nu avea decât zece ani. Dragostea și respectul constituiau deci cele motive majore pentru care Sabrina se supunea dorințelor mamei ei. Totuși, hotărârea ei era luată. Va acționa după bunul ei plac! Și Jake Devlin va trebui să înțeleagă asta. Încruntată, Sabrina se instală la volanul micului MG roșu și demară cu toata viteza. De la fereastra celui de al treilea etaj al clădirii, Jake privea la plecarea bolidului. La prima vedere, Sabrina părea că ignoră regulile elementare ale codului rutier. De altfel, Jake Devlin avea impresia că ea își duce viața în același ritm de o sută pe oră! Ca și cum, își plasase existența sub semnul energiei, entuziasmului, vitalității debordante. Să protejeze o asemenea persoană nu va fi deloc simplu! Ca și cum ar urmări un fluture, gândi Jake Devlin. Plictisitor era însă faptul că fluturele credea că‑i poate dicta vânătorului regulile jocului! Mult timp, Jake Devlin contemplă siluetele zvelte ale zgârie‑norilor din Portland, care se decupau în zare. Niciodată, Jake nu încercase să prindă un fluture în plasă, dar pentru liniștea sufletului său, era mai bine s‑o facă imediat pe noua lui clientă să‑i dea importanța cuvenită. Noaptea va fi lungă, gândi Jake, dar nu așa i se întâmpla mereu în ultima vreme? În această seară, cel puțin va avea un motiv serios ca să rămână treaz: avea o misiune de îndeplinit! CAPITOLUL II Rick Shepherd se arăta cam prea grăbit! Exasperată, Sabrina îi aruncă o privire neagră, încercând să‑l facă să înțeleagă că trebuie să înceteze cu familiaritățile. Tânărul își trecuse un braț posesiv în jurul taliei tinerei femei în timp ce admirau feericele lumini ale orașului Portland, așternut la picioarele lor. În depărtări, podurile care uneau malurile fluviului Willamette păreau niște giuvaere multicolore aruncate peste un brâu de mătase albastră. Dar… orele trecuseră repede și era momentul ca Sabrina să renunțe la acest fermecător spectacol și să plece acasă. — Ce mult o să‑mi lipsești, Sabrina! Mi‑ar place grozav să te însoțesc! îi șopti Rick la ureche, cu o voce mângâietoare. — Te‑ai plictisi de moarte, Rick! Nu suporți colocviile. — Sabrina, clar nu poți să‑ți iei și tu niciodată o vacanță adevărată? La ultimul Crăciun n‑ai suportat un curs despre Shakespeare în timpul unei croaziere în Caraibe? — Vai, ce călătorie minunată! Am aflat o mulțime de lucruri pasionante! — Eu personal aș prefera un program mai puțin cultural! Uite, de exemplu, week‑endul pe care l‑ai petrecut în California la un seminar despre vin. Eu apreciez fructele viței de vie, dar de la asta până la a mă închide undeva pentru a reflecta asupra acestui subiect… — Poate, dar asta nu mă oprește ca, de acum înainte, să nu mă mai arăt niciodată nepricepută într‑un restaurant. Hai, Rick, agenții de bursă nu urmează niciodată stagii de perfecționare? — Dacă mi se garantează clienți noi și vânzări suplimentare, da! Ghicești unde mi‑am petrecut Crăciunul anul aceasta? În Mexic, întins pe o plajă din Acapulco, cu un pahar de Margarita în mine! — Eu m‑aș mulțumi cu un „mai tai” în Hawai. — Un mai tai? — E o băutură delicioasă din fructe exotice, cu ușoare urme de vodcă. — Daca aș fi lângă tine, te‑aș face să guști din alte delicii, îi murmură Rick la ureche aruncându‑i o privire languroasă. — Da, dar voi fi singură. Inutil deci să vinzi pielea ursului din pădure! Acum, scuză‑mă te rog, trebuie să plec acasă ca să‑mi fac bagajele, îi răspuse ea sec. — Sabrina! Ce se întâmplă? Credeam că îți plac puțin. Seducătorul tânăr cu ochi de catifea părea extrem de dezumflat. Frumoasa îi dăduse papucii. — Hai, Rick, e doar momentul să mă eclipsez discret. La revedere! Iute ca fulgerul, Sabrina se întoarse și‑și croi drum prin mulțimea adunată în salonul imens. Nemișcat, Rick rămase să urmărească silueta elegantă îmbrăcată într‑un ansamblu turcoaz care se îndrepta cu vioiciune spre stăpâna casei. — Sabrina! Ce rău îmi pare ca ne părăsești atât de repede! strigă Maggie Compton. Îți urez un agreabil sejur în Hawai. Care este subiectul seminarului, de data asta? Orhideele de la tropice? adăugă ea, râzând cu subînțeles. — Nu. Despre cavalerii medievali și legenda regelui Arthur. Nici nu‑ți imaginezi câte cărți a trebuit să‑mi cumpăr! Duc cu mine o valiză plină. — Sabrina, nu uita să te și odihnești. Ești totuși în vacanță! — Dacă așa mă simt eu bine! Bătrâna doamnă mișcă neîncrezătoare din cap. — Ai o curiozitate de savant bătrân, copila mea! Îmi vine și greu să te urmăresc! Gîndește‑te totuși să‑ți observi și colegii de curs! Poate vei descoperi printre ei pe cavalerul visurilor tale? Ar fi exact decorul potrivit. — Maggie! Știi la fel de bine ca și mine că un asemenea fenomen este de o raritate legendară. Totuși, dacă tu ții la asta, îți promit că o să‑ți raportez cu lux de amănunte sejurul meu hawaian. — Oh, nu! Te rog, gusturile mele sunt mai simple! Sabrina, la ce ți‑ar folosi atâtea cunoștințe? — Pentru meseria mea de documentaristă, ele constituie un ajutor prețios. Și apoi îmi permit să fac impresie în societate! Noapte bună, Maggie, o să‑ți trimit o ilustrată din Hawai. Dupa această ultimă glumă, Sabrina se îndreptă spre ușa de intrare a acestei fermecătoare locuințe așezată pe panta uneia din colinele care înconjurau orașul. Serata i se păruse deosebit de agreabilă, dacă nu ținea seama de asiduitățile insuportabile ale lui Rick Shepherd. Propriu‑zis, după divorțul ei care avusese loc acum doi ani, Sabrina se ferea ca de ciumă de lingușelile bărbaților, ascunzându‑se în spatele unei carapace de rezervă și neîncredere. Eliberată de orice grijă, existența devenise atât de simplă, gândi ea îndreptându‑se spre mașinuța roșie. Nu‑și ducea ea viața după bunul ei plac, fără să dea nimănui socoteală despre faptele ei? Excepție făcând această stupidă poveste cu body‑guardul, bineînțeles! Oh! În fond, cincisprezece zile vor trece repede și poate Jake Devlin va găsi mijlocul să‑și arate talentele în fața unor puști de pe plajă? Acest gând îi smulse un surâs și nu auzi pașii care se apropiau cu repeziciune, din spatele ei, la adăpostul întunericului. Brusc, avu conștiința unei prezențe tăcute. Instinctiv vru să urle, dar o mână de fier îi astupă gura înainte să scoată vreun sunet. În panică, Sabrina se zbătu cu o putere dată de disperarea unui animal prins în cursă. Dar agresorul ei o stăpânea cu o ușurință deosebită. Deși nu o lovea, totuși peste câteva secunde, se găsi în întregime la dispoziția lui, cu mâinile legate la spate și un fular strâns legat peste ochi. Fără a pronunța vreun cuvânt, o ridică de la pământ și o instală pe locul pasagerului. Tremurând de furie și de frică, Sabrina încercă să sară din mașină, dar necunoscutul încuie cu grijă portiera pentru a pune capăt veleităților ei de fugă. La ce bun să mai lupte? își spuse ea. Mai bine să aștepte. Poate va avea norocul să scape din această oribilă cursă? Și de ce banditul ăsta o băgase în mașină? se întrebă ea înspăimântată. Nu trebui însă să aștepte prea mult răspunsul căci, imediat, răpitorul ei se strecurase pe locul șoferului și demarase fără nicio problemă. Un val de groază o străbătu. „Liniștește‑te, își repeta ea. Nu e momentul să faci o criză de isterie! Doamne! Mama avea dreptate, acel Jake Devlin la fel!” Jake… unde era el acum când ar fi putut fi folositor? Paralizată de frică, Sabrina se ghemui în scaunul ei și încercă să rămână calmă, în timp ce, sub mâna expertă a banditului, mașina cobora spre oraș, luând cu dibăcie fiecare curbă în vârf de ac ca și cum ar fi fost vorba de o simplă plimbare. Mereu la pândă, Sabrina încercă să ghicească drumul urmat, dar brusc, mașina se opri într‑o fundătură, urmă un zgomot sec de chei răsucite, apoi nimic. Motorul se oprise. Sabrina simți că i se taie respirația. Un fior de gheață îi trecu pe șira spinării N‑avea nici un rost să facă o haltă în acest loc, decât dacă… La gândul ăsta, inima începu să‑i bată nebunește. Imposibil, își spuse ea. Cine mi‑ar dori moartea? Doar un nebun! Dar individul care amenințase Farsight era oare în toate mințile? Înnebunită, Sabrina tocmai trecea în revistă cele mai nebunești posibilități ca să scape din această cursă, când mâinile agresorului ei i se așezară pe față. Calm, oribilul personaj deznodă fularul care‑i acoperea ochii. — Vezi ce ușor ar fi, Sabrina, remarcă Jake Devlin îndepărtând și călușul care o împiedica să vorbească. — Devlin! Jake Devlin! Siderată, îi repeta numele ca și cum ar fi rostit un blestem, fără ca el să manifeste nici cea mai mică emoție. În lumina opalescentă a lunii, trăsăturile lui rămâneau impasibile. — Sunt dezolat, Sabrina, dar sincer, această punere în scenă era necesară. Trebuia să‑ți dau o lecție, spuse el desfăcând ultimele legături care o făceau prizonieră. — Ce lecție? — Încăpățânarea ta de adineauri a sfârșit prin a mă face să mă hotărăsc. Pentru că refuzai să iei situația în serios, m‑am gândit că era presant să‑ți amintesc cruda realitate; nimeni nu este invulnerabil. — Deci nu e vorba de o răpire, ci de un simplu scenariu imaginat de tine? Dorind să se facă bine înțeleasă, Sabrina insistase, apăsând asupra fiecărui cuvânt. — Vroiam să te fac să înțelegi ce ușor i‑ar fi unui bandit să‑și aducă la îndeplinire amenințările, dacă nu te‑ai afla sub protecția unui body‑guard. De data asta, depășise orice limită! Sabrina, ofuscată, se răsti la el mânioasă. — Ești concediat! — Imposibil, răspuse el cu un calm imperturbabil. — De ce? Ți‑ai și semnat demisia? — Nu! Dezolat să te dezamăgesc. Mi‑am încasat deja salariul. M‑am angajat să veghez asupra ta, Sabrina, și intenționez să‑mi onorez contractul. Totuși, m‑am gândit că ar fi bine să stabilim de pe acum un modus vivendi. — Eu sunt clientul! și nu trebuie să‑ți dau socoteală de nimic, strigă ea nebună de furie. — Hai, Sabrina! Viața pe care o duci te expune la multe pericole. Și ți‑am dovedit‑o chiar în această seară: oricine te‑ar fi putut răpi. Nu‑ți iei nici cea mai mică precauție. De ce nu te‑a însoțit nimeni? — Deoarece cavalerul meu mă exasperase, ca și tine, de altfel, și dacă crezi că o să te iau în Hawai după acest ridicol incident, te înșeli amarnic! Drept unic răspuns, Jake Devlin se mulțumi să pornească motorul pentru a ajunge la Portland. — Nu glumesc deloc, domnule Devlin! De ce… — Să punem capăt discuției, Sabrina. E timpul să te duc acasă. — Domnule Devlin! Vorbesc serios. Dacă nu ma iei în serios, o s‑o chem pe mama și se va ocupa ea de toate. — Mai are nevoie și de această grijă în plus? Deja este roasă de neliniște în privința ta! Numai asta i‑ar mai lipsi! Această remarcă o descumpăni pe tânăra femeie. Are dreptate, gândi ea, mișcată și totodată exasperată. Timp de o clipă, căută o replică mușcătoare, dar în van. Fără voia ei, era prinsă în cursă. — Stratagema ta a fost inadmisibilă, domnule Devlin, făcu ea în sfârșit, cu ochii fixați asupra șirului de mașini care rulau în fața lor. — Sabrina, nu ești deloc conștientă de vulnerabilitatea ta, spuse el liniștit. — Am rămas mută de admirație văzând cât ești de conștiincios. ÎI provocase în mod voit căci îi atinse o coardă sensibilă. Ani de‑a rândul Sabrina suferise de un sentimentalism excesiv. Abandonată de un tată iresponsabil, trădată de un soț egoist și frivol, tânăra femeie, rănită de viață, cunoscuse multe zile negre. Totuși, niciodată până acum, nu încercase această îngrozitoare senzație de frică, primitivă, pur fizică, și pentru prima oară în existența ei, descoperise că barierele psihologice construite cu grijă în jurul ei de‑a lungul anilor nu puteau s‑o protejeze împotriva unui inamic periculos, sau… a body‑guardului ei! — Și de tine cine mă va apăra? strigă ea formulând cu glas tare ceea ce o preocupa mai mult. — Nu trebuie să te temi de mine, Sabrina! — Îți bați joc de mine! — Hai, lasă, ești încă speriată. Răbdare! În câteva minute vei fi în patul tau și totul va fi în regulă. — Și tu? Unde îți vei petrece noaptea? În picioare în fața ușii mele? — Cam așa. — Ah, nu, Jake Delvin! Exagerezi. Doar n‑o să faci curse toată noaptea, pe culoarele imobilului. Ce‑ar zice vecinii? — Crezi că‑mi pasă de asta? — Ce‑o să faci? — Ai o canapea? — Cum? Crezi că o să‑ți ofer o canapea? strigă ea, la capătul răbdării. — Sabrina, nu te purta ca un copil încăpățânat! Mama ta mă plătește să te apăr. Trebuie să fiu permanent în preajma ta. În seara asta o să mă instalez în camera de oaspeți, dacă ai așa ceva. — Nu am. — Atunci, nu‑mi rămâne decât canapeaua. Nici o clipă Jake Devlin nu‑și părăsise aerul serios. Sabrina, care se aștepta la o glumă de prost gust, trebui să recunoască că se purta ca un adevărat profesionist. — Ești sigur că trebuie să procedezi astfel? întrebă ea îmblânzită, păstrând totuși un rest de neîncredere. — Este singurul mod rezonabil. — Aceste două săptămâni voi fi cele mai lungi din viața mea. suspină ea. — O să încerc să nu‑ți stric sejurul. Fără să știe prea bine de ce, Sabrina resimți nevoia indirectă de a‑și justifica atitudinea și de a‑i prezenta scuze. — În privința celor petrecute în această seară… — Da? — O să mă răzbun. Mai devreme sau mai târziu, o să mă răzbun. Îi lansă această remarcă pe un ton ambiguu, lasându‑l să ghicească dacă era vorba sau nu de o glumă. — Îți muțumesc că m‑ai prevenit! Voi fi în gardă! Zarurile fuseseră aruncate. Va pleca în Hawai în compania lui, fie că‑i plăcea, fie că nu. Își dăduse seama că faptul de a continua ostilitățile nu va da loc decât la noi incidente plictisitoare sau neplăcute și, pe de altă parte, nici nu vroia să‑și neliniștească mama. Se găsea deci la dispoziția acestui bărbat diabolic. În timp ce ea rămânea pe gânduri, Jake Devlin intrase în parcarea imobilului ei și tânăra femeie văzu astfel că îi cunoștea și adresa. Categoric, Teague și Devlin aveau un deosebit simț de organizare și dovedeau o eficacitate de temut. Totuși, Sabrina evită orice comentarii. Presimțea că Jake Devlin nu se va lăsa impresionat de o manifestare a proastei dispoziții. Într‑o tăcere apăsătoare, intrară în ascensor care îi duse până la etajul unsprezece unde, politicos, Jake Devlin îi luă cheile din mână. Fără a da vreo explicație, o luă înainte și inspectă cu grijă locurile, apoi, printr‑o mișcare a capului, îi făcu semn să avanseze. Enervată, Sabrina își ridică ochii spre tavan. Trebuia să suporte această comedie ridicolă timp de două săptămâni. Ce aberație! Apartamentul era mobilat după gustul Sabrinei, în pas cu moda. Salonul era în culori de bej, roz și verde pal emanând un farmec și o prospețime deosebite. Pe o măsuță joasă plasată între o canapea și fotoliile de catifea, trona un enorm buchet de gladiole lângă care era așezat un teanc de cărți de istorie medievală. Ele îi aduseră aminte Sabrinei de niște preocupări prezente. — Trebuie să‑mi termin bagajele. Tu ce ai de gând? Nepăsător, Jake ridică din umeri. — O să‑mi iau lucrurile mâine, în drum spre aeroport. — Unde ți‑ai lăsat mașina? — În parcarea casei mele, când am aflat unde are loc recepția, am sărit într‑un taxi ca să te regăsesc. — Văd… Ei bine! Instalează‑te. O să‑mi văd de ale mele. Și așa și făcu… Își aranjă metodic prețioasele lucruri într‑o valiză, iar îmbrăcămintea în alta; nicio clipă, Jake, cufundat în lectură, nu‑și ridică ochii. Comportarea lui serioasă o impresionă puternic pe tânăra femeie. În mod evident, Jake Devlin nu avea simțul umorului. Totuși, în timp, această atitudine va fi poate mai ușor de suportat. — Bine, am terminat. Acum mă duc la culcare. O să stingi luminile dacă vrei? Oh!… Nu uita zăvorul de la ușa de la intrare! exclamă ea cu o undă de ironie. El îi ignoră aluzia și se mulțumi să răspundă: — O să încerc să‑mi amintesc. Noapte bună, Sabrina și… — Da? — …sunt dezolat pentru adineauri. — Este inutil; nu‑ți faci decât meseria, nu‑i așa? declară ea îndepărtându‑se. Din camera ei îl auzi vag mișcându‑se prin salon, apoi întunericul se instală în toată casa și adormi. Totuși, două ore mai târziu, Sabrina se trezi speriată, și remarcă lumina care se filtra discret pe sub ușă. Mult timp rămase lungită, fără să se miște, dar, în cele din urmă se ridică și se îmbrăcă în halat, înainte de a se uita la ceas, era ora două dimineața! De ce Jake Devlin nu dormea? Un drum lung îi aștepta, totuși. Nu trebuiau se odihnească și unul și celalalt? În picioarele goale, ajunse până în salon și strigă: — Jake? Îl zări atunci în celălalt capăt al încăperii. Puțin jenată, se opri. Jake nu era îmbrăcat decât în blugi și, în lumina dulce a lampadarului, umerii largi aruncau reflexe arămii. Dintr‑o privire Sabrina înregistră părul fin și creț care‑i acoperea pieptul, desenând un triunghi întunecat. Fără îndoială Jake îi ghici încurcătura căci, cu o voce amabila, îi spuse: — E în regulă, Sabrina, îmi pare rău că te‑am deranjat. — Ceva suspect? — Nu, nimic. — Ce… ce faci? insistă ea intrigată. Cu pleoapele pe jumătate închise, cu sulurile mătăsoase de păr care‑i înconjurau chipul de un oval perfect, ea îl privea cu un aer întrebător, așteptând o explicație. — Du‑te la culcare, Sabrina, nu‑mi găsesc somnul! — De ce? Două ore de odihnă îți ajung? Sau așa ți‑o cere meseria? Înaintă spre mijlocul salonului și abia atunci remarcă geamul dinspre balcon larg deschis! — Doamne! Dar e un frig îngrozitor aici! Ce ți s‑a întâmplat? — Aveam nevoie să mă răcoresc. Dezolat, spuse el cu o voce nerăbdătoare. Ceva din comportamentul lui îi atrase atenția Sabrinei. — Jake… ce este? — Nimic. — Suferi de insomnie? — Nu. Răspunsul pornise răstit, plin de exasperare. — Cu atât mai bine. Sabrina scoase un suspin de ușurare și plecă spre bucătărie cu un pas hotărât. — Un coșmar? — Poftim? El o urmă și, văzând că se apucă de treabă, o întrebă: — Ce faci acolo? — Îți prepar un remediu de pe vremea bunicii, răspunse ea turnând laptele într‑un vas. — Sabrina, nu te deranja. Eram pur și simplu enervat. Mi se întâmplă uneori… — Hai, fără atâtea mofturi! Cunosc prea bine ce înseamnă coșmarurile! declară ea adăugând un gălbenuș. — Adevărat? — Ah! da! La zece ani, aveam câte unul în fiecare noapte. Ce oroare! Eram atât de speriată că nu puteam adormi fără lumina aprinsă, dar mama mi‑a ajutat să rezolv această problemă. Umplu două cești cu preparatul respectiv și adăugă: — Hai, vino, acum vom trece la etapa televizorului. Ca un somnambul o urmări, irezistibil atras de halatul vaporos, de un galben pal, care se unduia în ritmul mersului ei, apoi se așeză lângă ea pe canapeaua de catifea. — Pentru început și conform prescripțiilor corpului medical, vom căuta un film vechi și bun și o să adormi înainte să‑ți dai seama! Hai! Destinde‑te și bea asta! — Sabrina, eu… eforturile tale mă mișcă… nu trebuie să… Pentru a pune capăt protestelor lui, ea îi puse mâna pe braț… dar tresări. Cu toate că era încă somnoroasă, simțea o curioasă emoție. — Jake, sprijină‑te de spătarul canapelei și privește această comedie muzicală; va face minuni! — Văd, spuse el cu un ton amuzat luând o înghițitură din cană. Puah! — Gândește‑te că e vorba de un medicament! — Asta luai tu când aveai zece ani? — Da, întotdeauna am detestat laptele, dar este un sedativ miraculos. După câte am citit, conține o enzimă care produce acest efect. — De ce aveai coșmaruri? — Avusesem o perioadă dificilă. — O decepție în dragoste? — Oarecum! Tatăl meu ne părăsise pe mama și pe mine. — Oh, iartă‑mă, Sabrina. Nu vroiam să te rănesc. — Aparține de acum trecutului. De altfel, imediat ce am acceptat situația, viața și‑a reluat cursul normal. Jake păstra tăcerea și, timp de câteva minute, cunoscură o agreabilă intimitate, aproape amicală. Sabrina simți că i se îngreunează pleoapele și o cuprinde lenea. — Te simți mai bine acum? îl întrebă ea politicos. — Da, mulțumesc. — Sunt fericită. Mai stau puțin și mă duc să mă culc. O voce interioară îi sufla să plece mai repede în camera ei, dar ardea de dorința să mai petreacă un moment lângă el. Dintr‑o dată, Jake îi părea atât de cald și apropiat. Scenariul lui machiavelic nu mai era decât o îndepărtată amintire; și apoi, în spatele măștii severe, slăbiciunile omenești îl făceau o ființă mult mai accesibilă. Da, Jake Devlin avea alura unui bărbat puternic în care se putea încrede. Și la acest gând pleoapele i se închiseră liniștite. Jake își termină laptele și se aplecă spre tânăra femeie răpusă de oboseală. Cu un gest precaut îi luă ceașca din mâini apoi, înduioșat, privi capșorul buclat care se sprijinea de umărul lui. Cam așa arăta un fluture adormit, gândi el, drăgălaș, fragil și nemaipomenit de atrăgător. Uimit de propria lui reacție, se mustră singur. Era timpul s‑o ducă la ea în pat, dar, fără voia lui, își trecu brațul în jurul umerilor ei și o strânse lângă el. Mașinal, opri filmul cu telecomanda și stinse lumina. Încăperea rămăsese scăldată într‑o dulce penumbră, și, în tăcerea nopții Jake simți că‑și regăsește calmul. Sentimentul de confuzie care‑l cuprindea noaptea când rămânea singur, îl părăsise. Ușurat, scoase un suspin de mulțumire și o strânse și mai puternic pe fată lângă el. Acum o s‑o duc în camera ei, își propuse el din nou. Dar, dornic să mai profite de acest răgaz magic, Jake își mai acordă puțin timp. În fond, după atâția ani de zile, cunoștea un moment neașteptat de liniște, care nu se datora nici laptelui nici televizorului. Sursa acestei stări miraculoase avea un alt nume: Sabrina

  Prolog.   Katrina Sheffield îşi dădu la o parte din ochi o şuviţă blondă şi se uită, fără a-i veni a crede, la hîrtia pe care o ţinea în mînă. Chris, murmură ea, ţi-ai pierdut minţile. Ştiu că ţi-am cerut ajutorul, dar...Fagen? îşi aruncă privirea asupra grămezilor de hîrtii de pe birou, aşezate în cutii pe care s-ar fi putut scrie uşor Probleme, probleme şi iar probleme. Ca director al lui Sheffield Industries Miami Project Development Complex părea că în ultimele zile se specializase în probleme. Cu o lună în urmă, îl rugase pe vărul ei, Chris Sheffield, care conducea departamentul de dezvoltare al companiei familiei lor, să îi găsească un consultant, foarte bun pentru a o ajuta să restructureze sistemul de siguranţă. Cu trei săptămîni înainte, soţia lui Chris, Melanie, născuse primul lor copil. Se părea că acest lucru îl tulburase extrem de mult pe Chris, care, în mod normal, nu i-ar fi sugerat să angajeze pe cineva atît de inacceptabil ca Fagen. „Rectificare", îşi spuse ea abătută. Potrivit notei, Fagen era deja angajat, iar ea trebuia să-l întîlnească în seara aceea pentru a discuta despre noua lui sarcină. Mai degrabă s-ar fi întîlnit cu diavolul. Se ridică şi începu să măsoare biroul în lung şi în lat. Fagen, murmură ea furioasă. Individul ăsta e numai pentru el. E un exploatator, un oportunist... De fapt, este un Leu, se auzi o voce din computerul aflat în colţul biroului. Einstein? Întrebă Kat surprinsă să îi audă glasul. Credeam că lucrezi la prognoza meteorologică pentru îmbunătăţirea recoltelor din sudest. Am făcut-o. Am terminat. O nimica toată, spuse Einstein, folosind expresia lui preferată. Einstein era primul computer cu inteligenţă artificială al companiei Sheffield Industries. Era capabil să facă mii de calcule complicate pe minut, dar nuanţele vorbirii omeneşti îi scăpau din cînd în cînd. Ceea ce nu era de mirare, din moment ce îşi culegea majoritatea cuvintelor din vocabular de la MTV şi Shopping Channel. Şi, pe urmă, adăugă el, şi mai interesant. Îl angajăm pe Terminator? Deci, pînă şi Einstein auzise de porecla lui Jack Fagen. Nu, dacă-mi stă în putere, spuse ea clătinînd supărată din cap. Omul ăsta nu se bucură de o reputaţie bună. O fi el unul din cei mai buni consultanţi în securitate din lumea occidentală, dar are mai puţină milă chiar şi decît maşinile cu care lucrează. Ochii ei violeţi sclipiră trădînd o îngrijorare reală. Ar putea să-mi facă praf întreaga „reţea neurală" dacă aceasta nu corespunde standardelor lui. Şi numai Dumnezeu ştie ce i-ar putea face lui Pink. Pink, Prototipul pentru Reţeaua de Computere Inteligente, era creaţia lui Einstein în colaborare cu tehnicienii de la Sheffield. Era cea mai avansată formă de inteligenţă generată artificial, dar avea o natură nestatornică asemeni unui licurici. Călătoriile frecvente şi foarte periculoase ale lui Pink în reţelele de computere neasigurate constituiau principala sursă a numeroaselor bătăi de cap ale Katrinei. Cu toate acestea, Einstein nu împărtăşea îngrijorarea ei cu privire la faptul că Fagen i-ar fi putut influenţa protejata. Camera sa video se roti cu trei sute şaizeci de grade şi vocea sa mecanică se auzi modulată de rîs. Pink o să-l înnebunească. O să fie distractiv de urmărit. E vorba de ceva serios. Angajarea lui Fagen ar fi un risc extraordinar, mai rău decît...decît Preston Gates, spuse ea, regretînd că încă mai şovăia cînd trebuia să-i pronunţe numele, chiar şi după atîtea luni. Sînt păsări din aceeaşi specie. Informaţiile mele arată că amîndoi sînt masculi caucazieni aflaţi în cea de a patra decadă a existenţei lor, care lucrează în industria computerelor, o corectă Einstein. Nu se pomeneşte de nici o înrudire cu vreo specie de păsări. Îmi cer scuze, e greşeala mea, zise Kat, înmuindu-se puţin în faţa dragostei computerului pentru logică. Viaţa ar fi fost mult mai simplă dacă ar fi putut trăi ghidîndu-se după cifre şi informaţii, decît după sentimentele încîlcite şi incerte care, prea adesea, îi influenţau deciziile. Cifre şi informaţii...Se opri deodată. Einstein, îi poţi da secretarei mele pînă lasfîrşitul zilei o listă completă cu activităţile lui Jack Fagen? Sigur. Încep chiar acum, zise Einstein, închizîndu-se. Katrina se duse la birou cu un zîmbet gînditor pe buze. Studie informaţiile lui Chris, care cuprindeau şi adresa proprietăţii Coral Gables unde stătea Fagen. Nu era locuinţa sa personală, însă, observă ea, căci pe hîrtie scria că Fagen instala acolo un sistem de alarmă pentru proprietarul absent. Adresa lui nu figura nicăieri. Katrina se lăsă pe spate în fotoliu, gînditoare. Din cîte îşi amintea, Jack Fagen nu avea nici o adresă permanentă. Era un hoinar confirmat. Pentru ea, acest lucru părea suspect. Faptul că Einstein se baza pe cifre şi informaţii îi dăduse o idee. Undeva, în dosarul lui Fagen, trebuia să existe un incident de care ea s-ar fi putut folosi pentru a-l discredita, ceva care să-l arate lui Chris că Jack Fagen nu era persoana potrivită pentru a lucra la Sheffield Industries. Chris nu credea prea mult în zvonuri, dar Kat aflase demult că, atunci cînd era vorba de sistemul ei de siguranţă, trebuia neapărat să fie prudentă. Şi, în plus, nu căpătai porecla de Terminator făcîndu-ţi prieteni şi influenţînd oameni. Terminator. Pentru cîteva clipe se întrebă de ce să fi vrut un om cu o reputaţie mondială ca a lui să primească o misiune atît de lipsită de importanţă cum era restructurarea reţelei ei de siguranţă. Dar, atunci de ce să facă un asemenea om tot ce făcea? Auzise că era complet amoral, nedisciplinat şi cît se poate de needucat. Mai auzise, de asemenea, că era şi teribil de frumos. *** Jack Fagen tocmai se instalase în fotoliu cu un pahar de whisky şi telecomanda televizorului alături, cînd lumina sistemului de alarmă începu să clipească. Nu se poate, mormăi el, ridicîndu-şi privirea în sus. E pentru a treia oară în seara asta. Oare pisica asta afurisită nu poate să se ducă şi-n grădina altuia? Fluffy, pisica persană a vecinilor, considera grădina drept terenul ei personal de vînătoare, lucru pe care Jack Îl descoperise abia după ce îşi instalase majoritatea minusculelor detectoare de mişcare şi alte aparate de supraveghere de-a lungul zidului împrejmuitor. În ziua aceea modificase toate acele detectoare de mare precizie pentru ca acestea să ignore intruşii de dimensiunea lui Fluffy. Fusese o muncă istovitoare care îl indispusese foarte mult. Starea lui de spirit nu se îmbunătăţi deloc cînd îşi dădu seama că omisese cîteva detectoare. Iar cînd Fluffy izbuti să le declanşeze în primul sfert de oră al meciului, Jack se înfurie de-a binelea. Nu era drept. Toată, ziua aşteptase cu nerăbdare să se delecteze cu una din cele mai mari plăceri pe care Statele Unite le ofereau unui bărbat - fotbalul de luni seara. Dar, graţie lui Fluffy, nu putuse să urmărească nici măcar cinci minute consecutive din meci. Pentru o fracţiune de secundă se gîndi să ignore acea a treia alarmă. Dar toţi anii de şcoală catolică şi disciplină militară făcuseră din onoare şi datorie două cuvinte de bază pentru Jack. Responsabilitatea era cel de al doilea nume al său. Din păcate. Oftînd, închise televizorul-şi puse telecomanda pe măsuţa de cafea. Vru să facă acelaşi lucru şi cu paharul, dar, după ce se gîndi mai bine, îl dădu tot pe gît dintr-o singură înghiţitură. Fluffy nu putea să facă numai ce voia, îşi spuse Jack, după care se ridică, îşi trecu degetele prin părul de un arămiu întunecat şi îşi începu itinerariul mental. Nu face zgomot, fii iute, fii deştept. Acele trei reguli simple îi salvaseră pielea mai mult decît o dată. în fond, îşi spuse el ieşind pe terasă, s-ar putea să nu fie o pisică. Exista şansa ca intrusul să fie Fluffy, dar norocul lui Jack nu ţinea cont de şanse. Aerul nopţii adia dulce şi răcoros peste chipul lui, răvăşindu-i părul şi gîdilîndu-i barba ca o mîngîiere jucăuşă. Simţi o durere puternică în adîncul lui. Mintea îl necăjea cu imagini ale unor umeri goi, sărutări fierbinţi şi ochi calzi şi înţelegători, care promiteau mai mult decît o plăcere scurtă şi trecătoare. „Jack, aiurezi", îşi spuse el, scuturînd din cap. Grădina aceea afurisită plină de flori făcea ravagii cu libidoul lui. Ieşi în grădină, hotărît să aranjeze senzorii şi, probabil, şi pe Fluffy, cînd zări o formă foarte deosebită a unei pisici mişcîndu-se printre tulpinile florilor. Jack încremeni. Înjurînd printre dinţi, îşi dădu seama că făcuse greşeala să-şi lase revolverul sus în sacul de voiaj. Ce deştept mai era. Tocmai se retrăgea spre casă, întrebîndu-se dacă avea timp, oare, să cheme poliţia şi să-şi ia arma, cînd realiză două lucruri în legătură cu intrusul. Unu, aşa-zisul spărgător era un amator, fiindcă mişcările, nu erau cele foarte precise ale unui profesionist. Doi, era o femeie. Escaladase zidul cu uşurinţă. Folosind iedera ca scară, Kat se căţărase repede pe zid şi sărise în partea cealaltă, făcînd doar un zgomot înăbuşit. Întregul proces nu a durat nici cinci minute. O nimica toată, murmură ea, imitîndu-l pe Einstein. Îşi scutură cîteva frunze de pe ea, dorindu-şi să fi avut altceva în portbagaj în afară de acel hanorac rigid mirosind a peşte, care îi acoperea bluza albă, sau să se fi schimbat într-o pereche de blugi negri şi o cămaşă de aceeaşi culoare pentru întrevederea cu Jack Fagen de după orele de program. Dar nu se îmbrăcase pentru o spargere. Această idee îi venise pe moment. Spargerile nu erau un mod preferat al Katrinei de a-şi petrece seara. Ba chiar îi zdruncinau fiecare fibră a fiinţei ei morale. Totuşi, nu avea de ales. Era disperată să găsească o cale de a-l ţine pe Terminator departe de sistemul ei de computere. Îşi petrecuse după-amiaza şi o mică parte din seară cercetînd informaţiile pe care Einstein i le dăduse secretarei ei, Jenny. Citi fiecare pagină din acel dosar gros în căutarea unui motiv plauzibil pentru a nu-l angaja pe Fagen. Dar nu găsi absolut nimic. Dosarul lui oficial era excelent, chiar incredibil. După o perioadă scurtă petrecută în Departamentul Serviciilor Speciale al armatei, pentru care fusese şi decorat, se lansase în afaceri pe cont propriu. Profesional, ea nu putu decît să-i admire rezultatele. Distrusese reţele de spionaj industrial de la New York pînă la Hong Kong - mai bine decît oricine altcineva. Lista clienţilor săi arăta ca un Who's Who al personalităţilor din industria computerelor, incluzînd chiar şi cîteva tinere Democrate, pentru care părea să fi coborît preţul serviciilor sale. Oficial, Terminator era curat ca o lacrimă. Ceea ce însemna, îşj spuse ea, că se pricepea să-şi acopere urmele mai bine decît îşi închipuise. În fond, recomandările lui Preston păruseră la fel de impresionante şi s-a văzut foarte bine ce viperă se dovedise a fi. Încrezătoare din fire, Kat învăţase pe pielea ei că trebuia să fie suspicioasă, mai ales în privinţa unor bărbaţi frumoşi cu reputaţie puţin cam dubioasă. De aceea începuse acea misiune de spargere. După ce trecuse de zidul vechi şi acoperit de iederă, care înconjura proprietatea, observase o totală absenţă a oricăror măsuri de siguranţă. Se uitase mai bine şi bănuielile ei se confirmaseră. Şi un copil ar fi putut escalada acel zid vechi, căci nu erau nici reflectoare, nici camere de luat vederi, nici alte dispozitive de supraveghere. De fapt, în afară de o micuţă cameră de luat vederi fixată deasupra porţii de la intrare, nu părea să existe nici o altă protecţie. Aura lui Jack Fagen se dizolvă ca un fum în bătaia vîntului. Îşi dădu seama că fusese captivată de acel om, impresionantă de reputaţia lui legendară. Ba chiar da, acum putea să recunoască - puţin speriată la gîndul de a-l cunoaşte. Dar priceperea lui Fagen fusese mult prea exagerată. Nici un consultant în siguranţă care se respecta nu ar fi proiectat un sistem care să controleze o poartă solidă şi să lase neprotejate nişte ziduri uşor de escaladat. Fagen nu era bun de nimic. Acum nu mai trebuia decît să dovedească acest lucru. Îşi îndreptă umerii, aruncînd o privire peste grădina luxuriantă în care aterizase. Era neglijată, din păcate - se părea că îndatoririle lui Fagen nu se extindeau şi asupra împrejurimilor casei. Prin verdeaţa deasă zări luminile acesteia, ca un far singuratic în noaptea întunecată. Aici, natura părea să-şi ceară drepturile. Florile erau răspîndite ca un covor vrăjit şi înmiresmat. Stejari bătrîni se înălţau deasupra ei, printre ale căror ramuri muşchiul spaniol cădea ca firele de păr încurcate ale unei vrăjitoare. Katrina se simţi stăpînită de nişte sentimente ciudate şi senzuale, care o străbăteau asemeni apelor unei mări întunecate şi lacome. Neliniştită, se scutură de ele. Trase în piept aerul nopţii, ignorînd parfumul ademenitor al florilor şi concentrîndu-se asupra mirosului pătrunzător al hanoracului. Nu avea nevoie de gînduri aiurite. Vroia să aibă capul limpede cînd avea să intre pe uşa din faţă şi să-l vadă pe Jack Fagen complet uluit. O femeie-spărgător, îşi spuse Jack, posomorît. Şi amatoare, pe deasupra! Ura amatorii. Erau de două ori mai periculoşi decît profesioniştii pentru că erau de trei ori mai proşti. Jack înaintă cu prudenţă, întrebîndu-se cum naiba să rezolve o asemenea situaţie. Dacă ar fi fost vorba de un bărbat, i s-ar fi furişat în spate şi l-ar fi doborît cu o lovitură peste umăr. Dar o femeie...Cel dintîi lucru pe care sora Barbara i-l băgase în cap fusese să nu lovească niciodată o femeie. Obiceiurile învăţate în ş’coala catolică se uitau greu. Jack tot mai încerca să se decidă cum să procedeze, cînd femeia intrus se opri. Îşi roti privirile în jur, dar nu în direcţia lui, după care îşi dădu pe spate gluga care îi ascundea chipul. În clipa aceea, Jack uită şi de sora Barbara şi de maniere şi chiar şi de spărgătorii amatori. Sfîntă Fecioară, şopti el. Lumina lunii mîngîia perfecţiunea pielii intrusei şi dădea părului ei o nuanţă de argintiu. Şi chipul acela...chipul acela putea înnebuni un bărbat. Uluit, făcu un pas înapoi. O ramură trosni sub piciorul lui, sunîndu-i ca o împuşcătură în urechi, dar, din fericire, frumuseţea nu părea să fi auzit nimic. Se apropie şi mai mult, vrînd să-i vadă faţa mai bine. Sau poate că vroia să vadă doar dacă era reală. Visase atît de mult o femeie ca ea, încît nu era sigur dacă şi acum visa sau nu. Părea, însă, reală. Mai înaintă puţin, ajungînd destul de aproape pentru a o atinge, destul de aproape pentru a-i simţi parfumul. Oare ce miros o fi avînd perfecţiunea? Se întrebă el. Trase adînc aerul nopţii în piept şi simţi miros de...peşte. Katrina dădu la o parte ramurile mari şi se îndreptă spre casa luminată, concentrîndu-se pentru a face cît mai puţin zgomot cu putinţă. Numai că nu prea se putea concentra. Lumea nocturnă se strîngea în jurul ei, tăcută şi plină de umbre misterioase. Animale mici mişunau pe pămînt, iar păsările scoteau sunete plîngăreţe în depărtare. Sentimentele exotice şi senzuale pe care le simţise mai devreme reveniră în forţă, atingînd ceva profund şi sălbatic în adîncul inimii ei, ceva primitiv^ Frunzele pe care le atingea în trecere o mîngîiau cu intimitatea unui amant. Îi era ciudat de cald şi se simţea teribil de dezorientată - de parcă o străină s-ar fi strecurat pe sub pielea ei. Aerul era greu de miresmele caprifoiului şi liliacului. Vrăjită, îşi dădu pe spate gluga mirosind a peşte a hanoracului şi trase adînc în piept aerul dulce al nopjii. O străbătu asemeni unui tonifiant, făcînd fiecare fibră a trupului ei să se simtă vitală şi plină de viată. Pasiuni neliniştite se agitau înăuntrul ei, ca un animal ţinut prea mult în cuşcă... O ramură trosni. Vechile gînduri şi sentimente se întoarseră iute, lăsînd-o dezorientată şi dezamăgită. Nu stătu să se gîndească la sentimente. Nu avea timp. Ceva o urmărea, ceva suficient de mare pentru a zdrobi o ramură destul de groasă. Ceva...sau cineva. „Drace, probabil că am fost văzută." Abătută, îşi dădu seama că sistemul de alarmă al lui Jack Fagen funcţiona, de fapt, foarte bine. Planul îi fusese dat peste cap serios de tot. Văzu prea tîrziu în ce postură ridicolă o pusese ideea ei. Avea să pară o idioată, dacă nu... Se opri, prefăcîndu-se din nou absorbită de splendoarea nopţii. Cu urechile ciulite, îl auzi pe observatorul nevăzut apropiindu-se din ce în ce mai mult, pînă cînd între ei nu mai era decît vreun yard. Se strădui să aştepte...să aştepte. Apoi, ţîşni cu toată forţa, împingînd perdeaua de frunze şi ramuri. Un geamăt înfundat îi dădu de înţeles că lovise vreo parte din anatomia bărbatului, dar nu mai stătu să afle ce parte, ci se întoarse şi o rupse la fugă spre zidul îndepărtat de parcă Satana însăşi ar fi fost pe urmele ei. Era iute, dar Jack era şi mai iute. Se aruncă şi o prinse de picioare, ţintuindu-i-le pe amîndouă în iarba deasă. Ea începu să ţipe şi să se zbată, luptîndu-se ca o pisică sălbatică împotriva forţei lui mai mari. În cele din urmă, forţa învinse. Eşti bună, recunoscu el, privindu-i chipul sfidător. Dar eu sînt şi mai bun. Du-te dracului, spuse ea. Jack zîmbi. Nu istericale, nu rugăminţi şi implorări. Îi plăcea. O s-o fac cu mare plăcere, scumpo. Dar nu înainte de a-mi spune cine eşti şi ce cauţi aici. Ea nu răspunse. O rază de lumină îi căzu pe chip, făcînd să-i strălucească ochii incredibil de mari. Ochi plini de ură. „Dumnezeule, are tupeu", îşi spuse el impresionat. După bătăile agitate ale inimii pe care le simţea atît de aproape de ale lui, îşi dădu seama că era speriată. Dar, oricît de speriată ar fi fost, el nu avea să cedeze nici un pic. Totuşi, acest lucru nu îl făcea să ajungă nicăieri. Doar nu avea de gînd să stea toată noaptea acolo, deasupra ei - oricît de plăcută ar fi fost ideea. Ascultă, îi spuse el atunci. Putem să o rezolvăm pe calea uşoară sau pe cea dificilă. Alege tu. Eu nu spun nimic, şuieră ea, pînă nu-mi dai...hei, ce faci? Calea dificilă, răspunse el, plimbîndu-şi mîna liberă peste trupul ei în căutarea vreunui act de identitate. Încetează. Nu poţi... Dar se opri brusc cînd Jack cercetă cu pricepere într-o parte strategică a abdomenului ei. Pînă îşi reveni ea, el aflase deja ceea ce îl interesa. În buzunarul hanoracului găsi un bon vechi, pe care îl ridică în lumină, descifrînd fără nici o greutate semnătura. Ce...? Începu să el să spună, uitîndu-se la femeia care tăcea acum. Tăcerea ei, combinată cu expresia sumbră, îi spuseră tot ceea ce avea nevoie să ştie. Se ridică şi începu să rîdă cu poftă pentru prima oară după multe luni. Al naibii de încîntat să te cunosc...şefa! Kat traversă terasa şi intră în living-room, încercînd să pară mai stăpînă pe sine decît se simţea. Ar fi vrut teribil de mult să aibă la îndemînă o piatră destul de mare sub care să se ascundă, deşi ar fi preferat una pentru a-l lovi pe Jack Fagen. Individul era mai groaznic decît îşi imaginase ea. Nu ar fi trebuit s-o pipăie atît de...intim. O căldură stînjenitoare o învălui cînd îşi aduse aminte de modul cum i se plimbaseră mîinile pe trupul ei - mîini sigure şi experimentate, care îi turnau foc lichid pe piele, tulburînd-o împotriva voinţei. Nu mai simţise niciodată o asemenea căldură şi ura faptul că tocmai Jack Fagen i-o provocase. „Să-l ia naiba", îşi spuse ea furioasă. Ticălosul era iute. Doreşti ceva? „Grozav, acum îşi aduce aminte de bunele maniere", îşi spuse Kat, clocotind de furie. Se întoarse, gata să-i spună lui Fagen ce părere avea despre politeţea lui, dar cuvintele i se stinseră pe limbă. Jack Fagen era clădit ca un munte, puternic şi impozant, cu muşchi care păreau ciopliţi în stîncă. Nu îl remarcase cînd se aflaseră în grădină, dar, înăuntru, mărimea lui micşora pînă şi spaţiosul living-room. Părul arămiu, dezordonat, şi barba mare se potriveau foarte bine cu trăsăturile lui aspre, iar ochii aveau culoarea cerului senin. Katrina înghiţi în sec, dezechilibrată dintr-odată. Apropierea lui o făcea să se simtă uşoară şi vulnerabilă - o nouă experienţă pentru o femeie care era obişnuită să se uite în jos la majoritatea bărbaţilor pe care îi cunoştea. Doreşti ceva, domnişoară Sheffield? Repetă el. Clipind des, îşi aminti cine era acel individ. Fagen oportunistul. Fagen cel lipsit de scrupule. Indreptîndu-şi umerii, spuse: Ai făcut destul deja, domnule Fagen. Nu aveai nici un motiv să...mă manevrezi aşa. Lui Jack îi veniră în minte imediat cîteva motive, dar se îndoia că ea le-ar fi apreciat. Cel puţin, nu deocamdată. Se gîndi şi se opri asupra celui mai puţin interesant. Bine, dar ai fi putut avea o armă ascunsă. Nu în locurile unde ai căutat, spuse ea tăios. Jack zîmbi - un zîmbet slab şi diabolic care ei îi provocă un gol în stomac. Eu ştiu, făcu el. Am cunoscut odată o femeie la Bangkok care... N-are importanţă, îl întrerupse Kat, pălind la gîndul că Fagen intenţiona să-i descrie diversele moduri de a utiliza anatomia feminină. Zîmbetul lui se transformă într-un rînjet. Îi plăce a femeia aceea. Îi plăcea acel amestec provocator de nervi de oţel şi nevinovăţie fîstîcită. Îi plăcea şi trupul ei. Chiar şi prin hanoracul fără formă putea vedea că este înaltă şi subţire, iar recentele lui cercetări îi arătaseră că are toate rotunjimile necesare. Ce căutai aici, de fapt? Vroiam să stau de vorbă cu dumneata... El îi aruncă o privire pătrunzătoare şi complet lipsită de încredere. De ce n-ai folosit telefonul? Sau de ce n-ai sunat la uşă? Kat se crispa. Ei bine, recunoscu ea. Am vrut să-ţi testez sistemul de alarmă. Am vrut să văd dacă eşti atît de bun cum se aude. Jack se sprijini de spătarul unui fotoliu, privind-o cu atenţie. Şi sînt? Întrebă el încet. Nu se referea la sistem şi Katrina ştia. Îşi aminti din nou de mîinile lui, de căldura nedorită, dar de netăgăduit a atingerii lui. Închise ochii sperînd că, nevăzîndu-i chipul frumos, avea să gîndească mai limpede. Acest lucru se întîmplă...dar pentru puţin timp. Deschise ochii... Domnule Fagen, eu... Jack, o întrerupse el. Date fiind împrejurările, cred că putem sări peste formalităţi. Katrina îşi aminti „împrejurările" şi înghiţi în sec. Uite, domnule Fa...bine, Jack, cred că ar fi drept să-ţi spun că...ei bine, nu sînt prea sigură că ai fi interesat să lucrezi pentru Sheffield. N-ar fi atît de palpitant cum eşti obişnuit. Jack îşi aduse aminte de ochii aceia violeţi care scînteiau şi de unduirile acelea ascunse sub hanorac. Personal credea că munca alături de ea avea să fie teribil de palpitantă. Drăguţ din partea ta că te gîndeşti la mine, Katrina, dar sînt sigur... Kat, îl corectă ea. Toţi îmi spun Kat. De ce nu Katrina? Pentru că nu-mi place. „Pentru că singurul care-mi spunea aşa era Preston." Îşi îndreptă din nou umerii. Uite, Jack, ţi-o spun sincer. Nu sînt sigură că vreau să lucrezi cu mine. Se aştepta la vreo reacţie - furie, violenţă, ceva. Dar colţul gurii lui se ridică într- un zîmbet dezarmant şi îi surprinse în privirea albastră o undă de umor. Ah, da? De ce nu, Katrina? Kat! Spuse ea enervată de calmul lui. O să am grijă să fii recompensat. Nu-ţi face griji în privinţa banilor. Niciodată nu-mi fac griji în privinţa banilor, spuse el cu o sinceritate care o făcu să-l creadă. Tot ce posed pe lume este împachetat într-un sac de voiaj care se află sus. Accept numai misiunile care mă interesează. Şi, sincer vorbind, mă interesează foarte mult să lucrez cu tine. „Se referă la sistemul de siguranţă. Doamne, de s-ar referi la sistemul de siguranţă", îşi spuse ea. În cameră era mai cald. Jack nu se clintise, stătea tot rezemat de spatele fotoliului, cu faţa spre ea , dar Kat avea ciudata senzaţie că traversase încăperea şi venise lîngă ea. O adiere de vînt suflă prin uşa care dădea spre terasă, umplînd camera cu miresme grele din grădină. Trupul îi deveni alert. Îşi dădu seama, după încordarea umerilor, că şi Jack reacţiona la fel. Ce se întîmpla, oare, cu ea? Era adevărat că trecuse aproape un an de cînd se despărţise de Preston, dar cu siguranţă că nu era destul de disperată pentru a se tăvăli pe covor cu un necunoscut. Chiar dacă acel necunoscut avea un corp extraordinar şi cei mai albaştri ochi pe care îi văzuse vreodată... Îşi feri privirea. Nu o să iasă bine. Pur şi simplu, nu o să iasă bine. De data aceasta, cuvintele ei îl impresionară într-o oarecare măsură. Ocoli fotoliul şi veni spre ea, mişcîndu- se cu siguranţa lină a unei maşini bine unse. Inima Katrinei bătea atît de tare, încît era sigură că şi el o auzea. Nu-i putea interpreta greşit privirea. Prădalnică...Lacomă. Ca a unui tigru gata de atac. Sau a unui bărbat gata de... Ştii ce cred eu? Spuse el încet cînd ajunse lîngă ea. Cred că ţi-e frică. Kat încercă să rîdă, dar ieşi ceva ce semăna mai degrabă a geamăt. Apropierea lui Jack o făcea să respire cu dificultate. Frică? Zise ea, încercînd să-şi menţină glasul egal. Nu mi-e frică de nimic. Jack scutură din cap, fixînd-o cu privirea. Nu-ţi stă bine cînd minţi, Katrina. Kat, spuse ea cu un glas stins. Se afla la cîţiva centimetri de ea, fără să o atingă. Nici nu trebuia. Bărbatul acela îi trimitea o reacţie în lanţ prin întregul sistem, provocîndu-i mici şi delicioase explozii în trup. Zîmbetul lui Jack se lărgi, iar el îşi mută privirea asupra buzelor ei şi...mai jos. Cred că nu eşti sigură că mă poţi manevra. O cuprinse furia, care îi dădu putere. Se retrase cu un pas înapoi şi îşi înălţă bărbia. Te-aş putea manevra chiar şi cu o mînă legată la spate. Interesantă idee, spuse Jack. Dacă-ţi plac chestiile astea. Nu rîde de mine, zise ea, folosindu-şi furia ca scut. Dacă vom lucra vreodată împreună, va fi doar ca asociaţi în afaceri, nimic mai mult. Şi cred că tu vei fi cel care nu va face faţă! Surprinderea bruscă din ochii lui îi spuse că lovise aproape de ţintă, mult mai aproape decît se aşteptase. Deodată, simţi vidul din el, oboseala unui bărbat care îşi petrecuse viaţa luptînd. Ruşinată, îşi dădu seama că tocmai îi aruncase încă o mănuşă. Ar fi vrut să creadă că vulnerabilitatea lui era reală, nu un truc pe care îl folosea pentru a le face pe femei să-l asculte. Ar fi vrut să creadă că sub acel exterior neted şi lucios bătea o inimă de om. Privirea lui o captură pe a ei, ţinînd-o prizonieră, aşa cum mîinile lui o ţinuseră în g rădină. In ochii aceia se citeau adevărul şi destulă forţă pentru a clădi o viaţă. „Ochii nu mint", şopti o voce lăuntrică. „Şi în fiecare clipă se naşte un prost", şopti o alta. Kat se întoarse, uluită şi puţin dezgustată de naivitatea gîndurilor ei. Acela era Terminator, cel al cărui principiu era „Scopul scuză mijloacele". Se folosea de ea aşa cum făcuse cu toată lumea în viaţa lui. Ei bine, la acel joc puteau participa două persoane. Eşti bun, Fagen şi, pentru asta, voi lucra cu tine, fiindcă sistemul meu merită tot ce-i mai bun. Dar, continuă ea privindu-l din nou, dacă faci vreo mişcare greşită sau foloseşti vreuna din tacticile acelea de comando ale tale, te voi face să regreţi că te-ai născut. E clar? Expresia lui Jack vorbea de un om căruia îi plăcea să-şi facă propriile reguli, nu să i se impună ceva. Pentru o clipă, Kat se întrebă dacă avea să-i accepte condiţiile şi fu surprinsă cînd îşi dădu seama că dorea într-adevăr să o facă. Atunci el îşi trecu degetele prin păr şi oftă cu un aer ce aducea a resemnare. S-a făcut, spuse el simplu. Afacerea fiind încheiată, Katrina ieşi în noapte, sperînd ca întunericul catifelat să-i liniştească nervii. Dar de unde atîta noroc? Cu cît încerca mai mult să nu se gîndească la Jack, cu atît imaginea lui îi apărea mai limpede în minte, ameţindu-i simţurile. Oricît de mult ar fi încercat, nu putea să uite vulnerabilitatea pe care i-o sesizase în privire, tot aşa cum nu putea să uite căldura aceea înnebunitoare care o cuprindea ori de cîte ori ori ochii lui albaştri îi întîlneau pe ai ei. Şi îşi dădu seama şocată că nici nu voia să uite. Jack o urmări cu privirea mergînd pe aleea lungă şi apoi dispărînd în umbra adîncă a nopţii. Uşoara dezamăgire pe care o ţinuse ascunsă în timpul discuţiei îi apăru încet- încet în privire. „Katrina", îşi spuse el cu sentimente contradictorii. Pentru o clipă avusese impresia că zăreşte ceva deosebit în acei ochi violeţi, o putere de caracter pe care nu o mai întîlnise decît o dată sau de două ori în peregrinările sale. Dar nu fusese decît furie. Femeia aceea avea mai mulţi ţepi chiar şi decît un arici, iar Jack avea lucruri mai bune de făcut decît să stea să i-i scoată. Totuşi, avea corpul cel mai sexy pe care îl văzuse vreodată. Acele clipe fierbinţi şi tensionate din grădină îi aduseseră propriul sistem de alarmă la Defcon 2, adică la un pas de atac. Nu mai simţise niciodată o asemenea atracţie momentană şi copleşitoare faţă de o femeie şi, judecînd după plecarea ei grăbită, şi ea simţise la fel. Atitudinea ei înţepată nu îl tulbura, dar Jack învăţase pe pielea lui să nu aştepte prea mult de la nici un fel de relaţie. Sora Barbara îl crescuse cu credinţă în idealurile iubirii şi devotamentului, dar realitatea îl învăţase cu totul altceva. Respiră aerul nopţii, limpezindu-şi mintea de amintiri şi vise pierdute. Realitatea îşi avea propriile recompense. Şi, realist vorbind, ar fi fost mult mai bine dacă n- ar fi vrut să o cunoască pe Katrina Sheffield. Nu-şi permitea să se implice personal cu ea. Acest lucru i-ar fi distrus complet principalul obiectiv. A doua zi dimineaţă, Katrina întîrzie un sfert de oră la serviciu, dînd vina pe traficul greoi şi ignorînd faptul că se schimbase de trei ori înainte să se decidă asupra unui costum simplu din pînză albă şi a unei bluze bleu din mătase. Vroia să arate cît mai bine pentru Jack Fagen - cît mai bine profesional vorbind, bineînţeles. Cu o seară în urmă îşi închipuise că era atrasă de el. Luna, grădina, ciudata atmosferă a nopţii...toate acestea o făcuseră să vadă în el un bărbat misterios, absolut irezistibil. „Prostii" îşi spuse ea, introducîndu-şi legitimaţia în automat. Lumina zilei avea să-i spulbere închipuirile. Va vedea că Jack este un bărbat obişnuit, ca toţi ceilalţi pe care îi cunoştea, dar se întrebă de ce, oare, nu era mai încîntată de acea perspectivă. Soneria stridentă o făcu să tresară. Deschise uşa cea grea, întrebîndu-se dacă nu putea să inventeze cineva un mod mai plăcut de înştiinţare că legitimaţia fusese acceptată. Se părea că soneriile insuportabile făceau parte din profesiunea ei ca şi consultanţii în securitate insuportabili. De obicei, prima oprire a lui Kat era la laboratorul computerelor, unde stătea de vorbă cu Leonard sau cu unul din ceilalţi analişti în legătură cu Pink. Dar, în dimineaţa aceea, schimbă direcţia şi porni spre biroul lui Jenny, intenţionînd să-şi prevină tînăra secretară, eficientă, dar uşor impresionabilă, că Fagen urma să sosească dintr-o clipă în alta. Jenny, însă, nu era acolo. Katrina se încruntă. Nu-i stătea în fire să întîrzie şi nici să părăsească biroul fără să roage mai întîi pe cineva să-i ţină locul. Unde putea fi? Deodată, atenţia îi fu atrasă spre biroul ei prin a cărui uşă întredeschisă răzbătea un chicotit piţigăiat. Vai, domnule Fagen! Jenny. Jenny se afla în biroul Katrinei şi, după toate aparentele, tot acolo era şi Jack. Rîsul îl zgîrie nervii ca un şmirghel. La naiba, mormăi ea, îndreptîndu-se cu hotărîre spre uşă. E aici de un sfert de oră şi se distrează deja cu secretara mea. Ei bine, dacă el crede cumva că o să accept aşa ceva, atunci va... Se opri în mijlocul frazei. Îl zări pe Jack stînd lejer pe marginea biroului ei, statura lui masivă făcînd respectiva piesă de mobilier să pară o jucărie. Costumul lui gri avea o croială europeană şi doar îi sugera forţa fizică în loc să i-o scoată în evidentă. Amintirea nopţii trecute fu ca un şoc electric. Apucă clanţa pentru a se sprijini, deoarece picioarele i se înmuiară deodată. Înfăţişarea lui Fagen îmbrăcat în pulover şi blugi o copleşise. Imaginea lui Fagen în costum o devasta. Făcea parte dintre acei puţini bărbaţi care arătau bine indiferent cu ce ar fi fost îmbrăcaţi. Şi, mai bine, fără nimic pe ei. Nici unul dintre cei doi nu o observase pe Kat. Jenny încă mai chicotea, iar Fagen îi arunca un zîmbet cuceritor. Să nu mai aud chestia asta cu „domnule Fagen", da? Mă face să mă simt din nou la şcoala parohială. „Mai degrabă la cea de reeducare", îşi spuse Kat cu tristeţe. Împinse uşa şi intră cu îndrăzneală. Bună dimineaţa, Jenny. Văd că l-ai cunoscut deja pe domnul Fagen. Jack se întoarse spre ea şi zîmbetul i se transformă într-o expresie mult mai profundă. Bună dimineaţa, domnişoară Sheffield. Nu mă aşteptam să ajung înaintea dumitale în dimineaţa asta. Dar, ce-i drept, ai plecat cam tîrziu de la mine aseară... Jenny se răsuci brusc pentru a o privi pe Katrina, făcînd ochii mari de curiozitate. Am avut o întîlnire, spuse Kat, dîndu-şi seama prea tîrziu că explicaţia aceea grăbită era mai acuzatoare decît tăcerea. Îi aruncă o privire lui Jack şi adăugă: O întîlnire de afaceri. Bineînţeles, zise el, dar privirea lui spunea altceva. Dorinţa îi clocotea în privire, lingîndu-i pielea ca o flacără albastră şi fierbinte. Căldura explodă în locuri delicioase, şocînd-o şi tulburînd-o în acelaşi timp. Instinctiv, trupul cedă dorinţei...pînă cînd auzi uşa biroului închizîndu-se. Jenny se furişase afară, închipuindu-şi fără îndoială, că şefa şi Jack doreau să rămînă singuri. Dumnezeule, murmură ea, ridicîndu-şi privirea spre tavan. Cine ştie ce-şi închipuie că s-a întîmplat între noi. Şi nu-i aşa? Întrebă el zîmbind. Acel zîmbet avea ceva devastator în el, dezvelindu-i dinţii egali şi albi. Kat avu o viziune rapidă a unui lup imens, cu blana arămie, care se lingea pe bot uitîndu-se la Scufiţa Roşie lipsită de apărare. Gemu, dar nu doar de teamă. Sincer vorbind, individul acela ar fi trebuit să poarte o plăcuţă de avertizare. Uite...spuse ea simţind că se înfurie, între noi nu s-a întîmplat absolut nimic şi nu apreciez deloc faptul că faci lumea să creadă altceva, îndeosebi pe Jenny. Ştie că ne-am cunoscut abia ieri şi n-aş vrea să creadă că...ei bine, este o fată foarte impresionabilă... Chiar aşa, şi tu nu eşti destul de bătrînă ca să vorbeşti ca mama ei, zise Jack, ridicîndu-se de pe birou. Cîţi ani ai? Treizeci şi trei? Treizeci şi patru? Douăzeci şi opt! Izbucni Kat. Prea tîrziu observă umorul din ochii lui albaştri dîndu-şi seama că, de fapt, o tachina. Eu credeam că douăzeci şi cinci, Katrina, spuse el apoi zîmbind mai cald. Ar fi vrut să nu-i placă. Doamne, cît de mult ar fi vrut. Dar cum ar fi putut, cînd el îi rostea numele aşa? Katrina. Numele acela se undui prin ea, tulburător, plin de promisiuni care îi făceau trupul să tremure. Nici o femeie din lume n-ar fi rezistat acelei invitaţii dulci. Dar ea trebuia să reziste. Instinctul îi spunea că, în ciuda farmecului şi dosarului său impecabil, Jack Fagen nu era demn de încredere. Ascundea ceva - era în stare să parieze. Ultima ei legătură cu un personaj îndoielnic fusese gata să-i distrugă credibilitatea profesională şi aproape că îi zdrobise inima. Dacă te-ai fript o dată, sufli şi în iaurt. Îi întoarse spatele şi porni spre uşă. Ar fi bine să ne apucăm de lucru, spuse ea cu un glas egal. M-am gîndit să începem cu un tur al companiei şi apoi să faci cunoştinţă cu prototipurile. Ah, şi apropo, aş prefera să nu-mi mai spui Katrina. Jack o urmă. Îl simţea în spate, înalt şi copleşitor, extraordinar de masculin. Era atît de aproape, încît îi simţea parfumul after-shave-ului şi răsuflarea caldă în păr. Întregul ei trup se încordă. „Să nu mă atingă", se rugă ea. „Mă pierd cu totul daca mă atinge". Nu o atinse. Cînd se întoarse, ea îl surprinse privind-o intens şi nesigur. Eşti o tipă dură, dar o să facem un tîrg. Nu-ţi mai spun Katrina dacă nu-mi mai spui domnule Fagen. S-a făcut? Katrina simţi că-i dispare tensiunea. S-a făcut, spuse ea, asumîndu-şi din nou rolul de director executiv. Tocmai ajunseseră la un compromis. Poate că, pînă la urmă, aveau să se înţeleagă. Numai dacă ar fi reuşit să nu se mai vadă cu scufiţă roşie... Îşi petrecură restul dimineţii făcînd turul clădirii, cunoscînd angajaţii şi, în general, familiarizîndu-l pe Jack cu diversele sisteme. El studie echipamentul, dar la fel de des se trezea studiind-o şi pe Katrina. Îi plăcea modul cum îşi conducea oamenii, cu fermitate, dar cinstit, ascultîndu-le întrebările şi comentariile. Sistemele şi procedurile ei de siguranţă erau de asemenea foarte bune. Jack văzuse sisteme mai mari decît ale Katrinei, dar rare ori unul atît de bine condus. Era, într-adevăr, impresionat. Şi alte lucruri îl mai impresionau, ca, de exemplu, felul în care silueta ei subţire umplea costumul alb clasic pe care îl purta. Mişcările îi erau categorice şi sigure, dar aveau o graţie feminină care umplea mintea lui Jack de gînduri cît se poate de neprofesionale. Se întrebă ce ar fi spus, oare, dacă ar fi ştiut că, în loc să se concentreze asupra cuvintelor ei, el îi studia pe ascuns gambele. Probabil nimic demn de tipărit, îşi închipui el zîmbind. Ce-i atît de amuzant? Jack îşi ridică privirea uimit de faptul că şi ea îl urmărise destul de îndeaproape dacă îi surprinsese zîmbetul slab. Femeia aceea nu pierdea nimic. Mă gîndeam cît de neobişnuit este să găseşti o companie atît de remarcabilă, cu o femeie atît de remarcabilă la cîrmă. Îi făcuse acel compliment cu sinceritate, dar ea, în loc să fie încîntată, se enervă. El aproape că îi vedea nervii încordîndu-se. Mă bucur că-ţi place sistemul meu, pentru că-ţi respect părerea ca profesionist. Cît despre părerea în legătură cu mine, adăugă ea ridicînd din umeri, ar trebui să mă consideri încă o piesă din echipament. Zîmbetul lui Jack se transformă într-un rînjet de lup. Asta înseamnă cumva că trebuie să te inspectez şi pe tine aşa cum am inspectat toate celelalte aparate? Kat izbucni: O să-ţi spun eu ce poţi să faci cu inspecta rea ta...începu ea ceea ce se anunţa o tiradă extrem de colorată, dar se opri cînd unul din analişti bătu în uşa biroului şi păşi înăuntru. Iertaţi-mă că vă întrerup, domnişoară Sheffield. Ah, da, Leonard, spuse ea, invitîndu-l înăuntru pe acel bărbat slăbuţ. S-a întîmplat ceva? Nu, nu. Am trecut doar să vă spun că Einstein a terminat de făcut calculele privind ozonul. L-am pus în legătură, aşa încît să-i puteţi vorbi prin consola dumneavoastră. Îţi mulţumesc, zise Kat impresionată ca întotdeauna de atenţia lui Leonard. Unii puteau să înveţe. Jack, el este Leonard Heep, analistul meu tehnic principal. Şi asistentul meu neoficial. Dacă vrei să afli ceva despre aparatele din sistemul nostru, el e omul tău. Jack îi aruncă o privire cercetătoare bărbatului aceluia cu chip îngust şi îi întinse mîna. Se pare că domnişoara Sheffield are o părere foarte bună despre abilităţile dumitale, ceea ce, venit din partea ei, este un adevărat compliment. Palma subţire a lui Leonard o întîlni pe cea robustă a lui Jack într-o strînsoare superficială. Da, o respect foarte mult pe domnişoara Sheffield, spuse el dînd o emfază subtilă, dar distinctă, numelui ei, după care se întoarse spre Katrina. Mai aveţi nevoie de mine? Nu, nu. Îţi mulţumesc. Leonard ieşi repede din încăpere. Jack privi în urma lui cu un zîmbet trist pe buze. Se bucurase de o primire rece şi din partea celorlalţi programatori, ca un fel de „Du-te acasă, yankeule", în stil computerizat. Ar fi putut pune pariu că nu ar fi cîştigat nici un concurs de popularitate cu Katrina sau angajaţii ei. Aruncă o privire pe furiş picioarelor ei lungi şi frumoase. „Ce păcat." Fără să aştepte o invitaţie, îşi luă un scaun şi se aşeză la consolă alături de Katrina. Simpatic acest Heep, dar nu cred că e încîntat de faptul că mă aflu aici. „Asta înseamnă că sîntem doi", îşi spuse ea posomorîtă. Leonard e îngrijorat pentru sistem. Şi-a petrecut la fel de mult timp ca mine în construirea lui. Este total devotat muncii lui şi e cel mai bun programator din cîţi am cunoscut. Citeşte programe aşa cum alţii citesc comics-uri. În viaţă există şi alte lucruri importante în afară de programe, Kat, spuse Jack încet. Pentru toată lumea. Vocea lui îi mîngîia simţurile ca o mătase netedă şi superb de provocatoare. Dumnezeule, o dădea peste cap, dar nu avea să-i dea de înţeles acest lucru. Se concentră asupra scrierii comenzilor de acces care urmau să îl conecteze pe Einstein la terminalul ei. După aceea, verifică firele, aranjă camera video şi trase microfonul spre ea. Einstein, e cineva aici care doreşte să te cunoască. Camera video se răsuci şi se fixă asupra lui Jack. Terminator! Strigă Einstein fără să mai aştepte prezentările. Ce mai distrugi? Jack rîse, auzind răspunsul entuziast al lui Einstein. Văd că reputaţia mi-a luat-o înainte. Afirmativ, tipule. 1989 - demascat Conspiraţia de la Berlin; 1990 - distrus reţeaua de contrabandă Singapore-Londra; 1991 - format reţeaua de comunicaţii a rezistenţei din Kuweit City în timpul Furtunii în Deşert; 1992... Ai fost în Kuweit City în timpul războiului? Întrebă Kat, uluirea făcînd-o să uite de faptul că nu-l plăcea. Ei, da, recunoscu Jack, deşi misiunea ar fi trebuit să fie secretă. Cum ai aflat de ea, Einstein? N-o să spun niciodată. Ochii albaştri ai lui Jack îi întîlniră pe ai lui Kat. Are o minte a lui proprie, nu-i aşa? Aşa se părea că are şi Jack. Katrina nu putea asocia imaginea oportunistului egoist cu aceea a luptătorului pentru libertate, care îşi pusese viaţa în pericol pentru a-i ajuta pe locuitorii Kuweit-ului. Văzuse fotografii, auzise vorbindu-se despre teribilele preţuri pe care numeroşi luptători în rezistenţă le ceruseră în schimbul patriotismului lor. Probabil că îl plătiseră bine pentru serviciile acordate. Da, asta era. Probabil că o făcuse pentru bani... Kat, s-a întîmplat ceva cu butonul acela? Kat privi în jos şi îşi dădu seama că, în ultimele cîteva minute, tot ajustase culoarea de pe monitorul lui Einstein, care avea acum o nuanţă puternică de roşu. Asta ca să se înveţe minte să nu se mai gîndească aiurea. A fost ceva, dar s-a rezolvat, spuse ea forţîndu-se să zîmbească. Camera lui Einstein se roti şi se opri asupra butonului. Explică-mi cum. „Vezi-ţi de treaba ta, Einstein", îşi spuse ea, dar imediat rosti cu glas tare: Mai tîrziu. Acum aş vrea s-o aduci pe Pink ca să... Ce e Pink? Întrebă Jack. Nu ce. Cine, explică ea. Prototipul pentru Reţeaua de Computere Inteligente. Pe scurt îi spunem Pink. Şi fiindcă-i place, adăugă Einstein. Şi pentru că-i place, recunoscu Kat zîmbind. Nu putea să nu zîmbească ori de cîte ori se gîndea la micul computer independent. Adu-ne-o, te rog, Einstein. Păi... Zîmbetul Katrinei dispăru. Să nu-mi spui că a fugit din nou. Bine, n-o să-ţi spun. Kat gemu. Einstein, adu-o înapoi. Acum. N-o să-i placă. Kat înşfăcă microfonul. Puţin îmi...Einstein, e primejdios pentru ea acolo. Ştii la ce o expune pătrunderea într-un sistem neprotejat. Adu-o înapoi. Spune-i...spune-i că, dacă nu se întoarce în două ore, o deconectez de la televizor pentru o lună. Ştii ce înseamnă asta. Einstein gemu. Nu MTV. Nu Wheel of Fortune. Şi nu...adăugă el coborîndu-şi vocea pînă cînd deveni o şoaptă, nu Shopping Channel. Exact, spuse Kat. Îmi pare rău că trebuie să fiu atît de aspră, dar este singurul mod în care o să se înveţe minte. Adu-o, te rog. Lumina se stinse pe camera video a lui Einstein, ceea ce însemna că îndeplineşte ordinele. Katrina se lăsă pe spate în fotoliul ei şi îşi apăsă mîinile pe tîmple. „De ce eu, Doamne?" se întrebă ea. „De ce..." Hm. Jack. Fir-ar să fie, uitase de el. Auzise tot şi văzuse cu ochii lui cît de uşor străpungea Pink sistemul ei de siguranţă. Îşi pusese toată energia în crearea acelui sistem. Era mîndră de el şi vroia ca Jack să fie la fel de mîndru ca ea. Acum, însă, nu mai era nici o şansă de aşa ceva. Eh, acum ştii, spuse ea, dar nu îndrăzni să-l privească. Sistemul meu de siguranţă e la fel de „sigur" ca un caşcaval elveţian. Cu cît astup mai multe goluri in sistem, cu atît Pink deschide mai multe. Nu mai ştiu ce să fac. O să...o să înţeleg dacă nu vei vrea să accepţi o misiune în care vei pierde. Jack rămase tăcut cîteva clipe, după care spuse: Tot mai încerci să scapi de mine, Kat? Nu, spuse ea repede şi îşi dădu seama că fusese sinceră. Se întoarse încet cu faţa spre el. Nu, repeta ea, de data aceasta cu convingere. De fapt, îţi voi aprecia ajutorul. Atunci, ne-am înţeles, zise Jack, susţinîndu-i privirea. Avea cei mai incredibili ochi, îşi spuse el. Se puteau preschimba într-o clipă din gheaţă în foc, de la albastru profund la violet strălucitor. Şi, uneori, ca acum, conţineau o moliciune indigo ce îl atrăgea ca o vrajă. Deodată, se afla din nou în grădină, în întuneric, în căldură şi dulceaţă, ţinîndu-i trupul sub al său. Numai că, de data aceasta, ea nu se mai zbâtea. Dorinţa îl lovea ca un bici. Se cutremură surprins şi enervat de intensitatea Acelui sentiment. Să o placă era ceva, dar acel...acel sentiment îl zguduia pînă în adîncul fiinţei lui. Nu ştia sigur ce este. Nu era sigur că vrea să afle. Tuşi mascîndu-şi starea de derută. Ce cald e aici. Simt nevoia de aer. Kat se uită la ceas. Bine. E aproape prînzul. Am putea să facem o pauză. Bufetul companiei e la Capătul culoarului... Nu. Afară, zise Jack, ridicîndu-se de pe scaun. Undeva unde să pot respira. Bine, spuse Kat, ridicîndu-se la rîndul ei. Există un restaurant în apropiere de plajă. Grozav, zise el, ieşind repede din biroul ei. Kat îl urmă pe culoar, uluită de plecarea lui subită. Dar multe lucruri erau uluitoare în legătură cu Jack Fagen. La fel ca un program de siguranţă cu mai multe nivele, cu cît descoperea mai mult, cu atît părea să fie mai complicat. Cine era, de fapt? Se întrebă ea. Şi ei de ce îi păsa? O iau eu. Nu, eu o iau. Eu o iau, repetă Katrina, întinzîndu-se după nota de plată. Eu sînt şefa. Dar eu sînt bărbatul, spuse Jack, luînd cu îndemînare nota şi îndreptîndu-se spre casă în ciuda protestelor ei. Acest lucru nu o făcu să înceteze. Ăsta e cel mai idiot şi mai demodat lucru pe care l-am auzit anul acesta, spuse ea, ajungîndu-l din urmă. E, practic, ceva preistoric. Da, zise Jack zîmbind. Eu sînt un tip preistoric. Kat păli. Imagini ale lui Jack ca un om primitiv îi asaltară mintea, făcînd-o să se simtă extrem de prost şi, în acelaşi timp, extrem de excitată. Din fericire, el era ocupat cu achitarea notei şi stătea cu spatele la ea. Din nefericire, se trezi studiindu-i umerii laţi şi mijlocul îngust şi încercă să nu şi-l mai închipuie doar cu o pînză în partea din faţă. Cînd ieşiră, lumina puternică a soarelui şi briza oceanului o ajutară să-şi recapete stăpînirea de sine. Pete albe se vedeau împrăştiate pe suprafaţa albastră, iar valurile se rostogoleau pe ţărm cu o graţie lipsită de grabă. Katrina închise ochii şi inspiră aerul sărat şi proaspăt, amintinduşi de zilele fericite pe care şi le perecuse alături de familia ei pe plajă. Doamne, apără-mă, căci marea e atît de întinsă şi barca mea aît de mică, spuse Jack, încet, chiar în spatele ei. Ea deschise ochii şi îl privi, surprinsă, atît datorită cuvintelor, cît şi blîndeţii glasului lui. El privea apa fix, absolut fără nici o expresie, dar ceva din fermitatea maxilarului îi aminti de tristeţea profundă pe care o simţise în el cu o seară în urmă. El continuă, vorbind mai mult cu sine decît cu ea. Am învăţat asta chiar înainte să văd oceanul cu ochii mei, cînd cea mai mare întindere de apă pe care o ştiam era pasajul de sub Loop după o ploaie serioasă. Una din călugăriţele de la şcoală m-a învăţat. Călugăriţe? Întrebă ea, nevenindu-i să creadă. Jack zîmbi uşor. Nu rîde. Sora Barbara era mai severă decît oricare din sergenţii pe care i-am avut în armată. Nu mă lăsa să fac nimic - cel puţin nimic din lucrurile pe care le cunoştea ea. Mă ţinea zdrenţăros. Dar era totdeauna lîngă mine cînd aveam nevoie de ea. Ea m-a scos de vreo două ori din Juvey Hali cînd mama nu s-a deranjat. Făcu acea afirmaţie cu atîta indiferenţă, încît Katrina crezu la început că nu-l înţelesese bine. Iubirea familiei ei îi definea viaţa. Cînd fusese mai mică, fusese acceptată instantaneu de haita de lupi a verilor Sheffield. În adolescenţă, cînd jelise moartea mamei, găsise dragostea şi înţelegerea necesare pentru a depăşi durerea. Iar ca unealtă a lui Preston, găsise un sprijin ferm şi o încredere în curăţenia ei. Nu-şi putea închipui viaţa fără dragostea puternică a unei familii. Dar se părea că aşa fusese copilăria lui Jack. Nu ştia ce o îngrozea mai mult: indiferenţa mamei lui sau indiferenţa cu care accepta el acest lucru. Şi tatăl tău? Ce-i cu el? Zise Jack, ridicînd din umeri şi continuînd să privească marea, ţinîndu-şi gîndurile pentru sine. Vîntul îi adusese pe obraz o şuviţă de păr arămiu, pe care ea ar fi dorit cu disperare că i-o aşeze la loc. Abia se putea stăpîni. Se simţea vulnerabilă şi derutată. Compasiunea faţă de băiat şi suspiciunea faţă de bărbat dădeau o luptă în ea, ameninţînd să-i distrugă propriul sistem de siguranţă intern pe care şi-l construise cu atîta grijă. Ca şi cum i-ar fi sesizat starea de spirit, Jack se întoarse spre ea şi o privi cu ochii lui intenşi şi incredibil de sexy. Se simţea goală, de parcă ochii aceia ar fi putut vedea pînă în străfundul inimii ei. Deodată intensitatea aceea dispăru şi ochii lui căpătară o strălucire dură, ca un oţel rece. Nu mă lua prea în serios, Kat. N-a fost decît un scenariu cu un copil orfan. Copil orfan? Repetă ea. Discursul meu fals despre trecut. Am o duzină din care să aleg: copil orfan, fiu nelegitim al unui bogătaş, fiu al unui militar. Spun versiunea care-mi convine cel mai mult, spuse el posomorît, străpungîhd-o cu ochii lui duri. Ăsta sînt eu. Katrina ar fi trebuit să fie furioasă, dar o viaţă întreagă petrecută în compania verilor ei o învăţase că existau minciuni între minciuni. Unii bărbaţi spuneau minciuni ca să se apere, alţii ca să apere pe cineva. Instinctul îi spunea că Jack făcea parte din cea de a doua categorie. Avea impresia că zărise puţin din adevăratul Jack Fagen şi acest lucru o făcu să rîdă. Oi fi tu un ticălos, Jack Fagen, dar, cel puţin, eşti unul sincer. Spre surprinderea ei, consultantul cel cu inima de piatră începu şi el să rîdă. Shopping Channel, spuse Jack, deschizînd portiera. Katrina coborî. Ce-i cu el? Întrebă ea, netezindu-şi fusta. Jack făcu un efort imens pentru a nu se gîndi la nesfîrşitele ei picioare şi reuşi doar în parte. Shopping Channel, spuse el în timp ce se îndreptau spre clădirea Sheffield. Einstein a făcut mare caz de asta cînd a vorbit despre Pink. De ce? „Afaceri, ca de obicei", îşi spuse Kat cu o undă de regret. Începuse să-i placă noua lui camaraderie, fără a mai vorbi de plăcuta cădură care o cuprindea cînd stătea lîngă el în maşină. Răspunse oftînd: Este o anomalie în programul lui Einstein. Este bolnav după cumpărături. Bolnav după cumpărături? Făcu Jack forţîndu-se să nu zîmbească. Nu-i deloc amuzant, îl mustră ea, deşi şi ea lupta să rămînă serioasă. Este un teribil cumpărător. Dacă pe un lucru scrie „de vînzare", el îl cumpără. Soţia vărului meu, Melanie, inventatoarea lui Einstein, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a descoperi eroarea, dar se pare că e ceva integrant în programul lui. Acum am auzit totul. Nu fi prea sigur, spuse ea cu tristeţe. Anomalia lui Einstein se repetă şi în programul lui Pink, cu o mică modificare. În loc să cumpere lucruri, ea...cumpără şanse. Şanse? Vrei să spui că pariază? Absolut pe orice, recunoscu ea cu amărăciune. De aceea tot fuge, pentru a face pariuri. Crede că-i amuzant, dar mie-mi dă nişte bătăi de cap îngrozitoare. Hialeah Park Racetaack sînt gata să ne dea în judecată pentru că le-am făcut praf sistemul de contabilitate. Şi ar fi trebuit să auzi limbajul celui de la loterii cînd i-am spus că ea reprogramase computerul loto al statului pentru a-şi alege numerele...

Capitolul 1 Avionul aterizase la timp și trăsese la terminalul internațional din Mascot. Era un zbor „charter” care transporta așa-ziși „migratori” care, cu nici 32 de ore în urmă, încă își beau berea în Anglia. Venind de la vamă, Harriet Leeson putea vedea grupuri mici de călători primite și îndrumate de oficiali; alții - cei norocoși - își salutau cu emoție prietenii și rudele ce-și făcuseră intrarea pe pământ australian înaintea lor și care erau gata, doritori chiar, să-i pună și pe ei la curent cu noile rânduieli. Harriet făcea parte dintre cei norocoși. Trebuia să fie cineva acolo care s-o aștepte, și limpezii ei ochi castanii treceau cu repeziciune și nerăbdare în revistă fețele, în căutarea lui Nicky. Nu era prea îngrijorată că nu-l vedea. Se putea ca avionul lui, care ar fi trebuit să ajungă cu o oră înaintea avionului ei, să fi întârziat. Asemenea lucruri se întâmplau, caz în care ea va trebui să aștepte. Era un moment de relaxare, bineînțeles, și sentimentul de încordare, care o asaltase nebunește, căpătă o rapidă tentă descendentă. Fusese atât de incitată la gândul că-l va revedea, mintea ei fierbând de bucurii pe care să i le spună - emoția zborului, faptele altor pasageri, tot felul de mărunțișuri. Filozofând, ea își croi drum prin mulțimea care pălăvrăgea, spre a arunca o privire la panoul de sosiri. Își zări propriul zbor și semnalul luminos care îi indica sosirea. Acum, unde era al lui Nicky? El se îmbarcase la Istanbul... Stătea acolo scrutând panoul, o fată înăltuță și subțire, cu părul negru fluturând și cu ochi mari, căprui, până când găsi ce căuta. Istanbul! Inima îi tresări brusc. Avionul aterizase deja cu o jumătate de oră în urmă, la 8,30! Atunci, unde era Nicky? Harriet, deși nu se speria ușor, trăi un început de panică. Îl întâlnise pe Nicky cu mai puțin de două luni în urmă și se îndrăgostiseră aproape instantaneu. În 5 săptămâni, el o ceruse de soție. — Imediat, insistase el, cât de repede se poate aranja. Deși ea nu-i împărtășise în totalitate planurile, venise în Australia cu certitudinea absolută că vrea să se căsătorească cu el. Era nebună după el. Știa că-i va îndrăgi familia, că ei o vor îndrăgi pe ea - că totul va fi minunat. Prudența fusese ideea tatălui său. — Ușurel, Harriet, o sfătuise el. Nu e nici o grabă. Nu ai decât 22 de ani. Încearcă să-l cunoști pe Nicky mai bine; întâlnește-i familia. Formează-ți o idee despre locul unde vei locui - unele dintre locurile acelea îndepărtate sunt groaznice, să știi, și nu orice britanic trece prin Australia ca gâscă prin apă. Iar căsătoria e ceva destul de definitiv, din câte știu eu. — Așteptarea nu ar schimba nimic între mine și Nicky. Harriet fusese destul de categorică. — Cât despre Australia - atâta timp cât Nicky este acolo, asta e tot ce contează; mă adaptez. — Poate, draga mea, dar mai sunt și alte lucruri de luat în considerare, insistase tatăl ei. Părinții nu acceptă cu ușurință o noră necunoscută care le este impusă, mai ales că, fiind singurul lor fiu, tinde să fie considerat deosebit. Apoi adăugase cu seriozitate: — Lăsând la o parte toate acestea, Harriet, aș dori să te mai gândești puțin, spre binele tău. Nu ești obișnuită să faci față vieții pe cont propriu. Harriet, care plănuise să emigreze - de una singură - înainte să-l fi cunoscut pe Nicky, era convinsă că tatăl său se înșela cu ultima presupunere. Îl iubea pe Nicky și atât! Nu avea nevoie de el s-o ajute să facă față la nimic. Dar își iubea și respecta tatăl și în final acceptă, fără tragere de inimă, să facă cum o sfătuise el, fiindu-i însă destul de greu să-l convingă pe Nicky că, câteva săptămâni în plus nu ar însemna mare lucru. Acum, dând drumul valizei mari și genții ușoare de mână pe podeaua lucioasă, își dori, inutil, să se fi căsătorit cu Nicky când vrusese el. Dar dacă, pentru nu știu ce motiv, el pur și simplu nu venise? Dacă nu avea să-l mai vadă niciodată? Pentru o clipă rămăsese împietrită de spaimă, dar își reveni cu promptitudine. Bineînțeles că va veni! Bineînțeles că totul va fi în ordine! Pentru că erau atât de nebunește îndrăgostiți unul de altul. Poate s-a dus să bea o cafea și nu și-a dat seama că avionul ei aterizase. Sau, poate, chiar în acest moment, vreun mesaj o aștepta pe undeva. Asta era tot! Plecase din Anglia cu câteva zile înaintea ei pentru că își promisese să facă și o vizită în Turcia. Cum nu putuse să călătorească cu zborul charter împreună cu ea, hotărâseră că el ar fi putut foarte bine să profite de ocazie. Își ridică bagajele și porni hotărâtă spre ghișeul de Qantas. Avea să verifice dacă domnul Nicholas Jamieson era pe lista de pasageri de la Istanbul, și poate atunci i se va transmite prin stație să o caute. Deși nu-i stătea în fire, își mușca buzele și își încleștase strâns degetele pe mânerele genților. Își impuse să se relaxeze: Nu te impacienta! Totul se va rezolva de la sine și peste câteva momente vei râde. Aproape ajunsese la biroul de Qantas când o voce masculină profundă și autoritară i se adresă: — Scuzați-mă! Dumneavoastră sunteți domnișoara Harriet Leeson? — Da. Harriet se întoarse repede, plină de speranță, așteptând un mesaj. Dar bărbatul care-i vorbise nu era nicidecum un oficial. Era înalt, lat în umeri, cu o figură întunecată. Purta un costum ușor. O cămașă albă și o cravată portocalie elegantă. Ochii lui, care o priveau intens, erau de un albastru-gri întunecat iar gura lui fermă afișa un ușor zâmbet plăcut. Din cine știe ce motiv ciudat, lui Harriet i se contură în minte imaginea unor dealuri împădurite și și-l imagină în treacăt pe acest bărbat îmbrăcat în haine confortabile, în culorile pădurii, cu un câine undeva prin preajmă. O încerca un acut sentiment de déjà  vu, de parcă îl mai întâlnise undeva înainte, deși cu certitudine nu era adevărat. — Îl cauți pe Nicky Jamieson, nu-i așa? spuse el, puțin amuzat. — Da, confirmă din nou Harriet. Ochii ei rămăseseră privind fix, în expectativă... Inima îi bătu mai repede pentru o fracțiune de secundă. Ce mai urma? — Ei bine, el întârzie. — Întârzie? Dar avionul a... — Da, știu. E cam complicat, și, sincer să fiu, nici eu nu sunt prea lămurit pentru a-ți expune situația. Sora mea vitregă îți va explica totul în câteva minute. O urmă de zâmbet flutură pe buzele lui încântătoare. — Nu mai fi atât de dezorientată. Nu te părăsim, vom avea noi grijă de tine, îți promit. Apropo, eu sunt Finn Ascroft. Vino cu mine s-o căutăm pe Helen. El îi luă bagajele și fără ca măcar să priceapă ce se întâmpla, Harriet îl urmă. Finn Ascroft. Acest nume nu-i spunea absolut nimic. O grămadă de întrebări i se învălmășeau în minte, dar tăcea. Se întreba ce legătură putea să existe între Nicky și sora vitregă a lui Finn Ascroft. Totul era atât de încurcat. Urcară cu scara rulantă până la Plecări, traversară o zonă mochetată unde oamenii stăteau de vorbă sau așteptau în scaune confortabile. Prin sistemul audio de informare a publicului, o voce făcea ultimul apel la îmbarcare pentru un zbor oarecare. „Pasagerii să se prezinte la terminalul de îmbarcare!”. Ajunseră în fața unui local cu mese micuțe și se opriră lângă una la care o fată blondă și un tânăr cu favoriți stăteau unul lângă celălalt privindu-se în ochi ca și cum ar fi fost îndrăgostiți. Pe masă erau câteva cești goale de cafea și nici unul nu ridică privirea până când bărbatul care o însoțea pe Harriet nu le atrăsese încetișor atenția: — Helen!... Helen era o fată cu ochi albaștri, cam de vârsta lui Harriet, micuță, subțire, delicată, și părea să trăiască un vis. Ridică neatentă ochii. Finn Ascroft făcu prezentările. — Sora mea vitregă, Helen Farbill. Și Tom Gilerist. Helen, Tom - domnișoara Harriet Leeson. Toți își zâmbiră și murmurară câte ceva; Finn scoase un scaun pentru Harriet și amândoi se așezară. — Ați dori o cafea, domnișoară Leeson? Harriet își simțea gura uscată și nu putu decât să dea din cap. Ceea ce dorea cel mai mult era să afle câte ceva despre Nicky, dar nimeni nu părea grăbit s-o lumineze. Finn Ascroft comandă cafeaua unei chelnerițe și când se întoarse, Helen își întinse mâna stângă. Harriet surprinse strălucirea unui diamant în timp ce fata, cu un zâmbet încântat, chicotind, spuse: — Uite, Finn! Tom tocmai mi l-a dat. — Ei, ei! El ridică din sprâncene în semn de încântare. — Felicitări amândurora. — Ești surprins? — Nu, copleșit. Chelnerița aduse cafelele aburinde. Harriet aproape că nu mai putea rezista. Îi venea să plângă. Își sorbi automat cafeaua deși era atât de fierbinte. Era obosită fizic după zborul lung, și primise un fel de lovitură amețitoare. Acum, acești trei străini, care aproape făceau abstracție de ea, vorbeau despre logodna lui Tom și a lui Helen. Harriet se simți ca o intrusă. Încercă să pară interesată, să zâmbească, dar îi venea să urle: „Ce s-a întâmplat cu Nicky? Aveți de gând să-mi spuneți odată?” Tresări când Finn, după ce-i aruncase o privire rapidă, spuse brusc: — Potolește-te o secundă, Helen, și lămurește-o pe biata fată! — Oh, îmi pare rău. Fata cea blondă afișă o figură plină de regret și îi zâmbi lui Harriet, scuzându-se. — N-am mai fost niciodată logodită și sunt atât de entuziasmată încât m-am prostit. Nicky m-a rugat să vin neapărat să te întâmpin și mi-a dat o scrisoare pentru tine. Își deschise geanta de piele de șarpe, căută în ea, apoi, în timp ce-i înmâna plicul, spuse: — Ești prietenă cu Sarannah Moore, nu-i așa? — Da. Mâna lui Harriet tremură ușor luând scrisoarea și vocea îi vibră întrebând: — Unde te-ai întâlnit cu Nicky? — Oh, în Istanbul. Era o mare nebunie, chicoti. Am dat unul peste altul din întâmplare - de necrezut, Finn! - la un bijutier lângă Hotel Ayasofia. Eram cu Pepper, Tom - ceilalți erau la bazarul acoperit. Am început să-i povestesc cât de imposibil era totul și o jumătate de oră mai târziu am decis să schimbăm locurile. A fost un noroc fantastic! Se uită la fratele ei vitreg cu ochii ei mari și albaștri. — Pur și simplu aș fi murit, Finn, dacă ar fi trebuit să duc până la capăt acea călătorie pe uscat. Nu puteam s-o sufăr. Nu sunt deloc rezistentă la greutăți - îmi place confortul și gata. Harriet rămăsese cu gura căscată. Simțea cum culoarea i se retrage din obraji. Au schimbat locurile. Atunci unde era Nicky? Ce însemnau toate astea? Finn tăcuse până atunci. — Citește scrisoarea, Harriet. Mi-e teamă că e practic imposibil s-o faci pe Helen să rămână la subiect. Vocea lui era amabilă. Întoarse cu tact privirea de la fața ei palidă și-și puse zahăr în cafea. Ceilalți doi încă vorbeau - Harriet auzi din nou numele lui Pepper. Scoase singura foaie de hârtie ce se găsea în plic; fu nevoită să clipească înainte de a putea descifra scrisul care îi era atât de puțin familiar.   „Draga mea Harry, citi ea, îmi pare foarte rău pentru această situație, dar ce altceva aș fi putut face? Sărmana Helen era în pragul isteriei. De ce o fată ca ea s-a aventurat oare într-o plimbare de la Londra la Bombay cu o dubiță de tranzit, nu voi ști niciodată. Cele mai bune hoteluri și confortul constituie, mai degrabă stilul lui Helen. O să-ți placă de ea - este o fată de prin partea locului (teritoriul meu!) și o dulceață; a promis să aibă grijă de tine. Nu prea pot să pretind că am devenit cine știe ce martir - această excursie va fi grozavă și voi avea o grămadă de lucruri să-ți povestesc când ne vom întâlni. Și, așa cum spuneai chiar tu, câteva săptămâni în plus n-ar însemna mare lucru, nu-i așa? Te iubesc! Nicky.   P.S. Tare mi-aș dori să fii aici, doar că nu cred că asta ar coincide cu ideea ta despre distracție. P.P.S. Foarte important! Vezi să-i faci o impresie bună mamei mele. N.”   Uluită, Harriet citea întruna scrisoarea. Pur și simplu nu-i venea să creadă. Câteva săptămâni în plus! Nu-l va vedea pe Nicky săptămâni întregi! Ce-o să se facă ea atâta timp? Ridică privirea și observă că toți trei o priveau. Păreau că așteaptă ca ea să spună totuși ceva. Parcă trăia un coșmar. Și totuși aruncă o privire asupra scrisorii și revăzu cuvintele „Te iubesc”; ochii îi înotau în lacrimi. Le alungă clipind, ridică privirea și reuși să zâmbească, dar nimic mai mult. Probabil că-și ascunsese sentimentele mai bine decât crezuse, deoarece Helen spuse cu dezinvoltură: — Presupun că ești dezamăgită. Îl cunoști bine pe Nicky? Harriet se întrebă dacă auzise bine. Nicky nu-i spusese fetei ăsteia cât de bine se cunoșteau, ce însemnau unul pentru celălalt? Vru să spună: „Îl cunosc destul de bine ca să mă căsătoresc imediat cu el ce se întoarce”. Și totuși, dacă Nicky nu spusese nimic despre asta, cum putea să spună ea? Și poate Nicky nu vrusese ca Helen să se simtă prea rău pentru că-i întârziase sosirea. Astfel încât răspunse pe cât de serios posibil putea: — Îl cunosc de vreo două luni. Ne-am văzut destul de des în această perioadă. — Eu îl cunosc de-o viață, spuse Helen. Domeniul lor este în același district cu al nostru. E foarte amuzant, dar planurile lui nu pot fi întotdeauna numite stabile. Ceea ce a fost spre norocul meu în situația mea, dar nu și spre al tău. Mă ierți? — Bineînțeles, o asigură Harriet cu voce joasă. Înghiți un nod care începu s-o sufoce. Lângă ea, Finn Ascroft scoase o foiță și tutun din buzunar și începu să-și ruleze o țigară. Era sigură că se uită la ea, iar când el îi vorbi și ea se întoarse, văzu că avusese dreptate. — Unde l-ai cunoscut pe Nick, Harriet? — La Dublin, răspunse Harriet. Venise la fabrica de ceramică unde lucram eu să caute o fată care era prietenă cu sora lui în Australia - Sarannah Moore. — Așa e, spuse Finn gânditor. Mi-o amintesc pe prietena Corinnei. Harriet se simți vag înveselită deoarece măcar Finn o cunoscuse pe Sarannah. Găsise cel puțin un punct comun. — Am lucrat împreună și vorbea atâta despre Australia încât mă hotărâsem să emigrez. — Hmm, spuse Finn. Deci și tu ești olăriță. — Da. — Presupun că vei dori să lucrezi în Sydney, interveni Helen. Cu ce te putem ajuta? I-am promis lui Nicky că voi avea grijă de tine. Stătu un moment pe gânduri. — Finn! Nu s-ar putea să aibă Corinne ceva idei? N-am putea suna la Tallawong, se vedem ea ce ne sugerează? — Așteaptă puțin, Helen, zise Finn. Harriet nu ne-a spus încă ce planuri are. S-ar putea să aibă cu totul alte idei. Harriet cu siguranță avea, și îi fu recunoscătoare lui Finn că măcar intuise acest lucru. Nu voia să stea la Sydney. Nicky îi scrisese: „Vezi să-i faci o impresie bună mamei mele!” Asta însemna că el dorea ca ea să meargă la Tallawong, la familia lui. Se uită la Finn și-i surprinse ochii întunecați ațintiți gânditor asupra ei. Ea îi zâmbi. — Nu vreau să stau la Sydney. — Oh, dragă, spuse Helen uitându-se la fratele său vitreg. Eu și cu Tom vrem să mai rămânem în oraș câteva zile - mergem s-o vedem pe bătrâna doamnă Gilcrist. Așa că, Finn... — Bine, spuse Finn. Totul se va aranja! Voi vedeți-vă de programul vostru! Ochii albaștri ai lui Helen se îndreptară asupra lui Harriet. — Dar i-am promis lui Nicky că voi avea grijă de Harriet. — Mă ocup eu de asta, o asigură Finn. — Oh, vă rog, nu vă faceți griji în privința mea, îndrăzni Harriet stânjenită. Nu dorea să fie inoportună pentru nimeni. Înclina să creadă că Helen intenționa de la bun început s-o lase pe capul lui Finn. Nu că Helen nu era o fată foarte drăguță, Harriet era sigură de asta, se citea pe fața ei. Dar Nicky o pusese într-adevăr în încurcătură. Oricum, Harriet se hotărâse deja ce vrea să facă; spuse cu calm: — Dacă îmi spune cineva cum să ajung, mă duc direct la Tallawong - la doamna Jamieson. Se lăsă o tăcere datorată surprizei. Ochii lui Finn deveniră încă și mai gânditori. Păi, își reaminti Harriet, venindu-i să râdă, afirmase că îl cunoaște pe Nicky doar de vreo două luni, deci, bineînțeles că erau surprinși de dorința ei de a sta la mama lui. Finn fu acela care rupse tăcerea. Se uită la ceas, își împinse scaunul și spuse cu hotărâre. — Minunată idee. Sunt sigur că Corinne va fi nerăbdătoare să te cunoască. Îi zâmbi lui Harriet. — Am două locuri rezervate pentru cursa de Cooma. Helen nu vine acasă azi, așa că ai dreptate. Din acest moment, al doilea bilet este al tău, Harriet. Mașina mea este la Cooma; te duc eu la Tallawong, e în drumul meu. Nici o problemă! — Mulțumesc, spuse Harriet recunoscătoare. Se ridicară toți și Helen murmură: — Dacă nu e bine... Finn o întrerupse rapid. — Nu-ți face griji, Helen, am eu grijă de fata asta. — Și Helen se va întoarce curând acasă, rânji Tom. Tata mi-a dat exact două săptămâni ca s-o conving să se căsătorească cu mine. — Te-ai descurcat bine, îl felicită Finn. Cei doi bărbați râseră împreună.   * *   *   Harriet își propusese să privească spre hubloul avionului în timpul zborului spre Cooma, dar adormi și Finn trebui s-o trezească înainte de aterizare. Era foarte atent și drăguț cu ea, fapt pentru care ea îi era recunoscătoare. Dejunară la un hotel, el îi povesti câte ceva despre Cooma, un orășel situat la poalele Munților Înzăpeziți, fiind sediu al enormei amenajări hidro-electrice din acești munți. După ce mâncară, se plimbară de-a lungul faimosului bulevard internațional cu steaguri, ce se desfășura în fața Parcului Centenar. Aici fluturau steagurile a 27 de țări din care veniseră oameni să ajute la construirea imenselor baraje, la săparea kilometrilor întregi de tuneluri prin munți și ridicarea marilor centrale electrice care făceau toate parte din ansamblu. Harriet realiză că s-ar fi bucurat mult mai mult de compania lui Finn dacă ar fi fost într-o stare de spirit mai veselă. Era foarte manierat și spunea lucruri interesante și pline de inteligență. Recunoscătoare, ea îi acordă politicoasă întreaga sa atenție, refuzând cu hotărâre să cedeze sentimentelor deprimante care amenințau s-o copleșească. Absența lui Nicky era o lovitură mult prea puternică spre a o trata cu calm. Era grozav de dezamăgită și se simțea complet neajutorată. Tallawong, unde locuia doamna Jamieson, era situat la o distanță de câteva mile de Cooma. Harriet știa că mama lui Nicky deținea și administra un motel acolo, și mai știa, de asemenea, că acesta urma să fie vândut, pentru a cumpăra o proprietate la țară unde vor crește vite sau oi. Nicky însuși, care avea o diplomă în științe agricole, va administra proprietatea. Finn își luă mașina; în mers, Harriet admiră peisajele înverzite care-i defilau prin fața ochilor. Fusese un anotimp bun, cu multă ploaie, îi spuse Finn. Ea vedea peisajul în toată splendoarea lui. Harriet se gândi că va fi fericită aici. Era o zi fierbinte, totuși nu neplăcută, cerul era albastru și în față se desfășura griul intens al munților - Munții Marii Cumpene de Ape. Pe ici, pe colo, în țarcuri, Harriet zărea oi sau cornute albe și roșcate stând la umbra eucalipților sau plimbându-se încet prin iarba înaltă de pe malurile râului. Era liniște și pace, abia dacă vedeai vreo locuință pe o rază de câteva mile. Cele două sau trei orașe prin care trecură erau așezări micuțe, cu o stradă principală și un mănunchi de magazine. Dacă Nicky ar fi fost acolo, Harriet ar fi avut o grămadă de întrebări de pus și comentarii de făcut, și totul ar fi fost o minunată aventură. Oftă fără să-și dea seama, iar Finn spuse imediat: — Trebuie să fii sătulă și moartă de oboseală de atâta drum, Harriet. Ea îi zâmbi rapid. — Puiul de somn din avion mi-a prins bine. Și prânzul ăla delicios! Îmi plac tare mult toate astea. Îmi pare totuși rău că am pierdut o perspectivă de sus a „pământului virgin”. — Pământ virgin? Finn era ușor amuzat. — Ar trebui să străbați pășunile și încă ceva înspre interiorul continentului ca să dai de pământ virgin. — Da, probabil. Poate mă consideri ignorantă și aiurită, dar am citit câte ceva despre Australia când eram în Anglia. Sarannah a încercat să-mi ofere o anumită perspectivă asupra imaginii la care ar trebui să mă aștept, dar cred că nici ea n-a prea fost la țară în timpul celor nouă ani și ceva cât a stat aici. Cred că a venit la Tallawono o dată cu Corinne. Nicky abia intrase la facultate atunci. — Da, îmi amintesc vara aceea, zise Finn gânditor. Urmă o pauză. Atenția lui părea să se fi abătut de la discuția lor. Încetinise și se uita atent în față. Harriet îi urmări privirea și văzu două păsări enorme, zburând una după alta deasupra șoselei. Urmărindu-le, ea văzu una năpustindu-se, iar pe cealaltă urmând-o și pentru o secundă crezu că se vor izbi de parbrizul mașinii. Apoi, brusc, amândouă cotiră și se înălțară. — Șoimi, spuse Finn. N-aș fi vrut să mă pricopsesc cu vreunul pe parbriz... ce spuneai? — Despre Sarannah? — Nu, despre tine și emigrant. Cum a reacționat familia ta? Harriet era puțin surprinsă de interesul lui. — Ei bine, s-au gândit că este decizia mea. Tatăl meu a fost întotdeauna foarte înțelept și înțelegător. Știa că am nevoie de o schimbare. Plecarea din Anglia și slujba din Dublin nu fusese decât un început. Pe neașteptate se auzi vorbind bucuroasă, încrezându-se în el. O făcea să se simtă mai puțin stânjenită. — Mama a murit când eram în ultimul an de școală și toată lumea era de părere că trebuie să stau acasă și să am grijă de tata și de surorile mele - Penny nu avea decât șapte ani, iar Belinda nouă. Dar tata n-a fost de acord, așa că am terminat școala și am urmat o facultate de arte. Am avut noroc că am putut să-mi aranjez orele în așa fel încât să pot avea grijă de familie. Bineînțeles, nu făceam eu totul - aveam pe cineva care spăla și călca. Se întrerupse și se uită la el cu îndoială. — Nu știu de ce-ți spun toate astea, probabil că te plictisesc. — Fii liniștită, nu sunt nici pe departe plictisit. Spune-mi cum ai ajuns să lucrezi la Dublin, Harriet. — Oh, mi-am terminat cursul - m-am specializat în olărie și sculpturi în ceramică. Și apoi, tata s-a recăsătorit. O iubeam toate pe Madeleine - mama mea vitregă - dar am simțit... ei bine, m-am simțit prea mare ca să mai stau cu ei acolo tot timpul. Nu era corect. — Două femei în aceeași casă... Așa că te-ai retras. Foarte frumos din partea ta. — Cred și eu. Am avut noroc cu slujba asta la Dublin. Mi-a plăcut foarte mult și am învățat mai multe despre olărit decât aș fi putut vreodată învăța la facultate. După ce am cunoscut-o pe Sarannah și după lungile discuții pe care le purtam cu ea, mi s-a părut o idee bună să vin în Australia - să mai văd câte ceva din lume. Plănuisem asta de ceva timp când l-am cunoscut pe Nicky. Adăugă abia auzit: — Parcă destinul și-a vârât coada. — Și întâlnirea cu Nicky te-a convins să faci ceea ce trebuie? Vocea lui era seacă. — Ceva de genul ăsta, răspunse Harriet fără să se gândească. El n-o urmărise; o secundă mai târziu pășunea se termină și dădură peste o prelungire a lacului, care se întindea drept în fața lor, albastru sub albastrul cerului de vară, Harriet își ținu respirația. Fusese atât de neașteptat! Finn, care oprise mașina, zâmbi pe seama surprizei ei. — Acesta este lacul Eucumbene, cel mai mare lac de acumulare din amenajarea din Munții Înzăpeziți. A existat un oraș întreg sub lacul ăsta, Harriet. Adaminaly. A fost reconstruit câteva mile mai încolo. Cea mai mare parte este în totalitate nouă, dar câteva dintre casele originale și bisericile au fost dărâmate și reconstruite piatră cu piatră. Dar poate că îți spun lucruri pe care le știi deja? Harriet scutură din cap. Cu Nicky nu discutase deloc despre astfel de lucruri! Era fascinată de imensul zid al stăvilarului și de multele insule de lemn de pe lacul ale cărei margini nu le putea vedea. Existau golfuri, peninsule, coturi și cotituri. Copaci pe jumătate scufundați sau încă supraviețuind departe de țărm, înecându-se puțin câte puțin; mai încolo, contorsionate, ramurile superioare ale altor copaci, uscate și gri, se ridicau neputincioase deasupra apelor. Existau garduri cu stâlpi și balustrade care înaintau printre țarcuri, în apele lacului. Harriet se gândi la gospodăriile acoperite de ape, la orașul înecat. Așa ape! Și se spunea că Australia este cel mai uscat continent din lume. — Toată apa asta provine din topirea zăpezilor, spuse Finn, parcă ghicindu-i gândul. Alpii noștri sunt acoperiți cu zăpadă, cinci luni pe an. Apele sunt stocate aici și trimise spre consum în oricare parte a pășunilor, după necesități. Există porți care dau în tuneluri lungi de mile întregi, la mii de metri în pântecele munților. Este un sistem minunat dar complicat și care aprovizionează Victoria și New South Wales cu electricitate. Se întrerupse: — Acum este rândul meu să întreb dacă nu cumva te plictisesc. — Nu, doresc să învăț cât mai multe cu putință. Întrebă ezitând: — Atunci și „pământul virgin” beneficiază de pe urma acestei amenajări? Sau vorbesc din nou prostii? — Nu, bineînțeles că nu sunt prostii. Zone din ceea ce tu numești „pământ virgin”, foarte puțin locuit, beneficiază - de exemplu văile râurilor Murray și Murrumbidgee, spre vest. Tom Gilcrist, pe care l-ai cunoscut în dimineața asta, provine dintr-o familie de viticultori ale căror podgorii se află în Z.I.M. - zona de irigații a râului Murrumbidgee. Apa din acest lac este transportată prin tuneluri și pe râul Tumut, până la Murrumbidgee, iar de aici prin canale de-a lungul podgoriilor. La fel se procedează și pentru orezării, livezi de portocali, lanuri de grâu, ferme de oi și așa mai departe, toate înfloritoare datorită lacului Eucumbene. Altă întrebare își făcu loc în mintea lui Harriet: — Trebuie să existe oameni care și-au pierdut pământurile din cauza acestui lac, Finn. Ce s-a întâmplat cu ei? — Au fost foarte cinstit despăgubiți. Cei care au fost isteți - adică majoritatea - au cumpărat pământ în altă parte sau și-au investit banii în afaceri. Ca familia Jamieson, de exemplu: ei au cumpărat un motel. Harriet privea lacul albastru cu mai mult interes acum. Nu știuse că așa ceva se întâmplase cu ferma de oi a tatălui lui Nicky. Crezuse că o vânduse deoarece era bolnav și căutase o afacere pe care soția lui s-o poată conduce când el nu va mai fi. — Ferma de oi a familiei Jamieson este pe undeva pe aici? îl întrebă ea, și ridicând privirea dădu peste ochii lui întunecați urmărind-o. — Ei bine, nu. Sub un alt lac de acumulare, unul mai mic, lacul Tallawong. Se întoarse și porni mașina. — Ar trebui să mergem să vedem ce se poate face pentru tine. Trebuie să fii nerăbdătoare să găsești un loc să te instalezi. — Nu sunt nerăbdătoare, spuse Harriet zâmbind. Totuși, era puțin nervoasă cu gândul la întâlnirea cu doamna Jamieson, căreia Nicky spusese că era important să-i facă o impresie bună. — Sunt sigură că voi putea sta la doamna Jamieson. Urmă o pauză foarte scurtă, înainte ca Finn să spună cu prudență: — Dacă din cine știe ce motive nu se va putea, Harriet, să nu-ți faci griji. Am eu grijă de tine. Vorbise cu blândețe, dar ferm. Cu siguranță, își luase în serios responsabilitatea față de ea. Harriet îi era recunoscătoare dar știa că nu va avea nevoie de ajutorul lui... Nicky îi povestise mamei sale despre ea, și doamna Jamieson era la fel de nerăbdătoare s-o întâlnească. Când privi înapoi, un moment mai târziu, lacul se pierduse în urmă. Goniră de-a lungul drumului, trecură pe lângă încă un orășel și ajunseră la Șoseaua Alpină. Curând vor fi în Tallawong. Harriet se întreba dacă arăta bine, sperând ca doamna Jamieson s-o placă. Asta nu prea contase cât timp fusese în Anglia cu Nicky, dar acum era singură - cu excepția lui Finn, care era de fapt un străin - și începuse să conteze foarte mult. Conta și pentru Nicky, scrisoarea lui era o dovadă în acest sens. Se întreba de ce. Fusese atât de nepăsător, evaziv, în ceea ce privește familia sa, până acum. Ea știa că el are o soră mai mare, Corinne, și doi frați mai mici, ale căror nume nu și le putea aminti. Și mai știa că, după ce se vor căsători, vor locui la țară și vor administra o fermă de vite sau oi, sau poate pe amândouă. Mama lui va fi mulțumită să scape de problema motelului. Cel puțin Harriet așa dedusese. Nu după mult timp, traversară alt lac, amenajat în câmpie, și ajunseră la Tallawong, un oraș prosper, desfășurat într-o vale largă și întinzându-se în sus pe versanții acesteia; un oraș de bungalouri micuțe, înconjurate aerisit de grădini frumos îngrijite. Acoperișurile de țiglă scânteiau în soare, iar pe ici-pe colo, clădiri cu câte două etaje le dominau pe celelalte. Strada principală era umbrită de copaci și încadrată de mașini parcate lângă trotuare. Existau magazine, hoteluri, restaurante. Nu era un oraș mare, dar era aglomerat. Harriet îl întrebă pe Finn dacă acest lucru se datora turismului. — Cam așa ceva. Oamenii opresc aici în drum spre ținuturile înzăpezite sau fac vizite turistice la amenajarea din Munții Înzăpeziți. Pe lângă asta, oamenii de la țară, din districtele învecinate, își fac unele cumpărături de aici. Ajunseră la capătul străzii principale, și începură să urce un deal lung. La jumătatea distanței spre vârf, Harriet putea deja zări o clădire ce aducea a motel. Un alt val de nervozitate o copleși, își căută oglinda și se privi neliniștită. Se rujă puțin, îndepărtă un firicel de praf de pe obraz și-și netezi părul negru. Finn conducea încet. — Doamna Jamieson o ști ceva despre sosirea ta? — Sunt sigură că știe, spuse Harriet zâmbind. Nicky trebuie s-o fi anunțat, mai ales că el personal nu este aici. — Înțeleg. Urmă o pauză lungă, ca și cum el încerca să se hotărască dacă să continue sau nu. Apoi spuse: — Există ceva ce ar trebui lămurit. Ești logodită cu Nicky? Acum Harriet fu cea care ezită. Dacă i-ar fi pus această întrebare imediat ce se întâlniseră, i-ar fi spus „Da”, și cu promptitudine. „Neoficial suntem logodiți.” Acum însă, știind că Nicky nici nu-i sugerase măcar lui Helen care era situația, nu știa ce răspuns să dea. Se gândi că ar fi bine să mai aștepte până la întâlnirea cu doamna Jamieson, astfel încât răspunse degajat: — Ei bine, aproape. — Hmmm, concluzionă Finn, deci ai intenții serioase în legătură cu Nicky... — Da, răspunse ea sec. N-aș fi străbătut atâta drum dacă n-aș fi avut. — Nu. Începusem și eu să-mi dau seama... Ei bine, am ajuns. Parcă în fața clădirii care purta numele de „Motel Tallawong”. Era o clădire din cărămidă de culoarea smântânii, lungă, cu două etaje, care domina orașul, față în față cu munții învăluiți în ceață vineție. Deschizându-i lui Harriet portiera, Finn remarcă: — Doamna Jamieson trebuie să fie la recepție. Lăsăm bagajele aici și vorbim cu ea mai întâi, nu? Să vin cu tine sau nu? — Oh, aș dori să vii, te rog. Harriet își dădu seama că nu era încă pregătită să fie lăsată singură. Se baza pe sprijinul lui Finn. O luă de braț și-i zâmbi încurajator - un zâmbet larg care-i dezveli dinții frumoși. Ea spera din nou că arată bine și că doamna Jamieson, care bineînțeles era foarte nerăbdătoare s-o cunoască pe fata de care fiul ei se îndrăgostise atât de departe de casă, o s-o placă. Ea era foarte sigură că o va îndrăgi pe mama lui Nicky. Când Harriet și Finn intrară pe ușa de sticlă și pășiră pe covorul auriu tocit, femeia din spatele tejghelei ridică privirea de la dosarele colorate pe care le sorta. Fu o surpriză pentru Harriet, care se aștepta în subconștient să vadă o femeie care să corespundă imaginii de mamă. Doamna Jamieson, însă, era cam de înălțimea lui Harriet, slăbuță și îmbrăcată elegant, cu părul frumos, argintiu, contrastând cu o față plăcută, plină de viață și uimitor de tânără. Părea a avea în jur de patruzeci și cinci de ani și Harriet observă ochii ei căprui, strălucitori care semănau cu ai lui Nicky. — Ei, Finn! Părea satisfăcută. — Ce te aduce în oraș? Ochii ei se întoarseră repede și cu curiozitate spre fata de la brațul lui. — Mă duc spre casă, Lucy, răspunse imediat Finn. Am fost la Sydney s-o întâmpin pe Helen la aeroport, îți povestesc imediat. O împinse ușurel pe Harriet înainte. — Ea este prietena lui Nicky. Harriet Leeson. Harriet - doamna Jamieson. — Îmi pare bine. Harriet îi zâmbi mamei lui Nicky, așteptând o exclamație de recunoaștere și poate plăcere la auzul numelui ei. Dar ambele se lăsară așteptate. Doamna Jamieson abia schiță un ușor zâmbet și murmură: — O prietenă de-a lui Nicky? 

Prieteni şi îndrăgostiţi - Ți-ai dorit vreodată să ne întoarcem înapoi în timp? întrebă Ryan. Chelsea se trezi dând din cap. -Mi-aş dori atât de mult să fi procedat astfel. - Şi eu. Glasul lui Ryan era răguşit, şi ochii întunecaţi de o inexprimabilă emoţie. Atât de mult. Chelsea se temu să-l roage să explice mai mult. Trebuie să plec. - Nu. Nu încă. Simţea cum pulsa viaţa în ea. A intenţionat oare să-i fie atât de mângâietoare cuvintele? încet, Ryan ridică mâna şi o puse pe gâtul ei astfel încât degetul mare să-i mângâie obrazul şi celelalte degete să se ascundă în părul ei. Dacă el dorea aşa, Chelsea nu se putea mişca. Şi nici nu voia. Se aplecă spre ea şi se întâlniră la jumătatea drumului. întâi îşi puse delicat buzele pe ale ei.uşor ca o amintire. Apoi, sărutul se transformă în ceva mai mult decât o pasiune...   PROLOG Chelsea închise uşa şi se lipi de ea, cu ochii închişi. Tremura ca varga. O lacrimă îi apăru în colţul ochilor înainte de a se rostogoli pe obraji. Şi-o şterse în grabă, aproape mânioasă. Nu-i plăcea să plângă. Mai ales când era singură. Apartamentul ei, refugiul ei obişnuit, locul siguranţei depline, nu mai era acum decât o cameră goală, pustie, un spaţiu rece de deasupra unui garaj mecanic. Dacă Ryan nu mai era acolo, ceea ce fusese un sanctuar îşi pierduse vraja. Televizorul hârâia în gol. îl închise. Se îndreptă spre celălalt capăt al camerei, care-i servea drept dormitor, cu picioarele grele ca de plumb. Numai cu o noapte mai înainte, Ryan mai dormise acolo. Făcuseră dragoste ore în şir în întunericul catifelat şi nici nu bănuise ce lovitură o aştepta. Ryan plecase, şi habar n-avea dacă se va mai întoarce vreodată. Chelsea îşi azvârli lenjurile în coşul cu rufe murdare şi se înfăşură în halatul lui Ryan. Mirosul lui inconf undabil îi umplu nările, parfumul săpunului pe care-l folosea, izul de mosc al after shave-ului lui, mireasma masculină pe care ea o asociase întotdeauna cu el în timpul pătimaşelor lor ceasuri de dragoste. Deşi lucrurile care-i aminteau de el o torturau, nici nu se gândea să le arunce din preajma ei pentru că ele erau tot ce-i mai rămăsese de la el. îşi strânse braţele pe lângă corp ca să împiedice frigul să-i pătrundă pe sub halat şi se apropie de focul al cărui jăratec împrăştia o lumină roşiatică. Era periculos să lase focul arzând, dar nu avea timp să-l stingă. Mai puse un butuc pe foc, îngenunche şi scociorî cu vătraiul până ce flăcările izbucniră şi căldura începu să-i împrăştie frigul din oase. Uitându-se la flăcări îşi dădu seama că obrajii-i erau umezi şi înţelese că mai plângea încă. De data aceasta nu mai făcu nici o încercare de a-şi reprima lacrimile. îi trecuse mânia. O cuprinse o toropeală care o proteja de durerea pe care ştia că o va resimţi mai târziu. Ryan nu se va mai întoarce la ea, şi, chiar dacă ar face-o, ea va trebui să-l alunge. Chelsea se întreba dacă va fi atât de tare încât s-o poată face. îl iubise pe Ryan atâţia ani. încerca să se convingă că-i erau de ajuns ultimele luni de fericire, că fusese mai mult decât se aşteptase vreodată. Ar fi trebuit să ştie că nimic atât de minunat nu poate dăinui. Ar fi trebuit să ştie asta mai bine ca oricine. Dar în ultimele săptămâni sperase, şi chiar ajunsese să creadă, că vor rămâne împreună. Acum se terminase. Nu pentru că aşa ar fi dorit vreunul dintre ei, ci pentru că aşa trebuia să se întâmple. Stând în faţa flăcărilor care jucau şi pocneau, Chelsea îşi rememora cum începuse relaţia dintre ei. Se îndrăgostise atât de uşor de Ryan. Se îndrăgostise de cum îl văzuse prima dată şi, după aceea,     sentimentul crescuse rapid în intensitate. Cea mai bună prietenă a ei, Karen, nu credea în dragostea la prima vedere şi era atât de încăpăţânată încât Chelsea nici n-a încercat s-o convingă că aşa ceva există. Pe atunci erau toţi tineri şi încrezători, şi fericiţi şi toate împrejurările vieţii se aflau în puterea lor. Chelsea aproape că zâmbea. Fusese oare atât de naivă? Părea imposibil. Fericirea nu e cevacare-ţi pică-n sân şi rămâne acolo pentru totdeauna. Nu există "fericirea veşnică". Privind înapoi, îşi dădea seama câte hotărâri greşite luase, ca şi cum şi-ar fi fost propriul ei duşman. Privind în retrospectivă, era evident că judecata ei fusese defectuoasă în ceea ce priveşte bărbaţii. Cu excepţia lui Ryan. Dragostea pentru el fusese singurul lucru pur, nepătat şi perfect din viaţa ei. Iar el o iubise la fel. Viaţa însă nu-i atât de simplă. Gândurile Chelsei se întoarseră la ziua în care i se schimbase viaţa pentru totdeauna, o zi care începuse la fel ca oricare alta. Capitolul unu începutul primăverii, 1977 Southern Methodist University, Dallas, Texas - Aş vrea să-ţi schimbi părerea şi să vii cu noi, insistă Chelsea, oprindu-se din pieptănatul părului său castaniu şi întorcându-se către colega de cameră. - Trebuie să învăţ pentru testul de engleză. Ştii doar ce calificative am. Karen se uită cu jale la cartea deschisă din faţa ei. Urăsc literatura! - Şi ce-o să fie dacă o să iei un B în loc de A? Nu-i nici o scofală. Doar nu-i ultimul examen. Semestrul abia a început. - E uşor de zis pentru tine, dar dacă mi-ar scădea calificativele aş supăra-o pe mama. Ea vrea să dorm acasă. - Karen, asta-i o prostie. Suntem mari acum. Nu mai dormi acasă de aproape patru ani. - Aşa-i, dar mamei nu-i place. Dacă n-ar fi intervenit tati, aş fi făcut naveta. Mama cică e o prostie să locuiesc în tabără când ei nu sunt decât la câteva mile distanţă. Tati le-a spus tuturor din familie că şi el a urmat ia SMU şi a locuit în tabără şi că e mai bine pentru mine. Dacă rezultatele mele scad, n-o să mai pot continua cursurile. - Bine. Rămâi aici şi învaţă. Dar ai să regreţi că n-ai venit. O să mergem la lac. în săptămânile următoare nu o să mai fie o vreme atât de caldă şi-i păcat că nu profiţi acum de ea.- Cine mai merge? şopti Karen pe gânduri. -Doar Ryan. Nu-i o petrecere sau ceva de genul ăsta. Karen clătină din cap: - Nu pot. Ar trebui să fiu nebună să mă gândesc la aşa ceva. Chelsea se uită la ceas. - Fug!e-am spus că-l aştept în faţă. Eşti sigură că nu te răzgândeşti? - Distracţie plăcută. Şi să-ţi fie ruşine că eu rămân aici cu literatura engleză în timp ce tu te distrezi. Şi Karen zâmbi: Nu, îţi doresc distracţie plăcută cu adevărat. îmbrăţişează-l pe Ryan din partea mea. - Bine. în timp ce se îndreptă spre uşă, Chelsea înşfacă o eşarfă înflorată. Străbătu în grabă holul şi scările. Deşi-I vedea zilnic pe Ryan, era întotdeauna nerăbdătoare să ajungă alături de el. Era cu Karen când îl întâlnise pe Ryan Morgan la o serată la colegiu, în anul doi de studenţie. De atunci deveniseră nedespărţiţi. Amândouă îl iubeau, iar el părea că ţine la ele în mod egal. Chelsea îl tachina adesea că i-ar plăcea să se însoare cu amândouă şi el v era de acord. Ryan aştepta la capătul scărilor. Se suiră în maşină şi se îndreptară spre lac. - Karen învaţă prea mult, spuse el, o să vezi, ea o să reuşească, iar noi o să ne sfârşim bătrâneţea trăind în umbra succeselor ei. - Un trio până la sfârşit, îi zâmbi Chelsea. Rareori se întâmpla să rămână singură cu Ryan şi în sinea ei se bucura că nu venise şi Karen cu ei. - Mai avem doar câteva săptămâni până se termină şcoala. După aceea vom fi independenţi. Te-ai gândit vreodată la asta? Ryan o luă pe Chelsea de mână. Ea îi studia profilul. Era frumos, înalt şi inteligentEra cel mai grozav. După părerea Chelsei, inteligenţa era ceva sexi. Nu ar fi putut să se îndrăgostească vreodată de un bărbat care n-ar fi fost inteligent. Ryan avea păr castaniu la care se adăuga farmecul ochilor de culoarea întunecată a pinului. Era bine făcut, musculos, fără să fie gras şi o făcea pe Chelsea să se simtă protejată. - Mă gândesc mult la terminarea colegiului. E cam înspăimântător, nu-i aşa? Să te ţii pe propriile tale picioare? - Da, asta cam aşa e. Eu am bătut la maşină nişte oferte pe care le voi trimite companiilor care ar putea avea nevoie de programatori de compiutere. Aş vrea să rămân în Dallas, dacă ar fi posibil. Chelsea se întrista. - Nu m-am gândit că ai putea pleca - m-am obişnuit să te văd mereu. Tu şi Karen sunteţi cei mai buni prieteni ai mei. El o strânse de mână liniştitor. - Sunt sigur că se va găsi cineva în tot Dallasul ca să mă angajeze. Nici eu n-aş vrea să fiu departe de vreuna dintre voi. îndreptându-se spre Stemmons Freeway, Chelsea admira cerul Dallasului. - E caraghios, nu-i aşa? Mi-am dorit de atâţia ani să lucrez ca artist independent şi acum, când e gata să mi se împlinească dorinţa, mă tem. - Nu ţi-ai ales o carieră prea uşoară. E ştiut că artiştii mor de foame prin mansarde în aşteptarea marii lovituri. Ai putea face ceva în domeniul artei comerciale. - Asta nu mă interesează. Mie-mi place să pictez. O  să-mi chivernisesc banii cu grijă, dar asta voi face! Ea râse nervos: - N-ar fi fost acelaşi lucru dacă aş fi avut banii lui Karen.- E bine că are bani. Ce-ar face altfel cu o diplomă de conservator? N-o să aibă un certificat de profesoară. - Da. Dar ştii cum e Karen. Ea pluteşte prin viaţă şi întotdeauna ajunge pe culmi. Probabil că i se va oferi să cânte la pian într-un loc elegant unde va fi plătită cu o avere,şi-şi va putea programa orele după bunul ei plac. - îţi închipui ce-ar face familia ei dacă şi-ar lua vreun serviciu? răspunse cu o strâmbătură Ryan. Ei n-au asemenea intenţii cu ea. Chelsea se uită la el. - Părinţii lui Karen au trimis-o la colegiu în intenţia de a-şi găsi un soţ bun. Diploma este pe planul doi. Până acum Chelsea nu-şi dăduse seama că Ryan intuia asta. - E încăpăţânată când ia o hotărâre. - Tot atât de încăpăţânată ca şi tine? îi făcu el cu ochiul. - Nu chiar, râse forţat Chelsea. După o jumătate de oră ajunseră la Grapevine Lake şi parcară la locul obişnuit. Ryan aduse o cutie cu gheaţă din maşină, în timp ce Chelsea întinsese o pătură pe jos. - Cred că o să-ţi placă sandvişurile de Bologna. - Le-ai pregătit tu? îl tachina ea. E o reţetă veche de familie? - N-ai decât să râzi. Sandvişurile mele, deşi nu sunt ingenioase, sunt gustoase. Se aşezară pe pătură, cu picioarele încrucişate, şi Ryan îi întinse lui Chelsea un sandviş şi o cutie cu bere. - Am pregătit gustări pentru trei persoane. Credeam că va veni şi Karen. - O să-i duc unul şi ei. Pun pariu că aş putea strecura chiar şi o cutie cu bere. Dacă m-ar prinde careva i-aş spune că eu am luat-o ca să-mi clătesc părul cu ea. - Si cine te-ar crede? - Probabil că nimeni. Ea muşcă din sandviş. Chiar că e bun. Ryan desfăcu o pungă cu cartofi prăjiţi şi o puse între ei. - Ai să rămâi o vreme în Dallas? Ea dădu din cap: - Mă simt legată de locul ăsta. îmi place aici. Multor tineri le place să se mute de colo-colo, dar eu nu fac parte dintre ei. - Părinţii mei se aşteaptă să mă întorc în Colorado, dar acum Dallasul e casa mea. Fratele meu probabil că se va stabili la Boulder de îndată ce va termina şcoala. Presupunând că o va absolvi. Ryan făcu o strâmbătură pentru a sublinia că a fost o glumă. Fratelui lui îi plăcea atât de mult să înveţe încât Ryan zicea că ar rămâne la şcoală veşnic dacă ar fi posibil. - Ştiu genul de loc în care mi-ar plăcea să mă stabilesc. Un atelier mare aşa cum se poate vedea în filme, în New York. într-un capăt aş putea să pictez, iar în celălalt să locuiesc, ca să nu fie nevoie să mă tot deplasez între studio şi casă. Chelsea luă un cartof prăjit. - Ar fi perfect pentru tine. Dar unde poţi să găseşti în Dallas un atelier încât să fie suficient şi pentru mine şi s£ poţi locui şi tu acolo? Chelsea îi zâmbi. - Poate că am putea locui cu toţii acolo ca să avem grijă unii de alţii. Cehii lui îi întâlniră pe ai ei. - Nu cred că ar putea să dureze prea mult timp. Trei persoane ar putea să devină în curând prea multe. înainte de a răspunde, Chelsea sorbi din berea rece: - Atunci., care vor fi cei doi? -Tu şi cu mine am putea să trăim împreună liniştiţi.Ea puse încet, jos, cutia cu bere. - Da. Am putea. Inima i se opri în loc şi îşi teri privirea ca să nu observe Ryan ce efect avuseseră vorbele lui asupra ei. - Uneori e o uşurare să fim numai noi doi. - Lasă, că-ţi place să fii şi cu Karen. - Da, dar te iubesc şi pe tine. Chelsea se întoarse către el. Spusese adesea că le iubea pe amândouă, dar niciodată pe tonul acesta. El o privea cu atenţie, şi i se citea dragostea pe faţă. - Eşti atât de frumoasă, spuse el cu căldură, mângâindu-i părul şi prefirându-l printre degete ca pe mătase. - Cred că mai bine ne-am plimba până la lac. Chelsea se ridică în picioare. Nu trebuia să uite că şi Karen îl iubea. După ce strânse resturile picnicului, porniră spre malul apei. Soarele era foarte jos, aurind înaltul, nori subţiri se profilau pe trandafiriul pastelat al cerului la vest. Bătea o briză slabă, şi oglinda lacului reflecta paleta de culori mereu schimbătoare a apusului. - E atât de frumos aici, spuse ea cu un oftat de mulţumire. - De ce ai vrut să ne plimbăm? Spune drept. Era conştient de căldura mâinii cu care o ţinea de mână şi a degetelor care li se înlănţuiau. - Sunt cea mai bună prietenă a lui Karen. Şi ceea ce simt nu-i în interesul ei. - Şi noi doi suntem cei mai buni prieteni. Simţi faţă de mine acelaşi lucru pe care-i simţi faţă de Karen? - Sigur că nu, râse ea încetişor la această aluzie. Nu, simt cu totul altceva pentru tine. El îi strânse încheietura mâinii şi încetini pasul. - De curând am descoperit că vreau să fiu singur cu tine, să te privesc râzând şi să-mi amintesc acest tablou înainte de a adormi.Chelsea nu ştia ce să răspundă. O parte din ea ar fi vrut să-l ţină în braţe şi să nu-l părăsească niciodată. O alta o punea în gardă că dacă ei doi vor începe să se iubească mai mult decât o iubeau pe Karen, aceasta ar suferi, il înlănţui cu o mână. îi plăcea să-l atingă. Trupul lui era atât de suplu şi de excitant. - Şi eu mă trezesc gândindu-mă mereu la tine. De cum ajunseră la un teren mocirlos, se întoarseră şi se uitară către maşină. Soarele coborâse sub orizont şi umbrele de pe cer şi lacul luaseră nuanţe purpurii şi trandafirii. Chelsea auzi o pasăre de noapte strigând dinspre copaci. Nu-ş vorbiră până nu se apropiara de pătura pe care o lăsaseră întinsă. - Cred că ar trebui să ne întoarcem, spuse fără tragere de inimă Ryan. Aproape că s-a întunecat. - Ar trebui, zise ea. N-ar fi vrut totuşi să plece. - Să mai bem o bere înainte de asta, ce zici? - E-n regulă. Se aşezară pe pătură şi priviră în depărtare spre apă. Simţi răceala berii, iar în curând o căldură plăcută o străbătu, ridicându-se din stomac. - Ce se va întâmpla dacă nu vei găsi o slujbă în Dallas? întrebă ea. N-aş vrea să te muţi. - Te-ai putea muta cu mine. - Nu cred că mama lui Karen ar fi de acord cu asta! - Păi n-am spus s-o luăm şi pe Karen. Chelsea îl urmări cum aruncă în răcitor cutiile goale şi cum îi întinde o cutie cu bere. Aproape imperceptibil zise: - Şi Karen te iubeşte ca şi mine. - Ştiu. Şi eu o iubesc. Dar, cum ai spus tu de atâtea ori, nu vă pot avea pe amândouă. Trebuie să aleg. Faţa lui aproape că nu se distingea în întunericul care se lăsase.- Şi asta-i hotărârea? Ai ales? - Da! Am ales! Chelsea bău berea mai repede decât s-arf i cuvenit. Trebuia să se gândească. - O să-mi spuică-am făcut o alegere proastă? şopti Ryan. - Nu, răspunse ea cu o ezitare, în timp ce încerca să-i citească expresia din ochi. Nu, dar mă întreb ce-aş putea să-i spun lui Karen. El zâmbi crispat. - Chiar când nu-i aici tot este între noi. Chelsea aruncă în răcitor cutia goală. Ryan o prinse de mână şi o trase mai aproape. - Vreau să fiu numai cu tine. Cel puţin astă seară, îşi simţi inima cum îi bătea în gât, iar el era atât de aproape de ea încât abia mai putea să gândească. Sentimentul pe care-l nutrea pentru Ryan era mai puternic decât prietenia faţă de Karen. Cu un suspin, se lăsă în braţele lui pline de dorinţă. El o sărută la început delicat, apoi cu pasiune crescândă. Chelsea se încălzi şi ea. Când o aşeză pe pătură şi se întinse lângă ea, Chelsea se lipi de el şi-şi încolăci picioarele pe ale lui ca să-l tragă mai aproape. Ryan o acoperi cu sărutări de la golul cald din spatele urechii până către curba gâtului. Chelsea era sigură că-i simţea pulsul grăbit, dovada de netăgăduit a excitării cu care îl primea. în timp ce buzele lui alunecau în jos, zăbovind pe curba sensibilă unde gâtul întâlnea umărul, închise ochii. Când degetele lui îi găsiră nasturii bluzei, o fulgeră un gând fugar despre Karen, amintindu-i că n-ar trebui să-l lase să facă asta. îl iubea pe Ryan, şi nu dorea mai mult pe lume decât să i se dăruiască. Buzele lui urmau degetele care-i pipăiau fiece milimetru de piele. Cheisea tremura de dorinţă şi erasigură că Ryan înţelegea aceasta. El îşi ridică în sus capul în timp ce-i atingea cu degetele sânii dezgoliţi. - Dacă nu vrei să continui, mă opresc, şopti el. Ea dădu încet din cap negativ. - Nu, nu vreau. îşi ridică în sus capul ca să-i întâlnească buzele, să-i simtă gura. Chelsea îşi strecură mâna pe sub puloverul lui plimbându-şi palmele peste pielea-i înfiorată. - E atât de plăcut, murmură ea printre sărutări. Aş vrea să fac asta veşnic. - Şi eu te doresc. Doamne, cum te doresc! Tremurul din vocea lui dovedea emoţia stăpânită. Ea ştia că Ryan se lupta să-şi păstreze controlul, să facă să dureze cât mai mult momentul. - Chelsea, murmură el, pronunţându-i numele ca pe un farmec. El îi dădu bluza la o parte, şi când flanela lui se frecă de sfârcurile ei, Chelsea îşi ţinu respiraţia. Ryan o ţinea strâns cu faţa îngropată în părul ei. în timp ce mâinile-i pipăiau pieptul, îi spuse: - Eşti atât de frumoasă! - E prea întuneric ca să vezi, îl tachina ea, sărutându-l pe ureche. - N-am nevoie de lumină ca să cunosc frumuseţea ta. Degetele lui se mişcau încet în jos către abdomenul ei spre nasturele blugilor. Chelsea încercă să-l ajute, dar el îi dădu mâinile la o parte: - Lasă-mă pe mine, spuse el. M-am gândit atât la asta, vreau s-o fac singur. După ce-i descheie nasturele, îi trase cu grijă fermoarul blugilor şi Chelsea îşi săltă coapsele ca să-i poată el trage în jos pe picioare. Simţea pe piele aerul rece al nopţii, dar n-o supăra. Voia să fie conştientă de orice senzaţie posibilă şi să şi-o poată aminti veşnic.Ryan o mângâie pe coapse şi în jos pe curba picioarelor. Răsuflarea lui era sacadată, indicând că era la fel de excitat ca şi ea. Chelsea dibui fermoarul blugilor lui. - Ţi-e frig? întrebă el, plimbându-şi mâinile pe pielea ei. - Nu, şopti ea. Nu cred c-o să-mi mai fie vreodată frig. Era adevărat. Atingerea mâinilor lui şi sunetul vocii lui o distrăgeau. Ryan îşi aplecă gura spre pieptul ei şi Chelsea îşi dădu seama că atingea limita plăcerii. Ryan îi prinse sfârcul cu gura şi-l supse delicat, năpădind-o valuri de dorinţă cutremurătoare. El ştia cum s-o atingă ca s-o ducă pe culmile extazului. Cum se încolăcise pe el, oferindu-i cât mai mult din trupul ei, mâna lui Ryan alunecă în jos pe coapse până la căldura dintre picioarele ei. Chelsea nu mai făcuse niciodată până atunci dragoste, dar trupu-i ştia exact ce trebuia să facă. îşi desfăcu picioarele, şi mâna ei împinse blugii lui în jos ca să-i poată atinge carnea fermă a feselor. Ryan se răsuci şi dădu din picioare ca să se elibereze de blugi, apoi trase şi pantalonii ei. Când se întinse jos şi se lipi de ea, Chelsea respiră scurt, uluită de senzaţia pe care o avu la atingerea celor două trupuri goale. Işi trecuse peste cap sveterul şi-l aruncă în iarbă. Peste umărul lui văzu luna ce se iţea dintr-un nor. în lumina lunii, Ryan semăna cu un zeu grec turnat în argint. îl atinse aproape cu veneraţie, urmărindu-i netezimile şi curbele muşchilor şi ale sinuozităţilor. - Eşti frumos, şopti ea. - Şi tu eşti. Ryan se ridicase în coate şi o privea ca şi cum acum o vedea pentru prima dată. - Chelsea, cum am putut să fiu atât de orb până acum? Ea îi zâmbi deschis. Nu simţea nici o jenă sub privirea lui scrutătoare. îi făcea impresia că se bucura privind-o şi ea era fermecată de el. întinzându-se îşi plimbă degetele pe pieptul şi pe abdomenul lui plat. - Aş vrea ca totdeauna să-mi amintesc de ţine aşa. - Eu nu vreau să-mi amintesc de tine.Vreau să fim împreună. Chelsea îi puse vârful degetului pe buze. - Fără angajamente, fără îngrădiri. Vreau să fim liberi ca vântul, ca razele lunii. Acesta-i singurul mod de a face să dureze dragostea. - O să-mi aduc întotdeauna aminte de ţine cum eşti în starea asta, scăldată de lună şi privindu-mă cu dragoste în ochi. Ryan îi dădu părul la o parte de pe faţă. Cum stătea întins peste ea, prinse un colţ al păturii şi îl trase peste ei. - Nu vreau să-ţi fie frig. Ea îi trecu degetele prin păr: - Nu-i nici un pericol din punctul ăsta de vedere. Se sărutară din nou şi Chelsea îi răspunse cu patimă. în. timp ce Ryan o pipăia cu iscusinţă, dorinţa creştea în ea şi se transforma în extaz. Când în cele din urmă fu pregătit s-o pătrundă, Chelsea era mai mult decât gata. Pieptul ei palpita la atingerea lui, la sărutările lui, şi, instinctiv, ştia că el era pe cale să umple un gol despre care ea nu ştiuse niciodată până atunci că exista. La început avu o senzaţie de disconfort şi se crispa. Atunci se opri şi o sărută din nou. Chelsea uită imediat disconfortul şi începu să se mişte împreună cu el, împingându-l din ce în ce mai adânc în ea. Ryan nu se grăbea să termine, şi fiecare ghicea ce-i plăcea celuilalt şi ce-i producea bucurie. Când Chelsea crezu că nu mai trebuia să prelungească plăcerea, el înteţi mişcările şi deodată simţurile ei se transformară într-un vârtej care explodă. Chelsea scoase un ţipăt scurt şi-l ţinu mai strâns. El o trase mai aproape, şi, după ultima lui împingere, ea îşi dădu seama că şi el avea aceleaşi senzaţii ca şi ea. Rămaseră mult timp îmbrăţişaţi, nedorind să se mişte sau să vorbească. Chelsea nu se simţise niciodată mai iubită, mai protejată şi mai satisfăcută. Era ca-şi cum o parte din viaţa ei izbucnise brusc şi-l integrase şi pe el; şi partea aceea din ea i-ar fi lipsit dacă nu ar fi fost cu el. Ryan o sărută pe frunte şiLi apăsă capul pe pieptul lui. Dându-i părul la o parte, îi spuse: - Visurile mele nu au reflectat realitatea. Nu mi-aş fi închipuit că poate fi atât de minunat! Ea îşi puse palmele pe pieptul lui şi zâmbi mulţumită. - Nici eu. - Nu mi-ai spus că n-ai mai făcut dragoste până acum. Glasul lui puternic era catifelat în întuneric şi parcă-i mângâia sufletul. - N-a venit vorba niciodată. Ea îşi ridică capul ca să-i zâmbească: Sunt bucuroasă că te-am aşteptat pe tine. - Chelsea, îmi eşti atât de dragă. Nu vreau să mă despart niciodată de tine. Vreau să mergi cu mine acasă să facem dragoste tot restul nopţii. - Ar putea să se supere colegul tău de cameră. El suspină. - Putem să mergem la un motel. - Trebuie să mă întorc la cămin. Karen ar fi îngrijorată dacă nu m-aş întoarce toată noaptea. Deodată îşi dori să nu se fi gândit la Karen. - Dacă va trebui să plec de aici ca să-mi găsesc o slujbă, ai vrea să vii cu mine? - Te voi iubi întotdeauna. Asta-mi place la tine, că mă laşi să fiu liberă şi că şi tu eşti liber; nici unul dintre noi nu vrea să-l lege pe celălalt de el. - Asta înseamnă că vei veni cu mine dacă va trebui să plec? - înseamnă că vom vedea ce-i de făcut când se va întâmpla. Şi-i zâmbi, convinsă că l-ar urma până la capătul lumii, sigură că el înţelege aceasta. Suntem ca în episodul din Profet. Vântul bate între noi, şi noi nu creştem unu-n umbra celuilalt. Ryan rămase tăcut şi ochii-i priveau în gol. - S-a întâmplat ceva? întrebă ea. - Nu. Nimic. El o sărută din nou şi se ridică. Ea îl privi cum îşi trăgea sveterul şi cum căuta cu privirea chiloţii şi_ blugii. II supărase ceva, dar nu-şi dădea seama ce. înţelesese greşit ce vrusese să spună ea? Pasajul la care se referise în legătură cu dragostea şi cum s-o păstrezi liberă şi vie. îşi dădu seama că se făcuse frig, şi-şi puse bluza. în timp ce şi-o încheia, el îi întinse chiloţii şi blugii. - N-o să regret niciodată seara asta, spuse el în vreme ce ea îi lua din mâna lui. - Nici eu. Dar, Ryan, aş vrea să nu ştie Karen. Eşti de acord? - N-are de ce să ştie. Faţa lui era enigmatică. - Am greşit ceva? întrebă ea. Spune-mi ce s-a întâmplat? -Te-am întrebat dacă ai merge cu mine şi mi-ai răspuns că nu. Nu mă aşteptam la asta. - Nu pot să merg cu tine, spuse raţional Chelsea. Trebuie să rămân la cămin, şi aşa voi face. Nu-mi permit să închiriez un apartament. Şî, în afară de asta, (Hei unul dintre noi nu vrea să fie legat. Ştii că-i aşa. De multe ori am discutat asta. Nu ţi-ai schimbat părerea, nu-i aşa? - Sigur că nu. El îşi întoarse privirea şi termină să se îmbrace, apoi începu săîmpăturească pătura. - Ryan, spuse ea, punându-i mâna pe braţ ca să-l facă să se oprească din lucru. Seara asta a fost cea mai frumoasă din viaţa mea. N-o s-o uit cât voi trăi. Eşti minunat şi te iubesc. - Şi eu te iubesc, Chelsea. Te-am iubit întotdeauna. Ryan se uită ca şi cum ar fi vrut să mai spună ceva, dar n-o făcu. Chelsea luă pătura din mâinile lui şi continuă s-o împăturească. Nu-şi dădea seama ce-l supărase, aşa că trase concluzia că probabil o judeca greşit. Şi-apoi îl cunoştea pe Ryan cum se cunoştea pe sine însăşi. Momentul lor de dragoste fusese cea mai frumoasă şi cea mai desăvârşită experienţă, la care vor visa în nopţile ce vor urma. Pe când el punea răcitorul în maşină, Chelsea zâmbi la amintirea extazului pe care îl stârnise. Capitolul doi - Felicitări, e-n regulă, doamna Cavin, zise doctorul când se întoarse în camera în care o examinase, zâmbind şi privind atent prin ochelarii cu lentile bifocale la diagrama ei. Eşti însărcinată. Chelsea îl privi tăcută. Fără să-şi întoarcă ochii spre ea, în timp ce făcea adnotări pe diagrama ei, doctorul continua să-i vorbească. - Am bănuit despre ce este vorba de îndată ce mi-aţi spus simptomele. îşi dădu capul pe spate şi-l întinse către perete ca să consulte un calendar farmaceutic. - Aşa! Să vedem. Ultima perioadă aici. Asta-nseamnă că trebuie să fii în...   -Sunteţi sigur? îi tăie vorba Chelsea. Deşi se aşteptase că-i va confirma temerile, nu-i venea totuşi să creadă. - Nu ţi-am indicat încă nimic exact. Lasă-mă să socotesc... - N-am vrut să vă contrazic. Am vrut doar să întreb dacă sunteţi sigur că sunt...? - însărcinată. Aa, da. Absolut sigur. Sunteţi la prima sarcină? Eafclătină din cap nemaiputând să rostească nimic şif ferindu-şi ochii. Un val de emoţie îi învălmăşi gândurile şi simţi un nod greu ca plumbul în stomac. Era însărcinată. - Am să-ţi prescriu nişte vitamine în perioada prenatală. Eşti puţin cam slabă. Nu trebuie să iei prea mult în greutate acum. E mai bine să te menţii aşa, decât să dai jos după aceea. Doctorul chicoti şi Chelsea îl văzu ,cum o scrutează pe deasupra ochelarilor. Să nu te iei după ce spun soţiile bătrâne că acum trebuie să mănânci cât pentru doi. Clar? - Nu. Chelsea stătea în picioare şi-şi trăgea cureaua genţii pe umăr. Nu, n-o să fac asta. Greaţa o încerca din nou şi n-avea ce face. Când doctorul se întoarse spre calendar, ea se îndreptă spre uşă, aruncându-i un bună ziua peste umăr. El o strigă înapoi, pentru că nu-i fixase data la care să revină, dar Chelsea nu-l luă în seamă; se prăbuşea lumea peste ea şi trebuia să meargă mai departe. Cu cât mergea mai departe, cu atât devenea mai tulburată, iar când ajunse pe coridor începu să alerge. Năvăli afară şi trase puternic în piept aerul rece de primăvară încetinindu-şi paşii într-un mers repede. însărcinată! Mintea ei nu voia să admită. Probabil că doctorul se înşelase! Nu i se putea întâmplaţi una ca asta! Chelsea se strecură în vechea ei maşină uzată şi se răbuşi peste volan-. Lacrimi fierbinţi îi năpădiră ochii, şi n nou val de teamă şi de dezamăgire ameninţa s-o ufoce. înghiţi cu greutate şi strânse mai tare din ochi ca să pună stavilă potopului de lacrimi. însărcinată! Trebuia să-i spună lui Karen. Şi lui Ryan. Se îngrozea să le spună. Ryan se va căsători cu ea, nu se îndoia de asta. Era persoană mult prea etică şi prea riguroasă ca să procedeze altfel. Dar ea nu voia să se căsătorească. Nu acum. Peste vreo două luni îşi va lua diploma, îşi va începe cariera şi o viaţă nouă. Pentru asta muncise atâta timp! Ca orice tânără voia şi ea să se căsătorească şi să aibă copii cândva. Dar nu acum! Ce va gândi Ryan? Şi ce efecte va avea sarcina ei asupra lui Karen şi a prieteniei lor? Chelbea şi Karen erau cele mai bune prietene, încă din primele clase elementare de la Buchanan. Karen era atât de liniştită şi de timidă încât avea nevoie de tovărăşia Chelsei, care era mai agresivă. Mai târziu, când au ajuns la vârsta flirturilor, Chelsea reuşea să cocheteze mai uşor decât Karen cu băieţii şi, de multe ori, după câte-şi amintea, ea însăşi curma întâlnirile cu vreun băiat pe care constata că-l plăcea Karen. Ryan fusese o excepţie. La început, cei trei se legaseră printr-o prietenie puternică dar, pe măsură ce trecea vremea, amândouă se îndrăgostiseră de el. Chelsea ştia că el era singurul bărbat de care Karen se îndrăgostise cu adevărat; dar de data asta Karen nu fusese capabilă să se retragă. Era sigură că niciodată nu făcuse dragoste cu Ryan - şi cu nimeni altcineva, nu numai pentru că era timidă, ci şi pentru că, dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, ar fi mărturisit. De obicei, şi Chelsea era la fel de deschisă, adesea spunându-i fui Karen mai mult decât ar fi vrut să audă aceasta, dar Karen habar n-avea cât de departe mersese. Chelsea sperase că niciodată Karen nu va afla despre cele întâmplate. Acum, când vorbele doctorului nu-i mai răsunau în urechi, se simţea ciudat de toropită şi-şi închipui că asta se datora şocului. Cu ochii uscaţi, se ridică de pe volan şi îşi dădu la o parte de pe faţă părul castaniu. Ar fi trebuit să folosească un nume fals, se gândi. Va încerca oare doctorul s-o caute în vederea unei vizite viitoareÎ.Spera că nu. Nu voia să-l mai revadă niciodată. Cel puţin avusese decenţa s-o numească "doamna Cavin", deşi nu indusese acest titlu în formele pe care le completase înainte de a fi examinată şi nu purta verighetă. Făcu socoteala în gând a săptămânilor ce se scurseseră din noaptea petrecută sub cerul liber. După cum remarcase doctorul, era slabă şi nu era înaltă, ceea ce însemna că sarcina ar putea fi evidentă în momentul când îşi va lua diploma. Simţi o strângere în stomac gândind la ceea ce se va cleveti în spatele ei. Să-i spună lui Ryan despre sarcină ar fi cel mai greu lucru de care s-ar simţi în stare vreodată. Ryan şi-ar putea închipui că o face numai ca să-l şantajeze. Ceea ce era foarte departe de adevăr, dar ea ştia că există fete care procedează aşa. Cu un oftat, Chelsea porni maşina şi după ce străbătu Preston Road, intră în traficul din Dallas. în primul rând, trebuie să-i spună lui Karen. Asta nu era un lucru pe care să-l hotărască singură. Trebuia să stabilească împreună cu ea ce să-i spună lui Ryan. Parcurgând încet străzile veşnic aglomerate şi uitând să ia aminte la celelalte maşini, începu să chibzuiască la o eventuală căsătorie cu el. Era inginer electrician de mare valoare, hotărât să-şi facă o carieră în designul de computere. Trimisese deja mai multe propuneri, dar nu primise încă nici un răspuns. El nu-i va pretinde să renunţe la cariera artistică pentru el şi pentru copil, dar Chelsea ştia că un copil îţi schimbă viaţa. Cu timpul, s-ar putea să nu-i mai placă de ea şi de copil. Şi ce se va alege de speranţele şi de planurile ei? Chelsea era o artistă de un talent ieşit din comun, cel puţin aşa-i spuseseră toţi cei care-i văzuseră lucrările. Chiar şi profesorii îi spuseseră că avea posibilitatea de a ajunge departe. Dar creaţia cere nesfârşite ore de muncă neîntreruptă, uneori până târziu în noapte. N-ar putea să se concentreze şi totodată să îngrijească şi de copil. Când îi veni în minte ideea rezolvării acestui coşmar, Chelsea o respinse numaidecât. La dreptul de opţiune de a face sau nu un avort ea nu se gândise niciodată. Totuşi, aces: gând începu s-o obsedeze. Un avort ar fi rezolvat totul. Până să ajungă la tabăra Universităţii Southern Methodist, se obişnuise cu ideea. Se rezolva repede, după câte auzise, şi într-o discreţie deplină. O prietenă făcuse un avort cu câteva săptămâni mai înainte; de la ea va afla cu cine să ia legătura. Dar, chiar când tocmai îşi zicea că zbuciumul din mintea ei se încheiase, conştiinţa îi stârni argumentul că mai bine să aleagă calea cea mai uşoară, că nu e bine să recurgă la avort, dar dacă va păstra copilul, îşi va pierde libertatea. Iar libertatea fusese întotdeauna foarte importantă pentru Chelsea. O găsi pe Karen în dormitorul pe care-l împărţeau amândouă. Chelsea nu ştia,cum să înceapă. - Bună. Mă întrebam pe unde umbli. Karen ţinea în mână o pereche de blugi de designer. Mi i-a trimis mama. Aşa-i că-s grozavi? la te uită! cu strasuri pe buzunarele de la spate. Karen o privi mai de-aproape pe Chelsea şi zâmbetu-i pieri de pe faţă. Ce s-a întâmplat? Fără nici un cuvânt, Chelsea se aşeză pe patul ei şi-i făcu semn să se aşeze lângă ea. Acesta era un ritual pe care-l stabiliseră cu mult timp în urmă atunci când îşi făceau confidenţe. Dacă situaţia n-arf i fost atât de catastrofală, Chelsea ar fi zâmbit la amintirea vreunor intimităţi pe care şi le mărturisiseră în decursul anilor. Karen se aşeză şi se uită la ea - Arăţi îngrozitor Nu e în legătură cu diploma aşa-i? Ţi-am spus eu să-ţi iei gradul de analist! - N-are nimic de-a face cu chimia sau cu diploma. Cel puţin nu în sensul acesta. - Mă sperii. Karen puse blugii în poală, şi ochii ei cenuşii măriţi o priveau speriaţi. - Am fost la doctor. Karen se uită la ea fără să priceapă,nimic. - Eşti bolnavă? De ce te-ai dus la doctor?  * - Dacă n-ai pleca din zori la cursuri ai fi observat că nu mă simt bine dimineaţa. îşi feri ochii de privirile lui • Karen. în fiecare dimineaţă. Karen râse: - Ce spui? Eşti însărcinată? Cuvântul scăpă de pe buzele lui Karen ca şi când ar fi fost vorba de o imposibilitate. Pe Chelsea o podidiră lacrimile, dar ea luptă să şi le reţină. Zâmbetul lui Karen se şterse încet. - Dar nu eşti? Când Chelsea dădu din cap afirmativ, ea spuse: Nu e cu putinţă! Spune-mi că nu-i adevărat. - Evident că-i adevărat. Karen rămase înmărmurită un timp care păru o veşnicie. în cele din urmă, cu glas pierit, o întrebă: - Al cui e copilul? Chelsea se uită într-o parte şi înghiţi cu greutate: -  - Al lui Ryan. Se lăsă o tăcere grea. Până la urmă Karen spuse cu asprime .- Nu ştiam că voi doi... înţelegi. - Păi da. Chelsea îşi puse mâna peste mâna lui Karen: - N-am făcut- decât o dată. O singură dată, îţi jur! Ochii cenuşii ai lui Karen mari şi aprigi, o priveau pe Chelea ca pe o străină, şi nici un muşchi nu i se mişcă pentru a răspunde la atingerea ei. Chelsea îşi retrase mâna şi-şi întoarse ochii de sub privirea scrutătoare a prietenei. - A fost în seara când ne-am dus la lac. îţi aminteşti? Tu ai rămas acasă să înveţi pentru testul de literatură engleză. M-am întors târziu, şi ai observat că băusem prea mult. - îmi amintesc, spuse Karen, încercând să-şi ascundă emoţia din glas, dar Chelsea simţi încordarea din el. - Ei bine, făcusem mai mult decât băusem. Chelsea se ridică în picioare şi se duse până la dulap şi-napoi. Nu ţi-am spus, pentru că eram hotărâtă să nu se mai întâmple niciodată. Cu un tremur în glas, Karen spuse: - Nu-mi vine să cred că Ryan a putut să facă una ca asta. - Doar nu e călugăr! Pur şi simplu ne-am pierdut controlul, asta e. - Cu mine nu s-a întâmplat aşa ceva. Glasul lui Karen era acru. Eu niciodată nu m-am abandonat în aşa hal. Câteva minute, cât Chelsea se zbuciumă prin cameră, rămase tăcută, apoi, reuşind să-şi stăpânească tulburarea, declară net: - O să te ia de soţie, ştii asta. Ryan n-o să te părăsească. Chelsea se opri din mers şi se întoarse către ea. - Păi tocmai asta e. Nu vreau să mă căsătoresc. Karen rămase cu gura căscată. : - Să nu te căsătoreşti! Dar trebuie. Ce-ai să faci altfel? Să-ţi creşti singură copilul? Ryan va insista să aibă grijă de tine. - Nu înţelegi? Ţin prea mult la Ryan ca să-i fac una ca asta. Trase puternic aer în piept. N-am să păstrez sarcina. Karen sări în picioare, cu o expresie de uluire pe faţă. - Ce-ai spus? Nici să n-aud aşa ceva! Chelsea o apucă de braţ: - Ba da, pentru că am nevoie de tine! Dacă aş fi putut s-o fac singură, aş fi făcut-o. - Doar nu-ţi închipui că Ryan te va lăsa să faci nebunia asta! - Nu i-am spus nimic, şi nici,tu n-o să-i spui. Mi-a venit destul de greu să-ţi spun şi uitând ce sentimente ai pentru Ryan. Karen îi replică rece: - Se pare că asta n-a avut prea mare importanţă în seara aceea de la lac. - Nu fi rea. Ascultă-mă. Asta-i unul din motivele pentru care nu vreau să fac copilul. Amândouă îl iubim pe Ryan, fiecare în felul ei, iar el ne iubeşte pe amândouă. Ştim asta de mult. Mie îmi place aşa cum stau lucrurile acum. Dacă i-aş spune lui Ryan despre copil, el va crede de cuviinţă că trebuie să mă ia de soţie şi asta va dăuna prieteniei dintre noi două. Recunoaşte, Karen. Nu-i aşa? Karen încuviinţă, în silă, din cap: * - Acesta-i cel mai rău lucru care' s-ar putea întâmpla. Cel mai rău! - De aceea, m-am hotărât să avortez. Nu trebuie să ştie nimeni, niciodată, în afară de noi două. Scotoci în buzunarul de la blugi şi scoase o bucată de hârtie împăturită: - Am trecut pe la Jessica şi am luat adresa de la ea. Karen apucă hârtia de parcă era mânjită. - Asta-i adresa unui ginecolog? spuse ea, uitându-se la hârtie. Parc-ai spus că nu trebuie să ştie nimeni în afară de noi două. Dar ştie şi Jessica. - Nu. Nu ştie.e-am cerut adresa ginecologului spunându-i că este pentru o fată din clasa mea de sculptură. - Bine. Sper că te-a crezut. Altfel, probabil că ar trăncăni la tot căminul. - N-ar face-o. Să nu-ţi închipui aşa ceva. A trecut şi ea printr-o situaţie asemănătoare şi ştie cum îi poate ruina reputaţia unei fete o asemenea întâmplare. Eu sunt mulţumită că am pe cineva cu care pot vorbi. Trebuie să mă programez imediat. Nu mai pot să aştept. Fiecare zi poate să-mi îngreuneze situaţia, după cum spune Jessica. - Şi mie de ce mi-ai spus? - Am nevoie să mă duci acolo cu maşina. Kşren dădu înapoi. - Nu poţi să-mi ceri să fac asta. Fac orice pentru tine, Chelsea - ştii că aş face orice. Dar asta nu pot s-o fac. îţi închipui cum m-aş simţi după ce ai efectua avortul! - Ştiu, dar ce pot să fac? Nu pot să-i spun lui Ryan să mă ducă el. Tu eşti cea mai bună prietenă a mea. Karen rămase tăcută un timp îndelungat. - Bine, am s-o fac. Dar numai pentru că nu văd altă soluţie. Chelsea se duse la telefon. Se opri. - Oare fac bine ceea ce fac? Nu există nici o altă soluţie? - Nu. Nu văd. Chelsea ridică receptorul şi formă numărul. Pe tot drumul până la cămin, Chelsea şezu mută şi palidă. Karen îşi împărţea atenţia între prietena ei şi trafic. - Eşti sigură că ţi-e bine? Chelsea dădu afirmativ din cap, nemaiîndrăznind să vorbească. Lucrurile nu se petrecuseră aşa cum se aşteptase. Abia acum era pătrunsă de ceea ce săvârşise. Se descotorosise de copilul lui Ryan! - Promite-mi că n-ai să-i spui niciodată. Promite-mi! - N-o să spun nimănui. Ştii doar că-ţi păstrez secretele. Ca să-şi reprime greaţa, Chelsea încerca să-şi fixeze atenţia asupra maşinilor care treceau. - Ar fi trebuit să mă duc la el. Ar fi trebuit să aibă şi el un cuvânt de spus. - E cam târziu să te mai gândeşti la asta, şi-apoi ştii că el n-ar fi fost niciodată de acord cu avortul. Karen coti pe Central Expressway spre rampa de ieşire ce ducea spre colegiu: - Cred că ai procedat bine. - Chiar? Chelsea o privi pe Karen pentru prima dată de când se suise în maşină. Sper să ai dreptate. N-am vrut să-l leg la gard. N-am vrut să stricăm prietenia, încât a trebuit să procedez aşa. Cu sarcina mea, distrugeam totul. Simţea nevoia să-şi repete asta întruna. Acum după ce o făcuse, era torturată de sentimentul vinovăţiei. - Ryan n-o să ştie niciodată. Karen coti pe strada taberei. După cum spuneai, asta ar fi distrus totul. Acum putem să ne luăm diplomele aşa cum am plănuit şi ai să-ţi realizezi cariera. Când te vei hotărî să te căsătoreşti, o să poţi avea alt copil. Ultimele cuvinte ale lui Karen o loviră în inimă şi lacrimile începură să-i curgă pe obraji. - Da, este adevărat. N-am nici un motiv să cred că nu voi avea altul. Râse silit. Dumnezeu ştie, sunt fertilă. Râsul i se frânse într-un suspin. Karen se întinse şi o bătu stângaci pe mână. - Nu plânge, Chelsea. Nu suport să te văd plângând. Dacă n-aş gândi măcar o clipă că a fost o greşeală, n-aş putea suporta. Chelsea îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii. - Ai dreptate. Eu am luat hotărârea şi-i prea târziu să mi-o mai schimb. - Cum te simţi? întrebă Karen ezitant. îmi pare rău, nu pot să intru cu ţine acolo. - E-n regulă. Oricum, nu cred că te-ar lăsa. Cred că mă simt perfect. Nu se simţea. Greaţa ameninţa să se transforme în vomă, dar nu-i plăcea să se văicărească şi nu voia compătimirea lui Karen, şi a nimănui altcuiva. Important pentru ea era să fie tare, ca să treacă şi asta, aşa cum a trecut prin toate greutăţile din viaţă. Zâmbind forţat către Karen, spuse: - Sunt puţin obosită. Cred că mi-ar plăcea să mă culc şi să dorm vreun an. Karen îi răspunse la zâmbet, apoi îşi reluă expresia serioasă. - Aproape că am ajuns. Chelsea nu încercă să susţină conversaţia. Lacrimile-i stăteau în gât şi nu-i plăcea să plângă. Următoarele câteva zile a fost şi mai greu. Chelsea se afunda în depresie şi începuse să lipsească şi de la cursuri. îl evitase pe Ryan din ziua în care fusese la doctor, pretextând tot felul de scuze. - Vrea să ştie ce sa întâmplat cu ţine Ce să-i spun? o întrebă Karen. E îngrijorat în legătură cu tine. La fel şi eu. - Sunt bine. Spune-i orice vrei, doar nu-i spune adevărul. Se ghemui în pat şi-şi trase pătura pe cap. - -eam spus că mergi diseară cu noi la film. Joacă Star Wars. Ştiu că vrei să-l vezi. Toţi cei care l-au văzut zic că e bun. - Nu pot să merg. Ce-aş putea să-i spun? - N-ai vorbit cu el de când... Karen se aşeză pe pat lângă Chelsea- Nu poţi să-l eviţi la infinit. Ce-o să-şi închipuie? Chelsea dădu pătura la o parte şi se ridică. - Oare cum aş putea să vorbesc cu el ca şi când nu sar fi petrecut nimic? Doar el se va uita la mine şi va şti că s-a întâmplat ceva. - Ai pierdut puţin din greutate. Cred că aş putea să-i spun că eşti la regim. Karen nu era supraponderală, dar asta numai pentru că îşi supraveghea fiecare îmbucătură. - Nu sunt în stare să văd un film astă^seară. Poate ne ducem mâine amândouă. Ziceai că ai vrea să-l vezi a doua oară. Karen ridică din umeri şi clătină din cap. - întreci orice măsură. Ştii? - Cred că am să mă duc să-mi văd părinţii. Chelsea se uită la Karen să vadă ce reacţie are. - După ce-ţi iei diploma, vrei să spui. - Nu, acum. - Nu poţi să faci una ca asta! Tatăl tău e în Germa­nia. Ce ai de gând cu şcoala? Ne luăm diploma în două luni! - Asta nu mai are atâta importanţă pentru mine ca înainte. Am nevoie de o schimbare. Karen se uita la ea. - Nu poţi sări chiar aşa în avion şi să te duci în Germania! Chelsea nu-i răspunse. Karen se încruntă de îngrijorare. - Trebuie să plec. Mă aşteaptă Ryan. Eşti sigură că nu vrei să vii? N-ar dura mult să te îmbraci. - Nu, du-te. Ştiu că nu-ţi place să pierzi începutul unui film. Karen se opri în drum spre uşă şi i se adresă cu sinceritate. - N-o să faci vreo prostie, nu-i aşa? - O prostie mai mare decât am făcut, vrei să zici? Nu. - Nu-i o hotărâre rea. Chelsea zâmbi trist. - Vreau să spun că am făcut prostie că am rămas însărcinată. - Sunt de acord cu asta, zâmbi Karen. Mă întorc devreme. Străbătând holul, Karen fu cuprinsă de presimţiri rele. Chelsea nu era genul de om.care să-şi facă vreun rău, dar Karen nu era bucuroasă s-o lase singură, acum când era evident că trecea printr-o stare depresivă. în toţi anii de când erau prietene, Karen nu o văzuse pe Chelsea doborâtă la pat, mai mult de o zi. Ryan o aştepta în foaier la capătul scărilor. - Unde-i Chelsea? - N-a venit. O umbră de îngrijorare îi întunecă faţa. - E furioasă pe'mine sau ce? Parcă m-ar evita. Ea îl privi şi încercă să nu şi-l închipuie întins gol lângă Chelsea pe malul lacului. De când îi spusese Chelsea despre cele întâmplate în seara aceea, n-o mai bucura lacul şi nu putea, când îl vedea pe Ryan, să nu resimtă un val de gelozie. Karen era hotărâtă să-şi păstreze virginitatea până se va căsători, dar asta n-o împiedica să fie geloasă pe Ryan. Şi nici să nu fie furioasă pe Chelsea pentru cele întâmplate. Chelsea ştia cât de mult ţinea ea la Ryan. Karen îşi dădu seama că nu-i răspunsese. - Nu, nu-i supărată. Cred că are mult decitit zilele astea. De câte ori mă întorc la cămin, e acolo. Asta era adevărat. Se temea să nu fi lipsit Chelsea de la cursuri mai mult decât se admitea. - Mă tem pentru ea, se trezi spunând. - Te temi, cum adică? - E prost dispusă în ultima vreme. Karen se gândise că trebuia să-i spună asta lui Ryan. El întotdeauna ştia cum săprocedeze cu Chelsea. - Poate că se teme de sfârşitul şcolii. Deşi eu nu mă tem. Mi se pare că parcă aş fi fost toată viaţa la şcoală. - Ştiu. Asta trebuie să fie. Zicea că ar vrea să se ducă să-şi viziteze părinţii. - în Germania? Poate că trebuie să ne ducem toţi trei acolo. Probabil că aici nu voi primi un angajament imediat. Ne-am putea permite o vacanţă, iar eu n-am fost niciodată în Germania. Tu ai fost? - Nu. Şi nu văd cum i-aş spune mamei şi nici dacă m-ar lăsa să merg cu voi în Europa! Ea n-ar înţelege. Şi-aşa zice că suntem prea mult împreună. - Nu cred.câ mama ta mă place. - Te adoră. Tocmai de aceea mă cicăleşte că mi-aş pierde prea mult timp cu întâlnirile. Ea nu înţelege cum de ne putem întâlni eu şi Chelsea în acelaşi timp cu tine. - Suntem prieteni. Unul din zâmbetele cuceritoare ale lui Ryan îi străbătu faţa. Karen se întreba dacă el îşi dă seama ce mult ar fi dorit ea s-o iubească şi fără Chelsea. Se sărutaseră la unele întâlniri în care nu fusese şi Chelsea cu ei, şi găsise că era emoţionant. Lui Karen nu-i plăcuse niciodată în mod deosebit să se sărute, dar felul în care săruta Ryan era într-adevăr plăcut. Ea se uită cu coada ochiului cum îi deschidea uşa. Dacă ar fi purtat copilul lui, n-ar fi făcut ce-a făcut Chelsea. Ar fi încercat să afle dacă se căsătorea cu ea. Uneori bărbaţii trebuie să fie siliţi să facă ceea ce e bine pentru ei. Filmul era pe măsura aşteptărilor lui Ryan, dar el descoperi că atenţia-i zbura. Era mult mai îngrijorat de Chelsea decât îşi dădea seama Karen. El ştia că nu putuse să-i spună lui Karen ce se întâmplase în seara aceea la lac, dar se întreba dacă nu acesta era motivul pentru care Chelsea se eschiva să-l vadă. Spera să nu fie aşa. Noaptea aceea nu semănase cu nimic din trăirile lui. De mult timp Karen şi Chelsea îl tot tachinau că le iubeşte pe amândouă. Dar se îndoia că vreuna dintre ele îşi dădea seama cât era de adevărat. O iubea pe Karen pentru inocenţa ei aproape copilărească şi pentru felul în care-l făcea s-o protejeze de lume. Cu Karen se simţea cu câţiva centimetri mâi înalt. - Dar iubea spontaneitatea şi independenţa Chelsei. Ea era ca un premiu ce i se legăna pe sub nas, de neatins şi tocmai de aceea mai dorit. Chelsea era mult mai complexă decât Karen, şi-l aţâţa până la disperare. Seara petrecută cu ea pe malul lacului l-a convins că pe Chelsea o iubea cu adevărat. Nu pentru că făcuse dragoste cu el,-deşi ştia că n-o | făcuse din uşurinţă. Cu Chelsea se simţea ca şi cum o -stea coborâse din cer şi se aninase de inima lui. Se uita la Karen, în întunericul din cinematograf, care stătea cu ochii lipiţi de ecran şi mesteca încet, distrată floricele. Era drăguţă, poate chiar frumoasă. Ryan n-o iubea mai puţin pentru că o iubea mai mult pe Chelsea. Se temea să-i spună lui Karen că se hotărâse. Nu voia s-o rănească sau să distrugă prietenia de care se bucurau toţi trei. Se apropia absolvirea şcolii. Ar fi fost prea repede să-i spună lui Karen. Voia să-şi petreacă timpul până la sfârşitul anului şcolar exact ca şi mai înainte, insepara­bili,toţi trei cu prietenia nealterată. Sigur, era o şansă hotărârea Chelsei să nu se căsătorească - era teribil de încăpăţânată. Şi-i spusese adesea mai înainte că vrea să fie liberă, să nu se supună nici unui angajament. Dar asta fusese înainte de seara petrecută pe malul lacului. Când sa terminat filmul Ryan şi Karen se întoarseră pe jos la cămin. Noaptea era răcoroasă, aşa că o cuprinse cu braţul după umeri ca să-i ţină de cald. Lui Karen nu-i plăcea să-i fie frig, dar, ca de obicei, uitase să-şi ia o jachetă cu ea. El şi Chelsea o tachinau mereu că are nevoie de cineva care să-i poarte de grijă. Ea zâmbi şi-şi sincroniza paşii cu ai lui. - Când ajungem la cămin, te rog să te duci s-o aduci pe Chelsea. N-are importanţă dacă nu-i aranjată sau cu ce-i îmbrăcată. S-o aduci jos, să văd personal că e bine. E clar? Karen încuviinţă din cap. - Voi încerca, dar ştii cât de încăpăţânată e. - Am motivele mele să fiu îngrijorat. - Şi tu? Karen se uită cu surprindere la el. M-am trezit gândindu-mă la ea tot timpul filmului. - Eşti sigură că nu mă evită? întrebă Ryan dând la o parte părul blond-pal al lui Karen de pe umăr. Karen şi-l lăsase să crească mai lung ca de obicei anul acesta, însă lui Ryan îi plăcea mai mult aşa, deşi ea ameninţase că o să şi-l taie din nou. N-o să-l lase niciodată să-i crească până la talie ca Chelsea. Când ajunseră la Mary Hali, Ryan aşteptă la capătul scărilor căminului până când Karen se duse după Chelsea. O altă pereche care sosise, nu se îndura să-şi spună noapte bună, zăbovind în umbră pentru un ultim sărut. Ryan nu-i băgă în seamă, îngrijorat de ce-i trebuia atât de mult timp lui Karen oa s-o convingă pe Chelsea să iasă afară. Deodată, Karen se ivi, alergând, cu ochii măriţi de spaimă. - Ryan! Aplecat! - Cum a plecat? - Lipsesc şi multe din lucrurile ei! Un fior rece de spaimă îl străbătu. - Nu se poate! - Am vorbit cu îngrijitoarea de la cămin şi zicea că Chelsea a plecat acum vreo oră. Căra două geamantane cu ea! Karen se aruncă în braţele lui: - Cred că a plecat în Germania! - De ce a făcut asta, când absolvirea este atât de aproape? Gândurile lui Ryan se învârtejeau. Chelsea a plecat? Nu putea să plece în Germania fără să-şi termine cursurile. Karen dădu din cap. - Ţi-am spus că a zis că vrea să-şi viziteze părinţii. Probabil că s-a dus acolo! - Doar nu locuiesc în cealaltă parte a oraşului! Nu putea să facă asta! Karen îşi ridică ochii spre el şi Ryan văzu că plângea. - Nu putea să plece altundeva! Şi-a luat aproape toate lucrurile. Tot ce-a încăput în geamantane. - Unde-i maşina ta? Trebuie s-o găsim! Ryan conducea, în timp ce Karen scruta străzile. S-au dus mai întâi la Love Field unde au aflat că pentru un bilet de zbor în Germania trebuia să meargă la G. FW. Două ore mai târziu, după eforturile epuizante de a parcurge drumul până la aeroportul dintre Dallas şi Fort Worth, unde n-au găsit nici urmă de Chelsea, s-au întors la Dallas şi s-au postat fără nici un rezultat, la capătul autobuzului dinspre oraş. Chelsea dispăruse. Ryan era tot atât de supărat ca şi Karen. Îşi imagina tot felul de lucruri îngrozitoare care i s-ar fi putut întâmpla Chelsei, de la răpire până la amnezie. Karen plângea încetişor în timp ce se îndreptau către cămin. Ryan parcă maşina ei şi o cuprinse cu braţul. - Nu mai plânge. Va fi bine! - Dar era atât de abătută în ultima vreme. - Nu mi-ai spus niciodată asta. Mi-ai spus doar că e prost dispusă. - Nu voia să ştii tu. Karen ridică ochii către el ca şi cum ar fi vrut să spună mai mult, dar, în loc de a vorbi, îşi lăsă capul în piept. Nu pot să cred că a plecat fără să-mi lase un bilet, ceva. Nici nu şi-a luat rămas bun! - Ştiu. Tocmai de aceea nu cred că a plecat pentru multă vreme. Poate s-a dus undeva pentru weekend. - Fără să ne spună nimic? Imposibil! Chelsea îmi spunea totul. Sunt convinsă că e în avionul acela de Europa care tocmai îşi lua zborul. E stupid că la aeroport nu ţi se spune cine figurează pe lista de călători. - Ştiu. ' O ţinea mai strâns şi-şi rezemă obrazul pe creştetul ei. îl durea atât de tare de parcă era rănit fizic, aflând că Chelsea plecase. La dracu! Ar fi putut măcar să-şi ia rămas bun! '- Nu-i plac despărţirile. Nici cele de scurtă durată. Probabil că se gândeşte că şi-a luat rămas bun de la mine spunându-mi că intenţionează să-şi vadă părinţii. Pentru Chelsea acest gen de lucruri e lămurit. - Nu şi-a luat rămas bun de la mine. Ryan nu putu să-şi ascundă durerea din glas. Cred că ar fj trebuit să facă cel puţin atât. Karen îl strânse şi ea, iar Ryan încercă să se convingă că Chelsea nu păţise nimic, oriunde ar fi fost, şi că o va revedea în curând. - E ceva ce eu nu ştiu? întrebă el. Karen aşteptă o vreme, apoi clătină din cap. Ryan nu era sigur că o va crede, dar nu-şi amintea ca ea să-l fi minţit vreodată. Şi era inimaginabil ca Chelsea, sau oricine altcineva, să plece chiar în această perioadă a anului şcolar şi într-un asemenea mod, fără să se fi întâmplat ceva rău. - Dacă e ceva pe care trebuie să-l ştiu, te rog să-mi spui, mă auzi? Karen dădu din cap.