George R.R. Martin

Regii nisipurilor de George R.R. Martin CALEA CRUCII ŞI A DRAGONULUI Traducere din limba engleză CĂTĂLIN TENIŢĂ   — Erezie, îmi spuse el. Apele sălcii ale bazinului tremurară uşor. — Alta? am întrebat eu. Sunt atât de multe în zilele noastre. Seniorul meu Comandant se arătă nemulţumit de acest comentariu. Îşi schimbă poziţia cu greutate, trimiţând vălurele în tot bazinul. Unul se sparse de margine şi o pânză de apă se scurse pe dalele camerei de primire. Încălţările mele erau din nou ude. Am acceptat asta filosofic. Încălţasem cele mai proaste ghete, conştient fiind că picioarele ude erau una dintre consecinţele inevitabile când răspundeam la convocarea lui Torgathon Nine-Klariis Tun, bătrân al neamului ka-Thane şi de asemenea arhiepiscop de Vess, Cel Mai Înţelept Părinte al Celor Patru Jurăminte, Mare Inchizitor al Ordinului Militant al Cavalerilor lui Isus Cristos şi consilier al Sfinţiei Sale, papa Daryn al XXI-lea al Noii Rome. — De-ar fi atâtea erezii câte stele pe cer, una singură n-ar fi mai puţin periculoasă, rosti solemn arhiepiscopul. În calitate de Cavaleri ai lui Cristos este menirea noastră să luptăm cu fiecare dintre ele. Şi trebuie să adaug că această nouă erezie este deosebit de ticăloasă. — Da, Seniore Comandant, am răspuns. N-am vrut să o iau în derâdere. Îmi cer iertare. Misiunea pe Finnegan a fost solicitantă. Am sperat să vă cer să mă învoiţi de la îndatoririle mele pentru o vreme. Am nevoie de odihnă, de timp pentru meditaţie şi refacere. — Odihnă? Arhiepiscopul se mişcă iarăşi în bazin. Cea mai uşoară schimbare de poziţie a imensului său corp era de ajuns ca să arunce pe podea o nouă pânză de apă. Ochii săi negri, lipsiţi de pupile, clipiră spre mine. — Nu, părinte, mă tem că asta iese din discuţie. Calităţile şi experienţa dumitale sunt vitale pentru această nouă misiune. Apoi tonul său de bas păru să se mai domolească întru câtva. — N-am avut timp să parcurg raportul dumitale despre Finnegan, spuse. Cum ţi-au mers treburile? — Rău, i-am zis, dar totuşi cred că vom triumfa în cele din urmă. Biserica este puternică pe Finnegan. Când încercările noastre de reconciliere au fost refuzate, am pus câteva stindarde în mâini potrivite. Şi am izbutit să închidem ziarul şi celelalte facilităţi mass-media ale ereticilor. De asemenea, amicii noştri au avut grijă ca acţiunile legale ale ereticilor să nu ducă la niciun rezultat. — Asta nu-i rău, spuse arhiepiscopul. Ai câştigat o victorie considerabilă în numele Domnului. — Au fost revolte, Seniorul meu Comandant, am spus eu. Mai mult de o sută de eretici au fost ucişi. Şi doisprezece din oamenii mei. Mă tem că vor fi şi alte acte de violenţă până se va rezolva problema cu adevărat. Preoţii noştri sunt atacaţi dacă îndrăznesc să intre în oraşul în care erezia a prins rădăcini. Conducătorii ereticilor îşi riscă viaţa dacă părăsesc acel oraş. Am sperat să evit această duşmănie, această vărsare de sânge. — Lăudabil, însă nerealist, spuse arhiepiscopul Torgathon. Clipi din nou în direcţia mea, iar eu mi-am amintit că printre membrii rasei sale asta reprezenta un semn de iritare. — Sângele martirilor, continuă el, trebuie uneori vărsat, la fel ca şi sângele ereticilor. Ce contează dacă o fiinţă îşi pierde viaţa, atât timp cât sufletul îi este mântuit? — Într-adevăr, am recunoscut. În ciuda iritării sale, Torgathon ar mai fi vorbit încă o oră dacă i s-ar fi dat ocazia. Această perspectivă mă demoraliza. Camera de primire nu era proiectată să fie confortabilă pentru oameni, iar eu nu voiam să rămân mai mult decât era necesar. Zidurile erau jilave şi mucegăite, aerul zăpuşitor, umed şi îmbibat de mirosul de unt rânced caracteristic rasei ka-Thane. Gulerul preoţesc îmi irita gâtul, asudam pe dedesubtul sutanei, picioarele îmi erau complet ude, iar stomacul începea să mi se agite. Am împins discuţia către problema curentă. — Seniorul meu Comandant, spuneţi că această nouă erezie se răspândeşte neobişnuit de repede? — Aşa este, zise el. — Unde a început? — Pe Arion, o lume la trei săptămâni distanţă de Vess. O lume populată doar de oameni. Nu pot înţelege de ce voi, oamenii, sunteţi atât de uşor de corupt. Odată ce un ka-Thane a descoperit credinţa, tare greu o va mai abandona. — Acest lucru este bine ştiut, am spus eu politicos.   N-am menţionat că numărul ka-Thanilor care descoperă credinţa este insignifiant de mic. Erau o rasă lentă, greoaie, şi cei mai mulţi din nenumăratele lor milioane n-au manifestat interes în învăţarea altor căi decât cea proprie, ori în urmarea altui crez decât străvechea lor religie. Torgathon era o anomalie. Fusese printre primii convertiţi în urmă cu aproape două secole, când papa Vidas L hotărâse că şi non-umanii pot servi în cler. Date fiind durata sa de viaţă şi certitudinea de fier a credinţei sale, nu este de mirare că Torgathon a ajuns atât de departe, în ciuda faptului că mai puţin de o mie de membri ai rasei sale l-au urmat pe calea Bisericii. Şi îi mai rămăsese cel puţin un secol de viaţă. Fără îndoială că într-o zi avea să fie cardinalul Torgathon Tun, numai să strivească destule erezii. Aşa sunt vremurile. — Avem puţină influenţă pe Arion, spuse arhiepiscopul. Braţele i se mişcau în timp ce vorbea, patru ciomege masive, din carne verde-cenuşie ce învolburau apa, iar cilii de un alb murdar din jurul orificiului său respirator tremurau la fiecare cuvânt. Câţiva preoţi, câteva biserici, nişte credincioşi, dar fără putere adevărată. Ereticii deja ne depăşesc pe această lume. Mă bizui pe intelectul şi iscusinţa ta. Transformă această calamitate într-o ocazie favorabilă nouă. Această erezie este atât de palpabilă încât îi poţi dovedi netemeinicia cu uşurinţă. Poate că unii dintre cei amăgiţi se vor întoarce pe calea cea dreaptă. — Cu siguranţă, am zis eu. Şi natura acestei erezii? Ce trebuie să dovedesc? Este un semn trist al propriei mele credinţe suferinde să adaug că nu-mi păsa cu adevărat. Avusesem de-a face cu mulţi eretici. Crezurile şi întrebările lor îmi reverberau în cap şi-mi tulburau visele noaptea. Cum pot să fiu sigur de propria mea credinţă? Tocmai acel edict care îi permisese accesul lui Torgathon în cler determinase o jumătate de duzină de lumi să-l renege pe episcopul Noii Rome, iar cei care au urmat această cale ar găsi o erezie deosebit de urâtă în extraterestrul masiv gol (cu excepţia gulerului preoţesc, ud), ce plutea în faţa mea şi ţinea autoritatea Bisericii în cele patru mâini mari, membranate, ale sale. Creştinismul este cea mai mare religie a oamenilor, însă aceasta nu înseamnă nimic. Non-creştinii ne depăşesc cu cinci la unul şi există mai mult de şapte sute de secte creştine, unele aproape la fel de mari ca Unica Biserică Catolică Adevărată Interstelară a Pământului şi a Celor O Mie de Lumi. Chiar şi Daryn al XXI-lea, aşa puternic cum e, nu-i decât unul dintre cei şapte care ridică pretenţii la titlul de papă. Credinţa mea a fost odată puternică, însă am trăit prea mult printre eretici şi necredincioşi. Iar acum nici măcar rugăciunile nu-mi mai alungă îndoielile. Aşa că n-am simţit oroare – doar un brusc interes intelectual – când arhiepiscopul mi-a comunicat natura ereziei de pe Arion. — Au făcut un sfânt, îmi zise el, din Iuda Iscariotul.   Ca senior în corpul Cavalerilor Inchizitori comand propria mea navă spaţială, căreia îmi place să-i spun Adevărul lui Cristos. Înainte să-mi fi fost repartizată, se numea Sfântul Toma, după apostol, însă nu mi s-a părut că un sfânt notoriu pentru îndoielile sale este un patron potrivit pentru o navă menită să lupte împotriva ereziei. Nu am nicio îndatorire la bordul Adevărului, care este deservit de şase fraţi şi surori din Ordinul Sfântului Christofor Călătorul şi condus de o femeie tânără pe care am angajat-o de pe o navă comercială. Prin urmare, am putut să folosesc în întregime cele trei săptămâni de călătorie de pe Vess pe Arion ca să studiez Biblia eretică, un exemplar care îmi fusese dat de asistentul cu probleme administrative al arhiepiscopului. Era o carte groasă, grea şi frumoasă, îmbrăcată în piele neagră, cu paginile ei decorate cu foiţă de aur şi multe ilustraţii interioare splendide, pline de culoare şi intensificare holografică. O lucrătură remarcabilă, în mod cert creată de cineva care iubea aproape uitata arta a cărţilor. Picturile reproduse înăuntru – originalele, am descoperit, se găseau pe pereţii Casei Sfântului Iuda de pe Arion – erau opere de maestru, chiar dacă blasfemice, la fel de bune ca lucrările lui Tammerwens şi Rohallidays ce dau frumuseţe Marii Catedrale a Sfântului Ioan din Noua Romă. În interiorul cărţii se afla un anunţ ce indica faptul că fusese aprobată de Lukyan Judasson, Primul Învăţat al Ordinului Sfântului Iuda Iscariotul. Era numită Calea Crucii şi a Dragonului. Am parcurs-o în vreme ce Adevărul lui Cristos luneca printre stele, la început luând notiţe ca să înţeleg mai bine erezia pe care trebuia să o înfrunt, apoi absorbit de stranietatea şi grotescul poveştii pe care o spunea. Cuvintele lucrării aveau pasiune, putere şi poezie. Aşa am întâlnit pentru prima dată izbitoarea personalitate a Sfântului Iuda Iscariotul, o fiinţă omenească complicată, ambiţioasă şi, una peste alta, extraordinară. S-a născut dintr-o desfrânată în fabulosul, străvechiul oraş-stat al Babilonului în aceeaşi zi în care Mesia se năştea în Bethlehem şi şi-a petrecut copilăria în mahalale şi mocirlă, vânzându-şi propriul trup când era nevoit să o facă, fiind codoş când a crescut mai mare. Ca tânăr a început să facă experimente în artele întunecate şi înainte să împlinească douăzeci de ani era un necromant priceput. Acela a fost momentul în care a devenit Iuda Îmblânzitorul-Dragonului, primul şi singurul bărbat ce a supus voinţei sale cele mai feroce creaturi ale lui Dumnezeu, marile reptile de foc înaripate de pe Bătrânul Pământ. Cartea prezenta o minunată pictură a lui Iuda într-o cavernă largă, rece, ochii îi sunt flăcări în timp ce mânuieşte un bici incandescent ca să ţină în frâu un imens dragon verde-auriu. Sub braţ duce un coş din împletitură, capacul îi este un pic întredeschis, iar capetele micuţe, solzoase, a trei pui de dragon se iţesc dinăuntru. Un al patrulea pui de dragon se târăşte pe mâneca lui. Acesta este primul capitol al vieţii sale.   În al doilea este Iuda Cuceritorul, Iuda Regele-Dragon, Iuda al Babilonului, Marele Uzurpator. Călare pe cel mai mare dintre dragonii săi, cu o coroană de fier pe cap şi o sabie în mână, a făcut din Babilon capitala celui mai mare imperiu pe care l-a cunoscut Bătrânul Pământ, un teritoriu întins din Spania până în India. Cârmuia de pe un tron în formă de dragon aflat în mijlocul Grădinilor Suspendate, grădini ce fuseseră construite din ordinul său, şi acolo s-a aflat când l-a judecat pe Isus din Nazareth, profetul certăreţ care fusese târât în faţa sa legat şi sângerând. Iuda nu era un om răbdător, l-a făcut pe Cristos să sângereze şi mai mult înainte să isprăvească cu El. Iar când Isus n-a vrut să-i răspundă la întrebări, Iuda – dispreţuitor – l-a aruncat înapoi în stradă, însă mai întâi a pus gărzile să-I reteze picioarele. — Vindecătorule, vindecă-te singur. Apoi veni Căinţa, viziunea din acea noapte, şi Iuda a renunţat la coroana, la artele întunecate şi la averi ca să-l urmeze pe omul pe care îl schilodise. Dispreţuit şi batjocorit de cei pe care îi tiranizase, Iuda a devenit Picioarele Domnului şi timp de un an l-a purtat în spinare pe Isus până în colţurile îndepărtate ale regatului pe care odată îl cârmuise. Când în sfârşit Isus s-a vindecat singur, Iuda a mers alături de el, şi începând de atunci a fost prietenul de credinţă şi sfătuitorul lui Isus, primul şi cel mai de seamă dintre Cei Doisprezece. În cele din urmă, Isus i-a dat lui Iuda harul limbilor, a rechemat şi a sanctificat dragonii pe care Iuda îi izgonise şi şi-a trimis discipolul într-o misiune solitară dincolo de ocean, „ca să răspândeşti Cuvântul Meu acolo unde eu nu pot merge.“   Şi a venit o vreme când soarele s-a întunecat la amiază şi pământul s-a cutremurat, iar Iuda şi-a întors dragonul cu aripi obosite şi a zburat înapoi peste mările furtunoase, însă când a ajuns în cetatea Ierusalimului, l-a găsit pe Cristos mort pe cruce. În acel moment, credinţa i s-a clătinat, iar în următoarele trei zile Marea Mânie a lui Iuda a fost ca o furtună pentru lumea străveche. Dragonii săi au dărâmat Templul din Ierusalim, au alungat oamenii din oraş şi au distrus marile lăcaşuri ale puterii din Roma şi Babilon. Iar când Iuda i-a găsit pe ceilalţi dintre Cei Doisprezece şi-a întrebat şi a aflat cum cel numit Simon-zis-Petru îl trădase pe Domnul de trei ori, l-a strangulat pe Petru cu propriile mâini şi a dat leşul hrană dragonilor. Apoi a trimis acei dragoni să aprindă focuri în toată lumea, ruguri funerare pentru Isus din Nazareth. Iar când Isus s-a ridicat a treia zi, Iuda a plâns, însă lacrimile sale n-au putut stinge mânia lui Cristos, căci prin acea mânie trădase toate învăţăturile Lui. Aşa că Isus a chemat înapoi dragonii, iar ei au venit. Şi pretutindeni focurile s-au stins. Apoi din pântecul lor l-a scos pe Petru şi l-a făcut la loc şi i-a dat stăpânire asupra Bisericii. Apoi dragonii aceia au murit, şi aşa s-a întâmplat cu dragonii de pretutindeni, căci ei erau pecetea vie a puterii şi înţelepciunii lui Iuda Iscariotul, care păcătuise grav. Iar El i-a luat lui Iuda harul limbilor şi putinţa de a vindeca, pe care tot El i le dăduse, ba chiar şi lumina ochilor, căci Iuda se comportase ca un orb. (Există o pictură reuşită în care orbul Iuda plânge pe trupurile dragonilor săi.) Şi El i-a zis lui Iuda că veacuri întregi urma să fie amintit doar ca Trădătorul şi că lumea avea să-i blesteme numele şi tot ce a fost şi a făcut aveau să fie uitate.   Apoi însă, pentru că Iuda îl iubise cu adevărat, Cristos i-a dat drept răsplată o viaţă foarte lungă, în timpul căreia să poată călători, să se gândească la păcatele lui, să capete iertarea şi abia apoi să moară. Şi acesta era ultimul capitol al vieţii lui Iuda Iscariotul, şi, într-adevăr, era un capitol foarte lung. O dată rege-dragon, o dată tovarăş al lui Cristos, acum el a devenit doar un orb rătăcitor, proscris şi fără prieteni, rătăcind pe toate drumurile reci ale Pământului, trăind chiar şi după ce toate oraşele şi oamenii, şi lucrurile pe care le cunoscuse muriseră. Petru, primul papă şi duşmanul său veşnic, a răspândit în toată lumea povestea cum că Iuda îl vânduse pe Christos pentru treizeci de arginţi, încât Iuda n-a mai îndrăznit nici măcar să-şi folosească numele adevărat. Pentru o vreme şi-a zis Jidovul Rătăcitor, iar după aceea a folosit multe alte nume. A trăit mai mult de o mie de ani şi a fost predicator, vraci şi iubitor de animale şi a fost vânat şi persecutat când Biserica pe care o întemeiase Petru a devenit înfumurată şi coruptă. Dar a avut mult timp şi până la urmă a găsit înţelepciune şi înţeles, iar într-un sfârşit Isus a venit la el pe patul de moarte, multă vreme amânată, şi s-au împăcat şi Iuda a plâns încă o dată. Şi înainte să moară, Christos i-a promis că va permite câtorva oameni să-şi amintească cine şi ce fusese Iuda şi odată cu trecerea veacurilor adevărul se va răspândi până când minciuna lui Petru va fi izgonită şi uitată. Aşa a fost viaţa Sfântului Iuda Iscariotul, după cum era relatată în Calea Crucii şi a Dragonului. Învăţăturile sale se găseau tot acolo, precum şi evangheliile apocrife ce se presupunea că fuseseră scrise de el. Când am terminat volumul, i l-am împrumutat lui Arla-k-Bau, căpitanul Adevărului lui Cristos. Arla era o femeie sfrijită, pragmatică, fără o credinţă anume, însă eu îi preţuiam părerea. Ceilalţi membri ai echipajului, bunii fraţi şi surori ai Ordinului Sfântului Christofor, ar fi fost doar ecourile ororii religioase a arhiepiscopului. — Interesantă, spuse Arla când îmi înapoie cartea. — Atâta tot? am chicotit eu. Ea ridică din umeri. — E o poveste frumoasă. Şi mai uşor de citit decât Biblia voastră, Damien. În acelaşi timp mai dramatică. — Adevărat, am recunoscut eu. Însă e absurdă. O amestecătură nemaipomenită de dogmă, scrieri aprocrife, mitologie şi superstiţie. Distractivă, da, cu siguranţă. Imaginaţi-vă, chiar îndrăzneaţă. Însă ridicolă, nu crezi? Cum poţi accepta dragonii? Un Cristos fără picioare? Petru refăcut după ce fusese devorat de patru monştri? Rânjetul Ariei era plin de sarcasm. — Este oare mai prostesc decât transformarea apei în vin, mersul lui Cristos pe valuri sau omul ce trăia în burta unui peşte? Lui Arla-k-Bau îi plăcea să mă tachineze. Fusese mare scandal când alesesem o necredincioasă în funcţia de căpitan, însă era foarte bună în meseria ei şi îmi plăcea compania ei, căci îmi ţinea gândirea ascuţită. Avea o minte bună şi eu preţuiam asta mai mult decât supunerea oarbă. Poate că ăsta era un păcat al meu. — Există o diferenţă, am spus eu. — Oare? ripostă ea. Ochii ei au văzut prin măştile mele. — Ah, Damien, recunoaşte. Ţi-a plăcut cartea. Mi-am dres glasul. — Mi-a captat interesul, am înştiinţat-o eu. Trebuia să mă justific. Ştii, genul de chestii cu care am de-a face de obicei: plictisitoare şi minuscule deviaţiuni doctrinare, subterfugii obscure în probleme teologice care fuseseră într-un fel exagerate, neruşinate manevre politice menite să înscăuneze vreun episcop planetar ambiţios ca papă sau să stoarcă vreo concesie sau alta de la Noua Romă sau Vess. Războiul nu are sfârşit, însă bătăliile sunt stupide şi murdare. Mă epuizează, spiritual, emoţional, psihic. După fiecare mă simt secătuit şi vinovat. Am lovit cu degetul coperta din piele a cărţii. — Asta este diferită. Erezia trebuie strivită, bineînţeles, însă recunosc că sunt nerăbdător să-l întâlnesc pe acest Lukyan Judasson. — Şi lucrările de artă sunt încântătoare, spuse Arla, frunzărind paginile Căii Crucii şi a Dragonului şi oprindu-se să studieze o planşă care-ţi sărea în ochi în mod deosebit: era Iuda plângând deasupra dragonilor săi, cred. Am zâmbit văzând că o afectase la fel de mult ca şi pe mine. Apoi m-am încruntat. Aceasta a fost prima bănuială în legătură cu dificultăţile ce le aveam de întâmpinat.   Şi aşa a sosit Adevărul lui Cristos în oraşul de porţelan Ammadon de pe lumea Arion, locul unde Ordinul Sfântului Iuda Iscariotul îşi avea Casa. Arion era o lume plăcută, blândă, locuită de trei secole. Populaţia ei era sub nouă milioane, Ammadon, singurul oraş adevărat, fiind căminul a două dintre ele. Nivelul tehnologic era mediu-înalt, asigurat însă în cea mai mare parte din importuri. Arion avea puţină industrie şi nu era o lume inovativă, poate doar din punct de vedere artistic. Artele erau destul de importante aici, înfloritoare şi vitale. Libertatea religiei era un principiu fundamental, însă Arion nu era o lume religioasă, iar majoritatea oamenilor trăiau cu devotament vieţi laice. Cea mai populară religie era estetismul, care cu greu putea fi considerată o religie. Mai existau şi taoişti ericanişti, creştini adevăraţi de rit vechi şi Copii ai Visătorului, plus o duzină de secte minore. Şi, în sfârşit, erau cele nouă biserici ale Unicei Credinţe Catolice Adevărate Interstelare. Fuseseră douăsprezece. Celelalte erau acum lăcaşuri ale credinţei cu cea mai rapidă răspândire pe Arion – Ordinul Sfântului Iuda Iscariotul, care mai avea şi o duzină de biserici recent construite cu fonduri proprii. Episcopul de Arion era un bărbat întunecat, sever, cu părul negru, tuns scurt. N-a fost deloc fericit să mă vadă. — Damien Har Veris! exclamă cu uimire când l-am vizitat la reşedinţa sa. Am auzit de dumneata, bineînţeles, însă n-am crezut niciodată că am să te întâlnesc sau că am să te găzduiesc. Numărul nostru este mic aici. — Şi scade şi mai mult, am spus, lucru care îl preocupă pe Seniorul meu Comandant, arhiepiscopul Torgathon. Aparent mai mult decât pe dumneavoastră, Excelenţă, de vreme ce n-aţi găsit de cuviinţă să raportaţi activitatea acestei secte de adoratori ai lui Iuda. Păru un pic furios la auzul mustrării, însă se calmă rapid. Chiar şi un episcop se poate teme de un Cavaler Inchizitor. — Suntem îngrijoraţi, bineînţeles, zise el. Facem tot ce putem ca să combatem erezia. Dacă ai sfaturi ce ne pot ajuta, aş fi fericit să le ascult. — Sunt Inchizitor al Ordinului Militant al Cavalerilor lui Isus Cristos, am spus tăios. Nu dau sfaturi, Excelenţă. Acţionez, pentru asta am fost trimis pe Arion. Şi asta am să fac. Acum, spuneţi-mi ce ştiţi despre această erezie şi despre acest Prim Învăţat, Lukyan Judasson. — Bineînţeles, părinte Damien, începu episcopul, şi îi făcu semn unui slujitor să ne aducă o tavă cu vin şi brânză, apoi porni să rezume scurta, dar exploziva istorie a cultului lui Iuda. L-am ascultat, lustruindu-mi unghiile de reverul stacojiu al hainei mele, până când vopseaua neagră licări strălucitor, întrerupându-l din când în când cu câte o întrebare. Înainte să fi ajuns la jumătate, am hotărât să-l vizitez personal pe Lukyan. Mi se părea cel mai bun mod de a acţiona. În plus, voisem să o fac încă de la început.   Aparenţele erau foarte importante pe Arion, am dedus eu, şi am socotit necesar să-l impresionez pe Lukyan cu personalitatea şi rangul meu. Am ales cele mai bune încălţări ale mele, cizme lucioase, manufacturate din piele moale, neagră, care nu văzuseră niciodată interiorul camerei de primire a lui Torgathon, şi un costum sever, negru, cu revere de culoarea roşului intens de Burgundia şi guler tare. La gâtul meu se afla un splendid crucifix din aur pur, acul de guler era o sabie aurie, pecetea Cavalerilor Inchizitori. Fratele Denis îmi pictă unghiile cu grijă, făcându-le negre ca abanosul, îmi întunecă ochii la fel de bine şi folosi o pudră albă, de calitate, pentru ten. Când m-am uitat în oglindă, m-am speriat chiar şi pe mine. Am zâmbit, însă scurt. Asta strica tot efectul. M-am îndreptat pe jos spre Casa Sfântului Iuda Iscariotul. Străzile Ammadonului erau largi, spaţioase şi aurite, delimitate de arbori stacojii numiţi şoapta-vântului, ale căror ramuri lungi, plecate, par să şoptească secrete brizei uşoare. Sora Judith veni cu mine. Era o femeie mică, uscăţivă, chiar în salopeta-sutană a Ordinului Sfântului Christofor. Faţa îi era blândă şi umilă, ochii mari, tineri şi inocenţi. O găsesc folositoare. Până acum a ucis patru oameni care încercaseră să mă atace. Până şi Casa fusese construită recent. Solitară şi grandioasă, se ridica în mijlocul grădinilor cu flori mici şi strălucitoare şi mări de iarbă aurie; grădinile erau împrejmuite de un zid înalt. Picturi murale acopereau atât zidul exterior din jurul proprietăţii, cât şi faţada clădirii. Am recunoscut câteva din Calea Crucii şi a Dragonului, şi am zăbovit puţin ca să le admir, înainte să păşesc prin intrarea principală. Nimeni n-a încercat să mă oprească. Nu erau gărzi, nici măcar un portar. În interiorul proprietăţii, bărbaţi şi femei rătăceau alene printre flori sau stăteau pe băncile de sub arborii de lemn-argintiu şi şoapta-vântului. Eu şi sora Judith ne-am oprit, apoi ne-am îndreptat direct către clădirea propriu-zisă. Tocmai începusem să urcăm treptele, când un bărbat apăru din interior şi rămase pe loc, aşteptându-ne în pragul uşii. Era blond şi gras, cu o barbă lungă şi ţepoasă care încadra un zâmbet uşor. Purta o robă ce-i ajungea până la glezne, era încălţat în sandale, iar roba era ornată cu dragoni, dragoni ce purtau silueta unui om ţinând în mână o cruce. Când am ajuns la treptele de sus, el s-a plecat în faţa mea. — Părinte Damien Har Veris din Corpul Cavalerilor Inchizitori, spuse şi zâmbetul i se lărgi. Te salut în numele lui Isus şi al Sfântului Iuda. Sunt Lukyan. Mi-am notat în minte să descopăr care dintre oamenii episcopului furniza informaţii Cultului lui Iuda, însă calmul nu mă părăsi. Eram Cavaler Inchizitor de mult, mult timp. — Părinte Lukyan Mo, am spus acceptându-i mâna. Am întrebări pentru dumneata. N-am zâmbit. El o făcu. — M-am gândit eu, spuse.   Biroul lui Lukyan era spaţios, dar spartan. Adesea ereticii au o simplitate pe care oficianţii adevăratei Biserici par s-o fi pierdut. Cu toate acestea, îşi permise un răsfăţ. Dominând peretele din spatele pupitrului consolă, se afla tabloul de care deja mă îndrăgostisem: orbul Iuda plângând deasupra dragonilor săi. Lukyan se aşeză greoi şi îmi făcu semn să stau pe alt scaun. O lăsasem pe sora Judith în anticameră. — Prefer să stau în picioare, părinte Lukyan, am spus, ştiind că asta îmi dădea un avantaj. — Numai Lukyan, zise el. Sau Luke, dacă preferi. Nu prea folosim ierarhia aici. — Sunteţi părintele Lukyan Mo, născut pe Arion, educat la seminarul de pe Cathaday şi fost preot al Unicei Biserici Catolice Adevărate Interstelare a Pământului şi a Celor O Mie de Lumi, am spus. Am să mă adresez în conformitate cu rangul dumitale, părinte. Mă aştept să procedaţi la fel. Ne-am înţeles? — Oh, da, răspunse el amiabil. — Sunt împuternicit să vă privez de dreptul de a îndeplini sfintele taine, să ordon să fiţi evitat şi excomunicat pentru această erezie pe care o propovăduiţi. Pe anumite lumi aş fi putut chiar să vă hotărăsc moartea. — Dar nu pe Arion, spuse Lukyan repede. Suntem foarte toleranţi aici. În plus, vă depăşim ca număr. A zâmbit. Cât despre restul, ei bine, nu prea mai îndeplinesc tainele sfinte, ştiţi, de ani întregi. Acum sunt Prim Învăţat. Profesor, gânditor. Le arăt altora calea, îi ajut să afle credinţa. Excomunică-mă dacă asta te face fericit, părinte Damien. Fericirea este ceea ce căutăm cu toţii. — Ai renunţat la credinţă, părinte Lukyan, am zis, punându-mi exemplarul din Calea Crucii şi a Dragonului pe masă. Văd însă că ai găsit una nouă, am continuat zâmbind, dar glacial, ameninţător, batjocoritor. Un crez mai ridicol decât orice am întâlnit până acum. Presupun că ai să-mi spui că ai vorbit cu Domnul, că el ţi-a încredinţat această nouă revelaţie ca să poţi curăţa bunul nume, cam aşa e, al Sacrului Iuda? Acum zâmbetul lui Lukyan era realmente foarte larg. Ridică cartea şi-mi zise radios: — Oh, nu. Nu, eu am născocit totul. Asta m-a blocat. — Ce? — Am ticluit totul, zise el ridicând cartea mândru. M-am inspirat din mai multe surse, bineînţeles, dar în cea mai mare parte mă gândesc la Calea Crucii şi a Dragonului ca la propria mea operă. Este destul de bună, nu crezi? Evident, n-aş fi putut să-mi pun numele pe ea, chiar aşa mândru cum sunt de această lucrare, însă am inclus aprobarea mea. Este cel mai îndrăzneţ lucru pe care l-am putut face. Am rămas fără grai doar pentru o clipă, după care am făcut o grimasă: — Mă uimiţi, am admis. Mă aşteptam să găsesc un nebun ingenios, vreun sărman cu duhul ce se autoamăgeşte şi rămâne neclintit în credinţa lui că a vorbit cu Dumnezeu. Am avut de-a face cu astfel de fanatici înainte. Dar în schimb găsesc un cinic vesel care a inventat o religie pentru propriul câştig. Cred că-i prefer pe fanatici. Dumneata nu eşti nici măcar vrednic de dispreţ, părinte Lukyan. Ai să arzi veşnic în iad. — Mă îndoiesc, spuse Lukyan, însă mă înţelegi greşit, părinte Damien. Nu sunt cinic şi nici nu scot profit de pe urma dragului meu Sfânt Iuda. La drept vorbind, am trăit mai confortabil ca preot al Bisericii dumitale. Fac asta pentru că este vocaţia mea. M-am aşezat pe scaun. — Mă zăpăciţi, explicaţi-vă. — Acum am să-ţi spun adevărul, zise el. O zise straniu, aproape ca o tânguire. — Sunt un mincinos, adăugă. — Vrei să mă încurci cu paradoxuri de copii, am sărit. — Nu, nu, zâmbi el. Un Mincinos. Cu majusculă. Este o organizaţie, părinte Damien. O religie, s-ar putea spune. O credinţă mare şi puternică. Iar eu sunt cea mai mică parte a ei. — Nu cunosc o astfel de Biserică, am spus eu. — Oh, nu, nu cunoşti. Este secretă. Trebuie să fie. Poţi să înţelegi asta, nu? Oamenilor nu le place să fie minţiţi. — Nici mie nu-mi place să fiu minţit, am zis. Lukyan păru rănit. — Ţi-am spus că ăsta va fi un adevăr, nu-i aşa? Când un Mincinos zice asta, poţi să-l crezi. Altfel cum am avea încredere unul în altul? — Sunteţi mulţi? am întrebat. Am început să mă gândesc că până la urmă Lukyan era un nebun, la fel de fanatic ca orice eretic, însă într-un fel mai complex. Asta era o erezie în interiorul alteia, însă îmi cunoşteam datoria, să găsesc adevărul şi să pun lucrurile la locul lor. — Mulţi, zise Lukyan zâmbind. Ai fi surprins, părinte Damien, realmente ai fi. Dar sunt unele lucruri de care nu îndrăznesc să-ţi vorbesc. — Vorbeşte-mi despre ce îndrăzneşti, atunci. — Cu plăcere, spuse Lukyan Judasson. Noi, Mincinoşii, ca toate celelalte religii, avem câteva adevăruri în care nu putem decât să credem. Credinţa este întotdeauna necesară. Există anumite lucruri ce nu pot fi dovedite. Credem că viaţa merită să fie trăită. Acesta este un articol de credinţă. Scopul vieţii este să trăieşti, să te opui morţii, poate să înfrunţi entropia. — Continuă, am spus, interesat în pofida voinţei mele. — Mai credem că fericirea este un bun, ceva ce trebuie căutat. — Nici Biserica nu se opune fericirii, am spus sec. — Mă îndoiesc, zise el. Dar să nu divagăm. Indiferent care este poziţia Bisericii în legătură cu fericirea, ea predică credinţa în viaţa de apoi, într-o fiinţă supremă şi într-un cod moral complex. — Adevărat. — Noi, Mincinoşii, nu credem în viaţa de apoi, nici în Dumnezeu. Vedem Universul aşa cum este, părinte Damien, şi aceste adevăruri goale sunt crude. Noi, cei care credem în viaţă şi o preţuim, vom muri. După aceea nu va mai fi nimic, vidul etern, întuneric, nonexistenţă. În viaţa noastră nu e niciun scop, nicio poezie, niciun înţeles. Nici morţile noastre nu au aceste însuşiri. După ce murim, universul nu-şi mai aminteşte de noi, iar în scurt timp este ca şi când n-am existat niciodată. Lumile şi universul nostru nu vor rămâne mult după noi. În cele din urmă, entropia va consuma totul şi eforturile noastre firave nu pot amâna acest final îngrozitor. Ca şi cum noi n-am fi existat niciodată. Ca şi cum n-am fi contat. Universul însuşi este condamnat, trecător, nepăsător. Am alunecat înapoi în scaunul meu şi un fior îmi trecu prin corp în timp ce ascultam bietele cuvinte întunecate ale lui Lukyan. M-am trezit atingându-mi crucifixul. — O filosofie deprimantă, am spus, şi în acelaşi timp una falsă. Am avut şi eu această viziune teribilă. Cred că toţi o avem, la un moment dat. Dar nu-i aşa, părinte. Credinţa mă susţine împotriva acestui nihilism. Este pavăza împotriva disperării. — Oh, ştiu asta, părinte. Cavalerul meu Inchizitor, zise Lukyan. Şi sunt bucuros că ai înţeles atât de bine. Aproape că eşti unul de-ai noştri. M-am încruntat. — Ai atins miezul problemei, continuă Lukyan. Adevărurile, marile adevăruri – şi în egală măsură majoritatea celor mici – sunt de nesuportat pentru cei mai mulţi oameni. Ne găsim pavăza în credinţă. Credinţa mea, credinţa ta, credinţa oricui. Nu contează, atâta vreme cât credem, credem realmente şi cu adevărat, indiferent la ce minciună aderăm. Îşi atinse marginile neregulate ale bărbii sale blonde, bogate. Ştii, minciunile noastre ne-au spus întotdeauna că cei credincioşi sunt fericiţi. Ei pot să creadă în Cristos, sau în Buddha, sau în Erika Stormjones, în reîncarnare sau imoralitate, sau natură, în puterea dragostei sau în platforma unei facţiuni politice, însă totul se reduce la acelaşi lucru. Ei cred. Sunt fericiţi. Cei care văd adevărul disperă şi se sinucid. Adevărurile sunt atât de vaste, credinţele atât de mici, atât de nesubstanţiale, atât de înţesate cu greşeli şi contradicţii încât vedem pe lângă ele sau prin ele, iar apoi simţim apăsarea întunericului şi nu mai putem fi fericiţi. Nu sunt un om încet. De atunci am ştiut unde bătea Lukyan Judasson. — Mincinoşii voştri inventează credinţe. El zâmbi. — De tot soiul. Nu doar religii. Gândeşte-te la asta. Noi ştim ce instrument crud este adevărul. Frumuseţea este infinit preferabilă adevărului. Noi inventăm frumuseţe. Credinţe, mişcări politice, idealuri înalte, încrederea în dragoste şi prietenie. Toate acestea sunt minciuni. Noi spunem aceste minciuni, şi altele, nenumărate altele. Noi perfecţionăm istoria, mitul, religia, făcându-le pe fiecare mai frumoase, mai bune, mai uşor de crezut. Minciunile noastre nu-s perfecte, bineînţeles, adevărurile sunt prea mari. Dar poate că într-o zi vom găsi o minciună mare pe care s-o poată folosi întreaga umanitate. Până atunci, o mie de minciuni mici vor face asta. — Nu prea îi am la suflet pe Mincinoşii voştri, atunci, am spus cu o fervoare rece, liniştită. Întreaga mea viaţă a fost o căutare a adevărului. — Părinte Damien Har Veris, Cavaler Inchizitor, te cunosc prea bine, zise Lukyan indulgent. Tu însuţi eşti un Mincinos. Faci o treabă bună. Navighezi de pe o lume pe alta, şi distrugi pe fiecare, pe cei nerozi, pe rebeli, pe căutătorii care ar dărâma edificiul vastei minciuni pe care o slujeşti. — Dacă minciuna mea este atât de admirabilă, am zis, atunci de ce ai abandonat-o? — O religie trebuie să se potrivească culturii şi societăţii ei, să lucreze cu ele, nu împotriva lor. Dacă există conflict, contradicţie, atunci minciuna este sfărâmată şi credinţa şovăie. Biserica dumitale este bună pentru alte lumi, părinte, dar nu şi pentru Arion. Viaţa este prea blândă aici şi credinţa dumitale este rigidă. Aici iubim frumuseţea şi credinţa dumitale oferă prea puţin. Aşa că am îmbunătăţit-o. Am studiat această lume mult timp. Îi cunoaştem profilul psihologic. Sfântul Iuda prosperă aici. Oferă dramă, culoare şi multă frumuseţe – estetica este admirabilă. Este o tragedie cu sfârşit fericit. Şi Arion moare după astfel de poveşti. Iar dragonii sunt o tuşă frumoasă. Cred că şi propria voastră Biserică ar trebui să găsească o cale de a folosi dragonii. Sunt creaturi minunate. — Mitice, am spus. — Câtuşi de puţin. Ridică-ţi privirea, spuse el şi-mi rânji în faţă. Înţelegi, realmente, totul se reduce la credinţă. Poţi să ştii cu adevărat ce s-a întâmplat în urmă cu trei mii de ani? Dumneata ai un Iuda, eu un altul. Amândoi avem cărţi. E a dumitale adevărată? Chiar crezi asta? Abia am fost admis în primul cerc al Ordinului Mincinoşilor, aşa că nu ştiu toate secretele, însă ştiu că suntem foarte vechi, nu m-ar surprinde să aflu că evangheliile au fost scrise de bărbaţi foarte asemănători mie. Poate că n-a existat niciodată un Iuda. Sau un Isus. — Am credinţa că nu este aşa, am zis. — Sunt o sută de oameni în clădirea asta care au o profundă şi foarte adevărată credinţă în Sfântul Iuda şi în Calea Crucii şi a Dragonului, spuse Lukyan. Credinţa este un lucru foarte bun. Ştii că rata sinuciderilor de pe Arion a scăzut cu aproape o treime de când a fost înfiinţat Ordinul Sfântului Iuda? Îmi amintesc că m-am ridicat foarte încet de pe scaun. — Eşti la fel de fanatic ca orice eretic pe care l-am întâlnit vreodată, Lukyan Judasson, i-am zis. Mi-e milă de tine pentru că ţi-ai pierdut credinţa. Lukyan se ridică odată cu mine. — Să-ţi fie milă de tine, Damien Har Veris, spuse. Eu am găsit o nouă credinţă şi o nouă cauză, şi sunt un om fericit. Tu, dragul meu prieten, eşti chinuit şi nefericit. — Asta-i o minciună! mi-e teamă că am ţipat. — Vino cu mine, zise Lukyan. Atinse un lambriu din perete şi marea pictură a lui Iuda plângând deasupra dragonilor săi culisă scoţând la iveală o scară ce conducea în subteran. — Urmează-mă, spuse el. În pivniţă se găsea o cadă mare, din sticlă, plină cu un fluid verde-pal, iar în el plutea o creatură foarte asemănătoare cu un embrion străvechi, îmbătrânit şi infantil în acelaşi timp, gol, cu capul uriaş şi un corp mititel, atrofiat. Tuburi porneau din braţele, picioarele şi organele sale genitale, conectându-l la o maşinărie care îl ţinea în viaţă. Când Lukyan aprinse lumina, el deschise ochii. Erau mari şi întunecaţi şi păreau că-mi cercetează sufletul. — Acesta este colegul meu, spuse Lukyan, bătând într-unul dintre pereţii căzii, Jon Cruce de Azur, un Mincinos al celui de-al patrulea cerc. — Şi un telepat, am spus cu o certitudine îngreţoşată. Condusesem pogromuri împotriva altor telepaţi, cei mai mulţi copii, pe alte lumi. Biserica te învaţă că puterile psionice sunt o capcană a Satanei. Ele nu sunt menţionate în Biblie. — Jon te-a citit din momentul în care ai pătruns în curte, spuse Lukyan, şi m-a avertizat. Doar câţiva dintre noi ştiu despre prezenţa lui. Ne ajută să minţim mult mai eficient. Ştie când credinţa este adevărată şi când este simulată. Am un implant în craniu. Jon poate vorbi cu mine oricând. El este cel care m-a recrutat iniţial pentru Mincinoşi. A ştiut că religiozitatea mea este nesinceră. A simţit profunzimile disperării mele. Apoi creatura din rezervor vorbi, vocea ei metalică venind dintr-un difuzor de la baza maşinii care o hrănea. — Şi le simt şi pe ale tale, Damien Har Veris, preot gol. Inchizitorule, ai pus prea multe întrebări. Eşti bolnav în suflet şi obosit, şi nu mai crezi. Alătură-te nouă, Damien. Eşti un Mincinos de mult, mult timp. Un moment am ezitat, privind adânc în sinele meu, întrebându-mă care era lucrul în care credeam. Am căutat în credinţa mea focul ce mă susţinuse cândva, certitudinea în învăţăturile Bisericii, prezenţa lui Cristos în mine. N-am găsit niciunul dintre aceste lucruri, nimic. Eram gol pe dinăuntru, pustiit, plin doar de îndoieli şi de durere, însă tocmai când eram pe cale să-i răspund lui Jon Cruce de Azur şi zâmbitorului Lukyan, am găsit altceva în care credeam, ceva în care crezusem dintotdeauna. Adevărul. Credeam în Adevăr, chiar dacă rănea. — E pierdut pentru noi, spuse telepatul cu numele batjocorit al Crucii. Zâmbetul lui Lukyan se ofili. — Oh, adevărat? Am sperat că vei fi unul de-ai noştri, Damien. Erai pregătit. Dintr-odată mi se făcu frică şi m-am gândit să urc în goană scările până la sora Judith. Lukyan îmi spusese foarte multe, iar eu îl refuzasem. Telepatul îmi simţi teama. — Nouă nu ne poţi face niciun rău, Damien. Mergi în pace. Lukyan nu ţi-a spus nimic. Lukyan se încruntă. — Ba i-am spus multe, Jon, zise el. — Da, însă poate el să se încreadă în cuvintele unui Mincinos ca tine? Gura mică, lipsită de formă, a creaturii se strâmbă într-un zâmbet, ochii săi mari se închiseră, iar Judasson oftă şi mă conduse pe scări către suprafaţă.   Au trecut ani până mi-am dat seama că Jon Cruce de Azur era acela care minţea şi victima minciunii sale era Lukyan. Le puteam face rău şi le-am făcut. Şi a fost aproape simplu. Episcopul avea prieteni în guvern şi în presă. Cu nişte bani plasaţi în locuri potrivite mi-am făcut singur nişte prieteni. Apoi le-am vorbit despre telepatul Cruce de Azur din pivniţă, acuzându-l că-şi folosise puterile psionice ca să pervertească minţile adepţilor lui Lukyan. Prietenii mei au fost foarte receptivi la aceste acuzaţii. Gardienii au întreprins un raid, l-au luat pe telepatul Cruce de Azur în custodie, iar mai târziu l-au judecat. Bineînţeles, era inocent. Acuzaţiile mele erau un nonsens; telepaţii umani pot citi în minţile din imediata lor apropiere, rareori mai mult, dar sunt rari şi temuţi, iar Cruce de Azur era îndeajuns de hidos ca să pot face cu uşurinţă din el o victimă a superstiţiei. Până la urmă a fost achitat şi a părăsit Ammadonul şi poate chiar Arionul, îndreptându-se spre regiuni neştiute. Însă nu avusesem niciodată intenţia să fie condamnat. Punerea sub acuzare era suficientă. Începură să apară fisuri în minciuna pe care el şi Lukyan o clădiseră. Credinţa vine cu greu, dar e uşor de pierdut, şi cea mai mică îndoială poate eroda chiar şi cea mai solidă temelie a ei. Episcopul şi cu mine am lucrat împreună semănând alte îndoieli. N-a fost aşa de uşor cum s-ar putea crede. Mincinoşii îşi făcuseră munca bine. Ammadon, asemenea majorităţii oraşelor civilizate, avea un fond public de cunoştinţe, un sistem informatic care lega şcolile, universităţile şi bibliotecile făcând disponibilă înţelepciunea însumată oricui avea nevoie de ea. Când am verificat însă, am descoperit că istoria Romei şi cea a Babilonului fuseseră schimbate subtil şi că existau trei portrete ale lui Iuda Iscariotul – unul al trădătorului, unul al sfântului şi unul al cuceritorului/regelui Babilonului. Numele său era menţionat în legătură cu Grădinile Suspendate şi mai era acolo şi o înregistrare despre un aşa-zis Codex Judas. Şi, în conformitate cu Biblioteca din Ammadon, dragonii dispăruseră de pe Bătrânul Pământ în jurul epocii lui Cristos. Până la urmă am curăţat aceste minciuni, le-am şters din memoria calculatoarelor, chiar dacă a trebuit să cităm autorităţile de pe o jumătate de duzină de lumi non-creştine înainte ca bibliotecarii să priceapă că diferenţele erau ceva mai mult decât o chestiune de opţiune religioasă. Apoi însă, Ordinul Sfântul Iuda s-a spulberat la fel de exploziv cum începuse. Lukyan Judasson a devenit posac şi furios şi cel puţin jumătate din bisericile lui au fost închise. Bineînţeles, erezia n-a încetat complet niciodată. Există întotdeauna unii care cred indiferent ce se întâmplă. Şi astfel, până şi în zilele acestea, Calea Crucii şi a Dragonului este citită pe Arion, în oraşul de porţelan Ammadon, în mijlocul murmurului arborilor de şoapta-vânturilor.   Arla-k-Bau şi Adevărul lui Cristos m-au dus înapoi pe Vess la un an de la plecare, iar arhiepiscopul Torgathon mi-a oferit în sfârşit odihna pe care o solicitasem înainte de a mă trimite să înfrunt alte erezii. Aşa că eu am avut victoria mea, Biserica a continuat ca mai înainte, iar Ordinul Sfântului Iuda Iscariotul a fost înfrânt. Telepatul Jon Cruce de Azur se înşelase, am gândit atunci. Subestimase puterea unui Cavaler Inchizitor. Mai târziu, totuşi mi-am amintit cuvintele lui. Nouă nu ne poţi face niciun rău, Damien. Nouă? Ordinului Sfântului Iuda sau Mincinoşilor? M-a minţit deliberat, cred, ştiind că voi merge până la capăt şi că voi distruge Calea Crucii şi a Dragonului, ştiind şi că nu îi voi putea atinge pe Mincinoşi, că nici măcar n-am să îndrăznesc să pomenesc de ei. Cum aş fi putut? Cine m-ar fi crezut? O imensă conspiraţie interstelară la fel de veche ca şi istoria? Miroase a paranoia de la o poştă, şi nu aveam absolut nicio dovadă. Telepatul minţise în beneficiul lui Lukyan, ca acesta să mă lase să plec. Acum sunt sigur de asta. Cruce de Azur riscase mult ca să mă prindă în cursă. Eşuând, a hotărât să-l sacrifice pe Lukyan Judasson şi minciuna lui – simpli pioni într-un joc mai mare. Aşa că am plecat, purtând în mine ştiinţa că eram lipsit de credinţă, însă asta pentru că aveam o credinţă oarbă în adevăr. Un adevăr pe care nu-l mai puteam afla în Biserica mea. Am devenit sigur de asta în anul meu de odihnă, pe care l-am petrecut citind şi studiind pe Vess, Cathaday şi Lumea Celiei. În cele din urmă, m-am întors în camera de primire a arhiepiscopului şi am stat iarăşi în faţa lui Torgathon Nine-KIariis Tun, încălţat cu cea mai proastă pereche de ghete pe care o aveam. — Seniorul meu Comandant, i-am spus, nu pot să accept alte sarcini. Cer să fiu retras din serviciul activ. — Pe ce motiv? bubui Torgathon, împroşcând câţiva stropi. — Mi-am pierdut credinţa, i-am spus simplu. M-a privit multă vreme, clipind din ochii săi fără pupile. Până la urmă a spus: — Credinţa ta este o problemă între tine şi duhovnicul tău. Mie îmi pasă doar de rezultate. Ai făcut treabă bună, Damien. Nu te poţi retrage, iar noi nu-ţi vom permite să demisionezi. Adevărul ne va elibera. Însă libertatea este rece şi înfricoşătoare, iar minciunile sunt adesea calde şi frumoase. Anul trecut, Biserica mi-a oferit în sfârşit o navă nouă, mai bună. Acesteia i-am zis Dragonul.   Dubuque, Iowa Decembrie, 1978  

Razboinicii George R.R. Martin vol.2  VULTURUL ŞI IEPURELE   Steven Saylor   Traducere din limba engleză:  Mihai-Dan Pavelescu   Autor de bestselleruri pe lista întocmită de New York Times, Ste­ven Saylor este una dintre stelele cele mai strălucitoare ale subge­nului „poliţist istoric”, alături de scriitori ca Lindsey Davis, John Maddox Roberts şi răposatul Ellis Peters. Este autorul seriei Roma Sub Rosa, care detaliază aventurile lui Gordianus Descoperitorul, de­tectiv într-o Romă Antică adusă la viaţă cu iscusinţă, în romane ca Roman Blood, Arms of Nemesis, Catilina’s Riddle, The Venus Throw, A Murder on the Appian Way, Rubicon, Last Seen în Massilia, A Mist of Prophecies şi The Judgement of Caesar. Textele mai scurte cu aven­turile lui Gordianus au fost publicate în culegerile The House of the Vestals: The Investigations of Gordianus the Finder şi A Gladiator Dies Only Once: The Further Investigations of Gordianus the Finder. Prin­tre alte cărţi de Saylor se numără A Twist at the End, Have You Seen Dawn? şi un uriaş roman istoric non-Gordianus: Roma. Cartea sa cea mai recentă este un alt roman cu Gordianus, The Triumph of Caesar. Saylor trăieşte în Berkeley, statul California. În textul care urmează, ne poartă în ultimele zile ale Cartaginei antice, spre consecinţele unei victorii devastatoare şi ale unei cuce­riri încă şi mai devastatoare, povestea nemiloasă a ceea ce un om poate fi silit să facă, dacă îl împingi îndeajuns de puternic... şi de inteligent.             I Romanii ne-au silit să stăm în şir, cu încheieturile braţelor legate la spate. Am fost prinşi laolaltă, bărbat de bărbat, cu lanţuri fixate de zgărzile de fier care ne fuseseră puse în jurul gâturilor. Apoi a sosit bărbatul înalt căruia ceilalţi îi spuneau Fabius, conducătorul lor. În timpul bătăliei îi zărisem chipul din apro­piere; fusese ultima imagine pe care o văzusem, urmată de o preamilostivă ploaie de stele, când măciuca lui îmi lovise capul. Preamilostivă, fiindcă atunci când i-am întrezărit faţa, am ştiut pentru prima dată ce înseamnă groaza adevărată. Cicatricea roşie şi neregulată care-i începea de la frunte îi desfigura nasul şi gura şi sfârşea la bărbie. Era îndeajuns de teribilă, dar privi­rea din ochii lui mi-a îngheţat sângele în vine. Nu mai văzusem niciodată o asemenea uitătură. Avea chipul unui războinic care hohoteşte de propria-i durere şi se bucură de suferinţa altora, care nu ştie ce înseamnă mila sau remuşcarea. Faţa rece şi împie­trită a unui roman vânător de sclavi. Poate că vă întrebaţi de ce oare Fabius mă izbise cu măciuca, şi nu cu sabia? Lovitura fusese menită să ameţească, nu să ucidă. Cartagina fusese distrusă. Noi, puţinii supravieţuitori, grupuri de fugari, bărbaţi, femei şi copii, eram prost hrăniţi şi prost înarmaţi. Lunile în care ne ascunseserăm înspăimântaţi în pustiu ne vlăguiseră. Nu eram pe potriva soldaţilor romani căliţi în bătălii. Ţinta lor nu era să ucidă, ci să captureze. Noi eram ultimele trofee risipite ale unei cetăţi anihilate şi urma să fim adunaţi şi vânduţi ca sclavi. Carthago delenda est! Cuvintele acelea erau latineşti, graiul aspru şi urât al cuceritorilor noştri; cuvintele unuia dintre con­ducătorii lor, Cato cel însetat de sânge. Războaiele dintre Car­tagina şi Roma începuseră cu generaţii în urmă, cu bătălii măreţe purtate pe mare şi cu campanii sângeroase prin Sicilia, Spania, Italia şi Africa, pentru ca după aceea, pentru o vreme, să urmeze pace. Pe durata acelui armistiţiu, Cato îşi făcuse obiceiul de a încheia toate discursurile ţinute înaintea Senatului roman şi toate convorbirile cu colegii săi, indiferent care le-ar fi fost su­biectul, cu acele cuvinte: Carthago delenda est! „Cartagina tre­buie distrusă!” Cato murise fără să-şi vadă visul împlinit, un bătrân cu su­flet câinos. Când vestea morţii sale a ajuns la Cartagina, ne-am veselit. Nebunul care ne râvnise neîncetat distrugerea, care ne bântuise coşmarurile, nu mai exista. Însă cuvintele lui dăinuiseră. Carthago delenda est! Războiul a reînceput. Romanii ne-au invadat ţărmurile. Au asediat Car­tagina. Au izolat accesul în cetate, pe uscat şi pe mare. Au ocu­pat portul măreţ. În cele din urmă au străpuns zidurile. Cetatea a fost cucerită, stradă cu stradă, casă cu casă. Bătălia n-a conte­nit vreme de şase zile. Străzile au devenit râuri de sânge. După ce s-a terminat, cartaginezii supravieţuitori au fost adunaţi ca să fie vânduţi ca sclavi şi împrăştiaţi în cele patru colţuri ale pământului. Câştigul de pe urma lor avea să achite costurile de război ale Romei. Limbile le-au fost tăiate sau arse cu fiare înroşite în foc, pentru ca graiul punic să moară odată cu ei. Locuinţele au fost jefuite. Bunurile mărunte – pietre pre­ţioase, giuvaieruri, monede – au fost luate de soldaţii romani, ca pradă de război. Obiectele mai mari – mobile măiestre, lămpi magnifice, care splendide – au fost evaluate de vistiernici romani şi încărcate pe corăbii de negoţ. Cele lipsite de valoare comer­cială – fusurile şi furcile, jucăriile de copii, imaginile strămoşilor noştri – au fost azvârlite pe ruguri. Bibliotecile au fost incendiate, astfel încât să nu dăinuie nici-o carte în graiul punic. Operele marilor noştri dramaturgi, poeţi şi filozofi, discursurile şi memoriile lui Hannibal şi ale tatălui său, Hamilcar, ca şi ale tuturor conducătorilor noştri, istoriile despre regina Dido şi corăbierii fenicieni care întemeiaseră Cartagina cu atâta vreme în urmă – toate au fost transformate în cenuşă. Zeii şi zeiţele Cartaginei au fost smulşi de pe piedestaluri. Templele le-au fost preschimbate în mormane de pietre. Sta­tuile din piatră au fost sparte; ochii incrustaţi, din ivoriu, onix şi lapislazuli, au fost culeşi de pe cioburi. Statuile din aur şi din argint au fost topite şi turnate în lingouri – altă pradă care să umple vistieria Romei. Tanit marea mamă, Baal marele tată, Melkart eroul neînfricat, Eshmun, care-i tămăduieşte pe bol­navi – toţi au dispărut de pe pământ într-o singură zi. Zidurile au fost dărâmate şi cetatea a fost rasă de pe faţa pământului. Ruinele au fost incendiate. Ogoarele mănoase din apropierea cetăţii au fost presărate cu sare, pentru ca nici măcar buruienile să nu mai crească vreme de o generaţie. Unii dintre noi eram în afara cetăţii când începuse asediul, şi în felul ăsta scăpaserăm. Fugiserăm din case şi din satele de pescari din lungul coastei, spre interiorul pietros, arid. Roma­nii decretaseră că nici măcar un singur cartaginez nu trebuia să scape. Pentru a-i găsi şi prinde pe fugari, ei nu trimiseseră legionari obişnuiţi, ci soldaţi lăsaţi la vatră, care fuseseră spe­cial antrenaţi pentru a-i urmări şi captura pe sclavii evadaţi. De aceea, Fabius şi ceilalţi purtau măciuci alături de săbii. Ei erau vânători. Noi eram prada lor.   Stăteam goi puşcă, în lanţuri, cu spinările lipite de stânca unui ţanc din gresie. De pe vârful ţancului acela zărisem de dimineaţă apropierea romanilor şi dădusem alarma. Veghea era o îndatorire a tine­rilor, a celor cu ochi ageri şi cu puterea şi agilitatea de a se căţăra pe piscurile crestate. Detestam postul acela, orele îndelungate şi singuratice de plictiseală, petrecute privind spre miazănoapte, spre valea largă care ducea la mare. Însă bătrânii insistaseră ca veghea să fie neîntreruptă. — Vor veni! şuierase bătrânul Matho cu glasul lui melodios. Nu contează că am izbutit să scăpăm de ei mai bine de un an. Romanii sunt necruţători. Ei ştiu că nomazii deşertului refuză să ne ajute. Şi ştiu cât de slabi am devenit, cât de puţină hrană avem, cât de jalnice ne sunt armele. Vor veni după noi, iar atunci trebuie să fim pregătiţi fie să fugim, fie să ne luptăm. Să nu credeţi niciodată că suntem în siguranţă. Să nu speraţi nicio­dată că ne-au dat uitării. Ei vor veni. Şi aşa se întâmplase. Primisem schimbul de noapte. Nu dor­misem. Nu fusesem neglijent. Îmi aţintisem ochii spre miază­noapte şi căutasem semnele asupra cărora ne prevenise Matho – un şir de torţe mişcându-se prin vale ca un şarpe de foc ori scân­teierea îndepărtată a metalului sub razele lunii. Însă noaptea fu­sese fără lună şi romanii sosiseră când bezna era cea mai groasă. Mai întâi îi auzisem. Încă nu sosiseră zorile, când mi s-a părut că am auzit zgomotele copitelor undeva în depărtare, purtate de vântul uscat care mătură valea în nopţile de vară. Ar fi tre­buit să fi dat alarma atunci, la prima bănuială de pericol, aşa cum ne instruise mereu Matho; dar, privind în jos în bezna care acoperea valea ca o pătură, nu am putut desluşi nimic. Tăceam şi mă uitam. Zorile sosiseră iute. Un colţ de soare scânteiase peste pis­curile zdrenţuite, la răsărit, luminând înspre apus cu o pâclă chihlimbarie terenul accidentat. Nici atunci nu i-am văzut. După care am auzit, brusc, tropot de copite. Când am privit în jos, am zărit o ceată de bărbaţi înarmaţi la poalele stâncii. Am dat pe dată ţipătul de alarmă. Mai jos de mine, bătrânul Matho şi ceilalţi se repeziseră afară din crăpăturile puţin adânci care ofereau adăpost peste noapte. O coamă pitică îi ascundea încă de romani, dar peste câteva clipe aceştia aveau s-o treacă şi să ajungă la ei. Matho şi ceilalţi şi-au ridicat ochii spre mine. La fel a făcut şi călăreţul aflat în fruntea cetei de romani. Purta armură uşoară şi nu avea coif. Chiar de la depărtarea aceea şi în nesiguranţa luminii timpurii, i-am putut zări cicatricea de pe faţă. Romanii au roit o vreme peste coamă. Minusculi, ca nişte furnici în palmă, i-am văzut pe oameni împrăştiindu-se şi le-am auzit strigătele îndepărtate de spaimă. Am coborât cât am putut de iute, alergând în jos pe cărarea accidentată, julindu-mi palmele şi genunchii, când lunecam. Aproape de capătul cărării, m-am întâlnit cu Matho. Îmi vâ­râse ceva în mâna dreaptă – un pumnal preţios din argint, care purta pe mâner imaginea lui Melkart. Era una dintre puţinele arme din metal pe care le aveam. — Fugi, Hanso! Scapă, dacă poţi! şuierase el. Îndărătul lui am auzit răcnetele sălbatice şi strigătele de răz­boi ale romanilor. — Dar femeile, copiii..., îngăimasem. — S-a terminat, spusese Matho. Ochii i s-au dus către o crăpătură îngustă dintre stâncile aflate vizavi de ţancul din gresie. Crăpătura aceea era imposi­bil de văzut din majoritatea locurilor; se deschidea într-o peş­teră măricică, în care dormeau bătrânii şi femeile nemăritate. La primul strigăt de alarmă, mamele şi copiii fuseseră trimişi să li se alăture în ascunzătoarea aceea. Planul acesta fusese croit de Matho în anticiparea unui atac: dacă nu puteam fugi toţi, atunci doar cei mai puternici dintre noi aveau să-i înfrunte pe romani, pe când ceilalţi se ascundeau în grotă. Bătălia a fost scurtă. Romanii ne-au copleşit în câteva mi­nute. Au luptat reţinut, dorind să captureze, nu să ucidă, în timp ce noi ne-am bătut cu tot ce aveam, cuprinşi de disperare. Chiar şi aşa, nu eram pe potriva lor. Totul a fost un tumult de zbierete, confuzie şi teroare. Unii dintre noi fuseseră loviţi de măciuci şi doborâţi la pământ. Alţii fuseseră prinşi ca ani­malele, în plase. L-am văzut pe călăreţul cel înalt din mijlocul romanilor, cel cu cicatrice, lătrând comenzi celorlalţi şi m-am repezit către el. Am ridicat pumnalul şi am sărit, iar pentru o clipă am simţit că pot zbura. Mi-am dorit să-l înjunghii, însă calul i s-a răsucit pe copite şi, în locul lui, am înjunghiat anima­lul în gât. Calul nechezase şi se cabrase, iar mâna mi se acope­rise de sânge roşu şi fierbinte. Călăreţul m-a fulgerat cu privirea, cu gura contorsionată într-un hohot de râs ciudat, oribil. O rafală de vânt i-a fluturat de pe faţă părul blond şi nepieptănat, dezvăluind întreaga lungime a cicatricei, de la frunte până la bărbie. I-am zărit ochii sălbatici, înspăimântători. A ridicat ciocanul din lemn. Apoi stelele, bezna.   Capul încă îmi răsuna de pe urma loviturii când am fost siliţi să ne sculăm şi am fost înlănţuiţi laolaltă, lângă stânca din gresie. Simţeam piatra caldă sub spate, încinsă de soarele amiezii. Nările îmi erau năclăite de praf şi de fum. Ne găsiseră locurile de dormit, ca şi micile noastre provizii de alimente şi haine. Tot ce putea să ardă fusese dat pradă focului. Romanii erau călări pe caii lor, destinşi acum, râzând şi făcând glume între ei, totuşi, rămânând cu ochii asupra noastră. Aveau suliţe lungi, pe care le ţineau sprijinite în îndoitura co­tului şi ale căror vârfuri erau aţintite spre gâturile noastre. La răstimpuri, câte unul îl împungea cu vârful suliţei pe omul pe care-l păzea, înţepându-i pieptul sau beregata, şi rânjea la fio­rul care trecea prin pielea dezgolită. Ne întreceau numeric, erau câte trei romani pentru fiecare prizonier. Matho ne avertizase mereu că vor sosi în număr copleşitor. M-am gândit că, dacă am fi fost mai mulţi, poate că am fi avut şanse mai mari, după care mi-am amintit cât de jalnică ne fusese rezistenţa. Dar şi dacă toţi cartaginezii fugari şi risipiţi prin deşert s-ar fi adu­nat într-un singur loc pentru a lupta împotriva vânătorilor de sclavi, tot am fi fost învinşi. Apoi romanii s-au retras şi, prin culoarul astfel format, a apărut conducătorul lor, călare, trăgându-l după el pe Matho, de o frânghie care-i era prinsă de gât. Ca noi toţi, Matho era gol şi cu mâinile legate. Văzându-l aşa, mi-am plecat ochii de ruşine. În felul acela am evitat să revăd şi chipul conducătorului roman, care a trecut fără grabă pe lângă mine, cu copitele ca­lului său răsunând pe pietre. A ajuns la capătul şirului şi s-a întors, iar atunci i-am auzit glasul, străpungător şi aspru. Vorbea bine punica, însă cu ac­cent latin urât. — Douăzeci şi cinci! a anunţat el. Douăzeci şi cinci de bărbaţi cartaginezi prinşi astăzi pentru gloria Romei! Romanii au răspuns, lovindu-şi suliţele de solul pietros şi răcnindu-i numele: — Fabius! Fabius! Fabius! Am înălţat ochii şi am fost surprins să văd că privirea lui mă fixa. Mi-am plecat iute faţa. — Tu! a strigat el. Am tresărit şi a fost cât pe aici să ridic fruntea. Însă cu coada ochiului l-am văzut smucind violent de funie. I se adresase lui Matho. — Tu pari să fii şeful, moşule. Fabius şi-a rotit lent încheietura mâinii, înfăşurând frânghia în jurul pumnului, pentru a o scurta, aducându-l pe Matho mai aproape, până ce bătrânul a fost silit să stea în vârful picioarelor. — Douăzeci şi cinci de bărbaţi, a spus el, nici-o femeie şi ni­ciun copil printre voi, iar tu eşti singurul cu barba sură. Unde sunt ceilalţi? Matho a rămas tăcut, apoi a gemut când frânghia i-a fost strânsă încă şi mai mult în jurul gâtului. L-a privit sfidător pe vânătorul de sclavi. A deschis gura. A scuipat. Un icnet colectiv s-a înălţat din şirul de captivi. Fabius a rânjit, şi-a şters scuipatul de pe obraz şi l-a azvârlit în faţa lui Matho, făcându-l să tresară. — Bine, moşule. Banda voastră de fugari oricum nu va mai avea nevoie de un şef, iar noi n-avem ce face cu un moşneag bicisnic. S-a auzit un şuierat când a tras sabia din teacă, apoi lumina soarelui a sclipit pe metal când a ridicat-o deasupra capului. Am închis ochii. Instinctiv am încercat să-mi acopăr urechile, dar mâinile îmi erau legate. Am auzit spintecătura hârşâită, urmată de un bufnet surd în clipa în care capul retezat al lui Matho a căzut pe pământ. În mijlocul ţipetelor şi gemetelor captivilor, am auzit o şoaptă în dreapta mea: — Acum începe. Vorbise Lino, cel care ştia rosturile vânătorilor de sclavi, deoarece mai fusese capturat o dată şi evadase, singur din toată familia lui. Era chiar mai tânăr decât mine, dar acum arăta ca un bătrân. Corpul înlănţuit i se gârbovise. Chipul îi era supt şi palid. Ochii ni s-au întâlnit în treacăt. Am fost primul care şi-a ferit privirea. N-am putut suporta nefericirea din ei. Lino ni se alăturase cu câteva luni în urmă, slab şi murdar, gol ca şi acum, cu pielea băşicată de soare. Vorbea un dialect punic grosolan, diferit de graiul nostru cosmopolit, de locui­tori ai cetăţii. Cei din familia sa fuseseră ciobani şi îngrijiseră turme pe dealurile din jurul Cartaginei. Se crezuseră în sigu­ranţă când romanii începuseră asediul cetăţii, închipuindu-şi că invadatorii n-o să-i bage în seamă. Când romanii şi-au abătut mânia chiar şi asupra păstorilor şi fermierilor din îndepărtatele ţinuturi rurale, tribul lui Lino a fugit în deşert, însă romanii au continuat să-i vâneze. Mulţi au fost ucişi. Restul, printre care şi Lino, au fost capturaţi. Dar în călătoria spre coastă el reuşise cumva să fugă şi ajunsese la noi. Unii susţinuseră că Lino ar trebui alungat, pentru că, dacă era urmărit de romani, avea să-i aducă direct la noi. — Nu-i unul dintre ai noştri, spuseseră ei. N-are decât să se-ascundă altundeva. Însă Matho insistase să-l luăm, spunând că orice tânăr care scăpase din mâinile romanilor putea să cunoască ceva preţios. După o vreme, când devenise clar că Lino nu-i adusese pe ro­mani la noi, l-au acceptat până şi cei care susţinuseră să fie alun­gat. Nu răspundea, totuşi, niciodată când era întrebat despre perioada pe care o petrecuse în captivitate. Vorbea rareori. Trăia printre noi, dar ca un străin, rămânând rezervat şi tăcut. Am simţit ochii lui Lino privindu-mă, când a murmurat din nou: — La fel ca data trecută. Acelaşi şef, Fabius. Mai întâi îl ucide pe cel mai bătrân. Iar după aceea... Cuvintele i-au fost acoperite de tropotul de copite, când Fabius a galopat în lungul şirului de prizonieri. Ajuns în ca­păt, s-a întors şi a pornit încet înapoi, privindu-i cu atenţie pe captivi. — Piciorul lui are o rană prea urâtă. Nu va supravieţui drumului. Doi romani au descălecat, l-au descătuşat pe rănit şi l-au îndepărtat. — Păcat, a comentat Fabius continuându-şi mersul. Avea corp puternic, putea fi un sclav bun. S-a oprit iarăşi. — Ăsta-i prea bătrân. Nu există cerere pentru aşa ceva, nu merită îngrijirea şi hrana. Şi ăsta – îl vedeţi cum priveşte în gol şi-i curge saliva prin colţul buzelor? Un idiot, ceva obişnuit prin­tre cartaginezii ăştia care se împerechează între fraţi. Un parazit! Romanii i-au scos pe bărbaţi din şir, apoi au strâns lanţurile, astfel încât am fost silit să mă deplasez în lateral, trăgându-l pe Lino după mine. Cei scoşi din şir au fost duşi îndărătul unei stânci mari. Au murit aproape fără zgomot – un icnet, un suspin, un horcăit. Fabius a mers mai departe în lungul şirului, până când umbra lui şi a animalului m-au acoperit, blocând razele soarelui. Mi-am muşcat buza, rugându-mă ca umbrele să treacă mai departe. În cele din urmă am înălţat ochii. Nu am putut distinge chipul, ascuns de aura orbitoare care ardea împrejurul coamei lui de păr blond neţesălat. — Iar ăsta, a rostit el şi în glas i-a sunat o veselie neplăcută, mi-a ucis calul în luptă. Cel mai bun luptător dintre voi, laşilor, chiar dacă nu-i decât un băiat. A ridicat suliţa şi m-a împuns în coaste, zgâriind pielea, însă fără s-o cresteze şi să-mi dea sângele. — Dă dovadă de curaj, băiete! Sau te-am înrobit deja? Nu poţi nici măcar să scuipi, ca moşul? M-am uitat la el şi nu m-am clintit. Nu era bravură, deşi poate că aşa părea. Eram încremenit de frică. A scos pumnalul de argint pe care-l îngropasem până la mâ­ner în grumazul calului său. Sângele fusese şters. Lama a scli­pit în razele soarelui. — Măiastră lucrătură. Are pe mâner o imagine frumoasă a lui Hercule. — Nu este Hercule, am izbutit să şoptesc, ci Melkart! El a hohotit. — Nu-i niciun Melkart, băiete! Melkart nu mai există. Înţe­legi? Toţi zeii tăi au plecat şi nu se vor mai întoarce niciodată. Asta-i imaginea unui zeu căruia noi, romanii, îi spunem Hercule şi acesta-i numele sub care lumea îl va cunoaşte de acum şi până la sfârşitul sfârşitului. Zeii noştri au fost mai puternici decât ai voştri. De aceea eu stau pe calul ăsta, iar tu eşti în pielea goală şi-n lanţuri. Trupul îmi tremura şi m-am învăpăiat la faţă. Am închis ochii, străduindu-mă să nu plâng. Fabius a rânjit, apoi a tre­cut mai departe, oprindu-şi brusc calul după numai câţiva paşi. A privit în jos spre Lino. Băiatul n-a ridicat ochii. După o pauză foarte lungă, mai lungă decât cea pe care o petrecuse uitându-se la mine, Fabius s-a îndepărtat fără un cuvânt. — M-a ţinut minte, a murmurat Lino cu glas atât de scăzut, încât era limpede că vorbise doar pentru sine. A început să tremure, cu atâta violenţă, încât am simţit vi­braţiile prin lanţul greu care ne lega grumajii. — M-a ţinut minte! Se va întâmpla din nou, la fel... Fabius a mai scos doi captivi din şir, apoi şi-a terminat in­specţia şi a revenit spre centru. — Şi acum... unde-s femeile? a întrebat el cu glas scăzut. Nu i-a răspuns nimeni. Şi-a ridicat suliţa şi a zvârlit-o cu atâta putere în stâncă, încât s-a făcut ţăndări cu un bubuit asur­zitor. Capetele tuturor din şir au tresărit, ridicându-se. — Unde sunt?! a răcnit el. O singură femeie este mai preţi­oasă decât voi toţi, laşi bicisnici! Unde le-aţi ascuns? Nimeni n-a vorbit. M-am uitat pe lângă el, către locul unde crăpătura se deschi­dea în peştera tăinuită, după care mi-am ferit iute ochii, temân­du-mă că mă va zări şi-mi va citi gândurile. Fabius s-a aplecat în faţă peste spinarea calului şi şi-a încrucişat braţele. — Înainte de a porni mâine-dimineaţă, unul dintre voi îmi va spune.   II   În noaptea aceea am dormit, tot înlănţuiţi laolaltă, sub cerul liber. Noaptea era rece, însă romanii nu ne-au dat nimic cu care să ne acoperim. Ei s-au ghemuit sub pături şi au făcut un foc mare să se încălzească. În timp ce unii dormeau, alţii ne străjuiau. În timpul nopţii, pe rând, toţi am fost scoşi din cerc, duşi undeva, apoi readuşi. Când primul bărbat s-a întors, şi a fost luat al doilea, cineva a şoptit: — Ce ţi-au făcut? Le-ai spus? Apoi, un străjer l-a lovit cu suliţa pe cel care întrebase şi toţi am amuţit. Mai târziu, în cursul nopţii, au ajuns la Lino. După aceea avea să fie rândul meu. M-am încordat pentru necunoscuta or­dalie care avea să urmeze, însă Lino a fost ţinut atât de mult, încât curajul a început să mi se destrame, asaltat de spaime închipuite, apoi pur şi simplu de epuizare. Abia dacă mai eram treaz când au venit după mine. N-am observat că Lino tot nu fusese adus înapoi. M-au dus peste coamă şi apoi printr-un labirint de bolovani, până în locul deschis pe care Fabius îşi instalase cortul. O lu­mină slabă străbătea prin pânza sa verde. Înlăuntrul cortului era o altă lume, lumea pe care romanii o purtau cu ei în călătoriile lor. Pe jos era întins un covor gros. Lămpi strălucitoare cu capete de grifoni erau montate pe tre­piede elegant meşteşugite. Fabius însuşi era întins pe un culcuş şi nu mai purta arme şi echipament de luptă, ci o tunică fru­mos brodată. Ţinea în mână o cupă de argint, plină ochi cu vin. A zâmbit. — Aha, sfidătorul! A făcut un gest din mână. Gărzile m-au împins înainte, silin­du-mă să îngenunchez, şi mi-au apăsat beregata în partea de jos a jugului de la piciorul culcuşului lui Fabius. Mi-au închis jugul peste ceafă, astfel încât nu-mi mai puteam clinti capul. — Bănuiesc că vei spune la fel ca toţi ceilalţi: „Femei? Copii? Nu există nici femei, nici copii, doar noi, bărbaţii! L-ai ucis pe iubitul nostru bătrân conducător şi i-ai lichidat pe bicisnici, aşa că... ce mai vrei?”. Şi-a ridicat cupa la buze, apoi s-a aplecat înainte şi m-a scui­pat în faţă. Vinul mi-a ars ochii. Glasul îi era dur şi rece, uşor împleticit de la vin. — Nu sunt prost, băiete. M-am născut ca patrician roman. Am fost un mândru centurion în legiuni, până când... până când a apărut o mică problemă. Acum vânez sclavii fugari. Nu-i cine ştie ce onoare, dar sunt al naibii de priceput la asta. — Eu nu sunt un sclav, am şoptit. El a râs. — Aşa-i, trebuie să recunosc, nu te-ai născut sclav. Dar te-ai născut cartaginez şi eu vă cunosc pe voi, cartaginezii. Bărbaţii voştri sunt slabi. Nu puteţi rezista fără femeile şi copiii voştri. Cei care vă refugiaţi aici, în pustiu, călătoriţi întotdeauna în grup, târând după voi oasele bătrâne şi pruncii. Ce fel de viaţă fără noimă duceţi aici, în sălbăticie? Ar trebui să ne fiţi recu­noscători că venim în cele din urmă după voi. Până şi viaţa ca sclavi ar trebui să vă pară ca Elizeele după existenţa asta jal­nică. Cum te numeşti, băiete? Am înghiţit un nod. Nu era uşor, cu jugul care-mi apăsa atât de tare pe gâtlej. — Hanso. Şi nu sunt un băiat. — Hanso, a repetat el şi a răsfrânt buza superioară. Un nume cartaginez destul de răspândit. Nu uit însă curajul de care ai dat dovadă azi-dimineaţă în luptă şi mă-ntreb dacă prin vene nu-ţi curge şi sânge de roman? Bunicul meu se fălea cu fetele cartagineze pe care le-a siluit când s-a luptat cu coloniştii voştri din Spania. A fost mândru să împroaşte din sămânţa Fabius pentru a vă întări stirpea de laşi! Aş fi vrut să-l scuip, însă aveam gâtul îndoit, iar jugul mi-l strângea prea tare. — Zici că nu eşti un băiat? Atunci vei fi încercat ca orice alt bărbat. Spune-mi acum: unde sunt ascunse femeile? Nu am răspuns. El a ridicat mâna, dând un semnal cuiva aflat îndărătul meu. Am auzit un şuier, apoi am simţit o explo­zie de foc pe spinare. Biciul mi-a ars carnea, după care mi-a lune­cat peste umeri ca un şarpe greu. Până atunci nu mai simţisem niciodată o asemenea durere. În copilărie nu fusesem niciodată bătut, aşa cum se spune des­pre romani că-şi bat copiii. Durerea m-a paralizat. Fabius a părut încântat de pedeapsă, râzând încetişor şi re­petând aceeaşi întrebare, pe măsură ce biciul mă lovea, din nou, şi din nou. Carnea mă ardea de parcă tăciuni încinşi mi-ar fi fost turnaţi pe spate. Mi-am promis că nu voi plânge şi nu voi ţipa, dar în scurtă vreme gura mea şi-a pierdut forma şi am început să icnesc. Fabius s-a aplecat înainte şi m-a privit, arcuind o sprânceană. Cicatricea îi era enormă, singurul detaliu pe care-l puteam zări. — Cu adevărat eşti puternic, a încuviinţat el. Aşa cum cre­deam. Deci nu vrei să-mi spui unde sunt ascunse femeile? M-am gândit la Matho, la toate planurile lui, la faptul că eram vinovat pentru că întârziasem să dau alarma. Am inspi­rat adânc, cutremurându-mă din tot trupul, şi am izbutit un singur cuvânt: — Niciodată. Fabius a sorbit din vin. Când a vorbit, câteva picături i s-au scurs prin colţul gurii. — Cum doreşti. Oricum nu contează. Ştim deja unde sunt. Oamenii mei au trecut la treabă şi le scot chiar acum din as­cunzătoare. Am ridicat privirea spre el, neîncrezător, dar încântarea răutăcioasă din ochii lui mi-a arătat că nu minţea. Am vorbit printre dinţii încleştaţi: — Cum? Cine ţi-a spus? Fabius a bătut din palme. — Apropie-te, vulturaşul meu. Lino a apărut dinapoia unui paravan. Mâinile nu-i mai erau legate, iar zgarda îi fusese desfăcută din jurul grumazului. Ca şi Fabius, purta o tunică frumos brodată, însă expresia lui era temătoare şi tremura. S-a ferit să mă privească în ochi. Mânuitorul biciului mi-a desfăcut jugul de la gât şi m-a ri­dicat în picioare. Dacă mâinile nu mi-ar fi fost legate la spate, l-aş fi sugrumat pe Lino atunci şi acolo. Aşa, însă, am urmat exemplul lui Matho. Am scuipat. Scuipatul i-a rămas pe obraz. A dat să-şi ridice mâna, să se şteargă, apoi a coborât braţul şi mi-am spus: ştie c-o merită. — Stăpâneşte-te, a rostit Fabius. La urma urmelor, voi doi veţi sta toată noaptea aproape unul de celălalt şi vă veţi putea rezolva neînţelegerile. Lino a ridicat privirea şi în ochi i-a apărut panica. — Nu! Mi-ai făgăduit! A ţipat şi s-a zbătut, dar era neajutorat împotriva romani­lor. Ei i-au scos tunica, i-au răsucit braţele la spate şi i-au pus zgarda înapoi pe gât. Ne-au legat unul de celălalt cu o bucată de lanţ şi ne-au îmbrâncit afară din cort. În urma noastră l-am auzit pe Fabius râzând. — Somn uşor, a strigat el. Mâine începe temptatio! Pe când ne împleticeam, îndepărtându-ne de cort, romanii îi aduceau pe noii captivi din grota tainică. Scena era un haos: luminile legănate ale torţelor şi umbrele proiectate de ele, ţipe­tele copiilor, plânsetele mamelor, zăngăniturile suliţelor şi răc­netele poruncilor lătrate de romani, când erau luaţi în captivitate ultimii din poporul meu.   Focul de tabără ardea slab. Majoritatea romanilor erau ocu­paţi cu scoaterea noilor captivi din ascunziş. Puţinii care ne păzeau au devenit neatenţi şi au început să moţăie, încrezân­du-se în tăria lanţurilor noastre. Zăceam pe o parte, cu spatele la Lino, mă uitam în flăcări şi mă rugam ca somnul să mă ajute să scap de durerile biciui­rii. Înapoia mea l-am auzit pe Lino şoptind: — Tu nu-nţelegi, Hanso... Tu nu-nţelegi... L-am fulgerat cu privirea peste umăr. — Înţeleg, Lino. Ne-ai trădat. Ce conta pentru tine? Nu sun­tem tribul tău. Tu eşti un străin. Aşa ai fost dintotdeauna. Însă noi te-am primit când ai venit flămând şi gol, iar pentru asta ne datorai ceva. Jur că dacă mâinile îmi vor mai fi libere vreo­dată, te voi ucide! Pentru Matho. Glasul mi s-a înecat în gât. Mi-am stăvilit un suspin. După o vreme, Lino a vorbit din nou: — Îţi sângerează spatele. M-am întors către el şi m-am strâmbat de durere. — Şi al tău? am şuierat. Arată-mi rănile tale, Lino! A tăcut, apoi mi-a arătat spatele. Era acoperit cu dungi însân­gerate. Fusese flagelat încă mai rău. A revenit după aceea cu faţa la mine. În lumina muribundă a focului, chipul îi era atât de supt şi de palid, încât, pentru o clipă, mânia mi s-a domolit. Apoi însă m-am gândit la Matho şi la femei. — Şi ce dacă? Monstrul te-a biciuit şi pe tine. Ne-a biciuit pe toţi. Toţi cei de aici îşi pot arăta rănile. — Şi crezi că eu am fost singurul care am trădat ascunzătoarea? Glasul i s-a înălţat, ascuţit. Un străjer a mormăit în somn. — Ce vrei să spui? am şoptit. — Ştiu că tu ai tăcut, Hanso, fiindcă am fost acolo. De fie­care dată când biciul a căzut peste tine, m-am cutremurat, iar când ai rezistat, m-am simţit... m-am simţit aproape viu, din nou. Dar ceilalţi? De ce crezi că sunt aşa tăcuţi? Poate că unii dorm, dar cei mai mulţi sunt treji şi tac, temându-se să vor­bească. Pentru că le este ruşine. Este posibil ca tu să fii singu­rul dintre noi care să fi păstrat secretul lui Matho. Am tăcut multă vreme, dorindu-mi să nu-l fi auzit. Când a început să murmure iarăşi, am vrut să-mi pot astupa urechile. — Aşa sunt romanii, Hanso. Vor să ne scindeze. Să-l izoleze pe fiecare în propria-i suferinţă, să ne umilească cu slăbiciunea noastră, să semene neîncredere printre noi. Fabius joacă multe jocuri cu prizonierii lui. Fiecare joc are un scop. Călătoria spre coastă este lungă şi el trebuie să ne controleze în fiecare mo­ment. În fiecare zi va găsi un alt mod prin care să ne frângă, în aşa fel încât, până vom ajunge, să fim sclavi buni, pregătiţi pentru vânzarea la licitaţie. M-am gândit la spusele lui. Matho avusese dreptate. Din­tre noi toţi, numai Lino cunoştea obiceiurile vânătorilor de sclavi romani. Dacă voiam să supravieţuiesc, el m-ar fi putut ajuta. Poate că aş fi reuşit să învăţ de la el... şi, în acelaşi timp, să-l urăsc pentru ceea ce făcuse. — Fabius a vorbit despre ceva numit temptatio, am murmurat. Lino a suspinat. — Un cuvânt latinesc. Înseamnă încercare, testare, ispitire. În cazul ăsta, temptatio este călătoria prin pustie. Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi. Va începe mâine. Ne vor pune să mergem aşa, goi şi în lanţuri. Vor lega pur şi simplu mâinile femeilor şi ale copiilor şi ne vor mâna ca pe o turmă. Până la căderea nopţii, vom ajunge în locul unde poteca se bifurcă. Acolo ne vor despărţi de femei şi de copii, iar o parte dintre romani va merge cu ei spre altă destinaţie, pe un drum mai scurt şi mai uşor, către mare. Bărbaţii, însă, vor fi mânaţi prin valea lungă, până vom ajunge la coastă şi la galerele de sclavi care aşteaptă acolo. — De ce-i desparte pe bărbaţi de femei? — Cred că Fabius vrea ca femeile să fie păstrate nevătămate şi de aceea vor merge pe o cale mai uşoară. Pe de altă parte, doreşte ca bărbaţii să fie testaţi şi căliţi. De aceea, ne va purta pe jos prin deşert. Cei care se vor prăbuşi vor fi lăsaţi să moară. Cei care vor avea puterea să supravieţuiască drumului vor fi mai puternici decât atunci când au pornit, sclavi rezistenţi care vor preţui o avere pentru Fabius şi oamenii săi după ce vom ajunge la coastă. Aşa lucrează temptatio. A vorbit nepăsător, de parcă ar fi explicat funcţionarea unei scăpărători sau a unui scripete, dar, când lumina focului i-a scli­pit în ochi, am zărit durerea care venea din amintire. Am avut nevoie de un efort de voinţă pentru a-mi stăvili ura pentru el şi pentru a-mi păstra glasul la fel de rece şi sec ca al lui. — Fabius ţi-a spus „vulturaşul lui”. Ce-nsemna asta? Lino a inspirat cu un şuierat ascuţit şi şi-a ascuns chipul în umbre. — A minţit când mi-a spus aşa. A spus-o doar din cruzime. Vocea i s-a poticnit, iar el s-a cutremurat din tot trupul. — Bine, îţi spun... o să-ţi spun ceva despre care n-am vorbit niciodată până acum, fiindcă am sperat, ca un nesăbuit, că totul e de domeniul trecutului şi că nu va trebui să-l mai înfrunt nici­odată. Odată ce va începe temptatio, Fabius va alege doi captivi. Unul pentru a fi pedepsit, celălalt pentru a fi răsplătit. Iepurele şi vulturul. Amândoi vor sluji ca exemple pentru ceilalţi prizo­nieri, ca să le întunece minţile şi cu teamă, şi cu speranţă. Pe vul­tur îl va ridica deasupra celorlalţi captivi, asigurându-se că-i bine hrănit şi îmbrăcat, tratându-l aproape ca pe unul dintre ai lui, testându-l pentru a vedea dacă-l poate întoarce împotriva celor­lalţi, seducându-l cu făgăduieli de libertate. A rămas tăcut. — Şi iepurele? Lino tăcea. — Iepurele, Lino? Spune-mi! — Soarta iepurelui va fi foarte diferită. Glasul i-a devenit surd şi fără viaţă. Un fior rece mi-a stră­bătut corpul, când am înţeles. — Şi ultima dată, am şoptit, când Fabius ţi-a capturat tri­bul... tu ai fost iepurele lui. Nu mi-a răspuns. Am oftat. — Iar în noaptea asta, în cortul lui, Fabius a făgăduit că tu vei fi vulturul. De aceea i-ai spus unde erau ascunse femeile. Lino a încuviinţat din cap. A început să plângă cu sughiţuri. — Totuşi, tu ai scăpat de el, Lino. Ai fugit. Se poate evada. A clătinat din cap. Glasul îi era atât de înfundat, încât abia îl puteam înţelege. — Dar asta n-o să se poată întâmpla din nou. Eu l-am învins, Hanso, nu-nţelegi? Evadând, l-am învins în jocul lui. Crezi că mi-ar îngădui s-o fac din nou? Niciodată! Când a trecut pe lângă şirul de captivi, când ne-a văzut unul lângă celălalt şi m-a re­cunoscut, atunci şi-a ales iepurele. — Am înţeles. Dar dacă tu-i vei fi iepurele, atunci cine este vulturul? Lino şi-a ridicat faţa în lumina focului. Lacrimi îi şiroiau pe obraji. M-a privit fix, cu o furie ciudată, tristă, uimit că încă nu înţelesesem.   III   Dimineaţa, romanii ne-au dat fiecăruia câte un linguroi de terci, după care ne-au dus la locul unde adunaseră femeile şi copiii. Bătrânii lipseau. Fabius n-a explicat ce făcuse cu ei, însă vulturii se roteau deja peste prăpastia dindărătul coamei. Am mers prin poalele dealurilor presărate de bolovani, pe poteci şerpuite şi neregulate. Ritmul era lent, pentru a le îngă­dui copiilor să ţină pasul, dar romanii călări îşi foloseau frec­vent bicele, urlând la noi să menţinem formaţia, pedepsindu-i pe cei care se poticneau şi răcnind la copii când plângeau. La apusul soarelui, pe când ne aflam tot între dealuri, am ajuns într-un loc unde poteca se bifurca. Femeile şi copiii au fost duşi în altă direcţie. Nu ni s-a îngăduit să schimbăm niciun cuvânt de rămas-bun. Până şi privirile furişe au fost pedepsite cu bice. În noaptea aceea am dormit sub cerul liber, întinşi în linie dreaptă, cu lanţurile prinse de ţăruşi din fier bătuţi în sol. Romanii şi-au ridicat corturi pentru ei. La un moment dat, au venit şi l-au luat pe Lino. Toată noaptea i-am auzit cântând şi râzând. Fabius hohotea mai puternic decât toţi. Lino a fost adus înapoi cu puţin înainte de crăpatul zori­lor. Zornăitul lanţurilor lui m-a trezit. Îi era cu neputinţă să se oprească din tremurat. L-am întrebat ce se întâmplase. Şi-a ascuns faţa şi n-a vrut să răspundă. A doua zi am coborât din dealuri în valea lungă. Munţii s-au îndepărtat treptat, până când, de la un orizont la celălalt, nu se mai zărea decât cerul orbitor de albastru. Vegetaţia s-a împu­ţinat pe măsură ce pământul pârjolit de sub tălpile noastre s-a transformat într-o întindere vastă de piatră albă, prăfuită de nisip şi netedă, de parcă ar fi fost ciocănită de un baros uriaş. În mod uimitor, în mijlocul întinderii aceleia am dat peste un râuleţ prea lat pentru a putea sări peste el şi destul de adânc. Şerpuia spre miazănoapte prin mijlocul văii, mărginit de pereţi abrupţi din piatră. Soarele mă lovea fără milă pe umerii goi. Deşi râuleţul se găsea la numai câţiva paşi depărtare – îl puteam auzi clipocind de maluri –, romanii ne dădeau apă doar în zori şi la apus. Eram întruna însetaţi, iar imaginea şi sunetul apei aflate atât de aproape erau îndeajuns pentru a scoate din minţi pe oricine. În după-amiaza aceea, Fabius a apărut călare în dreptul meu şi mi-a oferit apă de băut, aplecându-se de pe cal şi ţinându-mi la buze burduful său. Am ridicat privirea şi l-am văzut zâm­bind. Am simţit ochii lui Lino pe spatele meu. Însă, când muş­tiucul mi-a trecut printre buze, nu l-am refuzat. Am lăsat apa rece să-mi umple gura. N-am putut înghiţi îndeajuns de iute şi mi-a curs pe bărbie. În seara aceea am căpătat o porţie suplimentară de terci. Ceilalţi au observat, dar când au început să şuşotească între ei, romanii i-au redus la tăcere din câteva pocnituri de bice. După ce au adormit toţi, Lino a fost dus din nou în cor­tul lui Fabius. N-a revenit ceasuri bune. În ziua a treia, temptatio şi-a revendicat prima victimă: Gebal, fratele mamei mele. Unchiul Gebal îmi dăduse primul arc cu săgeţi, pe când nu eram mai înalt decât genunchiul unui bărbat, şi mă învăţase să vânez căprioare în dealurile de lângă Carta­gina; Gebal îmi povestise istorii cu regina Dido şi fratele ei, Pygmalion regele Tirului; Gebal mă învăţase să-l cinstesc pe măreţul Hannibal în rugăciunile noastre, deşi Hannibal nu iz­butise să cucerească Roma şi murise cu sufletul zdrobit în exil. La amiază, Gebal a început să răcnească, apoi s-a năpustit în fugă spre râu, târându-i după el pe cei de care era înlănţuit. Romanii l-au ajuns imediat şi l-au împins îndărăt cu suliţele, dar s-a zbătut şi a urlat, tăindu-se în vârfurile ascuţite. Fabius însuşi a descălecat, i-a desfăcut legăturile lui Gebal, l-a ridicat în picioare şi l-a aruncat în apă de pe malul abrupt, îngreunat de zgarda groasă din fier, trebuie să se fi scufundat ca un bolovan. S-a auzit un plescăit, după care o tăcere atât de adâncă, încât puteam distinge geamătul stins al vântului arid de miazănoapte peste nisip. Captivii n-au scos un sunet. Eram prea buimăciţi ca să vorbim. Ochii ne erau prea uscaţi pen­tru lacrimi. — Asta-i soarta însetaţilor, a spus Fabius. În aceeaşi zi, Fabius m-a ridicat cu adevărat deasupra ce­lorlalţi. Până atunci favorurile lui se extinseseră doar la porţiile suplimentare de apă şi terci. Dar, când soarele a ajuns la zenit şi până şi cei mai puternici dintre noi au început să se clatine din cauza arşiţei nemiloase, Fabius m-a scos din şir. — Ai călărit vreodată? m-a întrebat. — Nu, am răspuns. — Atunci te voi învăţa. Lanţurile mi-au fost desfăcute de la zgardă. Mâinile mi-au fost eliberate şi legate în faţă, iar peste umeri mi-a fost arun­cată o mantie uşoară. Romanii m-au ridicat pe spinarea unui armăsar negru. Două rânduri de hăţuri erau fixate de căpăs­trul lui: unul a fost prins de şaua lui Fabius, iar celălalt mi-a fost pus în mâini. În jurul gâtului mi-a fost atârnat un burduf de apă, astfel încât să pot bea după pofta inimii. Ştiam că cei­lalţi priveau invidioşi şi neînţelegători, dar picioarele îmi erau slăbite, gâtlejul uscat, iar umerii băşicaţi de soare. Nu i-am refu­zat favorurile. Pe când călăream unul lângă celălalt, Fabius mi-a arătat păr­ţile harnaşamentului şi mi-a explicat arta călăritului. La început, când mă aşezaseră pe animal, m-am temut, crezând că o să mă arunce la pământ. Dar înaintam încet, şi în scurt timp m-am simţit în largul meu în şa. Am simţit, de asemenea, un soi ciudat de mândrie – să fiu ridicat atât de sus deasupra pămân­tului şi să înaintez cu atât de puţin efort, stăpân pe puterea aceea îmblânzită între coapsele mele. Seara am fost înlănţuit separat de ceilalţi, am căpătat o sal­tea pe care să dorm şi mâncare şi băutură pe săturate. Pe când lunecam în somn, i-am auzit pe captivi murmurând. Oare cre­deau că eu le trădasem pe femei şi că asta îmi era răsplata? Do­goarea de peste zi şi mâncarea care-mi umplea stomacul mă făcuseră prea somnoros ca să-mi mai pese. Am dormit atât de adânc, încât nici măcar n-am observat când Lino a fost luat peste noapte. Zilele s-au contopit unele în altele. Pentru mine erau lungi şi istovitoare, dar nu insuportabile. Principalele neplăceri erau rosăturile de pe coapsele şi fesele neobişnuite cu frecarea şeii. Pentru ceilalţi era cu totul altfel. Îi vedeam devenind tot mai deznădăjduiţi, zi după zi. Chinurile cele mai mari erau pentru Lino, care fusese mutat în fruntea şirului, unde trebuia să im­pună pasul. Romanii roiau în jurul lui ca viespile, şfichiuindu-l cu bicele şi mânându-l întruna. Ori de câte ori cineva se împle­ticea îndărătul lui, lanţul îi smucea zgarda din fier, astfel încât gâtul îi era plin de băşici şi vânătăi. Mă străduiam din răsputeri să nu-i văd suferinţele. — Tu nu eşti precum ceilalţi, Hanso, a spus Fabius într-o zi, călărind alături de mine. Uită-te la ei! Temptatio nu schimbă un om, ci doar îi dezvăluie adevărata natură. Vezi cât de bicis­nici sunt, cum se poticnesc şi merg orbeşte mai departe, cu minţile la fel de goale ca deşertul? Cât despre juruinţele lor lacrimogene de loialitate făcute unul celuilalt – între ei nu există nici frăţie adevărată, nici onoare. Nu vezi cum se-mbrâncesc şi mârâie, cum se-nvinuiesc reciproc pentru fiecare pas greşit? Era adevărat. Captivii înlănţuiţi laolaltă se îmbrânceau întruna, căzând şi smucindu-se de grumaji. Orice întrerupere a marşului abătea bicele asupra umerilor lor. Erau într-o stare permanentă de furie, frică şi disperare; neputând să-i lovească pe romani, se atacau între ei. Romanii petreceau acum tot atât timp pentru a opri bătăile între captivi, pe cât petreceau pen­tru a-i mâna mai departe. Îi priveam pe prizonieri de la înăl­ţimea armăsarului meu şi nu-i mai puteam vedea ca pe nişte oameni. Semănau cu sălbăticiunile, cu părul neţesălat şi încâl­cit, cu pielea înnegrită de soare, cu chipuri animalice, mârâind, pentru ca în clipa imediat următoare să fie slugarnice şi temătoare. — Tu nu eşti ca ei, Hanso, a murmurat Fabius aplecându-se mult spre mine. Ei sunt iepuri care tremură în vizuinile din pă­mânt, care adulmecă speriaţi văzduhul în căutarea primejdiei, trăind doar pentru a se înmulţi şi a fi vânaţi. Tu însă, Hanso, tu eşti un vultur, puternic şi mândru şi născut pentru a zbura peste ceilalţi. Am ştiut-o din prima clipă în care te-am văzut, re­pezindu-te la mine cu pumnalul acela. Tu eşti unicul bărbat cu­rajos dintre ei. Tu n-ai nimic în comun cu şleahta asta, nu-i aşa? Am privit din înălţime la şirul de captivi cu ochii afundaţi în cap şi n-am răspuns. Pe măsură ce temptatio continua, mă simţeam tot mai înde­părtat de suferinţele celorlalţi. Continuam să dorm înlănţuit noaptea, dar începusem să cinez în cortul lui Fabius, împre­ună cu romanii. Le beam vinul şi le ascultam istoriile despre bătălii purtate în locuri îndepărtate. Vărsaseră mult sânge şi se mândreau cu asta, se mândreau fiindcă cetatea pentru care luptau era cea mai de seamă de pe faţa pământului. Roma! Cum li se mai aprindeau ochii când vorbeau despre cetate... În templele lor măreţe, ei adulau zeităţi cu nume bi­zare – Jupiter, Minerva, Venus şi mai cu seamă Marte, zeul războiului, care-i iubea pe romani şi-i conducea întotdeauna spre victorie. În pieţele uriaşe, îşi cheltuiau câştigurile pe obi­ecte de lux provenite din toate colţurile lumii. În Circus Maximus, se adunau cu zecile de mii pentru a-i ovaţiona pe cei mai iuţi conducători de care de luptă din lume. În arenă, priveau sclavi şi prizonieri din toată lumea, luptându-se pe viaţă şi pe moarte. În somptuoasele băi publice, se destindeau, îşi linişteau muşchii obosiţi de lupte şi-i priveau pe atleţii dezbră­caţi, concurând. În tavernele gâlcevitoare şi bordelurile din Su­bura (un cartier atât de faimos, încât până şi eu auzisem de el), îşi satisfăceau plăcerile cu sclave instruite să mulţumească toate patimile. Am început să văd cât de mărginite şi jalnice ne fuseseră vieţile de fugari în pustiu, pline de temeri şi disperare, şi bân­tuite de amintirile unei cetăţi care dispăruse pe vecie. Carta­gina era de acum doar o amintire. Roma era cea mai măreaţă dintre toate cetăţile lumii şi măreţia avea să-i sporească întruna, fiindcă legiunile priveau spre Răsărit, spre noi cuceriri. Roma era un loc aspru pentru sclavi, dar oferea cetăţenilor ei liberi nenumărate ocazii pentru bogăţii şi plăceri. În fiecare seară, când eram scos din cort, regretându-i con­fortul răcoros şi pernele moi, romanii îl aduceau înăuntru pe Lino. Îi vedeam doar trecător teroarea din ochi, fiindcă îmi feream întotdeauna faţa. Nu voiam să ştiu ce-i făceau după ple­carea mea.   IV   În a paisprezecea zi de temptatio, Lino a evadat. Deşertul lipsit de forme de relief lăsase loc treptat unor dea­luri scunde cu iarbă scurtă şi presărată cu arbuşti. Munţii se apropiaseră din ambele părţi. Hăt spre miazănoapte, aproape că se uneau la o trecătoare îngustă care ducea la coastă. Râule­ţul curgea pe acolo, într-o depărtare verde şi pâcloasă, unde, încadrat de pereţii verticali ai defileului, abia puteam întrezări un crâmpei din mare, o scânteiere micuţă, argintie, sub soa­rele dimineţii. Am aflat despre evadarea lui Lino din şoaptele captivilor. Când au sosit zorile şi el tot nu fusese readus din cort, murmure agitate au circulat înainte şi înapoi prin şirul prizonierilor. Gla­surile lor răguşite au devenit mai animate decât fuseseră de la începerea lui temptatio, înăbuşite şi pline de speranţe, ca şi cum posibilitatea fugii lui Lino le readusese o parte din omenia pe care începuseră s-o piardă. — A zis el că va fugi, a şoptit cineva. A făcut-o! — Dar cum? — A mai făcut-o o dată înainte... — Dacă nu cumva este tot în cort. Dacă nu cumva l-au ucis până la urmă cu jocurile lor crude... Romanii au venit după mine. Pe când eram dus pe lângă şirul de captivi, i-am auzit murmurând cuvântul „trădător” şi scuipând în iarbă. În cort, am privit în jur şi am văzut doar chipurile famili­are ale romanilor, preocupaţi de pregătirile matinale. Spusele captivilor erau, aşadar, adevărate. În cursul nopţii lungi de vin şi râsete, Lino evadase cumva. Un roman mi-a luat mantia subţire de pe umeri şi mi-a dez­legat mâinile. Brusc am avut o premoniţie teribilă că urma să-i iau locul lui Lino. Nu s-a întâmplat însă aşa, ci mi-au aşezat în faţă o pereche de cizme de călărie, o tunică de soldat şi cuirasă din bronz – aceeaşi uniformă pe care o purtau chiar ei. Mi-au dat coburi de şa şi mi-au arătat ce conţineau: un colac de frânghie, un bici, un burduf cu apă, merinde şi un pumnal de argint – chiar cel pe care mi-l dăduse Matho, cu Melkart gravat pe mâner. Peste toate astea au aşezat o suliţă. M-am întors către Fabius, care era întins pe patul său şi-şi mânca micul dejun. M-a privit şi a surâs, amuzat de buimăci­rea mea. A arătat cu mâna spre obiecte. — E echipamentul pentru misiunea ta. L-am privit năuc. — Iepurele a scăpat, băiete. N-ai auzit? Acum a sosit momen­tul să-mi răsplăteşti generozitatea pe care ţi-am arătat-o. — Nu-nţeleg. Fabius a mormăit. — Temptatio se apropie de sfârşit. Marea se află la numai o zi de marş. O corabie aşteaptă deja acolo, pentru a-i încărca pe prizonieri şi a-i duce spre piaţa care oferă preţul cel mai bun. Antiohia, Alexandria, Massilia – cine ştie? Dar unul dintre cap­tivii mei a evadat. Nu poate s-ajungă departe, fiindcă-i împo­vărat de greutatea lanţurilor. Spre răsărit este râul, iar spre miazăzi este pustiul, aşa că bănuiesc c-a pornit spre apus, unde crede că se poate ascunde pe dealuri. Probabil că oamenii mei l-ar putea descoperi în câteva ceasuri, dar m-am gândit la alt­ceva. Tu îl vei găsi pentru mine. — Eu? — Ştii să călăreşti destul de bine şi el ar trebui să fie lesne de capturat, fiindcă are braţele legate la spate. Dacă-ţi face prea multe necazuri, ucide-l – ştiu c-o poţi face, te-am văzut în luptă –, dar adu-i capul înapoi, ca dovadă. M-am gândit la suferinţele lui Lino, la ceilalţi care-mi spu­neau „trădător”. După aceea am înţeles că aş fi putut să evadez eu însumi, dar Fabius, zărind speranţa care-mi luminase chi­pul, a clătinat din cap. — Nici măcar nu te gândi la aşa ceva, băiete. Da, ai putea să iei calul şi merindele şi să te-ndrepţi spre miazăzi. Dacă poţi supravieţui în pustiu... Dacă nu te-ntâlneşti cu alţi romani pe drum... Să nu crezi că straiele te vor deghiza; latina pe care o vorbeşti e jalnică. Şi chiar dac-ai izbuti să-mi scapi de data asta, te voi găsi în cele din urmă. S-ar putea să am nevoie de un an, poate de doi; dar te voi găsi din nou. Încă mai sunt cartagi­nezi fugari care trebuie capturaţi. Oamenii mei şi cu mine nu ne vom odihni până nu vom scotoci sub toate pietrele şi-n toate crăpăturile. De-acum ei sunt tot mai uşor de prins – sunt mai slabi, mai înfometaţi, mai demoralizaţi. Sunt tot mai puţin nişte bărbaţi gata să lupte şi tot mai mult nişte sclavi dispuşi să-şi accepte soarta. Braţul Romei este lung, Hanso, iar pofta ei de răzbunare este nesfârşită. Nu-i vei scăpa niciodată. Nu-mi vei scăpa niciodată. Şi-n plus, încă nu mi-ai auzit oferta. Întoar­ce-te aici în mai puţin de trei zile, cu iepurele în urma calului tău – ori cu căpăţâna lui în suliţă, nu-mi pasă care dintre ele –, şi când vom ajunge la coastă te voi face om liber, cetăţean al Romei. Eşti tânăr, Hanso. Fii curajos! Accentul îţi va fi po­trivnic, dar libertatea şi corpul tânăr şi puternic, alături de ceva cruzime, te vor purta departe în Roma. Gândeşte-te la alter­nativă şi alege. Am privit cizmele strălucitoare de la picioarele mele, suliţa, biciul, colacul de frânghie, cuţitul cu Melkart... sau Hercules, cum dorea Fabius să-i spună. M-am gândit la Lino – care ve­nise la noi ca un străin, un necunoscut, care le trădase pe femei, care avea să fie prins din nou şi silit să îndure temptatio pen­tru a treia oară, dacă nu-l aduceam eu însumi înapoi. La urma urmelor, ce-i datoram? — Şi dacă minţi? am spus. De ce-ar trebui să am încredere în tine? Pe Lino l-ai minţit – i-ai spus că va fi vulturul tău, nu? În loc de asta, l-ai făcut iepurele tău. Fabius şi-a scos sabia din teacă, aceeaşi cu care-l decapitase pe Matho. I-a apăsat vârful pe antebraţ şi a tras o linie roşie peste piele. A întins braţul. — Când un roman îşi arată sângele, el nu minte. Jur pe pă­rintele Jupiter şi pe măreţul Marte că făgăduiala pe care ţi-am făcut-o este adevărată! Am privit rana superficială şi sângele care înflorea de sub piele. M-am privit în ochii lui Fabius. În ei nu exista nici veselie, nici minciună, ci doar un simţ deformat al onoarei şi am ştiut că spunea adevărul.   V   Îmi amintesc feţele captivilor când am părăsit cortul, ui­mirea lor când au văzut echipamentul pe care-l purtam. Îmi amintesc batjocurile lor când am ieşit călare din tabără, urmate de pocniturile bicelor cu care romanii i-au readus la tăcere. Îmi amintesc că le-am întors spatele şi am privit spre miazănoapte, prin trecătoarea din munţi, unde marea îndepărtată scânteia ca un ciob de lapislazuli sub soare. N-am avut nevoie de trei zile pentru a-l găsi pe Lino; n-am avut nevoie nici măcar de două zile. Urmele pe care le lăsase erau lesne de zărit. După distanţa dintre paşi şi felul în care fusese strivită iarba, mi-am putut da seama că alergase foarte repede la început, oprindu-se doar din când în când să se odih­nească. După aceea pasul i se scurtase şi călcătura devenise mai apăsată. Mi-am dat seama cât de repede obosise. Am mers fără grabă pe urmele lui, nesigur pe mine când era vorba să conduc calul la galop. Soarele a început să coboare îndărătul lanţului de munţi din apus. În amurg, urmele au de­venit mai greu de desluşit. Am continuat, totuşi, simţind că eram aproape. Am trecut coama unui deal micuţ şi am privit în valea adumbrită de dedesubt. Probabil că el mă văzuse deja; cu coada ochiului, i-am întrezărit mersul şchiopătat şi am auzit zornăi­tul lanţurilor, când a încercat să se pitească îndărătul unui copăcel. M-am apropiat precaut, gândindu-mă că era posibil ca, în vreun fel, să-şi fi eliberat mâinile, că ar mai fi putut avea pu­terea de a lupta. Dar când l-am văzut dârdâind lipit de copac, în pielea goală, cu mâinile tot legate la spate, cu obrazul apăsat de scoarţă, ca şi cum ar fi putut, cumva, să se facă nevăzut, am ştiut că nu va exista nici-o înfruntare. Nu se auzea decât foşnetul uscat al ierbii sub copitele calu­lui meu. Pe măsură ce m-am apropiat, tremurul lui Lino a cres­cut, şi în clipa aceea mi s-a părut că era exact aşa cum îl numise Fabius – un iepuraş, zvâcnind din urechi, dar paralizat de spaimă. El nu este ca mine, am gândit. Nu-i datorez nimic. Mânat de un impuls neaşteptat, am ridicat suliţa, sprijinind-o în îndoi­tura cotului, aşa cum îi văzusem pe romani că fac. I-am împuns umărul cu vârful ei ascuţit. Când s-a cutremurat drept răs­puns, m-a străbătut o incitare stranie, un sentiment de putere ce m-a înfiorat. — Uită-te la mine, am rostit. Sunetul propriului meu glas, atât de aspru şi autoritar, m-a surprins. Era un ton pe care-l învăţasem de la Fabius. Vocea aceea exercita propria-i putere, iar reacţia lui Lino – felul în care s-a ghemuit – dovedea că o stăpânisem de la prima încercare. M-am gândit că Fabius văzuse probabil dintru început seminţele puterii din mine. Nu greşise când mă numise vulturul său, nu greşise când mă separase de ceilalţi, tot aşa cum un băieş separă aurul de nisip. În orice altă vânătoare, acesta era momentul când aş fi ucis prada. Un torent de amintiri mi s-a revărsat prin minte. Prima mea vânătoare, când omorâsem o căprioară. Unchiul Gebal mă învăţase secretele urmăririi... şi mi-am adus aminte cum mu­rise Gebal, afundându-se ca un pietroi în râu. M-am gândit la Matho, la capul lui cel plin de înţelepciune şi care-i fusese re­tezat de pe umeri, pentru a se rostogoli ca o căpăţână de varză pe solul pietros. Am încleştat fălcile şi am strivit gândurile ace­lea înlăuntrul meu. L-am împuns din nou pe Lino cu suliţa. El s-a oprit din tremurat. S-a desprins de copac şi a rămas cu capul plecat. — Fă-o atunci, a şoptit. (Glasul îi era uscat şi răguşit.) Lasă-l pe Fabius să câştige jocul de data asta. Am vârât mâna în cobur şi am început să scot frânghia. — Nu! a strigat Lino şi s-a tras îndărăt. Să nu mă duci la el viu! Trebuie să mă omori, Hanso. Asta doreai oricum, nu-i aşa? În noaptea când le-am trădat pe femei, ai zis că m-ai ucide, dacă ţi s-ar ivi ocazia. Fă-o acum! Fabius nu ţi-a spus că poţi să te-ntorci doar cu capul meu? Ochii i-au lucit în umbrele ce începeau să se îndesească. Nu erau ochii unui animal hăituit, ci ai unui om. Sentimentul de putere dinlăuntrul meu s-a subţiat brusc şi am ştiut că nu-l pu­team omorî. Am început să înnod frânghia, făcând un laţ. Apoi m-am oprit. — De unde ştii ce mi-a spus Fabius – că-ţi pot aduce capul înapoi, ca dovadă? Umerii brăzdaţi de cicatrice ai lui Lino, drepţi şi sfidători până atunci, s-au gârbovit, iar el s-a rezemat de copac. — Pentru că astea sunt regulile jocului său. — Cum puteai, totuşi, să cunoşti instrucţiunile pe care mi le-a dat? Ai fost iepurele lui ultima dată... — Nu. — Mi-ai spus-o chiar tu, în noaptea aceea când mi-ai expli­cat temptatio... — Tu ai presupus că fusesem iepurele. Tu ai rostit cuvintele acelea, Hanso, nu eu. Lino a scuturat din cap şi a oftat: Când Fabius m-a capturat acum un an, am fost vulturul lui. Înţelegi acum? Mie mi s-au acordat toate privilegiile; eu am fost suit pe cal; eu am mâncat în cortul lui şi mie mi s-au spus istorii din glorioasa Romă. Iar când a sosit ceasul, Fabius mi-a promis libertatea şi m-a trimit să vânez iepurele – la fel cum te-a tri­mis acum pe tine. Glasul i-a coborât până când s-a transformat într-o şoaptă: — Am avut nevoie de multe zile s-ajung la oamenii tăi, furi­şându-mă spre miazăzi prin râpele munţilor, ascunzându-mă de romani, hrănindu-mă cu rădăcini şi buruieni. Calul a murit şi, pentru o vreme, Carabal şi cu mine am trăit cu carnea lui – Carabal, iepurele, cel pe care fusesem trimis să-l capturez. Apoi Carabal a murit – era prea slăbit şi sleit ca să trăiască – şi ce rost ar mai fi avut? Ar fi trebuit să fac ceea ce dorea Fabius. Ar fi trebuit să fac ceea ce eşti tu pe punctul de a face. În cele din urmă la asta se rezumă totul. Simţeam cum capul îmi ardea. Nu puteam gândi. — Totuşi, de data asta ai evadat cu adevărat... Lino a râs, apoi s-a înecat şi a tuşit, fiindcă gâtlejul îi era prea uscat ca să poată râde. — Hanso, n-am mai întâlnit niciodată pân-acum un om la fel de prost ca tine. Crezi c-am evadat prin propriile-mi puteri, cu braţele legate la spate şi înconjurat de romani? La miezul nopţii, Fabius m-a scos din cortul lui, împungându-mă cu suliţa. Iepurele nu evadează; iepurele este silit să fugă pentru a-şi salva viaţa! De ce? Pentru ca tu să mă poţi vâna. Iepurele fuge şi vul­turul este trimis după el. Iar când te vei întoarce în tabără cu capul meu înfipt în suliţa lui, te va răsplăti cu libertatea. Sau cel puţin aşa spune Fabius. Şi de ce nu? Ai făcut aşa cum a dorit. Iar el a făcut din tine unul de-ai lui. Tu ai dovedit că tot ce crede Fabius este adevărat. Sentimentul ameţitor de putere pe care-l simţisem cu numai câteva clipe mai devreme părea acum foarte îndepărtat. — Nu te pot omorî, Lino... El a izbit cu piciorul în pământ şi şi-a întors braţele într-o parte, ca să pot vedea frânghiile ce-i legau încheieturile. — Atunci taie-le şi eliberează-mă şi-o voi face singur. O să-mi retez venele cu cuţitul tău, iar după ce voi muri mă poţi deca­pita. El nu va şti niciodată adevărul. Am clătinat din cap. — Nu. Te-aş putea lăsa să scapi. Îi voi spune că nu te-am putut găsi... — Atunci vei sfârşi sclav ca toţi ceilalţi, dacă nu va născoci o pedeapsă încă şi mai teribilă pentru tine. Fabius are o ima­ginaţie nesfârşită pentru cruzime. Crede-mă, ştiu bine. Am răsucit frânghia în mâini, privind laţul pe care-l făcusem, privind golul pe care-l închidea. — Am putea fugi împreună... — Nu fi prost, Hanso. El te va găsi din nou, la fel cum m-a găsit pe mine. Vrei să-i fii iepure la următoarea ta temptatio? Ia gândeşte-te! Nu, mai bine ia ce ţi-a oferit. Ucide-mă acum! Sau lasă-mă s-o fac singur, dacă n-ai puterea asta... dacă ghea­rele vulturului preţios sunt prea gingaşe ca să facă treaba mur­dară pentru Fabius. Amurgul lăsase loc beznei. O jumătate de lună ilumina valea micuţă cu o lucire argintie, blândă. Strălucirea roşiatică a fo­curilor din tabăra romanilor se ridica îndărătul crestelor. Am privit lumina aceea roşie, pâcloasă de fum, şi pentru o clipă mi s-a părut că timpul se oprise şi că lumea din jur se retrăsese, lăsându-mă complet singur în valea întunecoasă. Până şi Lino părea foarte îndepărtat, iar calul de sub mine parcă era din ceţuri, nu din carne şi oase. Am văzut viitorul sub forma unui cristal, cu fiecare faţetă reflectând o alegere. Să-l omor pe Lino; să-i retez legăturile şi să-l privesc cum se sinucide; să-i întorc spatele şi să-i îngădui să fugă, iar apoi să-i aduc lui Fabius vestea eşecului meu; să fug eu însumi. Însă cristalul era înceţoşat şi nu oferea imagini despre locurile spre care aveau să ducă alegerile acelea. Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi: aşa îmi spusese Lino în prima noastră noapte de captivitate. Ce îmi fă­cuse mie temptatio? M-am gândit la dispreţul pe care-l simţisem faţă de ceilalţi captivi, călărind sus, deasupra lor, mândru şi găunos pe armăsarul meu, şi chipul mi s-a învăpăiat. M-am gân­dit la sentimentul de putere care năvălise prin mine când dădusem peste Lino tremurând gol puşcă în vale şi am înţeles ce-mi făcuse Fabius. Nu eram un om mai liber decât era Lino. Mă aflam pe punctul de a deveni un sclav ca toţi ceilalţi, sedus de făgăduielile lui, deformat după voinţa lui, alăturându-mă jocului crud pe care ne silea să-l jucăm pentru propria distracţie. Cândva Lino jucase acelaşi joc. Lino sfidase cruzimea lui Fabius şi fugise, ca un vultur adevărat, nu ca hoitarul din coli­vie în care l-ar fi preschimbat Fabius şi în care dorea acum să mă preschimbe pe mine. Însă Lino pierduse până la urmă, mi-am spus... şi imediat am văzut minciuna, fiindcă acesta nu era sfâr­şitul lui Lino decât dacă eu o doream. Lino se confruntase el însuşi cu aceeaşi alegere, când Fabius îl pregătise ca vultur şi-l trimisese după iepurele Carabal. Lino alesese libertatea, indi­ferent care i-ar fi fost preţul. Am înţeles că aveam numai două alegeri: să fac aşa cum făcuse el ori să-i cedez lui Fabius şi să mă las remodelat în imaginea sa. Mi-am întors ochii de la strălucirea roşie şi mată a focuri­lor de tabără şi i-am coborât spre chipul lui Lino în lumina lunii, îndeajuns de aproape cât să-l pot atinge şi totuşi foarte îndepărtat, încadrat de gândurile mele înnorate ca o faţă dintr-o pictură. Mi-am amintit lacrimile pe care le vărsase în noaptea în care fuseserăm capturaţi şi ridurile de suferinţă care-i cutaseră fruntea în toate nopţile scurse de atunci. Acum însă obrajii şi fruntea îi străluceau netede şi argintii sub lumina lunii. Ochii îi erau lucitori şi uscaţi. Nu zăream în ei nici mânie, nici durere sau vinovăţie. Vedeam faţa unui om liber, necucerit şi sfidător, calm şi pregătit pentru moarte. Cristalul s-a rotit în mintea mea şi m-am străduit să văd vreo scânteie de speranţă; scânteia aceea era sclipirea din ochii lui Lino. Fabius îmi spusese că evadarea era imposibilă, că liber­tatea era doar visul unui fugar, că nu exista niciun alt joc, decât doar temptatio, care îi transforma pe oameni în aceeaşi mate­rie impură şi murdară din care era alcătuit el însuşi, iar dacă nu, îi strivea cu totul. Dar cum ar fi putut Fabius să cunoască viitorul mai bine decât mine... mai cu seamă dacă existau oa­meni, ca Lino, care încă îşi puteau aduna voinţa de a-l sfida? Puterea Romei nu va dăinui pe vecie. Cartagina fusese cândva de neînvins şi oamenii crezuseră că domnia ei nu se va sfârşi niciodată – iar acum Cartagina nu mai era decât tăciuni şi o amintire care se destrăma. La fel avea să se întâmple într-o bună zi cu Roma. Cine putea spune ce alte popoare s-ar fi putut ridica în locul ei? Am închis ochii. Era o speranţă atât de fragilă! Nu aveam să amăgesc singur. Nu aveam să îngădui visurilor deşarte să ostoiască asprimea alegerii pe care o făceam. Mă puteţi numi prost. Mă puteţi numi iepure sau vultur, până la urmă nu există nici-o diferenţă. Însă nimeni nu va putea spune că eu am deve­nit creatura lui Fabius. M-am lăsat să lunec din şa şi am scos pumnalul din teacă. Lino s-a întors şi mi-a oferit încheieturile. Am retezat prin legă­turile groase. El s-a întors din nou şi s-a întins spre cuţit. Pentru o clipă am ţinut mânerul amândoi; degetele lui şi ale mele peste imaginea lui Melkart. L-am privit în ochi şi am văzut că era în continuare pregătit să moară, că nu ştia alegerea pe care o făcusem. Am tras mânerul din strânsoarea lui, am vârât pumnalul în teacă şi am încălecat. Un fior neaşteptat de îndoială m-a străbătut; hăţurile mi-au lunecat dintre degete. Pentru a-mi reveni, am cercetat echipa­mentul primit de la Fabius. Cât puteau dura raţiile pentru trei zile, dacă le împărţeam între noi? M-am uitat la veşmintele pe care le purtam, uniforma de soldat roman, şi am dorit să mi-o smulg de pe trup, dezgustat; dar urma să am nevoie de protec­ţia ei în călătorie. Lino nu se clintise. Câţiva nori acopereau luna, proiectân­du-i o umbră peste chip. Stătea atât de nemişcat, încât arăta de parcă ar fi fost dăltuit în piatră. — Ce-aştepţi? am întrebat. M-am tras mai în faţă în şa şi i-am arătat: este loc suficient pentru doi. Ne vom încetini mersul, dacă unul va călări şi celălalt va merge pe jos. Lino a clătinat din cap. — Eşti un prost încă şi mai mare decât crezusem, Hanso. Însă şoapta lui nu era răutăcioasă şi şi-a întors faţa când a vorbit. N-a putut rezista unei împunsături finale... sau îmi ofe­rea o ultimă şansă de a-l trăda? — Şi poate că sunt un om mai bun decât crezusem, am replicat. Lino a rămas nemişcat mult timp, apoi umerii au început să i se scuture şi a inspirat adânc, tremurător. Mi-am ferit ochii, ca să nu-l văd plângând. — Grăbeşte-te, am spus. Ne-aşteaptă un drum lung şi greu. L-am simţit suindu-se în şa înapoia mea şi aşezându-se, i-am simţit cutremurările trupului, apoi am dat pinteni calului, peste vale şi în sus către creasta dealului. Acolo m-am oprit pentru o clipă şi m-am uitat spre răsărit. Focurile din tabăra romani­lor pâlpâiau micuţe, dar distincte în beznă. Râul sclipea mai departe, ca o panglică îngustă de cărbune sub lună. Hăt spre miazănoapte, prin trecătoarea din munţi, puteam întrezări marea din marmură neagră. Am rămas mult timp privind aşchia aceea lucitoare de mare. Pe urmă am smucit de hăţuri şi am lovit cu călcâiele în flancu­rile calului, întorcându-l către miazăzi, şi am început nesigura noastră călătorie.    

Razboinicii George R.R. Martin vol.1  REGELE NORVEGIEI   Cecelia Holland   Traducere din limba engleză: Marian Trută   Cecelia Holland este una dintre cele mai aplaudate şi respectate autoare de romane istorice, comparată de mulţi cu titani ai genului, precum Mary Renault sau Larry McMurtry. În decursul carierei sale de peste treizeci de ani, ea a scris aproape treizeci de romane isto­rice, printre care: The Firedrake, Rakossy, Two Ravens, Ghost on the Steppe, The Death of Attila, The Kings Road, Pillar of the Sky, The Lords of Vaumartin, Pacific Street, The Sea Beggars, The Earl, The Kings în Winter, The Belt of Gold. Cecelia Holland a scris şi binecunoscutul roman science-fiction Floating Worlds, care a fost nominalizat la pre­miul Locus în 1975, iar în ultima perioadă a lucrat la romane fantasy, ca The Soul Thief Witches’ Kitchen, The Serpent Dreamer şi Varanger, acesta din urma fiind ultimul din seria The Soul Thief. În 2009 i-a fost publicat The High City, un roman a cărui acţiune se petrece în Imperiul Bizantin. În povestea violentă şi sângeroasă care urmează, autoarea ne poartă în timp, pe vremea vikingilor, într-o fulgerătoare incursiune de pradă (nădăjduim că ştiţi să vâsliţi), a cărei miză este mult peste aşteptările celor care iau parte la ea...       I   Conn Corbansson luptase pentru Sweyn Tjugas încă de pe vremea când acesta era doar un proscris care se răzvrătise împo­triva tatălui său, regele Harald Dintealbastru, iar prinţul îi pro­misese lui Conn un război cu Anglia atunci când va ajunge rege al Danemarcei. Dar, după ce Sweyn a preluat coroana, l-a lăsat pe regele Angliei să-şi cumpere pacea cu o corabie plină cu ar­gint. Conn primise foarte prost acest lucru. — Anglia este premiul cel mare. Mi-ai jurat. Sweyn se trase furios de mustaţa lui cea lungă. Ochii îi scăpărau. — N-am uitat. Va veni vremea şi pentru asta. Deocamdată îl avem pe cap pe Ducele Hakon, în Norvegia. Nu pot să-l ignor. — Aşa că i-ai chemat pe Jomsvikingi, în loc să-l înfrunţi tu, spuse Conn. Din câte văd, coroana regală te-a preschimbat în femeie şi în iubitor de pungă. Se răsuci pe călcâie şi, înainte ca Sweyn să spună ceva, părăsi Sala cea Mare a regelui. Raef, vărul său care îl însoţea pretu­tindeni, îl urmă. Sweyn strigă după ei, dar niciunul nu-l băgă în seamă. — Cum să-l mai cred vreodată? îi zise Conn. — Şi pentru care altul ai putea lupta, mă rog? îl întrebă Raef. — Nu ştiu, răspunse bărbatul. Dar am să aflu.   În acea noapte, în Sala cea Mare de la Helsingor, Sweyn a dat o petrecere la care au venit mulţi dintre războinicii care îi formau Curtea, inclusiv Conn şi Raef, dar şi două căpetenii ale Jomsvikingilor: Sigvaldi Haraldsson şi Bui Malacul. Raef se aşeză la una dintre mesele joase, de vreme ce Conn atrăsese asupra lor iritarea regelui. Conn îi era alături. Părul său negru şi cârlionţat, împreună cu barba, formau o coamă în jurul capului. Se uita lung la Joms­vikingii de pe partea cealaltă a mesei. Raef îi ştia curiozitatea. Auziseră multe despre tovărăşia Jomsvikingilor, despre cetăţile lor din est, despre priceperea lor la război, pe care erau dis­puşi s-o pună în slujba oricui plătea suficient. Se presupunea că nici nu aveau conducători şi că toate lucrurile le ţineau în comun, ca oameni liberi. Raef se întrebă dacă Sigvaldi şi bur­duhănosul Bui nu erau mai degrabă nişte soli decât căpetenii. Nu purtau veşminte scumpe, precum mătăsurile şi blănurile lui Sweyn, iar părul le atârna, la fel ca bărbile, încâlcit şi lung. — Îmi place cum arată, spuse Conn. Sunt oameni aspri şi mândri. Raef nu zise nimic, fiind mai cumpănit la judecată. De par­tea cealaltă a mesei, Sigvaldi băgase de seamă privirea lui Conn şi ridică un pocal spre el. Conn bău împreună cu Sigvaldi. Era o bere tare, groasă ca pişatul de urs, iar sclavi cu urcioare um­blau pe la mese şi umpleau pocalele, chiar şi pe cele pe jumătate goale. Raef se întinse şi îşi întoarse cupa goală cu gura în jos. După ce terminară de mâncat şi se puseră temeinic pe băut, Sweyn se ridică în picioare şi înălţă pocalul, invocându-i şi ono­rându-i pe Thor şi pe Odin. Bărbaţii de la masă îi ţinură iso­nul şi băură, dar Sweyn nu isprăvise ce avea de zis. — Este un obicei danez ca, în onoarea zeilor, să se facă jură­minte, iar jurămintele din astfel de ocazii sunt sacre. Ţinu cupa ridicată să-i fie umplută. — Aici, în numele celor prea puternici, jur că într-o bună zi am să mă proclam regele Angliei! Bărbaţii din sală urlară aţâţaţi. Printre armele care se agitau în aer şi mutrele rânjite, Raef îl văzu pe Sweyn întorcându-se spre Conn. — Cine altcineva mai face un astfel de jurământ? Gălăgia din sală se potoli pentru câteva clipe şi Sigvaldi se ridică în picioare, clătinându-se. — Când o fi să fie război cu Anglia, să fie... Dar noi suntem aici, acum, pentru Ducele Hakon din Norvegia, care-i un sper­jur şi un trădător. Glasurile crescură în intensitate, urlând injurii la adresa Ducelui Hakon: trădător, hoţ şi mincinos. În acest timp, scla­vii alergau să umple cupele. Cu hainele îmbibate de băutură şi roşu la faţă, Sigvaldi îşi ridică pocalul cât mai sus, astfel încât să-l vadă toată lumea. După ce larma se potoli, zbieră: — De aceea, jur în faţa zeilor să conduc Jomsvikingii împo­triva lui Hakon, oriunde s-ar ascunde! Şi nu voi renunţa până nu am să-l văd înfrânt. Izbucniră urale de pretutindeni. Sala era plină de bărbaţi, de cei care şedeau la mese, mulţi dintre ei Jomsvikingi, dar şi de mulţi alţii care stăteau în spatele lor, străji sau curteni de-ai lui Sweyn. — Un jurământ puternic, strigă Sweyn. În onoarea zeilor pe care Hakon i-a trădat. Voi, ceilalţi... o să vă urmaţi căpetenia? Aruncă o căutătură piezişă la Conn, la masa de jos. — Care dintre voi se va alătura Jomsvikingilor? Auzind aceasta, danezi şi Jomsvikingi deopotrivă porniră să facă jurăminte şi făgăduieli, în vreme ce sclavii nu mai pri­dideau cu ulcioarele. Apoi, Conn se ridică. Raef îşi ţinu, îngrijorat, respiraţia. În sală se auzeau doar şoapte. Conn îşi ridică pocalul. — Jur să merg cu tine, Sigvaldi, să-l provoc pe Hakon faţă în faţă şi să nu mă întorc aici până când nu voi fi regele Norvegiei. Ridică pocalul spre Sweyn, apoi îl duse la gură. Urmă o clipă de tăcere, pentru că toţi văzuseră în jurămân­tul lui Conn fie o insultă, fie o provocare, dar apoi izbucniră iarăşi într-o serie de urale care umplură sala împreună cu alte revărsări de jurăminte. Raef, care nu mai băuse nimic altceva în afară de prima cupă, observă că ochii lui Sweyn scăpărau şi-l fixau pe Conn, iar gura i se strâmbase într-o grimasă de furie. Raef se gândi că prin gestul lui Conn obţinuseră mai mult decât şi-ar fi dorit în acea seară la Helsingor.   În dimineaţa următoare Conn se trezi, se întinse pe laviţa pe care dormise în sala cea mare şi ieşi în curte să se uşureze. Capul îi bubuia, iar în gură avea un gust cumplit. Nu-şi aducea amintea prea multe din noaptea care trecuse. Când se întoarse de la gard, îl văzu pe Sigvaldi, căpetenia Jomsvikingilor, care se apropia de el cu o faţă radioasă. — Ei bine, tună el, parcă am promis nişte lucruri grozave, noaptea trecută, cu toate jurămintele alea, nu? Dar sunt bu­curos că eşti cu noi, băiete. Vom vedea dacă vei ajunge un Joms­viking adevărat. Îi întinse mâna, iar Conn, neavând încotro, o strânse. Sig­valdi se urni din loc. — Ne întâlnim la Limsfjord, când va fi lună plină, şi pornim spre Norvegia ca să-l atragem pe Hakon spre noi. Apoi vom vedea cât de bine te lupţi. Traversă tropăind curtea, spre un grup de Jomsvikingi care ieşiseră la soare. Raef stătea în pragul uşii de la sală. Conn se apropie de el. — Ce am jurat aseară? Chipul prelung şi familiar al vărului său era lipsit de expresie. — Ai spus că vei merge cu ei şi ai să-l provoci pe Ducele Hakon faţă în faţă şi n-o să te întorci în Danemarca până nu vei ajunge regele Norvegiei. Uluit, Conn scoase un scâncet. — Ce prostii spun la băutură! Dar e un ţel pe cinste, nu-i aşa? — Aşa aş zice şi eu, răspunse Raef. — Dacă-i pe-aşa, atunci, să mergem.   II   Şi astfel au pornit pe mare, către nord, să năvălească în Nor­vegia undeva prin preajma Vikului, acolo unde erau bogăţiile. Uneori, întrega flotă ataca un sat, alteori corăbiile se răspân­deau în lungul vreunui fiord, lăsându-şi oamenii să atace şi să jefuiască fermele din ţinut. Orice lucru capturat şi care era din aur ajungea într-un cufăr mare, pe care Bui Malacul îl păzea ca un dragon. Orice altceva prădau, fie mâncau sau beau, fie tri­miteau către Jomsberg. Câteva corăbii burduşite luaseră deja calea Jomsbergului, dar Ducele Hakon nu era de găsit nicăieri. Au cârmit spre nord, urmând strâmtorile dintre insule şi coastă, jefuind ţărmurile pe măsură ce înaintau. Cu fiecare zi, soarele zăbovea din ce în ce mai mult pe bolta cerească, iar nop­ţile abia ofereau un ceas de întuneric pentru odihna oameni­lor. În jurul lor, dincolo de pajiştile de pe ţărmuri, ţinutul se ridica în şiruri muntoase, din stânci ascunse de zăpezi. Au ieşit în larg ca să evite capul Stad, mereu învăluit în nori şi bătut de vânturi, apoi au vâslit schimbând direcţia spre nord-est, ata­când tot ce găseau prin fiorduri. Vâsliseră deja câteva zile bune pe drumul de apă care ducea la Trondelag fără ca Hakon să li se împotrivească în vreun fel.   III   Pe Conn îl dureau muşchii. Vâslise toată ziua împotriva puternicului vânt din nord, iar acum stătea pe plajă, întinzându-şi membrele dureroase. Soarele arăta ca o băşică mare şi porto­calie, undeva spre apus. Cerul ardea de strălucirea lui şi abia dacă era tivit cu câteva zdrenţe de nori. Marea întunecată se vălurea pe ţărmul pietros, apoi se retrăgea plină de spumă care clipocea. Dincolo de corăbiile ce zăceau pe plajă, aidoma unor monştri care se odihneau, zări preţ de o clipă un rechin. În lumina arămie a asfinţitului leneş, focurile de tabără care acopereau plaja erau aproape invizibile. În vetrele improvizate se roteau încet pulpe de vită. Hălci de carne ori peşti la proţap sau în frigări îşi lăsau grăsimea să picure şi să explodeze pe cărbunii încinşi şi câte un om şedea pe lângă văpaie, cu o cană în mână, domolind prăjeala cu un şuvoi de bere. Conn îl zări pe Sigvaldi Haraldsson în susul plajei şi se îndreptă spre el. Căpetenia Jomsvikingilor şedea pe o buturugă mare, cu pi­cioarele întinse în faţă, urmărindu-l pe unul dintre oamenii săi cum învârte frigarea. Bui Malacul stătea chiar lângă el, ţinând la picioare cufărul care adăpostea comoara. Când Conn s-a apro­piat, şi-au ridicat privirile către el. Treceau o cană de la unul la altul, iar Sigvaldi, cu un mormăit de bun-venit, i-o oferi şi lui Conn. Acesta o luă şi bău. Berea avea un gust noroios. — Hakon trebuie să apară curând. Sigvaldi izbucni într-un hohot aspru de râs, pocnindu-şi pal­mele de genunchi. — Ţi-am spus, băiete, nu va lupta cu noi de bunăvoie. O să trebuiască să urcăm tot drumul până la Trondelag şi să-l scoa­tem din gaura în care se ascunde. Bui râse. — Până atunci o să-l aducem la sapă de lemn, spuse lovind în cufărul de lângă el. — Aşa-i, răspunse Sigvaldi şi întinse mâna bătându-l pe Conn camaradereşte peste braţ. Ne-am luat o pradă babană şi o să tragem la noapte un chef zdravăn, ca de obicei. Asta-i felul de viaţă al Jomsvikingilor, băiete. — Am venit să-l dau jos pe Ducele Hakon, izbucni Conn. Nu să înjunghii câţiva târgoveţi pentru lanţurile lor de aur. Auzind asta, Bui îşi lăsă capul pe spate. — E un pic din Hakon în fiecare dintre zale, spuse. Sigvaldi slobozi încă un hohot de râs. — Conn, ia aminte la mine... Trebuie să înveţi să amesteci sângele rece cu nerăbdarea asta tinerească. Înainte să avem parte de vreo luptă adevărată, trebuie să-l hăituim pe Hakon ca pe un iepure ce este. Între timp, putem să ne ospătăm cu satele astea. Bui încă îl privea pe Conn rece. — Ştii... Corabia ta nu prea a adus mult aur, îi spuse împin­gând cufărul. Poate că ar trebui să cumpăneşti ceva mai mult la asta. — Nu-s un Jomsviking, răspunse Conn, după care se întoarse şi plecă. Nu spusese nici că nu mai era omul lui Sweyn Tujgas. Trecu dincolo de corăbii, la focul său. Oamenii săi trăseseră la capătul plajei, la adăpost de vânt, în spatele dunelor de nisip. Apusul azvârlise peste mare un văl rozaliu care făcea ca valu­rile să se spargă în linii luminoase şi întunecate. Vântul cânta printre corăbii, ca şi cum dragonii vorbeau între ei în graiul lor secret. Spre răsărit, pe cerul roşiatic purpuriu, munţii costelivi care străjuiau coasta păreau adevărate ziduri de stâncă, acope­rite cu strălucirea trandafirie a gheţarilor. Se vârî printre oamenii săi, adunaţi în jurul focului deasu­pra căruia frigeau ciosvârte de vită şi beau bere. Raef se retrăsese la adăpostul unei pante nisipoase şi şedea alături de un om rănit, întins pe pământ. Conn se ghemui pe vine, lângă foc. Luă un corn cu bere din mâna unui om de lângă el, pe nume Finn, care era şi cel mai tânăr dintre ei. — Du-te de-l cheamă pe Aslak să bea cu mine. Finn se ridică şi se îndepărtă la trap... un băiat subţirel, care în urmă cu două veri încă mai împingea la coarnele plugului. Conn dădu de duşcă ce mai rămăsese în corn. Era o bere mai bună decât cea băută cu Stigvaldi. Văzând că după fiecare raid tot argintul şi aurul ajungeau în cufărul lui Bui, Conn începuse să jefuiască tot ce era mai bun de haleală şi de băut. Vizavi, Grim rânji la el cu ochii bulbucaţi, peste o bucată de carne pe jumătate arsă. — Vreo veste? îl întrebă acesta pe Conn. — Nimic, răspunse Conn. Aruncă din nou o privire înspre locul unde stătea Raef, la marginea beznei, alături de rănitul care trăgea să moară, dar tocmai atunci sosi Aslak. Conn se ridică în picioare. La fel ca el, Aslak era o căpetenie şi, cu toate că era un Jomsviking, cei doi se înţelegeau foarte bine. În plus, Aslak era chiar din Trondelag. Îşi strânseră mâi­nile şi se aşezară, iar Conn aşteptă până ce Aslak luă câteva înghiţituri lungi dintr-un corn cu bere. — Asta-i cea mai bună împărtăşanie pe care am gustat-o de când am făcut jurămintele la Helsingor. Conn mormăi. Nu-i făcea plăcere să-şi aducă aminte de noap­tea aceea. — Eşti de pe aici, nu-i aşa? întrebă el. Cum sunt ţărmurile mai departe? — Cum au fost şi până acum, răspunse Alsak. Cu strâmtori, cu insule şi golfuri. Vânt din belşug. Piatră din belşug. Şi oa­meni sărmani, săraci ca un câmp sterp. Bui nu va fi prea feri­cit pe-aici. — Oricum, Bui nu este fericit nici cu mine în preajmă, râse Conn. Aslak îl salută cu cornul plin de bere: — Jefuieşti un aur nepotrivit. Conn ridică şi el cornul în semn de salut şi bău. — Sigvaldi e de părere că Hakon e prea fricos să ne aţină calea, oricât i-am jefui poporul. Aslak mârâi. Oamenii din jurul focului erau ochi şi urechi. — Asta nu e bine. Sigvaldi face o greşeală dacă îşi închipuie una ca asta. Hakon e un diavol de luptător. Aslak îşi şterse cu o mână spuma de bere din barbă. — Hakon se trage din Uriaşii de Gheaţă, care-s nişte zei mai vechi decât Odin, continuă el. De aia nu a coborât în sud atunci când am prădat Tonsbergul şi nici când am trecut de Stad. Pute­rea lui este în nord. Cum noi mergem spre nord, nu cred că vom mai avea mult de aşteptat. — Aşa să fie, spuse Conn şi scuipă printre degete. Mai bea un corn, Aslak. Gorm, să-mi laşi şi mie o bucată de carne. Se ridică şi se îndreptă spre Raef. Muribundul, pe nume Ketil, era unul dintre vâslaşi, cam de aceeaşi vârstă cu Conn. Întreg echipajul fusese format din băieţi plecaţi de la ferme, atunci când şi-au luat prima lor corabie, pe Seabird. Orice ar fi crezut Sig­valdi, acum, după doi ani de navigat alături de Conn şi de Raef, niciunul dintre ei nu mai era un boboc nepriceput. În ziua aceea luaseră cu asalt un sat dintr-o strâmtoare. Unii săteni ripostaseră câteva minute, iar unul dintre ei îl izbise pe Ketil cu un ciomag în coaste. Era încă în viaţă la sfârşitul ata­cului, aşa că-l aduseseră cu ei ca să-i vegheze moartea în linişte şi în siguranţă. Raef şedea ghemuit lângă rănit, cu spatele la duna de nisip şi cu picioarele-i lungi strânse la piept. Conn se ghemui şi el pe vine. — Este...? Raef dădu din cap. Părul lins şi spălăcit i se revărsă pe umeri. — Nu mai are mult. Conn se gândi la lupta din sat şi spuse: — Oamenii ăştia-s poporul lui Hakon. De ce nu-i apără Du­cele de noi? Întinse mâna spre Ketil, dar nu-l atinse. — Pentru că asta ne-am dori noi, să-i apere, dădu Raef din umeri. — Şi ce va face până la urmă? — Ceea ce nu ne dorim... Uite-l pe Bui! Jomsvikingul, rotund ca un butoiaş de heringi, se apropiase agale de focul de lângă Seabird, dar, văzându-i pe cei doi, cârmi imediat spre ei. — Traiască regele Norvegiei, necheză el. — Să te audă Soarta, răspunse Conn ridicându-se. Ce vânt te aduce aici? — Te cheamă Sigvaldi. Doar pe tine. Chiar acum. La sfat. Conn aruncă o privire spre Raef. — Vii cu mine? — Sigvaldi a zis să vii doar tu, pufni Bui. — Rămân aici, cu Ketil, răspunse Raef, iar Conn plecă fără el.   IV   Prima dată când a navigat cu Jomsvikingii, Conn se aştep­tase ca adunările lor de sfat să fie pline de zarvă şi dispute din partea tuturor, dar acum ştia cum merg lucrurile. Erau destulă mâncare şi băutură din care să se ospăteze. În cele din urmă, Sigvaldi se aşeză în faţa lor şi le spuse cum vor decurge eveni­mentele. Ceilalţi dădeau din cap afirmativ. Se presupunea că sunt cu toţii oameni liberi, dar făceau ceea ce li se cerea. Conn îi plăcea pe Jomsvikingi mai mult ca idee decât în realitate. — Avem ştirea că Hakon se află undeva în golf, pe unde e insula aia mare. Un murmur se ridică printre celelalte căpetenii. — Câte corăbii? întrebă Bui. — Puţine. Şase sau opt. E limpede că aşteaptă să i se adune flota. Dar noi o să-l prindem înainte să apară restul corăbiilor. Vom porni până să se crape de ziuă. Eu iau partea stângă, îm­preună cu Bui. Alsak, tu, împreună cu Sigurd Cape şi Havard o să ţineţi partea dreaptă. Dinţii îi sticleau. Conn simţi deodată un fior. Sigvaldi se întoarse spre el şi-l fixă cu privirea: — Şi, de vreme ce arzi de nerăbdare să pui mâna pe el, tu, Conn Corbansson, vei merge primul, pe mijloc.   L-au îngropat pe Ketil la lumina vagă a nopţii scurte, nor­dice. Oamenii de pe Seabird l-au aşezat cu faţa în sus, la picio­rul dunei de nisip, i-au pus sabia alături şi i-au lăsat un pic de carne şi de bere, să aibă pentru ultima călătorie. Apoi, fiecare a adus câte o piatră de pe ţărm. — Mai bine să mori astfel, decât înjugat la plug ca un bou, spuse Finn, după care aşeză piatra la picioarele lui Ketil. — Dar şi mai bine, mâine în bătălie, spuse Gorm aşezând piatra la căpătâiul mortului, apoi se răsuci spre Conn cu ochii lui bulbucaţi. Câte corăbii are Hakon? — Sigvaldi zice că doar câteva. Dar nu mai am încredere în el, răspunse Conn. — O să vedem mâine, când o să-l prindem pe Hakon, spuse Grom. Cineva râse, iar Rugr adăugă: — Dacă o să-l prindem... — O să fie o ispravă care va face înconjurul întregii lumi. Conn se aplecă şi aşeză piatra la umărul lui Ketil. — Orice s-ar întâmpla, vom fi împreună. — Îl luăm pe Ketil cu noi, spuse Raef aşezând piatra sa la şoldul mortului. — Dacă-l batem pe Hakon, pietrele vor spune povestea până la sfârşitul lumii, adăugă Odd, aşezându-şi piatra la unul dintre genunchii lui Ketil. — Până la sfârşitul lumii! Acum pietrele alcătuiau un contur în jurul celui mort, ca o corabie menită să-l ducă departe. Rămaseră tăcuţi câteva clipe, cu privirile îndreptate spre Ketil, după care îl acoperiră cu nisip. Apoi se uitară unii la alţii cu ochii sticlind şi, strângându-şi mâinile unii altora, izbunciră într-un râs chinuit şi ascuţit. — Împreună! Cu toţii, împreună, spuseră ei. S-au dus apoi să se pregătească, să-şi vadă de arme şi să doarmă, dacă ar fi putut, astfel încât să fie gata înainte de venirea zo­rilor. Conn şi Raef încărcară provizii suplimentare de apă şi hrană pe corabia care se odihnea pe plajă. Ceilalţi se întinseseră pe lângă foc. Conn se lungi pe nisip, lângă vărul său, chiar sub coca navei. Nu credea că avea să doarmă. Se gândea la toate luptele şi bătăliile la care partici­pase până atunci, dar, dintr-odată, toate aceste amintiri i se părură înceţoşate. Oricum, mâine va fi altfel. Mereu este altfel. — Eşti pregătit? îl întrebă pe Raef. — Cred că da, răspunse acesta. Glasul îi sună încordat ca o strună întinsă. — Nu, adăugă el, asta nu-mi place deloc. Ne-a pus primii, înaintea tuturor? — Da. Avem şansa să-l capturăm pe Hakon. Noi singuri. — Sau să fim noi prinşi. Sigvaldi încearcă să ne piardă, co­mentă Raef. Conn îi dădu un ghiont cu cotul. — Te gândeşti prea mult. Când va începe, n-o să mai ai vreme să-ţi macini gândurile. Căscă, rezemându-se mai bine de scândurile corăbiei, simţin­du-se dintr-odată ostenit. — Doar să te ţii după mine... mai spuse, închizând ochii şi alunecând în somn. Conn visă. Era prins într-o mare bătălie, într-un vârtej de securi care se loveau de scuturi şi de sunete de corn. Corabia se clătina sub tălpile lui, iar în jur vedea numai braţe, plete şi mutre schimo­nosite. Nu putea deosebi duşmanii de prieteni. Iureşul care îl înconjura, urletele şi luptele păreau că vor să-l devoreze. Cu­prins de frenezie, izbi cu sabia în stânga şi-n dreapta, să-şi facă loc. Sângele îl împroşcă peste tot, îl simţi şi pe buze. Apoi, sunetul topoarelor lovindu-se de scuturi se preschimbă într-un tunet care se rostogolea, iar un fulger aproape că-l orbi. După ce-şi recapătă vederea, se trezi singur, luptând de unul sin­gur, un omuleţ înfruntând o cumplită furtună şi nici măcar pe corabie nu se mai afla. Norii cenuşii, întunecaţi, clocoteau la sute de metri deasupra sa, iar fulgerele veneau în săgeţi spre el. Ploaia o simţea ca pe un şuvoi de pietre, iar trăsnete şi tu­nete îl loveau cu pumnii, strivindu-l neîncetat. Vântul răvăşea fuioarele de nori şi în volbura lor văzu o pereche de ochi, o gură cu dinţii ca nişte bolovani, o formă monstruoasă de femeie, alcătuită din ceaţă şi negură. Sus, de­asupra lui, ea întinsese un braţ spre el şi fulgere se vânzoleau în vârful fiecărui deget. Era legat şi nu se putea mişca, iar ful­gerele îl loviră şi-l risipiră în bucăţi. Unde fusese el, nu mai era nimic. Se trezi pe nisip, lângă corabie. Visul îl înfiorase. Descoperi cu surprindere că era întreg. Se ridică şi făcu câţiva paşi pe plajă, spre răsărit. La marginea cerului purpuriu se răspândea o văpaie roşie şi aerul pâlpâia. Stătea pe pietrele de pe plajă, iar visul îi con­tinua în minte, mai puternic decât ziua care creştea lângă el. O clipă mai târziu, Raef se apropie. Conn îi povesti visul şi, în ciuda luminii slabe a zorilor, îl văzu că păleşte. — Crezi că este adevărat? îl întrebă Conn. — Toate visele sunt oarecum adevărate.    

Peregrinarile lui Tuf de George R.R. Martin PROLOG CATALOGUL ŞASE INFORMAŢIA NUMĂRUL 37433 - 800912 – 5442894 CENTRUL SHANDELLOR PENTRU PROGRESUL CULTURII ŞI CUNOAŞTERII DEPARTAMENTUL XENOANTROPOLOGIE   descrierea informaţiei: codificare de voce pe cristal informaţie găsită la: H’ro Brana (coordonate SQ19, V7715, I21) tentativă de datare: înregistrată cu aproximativ 276 ani standard în urmă selectabilă după criteriile: rase de sclavi, Hrangan legende şi mituri, Hruun medicină, – boală, neidentificată baze comerciale, abandonate   Alo? Alo? Da. Văd că funcţionează. Bine. Sunt Rarik Hortvenzy, agent comercial începător, şi lansez un avertisment pentru oricine îmi va găsi mesajul. Acum se lasă înserarea, ultima pentru mine. Soarele s-a cufundat dincolo de culmile dinspre vest, pătând solul cu sânge, iar crepusculul îşi croieşte, inexorabil, drum spre mine. Stelele apar una câte una, dar singura dintre ele care contează arde noapte şi zi, zi şi noapte. E mereu cu mine, cel mai strălucitor lucru de pe cer, în afară de soare. E steaua molimei. În ziua aceasta, am înmormântat-o pe Janeel. Cu mâinile mele am înmormântat-o, săpând în solul tare, stâncos, din zori şi până spre sfârşitul după-amiezii. Până când mâinile m-au ars de durere. După ce mi-am terminat chinul, după ce ultima lopată din praful ăsta străin, scârbos, a fost aruncată peste capul moartei, după ce ultima piatră a fost aşezată pe movilă, m-am ridicat şi am scuipat pe mormânt. Totul a fost din vina ei. I-am spus asta, nu doar o dată, ci de multe ori, în timp ce zăcea pe moarte. Iar când sfârşitul a fost aproape, şi-a recunoscut vinovăţia, în cele din urmă. A fost vina ei că am venit aici. A fost vina ei că n-am plecat când puteam s-o facem. A fost vina ei că a murit – da, nu-i nici o îndoială – şi-i vina ei că eu voi putrezi neînmormântat, atunci când îmi va veni timpul, iar carnea mea va deveni ospăţ pentru fiarele întunericului, pentru zburătorii şi vânătorii-nopţii cu care speraserăm, cândva, să facem negoţ. Steaua molimei clipeşte doar un pic, aruncând asupra solului o lumină strălucitoare, limpede. Asta nu-i bine. I-am spus lui Janeel, odată: o stea a molimei ar trebui să fie roşie. Ar trebui să arate ursuză, să se înfăşoare într-o sclipire stacojie, să şoptească în noapte sugestii de foc şi sânge. Puritatea asta albă, limpede, ce legătură are cu molima? Aşa fusese şi în primele zile, când nava pe care o închiriaserăm abia ne lăsase la sol, pentru a ne deschide mândrul complex comercial, ne lăsase la sol şi apoi plecase. Pe atunci, steaua molimei era doar una dintre cele cincizeci de stele de primă mărime pe cerul acesta străin, fiind greu de observat. Pe vremea aceea râdeam de ea, de superstiţiile primitivilor, de brutele acelea înapoiate care-şi închipuiau că boala vine din cer. Mai târziu, însă, steaua molimei a început să se schimbe. Noapte după noapte, ardea mai puternic, până când a devenit vizibilă chiar şi în timpul zilei. Dar, cu mult înainte de asta, epidemia se dezlănţuise… Zburătorii se rotesc pe cerul ce se întunecă. Planoare, asta sunt. De departe, au o anumită frumuseţe. Trezesc în mintea mea amintirea pescăruşilor-umbră din locul meu natal, Budakhar, de lângă marea plină de viaţă, de pe planeta Razyar. Dar aici nu-i nici o mare, ci doar munţi, dealuri şi pustietate uscată, iar eu ştiu că zburătorii ăştia n-arată deloc frumos când îi vezi de aproape. Fiinţe slăbănoage şi teribile, asta sunt, având înălţimea doar jumătate din cea a unui om, cu piele parcă tăbăcită, întinsă puternic peste oasele lor ciudate, goale pe dinăuntru. Aripile lor sunt uscate şi tari, ca membrana unei tobe, pintenii lor ascuţiţi precum pumnalele, iar sub creasta mare, osoasă, care atârnă ca o lamă îndoită de pe craniile lor înguste, au ochi de-un roşu hidos. Janeel spunea că sunt inteligenţi. Că au un limbaj, aşa zicea. Le-am auzit vocile, voci tăioase, stridente, care-ţi răneau nervii. N-am învăţat niciodată să le vorbesc limba. Nici Janeel. Inteligenţi, zicea ea. Putem să facem negoţ cu ei. Ha, ha! N-aveau nevoie nici de noi, nici de mărfurile noastre. Ştiau destul cât să fure, asta da, şi aici se termina inteligenţa lor. Dar noi şi ei aveam ceva în comun: moartea. Zburătorii mureau. Vânătorii-nopţii, cu membrele lor masive, răsucite, şi mâini cu două degete noduroase, cu ochi care ardeau ca nişte tăciuni într-un foc gata să se stingă, în craniile lor bombate, mureau şi ei, ha, ha! Aveau o putere înspăimântătoare, iar ochii aceia mari, bizari, puteau vedea prin beznă, când norii de furtună acopereau chiar şi steaua molimei. În peşterile lor, vânătorii şopteau despre Minţile măreţe, stăpânii pe care-i slujiseră odată, cei care aveau să se întoarcă iar cândva, pentru a-i chema să pornească din nou la război. Dar Minţile nu veneau, iar vânătorii-nopţii mureau – la fel ca şi zburătorii, la fel ca şi cei din rase mai ascunse, ale căror trupuri le-am găsit pe dealurile de cremene, la fel ca şi animalele fără minte, la fel ca şi ierburile şi copacii, la fel ca Janeel şi ca mine. Janeel îmi spusese că, pentru noi, aceasta va fi o planetă a aurului şi pietrelor preţioase. E o planetă a morţii. H’ro Brana e numele din hărţile ei străvechi. Eu nu-i voi spune astfel. Ea ştia numele tuturor popoarelor de acolo. Îmi amintesc doar unul: Hruun. Acesta-i adevăratul nume al vânătorilor-nopţii. O rasă de sclavi, zicea ea, a hranganilor, marele duşman, acum dispărut, învins în urmă cu o mie de ani, care-şi abandonase sclavii în timpul îndelungatei prăbuşiri. Era o colonie uitată – zicea ea – o mână de făpturi inteligente, dornice de comerţ. Ea ştia atât de multe, iar eu atât de puţin, dar acum eu am îngropat-o şi am scuipat pe mormântul ei, şi cunosc adevărul despre aceştia. Dacă erau sclavi, atunci fuseseră sclavi răi, pentru că stăpânii lor îi aşezaseră într-un iad, sub lumina plină de cruzime a stelei molimei. Ultima navă de aprovizionare a venit acum o jumătate de an. Am fi putut pleca. Epidemia deja începuse. Zburătorii se târau pe vârfurile munţilor, prăvălindu-se apoi de pe culmi. I-am găsit cu pielea inflamată, din care se scurgea lichid, şi având crăpături mari în membrana tăbăcită a aripilor. Vânătorii-nopţii veneau la noi acoperiţi de abcese vinete şi cumpărau umbrele în număr mare, să-i apere de razele stelei molimei. Când nava asolizase, am fi putut pleca. Dar Janeel a zis să stăm. Avea nume pentru bolile care omorau zburătorii şi vânătorii-nopţii. Avea nume pentru medicamentele care puteau vindeca acea epidemie. A numi un lucru înseamnă a-l înţelege, aşa gândea ea. Am fi putut deveni lecuitori, am fi putut să le câştigăm încrederea lor de brute, iar averea noastră ar fi fost ca şi făcută. A cumpărat toate medicamentele pe care le adusese nava şi a comandat altele. Apoi am început să tratăm molimele pe care le numise. Când a apărut următoarea boală, a găsit nume şi pentru aceea. Şi pentru următoarea, şi pentru următoarea, şi pentru următoarea… Dar bolile au depăşit puterea ei de a le număra. La început i s-au terminat medicamentele, curând după aceea şi numele, iar în zorii acestei zile i-am săpat mormântul. Fusese o femeie zveltă, activă, dar, murind, devenise foarte ţeapănă, iar membrele i se umflaseră de ajunseseră de două ori cât era normal. A trebuit să sap o groapă mare, ca să încapă cadavrul rigid, umflat. Am numit chestia care o ucisese ciuma lui Janeel. I-am dat un nume. Nu mă pricep la nume. Boala mea este diferită de a ei şi n-are nume. Când mă mişc, o flacără vie aleargă prin oasele mele. Pielea mi-a devenit cenuşie şi sfărâmicioasă. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, găsesc cearşafurile acoperite cu bucăţi din carnea mea, căzute de pe oase, şi pătate cu sângele scurs din locurile umede, cu carne vie, de dedesubt. Steaua molimei este uriaşă şi strălucitoare deasupra mea, iar acum înţeleg de ce-i albă. Albul este culoarea purităţii, ha, ha, iar steaua molimei purifică acest teritoriu. Totuşi, atingerea ei provoacă putreziciune şi descompunere. Există o ironie fină în asta, nu-i aşa? Am adus multe arme, dar am vândut puţine. Vânătorii-nopţii şi zburătorii nu pot folosi arme împotriva lucrului care-i ucide şi, de la început, au avut mai multă încredere în umbrele decât în lasere. M-am înarmat cu un aruncător de flăcări, luat din magazie, şi mi-am turnat un pahar de vin negru. Voi sta aici, în frig, şi-mi voi spune gândurile acestui cristal. Îmi voi bea vinul şi voi privi zburătorii, puţinii care mai trăiesc, în timp ce dansează şi planează prin noapte. De departe, arată ca pescăruşii-umbră de deasupra mării mele pline de viaţă. Îmi voi bea vinul şi-mi voi aminti cum suna marea pe când eram doar un băiat din Budakhar, care visa la stele, iar când vinul se va termina, voi folosi aruncătorul de flăcări. (tăcere îndelungată) Nu-mi pot închipui alte cuvinte de spus. Janeel ştia multe cuvinte şi multe nume, dar am înmormântat-o în dimineaţa aceasta. (tăcere îndelungată) Dacă înregistrarea mea va fi găsită vreodată… (scurtă pauză) Dacă acest mesaj va fi descoperit după ce steaua molimei va păli, aşa cum spun vânătorii-nopţii că se va întâmpla, nu vă lăsaţi înşelaţi. Aceasta nu-i o planetă în regulă, nu-i o planetă pentru trăit. Aici există moarte şi boli pe care nu le poate număra nimeni. Steaua molimei va străluci din nou. (tăcere îndelungată) Vinul meu s-a terminat. (sfârşitul înregistrării) 1. STEAUA MOLIMEI — Nu, spuse ferm Kaj Nevis celorlalţi. Nici vorbă. Ar fi o tâmpenie să folosim o corporaţie mare de transport. — Da, o prostie şi o aiureală, îl aprobă Celise Waan. Însă trebuie să ajungem acolo. Deci avem nevoie de o navă. Am mai închiriat de la Starslip. Nave foarte confortabile, cu echipaj politicos şi bucătărie mai mult decât mulţumitoare. Nevis îi aruncă o privire ucigătoare. Avea o figură potrivită pentru asta – ascuţită, colţuroasă, cu părul pieptănat pe spate, cu nas ca un iatagan, cu ochi mici, negri, pe jumătate ascunşi de sprâncenele dese. — În ce scop ai închiriat navele alea? — Pentru excursii de studiu, bineînţeles, răspunse Celise Waan, luând altă prăjitură cu cremă din farfuria din faţa ei, ţinând-o delicat între degetul mare şi arătător, apoi aruncând-o în gură. Am supravegheat multe cercetări importante. Centrul mi-a asigurat finanţarea. — Să-ţi explic ceva. Asta nu-i o excursie de studii. Nu ne zgâim la obiceiurile de împerechere ale primitivilor. Nu scotocim după informaţii obscure, pe care o persoană rezonabilă n-ar da un ban, aşa cum facem de obicei. Mica noastră conspiraţie are scopul de a descoperi o comoară de-o valoare aproape inimaginabilă. Dacă o vom găsi, n-o vom preda autorităţilor competente. Aţi avut nevoie de mine ca s-o localizez, prin canale mai mult sau mai puţin licite. Şi aveţi atâta încredere în mine, încât nu vreţi să-mi spuneţi despre ce-i vorba până nu vom fi în drum către locul respectiv, iar Lion a angajat un bodyguard. Bine, mie nu-mi pasă. Înţeleg că nu-s singura persoană de pe ShanDellor în care nu se poate avea încredere. Afacerea asta implică un profit uriaş. Şi o putere uriaşă. Dacă o să continui să mă plictiseşti cu pălăvrăgeala despre cuisine, plec. Am lucruri mai importante de făcut decât să stau aici şi să-ţi număr guşile! Celise Waan mârâi nemulţumită. Era o femeie solidă, rotundă, cu figură roşie, care respira zgomotos. — Starslip e o firmă reputată. Pe de altă parte, legile de salvare… — N-au nici o importanţă, o întrerupse Nevis. Avem un set de legi aici, pe ShanDellor, un altul pe Kleronomas, un al treilea pe Maya, şi nici unul dintre ele nu valorează nimic. Dacă aplicăm legile din ShanDi, ne revine doar un sfert din valoarea a ceea ce descoperim – dacă vom găsi ceva. Presupunând că steaua aia a molimei este cu adevărat ceea ce crede Lion că este, şi presupunând că funcţionează încă, atunci cel care ar controla-o ar deţine o superioritate militară copleşitoare în sectorul ăsta. Starslip şi celelalte mari corporaţii de transport sunt la fel de lacome şi de lipsite de scrupule ca şi mine, îţi garantez asta. Dar, pentru că sunt mari şi puternice, guvernele planetare le supraveghează îndeaproape. În cazul în care n-ai observat, îţi atrag atenţia că suntem doar patru. Cinci, dacă o socotim şi pe mercenară, adăugă el, dând din cap spre Rica Dawnstar, care-l răsplăti cu un rânjet rece. O navă mare de linie are mai mult de cinci cofetari. Chiar dacă alegem o navă mică, de cursă, vom fi depăşiţi numeric de oamenii din echipaj. O dată ce aceştia vor vedea ce-am găsit, vă închipuiţi că ne vor lăsa să păstrăm prada? — Dacă au de gând să ne înşele, o să-i dăm în judecată, declară grăsana specialistă în antropologie, cu un strop de arţag în voce, şi înghiţi ultima prăjitură. — La ce tribunal? se interesă zâmbind Nevis. Pe ce planetă? Presupunând că ne vor lăsa în viaţă, ceea ce-i cam greu de crezut. Eşti o femeie deosebit de proastă şi de urâtă! Jefri Lion ascultase stânjenit ciorovăiala. — Gata, gata, îi întrerupse el. Fără insulte, Nevis! La urma urmei, suntem vârâţi toţi în povestea asta… Lion, un bărbat scund, masiv, pătrat, purta o jachetă din material cameleonic de camuflaj, cu croială militară, împodobită cu decoraţii primite în cine ştie ce campanie uitată de lume. În semiîntunericul restaurantului, stofa devenise de-un cenuşiu murdar, un cenuşiu care se potrivea cu culoarea bărbii ţepoase, ascuţite, a lui Lion. Bărbatul avea un strop de transpiraţie pe fruntea largă, de om chel. Kaj Nevis îl făcea să fie nervos. Individul avea o reputaţie, la urma urmei. Lion se uită la ceilalţi, cerându-le sprijinul. Celise Waan se îmbufnă şi-şi aţinti privirea asupra farfuriei, de parcă în felul ăsta ar fi reuşit s-o umple cu prăjituri. Rica Dawnstar – mercenara, cum îi spusese Nevis – se rezemă de spetează, cu o urmă de amuzament sardonic în ochii ei verzi, strălucitori. Sub costumul bej, de paraşutist, şi sub vesta argintie, din plasă de oţel, trupul ei lung, puternic, părea relaxat, aproape indolent. Nu era treaba ei dacă patronii voiau să se certe toată ziua. — Insultele nu folosesc la nimic, zise Anittas. Greu de spus ce gândea cibertehul. Figura lui avea cam tot atâta metal lustruit şi plastic câtă carne, expresivitatea fiindu-i redusă la minimum. Degetele lucioase, din oţel, ale mâinii drepte, se împletiseră cu cele cafenii, organice, ale stângii. Îl examina pe Nevis cu doi ochi strălucitori, din metal argintiu, care se mişcau uşor în orbitele din plastic negru. — Kaj Nevis a scos în evidenţă unele aspecte corecte. Are experienţă în acest domeniu, iar noi nu. Ce folos am avea să-l cooptăm în afacere, dacă nu vrem să-i ascultăm sfaturile? — Da, aşa-i, îl aprobă Jefri Lion. Ce sugerezi, Nevis? Dacă evităm transcorporaţiile, cum ajungem la steaua molimelor? — Avem nevoie de o navă, spuse Celise Waan, repetând un lucru evident. — Corporaţiile de transport nu deţin monopolul navelor, zâmbi Kaj Nevis. De aceea am sugerat să ne întâlnim aici, nu în biroul lui Lion. Cârciuma se află aproape de port. Sunt sigur că omul de care avem nevoie se găseşte aici. — Un independent? zise, ezitând, Jefri Lion. Unii dintre ei au o reputaţie îndoielnică… — Ca şi mine, îi reaminti Nevis. — Exact. Am auzit zvonuri despre contrabandă, chiar despre piraterie. Merită să riscăm, Nevis? — Nu trebuie să riscăm nimic. Şi nu vom risca. Ţine de cunoaşterea oamenilor. Iar eu cunosc o mulţime de oameni. Oameni potriviţi. Oameni nepotriviţi. Uite, acolo în spate, făcu el semn cu capul, se află o femeie cu pielea închisă la culoare şi cu bijuterii negre. E Jessamyn Caige, proprietara Afacerii Independente. Ne va închiria nava, fără nici o îndoială. La un preţ foarte rezonabil. Celise Waan se întoarse să se uite. — Aia? Sper că nava ei are o grilă gravitaţională. Imponderabilitatea îmi produce greaţă. — Când iei legătura cu ea? se interesă Jefri Lion. — N-o voi contacta, declară Kaj Nevis. Am folosit-o pentru un transport, două, dar n-aş risca să călătoresc acum cu ea. Nici gând s-o implic în ceva de-o asemenea importanţă. Afacerea Independentă are un echipaj compus din nouă persoane – mai mare decât putem ţine sub control eu şi mercenara. Nu te simţi jignit, Lion, dar restul nu contaţi. — Ar trebui să ştii că sunt soldat, mormăi afectat Jefri Lion. Am luat parte la lupte. — Cu o sută de ani în urmă. După cum am spus, ceilalţi nu contează. Iar Jessamyn ne-ar ucide pe toţi cât ai clipi. De aceea aveţi nevoie de mine, adăugă el, privindu-i pe fiecare în parte cu ochii lui mici, negri. Fără mine, aţi fi fost destul de naivi s-o angajaţi pe Jessamyn. Sau o corporaţie de transporturi. — Nepoata mea lucrează pentru un negustor independent bogat, zise Celise Waan. — Care? se interesă Nevis. — Noah Wackerfuss, de pe Lumea Tocmelilor. — Noah Grasu’, dădu din cap Nevis. O adevărată distracţie să călătoreşti ce el! Vă aduc la cunoştinţă că nava lui e menţinută continuu în imponderabilitate. Gravitaţia l-ar ucide pe bătrânul degenerat – dar asta n-are importanţă. Wackerfuss nu-i deosebit de însetat de sânge, am avea cincizeci la sută şanse să nu ne ucidă. Dar e la fel de şiret şi lacom ca şi ceilalţi. Până la urmă, ar găsi o cale să capete o parte din pradă. În cazul cel mai rău, s-o ia pe toată. Iar echipajul lui are douăzeci de persoane – numai femei. Ai întrebat-o pe nepoata ta despre îndatoririle ei? Celise Waan roşi. — Trebuie să ascult insinuările individului ăsta? îl întrebă ea pe Lion. Descoperirea îmi aparţine! Nu vreau să fiu insultată de un derbedeu de mâna a treia, Jefri! — Să terminăm cu ciorovăiala, o rugă, pe un ton nefericit, Lion. Nevis, nu-i nevoie să te împăunezi cu cunoştinţele tale. Te-am acceptat pentru motive întemeiate, ştim toţi. Probabil cunoşti pe cineva pe care-l putem angaja să ne ducă la steaua molimei. — Bineînţeles. — Pe cine? se repezi Anittas. — Omul e un fel de negustor independent. Fără prea mult succes. Se află de o jumătate de an standard pe ShanDellor, în căutarea unui cargo. Probabil că e disperat – suficient de disperat – aşa că nu ne va respinge oferta. Are o navă mică, paradită, cu nume lung şi ridicol. Nu-i luxoasă, dar ne va duce unde trebuie, iar asta-i tot ce contează. Nu există echipaj, ca să fim îngrijoraţi – doar individul despre care v-am vorbit. Iar el… şi el e cam ridicol. N-o să ne facă probleme. E mare, dar moale, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Se zice că ar creşte pisici. Nu prea-i plac oamenii. Bea multă bere şi mănâncă prea mult. Mă îndoiesc că are vreo armă. Se zvoneşte că abia se descurcă, hoinărind din planetă în planetă şi vânzând bagatele absurde, jucărioare inutile. Wackerfuss crede că omul nu-i periculos. Dar, chiar dacă se înşală, ce poate face un singur om? Dacă ne ameninţă cu ceva, mercenara şi cu mine îl putem transforma în hrană pentru pisicile lui. — Nevis, nu vreau să aud de aşa ceva! protestă Jefri Lion. În această călătorie nu se vor făptui crime! — Nu? întrebă Nevis, făcând semn către Rica Dawnstar. Atunci de ce-ai angajat-o? adăugă el, zâmbind răutăcios – iar zâmbetul de răspuns al femeii fu ironic şi batjocoritor. Oricum, ştiam că ăsta-i locul în care-l vom găsi. Iată omul despre care v-am vorbit. Nici unul dintre ei, cu excepţia lui Rica Dawnstar, nu era prea versat în arta subtilă a conspiraţiei. Cei trei se întoarseră spre uşă, fixându-l pe bărbatul care tocmai intrase. Acesta era foarte înalt, de aproape doi metri şi jumătate, iar burta-i mare, moale, atârna deasupra cingătorii din metal. Avea mâini gigantice, o figură lungă, ciudat de albă, şi o atitudine bizară, ţeapănă. Pielea, atât cât se vedea, era de albeaţa oaselor uscate. Se părea că-i lipsea complet părul. Purta pantaloni albaştri, sclipitori, şi cămaşă de-un cafeniu închis, cu manşete destrămate. Probabil simţise că era privit, pentru că întoarse capul şi-i privi la rândul lui, cu figura-i palidă lipsită de expresie. Continuă să se uite la ei. Celise Waan întoarse prima capul, după aceea Jefri Lion, iar în cele din urmă şi Anittas. — Cine-i? îl întrebă ciborgul pe Kaj Nevis. — Wackerfuss îi zice Tuffy. Mi s-a spus că numele lui adevărat este Haviland Tuf.   Haviland Tuf luă ultimul fort stelar verde cu o delicateţe care-i contrazicea dimensiunile, apoi privi satisfăcut tabla de joc. Întreaga suprafaţă era roşie: crucişătoarele, cuirasatele, forturile stelare şi coloniile, toate erau roşii. — Mă văd nevoit să mă declar învingător, spuse el. — Încă o dată, recunoscu Rica Dawnstar. Tânăra se întinse, dorind să-şi dezmorţească membrele înţepenite după ore întregi de joc. Avea graţia ucigătoare a unei leoaice. Sub vesta din zale argintii de oţel purta o armă cu ace, într-o teacă atârnată de umăr. — Poate îndrăznesc prea mult, dacă aş sugera o altă înfruntare, zise Haviland Tuf. — Nu, mulţumesc, râse Dawnstar. Eşti prea bun. Sunt o jucătoare înnăscută, dar cu tine nu-i distractiv. Am obosit să tot ies pe locul doi. — Am avut foarte mult noroc în jocurile de până acum. Fără îndoială, norocul meu s-a terminat, iar dumneavoastră veţi întrece modestele mele puteri, în următoarea tentativă. — Oh, da, fără îndoială, rânji Rica Dawnstar. Permite-mi însă să amân acea tentativă pentru momentul în care plictiseala va deveni ucigătoare. Măcar sunt mai bună decât Lion. Nu-i aşa, Jefri? Jefri Lion stătea pe un scaun, într-un colţ al camerei de comandă a navei, răsfoind un teanc de texte militare vechi. Jacheta lui din stofă cameleon căpătase culoarea cafenie a panourilor din sintelemn din spatele lui. — Jocul nu respectă autenticele principii militare, declară el, cu un pic de enervare în glas. Am folosit tactica lui Stephen Cobalt Northstar, cea din momentul în care a Treisprezecea Flotă Umană a înconjurat Hrakkean. Contraatacul lui Tuf a fost complet eronat, ţinând seama de circumstanţe. Dacă regulile jocului ar fi fost corecte, nu puteam fi învins. — Adevărat? făcu Haviland Tuf. Aveţi un avantaj asupra mea, domnule. La urma urmei, aveţi norocul să fiţi istoric militar, în timp ce eu sunt doar un umil negustor. Îmi lipseşte familiarizarea dumneavoastră cu marile campanii militare ale istoriei. Noroc că, până acum, deficienţele jocului şi o şansă extraordinară au conspirat pentru a compensa ignoranţa mea! Dar aş considera binevenită oportunitatea de a-mi completa cunoaşterea principiilor militare. Dacă veţi binevoi a juca încă o dată, voi studia cu atenţie strategia dumneavoastră subtilă, pentru a încorpora, pe viitor, un mod de gândire mai sănătos, mai autentic, în jocul meu sărman. Jefri Lion, a cărui flotă argintie fusese eliminată prima în toate jocurile din săptămâna ce trecuse, păru stânjenit. — Ei bine, Tuf… începu el. Fu salvat din acea situaţie neplăcută de un răcnet subit, urmat de un val de obscenităţi, ce se auziră din compartimentul învecinat. Haviland Tuf sări imediat în picioare, iar Rica Dawnstar apăru îndată lângă el. Năvăliră în coridor chiar în clipa în care Celise Waan ieşea afară din încăperea pentru locuit, urmărind o mogâldeaţă neagră cu alb, care trecu vâjâind pe lângă ei şi intră în camera de comandă. — Prindeţi-o! ţipă Celise Waan la ei. Femeia avea figura roşie, umflată şi părea furioasă. — În ce scop, dacă-mi permiteţi să mă interesez? întrebă Tuf, blocând trecerea, coridorul fiind îngust, iar el lat. Antropologa întinse mâna stângă. Pe palmă se vedeau trei zgârieturi scurte, adânci, mustind de sânge. — Uite ce mi-a făcut! — Adevărat… Iar dumneavoastră ce i-aţi făcut ei? Kaj Nevis ieşi din încăperea de locuit, zâmbind subţire. — A vrut s-o arunce în cealaltă parte a camerei, zise el. — Stătea pe patul meu! se indignă Celise Waan. Am intenţionat să trag un pui de somn, iar creatura blestemată dormea în patul meu! răcni ea, după care se întoarse să-l înfrunte pe Nevis. Şterge-ţi rânjetul de pe figură! E suficient de neplăcut că trebuie să ne înghesuim în nava asta mică, amărâtă! Dar refuz să împart spaţiul ăsta insuficient cu animalele jegoase ale individului ăsta imposibil! E vina ta, Nevis! Tu ne-ai vârât în belea! Fă ceva! Îţi cer să-l determini pe Tuf să scape de calamităţile astea mici! Mă auzi? Îţi cer! — Scuză-mă, spuse Rica Dawnstar din spatele lui Tuf, iar uriaşul se uită la ea şi se dădu într-o parte. Asta-i una dintre calamităţile la care te referi? Dawnstar păşi în coridor, ţinând o pisică la piept, cu mâna stângă, în timp ce-o mângâia cu dreapta. Un cotoi uriaş, cu păr lung, moale, cenuşiu, şi ochi galbeni, aroganţi. Cântărea probabil vreo nouă kilograme, dar Rica îl ţinea cu uşurinţă, ca pe un pisoi. — Ce-i ceri lui Tuf să-i facă bătrânului Ciupercă? întrebă ea, în timp ce motanul torcea. — M-a rănit alta, una neagră cu alb, răspunse Celise Waan, dar asta-i la fel de rea. Uitaţi-vă la figura mea! Uitaţi-vă la ce mi-a făcut! Abia pot să respir, iar când încerc să dorm, mă trezesc cu o pisică pe piept! Ieri gustam ceva. M-am întrerupt un moment din mâncat, iar când m-am întors, lighioana neagră cu alb se ghemuise în farfurie şi rostogolea prăjiturile mele cu mirodenii prin praf, de parcă ar fi fost jucării! Nimic nu-i în siguranţă, cu animalele astea în jur! Am pierdut două stilouri şi cea mai frumoasă brăţară roz! Iar acum asta, atacul! E intolerabil! Insist ca animalele să fie duse imediat în depozit! Imediat, ai auzit? — Auzul meu este destul de bun, declară Haviland Tuf. Dacă obiectele dumneavoastră care lipsesc nu vor fi regăsite până la sfârşitul călătoriei, voi fi încântat să vă rambursez contravaloarea lor. Dar mă văd obligat, cu regret, să resping cererea dumneavoastră referitoare la Ciupercă şi Distrugere. — Sunt pasager pe caraghioslâcul ăsta de navă! ţipă la el Celise Waan. — Insultaţi inteligenţa mea, aşa cum aţi făcut şi cu auzul meu? întrebă Tuf: Statutul dumneavoastră ca pasager este evident, doamnă, nu-i necesar să-mi aduceţi aminte. Permiteţi-mi, totuşi, să subliniez că această navă mică, pe care vă simţiţi liberă s-o jigniţi, este căminul meu, locul în care trăiesc. Indiferent cum este. Mai mult, deşi sunteţi, fără nici o îndoială, pasager şi vă bucuraţi de anumite drepturi şi privilegii, Ciupercă şi Distrugere trebuie să aibă, logic, drepturi substanţial mai mari, pentru că aceasta este locuinţa lor permanentă. Nu-i obiceiul meu să iau pasageri la bordul Cornului abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime. După cum aţi remarcat, spaţiul disponibil este puţin adecvat propriilor mele nevoi. Din nefericire, am suferit diferite vicisitudini ale sorţii în domeniul profesional şi nu câştig nimic ascunzând faptul că rezerva mea de standarzi se îndrepta spre insuficienţă când m-a contactat Kaj Nevis. Am făcut toate eforturile pentru a vă simţi comod la bordul acestei nave pe care o blestemaţi, mergând până la a ceda, pentru necesităţile dumneavoastră colective, zona de locuit a rachetei, improvizându-mi un culcuş incomod în camera de comandă. În ciuda sărăciei mele evidente, am ajuns să regret profund impulsul nebunesc şi altruist care m-a împins să accept această închiriere, mai ales că plata primită abia a ajuns pentru combustibilul şi proviziile necesare călătoriei, precum şi achitării taxei de asolizare din ShanDi. Mă tem că aţi profitat serios de credulitatea mea. Cu toate acestea, sunt un om de cuvânt şi voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a vă duce la destinaţia dumneavoastră misterioasă. Dar sunt obligat să vă cer ca pe durata călătoriei să-i toleraţi pe Ciupercă şi pe Distrugere, aşa cum eu vă tolerez pe dumneavoastră. — Niciodată! declară Celise Waan. — Nu mă îndoiam de răspuns, comentă Haviland Tuf. — N-am de gând să mai stau împreună cu lighioanele, spuse antropologa. Nu există nici un motiv să ne înghesuim într-o cameră, ca soldaţii în cazarmă. Nava nu arăta atât de mică de afară. Unde duce uşa asta? întrebă ea, arătând cu mâna-i grasă. — Către compartimentele de depozitare, răspunse senin Haviland Tuf. Sunt şaisprezece. Recunosc că şi cel mai mic dintre ele e de două ori mai mare decât limitatul meu spaţiu locuibil. — Aha! exclamă Waan. Şi ai vreo încărcătură? — Compartimentul şaisprezece este umplut cu reproduceri din plastic ale măştilor de orgie coogliene pe care, din nefericire, n-am fost în stare să le vând pe ShanDellor, situaţie care m-a pus la discreţia lui Noah Wackerfuss, iar acesta a coborât preţurile şi m-a lipsit de mica mea speranţă de câştig. În compartimentul doisprezece am depozitat unele obiecte personale, echipament de tot felul şi diferite lucruri adunate în timp. Restul navei este complet gol, doamnă. — Excelent! În acest caz, vom transforma compartimentele mai mici în camere particulare pentru fiecare dintre noi. O chestie simplă, trebuie doar mutate paturile. — Foarte simplă, recunoscu Haviland Tuf. — Atunci fă-o! răcni Celise Waan. — Cum doriţi. Închiriaţi şi un costum spaţial? — Pentru ce? — Depozitele nu beneficiază de sistemul pentru menţinerea vieţii, rânji Rica Dawnstar. Nu au aer. Nici căldură. Nici presiune. Nici măcar gravitaţie. — Tocmai bune să te găzduiască, adăugă Kaj Nevis. — Într-adevăr, mormăi Haviland Tuf.   Ziua şi noaptea sunt noţiuni lipsite de sens pe o navă cosmică, dar ritmurile străvechi ale trupului omenesc îşi menţin cererile, iar tehnologia a trebuit să se conformeze. De aceea, Cornul abundenţei avea, ca şi alte nave, exceptând imensele vase de război cu trei viteze sau cargoboturile de linie ale corporaţiilor de transport, o perioadă pentru somn – un timp al întunericului şi al tăcerii. Rica Dawnstar se ridică din culcuşul ei şi-şi apucă arma cu ace, din obişnuinţă. Celise Waan sforăia puternic. Jefri Lion se zbătea şi se răsucea, câştigând bătăliile din mintea lui. Kaj Nevis era pierdut în vise de bogăţie şi putere. Şi cibertehul dormea, deşi era vorba de un alt soi de somn. Pentru a scăpa de plictiseala călătoriei, Anittas se întinsese într-un hamac, se conectase la calculatorul navei şi se închisese. Jumătatea lui cibernetică monitoriza jumătatea lui biologică. Respiraţia îi era lentă şi foarte regulată, temperatura trupului scăzută, consumul de energie redus aproape la zero. Dar senzorii fără pleoape, din metal argintiu, care-i serveau drept ochi, păreau a se mişca uşor, urmărind vreo viziune invizibilă. Rica Dawnstar ieşi iute din încăpere. Haviland Tuf stătea singur în camera de comandă. În culcuşul lui, torcea motanul cenuşiu. Mâinile uriaşe, albe, ale bărbatului se mişcau pe tastatura calculatorului. Distrugere, pisica mai mică, aceea neagră cu alb, se juca lângă picioarele lui. Ţinea în labe un stilou şi-l rostogolea de colo-colo pe podea. Tuf n-o auzise pe Rica intrând. Nimeni n-o auzea pe Rica mişcându-se, cu excepţia cazului când dorea ea să fie auzită. — Eşti încă treaz, spuse ea, rezemându-se de uşorul uşii. Tuf răsuci scaunul şi o privi impasibil. — O deducţie foarte remarcabilă. Sunt în faţa dumneavoastră activ, ocupat, solicitat de nevoile navei mele. Din dovezile evidente ale ochilor şi urechilor, aţi ajuns la concluzia că nu dorm. Puterea dumneavoastră de raţionament este uluitoare. Rica Dawnstar pătrunse lent în încăpere şi se întinse pe culcuşul lui Tuf, rămas nestrâns din perioada anterioară de somn. — Şi eu sunt trează, zise ea, zâmbind. — Abia de-mi vine să cred. — Crede. Nu dorm mult, Tuf. Două sau trei ore pe noapte. Un avantaj, în meseria mea. — Fără îndoială. — Dar la bordul unei nave reprezintă un dezavantaj. Mă plictisesc. — Vreţi să facem un joc? — Poate unul de alt fel, zâmbi ea. — Sunt dornic să învăţ jocuri noi. — Bine. Să ne jucăm de-a conspiraţia. — Regulile nu-mi sunt familiare. — Sunt destul de simple. — Într-adevăr? Poate veţi fi suficient de amabilă să le enunţaţi. Figura lungă a lui Tuf rămăsese calmă, evazivă. — N-ai fi câştigat ultimul meci dacă Waan ar fi fost de partea mea, când i-am cerut, spuse Rica, pe tonul unei conversaţii obişnuite. Alianţele, Tuf, pot fi profitabile pentru toate părţile implicate. Noi doi suntem deosebiţi de ceilalţi. Suntem mercenari. Dacă Lion are dreptate în privinţa stelei molimei, ei vor împărţi bogăţii atât de mari că nu ni le putem imagina, iar noi doi ne vom primi salariul. Nu mi se pare corect. — Echitatea e un lucru greu de apreciat, comentă Haviland Tuf, şi mult mai greu de atins. Aş dori ca plata mea să fie mai generoasă, dar, fără îndoială, mulţi alţii doresc acelaşi lucru. Însă este salariul pe care l-am negociat şi l-am acceptat. — Negocierile pot fi redeschise, sugeră Rica Dawnstar. Au nevoie de noi. De amândoi. Mi se pare că, dacă am colabora, am reuşi să… să impunem nişte termeni mai convenabili. Să devenim părtaşi. O împărţire la şase. Ce zici? — O idee care mă intrigă, cu multe elemente care o recomandă. Unii şi-ar permite să sugereze că e vorba de un lucru lipsit de etică, ceea ce-i adevărat, dar adevărata sofisticare implică o anumită flexibilitate morală. Rica Dawnstar examină un moment figura lungă, albă, lipsită de expresie, apoi rânji: — Nu te atrage, Tuf! În sinea ta, eşti de partea regulilor. — Regulile reprezintă esenţa jocului, sufletul lor, dacă vrei. Dau substanţă şi înţeles micilor noastre înfruntări. — Uneori e mai amuzant să le încalci. Şi mai eficient. Tuf îşi acoperi figura cu mâinile. — Deşi nu-s mulţumit de salariul meu ridicol, doresc să-mi îndeplinesc contractul cu Kaj Nevis. Nu vreau să vorbească urât despre mine sau despre Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime. — Oh, mă îndoiesc că va vorbi urât despre tine, Tuf! râse Rica. Mă îndoiesc că te va pomeni vreodată, după ce-şi va realiza ţelul şi va scăpa de tine. Fu încântată să observe că declaraţia ei îl făcuse pe Tuf să clipească. — Chiar aşa? întrebă el. — Nu eşti curios? Nu vrei să ştii unde mergem şi de ce Waan şi Lion au ţinut zona de destinaţie secretă până am ajuns la bord? Şi de ce Lion a angajat un paznic? Haviland Tuf mângâie blana lungă, cenuşie, a lui Ciupercă, fără să-şi mute privirea de pe figura tinerei. — Curiozitatea reprezintă marele meu viciu. Mă tem că aţi văzut în sufletul meu, iar acum căutaţi să-mi exploataţi slăbiciunea. — „Curiozitatea a ucis pisica”, spuse Rica Dawnstar. — O sugestie neplăcută, mai ales cu ea de faţă, comentă Tuf. — Dar satisfacţia a reînviat-o, sfârşi Rica. Lion ştie că-i vorba de ceva imens. Şi teribil de periculos. Pentru a obţine ceea ce vor, au nevoie de Nevis sau de cineva ca el. I-au repartizat un sfert frumos, dar Kaj are felul acela de reputaţie care te face să te întrebi dacă se va mulţumi doar cu a patra parte. Mă aflu aici ca să am grijă să se mulţumească. Pe de altă parte, adăugă ea, dând din umeri şi bătând cu palma în arma cu ace din teaca de la umăr, reprezint o asigurare şi împotriva altor complicaţii ce se pot ivi. — Pot să atrag atenţia că dumneavoastră reprezentaţi o complicaţie adiţională? Ea zâmbi rece. — Nu-i spune asta lui Lion. Gândeşte-te la ce ţi-am spus, Tuf. După cum văd eu lucrurile, Nevis te-a subapreciat. Nu-l subaprecia şi tu pe el. Sau pe mine. Niciodată, niciodată să nu mă subapreciezi. Poate va veni un timp când vei dori să ai un aliat. Iar lucrul acesta s-ar putea întâmpla mai devreme decât crezi.   Cu trei zile înainte de sosire, Celise Waan se plânse din nou de mâncare. Tuf servise un ghiveci de legume cu mirodenii, aşa cum se găteşte pe Halagreen. O mâncare picantă, dar aveau parte de ea pentru a şasea oară de când călătoreau. Antropologa arătă legumele din farfurie, se strâmbă şi spuse: — De ce nu primim nişte mâncare adevărată? Tuf se întinse, străpunse provocator cu furculiţa o ciupercă dolofană şi o ridică în faţa ochilor. O privi în tăcere un moment, aplecă un pic capul şi o privi din alt unghi, o răsuci şi se uită din nou la ea, iar în cele din urmă o pipăi uşor. — Nu reuşesc să înţeleg natura reclamaţiei dumneavoastră, doamnă. Ciuperca pare suficient de adevărată sărmanelor mele simţuri. Sigur, e doar o parte dintr-un întreg. Poate că restul ghiveciului este iluzoriu. Deşi cred că nu-i. — Ştii la ce mă refer! ţipă Celise Waan cu voce stridentă. Vreau carne! — Iar eu vreau bogăţii nemăsurate. Asemenea fantezii sunt uşor de visat, dar devin ceva mai greu reale. — M-am săturat de legumele astea enervante, se văită Celise Waan. Vrei să spui că pe nava asta chinuitoare nu pot căpăta o bucăţică de carne? Tuf îşi încrucişă degetele. — Nu intenţionez să difuzez informaţii eronate. Eu nu sunt un mâncător de carne, dar există o cantitate minusculă pe Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime. Recunosc cinstit. O satisfacţie furioasă apăru pe figura lui Celise Waan. Femeia se uită pe rând la ceilalţi aflaţi în jurul mesei. Rica Dawnstar încerca să-şi stăpânească un rânjet. Jefri Lion se îmbufnase. — V-am spus eu că păstrează mâncarea bună pentru el! Cu un gest deliberat, apucă farfuria şi o aruncă în partea opusă a camerei. Vasul se izbi de peretele metalic şi-şi goli încărcătura de ghiveci în patul nestrâns al lui Rica Dawnstar. Mercenara zâmbi dulce: — Tocmai am făcut schimb de paturi, Waan! — Nu-mi pasă! Măcar o dată voi avea o mâncare decentă! Presupun că voi, ceilalţi, vă aşteptaţi s-o împart cu voi! — Nu, dragă, spuse Rica. E toată a ta! Apoi îşi termină ghiveciul şi şterse farfuria cu o coajă de pâine cu ceapă. Lion arăta stânjenit; în schimb, Kaj Nevis declară: — Dacă poţi să obţii carne de la Tuf, îţi aparţine în totalitate. — Excelent! exclamă ea. Tuf, adu-mi carnea! Haviland Tuf o privi impasibil. — E adevărat că, în conformitate cu contractul pe care l-am încheiat cu Kaj Nevis, trebuie să vă hrănesc pe durata călătoriei. Dar nu s-a menţionat nimic despre natura alimentaţiei. Oricum, mi-am făcut datoria. Acum însă trebuie să vă satisfac capriciile culinare. Foarte bine, dacă asta-i soarta mea. Dar mă trezesc brusc cuprins eu însumi de pofte. Dacă eu vă suport toanele, n-ar fi echitabil ca şi dumneavoastră să le acceptaţi pe ale mele? — Ce vrei să zici? întrebă Waan, suspicioasă. — Nimic, de fapt, răspunse Tuf, întinzând mâinile în lături. În schimbul cărnii pe care o doriţi, cer doar un moment de înţelegere. Am devenit foarte curios în ultimul timp şi aş vrea să-mi satisfac curiozitatea. Rica Dawnstar m-a avertizat că, dacă nu va fi satisfăcută, curiozitatea îmi va ucide pisicile… — Sunt de aceeaşi părere, declară antropologa cea grasă. — Mda… Cu toate acestea, mă văd silit să insist. Vă propun un târg: hrană, de felul celei pe care aţi cerut-o atât de melodramatic, pentru o pepită măruntă, sărmană, de informaţie a cărei cedare nu vă va costa nimic. Suntem pe cale să ajungem în sistemul Hro B’rana, destinaţie pe care aţi declarat-o la închirierea navei. Aş dori să aflu de ce mergem acolo, precum şi natura a ceea ce vă aşteptaţi să găsiţi pe acea stea a molimei de care v-am auzit vorbind. Celise Waan se întoarse spre ceilalţi: — Am plătit o grămadă de standarzi pentru hrană! Ăsta-i jaf! Jefri, pune piciorul în prag! — Hm! făcu Jefri Lion. Nu-i nici un pericol, Celise. Oricum va afla, când vom ajunge. Poate că a sosit timpul să ştie. — Nevis, n-ai de gând să faci nimic? — De ce? întrebă acesta. N-are nici o importanţă. Spune-i şi ia-ţi carnea. Sau nu-i spune. Mi-e indiferent. Waan se uită întâi la Kaj Nevis, apoi, trufaşă, la figura calmă, palidă, a lui Haviland Tuf. — Bine, zise ea, încrucişându-şi braţele. Dacă e neapărată nevoie, o să cânt ca să primesc de mâncare! — E suficient şi dacă vorbiţi cu voce normală, declară Tuf. Celise Waan îl ignoră. — O să povestesc pe scurt. Descoperirea stelei molimei este marele meu triumf, piatra de căpătâi a carierei mele, dar nici unul dintre voi n-a avut inteligenţa sau amabilitatea să aprecieze munca pe care am făcut-o. Sunt antropolog la Centrul ShanDellor pentru Progresul Culturii şi Cunoaşterii. Specialitatea mea ştiinţifică este studiul culturilor primitive de un fel deosebit – culturile planetelor colonizate care au rămas izolate şi au decăzut tehnic în urma Marelui Război. Bineînţeles, multe lumi umane au fost afectate astfel, iar un număr considerabil dintre ele au fost cercetate amănunţit. Eu am lucrat în domenii mai puţin cunoscute – investigarea culturilor neumane, în special cele ale fostelor planete de sclavi ai hranganilor. Una dintre planetele pe care le-am studiat a fost Hro B’rana – cândva o colonie înfloritoare, un domeniu pentru înmulţirea hruunilor, dactiloizilor şi altor rase hrangane de sclavi, acum pustiită. Făpturile inteligente care trăiesc acolo au viaţă scurtă, o viaţă urâtă, brutală. Dar, ca în multe asemenea culturi degenerate, există basme despre o vârstă de aur dispărută. Lucrul cel mai interesant de pe Hro B’rana este o legendă, o legendă care se întâlneşte doar acolo – cea despre steaua molimei. Subliniez că pustiirea planetei este deosebit de puternică, iar subpopularea severă, în ciuda faptului că mediul nu-i exagerat de aspru. De ce? Ei bine, descendenţii degeneraţi ai coloniştilor hruuni şi dactiloizi, ale căror culturi sunt, de altfel, complet diferite şi foarte ostile una faţă de cealaltă, au un singur răspuns la această întrebare: steaua molimei. La fiecare a treia generaţie, exact atunci când reuşesc să iasă din starea lor nenorocită, când populaţia creşte din nou, steaua molimei devine tot mai mare pe cerul nopţii lor. Iar când ajunge cea mai strălucitoare de pe boltă, atunci începe sezonul molimelor. Epidemiile se întind pe toată Hro B’rana, şi de fiecare dată cea nouă este mai teribilă decât cea de dinainte. Vindecătorii sunt neputincioşi. Recolta se veştejeşte, animalele pier, iar trei sferturi din populaţia inteligentă moare. Cei care supravieţuiesc sunt aruncaţi în cea mai brutală formă de existenţă. Apoi steaua molimei descreşte şi, o dată cu declinul ei, molima dispare de pe Hro B’rana pentru încă trei generaţii. Aceasta-i legenda. În timp ce-o ascultase pe Celise Waan relatând povestea, Haviland Tuf îşi păstrase o figură inexpresivă. — Interesant, zise el. Presupun totuşi că expediţia prezentă nu a fost organizată pentru a vă continua cariera prin investigarea acestui basm îngrozitor. — Nu, recunoscu Celise Waan. Am avut, cândva, această intenţie. Legenda mi se păruse un subiect excelent pentru o monografie. Am încercat să obţin fonduri de la Centru, pentru o cercetare la faţa locului, dar cererea mea a fost respinsă. M-am enervat, şi pe bună dreptate. Idioţii! Am vorbit despre supărarea mea şi despre cauza ei colegului meu, Jefri Lion. Lion tuşi. — Da, spuse el. Domeniul meu, după cum ştiţi, este istoria militară. Am fost intrigat, bineînţeles. M-am cufundat în băncile de date ale Centrului. Fişierele noastre nu-s la fel de complete ca acelea de pe Avalon şi Newhoime, dar n-aveam timp pentru cercetări mai minuţioase. Trebuia să acţionăm repede. Vezi, teoria mea e de fapt mai mult decât o teorie, e o certitudine, pentru că ştiu ce-i o stea a molimei. Nu-i nici o legendă, Tuf! E adevărul gol-goluţ! Trebuie să fie părăsită, abandonată, dar încă funcţională, îndeplinindu-şi programele după mai mult de un mileniu de la Prăbuşire. Nu-ţi dai seama? Nu ghiceşti? — Îmi recunosc eşecul, zise Tuf. Îmi lipseşte familiarizarea dumneavoastră cu problema respectivă. — E o navă de război, Tuf, o navă militară situată pe o orbită lungă, eliptică, în jurul planetei Hro B’rana. Una dintre cele mai devastatoare arme lansate în vidul cosmic de Străvechiul Pământ împotriva hranganilor, la fel de teribilă ca legendara flotă a iadului despre care se spune că ar fi existat în ultimele zile de dinaintea Prăbuşirii. Dar are posibilitatea de a face bine, în aceeaşi măsură în care poate face rău. Este depozitara celei mai înaintate ştiinţe biogenetice a Imperiului Federal, un artefact care funcţionează, plin de secrete pierdute pentru restul omenirii! — Într-adevăr! mormăi Tuf. — Este o navă de germinare, încheie Jefri Lion, o navă de germinare pentru război biologic a Corpului Inginerilor Ecologi. — Şi e a noastră, rânji Kaj Nevis. Haviland Tuf îl privi atent pe Nevis, dădu din cap, se ridică, apoi anunţă: — Curiozitatea mi-a fost satisfăcută. Acum trebuie să-mi îndeplinesc partea ce-mi revine din înţelegere. — Ahhh! făcu Celise Waan. Carnea mea! — Cantitatea este copioasă, deşi recunosc că varietatea-i redusă, anunţă Haviland Tuf. Vă voi lăsa sarcina de a vă pregăti carnea în modul cel mai plăcut cerului gurii dumneavoastră. Se duse la un dulap, tastă codul de acces şi scoase o lădiţă, pe care o aduse, sub braţ, la masă. — Aceasta-i singura carne de la bordul navei mele. Nu-i pot garanta gustul sau calitatea. Dar până acum n-am primit vreo plângere. Rica Dawnstar izbucni în râs, iar Kaj Nevis chicoti. Haviland Tuf, grijuliu şi metodic, scoase din lădiţă o duzină de cutii de conserve cu hrană pentru pisici şi le aşeză în faţa lui Celise Waan. Distrugere se căţără pe masă şi începu să toarcă.   — Nu-i atât de mare pe cât mă aşteptam, spuse Celise Waan, la fel de arţăgoasă ca de obicei. — Doamnă, ripostă Haviland Tuf, ochii pot înşela deseori. Ecranul meu de vizualizare este, recunosc, modest, cu diametrul doar de un metru, iar acest lucru, bineînţeles, diminuează mărimea oricărui obiect reprezentat pe el. Nava are dimensiuni considerabile. — Cât de considerabile? se interesă Kaj Nevis, apropiindu-se. Tuf îşi încrucişă mâinile pe burtă. — Nu pot spune cu precizie. Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime e doar o navă comercială modestă, iar instrumentele ei senzoriale nu-s ce-ar trebui să fie. — Atunci, spune cu aproximaţie, mârâi Kaj Nevis.  

Lumina ce se stinge de George R.R. Martin   Prolog O stea solitară, rătăcind fără ţintă, o paria a creaţiei; asta era planeta. De secole fără număr tot căzuse, şi căzuse, stingheră, fără vreo destinaţie anume, şi căzuse, şi iar căzuse printre spaţiile reci şi pustii dintre sori. Generaţii de stele se succedaseră pe cerurile ei neroditoare. Nu aparţinea niciuneia. Era o lume în sine şi de sine stătătoare, unică. Într-un anumit sens, nici măcar nu făcea parte din galaxie; traiectoria ei descendentă străpungea câmpia galactică aidoma unui cui bătut prin tăblia din lemn a unei mese rotunde. Aparţinea nefiinţei. Iar nefiinţa avea să devină realitate cât de curând. În zorii istoriei omeneşti, planeta aceasta solitară a trecut printr-o perdea de pulbere interstelară care acoperea o zonă extrem de mică de lângă hotarul uriaşelor lentile gravitaţionale ale galaxiei. Dincolo nu erau decât câteva stele – cam vreo treizeci, foarte puţine. Şi dincolo de ele nu mai era nimic decât vidul, o noapte mai adâncă şi mai lungă decât oricare dintre cele cunoscute vreodată de planeta aceasta pribeagă. După ce s-a rostogolit prin acea regiune umbrită a hotarelor, a întâlnit poporul cel smintit. Cei care au descoperit-o primii au fost Imperialii Pământului, exact la apogeul expansiunii lor demente şi fără noimă, atunci când Imperiul Federal al Bătrânului Pământ încă mai încerca să cârmuiască toate enclavele de omenire de peste abisuri colosale, imposibil de trecut. O navă de război, pe nume Mao Tze Dong, ce fusese mutilată în timpul unei incursiuni împotriva Hranganienilor, iar întregul echipaj murise la posturi, a devenit primul vehicul de pe tărâmul oamenilor care a trecut dincolo de Vălul Diavolului. Mao era doar o epavă care plutea în derivă, complet lipsită de oxigen şi pe ale cărei coridoare cadavrele se legănau într-un dans grotesc, lovindu-se de tavane cam o dată la un secol. Însă computerele navei fantomă încă mai funcţionau, repetându-şi cu încăpăţânare ritualurile, suficient cât să observe solitara planetă fără nume şi să îi noteze poziţia pe hărţi chiar înainte de a se opri definitiv, la doar câteva minute-lumină depărtare de ea. La vreo şapte secole după această întâmplare, o navă comercială din Tober a dat peste Mao Tze Dong şi peste însemnarea de pe hartă. Dar pe atunci ştirea aceasta era deja veche; planeta mai fusese descoperită o dată. Celia Marcyan a fost cea care a descoperit-o a doua oară. Nava acesteia, Vânătorul de Fantasme, a înconjurat planeta cea întunecată pe tot parcursul unei zile standard, în perioada generaţiei de interimat ce a urmat Colapsului. Doar că solitara planetă nu a interesat-o pe Celia, căci nu-i putea oferi decât pietre şi gheţuri şi noapte fără sfârşit, astfel încât, nu după multă vreme, şi-a văzut mai departe de drum. Însă menirea ei era să dea nume planetelor şi, astfel, înainte de a pleca de acolo, a botezat-o. A numit-o Worlorn, dar nu a explicat niciodată nici de ce a ales acest nume, nici ce înseamnă el. Şi Worlorn a rămas. Iar Celia şi-a văzut de drum, pornind spre alte lumi şi alte istorii. Următorul vizitator a fost Kleronomas, în anul 46-ai. Nava lui de prospecţiuni a survolat-o în trecere şi a însemnat pe hărţi regiunea pustie. Planeta şi-a dezvăluit tainele în faţa senzorilor; şi astfel Kleronomas a constatat că era mai mare şi mai bogată decât majoritatea celorlalte, cu atmosferă şi oceane îngheţate, aşteptând eliberarea. Există voci care spun că Tomo şi Walberg au fost primii care au aterizat pe Worlorn, în anul 97-ai, în timpul expediţiei lor nebune de traversare a galaxiei. Să fie adevărat? Probabil că nu. Fiecare planetă aparţinând tărâmului oamenilor deţine câte o legendă despre Tomo şi Walberg. Însă nava lor, Curva Visătoare, nu s-a mai întors niciodată, aşa că cine poate şti unde anume a aterizat? Următoarele observaţii s-au rezumat mai mult la fapte şi mai puţin la legende. Fără stele, fără valoare şi doar marginal interesantă, Worlorn a ajuns o însemnare obişnuită pe hărţile stelare ale Lizierei, acea dispersie de lumi risipite între fumul întunecat al gazelor din Vălul Diavolului şi Imensa Mare Neagră. Apoi, în anul 446-ai, un astronom de pe Wolfheim şi-a dedicat viaţa studierii planetei Worlorn şi a adunat toate coordonatele referitoare la ea. Atunci s-au schimbat lucrurile. Astronomul wolfmanian se numea Ingo Haapala şi, într-o bună zi, a ieşit din camera lui de lucru teribil de surescitat, aşa cum este caracteristic wolfmanienilor. Căci pe Worlorn urma să vină ziua – o zi lungă şi strălucitoare. Constelaţia numită Roata de Foc strălucea pe toate cerurile din Exterior; miracolul ei era cunoscut până la mari depărtări, chiar şi pe Bătrânul Pământ. Centrul formaţiunii îl constituia o stea imensă, Axul, Ochiul Iadului, Satan cel Gras – avea zeci de nume. La distanţă egală pe orbita ei, aranjate ordonat, precum şase bile de foc galben ce se rotesc în jurul unui unic jgheab, erau celelalte: Sorii Troieni, Copiii Satanei, Coroana Iadului. Numele nu contau. Ceea ce conta era Roata însăşi, cele şase stele galbene de dimensiuni medii care-şi omagiau stăpânul roşu, colosal de mare, devenind brusc cel mai neverosimil şi stabil sistem pluristelar descoperit până în acel moment. Roata a fost o minune care a durat doar şapte zile, un alt mister pentru o umanitate istovită deja de mult prea multe mistere străvechi. În lumile mai civilizate, oamenii de ştiinţă au emis teorii încercând să-i explice apariţia; dincolo de Vălul Diavolului s-a format un cult în jurul ei, iar bărbaţii şi femeile vorbeau despre o rasă dispărută de ingineri stelari care mutaseră sorii din loc pentru a-şi ridica un monument. Atât speculaţiile de natură ştiinţifică, cât şi superstiţiile s-au dezvoltat cu intensitate timp de câteva decenii, iar apoi au intrat în declin; foarte curând după aceea întreaga chestiune a fost dată uitării. Wolfmanianul Haapala a prezis că Worlorn va înconjura Roata de Foc o singură dată, pe o hiperbolă largă şi lentă, însă fără să intre în sistem, dar apropiindu-se foarte mult de acesta. Cincizeci de ani standard de lumină a soarelui; apoi din nou în bezna din Lizieră, dincolo de Ultimele Stele, în Imensa Mare Neagră de vid intergalactic. Acestea au fost secole pline de nelinişti, când Înaltul Kavalaan şi alte lumi din Exterior se obişnuiau cu gustul primului lor sentiment de mândrie, tot mai nerăbdătoare să-şi găsească locul în istoriile spulberate ale umanităţii. Şi toată lumea ştie ce a urmat. Roata de Foc fusese mereu fala lumilor din Exterior, dar până acum, fusese o fală lipsită de planete. Pe când planeta Worlorn se apropia de lumină, a fost sfâşiată de un secol de furtuni: ani lungi de gheţuri care se topeau şi de activitate vulcanică şi de cutremure. Puţin câte puţin, atmosfera ei îngheţată a căpătat viaţă, iar vânturi hidoase au urlat ca nişte sugari monstruoşi. Iată cu ce s-au confruntat şi s-au luptat lumile din Exterior. Terra-modelatorii au sosit de pe Tober-din-Văl, gardienii vremii din Zorii-Întunecaţi, dar au mai venit şi alte echipe din Wolfheim şi din Kimdiss şi din ai-Emerel şi din Lumea Oceanului de Vin Negru. Cei din Înaltul Kavalaan au dirijat lucrările, căci ei revendicaseră planeta solitară. Strădaniile tuturor au durat mai mult de un secol, iar cei ce şi-au pierdut viaţa au intrat în legendele învăţate de copiii din Lizieră. Dar, în cele din urmă, Worlorn a fost îmblânzită. Apoi s-au ridicat oraşele, şi păduri stranii s-au dezvoltat sub lumina Roţii, şi animalele au fost lăsate libere pentru a da viaţă planetei. În anul 589-ai s-a înfiinţat Festivalul Lizierei, chiar în perioada când Satana cel Gras ocupa un sfert din cer, înconjurat de copiii lui strălucitori. În prima zi, toberienii şi-au scos scuturile stratosferice, iar lumina soarelui a căzut şi s-a învolburat pe ele în imagini caleidoscopice. Au urmat alte zile, apoi au sosit navele. Din toate lumile din Exterior, şi din lumile de dincolo, din Tara şi din Daronne, de pe cealaltă parte a Vălului, din Avalon şi din Lumea lui Jamison, de la distanţe uriaşe, din Newholme şi Bătrânul Poseidon, şi chiar de pe Bătrânul Pământ. Vreme de cinci ani standard, Worlon s-a deplasat spre periheliu, apropiindu-se de sursa de lumină; alţi cinci, s-a îndepărtat de ea. În anul 599-ai Festivalul a luat sfârşit. Worlorn a intrat în zona crepusculară şi a început să se prăvălească spre noapte. Capitolul 1 Dincolo de fereastră, apa se lovea de stâlpii aleii pavate cu lemn din lungul canalului. Dirk t’Larien îşi ridică privirea şi văzu un şlep scund şi negru plutind în lumina lunii. Doar un singur om stătea la pupa, sprijinindu-se de un stâlp subţirel. Toate acestea erau conturate extrem de clar, căci luna planetei Braque se afla în mijlocul cerului, mare cât un pumn, şi extrem de strălucitoare. În spatele ei nu se afla nimic altceva decât tăcerea şi un întuneric fumegând, o cortină nemişcată ce ascundea stelele mai îndepărtate. Nimic altceva decât un nor de pulbere şi gaz, îşi spuse. Vălul Diavolului. Începutul veni la multă vreme după final: o bijuterie-şoptitoare. Împachetată în foiţă din argint şi catifea neagră, exact la fel cum i-o dăruise cu mulţi ani în urmă. Şi în acea noapte o despachetă, aşa cum stătea, pe scaun, lângă fereastra dormitorului său ce dădea spre canalul larg şi înspumat, unde negustorii îşi împingeau la nesfârşit în sus şi în jos şlepurile încărcate cu fructe. Nestemata era aşa cum şi-o amintea Dirk: în formă de lacrimă, roşu aprins cu nervuri negre, subţiri. Îşi aduse aminte de ziua în care giuvaiergiul cu puteri telepatice le-o tăiase pe planeta Avalon. Trecu vreme îndelungată până o atinse. Netedă şi extrem de rece sub vârful degetului său, îi şoptea adânc în suflet aduceri aminte şi făgăduinţe pe care încă nu le dăduse uitării. Venise pe planeta Braque fără vreun motiv anume şi nu-şi putea imagina cum de îl găsiseră. Dar l-au găsit, asta era sigur, şi Dirk t’Larien şi-a recăpătat giuvaierul. – Gwen, şopti el, doar ca să rostească din nou numele acesta şi să-i simtă mult familiara-i căldură pe limbă. Jenny a lui, Guinevere a lui, stăpână a viselor abandonate. Îşi spuse că trecuseră deja şapte ani standard, iar degetul lui mângâie mai departe piatra rece, mult prea rece. Dar parcă fuseseră şapte vieţi. Şi totul se terminase. Ce ar mai putea ea să dorească de la el acum? Bărbatul care o iubise, celălalt Dirk t’Larien, cel care făcea promisiuni, cel care dăruia giuvaiere, murise de mult timp. Dirk ridică mâna ca să-şi dea la o parte din ochi o şuviţă de păr şaten brăzdată cu fire cărunte. Şi, fără veste, fără să-şi dorească una ca asta, îşi aminti cum Gwen obişnuia să-i dea părul la o parte atunci când voia să-l sărute. Şi atunci se simţi foarte ostenit şi foarte derutat. Cinismul lui cultivat cu atât de multă migală începuse să dea semne de slăbiciune, şi parcă o greutate i se lăsă pe umeri, greutatea persoanei care fusese odinioară, dar care dispăruse acum. Şi chiar că se schimbase extrem de mult în toţi aceşti ani. Lui îi plăcea să spună că devenise mai înţelept. Însă acum toată această înţelepciune se acrise pe nesimţite. Gândurile îi rătăciră prin trecut, zăbovind asupra tuturor promisiunilor încălcate, asupra visurilor amânate şi pierdute apoi, asupra idealurilor la care renunţase, asupra viitorului lui strălucit pe care îl cedase în schimbul plictisului şi zădărniciei. De ce l-a obligat să-şi aducă aminte? Trecuse mult prea mult timp, prea multe i se întâmplaseră – probabil prea multe se întâmplaseră amândurora. În plus, niciodată nu se gândise că ea avea să folosească în vreun fel bijuteria. Nu fusese decât un gest stupid, un gest de adolescent care pozează în tânăr romantic incurabil. Niciun adult cu judecată nu l-ar obliga să respecte un asemenea angajament absurd. Bineînţeles că nu se putea duce. Încă nu vizitase planeta Braque, avea propria-i viaţă de care să se ocupe, avea lucruri importante de făcut. După tot acest timp, sigur că Gwen nu se putea aştepta că o să sară într-o navă şi că va porni spre lumile din Exterior. Iritat, luă piatra preţioasă în mână şi închise pumnul peste ea. Se hotărî să o arunce pe fereastră în apele întunecate ale canalului şi, astfel, să scape de toate semnificaţiile ei. Dar piatra din pumnul lui se transformă într-un infern de gheaţă, iar amintirile, în pumnale ascuţite. … pentru că ea are nevoie de tine, îi şopti giuvaierul. Pentru că ai promis. Pumnul îi rămase încleştat. Îi amorţise. Celălalt Dirk, cel tânăr, acel Dirk care-i aparţinuse lui Gwen, acela promisese. Dar şi ea a promis, îşi aminti el. Cu multă vreme în urmă, pe planeta Avalon. Giuvaiergiul cel bătrân, un emereli scofâlcit înzestrat cu un Har minuscul şi păr auriu, făurise două bijuterii. Îl descifrase pe Dirk t’Larien, simţise toată dragostea pe care Dirk o avea pentru Jenny a lui şi încercase să o transpună în bijuterie cât de mult îi îngăduiseră bietele sale puteri paranormale. După aceea, executase acelaşi ritual şi pentru Gwen. Apoi făcuseră schimb de giuvaiere. Fusese ideea lui. Poate nu va fi mereu la fel[1], îi spusese, citând un poem din vechime. Aşa că şi-au făgăduit, amândoi şi-au făgăduit unul celuilalt: „Trimite-mi suvenirul acesta şi voi veni. Indiferent unde mă aflu, indiferent cât de mult timp a trecut, indiferent ce s-a petrecut între noi. Voi veni şi nu voi pune nicio întrebare.” Însă promisiunea a fost încălcată. La şase luni după ce îl părăsise, Dirk i-a trimis giuvaierul. Şi ea nu a venit. Aşa că nici vorbă să se fi aşteptat acum ca ea să-i pretindă lui să se ţină de cuvânt. Dar iată că o făcuse. Şi chiar se aştepta să-i răspundă la chemare? Cu amar în suflet recunoscu că bărbatul de atunci, bărbatul acela s-ar fi dus la ea, indiferent ce s-ar fi petrecut între ei, indiferent cât de mult ar urî-o – sau ar iubi-o. Însă nătărăul acela era mort şi îngropat de mult. Timpul şi Gwen îl uciseseră. Dar tot ascultă la şoaptele giuvaierului şi vechile sentimente reveniră la viaţă, alături de dezgustul cel nou. Când îşi ridică, în cele din urmă, privirea, îşi spuse: Poate că totuşi nu este prea târziu. Există mai multe mijloace de deplasare de la o stea la alta, unele mai rapide decât viteza luminii, altele nu, dar toate sunt prea lente. Durează mai mult de o viaţă ca să ajungi de la un capăt al tărâmului oamenilor la celălalt, iar acest tărâm – enclavele de omenire risipite ici şi colo dimpreună cu spaţiul imens dintre ele – reprezintă cea mai mică parte din galaxie. Dar planeta Braque era aproape de Văl şi de lumile din Exterior de dincolo de el şi încă se mai făcea ceva comerţ între acestea, astfel că Dirk reuşi să găsească o navă. Se numea Fiorul Duşmanilor Uitaţi şi făcea cursa de la Braque la Tara şi apoi prin Văl la Wolfheim, la Kimdiss şi apoi la Worlorn. Călătoria aceasta, chiar la viteză mai mare decât viteza luminii dura mai mult de trei luni standard. Dirk ştia că, după escala pe Worlorn, Fiorul va merge mai departe, la Înaltul Kavalaan, şi la ai-Emerel, şi la Ultimele Stele, de unde va face cale întoarsă pe aceeaşi rută extrem de lungă şi plictisitoare. Aerodromul spaţial fusese construit pentru un trafic de douăzeci de nave pe zi; acum era chiar bine dacă mai găzduia fie şi una pe lună. Cea mai mare parte a lui era închisă, învăluită în întuneric, abandonată. Fiorul ateriză în mijlocul unei zone încă funcţionale, uriaşă printre cele câteva navete particulare din apropiere şi cargoul toberian parţial demontat. O zonă a uriaşului terminal, automatizată, însă neînsufleţită, era încă intens luminată, dar Dirk o traversă iute şi ieşi în noaptea de afară, în pustia noapte extraterestră care plângea de dorul stelelor. Şi acolo îl aşteptau ei, chiar lângă poarta principală, mai mult sau mai puţin cum îşi imaginase că va fi. Căpitanul navei cu care sosise acţionase laserele de îndată ce intraseră în spaţiul normal. Gwen Delvano venise să-l întâmpine, aşa cum îi ceruse. Însă nu venise singură. Iar când el ieşi din terminal, Gwen era cufundată într-o discuţie şoptită, prudentă, cu bărbatul pe care îl adusese cu ea. Dirk se opri chiar lângă poartă, se forţă să schiţeze un surâs şi puse jos sacul lejer de voiaj. – Hei, şopti el, am auzit că aici are loc un Festival. Ea s-a întors la auzul glasului lui şi acum râdea, cu râsul acela pe care el şi-l amintea atât de bine. – Nu, îi răspunse. Ai întârziat zece ani. Dirk se încruntă şi clătină din cap. – La naiba, exclamă el. Apoi surâse din nou, iar ea se apropie şi se strânseră în braţe. Celălalt bărbat, străinul, îi urmărea fără pic de jenă. Îmbrăţişarea a fost foarte scurtă. Nici nu apucase bine Dirk să o ia în braţe, că Gwen se şi desprinse şi se retrase câţiva paşi. Dar nu s-a îndepărtat prea mult şi amândoi începură să caute trecerea anilor pe chipul celuilalt. Îmbătrânise un pic, dar era aproape neschimbată. Şi îşi spuse că transformările pe care le observa acum nu erau decât erori ale amintirilor lui. Ochii ei mari şi verzi nu mai erau chiar atât de mari şi chiar atât de verzi cum şi-i amintea, şi parcă era şi mai înaltă şi poate puţin mai împlinită. Dar se afla chiar în faţa lui şi surâsul ei era acelaşi, şi părul ei era acelaşi; frumos şi negru, bogat, trecându-i de umeri, scânteietor, mai negru decât oricare dintre nopţile extraterestre. Purta o helancă albă şi o pereche de pantaloni din stofă groasă, cameleonică, acum de culoarea miezului de noapte, strânşi cu o curea, iar pe cap avea o bentiţă groasă. Exact la fel cum obişnuia să se îmbrace pe Avalon. Dar acum avea şi o brăţară, iar acesta era un lucru nou. Sau, mai degrabă, antebraţieră, nu o simplă brăţară. Masivă, din argint şi jad, îi acoperea jumătate din antebraţul stâng. Îşi suflecase mâneca puloverului pentru a o putea purta. – Ai slăbit, Dirk, îi spuse. Ridică din umeri şi îşi îndesă mâinile în buzunarele hainei. – Da, răspunse. În realitate, era aproape numai piele şi os, şi un pic gârbovit. Anii îşi lăsaseră amprenta asupra lui şi în alte privinţe; acum, avea mai multe fire albe decât şatene, pe când, odinioară, fusese invers; şi îşi purta părul lung, aproape tot atât de lung ca al lui Gwen, deşi al lui era încâlcit şi buclat. – A trecut mult timp, spuse Gwen. – Şapte ani standard, încuviinţă el. Nu mi-am închipuit că… Atunci celălalt bărbat, străinul care păstrase o atitudine de expectativă, tuşi uşor, ca şi cum ar fi vrut să le atragă atenţia că nu erau singuri. Dirk îşi ridică privirea, iar Gwen se întoarse. Bărbatul înaintă spre ei şi se înclină politicos. Scund şi dolofan şi foarte blond – atât de blond, încât părul lui părea aproape alb – era îmbrăcat într-un costum mătăsos, viu colorat, în tonuri de galben şi verde, iar pe cap avea o căciulă neagră, tricotată, care rămăsese la locul ei în ciuda plecăciunii. – Arkin Ruark, i se prezentă el lui Dirk. – Dirk t’Larien. – Arkin lucrează cu mine la proiect, interveni Gwen. – La proiect? Femeia clipi nedumerită. – Adică nu ştii de ce sunt aici? Nu ştia. Bijuteria-şoptitoare îi fusese expediată de pe Worlorn, aşa că nu ştiuse decât unde să o găsească. – Eşti ecologistă, spuse el. Pe Avalon… – Da. Am lucrat la Institut. Acum mulţi ani. Mi-am terminat treaba acolo, mi-am luat scrisorile de recomandare şi de atunci am lucrat pe Înaltul Kavalaan. Până când am fost trimisă aici. – Gwen lucrează pentru Casta Ironjade, explică Ruark, cu un zâmbet forţat. Iar eu reprezint Academia din oraşul Impril. De pe Kimdiss. Înţelegi? Dirk dădu din cap. Deci Ruark era un locuitor al lumilor din Exterior, angajat la una din universităţile lor. – Iar Impril şi Ironjade se ocupă de acelaşi lucru, înţelegi? Cercetează interacţiunile de natură ecologică de pe Worlorn. Asta nu s-a putut face în timpul Festivalului, pentru că lumile din Exterior nu se prea pricep la ecologie. Niciuna dintre ele. Ecologia este o ştiinţă de mult ai-uitată, cum ar spune emerelii. Dar acesta este proiectul nostru. Gwen şi cu mine ne cunoaştem de ceva timp, aşa că este perfect normal să lucrăm împreună şi să aflăm tot ce se poate afla. – Corect, zise Dirk. Nu era prea curios să afle detalii despre proiect chiar în momentul acela. Nu voia decât să stea de vorbă cu Gwen. Se întoarse spre ea. – Va trebui să-mi povesteşti mai târziu. Atunci când vom sta de vorbă pe îndelete. Bănuiesc că vrei să stăm de vorbă. Îl privi ciudat. – Da, sigur că da. Avem o mulţime de lucruri despre care trebuie să discutăm. El îşi ridică bagajul. – Încotro? întrebă. Mi-ar prinde bine o baie şi ceva de mâncare. Gwen schimbă o privire cu Ruark. – Exact despre asta vorbeam cu Arkin. Te poate găzdui el. Locuim în aceeaşi clădire. La câteva etaje distanţă. Ruark o aprobă însufleţit. – Cu plăcere, cu plăcere. Mă bucur să fac servicii prietenilor, şi amândoi suntem prieteni cu Gwen, nu-i aşa? – Îhî, mârâi Dirk. Nu ştiu de ce mi-am imaginat că voi sta la tine, Gwen. Dar ea îi ocoli privirea. Se uită la Ruark, se uită în jos, se uită la cerul negru al nopţii, şi abia apoi la el. – Poate vei sta, spuse fără să mai zâmbească şi pe un ton prudent. Însă nu chiar de astăzi. Nu cred că ar fi bine. Nu acum. Dar sigur că mergem acasă. Suntem cu maşina. – Pe aici, interveni Ruark, înainte ca Dirk să dea replica. Ceva nu era deloc în regulă. Repetase în gând de sute de ori scena întâlnirii, în timpul lunilor lungi de călătorie la bordul Fiorului. Uneori şi-o închipuise duioasă şi tandră, alteori avusese în faţa ochilor o confruntare mânioasă, cel mai adesea fusese scăldată în lacrimi – dar niciodată nu fusese aşa, stângace şi apăsătoare şi rece şi de faţă cu un străin. Începu să se întrebe cine anume era acest Arkin Ruark şi, mai ales, dacă relaţia lui cu Gwen era ceea ce pretindeau ei că este. Dar nu era mai puţin adevărat că nici nu-i împărtăşiseră mare lucru. Fără să ştie ce să spună sau ce să creadă, ridică resemnat din umeri şi îi urmă spre locul unde îşi parcaseră aerovehiculul. Au ajuns repede. Iar maşina îl luă pe Dirk prin surprindere. Prin peregrinările sale văzuse o mulţime de aerovehicule, dar niciunul nu semăna cu acesta; mare, de un gri ca oţelul, cu aripi curbate şi proeminente, părea viu. Părea o pisică de mare uriaşă croită din metal. Între aripi era o cabină micuţă cu patru locuri, iar sub ele se zăreau nişte arme ameninţătoare. O privi pe Gwen şi i le arătă: – Lasere? Ea dădu din cap cu un zâmbet stingherit. – Ce naiba conduci? explodă Dirk. Seamănă cu o maşinărie de război. O să ne atace harangienii? N-am mai văzut aşa ceva de pe Avalon, de când am făcut împreună turul muzeelor Institutului. Gwen izbucni în râs, îi luă geanta de voiaj şi o aruncă pe scaunele din spate. – Urcă, îi spuse. Este un aerovehicul foarte bun, de fabricaţie kavalară. De curând au început să facă mărcile proprii. Ideea este că trebuie să semene cu un animal, cu o banshee[2]. Cu un prădător înaripat. Este fiara simbol a Adunării Ironjade. Extrem de importantă în folclorul lor, un soi de totem. Se urcă în cabină şi se aşeză la manşă, iar Ruark o urmă executând un salt cam neîndemânatic peste aripa blindată şi se aşeză în spate. Dirk rămase pe loc. – Dar are lasere! insistă el. Gwen oftă. – Nu sunt încărcate. Nu s-a tras niciodată cu ele. Toate maşinile construite pe Înaltul Kavalaan au arme de vreun fel sau altul. Şi nu mă refer doar la casta Ironjade. Toate castele au maşinile dotate cu arme: şi Redsteel, şi Braith, şi Shanagate Holding. Dirk ocoli vehiculul şi se urcă lângă Gwen, însă pe chip i se citea nedumerirea. – Cine? – Sunt cele patru caste din coaliţia kavalară. Gândeşte-te la ele ca la nişte naţiuni mai mici sau familii mai mari. Sunt câte puţin din amândouă. – Dar laserele? – Înaltul Kavalaan este o planetă violentă, îi răspunse Gwen. Ruark scoase un hohot de râs ca un fornăit. – Ah, Gwen, zise el. Nu ai deloc dreptate, deloc! – Nu am dreptate? se răsti ea. – Deloc, da, absolut deloc, tocmai pentru că eşti atât de aproape de adevăr şi îl rosteşti doar pe jumătate. Asta e cea mai rea minciună dintre toate. Dirk se întoarse să-l privească pe kimdissianul dolofan şi blond aşezat în spate. – Ce vrei să spui? – Înaltul Kavalaan a fost o planetă violentă, aşa este. Însă acum adevărul este că violenţa zace în oamenii ei, în kavalari. Sunt nişte oameni neprietenoşi, adesea cu atitudine xenofobă, mai tot timpul rasişti. Cu toate războaiele lor, cu code duello al lor, da, din acest motiv maşinile kavalare au arme. Ca să se lupte cu ele şi în aer. Te avertizez, t’Larien… – Arkin! şuieră Gwen printre dinţi, iar Dirk tresări auzindu-i răutatea tăioasă din ton. Femeia acţionă cu mişcări repezite reţeaua gravitaţională, împinse manşa, iar nava se zgâlţâi şi se ridică iute de pe sol cu un scheunat de protest. Portul stelar rămase jos, în urma lor, strălucind de lumini acolo unde aterizase Fiorul Duşmanilor Uitaţi, învăluit în umbre în rest. De jur împrejurul lui bezna se întindea până la orizontul invizibil unde solul negru se îngemăna cu cerul încă şi mai negru. Doar un praf subţire de stele lumina noaptea. Acolo era Liziera, cu spaţiul intergalactic de deasupra şi cortina întunecată care era Vălul Diavolului dedesubt. Iar lumea i se păru lui Dirk mai pustie şi mai stingheră decât şi-ar fi închipuit vreodată. Ruark se potolise; acum doar bombănea ca pentru sine şi, preţ de o clipă nesfârşit de lungă, o tăcere încordată inundă maşina. – Arkin e de pe planeta Kimdiss, spuse Gwen în cele din urmă şi scoase un hohot prefăcut de râs. Însă Dirk şi-o amintea mult prea bine ca să se lase păcălit. Fosta lui iubită nu se calmase câtuşi de puţin de adineauri, de când îl repezise pe Ruark. – Nu pricep, spuse Dirk, simţindu-se jenat, căci ceilalţi doi îi dădeau senzaţia că ar trebui să înţeleagă. – Nu vii din lumile din Exterior, îi explică Ruark. Nu contează de pe ce planetă eşti, că-i Avalon, că-i Baldur, nu contează. Voi, cei dinlăuntrul Vălului, nu-i cunoaşteţi pe kavalari. – Sau pe kimdissieni, zise Gwen ceva mai potolită. Ruark gemu. – Asta a fost o remarcă sarcastică, îi mărturisi el lui Dirk. Kimdissieni şi kavalari, aşa este, nu ne putem suferi, pricepi? Iar Gwen îţi zice despre mine că aş avea idei preconcepute şi nu trebuie să pui bază pe ce spun. – Aşa este, Arkin, spuse ea. Dirk, el nu ştie nimic despre Înaltul Kavalaan, nu-i înţelege nici cultura, nici oamenii. Ca toţi kimdissienii, nu-ţi va spune decât lucrurile cele mai rele, dar totul este mult mai complicat decât lasă el să se vadă. Să ţii minte asta când ticălosul ăsta volubil va începe să te bată la cap. Şi nici n-ar trebui să-ţi fie prea greu să faci asta. Pe vremuri îmi spuneai mereu că orice problemă are treizeci de faţete. Dirk izbucni în râs. – Perfect adevărat, spuse. Cu toate că, în anii din urmă, am început să cred că treizeci sunt cam puţine. Însă tot nu înţeleg despre ce anume este vorba. Maşina asta, de exemplu – e o maşină de serviciu? De acolo o ai? Sau trebuie să conduci aşa ceva prin spaţiu doar pentru că lucrezi pentru Casta Ironjade? – Ha! exclamă Ruark. Nu poţi lucra pentru Casta Ironjade, Dirk. Nu, nici vorbă, ori faci parte dintre ei, ori ba. Nu există nicio altă variantă. Nu faci parte din Ironjade, atunci nici nu lucrezi pentru Ironjade! – Cam aşa ceva, rosti Gwen pe un ton tăios. Iar eu fac parte din Ironjade. Mi-aş dori să ţii minte măcar atâta lucru, Arkin. Mă enervezi teribil câteodată. – Gwen, Gwen, repetă Ruark vizibil tulburat. Eşti prietena mea, eşti sufletul meu pereche, chiar aşa. Ne-am certat din multe motive, însă niciodată nu te-aş jigni, departe de mine gândul acesta. Totuşi nu eşti kavalară, şi nu vei fi niciodată. În primul rând, eşti femeie, femeie adevărată. Nu eşti o simplă eyn-kethi şi nici doar betheyna cuiva. – Nu? Nu sunt? Aşa spui? Cu toate astea, port legătura de jad şi argint. Îi aruncă o privire lui Dirk şi îşi coborî vocea. – Pentru Jaan, şopti. Şi, ca să-ţi răspund la întrebare, aceasta este maşina lui, de aceea o folosesc. Pentru Jaan. Tăcere. Se auzea doar vântul şuierând în jurul lor când decolară cufundându-se în întuneric, vântul care învolbura părul lung şi drept al lui Gwen şi pletele lungi şi ondulate ale lui Dirk. Vântul, care îi pătrundea până la piele prin hainele lui subţiri de pe Braque. Se întrebă în treacăt oare de ce cabina aerovehiculului nu avea cupolă, ci doar un parbriz fragil, aproape inutil. Apoi îşi încrucişă braţele pe piept şi se afundă în scaun. – Jaan? şopti el. O întrebare la care ştia că va afla răspunsul şi îi era groază de acest răspuns, doar pentru că Gwen rostise numele acela cu un soi de sfidare stranie. – Nu ştie, constată Ruark. Gwen oftă, iar Dirk îşi dădu seama că devenise încă şi mai încordată. – Îmi pare rău, Dirk. Mi-am închipuit că ai aflat. A trecut multă vreme de când noi doi am fost împreună. Mi-am închipuit că ţi-a spus vreo cunoştinţă de-a noastră comună de pe Avalon. Am fost sigură că ştii. – Nu m-am mai întâlnit cu nimeni, spuse Dirk prudent. Cu nimeni dintre cei pe care i-am cunoscut amândoi. Călătoresc foarte mult. Braque, Prometeu, Lumea lui Jamison. Până şi în urechile lui vocea-i suna dogită şi aiurea. Tăcu o clipă, încercând să-şi înghită nodul din gât. – Cine este Jaan? – Jaantony Riv Wolf, înalt patrician Ironjade Vikary, îi răspunse Ruark. – Jaan este…, ezită ea. Nu-i uşor de explicat. Sunt betheyna lui Jaan, cro-betheyna lui Garse, teynul lui. Îşi ridică o clipă privirea de pe aparatele de bord. Pe chipul lui Dirk nu se citea nici urmă de dorinţă de a înţelege. – Soţul meu, spuse atunci, ridicând din umeri. Îmi pare rău, Dirk. Nu este traducerea perfectă, dar doar aşa se poate spune folosind un singur cuvânt. Jaan este soţul meu. Ghemuit şi mai mult în scaun, cu braţele încrucişate pe piept, Dirk nu mai spuse nimic. Îi era frig şi se simţea rănit şi se tot întreba ce caută acolo. Desigur că avusese motive întemeiate să trimită după el şi îi va explica la un moment dat. Şi chiar aşa, cum să-şi fi închipuit că va fi singură? La portul stelar chiar se gândise în treacăt că poate Ruark… şi nu se simţise lezat. Neliniştită de tăcerea lui mult prea lungă, Gwen se uită din nou la el. – Îmi pare rău, Dirk, repetă ea. Sincer. N-ar fi trebuit să vii. Iar el îşi zise că are dreptate. Îşi continuară zborul fără să mai schimbe o vorbă. Se spusese tot ce fusese de spus, dar nu fuseseră rostite acele cuvinte pe care Dirk îşi dorise să le audă, ci cuvinte care n-au schimbat cu nimic situaţia. Se afla aici, pe Worlorn, cu Gwen alături, şi niciodată nu o simţise mai străină decât în clipa aceea. Amândoi erau nişte străini. Rămase gârbovit în scaun, singur cu gândurile lui şi cu vântul rece care-i mângâia obrajii. Pe Braque îşi închipuise cumva că bijuteria-şoptitoare însemna că îl cheamă la ea, că îl vrea din nou alături. Singura întrebare care îl frământase atunci era dacă să răspundă chemării, dacă se putea întoarce la ea, dacă Dirk t’Larien încă mai putea să iubească şi să fie iubit. Acum ştia că nu aceasta fusese problema. Trimite-mi suvenirul acesta şi voi veni şi nu voi pune nicio întrebare. Aceasta era promisiunea, singura promisiune. Nimic altceva. Se înfurie. De ce îi făcea asta? Ţinuse bijuteria în mână şi aflase ce simte. Îi putuse intui sentimentele. Nicio criză de-a ei nu ar fi putut valora cât preţul plătit pentru retrăirea trecutului. Într-un final, calmul se pogorî asupra lui Dirk t’Larien. Pe ecranul minţii din spatele pleoapelor închise vedea iarăşi canalul de pe Braque şi şlepul singuratic care i se păruse pentru o fracţiune de secundă atât de încărcat de semnificaţii. Şi îşi aduse aminte de hotărârea pe care o luase atunci. Să încerce din nou, să încerce să redevină cel de odinioară, să se ducă la ea şi să-i ofere tot ce era în stare să ofere, tot ce avea ea nevoie – atât pentru binele lui, cât şi pentru al ei. Se îndreptă în scaun cu ceva efort, îşi desfăcu braţele, deschise ochii şi întoarse faţa spre vântul muşcător. Apoi, în mod deliberat, se uită la Gwen şi-i adresă vechiul lui surâs sfios. – Ah, Jenny, spuse. Şi mie îmi pare rău. Dar nu contează. N-am ştiut, dar nu contează. Mă bucur că am venit, şi ar trebui să te bucuri şi tu. Şapte ani înseamnă mult prea mult, nu crezi? Ea îi aruncă o privire fugară, apoi se uită iarăşi la instrumentele de bord şi îşi umezi tulburată buzele. – Da. Şapte ani înseamnă foarte mult, Dirk. – Voi face cunoştinţă cu Jaan? Dădu din cap. – Şi cu Garse, teynul lui. De undeva, de sub ei, se auzi zgomot de ape, un râu rătăcit prin beznă. Dispăru iute. Se deplasau cu viteză destul de mare. Dirk se uită pe lângă aripa aerovehiculului în întunericul ce alerga împreună cu ei. – Aveţi nevoie de stele, spuse el dus pe gânduri. Am senzaţia că încep să orbesc. – Înţeleg ce vrei să spui, zise Gwen zâmbind şi, deodată, Dirk se simţi mult mai bine decât se simţise în anii din urmă. – Îţi aminteşti cerul de pe Avalon? o întrebă. – Da. Fireşte. – Acolo sunt mulţimi de stele. Era o lume minunată. – Şi Worlorn are frumuseţea ei, spuse ea. Ce ştii despre planeta asta? – Nu prea multe, răspunse Dirk fără să-şi ia ochii de la ea. Ştiu despre Festival şi ştiu că planeta este una solitară, dar nimic altceva. O femeie de pe nava cu care am venit mi-a povestit că a fost descoperită de Tomo şi Walberg în timpul călătoriei lor spre capătul galaxiei. – Nu chiar aşa au stat lucrurile, spuse Gwen. Dar şi istorioara asta are farmecul ei. În orice caz, să ştii că tot ce vei vedea face parte din Festival. Întreaga planetă e parte din Festival. Au participat toate planetele din Lizieră şi toate culturile lor se reflectă în câte un oraş de aici. Sunt paisprezece oraşe, câte unul pentru cele paisprezece planete ale Lizierei. Între ele se află portul stelar şi Pajiştea, care-i un soi de parc. Zburăm chiar deasupra ei acum. Să ştii că nu e prea interesantă nici la lumina zilei. În timpul Festivalului aici s-au organizat târguri şi bâlciuri. – Unde se află proiectul vostru? – În regiunea sălbatică, răspunse Ruark. Dincolo de oraşe, dincolo de lanţul muntos. Iar Gwen spuse: – Priveşte. Dirk privi. Distingea vag în zare un şir muntos, ca un baraj negru în zig-zag, ce se ridica din Pajişte şi eclipsa stelele de mai jos. O scânteie de lumină sângerie de pe unul din piscuri se tot mărea pe măsură ce se apropiau. Tot mai mare şi tot mai înaltă, dar nu şi mai strălucitoare, de un roşu întunecat şi ameninţător, amintindu-i lui Dirk de bijuteria-şoptitoare. – Acolo este acasă, spuse Gwen. Oraşul Larteyn. În limba kavalară veche, lar înseamnă cer. Iar acesta este oraşul care corespunde planetei Înaltul Kavalaan. Unii îl mai numesc şi Fortul-de-Foc. Îşi dădu imediat seama de ce anume. Construit în coasta muntelui, cu rocă dedesubt şi rocă în spate, oraşul kavalar era o fortăreaţă cubică şi compactă, împrejmuită cu ziduri solide în care fuseseră tăiate ferestruici înguste. Chiar şi turnurile de dincolo de ziduri erau robuste şi greoaie. Şi deloc înalte. Muntele se înălţa ameninţător deasupra lor, colorat cu sânge de lumina reflectată. Doar luminile oraşului nu se reflectau nicăieri; zidurile şi străzile din Larteyn luminau ele însele cu o văpaie mohorâtă, venită din interior. – Piatră-incandescentă, răspunse Gwen întrebării lui nerostite. Absoarbe lumina în timpul zilei şi o răsfrânge noaptea. Pe Înaltul Kavalaan se folosea mai ales la fabricarea bijuteriilor, dar au scos din mine cantităţi imense pe care le-au expediat pe Worlorn pentru Festival. – Impresionism baroc, comentă Ruark. Impresionism kavalar. Dirk se mulţumi să-l aprobe dând din cap. – Ar fi trebuit să-l vezi pe vremuri, îi spuse Gwen. Ziua, Larteyn sorbea lumina celor şapte sori şi o răspândea la rândul lui pe timpul nopţii. Ca un pumnal de foc. Acum pietrele au început să se stingă – Roata se depărtează tot mai mult cu fiecare oră care trece. În zece ani, oraşul va fi la fel de negru ca tăciunii arşi. – Nu pare foarte mare, observă Dirk. Ce populaţie are? – Un milion, pe vremuri. Iar tu nu vezi decât vârful aisbergului. Oraşul este construit în inima muntelui. – Tipic pentru kavalari, spuse Ruark. O construcţie în adâncuri, o citadelă săpată în piatră. Dar aproape pustie acum. Douăzeci de oameni, după ultima numărătoare, cu noi cu tot. Aerovehiculul trecu peste zidul exterior, se repezi la stânca de pe terasa muntelui şi coborî în picaj lung şi hotărât pe lângă roci şi pietre-incandescente. Dirk văzu dedesubt pasarele late şi şiruri de flamuri care fluturau uşor, şi gargui[3] uriaşi, ciopliţi din rocă, cu ochi arzători din piatră-incandescentă. Clădirile erau construite din piatră albă şi abanos, iar pe laturile lor, focurile pietrelor se reflectau în dâre lungi sângerii, aidoma unor răni deschise din burta vreunei fiare uriaşe şi întunecate. Zburară peste turnuri şi peste domuri, peste străzi şi alei întortocheate şi bulevarde largi, peste curţi deschise şi peste un teatru uriaş în aer liber cu o mulţime de rânduri de loji. Pustii, toate erau pustii. Nimeni nu se mişca pe străzile scăldate în lumină roşie din Lartyen. Gwen coborî aparatul în spirală pe acoperişul rectangular al unui turn negru. Când reduse treptat reţeaua gravitaţională pentru a putea ateriza, Dirk mai avu vreme să observe alte două maşini spaţiale în parcarea spre care se îndreptau şi ei: una superbă, galbenă, în formă aerodinamică de lacrimă, şi un aparat de zbor probabil militar, cu un aspect teribil şi mult îmbătrânit de lungi secole de războaie. Verde-măsliniu, pătrăţos şi blindat, cu tunuri laser pe capota din faţă, şi tuburi de impuls pe cea din spate. Gwen parcă pisica de mare între cele două şi toţi trei coborâră pe acoperiş. Când ajunseră la zona ascensoarelor, Gwen se întoarse către el, îmbujorată şi cu o expresie stranie pe chip, în lumina roşiatică. – E târziu, îi spuse. Ar fi bine să ne ducem cu toţii la culcare. Dirk nu se îndoia de motivele acestei concedieri. – Jaan? – Îl vei cunoaşte mâine, îi răspunse. Trebuie mai întâi să vorbesc eu cu el. – De ce? o întrebă, dar Gwen se răsucise deja pe călcâie şi pornise spre scări. Apoi sosi ascensorul, iar Ruark îl trase înăuntru. Şi coborâră spre somn şi spre vise.   [1] It may not always be so. (And I Say) – poem al lui E.E. Cummings (1894–1962) (n. tr.).   [2] Banshee – 1. zână prevestitoare de moarte (în folclorul irlandez şi scoţian); 2. animal de pradă zburător, originar de pe planeta Înaltul Kavalaan (n. tr.).   [3] Jgheab scurt pentru scurgerea apei de ploaie (de obicei bogat ornamentat cu forme reprezentând capete de animale fantastice) (n.tr.).