Nora Roberts carti

Diamantele vin din cer de Nora Roberts Capitolul 1 Categoric și fără discuție, își pierduse mințile. Fiind psiholog, era și cazul s-o știe. Se vedeau toate semnele, îi dădeau târcoale, vibrând, de luni de zile. Iritarea, nervozitatea, tendința spre visare cu ochii deschiși și uitarea. Îi lipsea motivația, energia, scopul. Părinții ei comentaseră în stilul lor blajin. Colegii începuseră să-i arunce priviri furișe, cu milă discretă sau dezgust neliniștit. Ajunsese să-și deteste munca, să antipatizeze studenții, să le găsească zeci de cusururi prietenilor și rudelor, asociaților și superiorilor. În fiecare dimineață, sarcina simplă de a se da jos din pat ca să se îmbrace pentru cursurile de peste zi dobândise proporțiile escaladării unui munte. Mai rău, ale unui munte care n-o interesa nici cât să-l vadă de la distanță, necum să se și cațăre pe el. Apoi, mai era și comportamentul repezit, impulsiv. A, da, asta era picătura care umplea paharul. Jude Frances Murray cea stabilă cât încape, una dintre cele mai solide ramuri din arborele genealogic al familiei Murray din Chicago, fiica devotată și chibzuită a doctorilor Linda și John K. Murray, își dăduse demisia. Nu ceruse voie de la universitate, nu solicitase un concediu, ci plecase, în plin semestru. De ce? Nu avea nici cea mai vagă idee. Fusese un șoc la fel de mare pentru ea, ca și pentru decan, pentru colegi, pentru părinții ei. Oare la fel ar fi reacționat și în urmă cu doi ani, când i se destrămase căsnicia? În nici un caz. Și-ar fi văzut pur și simplu de ale ei - cursurile, studiile, întâlnirile - fără nici o problemă, chiar în timp ce se perinda pe la avocați și completa îngrijit hârtiile care simbolizau sfârșitul unei vieți în doi. Nu că ar fi fost o alăturare prea fericită, nici cine știe ce hărțuială pentru avocați ca să-i pună capăt legal. O căsnicie care durase opt luni fără ceva nu genera prea multe complicații. Nici pasiune. Pasiunea, probabil că asta îi lipsea. De-ar fi avut un dram, măcar, în suflet, William n-ar fi părăsit apartamentul pentru o altă femeie încă aproape înainte ca florile din buchetul nupțial să se fi ofilit. Dar nu avea nici un rost să se amărască după atâta timp. Era ceea ce era. Sau, mai bine-zis, fusese ceea ce era. Numai Dumnezeu o fi știut ce era acum. Poate că și asta conta. Ajunsese pe o margine, privise în jos spre marea întinsă și neagră a monotoniei, a plictiselii, a neschimbării care era Jude Murray. Rotise din brațe, se retrăsese de pe margine - și o luase la fugă urlând. Un lucru atât de nefiresc pentru ea. Simplul gând îi provoca asemenea palpitații, încât se întreba dacă nu cumva o păștea un infarct, ca să le pună capac la toate.   PROFESOARĂ AMERICANĂ DE COLEGIU GĂSITĂ MOARTĂ ÎNTR-UN VOLVO ÎNCHIRIAT   Ciudat anunț funerar ar mai fi fost și ăsta. Poate ar fi apărut în Irish Times, pe care îi plăcea atât de mult bunicii ei să-l citească. Părinții ei ar fi fost șocați, desigur. Era un stil de a muri atât de public, indiscret, necuviincios. Complet nepotrivit. Evident, li s-ar fi frânt inimile, dar în primul rând ar fi fost nedumeriți. Ce Dumnezeu îi venise fetei ăleia, să se ducă în Irlanda când avea o carieră prosperă și un condomeniu fermecător pe malul lacului? Ar fi dat vina pe influența bunicii. Și, desigur, ar fi avut dreptate, cum avuseseră încă din momentul când fusese concepută, printr-o împerechere de foarte bun gust, la un an precis după ce se căsătoriseră. Deși nu-i făcea plăcere să-și imagineze, Jude era sigură că părinții ei făceau întotdeauna amor foarte precis și cu bun-gust. Cam ca baletele tradiționale și coregrafiate impecabil care le plăceau atât de mult. Și-acum, ce-o apucase, să stea într-un Volvo închiriat, cu tâmpitul ăla de volan pe tâmpita de parte cealaltă a mașinii, gândindu-se cum făceau sex părinții ei? Nu putu decât să-și apese ochii cu degetele până când imaginea se șterse. Exact așa pățești când te-apucă nebunia. Trase adânc aer în piept, o dată și încă o dată. Oxigen pentru limpezirea și calmarea creierului. După cum se părea, avea în față două căi. Putea să-și scoată balizele din mașină, să intre în aeroportul din Dublin, să-i înapoieze cheile agentului de închirieri cu părul roșu ca morcovul și zâmbetul lat de-o milă și să-și ia un bilet înapoi spre casă. Evident, nu mai avea slujbă, dar putea trăi foarte comod câteva luni din portofoliul de acțiuni, săru’ mâna mult. Nu mai avea nici condomeniu, întrucât îl închiriase acelui cuplu simpatic pentru șase luni, dar dacă se întorcea totuși, putea locui la bunica o vreme. Iar bunica ar fi privit-o cu ochii ei frumoși, albaștri spălăciți, plini de dezamăgire. Jude, draga mea, mereu te oprești la un pas de dorința inimii. De ce nu poți face niciodată și acel ultim pas? — Nu știu. Nu știu. Nefericită, Jude își acoperi fața cu mâinile, începând să se legene. — Tu ai fost cu ideea să vin aici, nu eu. Ce-am să fac la Faerie Hill Cottage, șase luni de-acum încolo? Nici măcar nu știu să conduc mașina asta nenorocită. Mai avea puțin până s-o bușească un plâns în hohote. Îl simțea arzându-i gâtul, răsunându-i în urechi, înainte ca prima lacrimă să cadă, își lăsă capul să cadă pe spate, cu ochii strâns închiși, blestemându-se. Crizele de plâns, accesele de nervi, sarcasmele și toate celelalte violențe de comportament nu erau decât diverse feluri de a se da în spectacol. Fusese educată să înțeleagă, să recunoască acest lucru. Și n-avea să i se lase pradă. — Înainte, spre faza următoare, Jude, idioată nenorocită. Vorbești singură, plângi în Volvo-uri, ești prea nehotărâtă, prea paralizată ca să sucești cheia în contact și să te tot duci. Își mai trase o dată respirația, și-și îndreptă umerii. — A doua variantă, murmură ea. Du la bun sfârșit ce ai început. Întoarse cheia și, cu o mică rugăciune de a nu ucide sau schilodi pe cineva - inclusiv pe ea însăși - scoase mașina din parcare.   Cânta, mai mult pentru sine, ca să nu zbiere de fiecare dată când ajungea la câte unul dintre cercurile de pe șosea pe care irlandezi le numeau veseli sensuri giratorii. I se scurtcircuita creierul, uita care era stânga și care dreapta, își imagina cum intra cu Volvo-ul în câte un grup de trecători nevinovați, așa că fredona toate melodiile care-i treceau prin mintea îngrozită. Pe drumul spre sud, de la Dublin în Comitatul Waterford, începu să urle melodii din filme, să ragă cântece de pahar irlandeze și, când scăpă ca prin urechile acului la ieșirea din orașul Carlow, chirăi corul din Brown Sugar destul de tare ca să-l facă pe Mick Jagger să se strâmbe. După asta, se mai calmă cât de cât. Poate că zeii călătorilor fuseseră destul de șocați de zgomot ca să facă un pas înapoi și să nu-i mai tot împingă în cale alte mașini. Poate datorită influenței omniprezentelor troițe ale Fecioarei Maria care populau marginea drumului. În orice caz, șofatul deveni mai lin, Jude începând aproape să se simtă bine. Valuri-valuri de coline verzi scânteia în lumina soarelui, strălucitoare ca partea interioară a unor scoici, întinzându-se cât vedeai cu ochii spre umbra munților îndepărtați. Conturul lor masiv se profila pe un cer așternut cu nori fumurii și o lumină perlată ce-și avea locul mai degrabă în tablouri decât în realitate. Niște picturi, își spuse Jude, în timp ce gândurile îi hoinăreau în voie, zugrăvite atât de minunat, încât, dacă le priveai destul de mult timp, simțeai că alunecai în ele, contopindu-te cu culorile, formele și scena pe care câte un maestru o crease din strălucirea propriul său geniu. Asta vedea, când îndrăznea să-și ia ochii de la drum. Strălucire și o frumusețe teribile, orbitoare, care îi sfâșia inima în același timp în care i-o și alina. Verzi, imposibil de verzi, câmpiile erau întrerupte de garduri șubrede sau de șiruri de copaci piperniciți. Vaci pătate și oi lățoase pășteau alene, iar siluete mărunte le străbăteau cu tractoarele. Ici și colo, erau presărate cu case albe și crem, unde rufele fâlfâiau pe sârme și florile puneau pete de culoare discordante în grădini. Apoi, ca prin miracol, apăreau zidurile vechi ale unei abații ruinate, înălțându-se mândră și spartă pe fundalul orbitor al câmpiei și al cerului, ca și cum ar fi așteptat să-i vină din nou vremea. „Ce-ai simți,” se întrebă Jude, „dacă ai traversa câmpia și ai urca pe treptele netede și alunecoase rămase în picioare printre pietrele acelea dărâmate? Ai simți - ai putea să simți - secolele de picioare care au călcat pe aceleași trepte? Ai putea, așa cum susținea bunica ei, să auzi - numai de-ai asculta - muzica și vocile, zarva bătăliilor, plânsetele femeilor, râsetele copiilor de mult morți și uitați?” Nu credea în asemenea lucruri, desigur. Dar, în lumina aceea, în aurul acela, păreau aproape posibile. De la grandoarea ruinelor la farmecul simplității, pământul se întindea darnic. Acoperișuri de fân, cruci de piatră, castele, apoi sate cu ulițe înguste și pancarte scrise în limba gaelică. La un moment dat văzu un bătrân plimbându-și câinele pe marginea drumului, unde iarba creștea înaltă și un mic indicator avertiza asupra căderilor de pietre. Omul și câinele purtau pălărioare maro, pe care Jude le găsi absolut fermecătoare. Mult timp păstră imaginea în minte, invidiindu-i pentru libertatea și simplitatea vieții lor. Se plimbau în fiecare zi, probabil, fie ploaie, fie soare, apoi mergeau acasă să-și bea ceaiul într-o căsuță frumoasă, cu acoperiș de fân și grădină îngrijită. Câinele avea un coteț al lui, dar de cele mai multe ori stătea încovrigat la picioarele stăpânului său, lângă foc. Și ea ar fi vrut să se plimbe pe câmpiile acelea cu un câine credincios. Doar să umble și nimic altceva, până îi venea să se așeze. Apoi, să stea așezată până-i venea să se ridice din nou. Ideea o fascină. Să facă numai ce voia, când voia, în felul ei și în ritmul ei propriu. Îi era atât de străină, acea libertate simplă, cotidiană. Marea ei teamă era aceea de a o găsi în sfârșit, de a-i atinge cu vârfurile degetelor marginea argintată, pentru ca apoi s-o piardă. În timp ce drumul șerpuia ca o panglică în lungul coastelor din Waterford, Jude zărea crâmpeie din mare, ca o mătase albastră la orizont, cenușie și verde turbulentă când se revărsa peste curba nisipoasă, largă, a câte unei plaje. Tensiunea din umeri începea să i se risipească. Mâinile i se relaxară puțin pe volan. Aceea era Irlanda despre care îi vorbise bunica ei, culoarea, dramatismul și pacea ei, și, bănuia Jude, motivul pentru care venise în sfârșit să vadă unde-i fuseseră înfipte rădăcinile, înainte de a și le fi smuls pentru a le răsădi dincolo de Atlantic. Acum se bucura că nu-și pierduse curajul la poartă, fugind înapoi la Chicago. Reușise sau nu reușise să parcurgă cea mai mare parte din drumul lung de trei ore și jumătate, fără nici o problemă? Nu punea la socoteală mica zăpăceală de la giratoriul din Waterford City, căruia îi dăduse ocol de trei ori, pentru ca în cele din urmă să fie cât pe ce să se ciocnească de un autocar plin cu turiști la fel de speriați. În fond, toată lumea scăpase nevătămată. Iar acum, aproape ajunsese. I-o confirmau indicatoarele satului Ardmore. Știa, după harta pe care i-o desenase cu grijă bunica ei, că Ardmore era satul cel mai apropiat de casă. Acolo avea să se ducă după provizii și alte cumpărături. Evident, bunica ei îi dăduse și o impresionantă listă de nume, oameni pe care ar fi trebuit să-i caute, rude îndepărtate cărora să li se prezinte. Acest lucru putea să mai aștepte. „Imaginează-ți,” își spunea, „să nu trebuiască să vorbești cu nimeni, zile-n șir! Nici să ți se pună întrebări, pretinzându-ți-se să cunoști toate răspunsurile. Și nici să conversezi nimicuri la ceremoniile facultății. Nici un program obligatoriu de respectat.” După un moment de plăcere vecină cu extazul, inima îi tresări, în panică. Ce Dumnezeu avea să facă, timp de șase luni? Nu era nevoie să stea șase luni încheiate, își reaminti Jude, în timp ce trupul i se încorda din nou. Nici o lege nu i-o dicta. N-avea s-o aresteze nimeni la vamă, dacă se întorcea după șase săptămâni. Sau șase zile. Sau, la o adică, șase ore. Și, ca psiholog, ar fi trebuit să știe că problema cea mai mare era aceea de a se strădui să se ridice la înălțimea așteptărilor. Inclusiv ale ei proprii. Deși acceptă faptul că se descurca mult mai bine în teorie decât în practică, avea să schimbe acest lucru chiar acum, pentru tot timpul cât urma să stea în Irlanda. Din nou calmă, deschise radioul. Torentul de cuvinte în gaelică șiroind din difuzor o făcu să caște ochii, apăsând pe butoane pentru a găsi un post în engleză și cotind spre Ardmore, nu pe drumul care urca Tower Hill, spre casa ei. Imediat ce-și observă greșeala, norii de pe cer se sparseră, ca și cum o mână gigantică le-ar fi împlântat un cuțit drept în burtă. Ploaia începu să ropotească pe capota mașinii, revărsându-se peste parbriz, în timp ce Jude încerca să găsească butonul care acționa ștergătoarele. Trase pe margine și așteptă până când ștergătoarele de parbriz începură să se balanseze vesel prin ploaie. Satul stătea pe nodul sudic al comitatului, sărutând Marea Celtică și Golful Ardmore. Auzea freamătul valurilor pe mal, în timp ce furtuna făcea prăpăd în jurul ei, puternică și pătimașă. Vântul zgâlțâia ferestrele, șuierând amenințător prin fisurile pe unde reușea să se strecoare. Își imaginase cum s-ar fi plimbat agale, familiarizându-se treptat cu satul, cu casele frumoase, cârciumile pline de fum și clienți, plaja despre care îi vorbise bunica ei, falezele dramatice și câmpiile verzi. Dar aceea fusese o după-amiază fermecătoare, însorită, cu săteni plimbându-și bebelușii roșii în obraji cu cărucioarele și bărbați cu ochi alunecoși ridicându-și pălăriile în fața ei. Nu-și imaginase o furtună de primăvară bruscă și violentă, aducând cu sine rafale de vânt și străzi pustii. Poate că nici nu mai locuiește nimeni aci, își spuse. Poate era un soi de Brigadoon și nimerise în el accidental, într-un secol greșit. O altă problemă, își zise Jude, era propria sa imaginație, pe care trebuia să și-o înfrâneze cu o regularitate dezgustătoare. Sigur că acolo locuiau oameni, numai că aveau atâta minte încât să stea naibii la adăpost de ploaie. Casele erau frumoase, aliniate ca niște cucoane cu flori la picioare. Flori, observă ea, care tocmai încasau o mamă de bătaie. Nu avea nici un motiv de a nu aștepta acea frumoasă după-amiază însorită ca să se întoarcă în sat. Acum era obosită, o cam durea capul și nu voia decât să intre într-un interior cald și plăcut. Porni de la bordură, încet, prin ploaie, împietrită la gândul că avea să treacă iarăși o intersecție. Nu-și dădu seama că șofa pe contrasens decât când scăpă ca prin urechile acului de o coliziune frontală. Sau, mai bine zis, când mașina care venea o evită în ultima clipă, țipând din claxon. Dar găsi bifurcația, ceea ce-i reaminti că i-ar fi fost imposibil să n-o observe, dată fiind lancea de piatră a marelui turn rotund de pe culmea colinei. Se înălța prin ploaie, străjuind catedrala veche și fără acoperiș Saint Declan și toate mormintele marcate cu pietre aplecate și înclinate care-ncotro. Un moment, i se păru că vedea un om, îmbrăcat în ceva argintiu, cu luciu mat și ud, sub ploaie. Și, încordându-și vederea, aproape că ieși de pe așa-zisul drum. De data asta, nervii n-o mai făcură să cânte. Inima îi bubuia prea tare pentru a-i permite așa ceva. Mâinile-i tremurau, în timp ce înainta încet, încercând să vadă unde era omul, ce făcea. Dar nu văzu decât marele turn, ruinele și mormintele. Evident, acolo nu fusese nimeni, își spuse ea. Nimeni n-ar fi stat în mijlocul unui cimitir, în plină furtună. Ochii îi obosiseră și-i jucau farse. Nu avea nevoie decât să ajungă într-un loc cald și uscat, unde să-și tragă respirația. Când drumul, îngustându-se mereu, deveni doar o cărare noroioasă mărginită de ambele părți cu garduri vii, înalte cât un stat de om, Jude socoti că se rătăcise de-a binelea. Mașina se hurducă și sărea peste hârtoape, în timp ce ea se chinuia să găsească un loc unde să poată întoarce și porni înapoi. În sat exista adăpost și, cu siguranță, cuiva avea să i se facă milă de o biată americancă fără minte care nu era în stare să găsească drumul. Văzu un mic zid de piatră acoperit cu un fel de rugi spinoși, care în oricare altă situație ar fi arătat pitoresc, apoi văzu un drumeag desfundat ce reieși a fi ideea de alee a cuiva, însă trecuse de el când își dădu seama ce era și se temu să încerce o înapoiere în marșarier prin noroi. Drumul urca, iar făgașele deveneau aproape șanțuri. Cu nervii întinși la limită și dinții clănțănindu-i sonor, Jude manevră peste un nou hop, după care se gândi serios să se oprească pe loc, așteptând să vină cineva și s-o tracteze tocmai până la Dublin. Când văzu încă o spărtură în gardul viu, gemu de ușurare. Coti, lăsând amintire un strat de vopsea, apoi își rezemă fruntea de volan. Se rătăcise, era obosită, și flămânda și o tăia un pipi cu disperare. Acum trebuia să coboare din mașină, în ploaia torențială, și să bată la ușa unui străin. Dacă i se spunea că până la casă mai erau doar trei minute, tot ar fi trebuit să cerșească permisiunea de a se repezi până la toaletă. Mă rog, irlandezii erau renumiți pentru ospitalitatea lor, așa că se îndoia că ar fi fost refuzată, ca să se ușureze în tufe. Totuși, nu voia să apară cu ochii hăituiți înnebunită. Înclină oglinda retrovizoare și văzu că ochii ei, îndeobște de un verde calm și liniștit, erau într-adevăr cam deznădăjduiți. Umezeala îi încrețise părul, așa că părea să aibă pe cap un tufiș zburlit, în culoarea scoarței de copac. Pielea-i era palidă ca moartea, combinând efectele neliniștii și ale oboselii, și nu mai avea energie ca să-și scoată trusa de farduri pentru a încerca o oarecare retușare. Încercă să afișeze un zâmbet prietenos, care să-i convingă gropițele să apară în obraji. Gura-i era puțin cam prea lată, își spuse, la fel cum și ochii se holbaseră o idee cam prea mult, iar tentativa se soldă mai mult cu o grimasă decât cu un surâs. Dar de mai mult nu era în stare. Își înhăță poșeta și deschise portiera mașinii, gata să înfrunte ploaia. În acel moment, zări o mișcare într-o fereastră de la etaj. Doar o perdea, atrăgându-i privirea în sus Femeia din fereastră era îmbrăcată în alb și avea un păr blond, blond aproape alb, care i se revărsa în valuri bogate peste umeri și sâni. Prin pânzele cenușii ale ploii, ochii li se întâlniră un moment, nu mai mult de-o clipă, iar Jude avu impresia unei mari frumuseți și a unei enorme tristeți. Apoi femeia dispăru, rămânând numai ploaia. Jude se înfioră. Aversa vântoasă o pătrundea până în măduva oaselor, așa că își sacrifică demnitatea luând-o la fugă spre portița albă care dădea într-o curticică înveselită cu râuri de flori ce curgeau prin ambele laturi ale unei alei înguste, de pietriș alb. Nu exista verandă, numai un prag, dar etajul casei ieșea în afară deasupra lui, oferindu-i mult doritul acoperământ. Ridică un inel de alamă în formă de nod celtic și bătu cu el în ușa de lemn negeluit care părea groasă ca o cărămidă și avea o arcadă fermecătoare. În timp ce dârdâia, încercând să nu se gândească la vezică, scrută atâta cât putea din adăpostul ei. Părea o casă de păpuși. În întregime albă, cu un brâu verde ca pădurea și ferestrele cu multe ochiuri, mărginite de obloane ce păreau să îmbine plăcutul cu utilul. Acoperișul, din paie, era un adevărat miracol. Un semnal de vânt format din trei coloane de clopote cânta melodios. Bătu din nou, mai tare de astădată. „La naiba, știu că ești în casă” - și, lăsând deoparte orice bune maniere, ieși în ploaie pentru a încerca să privească prin fereastra de lângă ușă. Imediat, sări înapoi, vinovată, la auzul unui claxon prietenos. O camionetă roșie și cam ruginită, al cărei motor torcea ca un motan mulțumit, opri în spatele mașinii ei. Jude își dădu la o parte din față părul ud, pregătindu-se să se explice, când șoferul sări afară. La început, îl luă drept un bărbat scund și zvelt, cu cizme zgâriate, pline de noroi, geacă murdară și pantaloni de lucru roși, dar fața care-i zâmbi de sub șapca maronie era vizibil feminină. Și aproape superbă. Avea ochii verzi ca dealurile ude din jurul lor, și pielea luminoasă. Jude văzu șuvițele de păr roșcat rostogolindu-se de sub șapcă, în timp ce femeia se apropia grăbită, reușind să se miște grațios în pofida cizmelor greoaie. — Deci, dumneavoastră sunteți domnișoara Murray. Ați ales perfect momentul, nu-i așa? — Serios? — Păi, ați am cam întârziat, de vreme ce nepotul doamnei Duffy, Tommy, iarăși și-a aruncat jumate din cuburi în veceu și-a tras apa după ele. A ieșit o mizerie înfiorătoare. — Hmmm, fu singurul răspuns la care se putu gândi Jude, în timp ce se întreba de ce stătea de vorbă cu o străină, în ploaie, despre toalete înfundate. — N-ați găsit cheia? — Cheia? — De la ușa din față. Mă rog, eu o am pe a mea, așa că vă deschid să scăpați din udătura asta. Părea o idee minunată. — Mulțumesc... începu Jude, în timp ce o urmă înapoi spre ușă. Dar dumneavoastră cine sunteți? — O, scuzați-mă. Eu sunt Brenna O’Toole, îi întinse tânăra o mână, scuturându-i-o energic pe a lui Jude. V-a spus bunica dumneavoastră, nu-i așa, că vă aștept cu casa pregătită? — Buni... cu casa? se înghesui Jude sub copertină. Casa mea? Asta-i casa mea? — Da, ea e, dacă sunteți Jude Murray din Chicago, zâmbi cu bunătate Brenna, deși își arcuise sprânceana stângă. Trebuie că sunteți destul de obosită, pun prinsoare, după călătorie. — Într-adevăr, își frecă Jude fața cu mâinile, în timp ce Brenna descuia ușa. Și eu care credeam că mă pierdusem. — Se pare că v-ați regăsit totuși. Ceade mile failte, adăugă ea, făcând un pas înapoi, pentru ca Jude să poată intra prima. De-o mie de ori bun-venit, traduse ea în gând. Măcar atâta gaelică știa. Și, când intră la căldură, avu într-adevăr senzația de o mie. Antreul, doar cu puțin mai spațios decât treapta de afară, era flancat într-o parte de o scară cu treptele lustruite de timp și pași. O arcadă, în dreapta, dădea în micul living room, frumos ca un tablou, cu pereții de culoarea biscuiților proaspăt copți, brâul auriu ca mierea și perdelele de dantelă îngălbenite cald de vremuri, astfel încât tot ce se afla în cameră părea scăldat de razele soarelui. Mobila era roasă și decolorată, dar veselă, cu pernele sale moi, în dungi albe și albastre. Mesele erau pline de comori - bibelouri din cristal, figurine încrustate, sticluțe miniaturale. Peste podelele late erau răspândite covoare multicolore, iar șemineul de piatră era pregătit deja, cu bucăți de turbă, după câte i se părea lui Jude. Mirosea a pământ și a încă ceva, cu un vag iz floral. — Fermecătoare, nu-i așa, își împinse iarăși Jude părul din față, învârtindu-se în loc. Ca o casă de jucărie. — Bătrânei Maude îi plăceau lucrușoarele drăguțe. Ceva din tonul lui Brenna o făcu pe Jude să se oprească din piruetă, pentru a-i privi fața. — Îmi pare rău, n-am cunoscut-o. Ai ținut mult la ea. — Sigur, toată lumea o iubea pe bătrâna Maude. Era o mare doamnă. S-ar bucura că ești aici, să ai grijă de casă. Nu i-ar plăcea să stea goală și pustie. Deci, să-ți arăt locurile? Ca să te orientezi. — Ți-aș fi recunoscătoare, dar mai întâi am urgentă nevoie la baie. Brenna râse scurt. — Lung e drumul de la Dublin. Lângă bucătărie e o cămăruță de toaletă. Tata și cu mine am transformat-o dintr-o debara, acum trei ani. Drept într-acolo e. Jude nu mai pierdu vremea cu explorările. „Cămăruță” era cuvântul ideal pentru jumătatea de baie. Dacă îndoia brațele și le ridica, s-ar fi lovit cu coatele de pereți. Dar aceștia erau zugrăviți într-un plăcut roz-pal, porțelanul alb lucea de curățenie și pe bară erau atârnate în ordine prosoape brodate. O privire în oglinda ovală de deasupra lavaboului îi confirmă că, într-adevăr, arăta atât de rău pe cât se temea. Și cu toate că avea o statură și o constituție medie, pe lângă Brenna cea subțire ca o zână, ea părea o ditamai amazoana. Nemulțumită de comparația care-i trecuse prin minte, își suflă de pe frunte bretonul încrețit și ieși din nou. — A, eu le-am și adus pe astea. Eficienta Brenna îi descărcase deja bagajele și le cărase în antreu. — Cred că, după atâta drum, cazi de pe picioare. Îți duc lucrurile sus. Cred că vei vrea să stai în camera bătrânei Maude, e foarte plăcută, apoi punem ibricul pe foc ca să bei un ceai, și-ți fac focul. E o umezeală îngrozitoare afară. În timp ce vorbea, urcă scara cu cele două enorme valize ale lui Jude, ca și cum ar fi fost goale. Dorindu-și să fi petrecut mai mult timp în sala de gimnastică, Jude o urmă cu geanta, laptop-ul și cu printerul portabil. Brenna îi arătă două dormitoare - avusese dreptate, cel al bătrânei Maude, cu vederea sa spre grădina din față, era mai plăcut. Dar Jude nu-și putu forma decât o impresie cețoasă, căci aruncă o singură privire spre pat și decalajul orar îi căzu pe umeri ca o povară de plumb. Nu ascultase decât parțial vocea veselă și melodioasă care-i explica despre așternuturi, încălzire, capriciile micului șemineu din dormitor, în timp ce Brenna aprindea turbă. O urmări ca și cum ar fi umblat prin apă, până la parter, să pună ceaiul pe aragaz și să-i arate cum funcționa bucătăria. Auzi ceva în legătură cu cămara proaspăt aprovizionată și recomandarea de a-și face cumpărăturile de la Duffy’s, din sat, când avea nevoie de provizii. Mai erau și altele - stive de turbă lângă ușa din spate, așa cum prefera să folosească bătrâna Maude, dar și lemne, în caz că ea însăși le prefera pe acestea, cum fusese cuplat din nou telefonul și cum să aprindă focul în cuptorul din bucătărie. — Ei, ia aici, că adormi pe picioare, îi puse cu compasiune Brenna în mâini o cană albastră cu pereți groși. Ia-l sus cu dumneata și întinde-te. Eu îți aprind focul aici, jos. — Iartă-mă. Nu prea pot să mă concentrez. — Vei putea mai bine, după ce tragi un pui de somn. Numărul meu e aici, lângă telefon, dacă ai nevoie de ceva. Familia mea stă doar la un kilometru de-aici, mama, tata și patru surori, așa că dacă ai nevoie de ceva, nu trebuie decât să suni sau să treci pe la ai lui O’Toole. — Da, am să... patru surori! Brenna râse din nou, în timp ce o conducea pe hol. — Păi, tata tot spera să aibă un băiat, da’ așa a ieșit. E înconjurat de femei, până și cățeaua... Hai, sus cu matale. — Îți mulțumesc atât de mult. Zău, de obicei nu sunt așa de... vagă. — Mă rog, nu în fiecare zi zbori peste ocean, nu? Mai vrei ceva, înainte să plec? — Nu, aș... Se rezemă de balustradă, clipind din ochi. — Of, am uitat. Era o femeie în casă. Unde s-a dus? — O femeie, zici? Unde? — La fereastră. Jude se clătină, cât pe ce să verse ceaiul, apoi scutură din cap să și-l limpezească. — Când am ajuns aici, în fereastra de la etaj era o femeie, se uita afară. — Ei, nu mai spune? — Da. O femeie blondă, tânără, foarte frumoasă. — A, aia trebuie să fie Lady Gwen. Brenna se întoarse, intră în living și aprinse grămada de turbă. — Nu i se arată oricui. — Unde-a plecat? — A, e tot aici, cred. Încredințată că turba luase foc, Brenna se ridică, scuturându-și genunchii pantalonilor. — De trei sute de ani e aici, mai mult, sau mai puțin. E fantoma dumitale, domnișoară Murray. — Ce zici că e?!? — Fantoma matale. Da’ nu-ți face griji cu ea. N-o să-ți facă nici un rău. A avut o poveste tristă, pentru altă dată, când nu vei fi așa de obosită. Îi era greu să se concentreze. Creierul voia să i se închidă, trupul să-i iasă din funcțiune, dar i se părea foarte necesar să lămurească acest punct. — Vrei să spui, casa e bântuită? — Sigur că e bântuită. Bunica dumitale nu ți-a spus? — Nu cred că a pomenit de asta. Deci, crezi în stafii. Brenna înălță din nou sprâncenele: — Păi, ai văzut-o sau n-ai văzut-o? Poftim, confirmă ea, când Jude nu făcu altceva decât să se încrunte. Trage un pui de somn și, dacă mai târziu te scoli, vino până la Gallagher's Pub și-am să-ți fac cinste cu prima halbă. Prea buimacă pentru a se mai putea concentra, Jude se rezumă să clatine din cap: — Nu beau bere. — Ei, haide, mai mare rușinea! exclamă Brenna, pe cât de șocată, pe atât de sinceră. Mă rog, atunci, bună ziua îți doresc, domnișoară Murray. — Jude, murmură ea, neputând decât s-o privească lung. — Jude, atuncea. Brenna îi mai aruncă un zâmbet orbitor și ieși pe ușă, în ploaie. Bântuită, își spuse Jude, în timp ce pornea în sus pe scară, cu capul învârtindu-i-se alene la câteva degete înălțime deasupra umerilor. Fantezii irlandeze prostești. Dumnezeu îi era martor că bunica ei n-o mai slăbea cu poveștile, dar numai atât erau și nimic mai mult: povești. Dar văzuse pe cineva... nu? Nu - ploaia, perdelele, umbrele... Puse jos ceaiul pe care încă nu-l gustase și reuși să-și scoată pantofii. Nu existau nici un fel de fantome. Nu exista decât o casă frumoasă, pe o colină mică și fermecătoare. Și ploaia. Căzu pe pat cu fața în jos, se gândi să tragă pătura peste ea și adormi înainte de a mai face o mișcare.   Iar când visă, visă o bătălie purtată pe o colină înverzită, cu soarele scânteind în spade ca nestematele, cu zâne dansând în pădurea unde lumina lunii zăcea pe frunze asemenea unor lacrimi, și cu o mare albastră care lovea ca o inimă bătând malul ce o aștepta. Și, pe tot parcursul visurilor, singurul lucru constant era sunetul scăzut al unui plânset de femeie.

Iubiri fierbinti si tradari de Nora Roberts Capitolul 1   Când luă scrisoarea din cutia poştală, Kelsey nu ştia că aceasta venea din partea unei femei moarte. Plicul crem, numele şi adresa scrise frumos, de mână, şi ştam­pila din Virginia păreau suficient de obişnuite. Atât de obişnuite, încât o puse împreună cu restul coresponden­ţei, pe vechea masă Belkerde sub fereastra din living, în timp ce-şi arunca pantofii din picioare. Se duse în bucătărie şi-şi turnă un pahar de vin. O să-l bea mai întâi liniştită, îşi spuse ea şi abia apoi o să deschidă corespondenţa. Nu ca să poată face faţă scri­sorii subţiri sau muntelui de plicuri, notelor de plată sau ilustratei cu salutări trimisă de o prietenă care-şi savura o scurtă vacanţă în Caraibe simţea ea nevoia să bea. Coletul mic, primit de la avocatul ei, fusese cel care o răscolise. Căci ştia că în el se afla pronunţarea divor­ţului. Hârtia oficială care o va transforma din Kelsey Monroe înapoi în Kelsey Byden, din femeia măritată, într-o celibatară, din jumătatea unui cuplu, într-o fe­meie divorţată. Era o prostie, desigur, să gândească astfel. Fusese căsătorită cu Wade, în sensul cel mai legal, vreme de numai doi ani, aproape cât fuseseră soţ şi soţie. Dar această hârtie făcea totul atât de definitiv, mai mult decât certurile şi lacrimile, mai mult decât des­părţirea, decât banii daţi la avocaţi şi pentru manevrele legale. Până când moartea ne va despărţi, se gândi ea cu  amărăciune şi mai sorbi puţin vin. Ce prostie! Dacă ar fi fost adevărat, însemna că ea ar fi trebuit să moară la douăzeci şi şase de ani. Or, ea trăia, era vie şi sănă­toasă şi înapoi în cloaca mohorîtă a femeilor singure, în aşteptarea rendez-vous-urilor. Se cutremură la gândul acesta. Se gândi că precis Wade sărbătorea undeva eveni­mentul, împreună cu scânteietoarea şi supereleganta lui asociată, de la agenţia de publicitate. Asociata cu care avusese combinaţia aceea, despre care îi spusese soţiei sale împietrite şi furioase că nu are nici o legătură cu ea sau cu căsnicia lor. Ciudat, Kelsey nu gândise la fel. Poate că nu simţise că ar trebui să moară sau să-l ucidă pe Wade ca să se despartă de acesta, dar luase foarte în serios restul jurămintelor făcute la căsătorie. Şi renunţarea la orice altceva se afla în capul listei. Nu, ea simţise că ţanţoşa şi miniona Lari, cu trupul ei aerobic sculptat şi cu zâmbetul ei de şefă de galerie avusese absolut totală legătură cu ea şi cu căsnicia ei. Nu mai fuseseră acordate nici un fel de alte şanse. Scăparea lui, aşa cum o numise Wade, nu se mai repeta niciodată. Plecase pe loc din drăguţa lor vilişoară din Georgetown, lăsând în urmă absolut tot ce acumulaseră în timpul căsniciei. Fusese umilitor să fugă acasă la tatăl ei şi la mama ei vitregă, dar existau grade de mândrie. Exact cum existau grade de iubire. Iar iubirea ei se stinsese ca un bec, în clipa în care îl găsise pe Wade instalat confortabil într-un aparament din hotelul Atlanta, împreună cu Lari. Surpriză, se gândi ea cu un zâmbet sarcastic. Ei bine, fuseseră trei persoane foarte suprinse în clipa în care intrase ea în apartament, cu sacul pentru îmbrăcăminte şi intenţia prostesc-romantică de a petrece weekend-ul împreună cu Wade, plecat în călătorie de afaceri. Poate că fusese într-adevăr rigidă, neiertătoare, dură, toate lucrurile de care o acuzase Wade, când refuzase să renunţe la pretenţia ei de divorţ. Dar, se asigură Kelsey, avea, totodată, dreptate. Dădu vinul peste cap şi se întoarse înapoi în living-ul din imaculatul ei apartament din Bethesda. Nu se afla acolo nici măcar un singur scaun sau sfeşnic pentru lumânări, care să se fi găsit, înainte, în apartamentul din Georgetown. Tabula rasa. Asta dorise, asta obţinuse. Culorile reci şi picturile de muzeu care o înconjurau aici erau numai şi numai ale ei. Tărăgănând, aprinse instalaţia stereo, dădu drumul la CD şi umplu încăperea cu Patetica lui Beethoven. Gus­tul pentru clasici îl moştenise de la tatăl ei. Era unul din nenumăratele lucruri pe care le aveau ei în comun. De­sigur, aveau în comun dragostea pentru cunoaştere şi Kelsey ştia că era în pericol de a deveni un veşnic uce­nic, înainte chiar de a fi obţinut prima ei slujbă serioasă, la Monroe Associates. De atunci chiar fusese obligată să ia ore, pe teme mergând de la antropologie la zoologie. Wade râsese atunci de ea, aparent intrigat şi amuzat de neostenita ei pendulare de la un curs la altul, de la o slujbă la alta. Îşi dăduse demisia de la Monroe, când se căsătorise cu el. Cu renta ei şi cu venitul lui Wade, nu avea nevoie să muncească. Dorise să se dedice renovării şi redecorării vilei pe care o cumpăraseră. Iubise fiecare oră de râcâit zugrăveala, de sablat pardoseli, de vânătoare în vechi şi prăfuite magazine de antichităţi, pentru a găsi piesa potrivită pentru locul potrivit. Munca în minuscula curticică, râcâitul cărămizilor, scosul buruienilor şi designul gradinei englezeşti fuseseră o adevărată plăcere, într-un an, vilişoară lor devenise un adevărat loc de vizitat, un testament al gustului, al efortului şi al răbdării sale. Acum nu mai era decât un bun care fusese evaluat şi împărţit între ei doi. Se întorsese înapoi la studiu, acel paradis academic unde lumea reală putea fi dată deoparte vreme de câteva ore pe zi. Acum lucra cu o jumătate de normă la National Gallery, graţie cursurilor ei de istorie a artei. Nu că ar fi fost nevoită să muncească, nu pentru bani. Renta de la bunicul ei din partea tatălui îi putea asigura o viaţă destul de confortabilă, ca ea să se poată orienta de la un interes de moment la altul, după cum ar fi vrut. Cu alte cuvinte, era o femeie independentă. Tânără şi, îşi spuse ea, aruncând o ocheadă teancului de cores­pondenţă, singură. Calificată să facă puţin din toate şi nimic, mai ales nimic. Singurul lucru pe care crezuse că îl făcea perfect, căsnicia, se dovedise un eşec jalnic. Expiră cu forţă şi se apropie de masa Belker. Bătu cu degetele în coletul oficial, degete lungi, subţiri, care pri­miseră lecţii de arte frumoase, degete care învăţaseră să dactilografieze, să pregătească specialităţi rafinate, să programeze un computer. O mână foarte pricepută care purtase, odinioară, o verighetă. Kelsey lăsă deoparte plicul gros, ignorînd vocea aceea care-i repeta, în minte, cuvântul laşă. Puse mâna pe altul, unul cu un scris ciudat de asemănător cu al ei. Avea acelaşi stil înflorit, apăsat, frumos, dar puţin cam prea ostentativ. Nu din cale afară de curioasă, îl des­făcu. „Dragă Kelsey, Îmi dau seama că trebuie să fii surprinsă, auzind de mine.” Citi mai departe, interesul vag din ochii ei transformându-se în şoc, şocul, în neîncredere. Apoi neîncrede­rea se transformă în ceva foarte aproape de frică. Era o invitaţie de la o moartă. O moartă care, cu totul întâmplător, era chiar mama ei. În perioadele ei de criză, Kelsey se întorsese întot­deauna, de când îşi putea ea aduce aminte, spre o sin­gură persoană. Dragostea pentru tatăl ei şi încrederea în acesta reprezentaseră singura constantă în natura ei agitată. Cele mai vechi amintiri ale ei erau cu el, cu chipul lui frumos, serios, cu vocea lui liniştită, infinit de răbdătoare. Şi-l amintea legând fundiţe în părul ei lung, drept, periindu-i şuviţele lungi, blond-deschise, în timp ce insta­laţia stereo reda Bach sau Mozart. El era cel care ştia să aline cel mai bine, cu un sărut, durerile copilăriei ei, care o învăţase să citească, să meargă pe bicicletă, care-i uscase lacrimile. Îl adora, era violent de mândră de realizările lui ca preşedinte al secţiunii de engleză a Universităţii din Georgetown. Nu fusese geloasă când se căsătorise a doua oară. La optsprezece ani, fusese încântată că găsise, în sfârşit, o femeie pe care s-o iubească şi cu care să-şi împartă viaţa. Kelsey făcuse loc în inima şi în casa ei pentru Candace şi fusese, în secret, mândră de maturitatea şi altruismul ei, acceptând o mamă vitregă şi un frate vitreg adolescent. Îi fusese poate atât de uşor, pentru că adânc, în inima ei, ştia că nimeni şi nimic nu putea distruge legătura dintre ea şi tatăl ei. Nimeni şi nimic, se gândea ea acum, cu excepţia mamei ei, pe care o credea moartă. Şocul trădării ameninţa cu o furie rece, încremenită, în timp ce-şi croia drum cu greu în traficul orelor de vârf, spre locuinţele luxuriante, maiestuoase, din Potomac, Maryland. Ieşise ca o vijelie din casă, fără pardesiu şi uitase să dea drumul la căldură în Spitfire-ul ei, dar nu simţea răcoarea serii de februarie. Mânia îi adusese culoare în obraji, adăugând o strălucire rozalie tenului ei de porţelan, viaţă, în ochii ei cenuşii. Nu trebuia să se gândească acum. Nu, nu trebuia să se gândească că mama ei era în viaţă şi că trăia la nici o oră distanţă, în Virginia. Nu trebuia să se gândească la asta, pentru că astfel Kelsey ar fi început să urle. Dar mâinile ei începură să tremure în timp ce înainta pe strada mărginită de copaci maiestuoşi, unde îşi petre­cuse copilăria şi când intră pe aleea casei coloniale cu trei etaje, în care crescuse. Arăta la fel de liniştită şi de curată ca o biserică, cu ferestrele ei strălucitoare şi cu zugrăveala albă, la fel de pură ca un suflet nepătat. O casă perfectă, într-o ambianţă perfectă, aşa gândise ea întotdeauna. Sigură, solidă, cu gust, doar la foarte puţin de mers cu maşina, faţă de agitaţia şi animaţia din Washington D.C. şi cu aerul acela bine lustruit, de bună­stare respectabilă, liniştită. Coborî din maşină deschizând portiera cu violenţă şi lăsând-o deschisă. În casa aceasta nu trebuia niciodată să bată la uşă. Abia începuse să o ia de-a lungul holului cu pardoseală din dale albe, că din camera de zi din dreapta îşi şi făcu apariţia Candace. Ca de obicei, era impecabil îmbrăcată. Soţia per­fectă, academică, îmbrăcată într-o rochie de lână albastră, cu părul de culoarea nutriei, lins pe spate, scoţând la iveală faţa tânără, drăgălaşă şi cerceii simpli, din perle. -  Keisey, ce plăcută surpriză. Sper că rămâi aici la cină. Avem câţiva oaspeţi de la facultate şi pot... -  Unde este el? o întrerupse Keisey. Candace clipi, surprinsă de ton. Vedea acum bine că aceasta se afla într-unul din momentele ei de criză. Ul­timul lucru de care avea nevoie, cu o oră înainte ca locuinţa lor să se umple de lume, era una din exploziile fiicei ei vitrege. Schimbă, automat, tonul. - S-a întâmplat ceva? - Unde e tata? - Eşti nervoasă. Tot Wade? Keisey, divorţul nu este un lucru plăcut, spuse Candace, dar nici sfârşitul lumii nu este. Haide, intră şi aşează-te. - Nu vreau să stau jos, Candace. Vreau să stau de vorbă cu tatăl meu. Ai de gând să-mi spui unde este, insistă ea încleştându-şi mâinile, de o parte şi de alta a corpului, sau trebuie să mă duc să-l caut? -  Bună, surioară. Pe scări cobora, ca o vijelie, Channing. Avea trăsă­turile puternice, frumoase, ale mamei sale şi o sete de aventură care, potrivit spuselor acesteia, venise de nică­ieri. Deşi avea paisprezece ani când Candace se căsă­torise cu Philip Byden, buna dispoziţie înnăscută a lui Channing făcuse tranziţia lină. -  Ce s-a întîmplat? Keisey respiră adânc, ca să nu strige. -  Unde e tata, Channing? -  Proful e în birou la el, îngropat în hârţoagele alea ale lui, la care scrie. Channing ridică din sprâncene. Şi el recunoştea sem­nele unei scene în curs de pregătire: scînteile din ochi, roşeaţa din obraji. Erau momente când nu ştia cum să fugă de acest foc. Şi altele când se delecta, distrându-se de minune. -  Ei, Kels, sper că n-ai de gând să-ţi petreci seara aici, cu şoarecii ăia de bibliotecă? Ce-ar fi să ieşim îm­preună, să dăm o raită prin discoteci? Keisey scutură din cap şi se repezi pe coridor, spre biroul tatălui ei. -  Keisey. Chiar trebuie să fii atât de volatilă? auzi în urma ei vocea ascuţită, enervată, a lui Candace. Da, îşi spuse Keisey, în timp ce deschidea intempes­tiv uşa sanctuarului tatălui său. Da. Trânti uşa în urma ei, o clipă nespunând nimic, din cauza vorbelor care îi clocoteau în gât, prea puternic şi prea repede şi prea încinse. Philip stătea la mult iubitul lui birou din lemn de stejar, aproape ascuns în spatele unui teanc de cărţi şi dosare. Ţinea un creion în mâna osoasă. Susţinuse întotdeauna că cele mai bune opere veneau din intimitatea oferită de scrisul cu mâna şi refuza cu încăpăţânare să-şi conceapă lucrările la un procesor. În spatele ochelarilor cu ramă din argint, ochii lui aveau privirea aceea de bufniţă, pe care o căpătau când se rupea singur de realitatea din jurul lui. Se limpeziră treptat şi îi zâmbi fiicei sale. Lampa de birou îi scălda în lumină părul tuns scurt, de culoarea cositorului. -  Iat-o pe fetiţa mea. Exact la timp ca să dea o citire acestei schiţe a tezei mele despre Yeats. Mă tem că iar m-am împotmolit. Ce firesc arăta, îşi spuse Kelsey. Atât de perfect normal, stând acolo în haina lui din tweed şi cu cravata înnodată atent. Bine, netulburat, înconjurat de cărţile lui de poezie şi de atmosfera de geniu. În timp ce lumea ei, în care el reprezenta miezul, tocmai se zdruncinase.    * -  Trăieşte, izbucni Kelsey. Trăieşte, iar tu m-ai minţit toată viaţa. Păli şi îşi întoarse ochii de la ea. Vreme doar de o clipă, nici cât o bătaie de inimă, Kelsey văzu în ei spaima şi şocul. - Despre ce vorbeşti, Kelsey? Dar el ştia, ştia şi trebuia să recurgă la tot autocontrolul său ca vocea lui să pară perfect normală. - Nu mă minţi acum, spuse ea, ţâşnind spre biroul lui. Nu mă minţi! Trăieşte. Mama mea trăieşte, iar tu ai ştiut asta. Ai ştiut-o de fiecare dată când îmi spuneai că era moartă. Panica pătrundea în Philip, ascuţită ca un scalpel. -  De unde până unde ideea asta? -  De la ea. Îşi strecură mâna în poşetă şi scoase de acolo o scrisoare. E de la mama mea. Şi acum ai de gând să-mi spui sau nu adevărul? -  Pot s-o văd? Kelsey clătină din cap, uitându-se în jos la el. O pri­vire care te pătrundea până la oase. -  A murit sau nu mama mea? El ezită, minciuna aflându-i-se la fel de aproape de inima lui, precum se afla şi fiica sa. Ştia însă, la fel de clar cum ar fi dorit să fie altfel, că dacă o păstra pe una dintre acestea, o pierdea pe cealaltă. -  Nu. Pot să văd scrisoarea? -  Pur şi simplu. Lacrimile cu care se luptase atât înotau acum aproape de suprafaţă. Un simplu „nu”? După atâta vreme, după atâtea minciuni? Doar o singură minciună, se gândi el, şi nu chiar atâta vreme. -  O să fac tot posibilul să-ţi explic, Kelsey, dar aş vrea să văd scrisoarea. I-o întinse fără un cuvânt. Apoi, pentru că nu suporta să-l privească citind-o, se întoarse spre fereastra înaltă, îngustă, unde putea vedea apropiindu-se seara, pe ulti­mele raze ale asfinţitului. Hârtia tremura atât de tare în mâna lui Philip, încât acesta fu nevoit să o pună pe birou. Citi cu atenţie, cuvânt cu cuvânt. „Dragă Kelsey, Îmi dau seama că trebuie să te surprindă să auzi de mine. Nu mi s-a părut nici înţelept şi nici cel puţin corect să iau legătura cu tine, mai devreme. Deşi poate că un telefon ar fi fost mai personal, am simţit că ai nevoie de timp. Iar o scrisoare îţi oferă mai multe şanse să optezi. Probabil că ţi s-a spus că am murit când tu erai foarte mică. Într-un anumit fel era adevărat, iar eu am fost de acord cu hotărârea de a te cruţa. Dar au trecut mai bine de douăzeci de ani, iar tu nu mai eşti un copil. Ai, cred eu, dreptul de a şti că mama ta trăieşte. Poate că nu vei primi vestea cu bucurie. Cu toate acestea, am luat hotărîrea de a te contacta şi nu voi regreta acest lucru. Dacă vrei să mă vezi, sau pur şi simplu ai de pus nişte întrebări care necesită răspunsuri, vei fi binevenită. Locuiesc la Three Willows (Ferma cu trei sălcii), în afara Beamont-ului, Virginia. Invitaţia este pe termen nelimitat. Dacă te hotărăşti să o accepţi, voi fi încântată să rămîi cu mine cât vrei tu. Dacă nu o să iei legătura cu mine, voi înţelege că nu intenţionezi să continui această relaţie. Sper însă că aceeaşi curiozitate care te împin­gea pe vremea când erai copil te va tenta ca măcar să stai de vorbă cu mine.    A ta, Naomi Chadwick.”   Naomi. Philip închise ochii. Dumnezeule mare, Naomi. Trecuseră aproape douăzeci şi trei de ani de când nu o mai văzuse, dar îşi amintea cu cea mai mare claritate absolut totul despre ea. Parfumul pe care-l folosea şi care-i amintea de poieni întunecoase, pline de muşchi, râsul acela spontan, molipsitor, care reuşise întotdeauna să şocheze, părul blond-argintiu, care cădea ca ploaia pe umerii ei, ochii aceia fumurii şi trupul ca trestia. Atât de aievea erau amintirile lui, încât când Philip deschise din nou ochii, crezu că o vede. Inima lui făcu un salt violent, puternic, în gâtlej, în parte de spaimă, în parte dintr-o dorinţă prea multă vreme înfrânată. Philip se ridică şi-şi turnă un scotch dintr-o carafă de cristal. Îl ţinea acolo pentru vizitatori. Rareori se atingea el de ceva mai tare decât un mic aperitiv sau un lichior de coacăze negre. Acum însă avea nevoie de ceva care să-i liniştească tremurul mâinilor. -  Ce intenţionezi să faci? o întrebă el pe Kelsey. -  Încă nu m-am hotărât, spuse ea, continuând să rămână cu spatele la el. Depinde foarte mult de ce o să-mi spui tu despre ea. Philip îşi dori să se poată apropia de ea, să-i poată pune mâna pe umeri. Dar ea nu l-ar fi primit cu plăcere, acum. Îşi dori să se poată aşeza şi să-şi îngroape faţa în mâini. Dar acesta ar fi fost un gest de slăbiciune, care oricum nu ar fi fost de nici un folos. Dar, mai mult decât orice, ar fi dorit să se poată în­toarce înapoi, acum douăzeci şi trei de ani şi să facă orice, ca să împiedice soarta să treacă nepăsătoare peste viaţa lui. Dar acest lucru era imposibil. - Nu este un lucru simplu, Kelsey. - Minciunile sunt de obicei complicate. Kelsey se întoarse şi degetele lui se strânseră, în mod reflex, pe paharul de cristal. Semăna atât de mult cu Naomi, cu părul blond care- i cădea neglijent pe umeri, cu ochii aceia întunecaţi, cu pielea care-i acoperea osatura delicată a feţei, îmbujorată de pasiune. Sunt fe­mei care arată cel mai bine când emoţiile lor se află pe o culme periculoasă. Aşa fusese Naomi. Aşa era şi fiica ei. - Deci asta ai făcut în toţi aceşti ani, da? continuă Kelsey. M-ai minţit. Bunica m-a minţit. Ea m-a minţit. Kelsey arătă spre biroul unde se afla scrisoarea. Dacă această scrisoare n-ar fi venit, aţi fi continuat să mă minţiţi. - Da, atâta vreme cât aş fi continuat să cred că e spre binele tău. - Spre binele meu? Cum poate fi spre binele meu să cred că mama mea a murit? Cum poate fi o minciună bună pentru cineva? - Kelsey, tu ai fost întotdeauna atât de sigură în ce priveşte binele şi răul. Aceasta este o calitate extraordi­nară. Dar şi una terifiantă, adăugă el, după ce mai bău puţin. Încă din copilărie, etica ta a fost inflexibilă. Era atât de dificil, pentru cea mai mare parte a muritorilor, să se măsoare cu ea. Ochii i se aprinseră. Era aproape, atât de mult prea aproape de ceea ce o acuza Wade. - Deci, este din vina mea. - Nu, nu. Philip închise ochii şi se frecă absent, într-un loc din mijlocul frunţii. Nimic n-a fost din vina ta, dar totul a fost pentru tine. - Philip. Urmă o ciocănitură scurtă şi Candace des­chise uşa solidă. A venit familia Dorset. - Întreţine-i, draga mea. Am nevoie de câteva clipe cu Kelsey, îi răspunse acesta, încercând să adauge un zâmbet chinuit. Candace aruncă o privire spre fiica ei vitregă. Dez­aprobarea se împletea cu resemnarea. -  În regulă, dar să nu dureze prea mult. Masa se serveşte la şapte. Kelsey, mai pun un tacâm? -  Nu, Candace, mulţumesc. Nu rămân. -  Am înţeles, dar nu-l reţine prea mult pe tatăl tău, spuse ea, închizând uşa încet, în urma ei. Kelsey respiră, încordându-se. - Ea ştie? - Da. A trebuit să-i spun, înainte de a ne căsători. - A trebuit să-i spui ei. Dar nu şi mie, repetă Kelsey. - Nu a fost o decizie pe care am luat-o uşor. Naomi, bunicul tău şi cu mine am crezut, cu toţii, că era în interesul tău. Nu aveai decât trei ani, Kelsey. Aproape încă un bebeluş. - Dar de o bună bucată de vreme sunt un adult, tată. Căsătorită, divorţată. - Îţi spusesem că mama ta mi-a fost studentă. Era frumoasă, tânără, plină de nerv. Nu am înţeles niciodată ce o atrăsese la mine. S-a întâmplat aşa, dintr-o dată, crede-mă. Şase luni mai târziu, eram căsătoriţi. Nu des­tul, pentru nici unul dintre noi, să ne dăm seama cât de deosebite ne erau firile. Am locuit în Georgetown. Ve­neam amândoi din ceea ce am putea numi familii privile­giate, dar ea avea o pornire spre libertate, pe care eu nu am putut niciodată să o concurez. Avea în ea o sălbă­ticie, o plăcere de a fi cu oamenii, o dragoste pentru obiecte, pentru locuri. Şi fireşte, pentru caii ei. Bău din nou, ca să-şi mai aline din suferinţa aducerii-aminte. -  Caii, cred eu, au fost primii care s-au interpus între noi. După naşterea ta, a dorit cu disperare să se în­toarcă înapoi, la ferma aceea din Virginia. Voia să te crească acolo. Ambiţiile şi speranţele mele pentru viitor erau aici. Lucram la doctorat şi încă de atunci visam să devin preşedintele secţiei de engleză, la Universitatea din Georgetown. O vreme, am făcut un compromis, eu petrecând cât de multe sfârşituri de săptămână îmi puteam permite, în Virginia. Dar nu era suficient. Cel mai simplu e să spun că ne-am înstrăinat. Am hotărât să divorţăm. Te voia în Virginia, cu ea. Eu te voiam în Georgetown, cu mine. Niciodată nu am înţeles şi nici nu mi-a plăcut hoarda aceea a amatorilor de curse, a pariorilor, a jo­cheilor. Ne-am luptat cumplit. Apoi am angajat avocaţi. - Un proces pentru tutelă? încremenită, Kelsey ră­mase cu gura căscată la tatăl ei. V-aţi bătut pe mine?! - A fost o treabă urâtă, incredibil de mârşavă. Felul în care doi oameni care s-au iubit, au procreat împreună un copil, au putut deveni duşmani de moarte, este un comentariu patetic asupra condiţiei umane. Nu sunt mândru de asta, Kelsey, continuă el ridicându-şi, în sfârşit, ochii şi privind-o în faţă, dar în inima mea am fost con­vins că tu îmi aparţii mie. Ea se întâlnea deja cu alţi bărbaţi. Se zvonea chiar că unul dintre aceştia avea legături cu sindicatul crimei. O femeie ca Naomi atrage întotdeauna bărbaţii. Era ca şi cum s-ar fi împăunat cu ei, cu petrecerile, cu stilul ei de viaţă, înfruntându-ne pe mine şi pe ceilalţi, pentru că o condamnam pentru faptul că făcea ceea ce-i plăcea. - Deci ai câştigat, spuse Kelsey liniştită. Ai câştigat apartamentul, m-ai câştigat pe mine, după care ai decis să-mi spui că a murit. Kelsey se întoarse din nou, cu capul la fereastra acum întunecată. îşi vedea însă ea propria nălucă. - Lumea divorţa în anii 70. Copiii se obişnuiau. Dar trebuiau să existe zile de vizită. Ar fi trebuit să mi se permită să o văd. - Nu a vrut să o vezi. Şi nici eu. - De ce? Pentru că a plecat cu unul dintre bărbaţii ei? -  Nu. Philip puse paharul deoparte, pe o tavă deli­cată, din argint. Pentru că l-a omorât pe unul dintre ei. Pentru că a petrecut zece ani în puşcărie, pentru crimă. Kelsey se întoarse încet, atât de încet, din cauza aerului care devenise dintr-o dată apăsător. - Crimă. Vrei să spui că mama mea este o crimi­nală? - Am sperat să nu trebuiască niciodată să-ţi spun. Philip se sculă, convins că-şi poate auzi bătrânele-i oase, trosnind în tăcerea absolută. Tu însă, continuă el, erai cu mine. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că erai cu mine şi nu la fermă, în noaptea aceea. Şi-a împuşcat amantul, un anume Alee Bradley. Se aflau în dormitorul ei. Se certaseră şi ea a scos un pistol din sertarul noptierei şi l-a omorât. Avea douăzeci şi şase de ani, exact vârsta ta de acum. Au găsit-o vinovată de crimă de gradul doi. Ultima oară când am văzut-o, era în puşcărie. Mi-a spus că ar fi mai bine ca tu să crezi că a murit. Dacă sunt de acord, a jurat să nu ia niciodată legătura cu tine. Şi s-a ţinut de cuvânt. Până acum. - Nu pot să înţeleg nimic din toate astea. Clătinându-se, îşi apăsă ochii cu mâinile. - Am vrut să te menajez. Philip o apucă încet de încheieturi şi-i îndepărtă mâinile de pe faţă, ca să o poată privi în ochi. Dacă am greşit încercând să te protejez, atunci o să-ţi spun că am greşit, dar nu o să-mi cer scuze. Te-am iubit, Kelsey. Tu ai fost toată viaţa mea. Nu mă urî pentru asta. - Nu, nu te urăsc. Cedând impulsului unui vechi obi­cei, îşi aşeză capul pe umărul lui, odihnindu-şi-l, în timp ce gânduri şi imagini i se învârteau prin minte. - Am nevoie să mă gândesc. Totul îmi pare atât de imposibil. Nici măcar nu-mi mai amintesc de ea, tată. - Erai prea mică, spuse el în şoaptă, tremurând de emoţia produsă de uşurare. Pot să-ţi spun că-i semeni mult. Aproape tulburător de mult. Şi, indiferent de păca­tele ei, a fost o femeie plină de viaţă şi fascinantă. O crimă fiind unul din aceste păcate, îşi spuse Kel­sey. - Sunt atâtea şi atâtea întrebări, dar nu ştiu de care să mă agăţ. - De ce nu rămîi aici peste noapte? Îndată ce pot scăpa, vin şi stăm din nou de vorbă. Era ispititor să cedeze, să se închidă în familiaritatea sigură a camerei ei de odinioară, să-l lase pe tatăl ei să-i aline rănile şi îndoielile, aşa cum făcuse îrtotdeauna -  Nu, trebuie să plec acasă. Se smulse, înainte ue a ceda slăbiciunii. Trebuie să fiu singură, o vreme, iar Candace este deja supărată pe mine pentru că te-am răpit musafirilor. -  O să înţeleagă. -  Sigur că o să înţeleagă. Du-te la ei, mai bine. Eu cred că o să plec prin spate. Prefer să nu dau cu ochii de nimeni. Îmbujorarea pălise, observă el, lăsându-i pielea palidă şi fragilă. -  Kelsey, aş vrea să rămâi aici. - Nu am nimic, crede-mă. O să stăm de vorbă mai încolo. Du-te la oaspeţii tăi şi o să vorbim mai mult de­spre asta, mai târziu. Îl sărută, ca un semn al iertării, dar şi ca să-l expedieze. Odată rămasă singură, se duse la birou şi rămase cu ochii la scrisoare. După o clipă, o împături şi o băgă în poşetă. Ce zi, îşi spuse ea. Pierduse un sot şi câştigase o mamă.  

Pacate sacre de Nora Roberts Capitolul 1   15 august. O zi urmând altor zile de năduşeală şi cu un cer înceţoşat. Fără nori pufoşi sau brize înmiresmate, doar un zid de umiditate, aproape suficient de gros, încât să poţi înota în el. Buletinele meteo de la orele şase şi unsprezece promiteau, posace, mai rău decât atât. În lungile, leneşele zile ale sfârşitului de vară, valul de căldură care intra în cea de a doua, nemiloasă săptămână, era cea mai mare problemă acum, în Washington D.C. Activitatea Senatului fusese amânată până în luna septembrie, aşa încât pe colina Capitoliului domnea apatia. Odihnindu-se după o mult comentată călătorie în Europa, preşedintele se răcorea la Camp David. Fără agitaţia de zi cu zi a vieţii politice, Washington-ul nu mai era decât un oraş al turiştilor şi al vânzătorilor stradali. Vizavi de Smithonian un mim dădea un mic spectacol în faţa unei mulţimi lipicioase, care se oprise mai mult să-şi tragă sufletul, decât din dragoste pentru artă. Rochii frumoase de vară se fanau, iar copiii scânceau după îngheţată. Tineri şi vârstnici se îngrămădeau în Rock Center Park, folosind umbra şi apa ca arme de apărare împotriva zăpuşelii. Băuturile răcoritoare şi limonada se consumau cu galoanele, berea şi vinul curgeau în aceleaşi cantităţi, dar mai puţin bătător la ochi. Sticlele dispăreau miraculos în clipa în care poliţia intra în scenă. În timpul picnicurilor şi al grătarelor în aer liber, oamenii îşi ştergeau transpiraţia, prăjeau cârnaţi şi supravegheau copiii, îmbrăcaţi sumar, care mergeau de-a buşilea prin iarbă. Mamele ţipau la progenituri să nu se apropie de apă, să nu alerge pe drum, să lase jos un băţ sau o piatră. Ca de obicei, muzica se auzea tare, sfidător, din aparatele de radio portabile; unde fierbinţi, le spuneau disk-jockey-ii şi anunţau temperaturi de peste nouăzeci de grade Fahrenheit. Studenţii se adunau în grupuri mici, unii aşezându-se pe bolovani, la malul apei, ca să discute soarta lumii, alţii întinzându-se pe iarbă, mai preocupaţi de soarta bronzului lor. Cei ce-şi putuseră permite să-şi cheltuiască timpul şi benzina, o şterseseră la mare sau la munte. O tânără şi frumuşică pictoriţă stătea sub un pom şi schiţa alene. După câteva încercări de a-i atrage atenţia asupra bicepşilor la care muncise de şase luni încoace, unul din jucători recurse la o metodă mai directă. Discul de plastic ateriză cu un plescăit pe blocul ei de desen. Când fata îşi ridică enervată privirea, el alergă leneş spre ea. Zâmbetul lui era de scuze şi, astfel calculat, spera el, încât să o orbească. — Scuzele mele. Mi-a scăpat. Îndepărtându-şi de pe umăr o adevărată cascadă de păr negru, artista îi înapoie discul. — E-n regulă. Reveni la schiţa ei fără să-i mai acorde o privire, măcar. Dacă tinereţea are ceva, atunci are tenacitate. Aşezându-se pe vine lângă ea, tânărul începu să-i studieze desenul. Cu cât ştia el despre artă n-ar fi umplut un ţoi, dar încercarea moarte n-are. — Ei, nu-i rău deloc. Unde studiezi? Recunoscând stratagema, fata îi respinse curtea, uitându-se apoi îndelung la el şi făcându-l să zâmbească. — La Georgetown. — Serios? Ca şi mine. La Drept, la pre-universitare. Pierzându-şi răbdarea, amicul lui îl strigă din partea cealaltă a pajiştii. — Rod! Mergem sau nu să bem o bere? — Vii des aici? o întrebă Rod, prefăcându-se că n-aude. Fata asta avea cei mai mari şi mai cafenii ochi pe care-i văzuse vreodată. — Din când în când. — Ce-ar fi să… — Rod, hai odată. Să bem şi noi berea aia. Rod se uită la prietenul lui asudat, uşor supraponderal, şi înapoi, în ochii aceia cafenii, răcoritori, ai pictoriţei. Nicio concurenţă. — Vin şi eu mai târziu, Pete, îi răspunse Rod, după care lansă discul într-un arc înalt, neglijent. — Gata joaca? îl întrebă fata, urmărind zborul discului. El zâmbi, apoi îi atinse în treacăt părul. — Depinde. Înjurând, Pete alergă în urmărirea discului. Abia dăduse cinci verzi pe el. După ce fu cât pe ce să se împiedice de un câine, o luă la vale, anevoios, sperând că discul nu va ateriza în apă. Plătise mult mai mult pe sandalele de piele. Discul o luă spre apă, făcându-l să înjure în gura mare, apoi se lovi de un copac şi coti în direcţia tufişurilor. Cu transpiraţia curgând de pe el şi gândindu-se la berea rece care-l aştepta, Pete dădu ramurile la o parte, croindu-şi drum. Inima încetă să-i mai bată, pentru ca apoi să-i trimită sângele în cap, cu pulsaţii puternice. Până să apuce să-şi tragă sufletul ca să poată striga, prânzul lui, alcătuit din cartofi prăjiţi şi crenvurşti, se revărsă cu violenţă. Discul aterizase la puţin mai mult de o jumătate de metru de apă. Zăcea, nou şi roşu şi vesel, pe o mână albă, care părea că vrea să-i facă vânt. Fusese Carla Johnson, studentă la teatru, de douăzeci şi trei de ani, chelneriţă în timpul liber. Fusese strangulată în urmă cu douăsprezece sau cincisprezece ore, cu stola unui preot. Albă, brodată cu auriu.   * * * Detectivul Ben Paris se prăbuşi pe birou, după ce-şi termină raportul privind uciderea lui Johnson. Pusese pe hârtie toate faptele, bătând la maşină cu două degete, în stilul mitralieră. Acum, însă, acestea se întorceau înapoi, spre el. Nu fusese nici viol, nici furt. Poşeta fusese găsită sub ea, cu douăzeci şi trei de dolari şi şaptezeci şi şase de cenţi şi cu o cartelă de bancă, MasterCard. Inelul cu opal, care să tot fi făcut vreo cincizeci de dolari, îi rămăsese pe deget. Nici mobil, nici suspecţi. Nimic. Ben îşi petrecuse după-amiaza împreună cu partenerul său, discutând cu familia victimei. Urâtă treabă, îşi spuse el. Mereu, aceleaşi răspunsuri. Carla dorise să devină actriţă, Viaţa ei fusese numai studiu. Se întâlnea cu câte un prieten, dar nu era nimic serios, fusese mult prea dedicată unei ambiţii pe care nu şi-o va mai împlini niciodată. Ben citi din nou raportul şi se opri mai mult asupra armei crimei. Eşarfa unui preot. Alături, fusese prins cu un ac, un bilet. Îl citise acolo, îngenuncheat lângă victimă:   Iertate fie-i păcatele.   — Amin, murmură Ben, răsuflând prelung.   * * * Trecuse de ora unu noaptea, în cea de a doua săptămână a lui septembrie, când Barbara Clayton o luă peste peluza din faţa catedralei Washington. Aerul era cald, stelele străluceau, dar dispoziţia ei nu o lăsa să se bucure. Mergea şi înjura, furioasă. Ce-or să-i mai audă urechile mecanicului ăluia cu faţă de dihor, mâine dimineaţă! Auzi, cică îi făcuse transmisia ca nouă. Ce escroc! Slavă Domnului că nu mai avea de mers decât câteva cvartale. Acum o să trebuiască să ia autobuzul până la slujbă. O să plătească el, ticălosul ăla urât, puţind a ulei. O stea căzătoare explodă şi traversă cerul într-un arc strălucitor. Ea nici măcar nu o văzu. Nici bărbatul care o urmărea. Ştiuse că o să vină. Nu i se spusese să fie vigilent? Capul lui, chiar şi acum nu era el oare gata să explodeze din cauza presiunii Vocii? Fusese ales, dându-i-se misiunea aceasta şi gloria. — Dominus vobiscum, murmură el, apoi înşfăcă strâns în mâini materialul plăcut la pipăit al stolei. Iar când misiunea lui fu îndeplinită, se simţi cuprins de fierbinţeala năvalnică a senzaţiei de forţă. Coapsele îi explodară. Sângele începu să cânte în el. Era curat. Şi acum, în felul acesta, era şi ea. Încet, cu gingăşie, îşi trecu degetul mare peste fruntea ei, peste buze, peste inimă, făcând semnul crucii. O absolvise de păcate, dar cât se poate de repede. Vocea îl avertizase că vor exista mulţi care nu vor înţelege puritatea lucrării sale. Părăsindu-i trupul în întunericul nopţii, porni mai departe, cu ochii strălucindu-i de lacrimi şi de bucurie.   * * * — Presa, televiziunea, toţi ne asaltează pe tema asta. Căpitanul Harris arse un pumn în ziarul desfăcut, de pe birou. Tot oraşul ăsta nenorocit a intrat în panică. Aflu eu cine a furnizat presei chestia asta cu preotul… Se opri, retrăgându-se în el. Rar i se întâmpla să-şi piardă astfel controlul. Stătea el în spatele biroului, dar tot poliţist era, îşi spuse, şi încă unul al naibii de bun. Un bun poliţist nu-şi pierde firea. Începu să împăturească ziarul ca să-şi acorde suficient timp să-şi revină şi-şi plimbă privirea peste ceilalţi poliţişti din încăpere. Unul şi unul, fir-ar să fie, recunoscu Harris. Nu ar fi tolerat vreunul mai slab. Ben Paris stătea pe colţul biroului, jucându-se cu un presse-papier din plastic imitând sticla. Harris îl cunoştea suficient de bine ca să ştie că Ben simţea nevoia să ţină ceva în mâini, când gândea. Tânăr, se gândi Harris, dar având deja zece ani în poliţie. Un poliţist de nădejde, chiar dacă nu proceda el întotdeauna foarte ortodox. Cele două citări pe ordinul de zi pentru fapte de vitejie fuseseră binemeritate. Când situaţia era mai puţin tensionată, pe Harris chiar îl amuza faptul că Ben arăta ca versiunea unui scenarist de la Hollywood despre un poliţist detectiv – cu faţa prelungă, cu oase puternice, cu părul negru, sârmos. Părul lui era bogat şi mai lung decât se obişnuia, dar era tuns într-una din frizeriile acelea micuţe, elegante, din Georgetown. Avea ochi verzi, deschişi la culoare, care nu scăpau nimic important. Prăvălit pe un scaun, cu picioarele lui lungi întinse în faţă, stătea Ed Jackson, partenerul lui Ben. La un metru nouăzeci şi opt şi nouăzeci şi trei de kilograme, intimida uşor suspecţii, numai când apărea. Întâmplător sau special, îşi lăsase barbă mare, care era la fel de roşcată ca şi coama cârlionţată de pe cap. Avea ochii albaştri şi prietenoşi. Putea găuri o monedă de la cincizeci de metri, cu pistolul din dotare. Harris puse ziarul deoparte, dar nu se aşeză. — Ce-aţi aflat? Ben trecu presse-papier-ul dintr-o mână într-alta, înainte de a-l pune la loc. — În afară de aspectul general şi de culoarea părului, nu există nicio altă legătură între cele două victime. Nu există prieteni comuni, nu există localuri comune, frecventate de acestea. Profilul Carlei Johnson îl ai. Barbara Clayton lucra într-un magazin de îmbrăcăminte, era divorţată, fără copii. Familia ei locuieşte în Maryland. Intelectuali. A avut o legătură foarte strânsă cam până acum vreo trei luni. Când s-a fâsâit totul, tipul s-a mutat la Los Angeles. Facem cercetări asupra lui, dar tipul pare curat. Băgă mâna în buzunar după o ţigară şi surprinse privirea partenerului său. — Asta-i a şasea, îi spuse Ed. Ben încearcă să fumeze sub un pachet pe zi, explică el, după care continuă el raportul: Clayton îşi petrecuse seara într-un bar din Wisconsin. Genul de seară în oraş a unei fete, împreună cu o prietenă care lucra cu ea. Prietena spune că Barbara Clayton a plecat la ora unu. Maşina ei a fost găsită, în pană, la câteva cvartale de locul crimei. Se pare că avea probleme cu transmisia. Se hotărâse, probabil, să-şi continue drumul pe jos. Apartamentul ei se afla cam la vreo jumătate de milă mai jos. — Singurele lucruri pe care victimele le au în comun este că amândouă erau blonde, albe şi de sex feminin. Ben trase adânc fum în piept, umplându-şi plămânii cu el şi dându-i apoi drumul. — Acum sunt moarte amândouă. În teritoriul lui, îşi spuse Harris şi asta îl afectează. — Arma crimei, eşarfa unui preot. — Stola, specifică Ben. N-a fost prea greu să mergem pe urma ei. Omul nostru o folosea pe cea mai bună – din mătase naturală. — Nu a cumpărat-o din oraş, continuă Ed. În niciun caz, în ultimul an. Am verificat la toate magazinele de obiecte de cult, la toate bisericile. Am aflat că există trei locuri de unde se poate cumpăra aşa ceva. — Biletele sunt scrise pe o hârtie care poate fi găsită la orice papetărie, adăugă Ben. Deci nu se poate merge pe urma lor. — Cu alte cuvinte, nu aveţi nimic. — Cu orice cuvinte, nu avem nimic, spuse Ben, trăgând din nou fum în piept. Harris îi studie pe cei doi în tăcere. Poate că ar fi preferat ca Ben să poarte cravată sau ca Ed să-şi radă barba, dar asta îi privea pe ei. Erau cei mai buni. Paris, cu farmecul lui şi cu aparenta lui nonşalanţă, avea instinctul unei vulpi şi ascuţimea unui stilet. Jackson era grijuliu şi eficient ca o mătuşă rămasă fată mare. Orice caz era pentru el ca un joc de puzzle şi nu obosea niciodată să mute piesele. Harris adulmecă fumul care venea din ţigara lui Ben şi îşi spuse că renunţase la fumat spre binele lui. — Duceţi-vă înapoi şi staţi din nou de vorbă cu toată lumea. Prezentaţi-mi raportul asupra vechiului prieten al lui Clayton şi lista clienţilor magazinelor de obiecte de cult. Trebuie să punem mâna pe tipul ăsta, adăugă el, uitându-se din nou la ziar. — Preotul, murmură Ben trăgând cu coada ochiului la titlul articolului. Presa se dă întotdeauna în vânt să boteze psihopaţii. — Şi să comenteze fără acoperire, adăugă Harris. Haide să-l scoatem din paginile ziarelor şi să-l băgăm după gratii.   * * * Ameţită după o noapte întreagă în care stătuse aplecată asupra hârtiilor, doctoriţa Teresa Court îşi bea cafeaua răsfoind ziarul Post. Trecuse o săptămână întreagă de la cea de-a doua crimă şi Preotul, aşa cum îl botezase presa, continua să bântuie în libertate. Nu considera câtuşi de puţin că a citi despre el era cel mai bun mod de a-şi începe ziua, dar omul o interesa din punct de vedere profesional. Nu era imună la moartea celor două tinere femei, dar fusese educată să privească faptele şi să pună un diagnostic. Viaţa ei fusese închinată acestui scop. Din punct de vedere profesional, viaţa ei era asaltată de probleme, de suferinţă, de frustrări. În compensaţie, îşi păstra lumea ei privată în ordine şi simplitate. Cum crescuse în puf şi primise o educaţie pe măsură, considera gravura de Matisse de pe perete şi paharul de cristal de Baccarat de pe masă, ca pe ceva firesc. Prefera liniile precise şi culorile pastelate, dar uneori se pomenea atrasă de ceva strident, cum era pictura abstractă, în ulei, cu tuşă viguroasă şi culori arogante, de deasupra mesei. Îşi înţelegea nevoia de duritate ca şi pe cea de blândeţe şi era mulţumită. Una din principalele ei priorităţi era aceea de a fi mulţumită. Cum cafeaua se răcise deja, o împinse în lături. După o clipă, împinse deoparte şi ziarul. Îşi dorea să ştie mai mult despre asasin şi despre victime, voia să aibă toate detaliile. Îşi aminti apoi vechiul proverb care spunea să fii prudent cu ce-ţi doreşti, căci s-ar putea să ţi se îndeplinească. Aruncă o privire la ceas şi se sculă de la masă. Nu avea timp să clocească deasupra unei poveşti dintr-un ziar. O aşteptau pacienţii.   * * * Oraşele de pe Coasta de Est arată în toată splendoarea lor toamna. Vara le coace, iarna le lasă înnămolite şi murdare, dar toamna le conferă un suflu de culoare şi demnitate. Ben Paris se trezi brusc. Era ora două, într-o noapte rece de octombrie. N-avea rost să se mai întrebe ce-i tulburase somnul şi visul interesant în care apăreau trei blonde. Se sculă şi se duse gol la masa de toaletă, după ţigări. Douăzeci şi două, murmură el în tăcere. Aprinse una, umplându-şi gura cu gustul amărui, familiar şi abia după aceea se duse la bucătărie să-şi fiarbă cafeaua. Aprinzând doar lampa fluorescentă de deasupra sobei, se uită atent după gândaci. Nimic nu se strecurase printre crăpături. Ben aprinse focul sub ibric şi se gândi că ultima dezinsecţie mai avea încă putere. Întinzându-se după o ceaşcă, împinse deoparte corespondenţa de vreo două zile care mai aştepta încă să fie deschisă. În lumina aspră din bucătărie chipul lui arăta dur, chiar periculos. Era normal, se gândea doar la crime. Trupul lui gol era uşor şi sprinten şi atât de slab, încât ar fi putut trece drept sfrijit fără proeminenţele discrete ale muşchilor. Cafeaua nu l-ar fi ţinut treaz. Când mintea lui era pregătită, trupul o urma imediat. Se antrenase singur, de-a lungul atâtor ore de stat la pândă. O pisică costelivă, de culoarea prafului, sări pe masă şi-l privi fumând şi sorbind din cafea. Văzând că era cu gândurile aiurea, pisica îşi revizui ideea despre o farfurioară cu lapte în toiul nopţii şi se aşeză, începând să se spele. Nu erau mai aproape de găsirea asasinului decât în după-amiaza în care fusese găsit primul cadavru. Orice pistă, fie ea cât de vagă, de care se apropiau, se dovedea un fiasco după primele mile de luat la picior. Se înfundaseră, reflectă Ben. Nimic. Zero. Desigur, fuseseră cinci declaraţii, numai într-o singură lună. Toate venind din partea unor minţi deranjate care mureau să li se acorde atenţie. Trecuseră douăzeci şi şase de zile de la cea de a doua crimă şi nu ajunseseră nicăieri. Şi cu fiecare zi care trecea, ştia bine, pista se răcea tot mai mult. În timp ce presa obosea, oamenii începeau să se relaxeze. Nu-i plăcea asta. Aprinzând o ţigară de la alta, Ben se gândea la acalmia de dinaintea furtunii. Privi afară în noaptea rece, luminată de o semilună, cu gândurile duse.   * * * Localul lui Doug se afla la numai cinci mile de apartamentul lui Ben. La ora asta, luminile fuseseră stinse. Muzicanţii plecaseră şi băutura împrăştiată pe jos, ştearsă. Francie Bowers ieşi pe uşa din spate trăgându-şi puloverul pe ea. O dureau picioarele. După şase ore petrecute pe tocurile ei de zece centimetri, îşi simţea acum, în bascheţi, degetele amorţite. Totuşi, bacşişurile primite meritau asta. Dusul băuturilor la mese însemna să stai într-adevăr mult în picioare, dar dacă aveai picioare bune – şi avea – bacşişurile curgeau. Câteva asemenea nopţi îi mai trebuiau, îşi făcea ea planul, şi putea să depună avansul pentru un mic Volkswagen. Gata cu autobuzele. Asta era ideea ei despre paradis. Simţi un uşor junghi venind dinspre bolta piciorului. Francie aruncă o privire înspre alee. Ar scuti-o de un sfert de milă. Dar era întuneric. Mai făcu vreo doi paşi înspre felinar şi renunţă. Întuneric sau nu, un pas mai mult decât trebuie nu o să facă. Aşteptase mult. Dar ştia. Vocea îi spusese că fusese trimisă una dintre oiţele rătăcite. Venea cu repeziciune, ca şi cum ar fi fost nerăbdătoare să fie mai repede izbăvită. De zile întregi se ruga pentru ea, pentru curăţirea sufletului ei. Acum, clipa iertării era la un pas de el. El nu era decât un instrument. Capul începu să-i vâjâie şi toată această nelinişte o luă în jos, în spirală. Puterea îşi făcea drum în el. Se rugă, la adăpostul umbrelor, până când apăru ea. Se mişcă iute, aşa cum era milostiv să se mişte. Când stola fu răsucită în jurul gâtului ei, victima nu avu decât o secundă să caşte gura după aer, înainte ca el să strângă laţul. Scoase doar un mic sunet gâlgâit, în clipa în care rămase fără aer. Cuprinsă de groază, dădu drumul genţii de pânză şi se apucă cu amândouă mâinile de obiectul care o împiedica să respire. Uneori, când puterea lui era mare, reuşea să le termine repede. Dar diavolul din ea era puternic, îl provoca. Degetele ei traseră de mătase, apoi se înfipseră cu putere în mănuşile pe care le purta. Când începu să dea cu picioarele în el, o ridică în sus, dar ea continua să-l lovească. Atinse cu piciorul o cutie de tablă şi o expedie zăngănind. Zgomotul răsună puternic în capul lui, aproape făcându-l să urle şi el. Apoi ea se înmuie şi lacrimile de pe faţa lui se uscară în aerul toamnei. O aşeză încet pe beton şi-i dădu dezlegarea, în limba cea veche. După ce prinse cu un ac biletul de pulover, o binecuvântă. Ea îşi găsise pacea. Iar pentru moment, şi el.   * * * — La ce bun să murim şi noi, îndreptându-ne într-acolo? spuse Ed pe un ton liniştit, când Ben luă o curbă cu cincizeci de mile pe oră. Oricum, e deja moartă. Ben încetini Mustang-ul şi făcu imediat la dreapta. — Tu ai făcut praf ultima maşină. Ultima mea maşină, adăugă, fără prea mult umor în glas. Nu avea decât şaptezeci şi cinci de mii de mile la bord. — Urmărire la mare viteză, bombăni Ed. Mustang-ul hurducăi peste o denivelare, amintindu-i lui Ben că trebuia să verifice amortizoarele. — Şi nu te-am omorât. — Contuzii şi lacerări. Lunecând prin lumina chihlimbarie, Ben trecu într-a treia. — Multiple contuzii şi lacerări. Amintindu-şi, Ed zâmbi. — Dar i-am prins, nu? — Erau leşinaţi. Ben opri maşina cu un schelălăit puternic şi băgă cheile în buzunar. Iar eu am avut nevoie de cinci copci, în braţ. — Fir-ar, fir-ar, fir-ar… Căscând, Ed se desfăşură din maşină şi rămase în picioare pe trotuar. Era aproape în zori şi suficient de rece ca să-ţi poţi vedea răsuflarea, dar se adunase deja destulă lume. Ghemuindu-se în jacheta lui şi dorindu-şi o cafea, Ben îşi croi drum prin mulţimea curioasă de gură-cască, spre aleea împrejmuită cu sfoară. — Sly. Făcându-i un semn cu capul fotografului poliţiei, Ben privi în jos, la victima numărul trei. Aprecie să aibă între douăzeci şi şase şi douăzeci şi opt de ani. Puloverul era din fire sintetice ieftine, iar tălpile bascheţilor ei erau roase. Avea cercei legănători, placaţi cu aur. Faţa ei era o mască de fard, care nu se potrivea cu puloverul şi pantalonii reiaţi, de duzină. Făcându-şi mâinile căuş în jurul celei de a doua ţigări pe ziua de astăzi, ascultă raportul poliţistului în uniformă, de lângă el. — A fost găsită de un vagabond. L-am urcat într-o maşină, să-şi mai revină. Se pare că a dat peste ea căutând în gunoaie. L-a speriat de moarte, aşa că a luat-o la fugă pe alee şi aproape că a intrat în maşina mea. Ben dădu din cap şi se uită în jos, la biletul ordonat scris, prins cu acul de puloverul ei. Frustrarea şi furia trecuseră ca fulgerul prin el, fără să lase urme şi fiind uşor înlocuite de un sentiment de acceptare. Aplecându-se, Ed ridică sacul de pânză, foarte mare, căruia-i dăduse ea drumul. Din el se împrăştie un pumn de jetoane de autobuz. Îi aştepta o zi nesfârşită.   * * * Şase ore mai târziu, intrară în clădirea poliţiei. Secţia de Criminalistică nu avea aura sordidă a secţiei Moravuri, dar era aproape la fel de curată şi de îngrijită ca şi secţiile de poliţie din suburbii. Cu doi ani în urmă pereţii fuseseră zugrăviţi în ceea ce Ben denumise bej de bloc de locuinţe. Pardoseala din dale ceramice transpira vara şi ţinea frig iarna. Oricât de zeloşi ar fi fost cei ce asigurau curăţenia, încăperile erau sortite să miroasă veşnic a fum stătut de ţigări, a zaţ de cafea şi a transpiraţie recentă. Este drept, în primăvară achiziţionaseră un bazin şi îl însărcinaseră pe unul din poliţişti să cumpere plante pe care să le pună pe pervazurile ferestrelor. De murit nu mureau, dar nici nu prosperau. Ben trecu prin dreptul unei mese de scris şi-l salută din cap pe Lou Roderick, care bătea un raport la maşină. Era genul de poliţist care-şi făcea conştiincios rapoartele, aşa cum un contabil ţinea evidenţa taxelor. — Harris vrea să-ţi vorbească, îi spuse Lou şi, fără să-şi ridice privirea, reuşi să pară amabil. Tocmai s-a întors de la o şedinţă cu primarul. Şi cred că Löwenstein are un mesaj pentru tine. — Mulţumesc. Ben se uită la batonul de ciocolată Snickers de pe biroul lui Roderick. Ascultă, Lou… — Las-o baltă. Roderick continuă să-şi bată raportul fără să-şi întrerupă ritmul. — Şi asta numeşti tu camaraderie, mormăi Ben şi o luă agale spre Löwenstein. Ea era cu totul alt gen decât Roderick, reflectă Ben. Lucra în salturi, se întrerupea şi pleca şi se simţea mult mai bine în stradă decât la maşina de scris. Ben respecta precizia lui Lou, dar, ca ajutor, ar fi luat-o pe Löwenstein, ale cărei costume şi uniforme curate şi îngrijite nu ascundeau faptul că avea, în mod incontestabil, cele mai frumoase picioare din secţie. Ben îi aruncă o privire scurtă, înainte de a se aşeza pe colţul biroului ei. Păcat că era măritată, se gândi el. Răsfoind alene prin hârtiile ei, aşteptă până când aceasta termină de vorbit la telefon. — Cum mai merge, Löwenstein? — Dispozitivul de mărunţit gunoiul, de la chiuvetă, s-a înfundat şi instalatorul îmi cere trei sute, dar nu-i nimic, pentru că o repară bărbatul meu. Puse un formular în maşina de scris. În felul ăsta, nu o să ne coste decât de două ori mai mult. Dar tu? Îi arse una peste mâna de pe Pepsi-ul ei. Ai noutăţi despre Părinte? — Doar un cadavru. Dacă în vorbele lui exista amărăciune, atunci aceasta era greu de detectat. Ai fost vreodată la localul lui Doug, mai jos de Canal? — Eu nu duc o viaţă socială ca tine, Paris. Ben fornăi şi puse mâna pe cana burduhănoasă în care îşi ţinea ea creioanele. — Era chelneriţă de băuturi, la mese. Avea douăzeci şi şapte de ani. — N-are rost să te consumi, îi spuse ea în şoaptă, apoi, văzându-i faţa, îi întinse Pepsi-ul. Întotdeauna te consumă chestiile astea. Harris vrea să vă vadă, pe tine şi pe Ed, mai spuse ea. — Da, ştiu. Luă o înghiţitură interminabilă, lăsând zahărul şi cafeina să-i pătrundă în sistem. Ai vreun mesaj pentru mine? — Ah, da. Dădu hârtiile la o parte, până când găsi ce căuta, şi zâmbi cu subînţeles. Te-a sunat Bunny. Cum vocea ei ridicată, insinuantă, nu stârni nimic în el, îi aruncă o privire mirată şi-i dădu biletul. Vrea să ştie la ce oră mergi să o iei. Părea tare drăguţă, zău, Paris. Ben băgă biletul în buzunar şi zâmbi. — Chiar este tare drăguţă, Löwenstein, dar aş lăsa-o în prima clipă în care te-ai hotărî tu să-ţi înşeli soţul. Ben plecă fără să-i înapoieze băutura şi Löwenstein începu să râdă şi se întoarse la formular şi la maşina de scris. — Au scos la vânzare apartamentele din blocul meu. Ed puse receptorul înapoi în furcă şi o porni, împreună cu Ben, spre biroul lui Harris. Cincizeci de mii de dolari. Isuse! — Înseamnă că are canalizarea proastă. Ben bău restul de Pepsi şi aruncă sticla într-o cutie de gunoi. — Da. Ştii cumva ceva liber în blocul tău? — Nimeni nu pleacă de acolo decât cu picioarele înainte. Prin geamul gros al biroului lui Harris, îl puteau vedea pe căpitan, care vorbea la telefon. Se ţinea bine pentru un bărbat de cincizeci şi şapte de ani, care şi-i petrecuse pe ultimii zece în spatele biroului. Avea prea multă voinţă ca să se îngraşe. Prima căsnicie se destrămase din cauza meseriei, a doua, din cauza sticlei. Harris renunţase şi la băutură şi la căsnicie şi acum meseria le ţinea locul amândurora. Poliţiştii din secţia lui nu îl plăceau în mod obligatoriu, dar îl respectau. Harris prefera lucrurile aşa cum erau ele acum. Ridicându-şi privirea, le făcu semn celor doi să intre. — Să am rapoartele laboratorului înainte de ora cinci. O scamă dacă se găseşte pe puloverul ei şi aia vreau să ştiu de unde vine. Faceţi-vă meseria. Daţi-mi ceva cât de mic, să mi-o pot face şi eu pe a mea. Închise telefonul şi-şi turnă cafea fierbinte. După cinci ani, tot un scotch ar fi fost mai bun. — Vorbiţi-mi despre Francie Bowers. — Lucra la mese, la Doug, de aproape un an. Locuia singură într-un bloc din North West. Ed se mută de pe un picior pe altul şi-şi consultă carnetul. Căsătorită de două ori, de fiecare dată mai puţin de un an. Facem cercetări asupra ambilor foşti soţi. Muncea noaptea şi dormea ziua, aşa încât vecinii nu prea ştiu mare lucru despre ea. Pleca de la serviciu la ora unu noaptea. Se pare că o tăia pe alee ca să ajungă la staţia de autobuz. Nu avea maşină. — Nimeni n-a auzit nimic, adăugă Ben. Şi nici n-a văzut nimic. — Mai întrebaţi, spuse Harris simplu. Şi găsiţi pe cineva care a auzit. Ceva în plus despre numărul unu? Lui Ben nu-i plăcea când victimelor li se dădeau numere şi-şi vârî mâinile în buzunare. — Prietenul Carlei Johnson e la Los Angeles, unde a primit un rolişor într-o melodramă. E curat. Se pare că Johnson se certase cu un alt student, cu o zi înainte de a fi omorâtă. Martorii spun că fusese o ceartă foarte aprinsă. — El a recunoscut, continuă Ed. Se pare că se întâlniseră de câteva ori, dar ea nu se arătase interesată. — Are alibi? — Pretinde că se îmbătase şi că agăţase un boboc din anul întâi. Ridicând din umeri, Ben se aşeză pe braţul fotoliului. S-au logodit. Putem să-l mai chemăm o dată aici, dar niciunul din noi nu crede că ar putea avea vreo legătură cu crima. Nu le-a cunoscut pe Clayton şi pe Bowers. Verificându-l, am constatat că puştiul este prototipul tânărului american, provenind dintr-o familie de burghezi, bine situată. Mai curând este Ed un psihopat, decât puştiul ăsta. — Mulţumesc, partenere. — Bine, dar oricum, mai verificaţi-l o dată. Cum îl cheamă? — Robert Lawrence Dors. Conduce o Honda Civic şi poartă cămăşi de polo. Ben scoase o ţigară. Poartă mocasini albi, fără şosete. — Să-l aducă Roderick aici. — Stai o clipă… — Desemnez o echipă de forţă pentru soluţionarea acestui caz, spuse Harris, întrerupându-l pe Ben. Îşi turnă o a doua ceaşcă de cafea. Roderick, Löwenstein şi Bigsby vor lucra cu voi. Îl vreau pe individul ăsta până să apuce să omoare o altă femeie care se nimereşte să fie singură pe alee. Vocea lui rămăsese blândă, raţională, dar categorică. Aveţi ceva împotrivă? Ben se apropie de fereastră şi privi afară. — Nu, cu toţii vrem să punem mâna pe el. — Inclusiv primarul, adăugă Harris, doar cu o vagă urmă de amărăciune în glas. Vrea ca la sfârşitul acestei săptămâni să fie în stare să ofere presei ceva pozitiv. Vom recurge la un psihiatru, ca să ne facă un profil. — Un psihiatru? Râzând cinic, Ben se întoarse de la fereastră. Să fim serioşi, căpitane. Pentru că nici lui nu-i plăcea ideea, glasul i se înăspri. — Doctorul Court a fost de acord să colaboreze cu noi, la cererea primarului. Încă nu ştim cum arată asasinul, dar poate este timpul să ştim cum gândeşte. În clipa asta, adăugă el uitându-se calm la cei doi, sunt în stare să privesc şi într-un glob de cristal dacă acesta îmi va oferi o pistă. Să fiţi înapoi la patru. Ben voi să spună ceva, dar surprinse privirea de avertizare a lui Ed. Ieşiră fără un cuvânt. — Poate că ar trebui să chemăm un medium, bombăni Ben. — Priveşti îngust. — Realist. — Psihicul uman este plin de mistere fascinante. — Iar ai citit prea mult. — Iar cei antrenaţi în a-l înţelege pot deschide uşi la care un profan bate în neştire. Ben oftă şi-şi aruncă ţigara în parcare, în clipa în care ieşiră afară din clădire. — Rahat!   * * * — Rahat, bombăni Tess, privind afară pe fereastra biroului ei. Două lucruri n-avea ea câtuşi de puţin chef să facă acum. Primul era să ia în piept traficul pe ploaia rece, nesuferită, care se pornise. Al doilea era să se implice în crimele care ameninţau oraşul. Trebuia să-l facă pe primul pentru că primarul şi bunicul ei o presaseră să-l facă pe al doilea. Mapa ei era şi aşa prea încărcată. L-ar fi putut refuza pe primar politicos, chiar cerându-şi scuze. Dar cu bunicul ei era cu totul altceva. Când avea de-a face cu el, parcă înceta să mai fie doctoriţa Teresa Court. După cinci minute nu mai era o femeie de un metru şaizeci şi cinci şi nu mai avea nicio diplomă încadrată de o ramă neagră, în spatele el. Redevenea fetiţa de doisprezece ani, numai piele şi os, copleşită de personalitatea bărbatului pe care îl iubise cel mai mult pe lumea asta. Dar el avusese grijă ca ea să obţină diploma în ramă neagră, nu? Cu încrederea ei, se gândi ea, cu sprijinul lui, cu neţărmurita lui credinţă în ea. Cum putea spune nu, când o ruga să-şi folosească priceperea? Pentru că îi lua zece ore pe zi ca să se ocupe de cazurile ei curente, poate că era timpul să nu se mai încăpăţâneze şi să-şi ia un partener. Tess se uită în jurul ei, la biroul în culori pastelate, cu antichităţile şi acuarelele alese cu grijă. Ale ei, se gândi ea. Fiecare piesă. Se uită apoi la comoda înaltă, pentru dosare, din stejar, de pe la 1920. Era încărcată cu dosarele cazurilor. Şi acestea erau tot ale ei. Nu, nu o să-şi ia niciun partener. La anul o să aibă treizeci de ani. Avea cazurile ei, avea biroul ei, avea problemele ei. Şi aşa voia să rămână totul. Îşi luă din debara haina de ploaie căptuşită cu vizon şi şi-o trase pe ea. Şi poate, doar poate că va reuşi să ajute poliţia să-l găsească pe omul care umplea zilnic paginile ziarelor. Să-i ajute să-l găsească, să-l oprească, astfel ca la rândul lui să poată şi el primi ajutorul de care avea nevoie. Îşi luă poşeta şi mapa burduşită cu dosare care urmau să fie sortate în decursul serii. — Kate! Tess intră în biroul alăturat, ridicându-şi gulerul. — Mă duc la poliţie, la comisarul Harris. Nu-mi dai nicio legătură decât dacă este ceva urgent. — Ar trebui să ai o pălărie, îi răspunse secretara. — Am una în maşină. Pe mâine. — Vezi cum conduci. Deja cu gândul în altă parte, ieşi pe uşă scormonind după cheile de la maşină. Poate că în drum spre casă o să apuce să cumpere nişte mâncare chinezească la pachet şi o să mănânce în tihnă, înainte de… — Tess! Încă un pas şi ar fi fost în lift. Înjurând în sinea ei, Tess se întoarse şi reuşi să schiţeze un zâmbet. — Frank! Şi ce bine reuşise să-l evite, vreme de aproape zece zile. — Eşti o doamnă cumplit de greu de abordat. Se îndreptă spre ea. Impecabil. Acesta era cuvântul care-i venea pe buze ori de câte ori îl vedea pe doctorul F.R. Fuller. Exact la limita plictiselii. Costumul lui gris-perle era de la Brooks Brothers, iar cravata lui cu dunguliţe avea în ea aceeaşi nuanţă, precum şi rozul bébé al cămăşii lui de la Arrow. Părul lui era frezat perfect şi conservator. Tess încercă din greu să-şi păstreze zâmbetul. Nu era vina lui Frank că ea nu se aprindea în contact cu perfecţiunea. — Am fost ocupată. — Ştii ce se spune când munceşti prea mult, Tess. Scrâşni din dinţi ca să se abţină de la a spune „nu, ce se zice?“ El râse pur şi simplu şi-i oferi restul clişeului. Tess apăsă pe butonul de coborâre, sperând că liftul va veni repede. — Totuşi, astăzi pleci mai devreme. — Program de teren. Se uită la ceas în mod ostentativ. Avea timp destul. Sunt puţin în întârziere, minţi ea, calmă. — Am tot încercat să dau de tine. Sprijinindu-se cu mâna de perete, se aplecă spre ea. Un alt obicei al lui, pe care Tess îl detesta. Ai crede că nu-i nicio problemă, câtă vreme birourile noastre sunt alăturate, continuă el. Unde naiba se afla liftul ăla, când avea cel mai mult nevoie de el? — Ştii bine ce înseamnă un program încărcat, Frank. — Sigur că ştiu. Îşi scăpără zâmbetul lui de pastă de dinţi şi Tess se întrebă dacă nu cumva îşi închipuia că apa lui de colonie o înnebunea. Dar avem nevoie cu toţii să ne mai relaxăm din când în când, n-am dreptate, doctore? — Fiecare în felul lui. — Am bilete pentru mâine seară la piesa lui Noel Coward, de la Kennedy Center. De ce să nu ne relaxăm împreună? Ultima dată, singura dată când acceptase să se relaxeze alături de el, abia reuşise să scape cu hainele pe ea. Mai rău, înainte de declanşarea stării de război, se plictisise vreme de trei ore. — Drăguţ din partea ta să te gândeşti la mine, Frank. Minţi din nou fără ezitare: Dar, din păcate, am deja un program pentru mâine seară. — Ce-ar fi să… Uşile se deschiseră. — Ca să vezi, am întârziat. Păşi în lift, aruncându-i un zâmbet vesel. Şi nu munci prea mult, Frank. Ştii ce se spune. Din cauza ploii şi a traficului, îşi consumă aproape tot timpul ei suplimentar ca să ajungă la secţia de poliţie. În mod destul de ciudat, jumătatea aceea de oră, atât de belicoasă, o lăsă plină de bună dispoziţie. Poate, se gândi ea, datorită faptului că scăpase atât de uşor de Frank. Dacă ar fi avut inima, dar nu o avea, i-ar fi spus simplu că era un ticălos şi asta ar fi însemnat sfârşitul. Până să înceapă să o înghesuie în destule colţuri, recursese la tact şi la scuze. Întinzând mâna alături, îşi luă pălăria de fetru şi-şi înghesui părul sub ea. Se uită în oglinda retrovizoare şi-şi încreţi nasul. N-avea rost să se mai aranjeze acum. Pierdere de timp cu ploaia asta. Trebuie să existe acolo o toaletă unde să scormonească în trusa de farduri şi de unde să iasă apoi cu un aer demn şi profesional. Până una-alta, nu o să arate decât udă. Împingând portiera, Tess se apucă cu o mână de pălărie şi o luă la fugă spre clădire. — Fii atent. Ben îşi opri colegul pe scările care duceau la cartierul general. Nemaipăsându-le de ploaie, o urmăreau pe Tess care sărea printre băltoace. — Frumoase picioare, comentă Ed. — La naiba. Sunt chiar mai grozave decât ale lui Löwenstein. — Posibil. El se mai gândi o clipă. Dar greu de spus, în ploaie. Alergând în continuare, cu capul plecat, Tess se năpusti sus pe scări şi se izbi de Ben. O auzi înjurând, înainte de a o prinde de umeri şi de a o îndepărta de el, suficient ca să o privească în faţă. Meritase să se ude, pentru ceea ce vedea. Elegantă. Chiar cu ploaia care şiroia pe ea. Ben se gândi la eleganţă. Tăietura pomeţilor era puternică, suficient de proeminentă ca să-l facă să se gândească la fecioarele vikingilor. Gura era moale şi umedă, făcându-l să se gândească la alte lucruri. Era palidă, doar cu o umbră rozalie în obraji. Ochii însă erau cei care îl făcură să-şi înghită remarca uşuratică pe care se gândise să o facă. Erau mari, reci şi, doar o idee, enervaţi. Şi violeţi. Crezuse că această culoare îi fusese rezervată doar lui Elizabeth Taylor şi florilor de câmp. — Scuzaţi-mă, reuşi Tess să spună, când îşi recăpătă suflul. Nu v-am văzut. — Nu. Ar fi vrut să se mai uite la ea, dar reuşi să se adune. Ben avea o reputaţie, în ce priveşte femeile, care devenise mitică. Exagerată, dar bazată pe fapte. — La viteza cu care circulaţi, nu mă surprinde. Îi făcea plăcere să o ţină, să-i urmărească ploaia agăţându-i-se de gene. V-aş putea acuza de atac asupra unui ofiţer de poliţie. — Doamna stă în ploaie, spuse Ed în şoaptă. Până atunci, Tess nu-l observase decât pe bărbatul care o ţinea, uitându-se la ea ca şi cum ar fi apărut dintr-un vălătuc de fum. Privi acum dincolo de el şi apoi în sus. Văzu un uriaş ud, cu ochi albaştri care râdeau şi cu o masă de păr roşcat, leoarcă. Se afla oare la o secţie de poliţie sau într-un basm? Ben continuă să o ţină de un braţ, în timp ce deschidea uşa. O conduse înăuntru, dar nu intenţiona să-i dea drumul. Nu încă. Odată înăuntru, Tess îi mai aruncă o privire lui Ed, se convinse că era real şi se întoarse spre Ben. Şi el era real. Şi continua să o ţină de braţ. Amuzată, îşi ridică o sprânceană. — Ofiţer, te previn că dacă mă arestezi pentru atac, voi deschide acţiune pentru comportament brutal din partea poliţiei. Când el zâmbi, Tess simţi un declic. Deci nu era atât de inofensiv pe cât se gândise ea. — Şi acum vă rog să-mi permiteţi să… — Bine, fără nicio acţiune. Ben continuă să o ţină de braţ. În cazul în care aţi venit pentru un proces-verbal de contravenţie… — Sergent… — Detectiv, o corectă el. Ben. — Detectiv, probabil că voi recurge la ajutorul dumitale cu o altă ocazie, dar în clipa de faţă sunt în întârziere. Dacă vreţi totuşi să mă ajutaţi… — Sunt un servitor public. — Atunci daţi-mi drumul la braţ şi spuneţi-mi unde îl găsesc pe căpitanul Harris. — Căpitanul Harris? De la Criminalistică? Văzu surpriza, neîncrederea, şi-şi simţi braţul eliberat. Intrigată, îşi scutură capul, scoţându-şi pălăria. Părul blond deschis i se revărsă pe umeri. — Exact. Privirea lui Ben urmări cascada părului, înainte de a reveni asupra chipului ei. Nu prea merge, se gândi el. Suspecta lucruri care nu prea mergeau. — Doctor Court? Severitatea şi cinismul merg foarte greu cu graţia. Tess nu se obosea să le armonizeze. — Din nou exact, detectiv. — Sunteţi psihiatru? Îi răspunse şi ea cu o întrebare. — Sunteţi poliţist? Probabil că amândoi ar fi fost în stare să continue să se complimenteze astfel, dacă Ed n-ar fi izbucnit în râs. — A sunat gongul pentru sfârşitul primei runde, spuse el pe un ton de glumă. Biroul lui Harris este colţul neutru al ringului. O luă chiar el pe Tess de braţ şi îi arătă drumul.

Perlele marii de Nora Roberts CAPITOLUL 1 Satul Ardmore stătea cuibărit pe coasta de sud a Irlandei, în comitatul Waterford, cu Marea Celtică întinsă la picioare. Digul de piatră se arcuia în jurul lui, urmărind conturul plajei cu nisip auriu. În vecinătate, satul se lăuda cu un grup de faleze pitorești, așternute cu iarbă, și un hotel agățat de ele. Dacă aveai chef, puteai face o plimbare plăcută, deși nu lipsită de efort, pe o cărare îngustă din jurul promontoriului, iar pe culmea primei coline se înălțau ruinele oratoriului și ale fântânii Saint Declan. Priveliștea merita ascensiunea, cu cerul, marea și satul întinse dedesubt. Era pământ sfânt, și cu toate că acolo erau îngropați destul morți, numai un singur mormânt avea inscripții pe piatra de căpătâi. Satul însuși avea străzi îngrijite și căsuțe zugrăvite mereu proaspăt, unele cu tradiționalele acoperișuri de crengi, și câteva coline abrupte. Florile creșteau din abundență, revărsându-se din lădițele de la ferești, coșuri și ghivece. Alcătuiau un tablou încântător, iar sătenii se mândreau să fi câştigat premiul Tidy Town, cu doi ani în urmă. Pe Tower Hill se vedea un frumos turn rotund, cu acoperișul său conic încă intact și ruinele catedralei din secolul al XII-lea construită în cinstea Sfântului Declan. Oamenii erau gata să-ți spună, dacă te întrebai, că Declan venise cu treizeci de ani înaintea bunului Sfânt Patrick. Nu că s-ar fi lăudat, nu făceau decât să te pună în temă. Cei interesați de asemenea probleme găseau exemple de încrustații oghame pe pietrele puse la păstrare în catedrala fără acoperiș și arcade romane tocite de vremuri și vânturi, dar încă demne de studiu. Însă satul în sine nu făcea nici o încercare de a atinge o asemenea măreție. Nu era decât o localitate plăcută, cu vreo două prăvălii și câteva case construite la distanță de frumoasele plaje nisipoase. Pe indicatorul localității Ardmore era adăugat cuvântul FAILTE, care însemna „bine ați venit”. Tocmai combinația de istorie veche și simplitate a caracterului și a ospitalității era aceea care-l interesa pe Trevor Magee. Strămoșii lui proveneau din Ardmore și din Old Parish. Însuși bunicul său se născuse aici, într-o căsuță de lângă Ardmore Bay, și-și trăise primii ani de viață inspirând aerul umed al mării, plimbându-se de mână cu mama lui pe ulițele satului sau pe plajă. Își părăsise satul și țara, luându-şi cu el în America soția și fiul. Nu se mai întorsese niciodată și, din câte știa Trevor, nici nu mai privise vreodată în urmă. Irlanda, Ardmore și familia Dennis Magee nu mai erau pomenite decât rareori. Prin urmare, imaginea satului Ardmore în mintea lui Trevor avea un aer de sentimentalism și curiozitate, iar motivele pentru care îl alesese erau de natură personală. Însă Trevor Magee își putea permite capricii personale. Era un om care clădise și care, la fel ca bunicul și tatăl lui înaintea sa, construise inteligent și cu spor. Bunicul lui își câştigase existența zidind și se îmbogățise speculând proprietăți în timpul celui de-al doilea război mondial și după aceea, până când cumpărarea și vânzarea acestora ajunseseră să formeze principala lui ocupație, ziditul revenindu-le celor pe care-i angaja. Bătrânul Magee nu fusese mai sentimental față de începuturile lui muncitorești decât față de propria sa patrie. Din câte își amintea Trevor, omul acela nu nutrise nici un fel de sentimente. Dar Trevor moștenise inima și mâinile constructorului, precum și simțul rece și aspru al omului de afaceri, și învățase să le folosească și pe unele și pe altele. Avea să le întrebuințeze și aici, adăugând o undă de sentiment pentru a-și construi sala de spectacole, o clădire tradițională pentru muzica tradițională, cu intrarea prin cârciuma deja existentă care aparținea familiei Gallagher. Încheiase tranzacția cu frații Gallagher, desțelenind pământul pentru proiect încă înainte de a-și fi putut găsi timpul pe care voia să-l petreacă la fața locului. Însă acum sosise și intenționa să facă mai mult decât doar să semneze cecuri și să privească. Voia să pună osul la treabă.   În dimineața aceea, Trevor ieșise din casa pe care o închiriase pe durata șederii, îmbrăcat într-o geacă de doc și cu o cană de cafea aburindă în mână. Acum, după câteva ore, geaca fusese aruncată în lături, iar pe spatele cămășii îi apăruse o dâră închisă de sudoare. Ar fi dat o sută de lire sterline pentru o bere rece. Cârciuma se afla la mică distanță de șantier. Știa că, la amiază, era plină de clienți. Dar nu-și putea potoli setea cu o halbă de bere rece, când le interzicea angajaților să bea la locul de muncă. Își răsuci umerii, privind prin jur. Autobetoniera duduia monoton, oamenii strigau, dând sau primind ordine. Muzica muncii, își spuse Trevor. Niciodată nu se sătura s-o asculte. Acesta era un dar de la tatăl lui. Învățătura pornind de la zero fusese crezul lui Dennis junior în viață, iar reprezentantul celei de-a treia generații de Magee făcuse tocmai acest lucru. Timp de peste zece ani - cincisprezece, dacă număra și verile în care asudase pe șantiere de construcții - învățase tot ceea ce însemna munca de zidar. Durerile de șale, sângele și febra musculară. La treizeci și doi de ani, petrecea mai mult timp în sălile de ședințe și la întâlniri de afaceri decât pe schele, dar nici un moment nu-și pierduse satisfacția de a da el însuși cu ciocanul. Intenționa ca, în Ardmore, pentru sala de spectacole, să-și acorde tocmai această plăcere. O privea pe femeia scundă cu șapcă decolorată și cizme scâlciate cum dădea târcoale, gesticulând în timp ce betonul umed aluneca prin jgheab. Se cățăra peste grămezi de pietre și nisip, lovea cu hârlețul în jgheab și-i striga operatorului să se oprească, după care intra în mocirlă, împreună cu ceilalți muncitori, ca să netezească stratul de beton. Brenna O’Toole, își spuse Trevor, bucuros că-și urmase instinctele. Angajarea ei și a tatălui său ca maiștri de proiect fusese o manevră inspirată. Nu numai pentru talentele lor de constructori, ci și pentru că știau satul, și pe locuitorii acestuia, aveau grijă ca munca să decurgă lin și oamenii să fie mulțumiți și productivi. Într-un asemenea proiect relațiile cu publicul erau la fel de importante ca o temelie solidă. Da, într-adevăr, lucrau extraordinar de bine. Cele trei zile de când se afla în Ardmore îi demonstraseră că nu greșise alegându-i pe O’Toole și O’Toole. Când Brenna ieși din nou, Trevor îi întinse mâna s-o ajute. — Mulțumesc. Brenna își înfipse cazmaua în pământ, rezemându-se de coada ei. În pofida cizmelor murdare și a șepcii pleoștite, arăta ca o zână. Avea pielea ca smântâna irlandeză, iar de sub șapcă îi scăpau câteva bucle roșii. — Tim Riley a spus că nu va mai ploua încă o zi, două, iar el nu prea greșește în problemele astea. Cred că lespedea se va usca înainte de a trebui să vă faceți griji cu vremea. — Ați făcut progrese considerabile încă dinainte de a ajunge eu aici. — Sigur, și o dată ce ne-ați dat liber, n-am mai avut motive să așteptăm. O să vă turnăm o fundație bună și solidă, domnule Magge, și-o vom face la termen. — Trev. — Da, Trev.  Brenna își dădu șapca pe spate, pentru a-l privi în ochi; el avea cu cel puțin un cap peste statura ei de un metru și cincizeci și cinci, chiar și încălțată cu cizmele. — Oamenii pe care i-ai trimis din America formează o echipă extraordinară. — Întrucât i-am ales personal, unul și unul, îți dau dreptate. Tonul lui părea puțin cam fudul, dar nu neprietenos. — Deci, nu alegi niciodată și femei? Trevor zâmbi alene, astfel încât hazul păru să i se aștearnă încet pe chip, până ajunse și în ochii de culoarea fumului de turbă. — Ba da, cum să nu, și cât de des posibil. Atât în interes profesional, cât și în alte interese. Pentru proiectul ăsta am repartizat-o pe una dintre cele mai bune tâmplărițe ale mele. Va fi aici săptămâna viitoare. — Mă bucur să aflu că vărul meu Brian n-a greșit în privința asta. A spus că angajezi oamenii după talent, nu după sex. Arătând cu capul spre șantier, Brenna adăugă: — Japița asta gălăgioasă de betonieră o să ne mai țină companie un timp. Mâine se întoarce Darcy din vacanță și pot să-ți spun c-o să ne facă la toți capul mare c-o deranjăm. — E un zgomot pozitiv. Al construirii. — Și eu am fost întotdeauna de aceeași părere. Stătură un moment tăcuți, în timp ce autobetoniera își voma ultimul metru de beton. — Îți fac cinste cu masa, spuse Trevor. — Nu te refuz. Brenna scoase un șuierat, pentru a atrage atenția tatălui ei, apoi mimă cu mâna mâncatul. Mick răspunse cu un zâmbet și un gest, după care se reapucă de treabă. — E într-al nouălea cer, comentă Brenna, în timp ce se duceau să-și clătească cizmele. Nimic nu-l face pe Michael O’Toole mai fericit decât să fie în mijlocul unui șantier - cu cât mai noroios, cu atât mai bine. Satisfăcută, Brenna tropăi de câteva ori din picioare, apoi ocoli spre ușa bucătăriei. — Sper să vizitezi și zona cât stai aici, în loc să te cufunzi numai în muncă. — Am de gând să văd împrejurimile. Ceva îl atrăsese spre Irlanda, spre Ardmore, timp de peste un an. În visuri. — A, iată un bărbat arătos care face lucrul la care se pricepe cel mai bine, comentă Brenna, deschizând ușa bucătăriei. Ce ne-ai pregătit pentru azi, Shawn? Shawn se întoarse de la enorma mașină de gătit veche, înalt și deșirat, cu părul negru lățos și ochii de un albastru cețos. — La specialitate avem supă de spanac-de-mare și sandvișuri cu carne de vită. Bună ziua îți doresc, Trevor. Te muncește asta mai tare decât s-ar cuveni? — Ține lucrurile în mișcare. — Așa și trebuie, căci bărbatul din viața mea e un greoi. Mă întreb, Shawn, dacă ai mai ales vreo melodie, două, să i le-arăți lui Trevor? — Am fost ocupat să-mi servesc proaspăta soție. E o ființă pretențioasă. Spunând acestea, luă între mâini fața Brennei și o sărută. — Ieși afară din bucătăria mea. Și-așa-i o zăpăceală destul de mare aici, fără Darcy. — O să se-ntoarcă mâine, iar până la ora asta o vei fi blestemat deja de-o duzină de ori. — Păi tu de ce crezi că-i duc dorul? Dă-i comanda lui Sinead, îi spuse el lui Trevor. E o fată bună, iar Jude a noastră a lucrat cu ea. Are nevoie doar de puțină practică. — Sinead e o prietenă a surorii mele, Mary Kate, îi spuse Brenna lui Trevor, în timp ce împingea ușa batantă dintre bucătărie și cârciumă. O fată bună de felul ei, chiar dacă puțin cam împrăștiată la creier. Vrea să se mărite cu Billy O'Hara, iar în momentul de față asta-i suma completă a ambițiilor ei. — Iar Billy O'Hara ce are de spus? — Nefiind tocmai la fel de ambițios ca Sinead, Billy își ține gura. Bună ziua îți doresc, Aidan. — Și eu ție. Cel mai vârstnic dintre frații Gallagher lucra la bar. Cu mâinile pe robinete, ridică privirea. — Deci, luați masa la noi? — Într-adevăr. Văd că ești ocupat. — Dumnezeu să binecuvânteze autobuzele cu turiști. Făcând cu ochiul, Aidan împinse două halbe de bere pe bar, spre mâinile care le așteptau. — Vrei să ne luăm mâncarea la bucătărie? — Nu e nevoie, decât dacă sunteți foarte grăbiți. Ochii lui, de un albastru mai intens decât cei ai fratelui său, scrutară salonul. — Serviciul merge o idee mai încet decât de obicei. Dar au mai rămas una, două mese libere. — Îl lăsăm pe șef să hotărască. Brenna se întoarse spre Trevor. — Cum preferi? — Hai să ocupăm o masă. Era mai bine să vadă cu ochii lui cum mergeau afacerile. O urmă afară și se așezară la una dintre mesele în formă de ciupercă. Se auzea un murmur de conversații, prin aer plutea un fum subțire și mirosul de drojdie al berii. — Iei o halbă? îl întrebă Brenna. — Numai după ce se termină programul. Cu buzele tresărindu-i, Brenna se rezemă de spătar. — Așa am auzit și eu, de la unii dintre oameni. Se vorbește că, în privința asta, ești un tiran. Nu-l deranja cuvântul „tiran”. Însemna că era stăpân pe situație. — Ar fi cel mai corect cuvânt. — Am să-ți spun un lucru, s-ar putea să-ți fie cam greu să aplici o asemenea regulă pe-aici. Mulți dintre cei care vor munci pentru tine au supt Guinness încă din fașă și le e o băutură la fel de firească precum laptele de mamă. — Și mie îmi place, dar când un bărbat sau o femeie lucrează pe timpul meu, se mulțumește numai cu laptele de mamă. — A, ești un om dur, Trevor Magee, comentă ea, râzând. Deci, ia spune-mi, cum îți place Faerie Hill Cottage? — Foarte mult. E confortabilă, eficientă, liniștită și are niște vederi de ți se pune un nod în gât. Exact ceea ce căutam, așa că-ți sunt recunoscător că mi-ai găsit-o. — Nici o problemă, absolut nici una. Este în familie. Cred că lui Shawn îi e dor de bucătărioara de acolo, întrucât casa pe care ne-o construim mai are mult până să fie gata. E mai mult decât locuibilă, adăugă ea, întrucât acesta era unul dintre actualele lor subiecte spinoase, dar mă gândesc să mă concentrez asupra bucătăriei, în zilele libere, ca să fie mai mulțumit. — Mi-ar plăcea s-o văd. — Serios? Surprinsă, Brenna înclină capul. — Mă rog, ești binevenit oricând. Am să-ți dau îndrumările. Te superi dacă spun că nu mă așteptam să fii atât de prietenos pe cât pari? — La ce te așteptai? — Mai degrabă la un rechin, și sper că asta nu te jignește. — Nu mă jignește. Și depinde în ce ape înot. Ridică privirea și se lumină la față, când de masă se apropie soția lui Aidan. Dar, când dădu să se ridice, Jude îi făcu semn să rămână așezat. — Nu, nu stau, dar mulțumesc oricum. Își rezemă o mână pe abdomen, unde se vedea că sarcina era foarte înaintată. — Bună, eu sunt Jude Frances și azi voi fi ospătărița voastră. — N-ar trebui să umbli așa de colo-colo, cărând tăvi. Jude oftă în timp ce scotea carnetul cu comenzi. — Parc-ar fi Aidan. Mă odihnesc când simt nevoia și nu car nimic greu. Sinead nu se descurcă singură. — Nici o grijă, Trevor. Păi, propria-mi mamă, Dumnezeu s-o binecuvânteze, a scos cartofi, chiar în ziua nașterii mele, iar după ce m-a adus pe lume s-a dus să-i prăjească. La vederea ochilor îngustați ai lui Trevor, Brenna chicoti. — Mă rog, poate n-o fi fost chiar așa, dar fac rămășag că ar fi putut s-o facă. Eu iau supa de azi, dacă nu te superi, Jude, și... un pahar de lapte, adăugă, cu un zâmbet ștrengăresc spre Trevor. — La fel, spuse el, plus sandvișul. — Inspirată alegere. Le aduc imediat. — E mai puternică decât pare, îi spuse Brenna, când Jude trecu la altă masă. Și mai încăpățânată. Acum, că și-a găsit direcția, ca să zic așa, nu va face decât să muncească și mai mult pentru a dovedi că poate face ceea ce-i spui că n-ar trebui. Aidan n-o lasă să întreacă măsura, îți dau cuvântul meu. Omul ăsta o adoră. — Da, am observat. Frații Gallagher par să fie devotați nevestelor lor. — N-ar strica să fie, altfel nevestele vor ști în mod sigur de ce. Relaxată, își întinse picioarele și-și scoase șapca. Buclele roșcate i se revărsară pe umeri. — Și nu ți se pare „prea rustic”, cred c-ar trebui să spun, aici la țară, după ce te-ai obișnuit în New York City? Trevor se gândi imediat la șantierele pe care le cunoscuse: alunecări de noroi, inundații, călduri arzătoare, mici vandalisme și sabotaje. — Deloc. Satul e exact așa cum mă așteptam, după rapoartele lui Finkle. — A, da, Finkle. Și-l amintea foarte bine pe cercetașul lui Trevor. — Iată un om care cred că preferă confortul urban. Dar, în fond, tu nu ești atât de... părtinitor. — Sunt foarte părtinitor, depinde. De-asta am încorporat cea mai mare parte a planurilor tale în proiectul teatrului. — Ăsta-i un compliment delicios și parșiv. Și nimic nu i-ar fi plăcut mai mult. — Cred că tindeam mai mult spre unghiul personal. Țin în mod special la căsuța de pe Faerie Hill și nu eram sigură dacă aveai s-o găsești pe gustul tău. Dacă stau să mă gândesc, cred că un om cu un trecut ca al tău ar fi fost mai degrabă înclinat să stea la un hotel de pe faleză, cu cameriste, restaurant și așa mai departe. — Camerele de hotel îmi dau întotdeauna o senzație de claustrare. Și găsesc că e interesant să stau în casa unde s-a născut, a trăit și a murit femeia care a fost logodită cu unul dintre strămoșii mei. — A fost o femeie minunată, bătrâna Maude, o femeie înțeleaptă. În timp ce vorbea, Brenna nu scăpa din ochi chipul lui Trevor. — Mormântul ei e lângă fântâna Sfântului Declan, iar acolo poți să-i simți prezența. Nu ea e cea care bântuie acum prin casă. — Atunci, cine? Brenna înălță din sprâncene. — Deci, nu cunoști legenda? Bunicul tău s-a născut aici, și tatăl tău, deși era încă mic când au plecat spre America. Totuși, a venit în vizită, cu mulți ani în urmă. Nici unul dintre ei nu ți-a spus povestea lui Lady Gwen și a Prințului Carrick? — Nu. Deci, cea care bântuie casa e Lady Gwen? — Ai văzut-o? — Nu. Trevor nu fusese crescut cu legende și mituri, dar în vene avea destul sânge irlandez ca să-și pună întrebări în legătură cu ele. — Însă se simte în casă o senzație feminină, aproape o mireasmă, așa că sorții sunt în favoarea cucoanei. — Aici ai dreptate. — Cine era? Cred că, dacă împart locuința cu o stafie, ar trebui să știu câteva ceva despre ea. Nu alunga nepăsător subiectul, nu manifesta o indulgență amuzată față de irlandezi și legendele lor, observă Brenna. — Iarăși mă surprinzi. Stai să văd ceva, mai întâi. Vin imediat. Fascinant, medită Trevor. Se alesese cu o fantomă. O poveste reușită cu stafii putea atrage oamenii la spectacole cu tot atâta succes ca o cârciumă bine gospodărită. Totul ținea de atmosferă. Continuă să cocheteze cu această idee, în timp ce scruta salonul. Nu-i trecea prin minte că, așa cum stătea acolo, în hainele de lucru, cu părul blond închis ciufulit după munca de dimineață, arăta mai mult a localnic decât a vizitator. Avea un chip îngust, osos, care te ducea cu gândul la un războinic sau eventual la un cărturar, dar mai greu la un om de afaceri. Femeia cu care fusese la un pas de a se căsători spusese că părea sculptat și cizelat de un geniu nebun. O mică cicatrice îi marca bărbia, de pe urma unei furtuni care spărsese geamurile la Houston, în timpul unei tornade, sporindu-i impresia generală de duritate. Era un chip care rareori dădea ceva de gol - decât dacă era în avantajul lui Trevor Magee. În acel moment, avea o expresie rece și închisă, care redeveni prietenoasă când Brenna reveni spre masă, împreună cu Jude. Trevor observă că Brenna aducea tava. — Am rugat-o pe Jude să-și sacrifice câteva momente ca să ia loc și să-ți povestească despre Lady Gwen, anunță Brenna, începând să pună mâncarea pe masă. E o seanachais. La vederea sprâncenei înălțate a lui Trevor, Jude clătină din cap: — Asta înseamnă povestitor, în gaelică. De fapt, nu sunt așa ceva, eu doar... — Și i-a fost publicată cartea, iar acum scrie încă una. — Brenna, își dădu Jude ochii peste cap. — Am s-o caut. Unele dintre versurile cântecelor lui Shawn povestesc legende. Este o veche tradiție. — O, asta o să-i placă. Radioasă, Brenna luă tava. — O duc eu, Jude, și-am s-o muștruluiesc puțin pe Sinead din partea ta. Tu începe. Am auzit de prea multe ori povestea asta. — Are energie cât douăzeci de oameni, comentă Jude, puțin cam obosită, luându-şi ceașca de ceai. — Mă bucur că am găsit-o pentru proiectul ăsta. Sau că m-a găsit ea pe mine. — Aș spune că amândoi sunt perfecți, de vreme ce și unul și altul sunteți atât de energici... Se întrerupse brusc, jenată. — N-am spus-o în sens negativ. — Nici n-am luat-o așa. Mișcă bebelușul? Ai o anumită expresie, îi explică Trevor. Sora mea tocmai l-a făcut pe al treilea. — Al treilea?!? Jude răsuflă zgomotos. — Am momente când mă întreb cum am să mă descurc cu unul singur. E activ. Dar va trebui să mai aștepte vreo două luni. Își plimbă o mână încet, în cercuri, peste burta proeminentă, în timp ce sorbea din ceai. — S-ar putea să nu știi, dar până acum un an și ceva am locuit la Chicago. Trevor scoase un sunet evaziv. Sigur că știa, primise rapoarte amănunțite. — Planul meu era să vin aici pentru șase luni, să locuiesc în casa unde a stat bunica mea după ce și-a pierdut părinții. O moștenise de la verișoara ei Maude, care a murit la scurt timp înainte de sosirea mea. — Femeia cu care a fost logodit unchiul meu. — Într-adevăr. În ziua în care am ajuns ploua. Mă rătăcisem, și nu numai din punct de vedere geografic. Toate mă iritau. — Ai venit singură, în altă țară? înclină Trevor capul. O asemenea femeie nu mi se pare că poate fi ușor enervată. — La fel ar spune și Aidan. Și, din acest motiv, se simțea cât se putea de bine. — În orice caz, am oprit pe stradă, pe alee de fapt, în fața unei case mici, cu acoperiș de crengi. Și, la fereastra de sus, am văzut o femeie. Avea o față frumoasă și tristă, și păr blond-deschis, revărsat în jurul umerilor. S-a uitat la mine, privirile ni s-au întâlnit. Apoi a apărut Brenna. Se părea că nimerisem din greșeală chiar la mine acasă, iar femeia pe care o văzusem, sus, la fereastră era Lady Gwen. — Fantoma? — Da, într-adevăr. Pare imposibil, nu-i așa? Sau, în orice caz, irațional. Dar îți pot spune exact cum arăta. Am desenat-o. Și nu știam despre legendă când am ajuns aici, nimic mai mult decât pari să ști tu acum. — Mi-ar plăcea s-o ascult. — Atunci, am să ți-o spun. Jude făcu o pauză când Brenna reveni, se așeză și începu să se înfrupte din mâncare. Povestea într-un mod foarte firesc, remarcă Trevor. Avea un ritm natural și lin, care atrăgea ascultătorul în poveste. Îi spuse despre o tânără fată care locuise în casa de pe colina zânelor. O femeie care ținuse la tatăl ei, întrucât mama îi murise la naștere, care-și îngrijea casa și grădina și era foarte mândră.. Sub panta verde a colinei se afla strălucirea argintie a plutei zânelor, palatul unde domnea Carrick, ca prinț. Și el era mândru, și foarte chipeș, cu o coamă lungă de păr negru ca pana corbului și ochi de un albastru arzător. Acești ochi au văzut-o pe tânăra Gwen, iar ai ei s-au oprit asupra lui. I-a cuprins dragostea, pe muritoare și pe prințul din neamul zânelor, iar noaptea, când ceilalți dormeau, el o ducea în zbor pe marele lui cal înaripat. Niciodată nu vorbeau despre această iubire, căci mândria le amuțea cuvintele. Într-o noapte, tatăl lui Gwen s-a trezit și a văzut-o descălecând de pe calul lui Carrick. Temându-se pentru ea, a logodit-o cu altul și i-a poruncit să se mărite fără întârziere. Carrick a zburat cu calul lui spre soare și i-a adunat scânteile arzătoare în punga lui de argint. Când Gwen a ieșit din casă ca să-l întâlnească, înainte de nuntă, a desfăcut punga și i-a turnat la picioare diamante, nestematele soarelui. „Ia-le, și pe mine odată cu ele”, a spus el, „căci ele sunt pasiunea mea pentru tine.” I-a făgăduit nemurirea și o viață plină de bogății și glorie. Dar nici o clipă n-a vorbit, nici chiar atunci, despre iubire. Așa că Gwen l-a refuzat și i-a întors spatele. Diamantele care zăceau pe iarbă s-au preschimbat în flori. De două ori a mai venit la ea, a doua oară când Gwen își purta în pântec întâiul copil. A deșertat din punga argintie perle, lacrimile lunii, pe care le adunase pentru ea. Iar acestea, i-a spus el, erau dorul lui de dânsa. Dar dorul nu e iubire, iar Gwen i se juruise altuia. Când Gwen a întors spatele, perlele s-au transformat în flori. Mulți ani au trecut până când Carrick a venit ultima dată, ani în care Gwen și-a crescut copiii, și-a îngrijit soțul bolnav și l-a îngropat, ea însăși fiind de-acum foarte bătrână. Ani în care Carrick meditase trist în palatul lui și străbătuse cerul pe cal. S-a cufundat în mare, ca să-i smulgă din inimă ultimele daruri pentru ea. Pe acestea i le-a turnat la picioare, safire scânteietoare care scăpărau în iarbă. Fidelitatea lui față de ea. Iar când acum, în sfârşit, a vorbit despre iubire, Gwen n-a putut decât să plângă cu lacrimi amare, căci viața ei era pe sfârşite. I-a spus că era prea târziu, că niciodată nu avusese nevoie de bogății sau de promisiuni de glorie, ci numai să știe că o iubea, că o iubea destul încât ea să-și poată înlătura temerile și să renunțe la lumea ei pentru a lui. Și, când s-a întors și de astă dată să-l părăsească, durerea și furia lui s-au dezlănțuit, în vraja pe care a legat-o. Gwen n-avea să-și mai găsească liniștea fără el, și nici n-aveau să se mai revadă până când, de trei ori, trei perechi de îndrăgostiți se întâlneau și, acceptându-se unul pe altul, primejduindu-și inimile, cutezau să aleagă iubirea mai presus de orice.   Trei sute de ani, își spuse mai târziu Trevor, în timp ce intra în casa unde locuise și murise Gwen. Îndelungată așteptare. O ascultase pe Jude spunându-i legenda cu vocea ei calmă, de povestitoare, fără s-o întrerupă. Nici măcar ca să-i spună că unele fragmente din poveste le cunoștea și el. Într-un fel, le știa. Le visase. Nu-i spusese că și el ar fi putut-o descrie pe Gwen, până la verdele marin al ochilor și linia arcuită a obrazului. Și pe ea o visase. Și, își dădea Trevor seama, fusese cât pe ce să se însoare cu Sylvia fiindcă îi amintise de acea imagine din vis. O femeie blândă, cu un fel de a fi simplu. Totul ar fi trebuit să meargă de minune între ei, își spuse, în timp ce urca la etaj, să facă un duș. Încă îl mai irita faptul că nu se întâmplase așa. În ultimă instanță, pur și simplu nu se potriviseră. Ea își dăduse seama prima și, cu blândețe, îl lăsase să plece înainte ca Trevor să recunoască faptul că deja era cu ochii spre ușă. Poate că asta îl deranja cel mai mult. Nu avusese curtoazia de a pune el capăt relației. Deși Sylvia îl iertase, el unul mai avea până să-și ierte propria faptă. Simți mirosul în clipa când păși în dormitor. Delicat, feminin, ca al unor petale de trandafir proaspăt căzute pe iarba înrourată. — O fantomă care-și dă cu parfum, murmură Trevor, cu un amuzament ciudat. Mă rog, dacă ești pudică, poți să te întorci cu spatele. Și, spunând acestea, se dezbrăcă în locul unde stătea, apoi intră în baie. Își petrecu restul serii singur, lucrând la hârtii, apoi luă o bere și ieși cu ea în ultimele raze de lumină ale asfințitului, ascultând tăcerea dureroasă și privind cum stelele se trezeau licăritor la viață. Tim Riley, cine naiba o mai fi fost și ăla, părea să aibă dreptate. Încă nu se anunța ploaie. Fundația pe care o turna avea să se întărească perfect. Când se răsuci să intre înapoi în casă, o mișcare fulgerătoare deasupra capului îi atrase atenția, o dâră argintie pe cerul întunecat. Dar, când o căută din nou cu privirea, îngustându-şi ochii, nu văzu decât stelele și luna în primul pătrar care tocmai răsărea. O stea căzătoare, conchise el. O stafie era una, dar un cal înaripat călărit de un prinț al zânelor era cu totul altceva. Însă avu impresia că auzea cântul voios al fluierelor și flautelor dănțuind peste tăcere, în timp ce închidea ușa casei pentru noaptea aceea.

Valea tacerii de Nora Roberts Prolog În foc se desluşeau anumite imagini. Dragoni, demoni şi războinici. Asemeni lui copiii le vor observa. Bătrânul ştia că persoanele foarte tinere şi cele foarte în vârstă pot vedea ceea ce alţii nu sunt în stare. Sau ceea ce nu doresc. Le povestise deja prea mult. Povestea lui debutase cu vrăjitorul care a fost chemat de zeița Morrigan. Hoyt of the Mac Cionaoith era însărcinat de zei să călătorească în celelalte lumi ca să adune armata pentru a o putea înfrunta cum se cuvine pe regina vampirilor. Bătălia dintre oameni şi demoni urma să aibă loc pe dealul Samhain, în Valea Plângerii, în ţinutul Geallului. Le povestise despre Cian fratele vrăjitorului, ucis şi preschimbat de vicleana Lilith, care, vreme de aproape o mie de ani, vieţuise ca vampir, înainte de a-l face pe Cian asemenea ei. Aveau să mai treacă pentru Cian aproape o mie de ani înainte ca el să se alăture lui Hoyt şi vrăjitoarei Glenna pentru a forma primele legături ale celui de-al şaselea cerc. Următoarele au fost forjate de către doi gealliani – modelatorul formelor şi savantul care călătoriseră între lumi pentru a se întâlni în acele prime zile. Iar ultimul cerc a fost alipit de către războinic, un vânător de demoni care era din acelaşi neam cu Mac Cionaoith. Poveştile pe care le depănase în faţa lor erau despre războaie şi curaj, despre moarte şi prietenie. Şi despre dragoste. Dragostea care se înfiripase între vrăjitor şi vrăjitoare şi între modelator şi războinic conferise puteri sporite cercului, exact aşa cum trebuia s-o facă o magie adevărată. Dar mai existau şi alte istorioare. Triumfuri şi pierderi, teamă şi curaj, dragoste şi sacrificiu – şi tot ceea ce vine odată cu întunericul şi lumina. În vreme ce copiii erau nerăbdători să asculte şi altele, el se gândea la cum ar fi mai bine să înceapă finalul poveştii. — Erau şase, rosti el, privind mai departe spre foc, în vreme ce murmurul copiilor încetă, iar forfota lor încremeni în aşteptare. Şi fiecare dintre ei avea de ales între a accepta sau a refuza. Chiar şi atunci când lumile se află în mâinile tale, trebuie să înfrunţi alegerea de a le distruge sau de a face cale întoarsă. Şi odată cu această alegere, continuă el, mai există şi altele de făcut. — Ei erau curajoşi şi adevăraţi, strigă unul dintre copii. Au ales să lupte! Bătrânul surâse preţ de o clipă. — Şi au procedat întocmai. Dar dincolo de asta, în fiecare zi, în fiece noapte din timpul ce le fusese dăruit, alegerea aceea rămânea şi trebuia reînnoită. Unul dintre ei, ţineţi minte, nu mai era om, ci vampir. În fiecare zi şi în fiecare noapte din timpul pe care-l primiseră, lui i se aducea aminte faptul că nu mai era om. Nu mai era decât o umbră în aceste lumi pe care alesese să le protejeze. — Şi astfel, zise bătrânul, vampirul începu a visa. 1 El visa. Iar în vis era încă bărbat. Tânăr, probabil nebun, fără îndoială impetuos. Şi apoi, femeia în care credea era una atât de frumoasă, cu o alură incredibilă. Ea purta o rochie superbă de un roşu aprins, mai elegantă decât merita o tavernă de provincie, care se mula perfect pe formele sale şi îi scotea în evidenţă pielea albă şi strălucitoare. Părul îi era de aur, cârlionţii scânteind de-o parte şi de alta a coroanei. Rochia, ţinuta ei, bijuteriile care-i străluceau la gât şi pe degete, îi dădură de înţeles că era o doamnă elegantă din clasa de mijloc. În lumina aceea palidă a cârciumii, i se părea o flacără care ardea în penumbră. Doi servitori aranjaseră o încăpere în care ea să-şi bea ceaiul. Înainte ca ea să se strecoare înăuntru, simpla ei prezenţă puse capăt conversaţiei şi muzicii. Dar ochii ei albaştri, asemenea cerului pe timpul verii, întâlniseră privirea lui. Doar pe a lui. Când unul dintre servitori ieşise şi venise spre el, spunându-i că doamna dorea să ia cina împreună, el nu ezitase. De ce ar fi făcut-o? Poate că rânjise la comentariile fireşti ale bărbaţilor cu care băuse, însă îi părăsise fără a sta pe gânduri. Ea stătea în picioare în lumina focului şi a lumânărilor, turnând deja vinul în cupe. — Sunt atât de încântată, zise ea, că eşti de acord să iei cina alături de mine. Urăsc să mănânc de una singură, tu nu? Femeia se îndreptă spre el, cu mişcări atât de graţioase încât părea că pluteşte. Mi se spune Lilith, zise ea oferindu-i paharul cu vin. Limbajul ei avea ceva exotic, vorba ei avea o anumită cadenţă care te ducea cu gândul la nisipul fierbinte şi farmecul viilor în pârg. El era pe jumătate sedus şi complet vrăjit. Au mâncat împreună mâncarea simplă, cu toate că lui nu îi era foame. Ceea ce devora el erau vorbele ei. Ea povesti despre ţinuturile prin care călătorise şi despre care el doar citise. Îi spuse că se plimbase în jurul piramidelor, la lumina lunii, escaladase dealurile Romei şi stătuse între ruinele templelor greceşti. El nu călătorise niciodată dincolo de graniţele Irlandei, iar vorbele ei, imaginile, pe care acestea le invocau, erau aproape la fel de incitante ca şi ea. Îşi zise că ea era prea tânără pentru a face atât de multe lucruri, însă în clipa când rosti acest gând, ea nu făcu altceva decât să surâdă pe deasupra marginii paharului. — La ce sunt bune lumile, întrebă ea, dacă nu te foloseşti de ele? O să mă folosesc şi de multe altele. De vin pentru a-l bea, de mâncare pentru a o gusta, de teritorii pentru a le explora. Tu eşti tânăr, zise ea, surâzând galeş şi cu subînţeles, şi nu te poţi rezuma la atât de puţin. Nu doreşti să vezi mai mult decât ai văzut până acum? — M-am gândit să-mi iau răgaz un an, atunci când voi putea, ca să văd lumea. — Un an? Râzând uşor, ea pocni din degete. Asta reprezintă un an. Nimic, o bucăţică de timp. Ce ai face dacă ai avea la dispoziţie o eternitate? Ochii ei semănau cu adâncimile albastre ale mărilor în clipa în care se aplecă către el. Ce ai face cu ea? Fără a aştepta un răspuns, ea se ridică, lăsând în urmă o dâră de parfum şi se îndreptă către fereastra de mici dimensiuni. — Ah, noaptea e atât de blândă. Precum mătasea care-ţi mângâie pielea. Se răsuci şi în ochii ei albaştri şi îndrăzneţi apăru un licăr. Eu sunt o creatură a nopţii. Şi cred că la fel eşti şi tu. Noi, cei ca noi, suntem în cea mai bună formă pe timpul nopţii. Se ridicase odată cu ea şi acum, când revenise lângă el, parfumul ei şi vinul se strecurau prin simţurile lui. Şi încă ceva, ceva dens şi ceţos care se aşternea peste mintea lui asemenea unui drog. Ea îşi dădu capul pe spate ca apoi să-l încline, aşezându-şi gura peste a lui. Şi dacă suntem cei mai buni pe întuneric, de ce să ne petrecem singuri ceasurile nopţii? Şi totul era asemenea unui vis, ceţos şi nămolos. El se afla în braţele ei, ţinând în palme sânii ei mari şi albi, gura ei, lacomă şi fierbinte, capturând-o pe a lui. O pufni râsul în clipa care el se încurcă în rochia ei, şi-şi desfăcu picioarele într-o invitaţie seducătoare. — Mâini puternice, murmură ea. O faţă atrăgătoare. De asta am nevoie şi, când am nevoie, iau. O să-mi îndeplineşti porunca? Râzând amuzată, ea îl muşcă de ureche. O vei face? O vei face, tinere şi frumosule Cian, cu mâinile tale puternice? — Daaa, desigur. Da. El nu se putu gândi la nimic, cufundându-se pur şi simplu înăuntrul ei. Când o făcu, şoldurile ei se legănau nebuneşte şi capul i se lăsă pe spate, într-un abandon total. — Da, da, da! Atât de tare, atât de pasional. Oferă-mi mai mult, şi mai mult! Şi am să te port dincolo de tot ce ştii. În momentul în care el plonjă, cu respiraţia întretăiată, apropiindu-se de punctul culminant, capul ei se înălţă iarăşi. Ochii ei nu mai erau albaştri şi îndrăzneţi, ci roşii şi sălbatici. Şocul care-l cutremură îl determină să încerce o retragere, dar braţele ei se strânseră brusc în jurul lui, asemenea unor lanţuri. Picioarele ei se încolăciră în jurul şoldurilor lui, păstrându-l înăuntrul ei, prins în capcană. În vreme ce el se lupta cu strânsoarea ei insuportabilă, ea surâse, colţii strălucindu-i în întuneric. — Ce eşti tu? Din capul lui pieriseră toate rugăciunile; frica nu mai lăsa loc pentru ele. Ce eşti tu? Şoldurile ei continuară să se mişte în sus şi în jos, călărindu-l, astfel că el, neajutorat, fu dus aproape de punctul culminant. Ea îşi înfipse mâna în părul lui, trăgându-i capul pe spate pentru a-i lăsa gâtul la vedere. — Magnific, rosti ea. Eu sunt magnifică şi tot aşa vei fi şi tu. Şi îl muşcă, colţii ei străpungându-i carnea. El îşi auzi propriul ţipăt. În mijlocul acelei nebunii şi dureri îl auzi. Arsura era de nedescris, strecurându-se prin piele, în sânge, până în oase. Şi, amestecată cu aceasta, alunecând dincolo de ea, simţea o plăcere teribilă. El o urmă, în întunericul acela ameţitor şi dogoritor, trădat de propriul trup, chiar dacă se afunda în moarte. Se strădui să rămână nemişcat, o parte a sa încercând să se agaţe de lumină, de supravieţuire. Dar durerea, plăcerea îl afundară şi mai mult în abis. — Tu şi cu mine, tânărul meu frumos. Noi doi. Ea se lăsă mai mult pe spate, prinzându-l în braţele ei. Cu unghia, trasă o urmă subţire de-a lungul propriului sân ca sângele să ţâşnească din ea. Oribil, şi din buzele sale. — Bea acum. Bea-mă şi ai să fii nemuritor. Nu. Buzele lui nu rostiră cuvântul, dar acesta explodă în mintea lui. Simţind cum viaţa i se scurge, el se luptă cu ultimele puteri pentru a o păstra. Chiar şi în clipa în care ea îi trase capul spre sânii ei, el i se opuse cu ultimele puteri. Apoi o gustă. Acea aromă bogată şi ameţitoare care se scurgea din ea. Viaţa care ţâşnea dinăuntrul ei. Şi, asemenea unui bebeluş, care suge la sânul mamei, el îşi bău propria moarte.   Vampirul se trezi în întunericul atotcuprinzător, în acea linişte totală. Aşa i se întâmpla din momentul acelei schimbări petrecute cu atâta amar de vreme în urmă. Cu toate că avusese acest vis de nenumărate ori în toţi aceşti ani nesfârşiţi, îl tulbura acea cădere repetată de pe culme. Faptul că se revăzuse aşa cum fusese, că îşi văzuse chipul – pe care nu-l mai zărise niciodată, fiind treaz, din noaptea cu pricina – îl enervă şi îl tulbură. Nu-l preocupa soarta. Asta era o treabă fără sens. Accepta şi se folosea de ceea ce era, iar în decursul eternităţii sale acumulase bunăstare, femei, confort şi libertate. Ce altceva îşi mai dorea un bărbat? Faptul că nu avea o inimă care să bată reprezenta un preţ mult prea mic. O inimă care bătea te îmbătrânea şi te făcea să fii mai slab, iar, în cele din urmă, se oprea asemenea unui ceasornic stricat. Câte trupuri văzuse el deteriorându-se şi murind în cei nouă sute de ani de viaţă? Nu putea să le numere. Şi din moment ce nu putea să-şi vadă propriul chip, îşi dădea seama că rămăsese la fel ca în noaptea în care fusese posedat de Lilith. Oasele erau încă tari, pielea fermă, suplă şi fără riduri. Ochii aveau o vedere pătrunzătoare şi nepieritoare. Nu avea şi nici nu urma să aibă vreodată vreun fir de păr cărunt sau maxilarele lăsate. Poate că existaseră momente când, pe întuneric, singur fiind, se folosise de degete pentru a-şi pipăi faţa. Pomeţii erau înalţi şi proeminenţi, în bărbie avea o gropiţă, iar ochii înfundaţi în orbite ştia că erau de un albastru intens. Apoi, ascuţişul nasului şi curba fermă a buzelor. La fel. Mereu la fel. Şi totuşi îşi oferea un mic răgaz pentru a-şi aminti cum era. El se ridică în întuneric. Trupul său musculos era gol. Îşi dădu pe spate părul negru ce îi încadra faţa. Se născuse cu numele de Cian Mac Cionaoith, dar purtase de atunci multe altele. Revenise la cel de Cian – acela pe care i-l dăduse fratele lui. Hoyt nu avea să-l numească niciodată altfel şi, din moment ce războiul acesta cu care era de acord ar fi putut să-l distrugă, Cian decisese că era cât se poate de logic să poarte numele de botez. Nu-şi dorea să fie distrus. După părerea sa, doar nebunii sau cei foarte tineri preferau să moară într-o aventură. Dar, dacă asta îi era soarta, în clipa aceea şi în locul acela, atunci avea să moară într-un fel anume. Şi, dacă exista dreptate în vreuna dintre lumi, avea s-o ia cu el pe Lilith în pierzanie. Ochii lui erau la fel de ageri ca şi simţurile, aşa că se mişcă cu uşurinţă în întuneric, îndreptându-se spre o cutie pentru a lua una dintre pungile cu sânge care fuseseră aduse din Irlanda. Se părea că zeii ceruseră să fie permis ca sângele, la fel ca şi vampirul care-l cerea, să poată circula dintr-o lume în alta, pornind de la cercul lor format din pietre. Din nou era vorba de sânge de porc. Cian nu se mai hrănise de secole cu sânge de om. O alegere personală, cugetă el, desfăcând punga şi turnând apoi conţinutul acesteia într-o cupă. Şi o chestiune de voinţă, îşi zise el, ce ţinea de bunele maniere şi care îl făcuse să adopte această regulă. El trăia printre ei, făcea afaceri cu ei, se culca cu ei când avea chef. Dar i se părea ceva lipsit de politeţe să se hrănească cu ceva ce le aparţinea. În orice caz, descoperise că e simplu să trăiască după bunul plac, să stea departe de radar, în cazul în care nu omora un suflet nefericit în vreuna dintre bazele nocturne. Mâncarea vie îi oferea atât încântare, cât şi aromă. Nimic altceva nu se potrivea cu ea, dar, în mod firesc, era o treabă neplăcută. El se maturizase, obişnuindu-se cu aroma mult mai banală a sângelui porcin şi cu avantajul de a-l avea la îndemână, în loc să fie obligat să plece şi să vâneze ceva ori de câte ori foamea îl aţâţa. Bău sângele exact aşa cum un bărbat îşi bea cafeaua de dimineaţă – pierzându-se acel obicei şi acea nevoie de a primi un impuls la trezire. Sângele îi limpezi mintea, făcându-i sistemul să funcţioneze. Nu-şi făcu probleme nici cu lumânările, nici cu focul în timp ce se spăla. Nu putea spune că era peste măsură de mulţumit cu confortul existent la Geall. Castel sau nu, el nu se potrivea atmosferei medievale, asemenea Glennei şi lui Blair. El trăise odată după moda erei acesteia, şi o dată era suficient pentru oricine. Prefera, prefera mult mai mult – confortul oferit de instalaţia de apă dintr-un apartament, electricitatea, blestematele ieşiri la restaurantele chinezeşti, în locul situaţiei de faţă. Îi lipseau maşina, patul şi afurisitul său de cuptor cu microunde. Îi lipsea viaţa şi gălăgia de la oraş şi tot ce putea oferi aceasta. Soarta o să-i ofere un şut zdravăn în dos în cazul în care o să-l determine să-şi încheie viaţa aici, în această eră, dacă nu cumva lume, lumea începuturilor lui. Gata îmbrăcat, părăsi dormitorul, îndreptându-se spre grajduri, spre calul său. În jur existau multe persoane – servitori, gărzi, curteni – care trăiau şi lucrau în Castelul Geall. Mulţi îl evitau, ferindu-şi privirea şi iuţindu-şi paşii. Unii făceau semnul împotriva celui rău pe la spate, lucru care nu părea să-l tulbure. Ştiau ce este el – şi văzuseră de ce erau capabile creaturile asemenea lui. Fusese o strategie potrivită, îşi zise el, ca Moira să-i ceară lui ca alături de Blair şi de Larkin să-i vâneze pe cei doi vampiri care o uciseseră pe mama ei, regina. Moira înţelesese importanţa şi valoarea readucerii la viaţă a vampirilor, astfel ca oamenii să-i vadă exact aşa cum erau. Şi faptul că o văzuseră pe Moira însăşi luptându-se şi omorând unul, demonstrase că ea însăşi era o luptătoare. Urma, peste doar câteva săptămâni, să-şi conducă poporul la război. Atunci când un teritoriu a fost guvernat de pace atât cât avea Geallul faima că a fost, doar un lider puternic, unul plin de forţă, putea transforma fermierii şi negustorii, femeile gravide şi consilierii şubrezi în soldaţi. El nu era convins că ea se afla la înălţimea situaţiei. Destul de curajoasă, cugetă el în vreme ce se strecură afară din castel, traversând curtea care ducea spre grajduri. Era mai mult decât inteligentă. Şi era adevărat că îşi perfecţionase o mare parte din stilurile de luptă în ultimele două luni. Nu exista nici urmă de îndoială că, încă de la naştere, fusese pregătită în privinţa chestiunilor de stat şi de protocol şi că avea o minte abilă şi deschisă. Pe timp de pace, probabil că ea îşi guverna lumea micuţă şi drăgălaşă cât se poate de bine. Dar pe timp de război, un strateg era atât general, cât şi conducător. Dacă ar fi fost după el, i-ar fi dat această şansă unchiului ei, Riddock. Dar asta depindea prea puţin de el. O auzi înainte să o vadă şi, mai înainte de asta, o adulmecă. Cian fu gata-gata să facă cale-ntoarsă. Era un lucru enervant să-şi încrucişeze drumul cu al femeii la care tocmai se gândea. Problema consta în faptul că se gândea mult prea des la ea. Să o evite nu era o opţiune, din moment ce erau legaţi în mod inexorabil în acest război. Să se strecoare undeva nevăzut era o treabă uşoară, dar un gest laş. Mândria, ca întotdeauna, îl împiedică să aleagă calea cea mai simplă. Îi găzduiseră armăsarul la capătul grajdurilor, la două boxe distanţă de restul cailor. El înţelegea şi tolera faptul că grăjdarii şi potcovarii manifestau precauţie când era vorba să aibă grijă de calul unui demon. Aşa cum era conştient şi grăjdarul lui Larkin şi Hoyt care-l hrănea în fiecare dimineaţă pe temperamentalul său Vlad. Se pare că, în momentul acela, Moira îşi asumase sarcina de-a răsfăța animalul. Avea morcovi, observă Cian, tentându-l pe Vlad să muşte din ei. — Ştiu bine că-l vrei, şopti ea. E atât de gustos. Nu trebuie decât să-l iei. Şi el gândea acelaşi lucru despre femeie, cugetă Cian. Ea purta o bluză ce cădea peste o fustă lungă şi cutată, ceea ce-l făcu să presupună că ea îşi terminase antrenamentul aferent acelei zile. Se îmbrăca destul de simplu pentru o prinţesă, în albastru, având doar o urmă de dantelă în dreptul corsajului. Purta crucea de argint, una dintre cele nouă pe care Hoyt şi Glenna le fermecaseră. Părul îi era lăsat liber, claia aceea castanie şi strălucitoare atârnându-i pe spate până la talie. Deasupra, drept coroană, purta cerculeţul subţire care-i desemna funcţia. Nu era frumoasă. El îşi reamintea adesea acest lucru, aproape la fel de des cum se gândea la ea. Era, în cel mai bun caz, drăgălaşă. Subţirică şi micuţă de statură, cu trăsături delicate. În schimb, ochii erau mari şi ieşeau în evidenţă pe chipul ei, de un gri-perlat, atunci când era liniştită, gânditoare sau când asculta, şi ca fumul iadului când era nervoasă. El avusese câteva mari frumuseţi la viaţa lui – aşa cum orice bărbat cu bun-simţ şi talent ar proceda timp de câteva secole. Ea nu era frumoasă, dar el nu putea, oricât de mult încerca, să şi-o scoată din minte. Ştia că ar fi putut s-o aibă dacă ar fi transformat una dintre preocupările sale în seducţie. Ea era tânără, inocentă, curioasă şi, ca urmare, extrem de susceptibilă. Tocmai de aceea ar fi fost mult mai bine să o seducă pe una dintre doamnele ei de companie dacă avea chef de distracţie, şi de uşurare. Îşi încheiase socotelile cu inocenţa cu mult timp în urmă, exact aşa cum o făcuse şi în privinţa sângelui uman. În schimb, armăsarul lui se părea că are mult mai puţină voinţă. Nu trecură decât câteva clipe înainte ca Vlad să-şi aplece capul şi să muşte din morcovul ţinut de Moira. Ea pufni în râs şi mângâie urechile armăsarului, în timp ce acesta mesteca. — Bravo, nu a fost atât de greu, nu? Noi doi suntem prieteni. Şi ştiu că, din când în când, te simţi singur. Nu ne simţim toţi astfel? Tocmai ridica un alt morcov în secunda în care Cian ieşi la iveală din umbră. — O să-l transformi într-un bleg şi, după aceea, ce fel de cal de luptă va mai fi de Samhain? Ea tresări, apoi rămase nemişcată. Însă când se întoarse către Cian, chipul ei era calm. — Cu siguranţă nu vorbeşti serios, nu-i aşa? Se bucură să fie răsfăţat din când în când. — Nu ne bucurăm cu toţii? murmură el. Doar roşeaţa abia perceptibilă din obraji fu cea care trădă o oarecare stânjeneală pentru faptul că-l auzise. — Antrenamentul a decurs foarte bine azi. Oamenii vin de pe tot cuprinsul Geallului. Sunt atât de mulţi cei care vor să lupte, încât am decis să stabilim o a doua zonă de antrenament pe terenul unchiului meu. Acolo vor lucra Tynan şi Niall. — Adică cu găzduire? — Daaa, asta va însemna o nimica toată. Vom găzdui aici aţâţi cât vom putea, şi la unchiul meu la fel. Mai e şi hanul şi mulţi dintre fermierii şi micii arendaşi din apropiere găzduiesc deja familii şi prieteni. Nimeni nu va fi refuzat. Vom găsi o soluţie. Ea se juca cu crucea în vreme ce vorbea. Nu de frica lui, se gândi Cian, ci ca un tic nervos. — Trebuie să ne gândim şi la hrană. Mulţi dintre ei au fost obligaţi să-şi părăsească recoltele şi vitele pentru a veni aici. Dar o să ne descurcăm. Tu ai mâncat? Roşi ceva mai tare imediat ce vorbele fură rostite. Am vrut să spun că supeul va avea loc în salonaş dacă… — Ştiu ce ai vrut să spui. Nu. M-am gândit să vin mai întâi să văd ce face calul, dar pare bine îngrijit şi hrănit. La mijlocul frazei, Vlad ridică capul peste umărul Moirei. Şi răsfăţat, adăugă Cian. Sprâncenele ei se împreunară ca de fiecare dată, el ştia asta, când era tulburată sau cădea pe gânduri. — Sunt doar nişte morcovi şi sunt foarte buni pentru el. — Că tot vorbim de mâncare, voi avea nevoie de alt sânge peste o săptămână. Poate te vei îngriji ca sângele următorilor porci sacrificaţi să nu fie aruncat. — Desigur. — Nu te poţi stăpâni. În secunda aceea pe faţa ei apăru o vagă urmă de iritare. — Tu obţii ce ai nevoie de la un porc. Iar eu nu-mi ţin nasul pe sus când e vorba de o bucată de slănină, nu-i aşa? Îndesă ultimul morcov în palma lui Cian şi se pregăti să plece, dar se opri. Nu ştiu de ce mă enervezi atât de uşor. Dacă o faci intenţionat sau nu. Ridică braţul. Nu cred că vreau să aflu răspunsul la această întrebare. Dar aş vrea să vorbesc câteva clipe despre altceva. Nu, nu avea cum s-o evite, îşi reaminti el. — Am la dispoziţie aceste clipe. Ea privi în jurul grajdurilor. În acele locuri nu doar caii aveau urechi. — Mă întreb dacă îţi poţi petrece acele clipe plimbându-te cu mine. E ceva particular. El ridică din umeri şi, oferindu-i lui Vlad ultima bucăţică de morcov, ieşi de la grajduri alături de Moira. — Secrete de stat, Înălţimea Voastră? — De ce trebuie să mă iei peste picior? — În realitate, nu o făceam. Eşti nervoasă în seara asta, nu? — S-ar putea. Îşi dădu pe spate părul care-i stătea răsfirat pe umeri. Ţinând cont de război, de zile şi de problemele practice, cum ar fi spălatul şi procurarea hranei pentru o întreagă armată în tot acest timp, s-ar putea să fiu puţin cam nervoasă. — Deleagă sarcina. — O fac. Într-adevăr. Dar tot trebuie să aloc timp şi o parte din gânduri pentru a transfera sarcinile, să-i găsesc pe cei potriviţi, să le explic cum trebuie făcut totul. Şi nu despre acest lucru voiam să-ţi vorbesc. — Stai jos. — Poftim? — Aşază-te. El o prinse de braţ, ignorând muşchii care se încordau sub palma lui, aşezând-o pe una dintre bănci. Stai o clipă, odihneşte-ţi picioarele dacă nu scoţi din funcţie nici măcar cinci minute creierul tău ăla ocupat. — Nici nu-mi amintesc ultima dată când mi-am acordat mie însămi sau unei cărţi un ceas. În fine, îmi amintesc. Demult, în Irlanda, în casa ta. Îmi lipsesc – cărţile, liniştea lor. — Trebuie să-ţi acorzi ora aceea. Dacă nu faci asta, vei exploda şi nu va fi bine nici pentru tine, nici pentru ceilalţi. — Mâinile îmi sunt atât de ocupate, încât braţele mă dor. Îşi coborî privirea spre ele, în poală, acolo unde se odihneau, şi oftă. Şi iar mă simt depăşită. Ce anume spune Blair? Scorpie, scorpie, scorpie. Sesiză că el slobozi un hohot de râs, întorcându-se apoi pentru a-i zâmbi în faţă. — Bănuiesc că Geallul nu a mai avut o regină ca tine. Zâmbetul ei dispăru. — Nu, şi în privinţa asta ai dreptate. Şi vei descoperi în curând. Mâine, cum se ivesc zorile, mergem la piatră. — Înţeleg. — Dacă voi scoate sabia din ea, aşa cum a făcut mama la vremea ei, şi tatăl ei la vremea lui, atunci Geallul va avea o regină ca mine. Ea îşi feri privirea, îndreptând-o către tufele care duceau spre porţi. Geallul nu va avea de ales. Şi nici eu. — Ai fi dorit să fie altfel? — Nu ştiu ce-mi doresc, aşa că nu-mi doresc nimic – decât să se împlinească şi să se termine. Apoi voi putea face, în fine, ceea ce urmează. Voiam să-ţi spun. Îl privi în ochi. Sper că vom găsi o modalitate de a face asta în timpul nopţii. Nişte ochi blânzi, gândi el, şi atât de serioşi. — E mult prea periculos să avem orice fel de ceremonie după apusul soarelui, în aer liber, dincolo de zidurile castelului. — Ştiu. Toţi cei care vor să participe la acest ritual, o pot face. Dar tu nu poţi. Îmi pare tare rău. Nu e bine. Cred că noi şase, cercul nostru, trebuie să fim alături într-un asemenea moment. Mâna ei apucă din nou crucea. — Geallul nu-ţi aparţine, ştiu foarte bine şi lucrul acesta, dar momentul e important pentru ceea ce va urma. Mai important decât mi-am dat seama până acum. Mai mult decât mi-aş fi închipuit vreodată. Respiră sacadat. Ei mi-au ucis tatăl. — Ce spui? — Trebuie să mă plimb. Nu pot sta jos. Se ridică cât ai clipi, frecându-şi braţele pentru a le încălzi, fiindcă aerul se răcise brusc, ca şi sângele ei. Traversă curtea, intrând într-una dintre grădini. — Nu am spus nimănui – nu intenţionam să-ţi spun nici ţie. La ce ar servi? Şi nu am nicio dovadă. Pur şi simplu, ştiu. — Ce anume ştii? Mult mai uşor decât îşi imaginase că va fi să vorbească cu el, să-i spună, realiză ea, şi asta pentru că el era foarte perspicace. — Unul dintre cei doi care au ucis-o pe mama mea, cel pe care tu l-ai adus aici. Cel cu care m-am luptat. Ea ridică braţul, iar el observă cum ea îşi recapătă stăpânirea de sine. Înainte ca eu să-l ucid, a spus ceva despre tatăl meu şi despre felul cum a murit. — A încercat să te enerveze, să te deruteze. — A făcut şi asta cât se poate de bine, dar a fost mai mult de atât, înţelegi? O simt, înăuntrul meu. Privindu-l, ea îşi apăsă palma deasupra inimii. Mi-am dat seama în clipa în care m-am uitat la cel pe care l-am ucis. Nu e vorba doar de mama, ci şi de tata. Cred că Lilith i-a trimis aici de data asta fiindcă a mai obţinut astfel o victorie. Ea continuă să înainteze, cu capul plecat din pricina greutăţii propriilor gânduri, cerculeţul din părul ei sclipind în lumina torţelor. — Ei cred că a fost vorba de un urs care înnebunise. Tata se afla în munţi, vâna. A fost ucis, el împreună cu fratele mai mic al mamei. Unchiul meu, Riddock, nu a mers, deoarece mătuşii i se apropia sorocul să nască. Eu… Ea se opri iar, deoarece se auzi ecoul unor paşi, şi tăcu până când zgomotul lor dispăru. — Ei consideră, cei care i-au găsit şi i-au adus acasă, că i-au ucis nişte animale. Şi aşa a fost, continuă ea, pe un ton dur. Numai că ele mergeau asemenea omului. Ea i-a trimis să-l ucidă, ca să nu mai aibă alt copil în afară de mine. Se întoarse apoi spre el. Lumina torţelor îi colora în roşu faţa palidă. — Probabil că, l-a momentul acela, ştia că numai conducătorul Geallului poate fi membru al cercului. Sau poate că era mai uşor să-l ucidă pe el decât pe mine atunci, eu fiind puţin mai mare decât un bebeluş şi uşor de supravegheat. Avea destul timp să trimită asasinii pe urmele mele. În schimb, ei l-au omorât pe tatăl meu. — Cei care au făcut-o sunt morţi acum? — Şi asta e o consolare? se miră ea, gândind că – venind din partea lui – reprezenta aproape o sugestie. Nu ştiu ce anume să simt. Dar ştiu că ea mi-a răpit părinţii de lângă mine. Ea i-a omorât pentru a opri ceea ce nu poate fi oprit. O vom întâmpina pe câmpul de bătaie de Samhain, fiindcă aşa trebuie să se întâmple. Fie că voi fi regină, fie nu, voi lupta. Ea i-a omorât fără motiv. — Şi nimic din ceea ce ai fi făcut tu nu ar fi putut să împiedice asta. Da, consolare, se gândi ea iar. În mod straniu, propoziţia lui plină de compătimire îi oferi doar atât. — Mă rog ca ăsta să fie adevărul. Dar ştiu că din cauza celor întâmplate şi a celor care nu s-au petrecut, ceea ce va urma, ceea ce va avea loc mâine e mai important decât ceremonialul şi ritualul. Cine va ridica mâine sabia va conduce războiul, ducând cu sine sângele părinţilor mei ucişi. Ea nu are cum să împiedice asta. Nu are cum să oprească asta. Se retrase, făcând semn în sus. — Vezi steagurile? Dragonul şi cercul. Simbolurile Geallului încă de la începuturile sale. Înainte ca toate astea să se termine, voi cere să se mai adauge unul. El se gândi la ce putea alege ea – o sabie, un arc, o săgeată. Apoi pricepu. Nu era vorba de o armă, de o unealtă a războiului şi a morţii, ci de un simbol al speranţei şi al toleranţei. — Un soare. Care să-şi reverse lumina asupra lumii, spuse el. Surpriza, în spatele căreia se afla plăcerea, îi lumină chipul. — Exact. Ai priceput ideea şi dorinţa mea. Un soare auriu desenat pe un steag de culoare albă, ca mărturie a luminii şi viitorului pentru care luptăm. Soarele acesta, aurul gloriei, va fi al treilea simbol al Gealului, cel pe care i-l ofer eu. Iar pe ea să o ia naiba. Blestemată să fie împreună cu tot ce a adus aici. Roşie ca focul, Moira trase adânc aer în piept. — Tu eşti un bun ascultător – iar eu vorbesc prea mult. Trebuie să vii înăuntru. Ceilalţi se vor reuni pentru supeu. El îi atinse uşor braţul cu palma pentru a o opri. — Mai devreme mi-am zis că vei fi o regină-războinică neputincioasă. Cred că a fost unul dintre puţinele momente în care m-am înşelat. — Dacă sabia va fi a mea, zise ea, sigur te-ai înşelat. În vreme ce intrară înăuntru, el îşi dădu seama că tocmai avuseseră cea mai lungă conversaţie din cele două luni de când se cunoşteau. — Trebuie să le spui şi celorlalţi. Trebuie să le spui ceea ce crezi în legătură cu tatăl tău. Dacă acesta este un cerc, nu trebuie să existe secrete care să-i diminueze puterea. — Ai dreptate. Daaa, ai dreptate în privinţa asta. Cu capul ridicat şi ochii strălucitori păşi înaintea lui.