Nora Roberts carti

Dezvaluiri socante de Nora Roberts Prolog 12 decembrie, 1974   Lui Douglas Edward Cullen îi venea să facă pipi. Nervozitatea, emoţia şi Cola pe care o băuse în timpul mesei de la McDonald’s, ca răsplată pentru că fusese cuminte în timp ce mămica făcea cumpărături, se combinau pentru a face să-i plesnească vezica lui de numai trei ani. Pradă chinului delicios, dansa de pe un picior pe altul, în pantofii lui roşii. Inima-i bătea atât de puternic încât se aştepta să-i explodeze, dacă nu ţipa cât mai tare sau nu fugea cât îl ţineau picioarele. Îi plăceau exploziile de la televizor, dar mămica îi spusese că trebuia să fie cuminte. Dacă băieţeii nu erau cuminţi, Moşul le punea în ciorapi cărbuni în loc de jucării. Nu ştia sigur ce era un cărbune, dar ştia că voia jucării, drept care ţipa şi fugea doar în mintea lui, aşa cum îl învăţase tăticul să facă atunci când era foarte, foarte important să stea nemişcat. Omul de zăpadă de lângă el, mai gras decât mătuşa Lucy, zâmbea. Douglas nu ştia ce mâncau oamenii de zăpadă, dar acesta cu siguranţă era lacom. Nasul de un roşu viu al lui Rudolph, renul lui favorit, se aprindea şi se stingea şi pe Douglas îl usturau ochii. Încerca să se distreze numărând punctişoarele roşii ce-i pluteau pe dinainte. Un, doi, trei! Trei puncte roşii! Ha, ha, ha, ha, ha! Mall-ul vuia de acordurile muzicii de Crăciun, de strigătele celorlalţi copii, de plânsete de bebeluşi. El ştia prea bine cum plânge un bebeluş, acum că avea o surioară. Când bebeluşii plâng, trebuie să-i iei în braţe şi să te plimbi cu ei cântând sau să te aşezi în balansoar şi să-i baţi pe spate până când râgâie. Bebeluşii pot râgâi foarte tare, dar nimeni nu-i pune să se scuze, fiindcă nu ştiu să vorbească. În clipa aceea Jessica nu plângea. Dormea în cărucior şi arăta ca o păpuşică, în rochiţa ei roşie cu volane albe. Aşa o numea bunica pe Jessica. Păpuşica ei. Uneori, însă, Jessie plângea până când faţa i se schimonosea şi se făcea roşie ca focul. Nimic n-o oprea din plâns, nici cântatul, nici plimbatul, nici balansoarul. Şi atunci nu mai arăta ca o păpuşă. Era rea şi nebună. Când se întâmpla asta, mămica obosea şi nu se mai juca cu el. Înainte de a veni Jessica în burta ei, nu fusese niciodată atât de obosită încât să nu se joace cu el. Uneori regreta că are o surioară care plângea, făcea caca în chiloţi şi o obosea pe mămica prea tare ca să se mai joace cu el, dar de cele mai multe ori era OK. Îi plăcea s-o privească cum dădea din picioruşe, iar când îl prindea de deget, îl făcea să râdă. Bunica spunea că trebuia s-o apere pe Jessica, fiindcă asta fac fraţii mai mari. Fusese atât de îngrijorat, încât într-o seară se culcase lângă leagănul ei, ca să nu vină monştrii care trăiau în debara noaptea, s-o mănânce. Dimineaţa se trezise însă în patul lui, şi îşi spusese că, probabil, visase că se dusese s-o apere. Coada înaintă puţin, şi Douglas aruncă o privire cam stânjenită spre elfii zâmbitori care dansau prin atelierul Moşului. Păreau răi şi nebuni, ca Jessica atunci când plângea foarte tare. Dacă Jessica nu se trezea, n-avea s-ajungă să stea pe genunchii Moşului. Era o prostie că o îmbrăcaseră aşa de elegant ca să se-aşeze pe genunchii lui Moş Crăciun; ea nu putea să se scuze când râgâia şi nici să-i spună Moşului ce dar voia. Dar el putea. El avea trei ani şi jumătate. Era băiat mare. Toţi spuneau aşa. Mămica se lăsă pe vine şi-i vorbi încet. Când îl întrebă dacă nu voia să facă pipi, Douglas clătină din cap. Mămica părea obosită, şi-i era teamă că dacă se duceau la toaletă n-aveau să se mai întoarcă la coadă ca să-l vadă pe Moşul. Mămica îl strânse de mână, îi zâmbi şi-i promise că nu va mai dura mult. Douglas voia o maşinuţă Hot Wheels, un soldat Joe, un garaj Fisher-Price, nişte maşinuţe Matchbox şi un buldozer mare şi galben, ca acela pe care-l primise prietenul său Mitch, de ziua lui. Jessica era prea micuţă ca să se joace cu jucării adevărate. Ea primea doar lucruri de fetiţe, rochiţe caraghioase şi animale de pluş. Fetele erau cam prostuţe, iar fetiţele proaste de-a binelea. El îi va spune însă Moşului despre Jessica, astfel încât acesta să nu uite să-i aducă şi ei cadouri, când va veni la ei acasă coborând pe coş. Mămica stătea de vorbă cu cineva, dar Douglas nu asculta. Nu-l interesa ce vorbeau oamenii mari. Coada înainta, şi el îl văzu pe Moş Crăciun. Era mare. Douglas se înfioră de teamă. Moşul nu părea chiar atât de mare în desenele animate sau în pozele din cărţile cu poveşti. Moşul şedea pe tron, în faţa atelierului. În jur erau o mulţime de elfi, reni şi oameni de zăpadă, care-şi mişcau capetele şi zâmbeau. Barba Moşului era foarte lungă. Abia dacă i se vedea faţa. Când scoase un ho, ho, ho gros şi tunător, sunetul strânse vezica lui Douglas ca o mână rea. Luminile fulgerau, un bebeluş orăcăia, elfii rânjeau. Acum era băiat mare, băiat mare. Nu-i era frică de Moş Crăciun. Mămica îl trase de mână şi-i spuse zâmbind s-o ia înainte: „Du-te şi şezi pe genunchii Moşului”. Douglas făcu un pas înainte, apoi încă unul. Picioarele începuseră să-i tremure. Moşul îl luă în braţe. Sărbători fericite! Ai fost cuminte? Spaima sfâşie inima lui Douglas ca un cuţit. Elfii îl înconjurau, nasul roşu al lui Rudolph clipea, omul de zăpadă întoarse capul spre el şi îi zâmbi larg. Uriaşul în costum roşu îl ţinea strâns şi-l privea cu ochi mici, mici de tot. Ţipând şi zbătându-se, Douglas se rostogoli de pe genunchii Moşului, se lovi rău de platformă şi făcu în pantaloni. Oamenii se agitau pe deasupra lui, aşa că nu putea decât să stea ghemuit şi să plângă. Apoi apăru mama, care-l trase spre ea. Era alarmată, pentru că Douglas se lovise la nas şi-i curgea sânge. Îl sărută, îl mângâie şi nu-l certă pentru că-şi udase pantalonii. Douglas continua să respire sacadat şi se ghemui la pieptul ei. Ea îl strânse cu putere, apoi îl ridică astfel încât să-i poată rezema capul de umărul ei. Continuând să-l alinte, se întoarse. Şi începu să ţipe. Şi să fugă. Agăţat de ea, Douglas se uită în jos şi văzu căruciorul Jessicăi – gol.     PARTEA I Povara Ne ducem unde voim, pe suprafaţa lucrurilor, oameni au trecut pe-acolo înaintea noastră. HENRY DAVID THOREAU 1 Proiectul Antietam Creek fu stopat, când plugul buldozerului lui Billy Younger dezgropa primul craniu. Era o surpriză neplăcută pentru Billy, care stătea ghemuit în cabina de metal a maşinii, înjurând transpirat în arşiţa de iulie. Soţia lui se împotrivea cu străşnicie subdiviziunii propuse şi cu vocea ei stridentă îi ţinuse o predică, dimineaţa, în timp ce Billy încerca să mănânce ochiurile cu cârnaţi. Personal, pe Billy îl durea-n cot de subdiviziune, dar munca era muncă, iar Dolan plătea bine, suficient de bine ca să compenseze cicălelile continue ale lui Missy. Caţa naibii îi tăiase pofta de mâncare, iar un bărbat avea nevoie de un mic dejun consistent când se spetea muncind ziua-ntreagă. Ceea ce reuşise să înfulece înainte ca trăncăneala lui Missy să-i taie apetitul îi cădea acum greu, constată el enervat, de dogoarea umedă şi afurisită de afară. Smuci de manete, mulţumit că maşina n-avea să-i facă niciodată capul mare pentru că încerca să muncească. Nimic nu-i plăcea lui Billy mai mult, chiar şi pe canicula blestemată a lui iulie, decât să-nfigă plugul cât toate zilele în pământ şi să-l simtă muşcând cu poftă. Dar scoaterea la iveală a unei hârci murdare şi holbate, o dată cu ţărâna grasă din adânc, era de ajuns ca să-l facă, în ciuda celor o sută douăzeci de kile ale lui, să zbiere ca o fetişcană şi să sară din buldozer sprinten ca o balerină. Colegii îl vor sâcâi de-acum fără milă, până când îi va trage un pumn în nas celui mai bun prieten, ca să-şi recâştige bărbăţia. În după-amiaza aceea de iulie avea însă să fugă prin şantier cu aceeaşi viteză şi aproape cu aceeaşi agilitate, ca pe terenul de fotbal, în vremurile lui de glorie din liceu. După ce îşi trase sufletul şi-şi regăsi şirul vorbelor, îi dădu raportul maistrului, iar acesta îi raportă mai departe lui Ronald Dolan. Până când sosi şeriful de comitat, muncitorii curioşi mai deshumaseră câteva oase. Fusese chemat şi medicul legist, iar o echipă de ştiri locală îi intervievă pe Billy, pe Dolan şi pe alţii care puteau ajuta la umplerea spaţiului de emisie pentru actualităţile de seară. Se duse vestea. Se vorbea de o crimă, de gropi comune, de ucigaşi în serie. Degetele lacome storceau zeama din ciorchinii zvonurilor. La încheierea examenului medical, când oasele fură declarate destul de vechi, anumiţi oameni nu ştiau sigur dacă erau mulţumiţi sau dezamăgiţi. Pentru Dolan, care făcuse faţă la petiţii, proteste şi somaţii, ca să transforme cei cincizeci de acri virgini de pajişte mocirloasă şi pădure într-o zonă rezidenţială, vechimea oaselor nu conta, deoarece simpla lor existenţă îi stătea ca un cui în cap. Două zile mai târziu, când Lana Campbell puse picior peste picior adresându-i un zâmbet fudul, Dolan abia se stăpâni să nu-i ardă una-n mutra ei drăgălaşă. — Vei constata că ordinul judecătoresc e destul de clar, îi spuse avocata zâmbitoare. Ea fusese una dintre cele mai sonore voci care se împotriviseră construcţiei şi acum avea suficiente motive să zâmbească. — N-ai nevoie de niciun ordin. Am întrerupt lucrul. Cooperez cu poliţia şi cu comisia de planificare. — Să zicem că e doar o măsură de siguranţă în plus. Comisia de planificare a comitatului ţi-a acordat şaizeci de zile ca să întocmeşti un raport şi s-o convingi că lucrările voastre pot continua. — Cunosc sforăriile, scumpo. Dolan construieşte case-n comitatul ăsta de patruzeci şi şase de ani. Îi spunea „scumpo“ ca s-o enerveze, dar Lana nu făcu decât să zâmbească strepezit. — M-au angajat societăţile de istorie şi de conservare. Îmi fac doar datoria. Membrii corpului didactic de la catedrele de arheologie şi antropologie ale Universităţii din Maryland vor veni să viziteze şantierul. Ca persoană de legătură, îţi cer să le permiţi să recolteze şi să analizeze eşantioane. — Avocat de comitat, persoană de legătură… comentă Dolan, un om masiv, cu chip rumen, de irlandez, rezemându-se de spătarul scaunului. Da’ ştiu că eşti ocupată, cucoană. Dolan îşi vârî degetele mari sub bretele. Mereu purta bretele roşii, peste o cămaşă de lucru albastră. Un soi de uniformă, aşa o considera. Uniforma oamenilor simpli, a clasei muncitoare care dusese oraşul şi ţara lui pe culmile gloriei. Indiferent care-i era contul din bancă – şi şi-l cunoştea până la ultimul bănuţ – n-avea nevoie de haine fandosite ca să se dea mare. Încă mai circula cu o macara. De fabricaţie americană. Dolan se născuse şi crescuse în Woodsboro, spre deosebire de drăgălaşa avocată de la oraş. El nu avea nevoie nici de ea, nici de altcineva care să-i spună ce-i era util comunităţii lui. De fapt, ştia mai bine decât mulţi membri ai comunităţii ce era mai bun pentru Woodsboro. Era un om care privea în viitor şi, în acelaşi timp, avea grijă de viitorul lui. — Amândoi suntem oameni ocupaţi, aşa că voi trece direct la subiect. Lana era convinsă că urma să şteargă rânjetul acela condescendent de pe mutra lui Dolan. — Nu poţi continua lucrările înainte ca şantierul să fie examinat de reprezentanţii comitatului, iar pentru asta trebuie să se preleveze mostre. Orice artefacte excavate nu-ţi vor fi de niciun folos. Ştim amândoi că, în privinţa asta, cooperarea va contribui mult la rezolvarea problemelor dumitale de imagine. — Nu le consider probleme, replică Dolan, desfăcându-și braţele vânjoase de muncitor. Oamenii au nevoie de case. Comunitatea are nevoie de locuri de muncă. Proiectul Antietam Creek oferă şi una şi alta. Ăsta se numeşte progres. — Treizeci de locuinţe noi. Intensificarea traficului pe nişte drumuri inadecvate, aglomerarea şcolilor deja suprapopulate, pierderea farmecului rural şi a spaţiului natural. Acel „scumpo“ nu reuşise s-o irite, dar vechile argumente, da. Lana trase aer în piept, apoi îl expiră încet. — Comunitatea a luptat împotriva proiectului. E vorba de „calitatea vieţii“. Dar asta-i altă problemă, continuă ea, înainte ca Dolan să poată răspunde. Până când oasele vor fi testate şi datate, sunteţi blocaţi. Bătu cu degetul în ordinul judecătoresc şi continuă: — Probabil că Dolan Development vrea ca procesul să se accelereze. Poţi plăti testarea. Datare cu radioactiv. — Să plătesc…?! „Mda“, îşi spuse ea, „acum cine-a câştigat?“ — Eşti proprietarul terenului. Şi al artefactelor. Ştii că vom lupta împotriva construcţiilor, îngropându-te în ordine judecătoreşti şi somaţii până se rezolvă totul. Plăteşte cei doi dolari, domnule Dolan, continuă Lana, ridicându-se în picioare. Avocaţii dumitale îţi vor da acelaşi sfat. Lana aşteptă ca uşa biroului să se închidă în urma ei şi abia apoi îşi permise să zâmbească. Ea porni cu paşi calmi, trăgând adânc în piept aerul dens al zilei de vară, în timp ce privea în lungul străzii principale din Woodsboro, stăpânindu-şi dorinţa de a dansa de încântare. Ar fi fost prea nedemn, dar fu cât pe ce să-şi continue drumul în pas săltat, ca o puştoaică de zece ani. Era oraşul ei. Comunitatea ei. Casa ei. Şi aşa era de când se mutase de la Baltimore, cu doi ani în urmă. Era un oraş plăcut, cu tradiţii istorice, alimentat de bârfe, protejat de distanţă şi de umbrele înalte ale munţilor Blue Ridge împotriva extinderilor urbane. Mutarea la Woodsboro constituise o schimbare uriaşă pentru o fată născută şi crescută într-un mare oraş. Dar, după decesul soţului ei, nu mai putuse suporta amintirile de la Baltimore. Moartea lui Steve o marcase profund. Avusese nevoie de aproape şase luni ca să-şi regăsească echilibrul, să iasă din pâcla cleioasă a durerii şi să facă faţă vieţii. Îi era în continuare dor de Steve. Locul ocupat de el în existenţa ei rămăsese gol, însă trebuia să funcţioneze în continuare. Şi apoi, mai era şi Tyler. Copilul ei. Băiatul ei. Comoara ei. Nu-l putea aduce înapoi pe tăticul lui, dar putea să-i ofere o copilărie cât mai fericită. Acum avea spaţiu unde să alerge un câine, şi vecini, şi prieteni, şi o mamă în stare de orice ca să-l ştie fericit şi în siguranţă. Lana se uită la ceas. Era ziua în care Ty se ducea la prietenul lui, Brock, după programul de la grădiniţă. Peste o oră, urma s-o sune pe Jo, mama lui Brock, doar ca să se asigure că totul era în ordine. Se opri la intersecţie, aşteptând lumina verde a semaforului. Traficul era lent, ca întotdeauna în oraşele mici. Lana nu arăta ca o locuitoare dintr-un oraş mic. Garderoba ei fusese aleasă cândva, pentru a corespunde cu imaginea unei avocate în ascensiune de la o mare companie urbană. Şi-o fi mutat ea firma într-un orăşel cu nici patru mii de locuitori, dar asta nu însemna că nu putea să se îmbrace, în continuare, ca o femeie de succes. Purta un taior de vară din in albastru, a cărui croială clasică îi punea în evidenţă trupul suplu şi delicat. Părul blond îi încadra faţa plăcută. Avea ochi albaştri, rotunzi, un nas în vânt şi o gură arcuită senzual. Lana intră în Treasured Pages, zâmbindu-i omului de la tejghea, şi, în sfârşit, execută dansul victoriei. Roger Grogan îşi scoase ochelarii înălţându-şi sprâncenele argintii şi stufoase. Era un bărbat de şaptezeci şi cinci de ani încă viguros şi în formă, cu un chip care o ducea pe Lana cu gândul la un spiriduş poznaş. Purta o cămaşă albă cu mâneci scurte, iar părul, o combinaţie de alb şi argintiu, îi exploda în zulufi rebeli. — Pari destul de plină de tine. Cre’ că l-ai văzut pe Ron Dolan. — Chiar de-acolo vin, răspunse Lana, şi mai făcu o piruetă, înainte de a se rezema de tejghea. Ar fi trebuit să vii cu mine, Roger, să-i vezi mutra. — Eşti prea aspră cu el, o dojeni Roger, bătând-o cu un deget peste nas. Nu face decât ce crede el că e bine. Lana se mulţumi doar să-şi încline capul, şi Roger izbucni în râs. — N-am spus că-s de-acord cu el. Băiatu’ e tare de cap, la fel cum era şi babacu-său. N-are minte să vadă dacă o comunitate e dezbinată şi din ce cauză. Trebuie să se mai gândească. — O să se gândească acum, îi promise Lana. Testarea şi datarea acelor oase îi vor aduce nişte amânări prelungite. Şi dacă avem noroc, vor fi destul de vechi ca să atragă atenţia – atenţia la nivel naţional – asupra şantierului. Putem tergiversa lucrările luni de zile, poate chiar ani. — Şi el e la fel de căpos ca tine. Deja ai reuşit să-l ţii în loc câteva luni. — Cică-i progres, ceea ce face el! mormăi Lana. — Nu-i singurul care gândeşte aşa. — Singurul, nesingurul, se înşală. Nu poţi planta casele aşa cum semeni porumbul. Pronosticurile noastre arată că… Roger ridică o mână. — Baţi la uşi deschise, doamnă avocat. — Mda… oftă ea. După ce obţinem expertiza arheologică, vom mai vedea. Abia aştept. Între timp, cu cât se amână redeschiderea lucrărilor, cu atât mai mult pierde Dolan, iar noi câştigăm timp ca să adunăm bani. S-ar putea să accepte totuşi să vândă terenul Societăţii de conservare din Woodsboro. Ce-ar fi să mă laşi să te invit la masă? Putem sărbători victoria de azi. — Ce-ar fi să laşi tu un tip tânăr şi arătos să te invite la masă? — Ar fi o mare prostie, pentru că mi-ai furat inima, Roger, de prima dată când te-am văzut Nu era departe de adevăr. — De fapt, dă-o dracului de masă. Hai să fugim la Aruba împreună! zise ea Aceste cuvinte îl făcură să chicotească şi aproape că roşi. Îşi pierduse soţia în acelaşi an în care murise şi soţul Lanei. Adeseori se întreba dacă nu era şi acesta unul dintre motivele legăturii care se stabilise atât de repede între ei. Îi admira mintea ascuţită, unda de îndărătnicie, devotamentul desăvârşit faţă de fiul ei. Avea şi el o nepoată cam de aceeaşi vârstă cu ea – undeva, în lume… — Una ca asta ar pune pe jar tot oraşul, nu? Ar fi cea mai tare chestie de când l-au prins pe pastorul metodist jucând fripta cu dirijorul corului. Adevărul e că am nişte cărţi de catalogat pe care tocmai le-am primit. N-am timp de prânzuri, nici de insule tropicale. — Nu ştiam că ai primit un stoc nou. Ăsta e? Roger dădu uşor din cap, iar Lana luă cu grijă un volum. Micul magazin era un sanctuar al cărţilor rare cu care făcea comerţ Roger. Mirosea a piele şi hârtie veche, şi a Old Spice pe care-l folosea proprietarul de când se ştia. O librărie de carte rară nu era genul de magazin pe care s-ar fi aşteptat cineva să-l găsească într-un orăşel de provincie cu doar două semafoare. Lana ştia că majoritatea clienţilor veneau, la fel ca marfa, de la mari distanţe. — E foarte frumoasă, comentă ea, plimbându-și un deget peste cartea legată în piele. De unde ai primit-o? — De la un agent din Chicago. Roger ciuli urechile, la auzul unui sunet venind din fundul magazinului. Dar a venit cu ceva şi mai valoros. Se opri, căci auzise uşa dintre magazin şi scara care ducea la etaj deschizându-se. Lana îi privi chipul luminându-se de plăcere şi se întoarse într-acolo. Cel pe care-l văzu avea o faţă dură. Părul de un castaniu închis, cu luciri aurii, genul care cu vârsta devenea alb-argintiu, îşi spuse ea, i se revărsa într-o claie, până la gulerul cămăşii. Ochii căprui închis, adânciţi în orbite, păreau cam melancolici. Ca şi gura. Chipul acela, reflectă Lana, exprima atât inteligenţă, cât şi voinţă. Inteligent, dar şi încăpăţânat, fu prima ei concluzie. Apoi recunoscu că era influenţată de felul în care Roger îşi descrisese adesea nepotul. Faptul că arăta de parcă tocmai s-ar fi dat jos din pat, trăgând într-o doară pe el o pereche de blugi vechi, adăuga la combinaţie şi un aer sexy. Lana simţi un mic fior plăcut, cum de mult nu i se mai întâmplase. — Doug. Acel singur cuvânt exprima mândrie, plăcere şi dragoste. — Mă întrebam când ai de gând să cobori. Întâmplător, ai ales bine momentul. Ea e Lana. Ţi-am vorbit despre ea. Lana Campbell, nepotul meu, Doug Cullen, făcu el prezentările. — Încântată de cunoştinţă, zise Lana şi îi întinse mâna. N-am reuşit să ne întâlnim niciodată de când am venit în Woodsboro. Doug Cullen îi strânse mâna, cercetându-i faţa. — Dumneata eşti avocata? — Recunosc. Tocmai venisem să-i dau lui Roger ultimele veşti despre povestea cu Dolan. Şi să-i fac puţină curte. Cât timp stai în oraş? — Nu ştiu sigur. „Un tip laconic”, îşi spuse ea şi încercă din nou: — Călătoreşti mult făcând comerţ cu cărţi de anticariat. Cred că e fascinant. — Îmi place. Roger se grăbi să umple pauza jenantă. — Nu ştiu ce m-aş face fără Doug, Nu mai pot bate drumurile ca altădată. În plus, are şi simţul afacerilor. Dacă nu prelua el munca de teren, ar fi trebuit să mă retrag şi m-aş fi plictisit de moarte. — Cred că e bine pentru amândoi să aveţi un interes comun şi o firmă de familie. Întrucât conversaţia părea deja să-l plictisească pe Doug, Lana se întoarse spre bunicul lui. — Ei, Roger, dacă tot m-ai refuzat, cred că e timpul să mă întorc la treabă. Ne vedem la întâlnirea de mâine seară? — Voi fi acolo. — Mi-a părut bine de cunoştinţă, Doug. — Mhm. Ne mai vedem. Când uşa se închise în urma ei, Roger oftă zgomotos. — „Ne mai vedem“? Asta-i tot ce poţi spune când vorbeşti cu o femeie frumoasă? Îmi frângi inima, băiete. — Nu-i cafea, sus. Nici prea multă minte. Bine că pot vorbi în puţine cuvinte. — Am o cafetieră-n spate, replică Roger dezgustat Fata asta-i deşteaptă, drăguţă, interesantă şi, adăugă el în timp ce Doug ieşea pe uşa din spatele tejghelei, liberă. — Nu caut o femeie. Aroma de cafea îi trezi simţurile. Îşi turnă o ceaşcă, îşi opări limba cu prima sorbitură şi se simţi, din nou, împăcat cu lumea. Sorbi din nou, aruncând o privire peste umăr spre bunicul lui. — Cam fandosită bucăţică pentru Woodsboro. — Credeam că n-ai observat. Doug zâmbi şi chipul posomorât îi deveni mai abordabil. — Văzut, observat. Altă mâncare de peşte. — Ştie cum să se aranjeze. Asta nu-nseamnă că-i fandosită. — N-am vrut s-o jignesc. Tonul ofuscat al bunicului său îl amuza pe Douglas. — Nu ştiam că-i gagică-ta. — Dacă aş avea vârsta ta, să fii sigur că nu stăteam pe gânduri! — Bunicule… înviorat de cafea, Doug îl cuprinse pe Roger cu un braţ pe după umeri, vârsta nu înseamnă nimic. Eu aş zice să-i dai bice. Pot să iau asta cu mine sus? Trebuie să-mi fac toaleta şi să mă duc la mama. — Bine, bine… îl expedie Roger cu un gest. „Ne mai vedem“… mormăi el, în timp ce Doug pornea spre scara din fundul magazinului. Ce să-ţi povestesc…!   Callie Dunbrook sorbi ultimele picături de Pepsi dietetic, în timp ce înfrunta traficul din Baltimore. Calculase prost momentul pentru plecarea din Philadelphia – unde ar fi trebuit să-şi petreacă un concediu de trei luni. Acum îşi dădea seama. Când primise telefonul prin care i se cerea o consultaţie, nu ţinuse seama de timpul necesar deplasării, nici de traficul de la orele de vârf şi nici de circulaţia nebună pe şoseaua de centură din Baltimore, în acea după-amiază de miercuri. Nu-i mai rămânea decât să se descurce şi o făcea claxonând în draci, conducându-şi Land Rover-ul vechi prin nişte spaţii mai potrivite pentru o jucărie. Puţin îi păsa de gândurile negre ale şoferilor cărora le trecea prin faţă. Ieşise de pe teren de şapte săptămâni şi posibilitatea de a reveni o împingea înainte la fel de irezistibil ca şi felul în care conducea maşina de teren cu dublă tracţiune. Îl cunoştea destul de bine pe Leo Greenbaum ca să-i recunoască emoţia reţinută din glas. Destul de bine ca să ştie că nu era el omul care s-o cheme la Baltimore să vadă nişte oase, dacă nu se aştepta să fie deosebit de interesante. Dumnezeu îi era martor că avea nevoie de un nou proiect. Se plictisise de moarte să scrie articole pentru ziare, să le citească pe cele scrise de alţi confraţi, să ţină prelegeri. Pentru Callie, arheologia nu însemna săli de clasă şi texte publicate, ci săpături, măsurători, caniculă, ploaie şi gângănii care te devorează de viu. Când la postul de radio pe care-l asculta începu un buletin de ştiri, puse un C.D. Cu vorbăria nu putea înfrunta traficul intens. Cu rock-ul rău şi agresiv, da. Din boxe izbucni Metallica, şi imediat simţi cum i se ridică moralul. Bătu cu degetele în volan, apoi îl apucă strâns şi se repezi printr-o nouă deschizătură. Ochii ei, de un căprui-auriu intens, lucită în spatele ochelarilor de soare. Callie avea părul lung, pentru că-i era mai uşor să şi-l lege la spate sau să şi-l strângă sub pălărie – ca acum – decât să se ducă la coafor. În plus, ştia că îi stă bine cu pletele drepte, aurii. Avea ochii codaţi, cu sprincene aproape drepte. Pe măsură ce se apropia de treizeci de ani, fizionomia ei drăgălaşă devenea tot mai atrăgătoare. Când zâmbea, îi apăreau trei gropiţe – câte una în fiecare obraz bronzat, şi o a treia chiar deasupra colţului drept al gurii. Bărbia ei rotunjită delicat nu dezvăluia ceea ce fostul ei soţ numise „un creier pietros de încăpăţânare“. În fond, acelaşi lucru îl putea spune şi ea despre el şi o făcea de câte ori avea ocazia. Callie apăsă pe frână şi coti aproape fără să încetinească, pentru a intra în parcare. Firma Leonard G. Greenbaum and Associates se afla într-o cutie de oţel cu zece etaje pe care, după părerea lui Callie, nimic n-o putea reabilita din punct de vedere estetic, însă laboratorul şi tehnicienii erau cei mai buni din ţară. După ce parcă, sări din maşină, luând contact cu canicula de afară. Începu să transpire înainte de a ajunge la intrarea în clădire. Recepţionera ridică privirea şi văzu intrând o femeie cu trup robust, atletic, purtând o pălărie din pai urâtă şi nişte ochelari cu rame metalice. — Sunt doctor Dunbrook, îl caut pe doctor Greenbaum. — Semnaţi aici, vă rog. Îi dădu lui Callie o legitimaţie de vizitator. — La etajul doi, o îndrumă ea. În timp ce pornea spre lifturi, Callie îşi consultă ceasul. Întârziase trei sferturi de oră. Efectele Quarter Pounder-ului pe care-l înfulecase la volan începuseră să dispară şi se întrebă dacă-l putea tapa pe Leo de o masă. La etajul doi, găsi o altă recepţioneră, care îi spuse să aştepte. Se pricepea la aşteptat, aşa că se aşeză pe un scaun. Îşi folosea resursele de răbdare proprii profesiei ei. Ce vină avea ea că nu-i mai rămăseseră prea multe pentru alte domenii? Nu putea să lucreze decât cu ceea ce avea. Leo n-o lăsă să aştepte prea mult. Avea un mers rapid care îi amintea lui Callie de felul cum se mişca un ogar galez ale cărui picioare gonesc prea repede în comparaţie cu restul trupului. Puţin mai scund decât ea, avea o coamă castanie lucioasă, pe care şi-o pieptăna pe spate şi o vopsea fără jenă. Chipul îi era ars de soare şi de vânt, iar ochii căprui mijeau înapoia ochelarilor cu lentile pătrate, fără rame. Ca de obicei, purta nişte pantaloni maro lăbărţaţi şi o cămaşă de bumbac mototolită. Leo veni direct la Callie şi o sărută – era singurul bărbat dintre cunoştinţele ei care, fără a-i fi rudă, avea voie s-o facă. — Arăţi bine, blondino. — Nici tu n-arăţi prea rău. — Cum a fost drumul? — De groază. Ai grijă să merite, Leo. — A, cred c-o să merite. Ce-ţi mai face familia? întrebă el, în timp ce o conducea pe culoar. — Excelent. Mama şi tata au plecat din Dodge pentru două săptămâni. Au fugit în Maine, ca să scape de căldură. Clara ce face? Cu gândul la soţia sa, Leo clătină din cap. — S-a apucat de olărit. Mă aştept ca de Crăciun să primesc o oroare de vază. — Şi copiii? — Ben se distrează cu acţiunile şi obligaţiunile, iar Melissa jonglează cu maternitatea şi stomatologia. Cum o fi reuşit un căutător de aur bătrân ca mine să crească nişte copii atât de normali? Leo deschise o uşă şi-i făcu semn să intre. Se aşteptase s-o ducă într-unul dintre laboratoare, dar văzu în faţa ei un birou însorit, bine utilat. — Uitasem ce amenajări deosebite ai făcut Nu te chinuie dorinţa să revii la săpături? — A, din când în când. De obicei, trag un pui de somn şi-mi trece, dar de data asta… Ia uită-te aici. Se duse la birou, descuie un sertar şi scoase o pungă de celofan sigilată în care se afla un fragment de os. Callie luă punga şi examină osul dinăuntru. — Pare să fie o parte dintr-o tibie. După mărime cred că aparţine unei femei tinere. Este foarte bine conservat. — La cât apreciezi vechimea, din ochi? — E din vestul Maryland-ului, nu-i aşa? De lângă un râu. Nu-mi place să ghicesc. Ai eşantioane de sol şi raportul stratigrafic? — Slăbește-mă. Hai, blondino, plusează. — Hmm… Încruntată, Callie întoarse punga pe-o parte şi pe alta. Voia să simtă osul sub degete. Începu să bată din picior, într-un ritm al ei, lăuntric. — Nu cunosc terenul. La prima privire, fără beneficiul testării, l-aş aprecia la trei până la cinci sute de ani vechime. S-ar putea să fie şi mai vechi. Depinde de sedimente şi de umiditate. Întoarse iar osul şi intuiția începu să-şi spună cuvântul. — E din perioada Războiului Civil, nu? Poate chiar mai vechi. Nu-i de la un soldat rebel. — E, într-adevăr, dinaintea Războiului Civil, zâmbi Leo. Cu vreo cinci mii de ani în urmă. Când Callie ridică brusc capul, remarcă entuziasmul lui Leo. — Raportul de datare cu radioactiv, preciză el, dându-i un dosar. Callie parcurse paginile şi remarcă faptul că Leo făcuse testul de două ori, cu trei mostre diferite prelevate din acelaşi sit. Când ridică iar privirea, zâmbetul ei exprima acelaşi entuziasm ca cel al lui Leo.

Iubire peste timp de Nora Roberts Capitolul 1 Clădirea cea veche se pregătea de culcare. Sub cerul inundat de stele, zidurile ei albe străluceau, amintind că străjuia Piaţa Boonsboro de peste două secole. Chiar şi intersecţiile se liniştiseră, tolănindu-se în amestecul de lumini şi umbre. Toate ferestrele şi vitrinele dinspre Main Street păreau adormite, bucuroase să se poată odihni sub mângâierea nopţii de vară. La fel ar fi trebuit să facă şi ea, se gândi Hope. Să se adune, să se tolănească. Să doarmă. Asta ar fi fost o alegere înţeleaptă, iar Hope se considera o femeie înţeleaptă. Ziua cea lungă o epuizase, şi în zori, Carolee urma să-şi facă minunata apariţie pentru a pregăti micul dejun. Hangiţa putea să se ducă la culcare. Oricum, nu era nici măcar miezul nopţii. Pe când locuia şi lucra în Georgetown, rareori reuşea să se retragă mai devreme. Desigur, pe atunci conducea hotelul Wickham şi dacă n-avea de rezolvat vreo criză minoră sau solicitarea vreunui client, ieşea într-unul dintre nenumăratele cluburi deschise până târziu. Orăşelul Boonsboro, ascuns la poalele colinelor ce străjuiesc munţii Blue Ridge din Maryland, avea, cu siguranţă, o istorie bogată şi legendară, avea farmecul său propriu – datorat, printre altele, şi hanului renovat pe care îl conducea Hope –, însă nu era faimos pentru viaţa de noapte. Asta urma să se schimbe după ce se inaugurau restaurantul şi berăria prietenei sale Avery. Şi era chiar amuzant să vezi ce scosese energica Avery McTavish din noul ei proiect, situat vizavi de propria pizzerie. Înainte de sfârşitul verii, Avery avea să se împartă între conducerea celor două localuri, îşi zise Hope. Şi oamenii mai spuneau despre ea că n-avea stare. Aruncă o privire prin bucătărie: era curată ca un pahar, caldă şi primitoare. Tăiase deja fructele, verificase proviziile, umpluse frigiderul. Deci totul era pregătit pentru Carolee, care urma să prepare micul dejun pentru oaspeţii care acum se retrăseseră în camerele lor. Îşi terminase hârtiile, verificase toate uşile şi-şi făcuse rondul pentru a se asigura că totul era în regulă. Treaba era încheiată, şi cu toate astea nu era pregătită să se retragă în apartamentul ei de la etajul al treilea. În schimb, îşi turnă un pahar generos de vin şi mai dădu o ultimă tură prin hol, stingând candelabrul de deasupra mesei centrale împodobite cu un aranjament floral de mare efect. Trecu pe sub tavanul arcuit, verifică încă o dată uşa de la intrare şi se îndreptă spre scări. Urcând, îşi plimbă degetele cu plăcere pe balustrada din fier. Fusese deja în bibliotecă, însă vru să mai arunce o privire. Vreun oaspete s-ar fi putut strecura acolo pentru un pahar de whisky ori pentru vreo carte. Dar încăperea era tăcută, liniştită ca toate celelalte. Avea oaspeţi pe acest etaj. Domnul şi doamna Vargas – Donna şi Max – căsătoriţi de 27 de ani. Sejurul la han, în camera numită „Nick & Nora“, fusese un cadou aniversar pentru Donna de la fiica lor. Şi ce dar frumos, nu-i aşa? Ceilalţi clienţi, cazaţi un etaj mai sus, în camera numită „Westley & Buttercup“, aleseseră hanul pentru noaptea nunţii lor. Îi plăcea să creadă că mirii, April şi Troy, aveau să păstreze amintiri frumoase şi vii legate de locul acela. Verifică uşa ce dădea spre terasa de la etajul al doilea, apoi, fără să stea pe gânduri, o descuie şi păşi în noapte. Cu paharul în mână, traversă terasa lată, pardosită cu lemn, şi se sprijini de balustradă. Vizavi, apartamentul de deasupra pizzeriei Vesta era cufundat în întuneric – era gol, acum că Avery se mutase cu Owen Montgomery. Putea recunoaşte (cel puţin în sinea ei) că-i lipseau momentele când se uita vizavi, ştiind că prietena ei era acolo, chiar peste Main Street. Avery era însă acolo unde trebuia să fie, hotărî Hope: alături de Owen, primul şi, după cum se dovedise, ultimul ei prieten. Că tot venise vorba de poveşti romantice. Iar ea urma să o ajute la pregătirea nunţii – mireasă de mai, flori de mai – chiar acolo, în grădină, unde fusese şi nunta lui Clare în primăvara trecută. Amintindu-şi de asta, Hope privi de-a lungul străzii, către librărie. „Turn the Page“ constituise un risc pentru Clare, pe atunci o tânără văduvă cu doi copii şi altul pe drum. Ea reuşise însă. Clare avea harul de a face lucrurile să meargă. Acum era Clare Montgomery, soţia lui Beckett. Şi în prag de iarnă, aşteptau cu nerăbdare venirea pe lume a noului membru al familiei. Ciudat, nu-i aşa, cum prietenele ei cele mai bune locuiau la Boonsboro de-atâta vreme, iar ea se întorsese de-abia de un an – nici acela întreg. Noua figură a oraşului. Acum, din toate trei, ea era singura rămasă acolo, chiar în inima oraşului. Se simţea stânjenită pentru că îi era dor de ele, deşi le vedea aproape zilnic, dar în nopţile lipsite de tihnă îşi dorea, măcar un pic, să mai fie împreună. Atât de multe se schimbaseră, pentru ele toate, în ultimul an! Fusese perfect mulţumită la Georgetown, cu locuinţa ei, serviciul şi rutina ei. Cu nemernicul de Jonathan, care o înşelase. Avusese planuri bune, serioase, temeinice. Îşi găsise locul la Wickham. Cunoştea perfect mersul şi cerinţele afacerii şi făcuse o treabă foarte bună pentru familia Wickham şi pentru fiul lor, trădătorul nemernic de Jonathan. Plănuise să se mărite cu el. Nu, nu fusese nicio logodnă oficială, nicio promisiune concretă, dar discutaseră despre viitor şi despre căsătorie. Nu era o proastă. În tot acel timp însă – cel puţin în ultimele câteva luni – cât fuseseră împreună şi împărţiseră patul (al ei sau al lui), el se văzuse cu altcineva. Cineva din clasa lui socială, se gândi ea cu amărăciune. O femeie care nu lucra 10-12 ore pe zi (uneori chiar mai mult) ca să conducă acel hotel de lux, ci îşi permitea să-i fie clientă, ba chiar într-unul din cele mai somptuoase apartamente. Nu, nu era o proastă, dar fusese mult prea încrezătoare şi umilitor de şocată când Jonathan îi spusese că avea să-şi anunţe logodna – cu altcineva – chiar în ziua următoare. Şocată şi umilită, îşi aminti, cu atât mai mult cu cât în clipa aceea erau amândoi dezbrăcaţi, în patul ei. Apoi el fusese şocat şi umilit când ea îi spusese să se ducă naibii. Chiar nu înţelesese de ce relaţia lor trebuia să se schimbe. Acel episod atrăsese după sine o mulţime de schimbări. Acum era directoarea hanului din Boonsboro şi locuia într-un orăşel din Maryland, suficient de departe de strălucirea marii metropole. Nu-şi petrecea puţinul timp liber organizând serate sofisticate ori cutreierând magazinele în căutarea pantofilor sau a rochiei perfecte pentru următorul eveniment. Dacă îi era dor de toate astea? De buticul ei preferat, de restaurantul la care lua prânzul, de superbele tavane înalte şi de curtea interioară înconjurată de flori a casei de la Georgetown? Ori de stresul şi de emoţia cu care pregătea hotelul pentru vizitele demnitarilor, celebrităţilor, mogulilor din lumea afacerilor? Uneori, da, recunoştea asta. Dar nu atât de des cum s-ar fi aşteptat şi nu atât de mult cum ar fi crezut. Fusese mulţumită de viaţa ei personală, avusese destule provocări profesionale, iar la Wickham îşi găsise locul. Însă în ultimele câteva luni descoperise ceva. Aici nu era doar mulţumită, era fericită. La han nu era doar locul ei, era căminul ei. Pentru asta trebuia să le mulţumească prietenelor ei şi fraţilor Montgomery, alături de mama lor. Justine Montgomery o angajase imediat. Pe atunci Hope n-o cunoştea pe Justine atât de bine, aşa că oferta ei spontană o surprinsese. Cu toate acestea, deşi o fire extrem de calculată, acceptase fără să reflecteze. Pe o scară de la 1 la 10 şi-ar fi dat nota 6? Mai curând nota 9, cel puţin. Nu regreta absolut deloc impulsul de moment. S-o ia de la capăt nu făcea parte din planurile ei, dar se pricepea la ajustarea planurilor din mers. Datorită familiei Montgomery, hanul restaurat în chip desăvârşit (şi cu mari eforturi) reprezenta acum căminul şi cariera ei. Se plimbă pe terasă, verificând ghivecele suspendate şi aranjând meticulos scaunele. — Şi-mi place fiecare clipă din viaţa mea de acum, şopti. Uşa care dădea spre apartamentul „Elizabeth & Darcy“ se deschise încet. Parfumul de caprifoi inundă aerul nopţii. Mai era cineva care n-avea somn, se gândi Hope. Însă chiar n-avea idee dacă fantomele dorm. Se îndoia că spiritul în cinstea căruia îşi denumise camera preferată „Elizabeth“ avea să-i răspundă la această întrebare. Până acum, Lizzy nu se ostenise să-i vorbească. Zâmbi la acest gând şi sorbi din vin. — Ce noapte frumoasă! Mă gândeam cât de diferită e viaţa mea acum şi cât de tare mă bucur că e aşa. Vorbea într-un mod simplu, prietenos. La urma urmelor, cercetările pe care ea şi Owen le făcuseră asupra oaspetelui lor permanent arătaseră că Lizzy – ori Eliza Ford, pe numele ei complet – făcea pare din arborele genealogic al lui Hope. — Avem miri în apartamentul W&B. Par atât de fericiţi, de timizi, de neexperimentaţi, într-un fel. Perechea din N&N îşi sărbătoreşte cea de-a 58-a aniversare. Ei nu par neexperimentaţi, însă bucuria se citeşte pe chipurile lor, şi sunt extraordinar de drăguţi şi de liniştiţi. Mă bucur că le pot oferi un loc special în care să-şi sărbătorească iubirea. Mă pricep la asta. Tăcerea rămase neatinsă, dar Hope putea simţi prezenţa. O prezenţă prietenoasă, aşa i se părea. Prietenoasă în mod ciudat. Două femei treze în miez de noapte, privind întunericul. — Carolee ajunge aici devreme. O să se ocupe de micul dejun, iar eu sunt liberă. Îşi ridică paharul. Puţin vin, puţină introspecţie, niscai autocompătimire, până ce am tras concluzia că n-am de ce să-mi plâng de milă. Zâmbind, mai luă o înghiţitură. Deci, un pahar de vin bun. Acum, c-am rezolvat tot, o să merg la culcare. Totuşi, mai zăbovi încă puţin în liniştea nopţii de vară, învăluită în parfumul caprifoiului.   Când Hope coborî de dimineaţă, parfumul era al cafelei proaspete, al şuncii prăjite şi, dacă nasul nu-i juca feste, al clătitelor lui Carolee, cu mere şi scorţişoară. Auzea discuţiile discrete din camera de zi. Donna şi Max vorbeau despre posibilitatea de a mai hoinări prin oraş înainte de a pleca spre casă. Se îndreptă către bucătărie să-i dea o mână de ajutor lui Carolee, în caz că avea nevoie. La începutul verii, sora lui Justine îşi tunsese scurt părul de un blond strălucitor, iar bretonul jucăuş îi acoperea ochii veseli de culoarea alunei. Acum o privi cu prefăcută severitate pe nou-venită, dojenind-o cu degetul arătător. — Ce cauţi aici, domnişoară? — E aproape 10. — Şi e dimineaţa ta liberă. — Pe care până acum am petrecut-o dormind până la 8, făcând yoga şi tăind frunză la câini. Îşi turnă o ceaşcă de cafea şi închise ochii, murmurând: Prima cafea pe ziua de azi. Cum se face că întotdeauna este cea mai bună? — Habar n-am. Eu încă mă străduiesc să trec la ceai. Darla ţine o cură de dezintoxicare şi se dă de ceasul morţii să mă convingă şi pe mine. Carolee vorbea despre fiica ei cu o afecţiune amestecată cu exasperare. Chiar îmi place amestecul acela de ceai, „Titania & Oberon“. Dar… nu-i cafea. — Nimic nu-i mai bun decât cafeaua. — Tu ai zis-o. Ea de-abia aşteaptă să se deschidă clubul de sport. Zice că dacă nu mă înscriu la cursurile de yoga, mă înscrie ea şi mă târăşte până acolo. — O să-ţi placă yoga. Hope se amuză la vederea suspiciunii şi neliniştii din ochii lui Carolee. Serios. — Nu ştiu ce să zic. Tânăra luă cârpa şi reîncepu să lustruiască blatul de granit. Familia Vargas a fost încântată de cameră. Ca de obicei, a făcut furori baia, mai ales toaleta magică. N-am auzit încă nicio vorbuliţă de la miri. — Ar fi fost o dezamăgire să auzi. Hope îşi aranjă părul. Spre deosebire de Carolee, ea încerca să-l lase să crească după ce, în ultimii doi ani, îl purtase scurt şi ţepos. Vârfurile negre, lucioase îi atingeau acum maxilarul, îndeajuns încât să fie deranjante. — Mă duc să văd dacă Donna şi Max au nevoie de ceva. — Lasă-mă pe mine, zise Hope. Oricum vreau să le dau bună dimineaţa şi cred c-am să dau o fugă şi până la librărie să o salut pe Clare, dacă tot e dimineaţa mea liberă. — Am văzut-o aseară la clubul de lectură. Are cea mai drăgălaşă burtică din lume. Am destul aluat în caz că mirii mai vor clătite. — O să le spun. Se duse în sufragerie, unde făcu puţină conversaţie cu oaspeţii, verificând totodată, discret, dacă mai erau destule fructe, cafea şi suc. Odată ce se lămuri că totul era în regulă, se repezi în sus pe scări să-şi ia poşeta; tocmai atunci dădu peste miri, care intrau de pe terasa din spate. — Bună dimineaţa. — Bună dimineaţa. Mireasa purta pe chip acea strălucire a unei luni de miere desăvârşite. Asta-i cea mai frumoasă cameră din lume. M-am îndrăgostit de ea. M-am simţit ca o prinţesă. — Aşa să fie, zise Hope, făcându-i pe amândoi să râdă. — E foarte interesant modul în care fiecare cameră a fost botezată şi decorată pentru cupluri romantice. — Cupluri cu happy end, îi reaminti Troy, căruia tânăra lui soţie îi răspunse cu un zâmbet diafan, visător. — Aşa, ca noi. Voiam să-ţi mulţumim pentru că ai făcut ca noaptea nunţii noastre să fie una foarte specială. A fost exact cum mi-am dorit. Absolut perfectă. — Cu asta ne ocupăm pe aici. — Dar… ne gândeam… ştim că trebuie să predăm camera în curând… — Dacă vreţi să plecaţi mai târziu, pot să aranjez asta, începu Hope. — Ei bine, de fapt… — Speram că mai putem rămâne încă o noapte. Troy îşi strecură mâna pe după umerii lui April şi o trase mai aproape de el. — Ne-am îndrăgostit de locul acesta. Eram pe cale să ne întoarcem în Virginia, ne-am strâns lucrurile, dar… ne place mult aici. Luăm orice cameră e disponibilă, dacă e vreuna. — Ne bucurăm că rămâneţi, iar camera voastră este liberă în noaptea asta. — Serios? April se legănă pe vârfurile picioarelor. Asta e mai mult decât perfect. Mulţumesc. — Plăcerea e de partea noastră. Mă bucur că vă simţiţi bine la noi. „Mulţumirea oaspeţilor e fericirea gazdelor“, se gândi Hope. Se întoarse în grabă în birou pentru a schimba rezervarea şi, lăsând în urmă aromele şi sunetele, ieşi prin spate, pe după recepţie. Ocoli o latură a clădirii, privind peste drum la Vesta. Ştia programul lui Avery şi al lui Clare aproape la fel de bine ca pe cel propriu. Avery trebuia să se fi pregătit pentru deschiderea restaurantului, iar Clare să se fi întors de la medic, unde făcuse o ecografie. Cu puţin noroc, aveau să afle dacă bebeluşul lui Clare era fetiţă, aşa cum nădăjduia. În timp ce aştepta să se facă verde la semaforul din colţ, aruncă o privire pe Main Street. Ryder Montgomery stătea în faţa clădirii pe care Compania de Construcţii Montgomery începuse s-o renoveze. E aproape gata, se gândi, şi în curând oraşul va avea din nou brutărie. Purta o pereche de blugi sfâşiaţi la genunchiul stâng şi împroşcaţi cu pete de vopsea şi material de zidărie sau orice altceva mai folosea pe şantier. Centura cu scule îi atârna prea jos, asemenea holsterului unui şerif de pe vremuri – cel puţin, aşa i se părea ei. Părul negru, ondulat, i se revărsa de sub casca de protecţie. Ochelarii de soare îi acopereau ochii, pe care ea îi ştia ca fiind verzi-aurii. Se consulta cu nişte colegi, arăta spre clădire, trasa cercuri cu degetul, dând din cap, toate astea în timp ce stătea în poziţia nonşalantă care-i era specifică. Cum faţada era acoperită cu o amorsă anostă, ea presupuse că discutau despre culoarea finisajului exterior. Cineva din echipă slobozi un hohot de râs, iar Ryder răspunse cu un rânjet fugar şi cu o ridicare din umeri. Ridicarea din umeri îi era la fel de caracteristică precum postura, se gândi Hope. Fraţii Montgomery erau nişte tipi grozavi, dar, după ea, cele două prietene ale ei luaseră cireaşa de pe tort. Pe Ryder îl considera puţin ursuz, aproape nesociabil. Şi, în fine, sexy, într-un fel primitiv, aspru. Nu era genul ei, nici pe departe. Cum se urni din loc, un fluierat lung, exagerat de sonor, brăzdă liniştea. Ştia că era o glumă, aşa că îşi îndreptă privirea spre brutărie, schiţând un zâmbet, şi îi făcu amical cu mâna lui Jake, unul dintre lucrători. Acesta şi colegul de alături îi răspunseră la fel. Nu şi Ryder Montgomery, desigur. Fără un gest, o privea cu degetele mari vârâte în buzunare. Nesociabil, bombăni Hope în gând. Nu se putea urni nici măcar pentru un salut obişnuit. Trată cu înţelegere fluturaşii pe care-i simţea în stomac; până la urmă, erau reacţia naturală a unei femei sănătoase la privirea insistentă, lungă, misterioasă a unui bărbat sexy, oricât de ursuz ar fi fost el. Mai ales când femeia respectivă nu avusese parte de intimitatea unui bărbat de mai mult de – vai! — un an. Ceva mai mult de un an. Dar cine ţinea socoteala? Greşeala fusese a ei, alegerea la fel, aşa că nu mai avea rost să despice firul în patru. Traversă strada şi o luă la dreapta către librărie chiar când Clare ieşea pe terasa din faţa magazinului. Îşi salută vesel prietena, care îşi mângâia distrată burtica de sub vaporoasa rochie de vară. Clare îşi strânsese părul lung şi blond într-o coadă de cal, iar ochelarii de soare cu ramă albastră îndulceau razele soarelui aprig al dimineţii. — La tine veneam, strigă Hope. Clare îşi ridică telefonul. — Tocmai îţi scriam un mesaj. Îşi puse telefonul la loc în buzunar şi lăsă mâna să-i zăbovească acolo în timp ce cobora treptele spre trotuar. — Deci? Toate bune? — Da, totul e în regulă. De-abia ne-am întors. Beckett… Aruncă o privire pe după umăr. A luat-o prin spatele brutăriei. Şi-a luat uneltele. Uşor îngrijorată, Hope o prinse pe Clare de braţ. — Draga mea, ai făcut ecografia, nu-i aşa? — Mda. — Şi? — Mergem împreună la Vesta. Vă spun ţie şi lui Avery în acelaşi timp. Beckett o să-şi sune mama, o să le spună fraţilor lui. Eu trebuie să-mi anunţ părinţii. — Copilul e bine? — Absolut. Am poze, anunţă Clare arătând spre poşetă. — Vreau să le văd. — O să le tot arăt zile la rând. Poate chiar săptămâni la rând. E uluitor. Avery îşi făcu apariţia la intrarea principală a restaurantului, încinsă cu un şorţ alb ce-i acoperea pantalonii şi tricoul. În picioare purta nişte saboţi roşii de cauciuc imposibil de ocolit cu privirea. Soarele îi dezmierda părul de regină scoţiană războinică, ale cărui vârfuri străluceau. — Prin urmare, pregătim hăinuţe roz? — Deschizi de una singură? contracară Clare. — Da, sunt singură. Fran mai lipseşte până pe 20. Eşti bine? E totul în regulă? — Totul e absolut perfect şi minunat. Dar aş vrea să mă aşez. În timp ce prietenele ei schimbau priviri nedumerite pe furiş, Clare intră în restaurant, se îndreptă direct către tejghea şi se tolăni pe un scaun. E prima dată când sunt însărcinată având în grijă trei băieţi care tocmai au terminat şcoala şi sunt în vacanţă, suspină ea. E provocator. — Eşti cam palidă, comentă Avery. — Doar obosită. — Vrei ceva rece? — Mai întrebi? În timp ce Avery se îndrepta către frigider, Hope se aşeză, cu ochii aţintiţi pe chipul lui Clare. — Te eschivezi. Dacă nu e nimic în neregulă… — Nu e nimic în neregulă şi poate că mă eschivez un pic. E un anunţ important. Amuzată, începu să bea din sucul rece de ghimbir oferit de Avery. Iată-mă aşadar cu frumoasele mele prietene, în minunatul restaurant al lui Avery, care deja miroase a sos de pizza. — E firesc pentru o pizzerie. Avery îi întinse lui Hope o sticlă de apă, apoi îşi puse mâinile în sân şi se uită fix la Clare: E fată. Pregătim pantofi de balet şi panglici de păr. Clare scutură din cap. — Se pare că m-am specializat în băieţi. Aşa că zi mai bine mănuşi de baseball şi figurine cu eroi din benzile desenate. — Băiat? Hope se lăsă pe spate şi atinse mâna lui Avery. — Eşti dezamăgită? — Nici pe departe. Clare îşi deschise poşeta. — Vreţi să vedeţi? — Glumeşti? Avery se întinse după plic, dar viitoarea mămică îl ţinu departe. Seamănă cu tine? Cu Beck? Arată ca un peştişor? Nu te supăra, dar pentru mine toţi arată ca nişte peştişori. — Care din ei? — Cum care din ei? — Sunt doi. — Doi, ce? Hope aproape că scăpă apa pe jos. — Gemeni? Ai gemeni? — Doi? zise şi Avery, ca un ecou. Ai doi peştişori? — Doi băieţi. Uitaţi-i pe frumoşii mei băieţi. Clare scoase imaginea de pe ecograf, apoi izbucni în plâns. Sunt lacrimi de bucurie, izbuti să spună. Este din cauza hormonilor, dar e în regulă. O, Doamne! Uitaţi-vă la copilaşii mei! — Sunt minunaţi! Clare îşi şterse lacrimile şi se uită la Avery. — Nu-i vezi. — Nu, dar sunt minunaţi. Gemeni. O să ai cu totul cinci băieţi. Aţi făcut calculele, nu? O să aveţi cinci băieţi. — Am făcut calculele, dar suntem copleşiţi. Nu ne-am aşteptat, nici nu ne-am gândit, poate că ar fi trebuit să o facem. Am burta mai mare decât la celelalte sarcini. Dar când doctorii ne-au dat vestea, Beckett s-a albit la faţă, chicoti ea. S-a făcut alb ca hârtia. Am crezut că o să leşine. Apoi ne-am holbat unul la altul. După care am început să râdem. Am râs ca nebunii. Cred că eram aproape isterici. Cinci. Doamne, cinci băieţi! — O să fie bine. Pentru voi toţi, o asigură Hope. — Da, ştiu. Sunt atât de copleşită, de fericită, de uluită! Nici nu ştiu cum a condus Beckett pe drumul spre casă. N-aş fi putut să zic dacă ne întorceam de la Hagerstown ori din California. Cred că eram în stare de şoc. Gemeni. Îşi sprijini mâinile pe burtă. Ştiţi cum e, există momente în viaţă despre care îţi spui că sunt unice. N-am fost niciodată mai fericită sau mai entuziasmată. Niciodată n-am să mă mai simt ca în clipa asta, care e un astfel de moment unic. Hope o strânse în braţe, iar Avery le cuprinse pe amândouă. — Mă bucur atât de mult pentru tine, şopti Hope. Şi sunt copleşită, fericită şi uluită împreună cu tine! — Copiii vor fi într-al nouălea cer, zâmbi Avery. Nu-i aşa? — Mda. Şi cum Liam mi-a pus în vedere că dacă vom avea o fetiţă el nu se va coborî într-atât încât să se joace cu ea, presupun că el se va bucura în mod special. — Şi când e sorocul? întrebă Hope. Mai devreme, acum că ai gemeni? — Puţin mai devreme. Pe 21 noiembrie, aşa mi-au spus. Deci voi avea bebeluşi de Ziua Recunoştinţei în loc de Crăciun. — Doi curcănaşi, zise Avery făcând-o pe Clare să râdă. — Trebuie să ne apucăm de organizat camera copiilor, începu Hope. Avea planificarea în sânge. — Mă bazez pe voi. Nu mai am nimic, am dat toate lucrurile după ce l-am născut pe Murphy. Nu credeam c-o să mă mai îndrăgostesc, c-o să mă mărit şi c-o să mai fac copii. — Putem să organizăm o petrecere înainte de naşterea copiilor? Cu o temă care să exprime bucuria la pătrat? Ori ceva legat de perechi, seturi de câte doi. Aşa ceva. Am să mă gândesc. Ar trebui s-o programăm la începutul lui octombrie, ca să fim sigure. — O petrecere, suspină Clare. Devine din ce în ce mai real. Trebuie să-mi anunţ părinţii şi să le spun fetelor, zise, referindu-se la personalul librăriei. Se ridică în picioare. Bebeluşi de noiembrie, repetă. Ar trebui să-mi refac silueta până în mai, la nuntă. — Da, da, mă mărit! Avery îşi ridică mâna şi admiră diamantul care înlocuise inelul de la automatul de gumă de mestecat pe care Owen i-l pusese pe deget. Şi o făcuse de două ori. — Nunta, inaugurarea celui de-al doilea restaurant, ajutor la organizarea petrecerii pentru copii şi redecorarea apartamentului unui burlac pentru a-l transforma în locuinţa unui cuplu, o înghionti Hope. Avem o mulţime de chestii de făcut. — Pot să-mi iau puţin timp liber mâine. — Bravo. Hope se opri o clipă ca să treacă în revistă lista pe care o avea în minte, să redistribuie sarcinile şi să stabilească termene. La ora unu. Atunci pot să mă eliberez. Tu poţi? o întrebă pe Clare. O să pregătesc un prânz simplu. Am putea termina o parte din organizare înainte de sosirea primilor clienţi. — Mâine la unu. Clare îşi mângâie burta. O să fim acolo. — Şi eu am să fiu gata până atunci, promise Avery. Dacă o să întârzii, voi lua prânzul în viteză. Dar nu-i nicio nenorocire. Hope o însoţi pe Clare spre ieşire şi o îmbrăţişă din nou în prag. Şi-o închipui dându-le vestea cea bună părinţilor ei. Şi-o imagină şi pe Avery, trimiţându-i un mesaj lui Owen. Şi pe Beckett strecurându-se în timpul zilei să-şi vadă soţia ori furând câteva clipe pentru a sta la poveşti cu ea. Preţ de o clipă, îşi dori să aibă pe cine să sune ca să-i împărtăşească vestea cea bună. Intră în han pe scara exterioară din spate. Se îndreptă către etajul al treilea, ciulind urechile în timp ce urca spre apartamentul ei. Da, se gândi, putea auzi vocea emoţionată a lui Carolee. Fără îndoială, Justine Montgomery deja îşi sunase sora pentru a-i spune despre gemeni. Decise că voia să petreacă vreo câteva ceasuri în linişte, făcând cercetări cu privire la fantoma care le era oaspete permanent şi la bărbatul pe nume Billy, pe care aceasta îl aştepta.

Nascuta in rusine de Nora Roberts   Prolog               Amanda avea vise groaznice. Era acolo Colin, cu chipul sau dulce si mult iubit, frant de durere. Mandy, spunea el.niciodata n-o numea altfel decat Mandy. Mandy a lui, Mandy a mea, iubita Mandy. Dar nu avea nici urma de veselie in glas, nici zambet in ochi.             Mandy,nu-I putem pune capat. As vrea sa putem. Mandy, draga mea Mandy, mi-e atat de dor de tine. Dar n-am crezut niciodata ca vei veni dupa mine atat de curand. Fetitei noastre ii este atat de greu. Si-I va fi si mai greu. Va trebui sa-I spui, intelegi.             Si apoi zambi in sfarsit, dar era un suras trist, atat de trist, iar trupul lui, chipul, care paruse atat de material, atat de apropiat incat ar fi fost gata sa intinda mana in somn ca sa-l atinga, incepu sa se stearga, indepartandu-se.             Trebuie sa-I spui, repeta el. Am stiut intotdeauna ca-I vei spune. Trebuie sa-si cunoasca originile. Sa stie cine este. Dar spune-I, Mandy, spune-I sa nu uite niciodata ca am iubit-o. Mi-am iubit fetita.             “O, nu pleca, Colin,” gemu ea in somn, incercand sa-l opreasca. “Ramai cu mine. Te iubesc, Colin. Te iubesc pentru tot ceea ce esti.”             Insa nu-l putea aduce inapoi. Si nici visul nu-l putea opri.             O, cat de minunat era sa revada Irlanda, isi spuse ea, plutind ca o ceata peste colinele verzi pe care si le amintea de-atat de demult. Sa vada luciul raului, ca o panglicade argint stralucitor in jurul unui dar fara pret.             Si iata-l pe Tommy, dragul de Tommy, asteptand-o. intorcandu-se sa-I ureze bun venit.             De ce atata suferinta, cand ea se intorsese si se simtea atat de tanara, de vibranta, de indragostita?             Nu credeam c-am sa te mai vad. Vocea ii suna sufocata, cu o unda de rasp e margini. Tommy, m-am intors la tine.             Parea sa se holbeze la ea. Oricat de tare incerca, nu se putea apropia de elmai mult de o lungime de brat. Dar ii putea auzi glasul, limpede si dulce ca intotdeauna.             Te iubesc, Amanda. Pentru totdeauna. N-a trecut nici macar o zi in care sa nu ma fi gandit la tine sis a nu-mi fi amintit ce am gasit noi aici.             In vis, Tommy se rasuci sa priveasca spre raul cu ape linistite, ale carui maluri erau verzi si blande.             I-ai dat numele raului, in amintirea zilelor dintre noi.             E atat de frumoasa, Tommy. Atat de inteligenta, de puternica. Ai fi mandru.             Sunt mandru. Si cat as vrea… dar nu s-a putut. Am stiut-o. ai stiut-o si tu. Ofta si se intoarse. Ai fost buna cu ea, Amanda. N-am sa uit niciodata asta. Acum, insa, o parasesti. Durerea despartirii si ceea ce ai tinut ascuns in suflet atatia ani, fac sa-ti fie asa greu. Trebuie sa-I spui, sa-I dai ceea ce I se cuvine din nastere. Si sa-I dai de stire, cumva sa-I dai de stire ca am iubit-o. Si i-as fi aratat-o daca puteam.             “N-o pot face singura,” isi spuse ea, chinuindu-se sa se trezeasca, in timp ce imaginea din vis se risipea. “O, Doamne sfinte, nu ma pune s-o fac de una singura.” Mama.  Cu blandete, desi ii tremurau mainile, Shannon mangaia fata asudata a mamaei sale. Mama, trezeste-te. E doar un vis. Un vis urat. Intelegea ce inseamna sa fie torturata de vise si cunostea teama de trezire – in fiecare dimineata trezindu-se cu teama ca mama ei s-a prapadit. In voce I se simtea disperarea. “Nu acum,” se ruga. “Nu inca.” Trebuie sa te trezesti. Shannon. S-au dus. S-au dus amandoi. Mi-au fost luati. Ss. Nu plange. Te rog, nu plange. Deschide ochii si uita-te la mine.           Pleoapele Amandei se deschisera tremurator. Ochii ii inotau in lacrimi de durere. Imi pare rau. Atat de rau. N-am facut decat ceea ce consideram ca e bine pentru tine. Stiu. Sigur ca asa e.           Se intreba innebunita daca delirul indica intinderea cancerului pana la creier. Nu era de-ajuns ca-I cuprinsese oasele? Blestema lacoma boala si il blestema pe Dumnezeu, dar cand vorbi, vocea ii era linistitoare. Acum e in rdine. Sunt aici. Sunt cu tine.           Cu un effort, Amanda trase prelung aer in piept, ca sa se calmeze. Prin cap ii unduiau viziuni – Colin, Tommy, fetita ei iubita. Cat de chinuiti erau ochii lui Shannon – cat de zdrobiti fusesera cand se inapoiase pentru prima oara la Columbus. Acum e-n regula.           Amanda ar fid at orice ca sa risipeasca groaza aceea din ochii fiicei sale. Sigur ca esti aici. Si ma bucur atat de mult ca esti aici.           “Si-mi pare atat de rau, draga mamei, atat de rau , ca trebuie sa te parasesc.” Te-am speriat. Iarta-mam ca te-am speriat.           Asa era – simtea gustul metallic al fricii in adanculgatlejului, dar Shannon clatina din cap a negatie. De-acum, aproape ca se obisnuise cu frica; o bantuia de cand raspunsese la telefonul biroului ei din New York, pentru a I se spune ca mama ei era pe moarte. Te doare? Nu, nu, nici o grija.           Amanda ofta din nou. Cu toate ca avea dureri, dureri ingrozitoare, se simtea mai intremata. Avea nevoie de putere, pentru ceea ce avea sa infrunte. In cele cateva saptamani de cand se intorsese Shannon la eapastrase secretul cu strasnicie, la fel cum facuse in tot timpul vietii fiicei sale. Acum, insa, trebuia sa-l dezvaluie. Nu mai avea mult timp. Imi poti da putina apa, draga mea? Desigur.           Shannon lua carafe de langa pat, umplu un pahar de plastic si-I oferi mamei sale paiul.           Potrivi cu grija spatarul patului de spital pentru a o ajuta pe Amanda sa stea mai comod. Living room-ul frumoasei case din Columbus fusese modificat in scopurile asistentei medicale. Fusese dorinta Amandei, precum sic ea a lui Shannon, sa-si traiasca ultimele zile acasa.           La stereo canta muzica, incet. Cartea pe  care o adusese Shannon cu ea in camera, pentru a i-o citi cu voce tare, cazuse in locul unde o scapase, cuprinsa de panica. Se spleca s-o ridice, facand un effort sa se stapaneasca.           Cand era singura, isi spunea ca existau progrese, ca le putea vedea in fiecare zi. Dar nu trebuia decat sa-si priveasca mama, sa-I vada pielea tot mai pamantie, liniile suferintei intiparite pe fata, consumarea treptata, pentru a intelege adevarul.           Acum nu-I mai ramanea decat s-o faca sa se simta comod, sa depinda, amarnic, de morfina care amortea durerea imposibil de alungat complet vreodata.           Avea nevoie de un minut, isi dadu seama Shannon, in timp ce panica incepea sa-I bolboroseasca in gatlej. Numai un minut, singura, ca sa-si adune curajul istovit. Iti aduc un prosop rece si bun pentru fata. Iti multumesc.           Si, isi spuse Amanda, in timp ce Shannon iesea grabita, aceasta avea sa-I lase timp destul, cu voia lui Dumnezeu, ca sa-si aleaga cuvintele cele mai potrivite.   Capitolul 1             Amanda se pregatise de ani in sir pentru acel moment, stiind ca avea sa soseasca, dorindu-si sa nu fi fost asa. Ceea c ear fi fost drept pentru unul dintre barbatii pe care-I iubea, era nedrept pentru celalalt, indifferent in ce ordine alegea.           Dar acum nu se putea preocupa de nici unul dintre ei. Si nu putea nici sa mediteze asupra propriei sale rusini.           N-o avea decat pe Shannon la care sa se gandeasca. Numai pe Shannon, pentru care sa sufere.           Fiica ei frumoasa si inteligeanta, care niciodata nu-I adusese decat bucurie. Mandria ei. Durerea se unduia prin ea ca un torent, otravit, dar scrasnea din dinti. Acum, insa, avea sa sufere, pentru ceea ce-avea sa se intample curand. Pentru ceea ce se intamplase cu atatia ani in urma, in Irlanda. Isi dorea din toata inima sa fi gasit o cale de a atenua durerea.           Isi privi fiica revenind, cu miscari rapide si gratioase, vibrand de energie nervoasa. “Se misca la fel ca tatal ei,” isi spuse Amanda. Nu in felul lui Colin. Dragul si blandul de Colin se misca greoi, stangaci, ca un catelandru peste masura de mare.           Tommy, insa, fusese atat de agil pe picioare.           Shannon avea si ochii lui Tommy. Verzi-vii, ca muschiul. Limpezi ca un lac la soare. Parul castaniu bogat ce se unduia matasos, lung pana la Barbie, era o alta mostenire din Irlanda. Totusi, Amandei ii placea sa-si spuna ca forma chipului fiicei sale, pielea alba ca laptele si gura usor senzuala, erau daruri primate de la ea.           Insa Colin, sa-l tina Dumnezeu, era acela care-I daruise hotarare, ambitie si un statornic simt al ei insasi.           Ii zambi, in timp ce Shannon ii imbaia fata umeda si rece. Nu ti-am spus destul cat de mandra sunt de tine, Shannon. Cum sa nu-mi fi spus. Nu, ti-am dat de inteles ca eram dezamagita ca n-ai ales picture. Am fost egoista. Stiu ca majoritatea femeilor trebuie sa-si croiasca singure drum in viata. N-ai incercat niciodata sa ma convingi sa nu merg la New York, nici sa intru la grafica publicitara. Si continui sa pictez, adauga Shannon, cu un zambet incurajator. Aproape am terminat o natura statica sic red c-o sa-ti placa.           De ce nu adusese panza cu ea? La naiba, de ce nu se gandise sa impacheteze cateva tablouri, chiar si un bloc de schite, pentru a lucra in prezenta mamei sale, daruindu-I placerea de a asista? Acela e unul din favoritele mele, arata Amanda spre portretul de pe peretele salonului. Cel al tatalui tau, adormit pe sezlongul din gradina. Adunandu-si fortele ca sa tunda gazonul, comenta Shannon, cu un chicotit; punand prosopul deoparte, se aseza pe scaunul de langa pat. Si de fiecare data cand il intrebam de ce nu angaza un baiat pentru gradina, sustinea ca ii placea sa faca miscare, iesea si adormea. Intotdeauna m-am facut sa rad.           Mangaie incheietura lui Shannon cu o mana. Stiu ca si tie ti-e dor de el. Inca mai am impresia ca va navali pe usa din fata. “Mandy, Shannon,” va spune, “puneti-va cele mai bune rochii, tocmai i-am scos clientului meu zece mii pe piata si iesim sa luam masa in oras.” Tare-I mai placeau banii, medita Amanda. Era un joc atat de fascinant pentru el. Niciodata dolari si centi, niciodata lacomie sau egoism. Numai pentru distractie.la fel ca distractia de a se muta dintr-un loc in altul, la fiecare doi-trei ani. “ia san e caram noi din orasul asta, Mandy. Ce-ai zice sa incercam in Colorado? Sau in Memphis?”           Clatina din cap razand. O, ce placut era sa rada, sa se prefaca, putin doar, in timp ce nu faceau decat sa stea de vorba ca intotdeauna. In sfarsit, cand ne-am mutat aici, i-am spus ca ne-am jucat destul de-a tiganii. Aici avea sa fie casa noastra. S-a instalat de parka n-ar fi asteptat decat momentul si locul potrivit. Ii placea casa asta, murmura Shannon. Si mie la ffel. Nu m-au deranjat niciodata mutarile. Intotdeauna le transforma in niste aventuri. Dar, tin minte, cam la o saptamana dup ace ne instalaseram, stateam in camera mea si-mi spuneam ca de data asta voiam sa raman.           Ii zambi mamei sale. Cred ca toti trei am simtit la fel. Ar fi fost in stare sa mute muntii din loc pentru tine, sa se lupte cu tigrii.           Vocea Amandei tremura, dar si-o stapani. Stii, Shannon, chiar stii cat de mult te-a iubit? Da, ridica Shannon mana mamei sale, apasandu-si-o pe obraz. Stiu cu adevarat. Sa tii minte. Niciodata sa nu uiti. Am sa-ti spun unele lucruri, Shannon, care s-ar putea sa te doara, sa te supere si se te nedumereasca. Imi cer iertare.           Trase aer in piept.           In vis fusese mai mult decat dragostea si durerea. Fusese si insistenta. Amanda stia ca nu-I mai ramasesera nici cele trei saptamani chinuite e care I le promisese medical. Mama, intelg. Dar mai sunt sperante. Intotdeauna sunt sperante. N-are nici o legatura cu asta, ridica Amanda o mana, aratand in  jur spre camera de tratament. E ceva de dinainte, iubito, de foarte demult. De cand am fost cu o prietena sa vizitez Irlanda si am locuit in comitatul Clare. N-am stiut niciodata ca ai fost in Irlanda.           Ideea o frapa pe Shannon ca fiind foarte ciudata. Cu toate calatoriile noastre, m-am intrebat de ce nu ne-am duc dus niciodata acolo, caand tu si tata aveati amandoi radacini irlandeze. Si tot timpul am simtit… legatura asta, atractia asta stranie. Serios? Intreba incet Amanda. E greu de explicat, murmura Shannon, simtindu-se prost, ca nu era genul care sa vorbeasca despre vise. Ii zambi. Intotdeauna mi-am spus ca, daca aveam timp sa-mi iau o lunga vacanta, acolo m-as fid us. Dar, cu avansarea si noile lucrari…           Alunga idea de distractie, cu o ridicare din umeri. Oricum, imi amintesc ca, ori de cate ori despre o calatorie in Irlanda, tu clatinai din capsi spuneai ca avem atatea locuri de vazut. Nu suportam gandul de a ma intoarce, iar tatal tau intelegea.           Amanda stranse buzele, studiind fata fiicei sale. Stai aici cu mine sa ma asculti? Si, o, te rog,, te rog, o sa incerci sa intelegi?           Pe Shannon o trecu un nou si rece frison de frica pe sira spinarii. Ce putea fi mai rau decat moartea? se intreba ea. Si de ce se temea atat de mult sa auda?           Dar ramase pe loc, cu mana mamei sale intr-a ei. Esti tulburata, incepu ea. Stii cat de important e sa-ti pastrezi calmul. Si sa folosesc imagini productive, completa Amanda, cu umbra unui suras. Pot da rezultate. Mintea asupra materiei. Atat de mult din tot ce-am citit… Stiu.           Acum, pana si parerea de zambet disparuse. Cand eram doar cu cativa ani mai mare ca tine acum, am mers cu o buna prietena se numea Kathleen Reilly – in Irlanda. A fost o mare aventura pentru noi.eram doua femei in toata firea, dar amandoua proveneam din familii foarte severe. Atat de severe, incat trecusem de treizeci de ani cand am avut in sfarsit curajul sa fac asa ceva.           Intoarse capul, pentru a putea privi fata lui Shannon in timp ce-I vorbea. Tu n-ai putea intelege. Intotdeauna ai fost asa de sigura pe tine, asa de curajoasa.eu insa, cand aveam varsta ta , nici macr nu incepusem sa ma eliberez de lasitate. N-ai fost niciodata lasa. Si ce lasa am fost…murmura incet Amanda. Da, am fost. Parintii mei erau irlandezi prin traditie, cuviosi cat trei papi la un loc. Cea mai mare dezamagire a lor a fost ca nici unul dintre urmasi nu aveas aceeasi chemare. Dar nu erai decat un copil, o intrerupse Shannon. Unul dintre adevarurile pe care ti le-am ascuns. Ti-am spus ca nu aveam familie, te-am lasat sa crezi ca n-aveam nici o ruda. Dar am avut doi frati si o sora, si, dinainte de a te fi nascut tu, n-am mai schimbat nici o vorba cu ei. Dar de ce… iarta-ma, se stapani Shannon. Continua. Ai fost intotdeauna o buna ascultatoare. De la tatal tau ai invatat.           Tacu un moment, cu gandul la Colin, rugandu-se sa fie bine pentru toti ceeea ce urma sa faca. N-am fost o familie unita, Shannon. Exista…o anume rigiditate in casa noastra, o strictete a regulilor si manierelor. Am intampinat obiectii aprige de a pleca in Irlanda, cu Kate. Dar ne-am dus, surescitate ca doua eleve la  un picnic. Mai intai, la Dublin. Si de-acolo, mai departe, orientandu-ne dupa harti si dupa nas. Ma simteam libera pentru prima oara in viata mea.           Ii era atat de usor sa retraiasca totul, isi dadu seama Amanda. Chiar si dupa atatia ani in care isi reprimase acele amintiri, acum se puteau revarsa, limpezi si pure ca apa. Chicotelile de ras ale lui Kate, tusea micii masini pe care o inchiriasera, cotiturile gresite si cela potrivite pe care le faceau.           Si si prima oara cand vazuse, cu uimire, unduirea colinelor, peretii abrupti ai felezelor de la apus. Senzatia de intoarcere acasala care nu se asteptase niciodata sip e care niciodata n-o mai simtise. Voiam sa vedem tot ce se putea vedea, iar cand am ajuns in apus, am gasit un han fermecator, cu vedere spre raul Shannon. Ne-am instalat acolo, hotarand san e stabilim un fel de sediu, de unde faceam excursii cu masina incoace si-ncolo. Falezele din Mohr, Galway, plaja din Ballybunnin si toate micile locuri fascinante pe care le gasesti langa drum, pe unde te astepti mai putin.           Isi privi fiica, iar acuma avea ochii stralucitori si vii. O, cat as mai vrea sa te duci sit u acolo, sa vezi, sa simti tu insati vraja locului, marea ciocnindu-se de faleze cu bubuit de tunet, verdele campiilor, senzatia aerului cand ploua, atat de curat si dulce sau cand suflavantul cu putere dinspre Atlantic. Si lumina, e ca o perla, abia spuzica cu aur.           Aceea era iubire, isi spuse Shannon, nedumerita, si un dor pe care nu-l banuise niciodata. Dar nu te-ai mai intors niciodata. Nu, ofta Amanda. Nu m-am mai intors. Te-ai intrebat vreodata, draga mea, cum se face ca un om isi poate face planurile cu atata grija, stiind doar ce va fi maine, si poimaine, dupacare se intampla un nimic, cine stie ce fleac neinsemnat, si programul se schimba?nu mai e niciodata exact acelasi.           Nu era atat o intrebare, cat o afirmatie. Shannon se multumi sa astepte, intrebandu-se care era acel mic fleac ce schimbase programul mamei sale.           Durerea incerca sa  se furiseze la loc, vicleana. Amanda inchise un moment ochii, concentrandu-se s-o invinga. Avea s-o tina in frau, isi fagadui ea, pana termina ceea ce incepuse. Intr-o dimineata vara se apropia de sfarsit, venea si trecea ploaia, capricioasa – Kate se simtea rau. S-a hotarat sa ramana la han, sa se odineasca o zi in pat, sa citeasca putin si sa se rasfete. Eu eram nelinistita, aveam senzatia ca trebuia sa merg in anumite locuri. Asa ca am luat masina si am pornit. Fara s-o planuiesc, am ajuns la Loop Head. Am coborat din masina si m-am apropiat de marginea falezei, auzind cum se spargeau valurile. Sulfa vantul, suierand prin iarba. Simteam mirosul oceanului si al ploii. Domnea o anume putere, palpitand prin aer, la fel ca mare ace lovea stancile.           Am vazut un barbat – continua Amanda, vorbind mai rar – stand in locul unde pamantul se prabusea in mare. Privea peste apa, in ploaie – spre vest, catre America. Numai el era acolo, infofolit in haina uda, cu apa picurandu-I de pe sapca lasata pe ochi. S-a intors ca si cum tocmai pe mine m-ar fi asteptat, si a zambit.           Deodata, Shannon simti nevoia de a se ridica in picioare, de a-I spune mamei sale ca era timpul sa se intrerupa, sa se odihneasca, sa faca orice, numai sa nu continue. Pumnii I se inclestasera, fara sa-si dea seama. Un alt pumn, mai mare, mai puternic, o strangea de stomac. Nu era tanar, spuse Amanda incet. Dar era chips. Avea in ochi ceva atat de trist, atat de pierdut. A zambit si mi-a dat buna dimineata, comentand ce zi frumoasa era, in timp ce ploaia ne ciocanea in capete si vantul ne plesnea peste obraji.eu am ras, fiindca inntr-un fel era intr-adevar o zi frumoasa. Si cu toate ca ma abisnuise cu muzica dialectului vest-irlandez, glasul lui era atat de fermecator, incat am stiut ca l-as fi putut asculta incontinuu ore in sir. Asa ca am stat acolo, de vorba, despre calatoriile mele, despre America. Era fermier, mi-a spus. Fermier prost, lucru pentru care ii parea rau, caci avea de intretinut doua fetite mici. Cand insa vorbea despre ele, pe chip nu I se citea nici urma de tristete. Se lumina la fata. Maggie Mae si Brie a lui, asa le numea. Iar despre sotia lui a vorbit foarte putin.           Soarele a iesit din nori – urma Amanda cu un oftat. A iesit incet si fermecator, in timp ce noi statea acolo, oarecum alunecand printer nori in mici siroaie de aur. Ne-am plimbat pe cararile inguste, vorbind, ca si cum ne-am fi cunoscut de o viata. Si m-am indragostit de el, pe falezele inalte, tunatoare. Ar fi trebuit sa ma sperii.           Arunca o privire spre Shannon, intinzand nesigura o mana. Mi-era intr-adevar rusine, caci era casatorit, cu copii. Dar am crezut ca numai eu o simteam, si cat pacat poate fi in sufletul unei fete batraneorbite de un barbat chips, intr-o dimineata?           Cu usurare, simti degetele fiicei sale inlantuindu-se printer ale ei. Dar n-o simteam numai eu. Ne-am revazut in conditii destul de nevinovate. Intr-o carciuma, din nu pe faleza, si odata ne-a dus, pe mine sip e Kate, la un mic balci de langa Ennis. Nevinovatia n-a putut dura. Nu mai eram copii, nici unul dintre noi, iar ceea ce simteam unul pentru celalalt era atat de intens, atat de important si, trebuie sa ma crezi, atat de just. Kate stia oricine ne privea si-ar fi putut da seama – si mi-a vorbit ca o adevarata prietena. Eu insa, il iubeam si niciodata nu eram mai fericita ca atunci cand se afla langa mine.nici macar o singura promisiune nu mi-a facut. Aveam visuri, dar promisiuni nu existau intre noi. Era legat de sotia lui care nu-l iubea, si de fetitele pe care le adora.           Isi umezi buzele uscate si sorbi inca o inghititura prin pai, cand Shannon ii oferi, fara cu cuvant, paharul. Amanda facu o noua pauza, caci incepea parte acea mai grea. Steam ce facem, Shannon, ba chiar a fost mai mult initiative mea, decat a lui, cand am devenit amanti. Era primul barbat care ma atingea si, cand in sfarsit a facut-o, a fost atat de bland, de afectuos, de iubitor, incat dupa aceea am plans impreuna. Caci steam ca ne gasiseram prea tarziu si nu exista nici o speranta.           Totusi, ne faceam planuri nebunesti. El avea sa gaseasca o cale de a-si parasi sotia, lasand-o cu mijloace de a se intretine, si a-si adduce fetitele la mine in Maerica, unde san e intemeiem o familie. Isi dorea cu dusperare o familie, la fel ca mine. Statem de vorba in camera aceea cu vedere spre rau, inchipuindu-ne ca avea sa dureze o vesnicie. Am avut la dispozitie trei saptamani, si fiecare zi era mai frumoasa decat cea dinainte, si mai sfasietoare. Trebuia sa-l parasesc, pe el si Irlanda. Mi-a spus ca urma sa stea la Loop Head, unde ne intalniseram, sis a priveasca peste mare spre New York, spre mine.           Se numea Thomas Concannon, un fermier care dorea sa devina poet. L-ai…incepu Shannon, cu voce ragusita si nesigura. L-ai mai vazut de-atunci? Nu. I-am scris un timp, si mi-a raspuns.           Strangand buzele, Amanda isi privi fiica in ochi. Curand dupa ce m-am intors la New York, am aflat ca-I purtam copilul in pantec.           Shannon scutura repede din cap, negand instinctive, cu o spaima enorma. Insarcinata?           Inima incepu sa-I bata rapid si indesat. Clatinand din cap iarasi, incerca sa-si retraga mana. Caci stia, fara a mai auzi o vorba,stia. Si refuza sa stie. Nu. Am fost fascinate.           Amanda o stranse mai tare, desi o costa. Din primul moment cand m-am convins, am fost fascinate. Nu crezusem niciodata ca voi avea un copil, ca voi gasi pe cineva care sa ma iubeasca indeajuns pentru a-mi da acest dar. O, cat mai doream acel copil, cat ii mai multumeam lui Dumnezeu pentru el. Singura tristete si durere se datora faptului ca nu puteam impartasi cuTommy frumusetea nascuta din iubirea noastra. Dupa ce i-am scris, mi-a trimis o scrisoare sfasietoare. Voia sa plece de acasa sis a vina la mine. Se temea pentru mine si pentru ceea ce trebuia sa infrunt, singura. Steam ca ar fi fost in stare sa vina si ma tenta. Dar nu era drept,Shannon, la fel cum si dragostea mea cu el nu fusese niciodata nedreapta. Asa ca i-am scris pentru ultima oara, l-am mintit pentru prima oara si i-am spus ca nu ma temeam, nici nu eram singura, si ca plecam. Ai obosit.           Shannon dorea cu disperare sa-I intrerupa cuvintele. Lumea ei se clatina si trebuia sa lupte pentru a o indrepta la loc. Ai vorbit prea mult. E timpul sa-ti iei medicamentele. Te-ar fi iubit, spuse Amanda cu ferocitate. Daca ar fi avut ocazia. In adancul inimii, stiu ca te-a iubit fara sa te fi vazut cu ochii. Opreste-te.           Se ridica in sfarsit, retragandu-se, indepartandu-se. inlauntrul ei se intetea greata si-si simtea pielea atat de rece si subtiata. Nu vreau sa mai aud. N-am nevoie sa mai aud asa ceva. Ba da. Imi pare rau pentru durere pe care ti-o pricinuiesc, dar trebuie sa stii totul. Am plecat intr-adevar, relua Amanda, grabita. Familia mea a  fost socata, infuriindu-se cand le-am spus ca eram insarcinata. Voiau as ma duc, sa te lepad, tacut, discret, ca sa nu inceapa scandalul si rusinea. Mai curand as fi murit, decat sa renunt la tine. Erai a mea si a lui Tommy. S-au rostit in casa aia cuvinte ingrozitoare, amenintari, ultimatumuri. M-au dezmostenit, iar tatal meu, fiind un intelligent om de afaceri, mi-a blocat contul din banca pentru ca sa nu pot scoate banii pe care mi-I lasase bunica mea. Intelegi, pentru el banii n-au fost niciodata un joc. Au fost puterea.           Am plecat de acasa fara regrete, cu banii din portofel si o singura valiza.           Shannon avea senzatia ca se afla sub apa, chinuindu-se sa respire. Dar imaginea razbatu clar, imaginea mamei sale, tanara, insarcinata, aproape fara un sfant, cu o singura valiza in mana. N-a fost nimeni care sa te ajute? Kate m-ar fi ajutat si steam ca suferea pentru mine. Singura mi-o facusem.orice rusine exista, era numai a mea. Am luat un tren spre nord si mi-am gasit o slujba de chelnerita intr-o statiune din Catskills. Si acolo l-am intalnit pe Colin Bodine.           Amanda astepta, in timp ce Shannonse intorcea si pornea spre focul aproape stins.in incapere se lasase linistea, auzindu-se numai sfaraitul jaraticuluisi vantul iute de la ferestre, care-l atata.pe sub tacere, insa, se simtea furtuna, cea care se involbura inlauntrul fiicei pe care o iubea mai mult decat propria-I viata. Suferea deja, stiind ca acea furtuna avea sanse sa le potoleasc pe amandoua. Era in vacanta cu parintii lui. nu i-am dat mare atentie. Nu era decat inca unul dintre bogatii si privilegiatii pe care ii serveam. Ma invrednicea cu cate o gluma din cand in cand, iar eu zambeam, asa cum se cuvenea. Mintea imi statea la munca si la salariu, si la copilul care se dezvolta in mine. Apoi, intr-o dupa-amiaza, a inceput o furtuna cu tunete si traznete, salbatica rau. Multi dintre clienti au preferat sa ramana inauntru, in camere, comandand acolo pranzul. Eu duceam o tava, mergand grabita spre una dintre casute, caci as fi avut necazuri daca mancarea se racea si clientul facea reclamatie. Iar Colin apare val-vartej de dupa colt, ud ca un caine, si ma doboara la pamant.cat de impiedicat era, Dumnezeu sa-l binecuvinteze.           In ochii lui Shannon ardeau lacrimi, in timp ce privea taciunii din semineu. Spunea ca as ate-a cunoscut, rasturnandu-te. Intr-adevar. Iar tie ti-am spus, dupa aceea, adevarurile pe care le-am gasit de cuviinta. M-a trantit in noroi, imprastiind si distrugand toata mancarea de pe tava. A inceput sa-si ceara scuze, incercand sa ma ajute. Eu nu mai puteam vedea decat mancare murdarita. Si ma durea spatele de la caratul tavilor acelora grele, iar picioarele-mi erau prea obosite ca sa-mi mai sustina trupul. Am inceput sa plang. Stateam asezata acolo in noroi si plangeam, plangeam, plangeam. Nici macar cand m-a luat in bate si m-a dus in camera lui, n-am putut sa ma opresc.           A fost atat de dulce, m-a asezat pe unj scaun, cu tot noroiul de pe mine, m-a invelit cu o patura si s-a asejat alaturi, mangaindu-ma pe mana pana mi s-au uscat lacrimile. Mi-era atat de rusine de mine, iar el era atat de bun. Nu m-a lasat sa plec pana nu i-am promisca luat cina impreuna.           Trebuia sa fi fost romantic si delicat, isi spuse Shannon, cu respiratia incercand sa I se intretaie. Dar  nu era asa. Era hidos. Nu stia ca era gravida.           Amanda tresari, atat datorita tonului acuzator, cat si din pricina unui nou junghi de durere. Nu, atunci nu. De-abia de vedea si aveam grija sa-mi ascund sarcina, astfel as fi ramas fara slujba. Pe-atunci vremurile erau altfel, iar o chelnerita gravida, necasatorita, n-ar fi rezistat mult pe terenul de joaca al unui om bogat. L-ai lasat sa se indragosteasca de tine. Vocea lui Shannon era rece, rece ca gheata ce parea sa-I fi cuprins pielea intr-o pojghita. Cand purtai in pantec copilul altui barbat.           “Iar copilul eram eu,”  isi mai spuse, distrusa. Devenisem femeie, spuse cu grija Amanda, cercetand fata fiicei sale si plangand in sinea ei datorita expresiei pe care o vedea. Si nimeni nu ma iubea cu adevarat. Cu Tommy a mers repede, naucitor, ca o lovitura de traznet. Inca mai eram orbita, cand l-am intalnit pe Colin. Inca mai sufeream, inca ma mai invaluia totul. Tot ceeea ce simteam pentru Tommy se intorsese catre copilul pe care-l facuseram impreuna. Ti-as putea spune ca-l gaseam pe Colin doar amabil. Si, la drept vorbind, initial asa l-am si crezut. Dar am inteles destul de curand ca era mai mult de-atat. Si l-ai lasat. Probabil l-as fi putut opri, raspunse Amanda, cu un oftat lung, lung de tot.nu stiu. In fiecare zi a saptamanii urmatoare, camera mea a fost plina de flori si de obiecte dragute si inutile pe care ii placea sa le daruiasca. Gasea modalitati de a fi cu mine. Daca aveam o pauza de zece minute, el se si infiinta. Totusi, am avut nevoie de cateva zile pentru a-mi da seama ca eram curtata. M-am ingrozit. Aparuse un barbat fermecator care nu era decat amabil, si nu stia ca aveam in trup copilul altuia. I-am spus totul, convinsa ca asa avea sa se sfarseasca poveste si regretand, fiindca era primul prieten pe care-l avusem, de cand o lasasem pe kate la New York. El m-a ascultat, in modul acela tipic al lui, fara sa ma intrerupa, fara intrebari, fara condamnari. Cand am terminat , apucandu-ma din nou plansul, m-a luat de mana. “ar fi cazut sa te mariti cu mine, Mandy,” mi-a spus. “Voi avea grija de tine si de  copil.”           Lacrimile se revarsasera, curgand pe obrajii lui Shannon, cand se intoarse. Siroiau sip e obrajii mamei sale, dar nu se lasa invinsa de ele. Lumea ei nu mai era clatinata; era zdrobita. Asa simplu? Cum a putut fi atat de simplu? Ma iubea. Am fost umilia, cand mi-am dat seama ca ma iubea cu adevarat. L-am refuzat bineinteles. Ce altceva as fi putut face? Il credeam necugetat de gallant, sau doar necugetat. El insa a staruit. Chiar sic and m-am infuriate si i-am spus sa ma lase in pace, a insistat.           Un suras inceput sa-I arcuiasca buzele, amintindu-si. Parca as fi fost piatra si el valu care o mangaie, rabdator, necontenit, pana cand ii toceste ultima rezistenta. Mi-a adus lucruri prentru nou-nascuti. Iti poti imagina un barbat facandu-I curte unei femei cu daruri pentru copilul ei inca nenascut? Intr-o zi, a venit in camera mea si mi-a spus sa-mi iau poseta, pentru ca mergeam san e depunem actele. Am facut-o. pur si simplu. Iar peste doua zile, m-am pomenit maritata.           Ridica o privire taioasa, anticipand intrebarea inainte de a fi fost formulate. N-am sa te mint, spunandu-ti ca il iubeam inca de pe atunci. Tineam la el. Ar fi fost imposibil sa nu tin la un asemenea om. Si-I eram recunoscatoare. Parintii lui s-au suparat, lucru destul de firesc, dar Colin a sustinut ca avea sa-I impace. Fiind vorba de el, cred ca ar fi reusit, insa au murit intr-un accident de masina, in drum spre casa. Asa ca n-am ramas decat noi doi, si cu tine. Mi-am fagaduit in sinea mea sa-I fiu o sotie buna, sa-I intemeiez un camin, sa-l accept in pat. Am jurat sa nu ma gandesc niciodata la Tommy, dar asa ceva era imposibil. Mi-au trebuit ani de zile ca sa inteleg ca nu era nici un pacat, nimic rusinos, in a-mi aminti de primul barbat pe care-l iubisem, nu era nici o infidelitate fata de sotul meu. Nu tatal meu, spuse Shannon, cu buze de gheata. Era sotul tau, dar nu era tatal meu. O, ba era.           Pentru prima oara, in vocea Amandei se simti o unda de iritare. Sa nu spui niciodata altceva. Tocmai mi-ai spus tu altceva, replica Shannon, cu amaraciune taioasa. Nu-I asa? Te-a iubit inca de cand erai in pantecul meu, ne-a primit pe amandoua ca fiind ale lui, fara ezitare sau falsa mandrie.           Amanda vorbea pe cat de repede ii ingaduiau durerile. Iti spun clar ca mi-ar fi fost rusine, sa ma agat de un barbat pe care nu l-as fi putut avea niciodata, cand aveam alaturi un altul, pe cat de minunat er cu putinta. In ziua cand te-ai nascut tu, si l-am vazut tinandu-te in mainile alea ale lui mai si stangace, cu acea expresie de mirare si mandrie in chip, cu ochii plini de dragoste, in timp ce te legana la pieptul lui de parka ai fi fost facuta din sticla, m-am indragostit de el. L-am iubit cat de mult a iubit vreodata o femeie un barbat de-atunci si pana-n ziua de azi. Si a fost tatal tal, la fel cum ar fi vrut sa fie Tommy, dar nu putea. Daca vreunul dintre noi a regretat ceva, a fost faptul ca n-am mai putut avea si alti copii, ca sa inmultim fericirea pe care ne-o daruiai tu. Si vrei sa accept toate astea?           Agatarea de furie era mai putin chinuitoare decat aceea de durere. Shannon o privea lung. Femeia din patdevenise o straina, intocmai la fel cum si ea era de-acum o straina fata de ea insasi. Sa continui ca si cum nimic nu s-ar fi schimbat? Vreau sa-ti acorzi tipm pentru a accepta si a intelege. Si vreau sa crezi ca te-am iubit, cu totii.           Lumea ei ii zacea sfaramata la picioare, toate credintele pe care la nutrise vreodata fiind facute cioburi. Sa accept? Ca te-ai culcat cu un barbat insurat si ai ramas gravida, dupa care te-ai maritat cu primul care te-a cerut de nevasta, ca sa te salvezi? Sa accept minciunile pe care mi le-ai spus toata viata, sa accept inselatoria? Ai tot dreptul sa fii furioasa.           Amanda isi inghiti durerea, fizica, sufleteasca. Furioasa? Iti inchipui ca ceea ce  simt e atat de palid ca o biata furie? Dumnezeule, cum ai putut face una ca asta?           Se rasuci pe calcaie, cu groaza si inversunarea gonind-o din urma. Cum mi-ai putut ascunde totul atatia ani, lasandu-ma sac red ca eram cineva care nu eram? Cea care esti nu s-a schimbat, spuse deznadajduita Amanda. Colin si cu mine am facut ceea ce am considerat ca era ideal pentru tine. N-am fost niciodata siguri cand si cum sa-ti spunem. Am… Ati discutat?           Inecat in propriile-I emotii clocotitoare, Shannon se intoarse spe femeia firava din pat. Simtea o pornire oribila, socanta, de a insfaca trupu acela imputinat si a-l zgaltai. “Azi e ziua cand ii spunem lui Shannon ca ea a fost o mica greseala comisa pe coasta de vest a Irlandei? Sau poate maine?” Nu o greseala, niciodata o greseala. Un miracol. La dracu’ Shannon…           Se intrerupse, icnind, cand durerea o sageta prin trup, taindu-I respiratia, sfasiind-o asemeni unor gheare. Vederea I se incetosa. Simti o mana ridicandu-I capul, o pipula strecurata intre buze si auzi vocea fiicei sale, devenita linistitoare: Bea putina apa. Inca putina. Asa. Acuma, lasa-te pe spate si inchide ochii. Shannon.           Cand intinse mana, o gasi pe cealalta ca s-o prinda. Sunt aici, chiar aici. Durerea va trece intr-un minut. Va trece si ai sadormi.           Se risipea deja, iar in locul ei se rostogolea oboseala, ca o ceata. “Nu e destul timp,” fu singurul lucru la care se putu gandi Amanda. “De ce n-am niciodata destul timp?” Sa nu ma urasti, murmura ea, in timp ce se cufunda sub ceata. Te rog, sa nu ma urasti.           Shannon ramase pe marginea patului, apasata de propria-I suferinta, mult timp dup ace mama ei adormi.           Nu se mai trezi.  

CAPITOLUL UNU O pală de vânt încărcată cu miresme de primăvară îi flutură pletele lui Jillian. Fata își întinse obrazul în bătaia vântului ca să-i simtă mai bine mângâierea îmbătătoare. Iapa pe care o încăleca simți și ea aceeași exaltare și iuți pasul. Cal și călăreț galopau pe întinsul câmpiei ca două suflete descătușate, alunecând peste iarba deasă și florile sălbatice care se întindeau cât cuprindea privirea. Curând potcoavele calului întâlniră o potecă de pământ negru, mărginită de tufișuri de salvie cu reflexe argintii. Nici un copac nu apăra cu umbra lui întinsul verde de arșița soarelui. Dar tânăra femeie nu se temea de secetă. Lanurile de grâu se unduiau sub briza ușoară, lucerna era deja înaltă și promitea o recoltă bogată. Jillian recunoscu în depărtare cîntecul unei ciocârlii. Când venea vorba de fermă, de proprietatea ei, râdea sau se supăra, după cum era dispusă. Tot ce producea pământul acesta nu folosea decât unui singur scop: să hrănească vitele. Da, Jillian conducea cu pricepere ferma Utopia, întemeiată acum două generații, îi fusese lăsată moștenire de bunicul său Clay Baron. Iar dacă o străbătea acum, nu o făcea ca să controleze hotarele sau să numere vitele. Nu avea de gând nicidecum să se adâncească în problemele zilnice Nu, Jillian voia să se bucure astăzi de puțină liniște și libertate pe întinsul domeniului. Se simțea ca și când ar fost născută și crescută în locurile acelea, cu, toate că vastele câmpii din Montana nu o adoptaseră decât de câțiva ani. Tatăl ei nu se gândise să continue tradiția și plecase, în ciuda împotrivirii familiei, stabilindu-se la Chicago unde profesa medicina. Nu îi purta pică pentru asta. La urma urmei fiecare e liber să-și aleagă viața care-i place. Înarmată cu această filozofie la vârsta de douăzeci de ani venise să se instaleze la fermă și lucra deja de cinci ani, fără să fi regretat nici o clipă alegerea făcută. Își opri calul în vîrful unei coline care domina întinderea. Mozaicul lanurilor de cereale făcea loc în depărtare pășunilor, mărginite de îngrădituri abia vizibile, care te lăsau să-ți închipui o vastă întindere în care turmele pășteau în deplină libertate. De altfel acesta fusese spectacolul pe care îl descoperiseră înaintașii ei acum mai bine de un secol, când veniseră în regiune în căutarea multvisatelor filoane. Metalul galben îi atrăsese, dar în cele din urmă pământul îi cucerise. Așa cum o cucerise și pe ea. Pentru că bogățiile pe care le oferea natura generoasă valorau cât toate pepitele din lume. Dacă speranțele acestor pionieri cutezători s-ar fi împlinit, atunci ar fi scormonit pământul, l-ar fi ciuruit cu galerii adânci. Și ar fi fost păcat. Nici o comoară nu putea fi mai de preț decât priveliștea asta. Jillian înțelesese valoarea acestui pământ chiar de când îl descoperise, la vârsta de zece ani. La chemarea bunicului a venit să-și petreacă vacanța de vară la Utopia împreună cu fratele ei Mark. Acesta, cu șase ani mai mare decât ea, semăna prea mult cu tatăl lor ca să-i placă viața simplă și aspră de la fermă. Prima impresie pe care i-a făcut-o ferma nu a surprins-o deloc. Era totuși destul de diferită de imaginea pe care o au majoritatea copiilor, cu barăcile muncitorilor, cu pășunile împrejmuite cu garduri de sârmă aliniate și cu farmecul desuet al ranchului. Și totuși, cu toată frăgezimea vârstei, a simțit că nu era făcută pentru surghiunul de la oraș, ci pentru largile întinderi, ale câmpiei și viața în aer liber. A fost ca o dragoste la prima vedere. Sentimentul pe care i-l inspira bunicul era cu totul diferit. Bătrânul încăpățânat și stângaci nu avea altă preocupare decât ferma și animalele. Îi venea greu să vorbească pe limba ei. Într-o bună zi a făcut imprudența să critice meseria fiului său. Copilul i-a luat imediat apărarea și discuția a degenerat într-o ceartă aprinsă. Cu toate astea, departe de-a crea o prăpastie, altercația i-a apropiat și atunci când Jillian a trebuit să se întoarcă la Chicago s-au despărțit, dacă nu ca buni prieteni, cel puțin, fără să-și poarte ranchiună. Apoi i-a trimis o pălărie de cowboy minunată cu ocazia aniversării. Gheața s-a spart. Fără îndoială au ajuns să se prețuiască foarte mult tocmai pentru că au avut timp să se cunoască. De la el a învățat tot ce știa: cum să prevadă vremea adulmecând aerul sau observând cerul, cum să moșească o vacă, cum să găsească o vită rătăcită. Îi spunea Clay, pentru că îi lega o prietenie trainică. Atunci când a fumat pe ascuns prima țigară, din cauza căreia i s-a făcut rău, el a îngrijit-o fără să o dojenească. Când i-a slăbit vederea, Jillian a început să țină socotelile. Nu a fost nevoie de nici o înțelegere pentru asta. Transmiterea ștafetei s-a făcut firesc, la fel de firesc cum s-a instalat la Utopia când a împlinit douăzeci de ani. Când bătrânul a murit s-a trezit deodată singură în fața tuturor problemelor fermei. Clay i-a lăsat-o prin testament cu toate că această precauție era pentru ea o pură formalitate. Jillian trăsese deja o linie peste Chicago, cu toate că o mai urmăreau încă unele amintiri. Dispariția bruscă a bunicului a mâhnit-o nespus de mult. Și totuși, moartea îl ferise pe Clay de chinurile bolii și bătrâneții. Își făurise destinul prin luptă și perseverență și nu ar fi putut îndura umilința unei dependențe. Dacă ar fi văzut-o lamentându-se, nu ar fi putut să nu i-o reproșeze. „Pentru numele lui Dumnezeu, fetițo fără minte, nu-ți mai plânge singură de milă! Ai face mai bine să controlezi împrejmuirile înainte ca vitele noastre să se rătăcească prin toată Montana!” Da, ăsta ar fi fost poate genul de discurs pe care i l-ar fi ținut. Iar ea nu s-ar fi sfiit să răspundă cu același ton: „Urs bătrân și urâcios! Voi face din Utopia cea mai grozavă fermă din regiune și asta numai pentru ca să-ți arăt ce sunt în stare.” Iapa se opri și bătu din picior. — Stai, Dalila! Nu te grăbi! Avem toată ziua înainte. Trase de frâu și animalul se întoarse pornind în trap ușor. Jillian se bucura cu atât mai mult de aceste clipe de relaxare cu cât ele erau destul de rare. Sentimentul că le furase le făceau și mai plăcute. Și chiar dacă a doua zi trebuia să dea zor ca să recupereze timpul pierdut, se supunea fără să protesteze. Chiar dacă era vorba de corvezi administrative. Trebuia să se ocupe în mod egal de animalele bolnave, de Jeepul care era la a treia pană de la începutul lunii, să controleze kilometrii de gard care îi despărțeau proprietatea de cea a lui Murdock. Numai evocarea acestui nume era de ajuns ca să-i producă o grimasă. Cearta dintre cele două familii dura de multă vreme, chiar din epoca în care străbunicul ei se așezase în regiune. Familia Murdock era deja stabilită de câteva generații. Încă de la început i-au considerat pe Baroni niște intruși a căror inițiativă era sortită eșecului. Jillian strânse din dinți amintindu-și de poveștile pe care i le istorisea bunicul: hotare călcate, vite furate, recolte devastate. Dar familia Baron nu se descurajase și în cele din urmă reușise. Bineînțeles că nu aveau o proprietate atât de mare ca bogații lor vecini, dar erau mulțumiți cu ce aveau. Dacă ar fi avut și Clay norocul să găsească zăcăminte de petrol pe pământul lui, precum vecinul lui, Paul Murdock, ar fi putut să se ocupe și el cu creșterea animalelor de rasă, se gândea Jillian nu fără oarecare invidie. Dar până la urmă puțin îi păsa de onoruri și de recompense. Le lăsa bucurosă pe toate clanului Murdock care putea să facă cât voia paradă fluturându-și trofeele și împăunându-se cu exemplarele lor de rasă. Oare de câtă vreme nu mai fusese văzut nici un membru al lui asudând sub soarele din Montana? Nu mai erau interesați decât de cifrele aliniate în registre. Dar atunci când își va atinge țelul pe care și l-a propus, Duble M va deveni o fermă de operetă față de Utopia. Această hotărâre îi readuse buna dispoziție și cutele îngrijorate de pe frunte dispărură imediat. Azi nu vroia să se mai gândească la Murdock sau la munca grea care o aștepta a doua zi în zori. Nu, se hotărâse să se bucure din plin de clipele de odihnă pe care și le acordase cu generozitate. Jillian cunoștea cu ochii închiși cărarea pe care o apucase. Ducea spre hotarul de vest al fermei. O zonă prea pietroasă ca să fie lucrată, prea accidentată ca să găzduiască turmele și care fusese dată uitării, întotdeauna când căuta puțină singurătate se refugia aici. Nici unul din oamenii săi nu se aventura vreodată pe aici și de altfel nici cei de la Double M. Chiar și gardul care despărțea altădată cele două proprietăți dispăruse pentru că nimeni nu se mai îngrijise de el. Nimeni nu-și făcea griji pentru pămîntul ăsta ingrat, ceea ce îl făcea cu atât mai prețios pentru ea. Doar câțiva plopi tremurători își unduiau ramurile la orice adiere. Cântecul unei pitulici se auzi printre tropotele calului. Aceste desișuri adăposteau fără îndoială coioți și șerpi cu clopoței. Cu toată euforia care o stăpânea, Jillian era cu ochii în patru și carabina încărcată atârna de marginea șeii. Slăbi frâul și lăsă animalul să o poarte spre iazul care-i apăruse înainte. Se opriră chiar pe malul apei. Fu cuprinsă de o dorință irezistibilă să-și dea jos hainele prăfuite și să alunece în apa limpede. Dar, tocmai când se pregătea să coboare din șa, Dalila fremătă adulmecând un miros necunoscut și se cabră deodată. Până să înțeleagă ce se întâmpla, tânăra se dezechilibră și căzu în apă. Când se dezmetici, se ridică bombănind și suflând greu. Văzu un călăreț care o privea zeflemitor. Încăleca un armăsar minunat care se pare că o scosese din minți pe iapă. Își dădu la o parte șuvițele care-i șiroiau pe ochi ca să-l cerceteze pe intrus. Trebuia să fie înalt judecând după lățimea umerilor. Părul negru și ondulat ieșea de sub pălăria care își proiecta umbra pe chipul bronzat. Nasul fin și buzele bine conturate îi dădeau un aer aristrocratic. Stătea în șa cu dezinvoltură, încât cal și călăreț păreau împreună un întreg. Dar Jillian nu avu răgazul să-i admire prestanța cu toate că era fascinată de privirea lui. Ochii străinului, aproape la fel de negri ca și părul, aveau o lucire malițioasă. — Ce naiba cauți pe pământul meu? explodă furioasă. Călărețul primi întrebarea cu o imperceptibilă ridicare din sprâncene. Fără îndoială nu se grăbea să-i răspundă. O cerceta atent. Părul ei șiroind de apă scânteia cu reflexe acajú încadrând un chip fermecător, de o formă perfect ovală. Ochii de jad scoteau în evidență finețea trăsăturilor și prospețimea de piersică a obrazului. Cu toată crisparea furioasă, buzele ei își păstrau senzualitatea care contrasta ciudat cu bărbia voluntară, Îi studie cu nonșalanță silueta zveltă. Putea să-i aprecieze trupul bine. făcut, cu forme armonioase, iar cămașa udă care i se lipise de piept lăsa să se ghicească rotunjimea sânilor. Din nou ochii i se opriră pe chipul ei. Jillian suportă examinarea fără să clipească și chiar aruncându-i o privire de gheață care pe altul l-ar fi descurajat. — Te-am întrebat ce cauți pe pământul meu? repetă ea apăsând fiecare cuvânt. În loc de răspuns, bărbatul descălecă cu o ușurință surprinzătoare și se apropie de ea cu mersul legănat al cowboylor. Când ajunse la marginea apei îi zâmbi, iar privirea lui fascinantă deveni periculos de dezarmantă. „Poți să ai încredere în mine... pentru moment” părea să spună zâmbetul lui. Îi întinse mâna ca s-o ajute să iasă din apă. — Doamnă... Jillian trase adânc aer în piept și urcă pe mal fără să dea nici o atenție mâinii întinse. Murată, șiroind de apă se înfipse în fața lui cu mâinile în șolduri! — Nu mi-ai răspuns la întrebare! „Nu-i lipsește curajul” constată bărbatul neslăbind-o din ochi. Îi era pe plac acest fel de a fi. Își ancoră degetele mari în buzunarele pantalonilor și răspunse cu glas tărăgănat: — E domeniul tău? domnișoară… — Baron. Dar tu cine ești ca să te intereseze? Își înclină borul pălăriei mai mult cu insolență decât cu respect. — Adam Murdock. Jillian își ținu răsuflarea încercând să-și stăpânească uimirea și schiță un zâmbet care se vroia ironic. — Linia care desparte proprietățile noastre trece chiar prin mijlocul iazului și mi se pare că ai aterizat în partea care nu-ți aparține, adăugă el zeflemitor. Adam, unicul moștenitor al clanului Murdock! Îl credea la Billings, ocupându-se de afacerile cu petrol ale familiei. În orice caz nu avea nimic comun cu universitarul firav pe care i-l descrisese bătrânul Clay. Dar nu era acum momentul pentru asemenea reflecții. În primul rând trebuia să-l pună la punct pe impertinent. — Tu ești singurul vinovat. Ce treabă ai să te plimbi pe aici cu animalul ăsta? Îl arătă cu degetul pe armăsarul pe care nu putu să nu-l admire în treacăt. Era un exemplar minunat. — Nu ar fi trebuit să lași frâul. Remarca o irită, cu atât mai mult cu cât era perfect justificată. — Mirosul lui a zăpăcit-o pe Dalila. — Dalila? Pe chip i se citea o expresie amuzată. Își împinse pălăria pe spate și contemplă iapa uimit. — Ce coincidență!... Dă-mi voie să ți-l prezint pe Samson. Auzindu-și numele, amăsarul se apropie de stăpân atingându-i umărul cu botul. Jillian reuși cu greu să-și stăpînească râsul, dar în colțul gurii i se citea un zâmbet abia schițat. — Nu-ți lăsa armăsarul să se apropie de Dalila dacă nu vrei să aibă soarta lui Samson! — E drăguță, nu? întrebă Adam adresându-se calului. Puțin cam slăbuță, dar bine clădită. Fără îndoială e bună de prăsilă. O să facă o minunăție de mânji. Jillian închise ochii pe jumătate, tremurând de furie. — Asta nu te privește deloc, Murdock. Mai bine spune-mi ce treabă ai pe aici? Mă îndoiesc că o să descoperi petrol pe aici. — Nu speram să găsesc petrol. Dar cu atât mai puțin mă așteptam să dau peste o femeie seducătoare, adăugă aranjându-i cu un gest delicat o șuviță care i se lipise de frunte. Inima lui Jillian începu să bată mai repede. Știa ce înseamnă asta. Și ea, care se credea pentru totdeauna la adăpost de acest soi de slăbiciune. Privi cu coada ochiului degetele care îi aranjau părul, apoi privirea i se opri din nou pe chipul lui Adam Murdock. — Dacă ții la mâna ta, te sfătuiesc să ți-o retragi imediat. Adam păru că ezită ca și cum s-ar fi întrebat dacă să ridice sau nu mănușa. Apoi lăsă șuvița să cadă cu aceeași dezinvoltură cu care o luase. — Ești cam supărăcioasă. E drept că cei din familia Baron nu prea au simțul umorului. — Spune mai bine că nu le place să fie călcați pe picior. Se studiară câteva secunde ca doi luptători înaintea bătăliei, fiecare uimit de ciudata plăcere pe care le-o provoca confruntarea. Judecata îi îndemna pe amândoi la prudență, dar parcă nici unul nu vroia să asculte glasul rațiunii. — Îmi pare rău de bunicul tău, rupse tăcerea Adam. O umbră învălui privirea lui Jillian. Constată că într-adevăr îl iubise mult. Din cele câteva întâlniri cu Clay Baron, Adam păstra amintirea unui om destul de antipatic. Își răscolea amintirile ca să adune la un loc ce mai aflase de la întoarcerea la Double M despre vecinii lor. — Tu ești fetița care obișnuia să-și petreacă aici vacanțele de vară, Jill, nu-i așa? — Jillian. Chipul lui Adam se destinse din nou cu un zâmbet. — Ah, da, Jillian! Numele ăsta ți se potrivește mult mai bine. — Domnișoara Baron îmi convine și mai mult, rosti ea cu răceală. Adam nu-i luă în seamă ostilitatea fățișă. Continua să o privească întrebându-se dacă nu se întâlniseră cândva. Nu, nu poți să uiți asemenea ochi, nici asemenea gură. — Cu Jim Haley la conducerea fermei nu ai nici un motiv să-ți faci griji. — EU conduc Utopia! spuse Jillian apăsat. — Tu? — Exact. Nu sunt o funcționară lipită de scaun! Ferma îmi aparține, fiecare palmă de pământ, fiecare fir de iarbă si spre deosebire de alții nu o administrez dintr-o metropolă îndepărtată, instalată într-un birou călduț. Uimit, Adam îi luă mâinile și le examină în ciuda protestelor ei. Erau fine dar viguroase. — Da, da, murmură admirativ. Jillian era furioasă. Îi ținea mâinile încătușate fără să arate că ar face cel mai mic efort, în timp ce ea își simțea inima bătând să-i spargă pieptul. Pitulicea își reluase cântecul și trilul ei voios acompania foșnetul frunzelor de plop. Adam răspândea un miros plăcut de piele tăbăcită și apă de colonie. Avea o cicatrice fină pe obrazul sting, atât de subțire încât nu putea fi văzută decât de aproape. Și nu puteai simți forța și delicatețea degetelor lui decât printr-o atingere nemijlocită. Jillian bătu în retragere. Aprecierile de felul ăsta erau deosebit de periculoase. Nu voia să se lase amăgită de momentele înșelătoare ale inimii. Știa prea bine unde o poate duce slăbiciunea: la dependență și supunere. Mai avusese o asemenea experiență acum cinci ani și jurase să nu mai cadă niciodată în capcană. Și în primul rând nu trebuia să uite cine era omul din fața ei: un Murdock! — Cred că ți-am atras deja atenția: ai niște gesturi inoportune. — Da, ai dreptate. De ce? — Nu suport să mă atingi. — Nu? Ridică mirat o sprânceană, dar nu-i dădu drumul. — S-ar zice că cineva ți-a făcut un rău. — Încalci un domeniu care nu-ți aparține. — Poate ar trebui să stabilim un nou hotar. Știa că el îi înțelesese sensul vorbelor. Când vru să-și retragă mâinile, nu o reținu. — Îți dau un sfat, Murdock. Rămâi de partea ta a barierei. Adam își aranjă tacticos pălăria a cărei umbră îi ascundea din nou privirea. — Și dacă trec dincolo? — Atunci o să ai probleme cu mine, replică Jillian înălțându-și trufașă bărbia. Apoi îi întoarse spatele și porni spre Dalila pe care o încălecă cu ușurință. După ce își așeză pălăria care mustea de apă îi aruncă lui Adam o ultimă privire amenințătoare. — Vacanță plăcută, Murdock. Și mai ales nu te obosi prea tare în sejurul de aici. Se apropie și el de iapă și o bătu ușor cu palma pe gât. — O să încerc să-ți urmez sfatul, Jillian. — Domnișoară Baron! îl corectă ofensată aplecându-se spre el. Spre marea ei uimire, o prinse de șnurul pălăriei silind-o să se aplece mai mult. — Pentru urechile mele Jillian sună mult mai frumos. Jillian râse forțat de impertinența lui, încercând să nu ia în seamă bătăile nebunești ale inimii. Cu un gest hotărât îi dădu mîna la o parte și se îndreptă în șa. — Mă dezamăgești, Murdock. Mă gândeam că la universitate ai deprins maniere mai elegante. Își înfundă mâinile în buzunare și o privi fără să scoată o vorbă. Reflexele soarelui în părul ei roșcat și în ochii de smarald îl fascinau. — Voi încerca să mă îndrept. Îți promit că data viitoare o să mă prezint mai bine. — Nu va mai exista „data viitoare”, îi replică cu un ton zeflemitor și își întoarse calul. Adam puse îndată mâna pe frâu. În ochi i se citea un amestec de seriozitate și ironie. — Te credeam mai perspicace. Eu sunt convins că vom mai avea numeroase ocazii să ne întâlnim. Cum se întorsese situația atât de repede în favoarea lui? Jillian nu ar fi putut să spună, dar se simțea subjugată de siguranța lui extraordinară. El îi mai zâmbi o dată dezinvolt și se întoarse spre calul lui. — Pe curând, Jillian. Simțea că explodează. În loc de salut îi lansă amenințarea: — Nu uita! Rămâi în banca ta! În timp ce Adam o privea cum se depărtează, Samson își scutură coama bătând din copită. — Liniștește-te, Samson! Am pierdut repriza asta, dar meciul e departe de a fi jucat. Apoi dădu pinteni calului îndemnîndu-l în direcția opusă. Jillian află în adierea vântului o alinare pentru furia care o chinuia. Lăsă frâul liber Dalilei care își alese singură pasul: galopul avântat. Fără îndoială animalul simțea nevoia să-și liniștească tumultul. Armăsarul era la fel de bine făcut ca și stăpânul. Dacă nu i-ar fi aparținut lui Murdock n-ar fi ezitat să-i ofere stăpânului o avere ca să-l împerecheze cu Dalila. Trebuia să se zbată de una singură dacă vroia să-și mărească herghelia, dar nici un armăsar de la fermă nu se compara cu Samson. Din nefericire, Adam Murdock nu avea nimic din omul de afaceri plicticos și agasant pe care și-l închipuise. Sentimentul pe care i-l inspira rivalul ei nu o situa pe o poziție privilegiată în tratarea unei eventuale afaceri. Acum, mai mult ca niciodată, avea nevoie de toată luciditatea. Următoarele șase luni aveau să fie hotărâtoare pentru viitorul fermei. Bineînțeles, ar fi putut să se mulțumească cu câștigul pe care îl obținea deja și care îi permitea să-și acopere cheltuielile. Dar moștenise tenacitatea și încăpățânarea bătrânului Clay. Dacă punea la un loc ambiția și înflăcărarea tinereții și dacă avea și un dram de noroc, făcea din Utopia imperiul pe care l-au visat înaintașii. Plătise deja un acont ca să cumpere un avion utilitar. Aparatul i-ar fi permis să patruleze toată ferma într-un ceas, să localizeze vitele rătăcite, să observe îngrăditurile rupte. Fără să nege importanța cowboyului tradițional, Jillian înțelegea avantajele pe care le oferea tehnica nouă. Vehiculele de teren străbăteau în lung și în lat pășunile la fel de ușor precum caii și atunci când nu atârna de șa, lassoul se odihnea pe bancheta Jeepului. Și chiar dacă gazul metan înlocuia străvechiul foc de lemne, vitele mai erau încă însemnate cu fierul înroșit în jar. Metodele se schimbau dar spiritul rămânea același. Pentru că, la fel ca altădată, creșterea animalelor depindea de aceleași două elemente esențiale: cerul și pământul. Cum primul se arăta deseori capricios, iar cel de al doilea uneori destul de zgârcit, cowboyul trebuia până la urmă să se bazeze pe el însuși. Asta era filozofia lui Jillian. Străbătu o pășune pe care păștea liniștită o turmă. La trecerea ei doar câteva vite abia își ridicară boturile. Iarba fragedă a primăverii era mult mai îmbietoare pentru ca să se deranjeze prea mult. Auzi un zumzet de motor. Se opri și ascultă cu atenție adulmecând aerul. Iapa făcu la fel. Simți mirosul de gaze de eșapament. Nu avu nici o problemă să localizeze vechiul Jeep. Își îndemnă calul în direcția zgomotului. Se apropie de mașină și îi făcu semn cu mâna șoferului pe care îl recunoscuse. Jim Haley era un cowboy cum rar întâlnești. Nu și-ar fi dorit altceva decât să străbată dealurile călare, ca în vremurile bune, având doar un lasso, o pătură și punga cu tutun. — Bună, Jim. Jillian se opri în dreptul portierei și îi zâmbi. — Tocmai mă întrebam unde ai dispărut, spuse Jim. Jillian îi salută cu un gest discret pe cei doi bărbați care îl însoțeau. — Dar pe voi ce vă aduce aici? — Una din rumegătoarele astea proaste s-a înțepenit într-un gard, puțin mai sus. Bărbatul miji ochii și începu să răsucească o țigară. — Din fericire nu au fost stricăciuni mari. — A controlat cineva hotarul de vest? — Nu. — Bine, mă ocup eu. Jillian ezită pentru o clipă dar se hotărî să încerce. Jim era până la urmă cel mai în măsură s-o lămurească. — L-am întâlnit pe Adam Murdock acum vreun ceas, spuse cu un aer detașat. Îl știam la Billings. — S-a întors. — Mulțumesc pentru informație, replică sarcastic. Dar ce face aici? — Are o fermă. — Încă o noutate. Mai bine mi-ai spune din ce cauză s-a întors. — L-a chemat bătrânul Murdock. — Are de gând să se stabilească la Double M? — El o s-o conducă. Bănuiesc că au uitat de vechea lor neînțelegere. Cred că bătrânul are de gând să se retragă. — Să conducă Double M? repetă Jillian uimită. Așa deci, urma să aibă totuși un Murdock în preajmă. Cel puțin bătrânul o lăsase în pace. În cei cinci ani de când se stabilise aici, nu îl întâlnise niciodată. În schimb Adam abia venise și violase deja refugiul ei de tihnă. — De când s-a întors? Înainte de a răspunde, Jim își aranjă cu un aer absent mustața grizonată, tic pe care de obicei îl găsea amuzant, dar care de data asta avu darul să o scoată din sărite. — De vreo două săptămâni. Și deja se ciocnea de el! Nu era un început de bun augur pentru relațiile viitoare. Dar în definitiv, ținutul era destul de vast ca să adăpostească un Murdock și un Baron fără ca drumurile lor să se întâlnească. Îi stăteau pe buze și alte întrebări. Dar prefera să aștepte o ocazie când avea să fie singură cu Jim. — Bine, mă duc să controlez hotarul de vest. Întoarse calul pe loc și porni în galop spre vest. Jim o urmări cu un surâs abia schițat în colțul gurii. Își mijea deseori ochii cu toate că vedea excelent și nu putuse să nu-i remarce hainele ude, nici flacăra ciudată care îi lucea în priviri. Așa deci, dăduse peste Adam Murdock. Iată că se prevesteau niște lucruri interesante.

Triumful dragostei de Nora Roberts CAPITOLUL 1   Foxy privea fix la burta maşinii sale, tip MG. Mirosul de benzină o învăluia pe măsură ce strângea şuruburile. — Ştii, Kirk, nici nu pot spune cât îţi sunt de recunoscătoare pentru că mi-ai împrumutat salopeta asta. Vocea ei catifelată de contralto avea o nuanţă de ironie. — Nu de aceea există fraţii? Foxy îi auzi rânjetul din glas, deşi nu îi vedea decât partea de jos a jeanşilor uzaţi şi tenişii soioşi. — E minunat că eşti atât de destupat la minte. (Rosti cuvintele scrâşnit, printre dinţi, în timp ce mânuia îndreptarul de lanţ.) Unii fraţi ar insista să repare ei transmisia. — Nu sunt misogin, i-o întoarse Kirk. Foxy îi urmări tenişii care traversau podeaua de ciment a garajului. Auzi clinchetul şi zornăitul uneltelor pe care le înlocuia. — Dacă nu luai hotărârea să devii fotograf, te cooptam în echipa mea de salahori. — Norocul meu, prefer să am de-a face cu revelatorul decât cu uleiul de motor. (Îşi şterse obrazul cu dosul palmei.) Şi cred că dacă nu eram angajată să fac poze pentru cartea lui Pam Anderson, n-aş fi acum aici scufundată în piese de maşină. Când îi auzi râsul precipitat, cald, Foxy îşi dădu seama cât de mult îi lipsise. Poate şi pentru că el nu se schimbase deloc în cei doi ani de când nu se văzuseră. Era exact acelaşi, ca şi cum ea ar fi închis uşa şi ar fi deschis-o din nou doar după câteva minute. Chipul îi era tot ars de soare şi de vânt, brăzdat de cute care aveau să devină mai adânci şi mai fermecătoare o dată cu anii. Avea părul la fel de sârmos ca al ei, deşi al lui era auriu închis, iar al ei un roşcat aprins. Când zâmbea, mustaţa atât de familiară i se arcuia deasupra gurii. Foxy nu şi-l putea aminti fără ea. Ea avea şase ani, iar el şaisprezece atunci când şi-o lăsase prima oară, şi şaptesprezece ani mai târziu, continua să îi stea neclintită pe chip. Nici neastâmpărul nu îl părăsise. Îl regăsea în zâmbetul lui, în ochi, în mişcări. Când era mică îl idolatriza. Era eroul înalt şi minunat care îi dădea voie să stea în spatele lui şi să îl venereze. Kirk fusese cel care o poreclise, fără voie, Foxy, şi Cynthia Fox, la numai zece ani, se agăţase de nume ca şi cum ar fi fost un dar. După ce Kirk plecase de acasă ca să devină celebru ca şofer profesionist de curse, Foxy trăise numai pentru vizitele sale ocazionale şi scrisorile scurte şi sporadice. Absenţa îl făcuse şi mai preţios, şi mai indestructibil. Avea douăzeci şi trei de ani când a câştigat prima sa cursă importantă. Foxy avea treisprezece. Acest an al vieţii ei, tandru, plin de încercări şi învăţăminte, fusese unul destul de dureros. Foxy se întorcea cu maşina din oraş, târziu, împreună cu părinţii ei. Drumul era alunecos din cauza zăpezii. Ea privea fulgii care se năpusteau în geamul maşinii, în timp ce radioul cânta o melodie de Gershwin, pe care ea era prea mică pentru ca să o recunoască sau să i placă. Se întinsese pe bancheta din spate, închisese ochii şi începuse să fredoneze un cântec îndrăgit de cei de-o vârstă cu ea. O secundă îşi dorise să fie acasă, ca să îşi poată asculta discurile şi să îi telefoneze celei mai bune prietene ca să vorbească despre lucruri importante – băieţii. Fără să prindă de veste, maşina începu să derapeze. Se răsuci sălbatec, luând viteză pentru că roţile nu aveau de ce să se agaţe pe zăpada umedă şi alunecoasă. Dincolo de geamurile mașinii era o abureală albă şi îl auzi pe tatăl său înjurând, în timp ce se lupta să recapete controlul asupra volanului, dar frica ei nu mai avu timp să se materializeze. Foxy auzi o trosnitură când maşina pocni stâlpul de telefon, simţi zguduitura şi o durere fulgerătoare. Simţi frigul în timp ce era azvârlită din maşină, apoi foşnetul umed al zăpezii pe obraz. Apoi nu mai simţi nimic.  Două zile mai târziu, când se trezise din comă văzuse faţa lui Kirk aplecată peste a ei. Îşi aminti de accident şi primul val de bucurie îngheţă. Citi în ochii lui – îngrijorarea, durerea, resemnarea. Scutură din cap pentru a îndepărta cuvintele pe care el nu i le spusese încă. Cu blândeţe, el se aplecase şi îşi odihnise obrazul pe al ei. — Acum nu ne mai avem decât unul pe celălalt, Foxy. O să am grijă de tine. În felul său s-a ţinut de cuvânt. Următorii patru ani s-au derulat pentru Foxy în mod normal. A învăţat cu un succes mai mare sau mai mic cu diverşi profesori. Dar, în timpul adolescenţei, Cynthia Fox a învăţat mult mai mult decât istoria Americii sau algebră. S-a familiarizat cu mişcarea pistoanelor şi a motoarelor turbo; a învăţat cum să facă un motor bucăţi şi cum să-l asambleze la loc; a învăţat regulile circuitelor de curse. A crescut într-o lume dominată de bărbaţi, mirosind a benzină şi cu urletul motoarelor alături. Câteodată supravegherea lăsase de dorit, alteori fusese inexistentă. Kirk Fox era un bărbat mistuit de o pasiune unică: cursele. Foxy ştia şi accepta că uneori el uita cu totul de ea. Stângăciile din comportamentul lui o făceau să îl iubească şi mai mult. Crescu sălbatecă şi liberă şi, câteodată, ocrotită. Colegiul fusese un şoc. În următorii patru ani lumea lui Foxy se lărgise. Descoperi ce excentric era să împarţi un dormitor cu femei. Începu să afle mai multe despre Cynthia Fox. Pentru că avea un ochi format pentru culori, tăieturi şi linie, îşi dezvoltase propriul gust în materie de îmbrăcăminte. Descoperise că mondenităţile şi societatea femeilor nu i se potriveau; copilăria îi fusese mult prea nonconformistă pentru ca să mai poată accepta reguli şi constrângeri. I-a fost uşor să le reziste băieţilor de la colegiu pentru că îi păreau nişte băieţei nebunatici şi necopţi. Când intrase la colegiu era o fetiţă stângace şi reticentă, iar la absolvire era o femeie subţire ca o trestie, cu o graţie lăuntrică şi pasionată de fotografie. Timp de doi ani după ce a terminat colegiul, Foxy şi-a mobilizat fiecare dram al talentului şi muncii pentru a-şi clădi o carieră. Întâlnirea cu Pam Anderson era un dar cu două tăişuri. Putea să stea cu fratele ei, dar în acelaşi timp putea valorifica şi mai bine şansa ocaziilor ivite. Foxy ştia că prima parte a darului era mult mai importantă pentru ea decât cea de-a doua. — Presupun că o să fii şocat să afli că nu am mai văzut de doi ani piesele unei maşini, mărturisi ea în timp ce strângea ultimele două şuruburi. — Ce faci când trebuie reparată cureaua de transmisie? o întrebă el, aruncând o ultimă privire sub capota MG-ului. — O trimit la mecanic, mormăi ea. — Cu priceperea ta? (Kirk era suficient de uluit pentru ca să se aplece şi să i se uite în creştet.) Poţi primi douăzeci de ani pentru o crimă ca asta. — Nu am timp, suspină Foxy. Luna trecută am schimbat fisele de contact şi ştecherele. — Maşina asta e un model clasic. (Kirk închise uşurel capota, apoi o şterse cu o cârpă curată.) Eşti nebună dacă laşi pe oricine să îşi bage degetele în ea. — Păi, nu pot să i-o trimit lui Charlie de fiecare dată când fornăie şi, în plus... Foxy îşi întrerupse scuzele când auzi zgomotul unei maşini care oprea afară. — Hei, ăsta nu e un loc pentru un om de afaceri! Foxy auzi vocea blajină a fratelui său în timp ce se chinuia cu îndreptarul de lanţ. — Îmi verific doar investiţia. Lance Matthews. Recunoscu imediat vocea joasă, tărăgănată. Într-o clipă mâinile ei se transformaseră în doi pumni. Inima îi bubui a în gât. Încet, se forţă să rămână calmă. Ridicol, îşi spuse în timp ce îşi întindea degetele; resentimentele nu ar trebui să supravieţuiască unei despărţiri de şase ani. Din poziţia avantajoasă în care se găsea văzu că şi el purta jeanşi şi tenişi. Deşi nu erau pătaţi de grăsime, erau roşi şi zdrenţuiţi. Pur şi simplu sărăceşte, se gândi ea şi îşi înfrână un scâncet indignat. Şase ani sunt lungi, îşi spuse. Ar fi putut deveni chiar suportabil. Dar se îndoia. — N-am putut, ajunge la antrenamentul de dimineaţă. Cum s-a comportat? — 200,558. (Auzi clinchetul şi fâşâitul unei beri care era deschisă.) Charlie vrea să-i facă un ultim test, dar e a-ntâia, categoric a-ntâia. Auzindu-i vocea, Foxy îşi dădu seama că fratele ei uitase de ea, uitase de orice altceva în afară de maşină şi de cursă. — Şi-a pus în cap să stabilească duminică un record al pistei. Un pocnet înfundat şi un miros usturător adiară spre ea. Fu necăjită să recunoască aroma ţigărilor subţiri pe care obişnuia să le fumeze Lance. Îşi frecă nasul cu dosul palmei de parcă ar fi vrut să-şi şteargă din simţuri orice urmă a acestei miresme. — O nouă jucărie? întrebă Lance păşind către MG. (Foxy auzi capota ridicându-se.) Seamănă cu micuţa pe care i-ai cumpărat-o soră-ti după ce şi-a luat permisul. Încă se mai joacă cu aparatele de fotografiat? Furioasă, Foxy împinse şi se răsuci. Pentru o secundă, cât se rostogoli pe jos de sub maşină, zări expresia uluită de pe chipul lui Lance. — E aceeaşi jucărie, spuse ea rece, luptându-se să se ridice în picioare. Şi nu mă joc cu aparatele de fotografiat, lucrez cu ele. Părul îi era strâns într-o coadă de cal, ca să nu i se atingă de faţa murdară. Salopeta o făcea să arate informă şi jegoasă. În mâna murdară de ulei ţinea îndreptarul de lanţ. În ciuda indignării, Foxy văzu că Lance era mai atrăgător ca niciodată. Cei şase ani care se scurseseră săpaseră riduri şi mai adânci pe chipul său osos, care, prin nu ştiu ce miracol, ratase frumuseţea. Frumos era un cuvânt mult prea searbăd când era vorba de Lance Matthews. Avea părul negru închis, cu buclişoare care i se răsuceau pe gulerul cămăşii şi cădeau neglijent în jurul obrajilor. Sprâncenele i se arcuiau uşor deasupra ochilor care îşi schimbau culoarea de la cenuşiu-metalic până la fumuriu, după toane. Trăsăturile clasice, aristocratice erau subliniate de cicatricea albă de deasupra sprâncenei stângi. Era mai înalt decât Kirk, mai bine clădit, şi avea o uşurinţă de a se purta care lui Kirk îi lipsea. Foxy ştia că înfăţişarea sa indolentă ascundea simţuri foarte ascuţite. Pe la douăzeci de ani fusese unul dintre cei mai buni piloți. I se povestise că Lance Matthews avea mâini de chirurg, instinct de lup şi calmul unui diavol. La treizeci de ani devenise campion mondial, după care s-a retras brusc. Din scrisorile zgârcite în informaţii ale fratelui său, Foxy, aflase că în ultimii trei ani Lance sponsorizase cu succes piloţi şi automobile. Îi privi buzele arcuindu-se într-un zâmbet discret, care fusese întotdeauna semnul său distinctiv. — Măi, dar parcă ar fi Foxy. (Ochii îi alunecară de-a lungul salopetei, apoi îndărăt pe faţa ei.) Nu te-ai schimbat o iotă în şase ani. — Nici tu, i-o întoarse, furioasă că la prima lor întâlnire era gătită astfel. Se simţea din nou ca o adolescentă prostuţă şi neîndemânatică. Ce păcat! — Ai limba la fel de ascuţită. (Dinţii îi străluciră într-un rânjet. Faptul că ea rămăsese un spiriduş necioplit şi arţăgos, părea să îl încânte.) Ţi-a fost dor de mine? — Cât am putut de mult, răspunse şi îi întinse îndreptarul de lanţ fratelui său. — N-are niciun respect pentru cei mai în vârstă, îi spuse Lance lui Kirk, în timp ce privirea îi stăruia pe chipul răzvrătit al lui Foxy. Te-aş săruta de bun venit, dar nu m-am dat niciodată în vânt după uleiul de motor. O tachina ca întotdeauna, iar bărbia fetei se ascuţi înainte ca de obicei. — Din fericire pentru amândoi, Kirk are o rezervă inepuizabilă. — Dacă ai de gând să te plimbi în felul ăsta restul sezonului, o avertiză Kirk, în timp ce punea scula la loc, ai putea foarte bine să lucrezi pe o pistă. — Restul sezonului? Lance deveni atent în timp ce trăgea din ţigară. O să fii pe-aici tot sezonul? Bună vacanţă. — Nici pe departe. Foxy îşi şterse palmele de cracii salopetei şi încercă să pară demnă. Am venit ca fotograf, nu ca spectator. — Foxy lucrează cu o scriitoare, Pam Anderson, îl lămuri Kirk luându-şi iar berea. Nu ţi-am spus? — Ai pomenit ceva de scriitoare, murmură Lance. O privea scrutător de parcă ar fi vrut să vadă dincolo de stratul de ulei. Deci, o să mergi din nou în circuit? Foxy îşi aminti intensitatea din ochii lui. În unele momente ţi se putea tăia răsuflarea. Tipul avea ceva profund şi primitiv. Chiar şi ca adolescentă, fusese conştientă de senzualitatea lui primară. Atunci i se păruse fascinantă, acum ştia cât este de primejdioasă. Îi susţinu privirea. — Corect. Păcat că n-o să fii prin preajmă. — Niciun păcat, i-o întoarse el. (Intensitatea îi dispăru din privire, iar ochii îi redeveniră nepăsători.) Maşina mea o conduce Kirk. Am de gând să stau pe-aici să-l văd cum câştigă. (Înainte să se întoarcă spre fratele ei, o văzu pe Foxy încruntându-se.) Presupun că o voi întâlni pe Pam Anderson la petrecerea de diseară. Să nu dai jos uleiul de pe faţă, Foxy. (Înainte de a ieşi pe uşă o atinse pe un locşor curat de pe bărbie.) S-ar putea să nu te recunosc. Ar trebui să dansăm în amintirea trecutului. — Bagăţi-1 pe ţeavă! strigă după el, dar apoi se blestemă că renunţase la atitudinea demnă pentru o glumă copilărească. (Îi aruncă o privire lui Kirk, după care îşi dădu jos salopeta.) Mă uimeşte ce prieteni ai. Kirk dădu din umeri, privindu-l prin fereastră pe Lance care se îndepărta. — Mai bine ai testa maşina înainte de a pleca spre casă cu ea. S-ar putea să aibă nevoie de ajustări. Foxy suspină şi scutură din cap. — Sigur.   ♠ ♠ ♠   Pentru seară îşi alese o rochie fină din crêp-de-Chine. Liliachiul pal şi verdele pluteau în jurul siluetei ei subţire. Era o apariţie romantică, îmbrăcată cu o fustă drapată, sutien fără bretele şi o jachetă până-n talie. Era şi foarte atrăgătoare. Avu un zâmbet de satisfacţie gândindu-se că Lance Matthews va avea o surpriză. Cynthia Fox nu mai era o adolescentă. După ce îşi puse şi ineluşele de aur în urechi se privi în oglindă ca să aprecieze rezultatele. Părul despletit i se răsucea până sub umeri, într-o coamă groasă de inele roşcate şi strălucitoare. Nu mai avea nicio urmă de ulei pe faţă. Pomeţii înalţi adăugau atât eleganţă, cât şi delicateţe chipului ei triunghiular şi nostim. Ochii îi erau migdalaţi, nici gri, nici verzi. Nasul ascuţit şi aristocratic, gura rotundă şi aproape prea mare. În ochi avea ceva din neliniştea fratelui ei, dar era mai reţinută şi mai mocnită. Avea ceva de sălbăticiune, jumătate căprioară, jumătate tigroaică. Mai mult decât frumuseţe, era o senzualitate pământească, neîmblânzită. Era alcătuită din contraste. Silueta mlădioasă şi tenul de fildeş o făceau să pară gingaşă, în vreme ce culoarea stridentă a părului şi îndrăzneala din ochi erau o provocare. Foxy simţea că noaptea era gata de o provocare. Exact când se strecura în rochie, cineva bătu la uşă. — Foxy, pot să intru? (Pam Anderson aruncă o privire prin crăpătura uşii, după care o deschise larg.) Oh, arăţi minunat! Se întoarse zâmbind. — Şi tu. Eşarfa bleu pal visător i se potrivea de minune lui Pam, care arăta ca o păpuşă de porţelan. Uitându-se cu atenţie la micuţa frumuseţe blondă, Foxy se întrebă din nou cum de avea vână pentru o meserie atât de provocatoare ca cea de jurnalist liber profesionist. Cum reuşeşte să facă interviuri atât de provocatoare, când vorbeşte atât de suav şi este o prezenţă atât de deosebită? Se cunoşteau de şase luni şi, deşi Pam era cu cinci ani mai mare, Foxy simţea faţă de ea un instinct matern. — Nu-i aşa că e nostim să începi o treabă cu o petrecere? Pam se aşeză pe pat în timp ce Foxy se pieptăna. Casa fratelui tău e minunată, Foxy. Camera mea e perfectă. — E casa noastră de când eram copii, spuse Foxy, încruntându-se la sticla de parfum. Kirk a păstrat-o ca un fel de bază de campanie, pentru că e atât de aproape de Indianapolis. (Faţa i se lumină într-un zâmbet.) Lui Kirk i-a plăcut întotdeauna să stea lângă o pistă. — E fermecător! Pam îşi trecu degetele prin părul moale, tuns scurt ca un paj. Şi foarte generos, să mă găzduiască până pornim în circuit. — Este într-adevăr! (Foxy râse şi se apropie de oglindă ca să-şi dea cu ruj pe buze.) Atâta timp cât nu pune la cale o strategie pentru cursă. O să vezi, câteodată uită de restul lumii. (Privi lung la ruj, după care îl închise cu grijă.) Pam... Respiră adânc, ridică privirea şi o întâlni pe a lui Pam în oglindă. Pentru că o să călătorim împreună, cred că trebuie să îl înţelegi puţin pe Kirk. El... Oftă şi dădu din umeri. Nu e întotdeauna fermecător. Câteodată e tăios şi nervos, ba chiar de-a dreptul necioplit. N-are astâmpăr, e dornic de competiţie. Cursele sunt viaţa lui şi câteodată uită că oamenii nu sunt atât de rezistenţi ca maşinile. — Îl iubeşti foarte mult, nu? Pam îşi datora o parte din succes înţelegerii şi compasiunii care se oglindeau în ochii ei albaştri. Nu numai că înţelegea oamenii, dar îi şi păsa de ei. — Mai mult decât orice altceva. (Se întoarse ca să o privească în faţă.) Şi îl iubesc mai mult de când am crescut şi am descoperit că e uman. Kirk nu era obligat să mă crească. Cred că nu mi-am dat seama de asta decât când am ajuns la colegiu. Ar fi putut să mă dea în grija unei familii. Nimeni nu l-ar fi criticat. De fapt – îşi scutură părul de pe umeri, apoi se sprijini de toaletă – sunt sigură că unii l-au criticat pentru că n-a făcut-o. M-a ţinut lângă el când aveam nevoie de asta. Nu o să uit niciodată că a făcut-o. Poate că într-o zi îl voi răsplăti. (Se îndreptă zâmbind.) M-aş duce jos să văd dacă totul e gata. Musafirii vin în curând. — Vin cu tine. Pam se ridică şi se îndreptă către uşă. — Acum spune-mi cine e Lance Matthews ăsta despre care bombăneai mai devreme? Dacă mi-am făcut bine temele, e un fost pilot unul de mare succes, care acum conduce Matthews Corporation şi care, printre altele proiectează maşini de curse. El a proiectat şi are mai multe maşini de Formula Unu, printre care şi cele pe care fratele tău le va pilota în acest sezon. Şi... da, şi maşina Indy. Nu e...? (Scoase un plescăit mic de frustrare pentru că inventarul ei de fapte era prea sărăcăcios.) E dintr-o familie de viţă veche şi bogată, nu-i aşa? Din Boston sau New York, care fac navigaţie sau import-export? Insuportabil de bogaţi. — Boston, navigaţie şi dezgustători, afirmă Foxy în timp ce se îndreptau spre primul etaj. Şi nu mă pune să îl studiez, că o să am coşmaruri la noapte. — Simt o undă de antipatie? — Simţi repulsie, i-o întoarse Foxy. A trebuit să închiriez o cameră în care să depozitez surplusul de repulsie faţă de Lance Matthews. — Hm! Şi chiriile sunt usturătoare. — Ceea ce mă face să-l detest şi mai mult. Foxy se duse direct în sufragerie şi inspectă masa. Farfuriile din lemn lăcuit erau aşezate pe o faţă de masă mov închis. În mijloc se afla o cană de pământ plină cu narcise galbene şi crenguţe de sânger. O privire asupra aranjamentului, a lumânărilor de ceară galbenă aşezate în suporturi de lemn, îi dădu siguranţa că furnizorii îşi cunoşteau meseria. "Intimitate relaxantă" era senzaţia pe care ţi-o lăsa totul. — Arată nostim. Foxy rezistă tentaţiei de a-şi băga un deget într-unul din vasele cu caviar rece pe care furnizorul îl aducea grăbit din bucătărie. Era un omuleţ aferat, aproape chel, cu numai un cerculeţ subţire de păr, vopsit negru ca smoala. Păşea repede şi târşit. — Aţi venit prea devreme. (Se aşeză protector între Foxy şi caviar.) Oaspeţii vor sosi abia peste un sfert de oră. — Sunt Cynthia Fox, sora domnului Fox. Îşi desfășură zâmbetul ca pe un steag de pace. M-am gândit că aş putea da o mână de ajutor. — Ajutor! Oh, nu, Dumnezeule, nu! Ca să îşi întărească vorbele, o împinse cu dosul palmelor, de parcă ar fi fost o muscă insistentă care îi ameninţa pateul. — Nu trebuie să atingeţi nimic. Totul este proporţionat. — Şi frumos! spuse Pam ca să-l îmblânzească, strângând-o pe Foxy de braţ, ca s-o avertizeze. Hai s            bem ceva, Foxy, şi să-i aşteptăm pe ceilalţi! — Ce tip caraghios şi infatuat, mormăi Foxy, în timp ce Pam o căra spre salon. — Tu laşi pe cineva să-ţi aranjeze oglinda retrovizoare? întrebă Pam cu o curiozitate politicoasă, aşezându-se comod pe scaun. Foxy râse în timp ce supraveghea barul portabil. — Punct ochit. Ei, se pare că e destulă băutură pentru ca o armată întreagă să meargă zi de zi pe trei cărări timp de un an. Problema e că nu ştiu să prepar altceva decât ginul cu tonic pe care îl bea Kirk — Dacă exisă vreo sticla de lichior sec, toarnă puţin într-un pahar foarte mic. Asta nu îţi va pune imaginaţia la prea mare încercare. Bei şi tu? — Nu. (Foxy scotocea printre sticle.) Când beau devin puţin prea cinstită. Uit regulile de bază ale supravieţuirii – tactul şi diplomaţia. O ştii pe Joyce Canfield, redactorul şef de la revista "Ziua Nunţii"? Pam aprobă, iar Foxy detectă lichiorul şi îl turnă în pahar. — Am întâlnit-o la un cocktail, acum câteva luni. Am făcut mai multe tipuri de paginaţie pentru" Ziua Nunţii ". În fine, m-a întrebat ce părere am despre rochia ei. Am privit-o peste marginea celui de-al doilea şpriţ şi i-am spus că ar trebui să se ferească de galben, pentru că o face să arate lividă. Traversă camera şi îi dădu paharul lui Pam. — Cinstit, dar idiot. De atunci n-am mai fotografiat pentru "Ziua Nunţii" nici măcar un buchet ofilit. Pam râse în felul ei liniştit, învăluitor şi sorbi din lichior. — O să ţin minte să nu-ţi mai pun nicio întrebare periculoasă atunci când ai un pahar în mână. (O privi pe Foxy trecându-şi degetul peste o masă înaltă, încrustată.) Ţi se pare ciudat să fii acasă? Ochii lui Foxy erau întunecaţi, cu luminiţe verzi sclipind peste cenuşiu. — Îmi trezeşte amintiri. Ciudat, de ani de zile nu m-am mai gândit la viaţa mea aici, dar acum... Se îndreptă spre fereastră şi trase draperia de culoarea fildeşului. Afară, soarele apunea, împrăştiind raze roşii şi aurii. — Ştii, acesta e singurul loc la care mă pot gândi ca la un cămin. New Yorkul nu contează. De când au murit părinţii mei, am călătorit atât de mult, la început cu Kirk, apoi cu meseria mea. Doar acum, când sunt aici îmi dau seama că viaţa mea nu are rădăcini. — Vrei rădăcini, Foxy? — Nu ştiu. Când se întoarse spre Pam, avea o expresie nedumerită. — Nu ştiu, repetă ea. Poate. Dar vreau ceva. Ceva ce se găseşte acolo. Îşi îngustă ochii şi privi la ceva ce nu putea vedea încă. — Ce anume? Foxy tresări, când vocea o trezi din gândurile ei. În uşă stătea Kirk, studiind-o cu zâmbetul său nepăsător, cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor de culoarea nisipului. Ca întotdeauna avea o aură de entuziasm în jurul lui. — Păi... (După ce îl privi cu atenţie, Foxy traversă încăperea spre el.) Mătase, nu? Cu dreptul ei de soră, îi controlă gulerul de la cămaşă. Sper că nu schimbi prea multe motoare, îmbrăcat aşa. Kirk o trase de păr şi o sărută. Pe tocuri, era aproape la fel de înaltă cât el, iar ochii le erau la acelaşi nivel. Pam îi privi cu atenţie şi observă cât de puţin semănau unul cu celălalt: doar buclele grele ale părului erau la fel. Ochii lui Kirk erau de un verde curat şi întunecat, iar faţa îi era prelungă. Nu avea nimic din eleganţa sau delicateţea surorii sale. Studiindu-i profilul, Pam simţi cum un fior discret îi trece pe spinare. Se uită repede la paharul ei. Frisoanele de pe spate nu trebuiau amestecate cu munca. — Îţi amestec eu ceva de băut, se oferi Foxy, retrăgându-se de lângă fratele ei şi îndreptându-se către bar. — Nu îndrăznim să intrăm în camera de alături în următoarele două-trei minute. Ah, nu e gheaţă! (Închise capacul frapierei şi dădu din umeri.) O să-mi iau inima în dinţi şi o să-l înfrunt pe furnizor. Pam bea lichior, spuse ea peste umăr, ieşind din cameră. — Mai vrei unul? întrebă Kirk, întorcându-şi pentru prima dată atenţia către Pam. — Nu, mulţumesc. (Zâmbi şi duse paharul la buze.) N-am avut ocazia să-ţi mulţumesc pentru că m-ai găzduit. Nici nu ştii ce plăcut e să nu dormi într-un hotel. — Ştiu totul despre hoteluri. Kirk rânji şi se aşeză în faţa ei. Se întâlniseră cu o zi în urmă, dar acum erau pentru prima dată singuri. Pam simţi din nou frisonul pe spate şi îl ignoră. Kirk luă o ţigară din tabachera de pe masă şi o aprinse. O studie câteva secunde. Are clasă, îşi spuse. Şi minte. Nu era o admiratoare fără cap a curselor de maşini. Ochii lui îi mângâiară o clipă gura roz şi moale. Arată ca din vitrină. Frumoasă, atrăgătoare şi în spatele unui perete de sticlă. — Foxy mi-a vorbit atât de des despre tine, încât am impresia că te cunosc. (Imediat Pam se blestemă pentru prostie şi mai luă o înghiţitură de lichior.) Abia aştept cursa. — Aşa şi eu, răspunse Kirk, rezemându-se de speteaza scaunului şi studiind-o deschis. Nu pari genul care să fie interesat în opriri pe linia de sosire şi viteze ameţitoare. — Nu? i-o întoarse Pam în timp ce-şi aduna gândurile. Dar ce gen par? Kirk trase adânc fumul în piept. — Genul căruia îi plac Chopin şi şampania. Pam învârti în pahar ce-i mai rămăsese din lichior şi privi în jos. — Aşa-i, răspunse ea, apoi se sprijini relaxată de pernele de pe scaun. Dar ca jurnalist sunt interesată de tot felul de lucruri. Sper că vei fi generos cu gândurile, sentimentele şi cunoştinţele tale. Un zâmbet îi ridică colţurile mustăţii. — Sunt vestit pentru generozitatea mea, răspunse el batjocoritor, întrebându-se dacă pielea ei era chiar atât de mătăsoasă pe cât părea. Tăcerea fu spartă de soneria de la intrare. Kirk se ridică, luă paharul din mâna lui Pam, ai o trase în picioare. Deşi ea îşi spuse că are o reacţie prostească, inima-i bubuia. — Eşti măritată? — De ce?... Nu. Se încruntă, nedumerită. — Bun. Nu mi-a plăcut niciodată să mă culc cu o femeie măritată. Vorbi atât de plat, încât trecu o clipă până când Pam reacţionă. Culoarea furiei îi invadă obrajii de porţelan. — Din toate impertinenţele... — Ascultă, o întrerupse el. Suntem sortiţi să ne culcăm împreună mai înainte de încheierea sezonului. Nu prea mă pricep la jocuri, aşa că o spun de-a dreptul. — Şi te-ar şoca foarte tare, i-o întoarse ea, cu răceală în voce pe care numai cei născuţi în sud o au, dacă aş declina această invitaţie generoasă? — Mi s-ar părea un păcat, conchise el, ridicând neglijent din umeri. Când soneria ţârâi a doua oară, o luă de mână: — Mai bine am răspunde.