Nora Roberts carti

Perlele marii de Nora Roberts CAPITOLUL 1 Satul Ardmore stătea cuibărit pe coasta de sud a Irlandei, în comitatul Waterford, cu Marea Celtică întinsă la picioare. Digul de piatră se arcuia în jurul lui, urmărind conturul plajei cu nisip auriu. În vecinătate, satul se lăuda cu un grup de faleze pitorești, așternute cu iarbă, și un hotel agățat de ele. Dacă aveai chef, puteai face o plimbare plăcută, deși nu lipsită de efort, pe o cărare îngustă din jurul promontoriului, iar pe culmea primei coline se înălțau ruinele oratoriului și ale fântânii Saint Declan. Priveliștea merita ascensiunea, cu cerul, marea și satul întinse dedesubt. Era pământ sfânt, și cu toate că acolo erau îngropați destul morți, numai un singur mormânt avea inscripții pe piatra de căpătâi. Satul însuși avea străzi îngrijite și căsuțe zugrăvite mereu proaspăt, unele cu tradiționalele acoperișuri de crengi, și câteva coline abrupte. Florile creșteau din abundență, revărsându-se din lădițele de la ferești, coșuri și ghivece. Alcătuiau un tablou încântător, iar sătenii se mândreau să fi câştigat premiul Tidy Town, cu doi ani în urmă. Pe Tower Hill se vedea un frumos turn rotund, cu acoperișul său conic încă intact și ruinele catedralei din secolul al XII-lea construită în cinstea Sfântului Declan. Oamenii erau gata să-ți spună, dacă te întrebai, că Declan venise cu treizeci de ani înaintea bunului Sfânt Patrick. Nu că s-ar fi lăudat, nu făceau decât să te pună în temă. Cei interesați de asemenea probleme găseau exemple de încrustații oghame pe pietrele puse la păstrare în catedrala fără acoperiș și arcade romane tocite de vremuri și vânturi, dar încă demne de studiu. Însă satul în sine nu făcea nici o încercare de a atinge o asemenea măreție. Nu era decât o localitate plăcută, cu vreo două prăvălii și câteva case construite la distanță de frumoasele plaje nisipoase. Pe indicatorul localității Ardmore era adăugat cuvântul FAILTE, care însemna „bine ați venit”. Tocmai combinația de istorie veche și simplitate a caracterului și a ospitalității era aceea care-l interesa pe Trevor Magee. Strămoșii lui proveneau din Ardmore și din Old Parish. Însuși bunicul său se născuse aici, într-o căsuță de lângă Ardmore Bay, și-și trăise primii ani de viață inspirând aerul umed al mării, plimbându-se de mână cu mama lui pe ulițele satului sau pe plajă. Își părăsise satul și țara, luându-şi cu el în America soția și fiul. Nu se mai întorsese niciodată și, din câte știa Trevor, nici nu mai privise vreodată în urmă. Irlanda, Ardmore și familia Dennis Magee nu mai erau pomenite decât rareori. Prin urmare, imaginea satului Ardmore în mintea lui Trevor avea un aer de sentimentalism și curiozitate, iar motivele pentru care îl alesese erau de natură personală. Însă Trevor Magee își putea permite capricii personale. Era un om care clădise și care, la fel ca bunicul și tatăl lui înaintea sa, construise inteligent și cu spor. Bunicul lui își câştigase existența zidind și se îmbogățise speculând proprietăți în timpul celui de-al doilea război mondial și după aceea, până când cumpărarea și vânzarea acestora ajunseseră să formeze principala lui ocupație, ziditul revenindu-le celor pe care-i angaja. Bătrânul Magee nu fusese mai sentimental față de începuturile lui muncitorești decât față de propria sa patrie. Din câte își amintea Trevor, omul acela nu nutrise nici un fel de sentimente. Dar Trevor moștenise inima și mâinile constructorului, precum și simțul rece și aspru al omului de afaceri, și învățase să le folosească și pe unele și pe altele. Avea să le întrebuințeze și aici, adăugând o undă de sentiment pentru a-și construi sala de spectacole, o clădire tradițională pentru muzica tradițională, cu intrarea prin cârciuma deja existentă care aparținea familiei Gallagher. Încheiase tranzacția cu frații Gallagher, desțelenind pământul pentru proiect încă înainte de a-și fi putut găsi timpul pe care voia să-l petreacă la fața locului. Însă acum sosise și intenționa să facă mai mult decât doar să semneze cecuri și să privească. Voia să pună osul la treabă.   În dimineața aceea, Trevor ieșise din casa pe care o închiriase pe durata șederii, îmbrăcat într-o geacă de doc și cu o cană de cafea aburindă în mână. Acum, după câteva ore, geaca fusese aruncată în lături, iar pe spatele cămășii îi apăruse o dâră închisă de sudoare. Ar fi dat o sută de lire sterline pentru o bere rece. Cârciuma se afla la mică distanță de șantier. Știa că, la amiază, era plină de clienți. Dar nu-și putea potoli setea cu o halbă de bere rece, când le interzicea angajaților să bea la locul de muncă. Își răsuci umerii, privind prin jur. Autobetoniera duduia monoton, oamenii strigau, dând sau primind ordine. Muzica muncii, își spuse Trevor. Niciodată nu se sătura s-o asculte. Acesta era un dar de la tatăl lui. Învățătura pornind de la zero fusese crezul lui Dennis junior în viață, iar reprezentantul celei de-a treia generații de Magee făcuse tocmai acest lucru. Timp de peste zece ani - cincisprezece, dacă număra și verile în care asudase pe șantiere de construcții - învățase tot ceea ce însemna munca de zidar. Durerile de șale, sângele și febra musculară. La treizeci și doi de ani, petrecea mai mult timp în sălile de ședințe și la întâlniri de afaceri decât pe schele, dar nici un moment nu-și pierduse satisfacția de a da el însuși cu ciocanul. Intenționa ca, în Ardmore, pentru sala de spectacole, să-și acorde tocmai această plăcere. O privea pe femeia scundă cu șapcă decolorată și cizme scâlciate cum dădea târcoale, gesticulând în timp ce betonul umed aluneca prin jgheab. Se cățăra peste grămezi de pietre și nisip, lovea cu hârlețul în jgheab și-i striga operatorului să se oprească, după care intra în mocirlă, împreună cu ceilalți muncitori, ca să netezească stratul de beton. Brenna O’Toole, își spuse Trevor, bucuros că-și urmase instinctele. Angajarea ei și a tatălui său ca maiștri de proiect fusese o manevră inspirată. Nu numai pentru talentele lor de constructori, ci și pentru că știau satul, și pe locuitorii acestuia, aveau grijă ca munca să decurgă lin și oamenii să fie mulțumiți și productivi. Într-un asemenea proiect relațiile cu publicul erau la fel de importante ca o temelie solidă. Da, într-adevăr, lucrau extraordinar de bine. Cele trei zile de când se afla în Ardmore îi demonstraseră că nu greșise alegându-i pe O’Toole și O’Toole. Când Brenna ieși din nou, Trevor îi întinse mâna s-o ajute. — Mulțumesc. Brenna își înfipse cazmaua în pământ, rezemându-se de coada ei. În pofida cizmelor murdare și a șepcii pleoștite, arăta ca o zână. Avea pielea ca smântâna irlandeză, iar de sub șapcă îi scăpau câteva bucle roșii. — Tim Riley a spus că nu va mai ploua încă o zi, două, iar el nu prea greșește în problemele astea. Cred că lespedea se va usca înainte de a trebui să vă faceți griji cu vremea. — Ați făcut progrese considerabile încă dinainte de a ajunge eu aici. — Sigur, și o dată ce ne-ați dat liber, n-am mai avut motive să așteptăm. O să vă turnăm o fundație bună și solidă, domnule Magge, și-o vom face la termen. — Trev. — Da, Trev.  Brenna își dădu șapca pe spate, pentru a-l privi în ochi; el avea cu cel puțin un cap peste statura ei de un metru și cincizeci și cinci, chiar și încălțată cu cizmele. — Oamenii pe care i-ai trimis din America formează o echipă extraordinară. — Întrucât i-am ales personal, unul și unul, îți dau dreptate. Tonul lui părea puțin cam fudul, dar nu neprietenos. — Deci, nu alegi niciodată și femei? Trevor zâmbi alene, astfel încât hazul păru să i se aștearnă încet pe chip, până ajunse și în ochii de culoarea fumului de turbă. — Ba da, cum să nu, și cât de des posibil. Atât în interes profesional, cât și în alte interese. Pentru proiectul ăsta am repartizat-o pe una dintre cele mai bune tâmplărițe ale mele. Va fi aici săptămâna viitoare. — Mă bucur să aflu că vărul meu Brian n-a greșit în privința asta. A spus că angajezi oamenii după talent, nu după sex. Arătând cu capul spre șantier, Brenna adăugă: — Japița asta gălăgioasă de betonieră o să ne mai țină companie un timp. Mâine se întoarce Darcy din vacanță și pot să-ți spun c-o să ne facă la toți capul mare c-o deranjăm. — E un zgomot pozitiv. Al construirii. — Și eu am fost întotdeauna de aceeași părere. Stătură un moment tăcuți, în timp ce autobetoniera își voma ultimul metru de beton. — Îți fac cinste cu masa, spuse Trevor. — Nu te refuz. Brenna scoase un șuierat, pentru a atrage atenția tatălui ei, apoi mimă cu mâna mâncatul. Mick răspunse cu un zâmbet și un gest, după care se reapucă de treabă. — E într-al nouălea cer, comentă Brenna, în timp ce se duceau să-și clătească cizmele. Nimic nu-l face pe Michael O’Toole mai fericit decât să fie în mijlocul unui șantier - cu cât mai noroios, cu atât mai bine. Satisfăcută, Brenna tropăi de câteva ori din picioare, apoi ocoli spre ușa bucătăriei. — Sper să vizitezi și zona cât stai aici, în loc să te cufunzi numai în muncă. — Am de gând să văd împrejurimile. Ceva îl atrăsese spre Irlanda, spre Ardmore, timp de peste un an. În visuri. — A, iată un bărbat arătos care face lucrul la care se pricepe cel mai bine, comentă Brenna, deschizând ușa bucătăriei. Ce ne-ai pregătit pentru azi, Shawn? Shawn se întoarse de la enorma mașină de gătit veche, înalt și deșirat, cu părul negru lățos și ochii de un albastru cețos. — La specialitate avem supă de spanac-de-mare și sandvișuri cu carne de vită. Bună ziua îți doresc, Trevor. Te muncește asta mai tare decât s-ar cuveni? — Ține lucrurile în mișcare. — Așa și trebuie, căci bărbatul din viața mea e un greoi. Mă întreb, Shawn, dacă ai mai ales vreo melodie, două, să i le-arăți lui Trevor? — Am fost ocupat să-mi servesc proaspăta soție. E o ființă pretențioasă. Spunând acestea, luă între mâini fața Brennei și o sărută. — Ieși afară din bucătăria mea. Și-așa-i o zăpăceală destul de mare aici, fără Darcy. — O să se-ntoarcă mâine, iar până la ora asta o vei fi blestemat deja de-o duzină de ori. — Păi tu de ce crezi că-i duc dorul? Dă-i comanda lui Sinead, îi spuse el lui Trevor. E o fată bună, iar Jude a noastră a lucrat cu ea. Are nevoie doar de puțină practică. — Sinead e o prietenă a surorii mele, Mary Kate, îi spuse Brenna lui Trevor, în timp ce împingea ușa batantă dintre bucătărie și cârciumă. O fată bună de felul ei, chiar dacă puțin cam împrăștiată la creier. Vrea să se mărite cu Billy O'Hara, iar în momentul de față asta-i suma completă a ambițiilor ei. — Iar Billy O'Hara ce are de spus? — Nefiind tocmai la fel de ambițios ca Sinead, Billy își ține gura. Bună ziua îți doresc, Aidan. — Și eu ție. Cel mai vârstnic dintre frații Gallagher lucra la bar. Cu mâinile pe robinete, ridică privirea. — Deci, luați masa la noi? — Într-adevăr. Văd că ești ocupat. — Dumnezeu să binecuvânteze autobuzele cu turiști. Făcând cu ochiul, Aidan împinse două halbe de bere pe bar, spre mâinile care le așteptau. — Vrei să ne luăm mâncarea la bucătărie? — Nu e nevoie, decât dacă sunteți foarte grăbiți. Ochii lui, de un albastru mai intens decât cei ai fratelui său, scrutară salonul. — Serviciul merge o idee mai încet decât de obicei. Dar au mai rămas una, două mese libere. — Îl lăsăm pe șef să hotărască. Brenna se întoarse spre Trevor. — Cum preferi? — Hai să ocupăm o masă. Era mai bine să vadă cu ochii lui cum mergeau afacerile. O urmă afară și se așezară la una dintre mesele în formă de ciupercă. Se auzea un murmur de conversații, prin aer plutea un fum subțire și mirosul de drojdie al berii. — Iei o halbă? îl întrebă Brenna. — Numai după ce se termină programul. Cu buzele tresărindu-i, Brenna se rezemă de spătar. — Așa am auzit și eu, de la unii dintre oameni. Se vorbește că, în privința asta, ești un tiran. Nu-l deranja cuvântul „tiran”. Însemna că era stăpân pe situație. — Ar fi cel mai corect cuvânt. — Am să-ți spun un lucru, s-ar putea să-ți fie cam greu să aplici o asemenea regulă pe-aici. Mulți dintre cei care vor munci pentru tine au supt Guinness încă din fașă și le e o băutură la fel de firească precum laptele de mamă. — Și mie îmi place, dar când un bărbat sau o femeie lucrează pe timpul meu, se mulțumește numai cu laptele de mamă. — A, ești un om dur, Trevor Magee, comentă ea, râzând. Deci, ia spune-mi, cum îți place Faerie Hill Cottage? — Foarte mult. E confortabilă, eficientă, liniștită și are niște vederi de ți se pune un nod în gât. Exact ceea ce căutam, așa că-ți sunt recunoscător că mi-ai găsit-o. — Nici o problemă, absolut nici una. Este în familie. Cred că lui Shawn îi e dor de bucătărioara de acolo, întrucât casa pe care ne-o construim mai are mult până să fie gata. E mai mult decât locuibilă, adăugă ea, întrucât acesta era unul dintre actualele lor subiecte spinoase, dar mă gândesc să mă concentrez asupra bucătăriei, în zilele libere, ca să fie mai mulțumit. — Mi-ar plăcea s-o văd. — Serios? Surprinsă, Brenna înclină capul. — Mă rog, ești binevenit oricând. Am să-ți dau îndrumările. Te superi dacă spun că nu mă așteptam să fii atât de prietenos pe cât pari? — La ce te așteptai? — Mai degrabă la un rechin, și sper că asta nu te jignește. — Nu mă jignește. Și depinde în ce ape înot. Ridică privirea și se lumină la față, când de masă se apropie soția lui Aidan. Dar, când dădu să se ridice, Jude îi făcu semn să rămână așezat. — Nu, nu stau, dar mulțumesc oricum. Își rezemă o mână pe abdomen, unde se vedea că sarcina era foarte înaintată. — Bună, eu sunt Jude Frances și azi voi fi ospătărița voastră. — N-ar trebui să umbli așa de colo-colo, cărând tăvi. Jude oftă în timp ce scotea carnetul cu comenzi. — Parc-ar fi Aidan. Mă odihnesc când simt nevoia și nu car nimic greu. Sinead nu se descurcă singură. — Nici o grijă, Trevor. Păi, propria-mi mamă, Dumnezeu s-o binecuvânteze, a scos cartofi, chiar în ziua nașterii mele, iar după ce m-a adus pe lume s-a dus să-i prăjească. La vederea ochilor îngustați ai lui Trevor, Brenna chicoti. — Mă rog, poate n-o fi fost chiar așa, dar fac rămășag că ar fi putut s-o facă. Eu iau supa de azi, dacă nu te superi, Jude, și... un pahar de lapte, adăugă, cu un zâmbet ștrengăresc spre Trevor. — La fel, spuse el, plus sandvișul. — Inspirată alegere. Le aduc imediat. — E mai puternică decât pare, îi spuse Brenna, când Jude trecu la altă masă. Și mai încăpățânată. Acum, că și-a găsit direcția, ca să zic așa, nu va face decât să muncească și mai mult pentru a dovedi că poate face ceea ce-i spui că n-ar trebui. Aidan n-o lasă să întreacă măsura, îți dau cuvântul meu. Omul ăsta o adoră. — Da, am observat. Frații Gallagher par să fie devotați nevestelor lor. — N-ar strica să fie, altfel nevestele vor ști în mod sigur de ce. Relaxată, își întinse picioarele și-și scoase șapca. Buclele roșcate i se revărsară pe umeri. — Și nu ți se pare „prea rustic”, cred c-ar trebui să spun, aici la țară, după ce te-ai obișnuit în New York City? Trevor se gândi imediat la șantierele pe care le cunoscuse: alunecări de noroi, inundații, călduri arzătoare, mici vandalisme și sabotaje. — Deloc. Satul e exact așa cum mă așteptam, după rapoartele lui Finkle. — A, da, Finkle. Și-l amintea foarte bine pe cercetașul lui Trevor. — Iată un om care cred că preferă confortul urban. Dar, în fond, tu nu ești atât de... părtinitor. — Sunt foarte părtinitor, depinde. De-asta am încorporat cea mai mare parte a planurilor tale în proiectul teatrului. — Ăsta-i un compliment delicios și parșiv. Și nimic nu i-ar fi plăcut mai mult. — Cred că tindeam mai mult spre unghiul personal. Țin în mod special la căsuța de pe Faerie Hill și nu eram sigură dacă aveai s-o găsești pe gustul tău. Dacă stau să mă gândesc, cred că un om cu un trecut ca al tău ar fi fost mai degrabă înclinat să stea la un hotel de pe faleză, cu cameriste, restaurant și așa mai departe. — Camerele de hotel îmi dau întotdeauna o senzație de claustrare. Și găsesc că e interesant să stau în casa unde s-a născut, a trăit și a murit femeia care a fost logodită cu unul dintre strămoșii mei. — A fost o femeie minunată, bătrâna Maude, o femeie înțeleaptă. În timp ce vorbea, Brenna nu scăpa din ochi chipul lui Trevor. — Mormântul ei e lângă fântâna Sfântului Declan, iar acolo poți să-i simți prezența. Nu ea e cea care bântuie acum prin casă. — Atunci, cine? Brenna înălță din sprâncene. — Deci, nu cunoști legenda? Bunicul tău s-a născut aici, și tatăl tău, deși era încă mic când au plecat spre America. Totuși, a venit în vizită, cu mulți ani în urmă. Nici unul dintre ei nu ți-a spus povestea lui Lady Gwen și a Prințului Carrick? — Nu. Deci, cea care bântuie casa e Lady Gwen? — Ai văzut-o? — Nu. Trevor nu fusese crescut cu legende și mituri, dar în vene avea destul sânge irlandez ca să-și pună întrebări în legătură cu ele. — Însă se simte în casă o senzație feminină, aproape o mireasmă, așa că sorții sunt în favoarea cucoanei. — Aici ai dreptate. — Cine era? Cred că, dacă împart locuința cu o stafie, ar trebui să știu câteva ceva despre ea. Nu alunga nepăsător subiectul, nu manifesta o indulgență amuzată față de irlandezi și legendele lor, observă Brenna. — Iarăși mă surprinzi. Stai să văd ceva, mai întâi. Vin imediat. Fascinant, medită Trevor. Se alesese cu o fantomă. O poveste reușită cu stafii putea atrage oamenii la spectacole cu tot atâta succes ca o cârciumă bine gospodărită. Totul ținea de atmosferă. Continuă să cocheteze cu această idee, în timp ce scruta salonul. Nu-i trecea prin minte că, așa cum stătea acolo, în hainele de lucru, cu părul blond închis ciufulit după munca de dimineață, arăta mai mult a localnic decât a vizitator. Avea un chip îngust, osos, care te ducea cu gândul la un războinic sau eventual la un cărturar, dar mai greu la un om de afaceri. Femeia cu care fusese la un pas de a se căsători spusese că părea sculptat și cizelat de un geniu nebun. O mică cicatrice îi marca bărbia, de pe urma unei furtuni care spărsese geamurile la Houston, în timpul unei tornade, sporindu-i impresia generală de duritate. Era un chip care rareori dădea ceva de gol - decât dacă era în avantajul lui Trevor Magee. În acel moment, avea o expresie rece și închisă, care redeveni prietenoasă când Brenna reveni spre masă, împreună cu Jude. Trevor observă că Brenna aducea tava. — Am rugat-o pe Jude să-și sacrifice câteva momente ca să ia loc și să-ți povestească despre Lady Gwen, anunță Brenna, începând să pună mâncarea pe masă. E o seanachais. La vederea sprâncenei înălțate a lui Trevor, Jude clătină din cap: — Asta înseamnă povestitor, în gaelică. De fapt, nu sunt așa ceva, eu doar... — Și i-a fost publicată cartea, iar acum scrie încă una. — Brenna, își dădu Jude ochii peste cap. — Am s-o caut. Unele dintre versurile cântecelor lui Shawn povestesc legende. Este o veche tradiție. — O, asta o să-i placă. Radioasă, Brenna luă tava. — O duc eu, Jude, și-am s-o muștruluiesc puțin pe Sinead din partea ta. Tu începe. Am auzit de prea multe ori povestea asta. — Are energie cât douăzeci de oameni, comentă Jude, puțin cam obosită, luându-şi ceașca de ceai. — Mă bucur că am găsit-o pentru proiectul ăsta. Sau că m-a găsit ea pe mine. — Aș spune că amândoi sunt perfecți, de vreme ce și unul și altul sunteți atât de energici... Se întrerupse brusc, jenată. — N-am spus-o în sens negativ. — Nici n-am luat-o așa. Mișcă bebelușul? Ai o anumită expresie, îi explică Trevor. Sora mea tocmai l-a făcut pe al treilea. — Al treilea?!? Jude răsuflă zgomotos. — Am momente când mă întreb cum am să mă descurc cu unul singur. E activ. Dar va trebui să mai aștepte vreo două luni. Își plimbă o mână încet, în cercuri, peste burta proeminentă, în timp ce sorbea din ceai. — S-ar putea să nu știi, dar până acum un an și ceva am locuit la Chicago. Trevor scoase un sunet evaziv. Sigur că știa, primise rapoarte amănunțite. — Planul meu era să vin aici pentru șase luni, să locuiesc în casa unde a stat bunica mea după ce și-a pierdut părinții. O moștenise de la verișoara ei Maude, care a murit la scurt timp înainte de sosirea mea. — Femeia cu care a fost logodit unchiul meu. — Într-adevăr. În ziua în care am ajuns ploua. Mă rătăcisem, și nu numai din punct de vedere geografic. Toate mă iritau. — Ai venit singură, în altă țară? înclină Trevor capul. O asemenea femeie nu mi se pare că poate fi ușor enervată. — La fel ar spune și Aidan. Și, din acest motiv, se simțea cât se putea de bine. — În orice caz, am oprit pe stradă, pe alee de fapt, în fața unei case mici, cu acoperiș de crengi. Și, la fereastra de sus, am văzut o femeie. Avea o față frumoasă și tristă, și păr blond-deschis, revărsat în jurul umerilor. S-a uitat la mine, privirile ni s-au întâlnit. Apoi a apărut Brenna. Se părea că nimerisem din greșeală chiar la mine acasă, iar femeia pe care o văzusem, sus, la fereastră era Lady Gwen. — Fantoma? — Da, într-adevăr. Pare imposibil, nu-i așa? Sau, în orice caz, irațional. Dar îți pot spune exact cum arăta. Am desenat-o. Și nu știam despre legendă când am ajuns aici, nimic mai mult decât pari să ști tu acum. — Mi-ar plăcea s-o ascult. — Atunci, am să ți-o spun. Jude făcu o pauză când Brenna reveni, se așeză și începu să se înfrupte din mâncare. Povestea într-un mod foarte firesc, remarcă Trevor. Avea un ritm natural și lin, care atrăgea ascultătorul în poveste. Îi spuse despre o tânără fată care locuise în casa de pe colina zânelor. O femeie care ținuse la tatăl ei, întrucât mama îi murise la naștere, care-și îngrijea casa și grădina și era foarte mândră.. Sub panta verde a colinei se afla strălucirea argintie a plutei zânelor, palatul unde domnea Carrick, ca prinț. Și el era mândru, și foarte chipeș, cu o coamă lungă de păr negru ca pana corbului și ochi de un albastru arzător. Acești ochi au văzut-o pe tânăra Gwen, iar ai ei s-au oprit asupra lui. I-a cuprins dragostea, pe muritoare și pe prințul din neamul zânelor, iar noaptea, când ceilalți dormeau, el o ducea în zbor pe marele lui cal înaripat. Niciodată nu vorbeau despre această iubire, căci mândria le amuțea cuvintele. Într-o noapte, tatăl lui Gwen s-a trezit și a văzut-o descălecând de pe calul lui Carrick. Temându-se pentru ea, a logodit-o cu altul și i-a poruncit să se mărite fără întârziere. Carrick a zburat cu calul lui spre soare și i-a adunat scânteile arzătoare în punga lui de argint. Când Gwen a ieșit din casă ca să-l întâlnească, înainte de nuntă, a desfăcut punga și i-a turnat la picioare diamante, nestematele soarelui. „Ia-le, și pe mine odată cu ele”, a spus el, „căci ele sunt pasiunea mea pentru tine.” I-a făgăduit nemurirea și o viață plină de bogății și glorie. Dar nici o clipă n-a vorbit, nici chiar atunci, despre iubire. Așa că Gwen l-a refuzat și i-a întors spatele. Diamantele care zăceau pe iarbă s-au preschimbat în flori. De două ori a mai venit la ea, a doua oară când Gwen își purta în pântec întâiul copil. A deșertat din punga argintie perle, lacrimile lunii, pe care le adunase pentru ea. Iar acestea, i-a spus el, erau dorul lui de dânsa. Dar dorul nu e iubire, iar Gwen i se juruise altuia. Când Gwen a întors spatele, perlele s-au transformat în flori. Mulți ani au trecut până când Carrick a venit ultima dată, ani în care Gwen și-a crescut copiii, și-a îngrijit soțul bolnav și l-a îngropat, ea însăși fiind de-acum foarte bătrână. Ani în care Carrick meditase trist în palatul lui și străbătuse cerul pe cal. S-a cufundat în mare, ca să-i smulgă din inimă ultimele daruri pentru ea. Pe acestea i le-a turnat la picioare, safire scânteietoare care scăpărau în iarbă. Fidelitatea lui față de ea. Iar când acum, în sfârşit, a vorbit despre iubire, Gwen n-a putut decât să plângă cu lacrimi amare, căci viața ei era pe sfârşite. I-a spus că era prea târziu, că niciodată nu avusese nevoie de bogății sau de promisiuni de glorie, ci numai să știe că o iubea, că o iubea destul încât ea să-și poată înlătura temerile și să renunțe la lumea ei pentru a lui. Și, când s-a întors și de astă dată să-l părăsească, durerea și furia lui s-au dezlănțuit, în vraja pe care a legat-o. Gwen n-avea să-și mai găsească liniștea fără el, și nici n-aveau să se mai revadă până când, de trei ori, trei perechi de îndrăgostiți se întâlneau și, acceptându-se unul pe altul, primejduindu-și inimile, cutezau să aleagă iubirea mai presus de orice.   Trei sute de ani, își spuse mai târziu Trevor, în timp ce intra în casa unde locuise și murise Gwen. Îndelungată așteptare. O ascultase pe Jude spunându-i legenda cu vocea ei calmă, de povestitoare, fără s-o întrerupă. Nici măcar ca să-i spună că unele fragmente din poveste le cunoștea și el. Într-un fel, le știa. Le visase. Nu-i spusese că și el ar fi putut-o descrie pe Gwen, până la verdele marin al ochilor și linia arcuită a obrazului. Și pe ea o visase. Și, își dădea Trevor seama, fusese cât pe ce să se însoare cu Sylvia fiindcă îi amintise de acea imagine din vis. O femeie blândă, cu un fel de a fi simplu. Totul ar fi trebuit să meargă de minune între ei, își spuse, în timp ce urca la etaj, să facă un duș. Încă îl mai irita faptul că nu se întâmplase așa. În ultimă instanță, pur și simplu nu se potriviseră. Ea își dăduse seama prima și, cu blândețe, îl lăsase să plece înainte ca Trevor să recunoască faptul că deja era cu ochii spre ușă. Poate că asta îl deranja cel mai mult. Nu avusese curtoazia de a pune el capăt relației. Deși Sylvia îl iertase, el unul mai avea până să-și ierte propria faptă. Simți mirosul în clipa când păși în dormitor. Delicat, feminin, ca al unor petale de trandafir proaspăt căzute pe iarba înrourată. — O fantomă care-și dă cu parfum, murmură Trevor, cu un amuzament ciudat. Mă rog, dacă ești pudică, poți să te întorci cu spatele. Și, spunând acestea, se dezbrăcă în locul unde stătea, apoi intră în baie. Își petrecu restul serii singur, lucrând la hârtii, apoi luă o bere și ieși cu ea în ultimele raze de lumină ale asfințitului, ascultând tăcerea dureroasă și privind cum stelele se trezeau licăritor la viață. Tim Riley, cine naiba o mai fi fost și ăla, părea să aibă dreptate. Încă nu se anunța ploaie. Fundația pe care o turna avea să se întărească perfect. Când se răsuci să intre înapoi în casă, o mișcare fulgerătoare deasupra capului îi atrase atenția, o dâră argintie pe cerul întunecat. Dar, când o căută din nou cu privirea, îngustându-şi ochii, nu văzu decât stelele și luna în primul pătrar care tocmai răsărea. O stea căzătoare, conchise el. O stafie era una, dar un cal înaripat călărit de un prinț al zânelor era cu totul altceva. Însă avu impresia că auzea cântul voios al fluierelor și flautelor dănțuind peste tăcere, în timp ce închidea ușa casei pentru noaptea aceea.

Valea tacerii de Nora Roberts Prolog În foc se desluşeau anumite imagini. Dragoni, demoni şi războinici. Asemeni lui copiii le vor observa. Bătrânul ştia că persoanele foarte tinere şi cele foarte în vârstă pot vedea ceea ce alţii nu sunt în stare. Sau ceea ce nu doresc. Le povestise deja prea mult. Povestea lui debutase cu vrăjitorul care a fost chemat de zeița Morrigan. Hoyt of the Mac Cionaoith era însărcinat de zei să călătorească în celelalte lumi ca să adune armata pentru a o putea înfrunta cum se cuvine pe regina vampirilor. Bătălia dintre oameni şi demoni urma să aibă loc pe dealul Samhain, în Valea Plângerii, în ţinutul Geallului. Le povestise despre Cian fratele vrăjitorului, ucis şi preschimbat de vicleana Lilith, care, vreme de aproape o mie de ani, vieţuise ca vampir, înainte de a-l face pe Cian asemenea ei. Aveau să mai treacă pentru Cian aproape o mie de ani înainte ca el să se alăture lui Hoyt şi vrăjitoarei Glenna pentru a forma primele legături ale celui de-al şaselea cerc. Următoarele au fost forjate de către doi gealliani – modelatorul formelor şi savantul care călătoriseră între lumi pentru a se întâlni în acele prime zile. Iar ultimul cerc a fost alipit de către războinic, un vânător de demoni care era din acelaşi neam cu Mac Cionaoith. Poveştile pe care le depănase în faţa lor erau despre războaie şi curaj, despre moarte şi prietenie. Şi despre dragoste. Dragostea care se înfiripase între vrăjitor şi vrăjitoare şi între modelator şi războinic conferise puteri sporite cercului, exact aşa cum trebuia s-o facă o magie adevărată. Dar mai existau şi alte istorioare. Triumfuri şi pierderi, teamă şi curaj, dragoste şi sacrificiu – şi tot ceea ce vine odată cu întunericul şi lumina. În vreme ce copiii erau nerăbdători să asculte şi altele, el se gândea la cum ar fi mai bine să înceapă finalul poveştii. — Erau şase, rosti el, privind mai departe spre foc, în vreme ce murmurul copiilor încetă, iar forfota lor încremeni în aşteptare. Şi fiecare dintre ei avea de ales între a accepta sau a refuza. Chiar şi atunci când lumile se află în mâinile tale, trebuie să înfrunţi alegerea de a le distruge sau de a face cale întoarsă. Şi odată cu această alegere, continuă el, mai există şi altele de făcut. — Ei erau curajoşi şi adevăraţi, strigă unul dintre copii. Au ales să lupte! Bătrânul surâse preţ de o clipă. — Şi au procedat întocmai. Dar dincolo de asta, în fiecare zi, în fiece noapte din timpul ce le fusese dăruit, alegerea aceea rămânea şi trebuia reînnoită. Unul dintre ei, ţineţi minte, nu mai era om, ci vampir. În fiecare zi şi în fiecare noapte din timpul pe care-l primiseră, lui i se aducea aminte faptul că nu mai era om. Nu mai era decât o umbră în aceste lumi pe care alesese să le protejeze. — Şi astfel, zise bătrânul, vampirul începu a visa. 1 El visa. Iar în vis era încă bărbat. Tânăr, probabil nebun, fără îndoială impetuos. Şi apoi, femeia în care credea era una atât de frumoasă, cu o alură incredibilă. Ea purta o rochie superbă de un roşu aprins, mai elegantă decât merita o tavernă de provincie, care se mula perfect pe formele sale şi îi scotea în evidenţă pielea albă şi strălucitoare. Părul îi era de aur, cârlionţii scânteind de-o parte şi de alta a coroanei. Rochia, ţinuta ei, bijuteriile care-i străluceau la gât şi pe degete, îi dădură de înţeles că era o doamnă elegantă din clasa de mijloc. În lumina aceea palidă a cârciumii, i se părea o flacără care ardea în penumbră. Doi servitori aranjaseră o încăpere în care ea să-şi bea ceaiul. Înainte ca ea să se strecoare înăuntru, simpla ei prezenţă puse capăt conversaţiei şi muzicii. Dar ochii ei albaştri, asemenea cerului pe timpul verii, întâlniseră privirea lui. Doar pe a lui. Când unul dintre servitori ieşise şi venise spre el, spunându-i că doamna dorea să ia cina împreună, el nu ezitase. De ce ar fi făcut-o? Poate că rânjise la comentariile fireşti ale bărbaţilor cu care băuse, însă îi părăsise fără a sta pe gânduri. Ea stătea în picioare în lumina focului şi a lumânărilor, turnând deja vinul în cupe. — Sunt atât de încântată, zise ea, că eşti de acord să iei cina alături de mine. Urăsc să mănânc de una singură, tu nu? Femeia se îndreptă spre el, cu mişcări atât de graţioase încât părea că pluteşte. Mi se spune Lilith, zise ea oferindu-i paharul cu vin. Limbajul ei avea ceva exotic, vorba ei avea o anumită cadenţă care te ducea cu gândul la nisipul fierbinte şi farmecul viilor în pârg. El era pe jumătate sedus şi complet vrăjit. Au mâncat împreună mâncarea simplă, cu toate că lui nu îi era foame. Ceea ce devora el erau vorbele ei. Ea povesti despre ţinuturile prin care călătorise şi despre care el doar citise. Îi spuse că se plimbase în jurul piramidelor, la lumina lunii, escaladase dealurile Romei şi stătuse între ruinele templelor greceşti. El nu călătorise niciodată dincolo de graniţele Irlandei, iar vorbele ei, imaginile, pe care acestea le invocau, erau aproape la fel de incitante ca şi ea. Îşi zise că ea era prea tânără pentru a face atât de multe lucruri, însă în clipa când rosti acest gând, ea nu făcu altceva decât să surâdă pe deasupra marginii paharului. — La ce sunt bune lumile, întrebă ea, dacă nu te foloseşti de ele? O să mă folosesc şi de multe altele. De vin pentru a-l bea, de mâncare pentru a o gusta, de teritorii pentru a le explora. Tu eşti tânăr, zise ea, surâzând galeş şi cu subînţeles, şi nu te poţi rezuma la atât de puţin. Nu doreşti să vezi mai mult decât ai văzut până acum? — M-am gândit să-mi iau răgaz un an, atunci când voi putea, ca să văd lumea. — Un an? Râzând uşor, ea pocni din degete. Asta reprezintă un an. Nimic, o bucăţică de timp. Ce ai face dacă ai avea la dispoziţie o eternitate? Ochii ei semănau cu adâncimile albastre ale mărilor în clipa în care se aplecă către el. Ce ai face cu ea? Fără a aştepta un răspuns, ea se ridică, lăsând în urmă o dâră de parfum şi se îndreptă către fereastra de mici dimensiuni. — Ah, noaptea e atât de blândă. Precum mătasea care-ţi mângâie pielea. Se răsuci şi în ochii ei albaştri şi îndrăzneţi apăru un licăr. Eu sunt o creatură a nopţii. Şi cred că la fel eşti şi tu. Noi, cei ca noi, suntem în cea mai bună formă pe timpul nopţii. Se ridicase odată cu ea şi acum, când revenise lângă el, parfumul ei şi vinul se strecurau prin simţurile lui. Şi încă ceva, ceva dens şi ceţos care se aşternea peste mintea lui asemenea unui drog. Ea îşi dădu capul pe spate ca apoi să-l încline, aşezându-şi gura peste a lui. Şi dacă suntem cei mai buni pe întuneric, de ce să ne petrecem singuri ceasurile nopţii? Şi totul era asemenea unui vis, ceţos şi nămolos. El se afla în braţele ei, ţinând în palme sânii ei mari şi albi, gura ei, lacomă şi fierbinte, capturând-o pe a lui. O pufni râsul în clipa care el se încurcă în rochia ei, şi-şi desfăcu picioarele într-o invitaţie seducătoare. — Mâini puternice, murmură ea. O faţă atrăgătoare. De asta am nevoie şi, când am nevoie, iau. O să-mi îndeplineşti porunca? Râzând amuzată, ea îl muşcă de ureche. O vei face? O vei face, tinere şi frumosule Cian, cu mâinile tale puternice? — Daaa, desigur. Da. El nu se putu gândi la nimic, cufundându-se pur şi simplu înăuntrul ei. Când o făcu, şoldurile ei se legănau nebuneşte şi capul i se lăsă pe spate, într-un abandon total. — Da, da, da! Atât de tare, atât de pasional. Oferă-mi mai mult, şi mai mult! Şi am să te port dincolo de tot ce ştii. În momentul în care el plonjă, cu respiraţia întretăiată, apropiindu-se de punctul culminant, capul ei se înălţă iarăşi. Ochii ei nu mai erau albaştri şi îndrăzneţi, ci roşii şi sălbatici. Şocul care-l cutremură îl determină să încerce o retragere, dar braţele ei se strânseră brusc în jurul lui, asemenea unor lanţuri. Picioarele ei se încolăciră în jurul şoldurilor lui, păstrându-l înăuntrul ei, prins în capcană. În vreme ce el se lupta cu strânsoarea ei insuportabilă, ea surâse, colţii strălucindu-i în întuneric. — Ce eşti tu? Din capul lui pieriseră toate rugăciunile; frica nu mai lăsa loc pentru ele. Ce eşti tu? Şoldurile ei continuară să se mişte în sus şi în jos, călărindu-l, astfel că el, neajutorat, fu dus aproape de punctul culminant. Ea îşi înfipse mâna în părul lui, trăgându-i capul pe spate pentru a-i lăsa gâtul la vedere. — Magnific, rosti ea. Eu sunt magnifică şi tot aşa vei fi şi tu. Şi îl muşcă, colţii ei străpungându-i carnea. El îşi auzi propriul ţipăt. În mijlocul acelei nebunii şi dureri îl auzi. Arsura era de nedescris, strecurându-se prin piele, în sânge, până în oase. Şi, amestecată cu aceasta, alunecând dincolo de ea, simţea o plăcere teribilă. El o urmă, în întunericul acela ameţitor şi dogoritor, trădat de propriul trup, chiar dacă se afunda în moarte. Se strădui să rămână nemişcat, o parte a sa încercând să se agaţe de lumină, de supravieţuire. Dar durerea, plăcerea îl afundară şi mai mult în abis. — Tu şi cu mine, tânărul meu frumos. Noi doi. Ea se lăsă mai mult pe spate, prinzându-l în braţele ei. Cu unghia, trasă o urmă subţire de-a lungul propriului sân ca sângele să ţâşnească din ea. Oribil, şi din buzele sale. — Bea acum. Bea-mă şi ai să fii nemuritor. Nu. Buzele lui nu rostiră cuvântul, dar acesta explodă în mintea lui. Simţind cum viaţa i se scurge, el se luptă cu ultimele puteri pentru a o păstra. Chiar şi în clipa în care ea îi trase capul spre sânii ei, el i se opuse cu ultimele puteri. Apoi o gustă. Acea aromă bogată şi ameţitoare care se scurgea din ea. Viaţa care ţâşnea dinăuntrul ei. Şi, asemenea unui bebeluş, care suge la sânul mamei, el îşi bău propria moarte.   Vampirul se trezi în întunericul atotcuprinzător, în acea linişte totală. Aşa i se întâmpla din momentul acelei schimbări petrecute cu atâta amar de vreme în urmă. Cu toate că avusese acest vis de nenumărate ori în toţi aceşti ani nesfârşiţi, îl tulbura acea cădere repetată de pe culme. Faptul că se revăzuse aşa cum fusese, că îşi văzuse chipul – pe care nu-l mai zărise niciodată, fiind treaz, din noaptea cu pricina – îl enervă şi îl tulbură. Nu-l preocupa soarta. Asta era o treabă fără sens. Accepta şi se folosea de ceea ce era, iar în decursul eternităţii sale acumulase bunăstare, femei, confort şi libertate. Ce altceva îşi mai dorea un bărbat? Faptul că nu avea o inimă care să bată reprezenta un preţ mult prea mic. O inimă care bătea te îmbătrânea şi te făcea să fii mai slab, iar, în cele din urmă, se oprea asemenea unui ceasornic stricat. Câte trupuri văzuse el deteriorându-se şi murind în cei nouă sute de ani de viaţă? Nu putea să le numere. Şi din moment ce nu putea să-şi vadă propriul chip, îşi dădea seama că rămăsese la fel ca în noaptea în care fusese posedat de Lilith. Oasele erau încă tari, pielea fermă, suplă şi fără riduri. Ochii aveau o vedere pătrunzătoare şi nepieritoare. Nu avea şi nici nu urma să aibă vreodată vreun fir de păr cărunt sau maxilarele lăsate. Poate că existaseră momente când, pe întuneric, singur fiind, se folosise de degete pentru a-şi pipăi faţa. Pomeţii erau înalţi şi proeminenţi, în bărbie avea o gropiţă, iar ochii înfundaţi în orbite ştia că erau de un albastru intens. Apoi, ascuţişul nasului şi curba fermă a buzelor. La fel. Mereu la fel. Şi totuşi îşi oferea un mic răgaz pentru a-şi aminti cum era. El se ridică în întuneric. Trupul său musculos era gol. Îşi dădu pe spate părul negru ce îi încadra faţa. Se născuse cu numele de Cian Mac Cionaoith, dar purtase de atunci multe altele. Revenise la cel de Cian – acela pe care i-l dăduse fratele lui. Hoyt nu avea să-l numească niciodată altfel şi, din moment ce războiul acesta cu care era de acord ar fi putut să-l distrugă, Cian decisese că era cât se poate de logic să poarte numele de botez. Nu-şi dorea să fie distrus. După părerea sa, doar nebunii sau cei foarte tineri preferau să moară într-o aventură. Dar, dacă asta îi era soarta, în clipa aceea şi în locul acela, atunci avea să moară într-un fel anume. Şi, dacă exista dreptate în vreuna dintre lumi, avea s-o ia cu el pe Lilith în pierzanie. Ochii lui erau la fel de ageri ca şi simţurile, aşa că se mişcă cu uşurinţă în întuneric, îndreptându-se spre o cutie pentru a lua una dintre pungile cu sânge care fuseseră aduse din Irlanda. Se părea că zeii ceruseră să fie permis ca sângele, la fel ca şi vampirul care-l cerea, să poată circula dintr-o lume în alta, pornind de la cercul lor format din pietre. Din nou era vorba de sânge de porc. Cian nu se mai hrănise de secole cu sânge de om. O alegere personală, cugetă el, desfăcând punga şi turnând apoi conţinutul acesteia într-o cupă. Şi o chestiune de voinţă, îşi zise el, ce ţinea de bunele maniere şi care îl făcuse să adopte această regulă. El trăia printre ei, făcea afaceri cu ei, se culca cu ei când avea chef. Dar i se părea ceva lipsit de politeţe să se hrănească cu ceva ce le aparţinea. În orice caz, descoperise că e simplu să trăiască după bunul plac, să stea departe de radar, în cazul în care nu omora un suflet nefericit în vreuna dintre bazele nocturne. Mâncarea vie îi oferea atât încântare, cât şi aromă. Nimic altceva nu se potrivea cu ea, dar, în mod firesc, era o treabă neplăcută. El se maturizase, obişnuindu-se cu aroma mult mai banală a sângelui porcin şi cu avantajul de a-l avea la îndemână, în loc să fie obligat să plece şi să vâneze ceva ori de câte ori foamea îl aţâţa. Bău sângele exact aşa cum un bărbat îşi bea cafeaua de dimineaţă – pierzându-se acel obicei şi acea nevoie de a primi un impuls la trezire. Sângele îi limpezi mintea, făcându-i sistemul să funcţioneze. Nu-şi făcu probleme nici cu lumânările, nici cu focul în timp ce se spăla. Nu putea spune că era peste măsură de mulţumit cu confortul existent la Geall. Castel sau nu, el nu se potrivea atmosferei medievale, asemenea Glennei şi lui Blair. El trăise odată după moda erei acesteia, şi o dată era suficient pentru oricine. Prefera, prefera mult mai mult – confortul oferit de instalaţia de apă dintr-un apartament, electricitatea, blestematele ieşiri la restaurantele chinezeşti, în locul situaţiei de faţă. Îi lipseau maşina, patul şi afurisitul său de cuptor cu microunde. Îi lipsea viaţa şi gălăgia de la oraş şi tot ce putea oferi aceasta. Soarta o să-i ofere un şut zdravăn în dos în cazul în care o să-l determine să-şi încheie viaţa aici, în această eră, dacă nu cumva lume, lumea începuturilor lui. Gata îmbrăcat, părăsi dormitorul, îndreptându-se spre grajduri, spre calul său. În jur existau multe persoane – servitori, gărzi, curteni – care trăiau şi lucrau în Castelul Geall. Mulţi îl evitau, ferindu-şi privirea şi iuţindu-şi paşii. Unii făceau semnul împotriva celui rău pe la spate, lucru care nu părea să-l tulbure. Ştiau ce este el – şi văzuseră de ce erau capabile creaturile asemenea lui. Fusese o strategie potrivită, îşi zise el, ca Moira să-i ceară lui ca alături de Blair şi de Larkin să-i vâneze pe cei doi vampiri care o uciseseră pe mama ei, regina. Moira înţelesese importanţa şi valoarea readucerii la viaţă a vampirilor, astfel ca oamenii să-i vadă exact aşa cum erau. Şi faptul că o văzuseră pe Moira însăşi luptându-se şi omorând unul, demonstrase că ea însăşi era o luptătoare. Urma, peste doar câteva săptămâni, să-şi conducă poporul la război. Atunci când un teritoriu a fost guvernat de pace atât cât avea Geallul faima că a fost, doar un lider puternic, unul plin de forţă, putea transforma fermierii şi negustorii, femeile gravide şi consilierii şubrezi în soldaţi. El nu era convins că ea se afla la înălţimea situaţiei. Destul de curajoasă, cugetă el în vreme ce se strecură afară din castel, traversând curtea care ducea spre grajduri. Era mai mult decât inteligentă. Şi era adevărat că îşi perfecţionase o mare parte din stilurile de luptă în ultimele două luni. Nu exista nici urmă de îndoială că, încă de la naştere, fusese pregătită în privinţa chestiunilor de stat şi de protocol şi că avea o minte abilă şi deschisă. Pe timp de pace, probabil că ea îşi guverna lumea micuţă şi drăgălaşă cât se poate de bine. Dar pe timp de război, un strateg era atât general, cât şi conducător. Dacă ar fi fost după el, i-ar fi dat această şansă unchiului ei, Riddock. Dar asta depindea prea puţin de el. O auzi înainte să o vadă şi, mai înainte de asta, o adulmecă. Cian fu gata-gata să facă cale-ntoarsă. Era un lucru enervant să-şi încrucişeze drumul cu al femeii la care tocmai se gândea. Problema consta în faptul că se gândea mult prea des la ea. Să o evite nu era o opţiune, din moment ce erau legaţi în mod inexorabil în acest război. Să se strecoare undeva nevăzut era o treabă uşoară, dar un gest laş. Mândria, ca întotdeauna, îl împiedică să aleagă calea cea mai simplă. Îi găzduiseră armăsarul la capătul grajdurilor, la două boxe distanţă de restul cailor. El înţelegea şi tolera faptul că grăjdarii şi potcovarii manifestau precauţie când era vorba să aibă grijă de calul unui demon. Aşa cum era conştient şi grăjdarul lui Larkin şi Hoyt care-l hrănea în fiecare dimineaţă pe temperamentalul său Vlad. Se pare că, în momentul acela, Moira îşi asumase sarcina de-a răsfăța animalul. Avea morcovi, observă Cian, tentându-l pe Vlad să muşte din ei. — Ştiu bine că-l vrei, şopti ea. E atât de gustos. Nu trebuie decât să-l iei. Şi el gândea acelaşi lucru despre femeie, cugetă Cian. Ea purta o bluză ce cădea peste o fustă lungă şi cutată, ceea ce-l făcu să presupună că ea îşi terminase antrenamentul aferent acelei zile. Se îmbrăca destul de simplu pentru o prinţesă, în albastru, având doar o urmă de dantelă în dreptul corsajului. Purta crucea de argint, una dintre cele nouă pe care Hoyt şi Glenna le fermecaseră. Părul îi era lăsat liber, claia aceea castanie şi strălucitoare atârnându-i pe spate până la talie. Deasupra, drept coroană, purta cerculeţul subţire care-i desemna funcţia. Nu era frumoasă. El îşi reamintea adesea acest lucru, aproape la fel de des cum se gândea la ea. Era, în cel mai bun caz, drăgălaşă. Subţirică şi micuţă de statură, cu trăsături delicate. În schimb, ochii erau mari şi ieşeau în evidenţă pe chipul ei, de un gri-perlat, atunci când era liniştită, gânditoare sau când asculta, şi ca fumul iadului când era nervoasă. El avusese câteva mari frumuseţi la viaţa lui – aşa cum orice bărbat cu bun-simţ şi talent ar proceda timp de câteva secole. Ea nu era frumoasă, dar el nu putea, oricât de mult încerca, să şi-o scoată din minte. Ştia că ar fi putut s-o aibă dacă ar fi transformat una dintre preocupările sale în seducţie. Ea era tânără, inocentă, curioasă şi, ca urmare, extrem de susceptibilă. Tocmai de aceea ar fi fost mult mai bine să o seducă pe una dintre doamnele ei de companie dacă avea chef de distracţie, şi de uşurare. Îşi încheiase socotelile cu inocenţa cu mult timp în urmă, exact aşa cum o făcuse şi în privinţa sângelui uman. În schimb, armăsarul lui se părea că are mult mai puţină voinţă. Nu trecură decât câteva clipe înainte ca Vlad să-şi aplece capul şi să muşte din morcovul ţinut de Moira. Ea pufni în râs şi mângâie urechile armăsarului, în timp ce acesta mesteca. — Bravo, nu a fost atât de greu, nu? Noi doi suntem prieteni. Şi ştiu că, din când în când, te simţi singur. Nu ne simţim toţi astfel? Tocmai ridica un alt morcov în secunda în care Cian ieşi la iveală din umbră. — O să-l transformi într-un bleg şi, după aceea, ce fel de cal de luptă va mai fi de Samhain? Ea tresări, apoi rămase nemişcată. Însă când se întoarse către Cian, chipul ei era calm. — Cu siguranţă nu vorbeşti serios, nu-i aşa? Se bucură să fie răsfăţat din când în când. — Nu ne bucurăm cu toţii? murmură el. Doar roşeaţa abia perceptibilă din obraji fu cea care trădă o oarecare stânjeneală pentru faptul că-l auzise. — Antrenamentul a decurs foarte bine azi. Oamenii vin de pe tot cuprinsul Geallului. Sunt atât de mulţi cei care vor să lupte, încât am decis să stabilim o a doua zonă de antrenament pe terenul unchiului meu. Acolo vor lucra Tynan şi Niall. — Adică cu găzduire? — Daaa, asta va însemna o nimica toată. Vom găzdui aici aţâţi cât vom putea, şi la unchiul meu la fel. Mai e şi hanul şi mulţi dintre fermierii şi micii arendaşi din apropiere găzduiesc deja familii şi prieteni. Nimeni nu va fi refuzat. Vom găsi o soluţie. Ea se juca cu crucea în vreme ce vorbea. Nu de frica lui, se gândi Cian, ci ca un tic nervos. — Trebuie să ne gândim şi la hrană. Mulţi dintre ei au fost obligaţi să-şi părăsească recoltele şi vitele pentru a veni aici. Dar o să ne descurcăm. Tu ai mâncat? Roşi ceva mai tare imediat ce vorbele fură rostite. Am vrut să spun că supeul va avea loc în salonaş dacă… — Ştiu ce ai vrut să spui. Nu. M-am gândit să vin mai întâi să văd ce face calul, dar pare bine îngrijit şi hrănit. La mijlocul frazei, Vlad ridică capul peste umărul Moirei. Şi răsfăţat, adăugă Cian. Sprâncenele ei se împreunară ca de fiecare dată, el ştia asta, când era tulburată sau cădea pe gânduri. — Sunt doar nişte morcovi şi sunt foarte buni pentru el. — Că tot vorbim de mâncare, voi avea nevoie de alt sânge peste o săptămână. Poate te vei îngriji ca sângele următorilor porci sacrificaţi să nu fie aruncat. — Desigur. — Nu te poţi stăpâni. În secunda aceea pe faţa ei apăru o vagă urmă de iritare. — Tu obţii ce ai nevoie de la un porc. Iar eu nu-mi ţin nasul pe sus când e vorba de o bucată de slănină, nu-i aşa? Îndesă ultimul morcov în palma lui Cian şi se pregăti să plece, dar se opri. Nu ştiu de ce mă enervezi atât de uşor. Dacă o faci intenţionat sau nu. Ridică braţul. Nu cred că vreau să aflu răspunsul la această întrebare. Dar aş vrea să vorbesc câteva clipe despre altceva. Nu, nu avea cum s-o evite, îşi reaminti el. — Am la dispoziţie aceste clipe. Ea privi în jurul grajdurilor. În acele locuri nu doar caii aveau urechi. — Mă întreb dacă îţi poţi petrece acele clipe plimbându-te cu mine. E ceva particular. El ridică din umeri şi, oferindu-i lui Vlad ultima bucăţică de morcov, ieşi de la grajduri alături de Moira. — Secrete de stat, Înălţimea Voastră? — De ce trebuie să mă iei peste picior? — În realitate, nu o făceam. Eşti nervoasă în seara asta, nu? — S-ar putea. Îşi dădu pe spate părul care-i stătea răsfirat pe umeri. Ţinând cont de război, de zile şi de problemele practice, cum ar fi spălatul şi procurarea hranei pentru o întreagă armată în tot acest timp, s-ar putea să fiu puţin cam nervoasă. — Deleagă sarcina. — O fac. Într-adevăr. Dar tot trebuie să aloc timp şi o parte din gânduri pentru a transfera sarcinile, să-i găsesc pe cei potriviţi, să le explic cum trebuie făcut totul. Şi nu despre acest lucru voiam să-ţi vorbesc. — Stai jos. — Poftim? — Aşază-te. El o prinse de braţ, ignorând muşchii care se încordau sub palma lui, aşezând-o pe una dintre bănci. Stai o clipă, odihneşte-ţi picioarele dacă nu scoţi din funcţie nici măcar cinci minute creierul tău ăla ocupat. — Nici nu-mi amintesc ultima dată când mi-am acordat mie însămi sau unei cărţi un ceas. În fine, îmi amintesc. Demult, în Irlanda, în casa ta. Îmi lipsesc – cărţile, liniştea lor. — Trebuie să-ţi acorzi ora aceea. Dacă nu faci asta, vei exploda şi nu va fi bine nici pentru tine, nici pentru ceilalţi. — Mâinile îmi sunt atât de ocupate, încât braţele mă dor. Îşi coborî privirea spre ele, în poală, acolo unde se odihneau, şi oftă. Şi iar mă simt depăşită. Ce anume spune Blair? Scorpie, scorpie, scorpie. Sesiză că el slobozi un hohot de râs, întorcându-se apoi pentru a-i zâmbi în faţă. — Bănuiesc că Geallul nu a mai avut o regină ca tine. Zâmbetul ei dispăru. — Nu, şi în privinţa asta ai dreptate. Şi vei descoperi în curând. Mâine, cum se ivesc zorile, mergem la piatră. — Înţeleg. — Dacă voi scoate sabia din ea, aşa cum a făcut mama la vremea ei, şi tatăl ei la vremea lui, atunci Geallul va avea o regină ca mine. Ea îşi feri privirea, îndreptând-o către tufele care duceau spre porţi. Geallul nu va avea de ales. Şi nici eu. — Ai fi dorit să fie altfel? — Nu ştiu ce-mi doresc, aşa că nu-mi doresc nimic – decât să se împlinească şi să se termine. Apoi voi putea face, în fine, ceea ce urmează. Voiam să-ţi spun. Îl privi în ochi. Sper că vom găsi o modalitate de a face asta în timpul nopţii. Nişte ochi blânzi, gândi el, şi atât de serioşi. — E mult prea periculos să avem orice fel de ceremonie după apusul soarelui, în aer liber, dincolo de zidurile castelului. — Ştiu. Toţi cei care vor să participe la acest ritual, o pot face. Dar tu nu poţi. Îmi pare tare rău. Nu e bine. Cred că noi şase, cercul nostru, trebuie să fim alături într-un asemenea moment. Mâna ei apucă din nou crucea. — Geallul nu-ţi aparţine, ştiu foarte bine şi lucrul acesta, dar momentul e important pentru ceea ce va urma. Mai important decât mi-am dat seama până acum. Mai mult decât mi-aş fi închipuit vreodată. Respiră sacadat. Ei mi-au ucis tatăl. — Ce spui? — Trebuie să mă plimb. Nu pot sta jos. Se ridică cât ai clipi, frecându-şi braţele pentru a le încălzi, fiindcă aerul se răcise brusc, ca şi sângele ei. Traversă curtea, intrând într-una dintre grădini. — Nu am spus nimănui – nu intenţionam să-ţi spun nici ţie. La ce ar servi? Şi nu am nicio dovadă. Pur şi simplu, ştiu. — Ce anume ştii? Mult mai uşor decât îşi imaginase că va fi să vorbească cu el, să-i spună, realiză ea, şi asta pentru că el era foarte perspicace. — Unul dintre cei doi care au ucis-o pe mama mea, cel pe care tu l-ai adus aici. Cel cu care m-am luptat. Ea ridică braţul, iar el observă cum ea îşi recapătă stăpânirea de sine. Înainte ca eu să-l ucid, a spus ceva despre tatăl meu şi despre felul cum a murit. — A încercat să te enerveze, să te deruteze. — A făcut şi asta cât se poate de bine, dar a fost mai mult de atât, înţelegi? O simt, înăuntrul meu. Privindu-l, ea îşi apăsă palma deasupra inimii. Mi-am dat seama în clipa în care m-am uitat la cel pe care l-am ucis. Nu e vorba doar de mama, ci şi de tata. Cred că Lilith i-a trimis aici de data asta fiindcă a mai obţinut astfel o victorie. Ea continuă să înainteze, cu capul plecat din pricina greutăţii propriilor gânduri, cerculeţul din părul ei sclipind în lumina torţelor. — Ei cred că a fost vorba de un urs care înnebunise. Tata se afla în munţi, vâna. A fost ucis, el împreună cu fratele mai mic al mamei. Unchiul meu, Riddock, nu a mers, deoarece mătuşii i se apropia sorocul să nască. Eu… Ea se opri iar, deoarece se auzi ecoul unor paşi, şi tăcu până când zgomotul lor dispăru. — Ei consideră, cei care i-au găsit şi i-au adus acasă, că i-au ucis nişte animale. Şi aşa a fost, continuă ea, pe un ton dur. Numai că ele mergeau asemenea omului. Ea i-a trimis să-l ucidă, ca să nu mai aibă alt copil în afară de mine. Se întoarse apoi spre el. Lumina torţelor îi colora în roşu faţa palidă. — Probabil că, l-a momentul acela, ştia că numai conducătorul Geallului poate fi membru al cercului. Sau poate că era mai uşor să-l ucidă pe el decât pe mine atunci, eu fiind puţin mai mare decât un bebeluş şi uşor de supravegheat. Avea destul timp să trimită asasinii pe urmele mele. În schimb, ei l-au omorât pe tatăl meu. — Cei care au făcut-o sunt morţi acum? — Şi asta e o consolare? se miră ea, gândind că – venind din partea lui – reprezenta aproape o sugestie. Nu ştiu ce anume să simt. Dar ştiu că ea mi-a răpit părinţii de lângă mine. Ea i-a omorât pentru a opri ceea ce nu poate fi oprit. O vom întâmpina pe câmpul de bătaie de Samhain, fiindcă aşa trebuie să se întâmple. Fie că voi fi regină, fie nu, voi lupta. Ea i-a omorât fără motiv. — Şi nimic din ceea ce ai fi făcut tu nu ar fi putut să împiedice asta. Da, consolare, se gândi ea iar. În mod straniu, propoziţia lui plină de compătimire îi oferi doar atât. — Mă rog ca ăsta să fie adevărul. Dar ştiu că din cauza celor întâmplate şi a celor care nu s-au petrecut, ceea ce va urma, ceea ce va avea loc mâine e mai important decât ceremonialul şi ritualul. Cine va ridica mâine sabia va conduce războiul, ducând cu sine sângele părinţilor mei ucişi. Ea nu are cum să împiedice asta. Nu are cum să oprească asta. Se retrase, făcând semn în sus. — Vezi steagurile? Dragonul şi cercul. Simbolurile Geallului încă de la începuturile sale. Înainte ca toate astea să se termine, voi cere să se mai adauge unul. El se gândi la ce putea alege ea – o sabie, un arc, o săgeată. Apoi pricepu. Nu era vorba de o armă, de o unealtă a războiului şi a morţii, ci de un simbol al speranţei şi al toleranţei. — Un soare. Care să-şi reverse lumina asupra lumii, spuse el. Surpriza, în spatele căreia se afla plăcerea, îi lumină chipul. — Exact. Ai priceput ideea şi dorinţa mea. Un soare auriu desenat pe un steag de culoare albă, ca mărturie a luminii şi viitorului pentru care luptăm. Soarele acesta, aurul gloriei, va fi al treilea simbol al Gealului, cel pe care i-l ofer eu. Iar pe ea să o ia naiba. Blestemată să fie împreună cu tot ce a adus aici. Roşie ca focul, Moira trase adânc aer în piept. — Tu eşti un bun ascultător – iar eu vorbesc prea mult. Trebuie să vii înăuntru. Ceilalţi se vor reuni pentru supeu. El îi atinse uşor braţul cu palma pentru a o opri. — Mai devreme mi-am zis că vei fi o regină-războinică neputincioasă. Cred că a fost unul dintre puţinele momente în care m-am înşelat. — Dacă sabia va fi a mea, zise ea, sigur te-ai înşelat. În vreme ce intrară înăuntru, el îşi dădu seama că tocmai avuseseră cea mai lungă conversaţie din cele două luni de când se cunoşteau. — Trebuie să le spui şi celorlalţi. Trebuie să le spui ceea ce crezi în legătură cu tatăl tău. Dacă acesta este un cerc, nu trebuie să existe secrete care să-i diminueze puterea. — Ai dreptate. Daaa, ai dreptate în privinţa asta. Cu capul ridicat şi ochii strălucitori păşi înaintea lui.

La noapte si intotdeauna de Nora Roberts 1 Era asfințitul, acel straniu, aproape mistic interludiu când lumina și întunericul stau într-un echilibru perfect. Peste câteva momente, albastrul blând avea să fie transformat de culorile învăpăiate ale amurgului. Umbrele se alungeau; păsările se linișteau. Kasey stătea la baza scării care urca spre reședința Taylor. Ridică privirea către coloanele albe, masive, și vechile cărămizi trandafirii cu enorme suprafețe de plexiglas. Trei nivele. Ici și colo, printre draperiile trase se zăreau vag lumini. Casa inspira o anume demnitate bănoasă. Bani vechi, mândrie inerentă. Impresionant, își spuse ea, lăsându-și din nou ochii să cutreiere în sus și-n jos edificiul. Avea, totuși, un anumit stil. Sub camuflajul crepusculului, casa părea aproape senină. Ridicând un inel mare de alamă, Kasey bătu cu el în ușa groasă de stejar. Zgomotul reverberă bubuitor prin semiîntuneric. Zâmbi auzindu-l, apoi se întoarse să vadă tonurile sângerii ce inundau treptat cerul. Deja, era mai mult noapte decât zi. În spatele ei, ușa se deschise. Răsucindu-se, Kasey văzu o negresă scundă, cu uniformă neagră și șorț alb. „La fel ca în filme”, conchise ea și surâse iarăși. La urma urmei, putea totuși să fie o aventură. — Bună. — Bună seara, doamnă, o salută servitoarea, politicoasă, stând în mijlocul ușii ca garda unui palat. — Bună seara, răspunse și Kasey, amuzată. Cred că domnul Taylor mă așteaptă. — Domnișoara Wyatt? Nehotărâtă, servitoarea o studie. Nu schiță nici un gest de a o pofti în casă. — Cred că domnul Taylor vă aștepta mâine. — Da, mă rog, am venit astă seară. Continuând să surâdă, Kasey trecu pe lângă servitoare, intrând în holul principal. — Poate ar trebui să-l anunți că am sosit, propuse ea, întorcându-se să privească lung un policandru cu trei rânduri de brațe care-și revărsa lumina pe mochetă. Privind-o prudentă, servitoarea închise ușa. — Dacă sunteți amabilă să așteptați aici, îi indică ea un fotoliu Louis XVI. Îl voi informa pe domnul Taylor despre sosirea dumneavoastră. — Mulțumesc. Atenția îi fusese atrasă deja de un autoportret al lui Rembrandt. Servitoarea se îndepărtă fără zgomot. Kasey studie Rembrandt-ul, apoi trecu la următorul tablou. Renoir. „Locul ăsta e ca un muzeu”, comentă ea în gând, continuând să străbată agale holul și să privească picturile ca și cum s-ar fi aflat într-o galerie de artă. Pentru Kasey, astfel de opere de artă erau asemenea proprietății publice - de respectat, de admirat și, mai cu seamă, de văzut. „Mă întreb dacă locuiește într-adevăr cineva aici”, reflectă ea, plimbându-și degetul peste o ramă groasă, aurită. Murmurul de voci îi captă atenția. Instinctiv, înaintă în direcția sunetului. — E una dintre principalele autorități asupra culturii amerindiene, Jordan. Ultimul ei articol a fost extrem de lăudat. La numai douăzeci și cinci de ani, este de-a dreptul un fenomen în cercurile antropologice. — Sunt perfect la curent, Harry, altfel n-aș fi acceptat sugestia ta de a colabora cu mine la cartea asta. Jordan Taylor învârtea în cupă un Martini înainte de cină. Bău încet, contemplativ. Băutura era seacă, perfectă, doar cu un iz de vermut. — Mă întreb uneori cum vom trece peste următoarele câteva luni. Domnișoarele bătrâne de profesie mă intimidează și nu sunt tovarășele mele de viață favorite. — Nu o tovarășă de viață îți cauți, Jordan, îi aminti celălalt bărbat, culegând măslina din propriul lui pahar. Cauți o expertă în cultura amerindiană. Asta ai căpătat. Înghiți măslina. — Tovarășele de viață îți pot distrage atenția. Cu o strâmbătură, Jordan Taylor puse jos paharul. Era neliniștit, fără a ști de ce… — Nu prea cred că domnișoara Wyatt o să-mi distragă atenția. Își înfundă mâinile în buzunarele pantalonilor croiți impecabil, privindu-și prietenul cum dădea paharul pe gât. — Mi-am format un portret compozit: păr de culoarea mâlului, strâns în jurul unei fețe osoase, ochelari cu rame groase și lentile de trei degete, cocoțați pe un nas proeminent. Costume de bun-simț, pentru a-i accentua lipsa de siluetă și pantofi ortopedici măsura zece. — Măsura șase. Amândoi bărbații se întoarseră spre ușă, mirați. — Bună seara, domnule Taylor, salută Kasey, intrând; traversând încăperea, îi întinse mâna lui Jordan. Iar dumneavoastră trebuie să fiți doctorul Rhodes. Am corespondat destul de mult în ultimele câteva săptămâni, nu-i așa? Mă bucur să vă întâlnesc. — Da, bine. Eu… Sprâncenele stufoase ale lui Harry coborâră. — Sunt Kathleen Wyatt, îi adresă ea un surâs orbitor, înainte de a reveni spre Jordan. După cum vedeți, nu-mi strâng părul în jurul feței. Probabil că n-ar sta strâns nici dacă aș încerca. Și trase de una dintre șuvițele libere care-i înconjurau chipul. — Și nici de culoarea mâlului nu prea e, continuă ea, mai încet, nuanța asta e numită în general blond-ca-fraga. Fața mea nu e deosebit de osoasă, deși am într-adevăr niște pomeți destul de drăguți. Aveți un foc? Căută o țigară în poșetă, după care îl privi pe Harry Rhodes, în așteptare. Acesta cotrobăi prin buzunare și-și găsi bricheta. — Mulțumesc. Unde rămăsesem? A, da, continuă ea, înainte ca vreunul dintre cei doi să fi putut vorbi. Port într-adevăr ochelari la citit - când mi-i găsesc - dar mă îndoiesc că la asta v-ați referit, nu-i așa? Ia să vedem, ce v-aș mai putea spune? Pot să iau loc? Mă omoară picioarele. Fără a aștepta răspunsul, alese un scaun tapițat cu brocart auriu. Se opri un moment, scuturându-și țigara într-o scrumieră de cristal. — Știți deja ce număr port la pantofi. Rezemându-se de spătar, îl privi pe Jordan Taylor drept în față, cu ochii ei verzi. — Ei, domnișoară Wyatt, spuse el după un timp. Nu știu dacă să-mi cer scuze sau să aplaud. — Aș prefera să beau ceva. Aveți tequila? Dând din cap, Taylor se îndreptă spre bar: — Cred că tequila, nu; merge un vermut? — Ar fi perfect, mulțumesc. Kasey cercetă încăperea. Era spațioasă și perfect pătrată, cu lambriuri de esență bogată și furnituri masive de brocart. Un șemineu de marmură cu încrustații complicate domina un perete. În oglinda cu ramă de mahon agățată deasupra se reflectau porțelanuri de Dresda. Covorul era gros, draperiile grele. „Prea formal,” își spuse ea, observând eleganța structurată. Ar fi preferat ca draperiile să fie trase larg sau, mai bine, scoase complet și înlocuite cu ceva mai puțin sumbru. Probabil că sub mochetă se afla o splendidă podea de esență tare. — Domnișoară Wyatt, îi atrase din nou privirea Jordan asupra lui, oferindu-i paharul. Ochii li se întâlniră, cu curiozitate reciprocă, după care o mișcare în ușă le distrase atenția. — Jordan, Millicent mi-a spus că a sosit domnișoara Wyatt, dar probabil că s-a rătăcit prin… oh. Femeia care intrase cu pas lunecos în cameră se opri la vederea lui Kasey. — Dumneavoastră sunteți Kathleen Wyatt? Cu aceeași nehotărâre pe care o manifestase și servitoarea, o măsură pe tânăra îmbrăcată în pantaloni gri și bluză de culoare albastru-păun strălucitoare. Kasey sorbi din pahar, zâmbind. — Da, eu sunt. O cercetă la rândul ei pe eleganta doamnă din înalta societate. Mama lui Jordan Taylor, Beatrice Taylor, era machiată cu multă grijă, impecabil de manierată și îmbrăcată cu mult stil. Beatrice Taylor știa cine și ce era, își spuse Kasey. — Vă rog să mă iertați pentru confuzie, domnișoară Wyatt. Nu vă așteptam decât pe mâine. — Mi-am organizat treburile mai repede decât mă așteptasem, răspunse Kasey, luând încă o înghițitură. Am prins un avion care decola mai devreme. Surâse din nou. — Nu văd ce rost ar avea să pierdem timpul. — Desigur, se încreți un moment fața lui Beatrice. Camera dumneavoastră e pregătită. Se întoarse spre fiul ei: — Am instalat-o pe domnișoara Wyatt în camera Regency. — Lângă Alison? se întrerupse Jordan din gestul de a-și aprinde țigara, cu o privire spre mama lui. — Da. M-am gândit că poate domnișoarei Wyatt i-ar face plăcere compania ei. Alison e nepoata mea, îi explică ea lui Kasey. Locuiește la noi de când au murit fiul și nora mea, acum trei ani. Pe-atunci, avea abia opt, sărăcuța de ea. Reveni cu atenția la Jordan. — Dacă mă scuzați, mă duc să mă ocup de bagaje. — Bine, zise Jordan, așezându-se pe canapea, după ce mama lui ieși din încăpere. Poate ar fi cazul să discutăm puțin despre afaceri. — Desigur. Kasey își termină vermutul și puse paharul pe masă, lângă ea. — Preferați un program strict - înțelegeți, ore ferm stabilite? De la nouă la două, de la opt la zece? Sau doriți să ne lăsăm duși de val? — De val? repetă Jordan, ridicându-și privirea spre Harry. — Înțelegeți. Val, schiță Kasey un gest descriptiv cu mâinile. — A, val, dădu din cap Jordan, amuzat; categoric, nu era savanta încorsetată și bățoasă din imaginația lui. Ce-ar fi să încercăm câte puțin din amândouă? — Perfect! Aș dori ca mâine să parcurgem rezumatul și să observ ceva mai bine ce intenții aveți. Mă puteți anunța asupra căror lucruri doriți să ne concentrăm la început. Kasey îl studie un moment pe Jordan, în timp ce Harry își mai turna un Martini. „Foarte atrăgător”, decise ea, „într-un stil oarecum fin, la Wall Street. Păr frumos; frunte luminoasă, cu o umbră de bronz. Probabil că mai iese când și când din muzeul ăsta, ca să-l prindă soarele,” își mai spuse ea, deși se îndoia că ar fi fost un mare amator de plajă. Întotdeauna îi plăcuseră ochii albaștri la bărbați, iar ai lui Jordan aveau o nuanță foarte închisă. Și, își mai spuse ea, erau foarte șireți. Chip slab. Oase solide. Se întrebă dacă avea cumva puțin sânge de Cheyenne în vene. Structura craniului era extrem de asemănătoare. Hainele și manierele sofisticate erau descumpănite de o anume senzualitate în jurul gurii. Îi plăcea contrastul. Era clădit ca un jucător de tenis, medită ea. Umeri lați, talie suplă, mâini puternice. Se vedea clar că apela la un croitor exclusiv și conservator. Mare păcat, își spuse Kasey din nou. „Dar ia seama,” se temperă ea, „aici e mai mult decât se vede cu ochiul liber.” Avea senzația că sub sofisticarea rece se ascundea un temperament inflamabil. Știa, din lectura cărților lui, că era inteligent. Singurul defect pe care i-l găsise operei sale consta într-o anume răceală. — Sunt sigură că vom colabora foarte bine, domnule Taylor, îi spuse ea. Abia aștept să începem. Sunteți un scriitor foarte bun. — Vă mulțumesc. — Nu-mi mulțumiți, n-am avut nici o contribuție, zâmbi Kasey. Buzele lui Jordan se arcuiră într-un răspuns instinctiv, în timp ce se întreba în ce s-o fi băgat. — Mă bucur foarte mult să am ocazia de a vă ajuta în munca de documentare, continuă ea. Cred că de fapt dumneavoastră ar trebui să vă mulțumesc, domnule doctor Rhodes, pentru că i-ați propus numele meu. Privirea ei se abătu spre Harry, întâlnindu-i ochii. — Păi, știți, acreditările dumneavoastră… au fost impecabile, se bâlbâi Harry, încercând să stabilească legătura între Kathleen Wyatt cea ale cărei articole le citise și sfârleaza zveltă, cu păr buclat, care-i zâmbea. Ați absolvit magna cum laudae la Universitatea Maryland? — Întocmai. Am terminat antropologia la Maryland, apoi mi-am luat masterul la Columbia. Am lucrat cu domnul doctor Spalding în expediția dumnealui din Colorado. Cred că articolul scris pe acel subiect a atras atenția dumneavoastră. — Scuzați-mă, domnule, interveni servitoarea negresă, din ușă. Bagajele domnișoarei Wyatt au fost duse în camera dumneaei. Doamna Taylor a sugerat că poate ar dori să se odihnească puțin înainte de cină. — Voi sări peste cină, mulțumesc, i se adresă Kasey direct servitoarei, revenind apoi spre doctorul Rhodes. Am să urc, totuși. Voiajele mă obosesc. Bună seara, domnule doctor Rhodes. Cred că ne vom vedea destul de des, în următoarele câteva luni. Ne revedem mâine dimineață, domnule Taylor. Și ieși la fel cum intrase, lăsându-i pe amândoi cu privirile după ea. — Ei, Harry… Lui Jordan i se părea că aproape putea simți camera liniștindu-se la loc. — Ce spuneai adineauri despre distragerea atenției? După ce o urmă pe servitoare la etaj, Kasey se opri în ușa camerei. Rozuri și auriuri pale dominau concepția coloristică. Perdele trandafirii pe pereți albi ca stridia; perne aurii și roz decorau fotoliile Regency cu încrustații ornamentale. Văzu o măsuță de toaletă cu tăblie aurie și un alcov tapițat cu pluș de un trandafiriu mai închis. Patul era enorm, cu baldachin, perdele și cuvertură de satin. — Doamne sfinte! murmură ea, trecând pragul. — Poftim, domnișoară? Se întoarse spre servitoare, cu un zâmbet: — Nimic. Grozavă cameră. — Baia e pe-acolo, domnișoară Wyatt. Doriți să v-o pregătesc? — Să-mi pregă… nu, râse ea stingherită, neputându-se stăpâni. Nu, mulțumesc… Millicent, așa e? — Da, domnișoară. Prea bine, domnișoară. Dacă aveți nevoie de ceva, formați 9 la telefonul interior. Millicent se strecură tăcută pe ușă, închizând-o cu grijă în urma ei. Lăsându-și poșeta pe pat, Kasey începu să exploreze odaia. După părerea ei, era întru totul prea roz și prea imaculată. Se hotărî să ignore acest lucru, petrecând cât mai puțin timp posibil între pereții ei. În plus, era prea obosită, după atâtea avioane și taxiuri, ca să-i mai pese unde dormea acum. Începu să-și caute cămașa de noapte pe care se părea că Millicent o vârâse într-un birou. — Intră, răspunse ea, când se auzi o bătaie în ușă. Continuă să scotocească prin lenjeria împăturită cu grijă. Ridică ochii spre oglindă. — Bună. Probabil că tu ești Alison. Văzu o fetiță înaltă și subțire, într-o rochie scumpă, croită simplu. Părul lung și blond îi era pieptănat cu grijă și legat la spate într-o bentiță. Avea ochii mari și negri, dar expresia lor nu era nici fericită, nici tristă. Kasey simți un freamăt de milă. — Bună seara, domnișoară Wyatt, sparse Alison tăcerea, fără însă a se îndepărta de prag. Mă gândeam să mă prezint, de vreme ce în următoarele câteva luni vom folosi aceeași baie. — Bună idee, se răsuci Kasey din dreptul oglinzii, privind-o pe Alison direct în față. Deși presupun că oricum am fi dat nas în nas la duș, nu peste mult timp. — Dacă aveți anumite preferințe pentru orele de baie, domnișoară Wyatt, aș fi încântată să vi le respect. Kasey se apropie de pat, pentru a-și lăsa acolo cămașa de noapte. — Nu fac nazuri. Am mai împărțit și altă dată băile. Se așeză ușurel pe marginea patului, privind cu îndoială baldachinul. — Voi încerca să nu-ți stau în drum, dimineața. Te duci la școală, bănuiesc. — Da, anul ăsta urmez cursurile. Anul trecut am avut un preparator. Sunt foarte stresată. — Așa? înălță Kasey sprâncenele, chinuindu-se să zâmbească. Eu, una, sunt moleșită rău. Alison se încruntă. Neputându-se hotărî dacă să înainteze sau să se retragă, ezita în ușă. Kasey îi observă nesiguranța, manierele antrenate cu strictețe, mâinile împreunate cuminte pe talia rochiei scumpe. Își aminti că fetița avea doar unsprezece ani. — Ia spune-mi Alison, pe-aici cum te distrezi? — Să mă distrez? făcu Alison un pas, fascinată. — Da, cum te distrezi? Doar nu poți sta tot timpul la școală. Își dădu la o parte din ochi o șuviță de păr rebelă. — Și nici, eu, categoric, nu voi lucra douăzeci și patru de ore pe zi. — Avem un teren de tenis, se apropie Alison și mai mult. Și piscina, desigur. Kasey dădu din cap. — Îmi place să înot, spuse ea, înainte ca Alison să fi putut comenta. Dar la tenis nu mă pricep. Joci? — Da, eu… — Excelent. Poate îmi dai și mie câteva lecții. Ochii ei cutreierară din nou odaia. — Spune-mi, camera ta e roz? Alison o privi un moment, încercând să înțeleagă schimbarea de subiect. — Nu, e decorată în albastru și verde. — Bună formulă, făcu Kasey o mutră spre draperii. Odată, când aveam cincisprezece ani, mi-am zugrăvit camera în purpuriu. Două luni am avut coșmaruri. Surprinse ochii care nu clipeau ai lui Alison. — S-a-ntâmplat ceva? — Nu arătați ca o antropoloagă, izbucni fata, după care i se tăie respirația, speriată de propria-i nepolitețe… — Nu? își înălță Kasey sprâncenele, cu gândul la Jordan. De ce? — Sunteți drăguță, murmură Alison, roșind. — Așa crezi tu? Kasey se ridică să se privească în oglindă. Își îngustă ochii. — Uneori, și mie mi se pare, dar de cele mai multe ori găsesc că am nasul prea mic. Alison îi privea lung imaginea reflectată. Când ochii li se întâlniră în oglindă, ai lui Kasey se luminară într-un zâmbet. Era un surâs lent, cald și atotcuprinzător. Buzele lui Alison, atât de asemănătoare cu ale unchiului ei, se arcuiră într-un răspuns involuntar. — Acum trebuie să cobor la cină, se retrase ea spre ușă, parcă neîndurându-se să se despartă de zâmbetul acela. Noapte bună, domnișoară Wyatt. — Noapte bună, Alison. Întorcându-se, când ușa se închise, Kasey oftă. „Interesant grup,” medită ea. Gândurile îi reveniră la Jordan. „Foarte interesant.” Se duse și-și luă iarăși cămașa de noapte, după care și-o trecu alene printre mâini. „Și unde,” se întrebă, „e locul lui Kasey Wyatt printre toți ăștia?” Cu un oftat, se așeză în fotoliu. Conversația dintre Jordan și doctorul Rhodes, pe care o surprinsese, fusese mai mult amuzantă decât supărătoare. Dar totuși… Kasey reluă în minte descrierea pe care i-o făcuse Jordan. „Tipic,” hotărî ea. „Concepția tipică a unui necunoscător despre un om de știință care întâmplător este femeie.” Kasey era pe deplin conștientă că îl neliniștise pe Harry Rhodes. Un zâmbet îi arcui gura. Bănuia că avea să-l placă. Era un om cumpătat și pretențios, și, reflectă ea, probabil foarte dulce. Cu Beatrice Taylor, însă, altfel stăteau lucrurile. Kasey se întinse în fotoliu, impunându-și să se relaxeze. Între ea și femeia cea vârstnică nu exista nici o punte de legătură, dar, își spuse, cu un dram de noroc, nici animozități n-aveau să apară. Cât despre fetiță… Kasey închise ochii, începând să-și descheie bluza. Alison. Matură pentru vârsta ei - poate chiar prea matură. Kasey știa ce însemna să-ți pierzi părinții în copilărie. Se creau sentimente de derută, trădare, vinovăție. Greu de înfruntat, pentru un om atât de tânăr. „Cine i-o fi ținând acum loc de mamă? Beatrice?” Clătină din cap. Cumva, nu și-o putea închipui pe eleganta matroană făcând pe mama unei fete de unsprezece ani. Avea grijă ca Alison să fie bine îmbrăcată, sănătos hrănită și excelent de manierată. Kasey simți un al doilea fior de milă. Și apoi, Jordan. Cu un nou oftat, se săltă atâta cât să-și scoată bluza și pantofii. Nu era un om de care să te poți apropia prea ușor. Kasey nici nu era sigură că o dorea. Ridicându-se în picioare, își descheie pantalonii și porni spre baie. Ceea ce dorea era să-și folosească studiile sau experiența pentru cartea lui. Voia să vadă informațiile pe care i le dădea întrebuințate în cel mai bun mod posibil. Ceea ce voia ea, își spuse, dând drumul apei calde cu toată presiunea, era o baie. Orele de zbor cu avionul, precedate de o săptămână de conferințe la New York, o extenuaseră la maximum. Gândul la Jordan Taylor mai avea pur și simplu de așteptat. „Ziua de mâine,” își spuse ea, cufundându-se în cadă, „va sosi destul de curând.”

Comori tăinuite de Nora Roberts Prolog   Nu voia să se afle acolo. Nu, detesta să se simtă prins ca într-o capcană în casa aceea veche şi luxoasă, înghiontit şi ciupit de fantome care nu-şi găseau liniştea. Nu era suficient să acopere mobila cu huse, să încuie uşile şi să plece. Trebuia să golească de tot casa şi, golind-o, să se lecuiască de unele coşmaruri. — Căpitan Skimmerhorn? La auzul acestui titlu, Jed a tresărit. De săptămâna trecută nu mai era căpitan. Se retrăsese din armată, predase insigna, dar se săturase să dea explicaţii în această privinţă. S-a dat la o parte ca să facă loc celor doi hamali care cărau pe scări un dulap din lemn de trandafir, trecând prin holul cel mare, ca să-l scoată afară, în dimineaţa rece. — Da? — Puteţi verifica sus, ca să fiţi sigur că am încărcat totul. Se pare că am terminat acolo. — Grozav! Dar nu-şi dorea nici să urce scările, nici să pună piciorul în camerele alea. Chiar goale, îl apăsau prea tare. „Responsabilitatea”, şi-a zis, în timp ce urca fără nicio tragere de inimă. Viaţa lui fusese mult prea plină de responsabilităţi, ca să le ignore tocmai acum. Ceva îl împingea de-a lungul coridoarelor care duceau spre fosta lui cameră. Camera în care crescuse şi în care continuase să locuiască încă multă vreme după ce rămăsese singur. Dar s-a oprit în uşă chiar înainte de a trece pragul. Cu mâinile înfipte în buzunare, cu pumnii strânşi, aştepta ca amintirile să-l asalteze asemenea unor focuri de armă. În camera aceea a plâns – în secret şi plin de pudoare, desigur. Un bărbat din familia Skimmerhorn nu-şi arată niciodată slăbiciunea în public. Apoi, când lacrimile s-au uscat, a complotat în acea cameră. Răzbunări mărunte, inutile, copilăreşti, care întotdeauna se întorceau împotriva lui. În camera aceea a învăţat să urască. Şi totuşi nu era decât o cameră într-o casă oarecare. A încercat să se convingă singur de asta, cu ani în urmă, când s-a întors să locuiască aici ca bărbat. „Şi a fost mulţumit?” se întreba singur acum. A fost simplu? Până la Elaine. — Jedidiah. Tresări. Aproape că îşi scoase mâna dreaptă din buzunar ca să atingă o armă care nu mai era de mult acolo. Gestul şi faptul că era atât de apăsat de propriile-i gânduri morbide, încât nu-şi dăduse seama că cineva putea să fie în spatele lui, i-au amintit motivul pentru care nu mai avea arma atârnată la şold. Se destinse şi se întoarse spre bunica lui. Honoria Skimmerhorn Rodgers era îmbrăcată elegant. Purta o haină de nurcă, diamantele pentru ţinuta de zi îi licăreau în urechi, iar părul alb ca zăpada era frumos coafat. Arăta ca o doamnă care se pregătea să plece să ia masa la clubul preferat. Dar ochii ei, de un albastru strălucitor ca şi ai lui, erau plini de îngrijorare. — Speram că te-am convins să mai aştepţi, spuse încet şi întinse o mână spre braţul lui. A tresărit fără să vrea. Cei din familia Skimmerhorn nu obişnuiau să se atingă unii pe alţii. — N-am niciun motiv să mai aştept. Dar există vreun motiv care să justifice comportamentul tău? A arătat către camera goală. Ai vreun motiv să goleşti casa şi să arunci tot ce ţi-a aparţinut? — Nimic din casa asta nu mi-a aparţinut. — E absurd. Din tonul vocii ei răzbătea şuieratul uşor al accentului de Boston. — Pentru că n-am fost la datorie? Se întoarse cu spatele la cameră ca s-o privească în faţă. Pentru că se întâmplă să fiu încă în viaţă? Nu, mulţumesc. Dacă n-ar fi fost atât de îngrijorată din cauza lui, i-ar fi răspuns sec, dojenindu-l cu asprime. — Dragul meu, problema nu era să-ţi faci datoria. Şi nici să te consideri vinovat. II privi mai de aproape, spunându-şi că, dacă ar fi ajutat la ceva, l-ar fi zgâlţâit. Se mulţumi însă să-l mângâie pe obraz. Ai nevoie doar de ceva timp. Gestul îl făcu să-şi încordeze muşchii. Se străduia din răsputeri să nu-i respingă mângâierea. — Asta e felul meu de a rezolva lucrurile. — Mutându-te din casa familiei? — Familie? La auzul acestor cuvinte izbucni în hohote de râs, şi ecoul le amplifică, rostogolindu-le răutăcios până jos, în hol. N-am fost niciodată o familie, nici aici, nici în altă parte. Ochii ei, până atunci blânzi şi plini de simpatie, căpătară o expresie dură. — A pretinde că trecutul nu există este ceva la fel de rău ca şi faptul de a trăi în trecut. Ce rezolvi cu asta? Ce rezolvi dacă arunci tot ce ai agonisit şi tot ce ai realizat singur? Poate am fost ceva mai puţin entuziasmată de profesia pe care ţi-ai ales-o, dar a fost alegerea ta şi ai reuşit. Mi se pare că ai făcut mai mult pentru numele Skimmerhorn când ai fost avansat căpitan decât au făcut toţi strămoşii, cu banii şi influenţa lor socială. — Nu m-am făcut poliţai ca să-mi promovez blestematul de nume. — Nu, spuse ea liniştită. Ai făcut-o pentru tine, împotriva uriaşei presiuni a familiei – inclusiv a mea. Se îndepărtă de el şi o luă în jos, spre hol. Cândva, cu mulţi ani înainte, păşise aici prima dată ca mireasă. Una nefericită. Am văzut că ţi-ai schimbat complet viaţa şi asta m-a impresionat. Pentru că am ştiut că o faci doar pentru tine. Întotdeauna m-am întrebat cum de ai avut atâta putere să o faci. Întorcându-se, îl studie pe acest fiu al fiului ei. Moştenise toate trăsăturile familiei Skimmerhorn. Avea păr arămiu, zburlit de vânt, pieptănat în jurul feţei colţuroase, încordate din cauza stresului. Era îngrijorată, ca orice femeie, pentru că slăbise, deşi trăsăturile colţuroase îl făceau să pară mai puternic. Forţa emanată de înălţime, trupul cu umeri laţi subliniau frumuseţea masculin-romantică a pielii lui aurii şi a gurii senzuale. Ochii lui, de un albastru intens, erau exact ca ochii ei. La fel de sfidători şi de îndrăzneţi ca şi în tinereţe, ochii lui îi aminteau de băiatul zvăpăiat de odinioară. Dar nu mai era de mult un băiat şi se temea că nu mai avea puterea să ajute un bărbat. — Nu vreau să te văd că-ţi dai din nou viaţa peste cap, din motive greşite. Scutură din cap şi se îndreptă din nou spre el, înainte să apuce să spună ceva. Şi puteam avea rezerve când te-ai mutat înapoi aici, singur, după moartea părinţilor tăi, dar şi asta a fost tot alegerea ta. O vreme a părut că făcuseși încă o dată alegerea bună. Dar acum consideri că soluţia pentru tragedia care s-a întâmplat este să-ţi vinzi casa, să renunţi la carieră? Jed răspunse într-un târziu: — Da. — Mă dezamăgeşti, Jedidiah. Era o frază pe care o folosea rar, dar făcea mai mult decât o duzină din insultele pe care i le adusese tatăl său. — Prefer să te dezamăgesc aşa decât să fiu responsabil pentru viaţa vreunui poliţist. Nu mi-a fost scris să comand. Privi în jos, la mâinile încleştate. In ce priveşte casa, ea trebuia vândută cu mulţi ani în urmă. După accident. Şi ar fi fost vândută dacă Elaine ar fi fost de acord. Simţi un nod în gât. Vinovăţia era la fel de amară ca bila. Acum s-a dus şi ea şi este numai decizia mea. — Da, e a ta, confirmă Honoria. Dar este una greşită. Simţi cum îl năpădea furia. Voia să lovească în ceva, în cineva, să lovească cu pumnii în came. Era o senzaţie care îl copleşea tot mai des. Şi, din cauza asta, nu mai era căpitanul J.T. Skimmerhorn din Departamentul de Poliţie Philadelphia, ci un civil. — Poţi să pricepi? Nu mai pot trăi aici. Nu pot dormi aici. Am nevoie să scap din infern. Mă sufoc aici. — Atunci vino cu mine acasă. Măcar în vacanţă. Cel puţin până după Anul Nou. Gândeşte-te înainte de a face ceva ireversibil. Când îi luă palmele în mâini, vocea îi era din nou blândă. Jedidiah, a trecut doar o lună de când a fost ucisă Elaine. — Ştiu cât timp a trecut. Da, ştia momentul exact al morţii surorii lui. Şi, pe deasupra, el fusese cel care o omorâse, îţi apreciez oferta, dar am alte planuri. Astăzi, mai târziu, o să văd un apartament. Pe South Street. — Un apartament! Privirea Honoriei exprima mânie. Zău, Jedidiah, nu e nevoie de asemenea prostii. Cumpără-ţi o casă dacă trebuie, ia-ţi o vacanţă lungă, dar nu te îngropa în nişte camere mizerabile. Era atât de surprins, că a zâmbit. În anunţ se spunea că era un loc liniştit, plăcut şi bine plasat. Nu suna deloc rău. — Bunico – o strânse de mână înainte să apuce să spună ceva – lasă lucrurile aşa cum sunt. Îl privi din nou, încercând să-l convingă. — Vreau numai ce este mai bine pentru tine. Îşi înăbuşi un oftat, simţind cum pereţii se prăbuşeau peste el. — Întotdeauna ai vrut. Hai să plecăm de aici!             capitolul 1   O sală de teatru fără spectatori avea ceva magic. Totul era magic. Sunetul vocilor actorilor care se rostogolea peste staluri, replicile clare, costumele, energia emoţionantă care se revărsa din mijlocul scenei spre scaunele goale din spate. Isadora Conroy savura magia teatrului în timp ce era instalată într-una din lojele de la teatrul Liberty, urmărind repetiţia generală pentru Poveste de Crăciun. Ca de obicei, îi plăcea piesa, nu numai Dickens, dar şi spectacolul nervilor întinşi, emoţia creaţiei, a replicilor bine spuse, înainte de toate, avea teatrul în sânge. Ceva vibra în ea chiar şi când se odihnea. Ochii ei mari, cafenii, străluceau de emoţie şi păreau că-i domină figura încadrată de părul castaniu cu nuanţe aurii. Faţa avea unghiuri fine şi curbe moi şi respira sănătate şi farmec. Energia care zăcea în trupul ei micuţ şi durduliu răzbătea în afară. Era o femeie interesată de tot ce o înconjura şi credea în iluzii. Urmărindu-şi tatăl, cum zdrăngănea lanţurile lui Marley şi îşi profera groaznicele ameninţări la adresa lui Scrooge, ea chiar credea în năluci1. Şi pentru că credea, el nu mai era tatăl ei, ci condamnatul la avariţie, înlănţuit pe vecie în lanţurile grele ale lăcomiei lui. Apoi Marley devenea din nou Quentin Conroy, actor de când lumea, director al teatrului de comedie, chemat pentru moment să joace alături de ceilalţi. — Dora! 1 Aluzie la personajul avar din Poveste de Crăciun de Charles Dickens (n. red.) Venind grăbită din spate, Ophelia, sora ei, îi spuse:       — Suntem deja în întârziere cu douăzeci de minute faţă de program. — Nu avem un program, murmură Dora, aprobând din cap schimbul perfect de replici. Niciodată nu mi-am făcut un program într-o călătorie pentru cumpărături. Tata e extraordinar, nu-i aşa, Lea? Deşi spiritul ei organizatoric se răzvrătea, Lea aruncă o privire pe scenă urmărindu-şi tatăl. — Da. Deşi numai Dumnezeu ştie cum reuşeşte să obţină asemenea performanţe an după an. — Tradiţia, zâmbi Dora. In tradiţie îşi are teatrul rădăcinile. Faptul că părăsise scena nu îi diminuase iubirea pentru teatru sau admiraţia pentru omul care o învăţase cum să rostească o replică. II urmărea cum intra în pielea a sute de personaje pe scenă. Macbeth, Willie Loman, Nathan Detroit. II văzuse în plin triumf, dar şi când ratase. Însă întotdeauna fusese strălucitor. — Ţi-i aminteşti pe mami şi pe tati în Titania şi Oberon? şi-a dat ochii peste cap, zâmbind. — Cine i-ar putea uita? Mami a rămas în pielea personajului săptămâni întregi. Nu e uşor să trăieşti alături de regina zânelor. Şi dacă nu plecăm de aici mai repede, s-ar putea ca regina să-şi facă apariţia şi să ne spună ce ar putea păţi două femei care călătoresc singure în Virginia. Simţindu-şi sora agitată şi nerăbdătoare, Dora îşi petrecu braţul în jurul umerilor ei. — Calmează-te, iubire, am acceptul ei, iar el o să fie de acord într-o clipă. Ceea ce a şi făcut imediat. Când actorii s-au împrăştiat, Dora a păşit spre mijlocul scenei. — Tati. I-a aruncat o privire lungă, măsurându-l din cap până-n picioare. Ai fost magnific. — Mulţumesc, draga mea. Ridică un braţ şi zdrenţele în care era înfăşurat plutiră în jurul lui. Cred că machiajul este mai bun decât anul trecut. — Absolut. De fapt, fondul de ten şi cărbunele de machiaj erau îngrozitor de realiste; faţa lui frumoasă părea descompusă. Absolut sinistru. II sărută uşor pe buze, atentă să nu se murdărească. Nu te superi că o să lipsim diseară la premieră. — Nicio problemă. Cu toate astea, se îmbufna puţin. Chiar dacă avea un fiu care să ducă mai departe tradiţia familiei Conroy, îşi pierduse cele două fiice, una prin căsătorie şi pe cealaltă când devenise liber-profesionistă. În schimb, din când în când, le dădea câte un mic rol. Deci, cele două fetiţe ale mele pleacă în căutarea aventurii. — Mergem la cumpărături, tati, nu facem o călătorie pe Amazon. — Chiar şi aşa. Clipi şi o sărută pe Lea. Atenţie la şerpi. — Oh, Lea! Trixie Conroy, splendidă în costumul ei cu trenă şi pălărie cu pene, îşi făcu apariţia pe scenă. Datorită excelentei acustici a teatrului Liberty vocea ei profundă se auzea până în rândurile de la balcon. — E John la telefon, dragă. Nu-şi aminteşte dacă Missy are întâlnirea la cercetaşi diseară la cinci sau lecţia de pian la şase. — I-am lăsat o listă, mormăi Lea. Cum o să aibă grijă de copii trei zile dacă nu e în stare să citească o listă? — Un om atât de drăguţ, comentă Trixie ca răspuns la reacţia Leei. Ginerele perfect. Dora, ascultă, te rog să conduci cu atenţie. — Da, mami. — Sunt sigură că aşa o să faci. Tu eşti întotdeauna atentă. N-o să iei niciun autostopist? — Nici dacă mă imploră. — Şi o să opreşti din două în două ore, ca să-ţi odihneşti ochii? — Ca un ceasornic. Războinic cu experienţă, Trixie îşi muşcă buzele. — Totuşi, este un drum îngrozitor de lung până în Virginia. Şi s-ar putea să ningă. — Am cauciucuri de iarnă. Pentru a preveni şi alte speculaţii, Dora îi dădu mamei sale alt sărut. — Există telefon în maşină, mami. O să-l folosesc de câte ori trecem graniţa. — Nu-i aşa că o să fie amuzant? Ideea o mai linişti pe Trixie. Oh, Quentin, dragule, tocmai m-am întors de la casa de bilete. Ii făcu soţului ei o plecăciune adâncă. Am vândut totul pentru o săptămână. — Normal. Quentin îşi ridică soţia pe vârfurile picioarelor şi o învârti într-o piruetă graţioasă, pe care o încheie cu o plecăciune adâncă. Un Conroy nu aşteaptă decât să fie pe scenă. — Baftă! Dora îşi sărută mama pentru ultima dată. Şi ţie la fel, îi spuse lui Quentin. Şi, tati, nu uita să prezinţi apartamentul poimâine. — Niciodată nu uit o promisiune. La drum! strigă el, apoi le făcu fetelor cu ochiul. Drum bun, iubitelor! Dora a auzit lanţurile zdrăngănind, când Quentin şi-a ridicat braţele. Nu şi-ar fi putut imagina un alt fel de a-şi lua rămas-bun. Din punctul de vedere al Dorei, o licitaţie semăna foarte mult cu un spectacol de teatru. Existau o scenă, recuzită, personaje. Aşa cum le-a explicat cu ani în urmă şi părinţilor ei muţi de uimire, ea nu se retrăsese cu totul de pe scenă. Cu siguranţă, îşi punea foarte bine în valoare calităţile de actor în clipa când vindea sau cumpăra. A avut destul timp la dispoziţie ca să studieze terenul pentru spectacolul din acea zi. Clădirea unde Sherman Porter îşi ţinea licitaţiile şi unde exista o piaţă de vechituri care funcţiona zilnic a fost la început o hală de carne care te ducea cu gândul la un hambar. Mărfurile erau împrăştiate direct pe tejgheaua rece de beton, printre antricoate de vacă şi cotlete de porc. Oamenii înfofoliţi cu haine şi mănuşi răscoleau peste tot, ciocănind sticlăria, comentând în faţa picturilor şi discutând despre dulăpioarele chinezeşti şi ramele sculptate. Ambianţa nu era prea plăcută, dar ea fusese şi în locuri mai puţin ademenitoare. Isadora Conroy adora afacerile. Cuvintele „De vânzare” făceau să-i sune în urechi clopoţei de argint. Întotdeauna îi plăcuse să cumpere, căutând să plătească cel mai avantajos preţ pentru obiectele pe care şi le dorea. Aceeaşi satisfacţie o simţea şi atunci când dădea banii pe obiecte pe care nu le folosea niciodată. Tot pasiunea pentru nimicuri o determinase pe Dora să-şi deschidă propriul magazin şi, ca urmare, descoperise că era la fel de plăcut să vinzi ca şi să cumperi. — Lea, priveşte! Dora se întoarse spre sora ei, arătându-i un vas aurit pentru frişca, în formă de pantof de seară. Nu-i grozav? Ophelia Conroy Bradshaw aruncă o privire şi ridică una dintre sprâncenele ei aurii. În ciuda numelui romantic, era o femeie bine ancorată în realitate. — Cred că vrei să spui ridicol, nu? — Haide, încearcă să priveşti dincolo de aspectul estetic. Mormăind, Dora îşi trecu degetul peste vârful papucului. Există un loc pentru cele mai ridicole lucruri din lume. — Ştiu. Magazinul tău. Dora a chicotit, deloc ofensată. A pus obiectul la loc şi s-a hotărât să scotocească în maldărul de lucruri. A scos un carneţel şi un creion şi a notat numărul unei huse de chitară Elvis. — Sunt foarte bucuroasă că ai venit cu mine în călătoria asta, Lea. Mă ajuţi să mă concentrez. — Cineva trebuie s-o facă. Atenţia Leei a fost atrasă de o placă de sticlă încastrată. Pe ea erau fixate două sau trei bucăţi de ambră, care s-ar fi potrivit bine cu colecţia ei. Încă mă simt vinovată că am plecat de acasă în Ajunul Crăciunului. I-am lăsat singuri pe John şi pe copii. — Abia aşteptai să scapi de copii, spuse Dora, în timp ce cerceta o cutie de farduri din lemn de cireş. — Ştiu. De asta mă simt vinovată. — Să te simţi vinovat e un lucru pozitiv. Răsucindu-şi spre spate unul dintre capetele fularului său roşu, Dora se aplecă, încercând să mişte mânerul de alamă al cutiei. Iubito, e vorba de doar trei zile. Practic, suntem pe drumul de întoarcere. O să fim acasă diseară şi o să-i sufoci cu iubirea ta pe copii şi pe John, aşa că toată lumea va fi fericită. Lea şi-a întors privirea şi a zâmbit cuplului care stătea în spatele ei. — Crezi că totul se reduce la cel mai mic numitor comun. Cu un mormăit satisfăcut, Dora se ridică, îşi netezi părul şi dădu din cap. — Cred că am văzut destul pentru moment. Când s-a uitat la ceas şi-a dat seama că, în scurt timp, acasă urma să înceapă matineul. „Bine, s-a gândit, spectacol acolo, spectacol aici”. Îşi frecă mâinile în aşteptarea deschiderii licitaţiei. — Ar trebui să găsim nişte scaune înainte ca ei… O, aşteaptă! Ochii căprui îi străluceau. Priveşte aici! Lea s-a întors spre Dora, care răscolea obiectele chiar de pe pardoseala de ciment. Pictura era cea care îi atrăsese atenţia Dorei. Nu era mare, poate 18x20 de centimetri, cu o ramă simplă, striată, din ebonită. Pânza în sine reprezenta un amestec de culori, dungi şi linii încrucişate de cărămiziu şi albastru, şi o izbucnire de smarald. Ceea ce o atrăgea însă pe Dora erau energia şi verva compoziţiei, la fel de irezistibile pentru ea ca şi un joc nou, deosebit. Dora i-a zâmbit tânărului pictor, care stătea rezemat de zid. — Ai pus-o invers. — Ce? Băiatul a întors pictura şi a şters-o. Avea şaptesprezece ani, şi zâmbetul Dorei l-a răscolit, ca pe un căţel în călduri. Ah, nu, doamnă! Mărul lui Adam îi tremura când a întors pânza ca să-i arate Dorei cârligul de pe spate. — Hmm. Când o să fie a ei – şi sigur o să fie la sfârşitul acestei zile – o să-i schimbe poziţia. — Uite, ah, transportul ăsta abia a venit! — Văd. Păşi mai aproape. Câteva piese interesante, remarcă ea. Ridică o statuetă reprezentând un basset cu ochi trişti, care se odihnea ghemuit. Era mai grea decât s-a aşteptat şi a întors-o pe toate părţile, s-o studieze mai de-aproape. Nu e nici semnată şi nu are indicat vreun an, îşi spuse. Dar, oricum, era excelent lucrată. — E destul de frivol pentru tine? o întrebă Lea. — Perfect. O proptea excelentă pentru uşă. După ce o puse jos, întinse mâna după o figurină înaltă, care reprezenta un bărbat şi o femeie în veşminte antebelice, înlănţuiţi într-o piruetă de vals. Mâna Dorei se atinse de nişte degete groase şi noduroase. — Scuze. Ridică ochii spre un bărbat în vârstă, care se înclină greoi în faţa ei. Frumos, nu-i aşa? o întrebă el. Soţia mea avea una exact la fel. S-a spart când s-au luat copiii la trântă în salon. Râse dezvelindu-şi dinţii nefiresc de albi şi drepţi. Purta un papion roşu şi mirosea ca un baton de mentă. Dora îi zâmbi. — Faceţi colecţie? — E un fel de a spune. Puse figurina jos şi ochii lui bătrâni şi vicleni măturară tejgheaua, cântărind obiectele cu un aer cunoscător. Sunt Tom Ashworth. Am un magazin aici, în Front Royal. Scoase o carte de vizită din buzunarul de la piept şi i-o întinse Dorei. Am adunat atât de multe lucruri de-a lungul anilor, încât nu-mi rămânea altceva de făcut decât să deschid un magazin, ori să cumpăr o casă mai mare. — Ştiu ce vreţi să spuneţi. Sunt Dora Conroy. Îi întinse o mână pe care bătrânul i-o strânse anemic. Am un magazin în Philadelphia. — M-am gândit că sunteţi o profesionistă. Clipi încântat. V-am observat imediat. Nu cred să vă fi văzut la o altă licitaţie de la Porter. — Nu, n-am fost niciodată în stare să ajung până aici. De fapt, m-am decis să fac această călătorie dintr-un impuls de moment. Mi-am târât şi sora după mine. Lea, Tom Ashworth. — Încântată să vă cunosc. — Plăcerea e de partea mea. Ashworth strânse mâna îngheţată a Leei. Aici nu e cald niciodată în această perioadă a anului. Probabil că Porter îşi imaginează că lucrurile or să mai încălzească clădirea. — Sper să aibă dreptate. Degetele picioarelor Leei erau îngheţate în ghetele din piele fină. — V-aţi lansat de mult în afaceri, domnule Ashworth? — De aproape patruzeci de ani. Soţia m-a ajutat să pun afacerea pe picioare, croşetând fulare şi eşarfe, şi tot felul de asemenea lucruri pe care le vindeam. La acestea se mai adăugau câteva bijuterii fără valoare. Ne desfăşuram activitatea într-un garaj. Scoase din buzunar o pipă din cocean de porumb şi şi-o puse între dinţi. In '63 aveam atât de multă marfă, încât nu ne mai descurcam, aşa că am închiriat un magazin în centrul oraşului. Am muncit din greu până în primăvara lui '86. Acum am un nepot care lucrează pentru mine. Are o grămadă de idei ciudate, dar e băiat bun. — Afacerile de familie sunt cele mai profitabile, recunoscu Dora. Lea tocmai a început să lucreze part-time la magazin. — Numai Domnul ştie de ce! Lea îşi îndesă în buzunare mâinile îngheţate. Nu ştiu nimic despre antichităţi şi colecţii. — Nu trebuie decât să-ţi imaginezi ce-şi doresc oamenii, îi spuse Ashworth, scăpărând chibritul. Şi cât de mult plătesc pentru asta, adăugă el, înainte de a pufăi ca să se aprindă pipa. — Exact. Încântată de el, Dora îşi strecură o mână pe sub braţul lui. Se pare că trebuie să înceapă. Haideţi să căutăm nişte locuri libere. Ashworth îi oferi Leei celălalt braţ şi, simţindu-se ca un cocoş, conduse femeile spre scaunele din rândul din faţă. Dora îşi scoase carnetul şi se pregăti să joace rolul ei favorit. Clădirea era joasă, dar foarte potrivită. Vocile ricoşau în tavan când se făceau strigările. Dora ardea de nerăbdare. Sigur că existau o mulţime de fleacuri aici, şi ea era decisă să-şi ia partea. A licitat mai mult pentru cutia de farduri din lemn de cireş decât femeia slabă cu gura strânsă pungă, şi-a adjudecat tot lotul care includea vasul pentru frişca şi papucul şi a concurat cu Ashworth pentru o solniţă de cristal. — M-ai depăşit, i-a spus el când Dora a supralicitat. — Am un client care face colecţie, i-a răspuns. „Şi care plăteşte dublul preţului de achiziţie”, a continuat în gând. — Şi ce-i cu asta? Ashworth s-a apropiat mai mult când a început licitaţia pentru lotul următor. Am la magazin un set de şase. Cobalt şi argint. — Serios? — Dacă ai timp, vino pe acolo după licitaţie, să arunci o privire. — Chiar o s-o fac. Lea, licitează pentru sticla încastrată. — Eu? îngrozită, Lea îşi săgeta sora cu privirea. — Sigur. Ţi s-au înmuiat picioarele. Zâmbind, Dora îşi întoarse capul spre Ashworth. Fii atent acum. Aşa cum se aştepta Dora, Lea a început cu oferte modeste, pur şi simplu ca să-l deruteze pe cel care conducea licitaţia. Ochii îi străluceau. Pe măsură ce obiectele se vindeau, îşi prezenta oferta pe tonul unui sergent care îşi comanda recruţii. — Nu e grozavă? Foarte mândră, Dora întinse un braţ, cuprinse umerii Leei şi o îmbrăţişa. Întotdeauna a fost foarte iute. Sângele familiei Conroy. — Am cumpărat tot. Lea îşi apăsă mâna pe inima care-i bătea cu putere. Oh Doamne, le-am cumpărat pe toate. De ce nu mă opreşti? — Tocmai când te distrai aşa de bine? — Dar… dar… Surescitată, Lea a sărit de pe scaun. — Am cheltuit o sută de dolari. O sută. — Dar i-ai cheltuit bine. Acum, putem pleca. Privind pictura abstractă, Dora îşi frecă mâinile. A mea eşti, şopti ea. La ora trei, Dora mai adăugase o jumătate de duzină de solniţe de cobalt la comoara ei. Vântul aspru îi îmbujora obrajii, strecurându-se pe sub gulerul hainei. — Miroase a zăpadă, remarcă Ashworth. Stătea pe trotuarul din faţa magazinului său şi, cu pipa în mână, adulmeca aerul. Înainte să ajungeţi acasă, s-ar putea să ningă. — Aşa sper. Dându-şi pe spate părul fluturând, îi zâmbi. Ce este Crăciunul fără zăpadă? Ne bucurăm că v-am cunoscut, domnule Ashworth. Îi dădu mâna din nou. Dacă treceţi prin Philadelphia, să-mi faceţi o vizită. — Poţi conta pe asta. Duse mâna spre buzunarul în care strecurase cartea ei de vizită. Şi voi, doamnelor, aveţi grijă. Conduceţi cu atenţie. — Aşa o să facem. Crăciun fericit! — La fel şi vouă, adăugă Ashworth, în timp ce Dora se urca în maşină. I-a făcut cu mâna pentru ultima oară, a pornit maşina şi a ieşit din curbă. Şi-a îndreptat privirea spre retrovizoare şi a zâmbit când l-a văzut pe Ashworth stând lângă drum, cu pipa între dinţi şi cu mâna ridicată într-un salut de adio. — Ce simpatic! Mă bucur că a luat figurina aceea. Lea tremura şi aştepta cu nerăbdare să se încălzească maşina. — Sper că nu ţi-a luat prea mult pentru solniţe. — Mmm. A câştigat el ceva, o să câştig şi eu, iar doamna O'Malley o să-şi îmbogăţească colecţia. Toată lumea are ce şi-a dorit. — Aşa presupun. Încă nu-mi vine să cred că ai cumpărat pictura aia hidoasă. N-o să fii niciodată în stare s-o vinzi. — Oh, nu se ştie. — La urma urmei, n-ai dat pe ea decât cincizeci de dolari. — Cincizeci şi doi şi şaptesprezece, o corectă Dora. — Just. Răsucindu-se în scaun, Lea se uită la cutiile împachetate din spatele maşinii. Ştii că nu ai o cameră pentru toate vechiturile astea. — O să le găsesc un loc undeva. Nu crezi că lui Missy o să-i placă caruselul? Lea îşi imagină cum o să stea jucăria asta mecanică, foarte mare, în dormitorul roz cu alb al fiicei sale. — Te rog, nu. — Cum vrei. Dora ridică din umeri. După ce va curăţa caruselul, va putea să-l pună pentru un timp în propriul living. Dar cred că o să-i placă. Vrei să-l suni pe John şi să-i spui că ne întoarcem? — Imediat. Cu un oftat, Lea se lăsă pe spate. Mâine, pe vremea asta, o să coc prăjituri şi o să întind aluatul pentru plăcintă. — Asta ţi-ai dorit, îi aminti Dora. Ai vrut să te măriţi, să ai copii, să cumperi o casă. Unde vrei să ia familia masa de Crăciun? — N-aş fi avut de gând să fac nimic, dacă mami n-ar fi insistat să mă ajute la gătit. Serios, femeia asta n-a pregătit niciodată în viaţa ei o masă cu adevărat, nu-i aşa? — Nu una pe care să mi-o amintesc eu. — Şi se instalează la fiecare Crăciun în bucătăria mea şi vântură câteva reţete cu umplutură de rubarbă şi de castane. — Aia îngrozitoare, îşi aminti Dora. Dar a fost mai bună decât mâncărica de cartofi cu porumb dulce. — Să nu mai vorbim despre asta. Şi tati nu e de niciun ajutor, cu căciula lui de Moş Crăciun, ameţit de lichiorul de ouă înainte de prânz. — Poate reuşeşte Will să-l distragă. Vine singur sau cu una dintre drăguţele lui? întrebă Dora, gândindu-se la lista încântătoarelor amoruri ale fratelui lor. — Singur, din câte am auzit. Dora, vrei să fii atentă la camion? — Sunt. Din spirit de competiţie, Dora ambala motorul şi se angaja în depăşire. Şi când ziceau că vine Will? — Ia ultimul tren din New York, în Ajunul Crăciunului. — Destul de târziu pentru o intrare spectaculoasă, prezise Dora. Uite, dacă îţi zice ceva, pot oricând… oh drace! — Ce este? Lea făcu ochii mari. — Mi-am amintit că noul chiriaş pe care l-a găsit tata a spus că se mută astăzi în apartamentul de vizavi. Sper ca tata să nu uite să fie acolo cu cheile. A fost grozav că a prezentat apartamentul în săptămânile din urmă, cât timp am fost ocupată cu magazinul, dar ştii cât de distrat este când are spectacol. — Tocmai fiindcă ştiu cum este, nu pricep de ce l-ai lăsat pe el să discute cu chiriaşul pentru casa ta. — N-am avut timp, murmură Dora, examinând posibilitatea de a-l suna pe tatăl ei între spectacole. Şi, în plus, tata s-a oferit. — Numai să nu fii surprinsă dacă o să te trezeşti vizavi cu un psihopat sau cu o femeie cu trei copii, încurcată cu un iubit tatuat. Dora îşi strânse buzele. — I-am atras atenţia tatei în mod special – fără psihopaţi şi tatuaţi. Sper să fie cineva care să gătească şi, ca proprietăreasă, mă aştept să-mi aducă din când în când nişte bunătăţi preparate de el. Fiindcă veni vorba, nu vrei să mănânci? — Da, pot foarte bine să iau masa, dacă tot nu o prepar eu. Pentru a pune capăt discuţiei, Dora întoarse spre drumul de ieşire din şosea. Ignoră claxoanele indignate ale celorlalţi şoferi. Un zâmbet i se întipări pe faţă când îşi imagină cum o să-şi despacheteze comorile. Primul lucru pe care dorea să-l facă era să găsească lumina potrivită pentru pictură. La ultimul etaj al turnului strălucitor al clădirii argintii care se înălţa deasupra străzilor întortocheate din LA, Edmund Finley se bucura de manichiura săptămânală. Pe peretele opus masivului său birou din lemn de trandafir, se afla o duzină de ecrane de televizor. CNN, Headline News şi reclama unei reţele de vânzări la domiciliu clipeau în linişte pe perete. Alte ecrane erau orientate spre diferite birouri din firma lui, aşa că-şi putea urmări angajaţii. Dar singurele sunete care răsunau în vastul lui birou erau ariile unei opere de Mozart şi hârşâitul pe care îl făcea pila de unghii a manichiuristei. Lui Finley îi plăcea să privească. A ales ultimul etajul al clădirii, în aşa fel încât de la biroul lui să poată admira panorama oraşului Los Angeles. Asta îi dădea un sentiment de putere, de omnipotenţă şi adesea îşi petrecea câte o oră în faţa ferestrei largi din spatele biroului, urmărind pur şi simplu cum veneau şi plecau oameni, departe, jos. Şi acasă la el, pe una dintre colinele care se înălţau deasupra oraşului, existau televizoare şi monitoare în fiecare cameră. Şi ferestre, multe ferestre de unde putea privi în jos, la luminile oraşului. În fiecare seară, stătea în balconul de la dormitorul său şi îşi imagina că stăpânea totul şi pe toţi, cât putea cuprinde cu privirea. Era un om înzestrat cu simţul proprietăţii. Biroul reflecta gustul lui pentru frumos şi obiecte rare. Atât pereţii, cât şi covoarele erau albe, un alb pur care servea ca fundal imaculat pentru comorile lui. Un vas Ming se înălţa graţios pe un postament de marmură. Sculpturi de Rodin şi Denecheau umpleau nişele săpate în pereţi. Un Renoir atârna într-o ramă aurită deasupra comodei Ludovic al XlV-Iea. O canapea de catifea, care-i aparţinuse Măriei Antoaneta, flanca mesele de mahon lustruit din Anglia victoriană. Două vitrine înalte de sticlă găzduiau obiecte de artă aflate într-o dezordine încântătoare: tabachere bombate din lapis şi acvamarin, bomboniere de fildeş, figurine de Dresda, cutiuţe de bijuterii de Limoge, pumnale din secolul al XV-lea cu mânere bătute cu pietre scumpe, măşti africane. Edmund Finley achiziţiona. Pentru moment, tezauriza. Afacerile lui de import-export aveau un succes enorm. Contrabanda cu diferite obiecte era şi mai înfloritoare. In plus, contrabanda i se părea mult mai provocatoare. Cerea o anume fineţe, o minte ingenioasă, curaj şi un gust desăvârşit. Finley, un bărbat înalt, sobru, cu un aer distins, abia împlinise cincizeci de ani şi începuse să „achiziţioneze” obiecte ca tânăr muncitor în docurile din San Francisco. Era o simplă chestiune de timp plasarea unei lăzi în alt loc decât acolo unde trebuia. Nu era nevoie decât să deschidă lada şi să vândă ce scotea din ea. Pe la treizeci de ani, adunase destul capital ca să-şi poată deschide propria companie. Era destul de sigur pe el ca să joace dur pe piaţa neagră şi să câştige suficiente contracte care să asigure o circulaţie fluentă a mărfurilor. Acum era un om bogat, care prefera hainele italieneşti, franţuzoaicele şi francii elveţieni. Putea, după zeci de ani de tranzacţii, să-şi permită să păstreze pentru el ceea ce considera mai bun. Ceea ce era vechi şi ieftin. — Sunteţi gata, domnule Finley. Manichiurista puse cu grijă mâna lui Finley pe mapa de pe birou. Ştia că o să-i verifice atent munca, în timp ce-şi strângea instrumentele. O dată, a urlat la ea timp de zece minute pentru că îi ciupise pieliţa de la degetul mare. Dar de data asta, în timp ce îi dădea cu lac, a privit mulţumit în jos, la unghii. — Excelent lucrat. Încântat, îşi frecă palmele. Scoţând din buzunar o agrafă din aur pentru bani, Finley luă o hârtie de cincizeci. Apoi, cu unul dintre rarele şi dezarmantele lui zâmbete, mai adăugă o sută. — Crăciun fericit, dragă. — Oh, mulţumesc. Mulţumesc foarte mult, domnule Finley. Crăciun fericit şi dumneavoastră. Încă zâmbind, a poftit-o să iasă dintr-o mişcare cu degetele. Generozitatea lui întâmplătoare era tot atât de firească, precum şi lăcomia lui constantă. Le savura pe amândouă. Înainte ca uşa să se închidă în urma femeii, Finley se răsuci în scaun şi îşi împreună mâinile pe vesta de mătase. Printre razele de lumină studia panorama Los Angelesului. „Crăciunul, se gândea. Ce moment plăcut al anului!” Unul al înţelegerii între oameni, al sunetelor de clopoţei şi al luminilor colorate. Desigur, era şi vremea singurătăţilor disperate, a deznădejdii şi a sinuciderii. Dar aceste mărunte tragedii umane îl lăsau indiferent. Putea să arunce cu bani peste aceste nevoi simple ale celor din companie şi asupra familiei. Îşi putea cumpăra tovarăşii din companie. Alesese unul dintre cele mai bogate oraşe, unde totul putea fi cumpărat, vândut, posedat. Aici, tinereţea, sănătatea şi puterea erau admirate mai presus de orice altceva. In timpul celor mai strălucitoare sărbători, el se putea bucura şi de sănătate şi de putere. Iar în ceea ce privea tinereţea, banii puteau cumpăra orice iluzie. Finley cercetă clădirile şi ferestrele strălucitoare cu ochii lui de un verde luminos. Realiză cu o vagă senzaţie de surprindere că era fericit. Un ciocănit în uşa biroului îl făcu să se întoarcă, în timp ce spunea: — Intră. — Domnule! Abel Winesap, un bărbat scund, aplecat de umeri, cu importantul titlu de asistent executiv al preşedintelui, îşi drese vocea. Domnule Finley! — Ştii care este adevăratul sens al Crăciunului, Abel? Vocea Iui Finley era moale, ca un coniac turnat peste frişca. — Am deschis-o, aşa cum aţi cerut, domnule Finley. Când am început să cercetez mărfurile am descoperit că e vorba despre o eroare. Prudent, băgă mâna în ladă, cufundându-şi-o în mormanul de hârtie mototolită. Degetele îi tremurau când a scos afară ceaşca de ceai din porţelan chinezesc, decorată cu violete micuţe. Finley a apucat ceaşca şi a răsucit-o în mâini. Era englezească, o piesă minunată, valorând probabil 200 de dolari pe piaţa liberă. Dar reprezenta un produs de serie. Mii de astfel de căni, exact la fel, se vindeau peste tot în lume. Aşa că n-avea nicio valoare pentru el. A aruncat-o înapoi în ladă, împrăştiind hârtiile. — Altceva ce mai este? Tremurând, Winesap îşi băgă mâna adânc în ladă şi scoase o vază de sticlă răsucită. „Italiană, a dedus Finely în timp ce o inspecta. Făcută de mână.” Valora 100, poate 150 de dolari. A aruncat-o, ratând la limită capul lui Winesap. Vasul s-a zdrobit de perete. — Aici sunt… aici sunt farfurioarele de la ceştile de ceai. Winesap îşi plimbă privirea de la ladă la faţa împietrită a şefului său. Şi ceva argint – două platouri, o tavă. O pereche de pocale de cristal cu clopoţei de nuntă. — Unde este marfa mea? întrebă Finley, accentuând fiecare cuvânt. — Domnule, nu pot – asta este, cred că a fost… Vocea i se transformă într-o şoaptă. O greşeală. — O greşeală. Ochii lui Finley căpătaseră strălucirea jadului în timp ce îşi strângea pumnii. „DiCarlo”, şi-a spus el, gândindu-se la omul său din New York. Tânăr, strălucitor, ambiţios. „Dar nu prost”, şi-a amintit Finley. Nu atât de prost cât să facă un joc dublu. Mai mult, o să plătească scump pentru greşeala lui. — Dă-mi-l pe DiCarlo la telefon. — Da, domnule. Dându-şi seama că Finley era pe cale să găsească o altă ţintă, Winesap s-a îndreptat spre birou ca să sune. In timp ce Winesap forma numărul, Finley calcă în picioare, pe covor, cioburile de porţelan. Se apropie de ladă şi distruse sistematic tot ce mai rămăsese.  

Diamantele vin din cer de Nora Roberts Capitolul 1 Categoric și fără discuție, își pierduse mințile. Fiind psiholog, era și cazul s-o știe. Se vedeau toate semnele, îi dădeau târcoale, vibrând, de luni de zile. Iritarea, nervozitatea, tendința spre visare cu ochii deschiși și uitarea. Îi lipsea motivația, energia, scopul. Părinții ei comentaseră în stilul lor blajin. Colegii începuseră să-i arunce priviri furișe, cu milă discretă sau dezgust neliniștit. Ajunsese să-și deteste munca, să antipatizeze studenții, să le găsească zeci de cusururi prietenilor și rudelor, asociaților și superiorilor. În fiecare dimineață, sarcina simplă de a se da jos din pat ca să se îmbrace pentru cursurile de peste zi dobândise proporțiile escaladării unui munte. Mai rău, ale unui munte care n-o interesa nici cât să-l vadă de la distanță, necum să se și cațăre pe el. Apoi, mai era și comportamentul repezit, impulsiv. A, da, asta era picătura care umplea paharul. Jude Frances Murray cea stabilă cât încape, una dintre cele mai solide ramuri din arborele genealogic al familiei Murray din Chicago, fiica devotată și chibzuită a doctorilor Linda și John K. Murray, își dăduse demisia. Nu ceruse voie de la universitate, nu solicitase un concediu, ci plecase, în plin semestru. De ce? Nu avea nici cea mai vagă idee. Fusese un șoc la fel de mare pentru ea, ca și pentru decan, pentru colegi, pentru părinții ei. Oare la fel ar fi reacționat și în urmă cu doi ani, când i se destrămase căsnicia? În nici un caz. Și-ar fi văzut pur și simplu de ale ei - cursurile, studiile, întâlnirile - fără nici o problemă, chiar în timp ce se perinda pe la avocați și completa îngrijit hârtiile care simbolizau sfârșitul unei vieți în doi. Nu că ar fi fost o alăturare prea fericită, nici cine știe ce hărțuială pentru avocați ca să-i pună capăt legal. O căsnicie care durase opt luni fără ceva nu genera prea multe complicații. Nici pasiune. Pasiunea, probabil că asta îi lipsea. De-ar fi avut un dram, măcar, în suflet, William n-ar fi părăsit apartamentul pentru o altă femeie încă aproape înainte ca florile din buchetul nupțial să se fi ofilit. Dar nu avea nici un rost să se amărască după atâta timp. Era ceea ce era. Sau, mai bine-zis, fusese ceea ce era. Numai Dumnezeu o fi știut ce era acum. Poate că și asta conta. Ajunsese pe o margine, privise în jos spre marea întinsă și neagră a monotoniei, a plictiselii, a neschimbării care era Jude Murray. Rotise din brațe, se retrăsese de pe margine - și o luase la fugă urlând. Un lucru atât de nefiresc pentru ea. Simplul gând îi provoca asemenea palpitații, încât se întreba dacă nu cumva o păștea un infarct, ca să le pună capac la toate.   PROFESOARĂ AMERICANĂ DE COLEGIU GĂSITĂ MOARTĂ ÎNTR-UN VOLVO ÎNCHIRIAT   Ciudat anunț funerar ar mai fi fost și ăsta. Poate ar fi apărut în Irish Times, pe care îi plăcea atât de mult bunicii ei să-l citească. Părinții ei ar fi fost șocați, desigur. Era un stil de a muri atât de public, indiscret, necuviincios. Complet nepotrivit. Evident, li s-ar fi frânt inimile, dar în primul rând ar fi fost nedumeriți. Ce Dumnezeu îi venise fetei ăleia, să se ducă în Irlanda când avea o carieră prosperă și un condomeniu fermecător pe malul lacului? Ar fi dat vina pe influența bunicii. Și, desigur, ar fi avut dreptate, cum avuseseră încă din momentul când fusese concepută, printr-o împerechere de foarte bun gust, la un an precis după ce se căsătoriseră. Deși nu-i făcea plăcere să-și imagineze, Jude era sigură că părinții ei făceau întotdeauna amor foarte precis și cu bun-gust. Cam ca baletele tradiționale și coregrafiate impecabil care le plăceau atât de mult. Și-acum, ce-o apucase, să stea într-un Volvo închiriat, cu tâmpitul ăla de volan pe tâmpita de parte cealaltă a mașinii, gândindu-se cum făceau sex părinții ei? Nu putu decât să-și apese ochii cu degetele până când imaginea se șterse. Exact așa pățești când te-apucă nebunia. Trase adânc aer în piept, o dată și încă o dată. Oxigen pentru limpezirea și calmarea creierului. După cum se părea, avea în față două căi. Putea să-și scoată balizele din mașină, să intre în aeroportul din Dublin, să-i înapoieze cheile agentului de închirieri cu părul roșu ca morcovul și zâmbetul lat de-o milă și să-și ia un bilet înapoi spre casă. Evident, nu mai avea slujbă, dar putea trăi foarte comod câteva luni din portofoliul de acțiuni, săru’ mâna mult. Nu mai avea nici condomeniu, întrucât îl închiriase acelui cuplu simpatic pentru șase luni, dar dacă se întorcea totuși, putea locui la bunica o vreme. Iar bunica ar fi privit-o cu ochii ei frumoși, albaștri spălăciți, plini de dezamăgire. Jude, draga mea, mereu te oprești la un pas de dorința inimii. De ce nu poți face niciodată și acel ultim pas? — Nu știu. Nu știu. Nefericită, Jude își acoperi fața cu mâinile, începând să se legene. — Tu ai fost cu ideea să vin aici, nu eu. Ce-am să fac la Faerie Hill Cottage, șase luni de-acum încolo? Nici măcar nu știu să conduc mașina asta nenorocită. Mai avea puțin până s-o bușească un plâns în hohote. Îl simțea arzându-i gâtul, răsunându-i în urechi, înainte ca prima lacrimă să cadă, își lăsă capul să cadă pe spate, cu ochii strâns închiși, blestemându-se. Crizele de plâns, accesele de nervi, sarcasmele și toate celelalte violențe de comportament nu erau decât diverse feluri de a se da în spectacol. Fusese educată să înțeleagă, să recunoască acest lucru. Și n-avea să i se lase pradă. — Înainte, spre faza următoare, Jude, idioată nenorocită. Vorbești singură, plângi în Volvo-uri, ești prea nehotărâtă, prea paralizată ca să sucești cheia în contact și să te tot duci. Își mai trase o dată respirația, și-și îndreptă umerii. — A doua variantă, murmură ea. Du la bun sfârșit ce ai început. Întoarse cheia și, cu o mică rugăciune de a nu ucide sau schilodi pe cineva - inclusiv pe ea însăși - scoase mașina din parcare.   Cânta, mai mult pentru sine, ca să nu zbiere de fiecare dată când ajungea la câte unul dintre cercurile de pe șosea pe care irlandezi le numeau veseli sensuri giratorii. I se scurtcircuita creierul, uita care era stânga și care dreapta, își imagina cum intra cu Volvo-ul în câte un grup de trecători nevinovați, așa că fredona toate melodiile care-i treceau prin mintea îngrozită. Pe drumul spre sud, de la Dublin în Comitatul Waterford, începu să urle melodii din filme, să ragă cântece de pahar irlandeze și, când scăpă ca prin urechile acului la ieșirea din orașul Carlow, chirăi corul din Brown Sugar destul de tare ca să-l facă pe Mick Jagger să se strâmbe. După asta, se mai calmă cât de cât. Poate că zeii călătorilor fuseseră destul de șocați de zgomot ca să facă un pas înapoi și să nu-i mai tot împingă în cale alte mașini. Poate datorită influenței omniprezentelor troițe ale Fecioarei Maria care populau marginea drumului. În orice caz, șofatul deveni mai lin, Jude începând aproape să se simtă bine. Valuri-valuri de coline verzi scânteia în lumina soarelui, strălucitoare ca partea interioară a unor scoici, întinzându-se cât vedeai cu ochii spre umbra munților îndepărtați. Conturul lor masiv se profila pe un cer așternut cu nori fumurii și o lumină perlată ce-și avea locul mai degrabă în tablouri decât în realitate. Niște picturi, își spuse Jude, în timp ce gândurile îi hoinăreau în voie, zugrăvite atât de minunat, încât, dacă le priveai destul de mult timp, simțeai că alunecai în ele, contopindu-te cu culorile, formele și scena pe care câte un maestru o crease din strălucirea propriul său geniu. Asta vedea, când îndrăznea să-și ia ochii de la drum. Strălucire și o frumusețe teribile, orbitoare, care îi sfâșia inima în același timp în care i-o și alina. Verzi, imposibil de verzi, câmpiile erau întrerupte de garduri șubrede sau de șiruri de copaci piperniciți. Vaci pătate și oi lățoase pășteau alene, iar siluete mărunte le străbăteau cu tractoarele. Ici și colo, erau presărate cu case albe și crem, unde rufele fâlfâiau pe sârme și florile puneau pete de culoare discordante în grădini. Apoi, ca prin miracol, apăreau zidurile vechi ale unei abații ruinate, înălțându-se mândră și spartă pe fundalul orbitor al câmpiei și al cerului, ca și cum ar fi așteptat să-i vină din nou vremea. „Ce-ai simți,” se întrebă Jude, „dacă ai traversa câmpia și ai urca pe treptele netede și alunecoase rămase în picioare printre pietrele acelea dărâmate? Ai simți - ai putea să simți - secolele de picioare care au călcat pe aceleași trepte? Ai putea, așa cum susținea bunica ei, să auzi - numai de-ai asculta - muzica și vocile, zarva bătăliilor, plânsetele femeilor, râsetele copiilor de mult morți și uitați?” Nu credea în asemenea lucruri, desigur. Dar, în lumina aceea, în aurul acela, păreau aproape posibile. De la grandoarea ruinelor la farmecul simplității, pământul se întindea darnic. Acoperișuri de fân, cruci de piatră, castele, apoi sate cu ulițe înguste și pancarte scrise în limba gaelică. La un moment dat văzu un bătrân plimbându-și câinele pe marginea drumului, unde iarba creștea înaltă și un mic indicator avertiza asupra căderilor de pietre. Omul și câinele purtau pălărioare maro, pe care Jude le găsi absolut fermecătoare. Mult timp păstră imaginea în minte, invidiindu-i pentru libertatea și simplitatea vieții lor. Se plimbau în fiecare zi, probabil, fie ploaie, fie soare, apoi mergeau acasă să-și bea ceaiul într-o căsuță frumoasă, cu acoperiș de fân și grădină îngrijită. Câinele avea un coteț al lui, dar de cele mai multe ori stătea încovrigat la picioarele stăpânului său, lângă foc. Și ea ar fi vrut să se plimbe pe câmpiile acelea cu un câine credincios. Doar să umble și nimic altceva, până îi venea să se așeze. Apoi, să stea așezată până-i venea să se ridice din nou. Ideea o fascină. Să facă numai ce voia, când voia, în felul ei și în ritmul ei propriu. Îi era atât de străină, acea libertate simplă, cotidiană. Marea ei teamă era aceea de a o găsi în sfârșit, de a-i atinge cu vârfurile degetelor marginea argintată, pentru ca apoi s-o piardă. În timp ce drumul șerpuia ca o panglică în lungul coastelor din Waterford, Jude zărea crâmpeie din mare, ca o mătase albastră la orizont, cenușie și verde turbulentă când se revărsa peste curba nisipoasă, largă, a câte unei plaje. Tensiunea din umeri începea să i se risipească. Mâinile i se relaxară puțin pe volan. Aceea era Irlanda despre care îi vorbise bunica ei, culoarea, dramatismul și pacea ei, și, bănuia Jude, motivul pentru care venise în sfârșit să vadă unde-i fuseseră înfipte rădăcinile, înainte de a și le fi smuls pentru a le răsădi dincolo de Atlantic. Acum se bucura că nu-și pierduse curajul la poartă, fugind înapoi la Chicago. Reușise sau nu reușise să parcurgă cea mai mare parte din drumul lung de trei ore și jumătate, fără nici o problemă? Nu punea la socoteală mica zăpăceală de la giratoriul din Waterford City, căruia îi dăduse ocol de trei ori, pentru ca în cele din urmă să fie cât pe ce să se ciocnească de un autocar plin cu turiști la fel de speriați. În fond, toată lumea scăpase nevătămată. Iar acum, aproape ajunsese. I-o confirmau indicatoarele satului Ardmore. Știa, după harta pe care i-o desenase cu grijă bunica ei, că Ardmore era satul cel mai apropiat de casă. Acolo avea să se ducă după provizii și alte cumpărături. Evident, bunica ei îi dăduse și o impresionantă listă de nume, oameni pe care ar fi trebuit să-i caute, rude îndepărtate cărora să li se prezinte. Acest lucru putea să mai aștepte. „Imaginează-ți,” își spunea, „să nu trebuiască să vorbești cu nimeni, zile-n șir! Nici să ți se pună întrebări, pretinzându-ți-se să cunoști toate răspunsurile. Și nici să conversezi nimicuri la ceremoniile facultății. Nici un program obligatoriu de respectat.” După un moment de plăcere vecină cu extazul, inima îi tresări, în panică. Ce Dumnezeu avea să facă, timp de șase luni? Nu era nevoie să stea șase luni încheiate, își reaminti Jude, în timp ce trupul i se încorda din nou. Nici o lege nu i-o dicta. N-avea s-o aresteze nimeni la vamă, dacă se întorcea după șase săptămâni. Sau șase zile. Sau, la o adică, șase ore. Și, ca psiholog, ar fi trebuit să știe că problema cea mai mare era aceea de a se strădui să se ridice la înălțimea așteptărilor. Inclusiv ale ei proprii. Deși acceptă faptul că se descurca mult mai bine în teorie decât în practică, avea să schimbe acest lucru chiar acum, pentru tot timpul cât urma să stea în Irlanda. Din nou calmă, deschise radioul. Torentul de cuvinte în gaelică șiroind din difuzor o făcu să caște ochii, apăsând pe butoane pentru a găsi un post în engleză și cotind spre Ardmore, nu pe drumul care urca Tower Hill, spre casa ei. Imediat ce-și observă greșeala, norii de pe cer se sparseră, ca și cum o mână gigantică le-ar fi împlântat un cuțit drept în burtă. Ploaia începu să ropotească pe capota mașinii, revărsându-se peste parbriz, în timp ce Jude încerca să găsească butonul care acționa ștergătoarele. Trase pe margine și așteptă până când ștergătoarele de parbriz începură să se balanseze vesel prin ploaie. Satul stătea pe nodul sudic al comitatului, sărutând Marea Celtică și Golful Ardmore. Auzea freamătul valurilor pe mal, în timp ce furtuna făcea prăpăd în jurul ei, puternică și pătimașă. Vântul zgâlțâia ferestrele, șuierând amenințător prin fisurile pe unde reușea să se strecoare. Își imaginase cum s-ar fi plimbat agale, familiarizându-se treptat cu satul, cu casele frumoase, cârciumile pline de fum și clienți, plaja despre care îi vorbise bunica ei, falezele dramatice și câmpiile verzi. Dar aceea fusese o după-amiază fermecătoare, însorită, cu săteni plimbându-și bebelușii roșii în obraji cu cărucioarele și bărbați cu ochi alunecoși ridicându-și pălăriile în fața ei. Nu-și imaginase o furtună de primăvară bruscă și violentă, aducând cu sine rafale de vânt și străzi pustii. Poate că nici nu mai locuiește nimeni aci, își spuse. Poate era un soi de Brigadoon și nimerise în el accidental, într-un secol greșit. O altă problemă, își zise Jude, era propria sa imaginație, pe care trebuia să și-o înfrâneze cu o regularitate dezgustătoare. Sigur că acolo locuiau oameni, numai că aveau atâta minte încât să stea naibii la adăpost de ploaie. Casele erau frumoase, aliniate ca niște cucoane cu flori la picioare. Flori, observă ea, care tocmai încasau o mamă de bătaie. Nu avea nici un motiv de a nu aștepta acea frumoasă după-amiază însorită ca să se întoarcă în sat. Acum era obosită, o cam durea capul și nu voia decât să intre într-un interior cald și plăcut. Porni de la bordură, încet, prin ploaie, împietrită la gândul că avea să treacă iarăși o intersecție. Nu-și dădu seama că șofa pe contrasens decât când scăpă ca prin urechile acului de o coliziune frontală. Sau, mai bine zis, când mașina care venea o evită în ultima clipă, țipând din claxon. Dar găsi bifurcația, ceea ce-i reaminti că i-ar fi fost imposibil să n-o observe, dată fiind lancea de piatră a marelui turn rotund de pe culmea colinei. Se înălța prin ploaie, străjuind catedrala veche și fără acoperiș Saint Declan și toate mormintele marcate cu pietre aplecate și înclinate care-ncotro. Un moment, i se păru că vedea un om, îmbrăcat în ceva argintiu, cu luciu mat și ud, sub ploaie. Și, încordându-și vederea, aproape că ieși de pe așa-zisul drum. De data asta, nervii n-o mai făcură să cânte. Inima îi bubuia prea tare pentru a-i permite așa ceva. Mâinile-i tremurau, în timp ce înainta încet, încercând să vadă unde era omul, ce făcea. Dar nu văzu decât marele turn, ruinele și mormintele. Evident, acolo nu fusese nimeni, își spuse ea. Nimeni n-ar fi stat în mijlocul unui cimitir, în plină furtună. Ochii îi obosiseră și-i jucau farse. Nu avea nevoie decât să ajungă într-un loc cald și uscat, unde să-și tragă respirația. Când drumul, îngustându-se mereu, deveni doar o cărare noroioasă mărginită de ambele părți cu garduri vii, înalte cât un stat de om, Jude socoti că se rătăcise de-a binelea. Mașina se hurducă și sărea peste hârtoape, în timp ce ea se chinuia să găsească un loc unde să poată întoarce și porni înapoi. În sat exista adăpost și, cu siguranță, cuiva avea să i se facă milă de o biată americancă fără minte care nu era în stare să găsească drumul. Văzu un mic zid de piatră acoperit cu un fel de rugi spinoși, care în oricare altă situație ar fi arătat pitoresc, apoi văzu un drumeag desfundat ce reieși a fi ideea de alee a cuiva, însă trecuse de el când își dădu seama ce era și se temu să încerce o înapoiere în marșarier prin noroi. Drumul urca, iar făgașele deveneau aproape șanțuri. Cu nervii întinși la limită și dinții clănțănindu-i sonor, Jude manevră peste un nou hop, după care se gândi serios să se oprească pe loc, așteptând să vină cineva și s-o tracteze tocmai până la Dublin. Când văzu încă o spărtură în gardul viu, gemu de ușurare. Coti, lăsând amintire un strat de vopsea, apoi își rezemă fruntea de volan. Se rătăcise, era obosită, și flămânda și o tăia un pipi cu disperare. Acum trebuia să coboare din mașină, în ploaia torențială, și să bată la ușa unui străin. Dacă i se spunea că până la casă mai erau doar trei minute, tot ar fi trebuit să cerșească permisiunea de a se repezi până la toaletă. Mă rog, irlandezii erau renumiți pentru ospitalitatea lor, așa că se îndoia că ar fi fost refuzată, ca să se ușureze în tufe. Totuși, nu voia să apară cu ochii hăituiți înnebunită. Înclină oglinda retrovizoare și văzu că ochii ei, îndeobște de un verde calm și liniștit, erau într-adevăr cam deznădăjduiți. Umezeala îi încrețise părul, așa că părea să aibă pe cap un tufiș zburlit, în culoarea scoarței de copac. Pielea-i era palidă ca moartea, combinând efectele neliniștii și ale oboselii, și nu mai avea energie ca să-și scoată trusa de farduri pentru a încerca o oarecare retușare. Încercă să afișeze un zâmbet prietenos, care să-i convingă gropițele să apară în obraji. Gura-i era puțin cam prea lată, își spuse, la fel cum și ochii se holbaseră o idee cam prea mult, iar tentativa se soldă mai mult cu o grimasă decât cu un surâs. Dar de mai mult nu era în stare. Își înhăță poșeta și deschise portiera mașinii, gata să înfrunte ploaia. În acel moment, zări o mișcare într-o fereastră de la etaj. Doar o perdea, atrăgându-i privirea în sus Femeia din fereastră era îmbrăcată în alb și avea un păr blond, blond aproape alb, care i se revărsa în valuri bogate peste umeri și sâni. Prin pânzele cenușii ale ploii, ochii li se întâlniră un moment, nu mai mult de-o clipă, iar Jude avu impresia unei mari frumuseți și a unei enorme tristeți. Apoi femeia dispăru, rămânând numai ploaia. Jude se înfioră. Aversa vântoasă o pătrundea până în măduva oaselor, așa că își sacrifică demnitatea luând-o la fugă spre portița albă care dădea într-o curticică înveselită cu râuri de flori ce curgeau prin ambele laturi ale unei alei înguste, de pietriș alb. Nu exista verandă, numai un prag, dar etajul casei ieșea în afară deasupra lui, oferindu-i mult doritul acoperământ. Ridică un inel de alamă în formă de nod celtic și bătu cu el în ușa de lemn negeluit care părea groasă ca o cărămidă și avea o arcadă fermecătoare. În timp ce dârdâia, încercând să nu se gândească la vezică, scrută atâta cât putea din adăpostul ei. Părea o casă de păpuși. În întregime albă, cu un brâu verde ca pădurea și ferestrele cu multe ochiuri, mărginite de obloane ce păreau să îmbine plăcutul cu utilul. Acoperișul, din paie, era un adevărat miracol. Un semnal de vânt format din trei coloane de clopote cânta melodios. Bătu din nou, mai tare de astădată. „La naiba, știu că ești în casă” - și, lăsând deoparte orice bune maniere, ieși în ploaie pentru a încerca să privească prin fereastra de lângă ușă. Imediat, sări înapoi, vinovată, la auzul unui claxon prietenos. O camionetă roșie și cam ruginită, al cărei motor torcea ca un motan mulțumit, opri în spatele mașinii ei. Jude își dădu la o parte din față părul ud, pregătindu-se să se explice, când șoferul sări afară. La început, îl luă drept un bărbat scund și zvelt, cu cizme zgâriate, pline de noroi, geacă murdară și pantaloni de lucru roși, dar fața care-i zâmbi de sub șapca maronie era vizibil feminină. Și aproape superbă. Avea ochii verzi ca dealurile ude din jurul lor, și pielea luminoasă. Jude văzu șuvițele de păr roșcat rostogolindu-se de sub șapcă, în timp ce femeia se apropia grăbită, reușind să se miște grațios în pofida cizmelor greoaie. — Deci, dumneavoastră sunteți domnișoara Murray. Ați ales perfect momentul, nu-i așa? — Serios? — Păi, ați am cam întârziat, de vreme ce nepotul doamnei Duffy, Tommy, iarăși și-a aruncat jumate din cuburi în veceu și-a tras apa după ele. A ieșit o mizerie înfiorătoare. — Hmmm, fu singurul răspuns la care se putu gândi Jude, în timp ce se întreba de ce stătea de vorbă cu o străină, în ploaie, despre toalete înfundate. — N-ați găsit cheia? — Cheia? — De la ușa din față. Mă rog, eu o am pe a mea, așa că vă deschid să scăpați din udătura asta. Părea o idee minunată. — Mulțumesc... începu Jude, în timp ce o urmă înapoi spre ușă. Dar dumneavoastră cine sunteți? — O, scuzați-mă. Eu sunt Brenna O’Toole, îi întinse tânăra o mână, scuturându-i-o energic pe a lui Jude. V-a spus bunica dumneavoastră, nu-i așa, că vă aștept cu casa pregătită? — Buni... cu casa? se înghesui Jude sub copertină. Casa mea? Asta-i casa mea? — Da, ea e, dacă sunteți Jude Murray din Chicago, zâmbi cu bunătate Brenna, deși își arcuise sprânceana stângă. Trebuie că sunteți destul de obosită, pun prinsoare, după călătorie. — Într-adevăr, își frecă Jude fața cu mâinile, în timp ce Brenna descuia ușa. Și eu care credeam că mă pierdusem. — Se pare că v-ați regăsit totuși. Ceade mile failte, adăugă ea, făcând un pas înapoi, pentru ca Jude să poată intra prima. De-o mie de ori bun-venit, traduse ea în gând. Măcar atâta gaelică știa. Și, când intră la căldură, avu într-adevăr senzația de o mie. Antreul, doar cu puțin mai spațios decât treapta de afară, era flancat într-o parte de o scară cu treptele lustruite de timp și pași. O arcadă, în dreapta, dădea în micul living room, frumos ca un tablou, cu pereții de culoarea biscuiților proaspăt copți, brâul auriu ca mierea și perdelele de dantelă îngălbenite cald de vremuri, astfel încât tot ce se afla în cameră părea scăldat de razele soarelui. Mobila era roasă și decolorată, dar veselă, cu pernele sale moi, în dungi albe și albastre. Mesele erau pline de comori - bibelouri din cristal, figurine încrustate, sticluțe miniaturale. Peste podelele late erau răspândite covoare multicolore, iar șemineul de piatră era pregătit deja, cu bucăți de turbă, după câte i se părea lui Jude. Mirosea a pământ și a încă ceva, cu un vag iz floral. — Fermecătoare, nu-i așa, își împinse iarăși Jude părul din față, învârtindu-se în loc. Ca o casă de jucărie. — Bătrânei Maude îi plăceau lucrușoarele drăguțe. Ceva din tonul lui Brenna o făcu pe Jude să se oprească din piruetă, pentru a-i privi fața. — Îmi pare rău, n-am cunoscut-o. Ai ținut mult la ea. — Sigur, toată lumea o iubea pe bătrâna Maude. Era o mare doamnă. S-ar bucura că ești aici, să ai grijă de casă. Nu i-ar plăcea să stea goală și pustie. Deci, să-ți arăt locurile? Ca să te orientezi. — Ți-aș fi recunoscătoare, dar mai întâi am urgentă nevoie la baie. Brenna râse scurt. — Lung e drumul de la Dublin. Lângă bucătărie e o cămăruță de toaletă. Tata și cu mine am transformat-o dintr-o debara, acum trei ani. Drept într-acolo e. Jude nu mai pierdu vremea cu explorările. „Cămăruță” era cuvântul ideal pentru jumătatea de baie. Dacă îndoia brațele și le ridica, s-ar fi lovit cu coatele de pereți. Dar aceștia erau zugrăviți într-un plăcut roz-pal, porțelanul alb lucea de curățenie și pe bară erau atârnate în ordine prosoape brodate. O privire în oglinda ovală de deasupra lavaboului îi confirmă că, într-adevăr, arăta atât de rău pe cât se temea. Și cu toate că avea o statură și o constituție medie, pe lângă Brenna cea subțire ca o zână, ea părea o ditamai amazoana. Nemulțumită de comparația care-i trecuse prin minte, își suflă de pe frunte bretonul încrețit și ieși din nou. — A, eu le-am și adus pe astea. Eficienta Brenna îi descărcase deja bagajele și le cărase în antreu. — Cred că, după atâta drum, cazi de pe picioare. Îți duc lucrurile sus. Cred că vei vrea să stai în camera bătrânei Maude, e foarte plăcută, apoi punem ibricul pe foc ca să bei un ceai, și-ți fac focul. E o umezeală îngrozitoare afară. În timp ce vorbea, urcă scara cu cele două enorme valize ale lui Jude, ca și cum ar fi fost goale. Dorindu-și să fi petrecut mai mult timp în sala de gimnastică, Jude o urmă cu geanta, laptop-ul și cu printerul portabil. Brenna îi arătă două dormitoare - avusese dreptate, cel al bătrânei Maude, cu vederea sa spre grădina din față, era mai plăcut. Dar Jude nu-și putu forma decât o impresie cețoasă, căci aruncă o singură privire spre pat și decalajul orar îi căzu pe umeri ca o povară de plumb. Nu ascultase decât parțial vocea veselă și melodioasă care-i explica despre așternuturi, încălzire, capriciile micului șemineu din dormitor, în timp ce Brenna aprindea turbă. O urmări ca și cum ar fi umblat prin apă, până la parter, să pună ceaiul pe aragaz și să-i arate cum funcționa bucătăria. Auzi ceva în legătură cu cămara proaspăt aprovizionată și recomandarea de a-și face cumpărăturile de la Duffy’s, din sat, când avea nevoie de provizii. Mai erau și altele - stive de turbă lângă ușa din spate, așa cum prefera să folosească bătrâna Maude, dar și lemne, în caz că ea însăși le prefera pe acestea, cum fusese cuplat din nou telefonul și cum să aprindă focul în cuptorul din bucătărie. — Ei, ia aici, că adormi pe picioare, îi puse cu compasiune Brenna în mâini o cană albastră cu pereți groși. Ia-l sus cu dumneata și întinde-te. Eu îți aprind focul aici, jos. — Iartă-mă. Nu prea pot să mă concentrez. — Vei putea mai bine, după ce tragi un pui de somn. Numărul meu e aici, lângă telefon, dacă ai nevoie de ceva. Familia mea stă doar la un kilometru de-aici, mama, tata și patru surori, așa că dacă ai nevoie de ceva, nu trebuie decât să suni sau să treci pe la ai lui O’Toole. — Da, am să... patru surori! Brenna râse din nou, în timp ce o conducea pe hol. — Păi, tata tot spera să aibă un băiat, da’ așa a ieșit. E înconjurat de femei, până și cățeaua... Hai, sus cu matale. — Îți mulțumesc atât de mult. Zău, de obicei nu sunt așa de... vagă. — Mă rog, nu în fiecare zi zbori peste ocean, nu? Mai vrei ceva, înainte să plec? — Nu, aș... Se rezemă de balustradă, clipind din ochi. — Of, am uitat. Era o femeie în casă. Unde s-a dus? — O femeie, zici? Unde? — La fereastră. Jude se clătină, cât pe ce să verse ceaiul, apoi scutură din cap să și-l limpezească. — Când am ajuns aici, în fereastra de la etaj era o femeie, se uita afară. — Ei, nu mai spune? — Da. O femeie blondă, tânără, foarte frumoasă. — A, aia trebuie să fie Lady Gwen. Brenna se întoarse, intră în living și aprinse grămada de turbă. — Nu i se arată oricui. — Unde-a plecat? — A, e tot aici, cred. Încredințată că turba luase foc, Brenna se ridică, scuturându-și genunchii pantalonilor. — De trei sute de ani e aici, mai mult, sau mai puțin. E fantoma dumitale, domnișoară Murray. — Ce zici că e?!? — Fantoma matale. Da’ nu-ți face griji cu ea. N-o să-ți facă nici un rău. A avut o poveste tristă, pentru altă dată, când nu vei fi așa de obosită. Îi era greu să se concentreze. Creierul voia să i se închidă, trupul să-i iasă din funcțiune, dar i se părea foarte necesar să lămurească acest punct. — Vrei să spui, casa e bântuită? — Sigur că e bântuită. Bunica dumitale nu ți-a spus? — Nu cred că a pomenit de asta. Deci, crezi în stafii. Brenna înălță din nou sprâncenele: — Păi, ai văzut-o sau n-ai văzut-o? Poftim, confirmă ea, când Jude nu făcu altceva decât să se încrunte. Trage un pui de somn și, dacă mai târziu te scoli, vino până la Gallagher's Pub și-am să-ți fac cinste cu prima halbă. Prea buimacă pentru a se mai putea concentra, Jude se rezumă să clatine din cap: — Nu beau bere. — Ei, haide, mai mare rușinea! exclamă Brenna, pe cât de șocată, pe atât de sinceră. Mă rog, atunci, bună ziua îți doresc, domnișoară Murray. — Jude, murmură ea, neputând decât s-o privească lung. — Jude, atuncea. Brenna îi mai aruncă un zâmbet orbitor și ieși pe ușă, în ploaie. Bântuită, își spuse Jude, în timp ce pornea în sus pe scară, cu capul învârtindu-i-se alene la câteva degete înălțime deasupra umerilor. Fantezii irlandeze prostești. Dumnezeu îi era martor că bunica ei n-o mai slăbea cu poveștile, dar numai atât erau și nimic mai mult: povești. Dar văzuse pe cineva... nu? Nu - ploaia, perdelele, umbrele... Puse jos ceaiul pe care încă nu-l gustase și reuși să-și scoată pantofii. Nu existau nici un fel de fantome. Nu exista decât o casă frumoasă, pe o colină mică și fermecătoare. Și ploaia. Căzu pe pat cu fața în jos, se gândi să tragă pătura peste ea și adormi înainte de a mai face o mișcare.   Iar când visă, visă o bătălie purtată pe o colină înverzită, cu soarele scânteind în spade ca nestematele, cu zâne dansând în pădurea unde lumina lunii zăcea pe frunze asemenea unor lacrimi, și cu o mare albastră care lovea ca o inimă bătând malul ce o aștepta. Și, pe tot parcursul visurilor, singurul lucru constant era sunetul scăzut al unui plânset de femeie.