Nora Roberts carti

 A fost odata o stea de Nora Roberts CAPITOLUL 1   — Acesta este potrivit pentru tine, spuse bătrâna. Allena privi pandantivul care atârna uşor de lanţul gros de argint. De fapt, intrase numai ca să arunce o privire. Bugetul nu-i permitea să cumpere din impuls – ceea ce era, bineînţeles, foarte amuzant şi foarte plăcut. Iar afecţiunea ei faţă de toate lucrurile impulsive era chiar motivul pentru care, acum, nu-şi permitea să facă acest lucru. N-ar fi trebuit să intre deloc în magazin. Dar cine ar fi putut să-i reziste acelei prăvălioare de pe faleza unui încântător sătuleţ irlandez? Mai ales una care se numea „Amulete şi leacuri”. Cu siguranță nu Allena Kennedy. — E foarte frumos, dar eu… — E singurul. Ochii femeii erau de un albastru spălăcit, la fel ca marea care se izbea de zidul de stâncă din apropierea uşii. Părul îi era de un gri metalic şi strâns într-un coc care îi atârna greu pe gâtul subţire. Purta o mulţime de lanţuri şi ace de păr fascinante, dar nimic nu era ca pandantivul pe care îl ţinea cu degetele ei osoase, îşi spuse Allena. — Numai unul? — Argintul a fost turnat în Cazanul lui Dagda deasupra focului de solstițiu de vară şi gravat de degetul lui Merlin. Cel al lui Arthur. — Merlin? Allena era o neştiutoare în ceea ce privea povestirile despre magie şi acte de vitejie. Sora ei vitregă, Margaret, ar fi pufnit şi ar fi spus nu, ea era numai bleagă. — Vrăjitorul marelui rege a hoinărit prin toată Irlanda în vremea lui. Aici a descoperit Dansul Uriaşului şi l-a luat pentru Arthur, transportându-l peste Marea Irlandei până în Anglia. Dar, deşi a luat magia din aceste regiuni, a mai lăsat ceva, spuse bătrâna şi, privind-o pe Allena, legănă pandantivul. Aici este puţin din ea şi îţi aparţine. — Nu pot… zise Allena, dar se opri, aţintindu-şi privirea asupra pandantivului. Acesta era un oval prelung, lipsit de strălucire şi având gravat în mijloc ceva sub forma unei stele care exploda. Părea să capteze lumina lăptoasă care pătrundea pe fereastra prăvăliei, reţinând-o, răspândind-o, astfel încât sclipi hipnotic în ochii Allenei. Steaua păru să strălucească. — Am venit doar să mă uit. — Sigur, dacă nu te uiţi, nu găseşti, nu? Ai venit tocmai din America să te uiţi. Allena încercă să-şi aducă aminte că venise să o ajute pe Margaret cu grupul de turişti. Afacerea lui Margaret, „O aventură civilizată”, se bucura de foarte mult succes – şi era deosebit de organizată. Toată lumea spunea că Allena trebuia să se organizeze puţin. Iar Margaret spusese foarte limpede, chiar brutal de limpede, că acea ocazie era ultima ei şansă. — Fii organizată, fii pregătită şi fii foarte punctuală, îi spusese Margaret stând în biroul ei înspăimântător şi ordonat din New York. Dacă reuşeşti asta s-ar putea să ai o şansă. Dacă nu, eu îmi iau mâinile de pe tine, Lena. N-ar fi fost prima oară când cineva îşi lua mâinile de pe ea. În ultimii trei ani, pierduse trei slujbe. Bine, patru, dar nu părea necesar să pună la socoteală acele două zile oribile când lucrase ca asistentă a surorii soacrei unchiului ei. Nu vărsase cerneala intenţionat pe rochia Valentino albă. Şi, dacă Dragonul Social n-ar fi insistat să folosească stiloul pentru toată corespondenţa, nici n-ar fi avut ce cerneală să se verse. Dar, nu asta era problema, îşi aminti ea uitându-se fix la pandantiv. Pierduse slujba aceea şi pe celelalte, iar acum Margaret îi oferea şansa de a dovedi că nu era o proastă. Ceea ce Allena se temea că poate chiar era. — Trebuie să-ţi găseşti locul. Clipind, Allena reuşi să-şi ia ochii de la pandantiv şi să se uite din nou la bătrână. Ochii acesteia păreau atât de buni şi de plini de înţelepciune. — Poate n-am un loc anume. — Ah, fiecare dintre noi are unul, dar unii nu şi-l găsesc atât de uşor în lume în felul cum o văd alţii. Şi pe noi. Dumneata ai căutat în locuri nepotrivite. Până acum. Acesta îţi aparţine, spuse ea din nou. — Nu pot să mi-l permit, spuse pe un ton de scuză, chiar în timp ce întindea mâna spre el. Doar să-l atingă. Şi, atingându-l, simţi căldura emanată de argint şi o dorinţă puternică în suflet. Un fior îi străbătu şira spinării chiar în clipa în care ceva greu păru să i se lase asupra inimii. Nu avea ce să-i facă rău dacă îl încerca. Cu siguranţă nu făcea niciun rău dacă vedea cum îi stătea, cum se simţea cu el. Ca într-un vis, luă lanţul din mâna bătrânei şi şi-l puse la gât. Greutatea de pe inimă se ridică. Pentru o clipă, lumina care pătrundea pe fereastră deveni mai intensă, făcând să strălucească suvenirurile, borcănelele cu ierburi şi pietricelele străvechi de pe rafturi şi tejghele. O imagine îi apăru brusc în minte, cu cavaleri şi balauri, vânt puternic şi apă, un cerc alcătuit din pietre sub un cer negru şi învolburat. Apoi umbra unui bărbat la fel de nemişcat ca pietrele. În adâncul sufletului, ştia că o aştepta pe ea, aşa cum nu mai făcuse nimeni până atunci şi nici nu avea să mai facă vreodată. Şi avea să aştepte veşnic. Allena strânse pandantivul în mână, plimbându-şi degetul mare peste stea. O bucurie imensă explodă în sufletul ei, la fel de limpede ca şi lumina soarelui. Ah! îşi spuse ea. Bineînţeles. E al meu. La fel cum eu sunt a lui şi el e al meu. — Cât costă? se auzi ea întrebând şi ştiu că niciun preţ n-ar fi fost prea mare. — Zece lire, simbolic. — Zece? întrebă ea deschizând poşeta. Trebuie să valoreze mai mult. O avere regească, o vrajă, un vis de îndrăgostit. — Desigur, spuse bătrâna, dar întinse mâna după bancnotă. Şi dumneata la fel. Continuă-ţi călătoria şi vei vedea. — Mulţumesc. — Eşti o fată bună, spuse femeia când Allena porni spre uşă. Iar, după ce aceasta se închise, zâmbetul bătrânei deveni strălucitor şi viclean. — Lui n-o să-i placă, dar o să-l dai tu pe brazdă până în ajunul solstițiului. Şi, dacă o să ai nevoie de ajutor, ei bine, plăcerea va fi de partea mea. Afară, Allena se uită la faleză, la dig, la şirul de căsuţe, ca şi cum ar fi ieşit dintr-un vis. Ciudat, îşi spuse ea, nu-i aşa că totul fusese minunat de ciudat? Atinse pandantivul din nou. Numai unul, turnat în Cazanul lui Dagda, gravat de Merlin. Bineînţeles că Margaret ar fi râs şi i-ar fi spus că bătrâna mai avea încă o duzină în depozit pentru turiştii naivi. Şi Margaret, ca întotdeauna, avea dreptate, probabil. Dar nu conta. Ea avea pandantivul şi o poveste grozavă care îl însoţea. Şi totul numai pentru zece lire. Un chilipir. Îşi ridică privirea şi se strâmbă. Cerul era acoperit de nori groşi şi plumburii. Probabil că Margaret nu era deloc încântată de faptul că vremea nu era conformă cu planurile pentru ziua aceea. Călătoria cu feribotul pe insulă fusese pusă la punct cu meticulozitate. Pe drum se serveau ceai şi pateuri, în timp ce Margaret le povestea celor douăzeci de turişti despre istoria locului pe care urmau să-l viziteze. Allena fusese cea care îi bătuse la maşină însemnările şi printase copiile pentru turişti. Primul popas avea să fie la centrul de orientare al vizitatorilor. Acolo, avea să se facă un tur al ruinelor unei mănăstiri şi al cimitirului, ceea ce Allena abia aştepta, după care aveau să ia masa de prânz, sub forma unui picnic, pe care cei de la hotel îl puseseră în coşuri. Prânzul avea să dureze fix şaizeci de minute. Apoi aveau să viziteze stupii şi Margaret avea să le vorbească despre istoricul şi scopul lor. După aceea, turiştii aveau o oră liberă, când puteau să se plimbe în voie prin sătuleţ, să viziteze magazinele, să coboare pe plajă, în final adunându-se la patru şi jumătate punct pentru a bea ceaiul la castelul restaurat, cu istoricul aferent. Treaba Allenei era să păstreze în ordine toate însemnările lui Margaret, să ajute la strângerea turiştilor din grup, să aibă grijă de obiectele de valoare, să care pachete, dacă existau, şi, în general, să fie disponibilă, pentru orice fel de treburi de acest gen. Pentru aceasta, avea să primească un salariu rezonabil, după părerea lui Margaret. Dar, şi mai important, i se explicase, avea să înveţe şi să capete experienţă care, după cum spera familia ei, o va ajuta să devină responsabilă şi matură. Ceea ce, până la cei douăzeci şi cinci de ani ai săi, ar fi trebuit să fi învăţat deja. Nu avea niciun rost să le explice că nu voia să fie responsabilă şi matură, dacă aceste lucruri o transformau într-o altă Margaret. Astfel că trecuseră patru zile de la plecarea în primul ei circuit turistic şi ceva înăuntrul ei îi striga deja să fugă. Supusă, îşi înăbuşi răzvrătirea şi se uită la ceas. Se uită stupefiată. Nu se putea. Era imposibil. Vrusese să intre în prăvălioara aceea numai pentru câteva minute. Nu se putea să fi stat o oră întreagă. Nu se putea – oh, Doamne! – nu se putea să fi pierdut feribotul. Margaret avea s-o omoare. Apucând bareta genţii o luă la fugă. Avea picioare lungi, de balerină şi un corp subţire. Pantofii comozi pe care Margaret îi poruncise să şi-i cumpere bocăneau pe pavaj în fuga ei spre debarcader. Geanta i se izbea de şold. În ea erau o mulţime de lucruri importante ale firmei. Vântul bătea dinspre mare, fluturându-i părul blond şi scurt în jurul feţei. Spaima i se citea şi în ochii cenuşii ca norii. Aceasta se transformă repede în disperare şi dezgust faţă de sine, când ajunse la debarcader şi văzu feribotul îndepărtându-se. — La naiba! spuse Allena înfigându-şi mâinile în păr şi trăgând furioasă. Asta e şi gata. Mai bine aş sări în apă şi m-aş îneca. Ceea ce, fără îndoială, ar fi fost mai plăcut decât predica lui Margaret. Avea să fie concediată, bineînţeles. Dar era obişnuită cu acest lucru. Metoda avea să fie tortura. Doar dacă… Trebuia să mai existe o modalitate de a ajunge pe insulă. Dacă putea să ajungă acolo, avea să se lase la mila lui Margaret, să muncească pe brânci, să renunţe la salariu. Să găsească o scuză. Cu siguranţă avea să găsească ea un motiv pentru care pierduse feribotul Privi în jur disperată. Mai erau bărci şi, dacă erau bărci, erau şi oameni care le conduceau. Avea să închirieze una, plătind oricât era nevoie. — Te-ai rătăcit? Uimită, ridică mâna şi cuprinse pandantivul. Un tânăr – aproape un băieţandru, observă ea – stătea în picioare lângă o mică ambarcaţiune albă. Avea o şapcă pe părul blond ca paiul şi o privea cu nişte ochi verzi plini de amuzament. — Nu, nu m-am rătăcit, am întârziat. Trebuia să iau feribotul, spuse ea arătând spre larg şi, apoi, lăsă braţele în jos. Am pierdut noţiunea timpului. — Ei bine, timpul nu e chiar atât de important. — Pentru sora mea este. Lucrez pentru ea, zise ea şi, deodată, porni repede spre el. Asta e barca ta sau a tatălui tău? — Din întâmplare, e a mea. Era mică, dar, în ochii ei lipsiţi de experienţă, părea drăguţă. Trebuia să spere că era şi bună pe mare. — Poţi să mă duci şi pe mine? Trebuie să-i prind din urmă. Îţi plătesc oricât. Era genul de frază, îşi spuse Allena chiar în clipa în care o rosti, care ar fi făcut-o pe Margaret să se înfioare. Dar tocmeala nu era o prioritate în clipa aceea. Supravieţuirea era. — O să te duc acolo unde trebuie să ajungi, spuse el şi ochii îi scânteiară când îi întinse mâna. Pentru zece lire. — Astăzi toate costă zece lire, zise ea dând să deschidă geanta, dar el clătină din cap. — Am vrut să-mi dai mâna, domnişoară, nu banii. Banii mi-i dai când o să ajungi la destinaţie. — Ah, mulţumesc, spuse ea dându-i mâna şi lăsându-l s-o ajute să urce în barcă. Se aşeză pe o băncuţă la tribord când el porni. Închizând ochii uşurată, îl ascultă cum fluiera în timp ce se aşeza la cârmă şi pornea motorul. — Îţi sunt foarte recunoscătoare, începu ea. Sora mea o să fie tare furioasă pe mine. Nu ştiu unde mi-o fi fost mintea. El întoarse barca uşor. — Nu putea să mai aştepte puţin? — Margaret? spuse Allena şi acel gând o făcu să zâmbească. Nu i-ar fi trecut prin cap. Mica ambarcaţiune prinse viteză. — Dumitale ţi-ar fi trecut prin cap, zise el şi, deodată, parcă începură să zboare peste valuri. Încântată, ea îşi întoarse faţa în bătaia vântului. Ah, era mult, mult mai plăcut decât orice călătorie cu feribotul, cu prezentare cu tot. Aproape că merita preţul pe care avea să-l plătească la sfârşit, şi nu se referea la bani. — Pescuieşti? îi strigă ea. — Când muşcă. — Trebuie să fie minunat să faci ce vrei, când vrei. Şi să locuieşti atât de aproape de mare. Îţi place? — Da, simt o afecţiune pentru ea. Oamenii îşi pun restricţii unii altora. După părerea mea, e ciudat. — Eu nu pot să sufăr restricţiile. Nu le ţin minte niciodată. Barca se clătină puternic şi o făcu să râdă. — Cu viteza asta, o să întrecem feribotul. Gândul de a sta pe ţărm şi de a-i arunca lui Margaret o privire înfumurată când feribotul avea să acosteze, o amuză atât de mult pe Allena încât nici nu dădu atenţie fulgerului care brăzdă cerul deasupra lor şi nici vuietului ameninţător al mării. Când ploaia începu să o ude, ea se uită în jur din nou, şocată că nu vedea nimic în afară de apă, valurile agitate şi perdeaua de ploaie care diminua lumina. — Ah, asta n-o să-i placă deloc. Mai avem mult? — Aproape că am ajuns, zise el, cu o voce ca a cuiva care voia să liniştească nervii. Vezi acolo, prin ploaie? Acolo, chiar în faţă, trebuie să ajungi. Ea se întoarse. Prin ploaie şi vânt, văzu conturul întunecat al pământului, al unor dealuri şi al unei văi. Dar ştia, deja ştia. — E superb, murmură ea. Se apropia din ce în ce, asemeni unui fum. Ea văzu acum spuma valurilor care se spărgeau de ţărm şi stâncile înalte. Apoi, în lumina unui fulger, avu impresia, pentru o singură clipă, că văzu un bărbat. Înainte să apuce să spună ceva, barca se legănă puţin şi băiatul sări în apă trăgând-o pe ţărm. — Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, spuse ea udă leoarcă şi euforică, sărind pe nisipul ud. O să aştepţi să treacă furtuna, nu? îl întrebă apoi în timp ce căuta portofelul. — Voi aştepta până când va veni timpul să plec. O să-ţi găseşti drumul prin ploaie. Poteca e acolo. — Mulţumesc, spuse ea punându-i bancnota în mână. Avea să se ducă la centrul vizitatorilor, să se adăpostească, după care avea să o caute pe Margaret şi să-i ceară iertare. — Dacă vii cu mine, îţi fac cinste cu un ceai. Ai putea să te usuci. — Ah, sunt obişnuit cu apa. Te aşteaptă cineva, mai spuse el şi sări din nou în barcă. — Da, sigur, zise ea şi dădu să fugă, dar se opri. Nici măcar nu-l întrebase cum îl cheamă. — Îmi pare rău, dar… Când dădu fuga înapoi, nu mai văzu nimic decât valurile care se spărgeau de ţărm. Speriată că el pornise înapoi pe marea cuprinsă de furtună, strigă şi începu să alerge pe ţărm, încercând să-l găsească. Un fulger brăzdă cerul, cu mai multă forţă decât farmec acum, iar vântul o plesnea cu furie. Vârându-şi capul între umeri, urcă pe potecă cu paşi grăbiţi. Când ajungea la adăpost, avea să spună cuiva de băiat. Ce-o fi fost în mintea ei de nu insistase să o însoţească şi să aştepte să treacă furtuna? Se împiedică şi căzu, zguduindu-şi tot corpul în urma impactului, şi gâfâi, în timp ce lumea înnebuni complet în jurul ei. Nu mai erau decât vântul care vuia, lumina orbitoare a fulgerelor şi tunete bubuitoare. Se chinui să se ridice şi porni mai departe. Nu simţea teamă şi acest lucru o uluia. Ar fi trebuit să fie îngrozită. De ce era bucuroasă, în schimb? De unde venea acea senzaţie de anticipare, de cunoaştere? Trebuia să meargă mai departe. Ceva, cineva, o aştepta. Măcar dacă ar fi putut să continue să meargă. Urcuşul era abrupt, ploaia o orbea. La un moment dat, îşi pierdu geanta, dar nu băgă de seamă. În lumina următorului fulger îl văzu. Cercul de pietre care se înălţau din pământ asemeni unor dansatori încremeniţi în timp. În capul ei, sau poate în inimă, auzi melodia îngropată în ei. Simţind ceva asemănător cu bucuria, iuţi pasul, ţinând mâna încleştată pe pandantiv. Cântecul se auzea din ce în ce mai tare, ca un crescendo, umplând-o, revărsându-se asupra ei ca un val. Când ajunse aproape de cerc, făcu un pas în interior şi, în clipa aceea, un fulger căzu în mijloc, la fel de clar şi de bine definit ca o săgeată în flăcări. Ea privi flacăra albăstruie înălţându-se din ce în ce, până când păru să străpungă norii. Îi simţi fierbinţeala rece pe piele, în oase. Forţa ei îi zvâcnea în inimă. Şi leşină.

Dezvaluiri socante de Nora Roberts Prolog 12 decembrie, 1974   Lui Douglas Edward Cullen îi venea să facă pipi. Nervozitatea, emoţia şi Cola pe care o băuse în timpul mesei de la McDonald’s, ca răsplată pentru că fusese cuminte în timp ce mămica făcea cumpărături, se combinau pentru a face să-i plesnească vezica lui de numai trei ani. Pradă chinului delicios, dansa de pe un picior pe altul, în pantofii lui roşii. Inima-i bătea atât de puternic încât se aştepta să-i explodeze, dacă nu ţipa cât mai tare sau nu fugea cât îl ţineau picioarele. Îi plăceau exploziile de la televizor, dar mămica îi spusese că trebuia să fie cuminte. Dacă băieţeii nu erau cuminţi, Moşul le punea în ciorapi cărbuni în loc de jucării. Nu ştia sigur ce era un cărbune, dar ştia că voia jucării, drept care ţipa şi fugea doar în mintea lui, aşa cum îl învăţase tăticul să facă atunci când era foarte, foarte important să stea nemişcat. Omul de zăpadă de lângă el, mai gras decât mătuşa Lucy, zâmbea. Douglas nu ştia ce mâncau oamenii de zăpadă, dar acesta cu siguranţă era lacom. Nasul de un roşu viu al lui Rudolph, renul lui favorit, se aprindea şi se stingea şi pe Douglas îl usturau ochii. Încerca să se distreze numărând punctişoarele roşii ce-i pluteau pe dinainte. Un, doi, trei! Trei puncte roşii! Ha, ha, ha, ha, ha! Mall-ul vuia de acordurile muzicii de Crăciun, de strigătele celorlalţi copii, de plânsete de bebeluşi. El ştia prea bine cum plânge un bebeluş, acum că avea o surioară. Când bebeluşii plâng, trebuie să-i iei în braţe şi să te plimbi cu ei cântând sau să te aşezi în balansoar şi să-i baţi pe spate până când râgâie. Bebeluşii pot râgâi foarte tare, dar nimeni nu-i pune să se scuze, fiindcă nu ştiu să vorbească. În clipa aceea Jessica nu plângea. Dormea în cărucior şi arăta ca o păpuşică, în rochiţa ei roşie cu volane albe. Aşa o numea bunica pe Jessica. Păpuşica ei. Uneori, însă, Jessie plângea până când faţa i se schimonosea şi se făcea roşie ca focul. Nimic n-o oprea din plâns, nici cântatul, nici plimbatul, nici balansoarul. Şi atunci nu mai arăta ca o păpuşă. Era rea şi nebună. Când se întâmpla asta, mămica obosea şi nu se mai juca cu el. Înainte de a veni Jessica în burta ei, nu fusese niciodată atât de obosită încât să nu se joace cu el. Uneori regreta că are o surioară care plângea, făcea caca în chiloţi şi o obosea pe mămica prea tare ca să se mai joace cu el, dar de cele mai multe ori era OK. Îi plăcea s-o privească cum dădea din picioruşe, iar când îl prindea de deget, îl făcea să râdă. Bunica spunea că trebuia s-o apere pe Jessica, fiindcă asta fac fraţii mai mari. Fusese atât de îngrijorat, încât într-o seară se culcase lângă leagănul ei, ca să nu vină monştrii care trăiau în debara noaptea, s-o mănânce. Dimineaţa se trezise însă în patul lui, şi îşi spusese că, probabil, visase că se dusese s-o apere. Coada înaintă puţin, şi Douglas aruncă o privire cam stânjenită spre elfii zâmbitori care dansau prin atelierul Moşului. Păreau răi şi nebuni, ca Jessica atunci când plângea foarte tare. Dacă Jessica nu se trezea, n-avea s-ajungă să stea pe genunchii Moşului. Era o prostie că o îmbrăcaseră aşa de elegant ca să se-aşeze pe genunchii lui Moş Crăciun; ea nu putea să se scuze când râgâia şi nici să-i spună Moşului ce dar voia. Dar el putea. El avea trei ani şi jumătate. Era băiat mare. Toţi spuneau aşa. Mămica se lăsă pe vine şi-i vorbi încet. Când îl întrebă dacă nu voia să facă pipi, Douglas clătină din cap. Mămica părea obosită, şi-i era teamă că dacă se duceau la toaletă n-aveau să se mai întoarcă la coadă ca să-l vadă pe Moşul. Mămica îl strânse de mână, îi zâmbi şi-i promise că nu va mai dura mult. Douglas voia o maşinuţă Hot Wheels, un soldat Joe, un garaj Fisher-Price, nişte maşinuţe Matchbox şi un buldozer mare şi galben, ca acela pe care-l primise prietenul său Mitch, de ziua lui. Jessica era prea micuţă ca să se joace cu jucării adevărate. Ea primea doar lucruri de fetiţe, rochiţe caraghioase şi animale de pluş. Fetele erau cam prostuţe, iar fetiţele proaste de-a binelea. El îi va spune însă Moşului despre Jessica, astfel încât acesta să nu uite să-i aducă şi ei cadouri, când va veni la ei acasă coborând pe coş. Mămica stătea de vorbă cu cineva, dar Douglas nu asculta. Nu-l interesa ce vorbeau oamenii mari. Coada înainta, şi el îl văzu pe Moş Crăciun. Era mare. Douglas se înfioră de teamă. Moşul nu părea chiar atât de mare în desenele animate sau în pozele din cărţile cu poveşti. Moşul şedea pe tron, în faţa atelierului. În jur erau o mulţime de elfi, reni şi oameni de zăpadă, care-şi mişcau capetele şi zâmbeau. Barba Moşului era foarte lungă. Abia dacă i se vedea faţa. Când scoase un ho, ho, ho gros şi tunător, sunetul strânse vezica lui Douglas ca o mână rea. Luminile fulgerau, un bebeluş orăcăia, elfii rânjeau. Acum era băiat mare, băiat mare. Nu-i era frică de Moş Crăciun. Mămica îl trase de mână şi-i spuse zâmbind s-o ia înainte: „Du-te şi şezi pe genunchii Moşului”. Douglas făcu un pas înainte, apoi încă unul. Picioarele începuseră să-i tremure. Moşul îl luă în braţe. Sărbători fericite! Ai fost cuminte? Spaima sfâşie inima lui Douglas ca un cuţit. Elfii îl înconjurau, nasul roşu al lui Rudolph clipea, omul de zăpadă întoarse capul spre el şi îi zâmbi larg. Uriaşul în costum roşu îl ţinea strâns şi-l privea cu ochi mici, mici de tot. Ţipând şi zbătându-se, Douglas se rostogoli de pe genunchii Moşului, se lovi rău de platformă şi făcu în pantaloni. Oamenii se agitau pe deasupra lui, aşa că nu putea decât să stea ghemuit şi să plângă. Apoi apăru mama, care-l trase spre ea. Era alarmată, pentru că Douglas se lovise la nas şi-i curgea sânge. Îl sărută, îl mângâie şi nu-l certă pentru că-şi udase pantalonii. Douglas continua să respire sacadat şi se ghemui la pieptul ei. Ea îl strânse cu putere, apoi îl ridică astfel încât să-i poată rezema capul de umărul ei. Continuând să-l alinte, se întoarse. Şi începu să ţipe. Şi să fugă. Agăţat de ea, Douglas se uită în jos şi văzu căruciorul Jessicăi – gol.     PARTEA I Povara Ne ducem unde voim, pe suprafaţa lucrurilor, oameni au trecut pe-acolo înaintea noastră. HENRY DAVID THOREAU 1 Proiectul Antietam Creek fu stopat, când plugul buldozerului lui Billy Younger dezgropa primul craniu. Era o surpriză neplăcută pentru Billy, care stătea ghemuit în cabina de metal a maşinii, înjurând transpirat în arşiţa de iulie. Soţia lui se împotrivea cu străşnicie subdiviziunii propuse şi cu vocea ei stridentă îi ţinuse o predică, dimineaţa, în timp ce Billy încerca să mănânce ochiurile cu cârnaţi. Personal, pe Billy îl durea-n cot de subdiviziune, dar munca era muncă, iar Dolan plătea bine, suficient de bine ca să compenseze cicălelile continue ale lui Missy. Caţa naibii îi tăiase pofta de mâncare, iar un bărbat avea nevoie de un mic dejun consistent când se spetea muncind ziua-ntreagă. Ceea ce reuşise să înfulece înainte ca trăncăneala lui Missy să-i taie apetitul îi cădea acum greu, constată el enervat, de dogoarea umedă şi afurisită de afară. Smuci de manete, mulţumit că maşina n-avea să-i facă niciodată capul mare pentru că încerca să muncească. Nimic nu-i plăcea lui Billy mai mult, chiar şi pe canicula blestemată a lui iulie, decât să-nfigă plugul cât toate zilele în pământ şi să-l simtă muşcând cu poftă. Dar scoaterea la iveală a unei hârci murdare şi holbate, o dată cu ţărâna grasă din adânc, era de ajuns ca să-l facă, în ciuda celor o sută douăzeci de kile ale lui, să zbiere ca o fetişcană şi să sară din buldozer sprinten ca o balerină. Colegii îl vor sâcâi de-acum fără milă, până când îi va trage un pumn în nas celui mai bun prieten, ca să-şi recâştige bărbăţia. În după-amiaza aceea de iulie avea însă să fugă prin şantier cu aceeaşi viteză şi aproape cu aceeaşi agilitate, ca pe terenul de fotbal, în vremurile lui de glorie din liceu. După ce îşi trase sufletul şi-şi regăsi şirul vorbelor, îi dădu raportul maistrului, iar acesta îi raportă mai departe lui Ronald Dolan. Până când sosi şeriful de comitat, muncitorii curioşi mai deshumaseră câteva oase. Fusese chemat şi medicul legist, iar o echipă de ştiri locală îi intervievă pe Billy, pe Dolan şi pe alţii care puteau ajuta la umplerea spaţiului de emisie pentru actualităţile de seară. Se duse vestea. Se vorbea de o crimă, de gropi comune, de ucigaşi în serie. Degetele lacome storceau zeama din ciorchinii zvonurilor. La încheierea examenului medical, când oasele fură declarate destul de vechi, anumiţi oameni nu ştiau sigur dacă erau mulţumiţi sau dezamăgiţi. Pentru Dolan, care făcuse faţă la petiţii, proteste şi somaţii, ca să transforme cei cincizeci de acri virgini de pajişte mocirloasă şi pădure într-o zonă rezidenţială, vechimea oaselor nu conta, deoarece simpla lor existenţă îi stătea ca un cui în cap. Două zile mai târziu, când Lana Campbell puse picior peste picior adresându-i un zâmbet fudul, Dolan abia se stăpâni să nu-i ardă una-n mutra ei drăgălaşă. — Vei constata că ordinul judecătoresc e destul de clar, îi spuse avocata zâmbitoare. Ea fusese una dintre cele mai sonore voci care se împotriviseră construcţiei şi acum avea suficiente motive să zâmbească. — N-ai nevoie de niciun ordin. Am întrerupt lucrul. Cooperez cu poliţia şi cu comisia de planificare. — Să zicem că e doar o măsură de siguranţă în plus. Comisia de planificare a comitatului ţi-a acordat şaizeci de zile ca să întocmeşti un raport şi s-o convingi că lucrările voastre pot continua. — Cunosc sforăriile, scumpo. Dolan construieşte case-n comitatul ăsta de patruzeci şi şase de ani. Îi spunea „scumpo“ ca s-o enerveze, dar Lana nu făcu decât să zâmbească strepezit. — M-au angajat societăţile de istorie şi de conservare. Îmi fac doar datoria. Membrii corpului didactic de la catedrele de arheologie şi antropologie ale Universităţii din Maryland vor veni să viziteze şantierul. Ca persoană de legătură, îţi cer să le permiţi să recolteze şi să analizeze eşantioane. — Avocat de comitat, persoană de legătură… comentă Dolan, un om masiv, cu chip rumen, de irlandez, rezemându-se de spătarul scaunului. Da’ ştiu că eşti ocupată, cucoană. Dolan îşi vârî degetele mari sub bretele. Mereu purta bretele roşii, peste o cămaşă de lucru albastră. Un soi de uniformă, aşa o considera. Uniforma oamenilor simpli, a clasei muncitoare care dusese oraşul şi ţara lui pe culmile gloriei. Indiferent care-i era contul din bancă – şi şi-l cunoştea până la ultimul bănuţ – n-avea nevoie de haine fandosite ca să se dea mare. Încă mai circula cu o macara. De fabricaţie americană. Dolan se născuse şi crescuse în Woodsboro, spre deosebire de drăgălaşa avocată de la oraş. El nu avea nevoie nici de ea, nici de altcineva care să-i spună ce-i era util comunităţii lui. De fapt, ştia mai bine decât mulţi membri ai comunităţii ce era mai bun pentru Woodsboro. Era un om care privea în viitor şi, în acelaşi timp, avea grijă de viitorul lui. — Amândoi suntem oameni ocupaţi, aşa că voi trece direct la subiect. Lana era convinsă că urma să şteargă rânjetul acela condescendent de pe mutra lui Dolan. — Nu poţi continua lucrările înainte ca şantierul să fie examinat de reprezentanţii comitatului, iar pentru asta trebuie să se preleveze mostre. Orice artefacte excavate nu-ţi vor fi de niciun folos. Ştim amândoi că, în privinţa asta, cooperarea va contribui mult la rezolvarea problemelor dumitale de imagine. — Nu le consider probleme, replică Dolan, desfăcându-și braţele vânjoase de muncitor. Oamenii au nevoie de case. Comunitatea are nevoie de locuri de muncă. Proiectul Antietam Creek oferă şi una şi alta. Ăsta se numeşte progres. — Treizeci de locuinţe noi. Intensificarea traficului pe nişte drumuri inadecvate, aglomerarea şcolilor deja suprapopulate, pierderea farmecului rural şi a spaţiului natural. Acel „scumpo“ nu reuşise s-o irite, dar vechile argumente, da. Lana trase aer în piept, apoi îl expiră încet. — Comunitatea a luptat împotriva proiectului. E vorba de „calitatea vieţii“. Dar asta-i altă problemă, continuă ea, înainte ca Dolan să poată răspunde. Până când oasele vor fi testate şi datate, sunteţi blocaţi. Bătu cu degetul în ordinul judecătoresc şi continuă: — Probabil că Dolan Development vrea ca procesul să se accelereze. Poţi plăti testarea. Datare cu radioactiv. — Să plătesc…?! „Mda“, îşi spuse ea, „acum cine-a câştigat?“ — Eşti proprietarul terenului. Şi al artefactelor. Ştii că vom lupta împotriva construcţiilor, îngropându-te în ordine judecătoreşti şi somaţii până se rezolvă totul. Plăteşte cei doi dolari, domnule Dolan, continuă Lana, ridicându-se în picioare. Avocaţii dumitale îţi vor da acelaşi sfat. Lana aşteptă ca uşa biroului să se închidă în urma ei şi abia apoi îşi permise să zâmbească. Ea porni cu paşi calmi, trăgând adânc în piept aerul dens al zilei de vară, în timp ce privea în lungul străzii principale din Woodsboro, stăpânindu-şi dorinţa de a dansa de încântare. Ar fi fost prea nedemn, dar fu cât pe ce să-şi continue drumul în pas săltat, ca o puştoaică de zece ani. Era oraşul ei. Comunitatea ei. Casa ei. Şi aşa era de când se mutase de la Baltimore, cu doi ani în urmă. Era un oraş plăcut, cu tradiţii istorice, alimentat de bârfe, protejat de distanţă şi de umbrele înalte ale munţilor Blue Ridge împotriva extinderilor urbane. Mutarea la Woodsboro constituise o schimbare uriaşă pentru o fată născută şi crescută într-un mare oraş. Dar, după decesul soţului ei, nu mai putuse suporta amintirile de la Baltimore. Moartea lui Steve o marcase profund. Avusese nevoie de aproape şase luni ca să-şi regăsească echilibrul, să iasă din pâcla cleioasă a durerii şi să facă faţă vieţii. Îi era în continuare dor de Steve. Locul ocupat de el în existenţa ei rămăsese gol, însă trebuia să funcţioneze în continuare. Şi apoi, mai era şi Tyler. Copilul ei. Băiatul ei. Comoara ei. Nu-l putea aduce înapoi pe tăticul lui, dar putea să-i ofere o copilărie cât mai fericită. Acum avea spaţiu unde să alerge un câine, şi vecini, şi prieteni, şi o mamă în stare de orice ca să-l ştie fericit şi în siguranţă. Lana se uită la ceas. Era ziua în care Ty se ducea la prietenul lui, Brock, după programul de la grădiniţă. Peste o oră, urma s-o sune pe Jo, mama lui Brock, doar ca să se asigure că totul era în ordine. Se opri la intersecţie, aşteptând lumina verde a semaforului. Traficul era lent, ca întotdeauna în oraşele mici. Lana nu arăta ca o locuitoare dintr-un oraş mic. Garderoba ei fusese aleasă cândva, pentru a corespunde cu imaginea unei avocate în ascensiune de la o mare companie urbană. Şi-o fi mutat ea firma într-un orăşel cu nici patru mii de locuitori, dar asta nu însemna că nu putea să se îmbrace, în continuare, ca o femeie de succes. Purta un taior de vară din in albastru, a cărui croială clasică îi punea în evidenţă trupul suplu şi delicat. Părul blond îi încadra faţa plăcută. Avea ochi albaştri, rotunzi, un nas în vânt şi o gură arcuită senzual. Lana intră în Treasured Pages, zâmbindu-i omului de la tejghea, şi, în sfârşit, execută dansul victoriei. Roger Grogan îşi scoase ochelarii înălţându-şi sprâncenele argintii şi stufoase. Era un bărbat de şaptezeci şi cinci de ani încă viguros şi în formă, cu un chip care o ducea pe Lana cu gândul la un spiriduş poznaş. Purta o cămaşă albă cu mâneci scurte, iar părul, o combinaţie de alb şi argintiu, îi exploda în zulufi rebeli. — Pari destul de plină de tine. Cre’ că l-ai văzut pe Ron Dolan. — Chiar de-acolo vin, răspunse Lana, şi mai făcu o piruetă, înainte de a se rezema de tejghea. Ar fi trebuit să vii cu mine, Roger, să-i vezi mutra. — Eşti prea aspră cu el, o dojeni Roger, bătând-o cu un deget peste nas. Nu face decât ce crede el că e bine. Lana se mulţumi doar să-şi încline capul, şi Roger izbucni în râs. — N-am spus că-s de-acord cu el. Băiatu’ e tare de cap, la fel cum era şi babacu-său. N-are minte să vadă dacă o comunitate e dezbinată şi din ce cauză. Trebuie să se mai gândească. — O să se gândească acum, îi promise Lana. Testarea şi datarea acelor oase îi vor aduce nişte amânări prelungite. Şi dacă avem noroc, vor fi destul de vechi ca să atragă atenţia – atenţia la nivel naţional – asupra şantierului. Putem tergiversa lucrările luni de zile, poate chiar ani. — Şi el e la fel de căpos ca tine. Deja ai reuşit să-l ţii în loc câteva luni. — Cică-i progres, ceea ce face el! mormăi Lana. — Nu-i singurul care gândeşte aşa. — Singurul, nesingurul, se înşală. Nu poţi planta casele aşa cum semeni porumbul. Pronosticurile noastre arată că… Roger ridică o mână. — Baţi la uşi deschise, doamnă avocat. — Mda… oftă ea. După ce obţinem expertiza arheologică, vom mai vedea. Abia aştept. Între timp, cu cât se amână redeschiderea lucrărilor, cu atât mai mult pierde Dolan, iar noi câştigăm timp ca să adunăm bani. S-ar putea să accepte totuşi să vândă terenul Societăţii de conservare din Woodsboro. Ce-ar fi să mă laşi să te invit la masă? Putem sărbători victoria de azi. — Ce-ar fi să laşi tu un tip tânăr şi arătos să te invite la masă? — Ar fi o mare prostie, pentru că mi-ai furat inima, Roger, de prima dată când te-am văzut Nu era departe de adevăr. — De fapt, dă-o dracului de masă. Hai să fugim la Aruba împreună! zise ea Aceste cuvinte îl făcură să chicotească şi aproape că roşi. Îşi pierduse soţia în acelaşi an în care murise şi soţul Lanei. Adeseori se întreba dacă nu era şi acesta unul dintre motivele legăturii care se stabilise atât de repede între ei. Îi admira mintea ascuţită, unda de îndărătnicie, devotamentul desăvârşit faţă de fiul ei. Avea şi el o nepoată cam de aceeaşi vârstă cu ea – undeva, în lume… — Una ca asta ar pune pe jar tot oraşul, nu? Ar fi cea mai tare chestie de când l-au prins pe pastorul metodist jucând fripta cu dirijorul corului. Adevărul e că am nişte cărţi de catalogat pe care tocmai le-am primit. N-am timp de prânzuri, nici de insule tropicale. — Nu ştiam că ai primit un stoc nou. Ăsta e? Roger dădu uşor din cap, iar Lana luă cu grijă un volum. Micul magazin era un sanctuar al cărţilor rare cu care făcea comerţ Roger. Mirosea a piele şi hârtie veche, şi a Old Spice pe care-l folosea proprietarul de când se ştia. O librărie de carte rară nu era genul de magazin pe care s-ar fi aşteptat cineva să-l găsească într-un orăşel de provincie cu doar două semafoare. Lana ştia că majoritatea clienţilor veneau, la fel ca marfa, de la mari distanţe. — E foarte frumoasă, comentă ea, plimbându-și un deget peste cartea legată în piele. De unde ai primit-o? — De la un agent din Chicago. Roger ciuli urechile, la auzul unui sunet venind din fundul magazinului. Dar a venit cu ceva şi mai valoros. Se opri, căci auzise uşa dintre magazin şi scara care ducea la etaj deschizându-se. Lana îi privi chipul luminându-se de plăcere şi se întoarse într-acolo. Cel pe care-l văzu avea o faţă dură. Părul de un castaniu închis, cu luciri aurii, genul care cu vârsta devenea alb-argintiu, îşi spuse ea, i se revărsa într-o claie, până la gulerul cămăşii. Ochii căprui închis, adânciţi în orbite, păreau cam melancolici. Ca şi gura. Chipul acela, reflectă Lana, exprima atât inteligenţă, cât şi voinţă. Inteligent, dar şi încăpăţânat, fu prima ei concluzie. Apoi recunoscu că era influenţată de felul în care Roger îşi descrisese adesea nepotul. Faptul că arăta de parcă tocmai s-ar fi dat jos din pat, trăgând într-o doară pe el o pereche de blugi vechi, adăuga la combinaţie şi un aer sexy. Lana simţi un mic fior plăcut, cum de mult nu i se mai întâmplase. — Doug. Acel singur cuvânt exprima mândrie, plăcere şi dragoste. — Mă întrebam când ai de gând să cobori. Întâmplător, ai ales bine momentul. Ea e Lana. Ţi-am vorbit despre ea. Lana Campbell, nepotul meu, Doug Cullen, făcu el prezentările. — Încântată de cunoştinţă, zise Lana şi îi întinse mâna. N-am reuşit să ne întâlnim niciodată de când am venit în Woodsboro. Doug Cullen îi strânse mâna, cercetându-i faţa. — Dumneata eşti avocata? — Recunosc. Tocmai venisem să-i dau lui Roger ultimele veşti despre povestea cu Dolan. Şi să-i fac puţină curte. Cât timp stai în oraş? — Nu ştiu sigur. „Un tip laconic”, îşi spuse ea şi încercă din nou: — Călătoreşti mult făcând comerţ cu cărţi de anticariat. Cred că e fascinant. — Îmi place. Roger se grăbi să umple pauza jenantă. — Nu ştiu ce m-aş face fără Doug, Nu mai pot bate drumurile ca altădată. În plus, are şi simţul afacerilor. Dacă nu prelua el munca de teren, ar fi trebuit să mă retrag şi m-aş fi plictisit de moarte. — Cred că e bine pentru amândoi să aveţi un interes comun şi o firmă de familie. Întrucât conversaţia părea deja să-l plictisească pe Doug, Lana se întoarse spre bunicul lui. — Ei, Roger, dacă tot m-ai refuzat, cred că e timpul să mă întorc la treabă. Ne vedem la întâlnirea de mâine seară? — Voi fi acolo. — Mi-a părut bine de cunoştinţă, Doug. — Mhm. Ne mai vedem. Când uşa se închise în urma ei, Roger oftă zgomotos. — „Ne mai vedem“? Asta-i tot ce poţi spune când vorbeşti cu o femeie frumoasă? Îmi frângi inima, băiete. — Nu-i cafea, sus. Nici prea multă minte. Bine că pot vorbi în puţine cuvinte. — Am o cafetieră-n spate, replică Roger dezgustat Fata asta-i deşteaptă, drăguţă, interesantă şi, adăugă el în timp ce Doug ieşea pe uşa din spatele tejghelei, liberă. — Nu caut o femeie. Aroma de cafea îi trezi simţurile. Îşi turnă o ceaşcă, îşi opări limba cu prima sorbitură şi se simţi, din nou, împăcat cu lumea. Sorbi din nou, aruncând o privire peste umăr spre bunicul lui. — Cam fandosită bucăţică pentru Woodsboro. — Credeam că n-ai observat. Doug zâmbi şi chipul posomorât îi deveni mai abordabil. — Văzut, observat. Altă mâncare de peşte. — Ştie cum să se aranjeze. Asta nu-nseamnă că-i fandosită. — N-am vrut s-o jignesc. Tonul ofuscat al bunicului său îl amuza pe Douglas. — Nu ştiam că-i gagică-ta. — Dacă aş avea vârsta ta, să fii sigur că nu stăteam pe gânduri! — Bunicule… înviorat de cafea, Doug îl cuprinse pe Roger cu un braţ pe după umeri, vârsta nu înseamnă nimic. Eu aş zice să-i dai bice. Pot să iau asta cu mine sus? Trebuie să-mi fac toaleta şi să mă duc la mama. — Bine, bine… îl expedie Roger cu un gest. „Ne mai vedem“… mormăi el, în timp ce Doug pornea spre scara din fundul magazinului. Ce să-ţi povestesc…!   Callie Dunbrook sorbi ultimele picături de Pepsi dietetic, în timp ce înfrunta traficul din Baltimore. Calculase prost momentul pentru plecarea din Philadelphia – unde ar fi trebuit să-şi petreacă un concediu de trei luni. Acum îşi dădea seama. Când primise telefonul prin care i se cerea o consultaţie, nu ţinuse seama de timpul necesar deplasării, nici de traficul de la orele de vârf şi nici de circulaţia nebună pe şoseaua de centură din Baltimore, în acea după-amiază de miercuri. Nu-i mai rămânea decât să se descurce şi o făcea claxonând în draci, conducându-şi Land Rover-ul vechi prin nişte spaţii mai potrivite pentru o jucărie. Puţin îi păsa de gândurile negre ale şoferilor cărora le trecea prin faţă. Ieşise de pe teren de şapte săptămâni şi posibilitatea de a reveni o împingea înainte la fel de irezistibil ca şi felul în care conducea maşina de teren cu dublă tracţiune. Îl cunoştea destul de bine pe Leo Greenbaum ca să-i recunoască emoţia reţinută din glas. Destul de bine ca să ştie că nu era el omul care s-o cheme la Baltimore să vadă nişte oase, dacă nu se aştepta să fie deosebit de interesante. Dumnezeu îi era martor că avea nevoie de un nou proiect. Se plictisise de moarte să scrie articole pentru ziare, să le citească pe cele scrise de alţi confraţi, să ţină prelegeri. Pentru Callie, arheologia nu însemna săli de clasă şi texte publicate, ci săpături, măsurători, caniculă, ploaie şi gângănii care te devorează de viu. Când la postul de radio pe care-l asculta începu un buletin de ştiri, puse un C.D. Cu vorbăria nu putea înfrunta traficul intens. Cu rock-ul rău şi agresiv, da. Din boxe izbucni Metallica, şi imediat simţi cum i se ridică moralul. Bătu cu degetele în volan, apoi îl apucă strâns şi se repezi printr-o nouă deschizătură. Ochii ei, de un căprui-auriu intens, lucită în spatele ochelarilor de soare. Callie avea părul lung, pentru că-i era mai uşor să şi-l lege la spate sau să şi-l strângă sub pălărie – ca acum – decât să se ducă la coafor. În plus, ştia că îi stă bine cu pletele drepte, aurii. Avea ochii codaţi, cu sprincene aproape drepte. Pe măsură ce se apropia de treizeci de ani, fizionomia ei drăgălaşă devenea tot mai atrăgătoare. Când zâmbea, îi apăreau trei gropiţe – câte una în fiecare obraz bronzat, şi o a treia chiar deasupra colţului drept al gurii. Bărbia ei rotunjită delicat nu dezvăluia ceea ce fostul ei soţ numise „un creier pietros de încăpăţânare“. În fond, acelaşi lucru îl putea spune şi ea despre el şi o făcea de câte ori avea ocazia. Callie apăsă pe frână şi coti aproape fără să încetinească, pentru a intra în parcare. Firma Leonard G. Greenbaum and Associates se afla într-o cutie de oţel cu zece etaje pe care, după părerea lui Callie, nimic n-o putea reabilita din punct de vedere estetic, însă laboratorul şi tehnicienii erau cei mai buni din ţară. După ce parcă, sări din maşină, luând contact cu canicula de afară. Începu să transpire înainte de a ajunge la intrarea în clădire. Recepţionera ridică privirea şi văzu intrând o femeie cu trup robust, atletic, purtând o pălărie din pai urâtă şi nişte ochelari cu rame metalice. — Sunt doctor Dunbrook, îl caut pe doctor Greenbaum. — Semnaţi aici, vă rog. Îi dădu lui Callie o legitimaţie de vizitator. — La etajul doi, o îndrumă ea. În timp ce pornea spre lifturi, Callie îşi consultă ceasul. Întârziase trei sferturi de oră. Efectele Quarter Pounder-ului pe care-l înfulecase la volan începuseră să dispară şi se întrebă dacă-l putea tapa pe Leo de o masă. La etajul doi, găsi o altă recepţioneră, care îi spuse să aştepte. Se pricepea la aşteptat, aşa că se aşeză pe un scaun. Îşi folosea resursele de răbdare proprii profesiei ei. Ce vină avea ea că nu-i mai rămăseseră prea multe pentru alte domenii? Nu putea să lucreze decât cu ceea ce avea. Leo n-o lăsă să aştepte prea mult. Avea un mers rapid care îi amintea lui Callie de felul cum se mişca un ogar galez ale cărui picioare gonesc prea repede în comparaţie cu restul trupului. Puţin mai scund decât ea, avea o coamă castanie lucioasă, pe care şi-o pieptăna pe spate şi o vopsea fără jenă. Chipul îi era ars de soare şi de vânt, iar ochii căprui mijeau înapoia ochelarilor cu lentile pătrate, fără rame. Ca de obicei, purta nişte pantaloni maro lăbărţaţi şi o cămaşă de bumbac mototolită. Leo veni direct la Callie şi o sărută – era singurul bărbat dintre cunoştinţele ei care, fără a-i fi rudă, avea voie s-o facă. — Arăţi bine, blondino. — Nici tu n-arăţi prea rău. — Cum a fost drumul? — De groază. Ai grijă să merite, Leo. — A, cred c-o să merite. Ce-ţi mai face familia? întrebă el, în timp ce o conducea pe culoar. — Excelent. Mama şi tata au plecat din Dodge pentru două săptămâni. Au fugit în Maine, ca să scape de căldură. Clara ce face? Cu gândul la soţia sa, Leo clătină din cap. — S-a apucat de olărit. Mă aştept ca de Crăciun să primesc o oroare de vază. — Şi copiii? — Ben se distrează cu acţiunile şi obligaţiunile, iar Melissa jonglează cu maternitatea şi stomatologia. Cum o fi reuşit un căutător de aur bătrân ca mine să crească nişte copii atât de normali? Leo deschise o uşă şi-i făcu semn să intre. Se aşteptase s-o ducă într-unul dintre laboratoare, dar văzu în faţa ei un birou însorit, bine utilat. — Uitasem ce amenajări deosebite ai făcut Nu te chinuie dorinţa să revii la săpături? — A, din când în când. De obicei, trag un pui de somn şi-mi trece, dar de data asta… Ia uită-te aici. Se duse la birou, descuie un sertar şi scoase o pungă de celofan sigilată în care se afla un fragment de os. Callie luă punga şi examină osul dinăuntru. — Pare să fie o parte dintr-o tibie. După mărime cred că aparţine unei femei tinere. Este foarte bine conservat. — La cât apreciezi vechimea, din ochi? — E din vestul Maryland-ului, nu-i aşa? De lângă un râu. Nu-mi place să ghicesc. Ai eşantioane de sol şi raportul stratigrafic? — Slăbește-mă. Hai, blondino, plusează. — Hmm… Încruntată, Callie întoarse punga pe-o parte şi pe alta. Voia să simtă osul sub degete. Începu să bată din picior, într-un ritm al ei, lăuntric. — Nu cunosc terenul. La prima privire, fără beneficiul testării, l-aş aprecia la trei până la cinci sute de ani vechime. S-ar putea să fie şi mai vechi. Depinde de sedimente şi de umiditate. Întoarse iar osul şi intuiția începu să-şi spună cuvântul. — E din perioada Războiului Civil, nu? Poate chiar mai vechi. Nu-i de la un soldat rebel. — E, într-adevăr, dinaintea Războiului Civil, zâmbi Leo. Cu vreo cinci mii de ani în urmă. Când Callie ridică brusc capul, remarcă entuziasmul lui Leo. — Raportul de datare cu radioactiv, preciză el, dându-i un dosar. Callie parcurse paginile şi remarcă faptul că Leo făcuse testul de două ori, cu trei mostre diferite prelevate din acelaşi sit. Când ridică iar privirea, zâmbetul ei exprima acelaşi entuziasm ca cel al lui Leo.

Iubire peste timp de Nora Roberts Capitolul 1 Clădirea cea veche se pregătea de culcare. Sub cerul inundat de stele, zidurile ei albe străluceau, amintind că străjuia Piaţa Boonsboro de peste două secole. Chiar şi intersecţiile se liniştiseră, tolănindu-se în amestecul de lumini şi umbre. Toate ferestrele şi vitrinele dinspre Main Street păreau adormite, bucuroase să se poată odihni sub mângâierea nopţii de vară. La fel ar fi trebuit să facă şi ea, se gândi Hope. Să se adune, să se tolănească. Să doarmă. Asta ar fi fost o alegere înţeleaptă, iar Hope se considera o femeie înţeleaptă. Ziua cea lungă o epuizase, şi în zori, Carolee urma să-şi facă minunata apariţie pentru a pregăti micul dejun. Hangiţa putea să se ducă la culcare. Oricum, nu era nici măcar miezul nopţii. Pe când locuia şi lucra în Georgetown, rareori reuşea să se retragă mai devreme. Desigur, pe atunci conducea hotelul Wickham şi dacă n-avea de rezolvat vreo criză minoră sau solicitarea vreunui client, ieşea într-unul dintre nenumăratele cluburi deschise până târziu. Orăşelul Boonsboro, ascuns la poalele colinelor ce străjuiesc munţii Blue Ridge din Maryland, avea, cu siguranţă, o istorie bogată şi legendară, avea farmecul său propriu – datorat, printre altele, şi hanului renovat pe care îl conducea Hope –, însă nu era faimos pentru viaţa de noapte. Asta urma să se schimbe după ce se inaugurau restaurantul şi berăria prietenei sale Avery. Şi era chiar amuzant să vezi ce scosese energica Avery McTavish din noul ei proiect, situat vizavi de propria pizzerie. Înainte de sfârşitul verii, Avery avea să se împartă între conducerea celor două localuri, îşi zise Hope. Şi oamenii mai spuneau despre ea că n-avea stare. Aruncă o privire prin bucătărie: era curată ca un pahar, caldă şi primitoare. Tăiase deja fructele, verificase proviziile, umpluse frigiderul. Deci totul era pregătit pentru Carolee, care urma să prepare micul dejun pentru oaspeţii care acum se retrăseseră în camerele lor. Îşi terminase hârtiile, verificase toate uşile şi-şi făcuse rondul pentru a se asigura că totul era în regulă. Treaba era încheiată, şi cu toate astea nu era pregătită să se retragă în apartamentul ei de la etajul al treilea. În schimb, îşi turnă un pahar generos de vin şi mai dădu o ultimă tură prin hol, stingând candelabrul de deasupra mesei centrale împodobite cu un aranjament floral de mare efect. Trecu pe sub tavanul arcuit, verifică încă o dată uşa de la intrare şi se îndreptă spre scări. Urcând, îşi plimbă degetele cu plăcere pe balustrada din fier. Fusese deja în bibliotecă, însă vru să mai arunce o privire. Vreun oaspete s-ar fi putut strecura acolo pentru un pahar de whisky ori pentru vreo carte. Dar încăperea era tăcută, liniştită ca toate celelalte. Avea oaspeţi pe acest etaj. Domnul şi doamna Vargas – Donna şi Max – căsătoriţi de 27 de ani. Sejurul la han, în camera numită „Nick & Nora“, fusese un cadou aniversar pentru Donna de la fiica lor. Şi ce dar frumos, nu-i aşa? Ceilalţi clienţi, cazaţi un etaj mai sus, în camera numită „Westley & Buttercup“, aleseseră hanul pentru noaptea nunţii lor. Îi plăcea să creadă că mirii, April şi Troy, aveau să păstreze amintiri frumoase şi vii legate de locul acela. Verifică uşa ce dădea spre terasa de la etajul al doilea, apoi, fără să stea pe gânduri, o descuie şi păşi în noapte. Cu paharul în mână, traversă terasa lată, pardosită cu lemn, şi se sprijini de balustradă. Vizavi, apartamentul de deasupra pizzeriei Vesta era cufundat în întuneric – era gol, acum că Avery se mutase cu Owen Montgomery. Putea recunoaşte (cel puţin în sinea ei) că-i lipseau momentele când se uita vizavi, ştiind că prietena ei era acolo, chiar peste Main Street. Avery era însă acolo unde trebuia să fie, hotărî Hope: alături de Owen, primul şi, după cum se dovedise, ultimul ei prieten. Că tot venise vorba de poveşti romantice. Iar ea urma să o ajute la pregătirea nunţii – mireasă de mai, flori de mai – chiar acolo, în grădină, unde fusese şi nunta lui Clare în primăvara trecută. Amintindu-şi de asta, Hope privi de-a lungul străzii, către librărie. „Turn the Page“ constituise un risc pentru Clare, pe atunci o tânără văduvă cu doi copii şi altul pe drum. Ea reuşise însă. Clare avea harul de a face lucrurile să meargă. Acum era Clare Montgomery, soţia lui Beckett. Şi în prag de iarnă, aşteptau cu nerăbdare venirea pe lume a noului membru al familiei. Ciudat, nu-i aşa, cum prietenele ei cele mai bune locuiau la Boonsboro de-atâta vreme, iar ea se întorsese de-abia de un an – nici acela întreg. Noua figură a oraşului. Acum, din toate trei, ea era singura rămasă acolo, chiar în inima oraşului. Se simţea stânjenită pentru că îi era dor de ele, deşi le vedea aproape zilnic, dar în nopţile lipsite de tihnă îşi dorea, măcar un pic, să mai fie împreună. Atât de multe se schimbaseră, pentru ele toate, în ultimul an! Fusese perfect mulţumită la Georgetown, cu locuinţa ei, serviciul şi rutina ei. Cu nemernicul de Jonathan, care o înşelase. Avusese planuri bune, serioase, temeinice. Îşi găsise locul la Wickham. Cunoştea perfect mersul şi cerinţele afacerii şi făcuse o treabă foarte bună pentru familia Wickham şi pentru fiul lor, trădătorul nemernic de Jonathan. Plănuise să se mărite cu el. Nu, nu fusese nicio logodnă oficială, nicio promisiune concretă, dar discutaseră despre viitor şi despre căsătorie. Nu era o proastă. În tot acel timp însă – cel puţin în ultimele câteva luni – cât fuseseră împreună şi împărţiseră patul (al ei sau al lui), el se văzuse cu altcineva. Cineva din clasa lui socială, se gândi ea cu amărăciune. O femeie care nu lucra 10-12 ore pe zi (uneori chiar mai mult) ca să conducă acel hotel de lux, ci îşi permitea să-i fie clientă, ba chiar într-unul din cele mai somptuoase apartamente. Nu, nu era o proastă, dar fusese mult prea încrezătoare şi umilitor de şocată când Jonathan îi spusese că avea să-şi anunţe logodna – cu altcineva – chiar în ziua următoare. Şocată şi umilită, îşi aminti, cu atât mai mult cu cât în clipa aceea erau amândoi dezbrăcaţi, în patul ei. Apoi el fusese şocat şi umilit când ea îi spusese să se ducă naibii. Chiar nu înţelesese de ce relaţia lor trebuia să se schimbe. Acel episod atrăsese după sine o mulţime de schimbări. Acum era directoarea hanului din Boonsboro şi locuia într-un orăşel din Maryland, suficient de departe de strălucirea marii metropole. Nu-şi petrecea puţinul timp liber organizând serate sofisticate ori cutreierând magazinele în căutarea pantofilor sau a rochiei perfecte pentru următorul eveniment. Dacă îi era dor de toate astea? De buticul ei preferat, de restaurantul la care lua prânzul, de superbele tavane înalte şi de curtea interioară înconjurată de flori a casei de la Georgetown? Ori de stresul şi de emoţia cu care pregătea hotelul pentru vizitele demnitarilor, celebrităţilor, mogulilor din lumea afacerilor? Uneori, da, recunoştea asta. Dar nu atât de des cum s-ar fi aşteptat şi nu atât de mult cum ar fi crezut. Fusese mulţumită de viaţa ei personală, avusese destule provocări profesionale, iar la Wickham îşi găsise locul. Însă în ultimele câteva luni descoperise ceva. Aici nu era doar mulţumită, era fericită. La han nu era doar locul ei, era căminul ei. Pentru asta trebuia să le mulţumească prietenelor ei şi fraţilor Montgomery, alături de mama lor. Justine Montgomery o angajase imediat. Pe atunci Hope n-o cunoştea pe Justine atât de bine, aşa că oferta ei spontană o surprinsese. Cu toate acestea, deşi o fire extrem de calculată, acceptase fără să reflecteze. Pe o scară de la 1 la 10 şi-ar fi dat nota 6? Mai curând nota 9, cel puţin. Nu regreta absolut deloc impulsul de moment. S-o ia de la capăt nu făcea parte din planurile ei, dar se pricepea la ajustarea planurilor din mers. Datorită familiei Montgomery, hanul restaurat în chip desăvârşit (şi cu mari eforturi) reprezenta acum căminul şi cariera ei. Se plimbă pe terasă, verificând ghivecele suspendate şi aranjând meticulos scaunele. — Şi-mi place fiecare clipă din viaţa mea de acum, şopti. Uşa care dădea spre apartamentul „Elizabeth & Darcy“ se deschise încet. Parfumul de caprifoi inundă aerul nopţii. Mai era cineva care n-avea somn, se gândi Hope. Însă chiar n-avea idee dacă fantomele dorm. Se îndoia că spiritul în cinstea căruia îşi denumise camera preferată „Elizabeth“ avea să-i răspundă la această întrebare. Până acum, Lizzy nu se ostenise să-i vorbească. Zâmbi la acest gând şi sorbi din vin. — Ce noapte frumoasă! Mă gândeam cât de diferită e viaţa mea acum şi cât de tare mă bucur că e aşa. Vorbea într-un mod simplu, prietenos. La urma urmelor, cercetările pe care ea şi Owen le făcuseră asupra oaspetelui lor permanent arătaseră că Lizzy – ori Eliza Ford, pe numele ei complet – făcea pare din arborele genealogic al lui Hope. — Avem miri în apartamentul W&B. Par atât de fericiţi, de timizi, de neexperimentaţi, într-un fel. Perechea din N&N îşi sărbătoreşte cea de-a 58-a aniversare. Ei nu par neexperimentaţi, însă bucuria se citeşte pe chipurile lor, şi sunt extraordinar de drăguţi şi de liniştiţi. Mă bucur că le pot oferi un loc special în care să-şi sărbătorească iubirea. Mă pricep la asta. Tăcerea rămase neatinsă, dar Hope putea simţi prezenţa. O prezenţă prietenoasă, aşa i se părea. Prietenoasă în mod ciudat. Două femei treze în miez de noapte, privind întunericul. — Carolee ajunge aici devreme. O să se ocupe de micul dejun, iar eu sunt liberă. Îşi ridică paharul. Puţin vin, puţină introspecţie, niscai autocompătimire, până ce am tras concluzia că n-am de ce să-mi plâng de milă. Zâmbind, mai luă o înghiţitură. Deci, un pahar de vin bun. Acum, c-am rezolvat tot, o să merg la culcare. Totuşi, mai zăbovi încă puţin în liniştea nopţii de vară, învăluită în parfumul caprifoiului.   Când Hope coborî de dimineaţă, parfumul era al cafelei proaspete, al şuncii prăjite şi, dacă nasul nu-i juca feste, al clătitelor lui Carolee, cu mere şi scorţişoară. Auzea discuţiile discrete din camera de zi. Donna şi Max vorbeau despre posibilitatea de a mai hoinări prin oraş înainte de a pleca spre casă. Se îndreptă către bucătărie să-i dea o mână de ajutor lui Carolee, în caz că avea nevoie. La începutul verii, sora lui Justine îşi tunsese scurt părul de un blond strălucitor, iar bretonul jucăuş îi acoperea ochii veseli de culoarea alunei. Acum o privi cu prefăcută severitate pe nou-venită, dojenind-o cu degetul arătător. — Ce cauţi aici, domnişoară? — E aproape 10. — Şi e dimineaţa ta liberă. — Pe care până acum am petrecut-o dormind până la 8, făcând yoga şi tăind frunză la câini. Îşi turnă o ceaşcă de cafea şi închise ochii, murmurând: Prima cafea pe ziua de azi. Cum se face că întotdeauna este cea mai bună? — Habar n-am. Eu încă mă străduiesc să trec la ceai. Darla ţine o cură de dezintoxicare şi se dă de ceasul morţii să mă convingă şi pe mine. Carolee vorbea despre fiica ei cu o afecţiune amestecată cu exasperare. Chiar îmi place amestecul acela de ceai, „Titania & Oberon“. Dar… nu-i cafea. — Nimic nu-i mai bun decât cafeaua. — Tu ai zis-o. Ea de-abia aşteaptă să se deschidă clubul de sport. Zice că dacă nu mă înscriu la cursurile de yoga, mă înscrie ea şi mă târăşte până acolo. — O să-ţi placă yoga. Hope se amuză la vederea suspiciunii şi neliniştii din ochii lui Carolee. Serios. — Nu ştiu ce să zic. Tânăra luă cârpa şi reîncepu să lustruiască blatul de granit. Familia Vargas a fost încântată de cameră. Ca de obicei, a făcut furori baia, mai ales toaleta magică. N-am auzit încă nicio vorbuliţă de la miri. — Ar fi fost o dezamăgire să auzi. Hope îşi aranjă părul. Spre deosebire de Carolee, ea încerca să-l lase să crească după ce, în ultimii doi ani, îl purtase scurt şi ţepos. Vârfurile negre, lucioase îi atingeau acum maxilarul, îndeajuns încât să fie deranjante. — Mă duc să văd dacă Donna şi Max au nevoie de ceva. — Lasă-mă pe mine, zise Hope. Oricum vreau să le dau bună dimineaţa şi cred c-am să dau o fugă şi până la librărie să o salut pe Clare, dacă tot e dimineaţa mea liberă. — Am văzut-o aseară la clubul de lectură. Are cea mai drăgălaşă burtică din lume. Am destul aluat în caz că mirii mai vor clătite. — O să le spun. Se duse în sufragerie, unde făcu puţină conversaţie cu oaspeţii, verificând totodată, discret, dacă mai erau destule fructe, cafea şi suc. Odată ce se lămuri că totul era în regulă, se repezi în sus pe scări să-şi ia poşeta; tocmai atunci dădu peste miri, care intrau de pe terasa din spate. — Bună dimineaţa. — Bună dimineaţa. Mireasa purta pe chip acea strălucire a unei luni de miere desăvârşite. Asta-i cea mai frumoasă cameră din lume. M-am îndrăgostit de ea. M-am simţit ca o prinţesă. — Aşa să fie, zise Hope, făcându-i pe amândoi să râdă. — E foarte interesant modul în care fiecare cameră a fost botezată şi decorată pentru cupluri romantice. — Cupluri cu happy end, îi reaminti Troy, căruia tânăra lui soţie îi răspunse cu un zâmbet diafan, visător. — Aşa, ca noi. Voiam să-ţi mulţumim pentru că ai făcut ca noaptea nunţii noastre să fie una foarte specială. A fost exact cum mi-am dorit. Absolut perfectă. — Cu asta ne ocupăm pe aici. — Dar… ne gândeam… ştim că trebuie să predăm camera în curând… — Dacă vreţi să plecaţi mai târziu, pot să aranjez asta, începu Hope. — Ei bine, de fapt… — Speram că mai putem rămâne încă o noapte. Troy îşi strecură mâna pe după umerii lui April şi o trase mai aproape de el. — Ne-am îndrăgostit de locul acesta. Eram pe cale să ne întoarcem în Virginia, ne-am strâns lucrurile, dar… ne place mult aici. Luăm orice cameră e disponibilă, dacă e vreuna. — Ne bucurăm că rămâneţi, iar camera voastră este liberă în noaptea asta. — Serios? April se legănă pe vârfurile picioarelor. Asta e mai mult decât perfect. Mulţumesc. — Plăcerea e de partea noastră. Mă bucur că vă simţiţi bine la noi. „Mulţumirea oaspeţilor e fericirea gazdelor“, se gândi Hope. Se întoarse în grabă în birou pentru a schimba rezervarea şi, lăsând în urmă aromele şi sunetele, ieşi prin spate, pe după recepţie. Ocoli o latură a clădirii, privind peste drum la Vesta. Ştia programul lui Avery şi al lui Clare aproape la fel de bine ca pe cel propriu. Avery trebuia să se fi pregătit pentru deschiderea restaurantului, iar Clare să se fi întors de la medic, unde făcuse o ecografie. Cu puţin noroc, aveau să afle dacă bebeluşul lui Clare era fetiţă, aşa cum nădăjduia. În timp ce aştepta să se facă verde la semaforul din colţ, aruncă o privire pe Main Street. Ryder Montgomery stătea în faţa clădirii pe care Compania de Construcţii Montgomery începuse s-o renoveze. E aproape gata, se gândi, şi în curând oraşul va avea din nou brutărie. Purta o pereche de blugi sfâşiaţi la genunchiul stâng şi împroşcaţi cu pete de vopsea şi material de zidărie sau orice altceva mai folosea pe şantier. Centura cu scule îi atârna prea jos, asemenea holsterului unui şerif de pe vremuri – cel puţin, aşa i se părea ei. Părul negru, ondulat, i se revărsa de sub casca de protecţie. Ochelarii de soare îi acopereau ochii, pe care ea îi ştia ca fiind verzi-aurii. Se consulta cu nişte colegi, arăta spre clădire, trasa cercuri cu degetul, dând din cap, toate astea în timp ce stătea în poziţia nonşalantă care-i era specifică. Cum faţada era acoperită cu o amorsă anostă, ea presupuse că discutau despre culoarea finisajului exterior. Cineva din echipă slobozi un hohot de râs, iar Ryder răspunse cu un rânjet fugar şi cu o ridicare din umeri. Ridicarea din umeri îi era la fel de caracteristică precum postura, se gândi Hope. Fraţii Montgomery erau nişte tipi grozavi, dar, după ea, cele două prietene ale ei luaseră cireaşa de pe tort. Pe Ryder îl considera puţin ursuz, aproape nesociabil. Şi, în fine, sexy, într-un fel primitiv, aspru. Nu era genul ei, nici pe departe. Cum se urni din loc, un fluierat lung, exagerat de sonor, brăzdă liniştea. Ştia că era o glumă, aşa că îşi îndreptă privirea spre brutărie, schiţând un zâmbet, şi îi făcu amical cu mâna lui Jake, unul dintre lucrători. Acesta şi colegul de alături îi răspunseră la fel. Nu şi Ryder Montgomery, desigur. Fără un gest, o privea cu degetele mari vârâte în buzunare. Nesociabil, bombăni Hope în gând. Nu se putea urni nici măcar pentru un salut obişnuit. Trată cu înţelegere fluturaşii pe care-i simţea în stomac; până la urmă, erau reacţia naturală a unei femei sănătoase la privirea insistentă, lungă, misterioasă a unui bărbat sexy, oricât de ursuz ar fi fost el. Mai ales când femeia respectivă nu avusese parte de intimitatea unui bărbat de mai mult de – vai! — un an. Ceva mai mult de un an. Dar cine ţinea socoteala? Greşeala fusese a ei, alegerea la fel, aşa că nu mai avea rost să despice firul în patru. Traversă strada şi o luă la dreapta către librărie chiar când Clare ieşea pe terasa din faţa magazinului. Îşi salută vesel prietena, care îşi mângâia distrată burtica de sub vaporoasa rochie de vară. Clare îşi strânsese părul lung şi blond într-o coadă de cal, iar ochelarii de soare cu ramă albastră îndulceau razele soarelui aprig al dimineţii. — La tine veneam, strigă Hope. Clare îşi ridică telefonul. — Tocmai îţi scriam un mesaj. Îşi puse telefonul la loc în buzunar şi lăsă mâna să-i zăbovească acolo în timp ce cobora treptele spre trotuar. — Deci? Toate bune? — Da, totul e în regulă. De-abia ne-am întors. Beckett… Aruncă o privire pe după umăr. A luat-o prin spatele brutăriei. Şi-a luat uneltele. Uşor îngrijorată, Hope o prinse pe Clare de braţ. — Draga mea, ai făcut ecografia, nu-i aşa? — Mda. — Şi? — Mergem împreună la Vesta. Vă spun ţie şi lui Avery în acelaşi timp. Beckett o să-şi sune mama, o să le spună fraţilor lui. Eu trebuie să-mi anunţ părinţii. — Copilul e bine? — Absolut. Am poze, anunţă Clare arătând spre poşetă. — Vreau să le văd. — O să le tot arăt zile la rând. Poate chiar săptămâni la rând. E uluitor. Avery îşi făcu apariţia la intrarea principală a restaurantului, încinsă cu un şorţ alb ce-i acoperea pantalonii şi tricoul. În picioare purta nişte saboţi roşii de cauciuc imposibil de ocolit cu privirea. Soarele îi dezmierda părul de regină scoţiană războinică, ale cărui vârfuri străluceau. — Prin urmare, pregătim hăinuţe roz? — Deschizi de una singură? contracară Clare. — Da, sunt singură. Fran mai lipseşte până pe 20. Eşti bine? E totul în regulă? — Totul e absolut perfect şi minunat. Dar aş vrea să mă aşez. În timp ce prietenele ei schimbau priviri nedumerite pe furiş, Clare intră în restaurant, se îndreptă direct către tejghea şi se tolăni pe un scaun. E prima dată când sunt însărcinată având în grijă trei băieţi care tocmai au terminat şcoala şi sunt în vacanţă, suspină ea. E provocator. — Eşti cam palidă, comentă Avery. — Doar obosită. — Vrei ceva rece? — Mai întrebi? În timp ce Avery se îndrepta către frigider, Hope se aşeză, cu ochii aţintiţi pe chipul lui Clare. — Te eschivezi. Dacă nu e nimic în neregulă… — Nu e nimic în neregulă şi poate că mă eschivez un pic. E un anunţ important. Amuzată, începu să bea din sucul rece de ghimbir oferit de Avery. Iată-mă aşadar cu frumoasele mele prietene, în minunatul restaurant al lui Avery, care deja miroase a sos de pizza. — E firesc pentru o pizzerie. Avery îi întinse lui Hope o sticlă de apă, apoi îşi puse mâinile în sân şi se uită fix la Clare: E fată. Pregătim pantofi de balet şi panglici de păr. Clare scutură din cap. — Se pare că m-am specializat în băieţi. Aşa că zi mai bine mănuşi de baseball şi figurine cu eroi din benzile desenate. — Băiat? Hope se lăsă pe spate şi atinse mâna lui Avery. — Eşti dezamăgită? — Nici pe departe. Clare îşi deschise poşeta. — Vreţi să vedeţi? — Glumeşti? Avery se întinse după plic, dar viitoarea mămică îl ţinu departe. Seamănă cu tine? Cu Beck? Arată ca un peştişor? Nu te supăra, dar pentru mine toţi arată ca nişte peştişori. — Care din ei? — Cum care din ei? — Sunt doi. — Doi, ce? Hope aproape că scăpă apa pe jos. — Gemeni? Ai gemeni? — Doi? zise şi Avery, ca un ecou. Ai doi peştişori? — Doi băieţi. Uitaţi-i pe frumoşii mei băieţi. Clare scoase imaginea de pe ecograf, apoi izbucni în plâns. Sunt lacrimi de bucurie, izbuti să spună. Este din cauza hormonilor, dar e în regulă. O, Doamne! Uitaţi-vă la copilaşii mei! — Sunt minunaţi! Clare îşi şterse lacrimile şi se uită la Avery. — Nu-i vezi. — Nu, dar sunt minunaţi. Gemeni. O să ai cu totul cinci băieţi. Aţi făcut calculele, nu? O să aveţi cinci băieţi. — Am făcut calculele, dar suntem copleşiţi. Nu ne-am aşteptat, nici nu ne-am gândit, poate că ar fi trebuit să o facem. Am burta mai mare decât la celelalte sarcini. Dar când doctorii ne-au dat vestea, Beckett s-a albit la faţă, chicoti ea. S-a făcut alb ca hârtia. Am crezut că o să leşine. Apoi ne-am holbat unul la altul. După care am început să râdem. Am râs ca nebunii. Cred că eram aproape isterici. Cinci. Doamne, cinci băieţi! — O să fie bine. Pentru voi toţi, o asigură Hope. — Da, ştiu. Sunt atât de copleşită, de fericită, de uluită! Nici nu ştiu cum a condus Beckett pe drumul spre casă. N-aş fi putut să zic dacă ne întorceam de la Hagerstown ori din California. Cred că eram în stare de şoc. Gemeni. Îşi sprijini mâinile pe burtă. Ştiţi cum e, există momente în viaţă despre care îţi spui că sunt unice. N-am fost niciodată mai fericită sau mai entuziasmată. Niciodată n-am să mă mai simt ca în clipa asta, care e un astfel de moment unic. Hope o strânse în braţe, iar Avery le cuprinse pe amândouă. — Mă bucur atât de mult pentru tine, şopti Hope. Şi sunt copleşită, fericită şi uluită împreună cu tine! — Copiii vor fi într-al nouălea cer, zâmbi Avery. Nu-i aşa? — Mda. Şi cum Liam mi-a pus în vedere că dacă vom avea o fetiţă el nu se va coborî într-atât încât să se joace cu ea, presupun că el se va bucura în mod special. — Şi când e sorocul? întrebă Hope. Mai devreme, acum că ai gemeni? — Puţin mai devreme. Pe 21 noiembrie, aşa mi-au spus. Deci voi avea bebeluşi de Ziua Recunoştinţei în loc de Crăciun. — Doi curcănaşi, zise Avery făcând-o pe Clare să râdă. — Trebuie să ne apucăm de organizat camera copiilor, începu Hope. Avea planificarea în sânge. — Mă bazez pe voi. Nu mai am nimic, am dat toate lucrurile după ce l-am născut pe Murphy. Nu credeam c-o să mă mai îndrăgostesc, c-o să mă mărit şi c-o să mai fac copii. — Putem să organizăm o petrecere înainte de naşterea copiilor? Cu o temă care să exprime bucuria la pătrat? Ori ceva legat de perechi, seturi de câte doi. Aşa ceva. Am să mă gândesc. Ar trebui s-o programăm la începutul lui octombrie, ca să fim sigure. — O petrecere, suspină Clare. Devine din ce în ce mai real. Trebuie să-mi anunţ părinţii şi să le spun fetelor, zise, referindu-se la personalul librăriei. Se ridică în picioare. Bebeluşi de noiembrie, repetă. Ar trebui să-mi refac silueta până în mai, la nuntă. — Da, da, mă mărit! Avery îşi ridică mâna şi admiră diamantul care înlocuise inelul de la automatul de gumă de mestecat pe care Owen i-l pusese pe deget. Şi o făcuse de două ori. — Nunta, inaugurarea celui de-al doilea restaurant, ajutor la organizarea petrecerii pentru copii şi redecorarea apartamentului unui burlac pentru a-l transforma în locuinţa unui cuplu, o înghionti Hope. Avem o mulţime de chestii de făcut. — Pot să-mi iau puţin timp liber mâine. — Bravo. Hope se opri o clipă ca să treacă în revistă lista pe care o avea în minte, să redistribuie sarcinile şi să stabilească termene. La ora unu. Atunci pot să mă eliberez. Tu poţi? o întrebă pe Clare. O să pregătesc un prânz simplu. Am putea termina o parte din organizare înainte de sosirea primilor clienţi. — Mâine la unu. Clare îşi mângâie burta. O să fim acolo. — Şi eu am să fiu gata până atunci, promise Avery. Dacă o să întârzii, voi lua prânzul în viteză. Dar nu-i nicio nenorocire. Hope o însoţi pe Clare spre ieşire şi o îmbrăţişă din nou în prag. Şi-o închipui dându-le vestea cea bună părinţilor ei. Şi-o imagină şi pe Avery, trimiţându-i un mesaj lui Owen. Şi pe Beckett strecurându-se în timpul zilei să-şi vadă soţia ori furând câteva clipe pentru a sta la poveşti cu ea. Preţ de o clipă, îşi dori să aibă pe cine să sune ca să-i împărtăşească vestea cea bună. Intră în han pe scara exterioară din spate. Se îndreptă către etajul al treilea, ciulind urechile în timp ce urca spre apartamentul ei. Da, se gândi, putea auzi vocea emoţionată a lui Carolee. Fără îndoială, Justine Montgomery deja îşi sunase sora pentru a-i spune despre gemeni. Decise că voia să petreacă vreo câteva ceasuri în linişte, făcând cercetări cu privire la fantoma care le era oaspete permanent şi la bărbatul pe nume Billy, pe care aceasta îl aştepta.

Nascuta in rusine de Nora Roberts   Prolog               Amanda avea vise groaznice. Era acolo Colin, cu chipul sau dulce si mult iubit, frant de durere. Mandy, spunea el.niciodata n-o numea altfel decat Mandy. Mandy a lui, Mandy a mea, iubita Mandy. Dar nu avea nici urma de veselie in glas, nici zambet in ochi.             Mandy,nu-I putem pune capat. As vrea sa putem. Mandy, draga mea Mandy, mi-e atat de dor de tine. Dar n-am crezut niciodata ca vei veni dupa mine atat de curand. Fetitei noastre ii este atat de greu. Si-I va fi si mai greu. Va trebui sa-I spui, intelegi.             Si apoi zambi in sfarsit, dar era un suras trist, atat de trist, iar trupul lui, chipul, care paruse atat de material, atat de apropiat incat ar fi fost gata sa intinda mana in somn ca sa-l atinga, incepu sa se stearga, indepartandu-se.             Trebuie sa-I spui, repeta el. Am stiut intotdeauna ca-I vei spune. Trebuie sa-si cunoasca originile. Sa stie cine este. Dar spune-I, Mandy, spune-I sa nu uite niciodata ca am iubit-o. Mi-am iubit fetita.             “O, nu pleca, Colin,” gemu ea in somn, incercand sa-l opreasca. “Ramai cu mine. Te iubesc, Colin. Te iubesc pentru tot ceea ce esti.”             Insa nu-l putea aduce inapoi. Si nici visul nu-l putea opri.             O, cat de minunat era sa revada Irlanda, isi spuse ea, plutind ca o ceata peste colinele verzi pe care si le amintea de-atat de demult. Sa vada luciul raului, ca o panglicade argint stralucitor in jurul unui dar fara pret.             Si iata-l pe Tommy, dragul de Tommy, asteptand-o. intorcandu-se sa-I ureze bun venit.             De ce atata suferinta, cand ea se intorsese si se simtea atat de tanara, de vibranta, de indragostita?             Nu credeam c-am sa te mai vad. Vocea ii suna sufocata, cu o unda de rasp e margini. Tommy, m-am intors la tine.             Parea sa se holbeze la ea. Oricat de tare incerca, nu se putea apropia de elmai mult de o lungime de brat. Dar ii putea auzi glasul, limpede si dulce ca intotdeauna.             Te iubesc, Amanda. Pentru totdeauna. N-a trecut nici macar o zi in care sa nu ma fi gandit la tine sis a nu-mi fi amintit ce am gasit noi aici.             In vis, Tommy se rasuci sa priveasca spre raul cu ape linistite, ale carui maluri erau verzi si blande.             I-ai dat numele raului, in amintirea zilelor dintre noi.             E atat de frumoasa, Tommy. Atat de inteligenta, de puternica. Ai fi mandru.             Sunt mandru. Si cat as vrea… dar nu s-a putut. Am stiut-o. ai stiut-o si tu. Ofta si se intoarse. Ai fost buna cu ea, Amanda. N-am sa uit niciodata asta. Acum, insa, o parasesti. Durerea despartirii si ceea ce ai tinut ascuns in suflet atatia ani, fac sa-ti fie asa greu. Trebuie sa-I spui, sa-I dai ceea ce I se cuvine din nastere. Si sa-I dai de stire, cumva sa-I dai de stire ca am iubit-o. Si i-as fi aratat-o daca puteam.             “N-o pot face singura,” isi spuse ea, chinuindu-se sa se trezeasca, in timp ce imaginea din vis se risipea. “O, Doamne sfinte, nu ma pune s-o fac de una singura.” Mama.  Cu blandete, desi ii tremurau mainile, Shannon mangaia fata asudata a mamaei sale. Mama, trezeste-te. E doar un vis. Un vis urat. Intelegea ce inseamna sa fie torturata de vise si cunostea teama de trezire – in fiecare dimineata trezindu-se cu teama ca mama ei s-a prapadit. In voce I se simtea disperarea. “Nu acum,” se ruga. “Nu inca.” Trebuie sa te trezesti. Shannon. S-au dus. S-au dus amandoi. Mi-au fost luati. Ss. Nu plange. Te rog, nu plange. Deschide ochii si uita-te la mine.           Pleoapele Amandei se deschisera tremurator. Ochii ii inotau in lacrimi de durere. Imi pare rau. Atat de rau. N-am facut decat ceea ce consideram ca e bine pentru tine. Stiu. Sigur ca asa e.           Se intreba innebunita daca delirul indica intinderea cancerului pana la creier. Nu era de-ajuns ca-I cuprinsese oasele? Blestema lacoma boala si il blestema pe Dumnezeu, dar cand vorbi, vocea ii era linistitoare. Acum e in rdine. Sunt aici. Sunt cu tine.           Cu un effort, Amanda trase prelung aer in piept, ca sa se calmeze. Prin cap ii unduiau viziuni – Colin, Tommy, fetita ei iubita. Cat de chinuiti erau ochii lui Shannon – cat de zdrobiti fusesera cand se inapoiase pentru prima oara la Columbus. Acum e-n regula.           Amanda ar fid at orice ca sa risipeasca groaza aceea din ochii fiicei sale. Sigur ca esti aici. Si ma bucur atat de mult ca esti aici.           “Si-mi pare atat de rau, draga mamei, atat de rau , ca trebuie sa te parasesc.” Te-am speriat. Iarta-mam ca te-am speriat.           Asa era – simtea gustul metallic al fricii in adanculgatlejului, dar Shannon clatina din cap a negatie. De-acum, aproape ca se obisnuise cu frica; o bantuia de cand raspunsese la telefonul biroului ei din New York, pentru a I se spune ca mama ei era pe moarte. Te doare? Nu, nu, nici o grija.           Amanda ofta din nou. Cu toate ca avea dureri, dureri ingrozitoare, se simtea mai intremata. Avea nevoie de putere, pentru ceea ce avea sa infrunte. In cele cateva saptamani de cand se intorsese Shannon la eapastrase secretul cu strasnicie, la fel cum facuse in tot timpul vietii fiicei sale. Acum, insa, trebuia sa-l dezvaluie. Nu mai avea mult timp. Imi poti da putina apa, draga mea? Desigur.           Shannon lua carafe de langa pat, umplu un pahar de plastic si-I oferi mamei sale paiul.           Potrivi cu grija spatarul patului de spital pentru a o ajuta pe Amanda sa stea mai comod. Living room-ul frumoasei case din Columbus fusese modificat in scopurile asistentei medicale. Fusese dorinta Amandei, precum sic ea a lui Shannon, sa-si traiasca ultimele zile acasa.           La stereo canta muzica, incet. Cartea pe  care o adusese Shannon cu ea in camera, pentru a i-o citi cu voce tare, cazuse in locul unde o scapase, cuprinsa de panica. Se spleca s-o ridice, facand un effort sa se stapaneasca.           Cand era singura, isi spunea ca existau progrese, ca le putea vedea in fiecare zi. Dar nu trebuia decat sa-si priveasca mama, sa-I vada pielea tot mai pamantie, liniile suferintei intiparite pe fata, consumarea treptata, pentru a intelege adevarul.           Acum nu-I mai ramanea decat s-o faca sa se simta comod, sa depinda, amarnic, de morfina care amortea durerea imposibil de alungat complet vreodata.           Avea nevoie de un minut, isi dadu seama Shannon, in timp ce panica incepea sa-I bolboroseasca in gatlej. Numai un minut, singura, ca sa-si adune curajul istovit. Iti aduc un prosop rece si bun pentru fata. Iti multumesc.           Si, isi spuse Amanda, in timp ce Shannon iesea grabita, aceasta avea sa-I lase timp destul, cu voia lui Dumnezeu, ca sa-si aleaga cuvintele cele mai potrivite.   Capitolul 1             Amanda se pregatise de ani in sir pentru acel moment, stiind ca avea sa soseasca, dorindu-si sa nu fi fost asa. Ceea c ear fi fost drept pentru unul dintre barbatii pe care-I iubea, era nedrept pentru celalalt, indifferent in ce ordine alegea.           Dar acum nu se putea preocupa de nici unul dintre ei. Si nu putea nici sa mediteze asupra propriei sale rusini.           N-o avea decat pe Shannon la care sa se gandeasca. Numai pe Shannon, pentru care sa sufere.           Fiica ei frumoasa si inteligeanta, care niciodata nu-I adusese decat bucurie. Mandria ei. Durerea se unduia prin ea ca un torent, otravit, dar scrasnea din dinti. Acum, insa, avea sa sufere, pentru ceea ce-avea sa se intample curand. Pentru ceea ce se intamplase cu atatia ani in urma, in Irlanda. Isi dorea din toata inima sa fi gasit o cale de a atenua durerea.           Isi privi fiica revenind, cu miscari rapide si gratioase, vibrand de energie nervoasa. “Se misca la fel ca tatal ei,” isi spuse Amanda. Nu in felul lui Colin. Dragul si blandul de Colin se misca greoi, stangaci, ca un catelandru peste masura de mare.           Tommy, insa, fusese atat de agil pe picioare.           Shannon avea si ochii lui Tommy. Verzi-vii, ca muschiul. Limpezi ca un lac la soare. Parul castaniu bogat ce se unduia matasos, lung pana la Barbie, era o alta mostenire din Irlanda. Totusi, Amandei ii placea sa-si spuna ca forma chipului fiicei sale, pielea alba ca laptele si gura usor senzuala, erau daruri primate de la ea.           Insa Colin, sa-l tina Dumnezeu, era acela care-I daruise hotarare, ambitie si un statornic simt al ei insasi.           Ii zambi, in timp ce Shannon ii imbaia fata umeda si rece. Nu ti-am spus destul cat de mandra sunt de tine, Shannon. Cum sa nu-mi fi spus. Nu, ti-am dat de inteles ca eram dezamagita ca n-ai ales picture. Am fost egoista. Stiu ca majoritatea femeilor trebuie sa-si croiasca singure drum in viata. N-ai incercat niciodata sa ma convingi sa nu merg la New York, nici sa intru la grafica publicitara. Si continui sa pictez, adauga Shannon, cu un zambet incurajator. Aproape am terminat o natura statica sic red c-o sa-ti placa.           De ce nu adusese panza cu ea? La naiba, de ce nu se gandise sa impacheteze cateva tablouri, chiar si un bloc de schite, pentru a lucra in prezenta mamei sale, daruindu-I placerea de a asista? Acela e unul din favoritele mele, arata Amanda spre portretul de pe peretele salonului. Cel al tatalui tau, adormit pe sezlongul din gradina. Adunandu-si fortele ca sa tunda gazonul, comenta Shannon, cu un chicotit; punand prosopul deoparte, se aseza pe scaunul de langa pat. Si de fiecare data cand il intrebam de ce nu angaza un baiat pentru gradina, sustinea ca ii placea sa faca miscare, iesea si adormea. Intotdeauna m-am facut sa rad.           Mangaie incheietura lui Shannon cu o mana. Stiu ca si tie ti-e dor de el. Inca mai am impresia ca va navali pe usa din fata. “Mandy, Shannon,” va spune, “puneti-va cele mai bune rochii, tocmai i-am scos clientului meu zece mii pe piata si iesim sa luam masa in oras.” Tare-I mai placeau banii, medita Amanda. Era un joc atat de fascinant pentru el. Niciodata dolari si centi, niciodata lacomie sau egoism. Numai pentru distractie.la fel ca distractia de a se muta dintr-un loc in altul, la fiecare doi-trei ani. “ia san e caram noi din orasul asta, Mandy. Ce-ai zice sa incercam in Colorado? Sau in Memphis?”           Clatina din cap razand. O, ce placut era sa rada, sa se prefaca, putin doar, in timp ce nu faceau decat sa stea de vorba ca intotdeauna. In sfarsit, cand ne-am mutat aici, i-am spus ca ne-am jucat destul de-a tiganii. Aici avea sa fie casa noastra. S-a instalat de parka n-ar fi asteptat decat momentul si locul potrivit. Ii placea casa asta, murmura Shannon. Si mie la ffel. Nu m-au deranjat niciodata mutarile. Intotdeauna le transforma in niste aventuri. Dar, tin minte, cam la o saptamana dup ace ne instalaseram, stateam in camera mea si-mi spuneam ca de data asta voiam sa raman.           Ii zambi mamei sale. Cred ca toti trei am simtit la fel. Ar fi fost in stare sa mute muntii din loc pentru tine, sa se lupte cu tigrii.           Vocea Amandei tremura, dar si-o stapani. Stii, Shannon, chiar stii cat de mult te-a iubit? Da, ridica Shannon mana mamei sale, apasandu-si-o pe obraz. Stiu cu adevarat. Sa tii minte. Niciodata sa nu uiti. Am sa-ti spun unele lucruri, Shannon, care s-ar putea sa te doara, sa te supere si se te nedumereasca. Imi cer iertare.           Trase aer in piept.           In vis fusese mai mult decat dragostea si durerea. Fusese si insistenta. Amanda stia ca nu-I mai ramasesera nici cele trei saptamani chinuite e care I le promisese medical. Mama, intelg. Dar mai sunt sperante. Intotdeauna sunt sperante. N-are nici o legatura cu asta, ridica Amanda o mana, aratand in  jur spre camera de tratament. E ceva de dinainte, iubito, de foarte demult. De cand am fost cu o prietena sa vizitez Irlanda si am locuit in comitatul Clare. N-am stiut niciodata ca ai fost in Irlanda.           Ideea o frapa pe Shannon ca fiind foarte ciudata. Cu toate calatoriile noastre, m-am intrebat de ce nu ne-am duc dus niciodata acolo, caand tu si tata aveati amandoi radacini irlandeze. Si tot timpul am simtit… legatura asta, atractia asta stranie. Serios? Intreba incet Amanda. E greu de explicat, murmura Shannon, simtindu-se prost, ca nu era genul care sa vorbeasca despre vise. Ii zambi. Intotdeauna mi-am spus ca, daca aveam timp sa-mi iau o lunga vacanta, acolo m-as fid us. Dar, cu avansarea si noile lucrari…           Alunga idea de distractie, cu o ridicare din umeri. Oricum, imi amintesc ca, ori de cate ori despre o calatorie in Irlanda, tu clatinai din capsi spuneai ca avem atatea locuri de vazut. Nu suportam gandul de a ma intoarce, iar tatal tau intelegea.           Amanda stranse buzele, studiind fata fiicei sale. Stai aici cu mine sa ma asculti? Si, o, te rog,, te rog, o sa incerci sa intelegi?           Pe Shannon o trecu un nou si rece frison de frica pe sira spinarii. Ce putea fi mai rau decat moartea? se intreba ea. Si de ce se temea atat de mult sa auda?           Dar ramase pe loc, cu mana mamei sale intr-a ei. Esti tulburata, incepu ea. Stii cat de important e sa-ti pastrezi calmul. Si sa folosesc imagini productive, completa Amanda, cu umbra unui suras. Pot da rezultate. Mintea asupra materiei. Atat de mult din tot ce-am citit… Stiu.           Acum, pana si parerea de zambet disparuse. Cand eram doar cu cativa ani mai mare ca tine acum, am mers cu o buna prietena se numea Kathleen Reilly – in Irlanda. A fost o mare aventura pentru noi.eram doua femei in toata firea, dar amandoua proveneam din familii foarte severe. Atat de severe, incat trecusem de treizeci de ani cand am avut in sfarsit curajul sa fac asa ceva.           Intoarse capul, pentru a putea privi fata lui Shannon in timp ce-I vorbea. Tu n-ai putea intelege. Intotdeauna ai fost asa de sigura pe tine, asa de curajoasa.eu insa, cand aveam varsta ta , nici macr nu incepusem sa ma eliberez de lasitate. N-ai fost niciodata lasa. Si ce lasa am fost…murmura incet Amanda. Da, am fost. Parintii mei erau irlandezi prin traditie, cuviosi cat trei papi la un loc. Cea mai mare dezamagire a lor a fost ca nici unul dintre urmasi nu aveas aceeasi chemare. Dar nu erai decat un copil, o intrerupse Shannon. Unul dintre adevarurile pe care ti le-am ascuns. Ti-am spus ca nu aveam familie, te-am lasat sa crezi ca n-aveam nici o ruda. Dar am avut doi frati si o sora, si, dinainte de a te fi nascut tu, n-am mai schimbat nici o vorba cu ei. Dar de ce… iarta-ma, se stapani Shannon. Continua. Ai fost intotdeauna o buna ascultatoare. De la tatal tau ai invatat.           Tacu un moment, cu gandul la Colin, rugandu-se sa fie bine pentru toti ceeea ce urma sa faca. N-am fost o familie unita, Shannon. Exista…o anume rigiditate in casa noastra, o strictete a regulilor si manierelor. Am intampinat obiectii aprige de a pleca in Irlanda, cu Kate. Dar ne-am dus, surescitate ca doua eleve la  un picnic. Mai intai, la Dublin. Si de-acolo, mai departe, orientandu-ne dupa harti si dupa nas. Ma simteam libera pentru prima oara in viata mea.           Ii era atat de usor sa retraiasca totul, isi dadu seama Amanda. Chiar si dupa atatia ani in care isi reprimase acele amintiri, acum se puteau revarsa, limpezi si pure ca apa. Chicotelile de ras ale lui Kate, tusea micii masini pe care o inchiriasera, cotiturile gresite si cela potrivite pe care le faceau.           Si si prima oara cand vazuse, cu uimire, unduirea colinelor, peretii abrupti ai felezelor de la apus. Senzatia de intoarcere acasala care nu se asteptase niciodata sip e care niciodata n-o mai simtise. Voiam sa vedem tot ce se putea vedea, iar cand am ajuns in apus, am gasit un han fermecator, cu vedere spre raul Shannon. Ne-am instalat acolo, hotarand san e stabilim un fel de sediu, de unde faceam excursii cu masina incoace si-ncolo. Falezele din Mohr, Galway, plaja din Ballybunnin si toate micile locuri fascinante pe care le gasesti langa drum, pe unde te astepti mai putin.           Isi privi fiica, iar acuma avea ochii stralucitori si vii. O, cat as mai vrea sa te duci sit u acolo, sa vezi, sa simti tu insati vraja locului, marea ciocnindu-se de faleze cu bubuit de tunet, verdele campiilor, senzatia aerului cand ploua, atat de curat si dulce sau cand suflavantul cu putere dinspre Atlantic. Si lumina, e ca o perla, abia spuzica cu aur.           Aceea era iubire, isi spuse Shannon, nedumerita, si un dor pe care nu-l banuise niciodata. Dar nu te-ai mai intors niciodata. Nu, ofta Amanda. Nu m-am mai intors. Te-ai intrebat vreodata, draga mea, cum se face ca un om isi poate face planurile cu atata grija, stiind doar ce va fi maine, si poimaine, dupacare se intampla un nimic, cine stie ce fleac neinsemnat, si programul se schimba?nu mai e niciodata exact acelasi.           Nu era atat o intrebare, cat o afirmatie. Shannon se multumi sa astepte, intrebandu-se care era acel mic fleac ce schimbase programul mamei sale.           Durerea incerca sa  se furiseze la loc, vicleana. Amanda inchise un moment ochii, concentrandu-se s-o invinga. Avea s-o tina in frau, isi fagadui ea, pana termina ceea ce incepuse. Intr-o dimineata vara se apropia de sfarsit, venea si trecea ploaia, capricioasa – Kate se simtea rau. S-a hotarat sa ramana la han, sa se odineasca o zi in pat, sa citeasca putin si sa se rasfete. Eu eram nelinistita, aveam senzatia ca trebuia sa merg in anumite locuri. Asa ca am luat masina si am pornit. Fara s-o planuiesc, am ajuns la Loop Head. Am coborat din masina si m-am apropiat de marginea falezei, auzind cum se spargeau valurile. Sulfa vantul, suierand prin iarba. Simteam mirosul oceanului si al ploii. Domnea o anume putere, palpitand prin aer, la fel ca mare ace lovea stancile.           Am vazut un barbat – continua Amanda, vorbind mai rar – stand in locul unde pamantul se prabusea in mare. Privea peste apa, in ploaie – spre vest, catre America. Numai el era acolo, infofolit in haina uda, cu apa picurandu-I de pe sapca lasata pe ochi. S-a intors ca si cum tocmai pe mine m-ar fi asteptat, si a zambit.           Deodata, Shannon simti nevoia de a se ridica in picioare, de a-I spune mamei sale ca era timpul sa se intrerupa, sa se odihneasca, sa faca orice, numai sa nu continue. Pumnii I se inclestasera, fara sa-si dea seama. Un alt pumn, mai mare, mai puternic, o strangea de stomac. Nu era tanar, spuse Amanda incet. Dar era chips. Avea in ochi ceva atat de trist, atat de pierdut. A zambit si mi-a dat buna dimineata, comentand ce zi frumoasa era, in timp ce ploaia ne ciocanea in capete si vantul ne plesnea peste obraji.eu am ras, fiindca inntr-un fel era intr-adevar o zi frumoasa. Si cu toate ca ma abisnuise cu muzica dialectului vest-irlandez, glasul lui era atat de fermecator, incat am stiut ca l-as fi putut asculta incontinuu ore in sir. Asa ca am stat acolo, de vorba, despre calatoriile mele, despre America. Era fermier, mi-a spus. Fermier prost, lucru pentru care ii parea rau, caci avea de intretinut doua fetite mici. Cand insa vorbea despre ele, pe chip nu I se citea nici urma de tristete. Se lumina la fata. Maggie Mae si Brie a lui, asa le numea. Iar despre sotia lui a vorbit foarte putin.           Soarele a iesit din nori – urma Amanda cu un oftat. A iesit incet si fermecator, in timp ce noi statea acolo, oarecum alunecand printer nori in mici siroaie de aur. Ne-am plimbat pe cararile inguste, vorbind, ca si cum ne-am fi cunoscut de o viata. Si m-am indragostit de el, pe falezele inalte, tunatoare. Ar fi trebuit sa ma sperii.           Arunca o privire spre Shannon, intinzand nesigura o mana. Mi-era intr-adevar rusine, caci era casatorit, cu copii. Dar am crezut ca numai eu o simteam, si cat pacat poate fi in sufletul unei fete batraneorbite de un barbat chips, intr-o dimineata?           Cu usurare, simti degetele fiicei sale inlantuindu-se printer ale ei. Dar n-o simteam numai eu. Ne-am revazut in conditii destul de nevinovate. Intr-o carciuma, din nu pe faleza, si odata ne-a dus, pe mine sip e Kate, la un mic balci de langa Ennis. Nevinovatia n-a putut dura. Nu mai eram copii, nici unul dintre noi, iar ceea ce simteam unul pentru celalalt era atat de intens, atat de important si, trebuie sa ma crezi, atat de just. Kate stia oricine ne privea si-ar fi putut da seama – si mi-a vorbit ca o adevarata prietena. Eu insa, il iubeam si niciodata nu eram mai fericita ca atunci cand se afla langa mine.nici macar o singura promisiune nu mi-a facut. Aveam visuri, dar promisiuni nu existau intre noi. Era legat de sotia lui care nu-l iubea, si de fetitele pe care le adora.           Isi umezi buzele uscate si sorbi inca o inghititura prin pai, cand Shannon ii oferi, fara cu cuvant, paharul. Amanda facu o noua pauza, caci incepea parte acea mai grea. Steam ce facem, Shannon, ba chiar a fost mai mult initiative mea, decat a lui, cand am devenit amanti. Era primul barbat care ma atingea si, cand in sfarsit a facut-o, a fost atat de bland, de afectuos, de iubitor, incat dupa aceea am plans impreuna. Caci steam ca ne gasiseram prea tarziu si nu exista nici o speranta.           Totusi, ne faceam planuri nebunesti. El avea sa gaseasca o cale de a-si parasi sotia, lasand-o cu mijloace de a se intretine, si a-si adduce fetitele la mine in Maerica, unde san e intemeiem o familie. Isi dorea cu dusperare o familie, la fel ca mine. Statem de vorba in camera aceea cu vedere spre rau, inchipuindu-ne ca avea sa dureze o vesnicie. Am avut la dispozitie trei saptamani, si fiecare zi era mai frumoasa decat cea dinainte, si mai sfasietoare. Trebuia sa-l parasesc, pe el si Irlanda. Mi-a spus ca urma sa stea la Loop Head, unde ne intalniseram, sis a priveasca peste mare spre New York, spre mine.           Se numea Thomas Concannon, un fermier care dorea sa devina poet. L-ai…incepu Shannon, cu voce ragusita si nesigura. L-ai mai vazut de-atunci? Nu. I-am scris un timp, si mi-a raspuns.           Strangand buzele, Amanda isi privi fiica in ochi. Curand dupa ce m-am intors la New York, am aflat ca-I purtam copilul in pantec.           Shannon scutura repede din cap, negand instinctive, cu o spaima enorma. Insarcinata?           Inima incepu sa-I bata rapid si indesat. Clatinand din cap iarasi, incerca sa-si retraga mana. Caci stia, fara a mai auzi o vorba,stia. Si refuza sa stie. Nu. Am fost fascinate.           Amanda o stranse mai tare, desi o costa. Din primul moment cand m-am convins, am fost fascinate. Nu crezusem niciodata ca voi avea un copil, ca voi gasi pe cineva care sa ma iubeasca indeajuns pentru a-mi da acest dar. O, cat mai doream acel copil, cat ii mai multumeam lui Dumnezeu pentru el. Singura tristete si durere se datora faptului ca nu puteam impartasi cuTommy frumusetea nascuta din iubirea noastra. Dupa ce i-am scris, mi-a trimis o scrisoare sfasietoare. Voia sa plece de acasa sis a vina la mine. Se temea pentru mine si pentru ceea ce trebuia sa infrunt, singura. Steam ca ar fi fost in stare sa vina si ma tenta. Dar nu era drept,Shannon, la fel cum si dragostea mea cu el nu fusese niciodata nedreapta. Asa ca i-am scris pentru ultima oara, l-am mintit pentru prima oara si i-am spus ca nu ma temeam, nici nu eram singura, si ca plecam. Ai obosit.           Shannon dorea cu disperare sa-I intrerupa cuvintele. Lumea ei se clatina si trebuia sa lupte pentru a o indrepta la loc. Ai vorbit prea mult. E timpul sa-ti iei medicamentele. Te-ar fi iubit, spuse Amanda cu ferocitate. Daca ar fi avut ocazia. In adancul inimii, stiu ca te-a iubit fara sa te fi vazut cu ochii. Opreste-te.           Se ridica in sfarsit, retragandu-se, indepartandu-se. inlauntrul ei se intetea greata si-si simtea pielea atat de rece si subtiata. Nu vreau sa mai aud. N-am nevoie sa mai aud asa ceva. Ba da. Imi pare rau pentru durere pe care ti-o pricinuiesc, dar trebuie sa stii totul. Am plecat intr-adevar, relua Amanda, grabita. Familia mea a  fost socata, infuriindu-se cand le-am spus ca eram insarcinata. Voiau as ma duc, sa te lepad, tacut, discret, ca sa nu inceapa scandalul si rusinea. Mai curand as fi murit, decat sa renunt la tine. Erai a mea si a lui Tommy. S-au rostit in casa aia cuvinte ingrozitoare, amenintari, ultimatumuri. M-au dezmostenit, iar tatal meu, fiind un intelligent om de afaceri, mi-a blocat contul din banca pentru ca sa nu pot scoate banii pe care mi-I lasase bunica mea. Intelegi, pentru el banii n-au fost niciodata un joc. Au fost puterea.           Am plecat de acasa fara regrete, cu banii din portofel si o singura valiza.           Shannon avea senzatia ca se afla sub apa, chinuindu-se sa respire. Dar imaginea razbatu clar, imaginea mamei sale, tanara, insarcinata, aproape fara un sfant, cu o singura valiza in mana. N-a fost nimeni care sa te ajute? Kate m-ar fi ajutat si steam ca suferea pentru mine. Singura mi-o facusem.orice rusine exista, era numai a mea. Am luat un tren spre nord si mi-am gasit o slujba de chelnerita intr-o statiune din Catskills. Si acolo l-am intalnit pe Colin Bodine.           Amanda astepta, in timp ce Shannonse intorcea si pornea spre focul aproape stins.in incapere se lasase linistea, auzindu-se numai sfaraitul jaraticuluisi vantul iute de la ferestre, care-l atata.pe sub tacere, insa, se simtea furtuna, cea care se involbura inlauntrul fiicei pe care o iubea mai mult decat propria-I viata. Suferea deja, stiind ca acea furtuna avea sanse sa le potoleasc pe amandoua. Era in vacanta cu parintii lui. nu i-am dat mare atentie. Nu era decat inca unul dintre bogatii si privilegiatii pe care ii serveam. Ma invrednicea cu cate o gluma din cand in cand, iar eu zambeam, asa cum se cuvenea. Mintea imi statea la munca si la salariu, si la copilul care se dezvolta in mine. Apoi, intr-o dupa-amiaza, a inceput o furtuna cu tunete si traznete, salbatica rau. Multi dintre clienti au preferat sa ramana inauntru, in camere, comandand acolo pranzul. Eu duceam o tava, mergand grabita spre una dintre casute, caci as fi avut necazuri daca mancarea se racea si clientul facea reclamatie. Iar Colin apare val-vartej de dupa colt, ud ca un caine, si ma doboara la pamant.cat de impiedicat era, Dumnezeu sa-l binecuvinteze.           In ochii lui Shannon ardeau lacrimi, in timp ce privea taciunii din semineu. Spunea ca as ate-a cunoscut, rasturnandu-te. Intr-adevar. Iar tie ti-am spus, dupa aceea, adevarurile pe care le-am gasit de cuviinta. M-a trantit in noroi, imprastiind si distrugand toata mancarea de pe tava. A inceput sa-si ceara scuze, incercand sa ma ajute. Eu nu mai puteam vedea decat mancare murdarita. Si ma durea spatele de la caratul tavilor acelora grele, iar picioarele-mi erau prea obosite ca sa-mi mai sustina trupul. Am inceput sa plang. Stateam asezata acolo in noroi si plangeam, plangeam, plangeam. Nici macar cand m-a luat in bate si m-a dus in camera lui, n-am putut sa ma opresc.           A fost atat de dulce, m-a asezat pe unj scaun, cu tot noroiul de pe mine, m-a invelit cu o patura si s-a asejat alaturi, mangaindu-ma pe mana pana mi s-au uscat lacrimile. Mi-era atat de rusine de mine, iar el era atat de bun. Nu m-a lasat sa plec pana nu i-am promisca luat cina impreuna.           Trebuia sa fi fost romantic si delicat, isi spuse Shannon, cu respiratia incercand sa I se intretaie. Dar  nu era asa. Era hidos. Nu stia ca era gravida.           Amanda tresari, atat datorita tonului acuzator, cat si din pricina unui nou junghi de durere. Nu, atunci nu. De-abia de vedea si aveam grija sa-mi ascund sarcina, astfel as fi ramas fara slujba. Pe-atunci vremurile erau altfel, iar o chelnerita gravida, necasatorita, n-ar fi rezistat mult pe terenul de joaca al unui om bogat. L-ai lasat sa se indragosteasca de tine. Vocea lui Shannon era rece, rece ca gheata ce parea sa-I fi cuprins pielea intr-o pojghita. Cand purtai in pantec copilul altui barbat.           “Iar copilul eram eu,”  isi mai spuse, distrusa. Devenisem femeie, spuse cu grija Amanda, cercetand fata fiicei sale si plangand in sinea ei datorita expresiei pe care o vedea. Si nimeni nu ma iubea cu adevarat. Cu Tommy a mers repede, naucitor, ca o lovitura de traznet. Inca mai eram orbita, cand l-am intalnit pe Colin. Inca mai sufeream, inca ma mai invaluia totul. Tot ceeea ce simteam pentru Tommy se intorsese catre copilul pe care-l facuseram impreuna. Ti-as putea spune ca-l gaseam pe Colin doar amabil. Si, la drept vorbind, initial asa l-am si crezut. Dar am inteles destul de curand ca era mai mult de-atat. Si l-ai lasat. Probabil l-as fi putut opri, raspunse Amanda, cu un oftat lung, lung de tot.nu stiu. In fiecare zi a saptamanii urmatoare, camera mea a fost plina de flori si de obiecte dragute si inutile pe care ii placea sa le daruiasca. Gasea modalitati de a fi cu mine. Daca aveam o pauza de zece minute, el se si infiinta. Totusi, am avut nevoie de cateva zile pentru a-mi da seama ca eram curtata. M-am ingrozit. Aparuse un barbat fermecator care nu era decat amabil, si nu stia ca aveam in trup copilul altuia. I-am spus totul, convinsa ca asa avea sa se sfarseasca poveste si regretand, fiindca era primul prieten pe care-l avusem, de cand o lasasem pe kate la New York. El m-a ascultat, in modul acela tipic al lui, fara sa ma intrerupa, fara intrebari, fara condamnari. Cand am terminat , apucandu-ma din nou plansul, m-a luat de mana. “ar fi cazut sa te mariti cu mine, Mandy,” mi-a spus. “Voi avea grija de tine si de  copil.”           Lacrimile se revarsasera, curgand pe obrajii lui Shannon, cand se intoarse. Siroiau sip e obrajii mamei sale, dar nu se lasa invinsa de ele. Lumea ei nu mai era clatinata; era zdrobita. Asa simplu? Cum a putut fi atat de simplu? Ma iubea. Am fost umilia, cand mi-am dat seama ca ma iubea cu adevarat. L-am refuzat bineinteles. Ce altceva as fi putut face? Il credeam necugetat de gallant, sau doar necugetat. El insa a staruit. Chiar sic and m-am infuriate si i-am spus sa ma lase in pace, a insistat.           Un suras inceput sa-I arcuiasca buzele, amintindu-si. Parca as fi fost piatra si el valu care o mangaie, rabdator, necontenit, pana cand ii toceste ultima rezistenta. Mi-a adus lucruri prentru nou-nascuti. Iti poti imagina un barbat facandu-I curte unei femei cu daruri pentru copilul ei inca nenascut? Intr-o zi, a venit in camera mea si mi-a spus sa-mi iau poseta, pentru ca mergeam san e depunem actele. Am facut-o. pur si simplu. Iar peste doua zile, m-am pomenit maritata.           Ridica o privire taioasa, anticipand intrebarea inainte de a fi fost formulate. N-am sa te mint, spunandu-ti ca il iubeam inca de pe atunci. Tineam la el. Ar fi fost imposibil sa nu tin la un asemenea om. Si-I eram recunoscatoare. Parintii lui s-au suparat, lucru destul de firesc, dar Colin a sustinut ca avea sa-I impace. Fiind vorba de el, cred ca ar fi reusit, insa au murit intr-un accident de masina, in drum spre casa. Asa ca n-am ramas decat noi doi, si cu tine. Mi-am fagaduit in sinea mea sa-I fiu o sotie buna, sa-I intemeiez un camin, sa-l accept in pat. Am jurat sa nu ma gandesc niciodata la Tommy, dar asa ceva era imposibil. Mi-au trebuit ani de zile ca sa inteleg ca nu era nici un pacat, nimic rusinos, in a-mi aminti de primul barbat pe care-l iubisem, nu era nici o infidelitate fata de sotul meu. Nu tatal meu, spuse Shannon, cu buze de gheata. Era sotul tau, dar nu era tatal meu. O, ba era.           Pentru prima oara, in vocea Amandei se simti o unda de iritare. Sa nu spui niciodata altceva. Tocmai mi-ai spus tu altceva, replica Shannon, cu amaraciune taioasa. Nu-I asa? Te-a iubit inca de cand erai in pantecul meu, ne-a primit pe amandoua ca fiind ale lui, fara ezitare sau falsa mandrie.           Amanda vorbea pe cat de repede ii ingaduiau durerile. Iti spun clar ca mi-ar fi fost rusine, sa ma agat de un barbat pe care nu l-as fi putut avea niciodata, cand aveam alaturi un altul, pe cat de minunat er cu putinta. In ziua cand te-ai nascut tu, si l-am vazut tinandu-te in mainile alea ale lui mai si stangace, cu acea expresie de mirare si mandrie in chip, cu ochii plini de dragoste, in timp ce te legana la pieptul lui de parka ai fi fost facuta din sticla, m-am indragostit de el. L-am iubit cat de mult a iubit vreodata o femeie un barbat de-atunci si pana-n ziua de azi. Si a fost tatal tal, la fel cum ar fi vrut sa fie Tommy, dar nu putea. Daca vreunul dintre noi a regretat ceva, a fost faptul ca n-am mai putut avea si alti copii, ca sa inmultim fericirea pe care ne-o daruiai tu. Si vrei sa accept toate astea?           Agatarea de furie era mai putin chinuitoare decat aceea de durere. Shannon o privea lung. Femeia din patdevenise o straina, intocmai la fel cum si ea era de-acum o straina fata de ea insasi. Sa continui ca si cum nimic nu s-ar fi schimbat? Vreau sa-ti acorzi tipm pentru a accepta si a intelege. Si vreau sa crezi ca te-am iubit, cu totii.           Lumea ei ii zacea sfaramata la picioare, toate credintele pe care la nutrise vreodata fiind facute cioburi. Sa accept? Ca te-ai culcat cu un barbat insurat si ai ramas gravida, dupa care te-ai maritat cu primul care te-a cerut de nevasta, ca sa te salvezi? Sa accept minciunile pe care mi le-ai spus toata viata, sa accept inselatoria? Ai tot dreptul sa fii furioasa.           Amanda isi inghiti durerea, fizica, sufleteasca. Furioasa? Iti inchipui ca ceea ce  simt e atat de palid ca o biata furie? Dumnezeule, cum ai putut face una ca asta?           Se rasuci pe calcaie, cu groaza si inversunarea gonind-o din urma. Cum mi-ai putut ascunde totul atatia ani, lasandu-ma sac red ca eram cineva care nu eram? Cea care esti nu s-a schimbat, spuse deznadajduita Amanda. Colin si cu mine am facut ceea ce am considerat ca era ideal pentru tine. N-am fost niciodata siguri cand si cum sa-ti spunem. Am… Ati discutat?           Inecat in propriile-I emotii clocotitoare, Shannon se intoarse spe femeia firava din pat. Simtea o pornire oribila, socanta, de a insfaca trupu acela imputinat si a-l zgaltai. “Azi e ziua cand ii spunem lui Shannon ca ea a fost o mica greseala comisa pe coasta de vest a Irlandei? Sau poate maine?” Nu o greseala, niciodata o greseala. Un miracol. La dracu’ Shannon…           Se intrerupse, icnind, cand durerea o sageta prin trup, taindu-I respiratia, sfasiind-o asemeni unor gheare. Vederea I se incetosa. Simti o mana ridicandu-I capul, o pipula strecurata intre buze si auzi vocea fiicei sale, devenita linistitoare: Bea putina apa. Inca putina. Asa. Acuma, lasa-te pe spate si inchide ochii. Shannon.           Cand intinse mana, o gasi pe cealalta ca s-o prinda. Sunt aici, chiar aici. Durerea va trece intr-un minut. Va trece si ai sadormi.           Se risipea deja, iar in locul ei se rostogolea oboseala, ca o ceata. “Nu e destul timp,” fu singurul lucru la care se putu gandi Amanda. “De ce n-am niciodata destul timp?” Sa nu ma urasti, murmura ea, in timp ce se cufunda sub ceata. Te rog, sa nu ma urasti.           Shannon ramase pe marginea patului, apasata de propria-I suferinta, mult timp dup ace mama ei adormi.           Nu se mai trezi.  

CAPITOLUL UNU O pală de vânt încărcată cu miresme de primăvară îi flutură pletele lui Jillian. Fata își întinse obrazul în bătaia vântului ca să-i simtă mai bine mângâierea îmbătătoare. Iapa pe care o încăleca simți și ea aceeași exaltare și iuți pasul. Cal și călăreț galopau pe întinsul câmpiei ca două suflete descătușate, alunecând peste iarba deasă și florile sălbatice care se întindeau cât cuprindea privirea. Curând potcoavele calului întâlniră o potecă de pământ negru, mărginită de tufișuri de salvie cu reflexe argintii. Nici un copac nu apăra cu umbra lui întinsul verde de arșița soarelui. Dar tânăra femeie nu se temea de secetă. Lanurile de grâu se unduiau sub briza ușoară, lucerna era deja înaltă și promitea o recoltă bogată. Jillian recunoscu în depărtare cîntecul unei ciocârlii. Când venea vorba de fermă, de proprietatea ei, râdea sau se supăra, după cum era dispusă. Tot ce producea pământul acesta nu folosea decât unui singur scop: să hrănească vitele. Da, Jillian conducea cu pricepere ferma Utopia, întemeiată acum două generații, îi fusese lăsată moștenire de bunicul său Clay Baron. Iar dacă o străbătea acum, nu o făcea ca să controleze hotarele sau să numere vitele. Nu avea de gând nicidecum să se adâncească în problemele zilnice Nu, Jillian voia să se bucure astăzi de puțină liniște și libertate pe întinsul domeniului. Se simțea ca și când ar fost născută și crescută în locurile acelea, cu, toate că vastele câmpii din Montana nu o adoptaseră decât de câțiva ani. Tatăl ei nu se gândise să continue tradiția și plecase, în ciuda împotrivirii familiei, stabilindu-se la Chicago unde profesa medicina. Nu îi purta pică pentru asta. La urma urmei fiecare e liber să-și aleagă viața care-i place. Înarmată cu această filozofie la vârsta de douăzeci de ani venise să se instaleze la fermă și lucra deja de cinci ani, fără să fi regretat nici o clipă alegerea făcută. Își opri calul în vîrful unei coline care domina întinderea. Mozaicul lanurilor de cereale făcea loc în depărtare pășunilor, mărginite de îngrădituri abia vizibile, care te lăsau să-ți închipui o vastă întindere în care turmele pășteau în deplină libertate. De altfel acesta fusese spectacolul pe care îl descoperiseră înaintașii ei acum mai bine de un secol, când veniseră în regiune în căutarea multvisatelor filoane. Metalul galben îi atrăsese, dar în cele din urmă pământul îi cucerise. Așa cum o cucerise și pe ea. Pentru că bogățiile pe care le oferea natura generoasă valorau cât toate pepitele din lume. Dacă speranțele acestor pionieri cutezători s-ar fi împlinit, atunci ar fi scormonit pământul, l-ar fi ciuruit cu galerii adânci. Și ar fi fost păcat. Nici o comoară nu putea fi mai de preț decât priveliștea asta. Jillian înțelesese valoarea acestui pământ chiar de când îl descoperise, la vârsta de zece ani. La chemarea bunicului a venit să-și petreacă vacanța de vară la Utopia împreună cu fratele ei Mark. Acesta, cu șase ani mai mare decât ea, semăna prea mult cu tatăl lor ca să-i placă viața simplă și aspră de la fermă. Prima impresie pe care i-a făcut-o ferma nu a surprins-o deloc. Era totuși destul de diferită de imaginea pe care o au majoritatea copiilor, cu barăcile muncitorilor, cu pășunile împrejmuite cu garduri de sârmă aliniate și cu farmecul desuet al ranchului. Și totuși, cu toată frăgezimea vârstei, a simțit că nu era făcută pentru surghiunul de la oraș, ci pentru largile întinderi, ale câmpiei și viața în aer liber. A fost ca o dragoste la prima vedere. Sentimentul pe care i-l inspira bunicul era cu totul diferit. Bătrânul încăpățânat și stângaci nu avea altă preocupare decât ferma și animalele. Îi venea greu să vorbească pe limba ei. Într-o bună zi a făcut imprudența să critice meseria fiului său. Copilul i-a luat imediat apărarea și discuția a degenerat într-o ceartă aprinsă. Cu toate astea, departe de-a crea o prăpastie, altercația i-a apropiat și atunci când Jillian a trebuit să se întoarcă la Chicago s-au despărțit, dacă nu ca buni prieteni, cel puțin, fără să-și poarte ranchiună. Apoi i-a trimis o pălărie de cowboy minunată cu ocazia aniversării. Gheața s-a spart. Fără îndoială au ajuns să se prețuiască foarte mult tocmai pentru că au avut timp să se cunoască. De la el a învățat tot ce știa: cum să prevadă vremea adulmecând aerul sau observând cerul, cum să moșească o vacă, cum să găsească o vită rătăcită. Îi spunea Clay, pentru că îi lega o prietenie trainică. Atunci când a fumat pe ascuns prima țigară, din cauza căreia i s-a făcut rău, el a îngrijit-o fără să o dojenească. Când i-a slăbit vederea, Jillian a început să țină socotelile. Nu a fost nevoie de nici o înțelegere pentru asta. Transmiterea ștafetei s-a făcut firesc, la fel de firesc cum s-a instalat la Utopia când a împlinit douăzeci de ani. Când bătrânul a murit s-a trezit deodată singură în fața tuturor problemelor fermei. Clay i-a lăsat-o prin testament cu toate că această precauție era pentru ea o pură formalitate. Jillian trăsese deja o linie peste Chicago, cu toate că o mai urmăreau încă unele amintiri. Dispariția bruscă a bunicului a mâhnit-o nespus de mult. Și totuși, moartea îl ferise pe Clay de chinurile bolii și bătrâneții. Își făurise destinul prin luptă și perseverență și nu ar fi putut îndura umilința unei dependențe. Dacă ar fi văzut-o lamentându-se, nu ar fi putut să nu i-o reproșeze. „Pentru numele lui Dumnezeu, fetițo fără minte, nu-ți mai plânge singură de milă! Ai face mai bine să controlezi împrejmuirile înainte ca vitele noastre să se rătăcească prin toată Montana!” Da, ăsta ar fi fost poate genul de discurs pe care i l-ar fi ținut. Iar ea nu s-ar fi sfiit să răspundă cu același ton: „Urs bătrân și urâcios! Voi face din Utopia cea mai grozavă fermă din regiune și asta numai pentru ca să-ți arăt ce sunt în stare.” Iapa se opri și bătu din picior. — Stai, Dalila! Nu te grăbi! Avem toată ziua înainte. Trase de frâu și animalul se întoarse pornind în trap ușor. Jillian se bucura cu atât mai mult de aceste clipe de relaxare cu cât ele erau destul de rare. Sentimentul că le furase le făceau și mai plăcute. Și chiar dacă a doua zi trebuia să dea zor ca să recupereze timpul pierdut, se supunea fără să protesteze. Chiar dacă era vorba de corvezi administrative. Trebuia să se ocupe în mod egal de animalele bolnave, de Jeepul care era la a treia pană de la începutul lunii, să controleze kilometrii de gard care îi despărțeau proprietatea de cea a lui Murdock. Numai evocarea acestui nume era de ajuns ca să-i producă o grimasă. Cearta dintre cele două familii dura de multă vreme, chiar din epoca în care străbunicul ei se așezase în regiune. Familia Murdock era deja stabilită de câteva generații. Încă de la început i-au considerat pe Baroni niște intruși a căror inițiativă era sortită eșecului. Jillian strânse din dinți amintindu-și de poveștile pe care i le istorisea bunicul: hotare călcate, vite furate, recolte devastate. Dar familia Baron nu se descurajase și în cele din urmă reușise. Bineînțeles că nu aveau o proprietate atât de mare ca bogații lor vecini, dar erau mulțumiți cu ce aveau. Dacă ar fi avut și Clay norocul să găsească zăcăminte de petrol pe pământul lui, precum vecinul lui, Paul Murdock, ar fi putut să se ocupe și el cu creșterea animalelor de rasă, se gândea Jillian nu fără oarecare invidie. Dar până la urmă puțin îi păsa de onoruri și de recompense. Le lăsa bucurosă pe toate clanului Murdock care putea să facă cât voia paradă fluturându-și trofeele și împăunându-se cu exemplarele lor de rasă. Oare de câtă vreme nu mai fusese văzut nici un membru al lui asudând sub soarele din Montana? Nu mai erau interesați decât de cifrele aliniate în registre. Dar atunci când își va atinge țelul pe care și l-a propus, Duble M va deveni o fermă de operetă față de Utopia. Această hotărâre îi readuse buna dispoziție și cutele îngrijorate de pe frunte dispărură imediat. Azi nu vroia să se mai gândească la Murdock sau la munca grea care o aștepta a doua zi în zori. Nu, se hotărâse să se bucure din plin de clipele de odihnă pe care și le acordase cu generozitate. Jillian cunoștea cu ochii închiși cărarea pe care o apucase. Ducea spre hotarul de vest al fermei. O zonă prea pietroasă ca să fie lucrată, prea accidentată ca să găzduiască turmele și care fusese dată uitării, întotdeauna când căuta puțină singurătate se refugia aici. Nici unul din oamenii săi nu se aventura vreodată pe aici și de altfel nici cei de la Double M. Chiar și gardul care despărțea altădată cele două proprietăți dispăruse pentru că nimeni nu se mai îngrijise de el. Nimeni nu-și făcea griji pentru pămîntul ăsta ingrat, ceea ce îl făcea cu atât mai prețios pentru ea. Doar câțiva plopi tremurători își unduiau ramurile la orice adiere. Cântecul unei pitulici se auzi printre tropotele calului. Aceste desișuri adăposteau fără îndoială coioți și șerpi cu clopoței. Cu toată euforia care o stăpânea, Jillian era cu ochii în patru și carabina încărcată atârna de marginea șeii. Slăbi frâul și lăsă animalul să o poarte spre iazul care-i apăruse înainte. Se opriră chiar pe malul apei. Fu cuprinsă de o dorință irezistibilă să-și dea jos hainele prăfuite și să alunece în apa limpede. Dar, tocmai când se pregătea să coboare din șa, Dalila fremătă adulmecând un miros necunoscut și se cabră deodată. Până să înțeleagă ce se întâmpla, tânăra se dezechilibră și căzu în apă. Când se dezmetici, se ridică bombănind și suflând greu. Văzu un călăreț care o privea zeflemitor. Încăleca un armăsar minunat care se pare că o scosese din minți pe iapă. Își dădu la o parte șuvițele care-i șiroiau pe ochi ca să-l cerceteze pe intrus. Trebuia să fie înalt judecând după lățimea umerilor. Părul negru și ondulat ieșea de sub pălăria care își proiecta umbra pe chipul bronzat. Nasul fin și buzele bine conturate îi dădeau un aer aristrocratic. Stătea în șa cu dezinvoltură, încât cal și călăreț păreau împreună un întreg. Dar Jillian nu avu răgazul să-i admire prestanța cu toate că era fascinată de privirea lui. Ochii străinului, aproape la fel de negri ca și părul, aveau o lucire malițioasă. — Ce naiba cauți pe pământul meu? explodă furioasă. Călărețul primi întrebarea cu o imperceptibilă ridicare din sprâncene. Fără îndoială nu se grăbea să-i răspundă. O cerceta atent. Părul ei șiroind de apă scânteia cu reflexe acajú încadrând un chip fermecător, de o formă perfect ovală. Ochii de jad scoteau în evidență finețea trăsăturilor și prospețimea de piersică a obrazului. Cu toată crisparea furioasă, buzele ei își păstrau senzualitatea care contrasta ciudat cu bărbia voluntară, Îi studie cu nonșalanță silueta zveltă. Putea să-i aprecieze trupul bine. făcut, cu forme armonioase, iar cămașa udă care i se lipise de piept lăsa să se ghicească rotunjimea sânilor. Din nou ochii i se opriră pe chipul ei. Jillian suportă examinarea fără să clipească și chiar aruncându-i o privire de gheață care pe altul l-ar fi descurajat. — Te-am întrebat ce cauți pe pământul meu? repetă ea apăsând fiecare cuvânt. În loc de răspuns, bărbatul descălecă cu o ușurință surprinzătoare și se apropie de ea cu mersul legănat al cowboylor. Când ajunse la marginea apei îi zâmbi, iar privirea lui fascinantă deveni periculos de dezarmantă. „Poți să ai încredere în mine... pentru moment” părea să spună zâmbetul lui. Îi întinse mâna ca s-o ajute să iasă din apă. — Doamnă... Jillian trase adânc aer în piept și urcă pe mal fără să dea nici o atenție mâinii întinse. Murată, șiroind de apă se înfipse în fața lui cu mâinile în șolduri! — Nu mi-ai răspuns la întrebare! „Nu-i lipsește curajul” constată bărbatul neslăbind-o din ochi. Îi era pe plac acest fel de a fi. Își ancoră degetele mari în buzunarele pantalonilor și răspunse cu glas tărăgănat: — E domeniul tău? domnișoară… — Baron. Dar tu cine ești ca să te intereseze? Își înclină borul pălăriei mai mult cu insolență decât cu respect. — Adam Murdock. Jillian își ținu răsuflarea încercând să-și stăpânească uimirea și schiță un zâmbet care se vroia ironic. — Linia care desparte proprietățile noastre trece chiar prin mijlocul iazului și mi se pare că ai aterizat în partea care nu-ți aparține, adăugă el zeflemitor. Adam, unicul moștenitor al clanului Murdock! Îl credea la Billings, ocupându-se de afacerile cu petrol ale familiei. În orice caz nu avea nimic comun cu universitarul firav pe care i-l descrisese bătrânul Clay. Dar nu era acum momentul pentru asemenea reflecții. În primul rând trebuia să-l pună la punct pe impertinent. — Tu ești singurul vinovat. Ce treabă ai să te plimbi pe aici cu animalul ăsta? Îl arătă cu degetul pe armăsarul pe care nu putu să nu-l admire în treacăt. Era un exemplar minunat. — Nu ar fi trebuit să lași frâul. Remarca o irită, cu atât mai mult cu cât era perfect justificată. — Mirosul lui a zăpăcit-o pe Dalila. — Dalila? Pe chip i se citea o expresie amuzată. Își împinse pălăria pe spate și contemplă iapa uimit. — Ce coincidență!... Dă-mi voie să ți-l prezint pe Samson. Auzindu-și numele, amăsarul se apropie de stăpân atingându-i umărul cu botul. Jillian reuși cu greu să-și stăpînească râsul, dar în colțul gurii i se citea un zâmbet abia schițat. — Nu-ți lăsa armăsarul să se apropie de Dalila dacă nu vrei să aibă soarta lui Samson! — E drăguță, nu? întrebă Adam adresându-se calului. Puțin cam slăbuță, dar bine clădită. Fără îndoială e bună de prăsilă. O să facă o minunăție de mânji. Jillian închise ochii pe jumătate, tremurând de furie. — Asta nu te privește deloc, Murdock. Mai bine spune-mi ce treabă ai pe aici? Mă îndoiesc că o să descoperi petrol pe aici. — Nu speram să găsesc petrol. Dar cu atât mai puțin mă așteptam să dau peste o femeie seducătoare, adăugă aranjându-i cu un gest delicat o șuviță care i se lipise de frunte. Inima lui Jillian începu să bată mai repede. Știa ce înseamnă asta. Și ea, care se credea pentru totdeauna la adăpost de acest soi de slăbiciune. Privi cu coada ochiului degetele care îi aranjau părul, apoi privirea i se opri din nou pe chipul lui Adam Murdock. — Dacă ții la mâna ta, te sfătuiesc să ți-o retragi imediat. Adam păru că ezită ca și cum s-ar fi întrebat dacă să ridice sau nu mănușa. Apoi lăsă șuvița să cadă cu aceeași dezinvoltură cu care o luase. — Ești cam supărăcioasă. E drept că cei din familia Baron nu prea au simțul umorului. — Spune mai bine că nu le place să fie călcați pe picior. Se studiară câteva secunde ca doi luptători înaintea bătăliei, fiecare uimit de ciudata plăcere pe care le-o provoca confruntarea. Judecata îi îndemna pe amândoi la prudență, dar parcă nici unul nu vroia să asculte glasul rațiunii. — Îmi pare rău de bunicul tău, rupse tăcerea Adam. O umbră învălui privirea lui Jillian. Constată că într-adevăr îl iubise mult. Din cele câteva întâlniri cu Clay Baron, Adam păstra amintirea unui om destul de antipatic. Își răscolea amintirile ca să adune la un loc ce mai aflase de la întoarcerea la Double M despre vecinii lor. — Tu ești fetița care obișnuia să-și petreacă aici vacanțele de vară, Jill, nu-i așa? — Jillian. Chipul lui Adam se destinse din nou cu un zâmbet. — Ah, da, Jillian! Numele ăsta ți se potrivește mult mai bine. — Domnișoara Baron îmi convine și mai mult, rosti ea cu răceală. Adam nu-i luă în seamă ostilitatea fățișă. Continua să o privească întrebându-se dacă nu se întâlniseră cândva. Nu, nu poți să uiți asemenea ochi, nici asemenea gură. — Cu Jim Haley la conducerea fermei nu ai nici un motiv să-ți faci griji. — EU conduc Utopia! spuse Jillian apăsat. — Tu? — Exact. Nu sunt o funcționară lipită de scaun! Ferma îmi aparține, fiecare palmă de pământ, fiecare fir de iarbă si spre deosebire de alții nu o administrez dintr-o metropolă îndepărtată, instalată într-un birou călduț. Uimit, Adam îi luă mâinile și le examină în ciuda protestelor ei. Erau fine dar viguroase. — Da, da, murmură admirativ. Jillian era furioasă. Îi ținea mâinile încătușate fără să arate că ar face cel mai mic efort, în timp ce ea își simțea inima bătând să-i spargă pieptul. Pitulicea își reluase cântecul și trilul ei voios acompania foșnetul frunzelor de plop. Adam răspândea un miros plăcut de piele tăbăcită și apă de colonie. Avea o cicatrice fină pe obrazul sting, atât de subțire încât nu putea fi văzută decât de aproape. Și nu puteai simți forța și delicatețea degetelor lui decât printr-o atingere nemijlocită. Jillian bătu în retragere. Aprecierile de felul ăsta erau deosebit de periculoase. Nu voia să se lase amăgită de momentele înșelătoare ale inimii. Știa prea bine unde o poate duce slăbiciunea: la dependență și supunere. Mai avusese o asemenea experiență acum cinci ani și jurase să nu mai cadă niciodată în capcană. Și în primul rând nu trebuia să uite cine era omul din fața ei: un Murdock! — Cred că ți-am atras deja atenția: ai niște gesturi inoportune. — Da, ai dreptate. De ce? — Nu suport să mă atingi. — Nu? Ridică mirat o sprânceană, dar nu-i dădu drumul. — S-ar zice că cineva ți-a făcut un rău. — Încalci un domeniu care nu-ți aparține. — Poate ar trebui să stabilim un nou hotar. Știa că el îi înțelesese sensul vorbelor. Când vru să-și retragă mâinile, nu o reținu. — Îți dau un sfat, Murdock. Rămâi de partea ta a barierei. Adam își aranjă tacticos pălăria a cărei umbră îi ascundea din nou privirea. — Și dacă trec dincolo? — Atunci o să ai probleme cu mine, replică Jillian înălțându-și trufașă bărbia. Apoi îi întoarse spatele și porni spre Dalila pe care o încălecă cu ușurință. După ce își așeză pălăria care mustea de apă îi aruncă lui Adam o ultimă privire amenințătoare. — Vacanță plăcută, Murdock. Și mai ales nu te obosi prea tare în sejurul de aici. Se apropie și el de iapă și o bătu ușor cu palma pe gât. — O să încerc să-ți urmez sfatul, Jillian. — Domnișoară Baron! îl corectă ofensată aplecându-se spre el. Spre marea ei uimire, o prinse de șnurul pălăriei silind-o să se aplece mai mult. — Pentru urechile mele Jillian sună mult mai frumos. Jillian râse forțat de impertinența lui, încercând să nu ia în seamă bătăile nebunești ale inimii. Cu un gest hotărât îi dădu mîna la o parte și se îndreptă în șa. — Mă dezamăgești, Murdock. Mă gândeam că la universitate ai deprins maniere mai elegante. Își înfundă mâinile în buzunare și o privi fără să scoată o vorbă. Reflexele soarelui în părul ei roșcat și în ochii de smarald îl fascinau. — Voi încerca să mă îndrept. Îți promit că data viitoare o să mă prezint mai bine. — Nu va mai exista „data viitoare”, îi replică cu un ton zeflemitor și își întoarse calul. Adam puse îndată mâna pe frâu. În ochi i se citea un amestec de seriozitate și ironie. — Te credeam mai perspicace. Eu sunt convins că vom mai avea numeroase ocazii să ne întâlnim. Cum se întorsese situația atât de repede în favoarea lui? Jillian nu ar fi putut să spună, dar se simțea subjugată de siguranța lui extraordinară. El îi mai zâmbi o dată dezinvolt și se întoarse spre calul lui. — Pe curând, Jillian. Simțea că explodează. În loc de salut îi lansă amenințarea: — Nu uita! Rămâi în banca ta! În timp ce Adam o privea cum se depărtează, Samson își scutură coama bătând din copită. — Liniștește-te, Samson! Am pierdut repriza asta, dar meciul e departe de a fi jucat. Apoi dădu pinteni calului îndemnîndu-l în direcția opusă. Jillian află în adierea vântului o alinare pentru furia care o chinuia. Lăsă frâul liber Dalilei care își alese singură pasul: galopul avântat. Fără îndoială animalul simțea nevoia să-și liniștească tumultul. Armăsarul era la fel de bine făcut ca și stăpânul. Dacă nu i-ar fi aparținut lui Murdock n-ar fi ezitat să-i ofere stăpânului o avere ca să-l împerecheze cu Dalila. Trebuia să se zbată de una singură dacă vroia să-și mărească herghelia, dar nici un armăsar de la fermă nu se compara cu Samson. Din nefericire, Adam Murdock nu avea nimic din omul de afaceri plicticos și agasant pe care și-l închipuise. Sentimentul pe care i-l inspira rivalul ei nu o situa pe o poziție privilegiată în tratarea unei eventuale afaceri. Acum, mai mult ca niciodată, avea nevoie de toată luciditatea. Următoarele șase luni aveau să fie hotărâtoare pentru viitorul fermei. Bineînțeles, ar fi putut să se mulțumească cu câștigul pe care îl obținea deja și care îi permitea să-și acopere cheltuielile. Dar moștenise tenacitatea și încăpățânarea bătrânului Clay. Dacă punea la un loc ambiția și înflăcărarea tinereții și dacă avea și un dram de noroc, făcea din Utopia imperiul pe care l-au visat înaintașii. Plătise deja un acont ca să cumpere un avion utilitar. Aparatul i-ar fi permis să patruleze toată ferma într-un ceas, să localizeze vitele rătăcite, să observe îngrăditurile rupte. Fără să nege importanța cowboyului tradițional, Jillian înțelegea avantajele pe care le oferea tehnica nouă. Vehiculele de teren străbăteau în lung și în lat pășunile la fel de ușor precum caii și atunci când nu atârna de șa, lassoul se odihnea pe bancheta Jeepului. Și chiar dacă gazul metan înlocuia străvechiul foc de lemne, vitele mai erau încă însemnate cu fierul înroșit în jar. Metodele se schimbau dar spiritul rămânea același. Pentru că, la fel ca altădată, creșterea animalelor depindea de aceleași două elemente esențiale: cerul și pământul. Cum primul se arăta deseori capricios, iar cel de al doilea uneori destul de zgârcit, cowboyul trebuia până la urmă să se bazeze pe el însuși. Asta era filozofia lui Jillian. Străbătu o pășune pe care păștea liniștită o turmă. La trecerea ei doar câteva vite abia își ridicară boturile. Iarba fragedă a primăverii era mult mai îmbietoare pentru ca să se deranjeze prea mult. Auzi un zumzet de motor. Se opri și ascultă cu atenție adulmecând aerul. Iapa făcu la fel. Simți mirosul de gaze de eșapament. Nu avu nici o problemă să localizeze vechiul Jeep. Își îndemnă calul în direcția zgomotului. Se apropie de mașină și îi făcu semn cu mâna șoferului pe care îl recunoscuse. Jim Haley era un cowboy cum rar întâlnești. Nu și-ar fi dorit altceva decât să străbată dealurile călare, ca în vremurile bune, având doar un lasso, o pătură și punga cu tutun. — Bună, Jim. Jillian se opri în dreptul portierei și îi zâmbi. — Tocmai mă întrebam unde ai dispărut, spuse Jim. Jillian îi salută cu un gest discret pe cei doi bărbați care îl însoțeau. — Dar pe voi ce vă aduce aici? — Una din rumegătoarele astea proaste s-a înțepenit într-un gard, puțin mai sus. Bărbatul miji ochii și începu să răsucească o țigară. — Din fericire nu au fost stricăciuni mari. — A controlat cineva hotarul de vest? — Nu. — Bine, mă ocup eu. Jillian ezită pentru o clipă dar se hotărî să încerce. Jim era până la urmă cel mai în măsură s-o lămurească. — L-am întâlnit pe Adam Murdock acum vreun ceas, spuse cu un aer detașat. Îl știam la Billings. — S-a întors. — Mulțumesc pentru informație, replică sarcastic. Dar ce face aici? — Are o fermă. — Încă o noutate. Mai bine mi-ai spune din ce cauză s-a întors. — L-a chemat bătrânul Murdock. — Are de gând să se stabilească la Double M? — El o s-o conducă. Bănuiesc că au uitat de vechea lor neînțelegere. Cred că bătrânul are de gând să se retragă. — Să conducă Double M? repetă Jillian uimită. Așa deci, urma să aibă totuși un Murdock în preajmă. Cel puțin bătrânul o lăsase în pace. În cei cinci ani de când se stabilise aici, nu îl întâlnise niciodată. În schimb Adam abia venise și violase deja refugiul ei de tihnă. — De când s-a întors? Înainte de a răspunde, Jim își aranjă cu un aer absent mustața grizonată, tic pe care de obicei îl găsea amuzant, dar care de data asta avu darul să o scoată din sărite. — De vreo două săptămâni. Și deja se ciocnea de el! Nu era un început de bun augur pentru relațiile viitoare. Dar în definitiv, ținutul era destul de vast ca să adăpostească un Murdock și un Baron fără ca drumurile lor să se întâlnească. Îi stăteau pe buze și alte întrebări. Dar prefera să aștepte o ocazie când avea să fie singură cu Jim. — Bine, mă duc să controlez hotarul de vest. Întoarse calul pe loc și porni în galop spre vest. Jim o urmări cu un surâs abia schițat în colțul gurii. Își mijea deseori ochii cu toate că vedea excelent și nu putuse să nu-i remarce hainele ude, nici flacăra ciudată care îi lucea în priviri. Așa deci, dăduse peste Adam Murdock. Iată că se prevesteau niște lucruri interesante.

Triumful dragostei de Nora Roberts CAPITOLUL 1   Foxy privea fix la burta maşinii sale, tip MG. Mirosul de benzină o învăluia pe măsură ce strângea şuruburile. — Ştii, Kirk, nici nu pot spune cât îţi sunt de recunoscătoare pentru că mi-ai împrumutat salopeta asta. Vocea ei catifelată de contralto avea o nuanţă de ironie. — Nu de aceea există fraţii? Foxy îi auzi rânjetul din glas, deşi nu îi vedea decât partea de jos a jeanşilor uzaţi şi tenişii soioşi. — E minunat că eşti atât de destupat la minte. (Rosti cuvintele scrâşnit, printre dinţi, în timp ce mânuia îndreptarul de lanţ.) Unii fraţi ar insista să repare ei transmisia. — Nu sunt misogin, i-o întoarse Kirk. Foxy îi urmări tenişii care traversau podeaua de ciment a garajului. Auzi clinchetul şi zornăitul uneltelor pe care le înlocuia. — Dacă nu luai hotărârea să devii fotograf, te cooptam în echipa mea de salahori. — Norocul meu, prefer să am de-a face cu revelatorul decât cu uleiul de motor. (Îşi şterse obrazul cu dosul palmei.) Şi cred că dacă nu eram angajată să fac poze pentru cartea lui Pam Anderson, n-aş fi acum aici scufundată în piese de maşină. Când îi auzi râsul precipitat, cald, Foxy îşi dădu seama cât de mult îi lipsise. Poate şi pentru că el nu se schimbase deloc în cei doi ani de când nu se văzuseră. Era exact acelaşi, ca şi cum ea ar fi închis uşa şi ar fi deschis-o din nou doar după câteva minute. Chipul îi era tot ars de soare şi de vânt, brăzdat de cute care aveau să devină mai adânci şi mai fermecătoare o dată cu anii. Avea părul la fel de sârmos ca al ei, deşi al lui era auriu închis, iar al ei un roşcat aprins. Când zâmbea, mustaţa atât de familiară i se arcuia deasupra gurii. Foxy nu şi-l putea aminti fără ea. Ea avea şase ani, iar el şaisprezece atunci când şi-o lăsase prima oară, şi şaptesprezece ani mai târziu, continua să îi stea neclintită pe chip. Nici neastâmpărul nu îl părăsise. Îl regăsea în zâmbetul lui, în ochi, în mişcări. Când era mică îl idolatriza. Era eroul înalt şi minunat care îi dădea voie să stea în spatele lui şi să îl venereze. Kirk fusese cel care o poreclise, fără voie, Foxy, şi Cynthia Fox, la numai zece ani, se agăţase de nume ca şi cum ar fi fost un dar. După ce Kirk plecase de acasă ca să devină celebru ca şofer profesionist de curse, Foxy trăise numai pentru vizitele sale ocazionale şi scrisorile scurte şi sporadice. Absenţa îl făcuse şi mai preţios, şi mai indestructibil. Avea douăzeci şi trei de ani când a câştigat prima sa cursă importantă. Foxy avea treisprezece. Acest an al vieţii ei, tandru, plin de încercări şi învăţăminte, fusese unul destul de dureros. Foxy se întorcea cu maşina din oraş, târziu, împreună cu părinţii ei. Drumul era alunecos din cauza zăpezii. Ea privea fulgii care se năpusteau în geamul maşinii, în timp ce radioul cânta o melodie de Gershwin, pe care ea era prea mică pentru ca să o recunoască sau să i placă. Se întinsese pe bancheta din spate, închisese ochii şi începuse să fredoneze un cântec îndrăgit de cei de-o vârstă cu ea. O secundă îşi dorise să fie acasă, ca să îşi poată asculta discurile şi să îi telefoneze celei mai bune prietene ca să vorbească despre lucruri importante – băieţii. Fără să prindă de veste, maşina începu să derapeze. Se răsuci sălbatec, luând viteză pentru că roţile nu aveau de ce să se agaţe pe zăpada umedă şi alunecoasă. Dincolo de geamurile mașinii era o abureală albă şi îl auzi pe tatăl său înjurând, în timp ce se lupta să recapete controlul asupra volanului, dar frica ei nu mai avu timp să se materializeze. Foxy auzi o trosnitură când maşina pocni stâlpul de telefon, simţi zguduitura şi o durere fulgerătoare. Simţi frigul în timp ce era azvârlită din maşină, apoi foşnetul umed al zăpezii pe obraz. Apoi nu mai simţi nimic.  Două zile mai târziu, când se trezise din comă văzuse faţa lui Kirk aplecată peste a ei. Îşi aminti de accident şi primul val de bucurie îngheţă. Citi în ochii lui – îngrijorarea, durerea, resemnarea. Scutură din cap pentru a îndepărta cuvintele pe care el nu i le spusese încă. Cu blândeţe, el se aplecase şi îşi odihnise obrazul pe al ei. — Acum nu ne mai avem decât unul pe celălalt, Foxy. O să am grijă de tine. În felul său s-a ţinut de cuvânt. Următorii patru ani s-au derulat pentru Foxy în mod normal. A învăţat cu un succes mai mare sau mai mic cu diverşi profesori. Dar, în timpul adolescenţei, Cynthia Fox a învăţat mult mai mult decât istoria Americii sau algebră. S-a familiarizat cu mişcarea pistoanelor şi a motoarelor turbo; a învăţat cum să facă un motor bucăţi şi cum să-l asambleze la loc; a învăţat regulile circuitelor de curse. A crescut într-o lume dominată de bărbaţi, mirosind a benzină şi cu urletul motoarelor alături. Câteodată supravegherea lăsase de dorit, alteori fusese inexistentă. Kirk Fox era un bărbat mistuit de o pasiune unică: cursele. Foxy ştia şi accepta că uneori el uita cu totul de ea. Stângăciile din comportamentul lui o făceau să îl iubească şi mai mult. Crescu sălbatecă şi liberă şi, câteodată, ocrotită. Colegiul fusese un şoc. În următorii patru ani lumea lui Foxy se lărgise. Descoperi ce excentric era să împarţi un dormitor cu femei. Începu să afle mai multe despre Cynthia Fox. Pentru că avea un ochi format pentru culori, tăieturi şi linie, îşi dezvoltase propriul gust în materie de îmbrăcăminte. Descoperise că mondenităţile şi societatea femeilor nu i se potriveau; copilăria îi fusese mult prea nonconformistă pentru ca să mai poată accepta reguli şi constrângeri. I-a fost uşor să le reziste băieţilor de la colegiu pentru că îi păreau nişte băieţei nebunatici şi necopţi. Când intrase la colegiu era o fetiţă stângace şi reticentă, iar la absolvire era o femeie subţire ca o trestie, cu o graţie lăuntrică şi pasionată de fotografie. Timp de doi ani după ce a terminat colegiul, Foxy şi-a mobilizat fiecare dram al talentului şi muncii pentru a-şi clădi o carieră. Întâlnirea cu Pam Anderson era un dar cu două tăişuri. Putea să stea cu fratele ei, dar în acelaşi timp putea valorifica şi mai bine şansa ocaziilor ivite. Foxy ştia că prima parte a darului era mult mai importantă pentru ea decât cea de-a doua. — Presupun că o să fii şocat să afli că nu am mai văzut de doi ani piesele unei maşini, mărturisi ea în timp ce strângea ultimele două şuruburi. — Ce faci când trebuie reparată cureaua de transmisie? o întrebă el, aruncând o ultimă privire sub capota MG-ului. — O trimit la mecanic, mormăi ea. — Cu priceperea ta? (Kirk era suficient de uluit pentru ca să se aplece şi să i se uite în creştet.) Poţi primi douăzeci de ani pentru o crimă ca asta. — Nu am timp, suspină Foxy. Luna trecută am schimbat fisele de contact şi ştecherele. — Maşina asta e un model clasic. (Kirk închise uşurel capota, apoi o şterse cu o cârpă curată.) Eşti nebună dacă laşi pe oricine să îşi bage degetele în ea. — Păi, nu pot să i-o trimit lui Charlie de fiecare dată când fornăie şi, în plus... Foxy îşi întrerupse scuzele când auzi zgomotul unei maşini care oprea afară. — Hei, ăsta nu e un loc pentru un om de afaceri! Foxy auzi vocea blajină a fratelui său în timp ce se chinuia cu îndreptarul de lanţ. — Îmi verific doar investiţia. Lance Matthews. Recunoscu imediat vocea joasă, tărăgănată. Într-o clipă mâinile ei se transformaseră în doi pumni. Inima îi bubui a în gât. Încet, se forţă să rămână calmă. Ridicol, îşi spuse în timp ce îşi întindea degetele; resentimentele nu ar trebui să supravieţuiască unei despărţiri de şase ani. Din poziţia avantajoasă în care se găsea văzu că şi el purta jeanşi şi tenişi. Deşi nu erau pătaţi de grăsime, erau roşi şi zdrenţuiţi. Pur şi simplu sărăceşte, se gândi ea şi îşi înfrână un scâncet indignat. Şase ani sunt lungi, îşi spuse. Ar fi putut deveni chiar suportabil. Dar se îndoia. — N-am putut, ajunge la antrenamentul de dimineaţă. Cum s-a comportat? — 200,558. (Auzi clinchetul şi fâşâitul unei beri care era deschisă.) Charlie vrea să-i facă un ultim test, dar e a-ntâia, categoric a-ntâia. Auzindu-i vocea, Foxy îşi dădu seama că fratele ei uitase de ea, uitase de orice altceva în afară de maşină şi de cursă. — Şi-a pus în cap să stabilească duminică un record al pistei. Un pocnet înfundat şi un miros usturător adiară spre ea. Fu necăjită să recunoască aroma ţigărilor subţiri pe care obişnuia să le fumeze Lance. Îşi frecă nasul cu dosul palmei de parcă ar fi vrut să-şi şteargă din simţuri orice urmă a acestei miresme. — O nouă jucărie? întrebă Lance păşind către MG. (Foxy auzi capota ridicându-se.) Seamănă cu micuţa pe care i-ai cumpărat-o soră-ti după ce şi-a luat permisul. Încă se mai joacă cu aparatele de fotografiat? Furioasă, Foxy împinse şi se răsuci. Pentru o secundă, cât se rostogoli pe jos de sub maşină, zări expresia uluită de pe chipul lui Lance. — E aceeaşi jucărie, spuse ea rece, luptându-se să se ridice în picioare. Şi nu mă joc cu aparatele de fotografiat, lucrez cu ele. Părul îi era strâns într-o coadă de cal, ca să nu i se atingă de faţa murdară. Salopeta o făcea să arate informă şi jegoasă. În mâna murdară de ulei ţinea îndreptarul de lanţ. În ciuda indignării, Foxy văzu că Lance era mai atrăgător ca niciodată. Cei şase ani care se scurseseră săpaseră riduri şi mai adânci pe chipul său osos, care, prin nu ştiu ce miracol, ratase frumuseţea. Frumos era un cuvânt mult prea searbăd când era vorba de Lance Matthews. Avea părul negru închis, cu buclişoare care i se răsuceau pe gulerul cămăşii şi cădeau neglijent în jurul obrajilor. Sprâncenele i se arcuiau uşor deasupra ochilor care îşi schimbau culoarea de la cenuşiu-metalic până la fumuriu, după toane. Trăsăturile clasice, aristocratice erau subliniate de cicatricea albă de deasupra sprâncenei stângi. Era mai înalt decât Kirk, mai bine clădit, şi avea o uşurinţă de a se purta care lui Kirk îi lipsea. Foxy ştia că înfăţişarea sa indolentă ascundea simţuri foarte ascuţite. Pe la douăzeci de ani fusese unul dintre cei mai buni piloți. I se povestise că Lance Matthews avea mâini de chirurg, instinct de lup şi calmul unui diavol. La treizeci de ani devenise campion mondial, după care s-a retras brusc. Din scrisorile zgârcite în informaţii ale fratelui său, Foxy, aflase că în ultimii trei ani Lance sponsorizase cu succes piloţi şi automobile. Îi privi buzele arcuindu-se într-un zâmbet discret, care fusese întotdeauna semnul său distinctiv. — Măi, dar parcă ar fi Foxy. (Ochii îi alunecară de-a lungul salopetei, apoi îndărăt pe faţa ei.) Nu te-ai schimbat o iotă în şase ani. — Nici tu, i-o întoarse, furioasă că la prima lor întâlnire era gătită astfel. Se simţea din nou ca o adolescentă prostuţă şi neîndemânatică. Ce păcat! — Ai limba la fel de ascuţită. (Dinţii îi străluciră într-un rânjet. Faptul că ea rămăsese un spiriduş necioplit şi arţăgos, părea să îl încânte.) Ţi-a fost dor de mine? — Cât am putut de mult, răspunse şi îi întinse îndreptarul de lanţ fratelui său. — N-are niciun respect pentru cei mai în vârstă, îi spuse Lance lui Kirk, în timp ce privirea îi stăruia pe chipul răzvrătit al lui Foxy. Te-aş săruta de bun venit, dar nu m-am dat niciodată în vânt după uleiul de motor. O tachina ca întotdeauna, iar bărbia fetei se ascuţi înainte ca de obicei. — Din fericire pentru amândoi, Kirk are o rezervă inepuizabilă. — Dacă ai de gând să te plimbi în felul ăsta restul sezonului, o avertiză Kirk, în timp ce punea scula la loc, ai putea foarte bine să lucrezi pe o pistă. — Restul sezonului? Lance deveni atent în timp ce trăgea din ţigară. O să fii pe-aici tot sezonul? Bună vacanţă. — Nici pe departe. Foxy îşi şterse palmele de cracii salopetei şi încercă să pară demnă. Am venit ca fotograf, nu ca spectator. — Foxy lucrează cu o scriitoare, Pam Anderson, îl lămuri Kirk luându-şi iar berea. Nu ţi-am spus? — Ai pomenit ceva de scriitoare, murmură Lance. O privea scrutător de parcă ar fi vrut să vadă dincolo de stratul de ulei. Deci, o să mergi din nou în circuit? Foxy îşi aminti intensitatea din ochii lui. În unele momente ţi se putea tăia răsuflarea. Tipul avea ceva profund şi primitiv. Chiar şi ca adolescentă, fusese conştientă de senzualitatea lui primară. Atunci i se păruse fascinantă, acum ştia cât este de primejdioasă. Îi susţinu privirea. — Corect. Păcat că n-o să fii prin preajmă. — Niciun păcat, i-o întoarse el. (Intensitatea îi dispăru din privire, iar ochii îi redeveniră nepăsători.) Maşina mea o conduce Kirk. Am de gând să stau pe-aici să-l văd cum câştigă. (Înainte să se întoarcă spre fratele ei, o văzu pe Foxy încruntându-se.) Presupun că o voi întâlni pe Pam Anderson la petrecerea de diseară. Să nu dai jos uleiul de pe faţă, Foxy. (Înainte de a ieşi pe uşă o atinse pe un locşor curat de pe bărbie.) S-ar putea să nu te recunosc. Ar trebui să dansăm în amintirea trecutului. — Bagăţi-1 pe ţeavă! strigă după el, dar apoi se blestemă că renunţase la atitudinea demnă pentru o glumă copilărească. (Îi aruncă o privire lui Kirk, după care îşi dădu jos salopeta.) Mă uimeşte ce prieteni ai. Kirk dădu din umeri, privindu-l prin fereastră pe Lance care se îndepărta. — Mai bine ai testa maşina înainte de a pleca spre casă cu ea. S-ar putea să aibă nevoie de ajustări. Foxy suspină şi scutură din cap. — Sigur.   ♠ ♠ ♠   Pentru seară îşi alese o rochie fină din crêp-de-Chine. Liliachiul pal şi verdele pluteau în jurul siluetei ei subţire. Era o apariţie romantică, îmbrăcată cu o fustă drapată, sutien fără bretele şi o jachetă până-n talie. Era şi foarte atrăgătoare. Avu un zâmbet de satisfacţie gândindu-se că Lance Matthews va avea o surpriză. Cynthia Fox nu mai era o adolescentă. După ce îşi puse şi ineluşele de aur în urechi se privi în oglindă ca să aprecieze rezultatele. Părul despletit i se răsucea până sub umeri, într-o coamă groasă de inele roşcate şi strălucitoare. Nu mai avea nicio urmă de ulei pe faţă. Pomeţii înalţi adăugau atât eleganţă, cât şi delicateţe chipului ei triunghiular şi nostim. Ochii îi erau migdalaţi, nici gri, nici verzi. Nasul ascuţit şi aristocratic, gura rotundă şi aproape prea mare. În ochi avea ceva din neliniştea fratelui ei, dar era mai reţinută şi mai mocnită. Avea ceva de sălbăticiune, jumătate căprioară, jumătate tigroaică. Mai mult decât frumuseţe, era o senzualitate pământească, neîmblânzită. Era alcătuită din contraste. Silueta mlădioasă şi tenul de fildeş o făceau să pară gingaşă, în vreme ce culoarea stridentă a părului şi îndrăzneala din ochi erau o provocare. Foxy simţea că noaptea era gata de o provocare. Exact când se strecura în rochie, cineva bătu la uşă. — Foxy, pot să intru? (Pam Anderson aruncă o privire prin crăpătura uşii, după care o deschise larg.) Oh, arăţi minunat! Se întoarse zâmbind. — Şi tu. Eşarfa bleu pal visător i se potrivea de minune lui Pam, care arăta ca o păpuşă de porţelan. Uitându-se cu atenţie la micuţa frumuseţe blondă, Foxy se întrebă din nou cum de avea vână pentru o meserie atât de provocatoare ca cea de jurnalist liber profesionist. Cum reuşeşte să facă interviuri atât de provocatoare, când vorbeşte atât de suav şi este o prezenţă atât de deosebită? Se cunoşteau de şase luni şi, deşi Pam era cu cinci ani mai mare, Foxy simţea faţă de ea un instinct matern. — Nu-i aşa că e nostim să începi o treabă cu o petrecere? Pam se aşeză pe pat în timp ce Foxy se pieptăna. Casa fratelui tău e minunată, Foxy. Camera mea e perfectă. — E casa noastră de când eram copii, spuse Foxy, încruntându-se la sticla de parfum. Kirk a păstrat-o ca un fel de bază de campanie, pentru că e atât de aproape de Indianapolis. (Faţa i se lumină într-un zâmbet.) Lui Kirk i-a plăcut întotdeauna să stea lângă o pistă. — E fermecător! Pam îşi trecu degetele prin părul moale, tuns scurt ca un paj. Şi foarte generos, să mă găzduiască până pornim în circuit. — Este într-adevăr! (Foxy râse şi se apropie de oglindă ca să-şi dea cu ruj pe buze.) Atâta timp cât nu pune la cale o strategie pentru cursă. O să vezi, câteodată uită de restul lumii. (Privi lung la ruj, după care îl închise cu grijă.) Pam... Respiră adânc, ridică privirea şi o întâlni pe a lui Pam în oglindă. Pentru că o să călătorim împreună, cred că trebuie să îl înţelegi puţin pe Kirk. El... Oftă şi dădu din umeri. Nu e întotdeauna fermecător. Câteodată e tăios şi nervos, ba chiar de-a dreptul necioplit. N-are astâmpăr, e dornic de competiţie. Cursele sunt viaţa lui şi câteodată uită că oamenii nu sunt atât de rezistenţi ca maşinile. — Îl iubeşti foarte mult, nu? Pam îşi datora o parte din succes înţelegerii şi compasiunii care se oglindeau în ochii ei albaştri. Nu numai că înţelegea oamenii, dar îi şi păsa de ei. — Mai mult decât orice altceva. (Se întoarse ca să o privească în faţă.) Şi îl iubesc mai mult de când am crescut şi am descoperit că e uman. Kirk nu era obligat să mă crească. Cred că nu mi-am dat seama de asta decât când am ajuns la colegiu. Ar fi putut să mă dea în grija unei familii. Nimeni nu l-ar fi criticat. De fapt – îşi scutură părul de pe umeri, apoi se sprijini de toaletă – sunt sigură că unii l-au criticat pentru că n-a făcut-o. M-a ţinut lângă el când aveam nevoie de asta. Nu o să uit niciodată că a făcut-o. Poate că într-o zi îl voi răsplăti. (Se îndreptă zâmbind.) M-aş duce jos să văd dacă totul e gata. Musafirii vin în curând. — Vin cu tine. Pam se ridică şi se îndreptă către uşă. — Acum spune-mi cine e Lance Matthews ăsta despre care bombăneai mai devreme? Dacă mi-am făcut bine temele, e un fost pilot unul de mare succes, care acum conduce Matthews Corporation şi care, printre altele proiectează maşini de curse. El a proiectat şi are mai multe maşini de Formula Unu, printre care şi cele pe care fratele tău le va pilota în acest sezon. Şi... da, şi maşina Indy. Nu e...? (Scoase un plescăit mic de frustrare pentru că inventarul ei de fapte era prea sărăcăcios.) E dintr-o familie de viţă veche şi bogată, nu-i aşa? Din Boston sau New York, care fac navigaţie sau import-export? Insuportabil de bogaţi. — Boston, navigaţie şi dezgustători, afirmă Foxy în timp ce se îndreptau spre primul etaj. Şi nu mă pune să îl studiez, că o să am coşmaruri la noapte. — Simt o undă de antipatie? — Simţi repulsie, i-o întoarse Foxy. A trebuit să închiriez o cameră în care să depozitez surplusul de repulsie faţă de Lance Matthews. — Hm! Şi chiriile sunt usturătoare. — Ceea ce mă face să-l detest şi mai mult. Foxy se duse direct în sufragerie şi inspectă masa. Farfuriile din lemn lăcuit erau aşezate pe o faţă de masă mov închis. În mijloc se afla o cană de pământ plină cu narcise galbene şi crenguţe de sânger. O privire asupra aranjamentului, a lumânărilor de ceară galbenă aşezate în suporturi de lemn, îi dădu siguranţa că furnizorii îşi cunoşteau meseria. "Intimitate relaxantă" era senzaţia pe care ţi-o lăsa totul. — Arată nostim. Foxy rezistă tentaţiei de a-şi băga un deget într-unul din vasele cu caviar rece pe care furnizorul îl aducea grăbit din bucătărie. Era un omuleţ aferat, aproape chel, cu numai un cerculeţ subţire de păr, vopsit negru ca smoala. Păşea repede şi târşit. — Aţi venit prea devreme. (Se aşeză protector între Foxy şi caviar.) Oaspeţii vor sosi abia peste un sfert de oră. — Sunt Cynthia Fox, sora domnului Fox. Îşi desfășură zâmbetul ca pe un steag de pace. M-am gândit că aş putea da o mână de ajutor. — Ajutor! Oh, nu, Dumnezeule, nu! Ca să îşi întărească vorbele, o împinse cu dosul palmelor, de parcă ar fi fost o muscă insistentă care îi ameninţa pateul. — Nu trebuie să atingeţi nimic. Totul este proporţionat. — Şi frumos! spuse Pam ca să-l îmblânzească, strângând-o pe Foxy de braţ, ca s-o avertizeze. Hai s            bem ceva, Foxy, şi să-i aşteptăm pe ceilalţi! — Ce tip caraghios şi infatuat, mormăi Foxy, în timp ce Pam o căra spre salon. — Tu laşi pe cineva să-ţi aranjeze oglinda retrovizoare? întrebă Pam cu o curiozitate politicoasă, aşezându-se comod pe scaun. Foxy râse în timp ce supraveghea barul portabil. — Punct ochit. Ei, se pare că e destulă băutură pentru ca o armată întreagă să meargă zi de zi pe trei cărări timp de un an. Problema e că nu ştiu să prepar altceva decât ginul cu tonic pe care îl bea Kirk — Dacă exisă vreo sticla de lichior sec, toarnă puţin într-un pahar foarte mic. Asta nu îţi va pune imaginaţia la prea mare încercare. Bei şi tu? — Nu. (Foxy scotocea printre sticle.) Când beau devin puţin prea cinstită. Uit regulile de bază ale supravieţuirii – tactul şi diplomaţia. O ştii pe Joyce Canfield, redactorul şef de la revista "Ziua Nunţii"? Pam aprobă, iar Foxy detectă lichiorul şi îl turnă în pahar. — Am întâlnit-o la un cocktail, acum câteva luni. Am făcut mai multe tipuri de paginaţie pentru" Ziua Nunţii ". În fine, m-a întrebat ce părere am despre rochia ei. Am privit-o peste marginea celui de-al doilea şpriţ şi i-am spus că ar trebui să se ferească de galben, pentru că o face să arate lividă. Traversă camera şi îi dădu paharul lui Pam. — Cinstit, dar idiot. De atunci n-am mai fotografiat pentru "Ziua Nunţii" nici măcar un buchet ofilit. Pam râse în felul ei liniştit, învăluitor şi sorbi din lichior. — O să ţin minte să nu-ţi mai pun nicio întrebare periculoasă atunci când ai un pahar în mână. (O privi pe Foxy trecându-şi degetul peste o masă înaltă, încrustată.) Ţi se pare ciudat să fii acasă? Ochii lui Foxy erau întunecaţi, cu luminiţe verzi sclipind peste cenuşiu. — Îmi trezeşte amintiri. Ciudat, de ani de zile nu m-am mai gândit la viaţa mea aici, dar acum... Se îndreptă spre fereastră şi trase draperia de culoarea fildeşului. Afară, soarele apunea, împrăştiind raze roşii şi aurii. — Ştii, acesta e singurul loc la care mă pot gândi ca la un cămin. New Yorkul nu contează. De când au murit părinţii mei, am călătorit atât de mult, la început cu Kirk, apoi cu meseria mea. Doar acum, când sunt aici îmi dau seama că viaţa mea nu are rădăcini. — Vrei rădăcini, Foxy? — Nu ştiu. Când se întoarse spre Pam, avea o expresie nedumerită. — Nu ştiu, repetă ea. Poate. Dar vreau ceva. Ceva ce se găseşte acolo. Îşi îngustă ochii şi privi la ceva ce nu putea vedea încă. — Ce anume? Foxy tresări, când vocea o trezi din gândurile ei. În uşă stătea Kirk, studiind-o cu zâmbetul său nepăsător, cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor de culoarea nisipului. Ca întotdeauna avea o aură de entuziasm în jurul lui. — Păi... (După ce îl privi cu atenţie, Foxy traversă încăperea spre el.) Mătase, nu? Cu dreptul ei de soră, îi controlă gulerul de la cămaşă. Sper că nu schimbi prea multe motoare, îmbrăcat aşa. Kirk o trase de păr şi o sărută. Pe tocuri, era aproape la fel de înaltă cât el, iar ochii le erau la acelaşi nivel. Pam îi privi cu atenţie şi observă cât de puţin semănau unul cu celălalt: doar buclele grele ale părului erau la fel. Ochii lui Kirk erau de un verde curat şi întunecat, iar faţa îi era prelungă. Nu avea nimic din eleganţa sau delicateţea surorii sale. Studiindu-i profilul, Pam simţi cum un fior discret îi trece pe spinare. Se uită repede la paharul ei. Frisoanele de pe spate nu trebuiau amestecate cu munca. — Îţi amestec eu ceva de băut, se oferi Foxy, retrăgându-se de lângă fratele ei şi îndreptându-se către bar. — Nu îndrăznim să intrăm în camera de alături în următoarele două-trei minute. Ah, nu e gheaţă! (Închise capacul frapierei şi dădu din umeri.) O să-mi iau inima în dinţi şi o să-l înfrunt pe furnizor. Pam bea lichior, spuse ea peste umăr, ieşind din cameră. — Mai vrei unul? întrebă Kirk, întorcându-şi pentru prima dată atenţia către Pam. — Nu, mulţumesc. (Zâmbi şi duse paharul la buze.) N-am avut ocazia să-ţi mulţumesc pentru că m-ai găzduit. Nici nu ştii ce plăcut e să nu dormi într-un hotel. — Ştiu totul despre hoteluri. Kirk rânji şi se aşeză în faţa ei. Se întâlniseră cu o zi în urmă, dar acum erau pentru prima dată singuri. Pam simţi din nou frisonul pe spate şi îl ignoră. Kirk luă o ţigară din tabachera de pe masă şi o aprinse. O studie câteva secunde. Are clasă, îşi spuse. Şi minte. Nu era o admiratoare fără cap a curselor de maşini. Ochii lui îi mângâiară o clipă gura roz şi moale. Arată ca din vitrină. Frumoasă, atrăgătoare şi în spatele unui perete de sticlă. — Foxy mi-a vorbit atât de des despre tine, încât am impresia că te cunosc. (Imediat Pam se blestemă pentru prostie şi mai luă o înghiţitură de lichior.) Abia aştept cursa. — Aşa şi eu, răspunse Kirk, rezemându-se de speteaza scaunului şi studiind-o deschis. Nu pari genul care să fie interesat în opriri pe linia de sosire şi viteze ameţitoare. — Nu? i-o întoarse Pam în timp ce-şi aduna gândurile. Dar ce gen par? Kirk trase adânc fumul în piept. — Genul căruia îi plac Chopin şi şampania. Pam învârti în pahar ce-i mai rămăsese din lichior şi privi în jos. — Aşa-i, răspunse ea, apoi se sprijini relaxată de pernele de pe scaun. Dar ca jurnalist sunt interesată de tot felul de lucruri. Sper că vei fi generos cu gândurile, sentimentele şi cunoştinţele tale. Un zâmbet îi ridică colţurile mustăţii. — Sunt vestit pentru generozitatea mea, răspunse el batjocoritor, întrebându-se dacă pielea ei era chiar atât de mătăsoasă pe cât părea. Tăcerea fu spartă de soneria de la intrare. Kirk se ridică, luă paharul din mâna lui Pam, ai o trase în picioare. Deşi ea îşi spuse că are o reacţie prostească, inima-i bubuia. — Eşti măritată? — De ce?... Nu. Se încruntă, nedumerită. — Bun. Nu mi-a plăcut niciodată să mă culc cu o femeie măritată. Vorbi atât de plat, încât trecu o clipă până când Pam reacţionă. Culoarea furiei îi invadă obrajii de porţelan. — Din toate impertinenţele... — Ascultă, o întrerupse el. Suntem sortiţi să ne culcăm împreună mai înainte de încheierea sezonului. Nu prea mă pricep la jocuri, aşa că o spun de-a dreptul. — Şi te-ar şoca foarte tare, i-o întoarse ea, cu răceală în voce pe care numai cei născuţi în sud o au, dacă aş declina această invitaţie generoasă? — Mi s-ar părea un păcat, conchise el, ridicând neglijent din umeri. Când soneria ţârâi a doua oară, o luă de mână: — Mai bine am răspunde.    

Puterea visului de Nora Roberts PROLOG California, 1846   Plecase pentru totdeauna. Războiul îl răpise din brațele ei. Simțea moartea lui ca pe un gol imens în inimă. Felipe era mort. Americanii îl uciseseră - sau fusese ucis din nevoia de a-și dovedi lui însuși cine era. Serafina stătea pe stâncile abrupte și zdrențuite de deasupra Pacificului tumultuos și realiză că îl pierduse. Nori de ceață o învăluiau în vârtejuri, dar ea nu-și strânse pelerina pe lângă corp. Răceala pe care o simțea i se cuibărise în sânge și în oase. Nu va putea fi învinsă niciodată. Iubirea ei pierise, deși se rugase și petrecuse ore în șir stând în genunchi, implorând-o pe Maica Fecioară să intervină, să-l apere pe Felipe al ei după ce acesta plecase să lupte cu americanii care voiau California cu tot dinadinsul. Fusese răpus la Santa Fé. Tatăl ei primise vestea că tânărul din epitropia lui fusese ucis în luptă, secerat la pământ în timp ce se lupta pentru a salva orașul din mâinile americanilor. Trupul lui fusese îngropat acolo, atât de departe. Niciodată nu-i va mai vedea chipul, nu-i va mai auzi glasul și nu-i va mai împărtăși visurile. Nu procedase așa cum o rugase Felipe. Nu plecase cu vaporul înapoi în Spania pentru a aștepta eliberarea Californiei, ci își ascunsese zestrea: aurul care i-ar fi ajutat să-și clădească o viață împreună - viață la care visaseră în nenumăratele zile însorite petrecute pe aceste stânci. Tatăl ei i-ar fi dat-o lui Felipe când s-ar fi întors ca un erou. Așa îi vorbise Felipe pe când își luau rămas-bun și îi săruta obrajii înlăcrimați. Își vor ridica o casă frumoasă, vor avea o mulțime de copii și o grădină a lor. El promisese că se va întoarce la ea și atunci avea să înceapă totul. Acum era mort. Poate că de vină fusese egoismul ei. Ea dorise să stea aproape de Monterey pentru a nu fi despărțiți de ocean. Când veniseră americanii își ascunsese darul de mireasă, de teamă să nu-i fie luat, așa cum ei luaseră mult mai multe. Acum ei îi răpiseră tot ce conta pentru ea. Mâhnirea ei izvora din teama că tocmai păcatul i-l luase pe Felipe. Își mințise tatăl pentru a fura acele ore cu iubirea ei. Se dăruise înainte ca Dumnezeu și biserica să le sfințească unirea. Mai condamnabil - se gândea ea cu capul plecat sub palmele reci ale vântului - era că nu se putea căi pentru păcatele comise. Nu voia să se căiască. Nu-i mai rămăsese niciun vis, nicio speranță sau iubire. Dumnezeu i-l luase pe Felipe de lângă ea. Acum, sfidând șaisprezece ani de pregătire religioasă, după o viață în credință, își ridică ușor capul și-l blestemă pe Dumnezeu. Apoi sări în gol.       *   O sută de ani mai târziu, lumina aurie a verii scălda aceleași stânci. Pescărușii săgetau întinderile de apă aproape atingând cu piepturile albe azurul adânc înainte de a se ridica în cercuri punctate de țipete prelungi, sfâșietoare. Florile îndârjite și puternice, deși petalele lor păreau fragile, își scoteau capetele prin pământul dur, luptându-se să găsească razele de soare printre crăpăturile pietrelor; ele transformau peisajul auster într-unul fantastic. Deasupra capului era un cer de un albastru de vis. Trei tinere stăteau printre stânci, meditând asupra poveștii și a apei. Cunoșteau legenda foarte bine, iar fiecare dintre ele își imagina chipul Serafinei în acele ultime clipe de disperare. Pentru Laura Templeton, Serafina era un personaj tragic, cu obrajii plini de lacrimi, atât de singură stând pe înălțimile spulberate de vânt, cu o floare sălbatică în mână, înainte de a cădea. Laura plângea de mila ei, iar ochii triști priveau apele, întrebându-se cum ar fi procedat ea însăși. Pentru Laura povestea de dragoste se împletea cu tragedia. Pentru Kate Powell totul nu era decât o tristă irosire. Cu fața încruntată de lumina soarelui, ședea și smulgea firele de iarbă; avea mâini fine. Adevărat, povestea o înduioșase, dar era tulburată de acel impuls eronat. De ce să pui capăt la toate când viața are multe de oferit? Fusese rândul lui Margo Sullivan să depene povestea și o făcuse cu un deosebit har dramatic. Ca de obicei, își imagina noaptea încărcată de sălbăticia furtunii – vânturi puternice, o ploaie torențială și cerul brăzdat de fulgere orbitoare. Gestul sfidător o înfiora și o tulbura în același timp. O va vedea întotdeauna pe Serafina cu fața spre cer și cu blestemul pe buze în timp ce sărea. — Ce prostie a făcut pentru un bărbat, comentă Kate. Părul negru ca abanosul, strâns într-o coadă la spate, îi accentua trăsăturile aspre ale feței dominate de ochii căprui, migdalați. — Îl iubea, zise simplu Laura. Rostise cuvintele pe un ton scăzut, gânditor. — Era singura ei adevărata ei dragoste. — Nu înțeleg de ce trebuie să existe una singură. Margo își întinse picioarele lungi. Ea și Laura aveau doisprezece ani, iar Kate era cu un an mai mică decât ele. Margo avea deja forme care trădau femeia din ea. Era foarte mândră de sânii ei. — Eu nu mă voi opri doar la una, spuse cu un glas încrezător, voi avea o mulțime. Kate pufni. Era slăbuță, nu avea piept deloc și nu-i păsa de asta. Avea în cap alte lucruri la care să se gândească decât la băieți; școală, baseball, muzică. — De când Billy Leary ți-a vârât limba până-n gât, te-ai țicnit. — Îmi plac băieții. La adăpostul feminității ei, Margo surâse șiret și-și trecu degetele prin părul lung, blond. Podoaba deasă și ondulată i se prelingea pe umeri cu raze aurii. Chiar din clipa când scăpase de sub privirile de vultur ale mamei sale, își eliberase pletele din banda cu care i le lega la spate Ann Sullivan. Precum trupul ei matur, părul ei semăna mai degrabă cu cel al unei femei decât cu al unei adolescente. — Iar ei mă plac pe mine, continuă Margo, după părerea ei acesta fiind lucrul cel mai important. Totuși, să fiu a naibii dacă m-aș omorî pentru vreunui. Laura își întoarse capul automat pentru a se asigura că nu auzise nimeni cuvintele de ocară. Desigur că erau singure în acel loc, sub lumina binecuvântatei veri. Era anotimpul care-i plăcea cel mai mult. Ochii i se opriră asupra unei case din vârful dealului din spatele lor. Aceea era casa ei, adăpostul ei și se bucura doar privind-o, admirându-i foișoarele elegante, ferestrele înalte, arcuite, peste care acoperișul din țiglă roșie se pârjolea sub soarele californian. Adesea se gândea că este un castel, iar ea era prințesa. Deunăzi parcă își imagina că în curând va veni la ea un prinț călare, o va lua de soție și vor trăi fericiți veșnic. — Eu vreau doar unul, murmură ea. Dacă i s-ar întâmpla ceva, inima mi s-ar frânge pentru totdeauna. — Nu ai sări de pe o stâncă, spuse Kate cu simț practic; așa ceva era de neconceput. O fată poate să-și tragă palme pentru că a căzut la un examen sau fiindcă a ratat o ocazie bună, dar pentru un băiat? E ridicol. Trebuie să aștepți și să vezi ce se întâmplă după aceea. Și ea studia casa. Reședința Templeton, acum și casa ei. Se gândea că, dintre toate trei, ea era cea care realizase ce înseamnă să ți se întâmple o nenorocire, deci trebuia să aștepte. La opt ani își pierduse amândoi părinții, pământul se deschisese sub picioarele ei și o înghițise. Familia Templeton o luase sub acoperișul ei; îi dăruise iubire și, cu toate că nu era decât verișoară de-a doua din neamul Powell, acum avea și ea un cămin. E înțelept să aștepți. — Eu știu ce aș face. Aș striga și l-aș blestema pe Dumnezeu, zise Margo cu hotărâre. Asta și făcu: cu abilitate, arboră o mină deznădăjduită a suferinței. — Mi-aș lua zestrea și aș pleca în lume, aș vedea totul, aș face de toate. Aș fi de toate. Întinse brațele, savurând cu plăcere mângâierea caldă a soarelui pe piele. Iubea reședința Templeton. Când avea doar patru ani, mama ei părăsise Irlanda și venise aici să muncească. Deși fusese mereu considerată ca făcând parte din familie, nu uitase nicio clipă că era fiica menajerei. Avea ambiția să fie mai mult; mult mai mult. Știa ce dorește mama ei pentru ea. O educație solidă, o slujbă bună, un soț bun. Margo medita cât de plictisitor e totul. Nu avea de gând să fie ca mama sa - în niciun caz nu intenționa să trăiască singură și vlăguită până la treizeci de ani. Mama ei era tânără și frumoasă, se gândea Margo. Deși ea încerca să desconsidere aceste detalii, ele rămâneau tot realități. Cu toate acestea nu se întâlnea cu nimeni și nu ieșea în lume. Era foarte severă. „Margo, nu face asta, nu face ăia”, se îmbufna ea, „Ești prea tânără pentru ruj de buze și fard de pleoape”. Mereu îngrijorată de comportamentul prea libertin, de încăpățânarea și de hotărârea fiicei sale de a se ridica deasupra stării ei sociale. Oricare ar fi fost această clasă socială, se gândi Margo. Oare tatăl el fusese libertin? Fusese un bărbat frumos? Începu să se întrebe dacă mama ei trebuise să se mărite - așa cum se măritau fetele cuminți. Era imposibil să se fi măritat din dragoste, fiindcă, dacă l-a iubit, cum se face că nu a vorbit niciodată despre el? De ce nu avea fotografii, amintiri și povești despre bărbatul cu care s-a măritat și pe care l-a pierdut în timpul unei furtuni pe mare? Margo privi oceanul și se gândi la mama sa. Ann Sullivan nu era Serafina, desigur. Nu disperase și nu jelise; întorsese pagina și uitase. Poate că nu era o tragedie atât de mare. Dacă un bărbat nu reprezintă prea mult pentru tine, nu suferi prea tare când îl pierzi. Asta nu înseamnă că trebuie să încetezi și tu să trăiești. Presupunând că nu te arunci de pe o stâncă, există și alte moduri de a-ți sfârși viața. Dacă mama ar înțelege, se gândi ea, apoi își scutură capul și privi spre ape. Nu se va mai chinui cu gânduri despre cum să-i intre în voie mamei sale, fiindcă știa că orice face sau dorește era dezaprobat de acestea. Se simțea torturată lăuntric. Nu mai voia să se gândească. Se concentră asupra locurilor pe care le va vizita într-o zi și asupra oamenilor pe care-i va cunoaște. Prinsese gustul vieții luxoase pe care o ducea la reședința Templeton, făcea parte din lumea în mijlocul căreia ei se mișcau cu atâta naturalețe. Erau proprietarii unor hoteluri grandioase din câteva orașe fermecătoare. Într-o zi va fi și ea oaspete într-unul din ele și va pluti în apartamentul ei - ca acela din hotelul Templeton, Monterey, pe două nivele; cu mobilă elegantă și flori peste tot. Avea un pat de regină, cu baldachin și perne de mătase. Când o auzise, domnul T începuse să râdă, o strânsese la piept și o poftise să sară în patul moale. Ea nu uitase nicio clipă senzația pe care i-o dăduseră pernele pufoase, parfumate. Doamna T îi explicase că patul fusese adus din Spania și că avea două sute de ani vechime. Într-o bună zi va avea și ea lucruri de preț ca acel pat; nu numai ca îngrijitoare, precum mama sa, ci ca proprietară. Atunci când ai lucruri de preț, când sunt ale tale, atunci devii automat frumos și important. — Când vom găsi zestrea Serafinei, vom fi bogate, anunță Margo, iar Kate pufni în râs. — Laura e deja bogată; concluzionă aceasta. Dacă o găsim, va trebui să punem banii la bancă până vom crește mari. — Eu îmi voi cumpăra tot ce-mi doresc, zise Margo ridicându-se și strângându-și genunchii la piept. Haine, bijuterii și lucruri frumoase. Și o mașină. — Dar nu ai vârsta să poți conduce, interveni Kate. Eu îi voi investi pe ai mei, fiindcă unchiul Tommy spune că banii fac bani. — E plictisitor, Kate. Margo o strânse amical de umăr. Tu ești plictisitoare. Să-ți spun eu ce vom face cu banii: vom pleca într-o călătorie în jurul lumii. Toate trei. Vom merge la Londra, la Paris, la Roma. Vom sta numai în hotelurile Templeton fiindcă sunt cele mai bune. — Vom petrece zi și noapte, Laura, purtată pe aripile fanteziei. Fusese deja la Londra, Paris și la Roma și îi plăcuseră foarte mult, dar nicăieri și nimic nu era mai frumos ca aici, ca reședința Templeton. Vom dansa toată noaptea cu cei mai chipeși bărbați. Apoi ne vom întoarce aici și vom fi mereu împreună, — Desigur că vom fi mereu împreună. Margo își sprijini un braț pe umărul Laurei, iar celălalt i se opri pe umărul lui Kate. Pentru ea prietenia lor era indiscutabil o prezență. — Suntem cele mai bune prietene, nu-i așa? Vom rămâne mereu la fel. Când auzi huruitul unui motor, se ridică și zise disprețuitor: — Acesta trebuie să fie Josh și unul dintre prietenii lui ciudați. — Să nu te vadă, o strânse Kate de mână. Deși Josh era frate de sânge cu Laura și cu Kate, asemănarea lui temperamentală cu aceasta din urmă o făcea să-l disprețuiască și mai mult. — O să vină aici să ne necăjească. Se crede atât de grozav, acum că a învățat să șofeze. — Nu are el treabă cu noi. Laura se ridică și ea, curioasă să vadă cine conducea cu viteza glonțului mașina decapotabilă. Recunoscu părul negru, fluturând în vânt și se strâmbă. — Of, nu-i decât haimanaua de Michael Fury. Nu știu de ce s-a înhăitat Josh cu el. — Fiindcă e periculos. Deși avea doar doisprezece ani, femeia din ea recunoștea instinctiv și admira un bărbat periculos. Margo era cu ochii pe Josh. Își spunea asta fiindcă prezența lui o irita - moștenitorul, prințul perfect care o trata ca pe o soră mai mică și mai proastă; exact acest lucru o enerva fiindcă oricine și-ar fi dat seama că era aproape femeie. — Hei, puștoaicelor, rosti cu tonul studiat al unul băiat de șaisprezece ani, rezemându-se leneș de spătarul banchetei șoferului. Difuzoarele de bord bubuiau Hotel California și muzica săgeta aerul de vară. Iar ați pornit în căutarea aurului Serafinei? — Ne bucurăm de soare și de singurătatea locului. Margo se apropie încet, pășind alene, ținându-și spatele drept. Josh o privea râzând, iar ochii îi erau ascunși în spatele șuvițelor de păr aurit de soare; Michael Fury purta ochelari de soare cu oglindă, așa că era greu de presupus: în ce direcție privea. Margo nu era curioasă și nici interesată de persoana lui, dar se sprijini de marginea portierei și-i surâse amabil: — Salut, Michael — Mda, articulă el. — Așa le găsești întotdeauna, hoinărind printre stânci, își informă Josh prietenul; Ai zice că mai au puțin și calcă peste un sac cu monede de aur. Arboră un zâmbet spre Margo. Era mult mai ușor să surâdă decât să se gândească, fie și numai, pentru o clipă, cum cădeau acei pantalonași scurți pe pulpele ei. Ce naiba, era doar o copilă, practic o soră pentru el; avea să putrezească în iad dacă mai continua să o privească și să-și alimenteze gândurile necurate la adresa ei. — Într-o bună zi le vom găsi. Spunând aceasta, se apropie de el. Ridică o sprânceană, scoțând în evidență alunița din capătul arcului de o nuanță mai închisă decât părul blond. Sânii ei parcă deveneau mai voluptuoși sub privirile băieților, iar acum erau subliniați de decolteul tricoului. Josh își simțea gura uscată peste măsură, iar glasul îi deveni aspru și ironic: — Continuă să visezi, ducesă. Voi, fetelor, duceți-vă la joacă. Avem lucruri mai bune de făcut. Apăsă pe accelerație, dar privirile i se opriră pe oglinda retrovizoare. Inima de femeie a lui Margo bătea neliniștită, tulburată; își scutură pletele pe spate și privi în urma mașinii pornită ca glonțul. Era ușor să râzi de fata menajerei, se gândi ea furioasă. Dar când ea va fi bogată și cunoscută... — Într-o zi va regreta că a râs de mine. — Știi că nu a vorbit cu răutate, Margo, o liniști Laura. — Nu, doar e bărbat, zise Kate ridicând din umeri. Aceasta este definiția unui măgar. Margo începu să râdă, apoi plecară împreună, traversând șoseaua, îndreptându-se către colina unde se afla reședința Templeton. Într-o zi, își aminti ea. Într-o zi.   CAPITOLUL 1 Când împlini optsprezece ani, Margo știa exact ce dorește. Dorise același lucru și când avusese, doisprezece ani. Totul. Acum se hotărâse ce să facă pentru a putea obține ce vrea. Se va baza foarte mult pe înfățișarea ei; cel mai de preț, poate singurul ei talent. Se gândi că poate juca sau poate învăța să o facă. Trebuia să fie mai ușor decât algebra sau literatura engleză sau alte materii grele din școală. Oricum, avea de gând să devină stea. Va reuși asta pe cont propriu. Se hotărâse cu o seară înainte. O seară înainte de căsătoria Laurei. Nu cumva era prea egoistă și tristă tocmai fiindcă Laura se mărita? Fusese aproape la fel de tristă când domnul și doamna T plecaseră în Europa cu Laura, Josh și Kate astă-vară, timp de o lună. Ea rămăsese acasă fiindcă mama sa refuzase oferta soților Templeton de a o lua cu ei. Ardea de nerăbdare să meargă, dar nicio rugăminte de-a ei sau din partea Laurei sau a lui Kate nu clintiseră hotărârea lui Ann Sullivan măcar cu un centimetru. — Nu se cade pentru tine să cutreieri Europa și să stai la hoteluri de lux, îi spusese aceasta. Soții Templeton au fost și așa destui de generoși cu tine ca să mai ai și alte pretenții. Așa că rămăsese acasă câștigându-și pâinea - după spusele mamei ei ștergând praful, lustruind mobila și învățând să facă curat într-o casă. Fusese distrusă, dar nu asta o făcuse egoistă, se consolă ea. Nu putea spune că nu ar fi dorit ca Laura și Kate să nu aibă o vacanță grozavă. Supărarea era că nu putea fi și ea cu ele. Acum nu se aștepta ca nunta Laurei să nu iasă perfect; nu putea suporta gândul că o va pierde. Oare însemna că este egoistă? Spera că nu, fiindcă era nefericită și pentru Laura, nu doar pentru ea însăși. Nefericită la gândul că Laura se lega prin căsătorie cu un bărbat, înainte de a-și fi acordat o șansă de a trăi. Doamne, Margo dorea foarte mult să trăiască. Acum bagajele îi erau făcute. Odată ce Laura va pleca în luna de miere, Margo avea de gând să se îndrepte spre Hollywood. Îi va fi dor de reședința Templeton, de domnul și doamna T, de Kate, de Laura, ba chiar de Josh. Va simți absența mamei sale, deși știa că își vor spune vorbe grele până ce ușa se va închide în spatele ei. Deja se certaseră destul. Colegiul era subiectul lor de dispută. Acesta și refuzul îndărătnic al lui Margo de a-și continua studiile. Știa că avea să moară dacă va fi nevoită să-și mai petreacă patru ani printre cărți și săli de clasă. La ce-i mai trebuia colegiu dacă se hotărâse deja că voia să-și trăiască viața și să facă avere? Pentru moment, mama ei era prea ocupată ca să mai aibă timp de certuri. Ca menajeră, Ann Sullivan se gândea la petrecerea de nuntă. Ceremonia urma să aibă loc la biserică, apoi limuzinele se vor alinia pe autostradă ca niște vapoare lungi, strălucitoare, după care vor urca pe deal spre reședința Templeton. Interiorul era deja pregătit, iar ea și-o imagina pe mama sa pe undeva prin camere, discutând cu florăreasa despre aranjamentele florale. Totul trebuia să fie mai mult decât perfect pentru nunta Laurei. Știa cât de mult o iubește mama sa, dar nu se simțea ofensată. O ofensa dorința mamei ei ca ea să fie precum Laura. Nu putea fi astfel. Nu voia. Laura era caldă, drăguță, perfectă. Margo știa că nu are, niciuna din aceste calități. Laura nu se certa niciodată cu mama sa, ca Margo și Ann, care se avântau una spre cealaltă ca niște pisici. Oricum, viața Laurei era deja aranjată și calmă. Nu trebuise niciodată să-și facă griji pentru poziția ei sau pentru locurile unde putea merge. Văzuse deja Europa, nu-i așa? Putea locui la reședința Templeton, dacă voia. Dacă dorea să lucreze, o așteptau hotelurile Templeton - putea alege pe oricare dintre ele. Totuși, nici Kate nu era ca Laura; atât de sârguincioasă și cu un țel de urmat. Ea urma să plece la Harvard peste câteva săptămâni, unde trebuia să muncească pentru o diplomă care o va ajuta să țină contabilitatea și să cunoască legile de impozitare. Doamne, ce plictisitor! Dar așa era Kate care prefera să citească Wall Street Journal decât să se delecteze cu fotografiile strălucitoare din Vogue, care discuta fericită și interesată despre taxe și creșteri de capital ore în șir cu tatăl ei. Nu, nu voia să fie precum Kate și Laura, deși le iubea foarte mult. Voia să fie Margo Sullivan și avea de gând să se delecteze cu aceasta. Într-o zi va avea o casă la fel de frumoasă ca aceasta, își spunea în gând pe când cobora tacticoasă scările, lăsându-și mâna să alunece pe balustradă lustruită de mahon. Treptele șerpuiau grațios, iar deasupra lor atârna un candelabru strălucitor din cristal Waterford. Admirase razele strălucitoare împrăștiate de acesta pe podeaua netedă, din marmură albă cu irizații în culorile curcubeului care dădea o eleganță specială holului unde se adunau oaspeții la petrecerile binecunoscute date de soții Templeton. Muzica și râsetele răsunau adesea cu aceste ocazii, iar ea își amintea cum musafirii stăteau în jurul mesei lungi din sufragerie, unde domneau două candelabre sau se plimbau prin casă discutând cu paharele în mână ori așezați pe canapele confortabile. Într-o zi va da și ea petreceri minunate. Spera că va fi o gazdă la fel de primitoare și de veselă ca doamna T. Se întreba dacă asemenea calități se transmit doar prin sânge sau dacă pot fi învățate. Dacă pot fi învățate, atunci avea de gând să fie o elevă silitoare. Mama ei o învățase cum se aranjează florile - precum trandafirii mari, albi din vaza de cristal de pe masă stil Pembroke din hol. Uite ce frumos se reflectă în oglindă, se gândea acum. Înalți și imaculați printre frunze verzi. Acestea sunt detalii care dau o notă personală căminului, ținu să-și întipărească în minte. Flori și glastre delicate, lumânări și podele lucioase. Apoi aromele, razele de lumină pătrunzând prin ferestre, dangătul pendulelor din lemn masiv bătând ora exactă. Toate aceste urma să și le amintească atunci când va fi departe. Mai erau și arcadele care făceau trecerea între camere, apoi modelele din mozaicul de la ușa principală, își va aminti și mirosul bibliotecii după ce domnul T își aprindea trabucul și răsunetul râsului acestuia în cameră. Va reține serile de iarnă când ea, Laura și Kate se ghemuiau pe mocheta din fața căminului, în sufragerie - licărul trimis de polița din lazurit, senzația de căldură în obraji, chicotelile lui Kate atunci când câștiga un joc. Își va aminti întotdeauna aromele care pluteau în sufrageria doamnei T; un amestec de pudre, parfumuri și ceară de lumânări. Zâmbetul doamnei T când Margo intra să stea de vorbă cu ea. Putea discuta întotdeauna cu doamna T. Camera ei și ziua când soții Templeton o lăsaseră să-și aleagă noul tapet cu ocazia împlinirii vârstei de șaisprezece ani. Mama ei zâmbise mulțumită de alegere: buchețele de crini albi pe fond vernil. Ore în șir petrecuse în cameră de una singură sau cu Laura și Kate. Discuții, discuții, discuții. Planuri. Visuri. „Oare fac ceea ce trebuie?” se întrebă cuprinsă de panică. Cum avea puterea să lase totul, pe toți cei cunoscuți și iubiți? — Pozezi din nou, ducesă? Josh veni în hol. Încă nu era îmbrăcat pentru ceremonie; purta niște pantaloni de casă și un tricou. Pentru cei douăzeci și doi de ani pe care-i împlinise era bine făcut, iar perioada petrecută la Harvard îi dăduse o alură deosebită. Dezgustată, Margo și-l imagină îmbrăcat elegant. Rămăsese același băiat de aur, deși chipul său își pierduse inocența adolescenței. Acum avea o privire pătrunzătoare, ochii tatălui său și gura senzuală a mamei sale. Părul îi căpătase nuanțe închise de bronz, iar în ultimul an de liceu se înălțase foarte mult, depășind un metru optzeci. Margo și-ar fi dorit ca el să fi fost urât și ca aspectul exterior să nu fie atât de important. Ar fi dorit ca el să se uite la ea măcar o dată ca și când nu i-ar fi stat ca un ghimpe în ochi. — Mă gândeam, îi spuse ea, rămânând în același loc, pe trepte, cu mâna sprijinită pe balustradă. Știa că acum arăta mai bine ca niciodată. Rochia de domnișoară de onoare era printre cele mai reușite ale ei. De aceea se și îmbrăcase cu ea atât de devreme, pentru a se bucura de mângâierea ei cât de mult se putea. Laura alesese o nuanță de bleu care se potrivea cu culoarea ochilor lui Margo, iar mătasea era vaporoasă și fină precum apa. Croiala dreaptă și trena îi subliniau silueta zveltă, iar mânecile largi și lungi lăsau să se vadă prin transparența lor pielea de un alb sidefiu. — Te grăbești în toate, nu-i așa? rosti el pe nerăsuflate, fiindcă de fiecare dată când se uita la ea simțea un nod în gât cauzat de dorințele trupești aprinse în el; trebuiau să fie doar dorințe trupești, fiindcă așa era mult mai ușor. Cununia va avea loc abia peste două ore. — Cam atât îi va trebui și Laurei să se pregătească. Am lăsat-o cu doamna T. Mă gândeam că ele... mă rog, au nevoie de câteva minute singure. — Iarăși plâng? — Mamele plâng când fiicele lor se mărită pentru că știu ce le așteaptă. Josh făcu o grimasă și întinse o mână spre ea. — Tu ai fi o mireasă interesantă, ducesă. Margo îi luă mâna. De-a lungul anilor, degetele lor se uniseră de sute de ori, iar acum senzația era aceeași. — Să iau asta ca pe un compliment? — Mai degrabă o observație. O conduse în salon unda așteptau suporturi albe pentru lumânări și buchete imense de flori: iasomie, trandafiri, gardenii. Albul lor perfect și mirosurile amestecate dădeau încăperii un aer festiv, iar razele soarelui pătrundeau libere și generoase prin ferestrele arcuite. Pe polița de deasupra căminului erau așezate fotografii în rame argintate. Și ea era în câteva instantanee, acceptată ca făcând parte din familie, se gândi Margo. Pe pian era așezată compotiera cumpărată de ea din banii economisiți pentru cea de-a douăzeci și cincea aniversare a căsătoriei soților Templeton. Acum încerca să-și întipărească în memorie fiecare detaliu. Culorile dulci ale covorului Aubusson, sculpturile delicate de pe picioarele scaunelor stil Queen Anne și intarsiile elaborate de pe cutia muzicală. — E atât de frumos, murmură ea. — Hmm? Josh era ocupat cu o sticlă de șampanie luată din bucătărie, pe care încerca s-o desfacă. — Casa. E atât de frumoasă. — Annie s-a întrecut pe sine, răspunse el, referindu-se la mama lui Margo. Asta va fi o nuntă nemaipomenită. Tonul lui îi atrase privirea lui Margo. Îl cunoștea foarte bine, știa fiecare inflexiune a glasului său și subtilitatea exprimării. — Nu-l agreezi pe Peter. Josh ridică din umeri, scoase dopul sticlei cu o dexteritate de expert, zicând: — Nu eu mă căsătoresc cu Ridgeway, ci Laura. Margo surâse. — Nu pot să-l sufăr. E încrezut și snob. Josh îi răspunse cu un zâmbet degajat. — Dintotdeauna am avut aceleași păreri despre oameni, dar nimic mai mult. Fiindcă știa că gestul îl deranjează, Margo îl bătu ușor pe obraz.... — Poate am fi găsit și alte puncte comune dacă te-ai fi dezbărat de obiceiul de a mă lua mereu peste picior. — Doar asta e meseria mea, fu replica lui urmată de o smucitură a brațului, prin care știa că o enervează. Te-ai simți neglijată dacă nu aș face-o. — Acum, că ai o diplomă la Harvard, ești și mai revoltător. Margo luă un pahar în mână. Măcar încearcă să faci pe gentlemanul. Toarnă-mi. El o studie atent, iar ea își dădu ochii peste cap. Pentru Dumnezeu, Josh, am optsprezece ani. Dacă Laura e destul de matură ca să se mărite cu ticălosul ăla, eu am voie măcar să beau șampanie. — Doar un pahar, zise el pe un ton de frate mai mare grijuliu. Nu vreau să te văd împleticindu-te spre altar mai târziu. Observă cu câtă naturalețe ținea paharul prelung în mână și avu o senzație de frustrare gândindu-se că la fel de natural ar fi putut avea la picioarele ei orice bărbat. — Cred că putem bea pentru mireasă și mire, spuse ea țuguindu-și buzele și examinând bășicuțele de gaz explodând la suprafața lichidului din pahar. Mi-e teamă totuși că m-aș îneca și nu vreau să risipesc bunătate de șampanie. Făcu cu ochiul, apoi lăsă paharul mai jos. Am fost răutăcioasă. Nu-mi place, dar acum nu mă pot abține. — Nu ești răutăcioasă, comentă el ridicând din umeri. Putem fi răutăcioși și sinceri în același timp. Deci, pentru Lamura. Sper din tot sufletul că știe ce face. — Îl iubește. Margo sorbi, iar în clipa următoare hotărî că șampania va fi băutura ei preferată pentru viitor. Dumnezeu știe de ce crede că trebuie să se mărite dacă vrea să se culce cu el. — Frumos discurs! — Hai să fim realiști. Se îndreptă spre ușa grădinii, apoi oftă. Sexul e un motiv caraghios pentru căsătorie. Adevărul este că nu pot găsi măcar unul rezonabil. Desigur că Laura nu se mărită cu Peter doar pentru sex. Bătu nerăbdătoare cu degetele în geam, ascultând ritmul. El e mai în vârstă, mai versat, fermecător, dacă vrei ceva în genul acesta. Sigur că e și în domeniu, așa că se poate strecura direct în imperiu! Templeton unde să conducă perfect, în timp ce ea poate rămâne acasă sau unde își va alege, un loc pe aproape. Poate că pentru ea va fi perfect. — Să nu începi să plângi. — Nu chiar. Se simțea oarecum alinată de brațul care-l simți pe umăr, așa că se sprijini de pieptul lui. Doar că îmi va fi teribil de dor de ea. — Se vor întoarce amândoi peste o lună. — Eu nu voi mai fi aici. Nu intenționase să-i spună tocmai asta, așa că se întoarse surprinsă spre ei. Să nu spui nimănui nimic. Trebuie să le spun eu însămi tuturor. — Ce să le spui? Josh avu o senzație ciudată în stomac. Unde naiba te duci? — La Los Angeles. Diseară. Exact da și ea, se gândi puțin, apoi scutură din cap. — Ce idee nebună mai e și asta, Margo? — Nu e o idee nebună. M-am gândit mult la ea. Sorbi din nou și se depărtă de el. Îi era mai ușor să judece limpede când nu-i simțea prezența. Trebuie să-mi fac viața. Nu pot rămâne aici o veșnicie. — Dar cu colegiul... — Nu e pentru mine, zise cu ochii scânteietori, de un albastru pur ca miezul flăcării. Mama ar fi vrut asta, nu eu. Nu pot continua să locuiesc aici ca fiică a menajerei. — Nu fi caraghioasă, o îndemnă, parcă scuturând o scamă neînsemnată de pe umerii ei. Faci parte din familie.. Aici nu-l prea putea contrazice, dar... — Vreau să-mi încep viața, rosti cu încăpățânare. Tu ai început-o pe a ta; pleci la facultatea de drept, Kate începe la Harvard cu un an mai devreme, fiindcă este isteață. Laura se mărită. Acum o înțelese și zâmbi sarcastic: — Îți pare rău pentru tine. — Poate că da. Ce e rău în asta? Își mai turnă șampanie, după care îl înfruntă: — De ce e un păcat așa de mare să-ți pară rău pentru tine însuți când toți cei la care ții fac ce vor, iar tu nu? Ei bine, voi face și eu ceva ce-mi place. — Pleci la Los Angeles și ce faci? — Îmi voi găsi o slujbă. Bău iar și se văzu pe sine foarte clar, în mijlocul unei aure de entuziasm. Vreau să devin fotomodel. Chipul meu va apărea pe coperțile tuturor revistelor importante. „Are o față potrivită pentru asta, se gândi el. Ca și corpul. Sunt ucigătoare. Uimitor de răpitoare.”. — Și asta e ambiția ta? întrebă el cu un surâs mascat. Să apari în fotografii? Margo își ridică ușor capul și-l săgetă cu privirea. — Voi fi bogată, cunoscută și fericită. Voi reuși prin propriile mele eforturi. Nu am nevoie de mămica și de tăticul că să-mi plănuiască viitorul. Nu voi avea niciun cont frumos din care să mă înfrupt. Josh se încruntă amenințător. — Nu încerca să faci pe ticăloasa cu mine, Margo. Tu nu știi ce înseamnă să muncești, să ai răspundere, să răzbești. — Oh, dar tu știi? Niciodată nu a trebuit să faci vreun efort mai mare de a trosni din degete pentru ca un servitor să-ți așeze farfuria de argint pe masă. Rănit și insultat în același timp, se apropie de ea: — Și tu ai mâncat din aceeași farfurie de argint o mare parte din viață. La auzul cuvintelor lui, Margo roși ușor intimidată. — Poate că ai dreptate, dar de-acum încolo îmi voi cumpăra singură farfuriile. — Cu ce? O strânse de obraz cu degete fierbinți. Cu înfățișarea ta? Ducesă, femeile frumoase stau ciorchini pe străzile din Los Angeles. Te vor înghiți de vie, apoi te vor scuipa înainte să-ți dai seama ce te-a lovit. — Pe naiba! Margo se smuci din strânsoarea lui. Eu voi fi cea care le va înghiți, Joshua Conway Templeton, și nimeni nu mă poate opri. — De ce nu vrei să ne scutești pe toți de chin și să gândești măcar o dată în viață înainte de a te arunca într-un loc de unde va trebui să te scoatem noi? Nu ți-ai găsit momentul cel mai potrivit ca să te porți așa. Puse paharul pe masă și-și adânci mâinile în buzunare. E ziua nunții Laurei, părinții mei au înnebunit fiindcă se gândesc că e prea tânără. Mama ta aleargă peste tot cu ochii roșii de plâns. — Nu am de gând să stric această zi. Voi aștepta până ce vor fi plecat în luna de miere. — Oh, ești foarte diplomată! Mânios peste măsură, se întoarse spre ea. Te-ai gândit ce va spune Annie de treaba asta? Margo își mușcă buza inferioară. — Nu pot să devin ce vrea ea. Nu poate nimeni să mă înțeleagă? — Ce crezi că vor spune ai mei știindu-te singură la Los Angeles? — Nu ai cum să mă faci să mă simt vinovată, murmură ea cu hotărâre. Decizia a fost luată deja. — Pe toți dracii, Margo! O strânse de mână, iar ea își pierdu echilibrul și se lovi de pieptul lui. Se priveau direct în ochi. Margo își simțea inima izbind în coastele lui. Crezu - simți - că avea să se întâmple ceva. Chiar acum. — Josh, rosti șoptit, cu glas tremurat și răgușit. Își încleștă degetele în umerii lui, iar în interior simțea totul revoltându-se pasional. Se auziră pași pe scară și amândoi făcură un pas înapoi. Când Margo reuși să răsufle, el o privea intens. Kate apăru în prag. — Nu-mi vine să cred că trebuie să port așa ceva. Mă simt ca o proastă. Fustele lungi nu sunt practice deloc și te încurcă la mers. Kate dădu drumul fustei pe care o șifonase cu degetele-i nervoase și îi privi încruntată. Cei doi îi apărură ca niște pisici zburlite, gata să sară una spre cealaltă. — Chiar trebuie să vă certați și acum? M-a cuprins o criză de nervi. Margo, rochia de pe mine trebuie să arate așa, iar dacă da, de ce? Aceea e șampanie? Pot să beau și eu? Privirile lui Josh rămaseră ațintite asupra lui Margo încă câteva secunde. — Voiam să i-o duc Laurei. — Doar o sorbitură aș dori înainte să... Doamne! Kate îl privi furioasă pe Josh care ieșea din cameră. Ce l-a apucat? — Ce-l apucă de obicei. El e atoateștiutorul arogant. Nu pot să-l sufăr, zise Margo scrâșnind din dinți. — Bine, dacă numai atât, hai să vorbim despre mine. Ajutor! Kate ridică brațele disperată. — Kate, spuse Margo ducându-și o mână la tâmplă, apoi oftă. Kate, arăți grozav. Poate că de vină este tunsoarea oribilă. — Ce vrei să spui? Kate își trecu degețele prin părul negru, tuns foarte scurt. Părul îmi place cel mai mult. Nici nu trebuie să-l pieptăn. — Evident. Bine, oricum ar fi acoperit de pălărie. — Despre pălărie voiam să vorbim... — O vei pune pe cap. Cu un gest spontan, Margo îi întinse paharul de șampanie. Îți dă un aer foarte șic, à la Audrey Hepburn. — O să fac asta pentru Laura, murmură Kate, apoi se așeză pe un scaun și-și sprijini picioarele pe cotieră. Margo, trebuie să-ți spun că Peter Ridgeway mă enervează. — Bun venit în clubul nostru! Își aminti de Josh. Chiar fusese pe punctul de a o săruta? Nu, ar fi fost caraghios. Mai degrabă fusese pe punctul de a o scutura de umeri, ca un băiețandru supărat că jucăria lui nu-i face pe plac. — Kate, nu mai sta așa. Șifonezi rochia. — La dracu’. Se mișca nervoasă și făcând ochii mari ca un copilă răsfățată. Știu că unchiul Tommy și mătușa Susie nu sunt mulțumiți pentru ce se întâmplă. Se prefac doar, fiindcă Laura e foarte fericită și practic îi molipsește și pe ceilalți. Vreau să mă bucur de dragul ei, Margo. — Atunci ne vom bucura. Acum uită de Josh, de Los Angeles. Trebuia să se gândească la Laura. — Trebuie să fim alături de cei pe care-i iubim, nu-i așa? — Chiar și când aceștia o dau în bară. Kate oftă și-i dădu lui Margo paharul de șampanie. Atunci, hai să mergem sus la ea. Porniră amândouă spre scară, urcară, iar la ușa camerei Laurei se opriră și-și strânseră mâinile. — Nu știu de ce sunt atât de emoționată, murmură Kate. Îmi simt stomacul în gât. — Fiindcă suntem împreună în tot ce facem. Margo o strânse ușor de mână. Ca întotdeauna. Deschise ușa. Laura stătea în fața toaletei și se machia. Îmbrăcată în capotul alb, lung, arăta deja ca o mireasă perfectă. Părul ei auriu fusese strâns în creștetul capului, iar câteva bucle îi dansau în jurul obrajilor. Susan stătea în spatele ei, îmbrăcată într-o rochie trandafirie cu garnitură de dantelă. — Perlele sunt vechi, zise ea pe un ton grav. Privi în oglinda cu ramă din lemn de trandafir și întâlni ochii fiicei sale. Au fost ale bunicii Templeton. Îi puse Laurei în mână șiragul sidefiu. Mi le-a dat în ziua nunții. Acum sunt ale tale. — Oh, mamă, iar voi începe să plâng. — Terminați cu plânsul acum. Ann Sullivan făcu un pas înainte. Era îmbrăcată într-o rochie bleumarin și arăta foarte frumos; părul blond îi cădea liniștit în valuri. — Mireasa noastră nu trebuie să aibă ochii roșii astăzi. Ai nevoie și de ceva împrumutat, așa că m-am gândit... să porți medalionul meu pe sub rochie. — Oh, Annie! Laura sări de gâtul ei. Mulțumesc. Mulțumesc foarte mult. Sunt atât de fericită! — Îți doresc să rămâi măcar pe jumătate la fel de fericită tot restul vieții. Ann simți că-i dau lacrimile, așa că-și drese glasul și netezi încă o dată cuvertura înflorată de pe patul din camera Laurei. O să cobor să văd cum se descurcă doamna Williamson cu furnizorii. — Doamna Williamson se descurcă foarte bine. Susan o luă de mână, fiind convinsă că bătrâna lor bucătăreasă face față aprovizionării chiar și într-o zi atât de agitată. Iată-le și pe domnișoarele noastre de onoare. Ați venit la timp. Sunteți foarte drăguțe. — Asta așa este. Ann se întoarse și le privi cu ochi critici pe fiica sa și pe Kate. Domnișoară Kate, puțin mai mult ruj nu v-ar sta rău, iar tu, Margo, ai putea să-ți mai ștergi puțin buzele. — Mai întâi să bem ceva, interveni Susan, luând sticla de șampanie. De vreme ce Josh a fost atât de generos și ne-a adus-o. — Noi am venit cu paharele, spuse Kate omițând cu discreție faptul că ele se serviseră deja. Pentru orice eventualitate. — Da, cred că ocazia merită. Doar o jumătate de pahar. Dacă le cunosc bine pe fetele astea, s-ar putea să se amețească până la petrecere. — Deja parcă simt amețeala. Laura privea cum bășicuțele se ridică la suprafață. Vreau să toastez. Pentru femeile din viața mea. Mama, care m-a învățat că dragostea face să înflorească o căsnicie. Pentru prietena mea - se întoarse către Ann - care m-a ascultat întotdeauna și pentru surorile mele, alături de care am avut cea mai frumoasă viața de familie. Vă iubesc pe toate foarte mult. — Asta a fost, murmură Susan privind paharul. Iar mi se duce rimelul. — Doamnă Templeton, se auzi vocea cameristei prin ușa întredeschisă. O privi pe Laura. Mai târziu avea să le spună celorlalți din personalul casei că le văzuse pe toate femeile frumos îmbrăcate stând în cameră la lumina razelor de soare care pătrundeau prin perdeaua dantelată. Bătrânul Joe, grădinarul, se ceartă cu omul care aranjează mesele și scaunele în grădină. — Am eu grijă de asta, zise Ann. — Merg și eu, interveni Susan, mângâind-o pe Laura pe obraz. Dacă am o ocupație nu-mi mai vine să plâng. Te ajută Margo și Kate să te pregătești, draga mea. Așa se cuvine. — Să nu vă șifonați rochiile, le zise Ann cu severitate, apoi își puse mâinile pe umerii lui Susan și-i șopti ceva, ieșiră amândouă. — Nu-mi vine să cred, remarcă Margo surâzând, că mama era atât de preocupată încât să lase sticla cu noi. Beți, doamnelor. — Parcă aș mai bea unul, se hotărî Kate. Îmi simt stomacul foarte deranjat și mi-e teamă să nu vomit. — Dacă faci asta, te omor. Margo bău paharul până la fund. Agrea senzația pe care i-o dădea alunecarea lichidului exotic pe gât, apoi își simțea creierul clocotind. Ar fi dorit să păstreze această senzație pentru tot restul vieții. — Gata, Laura, hai să te îmbrăcăm cu rochia aceasta nemaipomenită. — Deci e adevărat ce se întâmplă, murmură Laura. — Exact, dar dacă vrei să te mai gândești... — Să mă mai gândesc? Râse în timp ce Kate și Margo scoteau din învelitoarea de plastic rochia lungă de mătase. Ai înnebunit? La asta am visat dintotdeauna. Ziua nunții mele. Și începutul vieții cu bărbatul pe care-l iubesc. Cu ochii înlăcrimați, se învârti ca un titirez și capotul alunecă pe podea. E atât de frumos; de bun și răbdător. — Vrea să spună că nu a insistat prea mult să-i facă treaba aceea importantă, comentă Margo. — A respectat dorința mea de a aștepta până în noaptea nunții, replică Laura cu ochii strălucind de anticipație. De-abia aștept. — Ți-am spus că nu e mare scofală. — Va fi, atunci când te vei îndrăgosti. Laura trase rochia peste cap, în timp ce Margo i-o ținea ridicată. Pe Bliff nu l-ai iubit. — Nu, dar eram foarte aprinși, lucru care contează totuși. Nu vreau să spun că n-a fost frumos, fiindcă a fost, dar cred că e o chestie de practică. — Eu voi face destulă practică, zise Laura cu inima-i palpitând de nerăbdare. Ca femeie măritată. Oh, priviți-mă! Laura se admiră uluită în fața oglinzii clare. Valuri de mătase albă coborau din talie, susținute de șiraguri de perle mărunte. Mânecile bufante se terminau cu o croială strânsă spre încheietura mâinii. După ce Kate și Margo îi prinseră trena, Kate i-o aranjă cu artă, lăsând să se vadă broderia spre exterior. — Vălul. Margo își reținu lacrimile. Fiindcă era mai înaltă, îi așeză coronița peste cocul deja împodobit cu perle, apoi dădu drumul tulului bogat pe spatele Laurei. Prietena ei mai mare, se gândi cu lacrimi în ochi. Sora ei de suflet. Momentul crucial. — Oh, Laura arăți ca o prințesă din basm. Zău așa! — Mă simt frumoasă. Mă simt deosebit de frumoasă. — Știu că tot timpul am comentat că e prea înzorzonată, murmură Kate, și ea emoționată. Am greșit. E perfectă. Mă duc să aduc aparatul de fotografiat. — De parcă nu vor fi și așa peste un milion de fotografii până la sfârșitul zilei. Margo nu apucă să termine fraza când Kate ieșise deja din cameră. Mă duc să-l chem pe domnul T, apoi cred că ne vom revedea la biserică. — Da. Margo, într-o zi și tu și Kate veți fi la fel de fericite ca și mine acum. De-abia aștept să vă vină și vouă rândul. — Mai întâi să te vedem pe tine gata. Se opri la ușă, se mai uită o dată lung la ea. Avea senzația că nimeni și nimic nu-i va da vreodată acea strălucire caldă pe care o citise în ochii Laurei. Închise gânditoare ușa și se hotărî să pornească în căutarea succesului și a banilor. Pe domnul T îl găsi în dormitorul său drăcuind înfuriat și încercând să-și înnoade papionul. Arăta foarte elegant în costumul cenușiu care i se asorta perfect cu ochii. Avea umeri lați, pe care se putea bizui orice femeie, se gândi ea, și o înălțime perfectă, pe care o moștenise Josh. Era încruntat și bombănea, dar avea trăsături perfecte, nasul drept, bărbia puternică și câteva riduri în jurul gurii. Un chip perfect, reflectă ea pășind înăuntru. O înfățișare de tată. — Domule T, când veți învăța să vă descurcați cu aceste lucruri? Figura i se lumină. — Niciodată, atât timp cât voi avea în preajmă o domnișoară frumoasă care să mă ajute să mă descurc. Încântată, se apropie de el și desfăcu nodul stângaci. — Arătați foarte bine. — Nimeni nu se va uita la mine sau la alt bărbat când fetele mele vor fi de față. Ești frumoasă ca un vis, Margo. — Stați să o vedeți pe Laura. Remarcă o scânteie care prevestea o mină îngrijorată și-l sărută pe obrazul proaspăt bărbierit. Nu vă faceți griji, domnule T. — Fata mea a crescut fără ca eu să-mi dau seama, îmi vine greu să-l las să mi-o ia. — Nu ar putea face asta niciodată. Nimeni nu ar putea, dar știu. Și mie îmi vine greu. Toată ziua mi-am plâns de milă în loc să fiu fericită pentru ea. Se auziră pași pe culoar. Margo se gândi că trebuia să fie Kate cu aparatul sau vreun servitor alergând pentru vreun detaliu de ultimă oră. Casa Templeton era în permanență plină de lume, se gândi ea, așa că totul era înveselit de voci, lumină și agitație. Aici nu te poți simți niciodată singur. Inima i se strânse iar la gândul plecării, la gândul singurătății. Totuși, se simțea amețită de temeri amestecate cu speranțe. Ca la prima sorbitură de șampanie, când simțise înțepături pe limbă. Ca primul sărut, când buzele, se contopesc febril. Mai erau și alte începuturi pe care dorea să le încerce. — Totul e în schimbare, nu-i așa, domnule T? — Nimic nu rămâne neschimbat pe veci, oricât de mult ne-am dori noi. Peste câteva săptămâni tu și Kate veți pleca la facultate, Josh se va întoarce la studiile lui. Laura va deveni soție. Susie și cu mine ne vom învârti prin casa aceasta ca doi babalâci. Acesta era unul din motivele pentru care atât el cât și soția lui se gândeau să se stabilească în Europa. — Casa nu va mai fi aceeași fără voi. — Casa va rămâne mereu aceeași. De aceea este minunată. Cum putea să-i spună că și ea avea să plece chiar în acea seară? Că va porni în căutarea unui „ceva” pe care-l vedea la fel de bine ca pe propria-i reflexie în oglindă? — Bătrânul Joe va continua să îngrijească tufele de trandafiri, iar doamne Williamson va domni peste cei de la bucătărie. Mama se va ocupa tot de argintărie, fiindcă crede că nimeni altcineva nu o poate lustrui la fel de bine. Doamna T vă va lua pe terenul de tenis diminețile și vă va obosi. Vă veți programa întâlnirile de afaceri tot prin telefon și veți da comenzile la fel de răspicat. — Dar eu nu comand, zise el râzând. — Ba da, și acesta e farmecul dumneavoastră. Îi venea să plângă pentru copilăria care trecuse atât de repede și despre care credea că nu se va sfârși vreodată. Pentru acea părticică din viața ei care vă rămâne în urmă, deși se străduise din răsputeri să se desprindă de ea. Ar fi plâns acum și din pricina lașității care o împiedică să-i spună că urma să plece. — Vă iubesc, domnule T. — Margo, murmură el lipindu-și buzele de fruntea ei. Nu va mai trece mult și te voi conduce spre altar ca să te dau unui tânăr frumos, care, cu siguranță, nu va fi îndeajuns de bun pentru tine. Margo se strădui să zâmbească, fiindcă ar fi stricat totul dacă ar fi plâns. — Nu vreau să mă mărit cu nimeni, decât dacă va semăna cu dumneavoastră. Laura vă așteaptă. Făcu un pas înapoi, amintindu-și că era tatăl Laurei, nu al ei. Această zi aparținea Laurei, nu ei. — Mă duc să văd dacă mașinile sunt pregătite. Coborî în grabă scările. Jos îl întâlni pe Josh în costum de ceremonie. O privi încruntat, iar ea se opri să-și tragă sufletul. — Nu începe cearta cu mine, tună ea. Laura trebuie să coboare într-o clipă. — Nu vreau să-ți spun nimic acum, dar vom sta de vorbă mai târziu. — Bine. Nu intenționa să discute cu el. În clipa în care lumea va înceta să arunce cu orez peste tinerii căsătoriți, va pleca în liniște și repede. Avea în mână pălăria bleu, cu boruri late, pe care acum și-o aranjă pe pap cu eleganță. „Acesta, este marele meu atu”, se gândi ea, studiindu-și chipul în oglindă. „Dumnezeule, trebuie să reușesc.” Își ridică bărbia, se privi direct în ochi și își dori să înceapă cât mai repede.

La noapte si intotdeauna de Nora Roberts 1 Era asfințitul, acel straniu, aproape mistic interludiu când lumina și întunericul stau într-un echilibru perfect. Peste câteva momente, albastrul blând avea să fie transformat de culorile învăpăiate ale amurgului. Umbrele se alungeau; păsările se linișteau. Kasey stătea la baza scării care urca spre reședința Taylor. Ridică privirea către coloanele albe, masive, și vechile cărămizi trandafirii cu enorme suprafețe de plexiglas. Trei nivele. Ici și colo, printre draperiile trase se zăreau vag lumini. Casa inspira o anume demnitate bănoasă. Bani vechi, mândrie inerentă. Impresionant, își spuse ea, lăsându-și din nou ochii să cutreiere în sus și-n jos edificiul. Avea, totuși, un anumit stil. Sub camuflajul crepusculului, casa părea aproape senină. Ridicând un inel mare de alamă, Kasey bătu cu el în ușa groasă de stejar. Zgomotul reverberă bubuitor prin semiîntuneric. Zâmbi auzindu-l, apoi se întoarse să vadă tonurile sângerii ce inundau treptat cerul. Deja, era mai mult noapte decât zi. În spatele ei, ușa se deschise. Răsucindu-se, Kasey văzu o negresă scundă, cu uniformă neagră și șorț alb. „La fel ca în filme”, conchise ea și surâse iarăși. La urma urmei, putea totuși să fie o aventură. — Bună. — Bună seara, doamnă, o salută servitoarea, politicoasă, stând în mijlocul ușii ca garda unui palat. — Bună seara, răspunse și Kasey, amuzată. Cred că domnul Taylor mă așteaptă. — Domnișoara Wyatt? Nehotărâtă, servitoarea o studie. Nu schiță nici un gest de a o pofti în casă. — Cred că domnul Taylor vă aștepta mâine. — Da, mă rog, am venit astă seară. Continuând să surâdă, Kasey trecu pe lângă servitoare, intrând în holul principal. — Poate ar trebui să-l anunți că am sosit, propuse ea, întorcându-se să privească lung un policandru cu trei rânduri de brațe care-și revărsa lumina pe mochetă. Privind-o prudentă, servitoarea închise ușa. — Dacă sunteți amabilă să așteptați aici, îi indică ea un fotoliu Louis XVI. Îl voi informa pe domnul Taylor despre sosirea dumneavoastră. — Mulțumesc. Atenția îi fusese atrasă deja de un autoportret al lui Rembrandt. Servitoarea se îndepărtă fără zgomot. Kasey studie Rembrandt-ul, apoi trecu la următorul tablou. Renoir. „Locul ăsta e ca un muzeu”, comentă ea în gând, continuând să străbată agale holul și să privească picturile ca și cum s-ar fi aflat într-o galerie de artă. Pentru Kasey, astfel de opere de artă erau asemenea proprietății publice - de respectat, de admirat și, mai cu seamă, de văzut. „Mă întreb dacă locuiește într-adevăr cineva aici”, reflectă ea, plimbându-și degetul peste o ramă groasă, aurită. Murmurul de voci îi captă atenția. Instinctiv, înaintă în direcția sunetului. — E una dintre principalele autorități asupra culturii amerindiene, Jordan. Ultimul ei articol a fost extrem de lăudat. La numai douăzeci și cinci de ani, este de-a dreptul un fenomen în cercurile antropologice. — Sunt perfect la curent, Harry, altfel n-aș fi acceptat sugestia ta de a colabora cu mine la cartea asta. Jordan Taylor învârtea în cupă un Martini înainte de cină. Bău încet, contemplativ. Băutura era seacă, perfectă, doar cu un iz de vermut. — Mă întreb uneori cum vom trece peste următoarele câteva luni. Domnișoarele bătrâne de profesie mă intimidează și nu sunt tovarășele mele de viață favorite. — Nu o tovarășă de viață îți cauți, Jordan, îi aminti celălalt bărbat, culegând măslina din propriul lui pahar. Cauți o expertă în cultura amerindiană. Asta ai căpătat. Înghiți măslina. — Tovarășele de viață îți pot distrage atenția. Cu o strâmbătură, Jordan Taylor puse jos paharul. Era neliniștit, fără a ști de ce… — Nu prea cred că domnișoara Wyatt o să-mi distragă atenția. Își înfundă mâinile în buzunarele pantalonilor croiți impecabil, privindu-și prietenul cum dădea paharul pe gât. — Mi-am format un portret compozit: păr de culoarea mâlului, strâns în jurul unei fețe osoase, ochelari cu rame groase și lentile de trei degete, cocoțați pe un nas proeminent. Costume de bun-simț, pentru a-i accentua lipsa de siluetă și pantofi ortopedici măsura zece. — Măsura șase. Amândoi bărbații se întoarseră spre ușă, mirați. — Bună seara, domnule Taylor, salută Kasey, intrând; traversând încăperea, îi întinse mâna lui Jordan. Iar dumneavoastră trebuie să fiți doctorul Rhodes. Am corespondat destul de mult în ultimele câteva săptămâni, nu-i așa? Mă bucur să vă întâlnesc. — Da, bine. Eu… Sprâncenele stufoase ale lui Harry coborâră. — Sunt Kathleen Wyatt, îi adresă ea un surâs orbitor, înainte de a reveni spre Jordan. După cum vedeți, nu-mi strâng părul în jurul feței. Probabil că n-ar sta strâns nici dacă aș încerca. Și trase de una dintre șuvițele libere care-i înconjurau chipul. — Și nici de culoarea mâlului nu prea e, continuă ea, mai încet, nuanța asta e numită în general blond-ca-fraga. Fața mea nu e deosebit de osoasă, deși am într-adevăr niște pomeți destul de drăguți. Aveți un foc? Căută o țigară în poșetă, după care îl privi pe Harry Rhodes, în așteptare. Acesta cotrobăi prin buzunare și-și găsi bricheta. — Mulțumesc. Unde rămăsesem? A, da, continuă ea, înainte ca vreunul dintre cei doi să fi putut vorbi. Port într-adevăr ochelari la citit - când mi-i găsesc - dar mă îndoiesc că la asta v-ați referit, nu-i așa? Ia să vedem, ce v-aș mai putea spune? Pot să iau loc? Mă omoară picioarele. Fără a aștepta răspunsul, alese un scaun tapițat cu brocart auriu. Se opri un moment, scuturându-și țigara într-o scrumieră de cristal. — Știți deja ce număr port la pantofi. Rezemându-se de spătar, îl privi pe Jordan Taylor drept în față, cu ochii ei verzi. — Ei, domnișoară Wyatt, spuse el după un timp. Nu știu dacă să-mi cer scuze sau să aplaud. — Aș prefera să beau ceva. Aveți tequila? Dând din cap, Taylor se îndreptă spre bar: — Cred că tequila, nu; merge un vermut? — Ar fi perfect, mulțumesc. Kasey cercetă încăperea. Era spațioasă și perfect pătrată, cu lambriuri de esență bogată și furnituri masive de brocart. Un șemineu de marmură cu încrustații complicate domina un perete. În oglinda cu ramă de mahon agățată deasupra se reflectau porțelanuri de Dresda. Covorul era gros, draperiile grele. „Prea formal,” își spuse ea, observând eleganța structurată. Ar fi preferat ca draperiile să fie trase larg sau, mai bine, scoase complet și înlocuite cu ceva mai puțin sumbru. Probabil că sub mochetă se afla o splendidă podea de esență tare. — Domnișoară Wyatt, îi atrase din nou privirea Jordan asupra lui, oferindu-i paharul. Ochii li se întâlniră, cu curiozitate reciprocă, după care o mișcare în ușă le distrase atenția. — Jordan, Millicent mi-a spus că a sosit domnișoara Wyatt, dar probabil că s-a rătăcit prin… oh. Femeia care intrase cu pas lunecos în cameră se opri la vederea lui Kasey. — Dumneavoastră sunteți Kathleen Wyatt? Cu aceeași nehotărâre pe care o manifestase și servitoarea, o măsură pe tânăra îmbrăcată în pantaloni gri și bluză de culoare albastru-păun strălucitoare. Kasey sorbi din pahar, zâmbind. — Da, eu sunt. O cercetă la rândul ei pe eleganta doamnă din înalta societate. Mama lui Jordan Taylor, Beatrice Taylor, era machiată cu multă grijă, impecabil de manierată și îmbrăcată cu mult stil. Beatrice Taylor știa cine și ce era, își spuse Kasey. — Vă rog să mă iertați pentru confuzie, domnișoară Wyatt. Nu vă așteptam decât pe mâine. — Mi-am organizat treburile mai repede decât mă așteptasem, răspunse Kasey, luând încă o înghițitură. Am prins un avion care decola mai devreme. Surâse din nou. — Nu văd ce rost ar avea să pierdem timpul. — Desigur, se încreți un moment fața lui Beatrice. Camera dumneavoastră e pregătită. Se întoarse spre fiul ei: — Am instalat-o pe domnișoara Wyatt în camera Regency. — Lângă Alison? se întrerupse Jordan din gestul de a-și aprinde țigara, cu o privire spre mama lui. — Da. M-am gândit că poate domnișoarei Wyatt i-ar face plăcere compania ei. Alison e nepoata mea, îi explică ea lui Kasey. Locuiește la noi de când au murit fiul și nora mea, acum trei ani. Pe-atunci, avea abia opt, sărăcuța de ea. Reveni cu atenția la Jordan. — Dacă mă scuzați, mă duc să mă ocup de bagaje. — Bine, zise Jordan, așezându-se pe canapea, după ce mama lui ieși din încăpere. Poate ar fi cazul să discutăm puțin despre afaceri. — Desigur. Kasey își termină vermutul și puse paharul pe masă, lângă ea. — Preferați un program strict - înțelegeți, ore ferm stabilite? De la nouă la două, de la opt la zece? Sau doriți să ne lăsăm duși de val? — De val? repetă Jordan, ridicându-și privirea spre Harry. — Înțelegeți. Val, schiță Kasey un gest descriptiv cu mâinile. — A, val, dădu din cap Jordan, amuzat; categoric, nu era savanta încorsetată și bățoasă din imaginația lui. Ce-ar fi să încercăm câte puțin din amândouă? — Perfect! Aș dori ca mâine să parcurgem rezumatul și să observ ceva mai bine ce intenții aveți. Mă puteți anunța asupra căror lucruri doriți să ne concentrăm la început. Kasey îl studie un moment pe Jordan, în timp ce Harry își mai turna un Martini. „Foarte atrăgător”, decise ea, „într-un stil oarecum fin, la Wall Street. Păr frumos; frunte luminoasă, cu o umbră de bronz. Probabil că mai iese când și când din muzeul ăsta, ca să-l prindă soarele,” își mai spuse ea, deși se îndoia că ar fi fost un mare amator de plajă. Întotdeauna îi plăcuseră ochii albaștri la bărbați, iar ai lui Jordan aveau o nuanță foarte închisă. Și, își mai spuse ea, erau foarte șireți. Chip slab. Oase solide. Se întrebă dacă avea cumva puțin sânge de Cheyenne în vene. Structura craniului era extrem de asemănătoare. Hainele și manierele sofisticate erau descumpănite de o anume senzualitate în jurul gurii. Îi plăcea contrastul. Era clădit ca un jucător de tenis, medită ea. Umeri lați, talie suplă, mâini puternice. Se vedea clar că apela la un croitor exclusiv și conservator. Mare păcat, își spuse Kasey din nou. „Dar ia seama,” se temperă ea, „aici e mai mult decât se vede cu ochiul liber.” Avea senzația că sub sofisticarea rece se ascundea un temperament inflamabil. Știa, din lectura cărților lui, că era inteligent. Singurul defect pe care i-l găsise operei sale consta într-o anume răceală. — Sunt sigură că vom colabora foarte bine, domnule Taylor, îi spuse ea. Abia aștept să începem. Sunteți un scriitor foarte bun. — Vă mulțumesc. — Nu-mi mulțumiți, n-am avut nici o contribuție, zâmbi Kasey. Buzele lui Jordan se arcuiră într-un răspuns instinctiv, în timp ce se întreba în ce s-o fi băgat. — Mă bucur foarte mult să am ocazia de a vă ajuta în munca de documentare, continuă ea. Cred că de fapt dumneavoastră ar trebui să vă mulțumesc, domnule doctor Rhodes, pentru că i-ați propus numele meu. Privirea ei se abătu spre Harry, întâlnindu-i ochii. — Păi, știți, acreditările dumneavoastră… au fost impecabile, se bâlbâi Harry, încercând să stabilească legătura între Kathleen Wyatt cea ale cărei articole le citise și sfârleaza zveltă, cu păr buclat, care-i zâmbea. Ați absolvit magna cum laudae la Universitatea Maryland? — Întocmai. Am terminat antropologia la Maryland, apoi mi-am luat masterul la Columbia. Am lucrat cu domnul doctor Spalding în expediția dumnealui din Colorado. Cred că articolul scris pe acel subiect a atras atenția dumneavoastră. — Scuzați-mă, domnule, interveni servitoarea negresă, din ușă. Bagajele domnișoarei Wyatt au fost duse în camera dumneaei. Doamna Taylor a sugerat că poate ar dori să se odihnească puțin înainte de cină. — Voi sări peste cină, mulțumesc, i se adresă Kasey direct servitoarei, revenind apoi spre doctorul Rhodes. Am să urc, totuși. Voiajele mă obosesc. Bună seara, domnule doctor Rhodes. Cred că ne vom vedea destul de des, în următoarele câteva luni. Ne revedem mâine dimineață, domnule Taylor. Și ieși la fel cum intrase, lăsându-i pe amândoi cu privirile după ea. — Ei, Harry… Lui Jordan i se părea că aproape putea simți camera liniștindu-se la loc. — Ce spuneai adineauri despre distragerea atenției? După ce o urmă pe servitoare la etaj, Kasey se opri în ușa camerei. Rozuri și auriuri pale dominau concepția coloristică. Perdele trandafirii pe pereți albi ca stridia; perne aurii și roz decorau fotoliile Regency cu încrustații ornamentale. Văzu o măsuță de toaletă cu tăblie aurie și un alcov tapițat cu pluș de un trandafiriu mai închis. Patul era enorm, cu baldachin, perdele și cuvertură de satin. — Doamne sfinte! murmură ea, trecând pragul. — Poftim, domnișoară? Se întoarse spre servitoare, cu un zâmbet: — Nimic. Grozavă cameră. — Baia e pe-acolo, domnișoară Wyatt. Doriți să v-o pregătesc? — Să-mi pregă… nu, râse ea stingherită, neputându-se stăpâni. Nu, mulțumesc… Millicent, așa e? — Da, domnișoară. Prea bine, domnișoară. Dacă aveți nevoie de ceva, formați 9 la telefonul interior. Millicent se strecură tăcută pe ușă, închizând-o cu grijă în urma ei. Lăsându-și poșeta pe pat, Kasey începu să exploreze odaia. După părerea ei, era întru totul prea roz și prea imaculată. Se hotărî să ignore acest lucru, petrecând cât mai puțin timp posibil între pereții ei. În plus, era prea obosită, după atâtea avioane și taxiuri, ca să-i mai pese unde dormea acum. Începu să-și caute cămașa de noapte pe care se părea că Millicent o vârâse într-un birou. — Intră, răspunse ea, când se auzi o bătaie în ușă. Continuă să scotocească prin lenjeria împăturită cu grijă. Ridică ochii spre oglindă. — Bună. Probabil că tu ești Alison. Văzu o fetiță înaltă și subțire, într-o rochie scumpă, croită simplu. Părul lung și blond îi era pieptănat cu grijă și legat la spate într-o bentiță. Avea ochii mari și negri, dar expresia lor nu era nici fericită, nici tristă. Kasey simți un freamăt de milă. — Bună seara, domnișoară Wyatt, sparse Alison tăcerea, fără însă a se îndepărta de prag. Mă gândeam să mă prezint, de vreme ce în următoarele câteva luni vom folosi aceeași baie. — Bună idee, se răsuci Kasey din dreptul oglinzii, privind-o pe Alison direct în față. Deși presupun că oricum am fi dat nas în nas la duș, nu peste mult timp. — Dacă aveți anumite preferințe pentru orele de baie, domnișoară Wyatt, aș fi încântată să vi le respect. Kasey se apropie de pat, pentru a-și lăsa acolo cămașa de noapte. — Nu fac nazuri. Am mai împărțit și altă dată băile. Se așeză ușurel pe marginea patului, privind cu îndoială baldachinul. — Voi încerca să nu-ți stau în drum, dimineața. Te duci la școală, bănuiesc. — Da, anul ăsta urmez cursurile. Anul trecut am avut un preparator. Sunt foarte stresată. — Așa? înălță Kasey sprâncenele, chinuindu-se să zâmbească. Eu, una, sunt moleșită rău. Alison se încruntă. Neputându-se hotărî dacă să înainteze sau să se retragă, ezita în ușă. Kasey îi observă nesiguranța, manierele antrenate cu strictețe, mâinile împreunate cuminte pe talia rochiei scumpe. Își aminti că fetița avea doar unsprezece ani. — Ia spune-mi Alison, pe-aici cum te distrezi? — Să mă distrez? făcu Alison un pas, fascinată. — Da, cum te distrezi? Doar nu poți sta tot timpul la școală. Își dădu la o parte din ochi o șuviță de păr rebelă. — Și nici, eu, categoric, nu voi lucra douăzeci și patru de ore pe zi. — Avem un teren de tenis, se apropie Alison și mai mult. Și piscina, desigur. Kasey dădu din cap. — Îmi place să înot, spuse ea, înainte ca Alison să fi putut comenta. Dar la tenis nu mă pricep. Joci? — Da, eu… — Excelent. Poate îmi dai și mie câteva lecții. Ochii ei cutreierară din nou odaia. — Spune-mi, camera ta e roz? Alison o privi un moment, încercând să înțeleagă schimbarea de subiect. — Nu, e decorată în albastru și verde. — Bună formulă, făcu Kasey o mutră spre draperii. Odată, când aveam cincisprezece ani, mi-am zugrăvit camera în purpuriu. Două luni am avut coșmaruri. Surprinse ochii care nu clipeau ai lui Alison. — S-a-ntâmplat ceva? — Nu arătați ca o antropoloagă, izbucni fata, după care i se tăie respirația, speriată de propria-i nepolitețe… — Nu? își înălță Kasey sprâncenele, cu gândul la Jordan. De ce? — Sunteți drăguță, murmură Alison, roșind. — Așa crezi tu? Kasey se ridică să se privească în oglindă. Își îngustă ochii. — Uneori, și mie mi se pare, dar de cele mai multe ori găsesc că am nasul prea mic. Alison îi privea lung imaginea reflectată. Când ochii li se întâlniră în oglindă, ai lui Kasey se luminară într-un zâmbet. Era un surâs lent, cald și atotcuprinzător. Buzele lui Alison, atât de asemănătoare cu ale unchiului ei, se arcuiră într-un răspuns involuntar. — Acum trebuie să cobor la cină, se retrase ea spre ușă, parcă neîndurându-se să se despartă de zâmbetul acela. Noapte bună, domnișoară Wyatt. — Noapte bună, Alison. Întorcându-se, când ușa se închise, Kasey oftă. „Interesant grup,” medită ea. Gândurile îi reveniră la Jordan. „Foarte interesant.” Se duse și-și luă iarăși cămașa de noapte, după care și-o trecu alene printre mâini. „Și unde,” se întrebă, „e locul lui Kasey Wyatt printre toți ăștia?” Cu un oftat, se așeză în fotoliu. Conversația dintre Jordan și doctorul Rhodes, pe care o surprinsese, fusese mai mult amuzantă decât supărătoare. Dar totuși… Kasey reluă în minte descrierea pe care i-o făcuse Jordan. „Tipic,” hotărî ea. „Concepția tipică a unui necunoscător despre un om de știință care întâmplător este femeie.” Kasey era pe deplin conștientă că îl neliniștise pe Harry Rhodes. Un zâmbet îi arcui gura. Bănuia că avea să-l placă. Era un om cumpătat și pretențios, și, reflectă ea, probabil foarte dulce. Cu Beatrice Taylor, însă, altfel stăteau lucrurile. Kasey se întinse în fotoliu, impunându-și să se relaxeze. Între ea și femeia cea vârstnică nu exista nici o punte de legătură, dar, își spuse, cu un dram de noroc, nici animozități n-aveau să apară. Cât despre fetiță… Kasey închise ochii, începând să-și descheie bluza. Alison. Matură pentru vârsta ei - poate chiar prea matură. Kasey știa ce însemna să-ți pierzi părinții în copilărie. Se creau sentimente de derută, trădare, vinovăție. Greu de înfruntat, pentru un om atât de tânăr. „Cine i-o fi ținând acum loc de mamă? Beatrice?” Clătină din cap. Cumva, nu și-o putea închipui pe eleganta matroană făcând pe mama unei fete de unsprezece ani. Avea grijă ca Alison să fie bine îmbrăcată, sănătos hrănită și excelent de manierată. Kasey simți un al doilea fior de milă. Și apoi, Jordan. Cu un nou oftat, se săltă atâta cât să-și scoată bluza și pantofii. Nu era un om de care să te poți apropia prea ușor. Kasey nici nu era sigură că o dorea. Ridicându-se în picioare, își descheie pantalonii și porni spre baie. Ceea ce dorea era să-și folosească studiile sau experiența pentru cartea lui. Voia să vadă informațiile pe care i le dădea întrebuințate în cel mai bun mod posibil. Ceea ce voia ea, își spuse, dând drumul apei calde cu toată presiunea, era o baie. Orele de zbor cu avionul, precedate de o săptămână de conferințe la New York, o extenuaseră la maximum. Gândul la Jordan Taylor mai avea pur și simplu de așteptat. „Ziua de mâine,” își spuse ea, cufundându-se în cadă, „va sosi destul de curând.”

Comori tăinuite de Nora Roberts Prolog   Nu voia să se afle acolo. Nu, detesta să se simtă prins ca într-o capcană în casa aceea veche şi luxoasă, înghiontit şi ciupit de fantome care nu-şi găseau liniştea. Nu era suficient să acopere mobila cu huse, să încuie uşile şi să plece. Trebuia să golească de tot casa şi, golind-o, să se lecuiască de unele coşmaruri. — Căpitan Skimmerhorn? La auzul acestui titlu, Jed a tresărit. De săptămâna trecută nu mai era căpitan. Se retrăsese din armată, predase insigna, dar se săturase să dea explicaţii în această privinţă. S-a dat la o parte ca să facă loc celor doi hamali care cărau pe scări un dulap din lemn de trandafir, trecând prin holul cel mare, ca să-l scoată afară, în dimineaţa rece. — Da? — Puteţi verifica sus, ca să fiţi sigur că am încărcat totul. Se pare că am terminat acolo. — Grozav! Dar nu-şi dorea nici să urce scările, nici să pună piciorul în camerele alea. Chiar goale, îl apăsau prea tare. „Responsabilitatea”, şi-a zis, în timp ce urca fără nicio tragere de inimă. Viaţa lui fusese mult prea plină de responsabilităţi, ca să le ignore tocmai acum. Ceva îl împingea de-a lungul coridoarelor care duceau spre fosta lui cameră. Camera în care crescuse şi în care continuase să locuiască încă multă vreme după ce rămăsese singur. Dar s-a oprit în uşă chiar înainte de a trece pragul. Cu mâinile înfipte în buzunare, cu pumnii strânşi, aştepta ca amintirile să-l asalteze asemenea unor focuri de armă. În camera aceea a plâns – în secret şi plin de pudoare, desigur. Un bărbat din familia Skimmerhorn nu-şi arată niciodată slăbiciunea în public. Apoi, când lacrimile s-au uscat, a complotat în acea cameră. Răzbunări mărunte, inutile, copilăreşti, care întotdeauna se întorceau împotriva lui. În camera aceea a învăţat să urască. Şi totuşi nu era decât o cameră într-o casă oarecare. A încercat să se convingă singur de asta, cu ani în urmă, când s-a întors să locuiască aici ca bărbat. „Şi a fost mulţumit?” se întreba singur acum. A fost simplu? Până la Elaine. — Jedidiah. Tresări. Aproape că îşi scoase mâna dreaptă din buzunar ca să atingă o armă care nu mai era de mult acolo. Gestul şi faptul că era atât de apăsat de propriile-i gânduri morbide, încât nu-şi dăduse seama că cineva putea să fie în spatele lui, i-au amintit motivul pentru care nu mai avea arma atârnată la şold. Se destinse şi se întoarse spre bunica lui. Honoria Skimmerhorn Rodgers era îmbrăcată elegant. Purta o haină de nurcă, diamantele pentru ţinuta de zi îi licăreau în urechi, iar părul alb ca zăpada era frumos coafat. Arăta ca o doamnă care se pregătea să plece să ia masa la clubul preferat. Dar ochii ei, de un albastru strălucitor ca şi ai lui, erau plini de îngrijorare. — Speram că te-am convins să mai aştepţi, spuse încet şi întinse o mână spre braţul lui. A tresărit fără să vrea. Cei din familia Skimmerhorn nu obişnuiau să se atingă unii pe alţii. — N-am niciun motiv să mai aştept. Dar există vreun motiv care să justifice comportamentul tău? A arătat către camera goală. Ai vreun motiv să goleşti casa şi să arunci tot ce ţi-a aparţinut? — Nimic din casa asta nu mi-a aparţinut. — E absurd. Din tonul vocii ei răzbătea şuieratul uşor al accentului de Boston. — Pentru că n-am fost la datorie? Se întoarse cu spatele la cameră ca s-o privească în faţă. Pentru că se întâmplă să fiu încă în viaţă? Nu, mulţumesc. Dacă n-ar fi fost atât de îngrijorată din cauza lui, i-ar fi răspuns sec, dojenindu-l cu asprime. — Dragul meu, problema nu era să-ţi faci datoria. Şi nici să te consideri vinovat. II privi mai de aproape, spunându-şi că, dacă ar fi ajutat la ceva, l-ar fi zgâlţâit. Se mulţumi însă să-l mângâie pe obraz. Ai nevoie doar de ceva timp. Gestul îl făcu să-şi încordeze muşchii. Se străduia din răsputeri să nu-i respingă mângâierea. — Asta e felul meu de a rezolva lucrurile. — Mutându-te din casa familiei? — Familie? La auzul acestor cuvinte izbucni în hohote de râs, şi ecoul le amplifică, rostogolindu-le răutăcios până jos, în hol. N-am fost niciodată o familie, nici aici, nici în altă parte. Ochii ei, până atunci blânzi şi plini de simpatie, căpătară o expresie dură. — A pretinde că trecutul nu există este ceva la fel de rău ca şi faptul de a trăi în trecut. Ce rezolvi cu asta? Ce rezolvi dacă arunci tot ce ai agonisit şi tot ce ai realizat singur? Poate am fost ceva mai puţin entuziasmată de profesia pe care ţi-ai ales-o, dar a fost alegerea ta şi ai reuşit. Mi se pare că ai făcut mai mult pentru numele Skimmerhorn când ai fost avansat căpitan decât au făcut toţi strămoşii, cu banii şi influenţa lor socială. — Nu m-am făcut poliţai ca să-mi promovez blestematul de nume. — Nu, spuse ea liniştită. Ai făcut-o pentru tine, împotriva uriaşei presiuni a familiei – inclusiv a mea. Se îndepărtă de el şi o luă în jos, spre hol. Cândva, cu mulţi ani înainte, păşise aici prima dată ca mireasă. Una nefericită. Am văzut că ţi-ai schimbat complet viaţa şi asta m-a impresionat. Pentru că am ştiut că o faci doar pentru tine. Întotdeauna m-am întrebat cum de ai avut atâta putere să o faci. Întorcându-se, îl studie pe acest fiu al fiului ei. Moştenise toate trăsăturile familiei Skimmerhorn. Avea păr arămiu, zburlit de vânt, pieptănat în jurul feţei colţuroase, încordate din cauza stresului. Era îngrijorată, ca orice femeie, pentru că slăbise, deşi trăsăturile colţuroase îl făceau să pară mai puternic. Forţa emanată de înălţime, trupul cu umeri laţi subliniau frumuseţea masculin-romantică a pielii lui aurii şi a gurii senzuale. Ochii lui, de un albastru intens, erau exact ca ochii ei. La fel de sfidători şi de îndrăzneţi ca şi în tinereţe, ochii lui îi aminteau de băiatul zvăpăiat de odinioară. Dar nu mai era de mult un băiat şi se temea că nu mai avea puterea să ajute un bărbat. — Nu vreau să te văd că-ţi dai din nou viaţa peste cap, din motive greşite. Scutură din cap şi se îndreptă din nou spre el, înainte să apuce să spună ceva. Şi puteam avea rezerve când te-ai mutat înapoi aici, singur, după moartea părinţilor tăi, dar şi asta a fost tot alegerea ta. O vreme a părut că făcuseși încă o dată alegerea bună. Dar acum consideri că soluţia pentru tragedia care s-a întâmplat este să-ţi vinzi casa, să renunţi la carieră? Jed răspunse într-un târziu: — Da. — Mă dezamăgeşti, Jedidiah. Era o frază pe care o folosea rar, dar făcea mai mult decât o duzină din insultele pe care i le adusese tatăl său. — Prefer să te dezamăgesc aşa decât să fiu responsabil pentru viaţa vreunui poliţist. Nu mi-a fost scris să comand. Privi în jos, la mâinile încleştate. In ce priveşte casa, ea trebuia vândută cu mulţi ani în urmă. După accident. Şi ar fi fost vândută dacă Elaine ar fi fost de acord. Simţi un nod în gât. Vinovăţia era la fel de amară ca bila. Acum s-a dus şi ea şi este numai decizia mea. — Da, e a ta, confirmă Honoria. Dar este una greşită. Simţi cum îl năpădea furia. Voia să lovească în ceva, în cineva, să lovească cu pumnii în came. Era o senzaţie care îl copleşea tot mai des. Şi, din cauza asta, nu mai era căpitanul J.T. Skimmerhorn din Departamentul de Poliţie Philadelphia, ci un civil. — Poţi să pricepi? Nu mai pot trăi aici. Nu pot dormi aici. Am nevoie să scap din infern. Mă sufoc aici. — Atunci vino cu mine acasă. Măcar în vacanţă. Cel puţin până după Anul Nou. Gândeşte-te înainte de a face ceva ireversibil. Când îi luă palmele în mâini, vocea îi era din nou blândă. Jedidiah, a trecut doar o lună de când a fost ucisă Elaine. — Ştiu cât timp a trecut. Da, ştia momentul exact al morţii surorii lui. Şi, pe deasupra, el fusese cel care o omorâse, îţi apreciez oferta, dar am alte planuri. Astăzi, mai târziu, o să văd un apartament. Pe South Street. — Un apartament! Privirea Honoriei exprima mânie. Zău, Jedidiah, nu e nevoie de asemenea prostii. Cumpără-ţi o casă dacă trebuie, ia-ţi o vacanţă lungă, dar nu te îngropa în nişte camere mizerabile. Era atât de surprins, că a zâmbit. În anunţ se spunea că era un loc liniştit, plăcut şi bine plasat. Nu suna deloc rău. — Bunico – o strânse de mână înainte să apuce să spună ceva – lasă lucrurile aşa cum sunt. Îl privi din nou, încercând să-l convingă. — Vreau numai ce este mai bine pentru tine. Îşi înăbuşi un oftat, simţind cum pereţii se prăbuşeau peste el. — Întotdeauna ai vrut. Hai să plecăm de aici!             capitolul 1   O sală de teatru fără spectatori avea ceva magic. Totul era magic. Sunetul vocilor actorilor care se rostogolea peste staluri, replicile clare, costumele, energia emoţionantă care se revărsa din mijlocul scenei spre scaunele goale din spate. Isadora Conroy savura magia teatrului în timp ce era instalată într-una din lojele de la teatrul Liberty, urmărind repetiţia generală pentru Poveste de Crăciun. Ca de obicei, îi plăcea piesa, nu numai Dickens, dar şi spectacolul nervilor întinşi, emoţia creaţiei, a replicilor bine spuse, înainte de toate, avea teatrul în sânge. Ceva vibra în ea chiar şi când se odihnea. Ochii ei mari, cafenii, străluceau de emoţie şi păreau că-i domină figura încadrată de părul castaniu cu nuanţe aurii. Faţa avea unghiuri fine şi curbe moi şi respira sănătate şi farmec. Energia care zăcea în trupul ei micuţ şi durduliu răzbătea în afară. Era o femeie interesată de tot ce o înconjura şi credea în iluzii. Urmărindu-şi tatăl, cum zdrăngănea lanţurile lui Marley şi îşi profera groaznicele ameninţări la adresa lui Scrooge, ea chiar credea în năluci1. Şi pentru că credea, el nu mai era tatăl ei, ci condamnatul la avariţie, înlănţuit pe vecie în lanţurile grele ale lăcomiei lui. Apoi Marley devenea din nou Quentin Conroy, actor de când lumea, director al teatrului de comedie, chemat pentru moment să joace alături de ceilalţi. — Dora! 1 Aluzie la personajul avar din Poveste de Crăciun de Charles Dickens (n. red.) Venind grăbită din spate, Ophelia, sora ei, îi spuse:       — Suntem deja în întârziere cu douăzeci de minute faţă de program. — Nu avem un program, murmură Dora, aprobând din cap schimbul perfect de replici. Niciodată nu mi-am făcut un program într-o călătorie pentru cumpărături. Tata e extraordinar, nu-i aşa, Lea? Deşi spiritul ei organizatoric se răzvrătea, Lea aruncă o privire pe scenă urmărindu-şi tatăl. — Da. Deşi numai Dumnezeu ştie cum reuşeşte să obţină asemenea performanţe an după an. — Tradiţia, zâmbi Dora. In tradiţie îşi are teatrul rădăcinile. Faptul că părăsise scena nu îi diminuase iubirea pentru teatru sau admiraţia pentru omul care o învăţase cum să rostească o replică. II urmărea cum intra în pielea a sute de personaje pe scenă. Macbeth, Willie Loman, Nathan Detroit. II văzuse în plin triumf, dar şi când ratase. Însă întotdeauna fusese strălucitor. — Ţi-i aminteşti pe mami şi pe tati în Titania şi Oberon? şi-a dat ochii peste cap, zâmbind. — Cine i-ar putea uita? Mami a rămas în pielea personajului săptămâni întregi. Nu e uşor să trăieşti alături de regina zânelor. Şi dacă nu plecăm de aici mai repede, s-ar putea ca regina să-şi facă apariţia şi să ne spună ce ar putea păţi două femei care călătoresc singure în Virginia. Simţindu-şi sora agitată şi nerăbdătoare, Dora îşi petrecu braţul în jurul umerilor ei. — Calmează-te, iubire, am acceptul ei, iar el o să fie de acord într-o clipă. Ceea ce a şi făcut imediat. Când actorii s-au împrăştiat, Dora a păşit spre mijlocul scenei. — Tati. I-a aruncat o privire lungă, măsurându-l din cap până-n picioare. Ai fost magnific. — Mulţumesc, draga mea. Ridică un braţ şi zdrenţele în care era înfăşurat plutiră în jurul lui. Cred că machiajul este mai bun decât anul trecut. — Absolut. De fapt, fondul de ten şi cărbunele de machiaj erau îngrozitor de realiste; faţa lui frumoasă părea descompusă. Absolut sinistru. II sărută uşor pe buze, atentă să nu se murdărească. Nu te superi că o să lipsim diseară la premieră. — Nicio problemă. Cu toate astea, se îmbufna puţin. Chiar dacă avea un fiu care să ducă mai departe tradiţia familiei Conroy, îşi pierduse cele două fiice, una prin căsătorie şi pe cealaltă când devenise liber-profesionistă. În schimb, din când în când, le dădea câte un mic rol. Deci, cele două fetiţe ale mele pleacă în căutarea aventurii. — Mergem la cumpărături, tati, nu facem o călătorie pe Amazon. — Chiar şi aşa. Clipi şi o sărută pe Lea. Atenţie la şerpi. — Oh, Lea! Trixie Conroy, splendidă în costumul ei cu trenă şi pălărie cu pene, îşi făcu apariţia pe scenă. Datorită excelentei acustici a teatrului Liberty vocea ei profundă se auzea până în rândurile de la balcon. — E John la telefon, dragă. Nu-şi aminteşte dacă Missy are întâlnirea la cercetaşi diseară la cinci sau lecţia de pian la şase. — I-am lăsat o listă, mormăi Lea. Cum o să aibă grijă de copii trei zile dacă nu e în stare să citească o listă? — Un om atât de drăguţ, comentă Trixie ca răspuns la reacţia Leei. Ginerele perfect. Dora, ascultă, te rog să conduci cu atenţie. — Da, mami. — Sunt sigură că aşa o să faci. Tu eşti întotdeauna atentă. N-o să iei niciun autostopist? — Nici dacă mă imploră. — Şi o să opreşti din două în două ore, ca să-ţi odihneşti ochii? — Ca un ceasornic. Războinic cu experienţă, Trixie îşi muşcă buzele. — Totuşi, este un drum îngrozitor de lung până în Virginia. Şi s-ar putea să ningă. — Am cauciucuri de iarnă. Pentru a preveni şi alte speculaţii, Dora îi dădu mamei sale alt sărut. — Există telefon în maşină, mami. O să-l folosesc de câte ori trecem graniţa. — Nu-i aşa că o să fie amuzant? Ideea o mai linişti pe Trixie. Oh, Quentin, dragule, tocmai m-am întors de la casa de bilete. Ii făcu soţului ei o plecăciune adâncă. Am vândut totul pentru o săptămână. — Normal. Quentin îşi ridică soţia pe vârfurile picioarelor şi o învârti într-o piruetă graţioasă, pe care o încheie cu o plecăciune adâncă. Un Conroy nu aşteaptă decât să fie pe scenă. — Baftă! Dora îşi sărută mama pentru ultima dată. Şi ţie la fel, îi spuse lui Quentin. Şi, tati, nu uita să prezinţi apartamentul poimâine. — Niciodată nu uit o promisiune. La drum! strigă el, apoi le făcu fetelor cu ochiul. Drum bun, iubitelor! Dora a auzit lanţurile zdrăngănind, când Quentin şi-a ridicat braţele. Nu şi-ar fi putut imagina un alt fel de a-şi lua rămas-bun. Din punctul de vedere al Dorei, o licitaţie semăna foarte mult cu un spectacol de teatru. Existau o scenă, recuzită, personaje. Aşa cum le-a explicat cu ani în urmă şi părinţilor ei muţi de uimire, ea nu se retrăsese cu totul de pe scenă. Cu siguranţă, îşi punea foarte bine în valoare calităţile de actor în clipa când vindea sau cumpăra. A avut destul timp la dispoziţie ca să studieze terenul pentru spectacolul din acea zi. Clădirea unde Sherman Porter îşi ţinea licitaţiile şi unde exista o piaţă de vechituri care funcţiona zilnic a fost la început o hală de carne care te ducea cu gândul la un hambar. Mărfurile erau împrăştiate direct pe tejgheaua rece de beton, printre antricoate de vacă şi cotlete de porc. Oamenii înfofoliţi cu haine şi mănuşi răscoleau peste tot, ciocănind sticlăria, comentând în faţa picturilor şi discutând despre dulăpioarele chinezeşti şi ramele sculptate. Ambianţa nu era prea plăcută, dar ea fusese şi în locuri mai puţin ademenitoare. Isadora Conroy adora afacerile. Cuvintele „De vânzare” făceau să-i sune în urechi clopoţei de argint. Întotdeauna îi plăcuse să cumpere, căutând să plătească cel mai avantajos preţ pentru obiectele pe care şi le dorea. Aceeaşi satisfacţie o simţea şi atunci când dădea banii pe obiecte pe care nu le folosea niciodată. Tot pasiunea pentru nimicuri o determinase pe Dora să-şi deschidă propriul magazin şi, ca urmare, descoperise că era la fel de plăcut să vinzi ca şi să cumperi. — Lea, priveşte! Dora se întoarse spre sora ei, arătându-i un vas aurit pentru frişca, în formă de pantof de seară. Nu-i grozav? Ophelia Conroy Bradshaw aruncă o privire şi ridică una dintre sprâncenele ei aurii. În ciuda numelui romantic, era o femeie bine ancorată în realitate. — Cred că vrei să spui ridicol, nu? — Haide, încearcă să priveşti dincolo de aspectul estetic. Mormăind, Dora îşi trecu degetul peste vârful papucului. Există un loc pentru cele mai ridicole lucruri din lume. — Ştiu. Magazinul tău. Dora a chicotit, deloc ofensată. A pus obiectul la loc şi s-a hotărât să scotocească în maldărul de lucruri. A scos un carneţel şi un creion şi a notat numărul unei huse de chitară Elvis. — Sunt foarte bucuroasă că ai venit cu mine în călătoria asta, Lea. Mă ajuţi să mă concentrez. — Cineva trebuie s-o facă. Atenţia Leei a fost atrasă de o placă de sticlă încastrată. Pe ea erau fixate două sau trei bucăţi de ambră, care s-ar fi potrivit bine cu colecţia ei. Încă mă simt vinovată că am plecat de acasă în Ajunul Crăciunului. I-am lăsat singuri pe John şi pe copii. — Abia aşteptai să scapi de copii, spuse Dora, în timp ce cerceta o cutie de farduri din lemn de cireş. — Ştiu. De asta mă simt vinovată. — Să te simţi vinovat e un lucru pozitiv. Răsucindu-şi spre spate unul dintre capetele fularului său roşu, Dora se aplecă, încercând să mişte mânerul de alamă al cutiei. Iubito, e vorba de doar trei zile. Practic, suntem pe drumul de întoarcere. O să fim acasă diseară şi o să-i sufoci cu iubirea ta pe copii şi pe John, aşa că toată lumea va fi fericită. Lea şi-a întors privirea şi a zâmbit cuplului care stătea în spatele ei. — Crezi că totul se reduce la cel mai mic numitor comun. Cu un mormăit satisfăcut, Dora se ridică, îşi netezi părul şi dădu din cap. — Cred că am văzut destul pentru moment. Când s-a uitat la ceas şi-a dat seama că, în scurt timp, acasă urma să înceapă matineul. „Bine, s-a gândit, spectacol acolo, spectacol aici”. Îşi frecă mâinile în aşteptarea deschiderii licitaţiei. — Ar trebui să găsim nişte scaune înainte ca ei… O, aşteaptă! Ochii căprui îi străluceau. Priveşte aici! Lea s-a întors spre Dora, care răscolea obiectele chiar de pe pardoseala de ciment. Pictura era cea care îi atrăsese atenţia Dorei. Nu era mare, poate 18x20 de centimetri, cu o ramă simplă, striată, din ebonită. Pânza în sine reprezenta un amestec de culori, dungi şi linii încrucişate de cărămiziu şi albastru, şi o izbucnire de smarald. Ceea ce o atrăgea însă pe Dora erau energia şi verva compoziţiei, la fel de irezistibile pentru ea ca şi un joc nou, deosebit. Dora i-a zâmbit tânărului pictor, care stătea rezemat de zid. — Ai pus-o invers. — Ce? Băiatul a întors pictura şi a şters-o. Avea şaptesprezece ani, şi zâmbetul Dorei l-a răscolit, ca pe un căţel în călduri. Ah, nu, doamnă! Mărul lui Adam îi tremura când a întors pânza ca să-i arate Dorei cârligul de pe spate. — Hmm. Când o să fie a ei – şi sigur o să fie la sfârşitul acestei zile – o să-i schimbe poziţia. — Uite, ah, transportul ăsta abia a venit! — Văd. Păşi mai aproape. Câteva piese interesante, remarcă ea. Ridică o statuetă reprezentând un basset cu ochi trişti, care se odihnea ghemuit. Era mai grea decât s-a aşteptat şi a întors-o pe toate părţile, s-o studieze mai de-aproape. Nu e nici semnată şi nu are indicat vreun an, îşi spuse. Dar, oricum, era excelent lucrată. — E destul de frivol pentru tine? o întrebă Lea. — Perfect. O proptea excelentă pentru uşă. După ce o puse jos, întinse mâna după o figurină înaltă, care reprezenta un bărbat şi o femeie în veşminte antebelice, înlănţuiţi într-o piruetă de vals. Mâna Dorei se atinse de nişte degete groase şi noduroase. — Scuze. Ridică ochii spre un bărbat în vârstă, care se înclină greoi în faţa ei. Frumos, nu-i aşa? o întrebă el. Soţia mea avea una exact la fel. S-a spart când s-au luat copiii la trântă în salon. Râse dezvelindu-şi dinţii nefiresc de albi şi drepţi. Purta un papion roşu şi mirosea ca un baton de mentă. Dora îi zâmbi. — Faceţi colecţie? — E un fel de a spune. Puse figurina jos şi ochii lui bătrâni şi vicleni măturară tejgheaua, cântărind obiectele cu un aer cunoscător. Sunt Tom Ashworth. Am un magazin aici, în Front Royal. Scoase o carte de vizită din buzunarul de la piept şi i-o întinse Dorei. Am adunat atât de multe lucruri de-a lungul anilor, încât nu-mi rămânea altceva de făcut decât să deschid un magazin, ori să cumpăr o casă mai mare. — Ştiu ce vreţi să spuneţi. Sunt Dora Conroy. Îi întinse o mână pe care bătrânul i-o strânse anemic. Am un magazin în Philadelphia. — M-am gândit că sunteţi o profesionistă. Clipi încântat. V-am observat imediat. Nu cred să vă fi văzut la o altă licitaţie de la Porter. — Nu, n-am fost niciodată în stare să ajung până aici. De fapt, m-am decis să fac această călătorie dintr-un impuls de moment. Mi-am târât şi sora după mine. Lea, Tom Ashworth. — Încântată să vă cunosc. — Plăcerea e de partea mea. Ashworth strânse mâna îngheţată a Leei. Aici nu e cald niciodată în această perioadă a anului. Probabil că Porter îşi imaginează că lucrurile or să mai încălzească clădirea. — Sper să aibă dreptate. Degetele picioarelor Leei erau îngheţate în ghetele din piele fină. — V-aţi lansat de mult în afaceri, domnule Ashworth? — De aproape patruzeci de ani. Soţia m-a ajutat să pun afacerea pe picioare, croşetând fulare şi eşarfe, şi tot felul de asemenea lucruri pe care le vindeam. La acestea se mai adăugau câteva bijuterii fără valoare. Ne desfăşuram activitatea într-un garaj. Scoase din buzunar o pipă din cocean de porumb şi şi-o puse între dinţi. In '63 aveam atât de multă marfă, încât nu ne mai descurcam, aşa că am închiriat un magazin în centrul oraşului. Am muncit din greu până în primăvara lui '86. Acum am un nepot care lucrează pentru mine. Are o grămadă de idei ciudate, dar e băiat bun. — Afacerile de familie sunt cele mai profitabile, recunoscu Dora. Lea tocmai a început să lucreze part-time la magazin. — Numai Domnul ştie de ce! Lea îşi îndesă în buzunare mâinile îngheţate. Nu ştiu nimic despre antichităţi şi colecţii. — Nu trebuie decât să-ţi imaginezi ce-şi doresc oamenii, îi spuse Ashworth, scăpărând chibritul. Şi cât de mult plătesc pentru asta, adăugă el, înainte de a pufăi ca să se aprindă pipa. — Exact. Încântată de el, Dora îşi strecură o mână pe sub braţul lui. Se pare că trebuie să înceapă. Haideţi să căutăm nişte locuri libere. Ashworth îi oferi Leei celălalt braţ şi, simţindu-se ca un cocoş, conduse femeile spre scaunele din rândul din faţă. Dora îşi scoase carnetul şi se pregăti să joace rolul ei favorit. Clădirea era joasă, dar foarte potrivită. Vocile ricoşau în tavan când se făceau strigările. Dora ardea de nerăbdare. Sigur că existau o mulţime de fleacuri aici, şi ea era decisă să-şi ia partea. A licitat mai mult pentru cutia de farduri din lemn de cireş decât femeia slabă cu gura strânsă pungă, şi-a adjudecat tot lotul care includea vasul pentru frişca şi papucul şi a concurat cu Ashworth pentru o solniţă de cristal. — M-ai depăşit, i-a spus el când Dora a supralicitat. — Am un client care face colecţie, i-a răspuns. „Şi care plăteşte dublul preţului de achiziţie”, a continuat în gând. — Şi ce-i cu asta? Ashworth s-a apropiat mai mult când a început licitaţia pentru lotul următor. Am la magazin un set de şase. Cobalt şi argint. — Serios? — Dacă ai timp, vino pe acolo după licitaţie, să arunci o privire. — Chiar o s-o fac. Lea, licitează pentru sticla încastrată. — Eu? îngrozită, Lea îşi săgeta sora cu privirea. — Sigur. Ţi s-au înmuiat picioarele. Zâmbind, Dora îşi întoarse capul spre Ashworth. Fii atent acum. Aşa cum se aştepta Dora, Lea a început cu oferte modeste, pur şi simplu ca să-l deruteze pe cel care conducea licitaţia. Ochii îi străluceau. Pe măsură ce obiectele se vindeau, îşi prezenta oferta pe tonul unui sergent care îşi comanda recruţii. — Nu e grozavă? Foarte mândră, Dora întinse un braţ, cuprinse umerii Leei şi o îmbrăţişa. Întotdeauna a fost foarte iute. Sângele familiei Conroy. — Am cumpărat tot. Lea îşi apăsă mâna pe inima care-i bătea cu putere. Oh Doamne, le-am cumpărat pe toate. De ce nu mă opreşti? — Tocmai când te distrai aşa de bine? — Dar… dar… Surescitată, Lea a sărit de pe scaun. — Am cheltuit o sută de dolari. O sută. — Dar i-ai cheltuit bine. Acum, putem pleca. Privind pictura abstractă, Dora îşi frecă mâinile. A mea eşti, şopti ea. La ora trei, Dora mai adăugase o jumătate de duzină de solniţe de cobalt la comoara ei. Vântul aspru îi îmbujora obrajii, strecurându-se pe sub gulerul hainei. — Miroase a zăpadă, remarcă Ashworth. Stătea pe trotuarul din faţa magazinului său şi, cu pipa în mână, adulmeca aerul. Înainte să ajungeţi acasă, s-ar putea să ningă. — Aşa sper. Dându-şi pe spate părul fluturând, îi zâmbi. Ce este Crăciunul fără zăpadă? Ne bucurăm că v-am cunoscut, domnule Ashworth. Îi dădu mâna din nou. Dacă treceţi prin Philadelphia, să-mi faceţi o vizită. — Poţi conta pe asta. Duse mâna spre buzunarul în care strecurase cartea ei de vizită. Şi voi, doamnelor, aveţi grijă. Conduceţi cu atenţie. — Aşa o să facem. Crăciun fericit! — La fel şi vouă, adăugă Ashworth, în timp ce Dora se urca în maşină. I-a făcut cu mâna pentru ultima oară, a pornit maşina şi a ieşit din curbă. Şi-a îndreptat privirea spre retrovizoare şi a zâmbit când l-a văzut pe Ashworth stând lângă drum, cu pipa între dinţi şi cu mâna ridicată într-un salut de adio. — Ce simpatic! Mă bucur că a luat figurina aceea. Lea tremura şi aştepta cu nerăbdare să se încălzească maşina. — Sper că nu ţi-a luat prea mult pentru solniţe. — Mmm. A câştigat el ceva, o să câştig şi eu, iar doamna O'Malley o să-şi îmbogăţească colecţia. Toată lumea are ce şi-a dorit. — Aşa presupun. Încă nu-mi vine să cred că ai cumpărat pictura aia hidoasă. N-o să fii niciodată în stare s-o vinzi. — Oh, nu se ştie. — La urma urmei, n-ai dat pe ea decât cincizeci de dolari. — Cincizeci şi doi şi şaptesprezece, o corectă Dora. — Just. Răsucindu-se în scaun, Lea se uită la cutiile împachetate din spatele maşinii. Ştii că nu ai o cameră pentru toate vechiturile astea. — O să le găsesc un loc undeva. Nu crezi că lui Missy o să-i placă caruselul? Lea îşi imagină cum o să stea jucăria asta mecanică, foarte mare, în dormitorul roz cu alb al fiicei sale. — Te rog, nu. — Cum vrei. Dora ridică din umeri. După ce va curăţa caruselul, va putea să-l pună pentru un timp în propriul living. Dar cred că o să-i placă. Vrei să-l suni pe John şi să-i spui că ne întoarcem? — Imediat. Cu un oftat, Lea se lăsă pe spate. Mâine, pe vremea asta, o să coc prăjituri şi o să întind aluatul pentru plăcintă. — Asta ţi-ai dorit, îi aminti Dora. Ai vrut să te măriţi, să ai copii, să cumperi o casă. Unde vrei să ia familia masa de Crăciun? — N-aş fi avut de gând să fac nimic, dacă mami n-ar fi insistat să mă ajute la gătit. Serios, femeia asta n-a pregătit niciodată în viaţa ei o masă cu adevărat, nu-i aşa? — Nu una pe care să mi-o amintesc eu. — Şi se instalează la fiecare Crăciun în bucătăria mea şi vântură câteva reţete cu umplutură de rubarbă şi de castane. — Aia îngrozitoare, îşi aminti Dora. Dar a fost mai bună decât mâncărica de cartofi cu porumb dulce. — Să nu mai vorbim despre asta. Şi tati nu e de niciun ajutor, cu căciula lui de Moş Crăciun, ameţit de lichiorul de ouă înainte de prânz. — Poate reuşeşte Will să-l distragă. Vine singur sau cu una dintre drăguţele lui? întrebă Dora, gândindu-se la lista încântătoarelor amoruri ale fratelui lor. — Singur, din câte am auzit. Dora, vrei să fii atentă la camion? — Sunt. Din spirit de competiţie, Dora ambala motorul şi se angaja în depăşire. Şi când ziceau că vine Will? — Ia ultimul tren din New York, în Ajunul Crăciunului. — Destul de târziu pentru o intrare spectaculoasă, prezise Dora. Uite, dacă îţi zice ceva, pot oricând… oh drace! — Ce este? Lea făcu ochii mari. — Mi-am amintit că noul chiriaş pe care l-a găsit tata a spus că se mută astăzi în apartamentul de vizavi. Sper ca tata să nu uite să fie acolo cu cheile. A fost grozav că a prezentat apartamentul în săptămânile din urmă, cât timp am fost ocupată cu magazinul, dar ştii cât de distrat este când are spectacol. — Tocmai fiindcă ştiu cum este, nu pricep de ce l-ai lăsat pe el să discute cu chiriaşul pentru casa ta. — N-am avut timp, murmură Dora, examinând posibilitatea de a-l suna pe tatăl ei între spectacole. Şi, în plus, tata s-a oferit. — Numai să nu fii surprinsă dacă o să te trezeşti vizavi cu un psihopat sau cu o femeie cu trei copii, încurcată cu un iubit tatuat. Dora îşi strânse buzele. — I-am atras atenţia tatei în mod special – fără psihopaţi şi tatuaţi. Sper să fie cineva care să gătească şi, ca proprietăreasă, mă aştept să-mi aducă din când în când nişte bunătăţi preparate de el. Fiindcă veni vorba, nu vrei să mănânci? — Da, pot foarte bine să iau masa, dacă tot nu o prepar eu. Pentru a pune capăt discuţiei, Dora întoarse spre drumul de ieşire din şosea. Ignoră claxoanele indignate ale celorlalţi şoferi. Un zâmbet i se întipări pe faţă când îşi imagină cum o să-şi despacheteze comorile. Primul lucru pe care dorea să-l facă era să găsească lumina potrivită pentru pictură. La ultimul etaj al turnului strălucitor al clădirii argintii care se înălţa deasupra străzilor întortocheate din LA, Edmund Finley se bucura de manichiura săptămânală. Pe peretele opus masivului său birou din lemn de trandafir, se afla o duzină de ecrane de televizor. CNN, Headline News şi reclama unei reţele de vânzări la domiciliu clipeau în linişte pe perete. Alte ecrane erau orientate spre diferite birouri din firma lui, aşa că-şi putea urmări angajaţii. Dar singurele sunete care răsunau în vastul lui birou erau ariile unei opere de Mozart şi hârşâitul pe care îl făcea pila de unghii a manichiuristei. Lui Finley îi plăcea să privească. A ales ultimul etajul al clădirii, în aşa fel încât de la biroul lui să poată admira panorama oraşului Los Angeles. Asta îi dădea un sentiment de putere, de omnipotenţă şi adesea îşi petrecea câte o oră în faţa ferestrei largi din spatele biroului, urmărind pur şi simplu cum veneau şi plecau oameni, departe, jos. Şi acasă la el, pe una dintre colinele care se înălţau deasupra oraşului, existau televizoare şi monitoare în fiecare cameră. Şi ferestre, multe ferestre de unde putea privi în jos, la luminile oraşului. În fiecare seară, stătea în balconul de la dormitorul său şi îşi imagina că stăpânea totul şi pe toţi, cât putea cuprinde cu privirea. Era un om înzestrat cu simţul proprietăţii. Biroul reflecta gustul lui pentru frumos şi obiecte rare. Atât pereţii, cât şi covoarele erau albe, un alb pur care servea ca fundal imaculat pentru comorile lui. Un vas Ming se înălţa graţios pe un postament de marmură. Sculpturi de Rodin şi Denecheau umpleau nişele săpate în pereţi. Un Renoir atârna într-o ramă aurită deasupra comodei Ludovic al XlV-Iea. O canapea de catifea, care-i aparţinuse Măriei Antoaneta, flanca mesele de mahon lustruit din Anglia victoriană. Două vitrine înalte de sticlă găzduiau obiecte de artă aflate într-o dezordine încântătoare: tabachere bombate din lapis şi acvamarin, bomboniere de fildeş, figurine de Dresda, cutiuţe de bijuterii de Limoge, pumnale din secolul al XV-lea cu mânere bătute cu pietre scumpe, măşti africane. Edmund Finley achiziţiona. Pentru moment, tezauriza. Afacerile lui de import-export aveau un succes enorm. Contrabanda cu diferite obiecte era şi mai înfloritoare. In plus, contrabanda i se părea mult mai provocatoare. Cerea o anume fineţe, o minte ingenioasă, curaj şi un gust desăvârşit. Finley, un bărbat înalt, sobru, cu un aer distins, abia împlinise cincizeci de ani şi începuse să „achiziţioneze” obiecte ca tânăr muncitor în docurile din San Francisco. Era o simplă chestiune de timp plasarea unei lăzi în alt loc decât acolo unde trebuia. Nu era nevoie decât să deschidă lada şi să vândă ce scotea din ea. Pe la treizeci de ani, adunase destul capital ca să-şi poată deschide propria companie. Era destul de sigur pe el ca să joace dur pe piaţa neagră şi să câştige suficiente contracte care să asigure o circulaţie fluentă a mărfurilor. Acum era un om bogat, care prefera hainele italieneşti, franţuzoaicele şi francii elveţieni. Putea, după zeci de ani de tranzacţii, să-şi permită să păstreze pentru el ceea ce considera mai bun. Ceea ce era vechi şi ieftin. — Sunteţi gata, domnule Finley. Manichiurista puse cu grijă mâna lui Finley pe mapa de pe birou. Ştia că o să-i verifice atent munca, în timp ce-şi strângea instrumentele. O dată, a urlat la ea timp de zece minute pentru că îi ciupise pieliţa de la degetul mare. Dar de data asta, în timp ce îi dădea cu lac, a privit mulţumit în jos, la unghii. — Excelent lucrat. Încântat, îşi frecă palmele. Scoţând din buzunar o agrafă din aur pentru bani, Finley luă o hârtie de cincizeci. Apoi, cu unul dintre rarele şi dezarmantele lui zâmbete, mai adăugă o sută. — Crăciun fericit, dragă. — Oh, mulţumesc. Mulţumesc foarte mult, domnule Finley. Crăciun fericit şi dumneavoastră. Încă zâmbind, a poftit-o să iasă dintr-o mişcare cu degetele. Generozitatea lui întâmplătoare era tot atât de firească, precum şi lăcomia lui constantă. Le savura pe amândouă. Înainte ca uşa să se închidă în urma femeii, Finley se răsuci în scaun şi îşi împreună mâinile pe vesta de mătase. Printre razele de lumină studia panorama Los Angelesului. „Crăciunul, se gândea. Ce moment plăcut al anului!” Unul al înţelegerii între oameni, al sunetelor de clopoţei şi al luminilor colorate. Desigur, era şi vremea singurătăţilor disperate, a deznădejdii şi a sinuciderii. Dar aceste mărunte tragedii umane îl lăsau indiferent. Putea să arunce cu bani peste aceste nevoi simple ale celor din companie şi asupra familiei. Îşi putea cumpăra tovarăşii din companie. Alesese unul dintre cele mai bogate oraşe, unde totul putea fi cumpărat, vândut, posedat. Aici, tinereţea, sănătatea şi puterea erau admirate mai presus de orice altceva. In timpul celor mai strălucitoare sărbători, el se putea bucura şi de sănătate şi de putere. Iar în ceea ce privea tinereţea, banii puteau cumpăra orice iluzie. Finley cercetă clădirile şi ferestrele strălucitoare cu ochii lui de un verde luminos. Realiză cu o vagă senzaţie de surprindere că era fericit. Un ciocănit în uşa biroului îl făcu să se întoarcă, în timp ce spunea: — Intră. — Domnule! Abel Winesap, un bărbat scund, aplecat de umeri, cu importantul titlu de asistent executiv al preşedintelui, îşi drese vocea. Domnule Finley! — Ştii care este adevăratul sens al Crăciunului, Abel? Vocea Iui Finley era moale, ca un coniac turnat peste frişca. — Am deschis-o, aşa cum aţi cerut, domnule Finley. Când am început să cercetez mărfurile am descoperit că e vorba despre o eroare. Prudent, băgă mâna în ladă, cufundându-şi-o în mormanul de hârtie mototolită. Degetele îi tremurau când a scos afară ceaşca de ceai din porţelan chinezesc, decorată cu violete micuţe. Finley a apucat ceaşca şi a răsucit-o în mâini. Era englezească, o piesă minunată, valorând probabil 200 de dolari pe piaţa liberă. Dar reprezenta un produs de serie. Mii de astfel de căni, exact la fel, se vindeau peste tot în lume. Aşa că n-avea nicio valoare pentru el. A aruncat-o înapoi în ladă, împrăştiind hârtiile. — Altceva ce mai este? Tremurând, Winesap îşi băgă mâna adânc în ladă şi scoase o vază de sticlă răsucită. „Italiană, a dedus Finely în timp ce o inspecta. Făcută de mână.” Valora 100, poate 150 de dolari. A aruncat-o, ratând la limită capul lui Winesap. Vasul s-a zdrobit de perete. — Aici sunt… aici sunt farfurioarele de la ceştile de ceai. Winesap îşi plimbă privirea de la ladă la faţa împietrită a şefului său. Şi ceva argint – două platouri, o tavă. O pereche de pocale de cristal cu clopoţei de nuntă. — Unde este marfa mea? întrebă Finley, accentuând fiecare cuvânt. — Domnule, nu pot – asta este, cred că a fost… Vocea i se transformă într-o şoaptă. O greşeală. — O greşeală. Ochii lui Finley căpătaseră strălucirea jadului în timp ce îşi strângea pumnii. „DiCarlo”, şi-a spus el, gândindu-se la omul său din New York. Tânăr, strălucitor, ambiţios. „Dar nu prost”, şi-a amintit Finley. Nu atât de prost cât să facă un joc dublu. Mai mult, o să plătească scump pentru greşeala lui. — Dă-mi-l pe DiCarlo la telefon. — Da, domnule. Dându-şi seama că Finley era pe cale să găsească o altă ţintă, Winesap s-a îndreptat spre birou ca să sune. In timp ce Winesap forma numărul, Finley calcă în picioare, pe covor, cioburile de porţelan. Se apropie de ladă şi distruse sistematic tot ce mai rămăsese.  

Diamantele vin din cer de Nora Roberts Capitolul 1 Categoric și fără discuție, își pierduse mințile. Fiind psiholog, era și cazul s-o știe. Se vedeau toate semnele, îi dădeau târcoale, vibrând, de luni de zile. Iritarea, nervozitatea, tendința spre visare cu ochii deschiși și uitarea. Îi lipsea motivația, energia, scopul. Părinții ei comentaseră în stilul lor blajin. Colegii începuseră să-i arunce priviri furișe, cu milă discretă sau dezgust neliniștit. Ajunsese să-și deteste munca, să antipatizeze studenții, să le găsească zeci de cusururi prietenilor și rudelor, asociaților și superiorilor. În fiecare dimineață, sarcina simplă de a se da jos din pat ca să se îmbrace pentru cursurile de peste zi dobândise proporțiile escaladării unui munte. Mai rău, ale unui munte care n-o interesa nici cât să-l vadă de la distanță, necum să se și cațăre pe el. Apoi, mai era și comportamentul repezit, impulsiv. A, da, asta era picătura care umplea paharul. Jude Frances Murray cea stabilă cât încape, una dintre cele mai solide ramuri din arborele genealogic al familiei Murray din Chicago, fiica devotată și chibzuită a doctorilor Linda și John K. Murray, își dăduse demisia. Nu ceruse voie de la universitate, nu solicitase un concediu, ci plecase, în plin semestru. De ce? Nu avea nici cea mai vagă idee. Fusese un șoc la fel de mare pentru ea, ca și pentru decan, pentru colegi, pentru părinții ei. Oare la fel ar fi reacționat și în urmă cu doi ani, când i se destrămase căsnicia? În nici un caz. Și-ar fi văzut pur și simplu de ale ei - cursurile, studiile, întâlnirile - fără nici o problemă, chiar în timp ce se perinda pe la avocați și completa îngrijit hârtiile care simbolizau sfârșitul unei vieți în doi. Nu că ar fi fost o alăturare prea fericită, nici cine știe ce hărțuială pentru avocați ca să-i pună capăt legal. O căsnicie care durase opt luni fără ceva nu genera prea multe complicații. Nici pasiune. Pasiunea, probabil că asta îi lipsea. De-ar fi avut un dram, măcar, în suflet, William n-ar fi părăsit apartamentul pentru o altă femeie încă aproape înainte ca florile din buchetul nupțial să se fi ofilit. Dar nu avea nici un rost să se amărască după atâta timp. Era ceea ce era. Sau, mai bine-zis, fusese ceea ce era. Numai Dumnezeu o fi știut ce era acum. Poate că și asta conta. Ajunsese pe o margine, privise în jos spre marea întinsă și neagră a monotoniei, a plictiselii, a neschimbării care era Jude Murray. Rotise din brațe, se retrăsese de pe margine - și o luase la fugă urlând. Un lucru atât de nefiresc pentru ea. Simplul gând îi provoca asemenea palpitații, încât se întreba dacă nu cumva o păștea un infarct, ca să le pună capac la toate.   PROFESOARĂ AMERICANĂ DE COLEGIU GĂSITĂ MOARTĂ ÎNTR-UN VOLVO ÎNCHIRIAT   Ciudat anunț funerar ar mai fi fost și ăsta. Poate ar fi apărut în Irish Times, pe care îi plăcea atât de mult bunicii ei să-l citească. Părinții ei ar fi fost șocați, desigur. Era un stil de a muri atât de public, indiscret, necuviincios. Complet nepotrivit. Evident, li s-ar fi frânt inimile, dar în primul rând ar fi fost nedumeriți. Ce Dumnezeu îi venise fetei ăleia, să se ducă în Irlanda când avea o carieră prosperă și un condomeniu fermecător pe malul lacului? Ar fi dat vina pe influența bunicii. Și, desigur, ar fi avut dreptate, cum avuseseră încă din momentul când fusese concepută, printr-o împerechere de foarte bun gust, la un an precis după ce se căsătoriseră. Deși nu-i făcea plăcere să-și imagineze, Jude era sigură că părinții ei făceau întotdeauna amor foarte precis și cu bun-gust. Cam ca baletele tradiționale și coregrafiate impecabil care le plăceau atât de mult. Și-acum, ce-o apucase, să stea într-un Volvo închiriat, cu tâmpitul ăla de volan pe tâmpita de parte cealaltă a mașinii, gândindu-se cum făceau sex părinții ei? Nu putu decât să-și apese ochii cu degetele până când imaginea se șterse. Exact așa pățești când te-apucă nebunia. Trase adânc aer în piept, o dată și încă o dată. Oxigen pentru limpezirea și calmarea creierului. După cum se părea, avea în față două căi. Putea să-și scoată balizele din mașină, să intre în aeroportul din Dublin, să-i înapoieze cheile agentului de închirieri cu părul roșu ca morcovul și zâmbetul lat de-o milă și să-și ia un bilet înapoi spre casă. Evident, nu mai avea slujbă, dar putea trăi foarte comod câteva luni din portofoliul de acțiuni, săru’ mâna mult. Nu mai avea nici condomeniu, întrucât îl închiriase acelui cuplu simpatic pentru șase luni, dar dacă se întorcea totuși, putea locui la bunica o vreme. Iar bunica ar fi privit-o cu ochii ei frumoși, albaștri spălăciți, plini de dezamăgire. Jude, draga mea, mereu te oprești la un pas de dorința inimii. De ce nu poți face niciodată și acel ultim pas? — Nu știu. Nu știu. Nefericită, Jude își acoperi fața cu mâinile, începând să se legene. — Tu ai fost cu ideea să vin aici, nu eu. Ce-am să fac la Faerie Hill Cottage, șase luni de-acum încolo? Nici măcar nu știu să conduc mașina asta nenorocită. Mai avea puțin până s-o bușească un plâns în hohote. Îl simțea arzându-i gâtul, răsunându-i în urechi, înainte ca prima lacrimă să cadă, își lăsă capul să cadă pe spate, cu ochii strâns închiși, blestemându-se. Crizele de plâns, accesele de nervi, sarcasmele și toate celelalte violențe de comportament nu erau decât diverse feluri de a se da în spectacol. Fusese educată să înțeleagă, să recunoască acest lucru. Și n-avea să i se lase pradă. — Înainte, spre faza următoare, Jude, idioată nenorocită. Vorbești singură, plângi în Volvo-uri, ești prea nehotărâtă, prea paralizată ca să sucești cheia în contact și să te tot duci. Își mai trase o dată respirația, și-și îndreptă umerii. — A doua variantă, murmură ea. Du la bun sfârșit ce ai început. Întoarse cheia și, cu o mică rugăciune de a nu ucide sau schilodi pe cineva - inclusiv pe ea însăși - scoase mașina din parcare.   Cânta, mai mult pentru sine, ca să nu zbiere de fiecare dată când ajungea la câte unul dintre cercurile de pe șosea pe care irlandezi le numeau veseli sensuri giratorii. I se scurtcircuita creierul, uita care era stânga și care dreapta, își imagina cum intra cu Volvo-ul în câte un grup de trecători nevinovați, așa că fredona toate melodiile care-i treceau prin mintea îngrozită. Pe drumul spre sud, de la Dublin în Comitatul Waterford, începu să urle melodii din filme, să ragă cântece de pahar irlandeze și, când scăpă ca prin urechile acului la ieșirea din orașul Carlow, chirăi corul din Brown Sugar destul de tare ca să-l facă pe Mick Jagger să se strâmbe. După asta, se mai calmă cât de cât. Poate că zeii călătorilor fuseseră destul de șocați de zgomot ca să facă un pas înapoi și să nu-i mai tot împingă în cale alte mașini. Poate datorită influenței omniprezentelor troițe ale Fecioarei Maria care populau marginea drumului. În orice caz, șofatul deveni mai lin, Jude începând aproape să se simtă bine. Valuri-valuri de coline verzi scânteia în lumina soarelui, strălucitoare ca partea interioară a unor scoici, întinzându-se cât vedeai cu ochii spre umbra munților îndepărtați. Conturul lor masiv se profila pe un cer așternut cu nori fumurii și o lumină perlată ce-și avea locul mai degrabă în tablouri decât în realitate. Niște picturi, își spuse Jude, în timp ce gândurile îi hoinăreau în voie, zugrăvite atât de minunat, încât, dacă le priveai destul de mult timp, simțeai că alunecai în ele, contopindu-te cu culorile, formele și scena pe care câte un maestru o crease din strălucirea propriul său geniu. Asta vedea, când îndrăznea să-și ia ochii de la drum. Strălucire și o frumusețe teribile, orbitoare, care îi sfâșia inima în același timp în care i-o și alina. Verzi, imposibil de verzi, câmpiile erau întrerupte de garduri șubrede sau de șiruri de copaci piperniciți. Vaci pătate și oi lățoase pășteau alene, iar siluete mărunte le străbăteau cu tractoarele. Ici și colo, erau presărate cu case albe și crem, unde rufele fâlfâiau pe sârme și florile puneau pete de culoare discordante în grădini. Apoi, ca prin miracol, apăreau zidurile vechi ale unei abații ruinate, înălțându-se mândră și spartă pe fundalul orbitor al câmpiei și al cerului, ca și cum ar fi așteptat să-i vină din nou vremea. „Ce-ai simți,” se întrebă Jude, „dacă ai traversa câmpia și ai urca pe treptele netede și alunecoase rămase în picioare printre pietrele acelea dărâmate? Ai simți - ai putea să simți - secolele de picioare care au călcat pe aceleași trepte? Ai putea, așa cum susținea bunica ei, să auzi - numai de-ai asculta - muzica și vocile, zarva bătăliilor, plânsetele femeilor, râsetele copiilor de mult morți și uitați?” Nu credea în asemenea lucruri, desigur. Dar, în lumina aceea, în aurul acela, păreau aproape posibile. De la grandoarea ruinelor la farmecul simplității, pământul se întindea darnic. Acoperișuri de fân, cruci de piatră, castele, apoi sate cu ulițe înguste și pancarte scrise în limba gaelică. La un moment dat văzu un bătrân plimbându-și câinele pe marginea drumului, unde iarba creștea înaltă și un mic indicator avertiza asupra căderilor de pietre. Omul și câinele purtau pălărioare maro, pe care Jude le găsi absolut fermecătoare. Mult timp păstră imaginea în minte, invidiindu-i pentru libertatea și simplitatea vieții lor. Se plimbau în fiecare zi, probabil, fie ploaie, fie soare, apoi mergeau acasă să-și bea ceaiul într-o căsuță frumoasă, cu acoperiș de fân și grădină îngrijită. Câinele avea un coteț al lui, dar de cele mai multe ori stătea încovrigat la picioarele stăpânului său, lângă foc. Și ea ar fi vrut să se plimbe pe câmpiile acelea cu un câine credincios. Doar să umble și nimic altceva, până îi venea să se așeze. Apoi, să stea așezată până-i venea să se ridice din nou. Ideea o fascină. Să facă numai ce voia, când voia, în felul ei și în ritmul ei propriu. Îi era atât de străină, acea libertate simplă, cotidiană. Marea ei teamă era aceea de a o găsi în sfârșit, de a-i atinge cu vârfurile degetelor marginea argintată, pentru ca apoi s-o piardă. În timp ce drumul șerpuia ca o panglică în lungul coastelor din Waterford, Jude zărea crâmpeie din mare, ca o mătase albastră la orizont, cenușie și verde turbulentă când se revărsa peste curba nisipoasă, largă, a câte unei plaje. Tensiunea din umeri începea să i se risipească. Mâinile i se relaxară puțin pe volan. Aceea era Irlanda despre care îi vorbise bunica ei, culoarea, dramatismul și pacea ei, și, bănuia Jude, motivul pentru care venise în sfârșit să vadă unde-i fuseseră înfipte rădăcinile, înainte de a și le fi smuls pentru a le răsădi dincolo de Atlantic. Acum se bucura că nu-și pierduse curajul la poartă, fugind înapoi la Chicago. Reușise sau nu reușise să parcurgă cea mai mare parte din drumul lung de trei ore și jumătate, fără nici o problemă? Nu punea la socoteală mica zăpăceală de la giratoriul din Waterford City, căruia îi dăduse ocol de trei ori, pentru ca în cele din urmă să fie cât pe ce să se ciocnească de un autocar plin cu turiști la fel de speriați. În fond, toată lumea scăpase nevătămată. Iar acum, aproape ajunsese. I-o confirmau indicatoarele satului Ardmore. Știa, după harta pe care i-o desenase cu grijă bunica ei, că Ardmore era satul cel mai apropiat de casă. Acolo avea să se ducă după provizii și alte cumpărături. Evident, bunica ei îi dăduse și o impresionantă listă de nume, oameni pe care ar fi trebuit să-i caute, rude îndepărtate cărora să li se prezinte. Acest lucru putea să mai aștepte. „Imaginează-ți,” își spunea, „să nu trebuiască să vorbești cu nimeni, zile-n șir! Nici să ți se pună întrebări, pretinzându-ți-se să cunoști toate răspunsurile. Și nici să conversezi nimicuri la ceremoniile facultății. Nici un program obligatoriu de respectat.” După un moment de plăcere vecină cu extazul, inima îi tresări, în panică. Ce Dumnezeu avea să facă, timp de șase luni? Nu era nevoie să stea șase luni încheiate, își reaminti Jude, în timp ce trupul i se încorda din nou. Nici o lege nu i-o dicta. N-avea s-o aresteze nimeni la vamă, dacă se întorcea după șase săptămâni. Sau șase zile. Sau, la o adică, șase ore. Și, ca psiholog, ar fi trebuit să știe că problema cea mai mare era aceea de a se strădui să se ridice la înălțimea așteptărilor. Inclusiv ale ei proprii. Deși acceptă faptul că se descurca mult mai bine în teorie decât în practică, avea să schimbe acest lucru chiar acum, pentru tot timpul cât urma să stea în Irlanda. Din nou calmă, deschise radioul. Torentul de cuvinte în gaelică șiroind din difuzor o făcu să caște ochii, apăsând pe butoane pentru a găsi un post în engleză și cotind spre Ardmore, nu pe drumul care urca Tower Hill, spre casa ei. Imediat ce-și observă greșeala, norii de pe cer se sparseră, ca și cum o mână gigantică le-ar fi împlântat un cuțit drept în burtă. Ploaia începu să ropotească pe capota mașinii, revărsându-se peste parbriz, în timp ce Jude încerca să găsească butonul care acționa ștergătoarele. Trase pe margine și așteptă până când ștergătoarele de parbriz începură să se balanseze vesel prin ploaie. Satul stătea pe nodul sudic al comitatului, sărutând Marea Celtică și Golful Ardmore. Auzea freamătul valurilor pe mal, în timp ce furtuna făcea prăpăd în jurul ei, puternică și pătimașă. Vântul zgâlțâia ferestrele, șuierând amenințător prin fisurile pe unde reușea să se strecoare. Își imaginase cum s-ar fi plimbat agale, familiarizându-se treptat cu satul, cu casele frumoase, cârciumile pline de fum și clienți, plaja despre care îi vorbise bunica ei, falezele dramatice și câmpiile verzi. Dar aceea fusese o după-amiază fermecătoare, însorită, cu săteni plimbându-și bebelușii roșii în obraji cu cărucioarele și bărbați cu ochi alunecoși ridicându-și pălăriile în fața ei. Nu-și imaginase o furtună de primăvară bruscă și violentă, aducând cu sine rafale de vânt și străzi pustii. Poate că nici nu mai locuiește nimeni aci, își spuse. Poate era un soi de Brigadoon și nimerise în el accidental, într-un secol greșit. O altă problemă, își zise Jude, era propria sa imaginație, pe care trebuia să și-o înfrâneze cu o regularitate dezgustătoare. Sigur că acolo locuiau oameni, numai că aveau atâta minte încât să stea naibii la adăpost de ploaie. Casele erau frumoase, aliniate ca niște cucoane cu flori la picioare. Flori, observă ea, care tocmai încasau o mamă de bătaie. Nu avea nici un motiv de a nu aștepta acea frumoasă după-amiază însorită ca să se întoarcă în sat. Acum era obosită, o cam durea capul și nu voia decât să intre într-un interior cald și plăcut. Porni de la bordură, încet, prin ploaie, împietrită la gândul că avea să treacă iarăși o intersecție. Nu-și dădu seama că șofa pe contrasens decât când scăpă ca prin urechile acului de o coliziune frontală. Sau, mai bine zis, când mașina care venea o evită în ultima clipă, țipând din claxon. Dar găsi bifurcația, ceea ce-i reaminti că i-ar fi fost imposibil să n-o observe, dată fiind lancea de piatră a marelui turn rotund de pe culmea colinei. Se înălța prin ploaie, străjuind catedrala veche și fără acoperiș Saint Declan și toate mormintele marcate cu pietre aplecate și înclinate care-ncotro. Un moment, i se păru că vedea un om, îmbrăcat în ceva argintiu, cu luciu mat și ud, sub ploaie. Și, încordându-și vederea, aproape că ieși de pe așa-zisul drum. De data asta, nervii n-o mai făcură să cânte. Inima îi bubuia prea tare pentru a-i permite așa ceva. Mâinile-i tremurau, în timp ce înainta încet, încercând să vadă unde era omul, ce făcea. Dar nu văzu decât marele turn, ruinele și mormintele. Evident, acolo nu fusese nimeni, își spuse ea. Nimeni n-ar fi stat în mijlocul unui cimitir, în plină furtună. Ochii îi obosiseră și-i jucau farse. Nu avea nevoie decât să ajungă într-un loc cald și uscat, unde să-și tragă respirația. Când drumul, îngustându-se mereu, deveni doar o cărare noroioasă mărginită de ambele părți cu garduri vii, înalte cât un stat de om, Jude socoti că se rătăcise de-a binelea. Mașina se hurducă și sărea peste hârtoape, în timp ce ea se chinuia să găsească un loc unde să poată întoarce și porni înapoi. În sat exista adăpost și, cu siguranță, cuiva avea să i se facă milă de o biată americancă fără minte care nu era în stare să găsească drumul. Văzu un mic zid de piatră acoperit cu un fel de rugi spinoși, care în oricare altă situație ar fi arătat pitoresc, apoi văzu un drumeag desfundat ce reieși a fi ideea de alee a cuiva, însă trecuse de el când își dădu seama ce era și se temu să încerce o înapoiere în marșarier prin noroi. Drumul urca, iar făgașele deveneau aproape șanțuri. Cu nervii întinși la limită și dinții clănțănindu-i sonor, Jude manevră peste un nou hop, după care se gândi serios să se oprească pe loc, așteptând să vină cineva și s-o tracteze tocmai până la Dublin. Când văzu încă o spărtură în gardul viu, gemu de ușurare. Coti, lăsând amintire un strat de vopsea, apoi își rezemă fruntea de volan. Se rătăcise, era obosită, și flămânda și o tăia un pipi cu disperare. Acum trebuia să coboare din mașină, în ploaia torențială, și să bată la ușa unui străin. Dacă i se spunea că până la casă mai erau doar trei minute, tot ar fi trebuit să cerșească permisiunea de a se repezi până la toaletă. Mă rog, irlandezii erau renumiți pentru ospitalitatea lor, așa că se îndoia că ar fi fost refuzată, ca să se ușureze în tufe. Totuși, nu voia să apară cu ochii hăituiți înnebunită. Înclină oglinda retrovizoare și văzu că ochii ei, îndeobște de un verde calm și liniștit, erau într-adevăr cam deznădăjduiți. Umezeala îi încrețise părul, așa că părea să aibă pe cap un tufiș zburlit, în culoarea scoarței de copac. Pielea-i era palidă ca moartea, combinând efectele neliniștii și ale oboselii, și nu mai avea energie ca să-și scoată trusa de farduri pentru a încerca o oarecare retușare. Încercă să afișeze un zâmbet prietenos, care să-i convingă gropițele să apară în obraji. Gura-i era puțin cam prea lată, își spuse, la fel cum și ochii se holbaseră o idee cam prea mult, iar tentativa se soldă mai mult cu o grimasă decât cu un surâs. Dar de mai mult nu era în stare. Își înhăță poșeta și deschise portiera mașinii, gata să înfrunte ploaia. În acel moment, zări o mișcare într-o fereastră de la etaj. Doar o perdea, atrăgându-i privirea în sus Femeia din fereastră era îmbrăcată în alb și avea un păr blond, blond aproape alb, care i se revărsa în valuri bogate peste umeri și sâni. Prin pânzele cenușii ale ploii, ochii li se întâlniră un moment, nu mai mult de-o clipă, iar Jude avu impresia unei mari frumuseți și a unei enorme tristeți. Apoi femeia dispăru, rămânând numai ploaia. Jude se înfioră. Aversa vântoasă o pătrundea până în măduva oaselor, așa că își sacrifică demnitatea luând-o la fugă spre portița albă care dădea într-o curticică înveselită cu râuri de flori ce curgeau prin ambele laturi ale unei alei înguste, de pietriș alb. Nu exista verandă, numai un prag, dar etajul casei ieșea în afară deasupra lui, oferindu-i mult doritul acoperământ. Ridică un inel de alamă în formă de nod celtic și bătu cu el în ușa de lemn negeluit care părea groasă ca o cărămidă și avea o arcadă fermecătoare. În timp ce dârdâia, încercând să nu se gândească la vezică, scrută atâta cât putea din adăpostul ei. Părea o casă de păpuși. În întregime albă, cu un brâu verde ca pădurea și ferestrele cu multe ochiuri, mărginite de obloane ce păreau să îmbine plăcutul cu utilul. Acoperișul, din paie, era un adevărat miracol. Un semnal de vânt format din trei coloane de clopote cânta melodios. Bătu din nou, mai tare de astădată. „La naiba, știu că ești în casă” - și, lăsând deoparte orice bune maniere, ieși în ploaie pentru a încerca să privească prin fereastra de lângă ușă. Imediat, sări înapoi, vinovată, la auzul unui claxon prietenos. O camionetă roșie și cam ruginită, al cărei motor torcea ca un motan mulțumit, opri în spatele mașinii ei. Jude își dădu la o parte din față părul ud, pregătindu-se să se explice, când șoferul sări afară. La început, îl luă drept un bărbat scund și zvelt, cu cizme zgâriate, pline de noroi, geacă murdară și pantaloni de lucru roși, dar fața care-i zâmbi de sub șapca maronie era vizibil feminină. Și aproape superbă. Avea ochii verzi ca dealurile ude din jurul lor, și pielea luminoasă. Jude văzu șuvițele de păr roșcat rostogolindu-se de sub șapcă, în timp ce femeia se apropia grăbită, reușind să se miște grațios în pofida cizmelor greoaie. — Deci, dumneavoastră sunteți domnișoara Murray. Ați ales perfect momentul, nu-i așa? — Serios? — Păi, ați am cam întârziat, de vreme ce nepotul doamnei Duffy, Tommy, iarăși și-a aruncat jumate din cuburi în veceu și-a tras apa după ele. A ieșit o mizerie înfiorătoare. — Hmmm, fu singurul răspuns la care se putu gândi Jude, în timp ce se întreba de ce stătea de vorbă cu o străină, în ploaie, despre toalete înfundate. — N-ați găsit cheia? — Cheia? — De la ușa din față. Mă rog, eu o am pe a mea, așa că vă deschid să scăpați din udătura asta. Părea o idee minunată. — Mulțumesc... începu Jude, în timp ce o urmă înapoi spre ușă. Dar dumneavoastră cine sunteți? — O, scuzați-mă. Eu sunt Brenna O’Toole, îi întinse tânăra o mână, scuturându-i-o energic pe a lui Jude. V-a spus bunica dumneavoastră, nu-i așa, că vă aștept cu casa pregătită? — Buni... cu casa? se înghesui Jude sub copertină. Casa mea? Asta-i casa mea? — Da, ea e, dacă sunteți Jude Murray din Chicago, zâmbi cu bunătate Brenna, deși își arcuise sprânceana stângă. Trebuie că sunteți destul de obosită, pun prinsoare, după călătorie. — Într-adevăr, își frecă Jude fața cu mâinile, în timp ce Brenna descuia ușa. Și eu care credeam că mă pierdusem. — Se pare că v-ați regăsit totuși. Ceade mile failte, adăugă ea, făcând un pas înapoi, pentru ca Jude să poată intra prima. De-o mie de ori bun-venit, traduse ea în gând. Măcar atâta gaelică știa. Și, când intră la căldură, avu într-adevăr senzația de o mie. Antreul, doar cu puțin mai spațios decât treapta de afară, era flancat într-o parte de o scară cu treptele lustruite de timp și pași. O arcadă, în dreapta, dădea în micul living room, frumos ca un tablou, cu pereții de culoarea biscuiților proaspăt copți, brâul auriu ca mierea și perdelele de dantelă îngălbenite cald de vremuri, astfel încât tot ce se afla în cameră părea scăldat de razele soarelui. Mobila era roasă și decolorată, dar veselă, cu pernele sale moi, în dungi albe și albastre. Mesele erau pline de comori - bibelouri din cristal, figurine încrustate, sticluțe miniaturale. Peste podelele late erau răspândite covoare multicolore, iar șemineul de piatră era pregătit deja, cu bucăți de turbă, după câte i se părea lui Jude. Mirosea a pământ și a încă ceva, cu un vag iz floral. — Fermecătoare, nu-i așa, își împinse iarăși Jude părul din față, învârtindu-se în loc. Ca o casă de jucărie. — Bătrânei Maude îi plăceau lucrușoarele drăguțe. Ceva din tonul lui Brenna o făcu pe Jude să se oprească din piruetă, pentru a-i privi fața. — Îmi pare rău, n-am cunoscut-o. Ai ținut mult la ea. — Sigur, toată lumea o iubea pe bătrâna Maude. Era o mare doamnă. S-ar bucura că ești aici, să ai grijă de casă. Nu i-ar plăcea să stea goală și pustie. Deci, să-ți arăt locurile? Ca să te orientezi. — Ți-aș fi recunoscătoare, dar mai întâi am urgentă nevoie la baie. Brenna râse scurt. — Lung e drumul de la Dublin. Lângă bucătărie e o cămăruță de toaletă. Tata și cu mine am transformat-o dintr-o debara, acum trei ani. Drept într-acolo e. Jude nu mai pierdu vremea cu explorările. „Cămăruță” era cuvântul ideal pentru jumătatea de baie. Dacă îndoia brațele și le ridica, s-ar fi lovit cu coatele de pereți. Dar aceștia erau zugrăviți într-un plăcut roz-pal, porțelanul alb lucea de curățenie și pe bară erau atârnate în ordine prosoape brodate. O privire în oglinda ovală de deasupra lavaboului îi confirmă că, într-adevăr, arăta atât de rău pe cât se temea. Și cu toate că avea o statură și o constituție medie, pe lângă Brenna cea subțire ca o zână, ea părea o ditamai amazoana. Nemulțumită de comparația care-i trecuse prin minte, își suflă de pe frunte bretonul încrețit și ieși din nou. — A, eu le-am și adus pe astea. Eficienta Brenna îi descărcase deja bagajele și le cărase în antreu. — Cred că, după atâta drum, cazi de pe picioare. Îți duc lucrurile sus. Cred că vei vrea să stai în camera bătrânei Maude, e foarte plăcută, apoi punem ibricul pe foc ca să bei un ceai, și-ți fac focul. E o umezeală îngrozitoare afară. În timp ce vorbea, urcă scara cu cele două enorme valize ale lui Jude, ca și cum ar fi fost goale. Dorindu-și să fi petrecut mai mult timp în sala de gimnastică, Jude o urmă cu geanta, laptop-ul și cu printerul portabil. Brenna îi arătă două dormitoare - avusese dreptate, cel al bătrânei Maude, cu vederea sa spre grădina din față, era mai plăcut. Dar Jude nu-și putu forma decât o impresie cețoasă, căci aruncă o singură privire spre pat și decalajul orar îi căzu pe umeri ca o povară de plumb. Nu ascultase decât parțial vocea veselă și melodioasă care-i explica despre așternuturi, încălzire, capriciile micului șemineu din dormitor, în timp ce Brenna aprindea turbă. O urmări ca și cum ar fi umblat prin apă, până la parter, să pună ceaiul pe aragaz și să-i arate cum funcționa bucătăria. Auzi ceva în legătură cu cămara proaspăt aprovizionată și recomandarea de a-și face cumpărăturile de la Duffy’s, din sat, când avea nevoie de provizii. Mai erau și altele - stive de turbă lângă ușa din spate, așa cum prefera să folosească bătrâna Maude, dar și lemne, în caz că ea însăși le prefera pe acestea, cum fusese cuplat din nou telefonul și cum să aprindă focul în cuptorul din bucătărie. — Ei, ia aici, că adormi pe picioare, îi puse cu compasiune Brenna în mâini o cană albastră cu pereți groși. Ia-l sus cu dumneata și întinde-te. Eu îți aprind focul aici, jos. — Iartă-mă. Nu prea pot să mă concentrez. — Vei putea mai bine, după ce tragi un pui de somn. Numărul meu e aici, lângă telefon, dacă ai nevoie de ceva. Familia mea stă doar la un kilometru de-aici, mama, tata și patru surori, așa că dacă ai nevoie de ceva, nu trebuie decât să suni sau să treci pe la ai lui O’Toole. — Da, am să... patru surori! Brenna râse din nou, în timp ce o conducea pe hol. — Păi, tata tot spera să aibă un băiat, da’ așa a ieșit. E înconjurat de femei, până și cățeaua... Hai, sus cu matale. — Îți mulțumesc atât de mult. Zău, de obicei nu sunt așa de... vagă. — Mă rog, nu în fiecare zi zbori peste ocean, nu? Mai vrei ceva, înainte să plec? — Nu, aș... Se rezemă de balustradă, clipind din ochi. — Of, am uitat. Era o femeie în casă. Unde s-a dus? — O femeie, zici? Unde? — La fereastră. Jude se clătină, cât pe ce să verse ceaiul, apoi scutură din cap să și-l limpezească. — Când am ajuns aici, în fereastra de la etaj era o femeie, se uita afară. — Ei, nu mai spune? — Da. O femeie blondă, tânără, foarte frumoasă. — A, aia trebuie să fie Lady Gwen. Brenna se întoarse, intră în living și aprinse grămada de turbă. — Nu i se arată oricui. — Unde-a plecat? — A, e tot aici, cred. Încredințată că turba luase foc, Brenna se ridică, scuturându-și genunchii pantalonilor. — De trei sute de ani e aici, mai mult, sau mai puțin. E fantoma dumitale, domnișoară Murray. — Ce zici că e?!? — Fantoma matale. Da’ nu-ți face griji cu ea. N-o să-ți facă nici un rău. A avut o poveste tristă, pentru altă dată, când nu vei fi așa de obosită. Îi era greu să se concentreze. Creierul voia să i se închidă, trupul să-i iasă din funcțiune, dar i se părea foarte necesar să lămurească acest punct. — Vrei să spui, casa e bântuită? — Sigur că e bântuită. Bunica dumitale nu ți-a spus? — Nu cred că a pomenit de asta. Deci, crezi în stafii. Brenna înălță din nou sprâncenele: — Păi, ai văzut-o sau n-ai văzut-o? Poftim, confirmă ea, când Jude nu făcu altceva decât să se încrunte. Trage un pui de somn și, dacă mai târziu te scoli, vino până la Gallagher's Pub și-am să-ți fac cinste cu prima halbă. Prea buimacă pentru a se mai putea concentra, Jude se rezumă să clatine din cap: — Nu beau bere. — Ei, haide, mai mare rușinea! exclamă Brenna, pe cât de șocată, pe atât de sinceră. Mă rog, atunci, bună ziua îți doresc, domnișoară Murray. — Jude, murmură ea, neputând decât s-o privească lung. — Jude, atuncea. Brenna îi mai aruncă un zâmbet orbitor și ieși pe ușă, în ploaie. Bântuită, își spuse Jude, în timp ce pornea în sus pe scară, cu capul învârtindu-i-se alene la câteva degete înălțime deasupra umerilor. Fantezii irlandeze prostești. Dumnezeu îi era martor că bunica ei n-o mai slăbea cu poveștile, dar numai atât erau și nimic mai mult: povești. Dar văzuse pe cineva... nu? Nu - ploaia, perdelele, umbrele... Puse jos ceaiul pe care încă nu-l gustase și reuși să-și scoată pantofii. Nu existau nici un fel de fantome. Nu exista decât o casă frumoasă, pe o colină mică și fermecătoare. Și ploaia. Căzu pe pat cu fața în jos, se gândi să tragă pătura peste ea și adormi înainte de a mai face o mișcare.   Iar când visă, visă o bătălie purtată pe o colină înverzită, cu soarele scânteind în spade ca nestematele, cu zâne dansând în pădurea unde lumina lunii zăcea pe frunze asemenea unor lacrimi, și cu o mare albastră care lovea ca o inimă bătând malul ce o aștepta. Și, pe tot parcursul visurilor, singurul lucru constant era sunetul scăzut al unui plânset de femeie.