Nora Roberts carti

Valea tacerii de Nora Roberts Prolog În foc se desluşeau anumite imagini. Dragoni, demoni şi războinici. Asemeni lui copiii le vor observa. Bătrânul ştia că persoanele foarte tinere şi cele foarte în vârstă pot vedea ceea ce alţii nu sunt în stare. Sau ceea ce nu doresc. Le povestise deja prea mult. Povestea lui debutase cu vrăjitorul care a fost chemat de zeița Morrigan. Hoyt of the Mac Cionaoith era însărcinat de zei să călătorească în celelalte lumi ca să adune armata pentru a o putea înfrunta cum se cuvine pe regina vampirilor. Bătălia dintre oameni şi demoni urma să aibă loc pe dealul Samhain, în Valea Plângerii, în ţinutul Geallului. Le povestise despre Cian fratele vrăjitorului, ucis şi preschimbat de vicleana Lilith, care, vreme de aproape o mie de ani, vieţuise ca vampir, înainte de a-l face pe Cian asemenea ei. Aveau să mai treacă pentru Cian aproape o mie de ani înainte ca el să se alăture lui Hoyt şi vrăjitoarei Glenna pentru a forma primele legături ale celui de-al şaselea cerc. Următoarele au fost forjate de către doi gealliani – modelatorul formelor şi savantul care călătoriseră între lumi pentru a se întâlni în acele prime zile. Iar ultimul cerc a fost alipit de către războinic, un vânător de demoni care era din acelaşi neam cu Mac Cionaoith. Poveştile pe care le depănase în faţa lor erau despre războaie şi curaj, despre moarte şi prietenie. Şi despre dragoste. Dragostea care se înfiripase între vrăjitor şi vrăjitoare şi între modelator şi războinic conferise puteri sporite cercului, exact aşa cum trebuia s-o facă o magie adevărată. Dar mai existau şi alte istorioare. Triumfuri şi pierderi, teamă şi curaj, dragoste şi sacrificiu – şi tot ceea ce vine odată cu întunericul şi lumina. În vreme ce copiii erau nerăbdători să asculte şi altele, el se gândea la cum ar fi mai bine să înceapă finalul poveştii. — Erau şase, rosti el, privind mai departe spre foc, în vreme ce murmurul copiilor încetă, iar forfota lor încremeni în aşteptare. Şi fiecare dintre ei avea de ales între a accepta sau a refuza. Chiar şi atunci când lumile se află în mâinile tale, trebuie să înfrunţi alegerea de a le distruge sau de a face cale întoarsă. Şi odată cu această alegere, continuă el, mai există şi altele de făcut. — Ei erau curajoşi şi adevăraţi, strigă unul dintre copii. Au ales să lupte! Bătrânul surâse preţ de o clipă. — Şi au procedat întocmai. Dar dincolo de asta, în fiecare zi, în fiece noapte din timpul ce le fusese dăruit, alegerea aceea rămânea şi trebuia reînnoită. Unul dintre ei, ţineţi minte, nu mai era om, ci vampir. În fiecare zi şi în fiecare noapte din timpul pe care-l primiseră, lui i se aducea aminte faptul că nu mai era om. Nu mai era decât o umbră în aceste lumi pe care alesese să le protejeze. — Şi astfel, zise bătrânul, vampirul începu a visa. 1 El visa. Iar în vis era încă bărbat. Tânăr, probabil nebun, fără îndoială impetuos. Şi apoi, femeia în care credea era una atât de frumoasă, cu o alură incredibilă. Ea purta o rochie superbă de un roşu aprins, mai elegantă decât merita o tavernă de provincie, care se mula perfect pe formele sale şi îi scotea în evidenţă pielea albă şi strălucitoare. Părul îi era de aur, cârlionţii scânteind de-o parte şi de alta a coroanei. Rochia, ţinuta ei, bijuteriile care-i străluceau la gât şi pe degete, îi dădură de înţeles că era o doamnă elegantă din clasa de mijloc. În lumina aceea palidă a cârciumii, i se părea o flacără care ardea în penumbră. Doi servitori aranjaseră o încăpere în care ea să-şi bea ceaiul. Înainte ca ea să se strecoare înăuntru, simpla ei prezenţă puse capăt conversaţiei şi muzicii. Dar ochii ei albaştri, asemenea cerului pe timpul verii, întâlniseră privirea lui. Doar pe a lui. Când unul dintre servitori ieşise şi venise spre el, spunându-i că doamna dorea să ia cina împreună, el nu ezitase. De ce ar fi făcut-o? Poate că rânjise la comentariile fireşti ale bărbaţilor cu care băuse, însă îi părăsise fără a sta pe gânduri. Ea stătea în picioare în lumina focului şi a lumânărilor, turnând deja vinul în cupe. — Sunt atât de încântată, zise ea, că eşti de acord să iei cina alături de mine. Urăsc să mănânc de una singură, tu nu? Femeia se îndreptă spre el, cu mişcări atât de graţioase încât părea că pluteşte. Mi se spune Lilith, zise ea oferindu-i paharul cu vin. Limbajul ei avea ceva exotic, vorba ei avea o anumită cadenţă care te ducea cu gândul la nisipul fierbinte şi farmecul viilor în pârg. El era pe jumătate sedus şi complet vrăjit. Au mâncat împreună mâncarea simplă, cu toate că lui nu îi era foame. Ceea ce devora el erau vorbele ei. Ea povesti despre ţinuturile prin care călătorise şi despre care el doar citise. Îi spuse că se plimbase în jurul piramidelor, la lumina lunii, escaladase dealurile Romei şi stătuse între ruinele templelor greceşti. El nu călătorise niciodată dincolo de graniţele Irlandei, iar vorbele ei, imaginile, pe care acestea le invocau, erau aproape la fel de incitante ca şi ea. Îşi zise că ea era prea tânără pentru a face atât de multe lucruri, însă în clipa când rosti acest gând, ea nu făcu altceva decât să surâdă pe deasupra marginii paharului. — La ce sunt bune lumile, întrebă ea, dacă nu te foloseşti de ele? O să mă folosesc şi de multe altele. De vin pentru a-l bea, de mâncare pentru a o gusta, de teritorii pentru a le explora. Tu eşti tânăr, zise ea, surâzând galeş şi cu subînţeles, şi nu te poţi rezuma la atât de puţin. Nu doreşti să vezi mai mult decât ai văzut până acum? — M-am gândit să-mi iau răgaz un an, atunci când voi putea, ca să văd lumea. — Un an? Râzând uşor, ea pocni din degete. Asta reprezintă un an. Nimic, o bucăţică de timp. Ce ai face dacă ai avea la dispoziţie o eternitate? Ochii ei semănau cu adâncimile albastre ale mărilor în clipa în care se aplecă către el. Ce ai face cu ea? Fără a aştepta un răspuns, ea se ridică, lăsând în urmă o dâră de parfum şi se îndreptă către fereastra de mici dimensiuni. — Ah, noaptea e atât de blândă. Precum mătasea care-ţi mângâie pielea. Se răsuci şi în ochii ei albaştri şi îndrăzneţi apăru un licăr. Eu sunt o creatură a nopţii. Şi cred că la fel eşti şi tu. Noi, cei ca noi, suntem în cea mai bună formă pe timpul nopţii. Se ridicase odată cu ea şi acum, când revenise lângă el, parfumul ei şi vinul se strecurau prin simţurile lui. Şi încă ceva, ceva dens şi ceţos care se aşternea peste mintea lui asemenea unui drog. Ea îşi dădu capul pe spate ca apoi să-l încline, aşezându-şi gura peste a lui. Şi dacă suntem cei mai buni pe întuneric, de ce să ne petrecem singuri ceasurile nopţii? Şi totul era asemenea unui vis, ceţos şi nămolos. El se afla în braţele ei, ţinând în palme sânii ei mari şi albi, gura ei, lacomă şi fierbinte, capturând-o pe a lui. O pufni râsul în clipa care el se încurcă în rochia ei, şi-şi desfăcu picioarele într-o invitaţie seducătoare. — Mâini puternice, murmură ea. O faţă atrăgătoare. De asta am nevoie şi, când am nevoie, iau. O să-mi îndeplineşti porunca? Râzând amuzată, ea îl muşcă de ureche. O vei face? O vei face, tinere şi frumosule Cian, cu mâinile tale puternice? — Daaa, desigur. Da. El nu se putu gândi la nimic, cufundându-se pur şi simplu înăuntrul ei. Când o făcu, şoldurile ei se legănau nebuneşte şi capul i se lăsă pe spate, într-un abandon total. — Da, da, da! Atât de tare, atât de pasional. Oferă-mi mai mult, şi mai mult! Şi am să te port dincolo de tot ce ştii. În momentul în care el plonjă, cu respiraţia întretăiată, apropiindu-se de punctul culminant, capul ei se înălţă iarăşi. Ochii ei nu mai erau albaştri şi îndrăzneţi, ci roşii şi sălbatici. Şocul care-l cutremură îl determină să încerce o retragere, dar braţele ei se strânseră brusc în jurul lui, asemenea unor lanţuri. Picioarele ei se încolăciră în jurul şoldurilor lui, păstrându-l înăuntrul ei, prins în capcană. În vreme ce el se lupta cu strânsoarea ei insuportabilă, ea surâse, colţii strălucindu-i în întuneric. — Ce eşti tu? Din capul lui pieriseră toate rugăciunile; frica nu mai lăsa loc pentru ele. Ce eşti tu? Şoldurile ei continuară să se mişte în sus şi în jos, călărindu-l, astfel că el, neajutorat, fu dus aproape de punctul culminant. Ea îşi înfipse mâna în părul lui, trăgându-i capul pe spate pentru a-i lăsa gâtul la vedere. — Magnific, rosti ea. Eu sunt magnifică şi tot aşa vei fi şi tu. Şi îl muşcă, colţii ei străpungându-i carnea. El îşi auzi propriul ţipăt. În mijlocul acelei nebunii şi dureri îl auzi. Arsura era de nedescris, strecurându-se prin piele, în sânge, până în oase. Şi, amestecată cu aceasta, alunecând dincolo de ea, simţea o plăcere teribilă. El o urmă, în întunericul acela ameţitor şi dogoritor, trădat de propriul trup, chiar dacă se afunda în moarte. Se strădui să rămână nemişcat, o parte a sa încercând să se agaţe de lumină, de supravieţuire. Dar durerea, plăcerea îl afundară şi mai mult în abis. — Tu şi cu mine, tânărul meu frumos. Noi doi. Ea se lăsă mai mult pe spate, prinzându-l în braţele ei. Cu unghia, trasă o urmă subţire de-a lungul propriului sân ca sângele să ţâşnească din ea. Oribil, şi din buzele sale. — Bea acum. Bea-mă şi ai să fii nemuritor. Nu. Buzele lui nu rostiră cuvântul, dar acesta explodă în mintea lui. Simţind cum viaţa i se scurge, el se luptă cu ultimele puteri pentru a o păstra. Chiar şi în clipa în care ea îi trase capul spre sânii ei, el i se opuse cu ultimele puteri. Apoi o gustă. Acea aromă bogată şi ameţitoare care se scurgea din ea. Viaţa care ţâşnea dinăuntrul ei. Şi, asemenea unui bebeluş, care suge la sânul mamei, el îşi bău propria moarte.   Vampirul se trezi în întunericul atotcuprinzător, în acea linişte totală. Aşa i se întâmpla din momentul acelei schimbări petrecute cu atâta amar de vreme în urmă. Cu toate că avusese acest vis de nenumărate ori în toţi aceşti ani nesfârşiţi, îl tulbura acea cădere repetată de pe culme. Faptul că se revăzuse aşa cum fusese, că îşi văzuse chipul – pe care nu-l mai zărise niciodată, fiind treaz, din noaptea cu pricina – îl enervă şi îl tulbură. Nu-l preocupa soarta. Asta era o treabă fără sens. Accepta şi se folosea de ceea ce era, iar în decursul eternităţii sale acumulase bunăstare, femei, confort şi libertate. Ce altceva îşi mai dorea un bărbat? Faptul că nu avea o inimă care să bată reprezenta un preţ mult prea mic. O inimă care bătea te îmbătrânea şi te făcea să fii mai slab, iar, în cele din urmă, se oprea asemenea unui ceasornic stricat. Câte trupuri văzuse el deteriorându-se şi murind în cei nouă sute de ani de viaţă? Nu putea să le numere. Şi din moment ce nu putea să-şi vadă propriul chip, îşi dădea seama că rămăsese la fel ca în noaptea în care fusese posedat de Lilith. Oasele erau încă tari, pielea fermă, suplă şi fără riduri. Ochii aveau o vedere pătrunzătoare şi nepieritoare. Nu avea şi nici nu urma să aibă vreodată vreun fir de păr cărunt sau maxilarele lăsate. Poate că existaseră momente când, pe întuneric, singur fiind, se folosise de degete pentru a-şi pipăi faţa. Pomeţii erau înalţi şi proeminenţi, în bărbie avea o gropiţă, iar ochii înfundaţi în orbite ştia că erau de un albastru intens. Apoi, ascuţişul nasului şi curba fermă a buzelor. La fel. Mereu la fel. Şi totuşi îşi oferea un mic răgaz pentru a-şi aminti cum era. El se ridică în întuneric. Trupul său musculos era gol. Îşi dădu pe spate părul negru ce îi încadra faţa. Se născuse cu numele de Cian Mac Cionaoith, dar purtase de atunci multe altele. Revenise la cel de Cian – acela pe care i-l dăduse fratele lui. Hoyt nu avea să-l numească niciodată altfel şi, din moment ce războiul acesta cu care era de acord ar fi putut să-l distrugă, Cian decisese că era cât se poate de logic să poarte numele de botez. Nu-şi dorea să fie distrus. După părerea sa, doar nebunii sau cei foarte tineri preferau să moară într-o aventură. Dar, dacă asta îi era soarta, în clipa aceea şi în locul acela, atunci avea să moară într-un fel anume. Şi, dacă exista dreptate în vreuna dintre lumi, avea s-o ia cu el pe Lilith în pierzanie. Ochii lui erau la fel de ageri ca şi simţurile, aşa că se mişcă cu uşurinţă în întuneric, îndreptându-se spre o cutie pentru a lua una dintre pungile cu sânge care fuseseră aduse din Irlanda. Se părea că zeii ceruseră să fie permis ca sângele, la fel ca şi vampirul care-l cerea, să poată circula dintr-o lume în alta, pornind de la cercul lor format din pietre. Din nou era vorba de sânge de porc. Cian nu se mai hrănise de secole cu sânge de om. O alegere personală, cugetă el, desfăcând punga şi turnând apoi conţinutul acesteia într-o cupă. Şi o chestiune de voinţă, îşi zise el, ce ţinea de bunele maniere şi care îl făcuse să adopte această regulă. El trăia printre ei, făcea afaceri cu ei, se culca cu ei când avea chef. Dar i se părea ceva lipsit de politeţe să se hrănească cu ceva ce le aparţinea. În orice caz, descoperise că e simplu să trăiască după bunul plac, să stea departe de radar, în cazul în care nu omora un suflet nefericit în vreuna dintre bazele nocturne. Mâncarea vie îi oferea atât încântare, cât şi aromă. Nimic altceva nu se potrivea cu ea, dar, în mod firesc, era o treabă neplăcută. El se maturizase, obişnuindu-se cu aroma mult mai banală a sângelui porcin şi cu avantajul de a-l avea la îndemână, în loc să fie obligat să plece şi să vâneze ceva ori de câte ori foamea îl aţâţa. Bău sângele exact aşa cum un bărbat îşi bea cafeaua de dimineaţă – pierzându-se acel obicei şi acea nevoie de a primi un impuls la trezire. Sângele îi limpezi mintea, făcându-i sistemul să funcţioneze. Nu-şi făcu probleme nici cu lumânările, nici cu focul în timp ce se spăla. Nu putea spune că era peste măsură de mulţumit cu confortul existent la Geall. Castel sau nu, el nu se potrivea atmosferei medievale, asemenea Glennei şi lui Blair. El trăise odată după moda erei acesteia, şi o dată era suficient pentru oricine. Prefera, prefera mult mai mult – confortul oferit de instalaţia de apă dintr-un apartament, electricitatea, blestematele ieşiri la restaurantele chinezeşti, în locul situaţiei de faţă. Îi lipseau maşina, patul şi afurisitul său de cuptor cu microunde. Îi lipsea viaţa şi gălăgia de la oraş şi tot ce putea oferi aceasta. Soarta o să-i ofere un şut zdravăn în dos în cazul în care o să-l determine să-şi încheie viaţa aici, în această eră, dacă nu cumva lume, lumea începuturilor lui. Gata îmbrăcat, părăsi dormitorul, îndreptându-se spre grajduri, spre calul său. În jur existau multe persoane – servitori, gărzi, curteni – care trăiau şi lucrau în Castelul Geall. Mulţi îl evitau, ferindu-şi privirea şi iuţindu-şi paşii. Unii făceau semnul împotriva celui rău pe la spate, lucru care nu părea să-l tulbure. Ştiau ce este el – şi văzuseră de ce erau capabile creaturile asemenea lui. Fusese o strategie potrivită, îşi zise el, ca Moira să-i ceară lui ca alături de Blair şi de Larkin să-i vâneze pe cei doi vampiri care o uciseseră pe mama ei, regina. Moira înţelesese importanţa şi valoarea readucerii la viaţă a vampirilor, astfel ca oamenii să-i vadă exact aşa cum erau. Şi faptul că o văzuseră pe Moira însăşi luptându-se şi omorând unul, demonstrase că ea însăşi era o luptătoare. Urma, peste doar câteva săptămâni, să-şi conducă poporul la război. Atunci când un teritoriu a fost guvernat de pace atât cât avea Geallul faima că a fost, doar un lider puternic, unul plin de forţă, putea transforma fermierii şi negustorii, femeile gravide şi consilierii şubrezi în soldaţi. El nu era convins că ea se afla la înălţimea situaţiei. Destul de curajoasă, cugetă el în vreme ce se strecură afară din castel, traversând curtea care ducea spre grajduri. Era mai mult decât inteligentă. Şi era adevărat că îşi perfecţionase o mare parte din stilurile de luptă în ultimele două luni. Nu exista nici urmă de îndoială că, încă de la naştere, fusese pregătită în privinţa chestiunilor de stat şi de protocol şi că avea o minte abilă şi deschisă. Pe timp de pace, probabil că ea îşi guverna lumea micuţă şi drăgălaşă cât se poate de bine. Dar pe timp de război, un strateg era atât general, cât şi conducător. Dacă ar fi fost după el, i-ar fi dat această şansă unchiului ei, Riddock. Dar asta depindea prea puţin de el. O auzi înainte să o vadă şi, mai înainte de asta, o adulmecă. Cian fu gata-gata să facă cale-ntoarsă. Era un lucru enervant să-şi încrucişeze drumul cu al femeii la care tocmai se gândea. Problema consta în faptul că se gândea mult prea des la ea. Să o evite nu era o opţiune, din moment ce erau legaţi în mod inexorabil în acest război. Să se strecoare undeva nevăzut era o treabă uşoară, dar un gest laş. Mândria, ca întotdeauna, îl împiedică să aleagă calea cea mai simplă. Îi găzduiseră armăsarul la capătul grajdurilor, la două boxe distanţă de restul cailor. El înţelegea şi tolera faptul că grăjdarii şi potcovarii manifestau precauţie când era vorba să aibă grijă de calul unui demon. Aşa cum era conştient şi grăjdarul lui Larkin şi Hoyt care-l hrănea în fiecare dimineaţă pe temperamentalul său Vlad. Se pare că, în momentul acela, Moira îşi asumase sarcina de-a răsfăța animalul. Avea morcovi, observă Cian, tentându-l pe Vlad să muşte din ei. — Ştiu bine că-l vrei, şopti ea. E atât de gustos. Nu trebuie decât să-l iei. Şi el gândea acelaşi lucru despre femeie, cugetă Cian. Ea purta o bluză ce cădea peste o fustă lungă şi cutată, ceea ce-l făcu să presupună că ea îşi terminase antrenamentul aferent acelei zile. Se îmbrăca destul de simplu pentru o prinţesă, în albastru, având doar o urmă de dantelă în dreptul corsajului. Purta crucea de argint, una dintre cele nouă pe care Hoyt şi Glenna le fermecaseră. Părul îi era lăsat liber, claia aceea castanie şi strălucitoare atârnându-i pe spate până la talie. Deasupra, drept coroană, purta cerculeţul subţire care-i desemna funcţia. Nu era frumoasă. El îşi reamintea adesea acest lucru, aproape la fel de des cum se gândea la ea. Era, în cel mai bun caz, drăgălaşă. Subţirică şi micuţă de statură, cu trăsături delicate. În schimb, ochii erau mari şi ieşeau în evidenţă pe chipul ei, de un gri-perlat, atunci când era liniştită, gânditoare sau când asculta, şi ca fumul iadului când era nervoasă. El avusese câteva mari frumuseţi la viaţa lui – aşa cum orice bărbat cu bun-simţ şi talent ar proceda timp de câteva secole. Ea nu era frumoasă, dar el nu putea, oricât de mult încerca, să şi-o scoată din minte. Ştia că ar fi putut s-o aibă dacă ar fi transformat una dintre preocupările sale în seducţie. Ea era tânără, inocentă, curioasă şi, ca urmare, extrem de susceptibilă. Tocmai de aceea ar fi fost mult mai bine să o seducă pe una dintre doamnele ei de companie dacă avea chef de distracţie, şi de uşurare. Îşi încheiase socotelile cu inocenţa cu mult timp în urmă, exact aşa cum o făcuse şi în privinţa sângelui uman. În schimb, armăsarul lui se părea că are mult mai puţină voinţă. Nu trecură decât câteva clipe înainte ca Vlad să-şi aplece capul şi să muşte din morcovul ţinut de Moira. Ea pufni în râs şi mângâie urechile armăsarului, în timp ce acesta mesteca. — Bravo, nu a fost atât de greu, nu? Noi doi suntem prieteni. Şi ştiu că, din când în când, te simţi singur. Nu ne simţim toţi astfel? Tocmai ridica un alt morcov în secunda în care Cian ieşi la iveală din umbră. — O să-l transformi într-un bleg şi, după aceea, ce fel de cal de luptă va mai fi de Samhain? Ea tresări, apoi rămase nemişcată. Însă când se întoarse către Cian, chipul ei era calm. — Cu siguranţă nu vorbeşti serios, nu-i aşa? Se bucură să fie răsfăţat din când în când. — Nu ne bucurăm cu toţii? murmură el. Doar roşeaţa abia perceptibilă din obraji fu cea care trădă o oarecare stânjeneală pentru faptul că-l auzise. — Antrenamentul a decurs foarte bine azi. Oamenii vin de pe tot cuprinsul Geallului. Sunt atât de mulţi cei care vor să lupte, încât am decis să stabilim o a doua zonă de antrenament pe terenul unchiului meu. Acolo vor lucra Tynan şi Niall. — Adică cu găzduire? — Daaa, asta va însemna o nimica toată. Vom găzdui aici aţâţi cât vom putea, şi la unchiul meu la fel. Mai e şi hanul şi mulţi dintre fermierii şi micii arendaşi din apropiere găzduiesc deja familii şi prieteni. Nimeni nu va fi refuzat. Vom găsi o soluţie. Ea se juca cu crucea în vreme ce vorbea. Nu de frica lui, se gândi Cian, ci ca un tic nervos. — Trebuie să ne gândim şi la hrană. Mulţi dintre ei au fost obligaţi să-şi părăsească recoltele şi vitele pentru a veni aici. Dar o să ne descurcăm. Tu ai mâncat? Roşi ceva mai tare imediat ce vorbele fură rostite. Am vrut să spun că supeul va avea loc în salonaş dacă… — Ştiu ce ai vrut să spui. Nu. M-am gândit să vin mai întâi să văd ce face calul, dar pare bine îngrijit şi hrănit. La mijlocul frazei, Vlad ridică capul peste umărul Moirei. Şi răsfăţat, adăugă Cian. Sprâncenele ei se împreunară ca de fiecare dată, el ştia asta, când era tulburată sau cădea pe gânduri. — Sunt doar nişte morcovi şi sunt foarte buni pentru el. — Că tot vorbim de mâncare, voi avea nevoie de alt sânge peste o săptămână. Poate te vei îngriji ca sângele următorilor porci sacrificaţi să nu fie aruncat. — Desigur. — Nu te poţi stăpâni. În secunda aceea pe faţa ei apăru o vagă urmă de iritare. — Tu obţii ce ai nevoie de la un porc. Iar eu nu-mi ţin nasul pe sus când e vorba de o bucată de slănină, nu-i aşa? Îndesă ultimul morcov în palma lui Cian şi se pregăti să plece, dar se opri. Nu ştiu de ce mă enervezi atât de uşor. Dacă o faci intenţionat sau nu. Ridică braţul. Nu cred că vreau să aflu răspunsul la această întrebare. Dar aş vrea să vorbesc câteva clipe despre altceva. Nu, nu avea cum s-o evite, îşi reaminti el. — Am la dispoziţie aceste clipe. Ea privi în jurul grajdurilor. În acele locuri nu doar caii aveau urechi. — Mă întreb dacă îţi poţi petrece acele clipe plimbându-te cu mine. E ceva particular. El ridică din umeri şi, oferindu-i lui Vlad ultima bucăţică de morcov, ieşi de la grajduri alături de Moira. — Secrete de stat, Înălţimea Voastră? — De ce trebuie să mă iei peste picior? — În realitate, nu o făceam. Eşti nervoasă în seara asta, nu? — S-ar putea. Îşi dădu pe spate părul care-i stătea răsfirat pe umeri. Ţinând cont de război, de zile şi de problemele practice, cum ar fi spălatul şi procurarea hranei pentru o întreagă armată în tot acest timp, s-ar putea să fiu puţin cam nervoasă. — Deleagă sarcina. — O fac. Într-adevăr. Dar tot trebuie să aloc timp şi o parte din gânduri pentru a transfera sarcinile, să-i găsesc pe cei potriviţi, să le explic cum trebuie făcut totul. Şi nu despre acest lucru voiam să-ţi vorbesc. — Stai jos. — Poftim? — Aşază-te. El o prinse de braţ, ignorând muşchii care se încordau sub palma lui, aşezând-o pe una dintre bănci. Stai o clipă, odihneşte-ţi picioarele dacă nu scoţi din funcţie nici măcar cinci minute creierul tău ăla ocupat. — Nici nu-mi amintesc ultima dată când mi-am acordat mie însămi sau unei cărţi un ceas. În fine, îmi amintesc. Demult, în Irlanda, în casa ta. Îmi lipsesc – cărţile, liniştea lor. — Trebuie să-ţi acorzi ora aceea. Dacă nu faci asta, vei exploda şi nu va fi bine nici pentru tine, nici pentru ceilalţi. — Mâinile îmi sunt atât de ocupate, încât braţele mă dor. Îşi coborî privirea spre ele, în poală, acolo unde se odihneau, şi oftă. Şi iar mă simt depăşită. Ce anume spune Blair? Scorpie, scorpie, scorpie. Sesiză că el slobozi un hohot de râs, întorcându-se apoi pentru a-i zâmbi în faţă. — Bănuiesc că Geallul nu a mai avut o regină ca tine. Zâmbetul ei dispăru. — Nu, şi în privinţa asta ai dreptate. Şi vei descoperi în curând. Mâine, cum se ivesc zorile, mergem la piatră. — Înţeleg. — Dacă voi scoate sabia din ea, aşa cum a făcut mama la vremea ei, şi tatăl ei la vremea lui, atunci Geallul va avea o regină ca mine. Ea îşi feri privirea, îndreptând-o către tufele care duceau spre porţi. Geallul nu va avea de ales. Şi nici eu. — Ai fi dorit să fie altfel? — Nu ştiu ce-mi doresc, aşa că nu-mi doresc nimic – decât să se împlinească şi să se termine. Apoi voi putea face, în fine, ceea ce urmează. Voiam să-ţi spun. Îl privi în ochi. Sper că vom găsi o modalitate de a face asta în timpul nopţii. Nişte ochi blânzi, gândi el, şi atât de serioşi. — E mult prea periculos să avem orice fel de ceremonie după apusul soarelui, în aer liber, dincolo de zidurile castelului. — Ştiu. Toţi cei care vor să participe la acest ritual, o pot face. Dar tu nu poţi. Îmi pare tare rău. Nu e bine. Cred că noi şase, cercul nostru, trebuie să fim alături într-un asemenea moment. Mâna ei apucă din nou crucea. — Geallul nu-ţi aparţine, ştiu foarte bine şi lucrul acesta, dar momentul e important pentru ceea ce va urma. Mai important decât mi-am dat seama până acum. Mai mult decât mi-aş fi închipuit vreodată. Respiră sacadat. Ei mi-au ucis tatăl. — Ce spui? — Trebuie să mă plimb. Nu pot sta jos. Se ridică cât ai clipi, frecându-şi braţele pentru a le încălzi, fiindcă aerul se răcise brusc, ca şi sângele ei. Traversă curtea, intrând într-una dintre grădini. — Nu am spus nimănui – nu intenţionam să-ţi spun nici ţie. La ce ar servi? Şi nu am nicio dovadă. Pur şi simplu, ştiu. — Ce anume ştii? Mult mai uşor decât îşi imaginase că va fi să vorbească cu el, să-i spună, realiză ea, şi asta pentru că el era foarte perspicace. — Unul dintre cei doi care au ucis-o pe mama mea, cel pe care tu l-ai adus aici. Cel cu care m-am luptat. Ea ridică braţul, iar el observă cum ea îşi recapătă stăpânirea de sine. Înainte ca eu să-l ucid, a spus ceva despre tatăl meu şi despre felul cum a murit. — A încercat să te enerveze, să te deruteze. — A făcut şi asta cât se poate de bine, dar a fost mai mult de atât, înţelegi? O simt, înăuntrul meu. Privindu-l, ea îşi apăsă palma deasupra inimii. Mi-am dat seama în clipa în care m-am uitat la cel pe care l-am ucis. Nu e vorba doar de mama, ci şi de tata. Cred că Lilith i-a trimis aici de data asta fiindcă a mai obţinut astfel o victorie. Ea continuă să înainteze, cu capul plecat din pricina greutăţii propriilor gânduri, cerculeţul din părul ei sclipind în lumina torţelor. — Ei cred că a fost vorba de un urs care înnebunise. Tata se afla în munţi, vâna. A fost ucis, el împreună cu fratele mai mic al mamei. Unchiul meu, Riddock, nu a mers, deoarece mătuşii i se apropia sorocul să nască. Eu… Ea se opri iar, deoarece se auzi ecoul unor paşi, şi tăcu până când zgomotul lor dispăru. — Ei consideră, cei care i-au găsit şi i-au adus acasă, că i-au ucis nişte animale. Şi aşa a fost, continuă ea, pe un ton dur. Numai că ele mergeau asemenea omului. Ea i-a trimis să-l ucidă, ca să nu mai aibă alt copil în afară de mine. Se întoarse apoi spre el. Lumina torţelor îi colora în roşu faţa palidă. — Probabil că, l-a momentul acela, ştia că numai conducătorul Geallului poate fi membru al cercului. Sau poate că era mai uşor să-l ucidă pe el decât pe mine atunci, eu fiind puţin mai mare decât un bebeluş şi uşor de supravegheat. Avea destul timp să trimită asasinii pe urmele mele. În schimb, ei l-au omorât pe tatăl meu. — Cei care au făcut-o sunt morţi acum? — Şi asta e o consolare? se miră ea, gândind că – venind din partea lui – reprezenta aproape o sugestie. Nu ştiu ce anume să simt. Dar ştiu că ea mi-a răpit părinţii de lângă mine. Ea i-a omorât pentru a opri ceea ce nu poate fi oprit. O vom întâmpina pe câmpul de bătaie de Samhain, fiindcă aşa trebuie să se întâmple. Fie că voi fi regină, fie nu, voi lupta. Ea i-a omorât fără motiv. — Şi nimic din ceea ce ai fi făcut tu nu ar fi putut să împiedice asta. Da, consolare, se gândi ea iar. În mod straniu, propoziţia lui plină de compătimire îi oferi doar atât. — Mă rog ca ăsta să fie adevărul. Dar ştiu că din cauza celor întâmplate şi a celor care nu s-au petrecut, ceea ce va urma, ceea ce va avea loc mâine e mai important decât ceremonialul şi ritualul. Cine va ridica mâine sabia va conduce războiul, ducând cu sine sângele părinţilor mei ucişi. Ea nu are cum să împiedice asta. Nu are cum să oprească asta. Se retrase, făcând semn în sus. — Vezi steagurile? Dragonul şi cercul. Simbolurile Geallului încă de la începuturile sale. Înainte ca toate astea să se termine, voi cere să se mai adauge unul. El se gândi la ce putea alege ea – o sabie, un arc, o săgeată. Apoi pricepu. Nu era vorba de o armă, de o unealtă a războiului şi a morţii, ci de un simbol al speranţei şi al toleranţei. — Un soare. Care să-şi reverse lumina asupra lumii, spuse el. Surpriza, în spatele căreia se afla plăcerea, îi lumină chipul. — Exact. Ai priceput ideea şi dorinţa mea. Un soare auriu desenat pe un steag de culoare albă, ca mărturie a luminii şi viitorului pentru care luptăm. Soarele acesta, aurul gloriei, va fi al treilea simbol al Gealului, cel pe care i-l ofer eu. Iar pe ea să o ia naiba. Blestemată să fie împreună cu tot ce a adus aici. Roşie ca focul, Moira trase adânc aer în piept. — Tu eşti un bun ascultător – iar eu vorbesc prea mult. Trebuie să vii înăuntru. Ceilalţi se vor reuni pentru supeu. El îi atinse uşor braţul cu palma pentru a o opri. — Mai devreme mi-am zis că vei fi o regină-războinică neputincioasă. Cred că a fost unul dintre puţinele momente în care m-am înşelat. — Dacă sabia va fi a mea, zise ea, sigur te-ai înşelat. În vreme ce intrară înăuntru, el îşi dădu seama că tocmai avuseseră cea mai lungă conversaţie din cele două luni de când se cunoşteau. — Trebuie să le spui şi celorlalţi. Trebuie să le spui ceea ce crezi în legătură cu tatăl tău. Dacă acesta este un cerc, nu trebuie să existe secrete care să-i diminueze puterea. — Ai dreptate. Daaa, ai dreptate în privinţa asta. Cu capul ridicat şi ochii strălucitori păşi înaintea lui.

La noapte si intotdeauna de Nora Roberts 1 Era asfințitul, acel straniu, aproape mistic interludiu când lumina și întunericul stau într-un echilibru perfect. Peste câteva momente, albastrul blând avea să fie transformat de culorile învăpăiate ale amurgului. Umbrele se alungeau; păsările se linișteau. Kasey stătea la baza scării care urca spre reședința Taylor. Ridică privirea către coloanele albe, masive, și vechile cărămizi trandafirii cu enorme suprafețe de plexiglas. Trei nivele. Ici și colo, printre draperiile trase se zăreau vag lumini. Casa inspira o anume demnitate bănoasă. Bani vechi, mândrie inerentă. Impresionant, își spuse ea, lăsându-și din nou ochii să cutreiere în sus și-n jos edificiul. Avea, totuși, un anumit stil. Sub camuflajul crepusculului, casa părea aproape senină. Ridicând un inel mare de alamă, Kasey bătu cu el în ușa groasă de stejar. Zgomotul reverberă bubuitor prin semiîntuneric. Zâmbi auzindu-l, apoi se întoarse să vadă tonurile sângerii ce inundau treptat cerul. Deja, era mai mult noapte decât zi. În spatele ei, ușa se deschise. Răsucindu-se, Kasey văzu o negresă scundă, cu uniformă neagră și șorț alb. „La fel ca în filme”, conchise ea și surâse iarăși. La urma urmei, putea totuși să fie o aventură. — Bună. — Bună seara, doamnă, o salută servitoarea, politicoasă, stând în mijlocul ușii ca garda unui palat. — Bună seara, răspunse și Kasey, amuzată. Cred că domnul Taylor mă așteaptă. — Domnișoara Wyatt? Nehotărâtă, servitoarea o studie. Nu schiță nici un gest de a o pofti în casă. — Cred că domnul Taylor vă aștepta mâine. — Da, mă rog, am venit astă seară. Continuând să surâdă, Kasey trecu pe lângă servitoare, intrând în holul principal. — Poate ar trebui să-l anunți că am sosit, propuse ea, întorcându-se să privească lung un policandru cu trei rânduri de brațe care-și revărsa lumina pe mochetă. Privind-o prudentă, servitoarea închise ușa. — Dacă sunteți amabilă să așteptați aici, îi indică ea un fotoliu Louis XVI. Îl voi informa pe domnul Taylor despre sosirea dumneavoastră. — Mulțumesc. Atenția îi fusese atrasă deja de un autoportret al lui Rembrandt. Servitoarea se îndepărtă fără zgomot. Kasey studie Rembrandt-ul, apoi trecu la următorul tablou. Renoir. „Locul ăsta e ca un muzeu”, comentă ea în gând, continuând să străbată agale holul și să privească picturile ca și cum s-ar fi aflat într-o galerie de artă. Pentru Kasey, astfel de opere de artă erau asemenea proprietății publice - de respectat, de admirat și, mai cu seamă, de văzut. „Mă întreb dacă locuiește într-adevăr cineva aici”, reflectă ea, plimbându-și degetul peste o ramă groasă, aurită. Murmurul de voci îi captă atenția. Instinctiv, înaintă în direcția sunetului. — E una dintre principalele autorități asupra culturii amerindiene, Jordan. Ultimul ei articol a fost extrem de lăudat. La numai douăzeci și cinci de ani, este de-a dreptul un fenomen în cercurile antropologice. — Sunt perfect la curent, Harry, altfel n-aș fi acceptat sugestia ta de a colabora cu mine la cartea asta. Jordan Taylor învârtea în cupă un Martini înainte de cină. Bău încet, contemplativ. Băutura era seacă, perfectă, doar cu un iz de vermut. — Mă întreb uneori cum vom trece peste următoarele câteva luni. Domnișoarele bătrâne de profesie mă intimidează și nu sunt tovarășele mele de viață favorite. — Nu o tovarășă de viață îți cauți, Jordan, îi aminti celălalt bărbat, culegând măslina din propriul lui pahar. Cauți o expertă în cultura amerindiană. Asta ai căpătat. Înghiți măslina. — Tovarășele de viață îți pot distrage atenția. Cu o strâmbătură, Jordan Taylor puse jos paharul. Era neliniștit, fără a ști de ce… — Nu prea cred că domnișoara Wyatt o să-mi distragă atenția. Își înfundă mâinile în buzunarele pantalonilor croiți impecabil, privindu-și prietenul cum dădea paharul pe gât. — Mi-am format un portret compozit: păr de culoarea mâlului, strâns în jurul unei fețe osoase, ochelari cu rame groase și lentile de trei degete, cocoțați pe un nas proeminent. Costume de bun-simț, pentru a-i accentua lipsa de siluetă și pantofi ortopedici măsura zece. — Măsura șase. Amândoi bărbații se întoarseră spre ușă, mirați. — Bună seara, domnule Taylor, salută Kasey, intrând; traversând încăperea, îi întinse mâna lui Jordan. Iar dumneavoastră trebuie să fiți doctorul Rhodes. Am corespondat destul de mult în ultimele câteva săptămâni, nu-i așa? Mă bucur să vă întâlnesc. — Da, bine. Eu… Sprâncenele stufoase ale lui Harry coborâră. — Sunt Kathleen Wyatt, îi adresă ea un surâs orbitor, înainte de a reveni spre Jordan. După cum vedeți, nu-mi strâng părul în jurul feței. Probabil că n-ar sta strâns nici dacă aș încerca. Și trase de una dintre șuvițele libere care-i înconjurau chipul. — Și nici de culoarea mâlului nu prea e, continuă ea, mai încet, nuanța asta e numită în general blond-ca-fraga. Fața mea nu e deosebit de osoasă, deși am într-adevăr niște pomeți destul de drăguți. Aveți un foc? Căută o țigară în poșetă, după care îl privi pe Harry Rhodes, în așteptare. Acesta cotrobăi prin buzunare și-și găsi bricheta. — Mulțumesc. Unde rămăsesem? A, da, continuă ea, înainte ca vreunul dintre cei doi să fi putut vorbi. Port într-adevăr ochelari la citit - când mi-i găsesc - dar mă îndoiesc că la asta v-ați referit, nu-i așa? Ia să vedem, ce v-aș mai putea spune? Pot să iau loc? Mă omoară picioarele. Fără a aștepta răspunsul, alese un scaun tapițat cu brocart auriu. Se opri un moment, scuturându-și țigara într-o scrumieră de cristal. — Știți deja ce număr port la pantofi. Rezemându-se de spătar, îl privi pe Jordan Taylor drept în față, cu ochii ei verzi. — Ei, domnișoară Wyatt, spuse el după un timp. Nu știu dacă să-mi cer scuze sau să aplaud. — Aș prefera să beau ceva. Aveți tequila? Dând din cap, Taylor se îndreptă spre bar: — Cred că tequila, nu; merge un vermut? — Ar fi perfect, mulțumesc. Kasey cercetă încăperea. Era spațioasă și perfect pătrată, cu lambriuri de esență bogată și furnituri masive de brocart. Un șemineu de marmură cu încrustații complicate domina un perete. În oglinda cu ramă de mahon agățată deasupra se reflectau porțelanuri de Dresda. Covorul era gros, draperiile grele. „Prea formal,” își spuse ea, observând eleganța structurată. Ar fi preferat ca draperiile să fie trase larg sau, mai bine, scoase complet și înlocuite cu ceva mai puțin sumbru. Probabil că sub mochetă se afla o splendidă podea de esență tare. — Domnișoară Wyatt, îi atrase din nou privirea Jordan asupra lui, oferindu-i paharul. Ochii li se întâlniră, cu curiozitate reciprocă, după care o mișcare în ușă le distrase atenția. — Jordan, Millicent mi-a spus că a sosit domnișoara Wyatt, dar probabil că s-a rătăcit prin… oh. Femeia care intrase cu pas lunecos în cameră se opri la vederea lui Kasey. — Dumneavoastră sunteți Kathleen Wyatt? Cu aceeași nehotărâre pe care o manifestase și servitoarea, o măsură pe tânăra îmbrăcată în pantaloni gri și bluză de culoare albastru-păun strălucitoare. Kasey sorbi din pahar, zâmbind. — Da, eu sunt. O cercetă la rândul ei pe eleganta doamnă din înalta societate. Mama lui Jordan Taylor, Beatrice Taylor, era machiată cu multă grijă, impecabil de manierată și îmbrăcată cu mult stil. Beatrice Taylor știa cine și ce era, își spuse Kasey. — Vă rog să mă iertați pentru confuzie, domnișoară Wyatt. Nu vă așteptam decât pe mâine. — Mi-am organizat treburile mai repede decât mă așteptasem, răspunse Kasey, luând încă o înghițitură. Am prins un avion care decola mai devreme. Surâse din nou. — Nu văd ce rost ar avea să pierdem timpul. — Desigur, se încreți un moment fața lui Beatrice. Camera dumneavoastră e pregătită. Se întoarse spre fiul ei: — Am instalat-o pe domnișoara Wyatt în camera Regency. — Lângă Alison? se întrerupse Jordan din gestul de a-și aprinde țigara, cu o privire spre mama lui. — Da. M-am gândit că poate domnișoarei Wyatt i-ar face plăcere compania ei. Alison e nepoata mea, îi explică ea lui Kasey. Locuiește la noi de când au murit fiul și nora mea, acum trei ani. Pe-atunci, avea abia opt, sărăcuța de ea. Reveni cu atenția la Jordan. — Dacă mă scuzați, mă duc să mă ocup de bagaje. — Bine, zise Jordan, așezându-se pe canapea, după ce mama lui ieși din încăpere. Poate ar fi cazul să discutăm puțin despre afaceri. — Desigur. Kasey își termină vermutul și puse paharul pe masă, lângă ea. — Preferați un program strict - înțelegeți, ore ferm stabilite? De la nouă la două, de la opt la zece? Sau doriți să ne lăsăm duși de val? — De val? repetă Jordan, ridicându-și privirea spre Harry. — Înțelegeți. Val, schiță Kasey un gest descriptiv cu mâinile. — A, val, dădu din cap Jordan, amuzat; categoric, nu era savanta încorsetată și bățoasă din imaginația lui. Ce-ar fi să încercăm câte puțin din amândouă? — Perfect! Aș dori ca mâine să parcurgem rezumatul și să observ ceva mai bine ce intenții aveți. Mă puteți anunța asupra căror lucruri doriți să ne concentrăm la început. Kasey îl studie un moment pe Jordan, în timp ce Harry își mai turna un Martini. „Foarte atrăgător”, decise ea, „într-un stil oarecum fin, la Wall Street. Păr frumos; frunte luminoasă, cu o umbră de bronz. Probabil că mai iese când și când din muzeul ăsta, ca să-l prindă soarele,” își mai spuse ea, deși se îndoia că ar fi fost un mare amator de plajă. Întotdeauna îi plăcuseră ochii albaștri la bărbați, iar ai lui Jordan aveau o nuanță foarte închisă. Și, își mai spuse ea, erau foarte șireți. Chip slab. Oase solide. Se întrebă dacă avea cumva puțin sânge de Cheyenne în vene. Structura craniului era extrem de asemănătoare. Hainele și manierele sofisticate erau descumpănite de o anume senzualitate în jurul gurii. Îi plăcea contrastul. Era clădit ca un jucător de tenis, medită ea. Umeri lați, talie suplă, mâini puternice. Se vedea clar că apela la un croitor exclusiv și conservator. Mare păcat, își spuse Kasey din nou. „Dar ia seama,” se temperă ea, „aici e mai mult decât se vede cu ochiul liber.” Avea senzația că sub sofisticarea rece se ascundea un temperament inflamabil. Știa, din lectura cărților lui, că era inteligent. Singurul defect pe care i-l găsise operei sale consta într-o anume răceală. — Sunt sigură că vom colabora foarte bine, domnule Taylor, îi spuse ea. Abia aștept să începem. Sunteți un scriitor foarte bun. — Vă mulțumesc. — Nu-mi mulțumiți, n-am avut nici o contribuție, zâmbi Kasey. Buzele lui Jordan se arcuiră într-un răspuns instinctiv, în timp ce se întreba în ce s-o fi băgat. — Mă bucur foarte mult să am ocazia de a vă ajuta în munca de documentare, continuă ea. Cred că de fapt dumneavoastră ar trebui să vă mulțumesc, domnule doctor Rhodes, pentru că i-ați propus numele meu. Privirea ei se abătu spre Harry, întâlnindu-i ochii. — Păi, știți, acreditările dumneavoastră… au fost impecabile, se bâlbâi Harry, încercând să stabilească legătura între Kathleen Wyatt cea ale cărei articole le citise și sfârleaza zveltă, cu păr buclat, care-i zâmbea. Ați absolvit magna cum laudae la Universitatea Maryland? — Întocmai. Am terminat antropologia la Maryland, apoi mi-am luat masterul la Columbia. Am lucrat cu domnul doctor Spalding în expediția dumnealui din Colorado. Cred că articolul scris pe acel subiect a atras atenția dumneavoastră. — Scuzați-mă, domnule, interveni servitoarea negresă, din ușă. Bagajele domnișoarei Wyatt au fost duse în camera dumneaei. Doamna Taylor a sugerat că poate ar dori să se odihnească puțin înainte de cină. — Voi sări peste cină, mulțumesc, i se adresă Kasey direct servitoarei, revenind apoi spre doctorul Rhodes. Am să urc, totuși. Voiajele mă obosesc. Bună seara, domnule doctor Rhodes. Cred că ne vom vedea destul de des, în următoarele câteva luni. Ne revedem mâine dimineață, domnule Taylor. Și ieși la fel cum intrase, lăsându-i pe amândoi cu privirile după ea. — Ei, Harry… Lui Jordan i se părea că aproape putea simți camera liniștindu-se la loc. — Ce spuneai adineauri despre distragerea atenției? După ce o urmă pe servitoare la etaj, Kasey se opri în ușa camerei. Rozuri și auriuri pale dominau concepția coloristică. Perdele trandafirii pe pereți albi ca stridia; perne aurii și roz decorau fotoliile Regency cu încrustații ornamentale. Văzu o măsuță de toaletă cu tăblie aurie și un alcov tapițat cu pluș de un trandafiriu mai închis. Patul era enorm, cu baldachin, perdele și cuvertură de satin. — Doamne sfinte! murmură ea, trecând pragul. — Poftim, domnișoară? Se întoarse spre servitoare, cu un zâmbet: — Nimic. Grozavă cameră. — Baia e pe-acolo, domnișoară Wyatt. Doriți să v-o pregătesc? — Să-mi pregă… nu, râse ea stingherită, neputându-se stăpâni. Nu, mulțumesc… Millicent, așa e? — Da, domnișoară. Prea bine, domnișoară. Dacă aveți nevoie de ceva, formați 9 la telefonul interior. Millicent se strecură tăcută pe ușă, închizând-o cu grijă în urma ei. Lăsându-și poșeta pe pat, Kasey începu să exploreze odaia. După părerea ei, era întru totul prea roz și prea imaculată. Se hotărî să ignore acest lucru, petrecând cât mai puțin timp posibil între pereții ei. În plus, era prea obosită, după atâtea avioane și taxiuri, ca să-i mai pese unde dormea acum. Începu să-și caute cămașa de noapte pe care se părea că Millicent o vârâse într-un birou. — Intră, răspunse ea, când se auzi o bătaie în ușă. Continuă să scotocească prin lenjeria împăturită cu grijă. Ridică ochii spre oglindă. — Bună. Probabil că tu ești Alison. Văzu o fetiță înaltă și subțire, într-o rochie scumpă, croită simplu. Părul lung și blond îi era pieptănat cu grijă și legat la spate într-o bentiță. Avea ochii mari și negri, dar expresia lor nu era nici fericită, nici tristă. Kasey simți un freamăt de milă. — Bună seara, domnișoară Wyatt, sparse Alison tăcerea, fără însă a se îndepărta de prag. Mă gândeam să mă prezint, de vreme ce în următoarele câteva luni vom folosi aceeași baie. — Bună idee, se răsuci Kasey din dreptul oglinzii, privind-o pe Alison direct în față. Deși presupun că oricum am fi dat nas în nas la duș, nu peste mult timp. — Dacă aveți anumite preferințe pentru orele de baie, domnișoară Wyatt, aș fi încântată să vi le respect. Kasey se apropie de pat, pentru a-și lăsa acolo cămașa de noapte. — Nu fac nazuri. Am mai împărțit și altă dată băile. Se așeză ușurel pe marginea patului, privind cu îndoială baldachinul. — Voi încerca să nu-ți stau în drum, dimineața. Te duci la școală, bănuiesc. — Da, anul ăsta urmez cursurile. Anul trecut am avut un preparator. Sunt foarte stresată. — Așa? înălță Kasey sprâncenele, chinuindu-se să zâmbească. Eu, una, sunt moleșită rău. Alison se încruntă. Neputându-se hotărî dacă să înainteze sau să se retragă, ezita în ușă. Kasey îi observă nesiguranța, manierele antrenate cu strictețe, mâinile împreunate cuminte pe talia rochiei scumpe. Își aminti că fetița avea doar unsprezece ani. — Ia spune-mi Alison, pe-aici cum te distrezi? — Să mă distrez? făcu Alison un pas, fascinată. — Da, cum te distrezi? Doar nu poți sta tot timpul la școală. Își dădu la o parte din ochi o șuviță de păr rebelă. — Și nici, eu, categoric, nu voi lucra douăzeci și patru de ore pe zi. — Avem un teren de tenis, se apropie Alison și mai mult. Și piscina, desigur. Kasey dădu din cap. — Îmi place să înot, spuse ea, înainte ca Alison să fi putut comenta. Dar la tenis nu mă pricep. Joci? — Da, eu… — Excelent. Poate îmi dai și mie câteva lecții. Ochii ei cutreierară din nou odaia. — Spune-mi, camera ta e roz? Alison o privi un moment, încercând să înțeleagă schimbarea de subiect. — Nu, e decorată în albastru și verde. — Bună formulă, făcu Kasey o mutră spre draperii. Odată, când aveam cincisprezece ani, mi-am zugrăvit camera în purpuriu. Două luni am avut coșmaruri. Surprinse ochii care nu clipeau ai lui Alison. — S-a-ntâmplat ceva? — Nu arătați ca o antropoloagă, izbucni fata, după care i se tăie respirația, speriată de propria-i nepolitețe… — Nu? își înălță Kasey sprâncenele, cu gândul la Jordan. De ce? — Sunteți drăguță, murmură Alison, roșind. — Așa crezi tu? Kasey se ridică să se privească în oglindă. Își îngustă ochii. — Uneori, și mie mi se pare, dar de cele mai multe ori găsesc că am nasul prea mic. Alison îi privea lung imaginea reflectată. Când ochii li se întâlniră în oglindă, ai lui Kasey se luminară într-un zâmbet. Era un surâs lent, cald și atotcuprinzător. Buzele lui Alison, atât de asemănătoare cu ale unchiului ei, se arcuiră într-un răspuns involuntar. — Acum trebuie să cobor la cină, se retrase ea spre ușă, parcă neîndurându-se să se despartă de zâmbetul acela. Noapte bună, domnișoară Wyatt. — Noapte bună, Alison. Întorcându-se, când ușa se închise, Kasey oftă. „Interesant grup,” medită ea. Gândurile îi reveniră la Jordan. „Foarte interesant.” Se duse și-și luă iarăși cămașa de noapte, după care și-o trecu alene printre mâini. „Și unde,” se întrebă, „e locul lui Kasey Wyatt printre toți ăștia?” Cu un oftat, se așeză în fotoliu. Conversația dintre Jordan și doctorul Rhodes, pe care o surprinsese, fusese mai mult amuzantă decât supărătoare. Dar totuși… Kasey reluă în minte descrierea pe care i-o făcuse Jordan. „Tipic,” hotărî ea. „Concepția tipică a unui necunoscător despre un om de știință care întâmplător este femeie.” Kasey era pe deplin conștientă că îl neliniștise pe Harry Rhodes. Un zâmbet îi arcui gura. Bănuia că avea să-l placă. Era un om cumpătat și pretențios, și, reflectă ea, probabil foarte dulce. Cu Beatrice Taylor, însă, altfel stăteau lucrurile. Kasey se întinse în fotoliu, impunându-și să se relaxeze. Între ea și femeia cea vârstnică nu exista nici o punte de legătură, dar, își spuse, cu un dram de noroc, nici animozități n-aveau să apară. Cât despre fetiță… Kasey închise ochii, începând să-și descheie bluza. Alison. Matură pentru vârsta ei - poate chiar prea matură. Kasey știa ce însemna să-ți pierzi părinții în copilărie. Se creau sentimente de derută, trădare, vinovăție. Greu de înfruntat, pentru un om atât de tânăr. „Cine i-o fi ținând acum loc de mamă? Beatrice?” Clătină din cap. Cumva, nu și-o putea închipui pe eleganta matroană făcând pe mama unei fete de unsprezece ani. Avea grijă ca Alison să fie bine îmbrăcată, sănătos hrănită și excelent de manierată. Kasey simți un al doilea fior de milă. Și apoi, Jordan. Cu un nou oftat, se săltă atâta cât să-și scoată bluza și pantofii. Nu era un om de care să te poți apropia prea ușor. Kasey nici nu era sigură că o dorea. Ridicându-se în picioare, își descheie pantalonii și porni spre baie. Ceea ce dorea era să-și folosească studiile sau experiența pentru cartea lui. Voia să vadă informațiile pe care i le dădea întrebuințate în cel mai bun mod posibil. Ceea ce voia ea, își spuse, dând drumul apei calde cu toată presiunea, era o baie. Orele de zbor cu avionul, precedate de o săptămână de conferințe la New York, o extenuaseră la maximum. Gândul la Jordan Taylor mai avea pur și simplu de așteptat. „Ziua de mâine,” își spuse ea, cufundându-se în cadă, „va sosi destul de curând.”

Comori tăinuite de Nora Roberts Prolog   Nu voia să se afle acolo. Nu, detesta să se simtă prins ca într-o capcană în casa aceea veche şi luxoasă, înghiontit şi ciupit de fantome care nu-şi găseau liniştea. Nu era suficient să acopere mobila cu huse, să încuie uşile şi să plece. Trebuia să golească de tot casa şi, golind-o, să se lecuiască de unele coşmaruri. — Căpitan Skimmerhorn? La auzul acestui titlu, Jed a tresărit. De săptămâna trecută nu mai era căpitan. Se retrăsese din armată, predase insigna, dar se săturase să dea explicaţii în această privinţă. S-a dat la o parte ca să facă loc celor doi hamali care cărau pe scări un dulap din lemn de trandafir, trecând prin holul cel mare, ca să-l scoată afară, în dimineaţa rece. — Da? — Puteţi verifica sus, ca să fiţi sigur că am încărcat totul. Se pare că am terminat acolo. — Grozav! Dar nu-şi dorea nici să urce scările, nici să pună piciorul în camerele alea. Chiar goale, îl apăsau prea tare. „Responsabilitatea”, şi-a zis, în timp ce urca fără nicio tragere de inimă. Viaţa lui fusese mult prea plină de responsabilităţi, ca să le ignore tocmai acum. Ceva îl împingea de-a lungul coridoarelor care duceau spre fosta lui cameră. Camera în care crescuse şi în care continuase să locuiască încă multă vreme după ce rămăsese singur. Dar s-a oprit în uşă chiar înainte de a trece pragul. Cu mâinile înfipte în buzunare, cu pumnii strânşi, aştepta ca amintirile să-l asalteze asemenea unor focuri de armă. În camera aceea a plâns – în secret şi plin de pudoare, desigur. Un bărbat din familia Skimmerhorn nu-şi arată niciodată slăbiciunea în public. Apoi, când lacrimile s-au uscat, a complotat în acea cameră. Răzbunări mărunte, inutile, copilăreşti, care întotdeauna se întorceau împotriva lui. În camera aceea a învăţat să urască. Şi totuşi nu era decât o cameră într-o casă oarecare. A încercat să se convingă singur de asta, cu ani în urmă, când s-a întors să locuiască aici ca bărbat. „Şi a fost mulţumit?” se întreba singur acum. A fost simplu? Până la Elaine. — Jedidiah. Tresări. Aproape că îşi scoase mâna dreaptă din buzunar ca să atingă o armă care nu mai era de mult acolo. Gestul şi faptul că era atât de apăsat de propriile-i gânduri morbide, încât nu-şi dăduse seama că cineva putea să fie în spatele lui, i-au amintit motivul pentru care nu mai avea arma atârnată la şold. Se destinse şi se întoarse spre bunica lui. Honoria Skimmerhorn Rodgers era îmbrăcată elegant. Purta o haină de nurcă, diamantele pentru ţinuta de zi îi licăreau în urechi, iar părul alb ca zăpada era frumos coafat. Arăta ca o doamnă care se pregătea să plece să ia masa la clubul preferat. Dar ochii ei, de un albastru strălucitor ca şi ai lui, erau plini de îngrijorare. — Speram că te-am convins să mai aştepţi, spuse încet şi întinse o mână spre braţul lui. A tresărit fără să vrea. Cei din familia Skimmerhorn nu obişnuiau să se atingă unii pe alţii. — N-am niciun motiv să mai aştept. Dar există vreun motiv care să justifice comportamentul tău? A arătat către camera goală. Ai vreun motiv să goleşti casa şi să arunci tot ce ţi-a aparţinut? — Nimic din casa asta nu mi-a aparţinut. — E absurd. Din tonul vocii ei răzbătea şuieratul uşor al accentului de Boston. — Pentru că n-am fost la datorie? Se întoarse cu spatele la cameră ca s-o privească în faţă. Pentru că se întâmplă să fiu încă în viaţă? Nu, mulţumesc. Dacă n-ar fi fost atât de îngrijorată din cauza lui, i-ar fi răspuns sec, dojenindu-l cu asprime. — Dragul meu, problema nu era să-ţi faci datoria. Şi nici să te consideri vinovat. II privi mai de aproape, spunându-şi că, dacă ar fi ajutat la ceva, l-ar fi zgâlţâit. Se mulţumi însă să-l mângâie pe obraz. Ai nevoie doar de ceva timp. Gestul îl făcu să-şi încordeze muşchii. Se străduia din răsputeri să nu-i respingă mângâierea. — Asta e felul meu de a rezolva lucrurile. — Mutându-te din casa familiei? — Familie? La auzul acestor cuvinte izbucni în hohote de râs, şi ecoul le amplifică, rostogolindu-le răutăcios până jos, în hol. N-am fost niciodată o familie, nici aici, nici în altă parte. Ochii ei, până atunci blânzi şi plini de simpatie, căpătară o expresie dură. — A pretinde că trecutul nu există este ceva la fel de rău ca şi faptul de a trăi în trecut. Ce rezolvi cu asta? Ce rezolvi dacă arunci tot ce ai agonisit şi tot ce ai realizat singur? Poate am fost ceva mai puţin entuziasmată de profesia pe care ţi-ai ales-o, dar a fost alegerea ta şi ai reuşit. Mi se pare că ai făcut mai mult pentru numele Skimmerhorn când ai fost avansat căpitan decât au făcut toţi strămoşii, cu banii şi influenţa lor socială. — Nu m-am făcut poliţai ca să-mi promovez blestematul de nume. — Nu, spuse ea liniştită. Ai făcut-o pentru tine, împotriva uriaşei presiuni a familiei – inclusiv a mea. Se îndepărtă de el şi o luă în jos, spre hol. Cândva, cu mulţi ani înainte, păşise aici prima dată ca mireasă. Una nefericită. Am văzut că ţi-ai schimbat complet viaţa şi asta m-a impresionat. Pentru că am ştiut că o faci doar pentru tine. Întotdeauna m-am întrebat cum de ai avut atâta putere să o faci. Întorcându-se, îl studie pe acest fiu al fiului ei. Moştenise toate trăsăturile familiei Skimmerhorn. Avea păr arămiu, zburlit de vânt, pieptănat în jurul feţei colţuroase, încordate din cauza stresului. Era îngrijorată, ca orice femeie, pentru că slăbise, deşi trăsăturile colţuroase îl făceau să pară mai puternic. Forţa emanată de înălţime, trupul cu umeri laţi subliniau frumuseţea masculin-romantică a pielii lui aurii şi a gurii senzuale. Ochii lui, de un albastru intens, erau exact ca ochii ei. La fel de sfidători şi de îndrăzneţi ca şi în tinereţe, ochii lui îi aminteau de băiatul zvăpăiat de odinioară. Dar nu mai era de mult un băiat şi se temea că nu mai avea puterea să ajute un bărbat. — Nu vreau să te văd că-ţi dai din nou viaţa peste cap, din motive greşite. Scutură din cap şi se îndreptă din nou spre el, înainte să apuce să spună ceva. Şi puteam avea rezerve când te-ai mutat înapoi aici, singur, după moartea părinţilor tăi, dar şi asta a fost tot alegerea ta. O vreme a părut că făcuseși încă o dată alegerea bună. Dar acum consideri că soluţia pentru tragedia care s-a întâmplat este să-ţi vinzi casa, să renunţi la carieră? Jed răspunse într-un târziu: — Da. — Mă dezamăgeşti, Jedidiah. Era o frază pe care o folosea rar, dar făcea mai mult decât o duzină din insultele pe care i le adusese tatăl său. — Prefer să te dezamăgesc aşa decât să fiu responsabil pentru viaţa vreunui poliţist. Nu mi-a fost scris să comand. Privi în jos, la mâinile încleştate. In ce priveşte casa, ea trebuia vândută cu mulţi ani în urmă. După accident. Şi ar fi fost vândută dacă Elaine ar fi fost de acord. Simţi un nod în gât. Vinovăţia era la fel de amară ca bila. Acum s-a dus şi ea şi este numai decizia mea. — Da, e a ta, confirmă Honoria. Dar este una greşită. Simţi cum îl năpădea furia. Voia să lovească în ceva, în cineva, să lovească cu pumnii în came. Era o senzaţie care îl copleşea tot mai des. Şi, din cauza asta, nu mai era căpitanul J.T. Skimmerhorn din Departamentul de Poliţie Philadelphia, ci un civil. — Poţi să pricepi? Nu mai pot trăi aici. Nu pot dormi aici. Am nevoie să scap din infern. Mă sufoc aici. — Atunci vino cu mine acasă. Măcar în vacanţă. Cel puţin până după Anul Nou. Gândeşte-te înainte de a face ceva ireversibil. Când îi luă palmele în mâini, vocea îi era din nou blândă. Jedidiah, a trecut doar o lună de când a fost ucisă Elaine. — Ştiu cât timp a trecut. Da, ştia momentul exact al morţii surorii lui. Şi, pe deasupra, el fusese cel care o omorâse, îţi apreciez oferta, dar am alte planuri. Astăzi, mai târziu, o să văd un apartament. Pe South Street. — Un apartament! Privirea Honoriei exprima mânie. Zău, Jedidiah, nu e nevoie de asemenea prostii. Cumpără-ţi o casă dacă trebuie, ia-ţi o vacanţă lungă, dar nu te îngropa în nişte camere mizerabile. Era atât de surprins, că a zâmbit. În anunţ se spunea că era un loc liniştit, plăcut şi bine plasat. Nu suna deloc rău. — Bunico – o strânse de mână înainte să apuce să spună ceva – lasă lucrurile aşa cum sunt. Îl privi din nou, încercând să-l convingă. — Vreau numai ce este mai bine pentru tine. Îşi înăbuşi un oftat, simţind cum pereţii se prăbuşeau peste el. — Întotdeauna ai vrut. Hai să plecăm de aici!             capitolul 1   O sală de teatru fără spectatori avea ceva magic. Totul era magic. Sunetul vocilor actorilor care se rostogolea peste staluri, replicile clare, costumele, energia emoţionantă care se revărsa din mijlocul scenei spre scaunele goale din spate. Isadora Conroy savura magia teatrului în timp ce era instalată într-una din lojele de la teatrul Liberty, urmărind repetiţia generală pentru Poveste de Crăciun. Ca de obicei, îi plăcea piesa, nu numai Dickens, dar şi spectacolul nervilor întinşi, emoţia creaţiei, a replicilor bine spuse, înainte de toate, avea teatrul în sânge. Ceva vibra în ea chiar şi când se odihnea. Ochii ei mari, cafenii, străluceau de emoţie şi păreau că-i domină figura încadrată de părul castaniu cu nuanţe aurii. Faţa avea unghiuri fine şi curbe moi şi respira sănătate şi farmec. Energia care zăcea în trupul ei micuţ şi durduliu răzbătea în afară. Era o femeie interesată de tot ce o înconjura şi credea în iluzii. Urmărindu-şi tatăl, cum zdrăngănea lanţurile lui Marley şi îşi profera groaznicele ameninţări la adresa lui Scrooge, ea chiar credea în năluci1. Şi pentru că credea, el nu mai era tatăl ei, ci condamnatul la avariţie, înlănţuit pe vecie în lanţurile grele ale lăcomiei lui. Apoi Marley devenea din nou Quentin Conroy, actor de când lumea, director al teatrului de comedie, chemat pentru moment să joace alături de ceilalţi. — Dora! 1 Aluzie la personajul avar din Poveste de Crăciun de Charles Dickens (n. red.) Venind grăbită din spate, Ophelia, sora ei, îi spuse:       — Suntem deja în întârziere cu douăzeci de minute faţă de program. — Nu avem un program, murmură Dora, aprobând din cap schimbul perfect de replici. Niciodată nu mi-am făcut un program într-o călătorie pentru cumpărături. Tata e extraordinar, nu-i aşa, Lea? Deşi spiritul ei organizatoric se răzvrătea, Lea aruncă o privire pe scenă urmărindu-şi tatăl. — Da. Deşi numai Dumnezeu ştie cum reuşeşte să obţină asemenea performanţe an după an. — Tradiţia, zâmbi Dora. In tradiţie îşi are teatrul rădăcinile. Faptul că părăsise scena nu îi diminuase iubirea pentru teatru sau admiraţia pentru omul care o învăţase cum să rostească o replică. II urmărea cum intra în pielea a sute de personaje pe scenă. Macbeth, Willie Loman, Nathan Detroit. II văzuse în plin triumf, dar şi când ratase. Însă întotdeauna fusese strălucitor. — Ţi-i aminteşti pe mami şi pe tati în Titania şi Oberon? şi-a dat ochii peste cap, zâmbind. — Cine i-ar putea uita? Mami a rămas în pielea personajului săptămâni întregi. Nu e uşor să trăieşti alături de regina zânelor. Şi dacă nu plecăm de aici mai repede, s-ar putea ca regina să-şi facă apariţia şi să ne spună ce ar putea păţi două femei care călătoresc singure în Virginia. Simţindu-şi sora agitată şi nerăbdătoare, Dora îşi petrecu braţul în jurul umerilor ei. — Calmează-te, iubire, am acceptul ei, iar el o să fie de acord într-o clipă. Ceea ce a şi făcut imediat. Când actorii s-au împrăştiat, Dora a păşit spre mijlocul scenei. — Tati. I-a aruncat o privire lungă, măsurându-l din cap până-n picioare. Ai fost magnific. — Mulţumesc, draga mea. Ridică un braţ şi zdrenţele în care era înfăşurat plutiră în jurul lui. Cred că machiajul este mai bun decât anul trecut. — Absolut. De fapt, fondul de ten şi cărbunele de machiaj erau îngrozitor de realiste; faţa lui frumoasă părea descompusă. Absolut sinistru. II sărută uşor pe buze, atentă să nu se murdărească. Nu te superi că o să lipsim diseară la premieră. — Nicio problemă. Cu toate astea, se îmbufna puţin. Chiar dacă avea un fiu care să ducă mai departe tradiţia familiei Conroy, îşi pierduse cele două fiice, una prin căsătorie şi pe cealaltă când devenise liber-profesionistă. În schimb, din când în când, le dădea câte un mic rol. Deci, cele două fetiţe ale mele pleacă în căutarea aventurii. — Mergem la cumpărături, tati, nu facem o călătorie pe Amazon. — Chiar şi aşa. Clipi şi o sărută pe Lea. Atenţie la şerpi. — Oh, Lea! Trixie Conroy, splendidă în costumul ei cu trenă şi pălărie cu pene, îşi făcu apariţia pe scenă. Datorită excelentei acustici a teatrului Liberty vocea ei profundă se auzea până în rândurile de la balcon. — E John la telefon, dragă. Nu-şi aminteşte dacă Missy are întâlnirea la cercetaşi diseară la cinci sau lecţia de pian la şase. — I-am lăsat o listă, mormăi Lea. Cum o să aibă grijă de copii trei zile dacă nu e în stare să citească o listă? — Un om atât de drăguţ, comentă Trixie ca răspuns la reacţia Leei. Ginerele perfect. Dora, ascultă, te rog să conduci cu atenţie. — Da, mami. — Sunt sigură că aşa o să faci. Tu eşti întotdeauna atentă. N-o să iei niciun autostopist? — Nici dacă mă imploră. — Şi o să opreşti din două în două ore, ca să-ţi odihneşti ochii? — Ca un ceasornic. Războinic cu experienţă, Trixie îşi muşcă buzele. — Totuşi, este un drum îngrozitor de lung până în Virginia. Şi s-ar putea să ningă. — Am cauciucuri de iarnă. Pentru a preveni şi alte speculaţii, Dora îi dădu mamei sale alt sărut. — Există telefon în maşină, mami. O să-l folosesc de câte ori trecem graniţa. — Nu-i aşa că o să fie amuzant? Ideea o mai linişti pe Trixie. Oh, Quentin, dragule, tocmai m-am întors de la casa de bilete. Ii făcu soţului ei o plecăciune adâncă. Am vândut totul pentru o săptămână. — Normal. Quentin îşi ridică soţia pe vârfurile picioarelor şi o învârti într-o piruetă graţioasă, pe care o încheie cu o plecăciune adâncă. Un Conroy nu aşteaptă decât să fie pe scenă. — Baftă! Dora îşi sărută mama pentru ultima dată. Şi ţie la fel, îi spuse lui Quentin. Şi, tati, nu uita să prezinţi apartamentul poimâine. — Niciodată nu uit o promisiune. La drum! strigă el, apoi le făcu fetelor cu ochiul. Drum bun, iubitelor! Dora a auzit lanţurile zdrăngănind, când Quentin şi-a ridicat braţele. Nu şi-ar fi putut imagina un alt fel de a-şi lua rămas-bun. Din punctul de vedere al Dorei, o licitaţie semăna foarte mult cu un spectacol de teatru. Existau o scenă, recuzită, personaje. Aşa cum le-a explicat cu ani în urmă şi părinţilor ei muţi de uimire, ea nu se retrăsese cu totul de pe scenă. Cu siguranţă, îşi punea foarte bine în valoare calităţile de actor în clipa când vindea sau cumpăra. A avut destul timp la dispoziţie ca să studieze terenul pentru spectacolul din acea zi. Clădirea unde Sherman Porter îşi ţinea licitaţiile şi unde exista o piaţă de vechituri care funcţiona zilnic a fost la început o hală de carne care te ducea cu gândul la un hambar. Mărfurile erau împrăştiate direct pe tejgheaua rece de beton, printre antricoate de vacă şi cotlete de porc. Oamenii înfofoliţi cu haine şi mănuşi răscoleau peste tot, ciocănind sticlăria, comentând în faţa picturilor şi discutând despre dulăpioarele chinezeşti şi ramele sculptate. Ambianţa nu era prea plăcută, dar ea fusese şi în locuri mai puţin ademenitoare. Isadora Conroy adora afacerile. Cuvintele „De vânzare” făceau să-i sune în urechi clopoţei de argint. Întotdeauna îi plăcuse să cumpere, căutând să plătească cel mai avantajos preţ pentru obiectele pe care şi le dorea. Aceeaşi satisfacţie o simţea şi atunci când dădea banii pe obiecte pe care nu le folosea niciodată. Tot pasiunea pentru nimicuri o determinase pe Dora să-şi deschidă propriul magazin şi, ca urmare, descoperise că era la fel de plăcut să vinzi ca şi să cumperi. — Lea, priveşte! Dora se întoarse spre sora ei, arătându-i un vas aurit pentru frişca, în formă de pantof de seară. Nu-i grozav? Ophelia Conroy Bradshaw aruncă o privire şi ridică una dintre sprâncenele ei aurii. În ciuda numelui romantic, era o femeie bine ancorată în realitate. — Cred că vrei să spui ridicol, nu? — Haide, încearcă să priveşti dincolo de aspectul estetic. Mormăind, Dora îşi trecu degetul peste vârful papucului. Există un loc pentru cele mai ridicole lucruri din lume. — Ştiu. Magazinul tău. Dora a chicotit, deloc ofensată. A pus obiectul la loc şi s-a hotărât să scotocească în maldărul de lucruri. A scos un carneţel şi un creion şi a notat numărul unei huse de chitară Elvis. — Sunt foarte bucuroasă că ai venit cu mine în călătoria asta, Lea. Mă ajuţi să mă concentrez. — Cineva trebuie s-o facă. Atenţia Leei a fost atrasă de o placă de sticlă încastrată. Pe ea erau fixate două sau trei bucăţi de ambră, care s-ar fi potrivit bine cu colecţia ei. Încă mă simt vinovată că am plecat de acasă în Ajunul Crăciunului. I-am lăsat singuri pe John şi pe copii. — Abia aşteptai să scapi de copii, spuse Dora, în timp ce cerceta o cutie de farduri din lemn de cireş. — Ştiu. De asta mă simt vinovată. — Să te simţi vinovat e un lucru pozitiv. Răsucindu-şi spre spate unul dintre capetele fularului său roşu, Dora se aplecă, încercând să mişte mânerul de alamă al cutiei. Iubito, e vorba de doar trei zile. Practic, suntem pe drumul de întoarcere. O să fim acasă diseară şi o să-i sufoci cu iubirea ta pe copii şi pe John, aşa că toată lumea va fi fericită. Lea şi-a întors privirea şi a zâmbit cuplului care stătea în spatele ei. — Crezi că totul se reduce la cel mai mic numitor comun. Cu un mormăit satisfăcut, Dora se ridică, îşi netezi părul şi dădu din cap. — Cred că am văzut destul pentru moment. Când s-a uitat la ceas şi-a dat seama că, în scurt timp, acasă urma să înceapă matineul. „Bine, s-a gândit, spectacol acolo, spectacol aici”. Îşi frecă mâinile în aşteptarea deschiderii licitaţiei. — Ar trebui să găsim nişte scaune înainte ca ei… O, aşteaptă! Ochii căprui îi străluceau. Priveşte aici! Lea s-a întors spre Dora, care răscolea obiectele chiar de pe pardoseala de ciment. Pictura era cea care îi atrăsese atenţia Dorei. Nu era mare, poate 18x20 de centimetri, cu o ramă simplă, striată, din ebonită. Pânza în sine reprezenta un amestec de culori, dungi şi linii încrucişate de cărămiziu şi albastru, şi o izbucnire de smarald. Ceea ce o atrăgea însă pe Dora erau energia şi verva compoziţiei, la fel de irezistibile pentru ea ca şi un joc nou, deosebit. Dora i-a zâmbit tânărului pictor, care stătea rezemat de zid. — Ai pus-o invers. — Ce? Băiatul a întors pictura şi a şters-o. Avea şaptesprezece ani, şi zâmbetul Dorei l-a răscolit, ca pe un căţel în călduri. Ah, nu, doamnă! Mărul lui Adam îi tremura când a întors pânza ca să-i arate Dorei cârligul de pe spate. — Hmm. Când o să fie a ei – şi sigur o să fie la sfârşitul acestei zile – o să-i schimbe poziţia. — Uite, ah, transportul ăsta abia a venit! — Văd. Păşi mai aproape. Câteva piese interesante, remarcă ea. Ridică o statuetă reprezentând un basset cu ochi trişti, care se odihnea ghemuit. Era mai grea decât s-a aşteptat şi a întors-o pe toate părţile, s-o studieze mai de-aproape. Nu e nici semnată şi nu are indicat vreun an, îşi spuse. Dar, oricum, era excelent lucrată. — E destul de frivol pentru tine? o întrebă Lea. — Perfect. O proptea excelentă pentru uşă. După ce o puse jos, întinse mâna după o figurină înaltă, care reprezenta un bărbat şi o femeie în veşminte antebelice, înlănţuiţi într-o piruetă de vals. Mâna Dorei se atinse de nişte degete groase şi noduroase. — Scuze. Ridică ochii spre un bărbat în vârstă, care se înclină greoi în faţa ei. Frumos, nu-i aşa? o întrebă el. Soţia mea avea una exact la fel. S-a spart când s-au luat copiii la trântă în salon. Râse dezvelindu-şi dinţii nefiresc de albi şi drepţi. Purta un papion roşu şi mirosea ca un baton de mentă. Dora îi zâmbi. — Faceţi colecţie? — E un fel de a spune. Puse figurina jos şi ochii lui bătrâni şi vicleni măturară tejgheaua, cântărind obiectele cu un aer cunoscător. Sunt Tom Ashworth. Am un magazin aici, în Front Royal. Scoase o carte de vizită din buzunarul de la piept şi i-o întinse Dorei. Am adunat atât de multe lucruri de-a lungul anilor, încât nu-mi rămânea altceva de făcut decât să deschid un magazin, ori să cumpăr o casă mai mare. — Ştiu ce vreţi să spuneţi. Sunt Dora Conroy. Îi întinse o mână pe care bătrânul i-o strânse anemic. Am un magazin în Philadelphia. — M-am gândit că sunteţi o profesionistă. Clipi încântat. V-am observat imediat. Nu cred să vă fi văzut la o altă licitaţie de la Porter. — Nu, n-am fost niciodată în stare să ajung până aici. De fapt, m-am decis să fac această călătorie dintr-un impuls de moment. Mi-am târât şi sora după mine. Lea, Tom Ashworth. — Încântată să vă cunosc. — Plăcerea e de partea mea. Ashworth strânse mâna îngheţată a Leei. Aici nu e cald niciodată în această perioadă a anului. Probabil că Porter îşi imaginează că lucrurile or să mai încălzească clădirea. — Sper să aibă dreptate. Degetele picioarelor Leei erau îngheţate în ghetele din piele fină. — V-aţi lansat de mult în afaceri, domnule Ashworth? — De aproape patruzeci de ani. Soţia m-a ajutat să pun afacerea pe picioare, croşetând fulare şi eşarfe, şi tot felul de asemenea lucruri pe care le vindeam. La acestea se mai adăugau câteva bijuterii fără valoare. Ne desfăşuram activitatea într-un garaj. Scoase din buzunar o pipă din cocean de porumb şi şi-o puse între dinţi. In '63 aveam atât de multă marfă, încât nu ne mai descurcam, aşa că am închiriat un magazin în centrul oraşului. Am muncit din greu până în primăvara lui '86. Acum am un nepot care lucrează pentru mine. Are o grămadă de idei ciudate, dar e băiat bun. — Afacerile de familie sunt cele mai profitabile, recunoscu Dora. Lea tocmai a început să lucreze part-time la magazin. — Numai Domnul ştie de ce! Lea îşi îndesă în buzunare mâinile îngheţate. Nu ştiu nimic despre antichităţi şi colecţii. — Nu trebuie decât să-ţi imaginezi ce-şi doresc oamenii, îi spuse Ashworth, scăpărând chibritul. Şi cât de mult plătesc pentru asta, adăugă el, înainte de a pufăi ca să se aprindă pipa. — Exact. Încântată de el, Dora îşi strecură o mână pe sub braţul lui. Se pare că trebuie să înceapă. Haideţi să căutăm nişte locuri libere. Ashworth îi oferi Leei celălalt braţ şi, simţindu-se ca un cocoş, conduse femeile spre scaunele din rândul din faţă. Dora îşi scoase carnetul şi se pregăti să joace rolul ei favorit. Clădirea era joasă, dar foarte potrivită. Vocile ricoşau în tavan când se făceau strigările. Dora ardea de nerăbdare. Sigur că existau o mulţime de fleacuri aici, şi ea era decisă să-şi ia partea. A licitat mai mult pentru cutia de farduri din lemn de cireş decât femeia slabă cu gura strânsă pungă, şi-a adjudecat tot lotul care includea vasul pentru frişca şi papucul şi a concurat cu Ashworth pentru o solniţă de cristal. — M-ai depăşit, i-a spus el când Dora a supralicitat. — Am un client care face colecţie, i-a răspuns. „Şi care plăteşte dublul preţului de achiziţie”, a continuat în gând. — Şi ce-i cu asta? Ashworth s-a apropiat mai mult când a început licitaţia pentru lotul următor. Am la magazin un set de şase. Cobalt şi argint. — Serios? — Dacă ai timp, vino pe acolo după licitaţie, să arunci o privire. — Chiar o s-o fac. Lea, licitează pentru sticla încastrată. — Eu? îngrozită, Lea îşi săgeta sora cu privirea. — Sigur. Ţi s-au înmuiat picioarele. Zâmbind, Dora îşi întoarse capul spre Ashworth. Fii atent acum. Aşa cum se aştepta Dora, Lea a început cu oferte modeste, pur şi simplu ca să-l deruteze pe cel care conducea licitaţia. Ochii îi străluceau. Pe măsură ce obiectele se vindeau, îşi prezenta oferta pe tonul unui sergent care îşi comanda recruţii. — Nu e grozavă? Foarte mândră, Dora întinse un braţ, cuprinse umerii Leei şi o îmbrăţişa. Întotdeauna a fost foarte iute. Sângele familiei Conroy. — Am cumpărat tot. Lea îşi apăsă mâna pe inima care-i bătea cu putere. Oh Doamne, le-am cumpărat pe toate. De ce nu mă opreşti? — Tocmai când te distrai aşa de bine? — Dar… dar… Surescitată, Lea a sărit de pe scaun. — Am cheltuit o sută de dolari. O sută. — Dar i-ai cheltuit bine. Acum, putem pleca. Privind pictura abstractă, Dora îşi frecă mâinile. A mea eşti, şopti ea. La ora trei, Dora mai adăugase o jumătate de duzină de solniţe de cobalt la comoara ei. Vântul aspru îi îmbujora obrajii, strecurându-se pe sub gulerul hainei. — Miroase a zăpadă, remarcă Ashworth. Stătea pe trotuarul din faţa magazinului său şi, cu pipa în mână, adulmeca aerul. Înainte să ajungeţi acasă, s-ar putea să ningă. — Aşa sper. Dându-şi pe spate părul fluturând, îi zâmbi. Ce este Crăciunul fără zăpadă? Ne bucurăm că v-am cunoscut, domnule Ashworth. Îi dădu mâna din nou. Dacă treceţi prin Philadelphia, să-mi faceţi o vizită. — Poţi conta pe asta. Duse mâna spre buzunarul în care strecurase cartea ei de vizită. Şi voi, doamnelor, aveţi grijă. Conduceţi cu atenţie. — Aşa o să facem. Crăciun fericit! — La fel şi vouă, adăugă Ashworth, în timp ce Dora se urca în maşină. I-a făcut cu mâna pentru ultima oară, a pornit maşina şi a ieşit din curbă. Şi-a îndreptat privirea spre retrovizoare şi a zâmbit când l-a văzut pe Ashworth stând lângă drum, cu pipa între dinţi şi cu mâna ridicată într-un salut de adio. — Ce simpatic! Mă bucur că a luat figurina aceea. Lea tremura şi aştepta cu nerăbdare să se încălzească maşina. — Sper că nu ţi-a luat prea mult pentru solniţe. — Mmm. A câştigat el ceva, o să câştig şi eu, iar doamna O'Malley o să-şi îmbogăţească colecţia. Toată lumea are ce şi-a dorit. — Aşa presupun. Încă nu-mi vine să cred că ai cumpărat pictura aia hidoasă. N-o să fii niciodată în stare s-o vinzi. — Oh, nu se ştie. — La urma urmei, n-ai dat pe ea decât cincizeci de dolari. — Cincizeci şi doi şi şaptesprezece, o corectă Dora. — Just. Răsucindu-se în scaun, Lea se uită la cutiile împachetate din spatele maşinii. Ştii că nu ai o cameră pentru toate vechiturile astea. — O să le găsesc un loc undeva. Nu crezi că lui Missy o să-i placă caruselul? Lea îşi imagină cum o să stea jucăria asta mecanică, foarte mare, în dormitorul roz cu alb al fiicei sale. — Te rog, nu. — Cum vrei. Dora ridică din umeri. După ce va curăţa caruselul, va putea să-l pună pentru un timp în propriul living. Dar cred că o să-i placă. Vrei să-l suni pe John şi să-i spui că ne întoarcem? — Imediat. Cu un oftat, Lea se lăsă pe spate. Mâine, pe vremea asta, o să coc prăjituri şi o să întind aluatul pentru plăcintă. — Asta ţi-ai dorit, îi aminti Dora. Ai vrut să te măriţi, să ai copii, să cumperi o casă. Unde vrei să ia familia masa de Crăciun? — N-aş fi avut de gând să fac nimic, dacă mami n-ar fi insistat să mă ajute la gătit. Serios, femeia asta n-a pregătit niciodată în viaţa ei o masă cu adevărat, nu-i aşa? — Nu una pe care să mi-o amintesc eu. — Şi se instalează la fiecare Crăciun în bucătăria mea şi vântură câteva reţete cu umplutură de rubarbă şi de castane. — Aia îngrozitoare, îşi aminti Dora. Dar a fost mai bună decât mâncărica de cartofi cu porumb dulce. — Să nu mai vorbim despre asta. Şi tati nu e de niciun ajutor, cu căciula lui de Moş Crăciun, ameţit de lichiorul de ouă înainte de prânz. — Poate reuşeşte Will să-l distragă. Vine singur sau cu una dintre drăguţele lui? întrebă Dora, gândindu-se la lista încântătoarelor amoruri ale fratelui lor. — Singur, din câte am auzit. Dora, vrei să fii atentă la camion? — Sunt. Din spirit de competiţie, Dora ambala motorul şi se angaja în depăşire. Şi când ziceau că vine Will? — Ia ultimul tren din New York, în Ajunul Crăciunului. — Destul de târziu pentru o intrare spectaculoasă, prezise Dora. Uite, dacă îţi zice ceva, pot oricând… oh drace! — Ce este? Lea făcu ochii mari. — Mi-am amintit că noul chiriaş pe care l-a găsit tata a spus că se mută astăzi în apartamentul de vizavi. Sper ca tata să nu uite să fie acolo cu cheile. A fost grozav că a prezentat apartamentul în săptămânile din urmă, cât timp am fost ocupată cu magazinul, dar ştii cât de distrat este când are spectacol. — Tocmai fiindcă ştiu cum este, nu pricep de ce l-ai lăsat pe el să discute cu chiriaşul pentru casa ta. — N-am avut timp, murmură Dora, examinând posibilitatea de a-l suna pe tatăl ei între spectacole. Şi, în plus, tata s-a oferit. — Numai să nu fii surprinsă dacă o să te trezeşti vizavi cu un psihopat sau cu o femeie cu trei copii, încurcată cu un iubit tatuat. Dora îşi strânse buzele. — I-am atras atenţia tatei în mod special – fără psihopaţi şi tatuaţi. Sper să fie cineva care să gătească şi, ca proprietăreasă, mă aştept să-mi aducă din când în când nişte bunătăţi preparate de el. Fiindcă veni vorba, nu vrei să mănânci? — Da, pot foarte bine să iau masa, dacă tot nu o prepar eu. Pentru a pune capăt discuţiei, Dora întoarse spre drumul de ieşire din şosea. Ignoră claxoanele indignate ale celorlalţi şoferi. Un zâmbet i se întipări pe faţă când îşi imagină cum o să-şi despacheteze comorile. Primul lucru pe care dorea să-l facă era să găsească lumina potrivită pentru pictură. La ultimul etaj al turnului strălucitor al clădirii argintii care se înălţa deasupra străzilor întortocheate din LA, Edmund Finley se bucura de manichiura săptămânală. Pe peretele opus masivului său birou din lemn de trandafir, se afla o duzină de ecrane de televizor. CNN, Headline News şi reclama unei reţele de vânzări la domiciliu clipeau în linişte pe perete. Alte ecrane erau orientate spre diferite birouri din firma lui, aşa că-şi putea urmări angajaţii. Dar singurele sunete care răsunau în vastul lui birou erau ariile unei opere de Mozart şi hârşâitul pe care îl făcea pila de unghii a manichiuristei. Lui Finley îi plăcea să privească. A ales ultimul etajul al clădirii, în aşa fel încât de la biroul lui să poată admira panorama oraşului Los Angeles. Asta îi dădea un sentiment de putere, de omnipotenţă şi adesea îşi petrecea câte o oră în faţa ferestrei largi din spatele biroului, urmărind pur şi simplu cum veneau şi plecau oameni, departe, jos. Şi acasă la el, pe una dintre colinele care se înălţau deasupra oraşului, existau televizoare şi monitoare în fiecare cameră. Şi ferestre, multe ferestre de unde putea privi în jos, la luminile oraşului. În fiecare seară, stătea în balconul de la dormitorul său şi îşi imagina că stăpânea totul şi pe toţi, cât putea cuprinde cu privirea. Era un om înzestrat cu simţul proprietăţii. Biroul reflecta gustul lui pentru frumos şi obiecte rare. Atât pereţii, cât şi covoarele erau albe, un alb pur care servea ca fundal imaculat pentru comorile lui. Un vas Ming se înălţa graţios pe un postament de marmură. Sculpturi de Rodin şi Denecheau umpleau nişele săpate în pereţi. Un Renoir atârna într-o ramă aurită deasupra comodei Ludovic al XlV-Iea. O canapea de catifea, care-i aparţinuse Măriei Antoaneta, flanca mesele de mahon lustruit din Anglia victoriană. Două vitrine înalte de sticlă găzduiau obiecte de artă aflate într-o dezordine încântătoare: tabachere bombate din lapis şi acvamarin, bomboniere de fildeş, figurine de Dresda, cutiuţe de bijuterii de Limoge, pumnale din secolul al XV-lea cu mânere bătute cu pietre scumpe, măşti africane. Edmund Finley achiziţiona. Pentru moment, tezauriza. Afacerile lui de import-export aveau un succes enorm. Contrabanda cu diferite obiecte era şi mai înfloritoare. In plus, contrabanda i se părea mult mai provocatoare. Cerea o anume fineţe, o minte ingenioasă, curaj şi un gust desăvârşit. Finley, un bărbat înalt, sobru, cu un aer distins, abia împlinise cincizeci de ani şi începuse să „achiziţioneze” obiecte ca tânăr muncitor în docurile din San Francisco. Era o simplă chestiune de timp plasarea unei lăzi în alt loc decât acolo unde trebuia. Nu era nevoie decât să deschidă lada şi să vândă ce scotea din ea. Pe la treizeci de ani, adunase destul capital ca să-şi poată deschide propria companie. Era destul de sigur pe el ca să joace dur pe piaţa neagră şi să câştige suficiente contracte care să asigure o circulaţie fluentă a mărfurilor. Acum era un om bogat, care prefera hainele italieneşti, franţuzoaicele şi francii elveţieni. Putea, după zeci de ani de tranzacţii, să-şi permită să păstreze pentru el ceea ce considera mai bun. Ceea ce era vechi şi ieftin. — Sunteţi gata, domnule Finley. Manichiurista puse cu grijă mâna lui Finley pe mapa de pe birou. Ştia că o să-i verifice atent munca, în timp ce-şi strângea instrumentele. O dată, a urlat la ea timp de zece minute pentru că îi ciupise pieliţa de la degetul mare. Dar de data asta, în timp ce îi dădea cu lac, a privit mulţumit în jos, la unghii. — Excelent lucrat. Încântat, îşi frecă palmele. Scoţând din buzunar o agrafă din aur pentru bani, Finley luă o hârtie de cincizeci. Apoi, cu unul dintre rarele şi dezarmantele lui zâmbete, mai adăugă o sută. — Crăciun fericit, dragă. — Oh, mulţumesc. Mulţumesc foarte mult, domnule Finley. Crăciun fericit şi dumneavoastră. Încă zâmbind, a poftit-o să iasă dintr-o mişcare cu degetele. Generozitatea lui întâmplătoare era tot atât de firească, precum şi lăcomia lui constantă. Le savura pe amândouă. Înainte ca uşa să se închidă în urma femeii, Finley se răsuci în scaun şi îşi împreună mâinile pe vesta de mătase. Printre razele de lumină studia panorama Los Angelesului. „Crăciunul, se gândea. Ce moment plăcut al anului!” Unul al înţelegerii între oameni, al sunetelor de clopoţei şi al luminilor colorate. Desigur, era şi vremea singurătăţilor disperate, a deznădejdii şi a sinuciderii. Dar aceste mărunte tragedii umane îl lăsau indiferent. Putea să arunce cu bani peste aceste nevoi simple ale celor din companie şi asupra familiei. Îşi putea cumpăra tovarăşii din companie. Alesese unul dintre cele mai bogate oraşe, unde totul putea fi cumpărat, vândut, posedat. Aici, tinereţea, sănătatea şi puterea erau admirate mai presus de orice altceva. In timpul celor mai strălucitoare sărbători, el se putea bucura şi de sănătate şi de putere. Iar în ceea ce privea tinereţea, banii puteau cumpăra orice iluzie. Finley cercetă clădirile şi ferestrele strălucitoare cu ochii lui de un verde luminos. Realiză cu o vagă senzaţie de surprindere că era fericit. Un ciocănit în uşa biroului îl făcu să se întoarcă, în timp ce spunea: — Intră. — Domnule! Abel Winesap, un bărbat scund, aplecat de umeri, cu importantul titlu de asistent executiv al preşedintelui, îşi drese vocea. Domnule Finley! — Ştii care este adevăratul sens al Crăciunului, Abel? Vocea Iui Finley era moale, ca un coniac turnat peste frişca. — Am deschis-o, aşa cum aţi cerut, domnule Finley. Când am început să cercetez mărfurile am descoperit că e vorba despre o eroare. Prudent, băgă mâna în ladă, cufundându-şi-o în mormanul de hârtie mototolită. Degetele îi tremurau când a scos afară ceaşca de ceai din porţelan chinezesc, decorată cu violete micuţe. Finley a apucat ceaşca şi a răsucit-o în mâini. Era englezească, o piesă minunată, valorând probabil 200 de dolari pe piaţa liberă. Dar reprezenta un produs de serie. Mii de astfel de căni, exact la fel, se vindeau peste tot în lume. Aşa că n-avea nicio valoare pentru el. A aruncat-o înapoi în ladă, împrăştiind hârtiile. — Altceva ce mai este? Tremurând, Winesap îşi băgă mâna adânc în ladă şi scoase o vază de sticlă răsucită. „Italiană, a dedus Finely în timp ce o inspecta. Făcută de mână.” Valora 100, poate 150 de dolari. A aruncat-o, ratând la limită capul lui Winesap. Vasul s-a zdrobit de perete. — Aici sunt… aici sunt farfurioarele de la ceştile de ceai. Winesap îşi plimbă privirea de la ladă la faţa împietrită a şefului său. Şi ceva argint – două platouri, o tavă. O pereche de pocale de cristal cu clopoţei de nuntă. — Unde este marfa mea? întrebă Finley, accentuând fiecare cuvânt. — Domnule, nu pot – asta este, cred că a fost… Vocea i se transformă într-o şoaptă. O greşeală. — O greşeală. Ochii lui Finley căpătaseră strălucirea jadului în timp ce îşi strângea pumnii. „DiCarlo”, şi-a spus el, gândindu-se la omul său din New York. Tânăr, strălucitor, ambiţios. „Dar nu prost”, şi-a amintit Finley. Nu atât de prost cât să facă un joc dublu. Mai mult, o să plătească scump pentru greşeala lui. — Dă-mi-l pe DiCarlo la telefon. — Da, domnule. Dându-şi seama că Finley era pe cale să găsească o altă ţintă, Winesap s-a îndreptat spre birou ca să sune. In timp ce Winesap forma numărul, Finley calcă în picioare, pe covor, cioburile de porţelan. Se apropie de ladă şi distruse sistematic tot ce mai rămăsese.  

Diamantele vin din cer de Nora Roberts Capitolul 1 Categoric și fără discuție, își pierduse mințile. Fiind psiholog, era și cazul s-o știe. Se vedeau toate semnele, îi dădeau târcoale, vibrând, de luni de zile. Iritarea, nervozitatea, tendința spre visare cu ochii deschiși și uitarea. Îi lipsea motivația, energia, scopul. Părinții ei comentaseră în stilul lor blajin. Colegii începuseră să-i arunce priviri furișe, cu milă discretă sau dezgust neliniștit. Ajunsese să-și deteste munca, să antipatizeze studenții, să le găsească zeci de cusururi prietenilor și rudelor, asociaților și superiorilor. În fiecare dimineață, sarcina simplă de a se da jos din pat ca să se îmbrace pentru cursurile de peste zi dobândise proporțiile escaladării unui munte. Mai rău, ale unui munte care n-o interesa nici cât să-l vadă de la distanță, necum să se și cațăre pe el. Apoi, mai era și comportamentul repezit, impulsiv. A, da, asta era picătura care umplea paharul. Jude Frances Murray cea stabilă cât încape, una dintre cele mai solide ramuri din arborele genealogic al familiei Murray din Chicago, fiica devotată și chibzuită a doctorilor Linda și John K. Murray, își dăduse demisia. Nu ceruse voie de la universitate, nu solicitase un concediu, ci plecase, în plin semestru. De ce? Nu avea nici cea mai vagă idee. Fusese un șoc la fel de mare pentru ea, ca și pentru decan, pentru colegi, pentru părinții ei. Oare la fel ar fi reacționat și în urmă cu doi ani, când i se destrămase căsnicia? În nici un caz. Și-ar fi văzut pur și simplu de ale ei - cursurile, studiile, întâlnirile - fără nici o problemă, chiar în timp ce se perinda pe la avocați și completa îngrijit hârtiile care simbolizau sfârșitul unei vieți în doi. Nu că ar fi fost o alăturare prea fericită, nici cine știe ce hărțuială pentru avocați ca să-i pună capăt legal. O căsnicie care durase opt luni fără ceva nu genera prea multe complicații. Nici pasiune. Pasiunea, probabil că asta îi lipsea. De-ar fi avut un dram, măcar, în suflet, William n-ar fi părăsit apartamentul pentru o altă femeie încă aproape înainte ca florile din buchetul nupțial să se fi ofilit. Dar nu avea nici un rost să se amărască după atâta timp. Era ceea ce era. Sau, mai bine-zis, fusese ceea ce era. Numai Dumnezeu o fi știut ce era acum. Poate că și asta conta. Ajunsese pe o margine, privise în jos spre marea întinsă și neagră a monotoniei, a plictiselii, a neschimbării care era Jude Murray. Rotise din brațe, se retrăsese de pe margine - și o luase la fugă urlând. Un lucru atât de nefiresc pentru ea. Simplul gând îi provoca asemenea palpitații, încât se întreba dacă nu cumva o păștea un infarct, ca să le pună capac la toate.   PROFESOARĂ AMERICANĂ DE COLEGIU GĂSITĂ MOARTĂ ÎNTR-UN VOLVO ÎNCHIRIAT   Ciudat anunț funerar ar mai fi fost și ăsta. Poate ar fi apărut în Irish Times, pe care îi plăcea atât de mult bunicii ei să-l citească. Părinții ei ar fi fost șocați, desigur. Era un stil de a muri atât de public, indiscret, necuviincios. Complet nepotrivit. Evident, li s-ar fi frânt inimile, dar în primul rând ar fi fost nedumeriți. Ce Dumnezeu îi venise fetei ăleia, să se ducă în Irlanda când avea o carieră prosperă și un condomeniu fermecător pe malul lacului? Ar fi dat vina pe influența bunicii. Și, desigur, ar fi avut dreptate, cum avuseseră încă din momentul când fusese concepută, printr-o împerechere de foarte bun gust, la un an precis după ce se căsătoriseră. Deși nu-i făcea plăcere să-și imagineze, Jude era sigură că părinții ei făceau întotdeauna amor foarte precis și cu bun-gust. Cam ca baletele tradiționale și coregrafiate impecabil care le plăceau atât de mult. Și-acum, ce-o apucase, să stea într-un Volvo închiriat, cu tâmpitul ăla de volan pe tâmpita de parte cealaltă a mașinii, gândindu-se cum făceau sex părinții ei? Nu putu decât să-și apese ochii cu degetele până când imaginea se șterse. Exact așa pățești când te-apucă nebunia. Trase adânc aer în piept, o dată și încă o dată. Oxigen pentru limpezirea și calmarea creierului. După cum se părea, avea în față două căi. Putea să-și scoată balizele din mașină, să intre în aeroportul din Dublin, să-i înapoieze cheile agentului de închirieri cu părul roșu ca morcovul și zâmbetul lat de-o milă și să-și ia un bilet înapoi spre casă. Evident, nu mai avea slujbă, dar putea trăi foarte comod câteva luni din portofoliul de acțiuni, săru’ mâna mult. Nu mai avea nici condomeniu, întrucât îl închiriase acelui cuplu simpatic pentru șase luni, dar dacă se întorcea totuși, putea locui la bunica o vreme. Iar bunica ar fi privit-o cu ochii ei frumoși, albaștri spălăciți, plini de dezamăgire. Jude, draga mea, mereu te oprești la un pas de dorința inimii. De ce nu poți face niciodată și acel ultim pas? — Nu știu. Nu știu. Nefericită, Jude își acoperi fața cu mâinile, începând să se legene. — Tu ai fost cu ideea să vin aici, nu eu. Ce-am să fac la Faerie Hill Cottage, șase luni de-acum încolo? Nici măcar nu știu să conduc mașina asta nenorocită. Mai avea puțin până s-o bușească un plâns în hohote. Îl simțea arzându-i gâtul, răsunându-i în urechi, înainte ca prima lacrimă să cadă, își lăsă capul să cadă pe spate, cu ochii strâns închiși, blestemându-se. Crizele de plâns, accesele de nervi, sarcasmele și toate celelalte violențe de comportament nu erau decât diverse feluri de a se da în spectacol. Fusese educată să înțeleagă, să recunoască acest lucru. Și n-avea să i se lase pradă. — Înainte, spre faza următoare, Jude, idioată nenorocită. Vorbești singură, plângi în Volvo-uri, ești prea nehotărâtă, prea paralizată ca să sucești cheia în contact și să te tot duci. Își mai trase o dată respirația, și-și îndreptă umerii. — A doua variantă, murmură ea. Du la bun sfârșit ce ai început. Întoarse cheia și, cu o mică rugăciune de a nu ucide sau schilodi pe cineva - inclusiv pe ea însăși - scoase mașina din parcare.   Cânta, mai mult pentru sine, ca să nu zbiere de fiecare dată când ajungea la câte unul dintre cercurile de pe șosea pe care irlandezi le numeau veseli sensuri giratorii. I se scurtcircuita creierul, uita care era stânga și care dreapta, își imagina cum intra cu Volvo-ul în câte un grup de trecători nevinovați, așa că fredona toate melodiile care-i treceau prin mintea îngrozită. Pe drumul spre sud, de la Dublin în Comitatul Waterford, începu să urle melodii din filme, să ragă cântece de pahar irlandeze și, când scăpă ca prin urechile acului la ieșirea din orașul Carlow, chirăi corul din Brown Sugar destul de tare ca să-l facă pe Mick Jagger să se strâmbe. După asta, se mai calmă cât de cât. Poate că zeii călătorilor fuseseră destul de șocați de zgomot ca să facă un pas înapoi și să nu-i mai tot împingă în cale alte mașini. Poate datorită influenței omniprezentelor troițe ale Fecioarei Maria care populau marginea drumului. În orice caz, șofatul deveni mai lin, Jude începând aproape să se simtă bine. Valuri-valuri de coline verzi scânteia în lumina soarelui, strălucitoare ca partea interioară a unor scoici, întinzându-se cât vedeai cu ochii spre umbra munților îndepărtați. Conturul lor masiv se profila pe un cer așternut cu nori fumurii și o lumină perlată ce-și avea locul mai degrabă în tablouri decât în realitate. Niște picturi, își spuse Jude, în timp ce gândurile îi hoinăreau în voie, zugrăvite atât de minunat, încât, dacă le priveai destul de mult timp, simțeai că alunecai în ele, contopindu-te cu culorile, formele și scena pe care câte un maestru o crease din strălucirea propriul său geniu. Asta vedea, când îndrăznea să-și ia ochii de la drum. Strălucire și o frumusețe teribile, orbitoare, care îi sfâșia inima în același timp în care i-o și alina. Verzi, imposibil de verzi, câmpiile erau întrerupte de garduri șubrede sau de șiruri de copaci piperniciți. Vaci pătate și oi lățoase pășteau alene, iar siluete mărunte le străbăteau cu tractoarele. Ici și colo, erau presărate cu case albe și crem, unde rufele fâlfâiau pe sârme și florile puneau pete de culoare discordante în grădini. Apoi, ca prin miracol, apăreau zidurile vechi ale unei abații ruinate, înălțându-se mândră și spartă pe fundalul orbitor al câmpiei și al cerului, ca și cum ar fi așteptat să-i vină din nou vremea. „Ce-ai simți,” se întrebă Jude, „dacă ai traversa câmpia și ai urca pe treptele netede și alunecoase rămase în picioare printre pietrele acelea dărâmate? Ai simți - ai putea să simți - secolele de picioare care au călcat pe aceleași trepte? Ai putea, așa cum susținea bunica ei, să auzi - numai de-ai asculta - muzica și vocile, zarva bătăliilor, plânsetele femeilor, râsetele copiilor de mult morți și uitați?” Nu credea în asemenea lucruri, desigur. Dar, în lumina aceea, în aurul acela, păreau aproape posibile. De la grandoarea ruinelor la farmecul simplității, pământul se întindea darnic. Acoperișuri de fân, cruci de piatră, castele, apoi sate cu ulițe înguste și pancarte scrise în limba gaelică. La un moment dat văzu un bătrân plimbându-și câinele pe marginea drumului, unde iarba creștea înaltă și un mic indicator avertiza asupra căderilor de pietre. Omul și câinele purtau pălărioare maro, pe care Jude le găsi absolut fermecătoare. Mult timp păstră imaginea în minte, invidiindu-i pentru libertatea și simplitatea vieții lor. Se plimbau în fiecare zi, probabil, fie ploaie, fie soare, apoi mergeau acasă să-și bea ceaiul într-o căsuță frumoasă, cu acoperiș de fân și grădină îngrijită. Câinele avea un coteț al lui, dar de cele mai multe ori stătea încovrigat la picioarele stăpânului său, lângă foc. Și ea ar fi vrut să se plimbe pe câmpiile acelea cu un câine credincios. Doar să umble și nimic altceva, până îi venea să se așeze. Apoi, să stea așezată până-i venea să se ridice din nou. Ideea o fascină. Să facă numai ce voia, când voia, în felul ei și în ritmul ei propriu. Îi era atât de străină, acea libertate simplă, cotidiană. Marea ei teamă era aceea de a o găsi în sfârșit, de a-i atinge cu vârfurile degetelor marginea argintată, pentru ca apoi s-o piardă. În timp ce drumul șerpuia ca o panglică în lungul coastelor din Waterford, Jude zărea crâmpeie din mare, ca o mătase albastră la orizont, cenușie și verde turbulentă când se revărsa peste curba nisipoasă, largă, a câte unei plaje. Tensiunea din umeri începea să i se risipească. Mâinile i se relaxară puțin pe volan. Aceea era Irlanda despre care îi vorbise bunica ei, culoarea, dramatismul și pacea ei, și, bănuia Jude, motivul pentru care venise în sfârșit să vadă unde-i fuseseră înfipte rădăcinile, înainte de a și le fi smuls pentru a le răsădi dincolo de Atlantic. Acum se bucura că nu-și pierduse curajul la poartă, fugind înapoi la Chicago. Reușise sau nu reușise să parcurgă cea mai mare parte din drumul lung de trei ore și jumătate, fără nici o problemă? Nu punea la socoteală mica zăpăceală de la giratoriul din Waterford City, căruia îi dăduse ocol de trei ori, pentru ca în cele din urmă să fie cât pe ce să se ciocnească de un autocar plin cu turiști la fel de speriați. În fond, toată lumea scăpase nevătămată. Iar acum, aproape ajunsese. I-o confirmau indicatoarele satului Ardmore. Știa, după harta pe care i-o desenase cu grijă bunica ei, că Ardmore era satul cel mai apropiat de casă. Acolo avea să se ducă după provizii și alte cumpărături. Evident, bunica ei îi dăduse și o impresionantă listă de nume, oameni pe care ar fi trebuit să-i caute, rude îndepărtate cărora să li se prezinte. Acest lucru putea să mai aștepte. „Imaginează-ți,” își spunea, „să nu trebuiască să vorbești cu nimeni, zile-n șir! Nici să ți se pună întrebări, pretinzându-ți-se să cunoști toate răspunsurile. Și nici să conversezi nimicuri la ceremoniile facultății. Nici un program obligatoriu de respectat.” După un moment de plăcere vecină cu extazul, inima îi tresări, în panică. Ce Dumnezeu avea să facă, timp de șase luni? Nu era nevoie să stea șase luni încheiate, își reaminti Jude, în timp ce trupul i se încorda din nou. Nici o lege nu i-o dicta. N-avea s-o aresteze nimeni la vamă, dacă se întorcea după șase săptămâni. Sau șase zile. Sau, la o adică, șase ore. Și, ca psiholog, ar fi trebuit să știe că problema cea mai mare era aceea de a se strădui să se ridice la înălțimea așteptărilor. Inclusiv ale ei proprii. Deși acceptă faptul că se descurca mult mai bine în teorie decât în practică, avea să schimbe acest lucru chiar acum, pentru tot timpul cât urma să stea în Irlanda. Din nou calmă, deschise radioul. Torentul de cuvinte în gaelică șiroind din difuzor o făcu să caște ochii, apăsând pe butoane pentru a găsi un post în engleză și cotind spre Ardmore, nu pe drumul care urca Tower Hill, spre casa ei. Imediat ce-și observă greșeala, norii de pe cer se sparseră, ca și cum o mână gigantică le-ar fi împlântat un cuțit drept în burtă. Ploaia începu să ropotească pe capota mașinii, revărsându-se peste parbriz, în timp ce Jude încerca să găsească butonul care acționa ștergătoarele. Trase pe margine și așteptă până când ștergătoarele de parbriz începură să se balanseze vesel prin ploaie. Satul stătea pe nodul sudic al comitatului, sărutând Marea Celtică și Golful Ardmore. Auzea freamătul valurilor pe mal, în timp ce furtuna făcea prăpăd în jurul ei, puternică și pătimașă. Vântul zgâlțâia ferestrele, șuierând amenințător prin fisurile pe unde reușea să se strecoare. Își imaginase cum s-ar fi plimbat agale, familiarizându-se treptat cu satul, cu casele frumoase, cârciumile pline de fum și clienți, plaja despre care îi vorbise bunica ei, falezele dramatice și câmpiile verzi. Dar aceea fusese o după-amiază fermecătoare, însorită, cu săteni plimbându-și bebelușii roșii în obraji cu cărucioarele și bărbați cu ochi alunecoși ridicându-și pălăriile în fața ei. Nu-și imaginase o furtună de primăvară bruscă și violentă, aducând cu sine rafale de vânt și străzi pustii. Poate că nici nu mai locuiește nimeni aci, își spuse. Poate era un soi de Brigadoon și nimerise în el accidental, într-un secol greșit. O altă problemă, își zise Jude, era propria sa imaginație, pe care trebuia să și-o înfrâneze cu o regularitate dezgustătoare. Sigur că acolo locuiau oameni, numai că aveau atâta minte încât să stea naibii la adăpost de ploaie. Casele erau frumoase, aliniate ca niște cucoane cu flori la picioare. Flori, observă ea, care tocmai încasau o mamă de bătaie. Nu avea nici un motiv de a nu aștepta acea frumoasă după-amiază însorită ca să se întoarcă în sat. Acum era obosită, o cam durea capul și nu voia decât să intre într-un interior cald și plăcut. Porni de la bordură, încet, prin ploaie, împietrită la gândul că avea să treacă iarăși o intersecție. Nu-și dădu seama că șofa pe contrasens decât când scăpă ca prin urechile acului de o coliziune frontală. Sau, mai bine zis, când mașina care venea o evită în ultima clipă, țipând din claxon. Dar găsi bifurcația, ceea ce-i reaminti că i-ar fi fost imposibil să n-o observe, dată fiind lancea de piatră a marelui turn rotund de pe culmea colinei. Se înălța prin ploaie, străjuind catedrala veche și fără acoperiș Saint Declan și toate mormintele marcate cu pietre aplecate și înclinate care-ncotro. Un moment, i se păru că vedea un om, îmbrăcat în ceva argintiu, cu luciu mat și ud, sub ploaie. Și, încordându-și vederea, aproape că ieși de pe așa-zisul drum. De data asta, nervii n-o mai făcură să cânte. Inima îi bubuia prea tare pentru a-i permite așa ceva. Mâinile-i tremurau, în timp ce înainta încet, încercând să vadă unde era omul, ce făcea. Dar nu văzu decât marele turn, ruinele și mormintele. Evident, acolo nu fusese nimeni, își spuse ea. Nimeni n-ar fi stat în mijlocul unui cimitir, în plină furtună. Ochii îi obosiseră și-i jucau farse. Nu avea nevoie decât să ajungă într-un loc cald și uscat, unde să-și tragă respirația. Când drumul, îngustându-se mereu, deveni doar o cărare noroioasă mărginită de ambele părți cu garduri vii, înalte cât un stat de om, Jude socoti că se rătăcise de-a binelea. Mașina se hurducă și sărea peste hârtoape, în timp ce ea se chinuia să găsească un loc unde să poată întoarce și porni înapoi. În sat exista adăpost și, cu siguranță, cuiva avea să i se facă milă de o biată americancă fără minte care nu era în stare să găsească drumul. Văzu un mic zid de piatră acoperit cu un fel de rugi spinoși, care în oricare altă situație ar fi arătat pitoresc, apoi văzu un drumeag desfundat ce reieși a fi ideea de alee a cuiva, însă trecuse de el când își dădu seama ce era și se temu să încerce o înapoiere în marșarier prin noroi. Drumul urca, iar făgașele deveneau aproape șanțuri. Cu nervii întinși la limită și dinții clănțănindu-i sonor, Jude manevră peste un nou hop, după care se gândi serios să se oprească pe loc, așteptând să vină cineva și s-o tracteze tocmai până la Dublin. Când văzu încă o spărtură în gardul viu, gemu de ușurare. Coti, lăsând amintire un strat de vopsea, apoi își rezemă fruntea de volan. Se rătăcise, era obosită, și flămânda și o tăia un pipi cu disperare. Acum trebuia să coboare din mașină, în ploaia torențială, și să bată la ușa unui străin. Dacă i se spunea că până la casă mai erau doar trei minute, tot ar fi trebuit să cerșească permisiunea de a se repezi până la toaletă. Mă rog, irlandezii erau renumiți pentru ospitalitatea lor, așa că se îndoia că ar fi fost refuzată, ca să se ușureze în tufe. Totuși, nu voia să apară cu ochii hăituiți înnebunită. Înclină oglinda retrovizoare și văzu că ochii ei, îndeobște de un verde calm și liniștit, erau într-adevăr cam deznădăjduiți. Umezeala îi încrețise părul, așa că părea să aibă pe cap un tufiș zburlit, în culoarea scoarței de copac. Pielea-i era palidă ca moartea, combinând efectele neliniștii și ale oboselii, și nu mai avea energie ca să-și scoată trusa de farduri pentru a încerca o oarecare retușare. Încercă să afișeze un zâmbet prietenos, care să-i convingă gropițele să apară în obraji. Gura-i era puțin cam prea lată, își spuse, la fel cum și ochii se holbaseră o idee cam prea mult, iar tentativa se soldă mai mult cu o grimasă decât cu un surâs. Dar de mai mult nu era în stare. Își înhăță poșeta și deschise portiera mașinii, gata să înfrunte ploaia. În acel moment, zări o mișcare într-o fereastră de la etaj. Doar o perdea, atrăgându-i privirea în sus Femeia din fereastră era îmbrăcată în alb și avea un păr blond, blond aproape alb, care i se revărsa în valuri bogate peste umeri și sâni. Prin pânzele cenușii ale ploii, ochii li se întâlniră un moment, nu mai mult de-o clipă, iar Jude avu impresia unei mari frumuseți și a unei enorme tristeți. Apoi femeia dispăru, rămânând numai ploaia. Jude se înfioră. Aversa vântoasă o pătrundea până în măduva oaselor, așa că își sacrifică demnitatea luând-o la fugă spre portița albă care dădea într-o curticică înveselită cu râuri de flori ce curgeau prin ambele laturi ale unei alei înguste, de pietriș alb. Nu exista verandă, numai un prag, dar etajul casei ieșea în afară deasupra lui, oferindu-i mult doritul acoperământ. Ridică un inel de alamă în formă de nod celtic și bătu cu el în ușa de lemn negeluit care părea groasă ca o cărămidă și avea o arcadă fermecătoare. În timp ce dârdâia, încercând să nu se gândească la vezică, scrută atâta cât putea din adăpostul ei. Părea o casă de păpuși. În întregime albă, cu un brâu verde ca pădurea și ferestrele cu multe ochiuri, mărginite de obloane ce păreau să îmbine plăcutul cu utilul. Acoperișul, din paie, era un adevărat miracol. Un semnal de vânt format din trei coloane de clopote cânta melodios. Bătu din nou, mai tare de astădată. „La naiba, știu că ești în casă” - și, lăsând deoparte orice bune maniere, ieși în ploaie pentru a încerca să privească prin fereastra de lângă ușă. Imediat, sări înapoi, vinovată, la auzul unui claxon prietenos. O camionetă roșie și cam ruginită, al cărei motor torcea ca un motan mulțumit, opri în spatele mașinii ei. Jude își dădu la o parte din față părul ud, pregătindu-se să se explice, când șoferul sări afară. La început, îl luă drept un bărbat scund și zvelt, cu cizme zgâriate, pline de noroi, geacă murdară și pantaloni de lucru roși, dar fața care-i zâmbi de sub șapca maronie era vizibil feminină. Și aproape superbă. Avea ochii verzi ca dealurile ude din jurul lor, și pielea luminoasă. Jude văzu șuvițele de păr roșcat rostogolindu-se de sub șapcă, în timp ce femeia se apropia grăbită, reușind să se miște grațios în pofida cizmelor greoaie. — Deci, dumneavoastră sunteți domnișoara Murray. Ați ales perfect momentul, nu-i așa? — Serios? — Păi, ați am cam întârziat, de vreme ce nepotul doamnei Duffy, Tommy, iarăși și-a aruncat jumate din cuburi în veceu și-a tras apa după ele. A ieșit o mizerie înfiorătoare. — Hmmm, fu singurul răspuns la care se putu gândi Jude, în timp ce se întreba de ce stătea de vorbă cu o străină, în ploaie, despre toalete înfundate. — N-ați găsit cheia? — Cheia? — De la ușa din față. Mă rog, eu o am pe a mea, așa că vă deschid să scăpați din udătura asta. Părea o idee minunată. — Mulțumesc... începu Jude, în timp ce o urmă înapoi spre ușă. Dar dumneavoastră cine sunteți? — O, scuzați-mă. Eu sunt Brenna O’Toole, îi întinse tânăra o mână, scuturându-i-o energic pe a lui Jude. V-a spus bunica dumneavoastră, nu-i așa, că vă aștept cu casa pregătită? — Buni... cu casa? se înghesui Jude sub copertină. Casa mea? Asta-i casa mea? — Da, ea e, dacă sunteți Jude Murray din Chicago, zâmbi cu bunătate Brenna, deși își arcuise sprânceana stângă. Trebuie că sunteți destul de obosită, pun prinsoare, după călătorie. — Într-adevăr, își frecă Jude fața cu mâinile, în timp ce Brenna descuia ușa. Și eu care credeam că mă pierdusem. — Se pare că v-ați regăsit totuși. Ceade mile failte, adăugă ea, făcând un pas înapoi, pentru ca Jude să poată intra prima. De-o mie de ori bun-venit, traduse ea în gând. Măcar atâta gaelică știa. Și, când intră la căldură, avu într-adevăr senzația de o mie. Antreul, doar cu puțin mai spațios decât treapta de afară, era flancat într-o parte de o scară cu treptele lustruite de timp și pași. O arcadă, în dreapta, dădea în micul living room, frumos ca un tablou, cu pereții de culoarea biscuiților proaspăt copți, brâul auriu ca mierea și perdelele de dantelă îngălbenite cald de vremuri, astfel încât tot ce se afla în cameră părea scăldat de razele soarelui. Mobila era roasă și decolorată, dar veselă, cu pernele sale moi, în dungi albe și albastre. Mesele erau pline de comori - bibelouri din cristal, figurine încrustate, sticluțe miniaturale. Peste podelele late erau răspândite covoare multicolore, iar șemineul de piatră era pregătit deja, cu bucăți de turbă, după câte i se părea lui Jude. Mirosea a pământ și a încă ceva, cu un vag iz floral. — Fermecătoare, nu-i așa, își împinse iarăși Jude părul din față, învârtindu-se în loc. Ca o casă de jucărie. — Bătrânei Maude îi plăceau lucrușoarele drăguțe. Ceva din tonul lui Brenna o făcu pe Jude să se oprească din piruetă, pentru a-i privi fața. — Îmi pare rău, n-am cunoscut-o. Ai ținut mult la ea. — Sigur, toată lumea o iubea pe bătrâna Maude. Era o mare doamnă. S-ar bucura că ești aici, să ai grijă de casă. Nu i-ar plăcea să stea goală și pustie. Deci, să-ți arăt locurile? Ca să te orientezi. — Ți-aș fi recunoscătoare, dar mai întâi am urgentă nevoie la baie. Brenna râse scurt. — Lung e drumul de la Dublin. Lângă bucătărie e o cămăruță de toaletă. Tata și cu mine am transformat-o dintr-o debara, acum trei ani. Drept într-acolo e. Jude nu mai pierdu vremea cu explorările. „Cămăruță” era cuvântul ideal pentru jumătatea de baie. Dacă îndoia brațele și le ridica, s-ar fi lovit cu coatele de pereți. Dar aceștia erau zugrăviți într-un plăcut roz-pal, porțelanul alb lucea de curățenie și pe bară erau atârnate în ordine prosoape brodate. O privire în oglinda ovală de deasupra lavaboului îi confirmă că, într-adevăr, arăta atât de rău pe cât se temea. Și cu toate că avea o statură și o constituție medie, pe lângă Brenna cea subțire ca o zână, ea părea o ditamai amazoana. Nemulțumită de comparația care-i trecuse prin minte, își suflă de pe frunte bretonul încrețit și ieși din nou. — A, eu le-am și adus pe astea. Eficienta Brenna îi descărcase deja bagajele și le cărase în antreu. — Cred că, după atâta drum, cazi de pe picioare. Îți duc lucrurile sus. Cred că vei vrea să stai în camera bătrânei Maude, e foarte plăcută, apoi punem ibricul pe foc ca să bei un ceai, și-ți fac focul. E o umezeală îngrozitoare afară. În timp ce vorbea, urcă scara cu cele două enorme valize ale lui Jude, ca și cum ar fi fost goale. Dorindu-și să fi petrecut mai mult timp în sala de gimnastică, Jude o urmă cu geanta, laptop-ul și cu printerul portabil. Brenna îi arătă două dormitoare - avusese dreptate, cel al bătrânei Maude, cu vederea sa spre grădina din față, era mai plăcut. Dar Jude nu-și putu forma decât o impresie cețoasă, căci aruncă o singură privire spre pat și decalajul orar îi căzu pe umeri ca o povară de plumb. Nu ascultase decât parțial vocea veselă și melodioasă care-i explica despre așternuturi, încălzire, capriciile micului șemineu din dormitor, în timp ce Brenna aprindea turbă. O urmări ca și cum ar fi umblat prin apă, până la parter, să pună ceaiul pe aragaz și să-i arate cum funcționa bucătăria. Auzi ceva în legătură cu cămara proaspăt aprovizionată și recomandarea de a-și face cumpărăturile de la Duffy’s, din sat, când avea nevoie de provizii. Mai erau și altele - stive de turbă lângă ușa din spate, așa cum prefera să folosească bătrâna Maude, dar și lemne, în caz că ea însăși le prefera pe acestea, cum fusese cuplat din nou telefonul și cum să aprindă focul în cuptorul din bucătărie. — Ei, ia aici, că adormi pe picioare, îi puse cu compasiune Brenna în mâini o cană albastră cu pereți groși. Ia-l sus cu dumneata și întinde-te. Eu îți aprind focul aici, jos. — Iartă-mă. Nu prea pot să mă concentrez. — Vei putea mai bine, după ce tragi un pui de somn. Numărul meu e aici, lângă telefon, dacă ai nevoie de ceva. Familia mea stă doar la un kilometru de-aici, mama, tata și patru surori, așa că dacă ai nevoie de ceva, nu trebuie decât să suni sau să treci pe la ai lui O’Toole. — Da, am să... patru surori! Brenna râse din nou, în timp ce o conducea pe hol. — Păi, tata tot spera să aibă un băiat, da’ așa a ieșit. E înconjurat de femei, până și cățeaua... Hai, sus cu matale. — Îți mulțumesc atât de mult. Zău, de obicei nu sunt așa de... vagă. — Mă rog, nu în fiecare zi zbori peste ocean, nu? Mai vrei ceva, înainte să plec? — Nu, aș... Se rezemă de balustradă, clipind din ochi. — Of, am uitat. Era o femeie în casă. Unde s-a dus? — O femeie, zici? Unde? — La fereastră. Jude se clătină, cât pe ce să verse ceaiul, apoi scutură din cap să și-l limpezească. — Când am ajuns aici, în fereastra de la etaj era o femeie, se uita afară. — Ei, nu mai spune? — Da. O femeie blondă, tânără, foarte frumoasă. — A, aia trebuie să fie Lady Gwen. Brenna se întoarse, intră în living și aprinse grămada de turbă. — Nu i se arată oricui. — Unde-a plecat? — A, e tot aici, cred. Încredințată că turba luase foc, Brenna se ridică, scuturându-și genunchii pantalonilor. — De trei sute de ani e aici, mai mult, sau mai puțin. E fantoma dumitale, domnișoară Murray. — Ce zici că e?!? — Fantoma matale. Da’ nu-ți face griji cu ea. N-o să-ți facă nici un rău. A avut o poveste tristă, pentru altă dată, când nu vei fi așa de obosită. Îi era greu să se concentreze. Creierul voia să i se închidă, trupul să-i iasă din funcțiune, dar i se părea foarte necesar să lămurească acest punct. — Vrei să spui, casa e bântuită? — Sigur că e bântuită. Bunica dumitale nu ți-a spus? — Nu cred că a pomenit de asta. Deci, crezi în stafii. Brenna înălță din nou sprâncenele: — Păi, ai văzut-o sau n-ai văzut-o? Poftim, confirmă ea, când Jude nu făcu altceva decât să se încrunte. Trage un pui de somn și, dacă mai târziu te scoli, vino până la Gallagher's Pub și-am să-ți fac cinste cu prima halbă. Prea buimacă pentru a se mai putea concentra, Jude se rezumă să clatine din cap: — Nu beau bere. — Ei, haide, mai mare rușinea! exclamă Brenna, pe cât de șocată, pe atât de sinceră. Mă rog, atunci, bună ziua îți doresc, domnișoară Murray. — Jude, murmură ea, neputând decât s-o privească lung. — Jude, atuncea. Brenna îi mai aruncă un zâmbet orbitor și ieși pe ușă, în ploaie. Bântuită, își spuse Jude, în timp ce pornea în sus pe scară, cu capul învârtindu-i-se alene la câteva degete înălțime deasupra umerilor. Fantezii irlandeze prostești. Dumnezeu îi era martor că bunica ei n-o mai slăbea cu poveștile, dar numai atât erau și nimic mai mult: povești. Dar văzuse pe cineva... nu? Nu - ploaia, perdelele, umbrele... Puse jos ceaiul pe care încă nu-l gustase și reuși să-și scoată pantofii. Nu existau nici un fel de fantome. Nu exista decât o casă frumoasă, pe o colină mică și fermecătoare. Și ploaia. Căzu pe pat cu fața în jos, se gândi să tragă pătura peste ea și adormi înainte de a mai face o mișcare.   Iar când visă, visă o bătălie purtată pe o colină înverzită, cu soarele scânteind în spade ca nestematele, cu zâne dansând în pădurea unde lumina lunii zăcea pe frunze asemenea unor lacrimi, și cu o mare albastră care lovea ca o inimă bătând malul ce o aștepta. Și, pe tot parcursul visurilor, singurul lucru constant era sunetul scăzut al unui plânset de femeie.

Iubiri fierbinti si tradari de Nora Roberts Capitolul 1   Când luă scrisoarea din cutia poştală, Kelsey nu ştia că aceasta venea din partea unei femei moarte. Plicul crem, numele şi adresa scrise frumos, de mână, şi ştam­pila din Virginia păreau suficient de obişnuite. Atât de obişnuite, încât o puse împreună cu restul coresponden­ţei, pe vechea masă Belkerde sub fereastra din living, în timp ce-şi arunca pantofii din picioare. Se duse în bucătărie şi-şi turnă un pahar de vin. O să-l bea mai întâi liniştită, îşi spuse ea şi abia apoi o să deschidă corespondenţa. Nu ca să poată face faţă scri­sorii subţiri sau muntelui de plicuri, notelor de plată sau ilustratei cu salutări trimisă de o prietenă care-şi savura o scurtă vacanţă în Caraibe simţea ea nevoia să bea. Coletul mic, primit de la avocatul ei, fusese cel care o răscolise. Căci ştia că în el se afla pronunţarea divor­ţului. Hârtia oficială care o va transforma din Kelsey Monroe înapoi în Kelsey Byden, din femeia măritată, într-o celibatară, din jumătatea unui cuplu, într-o fe­meie divorţată. Era o prostie, desigur, să gândească astfel. Fusese căsătorită cu Wade, în sensul cel mai legal, vreme de numai doi ani, aproape cât fuseseră soţ şi soţie. Dar această hârtie făcea totul atât de definitiv, mai mult decât certurile şi lacrimile, mai mult decât des­părţirea, decât banii daţi la avocaţi şi pentru manevrele legale. Până când moartea ne va despărţi, se gândi ea cu  amărăciune şi mai sorbi puţin vin. Ce prostie! Dacă ar fi fost adevărat, însemna că ea ar fi trebuit să moară la douăzeci şi şase de ani. Or, ea trăia, era vie şi sănă­toasă şi înapoi în cloaca mohorîtă a femeilor singure, în aşteptarea rendez-vous-urilor. Se cutremură la gândul acesta. Se gândi că precis Wade sărbătorea undeva eveni­mentul, împreună cu scânteietoarea şi supereleganta lui asociată, de la agenţia de publicitate. Asociata cu care avusese combinaţia aceea, despre care îi spusese soţiei sale împietrite şi furioase că nu are nici o legătură cu ea sau cu căsnicia lor. Ciudat, Kelsey nu gândise la fel. Poate că nu simţise că ar trebui să moară sau să-l ucidă pe Wade ca să se despartă de acesta, dar luase foarte în serios restul jurămintelor făcute la căsătorie. Şi renunţarea la orice altceva se afla în capul listei. Nu, ea simţise că ţanţoşa şi miniona Lari, cu trupul ei aerobic sculptat şi cu zâmbetul ei de şefă de galerie avusese absolut totală legătură cu ea şi cu căsnicia ei. Nu mai fuseseră acordate nici un fel de alte şanse. Scăparea lui, aşa cum o numise Wade, nu se mai repeta niciodată. Plecase pe loc din drăguţa lor vilişoară din Georgetown, lăsând în urmă absolut tot ce acumulaseră în timpul căsniciei. Fusese umilitor să fugă acasă la tatăl ei şi la mama ei vitregă, dar existau grade de mândrie. Exact cum existau grade de iubire. Iar iubirea ei se stinsese ca un bec, în clipa în care îl găsise pe Wade instalat confortabil într-un aparament din hotelul Atlanta, împreună cu Lari. Surpriză, se gândi ea cu un zâmbet sarcastic. Ei bine, fuseseră trei persoane foarte suprinse în clipa în care intrase ea în apartament, cu sacul pentru îmbrăcăminte şi intenţia prostesc-romantică de a petrece weekend-ul împreună cu Wade, plecat în călătorie de afaceri. Poate că fusese într-adevăr rigidă, neiertătoare, dură, toate lucrurile de care o acuzase Wade, când refuzase să renunţe la pretenţia ei de divorţ. Dar, se asigură Kelsey, avea, totodată, dreptate. Dădu vinul peste cap şi se întoarse înapoi în living-ul din imaculatul ei apartament din Bethesda. Nu se afla acolo nici măcar un singur scaun sau sfeşnic pentru lumânări, care să se fi găsit, înainte, în apartamentul din Georgetown. Tabula rasa. Asta dorise, asta obţinuse. Culorile reci şi picturile de muzeu care o înconjurau aici erau numai şi numai ale ei. Tărăgănând, aprinse instalaţia stereo, dădu drumul la CD şi umplu încăperea cu Patetica lui Beethoven. Gus­tul pentru clasici îl moştenise de la tatăl ei. Era unul din nenumăratele lucruri pe care le aveau ei în comun. De­sigur, aveau în comun dragostea pentru cunoaştere şi Kelsey ştia că era în pericol de a deveni un veşnic uce­nic, înainte chiar de a fi obţinut prima ei slujbă serioasă, la Monroe Associates. De atunci chiar fusese obligată să ia ore, pe teme mergând de la antropologie la zoologie. Wade râsese atunci de ea, aparent intrigat şi amuzat de neostenita ei pendulare de la un curs la altul, de la o slujbă la alta. Îşi dăduse demisia de la Monroe, când se căsătorise cu el. Cu renta ei şi cu venitul lui Wade, nu avea nevoie să muncească. Dorise să se dedice renovării şi redecorării vilei pe care o cumpăraseră. Iubise fiecare oră de râcâit zugrăveala, de sablat pardoseli, de vânătoare în vechi şi prăfuite magazine de antichităţi, pentru a găsi piesa potrivită pentru locul potrivit. Munca în minuscula curticică, râcâitul cărămizilor, scosul buruienilor şi designul gradinei englezeşti fuseseră o adevărată plăcere, într-un an, vilişoară lor devenise un adevărat loc de vizitat, un testament al gustului, al efortului şi al răbdării sale. Acum nu mai era decât un bun care fusese evaluat şi împărţit între ei doi. Se întorsese înapoi la studiu, acel paradis academic unde lumea reală putea fi dată deoparte vreme de câteva ore pe zi. Acum lucra cu o jumătate de normă la National Gallery, graţie cursurilor ei de istorie a artei. Nu că ar fi fost nevoită să muncească, nu pentru bani. Renta de la bunicul ei din partea tatălui îi putea asigura o viaţă destul de confortabilă, ca ea să se poată orienta de la un interes de moment la altul, după cum ar fi vrut. Cu alte cuvinte, era o femeie independentă. Tânără şi, îşi spuse ea, aruncând o ocheadă teancului de cores­pondenţă, singură. Calificată să facă puţin din toate şi nimic, mai ales nimic. Singurul lucru pe care crezuse că îl făcea perfect, căsnicia, se dovedise un eşec jalnic. Expiră cu forţă şi se apropie de masa Belker. Bătu cu degetele în coletul oficial, degete lungi, subţiri, care pri­miseră lecţii de arte frumoase, degete care învăţaseră să dactilografieze, să pregătească specialităţi rafinate, să programeze un computer. O mână foarte pricepută care purtase, odinioară, o verighetă. Kelsey lăsă deoparte plicul gros, ignorînd vocea aceea care-i repeta, în minte, cuvântul laşă. Puse mâna pe altul, unul cu un scris ciudat de asemănător cu al ei. Avea acelaşi stil înflorit, apăsat, frumos, dar puţin cam prea ostentativ. Nu din cale afară de curioasă, îl des­făcu. „Dragă Kelsey, Îmi dau seama că trebuie să fii surprinsă, auzind de mine.” Citi mai departe, interesul vag din ochii ei transformându-se în şoc, şocul, în neîncredere. Apoi neîncrede­rea se transformă în ceva foarte aproape de frică. Era o invitaţie de la o moartă. O moartă care, cu totul întâmplător, era chiar mama ei. În perioadele ei de criză, Kelsey se întorsese întot­deauna, de când îşi putea ea aduce aminte, spre o sin­gură persoană. Dragostea pentru tatăl ei şi încrederea în acesta reprezentaseră singura constantă în natura ei agitată. Cele mai vechi amintiri ale ei erau cu el, cu chipul lui frumos, serios, cu vocea lui liniştită, infinit de răbdătoare. Şi-l amintea legând fundiţe în părul ei lung, drept, periindu-i şuviţele lungi, blond-deschise, în timp ce insta­laţia stereo reda Bach sau Mozart. El era cel care ştia să aline cel mai bine, cu un sărut, durerile copilăriei ei, care o învăţase să citească, să meargă pe bicicletă, care-i uscase lacrimile. Îl adora, era violent de mândră de realizările lui ca preşedinte al secţiunii de engleză a Universităţii din Georgetown. Nu fusese geloasă când se căsătorise a doua oară. La optsprezece ani, fusese încântată că găsise, în sfârşit, o femeie pe care s-o iubească şi cu care să-şi împartă viaţa. Kelsey făcuse loc în inima şi în casa ei pentru Candace şi fusese, în secret, mândră de maturitatea şi altruismul ei, acceptând o mamă vitregă şi un frate vitreg adolescent. Îi fusese poate atât de uşor, pentru că adânc, în inima ei, ştia că nimeni şi nimic nu putea distruge legătura dintre ea şi tatăl ei. Nimeni şi nimic, se gândea ea acum, cu excepţia mamei ei, pe care o credea moartă. Şocul trădării ameninţa cu o furie rece, încremenită, în timp ce-şi croia drum cu greu în traficul orelor de vârf, spre locuinţele luxuriante, maiestuoase, din Potomac, Maryland. Ieşise ca o vijelie din casă, fără pardesiu şi uitase să dea drumul la căldură în Spitfire-ul ei, dar nu simţea răcoarea serii de februarie. Mânia îi adusese culoare în obraji, adăugând o strălucire rozalie tenului ei de porţelan, viaţă, în ochii ei cenuşii. Nu trebuia să se gândească acum. Nu, nu trebuia să se gândească că mama ei era în viaţă şi că trăia la nici o oră distanţă, în Virginia. Nu trebuia să se gândească la asta, pentru că astfel Kelsey ar fi început să urle. Dar mâinile ei începură să tremure în timp ce înainta pe strada mărginită de copaci maiestuoşi, unde îşi petre­cuse copilăria şi când intră pe aleea casei coloniale cu trei etaje, în care crescuse. Arăta la fel de liniştită şi de curată ca o biserică, cu ferestrele ei strălucitoare şi cu zugrăveala albă, la fel de pură ca un suflet nepătat. O casă perfectă, într-o ambianţă perfectă, aşa gândise ea întotdeauna. Sigură, solidă, cu gust, doar la foarte puţin de mers cu maşina, faţă de agitaţia şi animaţia din Washington D.C. şi cu aerul acela bine lustruit, de bună­stare respectabilă, liniştită. Coborî din maşină deschizând portiera cu violenţă şi lăsând-o deschisă. În casa aceasta nu trebuia niciodată să bată la uşă. Abia începuse să o ia de-a lungul holului cu pardoseală din dale albe, că din camera de zi din dreapta îşi şi făcu apariţia Candace. Ca de obicei, era impecabil îmbrăcată. Soţia per­fectă, academică, îmbrăcată într-o rochie de lână albastră, cu părul de culoarea nutriei, lins pe spate, scoţând la iveală faţa tânără, drăgălaşă şi cerceii simpli, din perle. -  Keisey, ce plăcută surpriză. Sper că rămâi aici la cină. Avem câţiva oaspeţi de la facultate şi pot... -  Unde este el? o întrerupse Keisey. Candace clipi, surprinsă de ton. Vedea acum bine că aceasta se afla într-unul din momentele ei de criză. Ul­timul lucru de care avea nevoie, cu o oră înainte ca locuinţa lor să se umple de lume, era una din exploziile fiicei ei vitrege. Schimbă, automat, tonul. - S-a întâmplat ceva? - Unde e tata? - Eşti nervoasă. Tot Wade? Keisey, divorţul nu este un lucru plăcut, spuse Candace, dar nici sfârşitul lumii nu este. Haide, intră şi aşează-te. - Nu vreau să stau jos, Candace. Vreau să stau de vorbă cu tatăl meu. Ai de gând să-mi spui unde este, insistă ea încleştându-şi mâinile, de o parte şi de alta a corpului, sau trebuie să mă duc să-l caut? -  Bună, surioară. Pe scări cobora, ca o vijelie, Channing. Avea trăsă­turile puternice, frumoase, ale mamei sale şi o sete de aventură care, potrivit spuselor acesteia, venise de nică­ieri. Deşi avea paisprezece ani când Candace se căsă­torise cu Philip Byden, buna dispoziţie înnăscută a lui Channing făcuse tranziţia lină. -  Ce s-a întîmplat? Keisey respiră adânc, ca să nu strige. -  Unde e tata, Channing? -  Proful e în birou la el, îngropat în hârţoagele alea ale lui, la care scrie. Channing ridică din sprâncene. Şi el recunoştea sem­nele unei scene în curs de pregătire: scînteile din ochi, roşeaţa din obraji. Erau momente când nu ştia cum să fugă de acest foc. Şi altele când se delecta, distrându-se de minune. -  Ei, Kels, sper că n-ai de gând să-ţi petreci seara aici, cu şoarecii ăia de bibliotecă? Ce-ar fi să ieşim îm­preună, să dăm o raită prin discoteci? Keisey scutură din cap şi se repezi pe coridor, spre biroul tatălui ei. -  Keisey. Chiar trebuie să fii atât de volatilă? auzi în urma ei vocea ascuţită, enervată, a lui Candace. Da, îşi spuse Keisey, în timp ce deschidea intempes­tiv uşa sanctuarului tatălui său. Da. Trânti uşa în urma ei, o clipă nespunând nimic, din cauza vorbelor care îi clocoteau în gât, prea puternic şi prea repede şi prea încinse. Philip stătea la mult iubitul lui birou din lemn de stejar, aproape ascuns în spatele unui teanc de cărţi şi dosare. Ţinea un creion în mâna osoasă. Susţinuse întotdeauna că cele mai bune opere veneau din intimitatea oferită de scrisul cu mâna şi refuza cu încăpăţânare să-şi conceapă lucrările la un procesor. În spatele ochelarilor cu ramă din argint, ochii lui aveau privirea aceea de bufniţă, pe care o căpătau când se rupea singur de realitatea din jurul lui. Se limpeziră treptat şi îi zâmbi fiicei sale. Lampa de birou îi scălda în lumină părul tuns scurt, de culoarea cositorului. -  Iat-o pe fetiţa mea. Exact la timp ca să dea o citire acestei schiţe a tezei mele despre Yeats. Mă tem că iar m-am împotmolit. Ce firesc arăta, îşi spuse Kelsey. Atât de perfect normal, stând acolo în haina lui din tweed şi cu cravata înnodată atent. Bine, netulburat, înconjurat de cărţile lui de poezie şi de atmosfera de geniu. În timp ce lumea ei, în care el reprezenta miezul, tocmai se zdruncinase.    * -  Trăieşte, izbucni Kelsey. Trăieşte, iar tu m-ai minţit toată viaţa. Păli şi îşi întoarse ochii de la ea. Vreme doar de o clipă, nici cât o bătaie de inimă, Kelsey văzu în ei spaima şi şocul. - Despre ce vorbeşti, Kelsey? Dar el ştia, ştia şi trebuia să recurgă la tot autocontrolul său ca vocea lui să pară perfect normală. - Nu mă minţi acum, spuse ea, ţâşnind spre biroul lui. Nu mă minţi! Trăieşte. Mama mea trăieşte, iar tu ai ştiut asta. Ai ştiut-o de fiecare dată când îmi spuneai că era moartă. Panica pătrundea în Philip, ascuţită ca un scalpel. -  De unde până unde ideea asta? -  De la ea. Îşi strecură mâna în poşetă şi scoase de acolo o scrisoare. E de la mama mea. Şi acum ai de gând să-mi spui sau nu adevărul? -  Pot s-o văd? Kelsey clătină din cap, uitându-se în jos la el. O pri­vire care te pătrundea până la oase. -  A murit sau nu mama mea? El ezită, minciuna aflându-i-se la fel de aproape de inima lui, precum se afla şi fiica sa. Ştia însă, la fel de clar cum ar fi dorit să fie altfel, că dacă o păstra pe una dintre acestea, o pierdea pe cealaltă. -  Nu. Pot să văd scrisoarea? -  Pur şi simplu. Lacrimile cu care se luptase atât înotau acum aproape de suprafaţă. Un simplu „nu”? După atâta vreme, după atâtea minciuni? Doar o singură minciună, se gândi el, şi nu chiar atâta vreme. -  O să fac tot posibilul să-ţi explic, Kelsey, dar aş vrea să văd scrisoarea. I-o întinse fără un cuvânt. Apoi, pentru că nu suporta să-l privească citind-o, se întoarse spre fereastra înaltă, îngustă, unde putea vedea apropiindu-se seara, pe ulti­mele raze ale asfinţitului. Hârtia tremura atât de tare în mâna lui Philip, încât acesta fu nevoit să o pună pe birou. Citi cu atenţie, cuvânt cu cuvânt. „Dragă Kelsey, Îmi dau seama că trebuie să te surprindă să auzi de mine. Nu mi s-a părut nici înţelept şi nici cel puţin corect să iau legătura cu tine, mai devreme. Deşi poate că un telefon ar fi fost mai personal, am simţit că ai nevoie de timp. Iar o scrisoare îţi oferă mai multe şanse să optezi. Probabil că ţi s-a spus că am murit când tu erai foarte mică. Într-un anumit fel era adevărat, iar eu am fost de acord cu hotărârea de a te cruţa. Dar au trecut mai bine de douăzeci de ani, iar tu nu mai eşti un copil. Ai, cred eu, dreptul de a şti că mama ta trăieşte. Poate că nu vei primi vestea cu bucurie. Cu toate acestea, am luat hotărîrea de a te contacta şi nu voi regreta acest lucru. Dacă vrei să mă vezi, sau pur şi simplu ai de pus nişte întrebări care necesită răspunsuri, vei fi binevenită. Locuiesc la Three Willows (Ferma cu trei sălcii), în afara Beamont-ului, Virginia. Invitaţia este pe termen nelimitat. Dacă te hotărăşti să o accepţi, voi fi încântată să rămîi cu mine cât vrei tu. Dacă nu o să iei legătura cu mine, voi înţelege că nu intenţionezi să continui această relaţie. Sper însă că aceeaşi curiozitate care te împin­gea pe vremea când erai copil te va tenta ca măcar să stai de vorbă cu mine.    A ta, Naomi Chadwick.”   Naomi. Philip închise ochii. Dumnezeule mare, Naomi. Trecuseră aproape douăzeci şi trei de ani de când nu o mai văzuse, dar îşi amintea cu cea mai mare claritate absolut totul despre ea. Parfumul pe care-l folosea şi care-i amintea de poieni întunecoase, pline de muşchi, râsul acela spontan, molipsitor, care reuşise întotdeauna să şocheze, părul blond-argintiu, care cădea ca ploaia pe umerii ei, ochii aceia fumurii şi trupul ca trestia. Atât de aievea erau amintirile lui, încât când Philip deschise din nou ochii, crezu că o vede. Inima lui făcu un salt violent, puternic, în gâtlej, în parte de spaimă, în parte dintr-o dorinţă prea multă vreme înfrânată. Philip se ridică şi-şi turnă un scotch dintr-o carafă de cristal. Îl ţinea acolo pentru vizitatori. Rareori se atingea el de ceva mai tare decât un mic aperitiv sau un lichior de coacăze negre. Acum însă avea nevoie de ceva care să-i liniştească tremurul mâinilor. -  Ce intenţionezi să faci? o întrebă el pe Kelsey. -  Încă nu m-am hotărât, spuse ea, continuând să rămână cu spatele la el. Depinde foarte mult de ce o să-mi spui tu despre ea. Philip îşi dori să se poată apropia de ea, să-i poată pune mâna pe umeri. Dar ea nu l-ar fi primit cu plăcere, acum. Îşi dori să se poată aşeza şi să-şi îngroape faţa în mâini. Dar acesta ar fi fost un gest de slăbiciune, care oricum nu ar fi fost de nici un folos. Dar, mai mult decât orice, ar fi dorit să se poată în­toarce înapoi, acum douăzeci şi trei de ani şi să facă orice, ca să împiedice soarta să treacă nepăsătoare peste viaţa lui. Dar acest lucru era imposibil. - Nu este un lucru simplu, Kelsey. - Minciunile sunt de obicei complicate. Kelsey se întoarse şi degetele lui se strânseră, în mod reflex, pe paharul de cristal. Semăna atât de mult cu Naomi, cu părul blond care- i cădea neglijent pe umeri, cu ochii aceia întunecaţi, cu pielea care-i acoperea osatura delicată a feţei, îmbujorată de pasiune. Sunt fe­mei care arată cel mai bine când emoţiile lor se află pe o culme periculoasă. Aşa fusese Naomi. Aşa era şi fiica ei. - Deci asta ai făcut în toţi aceşti ani, da? continuă Kelsey. M-ai minţit. Bunica m-a minţit. Ea m-a minţit. Kelsey arătă spre biroul unde se afla scrisoarea. Dacă această scrisoare n-ar fi venit, aţi fi continuat să mă minţiţi. - Da, atâta vreme cât aş fi continuat să cred că e spre binele tău. - Spre binele meu? Cum poate fi spre binele meu să cred că mama mea a murit? Cum poate fi o minciună bună pentru cineva? - Kelsey, tu ai fost întotdeauna atât de sigură în ce priveşte binele şi răul. Aceasta este o calitate extraordi­nară. Dar şi una terifiantă, adăugă el, după ce mai bău puţin. Încă din copilărie, etica ta a fost inflexibilă. Era atât de dificil, pentru cea mai mare parte a muritorilor, să se măsoare cu ea. Ochii i se aprinseră. Era aproape, atât de mult prea aproape de ceea ce o acuza Wade. - Deci, este din vina mea. - Nu, nu. Philip închise ochii şi se frecă absent, într-un loc din mijlocul frunţii. Nimic n-a fost din vina ta, dar totul a fost pentru tine. - Philip. Urmă o ciocănitură scurtă şi Candace des­chise uşa solidă. A venit familia Dorset. - Întreţine-i, draga mea. Am nevoie de câteva clipe cu Kelsey, îi răspunse acesta, încercând să adauge un zâmbet chinuit. Candace aruncă o privire spre fiica ei vitregă. Dez­aprobarea se împletea cu resemnarea. -  În regulă, dar să nu dureze prea mult. Masa se serveşte la şapte. Kelsey, mai pun un tacâm? -  Nu, Candace, mulţumesc. Nu rămân. -  Am înţeles, dar nu-l reţine prea mult pe tatăl tău, spuse ea, închizând uşa încet, în urma ei. Kelsey respiră, încordându-se. - Ea ştie? - Da. A trebuit să-i spun, înainte de a ne căsători. - A trebuit să-i spui ei. Dar nu şi mie, repetă Kelsey. - Nu a fost o decizie pe care am luat-o uşor. Naomi, bunicul tău şi cu mine am crezut, cu toţii, că era în interesul tău. Nu aveai decât trei ani, Kelsey. Aproape încă un bebeluş. - Dar de o bună bucată de vreme sunt un adult, tată. Căsătorită, divorţată. - Îţi spusesem că mama ta mi-a fost studentă. Era frumoasă, tânără, plină de nerv. Nu am înţeles niciodată ce o atrăsese la mine. S-a întâmplat aşa, dintr-o dată, crede-mă. Şase luni mai târziu, eram căsătoriţi. Nu des­tul, pentru nici unul dintre noi, să ne dăm seama cât de deosebite ne erau firile. Am locuit în Georgetown. Ve­neam amândoi din ceea ce am putea numi familii privile­giate, dar ea avea o pornire spre libertate, pe care eu nu am putut niciodată să o concurez. Avea în ea o sălbă­ticie, o plăcere de a fi cu oamenii, o dragoste pentru obiecte, pentru locuri. Şi fireşte, pentru caii ei. Bău din nou, ca să-şi mai aline din suferinţa aducerii-aminte. -  Caii, cred eu, au fost primii care s-au interpus între noi. După naşterea ta, a dorit cu disperare să se în­toarcă înapoi, la ferma aceea din Virginia. Voia să te crească acolo. Ambiţiile şi speranţele mele pentru viitor erau aici. Lucram la doctorat şi încă de atunci visam să devin preşedintele secţiei de engleză, la Universitatea din Georgetown. O vreme, am făcut un compromis, eu petrecând cât de multe sfârşituri de săptămână îmi puteam permite, în Virginia. Dar nu era suficient. Cel mai simplu e să spun că ne-am înstrăinat. Am hotărât să divorţăm. Te voia în Virginia, cu ea. Eu te voiam în Georgetown, cu mine. Niciodată nu am înţeles şi nici nu mi-a plăcut hoarda aceea a amatorilor de curse, a pariorilor, a jo­cheilor. Ne-am luptat cumplit. Apoi am angajat avocaţi. - Un proces pentru tutelă? încremenită, Kelsey ră­mase cu gura căscată la tatăl ei. V-aţi bătut pe mine?! - A fost o treabă urâtă, incredibil de mârşavă. Felul în care doi oameni care s-au iubit, au procreat împreună un copil, au putut deveni duşmani de moarte, este un comentariu patetic asupra condiţiei umane. Nu sunt mândru de asta, Kelsey, continuă el ridicându-şi, în sfârşit, ochii şi privind-o în faţă, dar în inima mea am fost con­vins că tu îmi aparţii mie. Ea se întâlnea deja cu alţi bărbaţi. Se zvonea chiar că unul dintre aceştia avea legături cu sindicatul crimei. O femeie ca Naomi atrage întotdeauna bărbaţii. Era ca şi cum s-ar fi împăunat cu ei, cu petrecerile, cu stilul ei de viaţă, înfruntându-ne pe mine şi pe ceilalţi, pentru că o condamnam pentru faptul că făcea ceea ce-i plăcea. - Deci ai câştigat, spuse Kelsey liniştită. Ai câştigat apartamentul, m-ai câştigat pe mine, după care ai decis să-mi spui că a murit. Kelsey se întoarse din nou, cu capul la fereastra acum întunecată. îşi vedea însă ea propria nălucă. - Lumea divorţa în anii 70. Copiii se obişnuiau. Dar trebuiau să existe zile de vizită. Ar fi trebuit să mi se permită să o văd. - Nu a vrut să o vezi. Şi nici eu. - De ce? Pentru că a plecat cu unul dintre bărbaţii ei? -  Nu. Philip puse paharul deoparte, pe o tavă deli­cată, din argint. Pentru că l-a omorât pe unul dintre ei. Pentru că a petrecut zece ani în puşcărie, pentru crimă. Kelsey se întoarse încet, atât de încet, din cauza aerului care devenise dintr-o dată apăsător. - Crimă. Vrei să spui că mama mea este o crimi­nală? - Am sperat să nu trebuiască niciodată să-ţi spun. Philip se sculă, convins că-şi poate auzi bătrânele-i oase, trosnind în tăcerea absolută. Tu însă, continuă el, erai cu mine. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că erai cu mine şi nu la fermă, în noaptea aceea. Şi-a împuşcat amantul, un anume Alee Bradley. Se aflau în dormitorul ei. Se certaseră şi ea a scos un pistol din sertarul noptierei şi l-a omorât. Avea douăzeci şi şase de ani, exact vârsta ta de acum. Au găsit-o vinovată de crimă de gradul doi. Ultima oară când am văzut-o, era în puşcărie. Mi-a spus că ar fi mai bine ca tu să crezi că a murit. Dacă sunt de acord, a jurat să nu ia niciodată legătura cu tine. Şi s-a ţinut de cuvânt. Până acum. - Nu pot să înţeleg nimic din toate astea. Clătinându-se, îşi apăsă ochii cu mâinile. - Am vrut să te menajez. Philip o apucă încet de încheieturi şi-i îndepărtă mâinile de pe faţă, ca să o poată privi în ochi. Dacă am greşit încercând să te protejez, atunci o să-ţi spun că am greşit, dar nu o să-mi cer scuze. Te-am iubit, Kelsey. Tu ai fost toată viaţa mea. Nu mă urî pentru asta. - Nu, nu te urăsc. Cedând impulsului unui vechi obi­cei, îşi aşeză capul pe umărul lui, odihnindu-şi-l, în timp ce gânduri şi imagini i se învârteau prin minte. - Am nevoie să mă gândesc. Totul îmi pare atât de imposibil. Nici măcar nu-mi mai amintesc de ea, tată. - Erai prea mică, spuse el în şoaptă, tremurând de emoţia produsă de uşurare. Pot să-ţi spun că-i semeni mult. Aproape tulburător de mult. Şi, indiferent de păca­tele ei, a fost o femeie plină de viaţă şi fascinantă. O crimă fiind unul din aceste păcate, îşi spuse Kel­sey. - Sunt atâtea şi atâtea întrebări, dar nu ştiu de care să mă agăţ. - De ce nu rămîi aici peste noapte? Îndată ce pot scăpa, vin şi stăm din nou de vorbă. Era ispititor să cedeze, să se închidă în familiaritatea sigură a camerei ei de odinioară, să-l lase pe tatăl ei să-i aline rănile şi îndoielile, aşa cum făcuse îrtotdeauna -  Nu, trebuie să plec acasă. Se smulse, înainte ue a ceda slăbiciunii. Trebuie să fiu singură, o vreme, iar Candace este deja supărată pe mine pentru că te-am răpit musafirilor. -  O să înţeleagă. -  Sigur că o să înţeleagă. Du-te la ei, mai bine. Eu cred că o să plec prin spate. Prefer să nu dau cu ochii de nimeni. Îmbujorarea pălise, observă el, lăsându-i pielea palidă şi fragilă. -  Kelsey, aş vrea să rămâi aici. - Nu am nimic, crede-mă. O să stăm de vorbă mai încolo. Du-te la oaspeţii tăi şi o să vorbim mai mult de­spre asta, mai târziu. Îl sărută, ca un semn al iertării, dar şi ca să-l expedieze. Odată rămasă singură, se duse la birou şi rămase cu ochii la scrisoare. După o clipă, o împături şi o băgă în poşetă. Ce zi, îşi spuse ea. Pierduse un sot şi câştigase o mamă.