George R.R. Martin

Furtuna pe Windhaven de George R.R. Martin  PROLOG   Furtuna se dezlănțuise aproape toată noaptea. În patul larg pe care îl împărțea cu mama ei copila zăcea trează, ascultând de sub plapuma aspră din iarba-lânii. Sunetul ploii, izbindu-se de scândurile cabanei din arbore-de-lâmâie, era neîntrerupt și stăruitor. Uneori auzea bubuiturile îndepărtate ale tunetelor și, când fulgerele licăreau, dungi subțiri de lumină pătrundeau printre obloane, luminând cămăruța. Când se stingeau, întunericul le lua din nou locul. Copila simțea ropotul apei biciuind podeaua și știa că în acoperiș se deschisese o altă spărtură. Pământul bătătorit avea să se transforme în noroi, iar mama să se înfurie, dar nu era nimic de făcut. Maică-sa nu se pricepea la peticit acoperișuri și nici nu își permiteau să angajeze pe cineva. Într-o zi, i-a spus femeia, vechea cabană avea să se prăbușească din cauza furtunilor zguduitoare. Atunci îl vom vedea din nou pe taică-tău, mai zicea ea. Fetița nu și-l amintea prea bine, dar mama vorbea foarte des despre el. Obloanele s-au zguduit la o rafală puternică de vânt, iar copila a început să tragă cu urechea la scârțâitul înfiorător al lemnului și la bătaia surdă a hârtiei cerate ce ținea loc de geam și, pe scurt, i s-a făcut teamă. Maică-sa dormea, neștiind nimic din toate astea. Furtunile se iscau des, iar femeia se odihnea ori de câte ori se întâmpla. Fetei îi era frică să o trezească. Era aprigă și nu-i plăcea să fie deranjată pentru un fleac cum e spaima de copil. Pereții au pârâit și s-au scuturat din nou, fulgerul și tunetul au venit aproape în același timp, iar fetița s-a cutremurat sub plapumă, întrebându-se dacă aceea avea să fie noaptea în care urma să-l întâlnească pe tatăl ei. Dar nu era așa. În cele din urmă, furtuna s-a potolit și chiar și ploaia s-a oprit. Camera era întunecată și tăcută. Fata a scuturat-o pe maică-sa, trezind-o. — Ce-i? a întrebat ea. Ce-i? — Furtuna s-a terminat, Mamă, a răspuns copila. Auzind așa, femeia a încuviințat și s-a ridicat. — Îmbracă-te, i-a zis fetei, în timp ce bâjbâia după haine prin beznă. Mai aveau cel puțin încă o oră până la răsărit, dar era important să ajungă repede pe plajă. Fata știa că furtunile sfărâmau bărci; bărcuțe de pescuit, ce întârziaseră prea mult în larg sau se aventuraseră prea departe, iar uneori la fel pățeau și navele mari de comerț. Dacă ieșeai afară după o vijelie, era posibil să găsești obiecte aduse de apă pe plajă, tot felul de lucruri. Odată dăduseră peste un cuțit cu muchia din metal ștanțat; când îl vânduseră, mâncaseră pe săturate două săptămâni. Totuși, dacă îți doreai să găsești rămășițe valoroase, nu îți puteai permite să fii leneș. Un om delăsător ar fi așteptat până la răsărit și nu ar fi găsit nimic. Mama și-a aruncat peste umăr un sac gol din pânză, pentru cărat obiecte. Rochia fetei avea buzunare largi. Amândouă purtau ghete. Femeia a dat jos o prăjină lungă, cu un cârlig sculptat din lemn la capăt, în caz că vedea ceva în apă, plutind prea departe pentru a ajunge. — Vino, copilă, a zorit-o ea. Nu mai pierde vremea. Plaja era rece și cufundată în întuneric, străbătută de o adiere rece și neîntreruptă ce venea din apus. Nu erau singure. Alți trei sau patru oameni se aflau deja acolo, dând târcoale prin nisipurile umede și lăsând urme de ghete, ce se umpleau repede cu apă. Din timp în timp, câte unul se oprea să cerceteze ceva. Unul ținea o lampă. Avuseseră și ele cândva o lampă bună, când trăia tatăl ei, dar după ceva vreme trebuiseră să o vândă. Maică-sa se plângea adesea din pricina asta. Nu vedea noaptea la fel de bine ca fata ei, iar uneori se împiedica pe întuneric și de multe ori nu observa lucruri pe care ar fi trebuit să le observe. S-au despărțit, ca de obicei. Fata a mers spre nord, de-a lungul plajei, în timp ce femeia a cercetat partea din sud. — Întoarce-te când răsare soarele, i-a zis mama. Ai treburi de făcut. N-o să mai rămână nimic după răsărit. Fata a dat din cap și s-a grăbit să-și înceapă căutarea. Recolta era slabă în noaptea aceea. Copila s-a plimbat mult timp, urmărind mereu linia apei, căutând de zor cu ochii în pământ. Îi plăcea să găsească obiecte. Dacă aducea acasă o bucată de metal sau poate un dinte de scila, lung cât brațul ei, încovoiat, galben și înfiorător, mama ei zâmbea și îi spunea ce fiică bună e. Dar nu se întâmpla prea des. De cele mai multe ori, o certa pentru că era prea visătoare și punea întrebări prostești. Când lumina slabă a răsăritului a început să stingă stelele, tot nu avea nimic în buzunare, în afară de două bucăți albicioase ca laptele, din sticlă-de-mare, și o scoică. Era o scoică mare și grea, cât palma ei, cu cochilia aspră, ca de piatră, ceea ce însemna că e din cele mai bune de mâncat, cu carne neagră și untoasă. Dar nu reușise să găsească decât una. Toate celelalte rămășițe de pe mal erau doar lemne plutitoare. Se hotărâse să se întoarcă, așa cum îi ceruse maică-sa, când a văzut pe cer lucirea de metal – o scânteie bruscă, argintie, ca și cum s-ar fi născut o nouă stea, umbrindu-le pe celelalte. Se afla la nord, mult în larg, deasupra mării. S-a uitat în direcția în care o zărise și o clipă mai târziu a strălucit din nou, puțin spre stânga. Știa ce este: primele raze ale soarelui, reflectându-se, înainte de a atinge lumea, pe aripile unui zburător. Voia să urmeze lumina, să alerge, să o privească. Îi plăcea să urmărească zborul păsărilor: micii ploieri, cumpliții caprimulg și condorii; iar zburătorii cu aripile lor de argint erau mai grozavi decât oricare alte păsări. Dar se apropiau zorile, iar mama îi spusese să se întoarcă acasă. A luat-o la goană. Dacă se grăbea, s-a gândit ea, dacă alerga într-acolo și apoi fugea repede înapoi, ar avea timp să-l privească pentru câteva clipe, înainte ca maică-sa să îi observe absența. Așa că a alergat și a alergat, trecând de leneșii treziți mai târziu ce tocmai ieșiseră să cutreiere plaja. Scoica îi sălta în buzunar. Când a ajuns la locul zburătorului, un spațiu vast de nisip, unde aterizau adesea mesagerii, aflat dedesubtul stâncii înalte de unde decolau, cerul se colorase spre est într-un portocaliu palid. Copilei îi plăcea să urce stânca și să privească de acolo, de sus, cu vântul jucându-i-se în păr și cu picioarele atârnate deasupra marginii, iar văzduhul pretutindeni în jur. Dar azi nu era timp. Trebuia să se întoarcă curând, de nu, mamei avea să-i sară țandăra. Ajunsese oricum prea târziu. Zburătorul atinsese pământul. Pasărea a mai survolat o dată, grațios, pe deasupra nisipului, aripile fâlfâindu-i la nouă metri deasupra capului ei. Fata a rămas țintuită, privind cu ochii mari. Apoi, deasupra apei, el s-a înclinat; o aripă de argint s-a aplecat iar cealaltă s-a ridicat și dintr-odată s-a întors, formând un cerc larg. După aceea s-a îndreptat și a zburat drept înainte, coborând grațios, astfel încât abia dacă a atins nisipul, în timp ce luneca deasupra lui. Pe plajă se aflau și alți oameni – un tânăr și o femeie mai în vârstă. Alergau alături de zburător, pe când el se apropia, și l-au ajutat să se oprească, apoi au făcut ceva la aripi și ele au căzut. Cei doi au strâns aripile încet și cu grijă, în timp ce zburătorul a dezlegat chingile ce le ținea legate de corp. Tot uitându-se, fata a observat că era chiar cel care-i plăcea ei. Știa că există o mulțime de zburători, văzuse o grămadă și învățase chiar să-i recunoască pe unii, dar numai trei veneau aici mai des, cei trei care locuiau pe insula ei. Copila își imagina că trebuie să fi stat sus pe stânci, în case ce arătau precum cuiburile păsărilor, dar cu pereți din argint prețios. Unul dintre cei trei era o femeie severă, grizonantă, cu un chip aspru. Al doilea era doar un băiat, brunet și nespus de chipeș, cu o voce plăcută; el îi plăcea mai mult. Dar preferatul ei era bărbatul de pe plajă, la fel de înalt, suplu și lat în umeri cum fusese tatăl ei, bărbierit, cu ochi căprui și păr ondulat, roșcat. Zâmbea mult și părea să zboare cel mai des. — Tu, a zis el. Copila s-a uitat în sus, speriată și l-a surprins zâmbindu-i. — Nu te teme, a liniștit-o bărbatul. Nu-ți fac rău. Fata s-a dat un pas înapoi. Îi urmărise de multe ori pe zburători, dar niciunul nu o mai băgase de seamă. — Cine este? și-a întrebat zburătorul ajutoarele, care stăteau în spatele lui, ținând aripile strânse. Băiatul a ridicat din umeri. — Vreo căutătoare de scoici. Nu știu. Am mai văzut-o pierzându-și vremea pe aici. Vrei să o gonesc? — Nu, a răspuns bărbatul. El i-a zâmbit din nou copilei. — De ce ești așa speriată? a întrebat-o. E în regulă. Nu mă deranjează că vii pe aici, fetițo. — Mama mi-a spus să nu-i deranjez pe zburători, a explicat fata. Bărbatul a râs. — Atunci, să știi că pe mine nu mă deranjezi. Poate într-o zi ai să crești și ai să-i ajuți pe zburători, ca prietenii mei de aici. Ți-ar plăcea? — Nu, a clătinat fata din cap. — Nu? a zis el. Bărbatul a ridicat din umeri, cu zâmbetul încă pe buze. — Dar ce ți-ar plăcea să faci? Să zbori? Fata a dat din cap, timidă. Femeia mai în vârstă a chicotit, dar bărbatul i-a aruncat iute o privire, încruntându-se. Apoi a pășit către fetiță, s-a aplecat și a luat-o de mână. — Păi, dacă o să zbori, trebuie să exersezi, să știi. Ai vrea? — Da. — Acum ești prea mică pentru aripi, i-a răspuns zburătorul. Uite. A cuprins-o cu mâinile-i puternice și a ridicat-o pe umeri, așa că picioarele fetei îi atârnau pe piept, iar mâinile îi umblau nesigure în păr. — Nu, a spus el. Nu te ții, dacă vrei să fii zburător. Brațele trebuie să-ți fie aripi. Poți să-ți ții mâinile drepte? — Da, a replicat ea. Și-a ridicat brațele și le-a ținut întinse, ca pe o pereche de aripi. — Mâinile o să-ți obosească, a avertizat-o bărbatul, dar nu ai voie să le cobori. Nu și dacă vrei să zbori. Un zburător trebuie să aibă brațe puternice, care nu obosesc niciodată. — Sunt puternică, a insistat fata. — Bun. Ești gata? — Da, și a început să-și miște brațele. — Nu, nu, nu! a certat-o el. Nu le mișca. Noi nu suntem ca păsările, să știi. Credeam că ne-ai privit. Copila a încercat să-și amintească. — Șoimii, a spus ea deodată. Sunteți ca șoimii. — Uneori, a răspuns zburătorul mulțumit. Și precum condorii și ca alte păsări ce planează. Știi, noi nu zburăm cu adevărat. Plutim, la fel ca șoimii. Noi lunecăm cu vântul. Așa că nu ai voie să miști brațele; trebuie să le ții țepene și să încerci să simți vântul. Acum îl simți? — Da. Era o adiere mai caldă, dulceagă, îmbibată de mirosul mării. — Atunci, prinde-l cu brațele tale, lasă-l să te străbată. Fata a închis ochii și a încercat să simtă vântul pe mâini. Și a prins să se miște. Zburătorul începuse să pășească rapid pe nisip, parcă purtat de vânt. Când adierea își schimba direcția, și-o schimba și el, trecând brusc de la un sens de mers la altul. Fata își ținea brațele nemișcate, vântul părea să se întețească, iar acum bărbatul alerga de-a binelea și ea sălta pe umerii lui, din ce în ce mai repede. — O să mă duci în apă, a strigat el. Întoarce, întoarce! Iar ea și-a înclinat aripile, așa cum îi văzuse făcând de atâtea ori, o mână în sus, alta în jos, și zburătorul s-a întors la dreapta și a început să alerge în cerc, până când, în cele din urmă, fata și-a îndreptat brațele, iar el a schimbat direcția în care pornise. Bărbatul a alergat și a tot alergat, iar ea a zburat, până ce amândoi au început să gâfâie și să râdă. În final s-a oprit. — De-ajuns, a zis el. Un zburător începător n-ar trebui să stea în aer prea mult. A ridicat-o de pe umeri și a așezat-o înapoi pe nisip, zâmbind. — Acum, gata, a adăugat. O dureau brațele de la cât de mult le ținuse întinse, dar era peste măsură de entuziasmată, deși știa că acasă o așteaptă bătaia. Soarele se ridicase de-a binelea deasupra liniei de orizont. — Îți mulțumesc, i-a spus ea, respirând tot cu greu. — Mă cheamă Russ, s-a prezentat el. Dacă mai vrei să zbori, vizitează-mă odată. Nu am niciun învățăcel. Copila a dat încântată din cap. — Dar tu, a întrebat el scuturându-și nisipul de pe haine, cum te numești? — Maris, a răspuns fata. — E un nume drăguț, a replicat politicos zburătorul. Ei bine, trebuie să plec, Maris. Dar poate mai zburăm împreună, ce zici? Bărbatul i-a zâmbit, s-a întors și a luat-o în jos, pe plajă. Cele două ajutoare i s-au alăturat, unul cărând aripile strânse. Au început să vorbească în timp ce se îndepărtau de ea, iar fata i-a auzit râsetul. Și deodată a început să alerge în spatele lui, aruncând nisipul în urma ei, străduindu-se să țină pasul cu el. Bărbatul a simțit-o venind și s-a întors. — Ce-i? — Poftim, i-a zis ea. A băgat mâna în buzunar, de unde a scos scoica și i-a întins-o. Pe chipul zburătorului s-a citit brusc uimirea, apoi uimirea i s-a stins, înecată de căldura zâmbetului său. El a acceptat serios darul. Copila și-a aruncat brațele în jurul lui, l-a îmbrățișat cu patimă și a rupt-o la fugă. Alerga cu brațele deschise, atât de repede, încât i se părea că zboară.   Partea întâi FURTUNI Maris plutea cu furtuna la trei metri deasupra mării, strunind vânturile cu aripile din împletitură metalică. Zbura cu nesaț, fără astâmpăr, gustând din plin primejdia și stropii de ploaie, nederanjată de frig. Cerul era de un albastru de cobalt, amenințător, vânturile își adunau puterile, iar ea avea aripi; îi era de ajuns. Acum putea să și moară și ar fi sfârșit fericită, zburând. Plana mai bine decât oricând, rotindu-se și plutind printre curenții de aer, fără grijă, prinzându-i mereu pe cei care urcau sau pe cei care coborau și care aveau să o ducă mai departe ori mai iute. Nu făcea alegeri greșite, nu era obligată să aterizeze precipitat deasupra oceanului tumultos; schimbările de direcție erau doar spre plăcerea ei. Ar fi fost mai sigur să zboare sus, ca un copil, deasupra valurilor, cât mai sus, păzită de propriile ei greșeli. Dar Maris mătura întinderea de apă ca un zburător, ceea ce însemna că un singur plonjon, doar atingerea apei cu aripa, ar fi dus la o rostogolire neîndemânatică din înaltul cerului. Dar însemna și moartea: nu poți înota prea departe, când anvergura aripilor este de șase metri. Maris era curajoasă, dar cunoștea mișcarea vânturilor. A zărit în față gâtul unei scile, un cordon sinuos, negru, desfășurat pe fundalul orizontului. Aproape fără să gândească, ea a răspuns chemării. Mâna dreaptă a tras în jos de hamul de piele al aripii, iar cea stângă a apăsat în sus. Și-a mutat complet centrul de greutate. Aripile mari din argint – dintr-o țesătură subțire și ușoară ca un fulg, dar extrem de trainică – s-au mișcat odată cu ea, întorcându-se. Vârful uneia aproape că a șters crestele valurilor de dedesubt, pe când cealaltă s-a ridicat; Maris a prins din plin curentul ascendent de aer și a început să urce. Moartea, moartea din înaltul cerului o îngrijorase, dar nu avea să sfârșească astfel – s-a repezit prin aer, ca un pescăruș îndrăzneț, prânz pentru un monstru înfometat. Peste câteva minute a ajuns în dreptul scilei și s-a oprit, dându-i rotocoale, puțin mai încolo de punctul în care o putea înhăța. De sus îi zărea corpul, de-abia ascuns sub valuri, rândurile de înotătoare, negre și lucioase, bătând ritmic apa. Capul mic, legănându-se dintr-o parte într-alta, deasupra gâtului lung, nu o băga în seamă. Poate că-i cunoaște pe zburători, s-a gândit ea atunci, și nu-i place gustul. Vântul era rece acum și plin de sare. Furtuna prindea puteri; fata simțea un tremur în aer. Exaltată, Maris a lăsat scila departe, în urmă. Apoi a rămas din nou singură, zburând fără nicio greutate prin universul cuprins doar între mare și cer, unde singurul sunet ce se auzea era vântul trecându-i peste aripi. Încetul cu încetul, insula s-a ridicat din mare: destinația ei. Oftând cu părere de rău că i se termină călătoria, Maris s-a lăsat în jos. Gina și Tor, doi dintre înrădăcinați – Maris n-ar fi putut să spună ce făceau atunci când nu se îngrijeau de zburătorii veniți în vizită –, erau la datorie, pe limba de pământ. A dat o dată roată deasupra lor, pentru a le atrage atenția. Ei s-au ridicat de pe nisipul fin și i-au făcut cu mâna. A doua oară când s-a întors, erau pregătiți. Maris s-a aruncat tot mai jos, până când picioarele i-au ajuns la doar câțiva centimetri de sol; Gina și Tor au alergat de-a curmezișul plajei, paralel cu ea, fiecare de o parte a aripilor. Degetele ei au măturat suprafața și a început să încetinească, împroșcând cu nisip. În cele din urmă s-a oprit, întinsă pe burtă, pe nisipul rece și uscat. Se simțea prost. Un zburător la sol e ca o țestoasă rostogolită pe spate; se poate pune pe picioare dacă trebuie, dar este un proces dificil și nedemn. Cu toate astea, fusese o aterizare bună. Gina și Tor au început să-i strângă aripile, unite de un cablu de treizeci de centimetri. Pe măsură ce fiecare spiță se desprindea și se unea cu următorul segment, țesătura din pânză dintre ele se lăsa moale. Când toate spițele au fost strânse, aripile atârnau ca două pliuri lălâi din metal, ce atârnau de pe axul central, legat de spatele lui Maris. — Îl așteptam pe Coll, a zis Gina în timp ce strângea ultimul segment metalic. Firele de păr scurte și negre i se ridicau ca niște țepi în jurul chipului. Maris a scuturat din cap. Poate o fi fost călătoria lui Coll, dar ea se simțise disperată, tânjind după văzduh. Își luase aripile – încă erau ale ei – și plecase cu mult înainte ca el să iasă din așternut. — Cred că o să zboare pe săturate, după săptămâna viitoare, a zis Tor vesel. Încă avea nisip în părul lins, blond și tremura puțin din cauza adierii aduse de mare, dar zâmbea în timp ce vorbea. — O să zboare cât o vrea. A pășit în fața lui Maris, vrând să o ajute să-și dezlege aripile. — Am să le port, s-a repezit Maris la el nerăbdătoare, deranjată de trăncăneala lui. Oare să înțeleagă el? Cum să înțeleagă oricare dintre ei? Ei erau înrădăcinați. A luat-o în sus pe limba de nisip, spre cabană, urmată alene de Gina și Tor. Acolo a mâncat gustarea obișnuită și a stat în fața unui foc uriaș, uscându-se și încălzindu-se. La întrebările prietenoase a răspuns scurt, încercând să tacă, să nu se gândească la asta ca și cum ar fi ultima oară când zboară. Pentru că era un zburător, toți îi respectau tăcerea, deși se simțeau dezamăgiți. Pentru înrădăcinați, zburătorii erau legătura permanentă cu celelalte insule. Mările, lovite zilnic de furtuni și colcăind de scile, pisici-de-mare și alți prădători, erau prea periculoase pentru călătoriile obișnuite pe nave, cu excepția porțiunilor dintre insule ce făceau parte din același arhipelag restrâns. Zburătorii erau punți de legătură și ceilalți așteptau de la ei vești, bârfe, cântece, povești și aventuri. — Insularul e gata să te primească oricând te simți odihnită, a spus Gina, atingând-o pe Maris timid pe umăr. Ea s-a tras înapoi, gândind: Da, pentru voi e suficient să-i slujiți pe zburători. V-ați dori unul drept soț, poate pe Coll, când mai crește – și nici nu știți ce înseamnă pentru mine ca el să fie zburător, nu eu. În schimb, a răspuns doar atât: — Sunt gata acum. A fost un zbor ușor. Vânturile au făcut toată treaba. Gina a condus-o într-o altă cameră, unde Insularul îi aștepta mesajul. Ca și prima încăpere, aceasta era lungă și foarte sărac mobilată, cu un foc orbitor trosnind într-un cămin masiv, din piatră. Insularul stătea așezat într-un scaun moale, aproape de flăcări; s-a ridicat când a intrat Maris. Zburătorii erau întotdeauna primiți ca egali, chiar și pe insule, unde căpeteniile erau zei și aveau puteri supranaturale. După ce au schimbat saluturile ritualice, Maris a închis ochii și a lăsat mesajul să curgă. Nu știa și nici nu-i păsa ce spune. Cuvintele se foloseau de vocea ei fără să-i tulbure gândurile conștiente. Probabil politică, și-a zis ea. În ultima vreme, totul era politică. Când mesajul s-a terminat, Maris și-a deschis ochii și i-a zâmbit Insularului intenționat, cu nerușinare, căci omul se arăta îngrijorat de vorbele ei. Dar și-a revenit repede și i-a întors zâmbetul. — Îți mulțumesc, a răspuns el cam fără vlagă. Te-ai descurcat de minune. Au invitat-o să-și petreacă noaptea acolo, dar a refuzat. Era posibil ca furtuna să se domolească până dimineața; în plus, îi plăceau zborurile nocturne. Tor și Gina au însoțit-o afară, în sus, pe cărarea pietroasă către stânca zburătorilor. Acolo se aflau felinare înfipte în rocă, la fiecare treizeci de centimetri, pentru a ușura ascensiunea șerpuitoare pe timp de noapte. La capătul potecii era o cornișă formată natural, dar lărgită și adâncită de oameni. Dincolo de ea, prăpastia adâncă de douăzeci și patru de metri și brizanții ce se spărgeau de o plajă stâncoasă. Pe cornișă, Gina și Tor au desfăcut aripile și au fixat spițele la loc, iar țesătura din metal s-a întins mult, fermă și argintie. Și Maris a sărit. Vântul a prins-o și a ridicat-o. Zbura din nou, marea era întunecată dedesubt și furtuna uruia deasupra. Odată ce a plonjat, nu s-a mai uitat înapoi la cei doi înrădăcinați melancolici care o urmăreau cu privirea. Mult prea curând avea să devină unul dintre ei. Nu s-a întors spre casă. A zburat, în schimb, alături de vânturile furtunii ce suflau crâncen acum, dinspre apus. Curând avea să tune și să plouă și apoi Maris ar fi trebuit să urce deasupra norilor, unde nu risca atât de mult ca fulgerele să o pârjolească în înaltul cerului. Acasă urma să fie liniște, odată ce furtuna trecea. Oamenii ar fi ieșit, scrutând plaja în căutarea rămășițelor aduse de vijelie, iar câteva șalupe mici ar fi ieșit în larg, sperând la captura ce poate nu era pierdută pentru totdeauna. Vântul îi șuiera drept în față și o împingea, iar ea înota grațios în apa văzduhului. Apoi, curios, gândul i-a zburat la Coll. Și dintr-odată n-a mai simțit aerul. A început să șovăie, să piardă altitudine, apoi s-a tras brusc înapoi, cârmind și căutând senzația de mai înainte. Și blestemându-și zilele. Fusese atât de bine adineaori – chiar trebuia să se termine așa? Putea fi ultimul zbor din viața ei și trebuia să fie cel mai bun. Dar nu avea rost: își pierduse încrederea. Ea și vântul nu se mai iubeau. A început să zboare, dimpotrivă, spre furtună, zbătându-se cumplit, luptându-se până ce mușchii i s-au încordat și au început s-o doară. Urcase acum; odată ce atingerea vântului te părăsea, nu mai era sigur să zbori atât de aproape de apă. Era istovită, obosită de atâta zbor, când a zărit fațada pietroasă a Cuibului și și-a dat seamă cât de departe ajunsese. Cuibul nu era decât un pisc imens ce împungea aerul, ieșind din mare, un turn năruit din piatră, înconjurat de spumă învolburată, în locurile în care apele se izbeau de pereții lui înalți și abrupți. Nu era o insulă; nimic nu creștea aici, cu excepția mănunchiurilor de licheni aspri. Cu toate astea, păsările își făceau cuiburile în cele câteva crevase ferite și pe cornișe, iar pe culmea stâncii zburătorii își construiseră adăpost. Aici, unde nicio navă nu putea amara, unde, în afară de zburătoare – păsări și oameni nimeni putea să urce, aici se afla cabana lor întunecată, din piatră. — Maris! A privit în sus, auzindu-și numele, și l-a văzut pe Dorrel plonjând spre ea, râzând, cu aripile-i umbrite pe fundalul norilor. În ultima clipă, s-a întors cu spatele la el, s-a înclinat brusc, alunecând din fața traiectoriei lui. Zburătorul a urmărit-o în jurul stâncii, iar Maris a uitat că e obosită și că o dor toate și s-a pierdut în joaca sinceră a zborului. Când au aterizat în sfârșit, ploaia tocmai începea, bubuind dintr-odată dinspre est, biciuindu-le chipurile și lovindu-se violent de aripile lor. Maris și-a dat seama că era aproape amorțită de frig. Au coborât fără niciun ajutor într-o groapă de aterizare, acoperită cu pământ moale, tăiată în stânca solidă, iar Maris a alunecat trei metri prin nămolul proaspăt, înainte de a se opri. Apoi a durat cam cinci minute să-și dezmorțească picioarele și să dibuie legăturile triple ce îi înconjurau trupul. A fixat cu grijă aripile de pripon, apoi a apucat vârful uneia dintre ele și a început să o strângă. Când a terminat, dinții îi clănțăneau tare și o dureau brațele. Dorrel s-a încruntat pe când o privea lucrând; aripile lui, împachetate cu grijă, îi atârnau peste umăr. — Ai stat mult afară? a întrebat el. Ar fi trebuit să te las să aterizezi. Îmi pare rău. Nu mi-am dat seama. Cred că ai zburat cu furtuna tot drumul, doar cu puțin înaintea ei. E vreme rea. Am prins și eu câteva vânturi laterale. Te simți bine? — Ah, da. Eram obosită – dar nu așa de tare, cel puțin acum nu mai sunt. Mă bucur că ai fost acolo să mă întâmpini. A fost un zbor pe cinste și aveam nevoie de unul. Ultima parte a drumului a fost grea, am avut impresia că o să mă prăbușesc. Dar un zbor bun e mai binevenit ca odihna. Dorrel a râs și a îmbrățișat-o. Ea îi simțea trupul încălzit de zbor, contrastând cu răceala trupului ei. Și-a dat și el seama și a strâns-o mai bine în brațe. — Hai înăuntru înainte să îngheți. Garth a adus sticle de kivas din Insulele Shotan, iar una dintre ele ar trebui să fie caldă de acum. O să-ți revii, stând între noi și kivas. Salonul comun al cabanei era încălzit și vesel, ca întotdeauna, dar aproape pustiu. Garth, un zburător scund, bine-făcut, cu zece ani mai mare decât ea, era singur acolo. I-a privit din locul lui de lângă foc și i-a strigat pe nume. Maris a vrut să răspundă, dar gâtul îi era înțepenit de încordare, iar dinții, încleștați. Dorrel a condus-o lângă foc. — Am ținut-o afară, în frig, ca un idiot de aripi-așchie, a zis Dorrel. E fierbinte kivasul? Toarnă-ne puțin. Și-a dat jos repede hainele ude și înnămolite și a tras două prosoape mari dintr-un teanc, aproape de foc. — De ce ar trebui să-mi irosesc kivasul pe tine? a mormăit Garth. Pentru Maris, da, că ea e frumoasă și un zburător superb, apoi a făcut o reverență ironică. — Ar trebui să irosești kivasul pe mine, a replicat Dorrel, frecându-se iute cu prosopul mare. Asta, dacă nu cumva vrei să-l vezi împrăștiat pe jos. Garth a răspuns și au schimbat iute câteva insulte și amenințări. Maris nu îi asculta – mai auzise toate astea și înainte. Și-a stors apa din păr, cu ochii la urmele pe care umezeala le lăsa pe pietrele vetrei și la cât de repede dispăreau. S-a uitat la Dorrel, încercând să-i rețină felul de a se înclina, trupul – corpul unui bun zburător – și expresiile ce se succedau repede pe chipul lui, pe când îl tachina pe Garth. Dar băiatul s-a întors, în momentul în care a simțit-o pe Maris privindu-l, iar ochii i s-au îmblânzit. Ultima vorbă de duh a lui Garth s-a stins fără ecou în liniștea din jur. Dorrel a atins-o încet pe Maris, urmând cu mana linia maxilarului ei. — Încă tremuri. El i-a luat prosopul din mâini și l-a înfășurat în jurul ei. — Garth, ia sticla de pe foc, că o să explodeze și hai să ne încălzim. Kivasul, un vin fierbinte, iute, aromat cu stafide și nuci, se bea în căni mari din piatră. Niște dâre subțiri de jăratic i-au luat cu asalt venele la prima înghițitură și Maris s-a oprit din tremurat. Garth i-a zâmbit. — Bun, așa-i? Nu că Dorrel l-ar aprecia. L-am făcut pe un pescar rablagit de vreo doișpe sticle. Le găsise într-o epavă; nu știa peste ce dăduse, iar nevastă-sa nu le voia în casă. I-am dat zdrăngănele în locul lor, niște mărgele din metal, pe care le luasem pentru soră-mea. — Și soră-ta ce mai primește? a întrebat Maris, între două înghițituri de kivas. Garth a ridicat din umeri. — Ea? Ah, era o surpriză oricum. O să-i aduc ceva din Poweet data viitoare când merg acolo. Niște ouă pictate. — Dacă nu cumva mai descoperă ceva și le dă la schimb, pe drumul de întoarcere, l-a luat peste picior Dorrel. Dacă soră-ta va primi vreodată ceva, șocul va strica toată bucuria. Ești făcut pentru negustorie. Cred că ți-ai da și aripile, dacă ar merita trocul. Garth a pufnit indignat. — Mai bine închizi gura când mai vrei să zici așa ceva, păsărico. Apoi s-a întors către Maris. — Ce face fratele tău? Nu l-am mai văzut deloc. Ea a sorbit din nou din băutură, străduindu-se din răsputeri să se calmeze. — Împlinește săptămâna viitoare anii, a spus ea destinsă. Aripile vor fi atunci ale lui. N-am de unde ști încotro umblă. Poate nu-i place compania ta. — Poftim? s-a mirat Garth. Și de ce, mă rog? Părea jignit. Maris a dat absentă din mână și a schițat un zâmbet. Nu voise să sune așa dur. — Îmi place mult, a continuat Garth. Tuturor ne place, nu, Dorrel? Este tânăr, tăcut, poate un pic cam precaut, dar ar trebui să se dea pe brazdă. Cumva, e altfel – dar, vai, spune niște povești… Și cântă! Înrădăcinații vor ajunge să-i adore aripile. Garth a dat din cap a mirare. — De unde învață toate povestirile? Am călătorit mai mult ca el, și totuși… — Le născocește, a răspuns Maris. — El singur? Garth era impresionat. — Atunci, va fi cântărețul nostru. Le vom lua premiul esticilor la următorul concurs. Vesticii au întotdeauna cei mai buni zburători, a zis el cinstit, dar povestitorii noștri n-au fost niciodată pe măsura titlului. — Eu am cântat pentru Vest la ultima întâlnire, a obiectat Dorrel. — Exact ce spuneam. — Tu țipi ca o pisică-de-mare. — Da, a recunoscut Garth, dar nu mă amăgesc în legătură cu veleitățile mele. Maris a pierdut replica lui Dorrel. Mintea îi zburase departe de dialogul lor și urmărea flăcările, gândindu-se, strângând în mâini vinul cald încă. Se simțea liniștită aici, în Cuib, chiar și acum, după ce Garth îl pomenise pe Coll. Și curios de comod. Nimeni nu trăia pe stânca zburătorilor, dar într-un fel îi era ca o casă. Casa ei. Îi venea greu să creadă că nu avea să mai vină aici. Și-a amintit de prima dată când zărise Cuibul, acum șase ani buni, chiar în ziua următoare celei în care împlinise anii. Era o fată de treisprezece ani, mândră că zburase singură așa departe, și totuși speriată și sfioasă. În cabană găsise doisprezece zburători așezați în jurul unui foc bând, râzând. Petrecerea era în toi. Dar se opriseră și îi zâmbiseră. Garth era un tânăr destul de tăcut pe atunci, Dorrel, un băietan slăbănog, doar cu puțin mai mare decât ea. Nu-l cunoștea pe niciunul dintre ei. Dar Helmer, un zburător între două vârste, din insula cea mai apropiată de a ei, era printre cei de acolo și el a prezentat-o. Chiar și acum își amintea chipurile lor, numele: Anni, roșcata, din Culhall, Foster, cel care mai târziu s-a îngrășat atât de tare, că n-a mai putut zbura, Jamis Bătrânul și, mai ales, cel poreclit Corbul, un june îngâmfat care se îmbrăca în blană neagră și în metal și câștigase premii pentru Est în trei concursuri consecutive. Mai era cineva, o bălaie deșirată, din Insulele Mărginașe. Petrecerea se ținea în cinstea ei; se întâmpla rar ca un Mărginaș să zboare atât de departe. I-au urat cu toții bun venit lui Maris și în scurtă vreme parcă îi și furase locul de musafir de onoare blondei înalte. I-au dat vin, deși era mică, și au făcut-o să cânte cu ei, i-au spus povești despre zbor; pe multe dintre ele fata le auzise înainte, dar niciodată de la oameni ca ei. În final, când a simțit că face parte din grup, nu i-au mai dat atâta atenție, iar festivitatea și-a reluat cursul firesc. Fusese o petrecere stranie, de neuitat, iar un incident anume îi rămăsese adânc înrădăcinat în memorie. Corbul, singurul înaripat Estic din grup, un mic bețivan, s-a răzvrătit. — Vă numiți zburători, a zis el pe un ton usturător, pe care Maris avea să-l țină minte pentru totdeauna. Veniți cu mine, vă arăt eu ce înseamnă să zbori. Și întreaga liotă s-a mutat afară, pe stânca zburătorilor, cea mai înaltă de pe piscul Cuibului. Cobora o sută optzeci de metri, spre pietrele ascuțite ce răsăreau precum niște colți, iar apa se învolbura cu furie la atingerea lor. Cu aripile strânse, Corbul a pășit spre marginea stâncii. A desfăcut cu grijă primele trei cordoane de la spițele aripilor lui și și-a strecurat mâna printre bucle. Dar nu a blocat aripile; balamalele încă se mișcau, iar spițele deschise se îndoiau flexibile înainte și înapoi, întocmai brațelor lui. Celelalte articulații metalice le ținea strânse în mâini. Maris se întrebase atunci ce o pune la cale. Urma să afle în curând. Băiatul a alergat și a sărit cât a putut de departe de pe stânca zburătorilor. Cu aripile tot strânse. Ea a rămas fără glas și apoi a alergat spre muchia stâncii. Ceilalți au urmat-o, unii palizi, alții rânjind. Dorrel stătuse lângă ea. Corbul se prăbușea, greu ca o piatră, cu mâinile în lateral, cu țesătura aripilor fâlfâind ca o pelerină. Aluneca cu capul în jos, iar căderea parcă nu se mai oprea. Apoi, chiar în ultima clipă, când aproape că atinsese stâncile, când Maris aproape că simțise impactul – niște aripi de argint au lucit, brusc, în lumina soarelui. Aripi răsărite din neant. Iar Corbul a prins vântul și și-a luat zborul. Maris rămăsese înmărmurită. Dar Jamis Bătrânul, cel mai în vârstă dintre zburătorii vestici, nu făcuse altceva decât să râdă. — Trucul Corbului, a mârâit el. L-am mai văzut de două ori. Își unge spițele aripilor. După ce a căzut destul, le face vânt cât poate de tare. În timp ce fiecare se potrivește în locașul ei, mișcarea o face pe următoarea să se desprindă. Da, drăguț. Aș pune pariu că a exersat mult înainte să încerce în fața cuiva. Într-o zi, însă, una dintre chingile alea se va bloca și nu va mai trebui să-l ascultăm pe Corb. Dar nici măcar vorbele lui nu au reușit să spulbere vraja. Maris îi văzuse deseori pe zburători, nerăbdători cu ajutoarele lor, înrădăcinații; își trăgeau aripile aproape deschise în sus și desfăceau ultima chingă scuturându-se brusc. Dar nu mai asistase niciodată la așa ceva. Corbul îi întâmpinase rânjind cu superioritate, la groapa de aterizare. — Când veți putea face asta, s-a adresat el grupului, atunci vă veți numi zburători. Fusese îngâmfat și nechibzuit, da, dar în clipa aceea și ani mai târziu Maris se crezuse îndrăgostită de el. A clătinat din cap abătută și a terminat kivasul. Acum totul părea prostesc. Corbul murise cu mai puțin de doi după petrecerea respectivă, pierind în mare, fără urmă. Zeci de zburători mureau în fiecare an, iar aripile le dispăreau de obicei odată cu ei; din pricina zborului stângaci se prăbușeau și se înecau, se știa că scilele cu gât lung îi atacau pe planorii nechibzuiți, furtunile îi aruncau din ceruri, fulgerele vânau metalul aripilor – da, pentru zburători existau o mulțime de feluri de a muri. Majoritatea, așa bănuia Maris, pur și simplu se rătăceau și nu mai ajungeau la destinație, zburând la întâmplare, până ce îi dobora oboseala. Câțiva, poate, întâlneau acea amenințare rară și temută din ceruri: curenții statici. Dar Maris știa acum despre Corb că fusese cel mai bun candidat la un sfârșit tragic, un zburător necugetat, fără pic de simț al cerului. Vocea lui Dorrel a smuls-o din visare. — Maris! a spus el. Să nu adormi! Ea a pus jos cana goală; degetele îi luaseră forma vasului din piatră aspră, căutând căldura pe care o simțiseră adineaori. Și-a tras greu mâna înapoi și și-a ridicat puloverul. — Nu e uscat, a protestat Garth. — Ți-e frig? a întrebat Dorrel. — Nu. Trebuie să mă întorc. — Ești prea obosită, a zis Dorrel. Rămâi peste noapte. Maris și-a desprins privirea de a lui. — Nu trebuie. Sunt îngrijorați. Dorrel a oftat. — Atunci, ia haine uscate. El s-a ridicat, s-a îndreptat spre capătul mai îndepărtat al încăperii comune și a deschis ușile unui dulap din lemn sculptat. — Vino aici și alege ce ți se potrivește. Ea nu s-a clintit. — Mai bine îmi iau hainele mele. Nu mă mai întorc aici. Dorrel a șuierat o înjurătură. — Nu spune asta – știi tu – ah, haide, ia straiele. Doar știi că le poți folosi fără probleme. Lasă-ți-le pe ale tale, în schimb, dacă așa vrei. Nu te las să pleci în haine ude. — Îmi pare rău, a spus Maris. Garth i-a zâmbit, în timp ce Dorrel stătea în picioare, așteptând. Ea s-a ridicat încet, trăgându-și prosopul mai bine în jurul trupului pe când se îndepărta de foc. Pe gât simțea vârfurile ude și reci ale părului ei scurt și negru. A căutat cu Dorrel prin teancul de haine până ce a găsit o pereche de pantaloni și un pulover maro, din iarba-lânii, potrivite pe trupul ei zvelt și musculos. Dorrel a privit-o cum se îmbracă, apoi și-a găsit repede ceva de îmbrăcat și pentru el. După aceea s-au îndreptat către suportul de lângă ușă și au dat jos aripile. Maris și-a trecut degetele lungi și puternice pe deasupra spițelor, asigurându-se că nu sunt slăbite sau stricate; aripile se defectau arareori, dar când se întâmpla, necazurile apăreau întotdeauna la spițe. Țesătura în sine sclipea la fel de subțire și rezistentă ca în clipa în care corăbierii stelari o aduseseră în acea lume. Mulțumită, Maris și-a pus aripile. Erau în formă; Coll putea să le poarte ani de-a rândul și copiii lui la fel, și generații întregi după el. Garth ieșise să-i stea alături. Fata l-a privit. — Nu prea mă pricep la cuvinte cum se pricepe Coll sau Dorrel, a început el. Eu… ei bine… La revedere, Maris! S-a înroșit, arătând jalnic. Zburătorii nu își luau la revedere unul de la celălalt. Dar eu nu sunt zburător, s-a gândit ea, așa că l-a îmbrățișat pe Garth, l-a sărutat și și-au spus cuvântul de despărțire, cuvântul înrădăcinaților. Dorrel a ieșit afară cu ea. Vânturile băteau puternic, cum se întâmpla mereu în preajma Cuibului, însă furtuna trecuse. În aer se mai simțea doar aburul ușor, umed, al stropilor mării. Dar stelele luminau. — Rămâi cel puțin la cină, a rugat-o Dorrel. Garth și cu mine ne-am lupta pentru privilegiul de a te servi. Maris a scuturat din cap. N-ar fi trebuit să vină; ar fi trebuit să zboare direct acasă și să nu-și ia niciodată la revedere de la Garth sau de la Dorrel. Nu pentru a face sfârșitul mai ușor de suportat, ci pentru a reuși să pretindă că lucrurile aveau să rămână întotdeauna la fel și apoi, în cele din urmă, să dispară. Când au ajuns pe piscul înalt al zburătorilor, același de pe care Corbul se aruncase cu mult timp în urmă, i-a căutat mâna lui Dorrel și au stat tăcuți o vreme. — Maris, a rostit el, în cele din urmă, șovăind. Băiatul se uita drept în față, spre mare, stând lângă umărul ei, ținând-o de mână. — Maris, ai putea să te căsătorești cu mine. Mi-aș împărți aripile cu tine, n-ar fi nevoie să renunți definitiv la zbor. Ea și-a retras mâna dintr-a lui și a simțit cum rușinea îi îmbujorează obrajii. N-avea niciun drept; era crud din partea lui să se prefacă astfel. — Nu face asta! a șoptit ea. Aripile nu sunt ale tale, ca să le împărți. — Tradiția, a replicat el disperat. Fata își dădea seama că și el se simte stânjenit. Voise să o ajute, nu să înrăutățească situația. — Am putea încerca. Aripile sunt ale mele, dar ai putea să le folosești… — Of, Dorrel, nu spune asta! Insularul, Insularul tău nu ar accepta niciodată așa ceva. E mai mult decât tradiție, e lege. Ar putea să ne ia aripile și să le dea cuiva care le acordă mai mult respect, așa cum a pățit Lind, contrabandistul. În plus, chiar dacă fugim într-un loc unde nu există lege sau Insular, undeva unde să fim doar noi – cât ai îndura să-ți împărți aripile? Fie că sunt eu sau altcineva. Nu pricepi? Am ajuns să ne urâm unul pe celălalt. Nu sunt un copil care poate exersa în timp ce tu te odihnești. Nu pot trăi astfel, zburând pentru că sunt tolerată, știind că aripile nu vor putea fi niciodată ale mele. Și ai ajunge să te saturi de felul în care te privesc – ne-am sătura amândoi – ah… Maris a izbucnit, căutându-și cuvintele. Dorrel a rămas tăcut o clipă. — Îmi pare rău, i-a zis el. Am vrut să fac ceva – să te ajut, Maris. Doare nespus să știu ce urmează să ți se întâmple. Am vrut să-ți ofer ceva. Nu pot suporta gândul că vei pleca și vei deveni… Ea i-a prins din nou mâna și a strâns-o tare. — Da, da. Taci. — Știi că te iubesc, Maris. Știi, nu? — Da, știu. Și eu te iubesc, Dorrel. Dar… nu mă voi mărita niciodată cu un zburător. Nu acum. N-aș putea. L-aș ucide, pentru aripile lui. Fata l-a privit, încercând să îndulcească adevărul sumbru al vorbelor ei. Și eșuând. S-au îmbrățișat, într-un echilibru precar, chiar în momentul plecării, încercând să-și spună acum, prin apăsarea trupurilor, tot ce ar fi vrut să-și spună vreodată. Apoi s-au retras și s-au privit, cu ochii plini de lacrimi. Maris a dibuit aripile, tremurând, brusc înfrigurată din nou. Dorrel a vrut să o ajute, dar degetele i s-au încurcat în ale ei și au început să râdă șovăielnic de neîndemânarea lor. L-a lăsat să desfacă aripile. Când una dintre ele era întinsă complet, iar cealaltă doar pe jumătate, ea și-a adus dintr-odată aminte de Corb și l-a împins deoparte pe Dorrel. Băiatul a privit-o zăpăcit. Maris a ridicat aripa, ca un veteran istovit al aerului și a prins ultima spiță, scuturând-o scurt și cu forță. Apoi a fost gata de plecare. — Mergi cu bine, i-a urat el în cele din urmă. Ea a dat să spună ceva, apoi a renunțat, dând din cap prostește. — Și tu, a îngăimat ea în cele din urmă. Ai grijă, până ce… Dar nu a mai putut rosti ultima minciună, cum nu putea să-și ia la revedere. S-a întors cu spatele, a alergat, îndepărtându-se de el și a plonjat de pe pisc, prinsă de vânturile nopții, pe un cer întunecat și rece. A fost un zbor lung și singuratic pe deasupra mării înstelate, neclintite. Vânturile băteau neoprite dinspre est, forțând-o să cârmească mereu, să piardă timp și viteză. Până când a zărit farul din Mica Amberly, insula ei natală, a trecut și miezul nopții. Sub el se mai zărea o lumină, întorcându-se spre plaja lor de aterizare. A văzut-o în timp ce glisa încetișor și lin și s-a gândit că e cabanierul. Dar ar fi trebuit să iasă din serviciu acum mult timp; puțini zburători se mai aflau sus la o oră așa târzie. Fata s-a încruntat, nedumerită, chiar în timp ce se zgâlțâia din toate încheieturile, de la impactul cu solul. Maris a mormăit ceva, s-a grăbit să se ridice și a început să desfacă hamurile. S-ar fi cuvenit să știe destul de bine că nu trebuie să se lase distrasă în momentul aterizării. Lumina înainta în fața ei. — Deci ai hotărât să te întorci, a rostit vocea, aspră și furioasă. Era Russ, tatăl ei – de fapt, tatăl vitreg –, omul care venea spre ea, cu o lampă în mâna sănătoasă, în vreme ce dreapta îi atârna inertă și inutilă de-o parte a corpului. — M-am oprit mai întâi la Cuib, a zis ea apărându-se. Nu te-ai îngrijorat? — Coll trebuia să plece, nu tu. Chipul îi era împietrit. — El era în pat, a replicat Maris. S-a mișcat prea lent – știam că va pierde cel mai bun moment al furtunii. N-ar fi prins nimic, în afară de ploaie și ar fi durat o veșnicie să ajungă acolo. Asta, dacă ajungea vreodată. Încă nu e bun pe vreme ploioasă. — Atunci, trebuie să învețe să devină mai bun. Trebuie să facă propriile lui greșeli acum. Tu i-ai fost profesor, dar în curând aripile vor fi ale lui. El e zburătorul, nu tu. Maris a tresărit ca trăsnită. Acela era omul care o învățase să zboare, care fusese atât de mândru de ea și de felul în care intuia ce să facă. Îi repetase de multe ori că aripile urmau să fie ale ei, chiar dacă nu era sânge din sângele lui. El și soția lui o adoptaseră atunci când le fusese limpede că n-o să aibă un copil al lor care să le moștenească. El avusese accidentul și nu mai avea acces la cer și era important să găsească un înlocuitor – dacă nu putea fi un membru al familiei, atunci cineva la care ținea. Soția lui refuzase să învețe; trăise treizeci și cinci de ani ca înrădăcinat și nu intenționa să se arunce de pe nicio stâncă, cu sau fără aripi. În plus, era prea târziu; zburătorii trebuiau antrenați de mici. Așa că Maris a fost cea pregătită, adoptată și îndrăgită – Maris, fiica pescarului, fata ce mai degrabă privea stânca zburătorilor decât să se joace cu ceilalți copii. Și apoi, în ciuda tuturor probabilităților, se născuse Coll. Mama lui a murit după nașterea îndelungată și istovitoare – Maris, încă o fetiță, își amintea o noapte sumbră, mulți oameni alergând dintr-o parte într-alta și, mai târziu, pe tatăl ei vitreg plângând într-un colț – dar Coll supraviețuise. Maris, devenită dintr-odată mamă-copil, ajunsese să țină la el, să-l iubească. La început, nu se așteptaseră să trăiască. Ea a fost fericită când previziunile lor au fost dezmințite; iar trei ani îl iubise ca pe un frate și ca pe un fiu totodată; în timp ce se antrena cu aripile sub privirea vigilentă a tatălui lor. Și așa a fost, până în noaptea în care același părinte i-a spus că fiul său, bebelușul Coll, trebuia să primească aripile ei. — Sunt un zburător mult mai bun decât va reuși el vreodată să fie, a replicat acum Maris, pe plajă, cu vocea tremurândă. — Nu contest. N-are niciun sens. El e sânge din sângele meu. — Nu e drept! a țipat ea, eliberându-se de revolta pe care o înăbușise înăuntrul ei, încă din ziua în care împlinise anii. Coll fusese puternic, sănătos, dar prea mic pentru a purta aripile, însă aveau să fie ale lui în ziua majoratului. Maris nu putea ridica pretenții, n-avea niciun drept. Asta era legea zburătorilor de generații întregi, din vremea corăbierilor stelari, legendarii făuritori de aripi. Primul născut al fiecărei familii de zburători urma să moștenească aripile de la părintele lui. Îndemânarea nu conta deloc; așa era legea moștenirii, iar Maris venea dintr-o familie de pescari ce nu avea nimic să-i ofere, în afară de rămășițele împrăștiate ale unei bărci. — Drept sau nedrept, așa-i legea, Maris. Știi de mult, chiar dacă ai ales să nu ții seama de ea. Ani în șir te-ai jucat de-a zburătorul, iar eu te-am lăsat, căci Coll avea nevoie de un dascăl priceput și insula este prea mare pentru a se baza doar pe doi zburători. Dar ai știut tot timpul că va veni și ziua asta. Ar fi putut să-i vorbească mai blând, s-a gândit ea furioasă. Sigur știe ce înseamnă să renunți la legătura cu cerul. — Acum, vino cu mine, a zis el. Nu vei mai zbura niciodată. Aripile ei erau încă întinse; doar o legătură era desprinsă. — O să fug, a replicat ea înnebunită. Nu o să mă mai vezi niciodată. O să mă duc pe o insulă, unde nu au zburător. O să fie bucuroși să mă primească, indiferent de cum am căpătat aripile. — Niciodată, a rostit tatăl ei cu tristețe. Ceilalți zburători ar evita locul acela, așa cum s-a întâmplat după ce Insularul Smintit de pe Kennehut l-a executat pe Purtătorul-Veștilor-Rele. Ți-ar lua aripile furate, oriunde te-ai duce. Niciun Insular nu și-ar asuma un asemenea risc. — Atunci, am să le distrug! a amenințat Maris, în pragul isteriei. Atunci, nici el nu o să zboare, la fel ca… la fel ca… Sticla s-a spart de pietre și lumina s-a stins când tatăl ei a scăpat lampionul. Ea a simțit cum o strânge de mâini. — N-ai putea, nici să vrei. Și n-ai fi în stare să-i faci așa ceva lui Coll. Dă-mi aripile. — N-aș… — Nu știu ce n-ai face. De dimineață am crezut că ai plecat să te sinucizi, zburând prin furtună. Știu ce simți, Maris. De asta m-am speriat și m-am înfuriat atât de tare. Nu trebuie să-l învinuiești pe Coll. — Nu-l învinuiesc. Și nu l-aș împiedica să zboare – dar și eu îmi doresc atât – Tată… te rog! Lacrimile îi curgeau pe obraji, ascunse de bezna din jur, și s-a apropiat de bărbat, căutându-i mângâierea. — Da, Maris, a spus el. Nu o putea îmbrățișa; aripile îl împiedicau. — Nu pot face nimic. E în firea lucrurilor. Va trebui să înveți să trăiești fără aripi, cum am învățat și eu. Cel puțin tu le-ai avut un timp – știi cum e să zbori. — Nu mi-e de-ajuns! a replicat plângând, cu încăpățânare. Când eram mică credeam că va fi de ajuns. Nici nu eram a ta, ci doar o străină, și tu erai cel mai mare zburător al insulei Amberly. Vă priveam pe tine și pe ceilalți de pe stâncă și obișnuiam să-mi spun – dacă aș avea aripi, chiar și o clipă, mi-ar ajunge o viață întreagă. Dar nu e așa, nu e. Nu pot renunța la ele. Furia a dispărut de pe chipul tatălui ei. I-a atins obrajii blând, ștergându-i lacrimile. — Poate că ai dreptate, a încuviințat el, pe un ton grav, tărăgănat. Poate că nu a fost un lucru bun. Am crezut că dacă te las să zbori un timp, doar puțin – tot ar fi mai bine decât deloc, un dar minunat. Dar nu am avut dreptate, nu? Acum nu vei mai fi fericită niciodată. Nu vei putea fi un înrădăcinat, căci ai zburat și vei ști întotdeauna de ce ai fost privată. Vorbele i s-au curmat brusc și Maris și-a dat seama că se referea atât la el însuși, cât și la ea. A ajutat-o să-și desprindă aripile și să le strângă și au mers împreună spre casă. Locuința lor era o construcție simplă din lemn, înconjurată de copaci și pământ. În spatele ei curgea un izvor. Russ i-a spus noapte bună din pragul ușii și a luat aripile cu el, la etaj. Chiar și-a pierdut toată încrederea!? s-a întrebat Maris. Ce am făcut? Și a simțit cum plânsul o îneacă din nou. În schimb, a mers în bucătărie, a găsit niște brânză, carne rece și ceai și s-a întors cu ele în sufragerie. În mijlocul mesei se afla o lumânare ovală, îngropată în nisip. A aprins-o, a mâncat și a urmărit jocul flăcării. Coll a intrat chiar când terminase și a rămas pironit în prag, cu o expresie ciudată pe chip. — Salutare, Maris, a zis nesigur. Mă bucur că te-ai întors. Te așteptam. Era înalt pentru un puști de treisprezece ani, cu un trup fragil, mlădios, cu părul blond-roșcat și tuleiele abia mijite în mustață. — Salutare, Coll, a răspuns fata. Nu sta acolo. Îmi pare rău că am luat aripile. Băiatul s-a așezat. — Știi că nu mă deranjează. Zbori mult mai bine ca mine și… știi tu. S-a înfuriat Tata? Ea a dat din cap în semn că da. El arăta amărât și speriat. — A mai rămas doar o săptămână, Maris. Ce o să ne facem? Privea drept în jos, la lumânare, nu la ea. Maris a oftat și și-a pus încet mâna pe brațul lui. — Vom face ce trebuie, Coll. N-avem de ales. Vorbiseră și înainte și îi știa chinul, așa cum și el îl știa pe al ei. Era sora lui, aproape mama lui, împărțise cu Maris rușinea și secretul. O ultimă ironie a sorții. S-a uitat la ea, privind-o cum își privește un copil mama; deși știa acum că e la fel de neajutorată ca el, tot spera. — De ce nu avem de ales? Nu înțeleg. Maris a oftat. — Așa e legea, Coll. Aici nu încălcăm tradiția, știi doar. Cu toții avem o datorie. Dacă ar exista o alternativă, aș păstra aripile, aș fi zburător. Iar tu ai deveni povestitor. Amândoi ne-am simți mândri, știind că suntem buni la ce facem. Viața de înrădăcinat va fi grea. Îmi doresc atât de mult aripile! Le-am avut și nu mi se pare drept să mi se ia – poate că dreptatea constă în ceva ce nu înțeleg. Oameni mai înțelepți ca noi au hotărât să fie așa și poate, poate că mă comport copilărește, vrând ca totul să fie ca mine. Coll și-a umezit, încordat, buzele. — Nu. Maris s-a uitat întrebătoare la fratele ei. Băiatul a scuturat din cap, cu încăpățânare. — Nu e drept, Maris. Pur și simplu nu e. Eu nu vreau să zbor, nu vreau să-ți iau aripile. E o prostie. Te rănesc și nu îmi doresc asta, dar nu vreau să-l rănesc nici pe Tata. Cum să-i spun? Sunt moștenitorul lui și toate celelalte – se presupune că aripile vor fi ale mele. M-ar urî. Cântecele nu povestesc despre zburători cărora le-a fost frică de cer, așa cum îmi este mie. Zburătorii nu se tem – eu nu sunt făcut pentru așa ceva. Mâinile îi tremurau vizibil. — Coll, nu-ți face griji. O să fie bine, chiar o să fie. Toată lumea e speriată la început. Chiar și eu am fost. Nu se gândea că zisese o minciună, ci își dorea doar să-l îmbărbăteze. — Dar nu e drept, a strigat el. Nu vreau să renunț la cântecul meu, iar, dacă zbor, nu voi putea cânta, nu ca Barrion, nu așa cum îmi doresc. De ce să mă oblige? Maris, de ce nu poți fi tu zburătorul, așa cum visezi? De ce? Ea l-a privit cum sta pe punctul de a izbucni în plâns și a simțit nevoia de a vărsa lacrimi alături de el. Nu avea un răspuns pentru el și nici pentru ea. — Nu știu, a zis cu voce stinsă. Nu știu, micuțule. Cu toate astea, așa a fost dintotdeauna și așa trebuie să fie. S-au privit, amândoi captivi, prizonieri ai unei legi mai vechi decât oricare dintre ei și ai unei tradiții pe care nu o înțelegeau. Neajutorați și răniți, și-au repetat aceleași lucruri de nenumărate ori, până când, într-un târziu, au mers la culcare, fără a găsi vreo soluție. Dar singură, în patul ei, Maris a fost din nou cuprinsă de resentimente, de gândul pierderii pe care o suferea și totodată de rușine. A plâns până a adormit, iar în noaptea aceea a visat cerul învinețit de furtună, pe care nu avea să mai zboare niciodată. *** Săptămâna a părut o veșnicie. În zilele acelea nesfârșite, Maris a urcat de zeci de ori pe stânca zburătorilor, stând neajutorată, cu mâinile în buzunare, privind în largul mării. Vedea bărci de pescuit, pescăruși și o dată, foarte departe, un banc de pisici-de-mare, lucioase și cenușii. O durea și mai tare că lumea pe care o cunoștea era dintr-odată ferecată, felul în care orizontul părea să se micșoreze deasupra ei, dar nu se putea abține să nu vină. Așa că rămânea acolo, tânjind după vânt, însă singurul lucru ce mai zbura pe coama curenților era părul ei. O dată l-a surprins pe Coll uitându-se la ea de departe. După aceea, niciunul dintre ei n-a adus vorba despre asta. Russ avea aripile acum, aripile lui, așa cum fuseseră mereu, până ce Coll urma să le ia. Când Mica Amberly avea nevoie de un zburător, Corm răspundea chemării din colțul cel mai îndepărtat al insulei sau vesela Shalli, care îi fusese însoțitoare lui Maris în copilărie, învățând-o noțiunile simple despre cer. În ceea ce-l privește pe tatăl ei, insula nu avea un al treilea zburător, până când Coll nu-și reclama dreptul prin naștere. Și atitudinea lui față de Maris se schimbase. Uneori se enerva când o vedea îngândurată, alteori o îmbrățișa și puțin mai lipsea să nu plângă. Nu găsea o cale de mijloc între furie și milă, așa că, neajutorat, încerca să o evite. În schimb, își petrecea timpul cu Coll, arătându-se entuziasmat și emoționat. Băiatul, fiu supus, se străduia să-i înțeleagă și să-i imite starea. Dar Maris știa că și el se plimba îndelung și petrecea mult timp singur, cu chitara lui. În ziua de dinaintea majoratului, Maris a stat pe stânca zburătorilor, cu picioarele atârnându-i peste margine, urmărind-o pe Shalli cum formează arcuri argintii pe cerul amiezei. Urmărea pisicile-de-mare pentru pescari, așa-i spusese lui Maris, dar ea știa adevărul. Fusese zburător destul timp ca să recunoască o ieșire de plăcere. Chiar și acum, când ședea acolo, prinsă, simțea ecoul acelei bucurii; ceva se rupea în ea ori de câte ori Shalli se înclina și o rază de lumină argintie, ruptă din soare, se răsfrângea puțin în aripă. Așa are să sfârșească totul? se întreba Maris. Nu se poate. Nu, așa a început. Îmi amintesc. Și chiar își amintea. Uneori i se părea că-i urmărise pe zburători încă dinainte de a putea merge, deși mama ei, adevărata ei mamă, îi spusese că nu-i așa. Totuși, Maris avea amintiri clare despre stâncă; fugea de acasă și venea aici în fiecare săptămână, când avea patru sau cinci ani. Acolo – aici – stătuse privind zburătorii ce veneau și plecau. Maică-sa o găsea mereu acolo și întotdeauna se înfuria. — Ești o înrădăcinată, Maris, îi spunea după ce-i dădea o bătaie. Nu-ți irosi timpul cu gânduri neghioabe. N-o să îngădui ca fiica mea să ajungă o Aripiașchie. Era o poveste veche; mama i-o spunea mereu când o prindea cocoțată pe stâncă. Aripiașchie fusese fiul unui tâmplar, care dorise să devină zburător. Dar, bineînțeles, nu făcea parte dintr-o astfel de familie. Lui nu îi păsa, zice povestea; nu își asculta părinții sau prietenii, nu voia decât să se înalțe pe cer. În final, în atelierul tatălui său, și-a construit o pereche de aripi frumoase: mari, ca de fluture, din lemn sculptat și lăcuit. Și toată lumea a fost de părere că sunt minunate, cu excepția zburătorilor; ei doar au clătinat din cap, fără să scoată o vorbă. În cele din urmă, Aripiașchie s-a suit pe stâncă. Ei îl așteptau acolo, muți, dând roată și unduindu-se ușor, în liniște, în lumina dimineții. Aripiașchie a alergat să-i ajungă și s-a prăbușit, întâlnindu-și moartea. — Iar morala, îi spunea întotdeauna maică-sa, e că nu trebuie să încerci să fii ce nu ești. Dar oare despre asta era vorba? Copila Maris nu își pusese această întrebare; ea doar îl considerase pe Aripiașchie un nerod. Dar, după ce a crescut, povestea îi revenea adesea în minte. Uneori se întreba dacă nu cumva maică-sa o interpretase greșit. Aripiașchie câștigase, se gândea ea. El zburase, chiar dacă doar o clipă, însă momentul meritase chiar și prețul vieții. Era moartea unui zburător. Iar ceilalți nu veniseră să-l batjocorească sau să-l îndepărteze – nu, ei zburaseră ca însoțitori ai lui, pentru că era doar un începător și pentru că-l înțelegeau. Înrădăcinații râdeau deseori de Aripiașchie; numele devenise sinonim cu prostănac. Dar cum putea un zburător să audă povestea și să nu plângă? Maris s-a gândit la Aripiașchie atunci, în timp ce o urmărea pe Shalli zburând, iar vechile întrebări îi răsăreau din nou în minte. A meritat, Aripiașchie? s-a întrebat ea. O clipă de zbor, și apoi moartea veșnică? Dar pentru mine a meritat? Doisprezece ani de vânturi furtunoase, și acum o viață întreagă fără de ele? Când Russ a observat-o prima oară pe stâncă se simțise cel mai fericit copil din lume. Când a adoptat-o și a îndemnat-o mândru spre cer, a crezut că moare de bucurie. Tatăl ei adevărat era mort, se rătăcise cu barca, fusese ucis de o scila, după ce o furtună îl abătuse mult din drum; mama fusese fericită să scape de ea. S-a năpustit asupra unei noi vieți, asupra cerului; părea că toate visele ei devin realitate. Aripiașchie avusese o idee bună, își zicea pe atunci. Dorește-ți ceva din toată inima, și se va împlini. Credința a părăsit-o după nașterea lui Coll, când i se spusese. Coll. Totul se învârtea în jurul lui Coll. Așa că, pierdută, Maris a alungat orice gând și a privit liniștită și melancolică. A sosit și ziua, așa cum știuse că se va întâmpla. S-a dat o petrecere, deși Insularul însuși a fost gazda. Era un bărbat corpolent, amabil, cu un chip blând, ascuns sub o barbă deasă, sperând că asta îl face să pară de temut. Când i-a întâmpinat la ușă, hainele îi străluceau a bogăție: materiale scumpe, brodate, inele de cupru și alamă și un colier greoi, din oțel adevărat, fasonat. Dar primirea a fost călduroasă. Înăuntrul cabanei se afla o încăpere mare, pentru petreceri. Sus erau grinzi de lemn, la vedere, torțe luminau puternic de-a lungul pereților, iar pe jos se întindea un covor stacojiu. Și o masă, gemând sub greutate – kivas din Insulele Shotan și vinurile făcute în Amberly, brânză adusă din Culhall, fructe din Insulele Mărginașe, boluri mari cu salată verde. În vatră, o pisică-de-mare se perpelea în frigare, iar un bucătar o dregea cu iarbă-amară și suc propriu. Era un animal mare, cât o jumătate de om, jupuit de blana gri-albăstruie și lăsând la vedere un trup rotund ca un butoi, ce se îngusta spre perechea de înotătoare puternice. Stratul zdravăn de grăsime ce proteja pisicile-de-mare de frig începuse să pocnească și să sfârâie în flăcări și chipul ciudat de felină fusese umplut până la refuz cu nuci și ierburi. Mirosea delicios. La petrecere se aflau toți prietenii lor înrădăcinați, care s-au adunat în jurul lui Coll, felicitându-l. Unii s-au simțit chiar obligați să vorbească și cu Maris, să-i spună cât de norocoasă e să aibă un frate zburător și că a fost ea însăși unul. A fost, a fost, a fost. Îi venea să urle. Dar zburătorii erau cei mai răi. Veniseră acolo în număr mare, bineînțeles. Chipeș ca întotdeauna, risipindu-și farmecul, Corm perora într-un colț, spunând povești despre locuri îndepărtate ochilor visători ai înrădăcinatelor. Shalli dansa; înainte ca seara să se termine, avea să istovească zeci de bărbați cu explozia ei de energie. Alți zburători sosiseră din insule străine. Anni din Culhall, băiatul Jamis cel Tânăr, Helmer din Marea Amberly, a cărui fiică avea să-și dobândească aripile în mai puțin de un an, alți câțiva din Vest, trei amici din Est. Prietenii ei, frații ei, camarazii ei din Cuib. Dar acum ei o ocoleau. Anni i-a zâmbit politicos și a întors privirea. Jamis i-a transmis salutul tatălui său, apoi s-a lăsat o tăcere stânjenitoare, balansându-se de pe un picior pe altul, până ce Maris s-a despărțit de el. Oftatul lui de ușurare a fost aproape audibil. Chiar și Corm, care se lăuda că nu era niciodată emoționat, parcă nu se simțea în largul lui lângă ea. I-a adus o cană de kivas fierbinte, apoi a zărit un prieten în cealaltă parte a camerei, la care trebuia pur și simplu să meargă. Simțindu-se dată la o parte și izolată, Maris a găsit un scaun din piele, lângă geam. A șezut acolo, sorbind din kivas și ascultând cum vântul întețit mișca obloanele. Fata nu-i învinuia. Cum poți vorbi cu un zburător fără aripi? Era mulțumită că Garth și Dorrel nu veniseră și nici o altă persoană dintre cele la care ajunsese să țină în mod deosebit. Și era rușinată de gândul acesta. Apoi s-a auzit zarvă la ușă, iar starea i s-a schimbat ușor. Sosise Barrion cu chitara în mână. Maris i-a zâmbit. Deși Russ considera că are o influență negativă asupra lui Coll, fata îl plăcea. Cântărețul era un om înalt, ce trecuse prin multe, cu o coamă de păr rebel, grizonant, care îl făcea să pară mai bătrân decât era. Fața lui prelungă purta urmele vântului și ale soarelui, dar în jurul gurii i se vedeau și riduri de râs și în ochi îi sclipea o poftă nepotolită de poante. Barrion avea o voce gravă, profundă, era obraznic și avea o înclinație spre poveștile fantastice. Se spunea că e cel mai iscusit cântăreț din Vest. Dar tot Barrion mai zisese că vizitase sute de insule, treabă de neînchipuit pentru un om fără aripi. Și mai pretindea că chitara lui sosise acum șapte veacuri de pe Pământ, cu corăbierii stelari. Familia lui o moștenise, povestea el serios, ca și cum s-ar fi așteptat ca Maris și Coll să-l creadă. Dar ideea în sine era nebunească – să îi acorzi unei chitare importanța unei perechi de aripi! Cu toate astea, mincinos sau nu, înaltul Barrion era destul de amuzant și de romantic și cânta precum vântul însuși. Coll studiase sub îndrumarea lui, iar acum erau prieteni buni. Insularul l-a bătut pe umăr, Barrion a râs, s-a așezat și s-a pregătit să cânte. În cameră s-a făcut liniște; chiar și Corm s-a oprit în mijlocul poveștii pe care o spunea. A început cu Cântecul Corăbierilor Stelari. Era cea mai veche baladă, prima dintre cele pe care le considerau de drept ale lor. Barrion a cântat-o simplu, cu ușurința cu care faci ceva familiar și îndrăgit, iar inima lui Maris s-a înmuiat ascultând vocea lui profundă. De câte ori nu-l auzise pe Coll ciupind coardele propriului său instrument și cântând aceeași piesă! Pe atunci glasul îi era în schimbare; asta îl înfuria. Fiecare a treia strofă era întreruptă de o notă falsă și un minut de sudalme. Maris stătea în pat și chicotea la zgomotele ce veneau dinspre hol. Acum asculta cuvintele, în timp ce Barrion cânta dulce despre corăbierii stelari și nava lor minunată, cu pânze de argint, întinse pe sute de metri, pentru a prinde vânturile cosmice. Toată povestea era acolo. Furtuna misterioasă, nava afectată, sicriele în care au adormit pentru scurt timp; apoi, purtați departe de drumul lor, ei au ajuns aici, într-o lume formată dintr-un ocean infinit, cu furtuni devastatoare, o lume în care singurele bucățele de uscat erau cele o mie de insule stâncoase, împrăștiate, iar vânturile suflau necontenit. Cântecul istorisea aterizarea lor într-o navetă ce nu era menită să facă așa ceva, despre moartea a mii de suflete în coșciugele lor și felul în care au navigat – abia puțin mai grei decât aerul –, plutind pe deasupra mării, preschimbând apele în argint, împrejurul Insulelor Shotan. Barrion a cântat magia corăbierilor stelari și visul de a-și repara nava și moartea lentă și grea a acelui vis. A continuat să cânte melancolic despre puterile din ce în ce mai slăbite ale mașinăriilor vrăjite, puteri ce s-au stins în cele din urmă pentru totdeauna. În final, a urmat scena bătăliei, pe țărmul Marii Insule Shotan, când Bătrânul Căpitan și acoliții lui au coborât să apere pânzele prețioase din metal, de copiii lor. Apoi, cu ultima scânteie de magie, fiii și fiicele corăbierilor stelari, primii copii de pe Windhaven, au tăiat pânzele în fâșii ușoare și incredibil de rezistente. Și, cu ajutorul bucățelelor de metal pe care le-au mai găsit pe navă, au făcut aripile. Căci populația împrăștiată de pe Windhaven avea nevoie să comunice. Fără combustibil, fără metal, înfruntând oceane zbuciumate și pline de prădători, fără nicio altă resursă în afară de vânturile puternice: alegerea a fost simplă. Ultimele acorduri s-au stins în aer. Sărmanii corăbieri, și-a zis Maris, ca de fiecare dată. Bătrânul Căpitan și echipajul lui erau de asemenea zburători, deși aripile lor erau cosmice. Dar felul lor de a zbura a trebuit să dispară pentru ca un altul să-i ia locul. Barrion a rânjit auzind părerea cuiva și a început un nou cântec. A interpretat șase piese de pe vechiul Pământ, apoi a privit alene în jur și le-a oferit o compoziție proprie, un cântec deocheat, de beție, despre o scila în călduri, care a confundat o barcă de pescuit cu perechea ei. Maris de-abia a ascultat. Gândul îi era tot la corăbierii stelari. Într-un fel, și ei erau ca Aripiașchie, s-a gândit; nu au putut renunța la visul lor. Ceea ce a însemnat că au trebuit să moară. Mă întreb dacă li s-a părut că a meritat. — Barrion, l-a strigat Russ, așezat pe podea, ăsta e un majorat de zburător. Zi-ne niște cântece de zbor. Artistul a rânjit și a încuviințat. Maris s-a uitat la Russ. Bărbatul stătea lângă masă, cu un pahar de vin în mâna bună și zâmbetul pe buze. E mândru, și-a zis fata. Fiul lui devine în scurt timp zburător, iar pe mine m-a uitat. S-a simțit rănită și abătută. Barrion a cântat despre zbor; balade din Insulele Mărginașe, din Insulele Shotan, din Culhall și din insulele Amberly și Poweet. A cântat despre zburătorii-strigoi, pierduți de-a pururi pe mare, când l-au ascultat pe Căpitanul-Insular și au luat săbiile cu ei, pe cer. Încă se vedeau în zona curenților statici, umblând neajutorați prin furtuni, purtați de aripi fantomatice. Sau cel puțin așa spunea legenda. Dar zburătorii care se lovesc de curenții statici arareori se mai întorc să povestească, așa că nimeni nu poate să bage mâna-n foc pentru nimic. A cântat cântecul lui Royn cel Sur, care trecuse de optzeci de ani când și-a găsit nepotul mort în urma unei dispute pentru o iubită și și-a luat aripile ca să prindă vinovatul și să-i facă de petrecanie. A mai cântat balada lui Aron și a lui Jeni, cea mai tristă dintre toate. Jeni se născuse înrădăcinată și, chiar mai rău, oloagă; fata locuia cu mama ei, o spălătoreasă, și zi de zi ședea la fereastră, privind stânca zburătorilor de pe Mica Shotan. Așa s-a îndrăgostit de Aron, un zburător delicat și zglobiu, iar în visele ei băiatul îi împărtășea iubirea. Dar într-o zi, când era singură în casă, l-a văzut hârjonindu-se pe cer cu un camarad, o femeie cu părul ca de foc, iar când au aterizat s-au sărutat. Când maică-sa a ajuns acasă, Jeni era moartă. Când a aflat, Aron nu a lăsat ca femeia pe care nu o cunoscuse niciodată să fie îngropată. A purtat-o pe brațe până pe stâncă; apoi, legănând-o pe trupul lui, a înaintat cu vânturile în largul mării și i-a oferit o înmormântare demnă de un zburător. Barrion i-a închinat un cântec și lui Aripiașchie, deși nu unul foarte reușit; l-a portretizat ca pe un nerod amuzant. Totuși, Barrion l-a cântat alături de cel despre Purtătorul-Veștilor-Rele și Dansul-Vântului, cântecul de nuntă al zburătorilor și alte câteva. Maris de-abia se putea mișca, atât era de fascinată. Kivasul i se răcise în mână, uitat în fața cuvintelor. Era un sentiment plăcut, o tristețe neîmblânzită, și îi aducea în suflet amintirea vântului. — Fratele tău e născut zburător, a șoptit o voce blândă lângă ea și fata l-a văzut pe Corm așezându-i-se pe mânerul fotoliului. A arătat delicat, cu paharul de vin, spre locul în care stătea Coll, la picioarele lui Barrion. Tânărul avea mâinile împreunate strâns în jurul genunchilor, iar privirea îi era vrăjită. — Vezi cum îl emoționează cântecul, a zis Corm ușor. Pentru înrădăcinați, sunt doar melodii, dar, pentru zburători, înseamnă mult mai mult. Noi doi știm asta, Maris, și fratele tău la fel. Îmi dau seama uitându-mă la el. Îmi imaginez cum trebuie să te simți, dar gândește-te la el, fetițo. Iubește zborul la fel ca tine. Maris s-a uitat în sus, către Corm și abia s-a abținut să nu râdă de dovada lui de înțelepciune. Da, Coll părea fascinat, însă numai ea știa de ce. El de cântat era îndrăgostit, nu de zbor; cântecele îl interesau, nu tema lor. Dar cum ar fi putut să știe Corm, zâmbărețul și chipeșul Corm, care era atât de sigur de sine, dar cunoștea atât de puține. — Crezi că doar zburătorii au vise, Corm? l-a întrebat ea în șoaptă, apoi și-a întors repede privirea spre locul în care Barrion tocmai termina un cântec. — Mai sunt o grămadă de cântece de zbor, a zis acesta, și dacă le interpretez pe toate, o să stăm aici până în zori și nu aș mai apuca să mănânc nimic. Bărbatul s-a uitat la Coll. — Ai răbdare. O să înveți mai multe decât știu eu, de îndată ce vei ajunge în Cuib. Lângă Maris, Corm a înălțat paharul, în semn de salut. Coll s-a ridicat. — Vreau să cânt unul. Barrion a zâmbit. — Cred că îți pot încredința chitara mea. Altcuiva n-aș îndrăzni s-o dau, dar ție da. Bărbatul s-a ridicat, cedând scaunul tânărului tăcut și palid. Coll s-a așezat, a ciupit corzile emoționat, mușcându-și buzele. Clipea des din cauza luminii torțelor, s-a uitat către Maris și a clipit din nou. — Vreau să interpretez un cântec nou, despre un zburător. Eu – ei bine, eu l-am inventat. N-am fost de față, înțelegeți, dar am auzit povestea și, ei bine, e adevărată. Trebuia să fi fost un cântec și nu a fost, până acum. — Atunci, cântă-l, băiete! a izbucnit Insularul. Coll a zâmbit și s-a uitat iar la Maris. — Se numește Prăbușirea Corbului. Și l-a cântat limpede, cu o voce frumoasă, chiar așa cum se întâmplase. Maris l-a urmărit cu ochii larg deschiși, ascultând plină de amărăciune. Înțelesese totul perfect. Surprinsese chiar și sentimentul, greutatea ce s-a răsucit în ea când aripile strânse ale Corbului au înflorit, luminate ca niște oglinzi, în soare, și și-a croit drum înapoi, din calea morții. Toată dragostea de copil pe care o simțise pentru el era acum pusă în cântecul lui Coll; Corbul despre care povestea el era un prinț înaripat, victorios, întunecat și curajos și îndrăzneț. Așa cum Maris și-l imaginase odată. Are un dar, și-a spus ea. Corm a privit-o și a întrebat: — Ce? Și dintr-odată și-a dat seama că își șoptise gândul. — Coll, a răspuns ea, în șoaptă. Ultimele note ale cântecului îi răsunau în ureche. — Ar putea fi mai bun ca Barrion, dacă ar avea ocazia. Eu i-am spus povestea, Corm. Am fost acolo alături de alți câțiva zeci, când Corbul și-a făcut trucul. Dar niciunul nu ar fi putut să povestească mai frumos decât Coll. Are un dar special. Corm i-a zâmbit complice. — Adevărat. Anul viitor îi desființăm pe Estici în competiția de cântece. Iar Maris l-a privit, dintr-odată furioasă. Totul era pe dos, s-a gândit ea. Din celălalt colț al camerei, Coll o privea întrebător. Ea i-a făcut un semn cu capul, iar el a zâmbit mândru. Iar ea luase o hotărâre. Dar chiar atunci, înainte ca băiatul să înceapă o nouă melodie, Russ a venit în față. — Acum, a rostit el, trebuie să devenim serioși. Am cântat și am vorbit, am mâncat și am băut bine, aici la căldură. Dar afară bat vânturile. Cu toții au început să asculte cu gravitate și, așa cum era de așteptat, sunetul vijeliilor, uitat ca un zgomot de fundal, pentru atâta timp, părea acum să umple camera. Maris l-a auzit și s-a cutremurat. — Aripile, a zis tatăl ei. Insularul a înaintat, ținându-le în mâinile sale cu sfințenie. Și-a rostit discursul ritualic: — Îndelungă vreme au servit aceste aripi Insula Amberly, legându-ne de popoarele de pe Windhaven generații întregi, încă de pe vremea corăbierilor stelari. Cu ele au zburat Marion, fiica unui corăbier, și apoi fata ei, Jeri și fiul ei Jon și Anni și Flan și Denis… … înșiruirea de nume a ținut mult timp… — … și în cele din urmă Russ și fiica lui, Maris. La pomenirea neașteptată a numelui ei în mulțime s-a iscat rumoare. Nu fusese un zburător adevărat și n-ar fi trebuit inclusă. Îi dădeau titlul de zburător, chiar dacă îi luau aripile, s-a gândit ea. — Iar acum tânărul Coll le va moșteni și, așa cum au făcut Insularii de generații întregi, eu le țin doar pentru un scurt răstimp, ca să le aduc noroc cu atingerea mea. Iar prin mine, întregul popor de pe Mica Amberly le atinge, iar prin vocea mea urează Zbor înalt, Coll! Insularul a înmânat aripile strânse lui Russ, care le-a luat și s-a întors spre Coll. Băiatul stătea acolo, cu chitara la picioare, părând pipernicit și foarte palid.  

Cavalerul Misterios  Poveste din Cele Şapte Regate de George R.R. Martin Cădea o ploaie măruntă de vară când Dunk şi Egg părăsiră Septul de Piatră. Dunk mergea călare pe bătrânul său cal de război, Tunetul, cu Egg alături, călare şi el pe tânărul şi agerul său buiestraş pe care îl numise Potopul, ducându-l de căpăstru pe Maester, ca­târul lor. Pe spinarea lui Maester erau legate armura lui Dunk şi cărţile lui Egg, sacii lor de dormit, cortul şi hainele, mai multe felii de carne de vită sărată şi tare, o jumătate de carafă de mied şi două burdufuri cu apă. Vechea pălărie de paie a lui Egg, cu borurile largi şi pleoştite, îi ferea de ploaie capul măgarului. Băiatul tăiase găuri pentru urechile lui Maester. Iar el purta pe cap o nouă pălărie de paie. Cu excepţia găurilor pentru urechi, cele două i se păreau lui Dunk aproape la fel. Când se apropiară de porţile oraşului, Egg trase brusc de hă­ţuri. Sus, deasupra casei porţii, capul unui trădător fusese înfipt într-o ţeapă de fier. Era proaspăt, după toate aparenţele, cu car­nea mai mult roz decât verde, dar ciorile de hoit se puseseră deja pe treabă. Buzele mortului erau sfârtecate şi zdrenţuite, la fel şi obrajii, iar ochii erau două văgăuni maronii, din care se prelingeau încet lacrimi roşii, pe măsură ce picăturile de ploaie se amestecau cu sângele închegat. Gura bărbatului mort atârna căscată, stând parcă să le predice drumeţilor care treceau prin poarta de dedesubt. Dunk mai văzuse asemenea privelişti. — Pe când eram copil, la Debarcaderul Regelui, am furat o dată un cap chiar din ţeapă, îi povesti el lui Egg. În realitate, pe zid se căţărase Ferret ca să înhaţe capul, după ce Rafe şi Pud­ding i-au zis că n-are curaj, dar când au venit în goană străjerii, băiatul l-a aruncat jos şi Dunk a fost cel care l-a prins. Vreun lord rebel sau vreun cavaler tâlhar, asta a fost, continuă Dunk. Sau poate doar un criminal de rând. Un cap e un cap. Toate arată la fel, după câteva zile în ţeapă. El şi cei trei prieteni ai săi folosiseră căpăţâna ca să terori­zeze fetele din Fundătura Puricilor. Le fugăreau pe uliţe şi nu le lăsau în pace până când nu-i dădeau capului un sărut. Şi că­păţâna avusese parte de multe sărutări, din câte-şi amintea. Nu exista fată în Debarcaderul Regelui care să alerge la fel de re­pede ca Rafe. Însă era de preferat ca Egg să nu audă partea aceea. Ferret, Rafe şi Pudding. Nişte mici monştri, ăia trei, iar eu, cel mai afurisit dintre toţi. Dunk şi amicii lui păstraseră capul până când carnea se înnegrise şi  începuse să cadă. Asta le-a răpit distracţia cu hărţuirea fetelor, aşa că, într-o seară, au dat buzna într-o cârciumă şi au aruncat rămăşiţele în căldare. — Ciorile se reped întotdeauna la ochi, îi explică el lui Egg. Apoi se scofâlcesc obrajii, carnea se înverzeşte... Dunk miji ochii. Ia stai! Chipul ăla mi-e cunoscut. — Aşa e, ser, zise Egg. Mai ştii, acum trei zile...? E septo­nul ghebos care predica împotriva Corbului Sângelui. Atunci îşi aminti. Era un om sfânt, jurat Celor Şapte, chiar dacă propovăduia trădarea. — Are mâinile roşii de sângele propriului frate şi de-al tână­rului său nepot, afirmase cocoşatul în faţa mulţimii adunate în piaţă. O umbră a venit la porunca lui, să-i suprime pe fiii bravului Prinţ Valarr în pântecele mamei lor. Unde e Tânărul nostru Prinţ acum? Unde e fratele lui, dulcele Matarys? Unde s-au dus Bunul Rege Daeron şi neînfricatul Baelor Sfarmă-Lance? I-a chemat mormântul pe toţi, însă el dăinuie, acest corb palid, cu ciocul mânjit de sânge, care stă cocoţat pe umărul Regelui Aerys şi îi croncăne în ureche. Poartă semnul iadului pe faţă şi în ochii pustii, ne-a adus secetă, molimă şi sânge. Vă spun: ridicaţi-vă şi amintiţi-vă de adevăratul nostru rege de dincolo de apă. Şapte zei sunt pe lume şi şapte regate, iar Dragonul Negru şapte fii a zămislit! Ridicaţi-vă, bărbaţi şi femei de viţă nobilă. Ridicaţi-vă, bravi cavaleri şi dârzi ţărani, şi alungaţi-l pe Corbul Sângelui, odiosul vrăjitor, că de nu, blestemaţi vor fi pe vecie copiii şi copiii copiilor voştri. Fiecare vorbă a fost o trădare. Cu toate acestea, era un şoc să-l vadă aici, cu găuri în locul ochilor. — El este, da, întări Dunk, alt motiv serios să lăsăm în urmă oraşul ăsta. Dădu uşor pinteni Tunetului şi cei doi, Dunk şi Egg, ieşiră pe porţile Septului de Piatră, ascultând sunetul molcom al ploii. Câţi ochi are Corbul Sângelui? suna ghicitoarea. O mie şi unul. Unii ziceau că Mâna Regelui era un discipol al magiei negre, care putea să-şi schimbe chipul, să ia înfăţişarea unui câine cu un singur ochi sau chiar să se prefacă în abur. Se spunea că haite întregi de lupi cenuşii îi vânau duşmanii şi că avea ciori negre care spionau pentru el şi-i şopteau secrete la ureche. Dunk era ferm convins că majoritatea acestor poveşti erau simple isto­risiri, dar nimeni nu putea să pună la îndoială că Lordul Cor­bul Sângelui avea informatori peste tot. Cândva, la Debarcaderul Regelui, Dunk îl văzuse cu ochii lui. Albe ca osul erau părul şi pielea lui Brynden Rivers, iar ochiul său – avea un singur ochi, pe celălalt îl pierduse pe Câmpul Ierbii Roşii, în lupta cu fratele său vitreg, Oţelul înverşunat – era roşu ca sângele. Pe obraz şi pe gât purta semnul rubiniu din naştere care-i adusese numele. Când oraşul rămase departe în urma lor, Dunk îşi drese gla­sul şi spuse: — Urâtă treabă să tai capetele septonilor. Omul n-a făcut decât să dea din gură. Vorbele sunt vânt. — Unele vorbe sunt vânt, ser. Unele sunt trădare. Egg era slab ca un băţ, dar gură avea. — Acum vorbeşti ca un adevărat prinţişor. Băiatul luă asta drept o insultă, ceea ce şi era. — O fi fost el septon, dar propovăduia minciuni, ser. Seceta n-a fost vina Corbului Sângelui. Şi nici Marea Molimă a Primăverii. — Aşa o fi, dar dacă ne apucăm să le tăiem capul tuturor nebunilor şi mincinoşilor, jumătate din oraşele Celor Şapte Regate vor rămâne goale.   * *  *   Şase zile mai târziu, ploaia nu mai era decât o amintire. Dunk îşi lepădase tunica, să-şi desfete pielea în căldura soa­relui. Când se stârni o dulce adiere, proaspătă, răcoroasă şi înmi­resmată ca răsuflarea unei fecioare, Dunk suspină. — Apă, anunţă el. Îi simţi mirosul? Lacul nu poate fi de­parte de-acum. — Nu simt decât mirosul lui Maester, ser. Duhneşte. Egg smuci sălbatic de căpăstrul catârului. Acesta se oprise să pască iarba de lângă drum, aşa cum făcea din când în când. — Pe malul lacului se află un vechi han. Dunk poposise acolo odată, pe când era scutierul bătrânului. Ser Arian spunea că fac acolo o bere brună pe cinste. Poate că o s-o gustăm, până aştep­tăm podul plutitor. Egg îi aruncă o privire plină de speranţă. — Ca să alunece mâncarea, ser? — Despre ce mâncare vorbeşti? — O felie de friptură? sugeră băiatul. O bucăţică de raţă, o strachină de tocană? Orice au, ser. Ultima masă caldă o luaseră cu trei zile în urmă. De atunci, îşi potoleau foamea cu fructe căzute din pomi şi fâşii de vită sărată, tari ca lemnul. Ar fi bine să ne punem burţile la cale cu nişte mâncare adevărată înainte s-o luăm spre nord. Zidul ăla e straşnic de departe. — O să şi înnoptăm? întrebă Egg. — Stăpânul vrea un pat de puf? — Mă pot mulţumi cu unul de paie, ser, răspunse Egg, ofensat. — N-avem bani pentru paturi. — Avem douăzeci şi doi de gologani, trei stele, un cerb şi granatul ăla vechi şi ciobit. Dunk îşi scărpină urechea. — Credeam că avem doi arginţi. — Am avut, da, până ai cumpărat cortul. Acum pe ăsta-l avem. — N-o să mai avem nimic dacă începem să dormim pe la ha­nuri. Vrei să împărţi patul cu cine ştie ce peticar şi să te trezeşti cu puricii lui? mârâi Dunk. Eu nu. Am puricii mei şi nu le plac străinii. Vom dormi sub cerul cu stele. — Stelele sunt bune, fu de acord Egg, dar pământul e tare, ser, şi uneori e plăcut să ai o pernă sub cap. — Pernele sunt pentru prinţi, răspunse Dunk. Egg era cel mai bun scutier pe care şi-l putea dori un cava­ler, dar, din când în când, îl apucau fandoselile. Flăcăul are sânge de dragon, nu uita! În ceea ce-l privea, Dunk avea sânge de cer­şetor... sau cel puţin aşa i se spunea adesea în Fundătura Purici­lor, asta când nu i se trâmbiţa că îl aşteaptă negreşit spânzurătoarea. Se prea poate să ne permitem nişte bere şi o masă fierbinte, dar n-am de gând să irosesc bani frumoşi pentru un pat. Trebuie să ne păstrăm banii pentru podul plutitor. Ultima oară când tra­versase lacul, nu-l costase decât câţiva gologani, dar asta se în­tâmplase cu şase ani în urmă... sau poate şapte. Totul devenise mai scump de atunci. — Ei, bine, zise Egg, am putea să folosim cizma mea ca să trecem. — Am putea, răspunse Dunk, dar n-o vom face. Era pericu­los să folosească cizma. S-ar răspândi vestea. Veştile se răspân­desc întotdeauna. Scutierul lui nu era chel din întâmplare. Egg avea ochii violeţi ai celor din vechea Valyria şi un păr care stră­lucea ca aurul bătut, întreţesut cu şuviţe de argint. Ar fi fost acelaşi lucru dacă purta ca broşă un dragon cu trei capete sau dacă-şi lăsa părul ăla să crească. Erau vremuri primejdioase în Westeros şi..., ei, bine, era de preferat să nu rişte nimic. Încă o vorbă despre cizma aia a ta, continuă Dunk, şi-ţi trag o sca­toalcă peste ureche de-o să zbori peste lac. — Aş prefera să înot, ser. Egg înota bine. Dunk nu. Băiatul se răsuci în şa. Ser? Se apropie cineva pe drum, în spatele nos­tru. Auzi caii? — Nu sunt surd. Dunk vedea şi praful pe care-l stârneau. Un grup mare. Şi foarte grăbit. — Crezi că ar putea fi tâlhari, ser? Egg se ridică în scara de şa, mai mult nerăbdător decât spe­riat. Aşa era el. — Tâlharii ar fi mai potoliţi. Doar lorzii fac atâta tărăboi. Dunk agită, cu un zăngănit, mânerul săbiei, să descleşteze lama din teacă. Oricum, ne retragem din drum şi-i lăsăm să treacă. Există fel şi fel de lorzi. Nu strica niciodată să fii puţin prevăzător. Drumurile nu mai erau la fel de sigure ca pe vremea când pe Tronul de Fier şedea Bunul Rege Daeron. Dunk şi Egg se ascunseră în spatele unui tufiş ţepos. Dunk îşi dezlegă scutul şi şi-l vârî pe braţ. Era un obiect vechi, înalt şi greu, de formă alungită, făcut din lemn de pin şi mărginit cu fier. Îl cumpărase în Septul de Piatră, în locul scutului pe care Longinch i-l făcuse fărâme când se luptaseră. Dunk nu avusese timp să-l dea la pictat cu însemnele sale, ulmul şi steaua căză­toare, aşa că scutul purta şi acum blazonul ultimului său pro­prietar, un om cu ştreangul de gât, atârnând macabru şi cenuşiu într-o spânzurătoare. Nu era un blazon pe care l-ar fi ales pen­tru sine, dar scutul îl tocmise la un preţ convenabil. Primii călăreţi trecură la galop după câteva clipe, doi tineri lorzi pe o pereche de cai sprinteni. Cel care călărea murgul purta un coif fără vizieră, din oţel aurit, cu trei pene înalte: una albă, una roşie şi una aurie. Apărătoarea calului pentru ceafă era îm­podobită cu pene identice. Armăsarul negru de lângă el purta o armură albastră cu auriu. Valtrapul se undui în aerul stârnit de goana furtunoasă a calului. Unul lângă altul, călăreţii tre­cură cu iuţeala fulgerului, chiuind şi râzând, cu mantiile lungi fluturând în urma lor. Un al treilea lord veni după ei, mai potolit, în fruntea unei lungi coloane. Erau două duzini în grup, grăjdari, bucătari şi servitori, toţi ca să slujească trei cavaleri, şi li se adăugau oştenii, arbaletiştii călare şi o duzină de care înţesate cu armurile, cor­turile şi proviziile lor. De şaua lordului atârna scutul lui por­tocaliu-închis, împodobit cu trei castele negre. Dunk cunoştea blazonul acela, dar de unde? Lordul care-l purta era un bărbat mai în vârstă, posomorât, cu o expresie acră a gurii şi o barbă sură, tunsă scurt. S-ar putea să fi fost la tur­nirul de la Ashford, gândi Dunk. Sau poate am slujit în castelul său, când eram scutierul lui Ser Arian. Bătrânul cavaler rătăcitor slujise la atâtea fortăreţe şi castele diferite de-a lungul anilor, încât nu-şi putea aminti nici măcar jumătate. Lordul struni dintr-odată calul, privind încruntat spre tufiş. — Tu, din tufiş. Arată-te! În spatele lui, doi arbaletişti potriviră săgeţile în arc. Cei­lalţi îşi văzură de drum. Dunk păşi prin iarba înaltă, cu scutul pe braţ şi mâna dreaptă odihnindu-se pe mânerul săbiei sale lungi. Faţa îi era o mască roşie-maronie, din pricina prafului pe care-l stârniseră caii, şi era gol de la brâu în sus. Avea un aspect soios, ştia asta, însă pesemne că statura lui îi tăie celuilalt elanul. — Nu vrem harţă, stăpâne. Nu suntem decât noi doi, eu şi scutierul meu. Dunk îi făcu semn lui Egg să se apropie. — Scutier? Pretinzi că eşti cavaler? Lui Dunk nu-i plăcea căutătura bărbatului. Ochii ăia ar putea jupui un om. Găsi prudent să-şi ia mâna de pe sabie. — Sunt un cavaler rătăcitor care-şi caută un rost. — Fiecare cavaler tâlhar pe care l-am spânzurat a spus acelaşi lucru. Blazonul tău poate fi profetic, ser... dacă eşti, într-ade­văr, un ser. O spânzurătoare şi un om spânzurat. Astea sunt însemnele tale? — Nu, lordul meu. Trebuie să-mi dau scutul la vopsit. — De ce? L-ai furat de pe un cadavru? — L-am cumpărat, cu bani frumoşi. Trei castele, negre pe fond portocaliu... unde le-am mai văzut? Nu sunt hoţ. Ochii lordului erau aşchii de cremene. — Cum te-ai ales cu cicatricea aia de pe obraz? O urmă de bici? — Un pumnal. Dar faţa mea nu te priveşte, lordul meu. — Am să stabilesc eu ce mă priveşte. Cei doi tineri cavaleri se întorseseră deja la trap, să vadă de ce întârziau tovarăşii lor. — Aici erai, Gormy! strigă călăreţul de pe armăsarul negru, un tânăr suplu şi mlădios, cu o faţă plăcută, proaspăt bărbierită, şi trăsături delicate. Pletele negre îi cădeau, strălucind, până pe guler. Purta o jiletcă din mătase de un albastru-închis, tivită cu satin auriu. Pe piept, fusese brodată cu fir de aur o cruce cu marginile zimţate, cu o scripcă de aur în prima şi a treia divi­ziune şi o sabie de aur în a doua şi a patra. Ochii săi oglindeau albastrul hainei şi scânteiau amuzaţi. Alyn se temea că ai căzut de pe cal, continuă călăreţul. O scuză transparentă, mi se pare. Era cât pe ce să-l las în urmă. — Cine-s briganzii ăştia doi? întrebă călăreţul de pe murg. Egg se zburli la auzul acestei insulte. — N-ai niciun drept să ne numeşti briganzi, lordul meu. Când am văzut praful pe care-l stârneaţi, am crezut că sunteţi tâlhari. Este singurul motiv pentru care ne-am ascuns. Acesta este Ser Duncan Vlăjganul, iar eu sunt scutierul lui. Lorzii nu se sinchisiră de aceste explicaţii nici cât de oră­căitul unei broaşte. — Cred că ăla e cel mai mătăhălos mocofan pe care l-am vă­zut vreodată, declară cavalerul celor trei pene. Avea o faţă ro­tofeie sub o claie de păr cârlionţat de culoarea mierii brune. Aş pune rămăşag că trece de doi metri. Ce-o să mai duduie pămân­tul când o să se prăvălească de pe cal. Dunk simţi cum i se ridică roşeaţa în obraji. Ai pierde rămă­şagul, gândi el. Ultima oară când fusese măsurat, Aemon, fra­tele lui Egg, îl declarase cu două degete mai scund de doi metri. — Ala,e calul tău, Uriaşule? întrebă lordul cu pene. Cred c-o să-l căsăpim pentru carne. — Lordul Alyn îşi uită adesea manierele, interveni cavale­rul brunet. Ser, iartă-i, rogu-te, vorbele necioplite. Alyn, cere-i scuze lui Ser Duncan. — Dacă trebuie. Mă vei ierta, ser? Nu aşteptă răspunsul, ci îşi întoarse murgul şi se îndepărtă pe drum la trap. Celălalt mai zăbovi puţin. — Vă duceţi la nuntă, ser? Ceva din tonul lui îl ispiti pe Dunk să-l tragă de ciuf. Re­zistă pornirii şi răspunse: — Am venit pentru podul plutitor, lordul meu. — Şi noi la fel... dar singurii lorzi de pe-aici sunt Gormy şi acel pierde-vară care tocmai ne-a părăsit, Alyn Cockshaw. Eu sunt cavaler rătăcitor, ca şi voi. Ser John Scripcarul mi se spune. Era genul de nume pe care şi l-ar fi putut alege un cavaler rătăcitor, dar Dunk nu mai văzuse niciodată vreunul care să poarte veşminte ori armură atât de strălucitoare sau călărind un asemenea cal. Cavalerul din pădurea de aur, gândi el. — Numele meu îl ştii. Pe scutierul meu îl cheamă Egg. — Îmi pare bine să te cunosc, ser. Hai, vino cu noi la Zidu­rile Albe şi rupe câteva lănci, în cinstea noii cununii a Lordu­lui Butterwell. Sunt sigur că te-ai putea dovedi la înălţime. Dunk nu mai luptase în niciun turnir de la Pajiştea Ashford încoace. Dacă aş putea să câştig câteva trofee, am mânca bine în drumul spre nord, gândi el, dar lordul cu trei castele pe scut spuse: — Ser Duncan trebuie să-şi vadă de drum. Şi noi la fel. John Scripcarul nu-l luă în seamă pe mai vârstnicul bărbat. — Mi-ar plăcea să-mi încrucişez sabia cu tine, ser. Mi-am în­cercat puterile cu oameni din multe ţări şi seminţii, dar nicio­dată cu unul de statura ta. Şi tatăl tău a fost la fel de falnic? — Nu mi-am cunoscut tatăl, ser. — Îmi pare rău să aud asta. Şi mie mi-a fost răpit tatăl prea curând. Scripcarul se întoarse spre lordul celor trei castele: ar trebui să-l invităm pe Ser Duncan să se alăture grupului nos­tru vesel. — N-avem nevoie de unul ca el. Dunk nu-şi găsea cuvintele. Nu adesea era poftit un cavaler rătăcitor fără o leţcaie să călătorească alături de înalţii lorzi. Aş avea mai multe în comun cu servitorii lor. Judecând după lun­gimea coloanei, Lordul Cockshaw şi Scripcarul luaseră cu ei grăj­dari să aibă grijă de caii lor, bucătari să-i hrănească, scutieri să le cureţe armurile, oşteni să-i apere. Dunk îl avea pe Egg. — De unul ca el? Scripcarul râse. Cum adică? De unul aşa mare ca el? Uită-te numai cât e! Avem nevoie de oameni pu­ternici. Săbiile tinere preţuiesc mai mult decât numele vechi. Am auzit adesea vorba asta. — Spusă de nătărăi. Nu ştii absolut nimic despre omul ăsta. Ar putea fi un brigand sau vreun spion de-al Corbului Sângelui. — Nu-s spionul nimănui, protestă Dunk. Şi, lordul meu, n-ai dreptul să vorbeşti despre mine de parcă aş fi surd, mort sau departe, în Dorne. Ochii de cremene îl scrutară. — Departe în Dorne ar fi un loc nimerit pentru tine, ser. Din partea mea, acolo să te duci. — Nu-l lua în seamă, interveni Scripcarul. E un bătrân ursuz... suspectează pe toată lumea. Gormy, simt că-mi place omul ăsta. Ser Duncan, vii cu noi la Zidurile Albe? — Stăpâne, eu... Cum putea să împartă aceeaşi tabără cu unii ca ei? Servitorii aveau să le ridice pavilioanele, grăjdarii să le ţesale caii, bucătarii să-i servească pe fiecare cu un clapon sau cu o halcă de vită, în vreme ce Dunk şi Egg şi-ar molfăi bucăţile tari de carne sărată. N-aş putea, zise Dunk. — Vezi, spuse lordul celor trei castele. Îşi ştie locul, şi locul lui nu e cu noi. Cavalerul îşi întoarse calul înapoi spre drum. Lordul Cockshaw o fi deja la doi kilometri înaintea noastră. — Bănuiesc că va trebui să-l ajung iarăşi din urmă. Scripca­rul îi zâmbi lui Dunk, cu un aer de scuză. Poate că ne-om mai întâlni cândva. Aşa sper. Mi-ar plăcea să-mi încerc lancea pe tine. Dunk nu ştia ce să răspundă la asta. — Succes în turnir, ser, reuşi el să îngaime, în cele din urmă, dar Ser John se întorsese deja s-o ia pe urmele coloanei. Mai vârstnicul lord porni după el. Dunk era bucuros să-l vadă dus. Nu-i plăcuseră ochii de cremene, nici aroganţa Lordului Alyn. Scripcarul părea un om destul de plăcut, dar avea şi el ceva ciu­dat. Două scripci şi două săbii, o cruce zimţată, îi spuse Dunk lui Egg, în timp ce priveau praful stârnit în urma celor plecaţi. Ce casă e asta? — Niciuna, ser. N-am văzut blazonul ăsta în niciun armorial. Poate, până la urmă, chiar o fi un cavaler rătăcitor. Dunk îşi concepuse propriul blazon la Pajiştea Ashford, când o păpu­şară zisă Tanselle Lungana l-a întrebat ce vrea să aibă pictat pe scut. — Să fie lordul mai vârstnic vreo rudă a Casei Frey? Cei din Casa Frey purtau castele pe scuturi şi proprietăţile lor nu erau departe de locul în care se aflau. Egg dădu ochii peste cap. — Însemnele Casei Frey sunt două turnuri albastre legate între ele de un pod, pe fond gri. Acelea erau trei castele negre pe fond portocaliu, ser. Ai văzut vreun pod? — Nu. Face asta doar ca să mă sâcâie. Şi data viitoare când îţi mai dai ochii peste cap în faţa mea, îţi trag una peste ureche de-o să-ţi rămână întorşi în cap pe veci. Egg îl privi smerit: — N-am vrut să... — Lasă ce-ai vrut. Spune-mi numai cine era. — Gormon Peake. Lordul de Starpike. — Asta e în Reach, nu-i aşa? Chiar are trei castele? — Doar pe scut, ser. Într-adevăr, Casa Peake a avut cândva, trei castele, dar a pierdut două dintre ele. — Cum să pierzi două castele? — Luptând pentru Dragonul Negru, ser. — Oh! Dunk se simţea ca un idiot. Aceeaşi poveste. De două sute de ani, regatul fusese condus de urmaşii lui Aegon Cuceritorul şi de surorile lui, care uniseră Cele Şapte Regate şi făuriseră Tronul de Fier. Stindardele lor aveau ca bla­zon dragonul cu trei capete al Casei Targaryen, roşu pe fond negru. Cu şaisprezece ani în urmă, un fiu bastard al Regelui Aegon al IV-lea, pe nume Daemon Blackfyre, se răzvrătise împo­triva fratelui său, fiul legitim. Daemon folosise şi el dragonul cu trei capete pe stindarde, dar inversase culorile, aşa cum făceau mulţi bastarzi. Revolta sa se sfârşise pe Câmpul Ierbii Roşii, unde Daemon şi fiii săi gemeni au murit sub ploaia de săgeţi a Corbului Sângelui. Rebelii supravieţuitori care au plecat ge­nunchiul fuseseră iertaţi, dar unii pierduseră pământuri, alţii titluri şi alţii aur. Cu toţii au dat ostatici, ca zălog al viitoarei lor loialităţi. Trei castele negre pe fond portocaliu. — Acum îmi amintesc. Lui Ser Arian nu i-a plăcut nicio­dată să vorbească despre Câmpul Ierbii Roşii, însă odată, când era cherchelit, mi-a povestit cum a murit fiul surorii sale. Dunk auzea parcă şi-acum glasul bătrânului, parcă-i simţea răsuflarea cu miros de vin. Roger de Penneytree, aşa-l chema, continuă el. Capul i-a fost zdrobit de buzduganul unui lord cu trei castele pe scut. Lordul Gormon Peake. Bătrânul nu i-a ştiut niciodată nu­mele. Sau n-a vrut să i-l ştie. Lordul Peake şi John Scripcarul nu mai erau acum decât o dâră de praf roşu în depărtare. Au tre­cut şaisprezece ani de-atunci. Pretendentul a murit şi cei care i-au urmat au fost exilaţi sau iertaţi. Oricum, n-am eu nici-o treabă cu asta. Merseră alături o vreme, în tăcere, ascultând ţipetele tân­guitoare ale păsărilor. După vreo doi kilometri, Dunk îşi drese glasul şi spuse: — Butterwell, zicea. Sunt pe-aproape pământurile lui? — În partea cealaltă a lacului, ser. Lordul Butterwell a fost maestru trezorier pe vremea când pe Tronul de Fier şedea Re­gele Aegon. Daeron l-a făcut Mână a Regelui, dar nu pentru multă vreme. Blazonul lui e în dungi vălurite, verzi, albe şi gal­bene, ser. Lui Egg îi plăcea nespus să-şi etaleze cunoştinţele de heraldică. — E prieten cu tatăl tău? Egg se strâmbă. — Tata nu l-a agreat niciodată. În timpul Rebeliunii, cel de-al doilea născut al Lordului Butterwell a luptat de partea preten­dentului, iar fiul cel mare de partea regelui. Astfel, s-a asigurat că va fi oricum de partea învingătorului. Lordul Butterwell n-a luptat de partea nimănui. — Unii ar considera asta o dovadă de prudenţă. — Tatăl meu a considerat-o o dovadă de laşitate. Da, fără doar şi poate. Lordul Maekar era un om aspru, mân­dru şi dispreţuitor. — Trebuie să trecem pe la Zidurile Albe ca să ajungem la drumul regelui. Ce-ar fi să ne punem burţile la cale? Numai gândul îi făcea maţele să chiorăie. Poate că vreunul dintre nuntaşi va avea nevoie de un însoţitor ca să se întoarcă la locul lui. — Parcă ziceai că mergem spre nord. — Zidul dăinuie de opt mii de ani, va mai rezista încă puţin. Sunt două mii de kilometri de-aici până acolo şi ne-ar prinde bine nişte arginţi în plus în pungă. Dunk se şi vedea călare pe Tunetul, doborându-l pe acel acru lord bătrân cu trei castele pe scut. Ar fi fost plăcut. „ Te-a învins scutierul bătrânului Ser Arian”, i-aş putea spune, când ar veni să-şi răscumpere armele şi armura. „Cel care l-a înlocuit pe băiatul pe care l-ai ucis.” Bătrâ­nului i-ar plăcea asta. — Nu te gândeşti să intri în turnir, nu-i aşa, ser? — Poate că este timpul. — Nu este, ser. — Poate că este timpul să-ţi trag o scatoalcă peste ureche. N-ar trebui să câştig decât două runde. Dac-aş putea aduna banii din două răscumpărări şi aş plăti doar una, am mânca regeşte timp de un an. — Dacă ar fi vreo bătălie cavalerească, s-ar putea să particip. Statura şi puterea lui Dunk i-ar fi slujit mai bine într-o în­fruntare colectivă decât într-un duel. — Nu e obiceiul să se organizeze o bătălie la o nuntă, ser. — Dar e obiceiul să se organizeze un ospăţ. Avem cale lungă de mers. De ce să nu plecăm la drum cu burţile pline, măcar o dată?  

Adanci, tot mai adanci, tunelurile de George R.R. Martin Lui Greel îi era frică. Stătea în bezna caldă şi deasă de după cotitură, cu trupul firav lipit de bara stranie de metal care străbătea podeaua tunelului. Ţinea ochii închişi. Se căznea să stea perfect nemişcat. Era înarmat. În pumnul drept, încleştat, strângea o suliţă scurtă, cu ţepuşe, dar nu-i alunga deloc teama. Străbătuse cale lungă, foarte lungă. Urcase mai sus şi ajunsese mai departe decât oricare alt cercetaş al Oamenilor de multe ge­neraţii încoace. Îşi croise drum cu greu prin Nivelurile Peri­culoase, în care creaturile-vierme îi vânau necontenit pe Oameni. O pândise şi-o omorâse pe cârtiţa ucigaşă incandes­centă din Tunelurile Mijlocii, care stăteau să se surpe. Şerpuise prin zeci de culoare fără hartă şi fără nume, care păreau atât de înguste, încât de-abia se putea strecura un om prin ele. Iar acum pătrunsese până în Tunelurile Străvechi, măreţele tuneluri şi coridoare legendare, din care, se povestea, ieşiseră Oa­menii cu un milion de ani în urmă. Nu era laş. Îndrăznea să străbată pasaje în care omul nu mai pusese piciorul de sute de ani. Se temea, dar nu se ruşina. Un bun cercetaş ştie când să se teamă. Iar Greel era unul foarte bun. Aşa că stătea în linişte pe întuneric, strângea suliţa în pumn şi se gândea. Încetul cu încetul, frica începu să-l părăsească. Prinse curaj şi deschise ochii. Apoi îi închise imediat la loc. În faţă, tunelul era cuprins de flăcări. Nu mai văzuse foc până atunci, deşi auzise de multe ori de el în poveşti. Fierbinte. Şi strălucitor, atât de strălucitor, că te us­turau ochii. Pe aceia care-l priveau îndelung îi păştea orbirea. Aşa că rămase cu ochii închişi. Un cercetaş are nevoie de ochi. Nu putea lăsa focul din faţa lui să-l orbească. Aici în spate, în bezna de după cotitură, ardea chiar foarte tare. Te dureau ochii dacă te uitai cum se agaţă flăcările de zidurile curbate, dar durerea era suportabilă. Mai devreme însă, când văzuse focul prima dată, nu acţionase deloc înţelept. Se târâse înainte, cu ochi mijiţi, spre cotitura zidului. Atinsese focul de pe piatră. Apoi, ca un prost, se uitase dincolo de curbă. Şi acum îl usturau ochii. Nu aruncase decât o privire înainte de a se răsuci şi de-a se furişa în linişte în locul unde zăcea acum. Îi fusese destul. Dincolo de curbă, focul ardea mai puternic, mult mai puternic decât şi-ar fi putut el închipui. Îl zărea chiar şi prin ochii închişi, două puncte săltăreţe şi dureroase, de o strălucire nemaipomenită. Nu voiau să dispară. Focul îi rănise parţial ochii, îşi zise. Totuşi, când pusese mâna pe el acolo sus, pe perete, nu semănase cu cel din poveşti. Simţise piatra rece şi puţin umedă, ca toate pietrele. Focul era fierbinte, spuneau poveştile. Însă cel de pe piatră nu-l arsese. Atunci nu era foc, hotărî Greel. Ce era, nu ştia. Nu putea să fie foc, dacă nu te ardea. Se foi uşor pe loc. Cât se poate de încet, întinse braţul în beznă şi-l atinse pe H’ssig. Fratele-de-spirit se afla la câţiva metri, lângă una dintre ce­lelalte bare de metal. Îl mângâie cu mintea şi-l simţi vibrând la atingerea lui. Gândurile şi senzaţiile li se amestecară fără cuvinte. Şi lui îi era frică. Marele şobolan vânător nu avea ochi. Simţul mirosului îi era însă mult mai dezvoltat decât al lui, iar în tunel plutea un miros straniu. Şi de auzit, tot H’ssig auzea mai bine. Cu ajutorul urechilor lui, Greel desluşi din nou zgomotele neobişnuite, stârnite de focul care nu era foc. Deschise iarăşi ochii. Nu deodată, ci treptat, de data asta. Se uită pe sub pleoapele întredeschise. Găurile lăsate de foc în pri­virea lui erau tot acolo, dar mai estompate. Iar flacăra mai slabă, care se deplasa de-a lungul zidului curbat al tunelului, era su­portabilă dacă nu se uita direct în ea. Totuşi, nu mai putea înainta. Dar nici înapoi nu avea voie să se târască. Era cercetaş. Avea o datorie de îndeplinit. Întinse din nou braţul spre H’ssig. Şobolanul vânător îl în­soţea de la naştere. Nu-l dezamăgise niciodată. N-o să-l dezamă­gească nici acum. Nu avea ochi care să-l doară, dar urechile şi nasul lui îi vor spune lui Greel ceea ce trebuie să ştie despre lucrul de după curbă. H’ssig mai mult simţi decât auzi ordinul. încet de tot, începu să se târască spre foc.   —  O comoară! Glasul lui Ciffonetto vibra de admiraţie. Stratul de grăsime protectoare de pe faţă nu reuşea să-i ascundă zâmbetul larg. Von der Stadt arăta neîncrezător. Nu doar chipul, ci tot corpul său emana îndoială. Amândoi bărbaţii erau îmbrăcaţi la fel, în salopete gri fără nici o formă, ţesute din pânză me­talică grea. Dar nu puteau fi confundaţi. Von der Stadt avea abilitatea unică de a-şi manifesta îndoiala în timp ce rămânea absolut nemişcat. Când se mişca sau vorbea, sentimentul răzbătea mai puter­nic. Aşa se întâmpla şi acum. —  Halal comoară, comentă el, simplu. Suficient să-l irite pe Ciffonetto, care se încruntă uşor spre tovarăşul său mai bine făcut. —  Eu vorbesc serios, îi zise. Raza lanternei grele despică întunericul dens şi se deplasă în sus şi în jos pe unul dintre stâlpii mâncaţi de rugină care se întindeau de pe peron până la tavan. —  Uită-te acolo, îl îndemnă. Celălalt îl ascultă. Plin de îndoială. —  Îl văd. Unde-i comoara? Ciffonetto mişcă în continuare lanterna în sus şi în jos. —  Asta-i comoara. Tot locul ăsta e o măreaţă descoperire is­torică. Am ştiut eu că aici trebuie să căutăm. Le-am spus şi lor. —  Ce-i aşa grozav la un stâlp de oţel? întrebă Von der Stadt, măturându-l şi el cu lanterna. —  Gradul de conservare, răspunse Ciffonetto, apropiindu-se. Deasupra solului e numai zgură radioactivă, chiar şi acum. Dar aici jos avem nişte artefacte splendide. Ne vor ajuta să ne formăm o imagine mult mai clară despre cum arăta vechea civilizaţie înaintea dezastrului. —  Ştim cum arăta vechea civilizaţie înaintea dezastrului. Avem benzi, cărţi, filme, de toate. O sumedenie de mărturii. Războiul nici măcar n-a ajuns pe Lună. —  Da, da, însă aici e altceva. E realitate, rosti şi mângâie afec­tuos stâlpul cu degetele înmănuşate. Uită-te la el. Von der Stadt veni mai aproape. Zări litere gravate în metal. Mai degrabă scrijelite. Nu prea adânc, dar se puteau desluşi, deşi mai greu. Ciffonetto zâmbi din nou. Celălalt se arătă sceptic. —  Rodney o iubeşte pe Wanda, citi el, în cele din urmă şi scu­tură din cap. La naiba, Cliff, găseşti rahaturi din astea în orice closet public din Luna City. Tovarăşul său dădu ochii peste cap. —  Dacă am găsi cea mai veche pictură rupestră din lume, tu tot ai zice că nu-i decât cel mai prost desen al unui bivol. Urmări conturul literelor cu degetele mâinii libere. —  Nu pricepi? E vechi. E istorie. E rămăşiţa unei civilizaţii şi a unei naţiuni şi a unei planete care au pierit cu aproape jumătate de mileniu în urmă. Von der Stadt nu replică, dar se manifestă mai departe plin de îndoială. Flutură lanterna. —  Mai sunt din ăştia, dacă aşa ceva cauţi, vorbi el şi fixă raza pe un stâlp aflat la câţiva metri distanţă. De data asta, Ciffonetto citi inscripţia: —  „Pocăiţi-vă, de nu, o să pieriţi”, rosti şi zâmbi, după ce raza lanternei lui se încrucişă cu a camaradului său. Cuvintele pro­fetului, scrise pe zidurile metroului, adăugă încet, chicotind. —  Halal profet, se încruntă Von der Stadt. Cred c-au avut o religie tare sucită. —  Hristoase! N-o lua şi tu întocmai. Era un citat. Un poet de la mijlocul secolului al douăzecilea, pe nume Simon. A scris vorbele astea numai cu cincizeci de ani înaintea dezastrului. Von der Stadt nu se arătă interesat. Se îndepărtă nerăbdător, plimbând neglijent lanterna printre ruinele negre ca smoala din vechea staţie de metrou. —  E zăpuşeală aici, se plânse. —  Sus e şi mai şi, spuse tovarăşul lui, deja pierdut în lectura altei inscripţii. — Dar nu-i aceeaşi, veni riposta. Ciffonetto nu catadicsi să-i răspundă. —  E cea mai mare descoperire a expediţiei, zise el într-un sfârşit, ridicând privirea de pe inscripţie. Trebuie să facem fotografii. Şi să-i aducem şi pe ceilalţi. Ne pierdem vremea la suprafaţă. —  Şi-o să găsim mai multe aici? se auzi întrebarea, plină de îndoială, desigur. Confirmă dând din cap. —  Păi eu ce tot spun? Suprafaţa e acoperită cu gips. E încă un iad radioactiv acolo sus, după atâtea secole. Dacă a supravieţuit ceva, a supravieţuit sub pământ. Acolo trebuie să căutăm. Ar trebui să ne despărţim şi să explorăm tot sistemul de tuneluri, grăi şi mişcă braţul într-un gest cuprinzător. —  Tu şi cu Nagel v-aţi tot certat pe seama expediţiei. Tot drumul de la Luna City. Se vede că nu prea ţi-a priit. —  Doctorul e un prost, zise Ciffonetto precaut. —  Nu cred. Sunt soldat, nu om de ştiinţă, dar i-am ascultat părerea şi mi se pare logică. Toate lucrurile de aici, de jos, sunt ne­maipomenite, dar nu aşa ceva caută el. Nu după ele a fost trimisă expediţia pe Pământ. —  Ştiu, ştiu, caută urme de viaţă. Viaţă umană, mai ales. Aşa că trimite fluturaşi în fiecare zi, tot mai departe. Şi până acum nu s-a ales decât cu câteva specii de insecte şi o mână de păsări mutante. Von der Stadt scutură din umeri. —  Dacă s-ar uita aici, ar găsi ce caută, continuă celălalt. Nu-şi dă seama cât de adânc săpau oraşele înainte de război. Pe sub picioarele noastre trec kilometri întregi de tuneluri. Nivel după nivel. Acolo ar trebui să fie supravieţuitorii, dacă mai trăieşte vreunul. —  Tu ce crezi? —  Păi, după război, singurii care ar fi scăpat cu viaţă ar fi fost cei din adăposturile de la mare adâncime. Sau cei din tunelurile de sub oraşe. Radioactivitatea i-ar fi împiedicat să iasă la supra­faţă ani de zile. La naiba, nici acum nu găseşti nimic interesant deasupra. Ar fi fost prinşi în capcană acolo jos. S-ar fi adaptat. După câteva generaţii, nici n-ar mai fi vrut să urce. Dar Von der Stadt nu-i mai dădea atenţie şi nici nu-l mai as­culta. Se deplasase până la marginea peronului şi acum se holba la şine. Stătu aşa un minut, două, apoi luă o hotărâre. Îndesă lanterna la curea şi începu să coboare. —  Hai, spuse el. Să-i căutăm pe supravieţuitorii ăştia ai tăi.   H’ssig avansă lipit de bara de metal. Îl ajuta să se ascundă şi ţinea focul la distanţă, aşa că se mişca într-un spaţiu îngust şi aproape întunecat. Strângând în braţe bara cu toată puterea, se târî fără zgomot de-a lungul curbei, apoi se opri. Greel explora cu ajutorul lui: cerceta cu urechile lui şi mi­rosea cu nasul lui de şobolan. Focul vorbea. Adulmecă două mirosuri, asemănătoare, dar nu identice. Şi distinse două glasuri. Ca şi cum ar fi fost două focuri. Obiectele strălucitoare care-i arseseră ochii erau un fel de fiinţe. Ascultă. Sunetele percepute atât de clar erau cuvinte. Un soi de limbă. Era sigur. Ştia să facă diferenţa între răcnetele şi mârâitul animalelor şi tiparele vorbirii articulate. Creaturile de foc glăsuiau într-o limbă necunoscută. Sunetele nu însemnau pentru el nici cât pentru H’ssig, care i le transmitea. Se concentră asupra mirosului. Era nou, nu-l mai simţise altădată. Parcă aducea cu cel de om, deşi n-avea cum, îşi zise. Un miros asemănător. Şi cuvinte. Oare creaturile de foc să fie oameni? Ar însemna să fie foarte deosebite de Oameni. Dar poveştile pomeneau de cei din vremuri de odinioară, cu puteri şi forme ciudate. Nu cumva sunt creaturile astea aşa ceva? Aici, în Tunelurile Străvechi, unde legendele spuneau că Bătrânii îi creaseră pe Oameni, trăiau asemenea fiinţe? Da. Începu să se foiască. Se mişcă încet, ridicându-se în poziţia ghemuit ca să privească prin ochii întredeschişi curba din faţă. Un pocnet înfundat îl întoarse pe H’ssig la loc sigur din tunelul înspăimântător aflat dincolo de ea. Nu exista decât o singură cale prin care să poată afla, îşi zise Greel. Tremurând, porni să exploreze precaut cu mintea.   Von der Stadt se adaptase la gravitaţia Pământului mult mai rapid decât Ciffonetto. Ajunse repede pe fundul tunelului şi aşteptă nerăbdător să coboare şi camaradul lui de pe peron. Acesta sări ultimii câţiva zeci de centimetri şi ateriză cu o bufnitură. Cercetă peronul cu priviri îngrijorate. —  Sper că mai pot să urc înapoi, spuse el. —  Tu ai vrut să explorezi toate tunelurile, veni răspunsul, însoţit de o ridicătură din umeri. —  Da, admise, luându-şi ochii de la peron, ca să privească de jur împrejur. Şi încă mai vreau. Aici, în tunelurile astea, se află răspunsurile pe care le căutăm. —  Sau aşa afirmă teoria ta. Von der Stadt se uită în ambele direcţii, alese una la întâmplare şi porni înainte, luminându-şi paşii cu lanterna. Ciffonetto veni imediat în spatele lui. Intrară într-un tunel lung, drept şi pustiu. —  Spune-mi, rosti Von de Stadt dintr-odată, în timp ce mer­geau, să zicem că supravieţuitorii tăi au apucat sfârşitul războiului ascunşi în adăposturi. N-ar fi fost obligaţi să iasă la suprafaţă în cele din urmă? Vreau să spun, cum ar putea cineva să trăiască aici? întrebă şi se uită în jur cu dezgust evident. —  Ai luat lecţii de la Nagel? se răţoi tovarăşul lui. Am auzit întrebarea de atâtea ori, că mi s-a acrit de ea. Recunosc că ar fi greu să trăieşti aici, dar nu imposibil. La început, ar avea acces la cantităţi mari de hrană conservată. Multă mâncare se păstra în subsoluri. Ajungeai la ea prin tuneluri. Mai târziu, puteau să-şi cultive hrana. Există plante care cresc fără lumină. Şi, pe lângă ele, insecte şi animale plicticoase, îmi închipui. —  Un regim pe bază de gângănii şi ciuperci. Nu mi se pare prea sănătos. Cel interpelat se opri brusc, fără a catadicsi să comenteze. —  Uită-te acolo, zise, arătând cu lanterna. Lumina tresăltă pe o spărtură zimţată din zidul tunelului. Parcă sfărâmase cineva piatra cu multă vreme în urmă. Von der Stadt lumină şi el zona ca să se vadă mai bine. Din spărtură cobora un culoar. Agitat, Ciffonetto se îndreptă spre el. —  Ce naiba mai zici de asta? întrebă el, rânjind şi vârî capul şi lanterna în pasajul primitiv, dar le scoase repede. Nu-i nimic pe-aici. Se închide după câţiva metri. Totuşi, îmi con­firmă spusele. Celălalt se arătă oarecum tulburat. Mâna liberă îi alunecă spre pistolul din tocul lateral. —  Nu ştiu, rosti el. —  Nu, nu ştii, continuă celălalt triumfător. Nici Nagel nu ştie. Aici jos au locuit oameni. Poate încă mai locuiesc. Trebuie să or­ganizăm o explorare mai serioasă a întregului sistem subteran. Se întrerupse, amintindu-şi de argumentul tovarăşului său din urmă cu câteva clipe. —  Cât priveşte gângăniile şi ciupercile tale, oamenii se pot obişnui să mănânce multe lucruri. Se adaptează. Dacă au reuşit să supravieţuiască războiului - şi culoarul ăsta dovedeşte că au reuşit -, atunci au supravieţuit şi urmărilor lui, fac pariu. —  Poate. Nu pricep de ce eşti aşa de nerăbdător să descoperi supravieţuitori. Vreau să zic, expediţia e importantă şi măreaţă şi toate cele. Trebuie să reluăm zborurile în cosmos, iar locul acesta e numai bun ca să ne testăm echipamentul. Şi presupun că savanţii tăi vor lua cu ei nişte exponate reuşite pentru muzee. Dar oameni? Ce altceva ne-a adus Pământul, în afară de Marea Foamete? Primi un zâmbet îngăduitor. —  Tocmai din cauza Marii Foamete vrem să-i găsim acum pe oameni. Făcu o pauză. —  Acum avem destule cu care să-l atragem pe Nagel. Hai să ne întoarcem, spuse şi porni în direcţia din care veniseră, apoi continuă. Marea Foamete a fost o consecinţă inevitabilă a războiului de pe Pământ. Când n-au mai sosit provizii, a dis­părut orice posibilitate de a-i ţine pe toţi în viaţă pe colonia lunară. Nouăzeci la sută au murit de foame. Luna ar fi putut deveni autonomă, dar numai dacă avea o populaţie foarte scăzută. Asta s-a întâmplat. Populaţia s-a adaptat. Dar noi am reciclat aerul şi apa şi am cultivat hrană în rezervoare hidroponice. Ne-am luptat, am supravieţuit. Şi am început să re­construim. Dar am şi pierdut mult. Prea mulţi oameni au murit. Fondul nostru genetic era foarte redus şi nu prea divers. Colonia n-a avut diversitate rasială nici la începuturi. Asta nu ne-a ajutat. De fapt, populaţia a continuat să scadă multă vreme după ce am beneficiat de resursele necesare pentru a susţine mai mulţi indivizi. Ideea consangvinizării n-a mers. Acum, numărul locuitorilor creşte din nou, dar încet. Stagnăm. Ne-a luat aproape cinci secole să reluăm călătoriile spaţiale. Şi încă n-am reprodus multe dintre lucrurile existente pe Pământ înaintea dezastrului. Von der Stadt se încruntă. —  „Stagnăm” e un cuvânt cam aspru, remarcă el. Eu cred că ne-am descurcat foarte bine. Ciffonetto ignoră comentariul fluturând din lanternă. —  Foarte bine, dar nu destul de bine. Nu ne ducem nicăieri. Am făcut al naibii de puţine schimbări şi nici prea multe idei noi nu ne-au venit. Avem nevoie de perspective proaspete, de rezerve genetice proaspete. Avem nevoie de stimulare prin con­tactul cu o cultură străină. Supravieţuitorii ne-ar oferi aşa ceva. Prin câte a trecut Pământul, şi ei trebuie să se fi schimbat cumva. În plus, ei ar fi dovada că viaţa umană mai poate lua avânt aici. E un aspect crucial, dacă vrem să stabilim o colonie. Adăugă ultima idee mai mult ca un gând întârziat, dar Von der Stadt o aprobă. Înclină afirmativ din cap cu o figură gravă. Ajunseseră din nou la staţie. Ciffonetto porni direct spre peron. —  Hai să ne întoarcem la bază. De-abia aştept să văd cum îi cade faţa lui Nagel când îi spun ce-am descoperit.   Erau oameni. Greel era aproape convins. Aveau o structură curioasă a minţii, dar era umană. Îi plăcea să sondeze mintea altora. Cunoştea senzaţia aspră, vagă a minţii de animal, umbrele ob­scene care alcătuiau gândurile creaturilor-vierme. Şi cunoştea minţile oamenilor. Asta erau. Straniu, totuşi. Minţile se împreunează într-o adevărată co­municare numai cu un frate-de-spirit. Dar întotdeauna există o comuniune între ele. Întunecată şi de nepătruns, plină de nori, arome, izuri şi sentimente. Dar o comuniune. Acum, nu avu loc nici o comuniune. Mintea lui comunica parcă cu un animal inferior. Nu percepea nici o reacţie. Oamenii şi fraţii-de-spirit îi răspundeau; animalele, nu. Aceşti oameni nu-i răspundeau. Aceşti oameni-foc ciudaţi aveau minţi paralizate şi schiloade. În bezna din tunel, Greel se ridică din poziţia ghemuit. Focul dispăruse brusc de pe zid. Oamenii plecau, se depărtau de el în josul tunelului. Focul se depărta odată cu ei. Avansă prudent, cu H’ssig alături şi cu suliţa în mână. Minţile nu se puteau împreuna la distanţe prea mari. Trebuia să le ţină aproape. Trebuia să afle mai multe. Era cercetaş. Avea o datorie de îndeplinit. Mintea lui se furişă afară încă o dată, să simtă parfumul altora. Trebuia să fie sigur. Gândurile lor fremătau în jurul lui haotic, într-un vârtej străpuns de dâre luminoase şi sentimente şi idei săltăreţe, pe jumătate vizibile. Prinse câte ceva. Recunoscu ceva. Apoi îi veni o idee. Gustă prelung şi adânc din minţile lor şi învăţă din ele. Dar parcă tot cu mintea unui animal se împreuna. Nu era perceput. Nu obţinea nici o reacţie. Ei se depărtau mereu, gândurile li se disipau, iar împreuna­rea minţilor devenea tot mai dificilă. Greel avansă. Şovăi când ajunse la curbă. Dar ştia că trebuie să continue. Era cercetaş. Se lăsă la pământ, miji ochii şi se deplasă de-a lungul curbei în patru labe. Când trecu de ea, se opri cu răsuflarea tăiată. Se afla într-un coridor larg, o peşteră imensă cu tavan boltit şi pilaştri uriaşi, înalţi până la cer. Pasajul sclipea de lumină, o lumină bizară, agresivă, atotstăpânitoare. Era un loc de legendă. Coridorul Bătrânilor. Acesta trebuia să fie. Nu mai văzuse niciodată o încăpere atât de mare. Dintre toţi Oamenii, el se aventurase cel mai departe şi urcase cel mai sus. Nu se vedeau oamenii, dar focul lor dansa la gura tunelului din capătul celălalt al coridorului. Intens, dar suportabil. Dispăruseră după altă cotitură. Îşi dădu seama că se uita numai la reflexia slabă a focului. Câtă vreme nu se uita direct la el, era în siguranţă. Pătrunse în coridor, cercetaşul din el strigându-i să escala­deze zidul şi să cerceteze încăperea de deasupra, din care se înălţau pilaştri. Nu. Oamenii-foc erau mai importanţi. Iar în coridor se putea întoarce altă dată. H’ssig se frecă de piciorul lui. Coborî braţul şi mângâie liniştitor blana moale a şobolanului. Fratele-de-spirit îi simţea zbaterea gândurilor. Oameni, da, era convins. Şi află mai multe. Gândurile lor nu erau ale acestora, dar erau gânduri umane şi pe unele chiar le înţelegea. Unul dintre ei ardea, ardea să găsească alţi oameni. Îi caută pe Oameni, îşi zise Greel. Acest lucru îl ştia. Era cercetaş şi putea pătrunde în mintea altora. Nu făcea greşeli. Dar ce anume trebuia să facă - asta nu ştia. Îi căutau pe Oameni. Poate era un lucru bun. Când se gân­dise prima oară la el, vibrase de bucurie. Oamenii-foc semănau cu Bătrânii din legende. Dacă îi căutau pe Oameni, atunci îi va conduce la ei. O să fie răsplătit regeşte, o să fie slăvit, iar poveştile o să-i ducă numele din generaţie în generaţie. Mai mult decât atât, era datoria lui. De la ultimele generaţii încoace, lucrurile nu prea mergeau bine pentru Oameni. Vre­mea binelui se încheiase odată cu sosirea creaturilor-vierme, care-i goniseră dintr-un tunel într-altul. Şi acum, sub picioarele lui, se mai dădeau lupte în Nivelurile Periculoase şi în tunelu­rile Oamenilor. Iar Greel ştia că pierdeau. Încet. Dar sigur. Creaturile-vierme erau noi pentru ei. Mai mult decât animale, dar mai puţin, mult mai puţin decât oa­meni. Nu aveau nevoie de tuneluri. Pândeau chiar şi prin pământ şi nu erau nicăieri în siguranţă. Oamenii ripostau. Cei care pătrundeau în mintea altora sim­ţeau creaturile-vierme pe care suliţele le ucideau, iar şobolanii le sfâşiau în bucăţele. Dar creaturile-vierme fugeau întotdeauna înapoi în pământ. Şi erau multe, multe, iar ei foarte puţini. Însă aceşti oameni noi, aceşti oameni-foc, puteau schimba rezultatul războiului. Legendele spuneau că Bătrânii luptaseră folosind focul şi arme neştiute, iar aceştia trăiau în foc. Ar putea veni în ajutorul Oamenilor. Le-ar putea da arme puternice ca să alunge creaturile-vierme în bezna din care au venit. Dar. Dar aceştia nu erau chiar oameni. Aveau minţile paralizate, iar gândurile lor, în cea mai mare parte, îi erau străine. Nu prin­dea decât frânturi din ele. Nu le putea cunoaşte la fel ca pe ale Oamenilor, când îşi împreunau minţile. I-ar putea conduce la ei. Ştia drumul. Înapoi şi în jos, o co­titură aici, încă una dincolo. Prin Tunelurile din Mijloc şi prin Nivelurile Periculoase. Dar dacă-i conducea şi pe urmă se dovedeau duşmani? Dacă se întorceau împotriva Oamenilor cu focul lor? Se temea de ce-ar putea face. Fără el, nu-i vor găsi niciodată, era convins. Numai el, din atâtea generaţii, ajunsese atât de departe. Şi numai furişându-se şi pătrunzând în alte minţi şi cu H’ssig alături. Ei n-ar fi găsit niciodată drumurile pe care venise el, tunelurile acelea şer­puitoare care duceau adânc, adânc în pământ. Aşa că erau în siguranţă dacă el nu făcea nimic, dar atunci crea-turile-vierme ar câştiga, în cele din urmă. Ar dura, poate, generaţii la rând. Şi n-ar rezista. Trebuia să ia o hotărâre. Nici unul dintre cei care pătrun­deau în mintea altora nu putea străbate nici măcar o mică parte din distanţa care-l separa pe el de tunelurile Oamenilor. El singur trebuia să hotărască. Şi va trebui să hotărască repede. Pentru că, îşi dădu seama îngrozit, oamenii-foc se întorceau. Le percepea gândurile stranii tot mai puternic, iar lumina din coridor se intensifica. Şovăi, apoi porni încet înapoi către tunelul din care venise.   —  Stai puţin, spuse Von der Stadt când tovarăşul lui urcase deja un sfert de zid. Hai să vedem ce e şi în direcţia opusă. Ciffonetto întoarse capul stângaci să-l privească, renunţă când văzu că nu poate, apoi sări jos. Păru nemulţumit. —  Ar trebui să ne întoarcem. Am văzut destul. —  Tu ai vrut să explorăm şi locul ăsta de aici, îi răspunse celălalt scuturând din umeri. Aşa că hai să facem o treabă ca lumea. Poate că nu ne mai despart decât câţiva metri de încă una dintre descoperirile tale măreţe. —  Bine, acceptă Ciffonetto, scoţându-şi lanterna din curea, unde o vârâse când încercase să se urce pe zid. Poate ai dreptate. Ar fi trist să-l aducem pe Nagel aici şi să dea el peste ceva ce nouă ne-a scăpat. Von der Stadt îl aprobă din cap. Razele lanternelor se împle­tiră şi cei doi porniră repede către gura adâncă şi întunecoasă a tunelului.   Se apropiau. Frica şi nehotărârea i se învălmăşeau printre gânduri. Se lipi de zid. Se dădu înapoi, repede şi fără zgomot. Trebuie să stea departe de foc până hotărăşte ce să facă. Însă după primul colţ, tunelul se întindea lung şi drept. Greel se mişcă repede. Dar nu destul de repede. Şi, imprudent, avu ochii larg deschişi când focul apăru dintr-odată, izbitor. Îl usturau ochii. Chiţăi de durere şi se azvârli la pământ. Focul nu voia să plece. Îl vedea cum dansează, schimbând înspăimântător culorile, chiar prin pleoapele lăsate. Se forţă să se controleze. Se afla încă la distanţă de ei. Avea încă arma. Întinse mâna spre H’ssig, lângă el. Şobolanul fără ochi îl va ajuta din nou să vadă. Cu ochii tot închişi, începu să se târască înapoi, departe de foc. H’ssig rămase pe loc.   —  Ce naiba a fost asta? Întrebarea şoptită a lui Von der Stadt atârnă în aer o clipă. Împietri chiar pe locul în care cotise. Lângă el, Ciffonetto înţepenise şi el la auzul zgomotului. Omul de ştiinţă păru nedumerit. —  Nu ştiu. Ceva... ciudat. Mi s-a părut că-i un animal care suferă. Un fel de ţipăt. Dar parcă cine ţipa se străduia să nu fie auzit. Plimbă lanterna încolo şi încoace, desenând fâşii de lumină pe catifeaua întunericului, dar nu zări nimic. Von der Stadt o îndreptă pe a lui drept în faţă, fără să se mişte. —  Nu-mi place, zise el, cuprins de îndoială. S-o fi găsind ci­neva acolo, jos, dar nu înseamnă că e şi prietenos. Mută lanterna în stânga şi scoase pistolul. —  Hai să vedem, adăugă el. Ciffonetto se încruntă, dar nu mai zise nimic. Îşi văzură de drum mai departe.   Erau mari şi se mişcau repede. Copleşit de disperare, Greel îşi dădu seama că-l vor prinde. Hotărâseră deja în locul lui. Dar poate că aşa trebuia să se întâmple. Erau oameni. Ase­menea Bătrânilor. Îi vor ajuta pe Oameni în lupta împotriva creaturilor-vierme. Va începe o nouă eră. Vremea fricii va trece. Groaza se va stinge. Gloria străveche de care vorbesc poveştile se va întoarce şi Oamenii vor construi, încă o dată, culoare largi şi tuneluri solide. Da. Hotărâseră în locul lui, dar luaseră hotărârea cea bună. Singura. Omul trebuie să se întâlnească cu omul şi amândoi vor ţine piept creaturilor-vierme. Ţinu ochii închişi, dar se ridică în picioare. Şi începu să vorbească.   Se opriră din nou, cu picioarele în aer. De data asta nu mai auziră un ţipăt înăbuşit, ci un sunet moale, un fel de şuierat, prea clar să-l confunde cu altceva. Cele două lanterne fluturară în toate părţile preţ de câteva secunde. Una dintre ele înţepeni. Cealaltă şovăi, apoi împietri şi ea. Împreună, dădură la iveală un iaz luminos la capătul îndepărtat al tunelului. Şi în mijlocul lui stătea... ce? —  Dumnezeule, vorbi Von der Stadt. Cliff, spune-mi repede ce e, înainte să trag. —  Nu trage. Nu se mişcă. —  Dar... ce e? —  Nu ştiu. Glasul savantului tremură straniu, nesigur. Fiinţa din iazul de lumină era scundă, nu cu mult peste un metru. Scundă şi dezgustătoare. Aducea vag cu un om, dar avea membre disproporţionate, mâini şi picioare strâmbe, groteşti. Iar pielea, pielea avea un aspect scârbos, de larvă. Cel mai urât era însă capul. Mare, mult prea mare faţă de corp, cu toate acestea, nasul şi gura de-abia se ghiceau. Parcă nu avea decât ochi. Doi ochi mari, imenşi, hidoşi, ascunşi acum sub pleoapele de piele albă ca moartea. Von der Stadt înmărmurise, dar pe Ciffonetto înfăţişarea creaturii îl zgudui. Totuşi el vorbi cel dintâi: —  Priveşte, rosti cu glas încet. Uită-te în palma ei. Cred... cred că-i o unealtă. Tăcere. Lungă, apăsătoare. Apoi din nou vocea lui Ciffo­netto, răguşită: —  Cred că e un om.   Greel ardea. Îl atacase focul. Ochii îl dureau şi închişi. Ştia ce oroare îl pândea dacă i-ar fi deschis. Îl atacase focul. Pielea îl gâdila şi-l durea. Din ce în ce mai tare. Totuşi, rămase neclintit. Era cercetaş. Avea o datorie de înde­plinit. Răbdă, în timp ce mintea lui se împreuna cu a celor doi. Şi acolo, în mintea lor, descoperi teama, dar o teamă con­trolată, îşi văzu propria imagine prin ochii lor, distorsionată, înceţoşată. Gustă groaza şi repulsia care se războiau într-unul dintre ei. Şi repulsia pură care-l tulbura pe celălalt. Se înfurie, dar se stăpâni. Trebuie să ajungă la ei. Trebuie să-i conducă la Oameni. Erau orbi şi schilodiţi şi nu-şi puteau înfrâna sentimentele, dar dacă ar înţelege, ar ajuta. Da. Nu se clinti. Aşteptă. Îl ustura pielea, dar aşteptă.   —  Aia, vorbi Von der Stadt. Chestia aia e un om? Ciffonetto dădu afirmativ din cap. —  Trebuie să fie. Are unelte. A vorbit. Avu o scurtă ezitare. —  Dar... Doamne, nu mi-am închipuit niciodată aşa ceva. Tunelurile. Bezna. De sute de ani, numai beznă. Nu mi-ar fi trecut prin cap. Atâta evoluţie în aşa de puţin timp. —  Un om? îşi exprimă Von der Stadt iarăşi îndoiala. Eşti nebun. Nici un om nu poate ajunge aşa. Celălalt nici nu-l auzi. —  Ar fi trebuit să-mi dau seama, bolborosi. Ar fi trebuit să bănuiesc. Radiaţiile, bineînţeles. Accelerează mutaţiile. Durată de viaţă mai scurtă, probabil. Ai avut dreptate. Oamenii nu pot trăi cu gângănii şi ciuperci. Nu oamenii ca noi. Aşa că s-au adap­tat. S-au adaptat la întuneric şi la tuneluri. A... tresări. Ochii, continuă el, apoi stinse lanterna şi pereţii parcă se înclinară spre ei. Probabil că sunt sensibili. Îi facem rău. Abate-ţi lanterna. Tovarăşul lui îi aruncă o privire piezişă. —  E destul de întuneric şi aşa. Dar îl ascultă. Raza de lumină îşi schimbă direcţia. —  Istorie, spuse Ciffonetto. Un moment care va dăinui prin... Nu apucă să-şi termine propoziţia. Von der Stadt era ten­sionat, cu nervii la limită. Când mută lanterna de pe fiinţa din tunel, surprinse o mişcare scurtă prin întuneric. O deplasă înainte şi înapoi, văzu din nou mişcarea şi fixă raza pe şine. Anterior, fusese gata să tragă, dar ezitase, pentru că fiinţa care aducea a om stătuse nemişcată, dubioasă. Aceasta de acum nu stătea pe loc. Chiţăia şi mişuna. Şi nici nu era necunoscută. De data asta, nu mai ezită. Se auzi un răcnet, urmă o licărire. Apoi încă una. —  L-am nimerit. Un afurisit de şobolan.   Şi Greel ţipă. După usturimea insuportabilă, urmase o clipă de uşurare. Dar numai una. Pe urmă, brusc, îl cotropi suferinţa. Val după val după val. Îl răvăşi, îi strivi gândurile despre oamenii-foc, le strivi teama din mintea lui, îi strivi mânia. H’ssig era mort. Fratele-de-spirit murise. Oamenii-foc îl omorâseră. Urlă de furie amestecată cu durere. Ţâşni în faţă şi ridică suliţa. Deschise ochii. O scânteiere scurtă, apoi iarăşi durere şi orbire. Dar scânteierea îi fu de ajuns. Lovi. O dată şi încă o dată. Sălba­tic, turbat, lovitură după lovitură, înţepătură după înţepătură. Pe urmă, din nou, universul se înroşi de durere şi auzi a doua oară zgomotul care adusese moartea lui H’ssig. Se pomeni trântit la pământ şi deschise ochii. Foc, era foc peste tot. Dar nu ţinu mult. Numai puţin. Imediat lumea se întunecă la loc pentru Greel al Oamenilor.   Pistolul încă fumega. Mâna tot nu se mişca. Dar Von der Stadt, cu gura căscată, se holba când la creatura care explodase în tunel, când la sângele care i se scurgea pe uniformă. După aceea scăpă arma şi-şi duse mâinile în jurul stomacului, în jurul rănilor. Ridică degetele pline de sânge şi se uită mirat la ele, apoi la Ciffonetto. —  Şobolanul, îi spuse cu durere în voce. N-am făcut decât să împuşc un şobolan. Urmărea creatura. De ce, Cliff... Se prăbuşi. Căzu cu un bufnet. Lanterna clipi de câteva ori şi se stinse. Bâjbâială prelungă în beznă. În cele din urmă, lanterna ce­luilalt se aprinse şi savantul, palid ca moartea, îngenunche lângă tovarăşul său. —  Von, rosti el, scuturându-l de uniformă. Eşti teafăr? Rupse materialul şi văzu carnea sfâşiată. —  Nici măcar nu l-am văzut venind, bolborosea Von der Stadt. Am abătut lanterna, cum mi-ai zis. De ce? N-aveam de gând să-l împuşc. Nu dacă era om. Am împuşcat un şobolan. Un ne­norocit de şobolan. Îl urmărea. Paralizat, Ciffonetto înclină afirmativ din cap. —  N-a fost vina ta. Probabil că l-ai speriat. Dar acum ai nevoie de îngrijire. Te-a rănit grav. Crezi că poţi să ajungi până în tabără? Nu mai aşteptă răspunsul. Vârî braţul sub al lui, îl ridică în picioare şi începu să-l care în jos prin tunel, rugându-se să ajungă la peron. —  N-am făcut decât să împuşc un şobolan, repeta întruna Von der Stadt, cu glas uluit. —  Nu te îngrijora. N-are importanţă. O să găsim alţi oameni. O să scotocim în tot sistemul metroului dacă va fi nevoie. O să-i găsim. —  Numai un şobolan. Numai un şobolan. Ajunseră pe peron. Îl lăsă la pământ. —  Nu pot să urc şi să te car şi pe tine. Va trebui să te las aici. Mă duc după ajutor. Se îndreptă de spate şi-şi agăţă lanterna de curea. —  Numai un şobolan, repetă Von der Stadt. —  Calmează-te. Chiar dacă n-o să-i găsim, n-am pierdut nimic. Sunt, evident, nişte suboameni. Poate au fost ca noi, cândva. Dar acum nu mai sunt. Au degenerat. Oricum, n-am avea ce învăţa de la ei. Dar celălalt nu mai asculta şi nu mai auzea nimic. Stătea pur şi simplu proptit de perete, cu braţele strânse în jurul stomacului, simţind cum i se scurge sângele printre degete, bolborosind la nesfârşit aceleaşi cuvinte. Ciffonetto se întoarse cu faţa la perete. Câţiva metri, până la peron, apoi liftul vechi şi ruginit, ruinele din subsol şi lumina zilei. Trebuia să se grăbească. Von der Stadt nu avea să reziste mult. Apucă piatra, se trase în sus şi se agăţă de zid disperat, cu mâna liberă pipăind după un punct de sprijin. Încă un efort, mai sus. Aproape că ajunse, aproape că atinse peronul, când muşchii lui de creatură lunară, flasci, cedară. Un spasm brusc şi mâna îi alunecă. Cealaltă nu reuşi să-i susţină greutatea. Căzu. Pe lanternă. Întunericul nu era cel cu care se obişnuise, ci mai dens, mai de nepătruns. Îşi stăpâni urletul. Când încercă să se ridice, îi dădu drumul. Nu numai lanterna se sparse în căzătură. Ecoul urletului răsună repetat în tunelul lung şi negru, pe care nu-l vedea. Trecu multă vreme până se stinse. Când, în cele din urmă, nu-l mai auzi, urlă încă o dată. Şi încă o dată. Într-un sfârşit, răguşit, se opri. —  Von, întrebă el, Von, mă auzi? Nu primi nici un răspuns. Repetă întrebarea. Să vorbească. Trebuie să vorbească întruna, ca să nu-şi piardă minţile. În bezna din jur, ghici mişcări uşoare la câţiva metri de el. Von der Stadt chicoti, cu mintea rătăcită în capătul celălalt al infinitului. —  N-a fost decât un şobolan. Un şobolan. Tăcere. Apoi glasul moale al lui Ciffonetto: —  Da, Von, da. —  N-a fost decât un şobolan. —  N-a fost decât un şobolan. —  N-a fost decât un şobolan.     SFÂRŞIT

Razboinicii de George R.R. Martin volumul 2 VULTURUL ŞI IEPURELE   Steven Saylor   Traducere din limba engleză:  Mihai-Dan Pavelescu   Autor de bestselleruri pe lista întocmită de New York Times, Ste­ven Saylor este una dintre stelele cele mai strălucitoare ale subge­nului „poliţist istoric”, alături de scriitori ca Lindsey Davis, John Maddox Roberts şi răposatul Ellis Peters. Este autorul seriei Roma Sub Rosa, care detaliază aventurile lui Gordianus Descoperitorul, de­tectiv într-o Romă Antică adusă la viaţă cu iscusinţă, în romane ca Roman Blood, Arms of Nemesis, Catilina’s Riddle, The Venus Throw, A Murder on the Appian Way, Rubicon, Last Seen în Massilia, A Mist of Prophecies şi The Judgement of Caesar. Textele mai scurte cu aven­turile lui Gordianus au fost publicate în culegerile The House of the Vestals: The Investigations of Gordianus the Finder şi A Gladiator Dies Only Once: The Further Investigations of Gordianus the Finder. Prin­tre alte cărţi de Saylor se numără A Twist at the End, Have You Seen Dawn? şi un uriaş roman istoric non-Gordianus: Roma. Cartea sa cea mai recentă este un alt roman cu Gordianus, The Triumph of Caesar. Saylor trăieşte în Berkeley, statul California. În textul care urmează, ne poartă în ultimele zile ale Cartaginei antice, spre consecinţele unei victorii devastatoare şi ale unei cuce­riri încă şi mai devastatoare, povestea nemiloasă a ceea ce un om poate fi silit să facă, dacă îl împingi îndeajuns de puternic... şi de inteligent.             I Romanii ne-au silit să stăm în şir, cu încheieturile braţelor legate la spate. Am fost prinşi laolaltă, bărbat de bărbat, cu lanţuri fixate de zgărzile de fier care ne fuseseră puse în jurul gâturilor. Apoi a sosit bărbatul înalt căruia ceilalţi îi spuneau Fabius, conducătorul lor. În timpul bătăliei îi zărisem chipul din apro­piere; fusese ultima imagine pe care o văzusem, urmată de o preamilostivă ploaie de stele, când măciuca lui îmi lovise capul. Preamilostivă, fiindcă atunci când i-am întrezărit faţa, am ştiut pentru prima dată ce înseamnă groaza adevărată. Cicatricea roşie şi neregulată care-i începea de la frunte îi desfigura nasul şi gura şi sfârşea la bărbie. Era îndeajuns de teribilă, dar privi­rea din ochii lui mi-a îngheţat sângele în vine. Nu mai văzusem niciodată o asemenea uitătură. Avea chipul unui războinic care hohoteşte de propria-i durere şi se bucură de suferinţa altora, care nu ştie ce înseamnă mila sau remuşcarea. Faţa rece şi împie­trită a unui roman vânător de sclavi. Poate că vă întrebaţi de ce oare Fabius mă izbise cu măciuca, şi nu cu sabia? Lovitura fusese menită să ameţească, nu să ucidă. Cartagina fusese distrusă. Noi, puţinii supravieţuitori, grupuri de fugari, bărbaţi, femei şi copii, eram prost hrăniţi şi prost înarmaţi. Lunile în care ne ascunseserăm înspăimântaţi în pustiu ne vlăguiseră. Nu eram pe potriva soldaţilor romani căliţi în bătălii. Ţinta lor nu era să ucidă, ci să captureze. Noi eram ultimele trofee risipite ale unei cetăţi anihilate şi urma să fim adunaţi şi vânduţi ca sclavi. Carthago delenda est! Cuvintele acelea erau latineşti, graiul aspru şi urât al cuceritorilor noştri; cuvintele unuia dintre con­ducătorii lor, Cato cel însetat de sânge. Războaiele dintre Car­tagina şi Roma începuseră cu generaţii în urmă, cu bătălii măreţe purtate pe mare şi cu campanii sângeroase prin Sicilia, Spania, Italia şi Africa, pentru ca după aceea, pentru o vreme, să urmeze pace. Pe durata acelui armistiţiu, Cato îşi făcuse obiceiul de a încheia toate discursurile ţinute înaintea Senatului roman şi toate convorbirile cu colegii săi, indiferent care le-ar fi fost su­biectul, cu acele cuvinte: Carthago delenda est! „Cartagina tre­buie distrusă!” Cato murise fără să-şi vadă visul împlinit, un bătrân cu su­flet câinos. Când vestea morţii sale a ajuns la Cartagina, ne-am veselit. Nebunul care ne râvnise neîncetat distrugerea, care ne bântuise coşmarurile, nu mai exista. Însă cuvintele lui dăinuiseră. Carthago delenda est! Războiul a reînceput. Romanii ne-au invadat ţărmurile. Au asediat Car­tagina. Au izolat accesul în cetate, pe uscat şi pe mare. Au ocu­pat portul măreţ. În cele din urmă au străpuns zidurile. Cetatea a fost cucerită, stradă cu stradă, casă cu casă. Bătălia n-a conte­nit vreme de şase zile. Străzile au devenit râuri de sânge. După ce s-a terminat, cartaginezii supravieţuitori au fost adunaţi ca să fie vânduţi ca sclavi şi împrăştiaţi în cele patru colţuri ale pământului. Câştigul de pe urma lor avea să achite costurile de război ale Romei. Limbile le-au fost tăiate sau arse cu fiare înroşite în foc, pentru ca graiul punic să moară odată cu ei. Locuinţele au fost jefuite. Bunurile mărunte – pietre pre­ţioase, giuvaieruri, monede – au fost luate de soldaţii romani, ca pradă de război. Obiectele mai mari – mobile măiestre, lămpi magnifice, care splendide – au fost evaluate de vistiernici romani şi încărcate pe corăbii de negoţ. Cele lipsite de valoare comer­cială – fusurile şi furcile, jucăriile de copii, imaginile strămoşilor noştri – au fost azvârlite pe ruguri. Bibliotecile au fost incendiate, astfel încât să nu dăinuie nici-o carte în graiul punic. Operele marilor noştri dramaturgi, poeţi şi filozofi, discursurile şi memoriile lui Hannibal şi ale tatălui său, Hamilcar, ca şi ale tuturor conducătorilor noştri, istoriile despre regina Dido şi corăbierii fenicieni care întemeiaseră Cartagina cu atâta vreme în urmă – toate au fost transformate în cenuşă. Zeii şi zeiţele Cartaginei au fost smulşi de pe piedestaluri. Templele le-au fost preschimbate în mormane de pietre. Sta­tuile din piatră au fost sparte; ochii incrustaţi, din ivoriu, onix şi lapislazuli, au fost culeşi de pe cioburi. Statuile din aur şi din argint au fost topite şi turnate în lingouri – altă pradă care să umple vistieria Romei. Tanit marea mamă, Baal marele tată, Melkart eroul neînfricat, Eshmun, care-i tămăduieşte pe bol­navi – toţi au dispărut de pe pământ într-o singură zi. Zidurile au fost dărâmate şi cetatea a fost rasă de pe faţa pământului. Ruinele au fost incendiate. Ogoarele mănoase din apropierea cetăţii au fost presărate cu sare, pentru ca nici măcar buruienile să nu mai crească vreme de o generaţie. Unii dintre noi eram în afara cetăţii când începuse asediul, şi în felul ăsta scăpaserăm. Fugiserăm din case şi din satele de pescari din lungul coastei, spre interiorul pietros, arid. Roma­nii decretaseră că nici măcar un singur cartaginez nu trebuia să scape. Pentru a-i găsi şi prinde pe fugari, ei nu trimiseseră legionari obişnuiţi, ci soldaţi lăsaţi la vatră, care fuseseră spe­cial antrenaţi pentru a-i urmări şi captura pe sclavii evadaţi. De aceea, Fabius şi ceilalţi purtau măciuci alături de săbii. Ei erau vânători. Noi eram prada lor.   Stăteam goi puşcă, în lanţuri, cu spinările lipite de stânca unui ţanc din gresie. De pe vârful ţancului acela zărisem de dimineaţă apropierea romanilor şi dădusem alarma. Veghea era o îndatorire a tine­rilor, a celor cu ochi ageri şi cu puterea şi agilitatea de a se căţăra pe piscurile crestate. Detestam postul acela, orele îndelungate şi singuratice de plictiseală, petrecute privind spre miazănoapte, spre valea largă care ducea la mare. Însă bătrânii insistaseră ca veghea să fie neîntreruptă. — Vor veni! şuierase bătrânul Matho cu glasul lui melodios. Nu contează că am izbutit să scăpăm de ei mai bine de un an. Romanii sunt necruţători. Ei ştiu că nomazii deşertului refuză să ne ajute. Şi ştiu cât de slabi am devenit, cât de puţină hrană avem, cât de jalnice ne sunt armele. Vor veni după noi, iar atunci trebuie să fim pregătiţi fie să fugim, fie să ne luptăm. Să nu credeţi niciodată că suntem în siguranţă. Să nu speraţi nicio­dată că ne-au dat uitării. Ei vor veni. Şi aşa se întâmplase. Primisem schimbul de noapte. Nu dor­misem. Nu fusesem neglijent. Îmi aţintisem ochii spre miază­noapte şi căutasem semnele asupra cărora ne prevenise Matho – un şir de torţe mişcându-se prin vale ca un şarpe de foc ori scân­teierea îndepărtată a metalului sub razele lunii. Însă noaptea fu­sese fără lună şi romanii sosiseră când bezna era cea mai groasă. Mai întâi îi auzisem. Încă nu sosiseră zorile, când mi s-a părut că am auzit zgomotele copitelor undeva în depărtare, purtate de vântul uscat care mătură valea în nopţile de vară. Ar fi tre­buit să fi dat alarma atunci, la prima bănuială de pericol, aşa cum ne instruise mereu Matho; dar, privind în jos în bezna care acoperea valea ca o pătură, nu am putut desluşi nimic. Tăceam şi mă uitam. Zorile sosiseră iute. Un colţ de soare scânteiase peste pis­curile zdrenţuite, la răsărit, luminând înspre apus cu o pâclă chihlimbarie terenul accidentat. Nici atunci nu i-am văzut. După care am auzit, brusc, tropot de copite. Când am privit în jos, am zărit o ceată de bărbaţi înarmaţi la poalele stâncii. Am dat pe dată ţipătul de alarmă. Mai jos de mine, bătrânul Matho şi ceilalţi se repeziseră afară din crăpăturile puţin adânci care ofereau adăpost peste noapte. O coamă pitică îi ascundea încă de romani, dar peste câteva clipe aceştia aveau s-o treacă şi să ajungă la ei. Matho şi ceilalţi şi-au ridicat ochii spre mine. La fel a făcut şi călăreţul aflat în fruntea cetei de romani. Purta armură uşoară şi nu avea coif. Chiar de la depărtarea aceea şi în nesiguranţa luminii timpurii, i-am putut zări cicatricea de pe faţă. Romanii au roit o vreme peste coamă. Minusculi, ca nişte furnici în palmă, i-am văzut pe oameni împrăştiindu-se şi le-am auzit strigătele îndepărtate de spaimă. Am coborât cât am putut de iute, alergând în jos pe cărarea accidentată, julindu-mi palmele şi genunchii, când lunecam. Aproape de capătul cărării, m-am întâlnit cu Matho. Îmi vâ­râse ceva în mâna dreaptă – un pumnal preţios din argint, care purta pe mâner imaginea lui Melkart. Era una dintre puţinele arme din metal pe care le aveam. — Fugi, Hanso! Scapă, dacă poţi! şuierase el. Îndărătul lui am auzit răcnetele sălbatice şi strigătele de răz­boi ale romanilor. — Dar femeile, copiii..., îngăimasem. — S-a terminat, spusese Matho. Ochii i s-au dus către o crăpătură îngustă dintre stâncile aflate vizavi de ţancul din gresie. Crăpătura aceea era imposi­bil de văzut din majoritatea locurilor; se deschidea într-o peş­teră măricică, în care dormeau bătrânii şi femeile nemăritate. La primul strigăt de alarmă, mamele şi copiii fuseseră trimişi să li se alăture în ascunzătoarea aceea. Planul acesta fusese croit de Matho în anticiparea unui atac: dacă nu puteam fugi toţi, atunci doar cei mai puternici dintre noi aveau să-i înfrunte pe romani, pe când ceilalţi se ascundeau în grotă. Bătălia a fost scurtă. Romanii ne-au copleşit în câteva mi­nute. Au luptat reţinut, dorind să captureze, nu să ucidă, în timp ce noi ne-am bătut cu tot ce aveam, cuprinşi de disperare. Chiar şi aşa, nu eram pe potriva lor. Totul a fost un tumult de zbierete, confuzie şi teroare. Unii dintre noi fuseseră loviţi de măciuci şi doborâţi la pământ. Alţii fuseseră prinşi ca ani­malele, în plase. L-am văzut pe călăreţul cel înalt din mijlocul romanilor, cel cu cicatrice, lătrând comenzi celorlalţi şi m-am repezit către el. Am ridicat pumnalul şi am sărit, iar pentru o clipă am simţit că pot zbura. Mi-am dorit să-l înjunghii, însă calul i s-a răsucit pe copite şi, în locul lui, am înjunghiat anima­lul în gât. Calul nechezase şi se cabrase, iar mâna mi se acope­rise de sânge roşu şi fierbinte. Călăreţul m-a fulgerat cu privirea, cu gura contorsionată într-un hohot de râs ciudat, oribil. O rafală de vânt i-a fluturat de pe faţă părul blond şi nepieptănat, dezvăluind întreaga lungime a cicatricei, de la frunte până la bărbie. I-am zărit ochii sălbatici, înspăimântători. A ridicat ciocanul din lemn. Apoi stelele, bezna.   Capul încă îmi răsuna de pe urma loviturii când am fost siliţi să ne sculăm şi am fost înlănţuiţi laolaltă, lângă stânca din gresie. Simţeam piatra caldă sub spate, încinsă de soarele amiezii. Nările îmi erau năclăite de praf şi de fum. Ne găsiseră locurile de dormit, ca şi micile noastre provizii de alimente şi haine. Tot ce putea să ardă fusese dat pradă focului. Romanii erau călări pe caii lor, destinşi acum, râzând şi făcând glume între ei, totuşi, rămânând cu ochii asupra noastră. Aveau suliţe lungi, pe care le ţineau sprijinite în îndoitura co­tului şi ale căror vârfuri erau aţintite spre gâturile noastre. La răstimpuri, câte unul îl împungea cu vârful suliţei pe omul pe care-l păzea, înţepându-i pieptul sau beregata, şi rânjea la fio­rul care trecea prin pielea dezgolită. Ne întreceau numeric, erau câte trei romani pentru fiecare prizonier. Matho ne avertizase mereu că vor sosi în număr copleşitor. M-am gândit că, dacă am fi fost mai mulţi, poate că am fi avut şanse mai mari, după care mi-am amintit cât de jalnică ne fusese rezistenţa. Dar şi dacă toţi cartaginezii fugari şi risipiţi prin deşert s-ar fi adu­nat într-un singur loc pentru a lupta împotriva vânătorilor de sclavi, tot am fi fost învinşi. Apoi romanii s-au retras şi, prin culoarul astfel format, a apărut conducătorul lor, călare, trăgându-l după el pe Matho, de o frânghie care-i era prinsă de gât. Ca noi toţi, Matho era gol şi cu mâinile legate. Văzându-l aşa, mi-am plecat ochii de ruşine. În felul acela am evitat să revăd şi chipul conducătorului roman, care a trecut fără grabă pe lângă mine, cu copitele ca­lului său răsunând pe pietre. A ajuns la capătul şirului şi s-a întors, iar atunci i-am auzit glasul, străpungător şi aspru. Vorbea bine punica, însă cu ac­cent latin urât. — Douăzeci şi cinci! a anunţat el. Douăzeci şi cinci de bărbaţi cartaginezi prinşi astăzi pentru gloria Romei! Romanii au răspuns, lovindu-şi suliţele de solul pietros şi răcnindu-i numele: — Fabius! Fabius! Fabius! Am înălţat ochii şi am fost surprins să văd că privirea lui mă fixa. Mi-am plecat iute faţa. — Tu! a strigat el. Am tresărit şi a fost cât pe aici să ridic fruntea. Însă cu coada ochiului l-am văzut smucind violent de funie. I se adresase lui Matho. — Tu pari să fii şeful, moşule. Fabius şi-a rotit lent încheietura mâinii, înfăşurând frânghia în jurul pumnului, pentru a o scurta, aducându-l pe Matho mai aproape, până ce bătrânul a fost silit să stea în vârful picioarelor. — Douăzeci şi cinci de bărbaţi, a spus el, nici-o femeie şi ni­ciun copil printre voi, iar tu eşti singurul cu barba sură. Unde sunt ceilalţi? Matho a rămas tăcut, apoi a gemut când frânghia i-a fost strânsă încă şi mai mult în jurul gâtului. L-a privit sfidător pe vânătorul de sclavi. A deschis gura. A scuipat. Un icnet colectiv s-a înălţat din şirul de captivi. Fabius a rânjit, şi-a şters scuipatul de pe obraz şi l-a azvârlit în faţa lui Matho, făcându-l să tresară. — Bine, moşule. Banda voastră de fugari oricum nu va mai avea nevoie de un şef, iar noi n-avem ce face cu un moşneag bicisnic. S-a auzit un şuierat când a tras sabia din teacă, apoi lumina soarelui a sclipit pe metal când a ridicat-o deasupra capului. Am închis ochii. Instinctiv am încercat să-mi acopăr urechile, dar mâinile îmi erau legate. Am auzit spintecătura hârşâită, urmată de un bufnet surd în clipa în care capul retezat al lui Matho a căzut pe pământ. În mijlocul ţipetelor şi gemetelor captivilor, am auzit o şoaptă în dreapta mea: — Acum începe. Vorbise Lino, cel care ştia rosturile vânătorilor de sclavi, deoarece mai fusese capturat o dată şi evadase, singur din toată familia lui. Era chiar mai tânăr decât mine, dar acum arăta ca un bătrân. Corpul înlănţuit i se gârbovise. Chipul îi era supt şi palid. Ochii ni s-au întâlnit în treacăt. Am fost primul care şi-a ferit privirea. N-am putut suporta nefericirea din ei. Lino ni se alăturase cu câteva luni în urmă, slab şi murdar, gol ca şi acum, cu pielea băşicată de soare. Vorbea un dialect punic grosolan, diferit de graiul nostru cosmopolit, de locui­tori ai cetăţii. Cei din familia sa fuseseră ciobani şi îngrijiseră turme pe dealurile din jurul Cartaginei. Se crezuseră în sigu­ranţă când romanii începuseră asediul cetăţii, închipuindu-şi că invadatorii n-o să-i bage în seamă. Când romanii şi-au abătut mânia chiar şi asupra păstorilor şi fermierilor din îndepărtatele ţinuturi rurale, tribul lui Lino a fugit în deşert, însă romanii au continuat să-i vâneze. Mulţi au fost ucişi. Restul, printre care şi Lino, au fost capturaţi. Dar în călătoria spre coastă el reuşise cumva să fugă şi ajunsese la noi. Unii susţinuseră că Lino ar trebui alungat, pentru că, dacă era urmărit de romani, avea să-i aducă direct la noi. — Nu-i unul dintre ai noştri, spuseseră ei. N-are decât să se-ascundă altundeva. Însă Matho insistase să-l luăm, spunând că orice tânăr care scăpase din mâinile romanilor putea să cunoască ceva preţios. După o vreme, când devenise clar că Lino nu-i adusese pe ro­mani la noi, l-au acceptat până şi cei care susţinuseră să fie alun­gat. Nu răspundea, totuşi, niciodată când era întrebat despre perioada pe care o petrecuse în captivitate. Vorbea rareori. Trăia printre noi, dar ca un străin, rămânând rezervat şi tăcut. Am simţit ochii lui Lino privindu-mă, când a murmurat din nou: — La fel ca data trecută. Acelaşi şef, Fabius. Mai întâi îl ucide pe cel mai bătrân. Iar după aceea... Cuvintele i-au fost acoperite de tropotul de copite, când Fabius a galopat în lungul şirului de prizonieri. Ajuns în ca­păt, s-a întors şi a pornit încet înapoi, privindu-i cu atenţie pe captivi. — Piciorul lui are o rană prea urâtă. Nu va supravieţui drumului. Doi romani au descălecat, l-au descătuşat pe rănit şi l-au îndepărtat. — Păcat, a comentat Fabius continuându-şi mersul. Avea corp puternic, putea fi un sclav bun. S-a oprit iarăşi. — Ăsta-i prea bătrân. Nu există cerere pentru aşa ceva, nu merită îngrijirea şi hrana. Şi ăsta – îl vedeţi cum priveşte în gol şi-i curge saliva prin colţul buzelor? Un idiot, ceva obişnuit prin­tre cartaginezii ăştia care se împerechează între fraţi. Un parazit! Romanii i-au scos pe bărbaţi din şir, apoi au strâns lanţurile, astfel încât am fost silit să mă deplasez în lateral, trăgându-l pe Lino după mine. Cei scoşi din şir au fost duşi îndărătul unei stânci mari. Au murit aproape fără zgomot – un icnet, un suspin, un horcăit. Fabius a mers mai departe în lungul şirului, până când umbra lui şi a animalului m-au acoperit, blocând razele soarelui. Mi-am muşcat buza, rugându-mă ca umbrele să treacă mai departe. În cele din urmă am înălţat ochii. Nu am putut distinge chipul, ascuns de aura orbitoare care ardea împrejurul coamei lui de păr blond neţesălat. — Iar ăsta, a rostit el şi în glas i-a sunat o veselie neplăcută, mi-a ucis calul în luptă. Cel mai bun luptător dintre voi, laşilor, chiar dacă nu-i decât un băiat. A ridicat suliţa şi m-a împuns în coaste, zgâriind pielea, însă fără s-o cresteze şi să-mi dea sângele. — Dă dovadă de curaj, băiete! Sau te-am înrobit deja? Nu poţi nici măcar să scuipi, ca moşul? M-am uitat la el şi nu m-am clintit. Nu era bravură, deşi poate că aşa părea. Eram încremenit de frică. A scos pumnalul de argint pe care-l îngropasem până la mâ­ner în grumazul calului său. Sângele fusese şters. Lama a scli­pit în razele soarelui. — Măiastră lucrătură. Are pe mâner o imagine frumoasă a lui Hercule. — Nu este Hercule, am izbutit să şoptesc, ci Melkart! El a hohotit. — Nu-i niciun Melkart, băiete! Melkart nu mai există. Înţe­legi? Toţi zeii tăi au plecat şi nu se vor mai întoarce niciodată. Asta-i imaginea unui zeu căruia noi, romanii, îi spunem Hercule şi acesta-i numele sub care lumea îl va cunoaşte de acum şi până la sfârşitul sfârşitului. Zeii noştri au fost mai puternici decât ai voştri. De aceea eu stau pe calul ăsta, iar tu eşti în pielea goală şi-n lanţuri. Trupul îmi tremura şi m-am învăpăiat la faţă. Am închis ochii, străduindu-mă să nu plâng. Fabius a rânjit, apoi a tre­cut mai departe, oprindu-şi brusc calul după numai câţiva paşi. A privit în jos spre Lino. Băiatul n-a ridicat ochii. După o pauză foarte lungă, mai lungă decât cea pe care o petrecuse uitându-se la mine, Fabius s-a îndepărtat fără un cuvânt. — M-a ţinut minte, a murmurat Lino cu glas atât de scăzut, încât era limpede că vorbise doar pentru sine. A început să tremure, cu atâta violenţă, încât am simţit vi­braţiile prin lanţul greu care ne lega grumajii. — M-a ţinut minte! Se va întâmpla din nou, la fel... Fabius a mai scos doi captivi din şir, apoi şi-a terminat in­specţia şi a revenit spre centru. — Şi acum... unde-s femeile? a întrebat el cu glas scăzut. Nu i-a răspuns nimeni. Şi-a ridicat suliţa şi a zvârlit-o cu atâta putere în stâncă, încât s-a făcut ţăndări cu un bubuit asur­zitor. Capetele tuturor din şir au tresărit, ridicându-se. — Unde sunt?! a răcnit el. O singură femeie este mai preţi­oasă decât voi toţi, laşi bicisnici! Unde le-aţi ascuns? Nimeni n-a vorbit. M-am uitat pe lângă el, către locul unde crăpătura se deschi­dea în peştera tăinuită, după care mi-am ferit iute ochii, temân­du-mă că mă va zări şi-mi va citi gândurile. Fabius s-a aplecat în faţă peste spinarea calului şi şi-a încrucişat braţele. — Înainte de a porni mâine-dimineaţă, unul dintre voi îmi va spune.   II   În noaptea aceea am dormit, tot înlănţuiţi laolaltă, sub cerul liber. Noaptea era rece, însă romanii nu ne-au dat nimic cu care să ne acoperim. Ei s-au ghemuit sub pături şi au făcut un foc mare să se încălzească. În timp ce unii dormeau, alţii ne străjuiau. În timpul nopţii, pe rând, toţi am fost scoşi din cerc, duşi undeva, apoi readuşi. Când primul bărbat s-a întors, şi a fost luat al doilea, cineva a şoptit: — Ce ţi-au făcut? Le-ai spus? Apoi, un străjer l-a lovit cu suliţa pe cel care întrebase şi toţi am amuţit. Mai târziu, în cursul nopţii, au ajuns la Lino. După aceea avea să fie rândul meu. M-am încordat pentru necunoscuta or­dalie care avea să urmeze, însă Lino a fost ţinut atât de mult, încât curajul a început să mi se destrame, asaltat de spaime închipuite, apoi pur şi simplu de epuizare. Abia dacă mai eram treaz când au venit după mine. N-am observat că Lino tot nu fusese adus înapoi. M-au dus peste coamă şi apoi printr-un labirint de bolovani, până în locul deschis pe care Fabius îşi instalase cortul. O lu­mină slabă străbătea prin pânza sa verde. Înlăuntrul cortului era o altă lume, lumea pe care romanii o purtau cu ei în călătoriile lor. Pe jos era întins un covor gros. Lămpi strălucitoare cu capete de grifoni erau montate pe tre­piede elegant meşteşugite. Fabius însuşi era întins pe un culcuş şi nu mai purta arme şi echipament de luptă, ci o tunică fru­mos brodată. Ţinea în mână o cupă de argint, plină ochi cu vin. A zâmbit. — Aha, sfidătorul! A făcut un gest din mână. Gărzile m-au împins înainte, silin­du-mă să îngenunchez, şi mi-au apăsat beregata în partea de jos a jugului de la piciorul culcuşului lui Fabius. Mi-au închis jugul peste ceafă, astfel încât nu-mi mai puteam clinti capul. — Bănuiesc că vei spune la fel ca toţi ceilalţi: „Femei? Copii? Nu există nici femei, nici copii, doar noi, bărbaţii! L-ai ucis pe iubitul nostru bătrân conducător şi i-ai lichidat pe bicisnici, aşa că... ce mai vrei?”. Şi-a ridicat cupa la buze, apoi s-a aplecat înainte şi m-a scui­pat în faţă. Vinul mi-a ars ochii. Glasul îi era dur şi rece, uşor împleticit de la vin. — Nu sunt prost, băiete. M-am născut ca patrician roman. Am fost un mândru centurion în legiuni, până când... până când a apărut o mică problemă. Acum vânez sclavii fugari. Nu-i cine ştie ce onoare, dar sunt al naibii de priceput la asta. — Eu nu sunt un sclav, am şoptit. El a râs. — Aşa-i, trebuie să recunosc, nu te-ai născut sclav. Dar te-ai născut cartaginez şi eu vă cunosc pe voi, cartaginezii. Bărbaţii voştri sunt slabi. Nu puteţi rezista fără femeile şi copiii voştri. Cei care vă refugiaţi aici, în pustiu, călătoriţi întotdeauna în grup, târând după voi oasele bătrâne şi pruncii. Ce fel de viaţă fără noimă duceţi aici, în sălbăticie? Ar trebui să ne fiţi recu­noscători că venim în cele din urmă după voi. Până şi viaţa ca sclavi ar trebui să vă pară ca Elizeele după existenţa asta jal­nică. Cum te numeşti, băiete? Am înghiţit un nod. Nu era uşor, cu jugul care-mi apăsa atât de tare pe gâtlej. — Hanso. Şi nu sunt un băiat. — Hanso, a repetat el şi a răsfrânt buza superioară. Un nume cartaginez destul de răspândit. Nu uit însă curajul de care ai dat dovadă azi-dimineaţă în luptă şi mă-ntreb dacă prin vene nu-ţi curge şi sânge de roman? Bunicul meu se fălea cu fetele cartagineze pe care le-a siluit când s-a luptat cu coloniştii voştri din Spania. A fost mândru să împroaşte din sămânţa Fabius pentru a vă întări stirpea de laşi! Aş fi vrut să-l scuip, însă aveam gâtul îndoit, iar jugul mi-l strângea prea tare. — Zici că nu eşti un băiat? Atunci vei fi încercat ca orice alt bărbat. Spune-mi acum: unde sunt ascunse femeile? Nu am răspuns. El a ridicat mâna, dând un semnal cuiva aflat îndărătul meu. Am auzit un şuier, apoi am simţit o explo­zie de foc pe spinare. Biciul mi-a ars carnea, după care mi-a lune­cat peste umeri ca un şarpe greu. Până atunci nu mai simţisem niciodată o asemenea durere. În copilărie nu fusesem niciodată bătut, aşa cum se spune des­pre romani că-şi bat copiii. Durerea m-a paralizat. Fabius a părut încântat de pedeapsă, râzând încetişor şi re­petând aceeaşi întrebare, pe măsură ce biciul mă lovea, din nou, şi din nou. Carnea mă ardea de parcă tăciuni încinşi mi-ar fi fost turnaţi pe spate. Mi-am promis că nu voi plânge şi nu voi ţipa, dar în scurtă vreme gura mea şi-a pierdut forma şi am început să icnesc. Fabius s-a aplecat înainte şi m-a privit, arcuind o sprânceană. Cicatricea îi era enormă, singurul detaliu pe care-l puteam zări. — Cu adevărat eşti puternic, a încuviinţat el. Aşa cum cre­deam. Deci nu vrei să-mi spui unde sunt ascunse femeile? M-am gândit la Matho, la toate planurile lui, la faptul că eram vinovat pentru că întârziasem să dau alarma. Am inspi­rat adânc, cutremurându-mă din tot trupul, şi am izbutit un singur cuvânt: — Niciodată. Fabius a sorbit din vin. Când a vorbit, câteva picături i s-au scurs prin colţul gurii. — Cum doreşti. Oricum nu contează. Ştim deja unde sunt. Oamenii mei au trecut la treabă şi le scot chiar acum din as­cunzătoare. Am ridicat privirea spre el, neîncrezător, dar încântarea răutăcioasă din ochii lui mi-a arătat că nu minţea. Am vorbit printre dinţii încleştaţi: — Cum? Cine ţi-a spus? Fabius a bătut din palme. — Apropie-te, vulturaşul meu. Lino a apărut dinapoia unui paravan. Mâinile nu-i mai erau legate, iar zgarda îi fusese desfăcută din jurul grumazului. Ca şi Fabius, purta o tunică frumos brodată, însă expresia lui era temătoare şi tremura. S-a ferit să mă privească în ochi. Mânuitorul biciului mi-a desfăcut jugul de la gât şi m-a ri­dicat în picioare. Dacă mâinile nu mi-ar fi fost legate la spate, l-aş fi sugrumat pe Lino atunci şi acolo. Aşa, însă, am urmat exemplul lui Matho. Am scuipat. Scuipatul i-a rămas pe obraz. A dat să-şi ridice mâna, să se şteargă, apoi a coborât braţul şi mi-am spus: ştie c-o merită. — Stăpâneşte-te, a rostit Fabius. La urma urmelor, voi doi veţi sta toată noaptea aproape unul de celălalt şi vă veţi putea rezolva neînţelegerile. Lino a ridicat privirea şi în ochi i-a apărut panica. — Nu! Mi-ai făgăduit! A ţipat şi s-a zbătut, dar era neajutorat împotriva romani­lor. Ei i-au scos tunica, i-au răsucit braţele la spate şi i-au pus zgarda înapoi pe gât. Ne-au legat unul de celălalt cu o bucată de lanţ şi ne-au îmbrâncit afară din cort. În urma noastră l-am auzit pe Fabius râzând. — Somn uşor, a strigat el. Mâine începe temptatio! Pe când ne împleticeam, îndepărtându-ne de cort, romanii îi aduceau pe noii captivi din grota tainică. Scena era un haos: luminile legănate ale torţelor şi umbrele proiectate de ele, ţipe­tele copiilor, plânsetele mamelor, zăngăniturile suliţelor şi răc­netele poruncilor lătrate de romani, când erau luaţi în captivitate ultimii din poporul meu.   Focul de tabără ardea slab. Majoritatea romanilor erau ocu­paţi cu scoaterea noilor captivi din ascunziş. Puţinii care ne păzeau au devenit neatenţi şi au început să moţăie, încrezân­du-se în tăria lanţurilor noastre. Zăceam pe o parte, cu spatele la Lino, mă uitam în flăcări şi mă rugam ca somnul să mă ajute să scap de durerile biciui­rii. Înapoia mea l-am auzit pe Lino şoptind: — Tu nu-nţelegi, Hanso... Tu nu-nţelegi... L-am fulgerat cu privirea peste umăr. — Înţeleg, Lino. Ne-ai trădat. Ce conta pentru tine? Nu sun­tem tribul tău. Tu eşti un străin. Aşa ai fost dintotdeauna. Însă noi te-am primit când ai venit flămând şi gol, iar pentru asta ne datorai ceva. Jur că dacă mâinile îmi vor mai fi libere vreo­dată, te voi ucide! Pentru Matho. Glasul mi s-a înecat în gât. Mi-am stăvilit un suspin. După o vreme, Lino a vorbit din nou: — Îţi sângerează spatele. M-am întors către el şi m-am strâmbat de durere. — Şi al tău? am şuierat. Arată-mi rănile tale, Lino! A tăcut, apoi mi-a arătat spatele. Era acoperit cu dungi însân­gerate. Fusese flagelat încă mai rău. A revenit după aceea cu faţa la mine. În lumina muribundă a focului, chipul îi era atât de supt şi de palid, încât, pentru o clipă, mânia mi s-a domolit. Apoi însă m-am gândit la Matho şi la femei. — Şi ce dacă? Monstrul te-a biciuit şi pe tine. Ne-a biciuit pe toţi. Toţi cei de aici îşi pot arăta rănile. — Şi crezi că eu am fost singurul care am trădat ascunzătoarea? Glasul i s-a înălţat, ascuţit. Un străjer a mormăit în somn. — Ce vrei să spui? am şoptit. — Ştiu că tu ai tăcut, Hanso, fiindcă am fost acolo. De fie­care dată când biciul a căzut peste tine, m-am cutremurat, iar când ai rezistat, m-am simţit... m-am simţit aproape viu, din nou. Dar ceilalţi? De ce crezi că sunt aşa tăcuţi? Poate că unii dorm, dar cei mai mulţi sunt treji şi tac, temându-se să vor­bească. Pentru că le este ruşine. Este posibil ca tu să fii singu­rul dintre noi care să fi păstrat secretul lui Matho. Am tăcut multă vreme, dorindu-mi să nu-l fi auzit. Când a început să murmure iarăşi, am vrut să-mi pot astupa urechile. — Aşa sunt romanii, Hanso. Vor să ne scindeze. Să-l izoleze pe fiecare în propria-i suferinţă, să ne umilească cu slăbiciunea noastră, să semene neîncredere printre noi. Fabius joacă multe jocuri cu prizonierii lui. Fiecare joc are un scop. Călătoria spre coastă este lungă şi el trebuie să ne controleze în fiecare mo­ment. În fiecare zi va găsi un alt mod prin care să ne frângă, în aşa fel încât, până vom ajunge, să fim sclavi buni, pregătiţi pentru vânzarea la licitaţie. M-am gândit la spusele lui. Matho avusese dreptate. Din­tre noi toţi, numai Lino cunoştea obiceiurile vânătorilor de sclavi romani. Dacă voiam să supravieţuiesc, el m-ar fi putut ajuta. Poate că aş fi reuşit să învăţ de la el... şi, în acelaşi timp, să-l urăsc pentru ceea ce făcuse. — Fabius a vorbit despre ceva numit temptatio, am murmurat. Lino a suspinat. — Un cuvânt latinesc. Înseamnă încercare, testare, ispitire. În cazul ăsta, temptatio este călătoria prin pustie. Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi. Va începe mâine. Ne vor pune să mergem aşa, goi şi în lanţuri. Vor lega pur şi simplu mâinile femeilor şi ale copiilor şi ne vor mâna ca pe o turmă. Până la căderea nopţii, vom ajunge în locul unde poteca se bifurcă. Acolo ne vor despărţi de femei şi de copii, iar o parte dintre romani va merge cu ei spre altă destinaţie, pe un drum mai scurt şi mai uşor, către mare. Bărbaţii, însă, vor fi mânaţi prin valea lungă, până vom ajunge la coastă şi la galerele de sclavi care aşteaptă acolo. — De ce-i desparte pe bărbaţi de femei? — Cred că Fabius vrea ca femeile să fie păstrate nevătămate şi de aceea vor merge pe o cale mai uşoară. Pe de altă parte, doreşte ca bărbaţii să fie testaţi şi căliţi. De aceea, ne va purta pe jos prin deşert. Cei care se vor prăbuşi vor fi lăsaţi să moară. Cei care vor avea puterea să supravieţuiască drumului vor fi mai puternici decât atunci când au pornit, sclavi rezistenţi care vor preţui o avere pentru Fabius şi oamenii săi după ce vom ajunge la coastă. Aşa lucrează temptatio. A vorbit nepăsător, de parcă ar fi explicat funcţionarea unei scăpărători sau a unui scripete, dar, când lumina focului i-a scli­pit în ochi, am zărit durerea care venea din amintire. Am avut nevoie de un efort de voinţă pentru a-mi stăvili ura pentru el şi pentru a-mi păstra glasul la fel de rece şi sec ca al lui. — Fabius ţi-a spus „vulturaşul lui”. Ce-nsemna asta? Lino a inspirat cu un şuierat ascuţit şi şi-a ascuns chipul în umbre. — A minţit când mi-a spus aşa. A spus-o doar din cruzime. Vocea i s-a poticnit, iar el s-a cutremurat din tot trupul. — Bine, îţi spun... o să-ţi spun ceva despre care n-am vorbit niciodată până acum, fiindcă am sperat, ca un nesăbuit, că totul e de domeniul trecutului şi că nu va trebui să-l mai înfrunt nici­odată. Odată ce va începe temptatio, Fabius va alege doi captivi. Unul pentru a fi pedepsit, celălalt pentru a fi răsplătit. Iepurele şi vulturul. Amândoi vor sluji ca exemple pentru ceilalţi prizo­nieri, ca să le întunece minţile şi cu teamă, şi cu speranţă. Pe vul­tur îl va ridica deasupra celorlalţi captivi, asigurându-se că-i bine hrănit şi îmbrăcat, tratându-l aproape ca pe unul dintre ai lui, testându-l pentru a vedea dacă-l poate întoarce împotriva celor­lalţi, seducându-l cu făgăduieli de libertate. A rămas tăcut. — Şi iepurele? Lino tăcea. — Iepurele, Lino? Spune-mi! — Soarta iepurelui va fi foarte diferită. Glasul i-a devenit surd şi fără viaţă. Un fior rece mi-a stră­bătut corpul, când am înţeles. — Şi ultima dată, am şoptit, când Fabius ţi-a capturat tri­bul... tu ai fost iepurele lui. Nu mi-a răspuns. Am oftat. — Iar în noaptea asta, în cortul lui, Fabius a făgăduit că tu vei fi vulturul. De aceea i-ai spus unde erau ascunse femeile. Lino a încuviinţat din cap. A început să plângă cu sughiţuri. — Totuşi, tu ai scăpat de el, Lino. Ai fugit. Se poate evada. A clătinat din cap. Glasul îi era atât de înfundat, încât abia îl puteam înţelege. — Dar asta n-o să se poată întâmpla din nou. Eu l-am învins, Hanso, nu-nţelegi? Evadând, l-am învins în jocul lui. Crezi că mi-ar îngădui s-o fac din nou? Niciodată! Când a trecut pe lângă şirul de captivi, când ne-a văzut unul lângă celălalt şi m-a re­cunoscut, atunci şi-a ales iepurele. — Am înţeles. Dar dacă tu-i vei fi iepurele, atunci cine este vulturul? Lino şi-a ridicat faţa în lumina focului. Lacrimi îi şiroiau pe obraji. M-a privit fix, cu o furie ciudată, tristă, uimit că încă nu înţelesesem.  

Razboinicii George R.R. Martin volumul 1 INTRODUCERE POVESTI DE PE SUPORTUL ROTATIV   George R.R. Martin   Traducerea: Marian Truţă     Pe vremea când eram puşti, în Bayonne, New Jersey, nu exis­tau librării. Asta nu înseamnă că nu erau alte locuri de unde să poţi cumpăra cărţi. Erau sumedenie de magazine din care puteai să iei o carte dacă-ţi doreai doar o ediţie broşată. (În caz că preferai copertele cartonate, puteai lua autobuzul până la New York). Majoritatea acestor locuri erau ceea ce noi numeam pe atunci „bombonerii”, dar batoanele Her­shey şi Milky Ways ori bomboanele de un ban erau exact cele care se vindeau cel mai puţin. Bomboneriile erau diferite între ele. Unele ofereau produse de băcănie, altele nu. Unele aveau sifon la dozator, altele nu. Într-unele găseai dimineaţa produse proaspete de brutărie şi sandvişuri delicioase cât era ziua de lungă, pe când în altele aveau pistoale cu apă, cercuri din lemn şi bile din cauciuc... Dar toate vin­deau ziare, reviste, benzi desenate şi cărţi broşate. Pe când copilăream în mahalalele din Bayonne, bomboneria din cartierul meu se afla la intersecţia dintre First Street şi Kelly Parkway, peste drum de strâmtoarea Kill Van Kull. „Raionul pentru cărţi” con­sta dintr-un suport rotativ mai înalt decât mine, făcut din sârmă, am­plasat chiar lângă rafturile cu benzi desenate... o aşezare perfectă pentru mine din clipa în care lecturile mele au trecut dincolo de lumea cărţi­lor amuzante. Aveam o alocaţie de un dolar pe săptămână, iar încer­cările de a împărţi acel dolar între o bandă desenată de zece cenţi (s-a ales praful de bugetul meu, când preţul lor a crescut la doisprezece cenţi), o carte de treizeci şi cinci de cenţi, o acadea sau două, uneori un sfert de malţ sau îngheţată cu sifon şi, rar, un joc de Skee-Ball la Uncle Milty’s mă puneau mereu în faţa celor mai chinuitoare deci­zii. Dar mi-au şlefuit la maxim abilităţile matematice... Rafturile cu benzi desenate şi suportul rotativ pentru cărţi aveau mai multe în comun decât simpla lor alăturare. Nici rafturile şi nici suportul nu recunoşteau existenţa genurilor. Pe-atunci, supereroii încă nu erau aşa răspândiţi ca în zilele noastre. Fireşte, îi aveam pe Superman, Batman şi JLA, cărora li s-au adăugat mai târziu Spider-Man şi Fantastic Four. Existau, în schimb, tot soiul de alte benzi desenate: de război, poliţiste, western, de dragoste, dar şi hibrizi ciudaţi de genul Turok, Fiul Pietrei, în care indienii întâlnesc dinozauri şi-i nu­mesc honkers. Pentru amuzament îi aveai pe Archie, Betty, Veronica şi pe Cosmo, marţianul vesel. Copiii îi aveau pe Casper, fantoma prie­tenoasă şi pe Baby Huey (dar eu eram mult prea sofisticat pentru aşa ceva). Îl aveai pe Cari Barks, care desena Donald Duck şi Unchiul Scrooge. Aveai benzi desenate „tunate”, benzi desenate despre manechine com­plet dezbrăcate şi, desigur, seria Classic Illustrated ale cărei adaptări literare au reprezentat primele mele contacte cu toţi scriitorii, de la Robert Louis Stevenson la Herman Melville. Şi toate aceste benzi de­senate se găseau într-o deplină devălmăşie. La fel stăteau lucrurile şi în cazul cărţilor de pe suportul rotativ. Era un singur suport de acest fel şi avea atâtea „buzunare”, încât în niciunul dintre ele nu erau vreodată mai mult de unul-două exemplare dintr-un titlu. Am fost fan science-fiction de când un prieten de-al mamei mi-a dat, într-un an, de Crăciun, un exemplar din romanul lui Robert A. Heinlein, Have Space Suit - Will Travel (şi care, pen­tru aproape un deceniu, a fost singura carte cu coperte cartonate pe care am avut-o), aşa că eram mereu în căutare de romane de Heinlein sau de alte SF-uri, dar, cum toate cărţile erau amestecate, nu puteam să găsesc ce-mi doream decât dacă mă apucam să cotrobăi prin toate buzunarele suportului rotativ. Uneori mă aşezam în genunchi ca să pot să verific şi titlurile aflate la nivelul podelei. Pe atunci cărţile broşate erau mai subţiri, aşa că fiecare buzunar putea cuprinde patru sau cinci volume diferite. Puteai găsi un titlu SF în format Ace Double, împreu­nat cu o ediţie de masă a Fraţilor Karamazov, făcute la rândul lor sendviş de un roman lacrimogen şi de ultimele isprăvi ale lui Mike Hammer. Dorothy Parker şi Dorothy Sayers împărţeau acelaşi raft cu Ralph Ellison şi Salinger. Westernurile lui Max Brand se frecau de romanele Barbarei Cartland (Barbara ar fi murit, dacă ar fi ştiut). A. E. van Vogt, P. G. Wodehouse şi H. P. Lovecraft se înghesuiau împreună cu F. Scott Fitzgerald. Suspans, western, gotic, poveşti cu stafii, literatura engleză clasică, literatura contemporană şi, fireşte, SF, fantasy şi horror - le puteai găsi pe toate în acel suport rotativ dintr-o mică bombonerie aflată la colţul străzilor First Street şi Kelly Parkway. Privind înapoi, de la o distanţă de aproape jumătate de secol, ob­serv că suportul acela rotativ a avut un impact profund asupra deve­nirii mele ca scriitor. Toţi scriitorii sunt mai întâi cititori şi toţi scriem genul de cărţi pe care am vrea să le citim. Am început iubind SF-ul şi încă îl mai iubesc... dar, inevitabil, scormonind printre toate cărţile acelea m-am trezit interesat şi de alte genuri. Am început să citesc lite­ratură horror atunci când mi-a atras atenţia o copertă cu imaginea lui Boris Karloff. Robert E. Howard şi L. Sprague de Camp m-au nără­vit la literatura fantasy, exact la timp pentru J.R.R. Tolkien cu Stă­pânul inelelor. Epopeile istorice ale lui Dumas şi Thomas B. Costain înfăţişau, tot lupte cu săbiile, aşa că am început curând să citesc şi acest gen, ceea ce m-a condus la alte perioade istorice şi la alţi autori. Când i-am descoperit pe rafturile suportului pe Charles Dickens, Mark Twain şi Rudyard Kipling, i-am luat ca să citesc textele originale ale unora dintre povestirile mele favorite şi să văd cât sunt de diferite faţă de versiunile din Classics Illustrated. Unele dintre cărţile de sus­pans descoperite pe rafturi aveau coperte atât de lascive, încât a tre­buit să le strecor pe furiş în casă şi să le citesc doar când nu mă vedea mama. Ian Fleming şi James Bond m-au introdus în lumea thrilleru­lui şi a romanelor de spionaj, iar Jack Schaefer m-a introdus în lumea westernului. (Bine - trebuie să mărturisesc - n-am ajuns niciodată la romanele de dragoste sau la cele lacrimogene). Fireşte, ştiam care era diferenţa dintre space opera şi un roman poliţist dur sau un roman istoric, dar nu mi-a păsat niciodată de aceste diferenţe. Îmi părea, atunci, ca şi acum, că există poveşti bune şi poveşti proaste şi era singura deosebire care conta cu adevărat. Punctul de vedere nu mi s-a schimbat prea mult în ultima jumă­tate de secol, dar în lumea editorilor şi a vânzătorilor de carte cu sigu­ranţă s-a modificat. N-am nici-o îndoială că încă mai există câteva suporturi rotative pe undeva, prin lume, cu toate volumele în devăl­măşie, dar în zilele noastre majoritatea oamenilor îşi cumpără cărţile prin lanţurile de supermagazine, acolo unde genul este rege. Litera­tura SF şi fantasy acolo, suspansul dincoace, romanele de dragoste în spate, bestsellerurile în faţă. Fără amestecuri, vă rog să staţi fiecare la locul vostru! Acum, pentru că aşa numitul „roman epic” a devenit el însuşi un gen, există o secţiune numită „Literatură”. Cărţile pen­tru copii şi cele pentru adolescenţi au fost separate. Pentru vânzare presupun că e bine. Că e convenabil. E simplu să descoperi cărţile din genul care-ţi place. Nimeni nu trebuie să se lase în genunchi în speranţa că, în spatele unui volum intitulat Cum să câştigi prietenii şi cum să influenţezi oamenii, va descoperi Big Pla­net a lui Jack Vance. Dar am sentimentul că nu-i bine pentru cititori. Şi, categoric, nu-i bine pentru scriitori. Cărţile ar trebui să ne deschidă uşi, să ne poarte în locuri în care n-am mai fost niciodată, să ne lărgească orizonturile şi felul în care vedem lumea. Limitarea lecturilor la un singur gen zădărniceşte totul. Ne limitează, ne face mai mici. Totuşi, zidurile genurilor sunt din ce în ce mai solide. În decur­sul carierei mele, am scris science-fiction, fantasy şi horror şi, câteo­dată, am creat nişte hibrizi care aveau câte ceva din fiecare, uneori elemente de roman de suspans amestecate cu elemente de roman epic. Tinerii scriitori, care sunt acum la început de carieră, sunt descura­jaţi în mod programatic de editori şi edituri să procedeze la fel. Noi­lor fantezişti li se spune că trebuie să adopte un pseudonim, dacă vor să scrie un roman science-fiction... şi Dumnezeu să-i aibă în pază, dacă vor să încerce unul de suspans. Totul, pentru a optimiza vânzările şi presupun că şi ajută... Eu sunt de părere că aşa ceva e un spanac şi-l dau dracului. N-o fi avut Bayonne librării pe când eram copil, dar a avut o mul­ţime de pizzerii şi cea mai bună pizza din lume mi se pare şi acum una preparată într-o patiserie din Bayonne. Nu-i de mirare că e una din­tre mâncărurile mele preferate. Dar asta nu înseamnă că vreau să mănânc pizza în fiecare zi şi să dau deoparte orice alt fel de mâncare. Ce v-am spus are legătură cu cartea pe care o ţineţi acum în mâini. Astăzi sunt cunoscut mai degrabă ca autor de fantasy, dar Război­nicii nu-i tocmai o antologie de fantasy... deşi, are o doză bună de fantasy în ea. Gardner Dozois, coeditor al acestei antologii, a editat o revistă de SF timp de două decenii. Dar despre Războinicii nu s-ar putea spune nici că-i tocmai o antologie de science-fiction, deşi are câteva povestiri SF la fel de bune precum cele din Analog sau Asi­mov’s. Războinicii conţine şi un western, câteva povestiri de suspans, o mulţime de ficţiuni istorice, ceva mainstream şi vreo două poves­tioare pe care nici nu mă gândesc să le etichetez. Războinicii este suportul nostru rotativ. Oamenii au vorbit despre războinici de când au început să spună poveşti. De pe vremea când Homer cânta mânia lui Ahile şi când sume­rienii au scris Epopeea lui Ghilgameş, ne-au fascinat războinicii, soldaţii şi luptătorii. Ei sunt prezenţi în toate culturile, în tradiţiile literare şi în fiecare gen. Pe frontul de vest nimic nou, De aici în eternitate, Semnul roşu al curajului - toate acestea fac parte din canoanele noastre lite­rare, sunt învăţate la şcoală în întreaga ţară sau în lume. Fantasy-ul a oferit războinici memorabili precum Conan Barbarul, Elric de Mel­nibone şi Aragorn, fiul lui Arathorn. SF-ul ne oferă imagini ale răz­boaielor şi războinicilor din viitor în cărţi precum Infanteria stelară a lui Robert A. Heinlein sau Războiul etern a lui Joe W. Haldeman, ori în epopeile spaţiale ale lui David Weber, Lois McMaster Bujold şi Walter Jon Williams. Pistolarul din westernurile clasice este un răz­boinic. Genul poliţist a creat un arhetip al războinicului urban, fie acesta poliţistul, asasinul plătit, şmecherul sau detectivul particular care se preumblă pe străzile sordide din prozele lui Chandler sau Ham­mett. Femeile războinice, copiii soldaţi, luptătorii de pe terenurile de fotbal, hoplitul grec şi legionarul roman, vikingii, muşchetarii, cruciaţii, soldatul din al Doilea Război Mondial sau din Vietnam... toţi aceştia sunt războinici şi pe mulţi dintre ei îi veţi găsi între pagi­nile cărţii de faţă. Autorii din această antologie sunt vedete cu premii sau bestseller­uri la activ, reprezentând o mulţime de edituri şi genuri diferite. Fie­căruia i s-a cerut acelaşi lucru - o poveste despre un războinic. Unii au ales să scrie proze care ţin de genul în care sunt consacraţi. Alţii au hotărât să încerce să scrie altfel. În aceste pagini veţi descoperi războinici de toate formele, mărimile şi culorile, din toate perioa­dele istorice, de ieri, de azi sau de mâine şi din lumi care nu au fost nicicând. Unele poveşti vă vor întrista, altele vă vor înveseli, multe dintre ele vă vor ţine cu sufletul la gură. Dar nu veţi şti care, ce şi cum, pentru că Gardner şi eu le-am ames­tecat pe toate, în spiritul vechilor suporturi rotative de cărţi. Aici nu există o secţiune de SF, nu există rafturi rezervate poveştilor isto­rice sau de dragoste, nu există pereţi despărţitori sau etichete de vreun fel. Există doar poveşti. Unele scrise de autorii voştri preferaţi (spe­răm), altele scrise de autori despre care, poate, n-aţi auzit (încă). Nădăj­duim ca, atunci când veţi termina cartea, o parte din autorii din ultima categorie să fie trecuţi la prima categorie. Aşadar, rotiţi suportul de cărţi şi daţi pagina. Avem câteva poveşti să vă spunem...         REGELE NORVEGIEI   Cecelia Holland   Traducere din limba engleză: Marian Trută   Cecelia Holland este una dintre cele mai aplaudate şi respectate autoare de romane istorice, comparată de mulţi cu titani ai genului, precum Mary Renault sau Larry McMurtry. În decursul carierei sale de peste treizeci de ani, ea a scris aproape treizeci de romane isto­rice, printre care: The Firedrake, Rakossy, Two Ravens, Ghost on the Steppe, The Death of Attila, The Kings Road, Pillar of the Sky, The Lords of Vaumartin, Pacific Street, The Sea Beggars, The Earl, The Kings în Winter, The Belt of Gold. Cecelia Holland a scris şi binecunoscutul roman science-fiction Floating Worlds, care a fost nominalizat la pre­miul Locus în 1975, iar în ultima perioadă a lucrat la romane fantasy, ca The Soul Thief Witches’ Kitchen, The Serpent Dreamer şi Varanger, acesta din urma fiind ultimul din seria The Soul Thief. În 2009 i-a fost publicat The High City, un roman a cărui acţiune se petrece în Imperiul Bizantin. În povestea violentă şi sângeroasă care urmează, autoarea ne poartă în timp, pe vremea vikingilor, într-o fulgerătoare incursiune de pradă (nădăjduim că ştiţi să vâsliţi), a cărei miză este mult peste aşteptările celor care iau parte la ea...       I   Conn Corbansson luptase pentru Sweyn Tjugas încă de pe vremea când acesta era doar un proscris care se răzvrătise împo­triva tatălui său, regele Harald Dintealbastru, iar prinţul îi pro­misese lui Conn un război cu Anglia atunci când va ajunge rege al Danemarcei. Dar, după ce Sweyn a preluat coroana, l-a lăsat pe regele Angliei să-şi cumpere pacea cu o corabie plină cu ar­gint. Conn primise foarte prost acest lucru. — Anglia este premiul cel mare. Mi-ai jurat. Sweyn se trase furios de mustaţa lui cea lungă. Ochii îi scăpărau. — N-am uitat. Va veni vremea şi pentru asta. Deocamdată îl avem pe cap pe Ducele Hakon, în Norvegia. Nu pot să-l ignor. — Aşa că i-ai chemat pe Jomsvikingi, în loc să-l înfrunţi tu, spuse Conn. Din câte văd, coroana regală te-a preschimbat în femeie şi în iubitor de pungă. Se răsuci pe călcâie şi, înainte ca Sweyn să spună ceva, părăsi Sala cea Mare a regelui. Raef, vărul său care îl însoţea pretu­tindeni, îl urmă. Sweyn strigă după ei, dar niciunul nu-l băgă în seamă. — Cum să-l mai cred vreodată? îi zise Conn. — Şi pentru care altul ai putea lupta, mă rog? îl întrebă Raef. — Nu ştiu, răspunse bărbatul. Dar am să aflu.   În acea noapte, în Sala cea Mare de la Helsingor, Sweyn a dat o petrecere la care au venit mulţi dintre războinicii care îi formau Curtea, inclusiv Conn şi Raef, dar şi două căpetenii ale Jomsvikingilor: Sigvaldi Haraldsson şi Bui Malacul. Raef se aşeză la una dintre mesele joase, de vreme ce Conn atrăsese asupra lor iritarea regelui. Conn îi era alături. Părul său negru şi cârlionţat, împreună cu barba, formau o coamă în jurul capului. Se uita lung la Joms­vikingii de pe partea cealaltă a mesei. Raef îi ştia curiozitatea. Auziseră multe despre tovărăşia Jomsvikingilor, despre cetăţile lor din est, despre priceperea lor la război, pe care erau dis­puşi s-o pună în slujba oricui plătea suficient. Se presupunea că nici nu aveau conducători şi că toate lucrurile le ţineau în comun, ca oameni liberi. Raef se întrebă dacă Sigvaldi şi bur­duhănosul Bui nu erau mai degrabă nişte soli decât căpetenii. Nu purtau veşminte scumpe, precum mătăsurile şi blănurile lui Sweyn, iar părul le atârna, la fel ca bărbile, încâlcit şi lung. — Îmi place cum arată, spuse Conn. Sunt oameni aspri şi mândri. Raef nu zise nimic, fiind mai cumpănit la judecată. De par­tea cealaltă a mesei, Sigvaldi băgase de seamă privirea lui Conn şi ridică un pocal spre el. Conn bău împreună cu Sigvaldi. Era o bere tare, groasă ca pişatul de urs, iar sclavi cu urcioare um­blau pe la mese şi umpleau pocalele, chiar şi pe cele pe jumătate goale. Raef se întinse şi îşi întoarse cupa goală cu gura în jos. După ce terminară de mâncat şi se puseră temeinic pe băut, Sweyn se ridică în picioare şi înălţă pocalul, invocându-i şi ono­rându-i pe Thor şi pe Odin. Bărbaţii de la masă îi ţinură iso­nul şi băură, dar Sweyn nu isprăvise ce avea de zis. — Este un obicei danez ca, în onoarea zeilor, să se facă jură­minte, iar jurămintele din astfel de ocazii sunt sacre. Ţinu cupa ridicată să-i fie umplută. — Aici, în numele celor prea puternici, jur că într-o bună zi am să mă proclam regele Angliei! Bărbaţii din sală urlară aţâţaţi. Printre armele care se agitau în aer şi mutrele rânjite, Raef îl văzu pe Sweyn întorcându-se spre Conn. — Cine altcineva mai face un astfel de jurământ? Gălăgia din sală se potoli pentru câteva clipe şi Sigvaldi se ridică în picioare, clătinându-se. — Când o fi să fie război cu Anglia, să fie... Dar noi suntem aici, acum, pentru Ducele Hakon din Norvegia, care-i un sper­jur şi un trădător. Glasurile crescură în intensitate, urlând injurii la adresa Ducelui Hakon: trădător, hoţ şi mincinos. În acest timp, scla­vii alergau să umple cupele. Cu hainele îmbibate de băutură şi roşu la faţă, Sigvaldi îşi ridică pocalul cât mai sus, astfel încât să-l vadă toată lumea. După ce larma se potoli, zbieră: — De aceea, jur în faţa zeilor să conduc Jomsvikingii împo­triva lui Hakon, oriunde s-ar ascunde! Şi nu voi renunţa până nu am să-l văd înfrânt. Izbucniră urale de pretutindeni. Sala era plină de bărbaţi, de cei care şedeau la mese, mulţi dintre ei Jomsvikingi, dar şi de mulţi alţii care stăteau în spatele lor, străji sau curteni de-ai lui Sweyn. — Un jurământ puternic, strigă Sweyn. În onoarea zeilor pe care Hakon i-a trădat. Voi, ceilalţi... o să vă urmaţi căpetenia? Aruncă o căutătură piezişă la Conn, la masa de jos. — Care dintre voi se va alătura Jomsvikingilor? Auzind aceasta, danezi şi Jomsvikingi deopotrivă porniră să facă jurăminte şi făgăduieli, în vreme ce sclavii nu mai pri­dideau cu ulcioarele. Apoi, Conn se ridică. Raef îşi ţinu, îngrijorat, respiraţia. În sală se auzeau doar şoapte. Conn îşi ridică pocalul. — Jur să merg cu tine, Sigvaldi, să-l provoc pe Hakon faţă în faţă şi să nu mă întorc aici până când nu voi fi regele Norvegiei. Ridică pocalul spre Sweyn, apoi îl duse la gură. Urmă o clipă de tăcere, pentru că toţi văzuseră în jurămân­tul lui Conn fie o insultă, fie o provocare, dar apoi izbucniră iarăşi într-o serie de urale care umplură sala împreună cu alte revărsări de jurăminte. Raef, care nu mai băuse nimic altceva în afară de prima cupă, observă că ochii lui Sweyn scăpărau şi-l fixau pe Conn, iar gura i se strâmbase într-o grimasă de furie. Raef se gândi că prin gestul lui Conn obţinuseră mai mult decât şi-ar fi dorit în acea seară la Helsingor.   În dimineaţa următoare Conn se trezi, se întinse pe laviţa pe care dormise în sala cea mare şi ieşi în curte să se uşureze. Capul îi bubuia, iar în gură avea un gust cumplit. Nu-şi aducea amintea prea multe din noaptea care trecuse. Când se întoarse de la gard, îl văzu pe Sigvaldi, căpetenia Jomsvikingilor, care se apropia de el cu o faţă radioasă. — Ei bine, tună el, parcă am promis nişte lucruri grozave, noaptea trecută, cu toate jurămintele alea, nu? Dar sunt bu­curos că eşti cu noi, băiete. Vom vedea dacă vei ajunge un Joms­viking adevărat. Îi întinse mâna, iar Conn, neavând încotro, o strânse. Sig­valdi se urni din loc. — Ne întâlnim la Limsfjord, când va fi lună plină, şi pornim spre Norvegia ca să-l atragem pe Hakon spre noi. Apoi vom vedea cât de bine te lupţi. Traversă tropăind curtea, spre un grup de Jomsvikingi care ieşiseră la soare. Raef stătea în pragul uşii de la sală. Conn se apropie de el. — Ce am jurat aseară? Chipul prelung şi familiar al vărului său era lipsit de expresie. — Ai spus că vei merge cu ei şi ai să-l provoci pe Ducele Hakon faţă în faţă şi n-o să te întorci în Danemarca până nu vei ajunge regele Norvegiei. Uluit, Conn scoase un scâncet. — Ce prostii spun la băutură! Dar e un ţel pe cinste, nu-i aşa? — Aşa aş zice şi eu, răspunse Raef. — Dacă-i pe-aşa, atunci, să mergem.   II   Şi astfel au pornit pe mare, către nord, să năvălească în Nor­vegia undeva prin preajma Vikului, acolo unde erau bogăţiile. Uneori, întrega flotă ataca un sat, alteori corăbiile se răspân­deau în lungul vreunui fiord, lăsându-şi oamenii să atace şi să jefuiască fermele din ţinut. Orice lucru capturat şi care era din aur ajungea într-un cufăr mare, pe care Bui Malacul îl păzea ca un dragon. Orice altceva prădau, fie mâncau sau beau, fie tri­miteau către Jomsberg. Câteva corăbii burduşite luaseră deja calea Jomsbergului, dar Ducele Hakon nu era de găsit nicăieri. Au cârmit spre nord, urmând strâmtorile dintre insule şi coastă, jefuind ţărmurile pe măsură ce înaintau. Cu fiecare zi, soarele zăbovea din ce în ce mai mult pe bolta cerească, iar nop­ţile abia ofereau un ceas de întuneric pentru odihna oameni­lor. În jurul lor, dincolo de pajiştile de pe ţărmuri, ţinutul se ridica în şiruri muntoase, din stânci ascunse de zăpezi. Au ieşit în larg ca să evite capul Stad, mereu învăluit în nori şi bătut de vânturi, apoi au vâslit schimbând direcţia spre nord-est, ata­când tot ce găseau prin fiorduri. Vâsliseră deja câteva zile bune pe drumul de apă care ducea la Trondelag fără ca Hakon să li se împotrivească în vreun fel.   III   Pe Conn îl dureau muşchii. Vâslise toată ziua împotriva puternicului vânt din nord, iar acum stătea pe plajă, întinzându-şi membrele dureroase. Soarele arăta ca o băşică mare şi porto­calie, undeva spre apus. Cerul ardea de strălucirea lui şi abia dacă era tivit cu câteva zdrenţe de nori. Marea întunecată se vălurea pe ţărmul pietros, apoi se retrăgea plină de spumă care clipocea. Dincolo de corăbiile ce zăceau pe plajă, aidoma unor monştri care se odihneau, zări preţ de o clipă un rechin. În lumina arămie a asfinţitului leneş, focurile de tabără care acopereau plaja erau aproape invizibile. În vetrele improvizate se roteau încet pulpe de vită. Hălci de carne ori peşti la proţap sau în frigări îşi lăsau grăsimea să picure şi să explodeze pe cărbunii încinşi şi câte un om şedea pe lângă văpaie, cu o cană în mână, domolind prăjeala cu un şuvoi de bere. Conn îl zări pe Sigvaldi Haraldsson în susul plajei şi se îndreptă spre el. Căpetenia Jomsvikingilor şedea pe o buturugă mare, cu pi­cioarele întinse în faţă, urmărindu-l pe unul dintre oamenii săi cum învârte frigarea. Bui Malacul stătea chiar lângă el, ţinând la picioare cufărul care adăpostea comoara. Când Conn s-a apro­piat, şi-au ridicat privirile către el. Treceau o cană de la unul la altul, iar Sigvaldi, cu un mormăit de bun-venit, i-o oferi şi lui Conn. Acesta o luă şi bău. Berea avea un gust noroios. — Hakon trebuie să apară curând. Sigvaldi izbucni într-un hohot aspru de râs, pocnindu-şi pal­mele de genunchi. — Ţi-am spus, băiete, nu va lupta cu noi de bunăvoie. O să trebuiască să urcăm tot drumul până la Trondelag şi să-l scoa­tem din gaura în care se ascunde. Bui râse. — Până atunci o să-l aducem la sapă de lemn, spuse lovind în cufărul de lângă el. — Aşa-i, răspunse Sigvaldi şi întinse mâna bătându-l pe Conn camaradereşte peste braţ. Ne-am luat o pradă babană şi o să tragem la noapte un chef zdravăn, ca de obicei. Asta-i felul de viaţă al Jomsvikingilor, băiete. — Am venit să-l dau jos pe Ducele Hakon, izbucni Conn. Nu să înjunghii câţiva târgoveţi pentru lanţurile lor de aur. Auzind asta, Bui îşi lăsă capul pe spate. — E un pic din Hakon în fiecare dintre zale, spuse. Sigvaldi slobozi încă un hohot de râs. — Conn, ia aminte la mine... Trebuie să înveţi să amesteci sângele rece cu nerăbdarea asta tinerească. Înainte să avem parte de vreo luptă adevărată, trebuie să-l hăituim pe Hakon ca pe un iepure ce este. Între timp, putem să ne ospătăm cu satele astea. Bui încă îl privea pe Conn rece. — Ştii... Corabia ta nu prea a adus mult aur, îi spuse împin­gând cufărul. Poate că ar trebui să cumpăneşti ceva mai mult la asta. — Nu-s un Jomsviking, răspunse Conn, după care se întoarse şi plecă. Nu spusese nici că nu mai era omul lui Sweyn Tujgas. Trecu dincolo de corăbii, la focul său. Oamenii săi trăseseră la capătul plajei, la adăpost de vânt, în spatele dunelor de nisip. Apusul azvârlise peste mare un văl rozaliu care făcea ca valu­rile să se spargă în linii luminoase şi întunecate. Vântul cânta printre corăbii, ca şi cum dragonii vorbeau între ei în graiul lor secret. Spre răsărit, pe cerul roşiatic purpuriu, munţii costelivi care străjuiau coasta păreau adevărate ziduri de stâncă, acope­rite cu strălucirea trandafirie a gheţarilor. Se vârî printre oamenii săi, adunaţi în jurul focului deasu­pra căruia frigeau ciosvârte de vită şi beau bere. Raef se retrăsese la adăpostul unei pante nisipoase şi şedea alături de un om rănit, întins pe pământ. Conn se ghemui pe vine, lângă foc. Luă un corn cu bere din mâna unui om de lângă el, pe nume Finn, care era şi cel mai tânăr dintre ei. — Du-te de-l cheamă pe Aslak să bea cu mine. Finn se ridică şi se îndepărtă la trap... un băiat subţirel, care în urmă cu două veri încă mai împingea la coarnele plugului. Conn dădu de duşcă ce mai rămăsese în corn. Era o bere mai bună decât cea băută cu Stigvaldi. Văzând că după fiecare raid tot argintul şi aurul ajungeau în cufărul lui Bui, Conn începuse să jefuiască tot ce era mai bun de haleală şi de băut. Vizavi, Grim rânji la el cu ochii bulbucaţi, peste o bucată de carne pe jumătate arsă. — Vreo veste? îl întrebă acesta pe Conn. — Nimic, răspunse Conn. Aruncă din nou o privire înspre locul unde stătea Raef, la marginea beznei, alături de rănitul care trăgea să moară, dar tocmai atunci sosi Aslak. Conn se ridică în picioare. La fel ca el, Aslak era o căpetenie şi, cu toate că era un Jomsviking, cei doi se înţelegeau foarte bine. În plus, Aslak era chiar din Trondelag. Îşi strânseră mâi­nile şi se aşezară, iar Conn aşteptă până ce Aslak luă câteva înghiţituri lungi dintr-un corn cu bere. — Asta-i cea mai bună împărtăşanie pe care am gustat-o de când am făcut jurămintele la Helsingor. Conn mormăi. Nu-i făcea plăcere să-şi aducă aminte de noap­tea aceea. — Eşti de pe aici, nu-i aşa? întrebă el. Cum sunt ţărmurile mai departe? — Cum au fost şi până acum, răspunse Alsak. Cu strâmtori, cu insule şi golfuri. Vânt din belşug. Piatră din belşug. Şi oa­meni sărmani, săraci ca un câmp sterp. Bui nu va fi prea feri­cit pe-aici. — Oricum, Bui nu este fericit nici cu mine în preajmă, râse Conn. Aslak îl salută cu cornul plin de bere: — Jefuieşti un aur nepotrivit. Conn ridică şi el cornul în semn de salut şi bău. — Sigvaldi e de părere că Hakon e prea fricos să ne aţină calea, oricât i-am jefui poporul. Aslak mârâi. Oamenii din jurul focului erau ochi şi urechi. — Asta nu e bine. Sigvaldi face o greşeală dacă îşi închipuie una ca asta. Hakon e un diavol de luptător. Aslak îşi şterse cu o mână spuma de bere din barbă. — Hakon se trage din Uriaşii de Gheaţă, care-s nişte zei mai vechi decât Odin, continuă el. De aia nu a coborât în sud atunci când am prădat Tonsbergul şi nici când am trecut de Stad. Pute­rea lui este în nord. Cum noi mergem spre nord, nu cred că vom mai avea mult de aşteptat. — Aşa să fie, spuse Conn şi scuipă printre degete. Mai bea un corn, Aslak. Gorm, să-mi laşi şi mie o bucată de carne. Se ridică şi se îndreptă spre Raef. Muribundul, pe nume Ketil, era unul dintre vâslaşi, cam de aceeaşi vârstă cu Conn. Întreg echipajul fusese format din băieţi plecaţi de la ferme, atunci când şi-au luat prima lor corabie, pe Seabird. Orice ar fi crezut Sig­valdi, acum, după doi ani de navigat alături de Conn şi de Raef, niciunul dintre ei nu mai era un boboc nepriceput. În ziua aceea luaseră cu asalt un sat dintr-o strâmtoare. Unii săteni ripostaseră câteva minute, iar unul dintre ei îl izbise pe Ketil cu un ciomag în coaste. Era încă în viaţă la sfârşitul ata­cului, aşa că-l aduseseră cu ei ca să-i vegheze moartea în linişte şi în siguranţă. Raef şedea ghemuit lângă rănit, cu spatele la duna de nisip şi cu picioarele-i lungi strânse la piept. Conn se ghemui şi el pe vine. — Este...? Raef dădu din cap. Părul lins şi spălăcit i se revărsă pe umeri. — Nu mai are mult. Conn se gândi la lupta din sat şi spuse: — Oamenii ăştia-s poporul lui Hakon. De ce nu-i apără Du­cele de noi? Întinse mâna spre Ketil, dar nu-l atinse. — Pentru că asta ne-am dori noi, să-i apere, dădu Raef din umeri. — Şi ce va face până la urmă? — Ceea ce nu ne dorim... Uite-l pe Bui! Jomsvikingul, rotund ca un butoiaş de heringi, se apropiase agale de focul de lângă Seabird, dar, văzându-i pe cei doi, cârmi imediat spre ei. — Traiască regele Norvegiei, necheză el. — Să te audă Soarta, răspunse Conn ridicându-se. Ce vânt te aduce aici? — Te cheamă Sigvaldi. Doar pe tine. Chiar acum. La sfat. Conn aruncă o privire spre Raef. — Vii cu mine? — Sigvaldi a zis să vii doar tu, pufni Bui. — Rămân aici, cu Ketil, răspunse Raef, iar Conn plecă fără el.