George R.R. Martin

Urzeala tronurilor de George R.R. Martin volumul 2 CATELYN Cerul de la răsărit era rozaliu şi auriu când soarele se ridică peste Valea lui Arryn. Catelyn Stark privea cum se răspândea lumina, iar mâinile ei se odihneau pe piatra sculptată meşteşugit a balustradei de la fereastră. Dedesubt, lumea se colora din negru în vineţiu şi verde, pe măsură ce zorii traversau câmpii şi păduri. Ceţuri alburii se ridicau deasupra Lacrimilor Alys­sei, acolo unde apele fantomatice cădeau peste umerii munţilor, pentru a-şi începe lunga scurgere spre platoul Lăncii Uriaşului. Catelyn putea simţi pe faţă atingerea fină a stropilor de apei! Alyssa Arryn îşi văzuse soţul, fraţii şi copiii măcelăriţi; totuşi, cât timp trăise, nu vărsase nicio lacrimă. Aşa că, după moarte, zeii hotărâseră că nu-şi va afla odihna până ce lacrimile sale nu vor uda pământul negru al Văii, acolo unde erau îngropaţi bărbaţii pe care-i iubise. Alyssa era moartă de şase mii de ani, şi totuşi nicio picătură din torentul de apă nu atinsese vreodată valea aflată departe, jos. Catelyn se întrebă cât de mare va fi cascada lacrimilor sale când ea va muri. — Povesteşte-mi şi restul, zise ea. — Regicidul adună trupe la Casterly Rock, răspunse Ser Ro­drik Cassel din camera din spatele ei. Fratele dumneavoastră scrie că a trimis călăreţi la Rock, ce­rându-i Lordului Tywin să-şi declare intenţiile, însă nu a primit niciun răspuns. Edmure le-a poruncit Lordului Vance şi Lordului Piper să păzească trecătoarea de sub Dintele de Aur. Vă jură că nu va ceda nicio palmă din pământul Casei Tully fără să-l ude mai întâi cu sângele Lan­nisterilor. Catelyn se întoarse cu spatele spre răsăritul de soare. Frumuseţea lui nu reuşea s-o însenineze; părea o cruzime ca o zi să înceapă aşa de frumos şi să se termine atât de rău precum se părea. — Edmure a trimis călăreţi şi a făcut promisiuni, spuse ea, însă el nu este Lord de Riverrun. Ce-i cu tatăl meu, lordul? — Mesajul nu pomeneşte nimic despre Lord Hoster, doamna mea. Ser Rodrik se trase de favoriţi. Crescuseră albi ca neaua şi aspri ca o perie în timp ce el se refăcuse de pe urma rănilor; pă­rea din nou el însuşi. — Tatăl meu nu i-ar încredinţa lui Edmure apărarea River­runului decât dacă ar fi foarte bolnav, spuse ea îngrijorată. Ar fi trebuit să fiu trezită imediat după sosirea păsării. — Sora dumneavoastră a considerat că e mai bine să fiţi lăsată să dormiţi, mi-a spus Maester Colemon. — Ar fi trebuit să fiu trezită imediat, insistă ea. — Maester mi-a spus că sora dumneavoastră intenţiona să vă vorbească după luptă. — Deci tot vrea să săvârşească farsa aceea? Catelyn făcu o gri­masă. Piticul a folosit-o ca pe un set de fluiere, iar ea este prea surdă ca să audă melodia. Indiferent ce se va întâmpla în această dimineaţă, Ser Rodrik, se va întâmpla după ce noi vom fi plecat. Locul meu este la Winterfell, cu fiii mei. Dacă eşti destul de întremat ca să călătoreşti, am să-i cer Lysei o escortă care să ne însoţească până la Gulltown. De acolo putem lua o corabie. — O altă corabie? Ser Rodrik căpătase o paloare verzuie, dar izbuti să nu se înfioare. După cum spuneţi, doamna mea. Bătrânul cavaler aşteptă în faţa uşii ei când Catelyn îşi chemă servitorii oferiţi de Lysa. Dacă ar vorbi cu sora ei înaintea duelului, poate că ar face-o să se răzgândească, chibzui ea pe când o îmbrăcau. Deciziile Lysei se modificau în funcţie de stările ei, iar acestea se schimbau cu fiecare oră. Fata timidă pe care o cunoscuse la Riverrun devenise o femeie care era când trufaşă, când temătoare, când crudă, nepăsătoare, timidă, încăpăţânată, încrezută şi, mai presus de toate, nestatornică. Când temnicerul acela îngrozitor al ei venise târându-se ca să le anunţe că Tyrion Lannister hotărâse să mărturisească tot, Catelyn o îndemnase pe Lysa să-l aducă pe pitic să discute între patru ochi, însă nu, ea trebuise să facă un spectacol, plimbându-l prin faţa tuturor din Vale. Iar acum, asta... — Lannister este prizonierul meu, îi spuse ea lui Ser Rodrik pe când coborau treptele turnului, străbătând sălile reci şi albe de la Eyrie. Catelyn purta o haină de lână gri, cu o centură argintie. Surorii mele trebuie să i se reamintească asta. La uşile apartamentelor Lysei se loviră de unchiul ei, care tocmai ieşea. — Mergeţi la circul nebunilor? izbucni Ser Brynden. Te-aş sfătui să-i bagi minţile în cap surorii tale, dacă aş crede că ar servi la ceva, dar mă tem că n-ai face decât să-ţi zdreleşti mâinile. — A sosit o pasăre de la Riverrun, începu Catelyn, cu o scrisoare de la Edmure... — Ştiu, copilă. Peştele negru care i se vedea pe mantie era singura concesie făcută de Brynden ornamentelor. A trebuit să aflu asta de la Maester Colemon. I-am cerut surorii tale permisiunea să iau o mie de oameni şi să plec spre Riverrun cu toată graba. Ştii ce mi-a răspuns? Valea nu-şi poate permite să se lipsească de o mie de săbii, nici măcar de una singură, unchiule. Eşti Cavalerul Porţii. Locul tău este aici. Eco­urile unui râs de copil se strecurară pe uşile din spatele lor, iar unchiul ei privi întunecat peste umăr. Ei, atunci i-am spus că n-are decât să-şi găsească un alt Cavaler al Porţii. Peşte negru sau nu, eu sunt tot un Tully. Plec spre Riverrun la lăsarea serii. Catelyn nu se putu preface surprinsă. — Singur? Ştii la fel de bine ca mine că nu vei supravieţui pe drumul de munte. Ser Rodrik şi cu mine ne întoarcem la Win­terfell. Vino cu noi, unchiule. Îţi dau eu o mie de oameni. River­run nu va lupta singur. Brynden chibzui câteva clipe, apoi dădu din cap, încuviinţând dintr-o dată. — Fie cum spui tu. Până acasă e cale lungă, dar aşa am mai multe şanse să ajung acolo. Te aştept jos. Plecă cu pas întins, cu mantia fluturând în urma lui. Catelyn schimbă o privire cu Ser Rodrik. Trecură de uşi, mergând spre locul de unde se auzea sunetul ascuţit al chicotelilor de copil. Apartamentul Lysei dădea într-o mică grădină, un cerc de pământ şi iarbă pe care fuseseră plantate flori albastre, străjuit din toate părţile de turnuri înalte şi albe. Constructorii intenţionaseră ca asta să fie grădina zeilor, însă Eyrie se ridica pe piatra dură a muntelui, aşa că nu conta cât de mult pământ era adus de jos, din vale, tot nu puteau face să prindă rădăcini aici copacul inimii. Aşa că Lorzii de Eyrie plantaseră iarbă şi risipiseră statui printre arbuştii pitici, înfloriţi. Aici era locul unde se vor întâlni cei doi cavaleri pentru a-şi pune viaţa, şi pe cea a lui Tyrion Lannister, în mâinile zeilor. Lysa, proaspăt îmbăiată şi înveşmântată în catifea crem, cu un şirag de safire şi alte pietre preţioase în jurul gâtului ei alb ca laptele, reunise curtea pe terasa care domina terenul de luptă, fiind înconjurată de cavalerii ei, de slujitori şi lorzi mai mari sau mai mici. Majoritatea sperau, încă, să se căsătorească cu ea şi să domnească în Valea lui Arryn. Din câte văzuse Catelyn în decursul şederii ei la Eyrie, era o speranţă deşartă. Fusese construit şi un podium de lemn, pentru înălţarea scaunului lui Robert; acolo stătea Lordul de Eyrie, chicotind şi bă­tând din palme, iar un păpuşar cocoşat, îmbrăcat în haine tărcate, făcea doi cavaleri din lemn să se lovească şi să se tot împungă. Vase cu frişcă şi coşuri cu mure fuseseră aşezate pe masă, iar oaspeţii sorbeau din cupele de argint gravat un vin dulce, portocaliu, aromat. Circul nebunilor, îi spusese Brynden şi nu era de mirare. Pe partea cealaltă a terasei, Lysa râse înveselită de vreuna dintre glumele Lordului Hunter şi culese o mură de pe vârful pumnalului lui Ser Lyn Corbray. Erau pretendenţi la mâna ei care se aflau destul de mult în graţiile Lysei... cel puţin pe ziua de azi. Catelyn n-ar fi putut spune care dintre ei era mai puţin potrivit. Eon Hunter era chiar mai bătrân decât fusese Jon Ar­ryn, pe jumătate ologit de gută şi năpăstuit cu trei fiii certăreţi, unul mai hrăpăreţ decât celălalt. Ser Lyn era un caraghios de alt fel: subţire şi arătos, moştenitor al unei Case vechi, dar scăpătate, însă încrezut, nepăsător, aprig la fire şi, se mai şoptea, deloc interesat de farmecele intime ale femeilor. Când Lysa dădu cu ochii de Catelyn, o întâmpină cu o îmbrăţişare de soră şi un sărut umed pe obraz. — E o dimineaţă minunată, nu-i aşa? Zeii ne zâmbesc, încearcă o cupă cu vin, scumpă surioară. Lordul Hunter a fost destul de amabil să ne trimită licoarea din propriile sale pivniţe. — Mulţumesc, nu. Lysa, trebuie să vorbim. — După, îi promise sora ei şi deja se întoarse în altă parte. — Acum. Catelyn vorbise ceva mai tare decât ar fi dorit. Bărbaţii se răsuciră spre ea, să privească. Lysa, nu poţi continua cu această sminteală. Pezevenghiul are valoare doar în viaţă. Mort nu-i decât hrană pentru ciori. Iar dacă concurentul lui învinge aici... — Slabe şanse să se întâmple aşa ceva, doamna mea, o asigură Lordul Hunter, bătând-o pe umăr cu mâna lui năpădită de pete de la ficat. Ser Vardis este un luptător aprig. Îl va termina repede pe lefegiu. — Chiar aşa, domnul meu? zise Catelyn cu răceală. Mă întreb. Îl mai văzuse pe Bronn luptând pe drumul de munte; nu fusese un accident faptul că supravieţuise călătoriei în timp ce alţi băr­baţi muriseră. Se mişca precum o panteră, iar sabia aceea urâtă a lui părea că este o prelungire a braţului. Pretendenţii Lysei se înghesuiau în jurul lor precum albinele la o floare. — Femeile înţeleg foarte puţin din toate astea, zise Ser Morton Waynwo­od. Ser Vardis este cavaler, scumpă doamnă. Cât despre celălalt, ei bine, cei ca el sunt nişte laşi în adâncul inimii lor. Sunt destul de folositori în bătălii, cu mii de alţii ca ei în jur, dar pune-i să lupte singuri şi întreaga bărbăţie li se scurge în pământ. — Adevărat grăiţi, spuse Catelyn cu o politeţe care o făcu s-o doară gura. Ce vom câştiga, oare, prin moartea piticului? Doar nu vă închipuiţi că lui Jaime o să-i pese câtuşi de puţin că i-am oferit fratelui său un proces înainte de a-l azvârli de pe munte? — Decapitaţi-l, sugeră Ser Lyn Corbray. Când Regicidul va primi capul piticului, va fi ca un avertisment pentru el. Lysa scutură nerăbdătoare din părul ei roşcat, lung până la şold. — Lordul Robert vrea să-l vadă zburând, spuse ea, de parcă asta ar fi rezolvat problemele. Iar Pezevenghiul nu poate da vina pe altcineva. Chiar el a fost cel care a cerut judecata prin luptă. — Lady Lysa nu a avut o cale onorabilă de a-l refuza, chiar dacă ar fi vrut, spuse Lord Hunter, plicticos ca întotdeauna. Ignorându-i pe toţi, Catelyn se întoarse cu toată hotărârea spre sora ei. — Îţi reamintesc că Tyrion Lannister este prizonierul meu. — Iar eu îţi reamintesc ţie că piticul mi-a omorât soţul! Vorbea cu glas ridicat. A otrăvit Mâna Regelui şi l-a lăsat pe scumpul meu copil orfan de tată, iar acum vreau să-l văd plătind. Răsucindu-se, cu rochia fâlfâind în jurul ei, Lysa străbătu terasa. Ser Lyn, Ser Morton şi ceilalţi pretendenţi se scuzară dând scurt din cap şi o luară pe urmele ei. — Credeţi că a făcut toate astea? întrebă Ser Rodrik cu voce scăzută, după ce rămaseră din nou singuri. L-a ucis pe Lordul Jon, după cum se spune? Pezevenghiul neagă asta tot timpul, şi încă foarte aprig. — Cred că Lannisterii l-au ucis pe Lord Arryn, răspunse Ca­telyn, dar dacă a fost Tyrion, Ser Jaime sau regina, ori toţi laolaltă, nu aş putea spune. Lysa o menţionase şi pe Cersei în scrisoarea pe care o trimisese la Winterfell, dar acum părea sigură că Tyrion fusese ucigaşul... poate şi pentru că piticul era aici, în vreme ce regina se afla în siguranţă, în spatele zidurilor Fortăreţei Roşii, la sute de leghe spre sud. Catelyn aproape că ar fi vrut să fi ars scrisoarea surorii sale înainte de a o fi citit. Ser Rodrik se trase de perciuni. — Otravă, ei bine... asta ar putea fi lucrătura piticului, destul de posibil. Ori a lui Cersei. Se spune că otrava este arma femeii, îmi cer iertare, doam­na mea. Regicidul... Acum, nu că aş avea eu prea mare preţuire pentru el, însă nu-i genul. Prea îi place să vadă sânge pe sabia aia a lui aurită. Otravă a fost, doamna mea? Catelyn se încruntă, uşor nesigură. — Cum altcumva ar fi putut face să pară moarte naturală? În spatele ei, Lordul Robert ţipă de încântare când unul dintre cavalerii de lemn îl tăie în două pe celălalt, risipind pe terasă o avalanşă de rumeguş roşu. Privi spre nepotul ei şi oftă. Băiatul ăsta este total indisciplinat. Nu va fi niciodată suficient de puternic ca să domnească, dacă nu e luat de lângă maică-sa pentru o vreme. — Tatăl său, lordul, ar fi fost de acord cu tine, se auzi o voce lângă ea. Se întoarse pentru a-l privi pe Maester Colemon, cu o cupă de vin în mână. Avea de gând să-l trimită pe băiat la Piatra Dragonului pentru a fi crescut, ştiţi... Oh, dar vorbesc fără să gândesc. Mărul lui Adam îi juca nervos sub colierul de Maester. Mă tem că am băut prea mult din vinul excelent al Lordului Hunter. Perspectivele unei vărsări de sânge mi-au întins nervii la maximum. — Greşiţi, Maester, spuse Catelyn. Era vorba de Casterly Rock, nu de Piatra Dragonului, iar aceste aranjamente au fost făcute după moartea Mâinii, fără consimţământul surorii mele. Capul lui se scutură atât de viguros la capătul gâtului nefiresc de lung, încât păru că el însuşi este o marionetă. — Nu, vă cer iertare, doamna mea, însă Lordul Jon a fost cel care... Un clopot răsună cu zgomot mare sub ei. Înalţii lorzi şi fetele care serveau întrerupseră ceea ce făceau şi se duseră la balustradă. Jos, doi străjeri cu mantii azurii îl conduceau pe Tyrion Lannister. Septonul rotofei din Eyrie îl escortă până la statuia din centrul grădinii – o femeie plângând, sculptată în marmură albă cu vinişoare, care, fără nicio îndoială, trebuia să fie Alyssa. — Omuleţul rău, făcu Lordul Robert, chicotind. Mamă, pot să-l fac să zboare? Vreau să-l văd cum zboară. — Mai târziu, scumpul meu copil, îi promise Lysa. — Întâi judecata, făcu Ser Lyn Corbray, apoi execuţia. O clipă mai târziu, cei doi adversari îşi făcură apariţia din părţi opuse ale grădinii. Cavalerul era asistat de doi tineri scutieri, iar mercenarul de maestrul de arme de la Eyrie. Ser Vardis Egen era acoperit de oţel din cap până-n picioare, încastrat în armura grea, îmbrăcată peste cămaşa de zale şi o tunică vătuită. Rondele mari, emailate în crem şi albastru, cu blazonul cu luna şi şoimul al Casei Arryn, îi protejau îmbinările vulnerabile de la braţe şi piept. O fustanelă de metal călit îl acoperea de la şold până la jumătatea coapselor, iar o apărătoare solidă îi înconjura gâtul. De pe laturile coifului se întindeau aripi de şoim, iar viziera era ca un cioc ascuţit de metal, cu o deschidere subţire care-i permitea să vadă. Bronn era atât de puţin protejat de armură, încât părea dezgolit pe lângă cavaler. Purta doar o cămaşă de zale neagră, unsă, aşezată peste pieptarul din piele tare, un coif rotund, deschis, şi o glugă de zale. Cizmele sale de piele, cu apărătoare de oţel pentru fluierul piciorului, ofereau o oarecare protecţie, iar pe degetele mănuşilor erau cusute discuri din fier negru. Totuşi, Catelyn observă că mercenarul era cu jumătate de palmă mai înalt decât adversarul său, având deci o alonjă mai mare... iar Bronn era cu cincisprezece ani mai tânăr decât el, dacă era s-o spună pe a dreaptă. Îngenuncheară în iarbă, lângă femeia care plângea, faţă în faţă, avându-l pe Lannister între ei. Septonul scoase o sferă de cristal, faţetată, din sacul de stofă moale, atârnat la şold. O ridică deasupra capului, iar lumina se sparse în ţăndări. Pe chipul Pezevenghiului dansau curcubeie. Cu o voce înaltă, solemnă, cântată, septonul ceru zeilor să privească în jos şi să fie martori, să afle adevărul din sufletul acestui om, să-i dăruiască viaţa şi libertatea dacă era nevinovat, sau moartea dacă era vinovat. Vocea lui se reverberă în turnurile din jur. Când şi ultimul ecou se stinse, septonul coborî globul de cristal şi părăsi în grabă scena. Tyrion se aplecă şi şopti ceva la urechea lui Bronn înainte ca străjerii să-l ducă de acolo. Mercenarul se ridică râzând şi îndepărtă un fir de iarbă de pe genunchiul său. Robert Arryn, Lord de Eyrie şi Apărător al Văii, se foia nerăbdător în scaunul său înălţat. — Când au de gând să lupte? întrebă el nemulţumit. Ser Vardis era ajutat să se ridice în picioare de unul dintre scutierii săi. Celălalt îi aduse un scut triunghiular de aproape patru picioare înălţime, din lemn greu, de stejar, punctat cu ţinte de fier. I-l legară de antebraţul stâng. Când maestrul de arme al Lysei îi oferi şi lui Bronn unul asemănător, mercenarul scuipă şi făcu semn că nu avea nevoie. O barbă aspră, de trei zile, îi acoperea falca şi obrajii, iar dacă nu se bărbierise, nu era pentru că ducea lipsa unei lame; tăişul sabiei sale arunca strălucirea periculoasă a oţelului care fusese ascuţit în fiecare zi, ore în şir, până ce devenise prea tăios pentru a putea fi atins. Ser Vardis întinse o mână înmănuşată, iar scutierul îi puse în pumn o frumoasă sabie cu două tăişuri. Lama era gravată cu motive decorative din argint, delicate, înfăţişând un cer de munte; mânerul era un cap de şoim, iar garda era fasonată ca o pereche de aripi. — Am comandat sabia asta pentru Jon, la Debarcaderul Regelui, le povesti Lysa cu mândrie oaspeţilor ei, în vreme ce-l priveau pe Ser Vardis încercând o lovitură de antrenament. O purta cu el ori de câte ori şedea pe Tronul de Fier, în locul Regelui Robert. Nu-i un lucru frumos? Mi s-a părut cel mai potrivit ca reprezentantul nostru să-l răzbune pe Jon cu propria sa armă. Sabia gravată cu argint era, fără nicio îndoială, minunată, dar lui Catelyn i se părea că Ser Vardis s-ar fi simţit mai bine cu propria sa sabie. Totuşi, nu spuse nimic; era sătulă de certurile inutile cu sora sa. — Faceţi-i să se lupte! ţipă Lordul Robert. Ser Vardis se întoarse spre Lordul de Eyrie şi-şi ridică sabia în semn de salut. — Pentru Eyrie şi pentru Vale! Tyrion Lannister fusese aşezat la balconul aflat de partea cealaltă a grădinii, flancat de străjeri. Bronn îi adresă un salut scurt. — Aşteaptă porunca ta, îi spuse Lady Lysa fiului ei, lordul. — Luptaţi! strigă băiatul, cu mâinile tremurând în timp ce se prindeau de scaun. Ser Vardis se răsuci, ridicându-şi scutul greu. Bronn se întoarse ca să-l înfrunte. Săbiile lor zăngăniră în acelaşi timp, o dată, de două ori, încercân­du-se. Mercenarul se trase un pas înapoi. Cavalerul veni după el, ţinându-şi scutul în faţă. Încercă o lovitură, însă Bronn sări îndărăt, ţinându-se în afara razei lui de acţiune, iar sabia de argint nu tăie decât aerul. Bronn îl ocoli dinspre dreapta, iar Ser Vardis se răsuci spre a-l urmări, ţinând scutul între ei. Cavalerul înainta, păşind cu prudenţă pe solul denivelat. Mercenarul cedă, iar un zâmbet uşor i se desenă pe buze. Ser Vardis atacă, lovind, însă Bronn sări, distanţându-se de el, săltându-se uşor peste piatra joasă acoperită cu muşchi. Acum mercenarul făcu un ocol spre stânga, departe de scut, spre partea neprotejată a cavalerului. Ser Vardis încercă să-i lovească picioarele, însă nu ajungea până acolo. Bronn dansă, retră­gându-se şi mai mult spre stânga. Ser Vardis se răsuci pe loc. — Omul e un laş, decretă Lordul Hunter. Stai şi luptă, laşule! Alte voci i se alăturară, cu aceleaşi îndemnuri. Catelyn privi spre Ser Ro­drik. Maestrul ei de arme scutură scurt din cap. — Vrea să-l facă pe Ser Vardis să-l alerge. Greutatea armurii şi a scutului l-ar obosi chiar şi pe cel mai puternic dintre bărbaţi. Ea mai văzuse bărbaţi antrenându-se în lupta cu sabia, aproape în fiecare zi din viaţa ei, urmărise cincizeci de turniruri, însă aici se petrecea ceva diferit şi mult mai periculos: un dans în care cel mai mic pas greşit însemna moartea. Pe când privea, amintirea unui alt duel, din alte vremuri, îi reveni în minte, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Se întâlniseră în curtea inferioară de la Riverrun. Când Bran­don văzu că Petyr purta numai un coif, pieptar şi cămaşă de zale, îşi dădu şi el jos mare parte din armură. Petyr o implorase să-i dea o eşarfă pe care s-o poarte, însă ea îl refuzase. Tatăl său, lordul, o promisese lui Brandon Stark, aşa că i-o dăduse lui, o eşarfă de un albastru-palid, pe care brodase păstrăvul săltăreţ de Riverrun. Pe când îi îndesa eşarfa în mână, îl rugase: — E doar un flăcău smintit, însă l-am iubit ca pe un frate. M-ar mâhni foarte tare să-l văd murind. Iar logodnicul ei o privise cu ochi cenuşii, reci, de Stark, şi-i promisese că va cruţa viaţa băiatului care o iubea. Lupta aceea se terminase aproape imediat ce începuse. Brandon era un bărbat în toată firea şi-l mânase pe Degeţel prin toată curtea şi în jos, pe treptele dând spre apă, azvârlind asupra lui o ploaie de oţel la fiecare pas, până ce băiatul ajunsese să se clatine şi să sângereze din zeci de răni. — Abandonează! îi strigase el de mai multe ori, însă Petyr scutura doar din cap şi continua să lupte mohorât. Când râul le ajunsese la glezne, Brandon pusese capăt luptei, cu o lovitură brutală care trecuse prin cămaşa de zale a lui Petyr şi prin pielea tare, înfigându-se în carnea moale de sub coaste, atât de adânc, încât Catelyn fusese sigură că rana era mortală. O privise pe când îşi dăduse drumul în jos şi murmurase „Cat” în timp ce sângele ţâşnise printre degetele lui înzăuate. Crezuse că uitase de toate astea. Atunci fusese ultima dată când îi văzuse chipul... până în ziua când fusese adusă înaintea lui, la Debarcaderul Regelui. Trecuseră două săptămâni până când Degeţel se întremase suficient ca să poată pleca de la Riverrun, însă tatăl ei, lordul, îi interzisese să-l viziteze în turnul unde bolea în pat. Lysa îl ajutase pe Maesterul lor să-l îngrijească; în zilele acelea, ea era mai blândă şi mai timidă. Edmure îl căutase şi el, însă Petyr îl gonise. Fratele ei fusese scutierul lui Brandon la acel duel, iar Degeţel nu putea ierta aşa ceva. Îndată ce se înzdrăvenise cât să poată fi deplasat, Lordul Hoster Tully îl trimisese pe Petyr Baelish departe, într-o litieră închisă, să-şi petreacă convalescenţa la Degete, pe vârful ras de vânturi al stâncii pe care se născuse. Zăngănitul oţelului care lovea oţelul o readuse pe Catelyn din nou în prezent. Ser Vardis se năpustea din greu asupra lui Bronn, împingându-l cu scutul şi sabia. Mercenarul se retrăgea, parând fiecare lovitură, păşind cu dexteritate peste pietre şi rădăcini, fără să-şi ia niciodată ochii de la adversarul său. Era mai rapid, observă Catelyn: sabia argintată a cavalerului nu reuşea să-l atingă, însă sabia lui cenuşie, urâtă, smulse o aşchie din pieptarul lui Ser Vardis. Scurta furie a încleştării se termină pe cât de repede începuse când Bronn făcu un pas lateral şi se strecură în spatele statuii. Ser Vardis se repezi după el, tăind o bucată de marmură albă din coapsa Alyssei. — Nu se luptă bine, mamă, se plânse Lordul de Eyrie. Vreau să-i văd cum luptă. — Vor lupta, copile scump, îl linişti mama sa. Mercenarul nu poate fugi toată ziua. Unii dintre lorzii de pe terasa Lysei schimbară câteva glume batjocoritoare pe când îşi reumplură cupele cu vin, însă pe partea cealaltă a grădinii, Tyrion Lan­nister, cu ochii lui bicolori, privea dansul celor doi adversari de parcă nu ar mai fi existat nimic altceva pe lume. Bronn ieşi din spatele statuii aprig şi cu viteză, deplasându-se tot spre stânga şi aţintind o lovitură dată cu ambele mâini spre partea dreaptă a cavalerului, neprotejată. Ser Vardis o blo­că, dar neîndemânatic, iar sabia mercenarului fulgeră în sus, spre capul său. Metalul răsună şi aripile de şoim se rupseră cu un pocnet. Ser Vardis făcu o jumătate de pas înapoi, pentru a se pregăti, şi îşi ridică scutul. Aşchii de stejar zburară din scut când sabia lui Bronn tăie din peretele de lemn. Mer­cenarul sări la stânga din nou, dincolo de scut, şi-l prinse pe Ser Vardis cu o lovitură peste burtă, tăişul ca de brici al sabiei sale lăsând o urmă strălucitoare acolo unde muşcase din platoşa cavalerului. Ser Vardis împinse înainte piciorul din spate, propria sa sabie argintie pogo­rându-se într-o lovitură sălbatică. Bronn o pară, deviind-o într-o parte, şi se desprinse din nou. Cavalerul izbi femeia plângând, lovindu-i soclul. Clătinându-se, se retrase, mişcându-şi capul într-o parte şi-n alta, căutân­du-şi adversarul. Deschizătura îngustă a vizierei sale îi reducea câmpul vizual. — În spatele dumneavoastră, ser! strigă Lordul Hunter, însă prea târziu. Bronn îşi coborî sabia cu întreaga forţă a ambelor mâini, lo­vindu-l pe Ser Var­dis în cotul braţului cu care ţinea arma. Metalul subţire, călit, care-i proteja încheietura plesni. Cavalerul gemu întorcându-se, ridicându-şi arma. De data asta, Bronn ră­mase pe loc. Săbiile se încrucişară, iar cântecul oţelului umplu grădina şi reverbă în turnurile albe de la Eyrie. — Ser Vardis e rănit, anunţă Ser Rodrik, cu vocea sa gravă. Lui Catelyn nu mai trebuia să i se spună asta; avea ochi să vadă şi singură, putea zări firişorul de sânge curgând de-a lungul antebraţului cavalerului, umezeala de la încheietura cotului. Fiecare dintre eschivele lui era mai lentă şi mai joasă decât precedenta. Ser Vardis se răsuci spre adversar, încercând să-şi folosească scutul ca să blocheze loviturile, însă Bronn dănţuia în jurul său, agil ca o pisică. Mercenarul părea să devină tot mai puternic. Loviturile lui lăsau acum urme. Tăieturi adânci şi stră­lucitoare luceau peste tot pe armura cavalerului, pe partea de sus a coapselor, pe viziera lui ascuţită, traversându-i platoşa de pe piept, una lungă se întindea în latul apărătorii de gât. Rondela cu luna şi şoimul de pe braţul drept al lui Ser Vardis era tăiată în două, atârnând numai de legătura ei. Îi puteau auzi respiraţia obosită, hârâind printre găurile vizierei. Orbi în trufia lor, lorzii şi cavalerii din Vale puteau vedea totuşi ce se petrecea jos, sub privirile lor, numai sora ei nu vedea nimic. — Ajunge, Ser Vardis! strigă Lady Lysa. Termină-l acum, copilul meu începe să se plictisească. Şi trebuie spus că Ser Vardis Egen ascultă cu adevărat porunca doamnei sale, până la ultima suflare. Într-o clipă se retrase pe jumătate ghemuit sub scutul său hăcuit, iar în clipa următoare şarjă. Atacul năvalnic îl prinse pe Bronn pe picior greşit. Ser Vardis îl lovi peste faţă cu muchia scutului. Bronn aproape, aproape că-şi pierdu echilibrul... se împletici îndărăt, se împiedică de un bolovan şi se prinse de femeia care plângea, pentru a rămâne în picioare. Aruncându-şi scutul, Ser Vardis se întinse spre el, ridicându-şi sabia cu ambele mâini. Braţul său drept era plin de sânge de la cot până la degete, dar lovitura lui disperată l-ar fi spintecat pe Bronn de la gât până la buric... dacă mercenarul ar fi rămas pe loc ca s-o încaseze. Însă Bronn se smuci înapoi. Frumoasa sabie gravată cu argint a lui Jon Arryn ricoşa din cotul de marmură al femeii plânse şi se frânse la o treime spre vârf. Bronn îşi repezi umărul în spatele statuii. Copia decolorată a Alys­sei Arryn se clătină şi căzu cu un zgomot puternic, iar Ser Vardis fu prins sub ea. Într-o clipă, Bronn se repezi asupra lui, înlăturând ce mai rămăsese din rondela spulberată, expunând punctul slab dintre braţ şi platoşa de la piept. Ser Vardis zăcea într-o parte, prins sub torsul spart al femeii plânse. Cate­lyn îl auzi pe cavaler gemând când mercenarul îşi ridică sabia cu ambele mâini şi o lăsă în jos cu toată greutatea lui, lovind sub braţ şi prin coaste. Ser Vardis se cutremură şi rămase nemişcat. Tăcerea se pogorî peste Eyrie. Bronn îşi smulse coiful descoperit şi-l lăsă să cadă în iarbă. Buza-i era spartă şi însângerată, acolo unde-l lovise scutul, iar părul său negru ca tăciunii era năclăit de transpiraţie. Scuipă un dinte spart. — S-a terminat, mamă? întrebă Lordul de Eyrie. Nu, ar fi vrut Catelyn să-i spună, este doar începutul. — Da, făcu Lysa mohorâtă, cu vocea la fel de rece şi de moartă cum era comandantul gărzii sale. — Pot acum să-l fac să zboare pe omuleţ? În partea cealaltă a grădinii, Tyrion Lannister se ridică în picioare. — Nu pe acest omuleţ, spuse el. Acest omuleţ coboară acum cu coşul cu napi, mulţumesc foarte mult. — Crezi că..., începu Lysa. — Cred că măreaţa Casă Arryn îşi respectă cuvântul dat, spuse Pezevenghiul. La fel de Preţios precum Onoarea. — Mi-ai promis că-l faci să zboare, ţipă Lordul de Eyrie la mama sa, începând să tremure. Chipul lui Lady Lysa se aprinse de furie. — Zeii au găsit potrivit să-l proclame nevinovat, copilul meu. Nu avem de ales, trebuie să-l eliberăm. Ridică glasul. Gărzi, luaţi-i din faţa mea pe Lordul Lannister şi pe... creatura lui. Es­cortaţi-i la Poarta Însângerată şi lăsaţi-i liberi. Îngrijiţi-vă să le daţi cai şi provizii suficiente ca să ajungă la Trident şi asiguraţi-vă că toate bunurile şi armele le sunt înapoiate. Vor avea nevoie de ele pe drumul de munte. — Drumul de munte, zise Tyrion Lannister. Lysa îşi permise un mic zâmbet de satisfacţie. Era o altă condamnare la moarte, îşi dădu seama Catelyn. Tyrion Lannister ştia prea bine şi el. Totuşi, piticul făcu spre Lady Lysa o plecăciune batjocoritoare. — După cum porunciţi, doamna mea, spuse el. Cred că ştim drumul.

Urzeala tronurilor de George R.R. Martin Prolog — Ar trebui să ne întoarcem, ceru Gared pe când desişurile începură să se întunece tot mai tare în jurul lor. Ierburile sunt moarte. — Moartea te înspăimântă? întrebă Ser Waymar Royce cu umbra unui zâmbet. Gared nu muşcă din momeală. Era un om bătrân, trecut de cinci­zeci de ani, şi văzuse destui lorzi venind şi plecând. — Ce-i mort e mort, zise el. Nu avem nimic cu ce-i mort. — Sunt morţi? întrebă Royce cu voce moale. Ce dovezi avem? — Will i-a văzut, răspunse Gared. Dacă el spune că sunt morţi, pentru mine asta-i suficient ca dovadă. Will ştiuse că-l vor atrage la sfadă, mai devreme sau mai târziu. Şi-ar fi dorit să se întâmple asta cât mai târziu. — Mama mi-a spus că morţii nu cântă nimic, interveni el. — Dădaca mea spunea la fel, Will, răspunse Royce. Să nu crezi niciodată ce auzi la ţâţa unei femei. Există lucruri care pot fi învăţate chiar şi de la morţi. Glasul său se reverbera, poate prea puternic, prin pădurea întunecată. — Avem un drum lung înaintea noastră, sublinie Gared. Opt zile, poate nouă. Şi noaptea se apropie. Ser Waymar Royce privi spre cer fără niciun interes. — Aşa se întâmplă în fiecare zi pe vremea asta. Îţi piere curajul pe întuneric, Gared? Will putea vedea încordarea gurii lui Gared, furia abia stăpânită din ochii lui, sub gluga neagră şi groasă. Gared petrecuse patruzeci de ani în Rondul de Noapte, bărbat şi băiat, şi nu era obişnuit să fie luat în râs. Şi totuşi, era mai mult decât atât. Dincolo de mândria lui rănită, Will putea simţi şi altceva înlăuntrul bărbatului mai în vârstă. O putea vedea: o tensiune nervoasă care se apropia periculos de mult de frică. Will îi împărtăşea nesiguranţa. Petrecuse patru ani la Zid. Prima dată când fusese trimis dincolo, toate vechile legende îi reveniseră în amintire, iar maţele i se transformaseră în apă. Râsese de toate astea, după aceea. Acum era un veteran cu o sută de ieşiri, iar sălbăticia nesfârşită şi întunecoasă pe care cei din sud o numeau pădurea bântuită nu-i mai provoca nicio spaimă. Până în această noapte. Ceva era altfel în noaptea asta. În beznă exista o tensiune care-i ridicase părul de pe ceafă. Călăriseră timp de nouă zile, spre nord şi nord-vest şi apoi din nou spre nord, tot mai departe de Zid, ţinându-se cu încăpăţânare pe urmele unei bande de călăreţi liberi din sălbăticie. Fiecare zi fusese mai rea decât cea dinainte. Ziua de astăzi era mai rea decât toate. Un vânt rece bătea dinspre nord, făcând copacii să freamăte ca nişte vietăţi. Întreaga zi, Will nu voise altceva decât să gonească mâncând pământul spre siguranţa oferită de Zid, dar acesta nu era un simţământ pe care-l puteai împărtăşi comandantului tău. Şi mai ales unui astfel de comandant. Ser Waymar Royce era fiul cel mic al unei vechi familii nobiliare, cu prea mulţi moştenitori. Era un tânăr chipeş de optsprezece ani, cu ochi cenuşii, graţios şi subţire ca un pumnal. Urcat în şaua uriaşului său armăsar negru de luptă, cavalerul îi domina pe Will şi Gared, călare pe bidiviii lor mai mici. Purta cizme din piele neagră, pantaloni negri din lână, mănuşi negre din moleschin şi o cămaşă suplă şi strălucitoare de zale negre, aşezată peste straturi de lână neagră şi piele întărită. Ser Way­mar era Frate Jurat al Rondului de Noapte de mai puţin de jumătate de an, dar nimeni nu putuse spune că nu era pregătit pentru vocaţia sa. Cel puţin în ceea ce privea, până acum, garderoba. Mantia era încununarea gloriei sale; zibelină groasă şi neagră, moale ca păcatul. — Pun rămăşag că le-a ucis chiar el, pe toate, povestea Gared la cazarmă, bând vin. Le-a smuls capetele lor mici, mândrul nostru războinic. Toată lumea râsese. Era greu să primeşti ordine din partea unui bărbat de care ai râs la un pahar cu vin, se gândi Will pe când stătea, zgribulin­du-se, în şaua bidiviului său. Gared trebuie că simţea la fel. — Mormont zicea că trebuie să le luăm urma şi asta am făcut, spuse Gared. Sunt morţi. Nu ne vor mai face niciun fel de necazuri. Avem un drum lung de străbătut. Nu-mi place vremea asta. Dacă ninge, ne va lua două săptămâni să ne întoarcem, iar zăpada este cel mai bun lucru la care putem spera. Aţi văzut vreodată o furtună de gheaţă, stăpâne? Nobilul nu părea să-l asculte. Studia lumina crepusculară, tot mai redusă, pe jumătate plictisit şi neatent, ca şi înainte. Will călărise împreună cu el destul de mult ca să înţeleagă că era mai bine să nu-l deranjezi când era în starea asta. — Spune-mi din nou ce ai văzut, Will. Toate amănuntele. Să nu laşi nimic pe dinafară. Will fusese vânător înainte de a se alătura Rondului de Noapte. Ei bine, adevărul era că fusese braconier. Hăitaşii lui Mallister îl prinseseră asupra faptului, în pădurea Mallister, jupuind unul dintre iepurii lui Mallister, şi i se dăduse de ales între a se înrola sau a pierde o mână. Nimeni nu se putea deplasa prin pădure atât de neauzit ca Will, iar fraţilor în negru nu le trebuise mult până să-i descopere talentul. — Tabăra se află la trei kilometri şi jumătate distanţă de aici, dincolo de dealul acela, aproape de un pârâu, zise Will. M-am apropiat pe cât am îndrăznit. Erau opt, bărbaţi şi femei. Nu am văzut copii. Au ridicat o colibă lângă stâncă. Zăpada o acoperise de acum, dar am putut s-o văd destul de bine. Nu ardea niciun foc, însă vatra era curată lună. Nu mişca nimeni. Nicio fiinţă vie nu ar fi zăcut atât de neclintită. — Ai văzut sânge? — Ei bine, nu, recunoscu Will. — Ai văzut arme? — Câteva săbii, câteva arcuri. Unul dintre bărbaţi avea o secure. Părea grea, cu lamă dublă, o bucată de fier brut. Era la pământ, lângă el, chiar lângă mâna lui. — Ai studiat poziţia cadavrelor? Will înălţă din umeri. — Doi stăteau ridicaţi, sprijiniţi de stâncă. Majoritatea erau la pă­mânt. Căzuţi precum... — Sau poate dormeau, sugeră Royce. — Erau căzuţi, insistă Will. Era o femeie în picioare, în pădure, pe jumătate ascunsă de crengi. O iscoadă. Zâmbi uşor. Am avut grijă să nu mă zărească. Însă când m-am apropiat, am văzut că nici ea nu se mişca. Se zgribuli fără să vrea. — Ţi-e frig? întrebă Royce. — Puţin, murmură Will. Vântul, stăpâne. Tânărul cavaler se întoarse spre armurierul său cărunt. Frun­ze îngheţate, căzute, şopteau în urma lor şi armăsarul lui Royce se mişca nervos. — Ce crezi că i-a răpus pe aceşti oameni, Gared? întrebă Ser Waymar cu prudenţă, potrivindu-şi faldurile mantiei sale lungi, din zibelină. — A fost frigul, zise Gared cu o siguranţă de nezdruncinat. Am mai văzut oameni îngheţaţi, iarna trecută, şi atunci când eram un băietan. Toată lumea vorbeşte de zăpadă de cincisprezece metri adâncime şi despre cum se năpusteşte, urlând, vântul de gheaţă dinspre nord, însă adevăratul duşman este frigul. Te fură mai pe nesimţite decât Will, iar prima dată tremuri şi-ţi clănţăne dinţii, baţi din picioare şi visezi la vin fiert şi un foc bun, care să te încălzească. Arde, aşa face. Nimic nu arde mai tare decât frigul. Dar numai pentru o vreme. Apoi se strecoară înlăuntrul tău şi începe să te amorţească, iar după o vreme nu mai ai putere să lupţi împotriva lui. Ţi-e mai lesne să te întinzi sau să adormi. Se spune că nu mai simţi durerea, spre sfârşit. În primul rând, te moleşeşti şi devii somnoros, totul începe să fie şters şi apoi este ca şi cum te-ai afunda într-o mare de lapte cald. Pare ceva paşnic. — Câtă elocvenţă, Gared, remarcă Ser Waymar. N-aş fi bănuit niciodată că ai aşa ceva. — Am avut şi frigul în mine, stăpâne. Gared îşi dădu gluga jos, oferindu-i lui Ser Waymar o bună privelişte a cioturilor care-i fuseseră urechile. Două urechi, trei degete de la picioare şi degetul mic de la mâna stângă. Am scăpat ieftin. L-am găsit pe fratele meu degerat în schimbul lui de gardă, cu un zâmbet pe faţă. Ser Waymar dădu din umeri. — Ar trebui să te îmbraci mai gros, Gared. Gared se încruntă spre nobil, iar cicatricile din jurul fostelor sale urechi se aprinseră înroşindu-se de furie, acolo unde Maester Ae­mon i le tăiase. — Vom vedea cât de gros te poţi îmbrăca atunci când vine iarna. Îşi ridică gluga şi-şi îmboldi bidiviul, tăcut şi îmbufnat. — Dacă Gared a spus că a fost frigul..., începu Will. — Ai mai făcut câteva gărzi în această săptămână, Will? — Da, stăp’ne. Nu trecea nicio săptămână fără să nu aibă parte de vreo duzină de afurisite de gărzi. Unde ţintea omul ăsta? — Şi cum ţi s-a părut Zidul? — Umezit, zise Will încruntându-se. Acum îşi dădea seama clar, după ce nobilul îi atrăsese atenţia. N-ar fi putut îngheţa. Nu dacă Zidul era umezit. Nu era destul de frig. Royce dădu din cap. — Isteţ băiat. Am avut câteva îngheţuri uşoare săptămâna tre­cută şi câte o fulguială rapidă, din când în când, dar în mod sigur nu a fost destul de frig ca să ucidă opt oameni în toată firea. Bărbaţi îmbrăcaţi în blănuri şi piele, dacă-mi daţi voie să vă reamintesc, cu un adăpost la-ndemână şi mijloace să-şi facă un foc. Zâmbetul cavalerului era arogant şi încrezător. — Will, condu-ne acolo. Vreau să-i văd cu ochii mei pe aceşti băr­baţi răpuşi. Nu mai era nimic de făcut din acel moment. Ordinul fusese rostit, iar onoarea-i obliga să se supună. Will trecu în frunte, bidiviul lui cu păr lăţos avansând cu prudenţă prin desişuri. Cu o noapte înainte căzuse un strat subţire de zăpadă şi sub crustă se ascundeau pietre şi rădăcini, pândindu-i pe cei nepăsători sau imprudenţi. În urma lui venea Ser Waymar Royce, armăsarul său negru, masiv, fornăind de nerăbdare. Calul de război era prost ales pentru ieşire, dar încearcă să-i spui asta lordului. Ga­red încheia şirul. Bătrânul ar­murier călărea mormăind în barba lui. Întunericul se adânci. Cerul lipsit de nori se coloră în purpuriu-închis, culoarea unei răni vechi, apoi se înnegri. Începură să răsară stelele. Se ridică şi luna, la jumătate. Will era mulţumit de lumină. — Putem merge mai repede de atât, sunt sigur, zise Royce când se arătă luna plină. — Nu cu bidiviul ăsta, răspunse Will. Frica îl făcuse obraznic. Poate că stăpânul meu ar vrea să conducă el? Ser Waymar Royce nu catadicsi să răspundă. Undeva, în pădure, urla un lup. Will îşi conduse calul sub un arbore bătrân şi încovoiat şi descălecă. — De ce te-ai oprit? întrebă Ser Waymar. — E mai bine să mergem pe jos restul drumului, stăp’ne. E dincolo de colina aceea. Royce se opri o clipă, uitându-se în depărtare, cu o expresie gânditoare. Un vânt rece şuieră printre copaci. Mantia de zibelină se învolbură în spatele lui de parcă s-ar fi trezit la viaţă. — Ceva nu-i bine aici, mormăi Gared. Tânărul cavaler îi oferi un zâmbet dispreţuitor. — Aici e? — Nu simţiţi? întrebă Gared. Ascultaţi bezna. Will putea simţi. Patru ani în Rondul de Noapte şi nu-i fusese niciodată frică. Ce putea fi acum? — Vântul. Copacii foşnind. Un lup. Care dintre aceste zgomote te face să-ţi pierzi curajul, Gared? Când Gared întârzie cu răspunsul, Royce alunecă cu graţie din şa. Îşi legă armăsarul de o creangă aplecată, destul de departe de ceilalţi cai, şi-şi trase sabia lungă din teacă. Pe mâner licăreau pietre preţioase, iar lumina lunii aluneca pe oţelul strălucitor. Era o armă frumoasă, confecţionată la castel, şi nouă, după aspect. Will se îndoia că fusese vreodată folosită în luptă. — Copacii sunt deşi aici, avertiză Will. Sabia aia vă va-ngre­una, stăpâne. E mai bun un cuţit. — Dacă-mi trebuie sfaturi, am să le cer, zise tânărul nobil. Gared, rămâi aici. Păzeşte caii. Gared descălecă. — Ne trebuie un foc, am să mă îngrijesc de asta. — Cât poţi fi de smintit, bătrânule? Dacă sunt duşmani în pădure, focul este ultimul lucru pe care l-am vrea. — Sunt unii duşmani pe care focul îi ţine departe, răspunse Ga­red. Urşi şi lupi străvechi şi... şi alte vietăţi... Gura lui Ser Waymar deveni o strâmbătură aspră. — Niciun foc. Gluga lui Gared îi umbrea faţa, însă Will putea vedea licărirea dură din ochii săi pe când se uita la cavaler. Pentru o clipă, îi fu teamă că bătrânul va trage sabia. Era un obiect scurt şi urât, cu mânerul decolorat de transpiraţie, cu muchia ştirbită de atâta folosinţă, însă Will n-ar fi dat nicio ceapă degerată pentru viaţa nobilului dacă Gared ar fi tras-o din teacă. În cele din urmă, Gared privi în jos. — Fără foc, murmură el, cu o voce joasă. Royce consideră asta drept o acceptare fără crâcnire şi-i întoarse spatele. — Ia-o înainte, îi zise el lui Will. Will îşi croi drum prin desiş, apoi o luă în sus pe pantă, pe colina domoală unde-şi găsise punctul de observaţie sub un arbore măreţ. Sub crusta subţire de zăpadă, pământul era reavăn şi noroios, alunecos, cu pietre şi rădăcini ascunse, care te împiedicau. Will nu făcu niciun zgomot pe când urca. În urma lui auzi clinchetul metalic, uşor, scos de zalele nobilului, foşnetul frunzelor şi blesteme şoptite când crengile apucătoare ale copacilor îi înşfăcară sabia lungă şi traseră de frumoasa sa mantie de zibelină. Copacul cel mare era acolo, chiar în vârful colinei, acolo unde Will ştia că trebuia să se afle, crengile sale cele mai de jos fiind la treizeci de centimetri distanţă de pământ. Will se strecură pe dedesubt, târându-se pe burtă, prin zăpadă şi noroi, şi se uită spre poiana pustie de jos. Inima i se opri în piept. Pentru o clipă nici nu îndrăzni să respire. Lumina lunii coborâse peste poiană, peste cenuşa din vatră, peste coliba acoperită de zăpadă, stânca cea mare, pârâul pe jumătate îngheţat. Totul rămăsese ca acum câteva ore. Numai că nu mai erau acolo. Toate cadavrele dispăruseră. — Zeilor! auzi el în spatele lui. Sabia reteză o creangă când Ser Waymar Royce urcă pe culme. Rămase acolo, lângă copacul singuratic, cu sabia lungă în mână, mantia fluturând în spatele lui în bătaia vântului năpustit în sus, scoţându-l în evidenţă cu măreţie pe cerul înstelat, sub privirile tuturor. — Jos! şopti Will cu grabă. Ceva nu este bine. Royce nici nu se clinti. Privi în jos, spre poiana pustie, şi începu să râdă. — Morţii tăi par să-şi fi mutat tabăra, Will. Pe Will îl părăsi vocea. Căută, bâjbâind, cuvinte care nu mai veniră. Nu era posibil. Ochii săi priviră de la un capăt la altul al taberei abandonate, se opriră asupra securii. O uriaşă secure de luptă, cu lama dublă, zăcând acolo unde o văzuse ultima dată, neatinsă. O armă de valoare... — Ridică-te, Will, ordonă Ser Waymar. Nu-i nimeni. Nu te-aş mai lăsa să te ascunzi sub tufe. Will se supuse fără nicio tragere de inimă. Ser Waymar îl privi cu o dezaprobare făţişă. — Nu mă întorc la Castelul Negru cu un eşec la prima mea ieşire. Îi vom găsi pe aceşti bărbaţi. Se uită împrejur. Urcă-te în copac. Fă-o repede. Caută un foc. Will se întoarse, fără niciun cuvânt. N-avea niciun rost să comenteze. Vântul se înteţea. Îl pătrundea peste tot. Se duse la copac, un brad boltit, verde-cenuşiu, şi începu să urce. Foarte repede mâinile i se năclăiră de răşină şi se pierdu printre acele bradului. Frica-i umplea măruntaiele ca un prânz pe care nu-l putea digera. Şopti o rugăciune către zeii neştiuţi ai pădurii şi-şi scoase pumnalul din teacă. Îl puse între dinţi, ca să aibă mâinile libere pentru căţărat. Gustul fierului rece din gură îl îmbărbăta. Jos, pe pământ, lordul strigă deodată: — Cine-i acolo? Will sesiză nesiguranţa din glas. Se opri din căţărat; ascultă; privi. Pădurea răspunse: foşnetul frunzelor, clipocitul îngheţat al izvorului, un ţipăt îndepărtat al unei bufniţe de zăpadă. Ceilalţi nu făceau niciun zgomot. Will percepu o mişcare în colţul ochilor. Forme nedesluşite strecurându-se prin pădure. Întoarse capul, văzând o umbră albă în întuneric. Apoi dispăru. Crengile tremurau uşor în vânt, frecându-se una de alta ca nişte degete de lemn. Will deschise gura să strige o avertizare, însă cuvintele păreau că-i îngheţaseră în gâtlej. Poate că greşea. Poate că fusese doar o pasăre, o reflectare a zăpezii, vicleşug al luminii selenare. De fapt, ce văzuse oare? — Will, unde eşti? strigă Ser Waymar. Poţi vedea ceva? Se mişca încet, în cerc, îngrijorat deodată, cu sabia în mână. Trebuie să-i fi simţit şi el, aşa cum îi simţise Will. Nu era nimic de văzut. — Răspunde-mi! De ce-i aşa de frig? Era frig. Zgribulit, Will se prinse mai strâns de trunchi. Faţa i se lipi cu putere de lemnul bradului. Putea simţi pe obraz răşina dulce şi lipicioasă. Din întunecimea pădurii se ivi o umbră. Se opri înaintea lui Roy­ce. Era înaltă, ciolănoasă şi tare precum oasele bătrâne, cu pielea albă ca laptele. Armura sa părea să-şi schimbe culoarea cu fiecare mişcare; ba era albă precum zăpada proaspăt căzută, ba era neagră ca o umbră, şi mereu pătată cu verdele-închis al copacilor. Modelele dănţuiau ca lumina lunii atingând apa, cu fiecare pas pe care-l făcea. Will auzi răsuflarea lui Ser Waymar Royce ieşind într-un suspin prelung. — Nu te apropia mai mult, avertiză nobilul. Vocea îi răsuna spartă, ca a unui băietan. Îşi azvârli mantia lungă, de zibelină, peste umăr, pentru a-şi elibera braţele, şi apucă sabia cu amândouă mâinile. Vântul se oprise. Se făcuse foarte frig. Celălalt alunecă înainte, păşind fără zgomot. În mâinile sale apăruse o sabie lungă cum Will nu mai văzuse niciodată. Niciun metal prelucrat de oameni nu ar fi putut lua forma acelei lame. Parcă se trezise la viaţă sub lumina lunii, transparentă, un ciob de cristal atât de subţire încât părea că dispare când o vedeai dinspre muchie. O licărire albăstruie acoperea obiectul, o lumină fantomatică juca pe conturul său şi, cumva, Will ştiu că era mai ascuţită decât orice altă lamă. Ser Waymar îl înfruntă cu curaj. — Atunci, dansează cu mine. Îşi înălţă sabia deasupra capului, sfidător. Mâinile îi tremurau sub greutatea ei, sau poate din cauza frigului. Totuşi, în acel moment, Will se gândi că nu mai era un băietan, ci unul dintre bărbaţii din Rondul de Noapte. Celălalt se opri. Will îi zări ochii; albaştri, mai adânci şi mai albaştri decât ochii omeneşti, un albastru care ardea precum gheaţa. Se opriră pe sabia lungă, tremurând în văzduh, priviră lumina lunii alunecând rece pe metal. Preţ de o clipă, îndrăzni să spere. Ieşiră în tăcere din umbră, la fel ca primul. Erau trei... patru... cinci. Ser Waymar trebuie să fi simţit frigul care venea cu ei, dar nu-i văzu niciodată, nu-i auzi niciodată. Will ar trebui să-l prevină. Era datoria sa. Şi moartea sa, dacă o făcea. Se zgribuli, îmbrăţişă copacul şi rămase tăcut. Sabia albă străbătu aerul tremurând. Când lamele se loviră, nu se auzi niciun dangăt de metal lovind metalul; doar un sunet ascuţit, discret, la limita percepţiei, ca un animal gemând de durere. Royce pară o a doua lovitură, o a treia, apoi făcu un pas înapoi. O altă avalanşă de lovituri şi se trase din nou înapoi. În spatele lui, la dreapta, de jur împrejurul lui, privitorii stăteau răbdători, fără chipuri, tăcuţi, modelele în mişcare ale armurilor delicate făcându-i invizibili în pădure. Totuşi, nu făceau nimic ca să intervină. Şi iarăşi săbiile se ciocniră, până ce Will vru să-şi acopere urechile să nu mai audă zgomotul ciudat, furios şi ascuţit al luptei lor. Ser Waymar gâfâia acum din cauza efortului, răsuflarea lui aruncând aburi sub lumina lunii. Sabia lui era albă de gheaţă; pe a Celuilalt dansa lucirea albastră, palidă. Apoi, Royce pară puţin prea târziu. Sabia albă muşcă din zalele de sub braţul lui. Tânărul nobil strigă de durere. Printre zale mustea sângele; înălţa aburi în frig, iar picăturile păreau roşii ca focul, atunci când atingeau zăpada. Degetele lui Ser Waymar se frecară de coaste. Mănuşa sa de moleschin ieşi la iveală năclăită de sânge. Celălalt spuse ceva într-o limbă pe care Will nu o cunoştea, cu un glas aidoma gheţii crăpate pe un lac îngheţat, iarna, iar cuvintele sunau batjocoritoare. Ser Waymar Royce îşi regăsi furia. — Pentru Robert! strigă el şi se avântă cu un mârâit, ridicân­du-şi sabia lungă, acoperită cu gheaţă, cu ambele mâini, rotind-o într-o lovitură laterală, cu toată greutatea sa în ea. Celălalt pară aproape cu lene. Când lamele se atinseră, oţelul se sfărâmă. Un ţipăt se reverberă prin pădure în noapte, iar sabia cea lungă se spulberă în sute de bucăţi sfărâmicioase, aşchiile împrăş­tiindu-se ca o ploaie de ace. Royce căzu în genunchi, scâncind, şi-şi acoperi ochii. Printre degetele sale se scurgea sânge. Privitorii avansară împreună, de parcă primiseră un semnal. Săbii se ridicară şi căzură, într-o tăcere de mormânt. Era un masacru în lege. Săbiile albicioase tăiau prin zale de parcă ar fi fost mătase. Will închise ochii. La mare distanţă sub el le auzi vocile şi râsul răsunând ascuţit precum ţurţurii. Când îşi regăsi curajul să privească din nou, trecuse mult timp, iar dealul era pustiu. Rămase în copac, abia îndrăznind să respire, în vreme ce luna se târa cu încetineală pe cerul întunecat. În cele din urmă, cu muşchii cuprinşi de cârcei şi cu degetele amorţite de frig, coborî. Trupul lui Royce zăcea cu faţa în jos în zăpadă, cu un braţ întins lateral. Mantia groasă de zibelină era străpunsă în zeci de locuri. Cum zăcea mort, în acest fel, îşi dădu seama cât fusese de tânăr. Un băieţandru. Găsi, la câţiva paşi distanţă, ceea ce rămăsese din sabie, capătul ei zdrenţuit şi răsucit ca un arbore lovit de trăsnet. Will îngenunche, se uită în jur cu teamă şi îl înşfăcă. Sabia ruptă va fi dovada sa. Gared va şti ce să facă cu ea, sau cel puţin bătrânul urs, Mor­mont, ori Maester Aemon. Oare Gared mai aştepta încă, păzind caii? Trebuia să se grăbească. Will se ridică. Ser Waymar Royce se înălţa deasupra lui. Veşmintele sale alese erau zdrenţe, faţa sa, zdrobită. O aşchie din sabia lui îi străpunsese pupila albă oarbă a ochiului stâng. Ochiul drept era deschis. Pupila ardea albastră. Vedea. Sabia frântă scăpă dintre degetele amorţite. Will închise ochii să se roage. Mâini lungi, delicate, îi şterseră obrajii, apoi se încleştară în jurul gâtului său. Erau înmănuşate în cea mai fină piele de moleschin, năclăite de sânge, şi totuşi atingerea era îngheţată.     BRAN Dimineaţa sosi limpede şi răcoroasă, cu o răceală care vestea sfârşitul verii. Porniseră la drum în zori, ca să vadă decapitarea unui bărbat; erau douăzeci în total, iar Bran călărea printre ei, agitat de atâta nerăbdare. Era pentru prima oară când se considerase că avea vârsta de a-şi însoţi nobilul tată şi fraţii pentru a vedea cu ochii lui cum făcea regele dreptate. Era cel de-al nouălea an de vară şi cel de-al şaptelea din viaţa lui Bran. Bărbatul fusese dus în afara unui mic avanpost între dealuri. Robb credea că era un venetic, cu sabia pusă în slujba lui Mance Rayder, Regele-de-dincolo-de-Zid. Bran simţea furnicături în piele numai la acest gând. Îşi amintea poveştile de acasă pe care le spunea Bătrâna Nan. Veneticii erau oameni cruzi, zicea ea, neguţători de sclavi, ucigaşi şi hoţi. Se însoţeau cu giganţii şi mâncătorii de cadavre, furau copile în miez de noapte şi beau sânge din coarne lustruite. Iar femeile lor se împreunau cu Ceilalţi, în timpul Nopţii celei Lungi, pentru a prăsi copii îngrozitori, doar pe jumătate oameni. Însă bărbatul pe care-l găsiseră legat de mâini şi de picioare de zidul avanpostului, aşteptând judecata regelui, era bătrân şi slăbănog, nu cu mult mai înalt decât Robb. Îşi pierduse ambele urechi şi un deget din cauza degerăturilor şi era înveşmântat tot în negru, la fel ca un frate din Rondul de Noapte, cu deosebirea că blănurile sale erau zdrenţuite şi unsuroase. Răsuflarea oamenilor şi a cailor se amestecau, aburite, în aerul rece al dimineţii, pe când tatăl său, stăpânul, îl descătuşase pe bărbat de zid şi-l târâse înaintea lor. Robb şi Jon erau neclintiţi pe caii lor, cu Bran între ei pe poneiul său, încercând să pară mai mare de şapte ani, încercând să pară că mai văzuse aşa ceva înainte. O adiere uşoară se strecura prin poarta avanpostului. Deasupra capetelor lor flutura flamura Casei Stark de Win­terfell: un lup ancestral gonind pe un câmp albit de gheaţă. Tatăl lui Bran stătea solemn pe calul său, cu părul lung tremurând în vânt. Barba sa, tunsă scurt, era împestriţată cu alb, făcân­du-l să arate mai bătrân de cei treizeci şi cinci de ani pe care îi avea. Astăzi, privirea ochilor săi cenuşii era sumbră şi nu părea deloc bărbatul capabil să stea lângă foc seara, vorbind molcom despre vremurile eroilor şi copiilor pădurii. Acum îşi dăduse jos chipul de tată, se gândi Bran, şi arborase faţa de Lord Stark de Winterfell. În răceala dimineţii răsunaseră întrebări şi răspunsuri, dar după aceea Bran nu-şi putu aminti prea mult din ce se spusese. În cele din urmă, nobilul său tată dădu un ordin şi doi dintre străjerii săi îl traseră pe bărbatul zdrenţăros spre butucul de carpen din centrul pieţei. Îl forţară să-şi aşeze capul pe lemnul tare şi negru. Lordul Eddard Stark descălecă şi pupilul său, Theon Greyjoy, aduse spada. „Gheaţă” se numea spada. Era la fel de lată ca braţul unui bărbat şi chiar mai lungă decât Robb. Lama era din oţel valyrian, descântată la forjare şi întunecată precum furtul. Nimic nu rezista unui tăiş din oţel valyrian. Tatăl său îşi dădu jos mănuşile şi le întinse lui Jory Cassel, comandantul gărzii Casei sale. Luă Gheaţa cu ambele mâini şi spuse: — În numele lui Robert din Casa Baratheon, Primul din acest Nume, Rege al Andalilor şi al Rhoynar, Lord al celor Şapte Regate şi Protector al Domeniului, prin cuvântul lui Eddard din Casa Stark, Lord de Winterfell şi Păzitor al Nordului, te condamn să mori. Ridică măreaţa spadă deasupra capului. Fratele bastard al lui Bran, Jon Snow, se apropie de el. — Struneşte-ţi bine poneiul, îi şopti el. Şi nu privi în altă parte. Tata va şti dacă faci asta. Bran îşi ţinu bine poneiul în frâu şi nu privi în altă parte. Tatăl său tăie capul bărbatului cu o singură lovitură sigură. Sângele se împrăştie pe zăpadă, la fel de roşu precum vinul de vară. Unul dintre cai dădu înapoi şi trebui să fie strunit ca să nu o ia la goană. Bran nu-şi putu desprinde ochii de la sânge. Zăpada din jurul trunchiului îl sorbea cu însetare, înroşindu-se sub privirea sa. Capul se lovi de o rădăcină groasă şi se rostogoli. Ajunse până aproape de picioarele lui Greyjoy. Theon era un tânăr zvelt, brunet, care se distra din orice. Râse, îşi puse cizma pe cap şi-l împinse, dându-l de-a dura. — Dobitocul, murmură Jon suficient de încet, încât Greyjoy nu-l auzi. Puse o mână pe umărul lui Bran, iar Bran privi spre fratele său vitreg. Te-ai descurcat bine, îi spuse acesta cu un aer solemn. Jon avea doar paisprezece ani, dar era un vechi client al acestor spectacole. Pe drumul înapoi spre Winterfell, părea că se răcorise şi mai mult, deşi vântul încetase să bată, iar soarele se ridicase şi mai mult pe cer. Bran călărea împreună cu fraţii săi, mult înaintea grupului principal, poneiul său străduindu-se din greu să ţină pasul cu caii lor. — Dezertorul a murit cu bravură, zise Robb. Era înalt şi masiv şi creştea tot mai mult, având tenul mamei sale, o piele deschisă la culoare, păr roşcat şi ochii albaştri ai familiei Tully din River­run. Cel puţin a avut curaj. — Nu, spuse Jon Snow încet. Nu a fost curaj. Ăsta era mort de frică. Puteai vedea asta în ochii lui, Stark. Ochii lui Jon erau de un cenuşiu atât de închis, încât păreau aproape negri, dar erau puţine lucrurile care le scăpau. Era de aceeaşi vârstă ca Robb, însă nu arătau deloc la fel. Jon era zvelt, pe când Robb era musculos, avea tenul întunecat, iar Robb era palid, graţios şi agil, pe când fratele său vitreg era puternic şi rapid. Robb nu era impresionat. — Mânca-i-ar Ceilalţi ochii, blestemă el. A murit frumos. Ne întrecem până la pod? — S-a făcut, zise Jon, îmboldindu-şi calul s-o ia înainte. Robb înjură şi-l urmă, galopând împreună pe drum în jos, Robb râzând şi chiuind, Jon tăcut şi hotărât. Potcoavele cailor spulberau zăpada pe când goneau. Bran nu încercă să-i urmărească. Poneiul său nu putea ţine pasul. Văzuse ochii bărbatului zdrenţăros şi se gândea la asta acum. După un timp, hohotele lui Robb încetară, iar pădurea deveni din nou tăcută. Era atât de adâncit în gânduri, încât nici nu auzi restul grupului decât când tatăl lui se apropie să călărească alături de el. — Te simţi bine, Bran? întrebă el, fără nicio asprime. — Da, tată, răspunse Bran. Privi în sus. Învelit în blănurile şi pieile sale, urcat pe măreţul său cal de luptă, tatăl lui, stăpânul, se înălţa deasupra lui ca un gigant. — Robb spune că bărbatul a murit cu curaj, dar Jon că-i era frică. — Tu ce crezi? Bran se gândi la asta. — Poate un bărbat să fie curajos chiar dacă-i este frică? — Este singura dată când un bărbat poate fi brav, îi răspunse tatăl său. Înţelegi de ce am făcut-o? — Era un venetic, zise Bran. Veneticii fură femei şi le vând Celorlalţi. Tatăl său, stăpânitorul, zâmbi. — Bătrâna Nan ţi-a spus iarăşi tot felul de poveşti. De fapt, omul a fost un dezertor din Rondul de Noapte. Nimeni nu este atât de periculos. Dezertorul ştie că viaţa sa e terminată dacă e capturat, aşa că nu se dă în lături de la nicio crimă, indiferent cât de rea. Însă tu mă judeci greşit. Întrebarea era nu de ce a trebuit să moară, ci de ce eu a trebuit s-o fac. Bran nu avea niciun răspuns pentru asta. — Regele Robert are un călău, spuse el nesigur. — Are, admise tatăl său. La fel ca regii Targaryen, înaintea sa. Totuşi, calea noastră este cea veche. Sângele Primilor Oameni curge încă prin venele familiei Stark, iar noi avem credinţa că bărbatul care rosteşte sentinţa trebuie să răsucească sabia. Dacă este să iei viaţa unui om, eşti dator să-l priveşti în ochi şi să-i auzi ultimele cuvinte. Iar dacă nu poţi să suporţi asta, poate că omul nu trebuie să moară. Într-o bună zi, Bran, vei fi purtătorul de flamură al lui Robb, având o stăpânire a ta, pentru fratele tău şi pentru regele tău, iar dreptatea va cădea asupra ta. Şi când va veni ziua, nu va trebui să simţi nicio plăcere în a-ţi îndeplini sarcina, dar nici să te uiţi în altă parte. Un stăpânitor care se ascunde în spatele călăilor plătiţi uită, curând, ce înseamnă moartea. Atunci reapăru Jon pe coama dealului, înaintea lor. Le făcu semn şi strigă spre ei: — Tată, Bran, veniţi repede, să vedeţi ce a găsit Robb! După care dispăru din nou. Jory se apropie de ei. — Necazuri, stăpâne? — Dincolo de orice îndoială, zise tatăl său, lordul. Veniţi, să vedem ce-au mai dezgropat acum poznaşii mei fii. Îşi struni calul să meargă la trap, Jory, Bran şi restul grupului îl urmau. Îl găsiră pe Robb pe malul râului, la nord de pod, cu Jon încă în şa, alături de el. Zăpada târzie de vară fusese aprigă în acest pătrar al lunii. Robb stătea adâncit până la genunchi în alb, cu gluga dată pe spate, astfel că soarele îi lucea în păr. Ţinea ceva în mână, în vreme ce băieţii vorbeau cu voci joase, agitate. Călăreţii îşi croiră prudenţi drum prin nămeţi, căutând porţiunile sigure pe terenul ascuns şi accidentat. Cassel şi Theon Greyjoy fură primii care ajunseră la cei doi băieţi. Greyjoy râdea şi glumea pe când galopa. Bran auzi cum şuiera respiraţia sa. — Zeilor! exclamă el, chinuindu-se să-şi strunească armăsarul pe când apuca spada. Spada lui Jory era deja trasă afară. — Robb, îndepărtează-te! strigă când calul se cabră sub el. Robb rânji şi privi în sus, peste povara din braţele sale. — Nu te poate răni, zise el. E moartă, Jory. Bran era deja fierbinte de curiozitate. Şi-ar fi îmboldit poneiul să gonească mai repede, însă tatăl său îi obligă să descalece lângă pod şi să se apropie pe jos. Bran descălecă şi o luă la goană. Jon, Jory şi Theon Greyjoy descălecaseră şi ei deja. — Pe cele şapte iaduri, ce-i asta? întrebă Greyjoy. — Un lup, îi lămuri Robb. — E un monstru, zise Greyjoy, uită-te la mărimea lui. Inima lui Bran îi bubuia în piept, pe când îşi făcea drum prin zăpada până la şold, alături de fraţii săi. Pe jumătate îngropată sub zăpada pătată de sânge, zăcea o formă uriaşă şi întunecată, chircită în moarte. Gheaţa se prinsese de blana ei lăţoasă şi cenuşie, şi în aer stăruia un miros vag de putrefacţie, precum parfumul unei femei. Bran zări ochii orbi, năpădiţi de viermi, o gură mare, plină de dinţi îngălbeniţi. Dar mărimea îl făcu să icnească. Era mai masivă decât poneiul său, de două ori mai mare decât cei mai fioroşi câini din coteţele tatălui său. — Nu e un monstru, zise Jon calm. Ăsta-i un lup străvechi, iar ei cresc mai mari decât ceilalţi. — Nu au mai fost văzuţi lupi străvechi în afara Zidului de mai bine de două sute de ani, glăsui Theon Greyjoy. — Văd acum unul, răspunse Jon. Bran îşi desprinse privirile de la monstru. Atunci observă grămăjoara din braţele lui Robb. Slobozi un strigăt de încântare şi se apropie. Puiul era o minge mică de blană neagră-cenuşie şi avea ochii încă lipiţi. Se împingea orbeşte spre pieptul lui Robb pe când îl legăna, căutând lapte printre hainele lui de piele, scoţând un scâncet mic şi trist. Bran întinse mâna ezitând. — Dă-i drumul, îl îndemnă Robb. Poţi să-l atingi. Bran atinse puiul cu un gest nervos şi repezit, apoi se întoarse spre Jon când acesta spuse: — Uite! Fratele său vitreg îi puse în braţe un al doilea pui. — Sunt cinci. Bran se aşeză în zăpadă şi strânse puiul de lup lângă obraz. Blana era moale şi caldă pe când îi atingea pielea. — Lupi străvechi în libertate pe domeniu, după atâţia ani, murmură Hullen, şeful peste grajduri. Nu-mi place. — E un semn, zise Jory. Tatăl său se încruntă. — E doar un animal mort, Jory, spuse el. Cu toate astea, părea îngrijorat. Zăpada scrâşnea sub cizmele sale pe când dădea ocol ca­davrului. Ştim ce a ucis-o? — Are ceva în gâtlej, îi spuse Robb, mândru să aibă un răspuns înainte ca tatăl său să fi întrebat măcar. Acolo, sub falcă. Tatăl său îngenunche şi scotoci sub capul fiarei. Smuci cu putere şi ridică mâna, să poată vedea cu toţii. Rădăcina unor coarne de cerb, zdrobite, cu ramificaţiile tăiate, umedă de sânge. Liniştea căzu asupra întregului grup. Bărbaţii priviră temători spre coarne şi niciunul nu îndrăzni să vorbească. Chiar şi Bran putea simţi frica deşi nu o înţelegea. Tatăl său azvârli coarnele într-o parte şi-şi curăţă mâna în zăpadă. — Mă mir că a trăit atât cât să fete, zise el. Vocea sa spulberă vraja. — Poate că n-a făcut-o, făcu Jory. Am auzit poveşti... poate căţeaua era deja moartă când s-au născut puii. — Născuţi din moartă, zise un alt bărbat. Ghinion şi mai mare. — Nu contează, spuse Hullen. Şi ei vor muri curând. Bran scăpă un strigăt de disperare. — Cu cât mai repede, cu atât mai bine, căzu de acord Theon Greyjoy. Îşi trase spada. Dă-mi jivina, Bran. Mica fiinţă se zbătu în braţele lui, de parcă ar fi auzit şi ar fi înţeles. — Nu! strigă Bran ameninţător. E al meu. — Lasă spada, Greyjoy, zise Robb. Pentru o clipă, vocea-i răsunase la fel de poruncitoare ca a tatălui său, ca a stăpânului care va fi într-o bună zi. Vom păstra puii. — Nu poţi să faci asta, băiete, spuse şi Harwin, fiul lui Hullen. — Ar fi o faptă de milostenie să-i ucidem, zise Hullen. Bran se uită spre tatăl său, lordul, căutând ajutor, dar primi doar o privire încruntată, cu sprâncenele strânse. — Hullen spune adevărul, fiule. Mai bine o moarte rapidă decât una grea, de frig şi foame. — Nu! Îşi simţea lacrimile adunându-i-se în ochi şi privi în altă parte. Nu voia să plângă înaintea tatălui său. Robb se opunea cu încăpăţânare. — Căţeaua roşcată a lui Ser Rodrik a fătat din nou, săptămâna trecută, spuse el. N-a avut pui mulţi, numai doi în viaţă. Are lapte destul. — O să-i sfâşie când vor încerca să sugă. — Lord Stark, făcu Jon; era ciudat să-l auzi adresându-i-se tatălui său într-un mod atât de ceremonios. Sunt cinci pui, trei masculi şi două femele. — Şi ce-i cu asta, Jon? — Aveţi acum cinci copii adevăraţi, continuă Jon. Trei fii, două fiice. Lupul stră­vechi este încă pe blazonul Casei voastre. Copiii voştri erau hărăziţi să primească aceşti pui, lordul meu. Bran îşi văzu tatăl schimbându-se la faţă, îi văzu pe ceilalţi bărbaţi arun­cându-şi priviri între ei. În acel moment îl iubea pe Jon din tot sufletul. Deşi avea numai şapte ani, Bran înţelese ce făcuse fratele său. Numărătoarea fusese corectă numai pentru că Jon se omisese pe sine. Le inclusese pe fete, chiar şi pe Rickon, sugarul, însă nu şi pe copilul din flori care purta prenumele Snow, nume pe care obiceiul cerea să-l poarte toţi cei din nord destul de ghinionişti să se fi născut fără un nume al lor. Tatăl lor înţelese prea bine. — Tu nu vrei un pui şi pentru tine, Jon? întrebă el blând. — Lupul străvechi cinsteşte flamurile Casei Stark, aminti Jon. Eu nu sunt un Stark, tată. Tatăl lor, lordul, îl privi gânditor. Robb risipi liniştea care se lăsase. — Am să-l hrănesc chiar eu, tată, promise el. Am să moi un prosop în lapte cald şi am să-i dau să sugă aşa. — Şi eu! sări Bran. Nobilul îşi cântări fiii cu privirea, îndelung şi cercetător. — Uşor de spus, mai greu de făcut. N-am să vă las să risipiţi timpul servitorilor cu asta. Dacă vreţi puii, îi veţi hrăni chiar voi. S-a înţeles? Bran dădu nerăbdător din cap. Puiul se foi în strânsoarea lui şi-i linse faţa cu o limbă caldă. — Va trebui să-i şi dresaţi, spuse tatăl lor. Şi zeii să vă ajute dacă-i neglijaţi, ori dacă-i chinuiţi sau îi dresaţi prost. Ăştia nu sunt câini care fac sluj. Un lup străvechi smulge din umăr braţul unui bărbat la fel de uşor cum omoară câinele un şobolan. Sunteţi siguri că vreţi asta? — Da, tată, zise Bran. — Da, fu şi Robb de acord. — S-ar putea ca puii să moară, oricum, indiferent ce faceţi voi. — Nu vor muri. Nu-i vom lăsa să moară. — Atunci, păstraţi-i. Jory, Desmond, adunaţi şi ceilalţi pui. Ar fi trebuit să fim deja înapoi la Winterfell. Abia când erau călare şi pe drum, Bran îşi permise să guste din aerul dulce al victoriei. Puiul său se vârâse între hainele de piele, li­pindu-se cald de el, simţindu-se în siguranţă pe drumul lung spre casă. La jumătatea podului, Jon se opri brusc. — Ce-i, Jon? întrebă tatăl lor, stăpânul. — Nu auziţi? Bran putea auzi vântul printre copaci, sunetul cadenţat al potcoavelor pe scândurile din lemn tare, scâncetul puiului său flămând, însă Jon asculta altceva. — Acolo, zise Jon. Îşi întoarse calul şi galopă înapoi peste pod. Îl văzură descălecând acolo unde lupul străvechi zăcea mort, în zăpadă, îl văzură îngenunchind. O clipă mai târziu, galopa spre ei, zâmbind. — Cred că s-a târât, îndepărtându-se de ceilalţi, spuse apoi. — Sau a fost gonit, vorbi tatăl lor, uitându-se spre cel de-al şaselea pui. Blana lui era albă, în timp ce restul puilor erau cenuşii. Ochii erau roşii precum sângele zdrenţărosului care murise în dimineaţa aceea. Bran găsi curios faptul că tocmai acest pui deschisese ochii în timp ce toţi ceilalţi erau încă orbi. — Un albinos, zise Theon Greyjoy cu o veselie forţată. Ăsta va muri chiar mai repede decât ceilalţi. Jon Snow îi aruncă pupilului tatălui său o privire lungă şi îngheţată. — Nu cred, Greyjoy, spuse el. Ăsta-mi aparţine mie.  

Regii nisipurilor de George R.R. Martin CALEA CRUCII ŞI A DRAGONULUI Traducere din limba engleză CĂTĂLIN TENIŢĂ   — Erezie, îmi spuse el. Apele sălcii ale bazinului tremurară uşor. — Alta? am întrebat eu. Sunt atât de multe în zilele noastre. Seniorul meu Comandant se arătă nemulţumit de acest comentariu. Îşi schimbă poziţia cu greutate, trimiţând vălurele în tot bazinul. Unul se sparse de margine şi o pânză de apă se scurse pe dalele camerei de primire. Încălţările mele erau din nou ude. Am acceptat asta filosofic. Încălţasem cele mai proaste ghete, conştient fiind că picioarele ude erau una dintre consecinţele inevitabile când răspundeam la convocarea lui Torgathon Nine-Klariis Tun, bătrân al neamului ka-Thane şi de asemenea arhiepiscop de Vess, Cel Mai Înţelept Părinte al Celor Patru Jurăminte, Mare Inchizitor al Ordinului Militant al Cavalerilor lui Isus Cristos şi consilier al Sfinţiei Sale, papa Daryn al XXI-lea al Noii Rome. — De-ar fi atâtea erezii câte stele pe cer, una singură n-ar fi mai puţin periculoasă, rosti solemn arhiepiscopul. În calitate de Cavaleri ai lui Cristos este menirea noastră să luptăm cu fiecare dintre ele. Şi trebuie să adaug că această nouă erezie este deosebit de ticăloasă. — Da, Seniore Comandant, am răspuns. N-am vrut să o iau în derâdere. Îmi cer iertare. Misiunea pe Finnegan a fost solicitantă. Am sperat să vă cer să mă învoiţi de la îndatoririle mele pentru o vreme. Am nevoie de odihnă, de timp pentru meditaţie şi refacere. — Odihnă? Arhiepiscopul se mişcă iarăşi în bazin. Cea mai uşoară schimbare de poziţie a imensului său corp era de ajuns ca să arunce pe podea o nouă pânză de apă. Ochii săi negri, lipsiţi de pupile, clipiră spre mine. — Nu, părinte, mă tem că asta iese din discuţie. Calităţile şi experienţa dumitale sunt vitale pentru această nouă misiune. Apoi tonul său de bas păru să se mai domolească întru câtva. — N-am avut timp să parcurg raportul dumitale despre Finnegan, spuse. Cum ţi-au mers treburile? — Rău, i-am zis, dar totuşi cred că vom triumfa în cele din urmă. Biserica este puternică pe Finnegan. Când încercările noastre de reconciliere au fost refuzate, am pus câteva stindarde în mâini potrivite. Şi am izbutit să închidem ziarul şi celelalte facilităţi mass-media ale ereticilor. De asemenea, amicii noştri au avut grijă ca acţiunile legale ale ereticilor să nu ducă la niciun rezultat. — Asta nu-i rău, spuse arhiepiscopul. Ai câştigat o victorie considerabilă în numele Domnului. — Au fost revolte, Seniorul meu Comandant, am spus eu. Mai mult de o sută de eretici au fost ucişi. Şi doisprezece din oamenii mei. Mă tem că vor fi şi alte acte de violenţă până se va rezolva problema cu adevărat. Preoţii noştri sunt atacaţi dacă îndrăznesc să intre în oraşul în care erezia a prins rădăcini. Conducătorii ereticilor îşi riscă viaţa dacă părăsesc acel oraş. Am sperat să evit această duşmănie, această vărsare de sânge. — Lăudabil, însă nerealist, spuse arhiepiscopul Torgathon. Clipi din nou în direcţia mea, iar eu mi-am amintit că printre membrii rasei sale asta reprezenta un semn de iritare. — Sângele martirilor, continuă el, trebuie uneori vărsat, la fel ca şi sângele ereticilor. Ce contează dacă o fiinţă îşi pierde viaţa, atât timp cât sufletul îi este mântuit? — Într-adevăr, am recunoscut. În ciuda iritării sale, Torgathon ar mai fi vorbit încă o oră dacă i s-ar fi dat ocazia. Această perspectivă mă demoraliza. Camera de primire nu era proiectată să fie confortabilă pentru oameni, iar eu nu voiam să rămân mai mult decât era necesar. Zidurile erau jilave şi mucegăite, aerul zăpuşitor, umed şi îmbibat de mirosul de unt rânced caracteristic rasei ka-Thane. Gulerul preoţesc îmi irita gâtul, asudam pe dedesubtul sutanei, picioarele îmi erau complet ude, iar stomacul începea să mi se agite. Am împins discuţia către problema curentă. — Seniorul meu Comandant, spuneţi că această nouă erezie se răspândeşte neobişnuit de repede? — Aşa este, zise el. — Unde a început? — Pe Arion, o lume la trei săptămâni distanţă de Vess. O lume populată doar de oameni. Nu pot înţelege de ce voi, oamenii, sunteţi atât de uşor de corupt. Odată ce un ka-Thane a descoperit credinţa, tare greu o va mai abandona. — Acest lucru este bine ştiut, am spus eu politicos.   N-am menţionat că numărul ka-Thanilor care descoperă credinţa este insignifiant de mic. Erau o rasă lentă, greoaie, şi cei mai mulţi din nenumăratele lor milioane n-au manifestat interes în învăţarea altor căi decât cea proprie, ori în urmarea altui crez decât străvechea lor religie. Torgathon era o anomalie. Fusese printre primii convertiţi în urmă cu aproape două secole, când papa Vidas L hotărâse că şi non-umanii pot servi în cler. Date fiind durata sa de viaţă şi certitudinea de fier a credinţei sale, nu este de mirare că Torgathon a ajuns atât de departe, în ciuda faptului că mai puţin de o mie de membri ai rasei sale l-au urmat pe calea Bisericii. Şi îi mai rămăsese cel puţin un secol de viaţă. Fără îndoială că într-o zi avea să fie cardinalul Torgathon Tun, numai să strivească destule erezii. Aşa sunt vremurile. — Avem puţină influenţă pe Arion, spuse arhiepiscopul. Braţele i se mişcau în timp ce vorbea, patru ciomege masive, din carne verde-cenuşie ce învolburau apa, iar cilii de un alb murdar din jurul orificiului său respirator tremurau la fiecare cuvânt. Câţiva preoţi, câteva biserici, nişte credincioşi, dar fără putere adevărată. Ereticii deja ne depăşesc pe această lume. Mă bizui pe intelectul şi iscusinţa ta. Transformă această calamitate într-o ocazie favorabilă nouă. Această erezie este atât de palpabilă încât îi poţi dovedi netemeinicia cu uşurinţă. Poate că unii dintre cei amăgiţi se vor întoarce pe calea cea dreaptă. — Cu siguranţă, am zis eu. Şi natura acestei erezii? Ce trebuie să dovedesc? Este un semn trist al propriei mele credinţe suferinde să adaug că nu-mi păsa cu adevărat. Avusesem de-a face cu mulţi eretici. Crezurile şi întrebările lor îmi reverberau în cap şi-mi tulburau visele noaptea. Cum pot să fiu sigur de propria mea credinţă? Tocmai acel edict care îi permisese accesul lui Torgathon în cler determinase o jumătate de duzină de lumi să-l renege pe episcopul Noii Rome, iar cei care au urmat această cale ar găsi o erezie deosebit de urâtă în extraterestrul masiv gol (cu excepţia gulerului preoţesc, ud), ce plutea în faţa mea şi ţinea autoritatea Bisericii în cele patru mâini mari, membranate, ale sale. Creştinismul este cea mai mare religie a oamenilor, însă aceasta nu înseamnă nimic. Non-creştinii ne depăşesc cu cinci la unul şi există mai mult de şapte sute de secte creştine, unele aproape la fel de mari ca Unica Biserică Catolică Adevărată Interstelară a Pământului şi a Celor O Mie de Lumi. Chiar şi Daryn al XXI-lea, aşa puternic cum e, nu-i decât unul dintre cei şapte care ridică pretenţii la titlul de papă. Credinţa mea a fost odată puternică, însă am trăit prea mult printre eretici şi necredincioşi. Iar acum nici măcar rugăciunile nu-mi mai alungă îndoielile. Aşa că n-am simţit oroare – doar un brusc interes intelectual – când arhiepiscopul mi-a comunicat natura ereziei de pe Arion. — Au făcut un sfânt, îmi zise el, din Iuda Iscariotul.   Ca senior în corpul Cavalerilor Inchizitori comand propria mea navă spaţială, căreia îmi place să-i spun Adevărul lui Cristos. Înainte să-mi fi fost repartizată, se numea Sfântul Toma, după apostol, însă nu mi s-a părut că un sfânt notoriu pentru îndoielile sale este un patron potrivit pentru o navă menită să lupte împotriva ereziei. Nu am nicio îndatorire la bordul Adevărului, care este deservit de şase fraţi şi surori din Ordinul Sfântului Christofor Călătorul şi condus de o femeie tânără pe care am angajat-o de pe o navă comercială. Prin urmare, am putut să folosesc în întregime cele trei săptămâni de călătorie de pe Vess pe Arion ca să studiez Biblia eretică, un exemplar care îmi fusese dat de asistentul cu probleme administrative al arhiepiscopului. Era o carte groasă, grea şi frumoasă, îmbrăcată în piele neagră, cu paginile ei decorate cu foiţă de aur şi multe ilustraţii interioare splendide, pline de culoare şi intensificare holografică. O lucrătură remarcabilă, în mod cert creată de cineva care iubea aproape uitata arta a cărţilor. Picturile reproduse înăuntru – originalele, am descoperit, se găseau pe pereţii Casei Sfântului Iuda de pe Arion – erau opere de maestru, chiar dacă blasfemice, la fel de bune ca lucrările lui Tammerwens şi Rohallidays ce dau frumuseţe Marii Catedrale a Sfântului Ioan din Noua Romă. În interiorul cărţii se afla un anunţ ce indica faptul că fusese aprobată de Lukyan Judasson, Primul Învăţat al Ordinului Sfântului Iuda Iscariotul. Era numită Calea Crucii şi a Dragonului. Am parcurs-o în vreme ce Adevărul lui Cristos luneca printre stele, la început luând notiţe ca să înţeleg mai bine erezia pe care trebuia să o înfrunt, apoi absorbit de stranietatea şi grotescul poveştii pe care o spunea. Cuvintele lucrării aveau pasiune, putere şi poezie. Aşa am întâlnit pentru prima dată izbitoarea personalitate a Sfântului Iuda Iscariotul, o fiinţă omenească complicată, ambiţioasă şi, una peste alta, extraordinară. S-a născut dintr-o desfrânată în fabulosul, străvechiul oraş-stat al Babilonului în aceeaşi zi în care Mesia se năştea în Bethlehem şi şi-a petrecut copilăria în mahalale şi mocirlă, vânzându-şi propriul trup când era nevoit să o facă, fiind codoş când a crescut mai mare. Ca tânăr a început să facă experimente în artele întunecate şi înainte să împlinească douăzeci de ani era un necromant priceput. Acela a fost momentul în care a devenit Iuda Îmblânzitorul-Dragonului, primul şi singurul bărbat ce a supus voinţei sale cele mai feroce creaturi ale lui Dumnezeu, marile reptile de foc înaripate de pe Bătrânul Pământ. Cartea prezenta o minunată pictură a lui Iuda într-o cavernă largă, rece, ochii îi sunt flăcări în timp ce mânuieşte un bici incandescent ca să ţină în frâu un imens dragon verde-auriu. Sub braţ duce un coş din împletitură, capacul îi este un pic întredeschis, iar capetele micuţe, solzoase, a trei pui de dragon se iţesc dinăuntru. Un al patrulea pui de dragon se târăşte pe mâneca lui. Acesta este primul capitol al vieţii sale.   În al doilea este Iuda Cuceritorul, Iuda Regele-Dragon, Iuda al Babilonului, Marele Uzurpator. Călare pe cel mai mare dintre dragonii săi, cu o coroană de fier pe cap şi o sabie în mână, a făcut din Babilon capitala celui mai mare imperiu pe care l-a cunoscut Bătrânul Pământ, un teritoriu întins din Spania până în India. Cârmuia de pe un tron în formă de dragon aflat în mijlocul Grădinilor Suspendate, grădini ce fuseseră construite din ordinul său, şi acolo s-a aflat când l-a judecat pe Isus din Nazareth, profetul certăreţ care fusese târât în faţa sa legat şi sângerând. Iuda nu era un om răbdător, l-a făcut pe Cristos să sângereze şi mai mult înainte să isprăvească cu El. Iar când Isus n-a vrut să-i răspundă la întrebări, Iuda – dispreţuitor – l-a aruncat înapoi în stradă, însă mai întâi a pus gărzile să-I reteze picioarele. — Vindecătorule, vindecă-te singur. Apoi veni Căinţa, viziunea din acea noapte, şi Iuda a renunţat la coroana, la artele întunecate şi la averi ca să-l urmeze pe omul pe care îl schilodise. Dispreţuit şi batjocorit de cei pe care îi tiranizase, Iuda a devenit Picioarele Domnului şi timp de un an l-a purtat în spinare pe Isus până în colţurile îndepărtate ale regatului pe care odată îl cârmuise. Când în sfârşit Isus s-a vindecat singur, Iuda a mers alături de el, şi începând de atunci a fost prietenul de credinţă şi sfătuitorul lui Isus, primul şi cel mai de seamă dintre Cei Doisprezece. În cele din urmă, Isus i-a dat lui Iuda harul limbilor, a rechemat şi a sanctificat dragonii pe care Iuda îi izgonise şi şi-a trimis discipolul într-o misiune solitară dincolo de ocean, „ca să răspândeşti Cuvântul Meu acolo unde eu nu pot merge.“   Şi a venit o vreme când soarele s-a întunecat la amiază şi pământul s-a cutremurat, iar Iuda şi-a întors dragonul cu aripi obosite şi a zburat înapoi peste mările furtunoase, însă când a ajuns în cetatea Ierusalimului, l-a găsit pe Cristos mort pe cruce. În acel moment, credinţa i s-a clătinat, iar în următoarele trei zile Marea Mânie a lui Iuda a fost ca o furtună pentru lumea străveche. Dragonii săi au dărâmat Templul din Ierusalim, au alungat oamenii din oraş şi au distrus marile lăcaşuri ale puterii din Roma şi Babilon. Iar când Iuda i-a găsit pe ceilalţi dintre Cei Doisprezece şi-a întrebat şi a aflat cum cel numit Simon-zis-Petru îl trădase pe Domnul de trei ori, l-a strangulat pe Petru cu propriile mâini şi a dat leşul hrană dragonilor. Apoi a trimis acei dragoni să aprindă focuri în toată lumea, ruguri funerare pentru Isus din Nazareth. Iar când Isus s-a ridicat a treia zi, Iuda a plâns, însă lacrimile sale n-au putut stinge mânia lui Cristos, căci prin acea mânie trădase toate învăţăturile Lui. Aşa că Isus a chemat înapoi dragonii, iar ei au venit. Şi pretutindeni focurile s-au stins. Apoi din pântecul lor l-a scos pe Petru şi l-a făcut la loc şi i-a dat stăpânire asupra Bisericii. Apoi dragonii aceia au murit, şi aşa s-a întâmplat cu dragonii de pretutindeni, căci ei erau pecetea vie a puterii şi înţelepciunii lui Iuda Iscariotul, care păcătuise grav. Iar El i-a luat lui Iuda harul limbilor şi putinţa de a vindeca, pe care tot El i le dăduse, ba chiar şi lumina ochilor, căci Iuda se comportase ca un orb. (Există o pictură reuşită în care orbul Iuda plânge pe trupurile dragonilor săi.) Şi El i-a zis lui Iuda că veacuri întregi urma să fie amintit doar ca Trădătorul şi că lumea avea să-i blesteme numele şi tot ce a fost şi a făcut aveau să fie uitate.   Apoi însă, pentru că Iuda îl iubise cu adevărat, Cristos i-a dat drept răsplată o viaţă foarte lungă, în timpul căreia să poată călători, să se gândească la păcatele lui, să capete iertarea şi abia apoi să moară. Şi acesta era ultimul capitol al vieţii lui Iuda Iscariotul, şi, într-adevăr, era un capitol foarte lung. O dată rege-dragon, o dată tovarăş al lui Cristos, acum el a devenit doar un orb rătăcitor, proscris şi fără prieteni, rătăcind pe toate drumurile reci ale Pământului, trăind chiar şi după ce toate oraşele şi oamenii, şi lucrurile pe care le cunoscuse muriseră. Petru, primul papă şi duşmanul său veşnic, a răspândit în toată lumea povestea cum că Iuda îl vânduse pe Christos pentru treizeci de arginţi, încât Iuda n-a mai îndrăznit nici măcar să-şi folosească numele adevărat. Pentru o vreme şi-a zis Jidovul Rătăcitor, iar după aceea a folosit multe alte nume. A trăit mai mult de o mie de ani şi a fost predicator, vraci şi iubitor de animale şi a fost vânat şi persecutat când Biserica pe care o întemeiase Petru a devenit înfumurată şi coruptă. Dar a avut mult timp şi până la urmă a găsit înţelepciune şi înţeles, iar într-un sfârşit Isus a venit la el pe patul de moarte, multă vreme amânată, şi s-au împăcat şi Iuda a plâns încă o dată. Şi înainte să moară, Christos i-a promis că va permite câtorva oameni să-şi amintească cine şi ce fusese Iuda şi odată cu trecerea veacurilor adevărul se va răspândi până când minciuna lui Petru va fi izgonită şi uitată. Aşa a fost viaţa Sfântului Iuda Iscariotul, după cum era relatată în Calea Crucii şi a Dragonului. Învăţăturile sale se găseau tot acolo, precum şi evangheliile apocrife ce se presupunea că fuseseră scrise de el. Când am terminat volumul, i l-am împrumutat lui Arla-k-Bau, căpitanul Adevărului lui Cristos. Arla era o femeie sfrijită, pragmatică, fără o credinţă anume, însă eu îi preţuiam părerea. Ceilalţi membri ai echipajului, bunii fraţi şi surori ai Ordinului Sfântului Christofor, ar fi fost doar ecourile ororii religioase a arhiepiscopului. — Interesantă, spuse Arla când îmi înapoie cartea. — Atâta tot? am chicotit eu. Ea ridică din umeri. — E o poveste frumoasă. Şi mai uşor de citit decât Biblia voastră, Damien. În acelaşi timp mai dramatică. — Adevărat, am recunoscut eu. Însă e absurdă. O amestecătură nemaipomenită de dogmă, scrieri aprocrife, mitologie şi superstiţie. Distractivă, da, cu siguranţă. Imaginaţi-vă, chiar îndrăzneaţă. Însă ridicolă, nu crezi? Cum poţi accepta dragonii? Un Cristos fără picioare? Petru refăcut după ce fusese devorat de patru monştri? Rânjetul Ariei era plin de sarcasm. — Este oare mai prostesc decât transformarea apei în vin, mersul lui Cristos pe valuri sau omul ce trăia în burta unui peşte? Lui Arla-k-Bau îi plăcea să mă tachineze. Fusese mare scandal când alesesem o necredincioasă în funcţia de căpitan, însă era foarte bună în meseria ei şi îmi plăcea compania ei, căci îmi ţinea gândirea ascuţită. Avea o minte bună şi eu preţuiam asta mai mult decât supunerea oarbă. Poate că ăsta era un păcat al meu. — Există o diferenţă, am spus eu. — Oare? ripostă ea. Ochii ei au văzut prin măştile mele. — Ah, Damien, recunoaşte. Ţi-a plăcut cartea. Mi-am dres glasul. — Mi-a captat interesul, am înştiinţat-o eu. Trebuia să mă justific. Ştii, genul de chestii cu care am de-a face de obicei: plictisitoare şi minuscule deviaţiuni doctrinare, subterfugii obscure în probleme teologice care fuseseră într-un fel exagerate, neruşinate manevre politice menite să înscăuneze vreun episcop planetar ambiţios ca papă sau să stoarcă vreo concesie sau alta de la Noua Romă sau Vess. Războiul nu are sfârşit, însă bătăliile sunt stupide şi murdare. Mă epuizează, spiritual, emoţional, psihic. După fiecare mă simt secătuit şi vinovat. Am lovit cu degetul coperta din piele a cărţii. — Asta este diferită. Erezia trebuie strivită, bineînţeles, însă recunosc că sunt nerăbdător să-l întâlnesc pe acest Lukyan Judasson. — Şi lucrările de artă sunt încântătoare, spuse Arla, frunzărind paginile Căii Crucii şi a Dragonului şi oprindu-se să studieze o planşă care-ţi sărea în ochi în mod deosebit: era Iuda plângând deasupra dragonilor săi, cred. Am zâmbit văzând că o afectase la fel de mult ca şi pe mine. Apoi m-am încruntat. Aceasta a fost prima bănuială în legătură cu dificultăţile ce le aveam de întâmpinat.   Şi aşa a sosit Adevărul lui Cristos în oraşul de porţelan Ammadon de pe lumea Arion, locul unde Ordinul Sfântului Iuda Iscariotul îşi avea Casa. Arion era o lume plăcută, blândă, locuită de trei secole. Populaţia ei era sub nouă milioane, Ammadon, singurul oraş adevărat, fiind căminul a două dintre ele. Nivelul tehnologic era mediu-înalt, asigurat însă în cea mai mare parte din importuri. Arion avea puţină industrie şi nu era o lume inovativă, poate doar din punct de vedere artistic. Artele erau destul de importante aici, înfloritoare şi vitale. Libertatea religiei era un principiu fundamental, însă Arion nu era o lume religioasă, iar majoritatea oamenilor trăiau cu devotament vieţi laice. Cea mai populară religie era estetismul, care cu greu putea fi considerată o religie. Mai existau şi taoişti ericanişti, creştini adevăraţi de rit vechi şi Copii ai Visătorului, plus o duzină de secte minore. Şi, în sfârşit, erau cele nouă biserici ale Unicei Credinţe Catolice Adevărate Interstelare. Fuseseră douăsprezece. Celelalte erau acum lăcaşuri ale credinţei cu cea mai rapidă răspândire pe Arion – Ordinul Sfântului Iuda Iscariotul, care mai avea şi o duzină de biserici recent construite cu fonduri proprii. Episcopul de Arion era un bărbat întunecat, sever, cu părul negru, tuns scurt. N-a fost deloc fericit să mă vadă. — Damien Har Veris! exclamă cu uimire când l-am vizitat la reşedinţa sa. Am auzit de dumneata, bineînţeles, însă n-am crezut niciodată că am să te întâlnesc sau că am să te găzduiesc. Numărul nostru este mic aici. — Şi scade şi mai mult, am spus, lucru care îl preocupă pe Seniorul meu Comandant, arhiepiscopul Torgathon. Aparent mai mult decât pe dumneavoastră, Excelenţă, de vreme ce n-aţi găsit de cuviinţă să raportaţi activitatea acestei secte de adoratori ai lui Iuda. Păru un pic furios la auzul mustrării, însă se calmă rapid. Chiar şi un episcop se poate teme de un Cavaler Inchizitor. — Suntem îngrijoraţi, bineînţeles, zise el. Facem tot ce putem ca să combatem erezia. Dacă ai sfaturi ce ne pot ajuta, aş fi fericit să le ascult. — Sunt Inchizitor al Ordinului Militant al Cavalerilor lui Isus Cristos, am spus tăios. Nu dau sfaturi, Excelenţă. Acţionez, pentru asta am fost trimis pe Arion. Şi asta am să fac. Acum, spuneţi-mi ce ştiţi despre această erezie şi despre acest Prim Învăţat, Lukyan Judasson. — Bineînţeles, părinte Damien, începu episcopul, şi îi făcu semn unui slujitor să ne aducă o tavă cu vin şi brânză, apoi porni să rezume scurta, dar exploziva istorie a cultului lui Iuda. L-am ascultat, lustruindu-mi unghiile de reverul stacojiu al hainei mele, până când vopseaua neagră licări strălucitor, întrerupându-l din când în când cu câte o întrebare. Înainte să fi ajuns la jumătate, am hotărât să-l vizitez personal pe Lukyan. Mi se părea cel mai bun mod de a acţiona. În plus, voisem să o fac încă de la început.   Aparenţele erau foarte importante pe Arion, am dedus eu, şi am socotit necesar să-l impresionez pe Lukyan cu personalitatea şi rangul meu. Am ales cele mai bune încălţări ale mele, cizme lucioase, manufacturate din piele moale, neagră, care nu văzuseră niciodată interiorul camerei de primire a lui Torgathon, şi un costum sever, negru, cu revere de culoarea roşului intens de Burgundia şi guler tare. La gâtul meu se afla un splendid crucifix din aur pur, acul de guler era o sabie aurie, pecetea Cavalerilor Inchizitori. Fratele Denis îmi pictă unghiile cu grijă, făcându-le negre ca abanosul, îmi întunecă ochii la fel de bine şi folosi o pudră albă, de calitate, pentru ten. Când m-am uitat în oglindă, m-am speriat chiar şi pe mine. Am zâmbit, însă scurt. Asta strica tot efectul. M-am îndreptat pe jos spre Casa Sfântului Iuda Iscariotul. Străzile Ammadonului erau largi, spaţioase şi aurite, delimitate de arbori stacojii numiţi şoapta-vântului, ale căror ramuri lungi, plecate, par să şoptească secrete brizei uşoare. Sora Judith veni cu mine. Era o femeie mică, uscăţivă, chiar în salopeta-sutană a Ordinului Sfântului Christofor. Faţa îi era blândă şi umilă, ochii mari, tineri şi inocenţi. O găsesc folositoare. Până acum a ucis patru oameni care încercaseră să mă atace. Până şi Casa fusese construită recent. Solitară şi grandioasă, se ridica în mijlocul grădinilor cu flori mici şi strălucitoare şi mări de iarbă aurie; grădinile erau împrejmuite de un zid înalt. Picturi murale acopereau atât zidul exterior din jurul proprietăţii, cât şi faţada clădirii. Am recunoscut câteva din Calea Crucii şi a Dragonului, şi am zăbovit puţin ca să le admir, înainte să păşesc prin intrarea principală. Nimeni n-a încercat să mă oprească. Nu erau gărzi, nici măcar un portar. În interiorul proprietăţii, bărbaţi şi femei rătăceau alene printre flori sau stăteau pe băncile de sub arborii de lemn-argintiu şi şoapta-vântului. Eu şi sora Judith ne-am oprit, apoi ne-am îndreptat direct către clădirea propriu-zisă. Tocmai începusem să urcăm treptele, când un bărbat apăru din interior şi rămase pe loc, aşteptându-ne în pragul uşii. Era blond şi gras, cu o barbă lungă şi ţepoasă care încadra un zâmbet uşor. Purta o robă ce-i ajungea până la glezne, era încălţat în sandale, iar roba era ornată cu dragoni, dragoni ce purtau silueta unui om ţinând în mână o cruce. Când am ajuns la treptele de sus, el s-a plecat în faţa mea. — Părinte Damien Har Veris din Corpul Cavalerilor Inchizitori, spuse şi zâmbetul i se lărgi. Te salut în numele lui Isus şi al Sfântului Iuda. Sunt Lukyan. Mi-am notat în minte să descopăr care dintre oamenii episcopului furniza informaţii Cultului lui Iuda, însă calmul nu mă părăsi. Eram Cavaler Inchizitor de mult, mult timp. — Părinte Lukyan Mo, am spus acceptându-i mâna. Am întrebări pentru dumneata. N-am zâmbit. El o făcu. — M-am gândit eu, spuse.   Biroul lui Lukyan era spaţios, dar spartan. Adesea ereticii au o simplitate pe care oficianţii adevăratei Biserici par s-o fi pierdut. Cu toate acestea, îşi permise un răsfăţ. Dominând peretele din spatele pupitrului consolă, se afla tabloul de care deja mă îndrăgostisem: orbul Iuda plângând deasupra dragonilor săi. Lukyan se aşeză greoi şi îmi făcu semn să stau pe alt scaun. O lăsasem pe sora Judith în anticameră. — Prefer să stau în picioare, părinte Lukyan, am spus, ştiind că asta îmi dădea un avantaj. — Numai Lukyan, zise el. Sau Luke, dacă preferi. Nu prea folosim ierarhia aici. — Sunteţi părintele Lukyan Mo, născut pe Arion, educat la seminarul de pe Cathaday şi fost preot al Unicei Biserici Catolice Adevărate Interstelare a Pământului şi a Celor O Mie de Lumi, am spus. Am să mă adresez în conformitate cu rangul dumitale, părinte. Mă aştept să procedaţi la fel. Ne-am înţeles? — Oh, da, răspunse el amiabil. — Sunt împuternicit să vă privez de dreptul de a îndeplini sfintele taine, să ordon să fiţi evitat şi excomunicat pentru această erezie pe care o propovăduiţi. Pe anumite lumi aş fi putut chiar să vă hotărăsc moartea. — Dar nu pe Arion, spuse Lukyan repede. Suntem foarte toleranţi aici. În plus, vă depăşim ca număr. A zâmbit. Cât despre restul, ei bine, nu prea mai îndeplinesc tainele sfinte, ştiţi, de ani întregi. Acum sunt Prim Învăţat. Profesor, gânditor. Le arăt altora calea, îi ajut să afle credinţa. Excomunică-mă dacă asta te face fericit, părinte Damien. Fericirea este ceea ce căutăm cu toţii. — Ai renunţat la credinţă, părinte Lukyan, am zis, punându-mi exemplarul din Calea Crucii şi a Dragonului pe masă. Văd însă că ai găsit una nouă, am continuat zâmbind, dar glacial, ameninţător, batjocoritor. Un crez mai ridicol decât orice am întâlnit până acum. Presupun că ai să-mi spui că ai vorbit cu Domnul, că el ţi-a încredinţat această nouă revelaţie ca să poţi curăţa bunul nume, cam aşa e, al Sacrului Iuda? Acum zâmbetul lui Lukyan era realmente foarte larg. Ridică cartea şi-mi zise radios: — Oh, nu. Nu, eu am născocit totul. Asta m-a blocat. — Ce? — Am ticluit totul, zise el ridicând cartea mândru. M-am inspirat din mai multe surse, bineînţeles, dar în cea mai mare parte mă gândesc la Calea Crucii şi a Dragonului ca la propria mea operă. Este destul de bună, nu crezi? Evident, n-aş fi putut să-mi pun numele pe ea, chiar aşa mândru cum sunt de această lucrare, însă am inclus aprobarea mea. Este cel mai îndrăzneţ lucru pe care l-am putut face. Am rămas fără grai doar pentru o clipă, după care am făcut o grimasă: — Mă uimiţi, am admis. Mă aşteptam să găsesc un nebun ingenios, vreun sărman cu duhul ce se autoamăgeşte şi rămâne neclintit în credinţa lui că a vorbit cu Dumnezeu. Am avut de-a face cu astfel de fanatici înainte. Dar în schimb găsesc un cinic vesel care a inventat o religie pentru propriul câştig. Cred că-i prefer pe fanatici. Dumneata nu eşti nici măcar vrednic de dispreţ, părinte Lukyan. Ai să arzi veşnic în iad. — Mă îndoiesc, spuse Lukyan, însă mă înţelegi greşit, părinte Damien. Nu sunt cinic şi nici nu scot profit de pe urma dragului meu Sfânt Iuda. La drept vorbind, am trăit mai confortabil ca preot al Bisericii dumitale. Fac asta pentru că este vocaţia mea. M-am aşezat pe scaun. — Mă zăpăciţi, explicaţi-vă. — Acum am să-ţi spun adevărul, zise el. O zise straniu, aproape ca o tânguire. — Sunt un mincinos, adăugă. — Vrei să mă încurci cu paradoxuri de copii, am sărit. — Nu, nu, zâmbi el. Un Mincinos. Cu majusculă. Este o organizaţie, părinte Damien. O religie, s-ar putea spune. O credinţă mare şi puternică. Iar eu sunt cea mai mică parte a ei. — Nu cunosc o astfel de Biserică, am spus eu. — Oh, nu, nu cunoşti. Este secretă. Trebuie să fie. Poţi să înţelegi asta, nu? Oamenilor nu le place să fie minţiţi. — Nici mie nu-mi place să fiu minţit, am zis. Lukyan păru rănit. — Ţi-am spus că ăsta va fi un adevăr, nu-i aşa? Când un Mincinos zice asta, poţi să-l crezi. Altfel cum am avea încredere unul în altul? — Sunteţi mulţi? am întrebat. Am început să mă gândesc că până la urmă Lukyan era un nebun, la fel de fanatic ca orice eretic, însă într-un fel mai complex. Asta era o erezie în interiorul alteia, însă îmi cunoşteam datoria, să găsesc adevărul şi să pun lucrurile la locul lor. — Mulţi, zise Lukyan zâmbind. Ai fi surprins, părinte Damien, realmente ai fi. Dar sunt unele lucruri de care nu îndrăznesc să-ţi vorbesc. — Vorbeşte-mi despre ce îndrăzneşti, atunci. — Cu plăcere, spuse Lukyan Judasson. Noi, Mincinoşii, ca toate celelalte religii, avem câteva adevăruri în care nu putem decât să credem. Credinţa este întotdeauna necesară. Există anumite lucruri ce nu pot fi dovedite. Credem că viaţa merită să fie trăită. Acesta este un articol de credinţă. Scopul vieţii este să trăieşti, să te opui morţii, poate să înfrunţi entropia. — Continuă, am spus, interesat în pofida voinţei mele. — Mai credem că fericirea este un bun, ceva ce trebuie căutat. — Nici Biserica nu se opune fericirii, am spus sec. — Mă îndoiesc, zise el. Dar să nu divagăm. Indiferent care este poziţia Bisericii în legătură cu fericirea, ea predică credinţa în viaţa de apoi, într-o fiinţă supremă şi într-un cod moral complex. — Adevărat. — Noi, Mincinoşii, nu credem în viaţa de apoi, nici în Dumnezeu. Vedem Universul aşa cum este, părinte Damien, şi aceste adevăruri goale sunt crude. Noi, cei care credem în viaţă şi o preţuim, vom muri. După aceea nu va mai fi nimic, vidul etern, întuneric, nonexistenţă. În viaţa noastră nu e niciun scop, nicio poezie, niciun înţeles. Nici morţile noastre nu au aceste însuşiri. După ce murim, universul nu-şi mai aminteşte de noi, iar în scurt timp este ca şi când n-am existat niciodată. Lumile şi universul nostru nu vor rămâne mult după noi. În cele din urmă, entropia va consuma totul şi eforturile noastre firave nu pot amâna acest final îngrozitor. Ca şi cum noi n-am fi existat niciodată. Ca şi cum n-am fi contat. Universul însuşi este condamnat, trecător, nepăsător. Am alunecat înapoi în scaunul meu şi un fior îmi trecu prin corp în timp ce ascultam bietele cuvinte întunecate ale lui Lukyan. M-am trezit atingându-mi crucifixul. — O filosofie deprimantă, am spus, şi în acelaşi timp una falsă. Am avut şi eu această viziune teribilă. Cred că toţi o avem, la un moment dat. Dar nu-i aşa, părinte. Credinţa mă susţine împotriva acestui nihilism. Este pavăza împotriva disperării. — Oh, ştiu asta, părinte. Cavalerul meu Inchizitor, zise Lukyan. Şi sunt bucuros că ai înţeles atât de bine. Aproape că eşti unul de-ai noştri. M-am încruntat. — Ai atins miezul problemei, continuă Lukyan. Adevărurile, marile adevăruri – şi în egală măsură majoritatea celor mici – sunt de nesuportat pentru cei mai mulţi oameni. Ne găsim pavăza în credinţă. Credinţa mea, credinţa ta, credinţa oricui. Nu contează, atâta vreme cât credem, credem realmente şi cu adevărat, indiferent la ce minciună aderăm. Îşi atinse marginile neregulate ale bărbii sale blonde, bogate. Ştii, minciunile noastre ne-au spus întotdeauna că cei credincioşi sunt fericiţi. Ei pot să creadă în Cristos, sau în Buddha, sau în Erika Stormjones, în reîncarnare sau imoralitate, sau natură, în puterea dragostei sau în platforma unei facţiuni politice, însă totul se reduce la acelaşi lucru. Ei cred. Sunt fericiţi. Cei care văd adevărul disperă şi se sinucid. Adevărurile sunt atât de vaste, credinţele atât de mici, atât de nesubstanţiale, atât de înţesate cu greşeli şi contradicţii încât vedem pe lângă ele sau prin ele, iar apoi simţim apăsarea întunericului şi nu mai putem fi fericiţi. Nu sunt un om încet. De atunci am ştiut unde bătea Lukyan Judasson. — Mincinoşii voştri inventează credinţe. El zâmbi. — De tot soiul. Nu doar religii. Gândeşte-te la asta. Noi ştim ce instrument crud este adevărul. Frumuseţea este infinit preferabilă adevărului. Noi inventăm frumuseţe. Credinţe, mişcări politice, idealuri înalte, încrederea în dragoste şi prietenie. Toate acestea sunt minciuni. Noi spunem aceste minciuni, şi altele, nenumărate altele. Noi perfecţionăm istoria, mitul, religia, făcându-le pe fiecare mai frumoase, mai bune, mai uşor de crezut. Minciunile noastre nu-s perfecte, bineînţeles, adevărurile sunt prea mari. Dar poate că într-o zi vom găsi o minciună mare pe care s-o poată folosi întreaga umanitate. Până atunci, o mie de minciuni mici vor face asta. — Nu prea îi am la suflet pe Mincinoşii voştri, atunci, am spus cu o fervoare rece, liniştită. Întreaga mea viaţă a fost o căutare a adevărului. — Părinte Damien Har Veris, Cavaler Inchizitor, te cunosc prea bine, zise Lukyan indulgent. Tu însuţi eşti un Mincinos. Faci o treabă bună. Navighezi de pe o lume pe alta, şi distrugi pe fiecare, pe cei nerozi, pe rebeli, pe căutătorii care ar dărâma edificiul vastei minciuni pe care o slujeşti. — Dacă minciuna mea este atât de admirabilă, am zis, atunci de ce ai abandonat-o? — O religie trebuie să se potrivească culturii şi societăţii ei, să lucreze cu ele, nu împotriva lor. Dacă există conflict, contradicţie, atunci minciuna este sfărâmată şi credinţa şovăie. Biserica dumitale este bună pentru alte lumi, părinte, dar nu şi pentru Arion. Viaţa este prea blândă aici şi credinţa dumitale este rigidă. Aici iubim frumuseţea şi credinţa dumitale oferă prea puţin. Aşa că am îmbunătăţit-o. Am studiat această lume mult timp. Îi cunoaştem profilul psihologic. Sfântul Iuda prosperă aici. Oferă dramă, culoare şi multă frumuseţe – estetica este admirabilă. Este o tragedie cu sfârşit fericit. Şi Arion moare după astfel de poveşti. Iar dragonii sunt o tuşă frumoasă. Cred că şi propria voastră Biserică ar trebui să găsească o cale de a folosi dragonii. Sunt creaturi minunate. — Mitice, am spus. — Câtuşi de puţin. Ridică-ţi privirea, spuse el şi-mi rânji în faţă. Înţelegi, realmente, totul se reduce la credinţă. Poţi să ştii cu adevărat ce s-a întâmplat în urmă cu trei mii de ani? Dumneata ai un Iuda, eu un altul. Amândoi avem cărţi. E a dumitale adevărată? Chiar crezi asta? Abia am fost admis în primul cerc al Ordinului Mincinoşilor, aşa că nu ştiu toate secretele, însă ştiu că suntem foarte vechi, nu m-ar surprinde să aflu că evangheliile au fost scrise de bărbaţi foarte asemănători mie. Poate că n-a existat niciodată un Iuda. Sau un Isus. — Am credinţa că nu este aşa, am zis. — Sunt o sută de oameni în clădirea asta care au o profundă şi foarte adevărată credinţă în Sfântul Iuda şi în Calea Crucii şi a Dragonului, spuse Lukyan. Credinţa este un lucru foarte bun. Ştii că rata sinuciderilor de pe Arion a scăzut cu aproape o treime de când a fost înfiinţat Ordinul Sfântului Iuda? Îmi amintesc că m-am ridicat foarte încet de pe scaun. — Eşti la fel de fanatic ca orice eretic pe care l-am întâlnit vreodată, Lukyan Judasson, i-am zis. Mi-e milă de tine pentru că ţi-ai pierdut credinţa. Lukyan se ridică odată cu mine. — Să-ţi fie milă de tine, Damien Har Veris, spuse. Eu am găsit o nouă credinţă şi o nouă cauză, şi sunt un om fericit. Tu, dragul meu prieten, eşti chinuit şi nefericit. — Asta-i o minciună! mi-e teamă că am ţipat. — Vino cu mine, zise Lukyan. Atinse un lambriu din perete şi marea pictură a lui Iuda plângând deasupra dragonilor săi culisă scoţând la iveală o scară ce conducea în subteran. — Urmează-mă, spuse el. În pivniţă se găsea o cadă mare, din sticlă, plină cu un fluid verde-pal, iar în el plutea o creatură foarte asemănătoare cu un embrion străvechi, îmbătrânit şi infantil în acelaşi timp, gol, cu capul uriaş şi un corp mititel, atrofiat. Tuburi porneau din braţele, picioarele şi organele sale genitale, conectându-l la o maşinărie care îl ţinea în viaţă. Când Lukyan aprinse lumina, el deschise ochii. Erau mari şi întunecaţi şi păreau că-mi cercetează sufletul. — Acesta este colegul meu, spuse Lukyan, bătând într-unul dintre pereţii căzii, Jon Cruce de Azur, un Mincinos al celui de-al patrulea cerc. — Şi un telepat, am spus cu o certitudine îngreţoşată. Condusesem pogromuri împotriva altor telepaţi, cei mai mulţi copii, pe alte lumi. Biserica te învaţă că puterile psionice sunt o capcană a Satanei. Ele nu sunt menţionate în Biblie. — Jon te-a citit din momentul în care ai pătruns în curte, spuse Lukyan, şi m-a avertizat. Doar câţiva dintre noi ştiu despre prezenţa lui. Ne ajută să minţim mult mai eficient. Ştie când credinţa este adevărată şi când este simulată. Am un implant în craniu. Jon poate vorbi cu mine oricând. El este cel care m-a recrutat iniţial pentru Mincinoşi. A ştiut că religiozitatea mea este nesinceră. A simţit profunzimile disperării mele. Apoi creatura din rezervor vorbi, vocea ei metalică venind dintr-un difuzor de la baza maşinii care o hrănea. — Şi le simt şi pe ale tale, Damien Har Veris, preot gol. Inchizitorule, ai pus prea multe întrebări. Eşti bolnav în suflet şi obosit, şi nu mai crezi. Alătură-te nouă, Damien. Eşti un Mincinos de mult, mult timp. Un moment am ezitat, privind adânc în sinele meu, întrebându-mă care era lucrul în care credeam. Am căutat în credinţa mea focul ce mă susţinuse cândva, certitudinea în învăţăturile Bisericii, prezenţa lui Cristos în mine. N-am găsit niciunul dintre aceste lucruri, nimic. Eram gol pe dinăuntru, pustiit, plin doar de îndoieli şi de durere, însă tocmai când eram pe cale să-i răspund lui Jon Cruce de Azur şi zâmbitorului Lukyan, am găsit altceva în care credeam, ceva în care crezusem dintotdeauna. Adevărul. Credeam în Adevăr, chiar dacă rănea. — E pierdut pentru noi, spuse telepatul cu numele batjocorit al Crucii. Zâmbetul lui Lukyan se ofili. — Oh, adevărat? Am sperat că vei fi unul de-ai noştri, Damien. Erai pregătit. Dintr-odată mi se făcu frică şi m-am gândit să urc în goană scările până la sora Judith. Lukyan îmi spusese foarte multe, iar eu îl refuzasem. Telepatul îmi simţi teama. — Nouă nu ne poţi face niciun rău, Damien. Mergi în pace. Lukyan nu ţi-a spus nimic. Lukyan se încruntă. — Ba i-am spus multe, Jon, zise el. — Da, însă poate el să se încreadă în cuvintele unui Mincinos ca tine? Gura mică, lipsită de formă, a creaturii se strâmbă într-un zâmbet, ochii săi mari se închiseră, iar Judasson oftă şi mă conduse pe scări către suprafaţă.   Au trecut ani până mi-am dat seama că Jon Cruce de Azur era acela care minţea şi victima minciunii sale era Lukyan. Le puteam face rău şi le-am făcut. Şi a fost aproape simplu. Episcopul avea prieteni în guvern şi în presă. Cu nişte bani plasaţi în locuri potrivite mi-am făcut singur nişte prieteni. Apoi le-am vorbit despre telepatul Cruce de Azur din pivniţă, acuzându-l că-şi folosise puterile psionice ca să pervertească minţile adepţilor lui Lukyan. Prietenii mei au fost foarte receptivi la aceste acuzaţii. Gardienii au întreprins un raid, l-au luat pe telepatul Cruce de Azur în custodie, iar mai târziu l-au judecat. Bineînţeles, era inocent. Acuzaţiile mele erau un nonsens; telepaţii umani pot citi în minţile din imediata lor apropiere, rareori mai mult, dar sunt rari şi temuţi, iar Cruce de Azur era îndeajuns de hidos ca să pot face cu uşurinţă din el o victimă a superstiţiei. Până la urmă a fost achitat şi a părăsit Ammadonul şi poate chiar Arionul, îndreptându-se spre regiuni neştiute. Însă nu avusesem niciodată intenţia să fie condamnat. Punerea sub acuzare era suficientă. Începură să apară fisuri în minciuna pe care el şi Lukyan o clădiseră. Credinţa vine cu greu, dar e uşor de pierdut, şi cea mai mică îndoială poate eroda chiar şi cea mai solidă temelie a ei. Episcopul şi cu mine am lucrat împreună semănând alte îndoieli. N-a fost aşa de uşor cum s-ar putea crede. Mincinoşii îşi făcuseră munca bine. Ammadon, asemenea majorităţii oraşelor civilizate, avea un fond public de cunoştinţe, un sistem informatic care lega şcolile, universităţile şi bibliotecile făcând disponibilă înţelepciunea însumată oricui avea nevoie de ea. Când am verificat însă, am descoperit că istoria Romei şi cea a Babilonului fuseseră schimbate subtil şi că existau trei portrete ale lui Iuda Iscariotul – unul al trădătorului, unul al sfântului şi unul al cuceritorului/regelui Babilonului. Numele său era menţionat în legătură cu Grădinile Suspendate şi mai era acolo şi o înregistrare despre un aşa-zis Codex Judas. Şi, în conformitate cu Biblioteca din Ammadon, dragonii dispăruseră de pe Bătrânul Pământ în jurul epocii lui Cristos. Până la urmă am curăţat aceste minciuni, le-am şters din memoria calculatoarelor, chiar dacă a trebuit să cităm autorităţile de pe o jumătate de duzină de lumi non-creştine înainte ca bibliotecarii să priceapă că diferenţele erau ceva mai mult decât o chestiune de opţiune religioasă. Apoi însă, Ordinul Sfântul Iuda s-a spulberat la fel de exploziv cum începuse. Lukyan Judasson a devenit posac şi furios şi cel puţin jumătate din bisericile lui au fost închise. Bineînţeles, erezia n-a încetat complet niciodată. Există întotdeauna unii care cred indiferent ce se întâmplă. Şi astfel, până şi în zilele acestea, Calea Crucii şi a Dragonului este citită pe Arion, în oraşul de porţelan Ammadon, în mijlocul murmurului arborilor de şoapta-vânturilor.   Arla-k-Bau şi Adevărul lui Cristos m-au dus înapoi pe Vess la un an de la plecare, iar arhiepiscopul Torgathon mi-a oferit în sfârşit odihna pe care o solicitasem înainte de a mă trimite să înfrunt alte erezii. Aşa că eu am avut victoria mea, Biserica a continuat ca mai înainte, iar Ordinul Sfântului Iuda Iscariotul a fost înfrânt. Telepatul Jon Cruce de Azur se înşelase, am gândit atunci. Subestimase puterea unui Cavaler Inchizitor. Mai târziu, totuşi mi-am amintit cuvintele lui. Nouă nu ne poţi face niciun rău, Damien. Nouă? Ordinului Sfântului Iuda sau Mincinoşilor? M-a minţit deliberat, cred, ştiind că voi merge până la capăt şi că voi distruge Calea Crucii şi a Dragonului, ştiind şi că nu îi voi putea atinge pe Mincinoşi, că nici măcar n-am să îndrăznesc să pomenesc de ei. Cum aş fi putut? Cine m-ar fi crezut? O imensă conspiraţie interstelară la fel de veche ca şi istoria? Miroase a paranoia de la o poştă, şi nu aveam absolut nicio dovadă. Telepatul minţise în beneficiul lui Lukyan, ca acesta să mă lase să plec. Acum sunt sigur de asta. Cruce de Azur riscase mult ca să mă prindă în cursă. Eşuând, a hotărât să-l sacrifice pe Lukyan Judasson şi minciuna lui – simpli pioni într-un joc mai mare. Aşa că am plecat, purtând în mine ştiinţa că eram lipsit de credinţă, însă asta pentru că aveam o credinţă oarbă în adevăr. Un adevăr pe care nu-l mai puteam afla în Biserica mea. Am devenit sigur de asta în anul meu de odihnă, pe care l-am petrecut citind şi studiind pe Vess, Cathaday şi Lumea Celiei. În cele din urmă, m-am întors în camera de primire a arhiepiscopului şi am stat iarăşi în faţa lui Torgathon Nine-KIariis Tun, încălţat cu cea mai proastă pereche de ghete pe care o aveam. — Seniorul meu Comandant, i-am spus, nu pot să accept alte sarcini. Cer să fiu retras din serviciul activ. — Pe ce motiv? bubui Torgathon, împroşcând câţiva stropi. — Mi-am pierdut credinţa, i-am spus simplu. M-a privit multă vreme, clipind din ochii săi fără pupile. Până la urmă a spus: — Credinţa ta este o problemă între tine şi duhovnicul tău. Mie îmi pasă doar de rezultate. Ai făcut treabă bună, Damien. Nu te poţi retrage, iar noi nu-ţi vom permite să demisionezi. Adevărul ne va elibera. Însă libertatea este rece şi înfricoşătoare, iar minciunile sunt adesea calde şi frumoase. Anul trecut, Biserica mi-a oferit în sfârşit o navă nouă, mai bună. Acesteia i-am zis Dragonul.   Dubuque, Iowa Decembrie, 1978  

Razboinicii George R.R. Martin vol.2  VULTURUL ŞI IEPURELE   Steven Saylor   Traducere din limba engleză:  Mihai-Dan Pavelescu   Autor de bestselleruri pe lista întocmită de New York Times, Ste­ven Saylor este una dintre stelele cele mai strălucitoare ale subge­nului „poliţist istoric”, alături de scriitori ca Lindsey Davis, John Maddox Roberts şi răposatul Ellis Peters. Este autorul seriei Roma Sub Rosa, care detaliază aventurile lui Gordianus Descoperitorul, de­tectiv într-o Romă Antică adusă la viaţă cu iscusinţă, în romane ca Roman Blood, Arms of Nemesis, Catilina’s Riddle, The Venus Throw, A Murder on the Appian Way, Rubicon, Last Seen în Massilia, A Mist of Prophecies şi The Judgement of Caesar. Textele mai scurte cu aven­turile lui Gordianus au fost publicate în culegerile The House of the Vestals: The Investigations of Gordianus the Finder şi A Gladiator Dies Only Once: The Further Investigations of Gordianus the Finder. Prin­tre alte cărţi de Saylor se numără A Twist at the End, Have You Seen Dawn? şi un uriaş roman istoric non-Gordianus: Roma. Cartea sa cea mai recentă este un alt roman cu Gordianus, The Triumph of Caesar. Saylor trăieşte în Berkeley, statul California. În textul care urmează, ne poartă în ultimele zile ale Cartaginei antice, spre consecinţele unei victorii devastatoare şi ale unei cuce­riri încă şi mai devastatoare, povestea nemiloasă a ceea ce un om poate fi silit să facă, dacă îl împingi îndeajuns de puternic... şi de inteligent.             I Romanii ne-au silit să stăm în şir, cu încheieturile braţelor legate la spate. Am fost prinşi laolaltă, bărbat de bărbat, cu lanţuri fixate de zgărzile de fier care ne fuseseră puse în jurul gâturilor. Apoi a sosit bărbatul înalt căruia ceilalţi îi spuneau Fabius, conducătorul lor. În timpul bătăliei îi zărisem chipul din apro­piere; fusese ultima imagine pe care o văzusem, urmată de o preamilostivă ploaie de stele, când măciuca lui îmi lovise capul. Preamilostivă, fiindcă atunci când i-am întrezărit faţa, am ştiut pentru prima dată ce înseamnă groaza adevărată. Cicatricea roşie şi neregulată care-i începea de la frunte îi desfigura nasul şi gura şi sfârşea la bărbie. Era îndeajuns de teribilă, dar privi­rea din ochii lui mi-a îngheţat sângele în vine. Nu mai văzusem niciodată o asemenea uitătură. Avea chipul unui războinic care hohoteşte de propria-i durere şi se bucură de suferinţa altora, care nu ştie ce înseamnă mila sau remuşcarea. Faţa rece şi împie­trită a unui roman vânător de sclavi. Poate că vă întrebaţi de ce oare Fabius mă izbise cu măciuca, şi nu cu sabia? Lovitura fusese menită să ameţească, nu să ucidă. Cartagina fusese distrusă. Noi, puţinii supravieţuitori, grupuri de fugari, bărbaţi, femei şi copii, eram prost hrăniţi şi prost înarmaţi. Lunile în care ne ascunseserăm înspăimântaţi în pustiu ne vlăguiseră. Nu eram pe potriva soldaţilor romani căliţi în bătălii. Ţinta lor nu era să ucidă, ci să captureze. Noi eram ultimele trofee risipite ale unei cetăţi anihilate şi urma să fim adunaţi şi vânduţi ca sclavi. Carthago delenda est! Cuvintele acelea erau latineşti, graiul aspru şi urât al cuceritorilor noştri; cuvintele unuia dintre con­ducătorii lor, Cato cel însetat de sânge. Războaiele dintre Car­tagina şi Roma începuseră cu generaţii în urmă, cu bătălii măreţe purtate pe mare şi cu campanii sângeroase prin Sicilia, Spania, Italia şi Africa, pentru ca după aceea, pentru o vreme, să urmeze pace. Pe durata acelui armistiţiu, Cato îşi făcuse obiceiul de a încheia toate discursurile ţinute înaintea Senatului roman şi toate convorbirile cu colegii săi, indiferent care le-ar fi fost su­biectul, cu acele cuvinte: Carthago delenda est! „Cartagina tre­buie distrusă!” Cato murise fără să-şi vadă visul împlinit, un bătrân cu su­flet câinos. Când vestea morţii sale a ajuns la Cartagina, ne-am veselit. Nebunul care ne râvnise neîncetat distrugerea, care ne bântuise coşmarurile, nu mai exista. Însă cuvintele lui dăinuiseră. Carthago delenda est! Războiul a reînceput. Romanii ne-au invadat ţărmurile. Au asediat Car­tagina. Au izolat accesul în cetate, pe uscat şi pe mare. Au ocu­pat portul măreţ. În cele din urmă au străpuns zidurile. Cetatea a fost cucerită, stradă cu stradă, casă cu casă. Bătălia n-a conte­nit vreme de şase zile. Străzile au devenit râuri de sânge. După ce s-a terminat, cartaginezii supravieţuitori au fost adunaţi ca să fie vânduţi ca sclavi şi împrăştiaţi în cele patru colţuri ale pământului. Câştigul de pe urma lor avea să achite costurile de război ale Romei. Limbile le-au fost tăiate sau arse cu fiare înroşite în foc, pentru ca graiul punic să moară odată cu ei. Locuinţele au fost jefuite. Bunurile mărunte – pietre pre­ţioase, giuvaieruri, monede – au fost luate de soldaţii romani, ca pradă de război. Obiectele mai mari – mobile măiestre, lămpi magnifice, care splendide – au fost evaluate de vistiernici romani şi încărcate pe corăbii de negoţ. Cele lipsite de valoare comer­cială – fusurile şi furcile, jucăriile de copii, imaginile strămoşilor noştri – au fost azvârlite pe ruguri. Bibliotecile au fost incendiate, astfel încât să nu dăinuie nici-o carte în graiul punic. Operele marilor noştri dramaturgi, poeţi şi filozofi, discursurile şi memoriile lui Hannibal şi ale tatălui său, Hamilcar, ca şi ale tuturor conducătorilor noştri, istoriile despre regina Dido şi corăbierii fenicieni care întemeiaseră Cartagina cu atâta vreme în urmă – toate au fost transformate în cenuşă. Zeii şi zeiţele Cartaginei au fost smulşi de pe piedestaluri. Templele le-au fost preschimbate în mormane de pietre. Sta­tuile din piatră au fost sparte; ochii incrustaţi, din ivoriu, onix şi lapislazuli, au fost culeşi de pe cioburi. Statuile din aur şi din argint au fost topite şi turnate în lingouri – altă pradă care să umple vistieria Romei. Tanit marea mamă, Baal marele tată, Melkart eroul neînfricat, Eshmun, care-i tămăduieşte pe bol­navi – toţi au dispărut de pe pământ într-o singură zi. Zidurile au fost dărâmate şi cetatea a fost rasă de pe faţa pământului. Ruinele au fost incendiate. Ogoarele mănoase din apropierea cetăţii au fost presărate cu sare, pentru ca nici măcar buruienile să nu mai crească vreme de o generaţie. Unii dintre noi eram în afara cetăţii când începuse asediul, şi în felul ăsta scăpaserăm. Fugiserăm din case şi din satele de pescari din lungul coastei, spre interiorul pietros, arid. Roma­nii decretaseră că nici măcar un singur cartaginez nu trebuia să scape. Pentru a-i găsi şi prinde pe fugari, ei nu trimiseseră legionari obişnuiţi, ci soldaţi lăsaţi la vatră, care fuseseră spe­cial antrenaţi pentru a-i urmări şi captura pe sclavii evadaţi. De aceea, Fabius şi ceilalţi purtau măciuci alături de săbii. Ei erau vânători. Noi eram prada lor.   Stăteam goi puşcă, în lanţuri, cu spinările lipite de stânca unui ţanc din gresie. De pe vârful ţancului acela zărisem de dimineaţă apropierea romanilor şi dădusem alarma. Veghea era o îndatorire a tine­rilor, a celor cu ochi ageri şi cu puterea şi agilitatea de a se căţăra pe piscurile crestate. Detestam postul acela, orele îndelungate şi singuratice de plictiseală, petrecute privind spre miazănoapte, spre valea largă care ducea la mare. Însă bătrânii insistaseră ca veghea să fie neîntreruptă. — Vor veni! şuierase bătrânul Matho cu glasul lui melodios. Nu contează că am izbutit să scăpăm de ei mai bine de un an. Romanii sunt necruţători. Ei ştiu că nomazii deşertului refuză să ne ajute. Şi ştiu cât de slabi am devenit, cât de puţină hrană avem, cât de jalnice ne sunt armele. Vor veni după noi, iar atunci trebuie să fim pregătiţi fie să fugim, fie să ne luptăm. Să nu credeţi niciodată că suntem în siguranţă. Să nu speraţi nicio­dată că ne-au dat uitării. Ei vor veni. Şi aşa se întâmplase. Primisem schimbul de noapte. Nu dor­misem. Nu fusesem neglijent. Îmi aţintisem ochii spre miază­noapte şi căutasem semnele asupra cărora ne prevenise Matho – un şir de torţe mişcându-se prin vale ca un şarpe de foc ori scân­teierea îndepărtată a metalului sub razele lunii. Însă noaptea fu­sese fără lună şi romanii sosiseră când bezna era cea mai groasă. Mai întâi îi auzisem. Încă nu sosiseră zorile, când mi s-a părut că am auzit zgomotele copitelor undeva în depărtare, purtate de vântul uscat care mătură valea în nopţile de vară. Ar fi tre­buit să fi dat alarma atunci, la prima bănuială de pericol, aşa cum ne instruise mereu Matho; dar, privind în jos în bezna care acoperea valea ca o pătură, nu am putut desluşi nimic. Tăceam şi mă uitam. Zorile sosiseră iute. Un colţ de soare scânteiase peste pis­curile zdrenţuite, la răsărit, luminând înspre apus cu o pâclă chihlimbarie terenul accidentat. Nici atunci nu i-am văzut. După care am auzit, brusc, tropot de copite. Când am privit în jos, am zărit o ceată de bărbaţi înarmaţi la poalele stâncii. Am dat pe dată ţipătul de alarmă. Mai jos de mine, bătrânul Matho şi ceilalţi se repeziseră afară din crăpăturile puţin adânci care ofereau adăpost peste noapte. O coamă pitică îi ascundea încă de romani, dar peste câteva clipe aceştia aveau s-o treacă şi să ajungă la ei. Matho şi ceilalţi şi-au ridicat ochii spre mine. La fel a făcut şi călăreţul aflat în fruntea cetei de romani. Purta armură uşoară şi nu avea coif. Chiar de la depărtarea aceea şi în nesiguranţa luminii timpurii, i-am putut zări cicatricea de pe faţă. Romanii au roit o vreme peste coamă. Minusculi, ca nişte furnici în palmă, i-am văzut pe oameni împrăştiindu-se şi le-am auzit strigătele îndepărtate de spaimă. Am coborât cât am putut de iute, alergând în jos pe cărarea accidentată, julindu-mi palmele şi genunchii, când lunecam. Aproape de capătul cărării, m-am întâlnit cu Matho. Îmi vâ­râse ceva în mâna dreaptă – un pumnal preţios din argint, care purta pe mâner imaginea lui Melkart. Era una dintre puţinele arme din metal pe care le aveam. — Fugi, Hanso! Scapă, dacă poţi! şuierase el. Îndărătul lui am auzit răcnetele sălbatice şi strigătele de răz­boi ale romanilor. — Dar femeile, copiii..., îngăimasem. — S-a terminat, spusese Matho. Ochii i s-au dus către o crăpătură îngustă dintre stâncile aflate vizavi de ţancul din gresie. Crăpătura aceea era imposi­bil de văzut din majoritatea locurilor; se deschidea într-o peş­teră măricică, în care dormeau bătrânii şi femeile nemăritate. La primul strigăt de alarmă, mamele şi copiii fuseseră trimişi să li se alăture în ascunzătoarea aceea. Planul acesta fusese croit de Matho în anticiparea unui atac: dacă nu puteam fugi toţi, atunci doar cei mai puternici dintre noi aveau să-i înfrunte pe romani, pe când ceilalţi se ascundeau în grotă. Bătălia a fost scurtă. Romanii ne-au copleşit în câteva mi­nute. Au luptat reţinut, dorind să captureze, nu să ucidă, în timp ce noi ne-am bătut cu tot ce aveam, cuprinşi de disperare. Chiar şi aşa, nu eram pe potriva lor. Totul a fost un tumult de zbierete, confuzie şi teroare. Unii dintre noi fuseseră loviţi de măciuci şi doborâţi la pământ. Alţii fuseseră prinşi ca ani­malele, în plase. L-am văzut pe călăreţul cel înalt din mijlocul romanilor, cel cu cicatrice, lătrând comenzi celorlalţi şi m-am repezit către el. Am ridicat pumnalul şi am sărit, iar pentru o clipă am simţit că pot zbura. Mi-am dorit să-l înjunghii, însă calul i s-a răsucit pe copite şi, în locul lui, am înjunghiat anima­lul în gât. Calul nechezase şi se cabrase, iar mâna mi se acope­rise de sânge roşu şi fierbinte. Călăreţul m-a fulgerat cu privirea, cu gura contorsionată într-un hohot de râs ciudat, oribil. O rafală de vânt i-a fluturat de pe faţă părul blond şi nepieptănat, dezvăluind întreaga lungime a cicatricei, de la frunte până la bărbie. I-am zărit ochii sălbatici, înspăimântători. A ridicat ciocanul din lemn. Apoi stelele, bezna.   Capul încă îmi răsuna de pe urma loviturii când am fost siliţi să ne sculăm şi am fost înlănţuiţi laolaltă, lângă stânca din gresie. Simţeam piatra caldă sub spate, încinsă de soarele amiezii. Nările îmi erau năclăite de praf şi de fum. Ne găsiseră locurile de dormit, ca şi micile noastre provizii de alimente şi haine. Tot ce putea să ardă fusese dat pradă focului. Romanii erau călări pe caii lor, destinşi acum, râzând şi făcând glume între ei, totuşi, rămânând cu ochii asupra noastră. Aveau suliţe lungi, pe care le ţineau sprijinite în îndoitura co­tului şi ale căror vârfuri erau aţintite spre gâturile noastre. La răstimpuri, câte unul îl împungea cu vârful suliţei pe omul pe care-l păzea, înţepându-i pieptul sau beregata, şi rânjea la fio­rul care trecea prin pielea dezgolită. Ne întreceau numeric, erau câte trei romani pentru fiecare prizonier. Matho ne avertizase mereu că vor sosi în număr copleşitor. M-am gândit că, dacă am fi fost mai mulţi, poate că am fi avut şanse mai mari, după care mi-am amintit cât de jalnică ne fusese rezistenţa. Dar şi dacă toţi cartaginezii fugari şi risipiţi prin deşert s-ar fi adu­nat într-un singur loc pentru a lupta împotriva vânătorilor de sclavi, tot am fi fost învinşi. Apoi romanii s-au retras şi, prin culoarul astfel format, a apărut conducătorul lor, călare, trăgându-l după el pe Matho, de o frânghie care-i era prinsă de gât. Ca noi toţi, Matho era gol şi cu mâinile legate. Văzându-l aşa, mi-am plecat ochii de ruşine. În felul acela am evitat să revăd şi chipul conducătorului roman, care a trecut fără grabă pe lângă mine, cu copitele ca­lului său răsunând pe pietre. A ajuns la capătul şirului şi s-a întors, iar atunci i-am auzit glasul, străpungător şi aspru. Vorbea bine punica, însă cu ac­cent latin urât. — Douăzeci şi cinci! a anunţat el. Douăzeci şi cinci de bărbaţi cartaginezi prinşi astăzi pentru gloria Romei! Romanii au răspuns, lovindu-şi suliţele de solul pietros şi răcnindu-i numele: — Fabius! Fabius! Fabius! Am înălţat ochii şi am fost surprins să văd că privirea lui mă fixa. Mi-am plecat iute faţa. — Tu! a strigat el. Am tresărit şi a fost cât pe aici să ridic fruntea. Însă cu coada ochiului l-am văzut smucind violent de funie. I se adresase lui Matho. — Tu pari să fii şeful, moşule. Fabius şi-a rotit lent încheietura mâinii, înfăşurând frânghia în jurul pumnului, pentru a o scurta, aducându-l pe Matho mai aproape, până ce bătrânul a fost silit să stea în vârful picioarelor. — Douăzeci şi cinci de bărbaţi, a spus el, nici-o femeie şi ni­ciun copil printre voi, iar tu eşti singurul cu barba sură. Unde sunt ceilalţi? Matho a rămas tăcut, apoi a gemut când frânghia i-a fost strânsă încă şi mai mult în jurul gâtului. L-a privit sfidător pe vânătorul de sclavi. A deschis gura. A scuipat. Un icnet colectiv s-a înălţat din şirul de captivi. Fabius a rânjit, şi-a şters scuipatul de pe obraz şi l-a azvârlit în faţa lui Matho, făcându-l să tresară. — Bine, moşule. Banda voastră de fugari oricum nu va mai avea nevoie de un şef, iar noi n-avem ce face cu un moşneag bicisnic. S-a auzit un şuierat când a tras sabia din teacă, apoi lumina soarelui a sclipit pe metal când a ridicat-o deasupra capului. Am închis ochii. Instinctiv am încercat să-mi acopăr urechile, dar mâinile îmi erau legate. Am auzit spintecătura hârşâită, urmată de un bufnet surd în clipa în care capul retezat al lui Matho a căzut pe pământ. În mijlocul ţipetelor şi gemetelor captivilor, am auzit o şoaptă în dreapta mea: — Acum începe. Vorbise Lino, cel care ştia rosturile vânătorilor de sclavi, deoarece mai fusese capturat o dată şi evadase, singur din toată familia lui. Era chiar mai tânăr decât mine, dar acum arăta ca un bătrân. Corpul înlănţuit i se gârbovise. Chipul îi era supt şi palid. Ochii ni s-au întâlnit în treacăt. Am fost primul care şi-a ferit privirea. N-am putut suporta nefericirea din ei. Lino ni se alăturase cu câteva luni în urmă, slab şi murdar, gol ca şi acum, cu pielea băşicată de soare. Vorbea un dialect punic grosolan, diferit de graiul nostru cosmopolit, de locui­tori ai cetăţii. Cei din familia sa fuseseră ciobani şi îngrijiseră turme pe dealurile din jurul Cartaginei. Se crezuseră în sigu­ranţă când romanii începuseră asediul cetăţii, închipuindu-şi că invadatorii n-o să-i bage în seamă. Când romanii şi-au abătut mânia chiar şi asupra păstorilor şi fermierilor din îndepărtatele ţinuturi rurale, tribul lui Lino a fugit în deşert, însă romanii au continuat să-i vâneze. Mulţi au fost ucişi. Restul, printre care şi Lino, au fost capturaţi. Dar în călătoria spre coastă el reuşise cumva să fugă şi ajunsese la noi. Unii susţinuseră că Lino ar trebui alungat, pentru că, dacă era urmărit de romani, avea să-i aducă direct la noi. — Nu-i unul dintre ai noştri, spuseseră ei. N-are decât să se-ascundă altundeva. Însă Matho insistase să-l luăm, spunând că orice tânăr care scăpase din mâinile romanilor putea să cunoască ceva preţios. După o vreme, când devenise clar că Lino nu-i adusese pe ro­mani la noi, l-au acceptat până şi cei care susţinuseră să fie alun­gat. Nu răspundea, totuşi, niciodată când era întrebat despre perioada pe care o petrecuse în captivitate. Vorbea rareori. Trăia printre noi, dar ca un străin, rămânând rezervat şi tăcut. Am simţit ochii lui Lino privindu-mă, când a murmurat din nou: — La fel ca data trecută. Acelaşi şef, Fabius. Mai întâi îl ucide pe cel mai bătrân. Iar după aceea... Cuvintele i-au fost acoperite de tropotul de copite, când Fabius a galopat în lungul şirului de prizonieri. Ajuns în ca­păt, s-a întors şi a pornit încet înapoi, privindu-i cu atenţie pe captivi. — Piciorul lui are o rană prea urâtă. Nu va supravieţui drumului. Doi romani au descălecat, l-au descătuşat pe rănit şi l-au îndepărtat. — Păcat, a comentat Fabius continuându-şi mersul. Avea corp puternic, putea fi un sclav bun. S-a oprit iarăşi. — Ăsta-i prea bătrân. Nu există cerere pentru aşa ceva, nu merită îngrijirea şi hrana. Şi ăsta – îl vedeţi cum priveşte în gol şi-i curge saliva prin colţul buzelor? Un idiot, ceva obişnuit prin­tre cartaginezii ăştia care se împerechează între fraţi. Un parazit! Romanii i-au scos pe bărbaţi din şir, apoi au strâns lanţurile, astfel încât am fost silit să mă deplasez în lateral, trăgându-l pe Lino după mine. Cei scoşi din şir au fost duşi îndărătul unei stânci mari. Au murit aproape fără zgomot – un icnet, un suspin, un horcăit. Fabius a mers mai departe în lungul şirului, până când umbra lui şi a animalului m-au acoperit, blocând razele soarelui. Mi-am muşcat buza, rugându-mă ca umbrele să treacă mai departe. În cele din urmă am înălţat ochii. Nu am putut distinge chipul, ascuns de aura orbitoare care ardea împrejurul coamei lui de păr blond neţesălat. — Iar ăsta, a rostit el şi în glas i-a sunat o veselie neplăcută, mi-a ucis calul în luptă. Cel mai bun luptător dintre voi, laşilor, chiar dacă nu-i decât un băiat. A ridicat suliţa şi m-a împuns în coaste, zgâriind pielea, însă fără s-o cresteze şi să-mi dea sângele. — Dă dovadă de curaj, băiete! Sau te-am înrobit deja? Nu poţi nici măcar să scuipi, ca moşul? M-am uitat la el şi nu m-am clintit. Nu era bravură, deşi poate că aşa părea. Eram încremenit de frică. A scos pumnalul de argint pe care-l îngropasem până la mâ­ner în grumazul calului său. Sângele fusese şters. Lama a scli­pit în razele soarelui. — Măiastră lucrătură. Are pe mâner o imagine frumoasă a lui Hercule. — Nu este Hercule, am izbutit să şoptesc, ci Melkart! El a hohotit. — Nu-i niciun Melkart, băiete! Melkart nu mai există. Înţe­legi? Toţi zeii tăi au plecat şi nu se vor mai întoarce niciodată. Asta-i imaginea unui zeu căruia noi, romanii, îi spunem Hercule şi acesta-i numele sub care lumea îl va cunoaşte de acum şi până la sfârşitul sfârşitului. Zeii noştri au fost mai puternici decât ai voştri. De aceea eu stau pe calul ăsta, iar tu eşti în pielea goală şi-n lanţuri. Trupul îmi tremura şi m-am învăpăiat la faţă. Am închis ochii, străduindu-mă să nu plâng. Fabius a rânjit, apoi a tre­cut mai departe, oprindu-şi brusc calul după numai câţiva paşi. A privit în jos spre Lino. Băiatul n-a ridicat ochii. După o pauză foarte lungă, mai lungă decât cea pe care o petrecuse uitându-se la mine, Fabius s-a îndepărtat fără un cuvânt. — M-a ţinut minte, a murmurat Lino cu glas atât de scăzut, încât era limpede că vorbise doar pentru sine. A început să tremure, cu atâta violenţă, încât am simţit vi­braţiile prin lanţul greu care ne lega grumajii. — M-a ţinut minte! Se va întâmpla din nou, la fel... Fabius a mai scos doi captivi din şir, apoi şi-a terminat in­specţia şi a revenit spre centru. — Şi acum... unde-s femeile? a întrebat el cu glas scăzut. Nu i-a răspuns nimeni. Şi-a ridicat suliţa şi a zvârlit-o cu atâta putere în stâncă, încât s-a făcut ţăndări cu un bubuit asur­zitor. Capetele tuturor din şir au tresărit, ridicându-se. — Unde sunt?! a răcnit el. O singură femeie este mai preţi­oasă decât voi toţi, laşi bicisnici! Unde le-aţi ascuns? Nimeni n-a vorbit. M-am uitat pe lângă el, către locul unde crăpătura se deschi­dea în peştera tăinuită, după care mi-am ferit iute ochii, temân­du-mă că mă va zări şi-mi va citi gândurile. Fabius s-a aplecat în faţă peste spinarea calului şi şi-a încrucişat braţele. — Înainte de a porni mâine-dimineaţă, unul dintre voi îmi va spune.   II   În noaptea aceea am dormit, tot înlănţuiţi laolaltă, sub cerul liber. Noaptea era rece, însă romanii nu ne-au dat nimic cu care să ne acoperim. Ei s-au ghemuit sub pături şi au făcut un foc mare să se încălzească. În timp ce unii dormeau, alţii ne străjuiau. În timpul nopţii, pe rând, toţi am fost scoşi din cerc, duşi undeva, apoi readuşi. Când primul bărbat s-a întors, şi a fost luat al doilea, cineva a şoptit: — Ce ţi-au făcut? Le-ai spus? Apoi, un străjer l-a lovit cu suliţa pe cel care întrebase şi toţi am amuţit. Mai târziu, în cursul nopţii, au ajuns la Lino. După aceea avea să fie rândul meu. M-am încordat pentru necunoscuta or­dalie care avea să urmeze, însă Lino a fost ţinut atât de mult, încât curajul a început să mi se destrame, asaltat de spaime închipuite, apoi pur şi simplu de epuizare. Abia dacă mai eram treaz când au venit după mine. N-am observat că Lino tot nu fusese adus înapoi. M-au dus peste coamă şi apoi printr-un labirint de bolovani, până în locul deschis pe care Fabius îşi instalase cortul. O lu­mină slabă străbătea prin pânza sa verde. Înlăuntrul cortului era o altă lume, lumea pe care romanii o purtau cu ei în călătoriile lor. Pe jos era întins un covor gros. Lămpi strălucitoare cu capete de grifoni erau montate pe tre­piede elegant meşteşugite. Fabius însuşi era întins pe un culcuş şi nu mai purta arme şi echipament de luptă, ci o tunică fru­mos brodată. Ţinea în mână o cupă de argint, plină ochi cu vin. A zâmbit. — Aha, sfidătorul! A făcut un gest din mână. Gărzile m-au împins înainte, silin­du-mă să îngenunchez, şi mi-au apăsat beregata în partea de jos a jugului de la piciorul culcuşului lui Fabius. Mi-au închis jugul peste ceafă, astfel încât nu-mi mai puteam clinti capul. — Bănuiesc că vei spune la fel ca toţi ceilalţi: „Femei? Copii? Nu există nici femei, nici copii, doar noi, bărbaţii! L-ai ucis pe iubitul nostru bătrân conducător şi i-ai lichidat pe bicisnici, aşa că... ce mai vrei?”. Şi-a ridicat cupa la buze, apoi s-a aplecat înainte şi m-a scui­pat în faţă. Vinul mi-a ars ochii. Glasul îi era dur şi rece, uşor împleticit de la vin. — Nu sunt prost, băiete. M-am născut ca patrician roman. Am fost un mândru centurion în legiuni, până când... până când a apărut o mică problemă. Acum vânez sclavii fugari. Nu-i cine ştie ce onoare, dar sunt al naibii de priceput la asta. — Eu nu sunt un sclav, am şoptit. El a râs. — Aşa-i, trebuie să recunosc, nu te-ai născut sclav. Dar te-ai născut cartaginez şi eu vă cunosc pe voi, cartaginezii. Bărbaţii voştri sunt slabi. Nu puteţi rezista fără femeile şi copiii voştri. Cei care vă refugiaţi aici, în pustiu, călătoriţi întotdeauna în grup, târând după voi oasele bătrâne şi pruncii. Ce fel de viaţă fără noimă duceţi aici, în sălbăticie? Ar trebui să ne fiţi recu­noscători că venim în cele din urmă după voi. Până şi viaţa ca sclavi ar trebui să vă pară ca Elizeele după existenţa asta jal­nică. Cum te numeşti, băiete? Am înghiţit un nod. Nu era uşor, cu jugul care-mi apăsa atât de tare pe gâtlej. — Hanso. Şi nu sunt un băiat. — Hanso, a repetat el şi a răsfrânt buza superioară. Un nume cartaginez destul de răspândit. Nu uit însă curajul de care ai dat dovadă azi-dimineaţă în luptă şi mă-ntreb dacă prin vene nu-ţi curge şi sânge de roman? Bunicul meu se fălea cu fetele cartagineze pe care le-a siluit când s-a luptat cu coloniştii voştri din Spania. A fost mândru să împroaşte din sămânţa Fabius pentru a vă întări stirpea de laşi! Aş fi vrut să-l scuip, însă aveam gâtul îndoit, iar jugul mi-l strângea prea tare. — Zici că nu eşti un băiat? Atunci vei fi încercat ca orice alt bărbat. Spune-mi acum: unde sunt ascunse femeile? Nu am răspuns. El a ridicat mâna, dând un semnal cuiva aflat îndărătul meu. Am auzit un şuier, apoi am simţit o explo­zie de foc pe spinare. Biciul mi-a ars carnea, după care mi-a lune­cat peste umeri ca un şarpe greu. Până atunci nu mai simţisem niciodată o asemenea durere. În copilărie nu fusesem niciodată bătut, aşa cum se spune des­pre romani că-şi bat copiii. Durerea m-a paralizat. Fabius a părut încântat de pedeapsă, râzând încetişor şi re­petând aceeaşi întrebare, pe măsură ce biciul mă lovea, din nou, şi din nou. Carnea mă ardea de parcă tăciuni încinşi mi-ar fi fost turnaţi pe spate. Mi-am promis că nu voi plânge şi nu voi ţipa, dar în scurtă vreme gura mea şi-a pierdut forma şi am început să icnesc. Fabius s-a aplecat înainte şi m-a privit, arcuind o sprânceană. Cicatricea îi era enormă, singurul detaliu pe care-l puteam zări. — Cu adevărat eşti puternic, a încuviinţat el. Aşa cum cre­deam. Deci nu vrei să-mi spui unde sunt ascunse femeile? M-am gândit la Matho, la toate planurile lui, la faptul că eram vinovat pentru că întârziasem să dau alarma. Am inspi­rat adânc, cutremurându-mă din tot trupul, şi am izbutit un singur cuvânt: — Niciodată. Fabius a sorbit din vin. Când a vorbit, câteva picături i s-au scurs prin colţul gurii. — Cum doreşti. Oricum nu contează. Ştim deja unde sunt. Oamenii mei au trecut la treabă şi le scot chiar acum din as­cunzătoare. Am ridicat privirea spre el, neîncrezător, dar încântarea răutăcioasă din ochii lui mi-a arătat că nu minţea. Am vorbit printre dinţii încleştaţi: — Cum? Cine ţi-a spus? Fabius a bătut din palme. — Apropie-te, vulturaşul meu. Lino a apărut dinapoia unui paravan. Mâinile nu-i mai erau legate, iar zgarda îi fusese desfăcută din jurul grumazului. Ca şi Fabius, purta o tunică frumos brodată, însă expresia lui era temătoare şi tremura. S-a ferit să mă privească în ochi. Mânuitorul biciului mi-a desfăcut jugul de la gât şi m-a ri­dicat în picioare. Dacă mâinile nu mi-ar fi fost legate la spate, l-aş fi sugrumat pe Lino atunci şi acolo. Aşa, însă, am urmat exemplul lui Matho. Am scuipat. Scuipatul i-a rămas pe obraz. A dat să-şi ridice mâna, să se şteargă, apoi a coborât braţul şi mi-am spus: ştie c-o merită. — Stăpâneşte-te, a rostit Fabius. La urma urmelor, voi doi veţi sta toată noaptea aproape unul de celălalt şi vă veţi putea rezolva neînţelegerile. Lino a ridicat privirea şi în ochi i-a apărut panica. — Nu! Mi-ai făgăduit! A ţipat şi s-a zbătut, dar era neajutorat împotriva romani­lor. Ei i-au scos tunica, i-au răsucit braţele la spate şi i-au pus zgarda înapoi pe gât. Ne-au legat unul de celălalt cu o bucată de lanţ şi ne-au îmbrâncit afară din cort. În urma noastră l-am auzit pe Fabius râzând. — Somn uşor, a strigat el. Mâine începe temptatio! Pe când ne împleticeam, îndepărtându-ne de cort, romanii îi aduceau pe noii captivi din grota tainică. Scena era un haos: luminile legănate ale torţelor şi umbrele proiectate de ele, ţipe­tele copiilor, plânsetele mamelor, zăngăniturile suliţelor şi răc­netele poruncilor lătrate de romani, când erau luaţi în captivitate ultimii din poporul meu.   Focul de tabără ardea slab. Majoritatea romanilor erau ocu­paţi cu scoaterea noilor captivi din ascunziş. Puţinii care ne păzeau au devenit neatenţi şi au început să moţăie, încrezân­du-se în tăria lanţurilor noastre. Zăceam pe o parte, cu spatele la Lino, mă uitam în flăcări şi mă rugam ca somnul să mă ajute să scap de durerile biciui­rii. Înapoia mea l-am auzit pe Lino şoptind: — Tu nu-nţelegi, Hanso... Tu nu-nţelegi... L-am fulgerat cu privirea peste umăr. — Înţeleg, Lino. Ne-ai trădat. Ce conta pentru tine? Nu sun­tem tribul tău. Tu eşti un străin. Aşa ai fost dintotdeauna. Însă noi te-am primit când ai venit flămând şi gol, iar pentru asta ne datorai ceva. Jur că dacă mâinile îmi vor mai fi libere vreo­dată, te voi ucide! Pentru Matho. Glasul mi s-a înecat în gât. Mi-am stăvilit un suspin. După o vreme, Lino a vorbit din nou: — Îţi sângerează spatele. M-am întors către el şi m-am strâmbat de durere. — Şi al tău? am şuierat. Arată-mi rănile tale, Lino! A tăcut, apoi mi-a arătat spatele. Era acoperit cu dungi însân­gerate. Fusese flagelat încă mai rău. A revenit după aceea cu faţa la mine. În lumina muribundă a focului, chipul îi era atât de supt şi de palid, încât, pentru o clipă, mânia mi s-a domolit. Apoi însă m-am gândit la Matho şi la femei. — Şi ce dacă? Monstrul te-a biciuit şi pe tine. Ne-a biciuit pe toţi. Toţi cei de aici îşi pot arăta rănile. — Şi crezi că eu am fost singurul care am trădat ascunzătoarea? Glasul i s-a înălţat, ascuţit. Un străjer a mormăit în somn. — Ce vrei să spui? am şoptit. — Ştiu că tu ai tăcut, Hanso, fiindcă am fost acolo. De fie­care dată când biciul a căzut peste tine, m-am cutremurat, iar când ai rezistat, m-am simţit... m-am simţit aproape viu, din nou. Dar ceilalţi? De ce crezi că sunt aşa tăcuţi? Poate că unii dorm, dar cei mai mulţi sunt treji şi tac, temându-se să vor­bească. Pentru că le este ruşine. Este posibil ca tu să fii singu­rul dintre noi care să fi păstrat secretul lui Matho. Am tăcut multă vreme, dorindu-mi să nu-l fi auzit. Când a început să murmure iarăşi, am vrut să-mi pot astupa urechile. — Aşa sunt romanii, Hanso. Vor să ne scindeze. Să-l izoleze pe fiecare în propria-i suferinţă, să ne umilească cu slăbiciunea noastră, să semene neîncredere printre noi. Fabius joacă multe jocuri cu prizonierii lui. Fiecare joc are un scop. Călătoria spre coastă este lungă şi el trebuie să ne controleze în fiecare mo­ment. În fiecare zi va găsi un alt mod prin care să ne frângă, în aşa fel încât, până vom ajunge, să fim sclavi buni, pregătiţi pentru vânzarea la licitaţie. M-am gândit la spusele lui. Matho avusese dreptate. Din­tre noi toţi, numai Lino cunoştea obiceiurile vânătorilor de sclavi romani. Dacă voiam să supravieţuiesc, el m-ar fi putut ajuta. Poate că aş fi reuşit să învăţ de la el... şi, în acelaşi timp, să-l urăsc pentru ceea ce făcuse. — Fabius a vorbit despre ceva numit temptatio, am murmurat. Lino a suspinat. — Un cuvânt latinesc. Înseamnă încercare, testare, ispitire. În cazul ăsta, temptatio este călătoria prin pustie. Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi. Va începe mâine. Ne vor pune să mergem aşa, goi şi în lanţuri. Vor lega pur şi simplu mâinile femeilor şi ale copiilor şi ne vor mâna ca pe o turmă. Până la căderea nopţii, vom ajunge în locul unde poteca se bifurcă. Acolo ne vor despărţi de femei şi de copii, iar o parte dintre romani va merge cu ei spre altă destinaţie, pe un drum mai scurt şi mai uşor, către mare. Bărbaţii, însă, vor fi mânaţi prin valea lungă, până vom ajunge la coastă şi la galerele de sclavi care aşteaptă acolo. — De ce-i desparte pe bărbaţi de femei? — Cred că Fabius vrea ca femeile să fie păstrate nevătămate şi de aceea vor merge pe o cale mai uşoară. Pe de altă parte, doreşte ca bărbaţii să fie testaţi şi căliţi. De aceea, ne va purta pe jos prin deşert. Cei care se vor prăbuşi vor fi lăsaţi să moară. Cei care vor avea puterea să supravieţuiască drumului vor fi mai puternici decât atunci când au pornit, sclavi rezistenţi care vor preţui o avere pentru Fabius şi oamenii săi după ce vom ajunge la coastă. Aşa lucrează temptatio. A vorbit nepăsător, de parcă ar fi explicat funcţionarea unei scăpărători sau a unui scripete, dar, când lumina focului i-a scli­pit în ochi, am zărit durerea care venea din amintire. Am avut nevoie de un efort de voinţă pentru a-mi stăvili ura pentru el şi pentru a-mi păstra glasul la fel de rece şi sec ca al lui. — Fabius ţi-a spus „vulturaşul lui”. Ce-nsemna asta? Lino a inspirat cu un şuierat ascuţit şi şi-a ascuns chipul în umbre. — A minţit când mi-a spus aşa. A spus-o doar din cruzime. Vocea i s-a poticnit, iar el s-a cutremurat din tot trupul. — Bine, îţi spun... o să-ţi spun ceva despre care n-am vorbit niciodată până acum, fiindcă am sperat, ca un nesăbuit, că totul e de domeniul trecutului şi că nu va trebui să-l mai înfrunt nici­odată. Odată ce va începe temptatio, Fabius va alege doi captivi. Unul pentru a fi pedepsit, celălalt pentru a fi răsplătit. Iepurele şi vulturul. Amândoi vor sluji ca exemple pentru ceilalţi prizo­nieri, ca să le întunece minţile şi cu teamă, şi cu speranţă. Pe vul­tur îl va ridica deasupra celorlalţi captivi, asigurându-se că-i bine hrănit şi îmbrăcat, tratându-l aproape ca pe unul dintre ai lui, testându-l pentru a vedea dacă-l poate întoarce împotriva celor­lalţi, seducându-l cu făgăduieli de libertate. A rămas tăcut. — Şi iepurele? Lino tăcea. — Iepurele, Lino? Spune-mi! — Soarta iepurelui va fi foarte diferită. Glasul i-a devenit surd şi fără viaţă. Un fior rece mi-a stră­bătut corpul, când am înţeles. — Şi ultima dată, am şoptit, când Fabius ţi-a capturat tri­bul... tu ai fost iepurele lui. Nu mi-a răspuns. Am oftat. — Iar în noaptea asta, în cortul lui, Fabius a făgăduit că tu vei fi vulturul. De aceea i-ai spus unde erau ascunse femeile. Lino a încuviinţat din cap. A început să plângă cu sughiţuri. — Totuşi, tu ai scăpat de el, Lino. Ai fugit. Se poate evada. A clătinat din cap. Glasul îi era atât de înfundat, încât abia îl puteam înţelege. — Dar asta n-o să se poată întâmpla din nou. Eu l-am învins, Hanso, nu-nţelegi? Evadând, l-am învins în jocul lui. Crezi că mi-ar îngădui s-o fac din nou? Niciodată! Când a trecut pe lângă şirul de captivi, când ne-a văzut unul lângă celălalt şi m-a re­cunoscut, atunci şi-a ales iepurele. — Am înţeles. Dar dacă tu-i vei fi iepurele, atunci cine este vulturul? Lino şi-a ridicat faţa în lumina focului. Lacrimi îi şiroiau pe obraji. M-a privit fix, cu o furie ciudată, tristă, uimit că încă nu înţelesesem.   III   Dimineaţa, romanii ne-au dat fiecăruia câte un linguroi de terci, după care ne-au dus la locul unde adunaseră femeile şi copiii. Bătrânii lipseau. Fabius n-a explicat ce făcuse cu ei, însă vulturii se roteau deja peste prăpastia dindărătul coamei. Am mers prin poalele dealurilor presărate de bolovani, pe poteci şerpuite şi neregulate. Ritmul era lent, pentru a le îngă­dui copiilor să ţină pasul, dar romanii călări îşi foloseau frec­vent bicele, urlând la noi să menţinem formaţia, pedepsindu-i pe cei care se poticneau şi răcnind la copii când plângeau. La apusul soarelui, pe când ne aflam tot între dealuri, am ajuns într-un loc unde poteca se bifurca. Femeile şi copiii au fost duşi în altă direcţie. Nu ni s-a îngăduit să schimbăm niciun cuvânt de rămas-bun. Până şi privirile furişe au fost pedepsite cu bice. În noaptea aceea am dormit sub cerul liber, întinşi în linie dreaptă, cu lanţurile prinse de ţăruşi din fier bătuţi în sol. Romanii şi-au ridicat corturi pentru ei. La un moment dat, au venit şi l-au luat pe Lino. Toată noaptea i-am auzit cântând şi râzând. Fabius hohotea mai puternic decât toţi. Lino a fost adus înapoi cu puţin înainte de crăpatul zori­lor. Zornăitul lanţurilor lui m-a trezit. Îi era cu neputinţă să se oprească din tremurat. L-am întrebat ce se întâmplase. Şi-a ascuns faţa şi n-a vrut să răspundă. A doua zi am coborât din dealuri în valea lungă. Munţii s-au îndepărtat treptat, până când, de la un orizont la celălalt, nu se mai zărea decât cerul orbitor de albastru. Vegetaţia s-a împu­ţinat pe măsură ce pământul pârjolit de sub tălpile noastre s-a transformat într-o întindere vastă de piatră albă, prăfuită de nisip şi netedă, de parcă ar fi fost ciocănită de un baros uriaş. În mod uimitor, în mijlocul întinderii aceleia am dat peste un râuleţ prea lat pentru a putea sări peste el şi destul de adânc. Şerpuia spre miazănoapte prin mijlocul văii, mărginit de pereţi abrupţi din piatră. Soarele mă lovea fără milă pe umerii goi. Deşi râuleţul se găsea la numai câţiva paşi depărtare – îl puteam auzi clipocind de maluri –, romanii ne dădeau apă doar în zori şi la apus. Eram întruna însetaţi, iar imaginea şi sunetul apei aflate atât de aproape erau îndeajuns pentru a scoate din minţi pe oricine. În după-amiaza aceea, Fabius a apărut călare în dreptul meu şi mi-a oferit apă de băut, aplecându-se de pe cal şi ţinându-mi la buze burduful său. Am ridicat privirea şi l-am văzut zâm­bind. Am simţit ochii lui Lino pe spatele meu. Însă, când muş­tiucul mi-a trecut printre buze, nu l-am refuzat. Am lăsat apa rece să-mi umple gura. N-am putut înghiţi îndeajuns de iute şi mi-a curs pe bărbie. În seara aceea am căpătat o porţie suplimentară de terci. Ceilalţi au observat, dar când au început să şuşotească între ei, romanii i-au redus la tăcere din câteva pocnituri de bice. După ce au adormit toţi, Lino a fost dus din nou în cor­tul lui Fabius. N-a revenit ceasuri bune. În ziua a treia, temptatio şi-a revendicat prima victimă: Gebal, fratele mamei mele. Unchiul Gebal îmi dăduse primul arc cu săgeţi, pe când nu eram mai înalt decât genunchiul unui bărbat, şi mă învăţase să vânez căprioare în dealurile de lângă Carta­gina; Gebal îmi povestise istorii cu regina Dido şi fratele ei, Pygmalion regele Tirului; Gebal mă învăţase să-l cinstesc pe măreţul Hannibal în rugăciunile noastre, deşi Hannibal nu iz­butise să cucerească Roma şi murise cu sufletul zdrobit în exil. La amiază, Gebal a început să răcnească, apoi s-a năpustit în fugă spre râu, târându-i după el pe cei de care era înlănţuit. Romanii l-au ajuns imediat şi l-au împins îndărăt cu suliţele, dar s-a zbătut şi a urlat, tăindu-se în vârfurile ascuţite. Fabius însuşi a descălecat, i-a desfăcut legăturile lui Gebal, l-a ridicat în picioare şi l-a aruncat în apă de pe malul abrupt, îngreunat de zgarda groasă din fier, trebuie să se fi scufundat ca un bolovan. S-a auzit un plescăit, după care o tăcere atât de adâncă, încât puteam distinge geamătul stins al vântului arid de miazănoapte peste nisip. Captivii n-au scos un sunet. Eram prea buimăciţi ca să vorbim. Ochii ne erau prea uscaţi pen­tru lacrimi. — Asta-i soarta însetaţilor, a spus Fabius. În aceeaşi zi, Fabius m-a ridicat cu adevărat deasupra ce­lorlalţi. Până atunci favorurile lui se extinseseră doar la porţiile suplimentare de apă şi terci. Dar, când soarele a ajuns la zenit şi până şi cei mai puternici dintre noi au început să se clatine din cauza arşiţei nemiloase, Fabius m-a scos din şir. — Ai călărit vreodată? m-a întrebat. — Nu, am răspuns. — Atunci te voi învăţa. Lanţurile mi-au fost desfăcute de la zgardă. Mâinile mi-au fost eliberate şi legate în faţă, iar peste umeri mi-a fost arun­cată o mantie uşoară. Romanii m-au ridicat pe spinarea unui armăsar negru. Două rânduri de hăţuri erau fixate de căpăs­trul lui: unul a fost prins de şaua lui Fabius, iar celălalt mi-a fost pus în mâini. În jurul gâtului mi-a fost atârnat un burduf de apă, astfel încât să pot bea după pofta inimii. Ştiam că cei­lalţi priveau invidioşi şi neînţelegători, dar picioarele îmi erau slăbite, gâtlejul uscat, iar umerii băşicaţi de soare. Nu i-am refu­zat favorurile. Pe când călăream unul lângă celălalt, Fabius mi-a arătat păr­ţile harnaşamentului şi mi-a explicat arta călăritului. La început, când mă aşezaseră pe animal, m-am temut, crezând că o să mă arunce la pământ. Dar înaintam încet, şi în scurt timp m-am simţit în largul meu în şa. Am simţit, de asemenea, un soi ciudat de mândrie – să fiu ridicat atât de sus deasupra pămân­tului şi să înaintez cu atât de puţin efort, stăpân pe puterea aceea îmblânzită între coapsele mele. Seara am fost înlănţuit separat de ceilalţi, am căpătat o sal­tea pe care să dorm şi mâncare şi băutură pe săturate. Pe când lunecam în somn, i-am auzit pe captivi murmurând. Oare cre­deau că eu le trădasem pe femei şi că asta îmi era răsplata? Do­goarea de peste zi şi mâncarea care-mi umplea stomacul mă făcuseră prea somnoros ca să-mi mai pese. Am dormit atât de adânc, încât nici măcar n-am observat când Lino a fost luat peste noapte. Zilele s-au contopit unele în altele. Pentru mine erau lungi şi istovitoare, dar nu insuportabile. Principalele neplăceri erau rosăturile de pe coapsele şi fesele neobişnuite cu frecarea şeii. Pentru ceilalţi era cu totul altfel. Îi vedeam devenind tot mai deznădăjduiţi, zi după zi. Chinurile cele mai mari erau pentru Lino, care fusese mutat în fruntea şirului, unde trebuia să im­pună pasul. Romanii roiau în jurul lui ca viespile, şfichiuindu-l cu bicele şi mânându-l întruna. Ori de câte ori cineva se împle­ticea îndărătul lui, lanţul îi smucea zgarda din fier, astfel încât gâtul îi era plin de băşici şi vânătăi. Mă străduiam din răsputeri să nu-i văd suferinţele. — Tu nu eşti precum ceilalţi, Hanso, a spus Fabius într-o zi, călărind alături de mine. Uită-te la ei! Temptatio nu schimbă un om, ci doar îi dezvăluie adevărata natură. Vezi cât de bicis­nici sunt, cum se poticnesc şi merg orbeşte mai departe, cu minţile la fel de goale ca deşertul? Cât despre juruinţele lor lacrimogene de loialitate făcute unul celuilalt – între ei nu există nici frăţie adevărată, nici onoare. Nu vezi cum se-mbrâncesc şi mârâie, cum se-nvinuiesc reciproc pentru fiecare pas greşit? Era adevărat. Captivii înlănţuiţi laolaltă se îmbrânceau întruna, căzând şi smucindu-se de grumaji. Orice întrerupere a marşului abătea bicele asupra umerilor lor. Erau într-o stare permanentă de furie, frică şi disperare; neputând să-i lovească pe romani, se atacau între ei. Romanii petreceau acum tot atât timp pentru a opri bătăile între captivi, pe cât petreceau pen­tru a-i mâna mai departe. Îi priveam pe prizonieri de la înăl­ţimea armăsarului meu şi nu-i mai puteam vedea ca pe nişte oameni. Semănau cu sălbăticiunile, cu părul neţesălat şi încâl­cit, cu pielea înnegrită de soare, cu chipuri animalice, mârâind, pentru ca în clipa imediat următoare să fie slugarnice şi temătoare. — Tu nu eşti ca ei, Hanso, a murmurat Fabius aplecându-se mult spre mine. Ei sunt iepuri care tremură în vizuinile din pă­mânt, care adulmecă speriaţi văzduhul în căutarea primejdiei, trăind doar pentru a se înmulţi şi a fi vânaţi. Tu însă, Hanso, tu eşti un vultur, puternic şi mândru şi născut pentru a zbura peste ceilalţi. Am ştiut-o din prima clipă în care te-am văzut, re­pezindu-te la mine cu pumnalul acela. Tu eşti unicul bărbat cu­rajos dintre ei. Tu n-ai nimic în comun cu şleahta asta, nu-i aşa? Am privit din înălţime la şirul de captivi cu ochii afundaţi în cap şi n-am răspuns. Pe măsură ce temptatio continua, mă simţeam tot mai înde­părtat de suferinţele celorlalţi. Continuam să dorm înlănţuit noaptea, dar începusem să cinez în cortul lui Fabius, împre­ună cu romanii. Le beam vinul şi le ascultam istoriile despre bătălii purtate în locuri îndepărtate. Vărsaseră mult sânge şi se mândreau cu asta, se mândreau fiindcă cetatea pentru care luptau era cea mai de seamă de pe faţa pământului. Roma! Cum li se mai aprindeau ochii când vorbeau despre cetate... În templele lor măreţe, ei adulau zeităţi cu nume bi­zare – Jupiter, Minerva, Venus şi mai cu seamă Marte, zeul războiului, care-i iubea pe romani şi-i conducea întotdeauna spre victorie. În pieţele uriaşe, îşi cheltuiau câştigurile pe obi­ecte de lux provenite din toate colţurile lumii. În Circus Maximus, se adunau cu zecile de mii pentru a-i ovaţiona pe cei mai iuţi conducători de care de luptă din lume. În arenă, priveau sclavi şi prizonieri din toată lumea, luptându-se pe viaţă şi pe moarte. În somptuoasele băi publice, se destindeau, îşi linişteau muşchii obosiţi de lupte şi-i priveau pe atleţii dezbră­caţi, concurând. În tavernele gâlcevitoare şi bordelurile din Su­bura (un cartier atât de faimos, încât până şi eu auzisem de el), îşi satisfăceau plăcerile cu sclave instruite să mulţumească toate patimile. Am început să văd cât de mărginite şi jalnice ne fuseseră vieţile de fugari în pustiu, pline de temeri şi disperare, şi bân­tuite de amintirile unei cetăţi care dispăruse pe vecie. Carta­gina era de acum doar o amintire. Roma era cea mai măreaţă dintre toate cetăţile lumii şi măreţia avea să-i sporească întruna, fiindcă legiunile priveau spre Răsărit, spre noi cuceriri. Roma era un loc aspru pentru sclavi, dar oferea cetăţenilor ei liberi nenumărate ocazii pentru bogăţii şi plăceri. În fiecare seară, când eram scos din cort, regretându-i con­fortul răcoros şi pernele moi, romanii îl aduceau înăuntru pe Lino. Îi vedeam doar trecător teroarea din ochi, fiindcă îmi feream întotdeauna faţa. Nu voiam să ştiu ce-i făceau după ple­carea mea.   IV   În a paisprezecea zi de temptatio, Lino a evadat. Deşertul lipsit de forme de relief lăsase loc treptat unor dea­luri scunde cu iarbă scurtă şi presărată cu arbuşti. Munţii se apropiaseră din ambele părţi. Hăt spre miazănoapte, aproape că se uneau la o trecătoare îngustă care ducea la coastă. Râule­ţul curgea pe acolo, într-o depărtare verde şi pâcloasă, unde, încadrat de pereţii verticali ai defileului, abia puteam întrezări un crâmpei din mare, o scânteiere micuţă, argintie, sub soa­rele dimineţii. Am aflat despre evadarea lui Lino din şoaptele captivilor. Când au sosit zorile şi el tot nu fusese readus din cort, murmure agitate au circulat înainte şi înapoi prin şirul prizonierilor. Gla­surile lor răguşite au devenit mai animate decât fuseseră de la începerea lui temptatio, înăbuşite şi pline de speranţe, ca şi cum posibilitatea fugii lui Lino le readusese o parte din omenia pe care începuseră s-o piardă. — A zis el că va fugi, a şoptit cineva. A făcut-o! — Dar cum? — A mai făcut-o o dată înainte... — Dacă nu cumva este tot în cort. Dacă nu cumva l-au ucis până la urmă cu jocurile lor crude... Romanii au venit după mine. Pe când eram dus pe lângă şirul de captivi, i-am auzit murmurând cuvântul „trădător” şi scuipând în iarbă. În cort, am privit în jur şi am văzut doar chipurile famili­are ale romanilor, preocupaţi de pregătirile matinale. Spusele captivilor erau, aşadar, adevărate. În cursul nopţii lungi de vin şi râsete, Lino evadase cumva. Un roman mi-a luat mantia subţire de pe umeri şi mi-a dez­legat mâinile. Brusc am avut o premoniţie teribilă că urma să-i iau locul lui Lino. Nu s-a întâmplat însă aşa, ci mi-au aşezat în faţă o pereche de cizme de călărie, o tunică de soldat şi cuirasă din bronz – aceeaşi uniformă pe care o purtau chiar ei. Mi-au dat coburi de şa şi mi-au arătat ce conţineau: un colac de frânghie, un bici, un burduf cu apă, merinde şi un pumnal de argint – chiar cel pe care mi-l dăduse Matho, cu Melkart gravat pe mâner. Peste toate astea au aşezat o suliţă. M-am întors către Fabius, care era întins pe patul său şi-şi mânca micul dejun. M-a privit şi a surâs, amuzat de buimăci­rea mea. A arătat cu mâna spre obiecte. — E echipamentul pentru misiunea ta. L-am privit năuc. — Iepurele a scăpat, băiete. N-ai auzit? Acum a sosit momen­tul să-mi răsplăteşti generozitatea pe care ţi-am arătat-o. — Nu-nţeleg. Fabius a mormăit. — Temptatio se apropie de sfârşit. Marea se află la numai o zi de marş. O corabie aşteaptă deja acolo, pentru a-i încărca pe prizonieri şi a-i duce spre piaţa care oferă preţul cel mai bun. Antiohia, Alexandria, Massilia – cine ştie? Dar unul dintre cap­tivii mei a evadat. Nu poate s-ajungă departe, fiindcă-i împo­vărat de greutatea lanţurilor. Spre răsărit este râul, iar spre miazăzi este pustiul, aşa că bănuiesc c-a pornit spre apus, unde crede că se poate ascunde pe dealuri. Probabil că oamenii mei l-ar putea descoperi în câteva ceasuri, dar m-am gândit la alt­ceva. Tu îl vei găsi pentru mine. — Eu? — Ştii să călăreşti destul de bine şi el ar trebui să fie lesne de capturat, fiindcă are braţele legate la spate. Dacă-ţi face prea multe necazuri, ucide-l – ştiu c-o poţi face, te-am văzut în luptă –, dar adu-i capul înapoi, ca dovadă. M-am gândit la suferinţele lui Lino, la ceilalţi care-mi spu­neau „trădător”. După aceea am înţeles că aş fi putut să evadez eu însumi, dar Fabius, zărind speranţa care-mi luminase chi­pul, a clătinat din cap. — Nici măcar nu te gândi la aşa ceva, băiete. Da, ai putea să iei calul şi merindele şi să te-ndrepţi spre miazăzi. Dacă poţi supravieţui în pustiu... Dacă nu te-ntâlneşti cu alţi romani pe drum... Să nu crezi că straiele te vor deghiza; latina pe care o vorbeşti e jalnică. Şi chiar dac-ai izbuti să-mi scapi de data asta, te voi găsi în cele din urmă. S-ar putea să am nevoie de un an, poate de doi; dar te voi găsi din nou. Încă mai sunt cartagi­nezi fugari care trebuie capturaţi. Oamenii mei şi cu mine nu ne vom odihni până nu vom scotoci sub toate pietrele şi-n toate crăpăturile. De-acum ei sunt tot mai uşor de prins – sunt mai slabi, mai înfometaţi, mai demoralizaţi. Sunt tot mai puţin nişte bărbaţi gata să lupte şi tot mai mult nişte sclavi dispuşi să-şi accepte soarta. Braţul Romei este lung, Hanso, iar pofta ei de răzbunare este nesfârşită. Nu-i vei scăpa niciodată. Nu-mi vei scăpa niciodată. Şi-n plus, încă nu mi-ai auzit oferta. Întoar­ce-te aici în mai puţin de trei zile, cu iepurele în urma calului tău – ori cu căpăţâna lui în suliţă, nu-mi pasă care dintre ele –, şi când vom ajunge la coastă te voi face om liber, cetăţean al Romei. Eşti tânăr, Hanso. Fii curajos! Accentul îţi va fi po­trivnic, dar libertatea şi corpul tânăr şi puternic, alături de ceva cruzime, te vor purta departe în Roma. Gândeşte-te la alter­nativă şi alege. Am privit cizmele strălucitoare de la picioarele mele, suliţa, biciul, colacul de frânghie, cuţitul cu Melkart... sau Hercules, cum dorea Fabius să-i spună. M-am gândit la Lino – care ve­nise la noi ca un străin, un necunoscut, care le trădase pe femei, care avea să fie prins din nou şi silit să îndure temptatio pen­tru a treia oară, dacă nu-l aduceam eu însumi înapoi. La urma urmelor, ce-i datoram? — Şi dacă minţi? am spus. De ce-ar trebui să am încredere în tine? Pe Lino l-ai minţit – i-ai spus că va fi vulturul tău, nu? În loc de asta, l-ai făcut iepurele tău. Fabius şi-a scos sabia din teacă, aceeaşi cu care-l decapitase pe Matho. I-a apăsat vârful pe antebraţ şi a tras o linie roşie peste piele. A întins braţul. — Când un roman îşi arată sângele, el nu minte. Jur pe pă­rintele Jupiter şi pe măreţul Marte că făgăduiala pe care ţi-am făcut-o este adevărată! Am privit rana superficială şi sângele care înflorea de sub piele. M-am privit în ochii lui Fabius. În ei nu exista nici veselie, nici minciună, ci doar un simţ deformat al onoarei şi am ştiut că spunea adevărul.   V   Îmi amintesc feţele captivilor când am părăsit cortul, ui­mirea lor când au văzut echipamentul pe care-l purtam. Îmi amintesc batjocurile lor când am ieşit călare din tabără, urmate de pocniturile bicelor cu care romanii i-au readus la tăcere. Îmi amintesc că le-am întors spatele şi am privit spre miazănoapte, prin trecătoarea din munţi, unde marea îndepărtată scânteia ca un ciob de lapislazuli sub soare. N-am avut nevoie de trei zile pentru a-l găsi pe Lino; n-am avut nevoie nici măcar de două zile. Urmele pe care le lăsase erau lesne de zărit. După distanţa dintre paşi şi felul în care fusese strivită iarba, mi-am putut da seama că alergase foarte repede la început, oprindu-se doar din când în când să se odih­nească. După aceea pasul i se scurtase şi călcătura devenise mai apăsată. Mi-am dat seama cât de repede obosise. Am mers fără grabă pe urmele lui, nesigur pe mine când era vorba să conduc calul la galop. Soarele a început să coboare îndărătul lanţului de munţi din apus. În amurg, urmele au de­venit mai greu de desluşit. Am continuat, totuşi, simţind că eram aproape. Am trecut coama unui deal micuţ şi am privit în valea adumbrită de dedesubt. Probabil că el mă văzuse deja; cu coada ochiului, i-am întrezărit mersul şchiopătat şi am auzit zornăi­tul lanţurilor, când a încercat să se pitească îndărătul unui copăcel. M-am apropiat precaut, gândindu-mă că era posibil ca, în vreun fel, să-şi fi eliberat mâinile, că ar mai fi putut avea pu­terea de a lupta. Dar când l-am văzut dârdâind lipit de copac, în pielea goală, cu mâinile tot legate la spate, cu obrazul apăsat de scoarţă, ca şi cum ar fi putut, cumva, să se facă nevăzut, am ştiut că nu va exista nici-o înfruntare. Nu se auzea decât foşnetul uscat al ierbii sub copitele calu­lui meu. Pe măsură ce m-am apropiat, tremurul lui Lino a cres­cut, şi în clipa aceea mi s-a părut că era exact aşa cum îl numise Fabius – un iepuraş, zvâcnind din urechi, dar paralizat de spaimă. El nu este ca mine, am gândit. Nu-i datorez nimic. Mânat de un impuls neaşteptat, am ridicat suliţa, sprijinind-o în îndoi­tura cotului, aşa cum îi văzusem pe romani că fac. I-am împuns umărul cu vârful ei ascuţit. Când s-a cutremurat drept răs­puns, m-a străbătut o incitare stranie, un sentiment de putere ce m-a înfiorat. — Uită-te la mine, am rostit. Sunetul propriului meu glas, atât de aspru şi autoritar, m-a surprins. Era un ton pe care-l învăţasem de la Fabius. Vocea aceea exercita propria-i putere, iar reacţia lui Lino – felul în care s-a ghemuit – dovedea că o stăpânisem de la prima încercare. M-am gândit că Fabius văzuse probabil dintru început seminţele puterii din mine. Nu greşise când mă numise vulturul său, nu greşise când mă separase de ceilalţi, tot aşa cum un băieş separă aurul de nisip. În orice altă vânătoare, acesta era momentul când aş fi ucis prada. Un torent de amintiri mi s-a revărsat prin minte. Prima mea vânătoare, când omorâsem o căprioară. Unchiul Gebal mă învăţase secretele urmăririi... şi mi-am adus aminte cum mu­rise Gebal, afundându-se ca un pietroi în râu. M-am gândit la Matho, la capul lui cel plin de înţelepciune şi care-i fusese re­tezat de pe umeri, pentru a se rostogoli ca o căpăţână de varză pe solul pietros. Am încleştat fălcile şi am strivit gândurile ace­lea înlăuntrul meu. L-am împuns din nou pe Lino cu suliţa. El s-a oprit din tremurat. S-a desprins de copac şi a rămas cu capul plecat. — Fă-o atunci, a şoptit. (Glasul îi era uscat şi răguşit.) Lasă-l pe Fabius să câştige jocul de data asta. Am vârât mâna în cobur şi am început să scot frânghia. — Nu! a strigat Lino şi s-a tras îndărăt. Să nu mă duci la el viu! Trebuie să mă omori, Hanso. Asta doreai oricum, nu-i aşa? În noaptea când le-am trădat pe femei, ai zis că m-ai ucide, dacă ţi s-ar ivi ocazia. Fă-o acum! Fabius nu ţi-a spus că poţi să te-ntorci doar cu capul meu? Ochii i-au lucit în umbrele ce începeau să se îndesească. Nu erau ochii unui animal hăituit, ci ai unui om. Sentimentul de putere dinlăuntrul meu s-a subţiat brusc şi am ştiut că nu-l pu­team omorî. Am început să înnod frânghia, făcând un laţ. Apoi m-am oprit. — De unde ştii ce mi-a spus Fabius – că-ţi pot aduce capul înapoi, ca dovadă? Umerii brăzdaţi de cicatrice ai lui Lino, drepţi şi sfidători până atunci, s-au gârbovit, iar el s-a rezemat de copac. — Pentru că astea sunt regulile jocului său. — Cum puteai, totuşi, să cunoşti instrucţiunile pe care mi le-a dat? Ai fost iepurele lui ultima dată... — Nu. — Mi-ai spus-o chiar tu, în noaptea aceea când mi-ai expli­cat temptatio... — Tu ai presupus că fusesem iepurele. Tu ai rostit cuvintele acelea, Hanso, nu eu. Lino a scuturat din cap şi a oftat: Când Fabius m-a capturat acum un an, am fost vulturul lui. Înţelegi acum? Mie mi s-au acordat toate privilegiile; eu am fost suit pe cal; eu am mâncat în cortul lui şi mie mi s-au spus istorii din glorioasa Romă. Iar când a sosit ceasul, Fabius mi-a promis libertatea şi m-a trimit să vânez iepurele – la fel cum te-a tri­mis acum pe tine. Glasul i-a coborât până când s-a transformat într-o şoaptă: — Am avut nevoie de multe zile s-ajung la oamenii tăi, furi­şându-mă spre miazăzi prin râpele munţilor, ascunzându-mă de romani, hrănindu-mă cu rădăcini şi buruieni. Calul a murit şi, pentru o vreme, Carabal şi cu mine am trăit cu carnea lui – Carabal, iepurele, cel pe care fusesem trimis să-l capturez. Apoi Carabal a murit – era prea slăbit şi sleit ca să trăiască – şi ce rost ar mai fi avut? Ar fi trebuit să fac ceea ce dorea Fabius. Ar fi trebuit să fac ceea ce eşti tu pe punctul de a face. În cele din urmă la asta se rezumă totul. Simţeam cum capul îmi ardea. Nu puteam gândi. — Totuşi, de data asta ai evadat cu adevărat... Lino a râs, apoi s-a înecat şi a tuşit, fiindcă gâtlejul îi era prea uscat ca să poată râde. — Hanso, n-am mai întâlnit niciodată pân-acum un om la fel de prost ca tine. Crezi c-am evadat prin propriile-mi puteri, cu braţele legate la spate şi înconjurat de romani? La miezul nopţii, Fabius m-a scos din cortul lui, împungându-mă cu suliţa. Iepurele nu evadează; iepurele este silit să fugă pentru a-şi salva viaţa! De ce? Pentru ca tu să mă poţi vâna. Iepurele fuge şi vul­turul este trimis după el. Iar când te vei întoarce în tabără cu capul meu înfipt în suliţa lui, te va răsplăti cu libertatea. Sau cel puţin aşa spune Fabius. Şi de ce nu? Ai făcut aşa cum a dorit. Iar el a făcut din tine unul de-ai lui. Tu ai dovedit că tot ce crede Fabius este adevărat. Sentimentul ameţitor de putere pe care-l simţisem cu numai câteva clipe mai devreme părea acum foarte îndepărtat. — Nu te pot omorî, Lino... El a izbit cu piciorul în pământ şi şi-a întors braţele într-o parte, ca să pot vedea frânghiile ce-i legau încheieturile. — Atunci taie-le şi eliberează-mă şi-o voi face singur. O să-mi retez venele cu cuţitul tău, iar după ce voi muri mă poţi deca­pita. El nu va şti niciodată adevărul. Am clătinat din cap. — Nu. Te-aş putea lăsa să scapi. Îi voi spune că nu te-am putut găsi... — Atunci vei sfârşi sclav ca toţi ceilalţi, dacă nu va născoci o pedeapsă încă şi mai teribilă pentru tine. Fabius are o ima­ginaţie nesfârşită pentru cruzime. Crede-mă, ştiu bine. Am răsucit frânghia în mâini, privind laţul pe care-l făcusem, privind golul pe care-l închidea. — Am putea fugi împreună... — Nu fi prost, Hanso. El te va găsi din nou, la fel cum m-a găsit pe mine. Vrei să-i fii iepure la următoarea ta temptatio? Ia gândeşte-te! Nu, mai bine ia ce ţi-a oferit. Ucide-mă acum! Sau lasă-mă s-o fac singur, dacă n-ai puterea asta... dacă ghea­rele vulturului preţios sunt prea gingaşe ca să facă treaba mur­dară pentru Fabius. Amurgul lăsase loc beznei. O jumătate de lună ilumina valea micuţă cu o lucire argintie, blândă. Strălucirea roşiatică a fo­curilor din tabăra romanilor se ridica îndărătul crestelor. Am privit lumina aceea roşie, pâcloasă de fum, şi pentru o clipă mi s-a părut că timpul se oprise şi că lumea din jur se retrăsese, lăsându-mă complet singur în valea întunecoasă. Până şi Lino părea foarte îndepărtat, iar calul de sub mine parcă era din ceţuri, nu din carne şi oase. Am văzut viitorul sub forma unui cristal, cu fiecare faţetă reflectând o alegere. Să-l omor pe Lino; să-i retez legăturile şi să-l privesc cum se sinucide; să-i întorc spatele şi să-i îngădui să fugă, iar apoi să-i aduc lui Fabius vestea eşecului meu; să fug eu însumi. Însă cristalul era înceţoşat şi nu oferea imagini despre locurile spre care aveau să ducă alegerile acelea. Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi: aşa îmi spusese Lino în prima noastră noapte de captivitate. Ce îmi fă­cuse mie temptatio? M-am gândit la dispreţul pe care-l simţisem faţă de ceilalţi captivi, călărind sus, deasupra lor, mândru şi găunos pe armăsarul meu, şi chipul mi s-a învăpăiat. M-am gân­dit la sentimentul de putere care năvălise prin mine când dădusem peste Lino tremurând gol puşcă în vale şi am înţeles ce-mi făcuse Fabius. Nu eram un om mai liber decât era Lino. Mă aflam pe punctul de a deveni un sclav ca toţi ceilalţi, sedus de făgăduielile lui, deformat după voinţa lui, alăturându-mă jocului crud pe care ne silea să-l jucăm pentru propria distracţie. Cândva Lino jucase acelaşi joc. Lino sfidase cruzimea lui Fabius şi fugise, ca un vultur adevărat, nu ca hoitarul din coli­vie în care l-ar fi preschimbat Fabius şi în care dorea acum să mă preschimbe pe mine. Însă Lino pierduse până la urmă, mi-am spus... şi imediat am văzut minciuna, fiindcă acesta nu era sfâr­şitul lui Lino decât dacă eu o doream. Lino se confruntase el însuşi cu aceeaşi alegere, când Fabius îl pregătise ca vultur şi-l trimisese după iepurele Carabal. Lino alesese libertatea, indi­ferent care i-ar fi fost preţul. Am înţeles că aveam numai două alegeri: să fac aşa cum făcuse el ori să-i cedez lui Fabius şi să mă las remodelat în imaginea sa. Mi-am întors ochii de la strălucirea roşie şi mată a focuri­lor de tabără şi i-am coborât spre chipul lui Lino în lumina lunii, îndeajuns de aproape cât să-l pot atinge şi totuşi foarte îndepărtat, încadrat de gândurile mele înnorate ca o faţă dintr-o pictură. Mi-am amintit lacrimile pe care le vărsase în noaptea în care fuseserăm capturaţi şi ridurile de suferinţă care-i cutaseră fruntea în toate nopţile scurse de atunci. Acum însă obrajii şi fruntea îi străluceau netede şi argintii sub lumina lunii. Ochii îi erau lucitori şi uscaţi. Nu zăream în ei nici mânie, nici durere sau vinovăţie. Vedeam faţa unui om liber, necucerit şi sfidător, calm şi pregătit pentru moarte. Cristalul s-a rotit în mintea mea şi m-am străduit să văd vreo scânteie de speranţă; scânteia aceea era sclipirea din ochii lui Lino. Fabius îmi spusese că evadarea era imposibilă, că liber­tatea era doar visul unui fugar, că nu exista niciun alt joc, decât doar temptatio, care îi transforma pe oameni în aceeaşi mate­rie impură şi murdară din care era alcătuit el însuşi, iar dacă nu, îi strivea cu totul. Dar cum ar fi putut Fabius să cunoască viitorul mai bine decât mine... mai cu seamă dacă existau oa­meni, ca Lino, care încă îşi puteau aduna voinţa de a-l sfida? Puterea Romei nu va dăinui pe vecie. Cartagina fusese cândva de neînvins şi oamenii crezuseră că domnia ei nu se va sfârşi niciodată – iar acum Cartagina nu mai era decât tăciuni şi o amintire care se destrăma. La fel avea să se întâmple într-o bună zi cu Roma. Cine putea spune ce alte popoare s-ar fi putut ridica în locul ei? Am închis ochii. Era o speranţă atât de fragilă! Nu aveam să amăgesc singur. Nu aveam să îngădui visurilor deşarte să ostoiască asprimea alegerii pe care o făceam. Mă puteţi numi prost. Mă puteţi numi iepure sau vultur, până la urmă nu există nici-o diferenţă. Însă nimeni nu va putea spune că eu am deve­nit creatura lui Fabius. M-am lăsat să lunec din şa şi am scos pumnalul din teacă. Lino s-a întors şi mi-a oferit încheieturile. Am retezat prin legă­turile groase. El s-a întors din nou şi s-a întins spre cuţit. Pentru o clipă am ţinut mânerul amândoi; degetele lui şi ale mele peste imaginea lui Melkart. L-am privit în ochi şi am văzut că era în continuare pregătit să moară, că nu ştia alegerea pe care o făcusem. Am tras mânerul din strânsoarea lui, am vârât pumnalul în teacă şi am încălecat. Un fior neaşteptat de îndoială m-a străbătut; hăţurile mi-au lunecat dintre degete. Pentru a-mi reveni, am cercetat echipa­mentul primit de la Fabius. Cât puteau dura raţiile pentru trei zile, dacă le împărţeam între noi? M-am uitat la veşmintele pe care le purtam, uniforma de soldat roman, şi am dorit să mi-o smulg de pe trup, dezgustat; dar urma să am nevoie de protec­ţia ei în călătorie. Lino nu se clintise. Câţiva nori acopereau luna, proiectân­du-i o umbră peste chip. Stătea atât de nemişcat, încât arăta de parcă ar fi fost dăltuit în piatră. — Ce-aştepţi? am întrebat. M-am tras mai în faţă în şa şi i-am arătat: este loc suficient pentru doi. Ne vom încetini mersul, dacă unul va călări şi celălalt va merge pe jos. Lino a clătinat din cap. — Eşti un prost încă şi mai mare decât crezusem, Hanso. Însă şoapta lui nu era răutăcioasă şi şi-a întors faţa când a vorbit. N-a putut rezista unei împunsături finale... sau îmi ofe­rea o ultimă şansă de a-l trăda? — Şi poate că sunt un om mai bun decât crezusem, am replicat. Lino a rămas nemişcat mult timp, apoi umerii au început să i se scuture şi a inspirat adânc, tremurător. Mi-am ferit ochii, ca să nu-l văd plângând. — Grăbeşte-te, am spus. Ne-aşteaptă un drum lung şi greu. L-am simţit suindu-se în şa înapoia mea şi aşezându-se, i-am simţit cutremurările trupului, apoi am dat pinteni calului, peste vale şi în sus către creasta dealului. Acolo m-am oprit pentru o clipă şi m-am uitat spre răsărit. Focurile din tabăra romani­lor pâlpâiau micuţe, dar distincte în beznă. Râul sclipea mai departe, ca o panglică îngustă de cărbune sub lună. Hăt spre miazănoapte, prin trecătoarea din munţi, puteam întrezări marea din marmură neagră. Am rămas mult timp privind aşchia aceea lucitoare de mare. Pe urmă am smucit de hăţuri şi am lovit cu călcâiele în flancu­rile calului, întorcându-l către miazăzi, şi am început nesigura noastră călătorie.    

Razboinicii George R.R. Martin vol.1  REGELE NORVEGIEI   Cecelia Holland   Traducere din limba engleză: Marian Trută   Cecelia Holland este una dintre cele mai aplaudate şi respectate autoare de romane istorice, comparată de mulţi cu titani ai genului, precum Mary Renault sau Larry McMurtry. În decursul carierei sale de peste treizeci de ani, ea a scris aproape treizeci de romane isto­rice, printre care: The Firedrake, Rakossy, Two Ravens, Ghost on the Steppe, The Death of Attila, The Kings Road, Pillar of the Sky, The Lords of Vaumartin, Pacific Street, The Sea Beggars, The Earl, The Kings în Winter, The Belt of Gold. Cecelia Holland a scris şi binecunoscutul roman science-fiction Floating Worlds, care a fost nominalizat la pre­miul Locus în 1975, iar în ultima perioadă a lucrat la romane fantasy, ca The Soul Thief Witches’ Kitchen, The Serpent Dreamer şi Varanger, acesta din urma fiind ultimul din seria The Soul Thief. În 2009 i-a fost publicat The High City, un roman a cărui acţiune se petrece în Imperiul Bizantin. În povestea violentă şi sângeroasă care urmează, autoarea ne poartă în timp, pe vremea vikingilor, într-o fulgerătoare incursiune de pradă (nădăjduim că ştiţi să vâsliţi), a cărei miză este mult peste aşteptările celor care iau parte la ea...       I   Conn Corbansson luptase pentru Sweyn Tjugas încă de pe vremea când acesta era doar un proscris care se răzvrătise împo­triva tatălui său, regele Harald Dintealbastru, iar prinţul îi pro­misese lui Conn un război cu Anglia atunci când va ajunge rege al Danemarcei. Dar, după ce Sweyn a preluat coroana, l-a lăsat pe regele Angliei să-şi cumpere pacea cu o corabie plină cu ar­gint. Conn primise foarte prost acest lucru. — Anglia este premiul cel mare. Mi-ai jurat. Sweyn se trase furios de mustaţa lui cea lungă. Ochii îi scăpărau. — N-am uitat. Va veni vremea şi pentru asta. Deocamdată îl avem pe cap pe Ducele Hakon, în Norvegia. Nu pot să-l ignor. — Aşa că i-ai chemat pe Jomsvikingi, în loc să-l înfrunţi tu, spuse Conn. Din câte văd, coroana regală te-a preschimbat în femeie şi în iubitor de pungă. Se răsuci pe călcâie şi, înainte ca Sweyn să spună ceva, părăsi Sala cea Mare a regelui. Raef, vărul său care îl însoţea pretu­tindeni, îl urmă. Sweyn strigă după ei, dar niciunul nu-l băgă în seamă. — Cum să-l mai cred vreodată? îi zise Conn. — Şi pentru care altul ai putea lupta, mă rog? îl întrebă Raef. — Nu ştiu, răspunse bărbatul. Dar am să aflu.   În acea noapte, în Sala cea Mare de la Helsingor, Sweyn a dat o petrecere la care au venit mulţi dintre războinicii care îi formau Curtea, inclusiv Conn şi Raef, dar şi două căpetenii ale Jomsvikingilor: Sigvaldi Haraldsson şi Bui Malacul. Raef se aşeză la una dintre mesele joase, de vreme ce Conn atrăsese asupra lor iritarea regelui. Conn îi era alături. Părul său negru şi cârlionţat, împreună cu barba, formau o coamă în jurul capului. Se uita lung la Joms­vikingii de pe partea cealaltă a mesei. Raef îi ştia curiozitatea. Auziseră multe despre tovărăşia Jomsvikingilor, despre cetăţile lor din est, despre priceperea lor la război, pe care erau dis­puşi s-o pună în slujba oricui plătea suficient. Se presupunea că nici nu aveau conducători şi că toate lucrurile le ţineau în comun, ca oameni liberi. Raef se întrebă dacă Sigvaldi şi bur­duhănosul Bui nu erau mai degrabă nişte soli decât căpetenii. Nu purtau veşminte scumpe, precum mătăsurile şi blănurile lui Sweyn, iar părul le atârna, la fel ca bărbile, încâlcit şi lung. — Îmi place cum arată, spuse Conn. Sunt oameni aspri şi mândri. Raef nu zise nimic, fiind mai cumpănit la judecată. De par­tea cealaltă a mesei, Sigvaldi băgase de seamă privirea lui Conn şi ridică un pocal spre el. Conn bău împreună cu Sigvaldi. Era o bere tare, groasă ca pişatul de urs, iar sclavi cu urcioare um­blau pe la mese şi umpleau pocalele, chiar şi pe cele pe jumătate goale. Raef se întinse şi îşi întoarse cupa goală cu gura în jos. După ce terminară de mâncat şi se puseră temeinic pe băut, Sweyn se ridică în picioare şi înălţă pocalul, invocându-i şi ono­rându-i pe Thor şi pe Odin. Bărbaţii de la masă îi ţinură iso­nul şi băură, dar Sweyn nu isprăvise ce avea de zis. — Este un obicei danez ca, în onoarea zeilor, să se facă jură­minte, iar jurămintele din astfel de ocazii sunt sacre. Ţinu cupa ridicată să-i fie umplută. — Aici, în numele celor prea puternici, jur că într-o bună zi am să mă proclam regele Angliei! Bărbaţii din sală urlară aţâţaţi. Printre armele care se agitau în aer şi mutrele rânjite, Raef îl văzu pe Sweyn întorcându-se spre Conn. — Cine altcineva mai face un astfel de jurământ? Gălăgia din sală se potoli pentru câteva clipe şi Sigvaldi se ridică în picioare, clătinându-se. — Când o fi să fie război cu Anglia, să fie... Dar noi suntem aici, acum, pentru Ducele Hakon din Norvegia, care-i un sper­jur şi un trădător. Glasurile crescură în intensitate, urlând injurii la adresa Ducelui Hakon: trădător, hoţ şi mincinos. În acest timp, scla­vii alergau să umple cupele. Cu hainele îmbibate de băutură şi roşu la faţă, Sigvaldi îşi ridică pocalul cât mai sus, astfel încât să-l vadă toată lumea. După ce larma se potoli, zbieră: — De aceea, jur în faţa zeilor să conduc Jomsvikingii împo­triva lui Hakon, oriunde s-ar ascunde! Şi nu voi renunţa până nu am să-l văd înfrânt. Izbucniră urale de pretutindeni. Sala era plină de bărbaţi, de cei care şedeau la mese, mulţi dintre ei Jomsvikingi, dar şi de mulţi alţii care stăteau în spatele lor, străji sau curteni de-ai lui Sweyn. — Un jurământ puternic, strigă Sweyn. În onoarea zeilor pe care Hakon i-a trădat. Voi, ceilalţi... o să vă urmaţi căpetenia? Aruncă o căutătură piezişă la Conn, la masa de jos. — Care dintre voi se va alătura Jomsvikingilor? Auzind aceasta, danezi şi Jomsvikingi deopotrivă porniră să facă jurăminte şi făgăduieli, în vreme ce sclavii nu mai pri­dideau cu ulcioarele. Apoi, Conn se ridică. Raef îşi ţinu, îngrijorat, respiraţia. În sală se auzeau doar şoapte. Conn îşi ridică pocalul. — Jur să merg cu tine, Sigvaldi, să-l provoc pe Hakon faţă în faţă şi să nu mă întorc aici până când nu voi fi regele Norvegiei. Ridică pocalul spre Sweyn, apoi îl duse la gură. Urmă o clipă de tăcere, pentru că toţi văzuseră în jurămân­tul lui Conn fie o insultă, fie o provocare, dar apoi izbucniră iarăşi într-o serie de urale care umplură sala împreună cu alte revărsări de jurăminte. Raef, care nu mai băuse nimic altceva în afară de prima cupă, observă că ochii lui Sweyn scăpărau şi-l fixau pe Conn, iar gura i se strâmbase într-o grimasă de furie. Raef se gândi că prin gestul lui Conn obţinuseră mai mult decât şi-ar fi dorit în acea seară la Helsingor.   În dimineaţa următoare Conn se trezi, se întinse pe laviţa pe care dormise în sala cea mare şi ieşi în curte să se uşureze. Capul îi bubuia, iar în gură avea un gust cumplit. Nu-şi aducea amintea prea multe din noaptea care trecuse. Când se întoarse de la gard, îl văzu pe Sigvaldi, căpetenia Jomsvikingilor, care se apropia de el cu o faţă radioasă. — Ei bine, tună el, parcă am promis nişte lucruri grozave, noaptea trecută, cu toate jurămintele alea, nu? Dar sunt bu­curos că eşti cu noi, băiete. Vom vedea dacă vei ajunge un Joms­viking adevărat. Îi întinse mâna, iar Conn, neavând încotro, o strânse. Sig­valdi se urni din loc. — Ne întâlnim la Limsfjord, când va fi lună plină, şi pornim spre Norvegia ca să-l atragem pe Hakon spre noi. Apoi vom vedea cât de bine te lupţi. Traversă tropăind curtea, spre un grup de Jomsvikingi care ieşiseră la soare. Raef stătea în pragul uşii de la sală. Conn se apropie de el. — Ce am jurat aseară? Chipul prelung şi familiar al vărului său era lipsit de expresie. — Ai spus că vei merge cu ei şi ai să-l provoci pe Ducele Hakon faţă în faţă şi n-o să te întorci în Danemarca până nu vei ajunge regele Norvegiei. Uluit, Conn scoase un scâncet. — Ce prostii spun la băutură! Dar e un ţel pe cinste, nu-i aşa? — Aşa aş zice şi eu, răspunse Raef. — Dacă-i pe-aşa, atunci, să mergem.   II   Şi astfel au pornit pe mare, către nord, să năvălească în Nor­vegia undeva prin preajma Vikului, acolo unde erau bogăţiile. Uneori, întrega flotă ataca un sat, alteori corăbiile se răspân­deau în lungul vreunui fiord, lăsându-şi oamenii să atace şi să jefuiască fermele din ţinut. Orice lucru capturat şi care era din aur ajungea într-un cufăr mare, pe care Bui Malacul îl păzea ca un dragon. Orice altceva prădau, fie mâncau sau beau, fie tri­miteau către Jomsberg. Câteva corăbii burduşite luaseră deja calea Jomsbergului, dar Ducele Hakon nu era de găsit nicăieri. Au cârmit spre nord, urmând strâmtorile dintre insule şi coastă, jefuind ţărmurile pe măsură ce înaintau. Cu fiecare zi, soarele zăbovea din ce în ce mai mult pe bolta cerească, iar nop­ţile abia ofereau un ceas de întuneric pentru odihna oameni­lor. În jurul lor, dincolo de pajiştile de pe ţărmuri, ţinutul se ridica în şiruri muntoase, din stânci ascunse de zăpezi. Au ieşit în larg ca să evite capul Stad, mereu învăluit în nori şi bătut de vânturi, apoi au vâslit schimbând direcţia spre nord-est, ata­când tot ce găseau prin fiorduri. Vâsliseră deja câteva zile bune pe drumul de apă care ducea la Trondelag fără ca Hakon să li se împotrivească în vreun fel.   III   Pe Conn îl dureau muşchii. Vâslise toată ziua împotriva puternicului vânt din nord, iar acum stătea pe plajă, întinzându-şi membrele dureroase. Soarele arăta ca o băşică mare şi porto­calie, undeva spre apus. Cerul ardea de strălucirea lui şi abia dacă era tivit cu câteva zdrenţe de nori. Marea întunecată se vălurea pe ţărmul pietros, apoi se retrăgea plină de spumă care clipocea. Dincolo de corăbiile ce zăceau pe plajă, aidoma unor monştri care se odihneau, zări preţ de o clipă un rechin. În lumina arămie a asfinţitului leneş, focurile de tabără care acopereau plaja erau aproape invizibile. În vetrele improvizate se roteau încet pulpe de vită. Hălci de carne ori peşti la proţap sau în frigări îşi lăsau grăsimea să picure şi să explodeze pe cărbunii încinşi şi câte un om şedea pe lângă văpaie, cu o cană în mână, domolind prăjeala cu un şuvoi de bere. Conn îl zări pe Sigvaldi Haraldsson în susul plajei şi se îndreptă spre el. Căpetenia Jomsvikingilor şedea pe o buturugă mare, cu pi­cioarele întinse în faţă, urmărindu-l pe unul dintre oamenii săi cum învârte frigarea. Bui Malacul stătea chiar lângă el, ţinând la picioare cufărul care adăpostea comoara. Când Conn s-a apro­piat, şi-au ridicat privirile către el. Treceau o cană de la unul la altul, iar Sigvaldi, cu un mormăit de bun-venit, i-o oferi şi lui Conn. Acesta o luă şi bău. Berea avea un gust noroios. — Hakon trebuie să apară curând. Sigvaldi izbucni într-un hohot aspru de râs, pocnindu-şi pal­mele de genunchi. — Ţi-am spus, băiete, nu va lupta cu noi de bunăvoie. O să trebuiască să urcăm tot drumul până la Trondelag şi să-l scoa­tem din gaura în care se ascunde. Bui râse. — Până atunci o să-l aducem la sapă de lemn, spuse lovind în cufărul de lângă el. — Aşa-i, răspunse Sigvaldi şi întinse mâna bătându-l pe Conn camaradereşte peste braţ. Ne-am luat o pradă babană şi o să tragem la noapte un chef zdravăn, ca de obicei. Asta-i felul de viaţă al Jomsvikingilor, băiete. — Am venit să-l dau jos pe Ducele Hakon, izbucni Conn. Nu să înjunghii câţiva târgoveţi pentru lanţurile lor de aur. Auzind asta, Bui îşi lăsă capul pe spate. — E un pic din Hakon în fiecare dintre zale, spuse. Sigvaldi slobozi încă un hohot de râs. — Conn, ia aminte la mine... Trebuie să înveţi să amesteci sângele rece cu nerăbdarea asta tinerească. Înainte să avem parte de vreo luptă adevărată, trebuie să-l hăituim pe Hakon ca pe un iepure ce este. Între timp, putem să ne ospătăm cu satele astea. Bui încă îl privea pe Conn rece. — Ştii... Corabia ta nu prea a adus mult aur, îi spuse împin­gând cufărul. Poate că ar trebui să cumpăneşti ceva mai mult la asta. — Nu-s un Jomsviking, răspunse Conn, după care se întoarse şi plecă. Nu spusese nici că nu mai era omul lui Sweyn Tujgas. Trecu dincolo de corăbii, la focul său. Oamenii săi trăseseră la capătul plajei, la adăpost de vânt, în spatele dunelor de nisip. Apusul azvârlise peste mare un văl rozaliu care făcea ca valu­rile să se spargă în linii luminoase şi întunecate. Vântul cânta printre corăbii, ca şi cum dragonii vorbeau între ei în graiul lor secret. Spre răsărit, pe cerul roşiatic purpuriu, munţii costelivi care străjuiau coasta păreau adevărate ziduri de stâncă, acope­rite cu strălucirea trandafirie a gheţarilor. Se vârî printre oamenii săi, adunaţi în jurul focului deasu­pra căruia frigeau ciosvârte de vită şi beau bere. Raef se retrăsese la adăpostul unei pante nisipoase şi şedea alături de un om rănit, întins pe pământ. Conn se ghemui pe vine, lângă foc. Luă un corn cu bere din mâna unui om de lângă el, pe nume Finn, care era şi cel mai tânăr dintre ei. — Du-te de-l cheamă pe Aslak să bea cu mine. Finn se ridică şi se îndepărtă la trap... un băiat subţirel, care în urmă cu două veri încă mai împingea la coarnele plugului. Conn dădu de duşcă ce mai rămăsese în corn. Era o bere mai bună decât cea băută cu Stigvaldi. Văzând că după fiecare raid tot argintul şi aurul ajungeau în cufărul lui Bui, Conn începuse să jefuiască tot ce era mai bun de haleală şi de băut. Vizavi, Grim rânji la el cu ochii bulbucaţi, peste o bucată de carne pe jumătate arsă. — Vreo veste? îl întrebă acesta pe Conn. — Nimic, răspunse Conn. Aruncă din nou o privire înspre locul unde stătea Raef, la marginea beznei, alături de rănitul care trăgea să moară, dar tocmai atunci sosi Aslak. Conn se ridică în picioare. La fel ca el, Aslak era o căpetenie şi, cu toate că era un Jomsviking, cei doi se înţelegeau foarte bine. În plus, Aslak era chiar din Trondelag. Îşi strânseră mâi­nile şi se aşezară, iar Conn aşteptă până ce Aslak luă câteva înghiţituri lungi dintr-un corn cu bere. — Asta-i cea mai bună împărtăşanie pe care am gustat-o de când am făcut jurămintele la Helsingor. Conn mormăi. Nu-i făcea plăcere să-şi aducă aminte de noap­tea aceea. — Eşti de pe aici, nu-i aşa? întrebă el. Cum sunt ţărmurile mai departe? — Cum au fost şi până acum, răspunse Alsak. Cu strâmtori, cu insule şi golfuri. Vânt din belşug. Piatră din belşug. Şi oa­meni sărmani, săraci ca un câmp sterp. Bui nu va fi prea feri­cit pe-aici. — Oricum, Bui nu este fericit nici cu mine în preajmă, râse Conn. Aslak îl salută cu cornul plin de bere: — Jefuieşti un aur nepotrivit. Conn ridică şi el cornul în semn de salut şi bău. — Sigvaldi e de părere că Hakon e prea fricos să ne aţină calea, oricât i-am jefui poporul. Aslak mârâi. Oamenii din jurul focului erau ochi şi urechi. — Asta nu e bine. Sigvaldi face o greşeală dacă îşi închipuie una ca asta. Hakon e un diavol de luptător. Aslak îşi şterse cu o mână spuma de bere din barbă. — Hakon se trage din Uriaşii de Gheaţă, care-s nişte zei mai vechi decât Odin, continuă el. De aia nu a coborât în sud atunci când am prădat Tonsbergul şi nici când am trecut de Stad. Pute­rea lui este în nord. Cum noi mergem spre nord, nu cred că vom mai avea mult de aşteptat. — Aşa să fie, spuse Conn şi scuipă printre degete. Mai bea un corn, Aslak. Gorm, să-mi laşi şi mie o bucată de carne. Se ridică şi se îndreptă spre Raef. Muribundul, pe nume Ketil, era unul dintre vâslaşi, cam de aceeaşi vârstă cu Conn. Întreg echipajul fusese format din băieţi plecaţi de la ferme, atunci când şi-au luat prima lor corabie, pe Seabird. Orice ar fi crezut Sig­valdi, acum, după doi ani de navigat alături de Conn şi de Raef, niciunul dintre ei nu mai era un boboc nepriceput. În ziua aceea luaseră cu asalt un sat dintr-o strâmtoare. Unii săteni ripostaseră câteva minute, iar unul dintre ei îl izbise pe Ketil cu un ciomag în coaste. Era încă în viaţă la sfârşitul ata­cului, aşa că-l aduseseră cu ei ca să-i vegheze moartea în linişte şi în siguranţă. Raef şedea ghemuit lângă rănit, cu spatele la duna de nisip şi cu picioarele-i lungi strânse la piept. Conn se ghemui şi el pe vine. — Este...? Raef dădu din cap. Părul lins şi spălăcit i se revărsă pe umeri. — Nu mai are mult. Conn se gândi la lupta din sat şi spuse: — Oamenii ăştia-s poporul lui Hakon. De ce nu-i apără Du­cele de noi? Întinse mâna spre Ketil, dar nu-l atinse. — Pentru că asta ne-am dori noi, să-i apere, dădu Raef din umeri. — Şi ce va face până la urmă? — Ceea ce nu ne dorim... Uite-l pe Bui! Jomsvikingul, rotund ca un butoiaş de heringi, se apropiase agale de focul de lângă Seabird, dar, văzându-i pe cei doi, cârmi imediat spre ei. — Traiască regele Norvegiei, necheză el. — Să te audă Soarta, răspunse Conn ridicându-se. Ce vânt te aduce aici? — Te cheamă Sigvaldi. Doar pe tine. Chiar acum. La sfat. Conn aruncă o privire spre Raef. — Vii cu mine? — Sigvaldi a zis să vii doar tu, pufni Bui. — Rămân aici, cu Ketil, răspunse Raef, iar Conn plecă fără el.   IV   Prima dată când a navigat cu Jomsvikingii, Conn se aştep­tase ca adunările lor de sfat să fie pline de zarvă şi dispute din partea tuturor, dar acum ştia cum merg lucrurile. Erau destulă mâncare şi băutură din care să se ospăteze. În cele din urmă, Sigvaldi se aşeză în faţa lor şi le spuse cum vor decurge eveni­mentele. Ceilalţi dădeau din cap afirmativ. Se presupunea că sunt cu toţii oameni liberi, dar făceau ceea ce li se cerea. Conn îi plăcea pe Jomsvikingi mai mult ca idee decât în realitate. — Avem ştirea că Hakon se află undeva în golf, pe unde e insula aia mare. Un murmur se ridică printre celelalte căpetenii. — Câte corăbii? întrebă Bui. — Puţine. Şase sau opt. E limpede că aşteaptă să i se adune flota. Dar noi o să-l prindem înainte să apară restul corăbiilor. Vom porni până să se crape de ziuă. Eu iau partea stângă, îm­preună cu Bui. Alsak, tu, împreună cu Sigurd Cape şi Havard o să ţineţi partea dreaptă. Dinţii îi sticleau. Conn simţi deodată un fior. Sigvaldi se întoarse spre el şi-l fixă cu privirea: — Şi, de vreme ce arzi de nerăbdare să pui mâna pe el, tu, Conn Corbansson, vei merge primul, pe mijloc.   L-au îngropat pe Ketil la lumina vagă a nopţii scurte, nor­dice. Oamenii de pe Seabird l-au aşezat cu faţa în sus, la picio­rul dunei de nisip, i-au pus sabia alături şi i-au lăsat un pic de carne şi de bere, să aibă pentru ultima călătorie. Apoi, fiecare a adus câte o piatră de pe ţărm. — Mai bine să mori astfel, decât înjugat la plug ca un bou, spuse Finn, după care aşeză piatra la picioarele lui Ketil. — Dar şi mai bine, mâine în bătălie, spuse Gorm aşezând piatra la căpătâiul mortului, apoi se răsuci spre Conn cu ochii lui bulbucaţi. Câte corăbii are Hakon? — Sigvaldi zice că doar câteva. Dar nu mai am încredere în el, răspunse Conn. — O să vedem mâine, când o să-l prindem pe Hakon, spuse Grom. Cineva râse, iar Rugr adăugă: — Dacă o să-l prindem... — O să fie o ispravă care va face înconjurul întregii lumi. Conn se aplecă şi aşeză piatra la umărul lui Ketil. — Orice s-ar întâmpla, vom fi împreună. — Îl luăm pe Ketil cu noi, spuse Raef aşezând piatra sa la şoldul mortului. — Dacă-l batem pe Hakon, pietrele vor spune povestea până la sfârşitul lumii, adăugă Odd, aşezându-şi piatra la unul dintre genunchii lui Ketil. — Până la sfârşitul lumii! Acum pietrele alcătuiau un contur în jurul celui mort, ca o corabie menită să-l ducă departe. Rămaseră tăcuţi câteva clipe, cu privirile îndreptate spre Ketil, după care îl acoperiră cu nisip. Apoi se uitară unii la alţii cu ochii sticlind şi, strângându-şi mâinile unii altora, izbunciră într-un râs chinuit şi ascuţit. — Împreună! Cu toţii, împreună, spuseră ei. S-au dus apoi să se pregătească, să-şi vadă de arme şi să doarmă, dacă ar fi putut, astfel încât să fie gata înainte de venirea zo­rilor. Conn şi Raef încărcară provizii suplimentare de apă şi hrană pe corabia care se odihnea pe plajă. Ceilalţi se întinseseră pe lângă foc. Conn se lungi pe nisip, lângă vărul său, chiar sub coca navei. Nu credea că avea să doarmă. Se gândea la toate luptele şi bătăliile la care partici­pase până atunci, dar, dintr-odată, toate aceste amintiri i se părură înceţoşate. Oricum, mâine va fi altfel. Mereu este altfel. — Eşti pregătit? îl întrebă pe Raef. — Cred că da, răspunse acesta. Glasul îi sună încordat ca o strună întinsă. — Nu, adăugă el, asta nu-mi place deloc. Ne-a pus primii, înaintea tuturor? — Da. Avem şansa să-l capturăm pe Hakon. Noi singuri. — Sau să fim noi prinşi. Sigvaldi încearcă să ne piardă, co­mentă Raef. Conn îi dădu un ghiont cu cotul. — Te gândeşti prea mult. Când va începe, n-o să mai ai vreme să-ţi macini gândurile. Căscă, rezemându-se mai bine de scândurile corăbiei, simţin­du-se dintr-odată ostenit. — Doar să te ţii după mine... mai spuse, închizând ochii şi alunecând în somn. Conn visă. Era prins într-o mare bătălie, într-un vârtej de securi care se loveau de scuturi şi de sunete de corn. Corabia se clătina sub tălpile lui, iar în jur vedea numai braţe, plete şi mutre schimo­nosite. Nu putea deosebi duşmanii de prieteni. Iureşul care îl înconjura, urletele şi luptele păreau că vor să-l devoreze. Cu­prins de frenezie, izbi cu sabia în stânga şi-n dreapta, să-şi facă loc. Sângele îl împroşcă peste tot, îl simţi şi pe buze. Apoi, sunetul topoarelor lovindu-se de scuturi se preschimbă într-un tunet care se rostogolea, iar un fulger aproape că-l orbi. După ce-şi recapătă vederea, se trezi singur, luptând de unul sin­gur, un omuleţ înfruntând o cumplită furtună şi nici măcar pe corabie nu se mai afla. Norii cenuşii, întunecaţi, clocoteau la sute de metri deasupra sa, iar fulgerele veneau în săgeţi spre el. Ploaia o simţea ca pe un şuvoi de pietre, iar trăsnete şi tu­nete îl loveau cu pumnii, strivindu-l neîncetat. Vântul răvăşea fuioarele de nori şi în volbura lor văzu o pereche de ochi, o gură cu dinţii ca nişte bolovani, o formă monstruoasă de femeie, alcătuită din ceaţă şi negură. Sus, de­asupra lui, ea întinsese un braţ spre el şi fulgere se vânzoleau în vârful fiecărui deget. Era legat şi nu se putea mişca, iar ful­gerele îl loviră şi-l risipiră în bucăţi. Unde fusese el, nu mai era nimic. Se trezi pe nisip, lângă corabie. Visul îl înfiorase. Descoperi cu surprindere că era întreg. Se ridică şi făcu câţiva paşi pe plajă, spre răsărit. La marginea cerului purpuriu se răspândea o văpaie roşie şi aerul pâlpâia. Stătea pe pietrele de pe plajă, iar visul îi con­tinua în minte, mai puternic decât ziua care creştea lângă el. O clipă mai târziu, Raef se apropie. Conn îi povesti visul şi, în ciuda luminii slabe a zorilor, îl văzu că păleşte. — Crezi că este adevărat? îl întrebă Conn. — Toate visele sunt oarecum adevărate.    

Razboinicii de George R.R. Martin volumul 2 VULTURUL ŞI IEPURELE   Steven Saylor   Traducere din limba engleză:  Mihai-Dan Pavelescu   Autor de bestselleruri pe lista întocmită de New York Times, Ste­ven Saylor este una dintre stelele cele mai strălucitoare ale subge­nului „poliţist istoric”, alături de scriitori ca Lindsey Davis, John Maddox Roberts şi răposatul Ellis Peters. Este autorul seriei Roma Sub Rosa, care detaliază aventurile lui Gordianus Descoperitorul, de­tectiv într-o Romă Antică adusă la viaţă cu iscusinţă, în romane ca Roman Blood, Arms of Nemesis, Catilina’s Riddle, The Venus Throw, A Murder on the Appian Way, Rubicon, Last Seen în Massilia, A Mist of Prophecies şi The Judgement of Caesar. Textele mai scurte cu aven­turile lui Gordianus au fost publicate în culegerile The House of the Vestals: The Investigations of Gordianus the Finder şi A Gladiator Dies Only Once: The Further Investigations of Gordianus the Finder. Prin­tre alte cărţi de Saylor se numără A Twist at the End, Have You Seen Dawn? şi un uriaş roman istoric non-Gordianus: Roma. Cartea sa cea mai recentă este un alt roman cu Gordianus, The Triumph of Caesar. Saylor trăieşte în Berkeley, statul California. În textul care urmează, ne poartă în ultimele zile ale Cartaginei antice, spre consecinţele unei victorii devastatoare şi ale unei cuce­riri încă şi mai devastatoare, povestea nemiloasă a ceea ce un om poate fi silit să facă, dacă îl împingi îndeajuns de puternic... şi de inteligent.             I Romanii ne-au silit să stăm în şir, cu încheieturile braţelor legate la spate. Am fost prinşi laolaltă, bărbat de bărbat, cu lanţuri fixate de zgărzile de fier care ne fuseseră puse în jurul gâturilor. Apoi a sosit bărbatul înalt căruia ceilalţi îi spuneau Fabius, conducătorul lor. În timpul bătăliei îi zărisem chipul din apro­piere; fusese ultima imagine pe care o văzusem, urmată de o preamilostivă ploaie de stele, când măciuca lui îmi lovise capul. Preamilostivă, fiindcă atunci când i-am întrezărit faţa, am ştiut pentru prima dată ce înseamnă groaza adevărată. Cicatricea roşie şi neregulată care-i începea de la frunte îi desfigura nasul şi gura şi sfârşea la bărbie. Era îndeajuns de teribilă, dar privi­rea din ochii lui mi-a îngheţat sângele în vine. Nu mai văzusem niciodată o asemenea uitătură. Avea chipul unui războinic care hohoteşte de propria-i durere şi se bucură de suferinţa altora, care nu ştie ce înseamnă mila sau remuşcarea. Faţa rece şi împie­trită a unui roman vânător de sclavi. Poate că vă întrebaţi de ce oare Fabius mă izbise cu măciuca, şi nu cu sabia? Lovitura fusese menită să ameţească, nu să ucidă. Cartagina fusese distrusă. Noi, puţinii supravieţuitori, grupuri de fugari, bărbaţi, femei şi copii, eram prost hrăniţi şi prost înarmaţi. Lunile în care ne ascunseserăm înspăimântaţi în pustiu ne vlăguiseră. Nu eram pe potriva soldaţilor romani căliţi în bătălii. Ţinta lor nu era să ucidă, ci să captureze. Noi eram ultimele trofee risipite ale unei cetăţi anihilate şi urma să fim adunaţi şi vânduţi ca sclavi. Carthago delenda est! Cuvintele acelea erau latineşti, graiul aspru şi urât al cuceritorilor noştri; cuvintele unuia dintre con­ducătorii lor, Cato cel însetat de sânge. Războaiele dintre Car­tagina şi Roma începuseră cu generaţii în urmă, cu bătălii măreţe purtate pe mare şi cu campanii sângeroase prin Sicilia, Spania, Italia şi Africa, pentru ca după aceea, pentru o vreme, să urmeze pace. Pe durata acelui armistiţiu, Cato îşi făcuse obiceiul de a încheia toate discursurile ţinute înaintea Senatului roman şi toate convorbirile cu colegii săi, indiferent care le-ar fi fost su­biectul, cu acele cuvinte: Carthago delenda est! „Cartagina tre­buie distrusă!” Cato murise fără să-şi vadă visul împlinit, un bătrân cu su­flet câinos. Când vestea morţii sale a ajuns la Cartagina, ne-am veselit. Nebunul care ne râvnise neîncetat distrugerea, care ne bântuise coşmarurile, nu mai exista. Însă cuvintele lui dăinuiseră. Carthago delenda est! Războiul a reînceput. Romanii ne-au invadat ţărmurile. Au asediat Car­tagina. Au izolat accesul în cetate, pe uscat şi pe mare. Au ocu­pat portul măreţ. În cele din urmă au străpuns zidurile. Cetatea a fost cucerită, stradă cu stradă, casă cu casă. Bătălia n-a conte­nit vreme de şase zile. Străzile au devenit râuri de sânge. După ce s-a terminat, cartaginezii supravieţuitori au fost adunaţi ca să fie vânduţi ca sclavi şi împrăştiaţi în cele patru colţuri ale pământului. Câştigul de pe urma lor avea să achite costurile de război ale Romei. Limbile le-au fost tăiate sau arse cu fiare înroşite în foc, pentru ca graiul punic să moară odată cu ei. Locuinţele au fost jefuite. Bunurile mărunte – pietre pre­ţioase, giuvaieruri, monede – au fost luate de soldaţii romani, ca pradă de război. Obiectele mai mari – mobile măiestre, lămpi magnifice, care splendide – au fost evaluate de vistiernici romani şi încărcate pe corăbii de negoţ. Cele lipsite de valoare comer­cială – fusurile şi furcile, jucăriile de copii, imaginile strămoşilor noştri – au fost azvârlite pe ruguri. Bibliotecile au fost incendiate, astfel încât să nu dăinuie nici-o carte în graiul punic. Operele marilor noştri dramaturgi, poeţi şi filozofi, discursurile şi memoriile lui Hannibal şi ale tatălui său, Hamilcar, ca şi ale tuturor conducătorilor noştri, istoriile despre regina Dido şi corăbierii fenicieni care întemeiaseră Cartagina cu atâta vreme în urmă – toate au fost transformate în cenuşă. Zeii şi zeiţele Cartaginei au fost smulşi de pe piedestaluri. Templele le-au fost preschimbate în mormane de pietre. Sta­tuile din piatră au fost sparte; ochii incrustaţi, din ivoriu, onix şi lapislazuli, au fost culeşi de pe cioburi. Statuile din aur şi din argint au fost topite şi turnate în lingouri – altă pradă care să umple vistieria Romei. Tanit marea mamă, Baal marele tată, Melkart eroul neînfricat, Eshmun, care-i tămăduieşte pe bol­navi – toţi au dispărut de pe pământ într-o singură zi. Zidurile au fost dărâmate şi cetatea a fost rasă de pe faţa pământului. Ruinele au fost incendiate. Ogoarele mănoase din apropierea cetăţii au fost presărate cu sare, pentru ca nici măcar buruienile să nu mai crească vreme de o generaţie. Unii dintre noi eram în afara cetăţii când începuse asediul, şi în felul ăsta scăpaserăm. Fugiserăm din case şi din satele de pescari din lungul coastei, spre interiorul pietros, arid. Roma­nii decretaseră că nici măcar un singur cartaginez nu trebuia să scape. Pentru a-i găsi şi prinde pe fugari, ei nu trimiseseră legionari obişnuiţi, ci soldaţi lăsaţi la vatră, care fuseseră spe­cial antrenaţi pentru a-i urmări şi captura pe sclavii evadaţi. De aceea, Fabius şi ceilalţi purtau măciuci alături de săbii. Ei erau vânători. Noi eram prada lor.   Stăteam goi puşcă, în lanţuri, cu spinările lipite de stânca unui ţanc din gresie. De pe vârful ţancului acela zărisem de dimineaţă apropierea romanilor şi dădusem alarma. Veghea era o îndatorire a tine­rilor, a celor cu ochi ageri şi cu puterea şi agilitatea de a se căţăra pe piscurile crestate. Detestam postul acela, orele îndelungate şi singuratice de plictiseală, petrecute privind spre miazănoapte, spre valea largă care ducea la mare. Însă bătrânii insistaseră ca veghea să fie neîntreruptă. — Vor veni! şuierase bătrânul Matho cu glasul lui melodios. Nu contează că am izbutit să scăpăm de ei mai bine de un an. Romanii sunt necruţători. Ei ştiu că nomazii deşertului refuză să ne ajute. Şi ştiu cât de slabi am devenit, cât de puţină hrană avem, cât de jalnice ne sunt armele. Vor veni după noi, iar atunci trebuie să fim pregătiţi fie să fugim, fie să ne luptăm. Să nu credeţi niciodată că suntem în siguranţă. Să nu speraţi nicio­dată că ne-au dat uitării. Ei vor veni. Şi aşa se întâmplase. Primisem schimbul de noapte. Nu dor­misem. Nu fusesem neglijent. Îmi aţintisem ochii spre miază­noapte şi căutasem semnele asupra cărora ne prevenise Matho – un şir de torţe mişcându-se prin vale ca un şarpe de foc ori scân­teierea îndepărtată a metalului sub razele lunii. Însă noaptea fu­sese fără lună şi romanii sosiseră când bezna era cea mai groasă. Mai întâi îi auzisem. Încă nu sosiseră zorile, când mi s-a părut că am auzit zgomotele copitelor undeva în depărtare, purtate de vântul uscat care mătură valea în nopţile de vară. Ar fi tre­buit să fi dat alarma atunci, la prima bănuială de pericol, aşa cum ne instruise mereu Matho; dar, privind în jos în bezna care acoperea valea ca o pătură, nu am putut desluşi nimic. Tăceam şi mă uitam. Zorile sosiseră iute. Un colţ de soare scânteiase peste pis­curile zdrenţuite, la răsărit, luminând înspre apus cu o pâclă chihlimbarie terenul accidentat. Nici atunci nu i-am văzut. După care am auzit, brusc, tropot de copite. Când am privit în jos, am zărit o ceată de bărbaţi înarmaţi la poalele stâncii. Am dat pe dată ţipătul de alarmă. Mai jos de mine, bătrânul Matho şi ceilalţi se repeziseră afară din crăpăturile puţin adânci care ofereau adăpost peste noapte. O coamă pitică îi ascundea încă de romani, dar peste câteva clipe aceştia aveau s-o treacă şi să ajungă la ei. Matho şi ceilalţi şi-au ridicat ochii spre mine. La fel a făcut şi călăreţul aflat în fruntea cetei de romani. Purta armură uşoară şi nu avea coif. Chiar de la depărtarea aceea şi în nesiguranţa luminii timpurii, i-am putut zări cicatricea de pe faţă. Romanii au roit o vreme peste coamă. Minusculi, ca nişte furnici în palmă, i-am văzut pe oameni împrăştiindu-se şi le-am auzit strigătele îndepărtate de spaimă. Am coborât cât am putut de iute, alergând în jos pe cărarea accidentată, julindu-mi palmele şi genunchii, când lunecam. Aproape de capătul cărării, m-am întâlnit cu Matho. Îmi vâ­râse ceva în mâna dreaptă – un pumnal preţios din argint, care purta pe mâner imaginea lui Melkart. Era una dintre puţinele arme din metal pe care le aveam. — Fugi, Hanso! Scapă, dacă poţi! şuierase el. Îndărătul lui am auzit răcnetele sălbatice şi strigătele de răz­boi ale romanilor. — Dar femeile, copiii..., îngăimasem. — S-a terminat, spusese Matho. Ochii i s-au dus către o crăpătură îngustă dintre stâncile aflate vizavi de ţancul din gresie. Crăpătura aceea era imposi­bil de văzut din majoritatea locurilor; se deschidea într-o peş­teră măricică, în care dormeau bătrânii şi femeile nemăritate. La primul strigăt de alarmă, mamele şi copiii fuseseră trimişi să li se alăture în ascunzătoarea aceea. Planul acesta fusese croit de Matho în anticiparea unui atac: dacă nu puteam fugi toţi, atunci doar cei mai puternici dintre noi aveau să-i înfrunte pe romani, pe când ceilalţi se ascundeau în grotă. Bătălia a fost scurtă. Romanii ne-au copleşit în câteva mi­nute. Au luptat reţinut, dorind să captureze, nu să ucidă, în timp ce noi ne-am bătut cu tot ce aveam, cuprinşi de disperare. Chiar şi aşa, nu eram pe potriva lor. Totul a fost un tumult de zbierete, confuzie şi teroare. Unii dintre noi fuseseră loviţi de măciuci şi doborâţi la pământ. Alţii fuseseră prinşi ca ani­malele, în plase. L-am văzut pe călăreţul cel înalt din mijlocul romanilor, cel cu cicatrice, lătrând comenzi celorlalţi şi m-am repezit către el. Am ridicat pumnalul şi am sărit, iar pentru o clipă am simţit că pot zbura. Mi-am dorit să-l înjunghii, însă calul i s-a răsucit pe copite şi, în locul lui, am înjunghiat anima­lul în gât. Calul nechezase şi se cabrase, iar mâna mi se acope­rise de sânge roşu şi fierbinte. Călăreţul m-a fulgerat cu privirea, cu gura contorsionată într-un hohot de râs ciudat, oribil. O rafală de vânt i-a fluturat de pe faţă părul blond şi nepieptănat, dezvăluind întreaga lungime a cicatricei, de la frunte până la bărbie. I-am zărit ochii sălbatici, înspăimântători. A ridicat ciocanul din lemn. Apoi stelele, bezna.   Capul încă îmi răsuna de pe urma loviturii când am fost siliţi să ne sculăm şi am fost înlănţuiţi laolaltă, lângă stânca din gresie. Simţeam piatra caldă sub spate, încinsă de soarele amiezii. Nările îmi erau năclăite de praf şi de fum. Ne găsiseră locurile de dormit, ca şi micile noastre provizii de alimente şi haine. Tot ce putea să ardă fusese dat pradă focului. Romanii erau călări pe caii lor, destinşi acum, râzând şi făcând glume între ei, totuşi, rămânând cu ochii asupra noastră. Aveau suliţe lungi, pe care le ţineau sprijinite în îndoitura co­tului şi ale căror vârfuri erau aţintite spre gâturile noastre. La răstimpuri, câte unul îl împungea cu vârful suliţei pe omul pe care-l păzea, înţepându-i pieptul sau beregata, şi rânjea la fio­rul care trecea prin pielea dezgolită. Ne întreceau numeric, erau câte trei romani pentru fiecare prizonier. Matho ne avertizase mereu că vor sosi în număr copleşitor. M-am gândit că, dacă am fi fost mai mulţi, poate că am fi avut şanse mai mari, după care mi-am amintit cât de jalnică ne fusese rezistenţa. Dar şi dacă toţi cartaginezii fugari şi risipiţi prin deşert s-ar fi adu­nat într-un singur loc pentru a lupta împotriva vânătorilor de sclavi, tot am fi fost învinşi. Apoi romanii s-au retras şi, prin culoarul astfel format, a apărut conducătorul lor, călare, trăgându-l după el pe Matho, de o frânghie care-i era prinsă de gât. Ca noi toţi, Matho era gol şi cu mâinile legate. Văzându-l aşa, mi-am plecat ochii de ruşine. În felul acela am evitat să revăd şi chipul conducătorului roman, care a trecut fără grabă pe lângă mine, cu copitele ca­lului său răsunând pe pietre. A ajuns la capătul şirului şi s-a întors, iar atunci i-am auzit glasul, străpungător şi aspru. Vorbea bine punica, însă cu ac­cent latin urât. — Douăzeci şi cinci! a anunţat el. Douăzeci şi cinci de bărbaţi cartaginezi prinşi astăzi pentru gloria Romei! Romanii au răspuns, lovindu-şi suliţele de solul pietros şi răcnindu-i numele: — Fabius! Fabius! Fabius! Am înălţat ochii şi am fost surprins să văd că privirea lui mă fixa. Mi-am plecat iute faţa. — Tu! a strigat el. Am tresărit şi a fost cât pe aici să ridic fruntea. Însă cu coada ochiului l-am văzut smucind violent de funie. I se adresase lui Matho. — Tu pari să fii şeful, moşule. Fabius şi-a rotit lent încheietura mâinii, înfăşurând frânghia în jurul pumnului, pentru a o scurta, aducându-l pe Matho mai aproape, până ce bătrânul a fost silit să stea în vârful picioarelor. — Douăzeci şi cinci de bărbaţi, a spus el, nici-o femeie şi ni­ciun copil printre voi, iar tu eşti singurul cu barba sură. Unde sunt ceilalţi? Matho a rămas tăcut, apoi a gemut când frânghia i-a fost strânsă încă şi mai mult în jurul gâtului. L-a privit sfidător pe vânătorul de sclavi. A deschis gura. A scuipat. Un icnet colectiv s-a înălţat din şirul de captivi. Fabius a rânjit, şi-a şters scuipatul de pe obraz şi l-a azvârlit în faţa lui Matho, făcându-l să tresară. — Bine, moşule. Banda voastră de fugari oricum nu va mai avea nevoie de un şef, iar noi n-avem ce face cu un moşneag bicisnic. S-a auzit un şuierat când a tras sabia din teacă, apoi lumina soarelui a sclipit pe metal când a ridicat-o deasupra capului. Am închis ochii. Instinctiv am încercat să-mi acopăr urechile, dar mâinile îmi erau legate. Am auzit spintecătura hârşâită, urmată de un bufnet surd în clipa în care capul retezat al lui Matho a căzut pe pământ. În mijlocul ţipetelor şi gemetelor captivilor, am auzit o şoaptă în dreapta mea: — Acum începe. Vorbise Lino, cel care ştia rosturile vânătorilor de sclavi, deoarece mai fusese capturat o dată şi evadase, singur din toată familia lui. Era chiar mai tânăr decât mine, dar acum arăta ca un bătrân. Corpul înlănţuit i se gârbovise. Chipul îi era supt şi palid. Ochii ni s-au întâlnit în treacăt. Am fost primul care şi-a ferit privirea. N-am putut suporta nefericirea din ei. Lino ni se alăturase cu câteva luni în urmă, slab şi murdar, gol ca şi acum, cu pielea băşicată de soare. Vorbea un dialect punic grosolan, diferit de graiul nostru cosmopolit, de locui­tori ai cetăţii. Cei din familia sa fuseseră ciobani şi îngrijiseră turme pe dealurile din jurul Cartaginei. Se crezuseră în sigu­ranţă când romanii începuseră asediul cetăţii, închipuindu-şi că invadatorii n-o să-i bage în seamă. Când romanii şi-au abătut mânia chiar şi asupra păstorilor şi fermierilor din îndepărtatele ţinuturi rurale, tribul lui Lino a fugit în deşert, însă romanii au continuat să-i vâneze. Mulţi au fost ucişi. Restul, printre care şi Lino, au fost capturaţi. Dar în călătoria spre coastă el reuşise cumva să fugă şi ajunsese la noi. Unii susţinuseră că Lino ar trebui alungat, pentru că, dacă era urmărit de romani, avea să-i aducă direct la noi. — Nu-i unul dintre ai noştri, spuseseră ei. N-are decât să se-ascundă altundeva. Însă Matho insistase să-l luăm, spunând că orice tânăr care scăpase din mâinile romanilor putea să cunoască ceva preţios. După o vreme, când devenise clar că Lino nu-i adusese pe ro­mani la noi, l-au acceptat până şi cei care susţinuseră să fie alun­gat. Nu răspundea, totuşi, niciodată când era întrebat despre perioada pe care o petrecuse în captivitate. Vorbea rareori. Trăia printre noi, dar ca un străin, rămânând rezervat şi tăcut. Am simţit ochii lui Lino privindu-mă, când a murmurat din nou: — La fel ca data trecută. Acelaşi şef, Fabius. Mai întâi îl ucide pe cel mai bătrân. Iar după aceea... Cuvintele i-au fost acoperite de tropotul de copite, când Fabius a galopat în lungul şirului de prizonieri. Ajuns în ca­păt, s-a întors şi a pornit încet înapoi, privindu-i cu atenţie pe captivi. — Piciorul lui are o rană prea urâtă. Nu va supravieţui drumului. Doi romani au descălecat, l-au descătuşat pe rănit şi l-au îndepărtat. — Păcat, a comentat Fabius continuându-şi mersul. Avea corp puternic, putea fi un sclav bun. S-a oprit iarăşi. — Ăsta-i prea bătrân. Nu există cerere pentru aşa ceva, nu merită îngrijirea şi hrana. Şi ăsta – îl vedeţi cum priveşte în gol şi-i curge saliva prin colţul buzelor? Un idiot, ceva obişnuit prin­tre cartaginezii ăştia care se împerechează între fraţi. Un parazit! Romanii i-au scos pe bărbaţi din şir, apoi au strâns lanţurile, astfel încât am fost silit să mă deplasez în lateral, trăgându-l pe Lino după mine. Cei scoşi din şir au fost duşi îndărătul unei stânci mari. Au murit aproape fără zgomot – un icnet, un suspin, un horcăit. Fabius a mers mai departe în lungul şirului, până când umbra lui şi a animalului m-au acoperit, blocând razele soarelui. Mi-am muşcat buza, rugându-mă ca umbrele să treacă mai departe. În cele din urmă am înălţat ochii. Nu am putut distinge chipul, ascuns de aura orbitoare care ardea împrejurul coamei lui de păr blond neţesălat. — Iar ăsta, a rostit el şi în glas i-a sunat o veselie neplăcută, mi-a ucis calul în luptă. Cel mai bun luptător dintre voi, laşilor, chiar dacă nu-i decât un băiat. A ridicat suliţa şi m-a împuns în coaste, zgâriind pielea, însă fără s-o cresteze şi să-mi dea sângele. — Dă dovadă de curaj, băiete! Sau te-am înrobit deja? Nu poţi nici măcar să scuipi, ca moşul? M-am uitat la el şi nu m-am clintit. Nu era bravură, deşi poate că aşa părea. Eram încremenit de frică. A scos pumnalul de argint pe care-l îngropasem până la mâ­ner în grumazul calului său. Sângele fusese şters. Lama a scli­pit în razele soarelui. — Măiastră lucrătură. Are pe mâner o imagine frumoasă a lui Hercule. — Nu este Hercule, am izbutit să şoptesc, ci Melkart! El a hohotit. — Nu-i niciun Melkart, băiete! Melkart nu mai există. Înţe­legi? Toţi zeii tăi au plecat şi nu se vor mai întoarce niciodată. Asta-i imaginea unui zeu căruia noi, romanii, îi spunem Hercule şi acesta-i numele sub care lumea îl va cunoaşte de acum şi până la sfârşitul sfârşitului. Zeii noştri au fost mai puternici decât ai voştri. De aceea eu stau pe calul ăsta, iar tu eşti în pielea goală şi-n lanţuri. Trupul îmi tremura şi m-am învăpăiat la faţă. Am închis ochii, străduindu-mă să nu plâng. Fabius a rânjit, apoi a tre­cut mai departe, oprindu-şi brusc calul după numai câţiva paşi. A privit în jos spre Lino. Băiatul n-a ridicat ochii. După o pauză foarte lungă, mai lungă decât cea pe care o petrecuse uitându-se la mine, Fabius s-a îndepărtat fără un cuvânt. — M-a ţinut minte, a murmurat Lino cu glas atât de scăzut, încât era limpede că vorbise doar pentru sine. A început să tremure, cu atâta violenţă, încât am simţit vi­braţiile prin lanţul greu care ne lega grumajii. — M-a ţinut minte! Se va întâmpla din nou, la fel... Fabius a mai scos doi captivi din şir, apoi şi-a terminat in­specţia şi a revenit spre centru. — Şi acum... unde-s femeile? a întrebat el cu glas scăzut. Nu i-a răspuns nimeni. Şi-a ridicat suliţa şi a zvârlit-o cu atâta putere în stâncă, încât s-a făcut ţăndări cu un bubuit asur­zitor. Capetele tuturor din şir au tresărit, ridicându-se. — Unde sunt?! a răcnit el. O singură femeie este mai preţi­oasă decât voi toţi, laşi bicisnici! Unde le-aţi ascuns? Nimeni n-a vorbit. M-am uitat pe lângă el, către locul unde crăpătura se deschi­dea în peştera tăinuită, după care mi-am ferit iute ochii, temân­du-mă că mă va zări şi-mi va citi gândurile. Fabius s-a aplecat în faţă peste spinarea calului şi şi-a încrucişat braţele. — Înainte de a porni mâine-dimineaţă, unul dintre voi îmi va spune.   II   În noaptea aceea am dormit, tot înlănţuiţi laolaltă, sub cerul liber. Noaptea era rece, însă romanii nu ne-au dat nimic cu care să ne acoperim. Ei s-au ghemuit sub pături şi au făcut un foc mare să se încălzească. În timp ce unii dormeau, alţii ne străjuiau. În timpul nopţii, pe rând, toţi am fost scoşi din cerc, duşi undeva, apoi readuşi. Când primul bărbat s-a întors, şi a fost luat al doilea, cineva a şoptit: — Ce ţi-au făcut? Le-ai spus? Apoi, un străjer l-a lovit cu suliţa pe cel care întrebase şi toţi am amuţit. Mai târziu, în cursul nopţii, au ajuns la Lino. După aceea avea să fie rândul meu. M-am încordat pentru necunoscuta or­dalie care avea să urmeze, însă Lino a fost ţinut atât de mult, încât curajul a început să mi se destrame, asaltat de spaime închipuite, apoi pur şi simplu de epuizare. Abia dacă mai eram treaz când au venit după mine. N-am observat că Lino tot nu fusese adus înapoi. M-au dus peste coamă şi apoi printr-un labirint de bolovani, până în locul deschis pe care Fabius îşi instalase cortul. O lu­mină slabă străbătea prin pânza sa verde. Înlăuntrul cortului era o altă lume, lumea pe care romanii o purtau cu ei în călătoriile lor. Pe jos era întins un covor gros. Lămpi strălucitoare cu capete de grifoni erau montate pe tre­piede elegant meşteşugite. Fabius însuşi era întins pe un culcuş şi nu mai purta arme şi echipament de luptă, ci o tunică fru­mos brodată. Ţinea în mână o cupă de argint, plină ochi cu vin. A zâmbit. — Aha, sfidătorul! A făcut un gest din mână. Gărzile m-au împins înainte, silin­du-mă să îngenunchez, şi mi-au apăsat beregata în partea de jos a jugului de la piciorul culcuşului lui Fabius. Mi-au închis jugul peste ceafă, astfel încât nu-mi mai puteam clinti capul. — Bănuiesc că vei spune la fel ca toţi ceilalţi: „Femei? Copii? Nu există nici femei, nici copii, doar noi, bărbaţii! L-ai ucis pe iubitul nostru bătrân conducător şi i-ai lichidat pe bicisnici, aşa că... ce mai vrei?”. Şi-a ridicat cupa la buze, apoi s-a aplecat înainte şi m-a scui­pat în faţă. Vinul mi-a ars ochii. Glasul îi era dur şi rece, uşor împleticit de la vin. — Nu sunt prost, băiete. M-am născut ca patrician roman. Am fost un mândru centurion în legiuni, până când... până când a apărut o mică problemă. Acum vânez sclavii fugari. Nu-i cine ştie ce onoare, dar sunt al naibii de priceput la asta. — Eu nu sunt un sclav, am şoptit. El a râs. — Aşa-i, trebuie să recunosc, nu te-ai născut sclav. Dar te-ai născut cartaginez şi eu vă cunosc pe voi, cartaginezii. Bărbaţii voştri sunt slabi. Nu puteţi rezista fără femeile şi copiii voştri. Cei care vă refugiaţi aici, în pustiu, călătoriţi întotdeauna în grup, târând după voi oasele bătrâne şi pruncii. Ce fel de viaţă fără noimă duceţi aici, în sălbăticie? Ar trebui să ne fiţi recu­noscători că venim în cele din urmă după voi. Până şi viaţa ca sclavi ar trebui să vă pară ca Elizeele după existenţa asta jal­nică. Cum te numeşti, băiete? Am înghiţit un nod. Nu era uşor, cu jugul care-mi apăsa atât de tare pe gâtlej. — Hanso. Şi nu sunt un băiat. — Hanso, a repetat el şi a răsfrânt buza superioară. Un nume cartaginez destul de răspândit. Nu uit însă curajul de care ai dat dovadă azi-dimineaţă în luptă şi mă-ntreb dacă prin vene nu-ţi curge şi sânge de roman? Bunicul meu se fălea cu fetele cartagineze pe care le-a siluit când s-a luptat cu coloniştii voştri din Spania. A fost mândru să împroaşte din sămânţa Fabius pentru a vă întări stirpea de laşi! Aş fi vrut să-l scuip, însă aveam gâtul îndoit, iar jugul mi-l strângea prea tare. — Zici că nu eşti un băiat? Atunci vei fi încercat ca orice alt bărbat. Spune-mi acum: unde sunt ascunse femeile? Nu am răspuns. El a ridicat mâna, dând un semnal cuiva aflat îndărătul meu. Am auzit un şuier, apoi am simţit o explo­zie de foc pe spinare. Biciul mi-a ars carnea, după care mi-a lune­cat peste umeri ca un şarpe greu. Până atunci nu mai simţisem niciodată o asemenea durere. În copilărie nu fusesem niciodată bătut, aşa cum se spune des­pre romani că-şi bat copiii. Durerea m-a paralizat. Fabius a părut încântat de pedeapsă, râzând încetişor şi re­petând aceeaşi întrebare, pe măsură ce biciul mă lovea, din nou, şi din nou. Carnea mă ardea de parcă tăciuni încinşi mi-ar fi fost turnaţi pe spate. Mi-am promis că nu voi plânge şi nu voi ţipa, dar în scurtă vreme gura mea şi-a pierdut forma şi am început să icnesc. Fabius s-a aplecat înainte şi m-a privit, arcuind o sprânceană. Cicatricea îi era enormă, singurul detaliu pe care-l puteam zări. — Cu adevărat eşti puternic, a încuviinţat el. Aşa cum cre­deam. Deci nu vrei să-mi spui unde sunt ascunse femeile? M-am gândit la Matho, la toate planurile lui, la faptul că eram vinovat pentru că întârziasem să dau alarma. Am inspi­rat adânc, cutremurându-mă din tot trupul, şi am izbutit un singur cuvânt: — Niciodată. Fabius a sorbit din vin. Când a vorbit, câteva picături i s-au scurs prin colţul gurii. — Cum doreşti. Oricum nu contează. Ştim deja unde sunt. Oamenii mei au trecut la treabă şi le scot chiar acum din as­cunzătoare. Am ridicat privirea spre el, neîncrezător, dar încântarea răutăcioasă din ochii lui mi-a arătat că nu minţea. Am vorbit printre dinţii încleştaţi: — Cum? Cine ţi-a spus? Fabius a bătut din palme. — Apropie-te, vulturaşul meu. Lino a apărut dinapoia unui paravan. Mâinile nu-i mai erau legate, iar zgarda îi fusese desfăcută din jurul grumazului. Ca şi Fabius, purta o tunică frumos brodată, însă expresia lui era temătoare şi tremura. S-a ferit să mă privească în ochi. Mânuitorul biciului mi-a desfăcut jugul de la gât şi m-a ri­dicat în picioare. Dacă mâinile nu mi-ar fi fost legate la spate, l-aş fi sugrumat pe Lino atunci şi acolo. Aşa, însă, am urmat exemplul lui Matho. Am scuipat. Scuipatul i-a rămas pe obraz. A dat să-şi ridice mâna, să se şteargă, apoi a coborât braţul şi mi-am spus: ştie c-o merită. — Stăpâneşte-te, a rostit Fabius. La urma urmelor, voi doi veţi sta toată noaptea aproape unul de celălalt şi vă veţi putea rezolva neînţelegerile. Lino a ridicat privirea şi în ochi i-a apărut panica. — Nu! Mi-ai făgăduit! A ţipat şi s-a zbătut, dar era neajutorat împotriva romani­lor. Ei i-au scos tunica, i-au răsucit braţele la spate şi i-au pus zgarda înapoi pe gât. Ne-au legat unul de celălalt cu o bucată de lanţ şi ne-au îmbrâncit afară din cort. În urma noastră l-am auzit pe Fabius râzând. — Somn uşor, a strigat el. Mâine începe temptatio! Pe când ne împleticeam, îndepărtându-ne de cort, romanii îi aduceau pe noii captivi din grota tainică. Scena era un haos: luminile legănate ale torţelor şi umbrele proiectate de ele, ţipe­tele copiilor, plânsetele mamelor, zăngăniturile suliţelor şi răc­netele poruncilor lătrate de romani, când erau luaţi în captivitate ultimii din poporul meu.   Focul de tabără ardea slab. Majoritatea romanilor erau ocu­paţi cu scoaterea noilor captivi din ascunziş. Puţinii care ne păzeau au devenit neatenţi şi au început să moţăie, încrezân­du-se în tăria lanţurilor noastre. Zăceam pe o parte, cu spatele la Lino, mă uitam în flăcări şi mă rugam ca somnul să mă ajute să scap de durerile biciui­rii. Înapoia mea l-am auzit pe Lino şoptind: — Tu nu-nţelegi, Hanso... Tu nu-nţelegi... L-am fulgerat cu privirea peste umăr. — Înţeleg, Lino. Ne-ai trădat. Ce conta pentru tine? Nu sun­tem tribul tău. Tu eşti un străin. Aşa ai fost dintotdeauna. Însă noi te-am primit când ai venit flămând şi gol, iar pentru asta ne datorai ceva. Jur că dacă mâinile îmi vor mai fi libere vreo­dată, te voi ucide! Pentru Matho. Glasul mi s-a înecat în gât. Mi-am stăvilit un suspin. După o vreme, Lino a vorbit din nou: — Îţi sângerează spatele. M-am întors către el şi m-am strâmbat de durere. — Şi al tău? am şuierat. Arată-mi rănile tale, Lino! A tăcut, apoi mi-a arătat spatele. Era acoperit cu dungi însân­gerate. Fusese flagelat încă mai rău. A revenit după aceea cu faţa la mine. În lumina muribundă a focului, chipul îi era atât de supt şi de palid, încât, pentru o clipă, mânia mi s-a domolit. Apoi însă m-am gândit la Matho şi la femei. — Şi ce dacă? Monstrul te-a biciuit şi pe tine. Ne-a biciuit pe toţi. Toţi cei de aici îşi pot arăta rănile. — Şi crezi că eu am fost singurul care am trădat ascunzătoarea? Glasul i s-a înălţat, ascuţit. Un străjer a mormăit în somn. — Ce vrei să spui? am şoptit. — Ştiu că tu ai tăcut, Hanso, fiindcă am fost acolo. De fie­care dată când biciul a căzut peste tine, m-am cutremurat, iar când ai rezistat, m-am simţit... m-am simţit aproape viu, din nou. Dar ceilalţi? De ce crezi că sunt aşa tăcuţi? Poate că unii dorm, dar cei mai mulţi sunt treji şi tac, temându-se să vor­bească. Pentru că le este ruşine. Este posibil ca tu să fii singu­rul dintre noi care să fi păstrat secretul lui Matho. Am tăcut multă vreme, dorindu-mi să nu-l fi auzit. Când a început să murmure iarăşi, am vrut să-mi pot astupa urechile. — Aşa sunt romanii, Hanso. Vor să ne scindeze. Să-l izoleze pe fiecare în propria-i suferinţă, să ne umilească cu slăbiciunea noastră, să semene neîncredere printre noi. Fabius joacă multe jocuri cu prizonierii lui. Fiecare joc are un scop. Călătoria spre coastă este lungă şi el trebuie să ne controleze în fiecare mo­ment. În fiecare zi va găsi un alt mod prin care să ne frângă, în aşa fel încât, până vom ajunge, să fim sclavi buni, pregătiţi pentru vânzarea la licitaţie. M-am gândit la spusele lui. Matho avusese dreptate. Din­tre noi toţi, numai Lino cunoştea obiceiurile vânătorilor de sclavi romani. Dacă voiam să supravieţuiesc, el m-ar fi putut ajuta. Poate că aş fi reuşit să învăţ de la el... şi, în acelaşi timp, să-l urăsc pentru ceea ce făcuse. — Fabius a vorbit despre ceva numit temptatio, am murmurat. Lino a suspinat. — Un cuvânt latinesc. Înseamnă încercare, testare, ispitire. În cazul ăsta, temptatio este călătoria prin pustie. Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi. Va începe mâine. Ne vor pune să mergem aşa, goi şi în lanţuri. Vor lega pur şi simplu mâinile femeilor şi ale copiilor şi ne vor mâna ca pe o turmă. Până la căderea nopţii, vom ajunge în locul unde poteca se bifurcă. Acolo ne vor despărţi de femei şi de copii, iar o parte dintre romani va merge cu ei spre altă destinaţie, pe un drum mai scurt şi mai uşor, către mare. Bărbaţii, însă, vor fi mânaţi prin valea lungă, până vom ajunge la coastă şi la galerele de sclavi care aşteaptă acolo. — De ce-i desparte pe bărbaţi de femei? — Cred că Fabius vrea ca femeile să fie păstrate nevătămate şi de aceea vor merge pe o cale mai uşoară. Pe de altă parte, doreşte ca bărbaţii să fie testaţi şi căliţi. De aceea, ne va purta pe jos prin deşert. Cei care se vor prăbuşi vor fi lăsaţi să moară. Cei care vor avea puterea să supravieţuiască drumului vor fi mai puternici decât atunci când au pornit, sclavi rezistenţi care vor preţui o avere pentru Fabius şi oamenii săi după ce vom ajunge la coastă. Aşa lucrează temptatio. A vorbit nepăsător, de parcă ar fi explicat funcţionarea unei scăpărători sau a unui scripete, dar, când lumina focului i-a scli­pit în ochi, am zărit durerea care venea din amintire. Am avut nevoie de un efort de voinţă pentru a-mi stăvili ura pentru el şi pentru a-mi păstra glasul la fel de rece şi sec ca al lui. — Fabius ţi-a spus „vulturaşul lui”. Ce-nsemna asta? Lino a inspirat cu un şuierat ascuţit şi şi-a ascuns chipul în umbre. — A minţit când mi-a spus aşa. A spus-o doar din cruzime. Vocea i s-a poticnit, iar el s-a cutremurat din tot trupul. — Bine, îţi spun... o să-ţi spun ceva despre care n-am vorbit niciodată până acum, fiindcă am sperat, ca un nesăbuit, că totul e de domeniul trecutului şi că nu va trebui să-l mai înfrunt nici­odată. Odată ce va începe temptatio, Fabius va alege doi captivi. Unul pentru a fi pedepsit, celălalt pentru a fi răsplătit. Iepurele şi vulturul. Amândoi vor sluji ca exemple pentru ceilalţi prizo­nieri, ca să le întunece minţile şi cu teamă, şi cu speranţă. Pe vul­tur îl va ridica deasupra celorlalţi captivi, asigurându-se că-i bine hrănit şi îmbrăcat, tratându-l aproape ca pe unul dintre ai lui, testându-l pentru a vedea dacă-l poate întoarce împotriva celor­lalţi, seducându-l cu făgăduieli de libertate. A rămas tăcut. — Şi iepurele? Lino tăcea. — Iepurele, Lino? Spune-mi! — Soarta iepurelui va fi foarte diferită. Glasul i-a devenit surd şi fără viaţă. Un fior rece mi-a stră­bătut corpul, când am înţeles. — Şi ultima dată, am şoptit, când Fabius ţi-a capturat tri­bul... tu ai fost iepurele lui. Nu mi-a răspuns. Am oftat. — Iar în noaptea asta, în cortul lui, Fabius a făgăduit că tu vei fi vulturul. De aceea i-ai spus unde erau ascunse femeile. Lino a încuviinţat din cap. A început să plângă cu sughiţuri. — Totuşi, tu ai scăpat de el, Lino. Ai fugit. Se poate evada. A clătinat din cap. Glasul îi era atât de înfundat, încât abia îl puteam înţelege. — Dar asta n-o să se poată întâmpla din nou. Eu l-am învins, Hanso, nu-nţelegi? Evadând, l-am învins în jocul lui. Crezi că mi-ar îngădui s-o fac din nou? Niciodată! Când a trecut pe lângă şirul de captivi, când ne-a văzut unul lângă celălalt şi m-a re­cunoscut, atunci şi-a ales iepurele. — Am înţeles. Dar dacă tu-i vei fi iepurele, atunci cine este vulturul? Lino şi-a ridicat faţa în lumina focului. Lacrimi îi şiroiau pe obraji. M-a privit fix, cu o furie ciudată, tristă, uimit că încă nu înţelesesem.  

Razboinicii George R.R. Martin volumul 1 INTRODUCERE POVESTI DE PE SUPORTUL ROTATIV   George R.R. Martin   Traducerea: Marian Truţă     Pe vremea când eram puşti, în Bayonne, New Jersey, nu exis­tau librării. Asta nu înseamnă că nu erau alte locuri de unde să poţi cumpăra cărţi. Erau sumedenie de magazine din care puteai să iei o carte dacă-ţi doreai doar o ediţie broşată. (În caz că preferai copertele cartonate, puteai lua autobuzul până la New York). Majoritatea acestor locuri erau ceea ce noi numeam pe atunci „bombonerii”, dar batoanele Her­shey şi Milky Ways ori bomboanele de un ban erau exact cele care se vindeau cel mai puţin. Bomboneriile erau diferite între ele. Unele ofereau produse de băcănie, altele nu. Unele aveau sifon la dozator, altele nu. Într-unele găseai dimineaţa produse proaspete de brutărie şi sandvişuri delicioase cât era ziua de lungă, pe când în altele aveau pistoale cu apă, cercuri din lemn şi bile din cauciuc... Dar toate vin­deau ziare, reviste, benzi desenate şi cărţi broşate. Pe când copilăream în mahalalele din Bayonne, bomboneria din cartierul meu se afla la intersecţia dintre First Street şi Kelly Parkway, peste drum de strâmtoarea Kill Van Kull. „Raionul pentru cărţi” con­sta dintr-un suport rotativ mai înalt decât mine, făcut din sârmă, am­plasat chiar lângă rafturile cu benzi desenate... o aşezare perfectă pentru mine din clipa în care lecturile mele au trecut dincolo de lumea cărţi­lor amuzante. Aveam o alocaţie de un dolar pe săptămână, iar încer­cările de a împărţi acel dolar între o bandă desenată de zece cenţi (s-a ales praful de bugetul meu, când preţul lor a crescut la doisprezece cenţi), o carte de treizeci şi cinci de cenţi, o acadea sau două, uneori un sfert de malţ sau îngheţată cu sifon şi, rar, un joc de Skee-Ball la Uncle Milty’s mă puneau mereu în faţa celor mai chinuitoare deci­zii. Dar mi-au şlefuit la maxim abilităţile matematice... Rafturile cu benzi desenate şi suportul rotativ pentru cărţi aveau mai multe în comun decât simpla lor alăturare. Nici rafturile şi nici suportul nu recunoşteau existenţa genurilor. Pe-atunci, supereroii încă nu erau aşa răspândiţi ca în zilele noastre. Fireşte, îi aveam pe Superman, Batman şi JLA, cărora li s-au adăugat mai târziu Spider-Man şi Fantastic Four. Existau, în schimb, tot soiul de alte benzi desenate: de război, poliţiste, western, de dragoste, dar şi hibrizi ciudaţi de genul Turok, Fiul Pietrei, în care indienii întâlnesc dinozauri şi-i nu­mesc honkers. Pentru amuzament îi aveai pe Archie, Betty, Veronica şi pe Cosmo, marţianul vesel. Copiii îi aveau pe Casper, fantoma prie­tenoasă şi pe Baby Huey (dar eu eram mult prea sofisticat pentru aşa ceva). Îl aveai pe Cari Barks, care desena Donald Duck şi Unchiul Scrooge. Aveai benzi desenate „tunate”, benzi desenate despre manechine com­plet dezbrăcate şi, desigur, seria Classic Illustrated ale cărei adaptări literare au reprezentat primele mele contacte cu toţi scriitorii, de la Robert Louis Stevenson la Herman Melville. Şi toate aceste benzi de­senate se găseau într-o deplină devălmăşie. La fel stăteau lucrurile şi în cazul cărţilor de pe suportul rotativ. Era un singur suport de acest fel şi avea atâtea „buzunare”, încât în niciunul dintre ele nu erau vreodată mai mult de unul-două exemplare dintr-un titlu. Am fost fan science-fiction de când un prieten de-al mamei mi-a dat, într-un an, de Crăciun, un exemplar din romanul lui Robert A. Heinlein, Have Space Suit - Will Travel (şi care, pen­tru aproape un deceniu, a fost singura carte cu coperte cartonate pe care am avut-o), aşa că eram mereu în căutare de romane de Heinlein sau de alte SF-uri, dar, cum toate cărţile erau amestecate, nu puteam să găsesc ce-mi doream decât dacă mă apucam să cotrobăi prin toate buzunarele suportului rotativ. Uneori mă aşezam în genunchi ca să pot să verific şi titlurile aflate la nivelul podelei. Pe atunci cărţile broşate erau mai subţiri, aşa că fiecare buzunar putea cuprinde patru sau cinci volume diferite. Puteai găsi un titlu SF în format Ace Double, împreu­nat cu o ediţie de masă a Fraţilor Karamazov, făcute la rândul lor sendviş de un roman lacrimogen şi de ultimele isprăvi ale lui Mike Hammer. Dorothy Parker şi Dorothy Sayers împărţeau acelaşi raft cu Ralph Ellison şi Salinger. Westernurile lui Max Brand se frecau de romanele Barbarei Cartland (Barbara ar fi murit, dacă ar fi ştiut). A. E. van Vogt, P. G. Wodehouse şi H. P. Lovecraft se înghesuiau împreună cu F. Scott Fitzgerald. Suspans, western, gotic, poveşti cu stafii, literatura engleză clasică, literatura contemporană şi, fireşte, SF, fantasy şi horror - le puteai găsi pe toate în acel suport rotativ dintr-o mică bombonerie aflată la colţul străzilor First Street şi Kelly Parkway. Privind înapoi, de la o distanţă de aproape jumătate de secol, ob­serv că suportul acela rotativ a avut un impact profund asupra deve­nirii mele ca scriitor. Toţi scriitorii sunt mai întâi cititori şi toţi scriem genul de cărţi pe care am vrea să le citim. Am început iubind SF-ul şi încă îl mai iubesc... dar, inevitabil, scormonind printre toate cărţile acelea m-am trezit interesat şi de alte genuri. Am început să citesc lite­ratură horror atunci când mi-a atras atenţia o copertă cu imaginea lui Boris Karloff. Robert E. Howard şi L. Sprague de Camp m-au nără­vit la literatura fantasy, exact la timp pentru J.R.R. Tolkien cu Stă­pânul inelelor. Epopeile istorice ale lui Dumas şi Thomas B. Costain înfăţişau, tot lupte cu săbiile, aşa că am început curând să citesc şi acest gen, ceea ce m-a condus la alte perioade istorice şi la alţi autori. Când i-am descoperit pe rafturile suportului pe Charles Dickens, Mark Twain şi Rudyard Kipling, i-am luat ca să citesc textele originale ale unora dintre povestirile mele favorite şi să văd cât sunt de diferite faţă de versiunile din Classics Illustrated. Unele dintre cărţile de sus­pans descoperite pe rafturi aveau coperte atât de lascive, încât a tre­buit să le strecor pe furiş în casă şi să le citesc doar când nu mă vedea mama. Ian Fleming şi James Bond m-au introdus în lumea thrilleru­lui şi a romanelor de spionaj, iar Jack Schaefer m-a introdus în lumea westernului. (Bine - trebuie să mărturisesc - n-am ajuns niciodată la romanele de dragoste sau la cele lacrimogene). Fireşte, ştiam care era diferenţa dintre space opera şi un roman poliţist dur sau un roman istoric, dar nu mi-a păsat niciodată de aceste diferenţe. Îmi părea, atunci, ca şi acum, că există poveşti bune şi poveşti proaste şi era singura deosebire care conta cu adevărat. Punctul de vedere nu mi s-a schimbat prea mult în ultima jumă­tate de secol, dar în lumea editorilor şi a vânzătorilor de carte cu sigu­ranţă s-a modificat. N-am nici-o îndoială că încă mai există câteva suporturi rotative pe undeva, prin lume, cu toate volumele în devăl­măşie, dar în zilele noastre majoritatea oamenilor îşi cumpără cărţile prin lanţurile de supermagazine, acolo unde genul este rege. Litera­tura SF şi fantasy acolo, suspansul dincoace, romanele de dragoste în spate, bestsellerurile în faţă. Fără amestecuri, vă rog să staţi fiecare la locul vostru! Acum, pentru că aşa numitul „roman epic” a devenit el însuşi un gen, există o secţiune numită „Literatură”. Cărţile pen­tru copii şi cele pentru adolescenţi au fost separate. Pentru vânzare presupun că e bine. Că e convenabil. E simplu să descoperi cărţile din genul care-ţi place. Nimeni nu trebuie să se lase în genunchi în speranţa că, în spatele unui volum intitulat Cum să câştigi prietenii şi cum să influenţezi oamenii, va descoperi Big Pla­net a lui Jack Vance. Dar am sentimentul că nu-i bine pentru cititori. Şi, categoric, nu-i bine pentru scriitori. Cărţile ar trebui să ne deschidă uşi, să ne poarte în locuri în care n-am mai fost niciodată, să ne lărgească orizonturile şi felul în care vedem lumea. Limitarea lecturilor la un singur gen zădărniceşte totul. Ne limitează, ne face mai mici. Totuşi, zidurile genurilor sunt din ce în ce mai solide. În decur­sul carierei mele, am scris science-fiction, fantasy şi horror şi, câteo­dată, am creat nişte hibrizi care aveau câte ceva din fiecare, uneori elemente de roman de suspans amestecate cu elemente de roman epic. Tinerii scriitori, care sunt acum la început de carieră, sunt descura­jaţi în mod programatic de editori şi edituri să procedeze la fel. Noi­lor fantezişti li se spune că trebuie să adopte un pseudonim, dacă vor să scrie un roman science-fiction... şi Dumnezeu să-i aibă în pază, dacă vor să încerce unul de suspans. Totul, pentru a optimiza vânzările şi presupun că şi ajută... Eu sunt de părere că aşa ceva e un spanac şi-l dau dracului. N-o fi avut Bayonne librării pe când eram copil, dar a avut o mul­ţime de pizzerii şi cea mai bună pizza din lume mi se pare şi acum una preparată într-o patiserie din Bayonne. Nu-i de mirare că e una din­tre mâncărurile mele preferate. Dar asta nu înseamnă că vreau să mănânc pizza în fiecare zi şi să dau deoparte orice alt fel de mâncare. Ce v-am spus are legătură cu cartea pe care o ţineţi acum în mâini. Astăzi sunt cunoscut mai degrabă ca autor de fantasy, dar Război­nicii nu-i tocmai o antologie de fantasy... deşi, are o doză bună de fantasy în ea. Gardner Dozois, coeditor al acestei antologii, a editat o revistă de SF timp de două decenii. Dar despre Războinicii nu s-ar putea spune nici că-i tocmai o antologie de science-fiction, deşi are câteva povestiri SF la fel de bune precum cele din Analog sau Asi­mov’s. Războinicii conţine şi un western, câteva povestiri de suspans, o mulţime de ficţiuni istorice, ceva mainstream şi vreo două poves­tioare pe care nici nu mă gândesc să le etichetez. Războinicii este suportul nostru rotativ. Oamenii au vorbit despre războinici de când au început să spună poveşti. De pe vremea când Homer cânta mânia lui Ahile şi când sume­rienii au scris Epopeea lui Ghilgameş, ne-au fascinat războinicii, soldaţii şi luptătorii. Ei sunt prezenţi în toate culturile, în tradiţiile literare şi în fiecare gen. Pe frontul de vest nimic nou, De aici în eternitate, Semnul roşu al curajului - toate acestea fac parte din canoanele noastre lite­rare, sunt învăţate la şcoală în întreaga ţară sau în lume. Fantasy-ul a oferit războinici memorabili precum Conan Barbarul, Elric de Mel­nibone şi Aragorn, fiul lui Arathorn. SF-ul ne oferă imagini ale răz­boaielor şi războinicilor din viitor în cărţi precum Infanteria stelară a lui Robert A. Heinlein sau Războiul etern a lui Joe W. Haldeman, ori în epopeile spaţiale ale lui David Weber, Lois McMaster Bujold şi Walter Jon Williams. Pistolarul din westernurile clasice este un răz­boinic. Genul poliţist a creat un arhetip al războinicului urban, fie acesta poliţistul, asasinul plătit, şmecherul sau detectivul particular care se preumblă pe străzile sordide din prozele lui Chandler sau Ham­mett. Femeile războinice, copiii soldaţi, luptătorii de pe terenurile de fotbal, hoplitul grec şi legionarul roman, vikingii, muşchetarii, cruciaţii, soldatul din al Doilea Război Mondial sau din Vietnam... toţi aceştia sunt războinici şi pe mulţi dintre ei îi veţi găsi între pagi­nile cărţii de faţă. Autorii din această antologie sunt vedete cu premii sau bestseller­uri la activ, reprezentând o mulţime de edituri şi genuri diferite. Fie­căruia i s-a cerut acelaşi lucru - o poveste despre un războinic. Unii au ales să scrie proze care ţin de genul în care sunt consacraţi. Alţii au hotărât să încerce să scrie altfel. În aceste pagini veţi descoperi războinici de toate formele, mărimile şi culorile, din toate perioa­dele istorice, de ieri, de azi sau de mâine şi din lumi care nu au fost nicicând. Unele poveşti vă vor întrista, altele vă vor înveseli, multe dintre ele vă vor ţine cu sufletul la gură. Dar nu veţi şti care, ce şi cum, pentru că Gardner şi eu le-am ames­tecat pe toate, în spiritul vechilor suporturi rotative de cărţi. Aici nu există o secţiune de SF, nu există rafturi rezervate poveştilor isto­rice sau de dragoste, nu există pereţi despărţitori sau etichete de vreun fel. Există doar poveşti. Unele scrise de autorii voştri preferaţi (spe­răm), altele scrise de autori despre care, poate, n-aţi auzit (încă). Nădăj­duim ca, atunci când veţi termina cartea, o parte din autorii din ultima categorie să fie trecuţi la prima categorie. Aşadar, rotiţi suportul de cărţi şi daţi pagina. Avem câteva poveşti să vă spunem...         REGELE NORVEGIEI   Cecelia Holland   Traducere din limba engleză: Marian Trută   Cecelia Holland este una dintre cele mai aplaudate şi respectate autoare de romane istorice, comparată de mulţi cu titani ai genului, precum Mary Renault sau Larry McMurtry. În decursul carierei sale de peste treizeci de ani, ea a scris aproape treizeci de romane isto­rice, printre care: The Firedrake, Rakossy, Two Ravens, Ghost on the Steppe, The Death of Attila, The Kings Road, Pillar of the Sky, The Lords of Vaumartin, Pacific Street, The Sea Beggars, The Earl, The Kings în Winter, The Belt of Gold. Cecelia Holland a scris şi binecunoscutul roman science-fiction Floating Worlds, care a fost nominalizat la pre­miul Locus în 1975, iar în ultima perioadă a lucrat la romane fantasy, ca The Soul Thief Witches’ Kitchen, The Serpent Dreamer şi Varanger, acesta din urma fiind ultimul din seria The Soul Thief. În 2009 i-a fost publicat The High City, un roman a cărui acţiune se petrece în Imperiul Bizantin. În povestea violentă şi sângeroasă care urmează, autoarea ne poartă în timp, pe vremea vikingilor, într-o fulgerătoare incursiune de pradă (nădăjduim că ştiţi să vâsliţi), a cărei miză este mult peste aşteptările celor care iau parte la ea...       I   Conn Corbansson luptase pentru Sweyn Tjugas încă de pe vremea când acesta era doar un proscris care se răzvrătise împo­triva tatălui său, regele Harald Dintealbastru, iar prinţul îi pro­misese lui Conn un război cu Anglia atunci când va ajunge rege al Danemarcei. Dar, după ce Sweyn a preluat coroana, l-a lăsat pe regele Angliei să-şi cumpere pacea cu o corabie plină cu ar­gint. Conn primise foarte prost acest lucru. — Anglia este premiul cel mare. Mi-ai jurat. Sweyn se trase furios de mustaţa lui cea lungă. Ochii îi scăpărau. — N-am uitat. Va veni vremea şi pentru asta. Deocamdată îl avem pe cap pe Ducele Hakon, în Norvegia. Nu pot să-l ignor. — Aşa că i-ai chemat pe Jomsvikingi, în loc să-l înfrunţi tu, spuse Conn. Din câte văd, coroana regală te-a preschimbat în femeie şi în iubitor de pungă. Se răsuci pe călcâie şi, înainte ca Sweyn să spună ceva, părăsi Sala cea Mare a regelui. Raef, vărul său care îl însoţea pretu­tindeni, îl urmă. Sweyn strigă după ei, dar niciunul nu-l băgă în seamă. — Cum să-l mai cred vreodată? îi zise Conn. — Şi pentru care altul ai putea lupta, mă rog? îl întrebă Raef. — Nu ştiu, răspunse bărbatul. Dar am să aflu.   În acea noapte, în Sala cea Mare de la Helsingor, Sweyn a dat o petrecere la care au venit mulţi dintre războinicii care îi formau Curtea, inclusiv Conn şi Raef, dar şi două căpetenii ale Jomsvikingilor: Sigvaldi Haraldsson şi Bui Malacul. Raef se aşeză la una dintre mesele joase, de vreme ce Conn atrăsese asupra lor iritarea regelui. Conn îi era alături. Părul său negru şi cârlionţat, împreună cu barba, formau o coamă în jurul capului. Se uita lung la Joms­vikingii de pe partea cealaltă a mesei. Raef îi ştia curiozitatea. Auziseră multe despre tovărăşia Jomsvikingilor, despre cetăţile lor din est, despre priceperea lor la război, pe care erau dis­puşi s-o pună în slujba oricui plătea suficient. Se presupunea că nici nu aveau conducători şi că toate lucrurile le ţineau în comun, ca oameni liberi. Raef se întrebă dacă Sigvaldi şi bur­duhănosul Bui nu erau mai degrabă nişte soli decât căpetenii. Nu purtau veşminte scumpe, precum mătăsurile şi blănurile lui Sweyn, iar părul le atârna, la fel ca bărbile, încâlcit şi lung. — Îmi place cum arată, spuse Conn. Sunt oameni aspri şi mândri. Raef nu zise nimic, fiind mai cumpănit la judecată. De par­tea cealaltă a mesei, Sigvaldi băgase de seamă privirea lui Conn şi ridică un pocal spre el. Conn bău împreună cu Sigvaldi. Era o bere tare, groasă ca pişatul de urs, iar sclavi cu urcioare um­blau pe la mese şi umpleau pocalele, chiar şi pe cele pe jumătate goale. Raef se întinse şi îşi întoarse cupa goală cu gura în jos. După ce terminară de mâncat şi se puseră temeinic pe băut, Sweyn se ridică în picioare şi înălţă pocalul, invocându-i şi ono­rându-i pe Thor şi pe Odin. Bărbaţii de la masă îi ţinură iso­nul şi băură, dar Sweyn nu isprăvise ce avea de zis. — Este un obicei danez ca, în onoarea zeilor, să se facă jură­minte, iar jurămintele din astfel de ocazii sunt sacre. Ţinu cupa ridicată să-i fie umplută. — Aici, în numele celor prea puternici, jur că într-o bună zi am să mă proclam regele Angliei! Bărbaţii din sală urlară aţâţaţi. Printre armele care se agitau în aer şi mutrele rânjite, Raef îl văzu pe Sweyn întorcându-se spre Conn. — Cine altcineva mai face un astfel de jurământ? Gălăgia din sală se potoli pentru câteva clipe şi Sigvaldi se ridică în picioare, clătinându-se. — Când o fi să fie război cu Anglia, să fie... Dar noi suntem aici, acum, pentru Ducele Hakon din Norvegia, care-i un sper­jur şi un trădător. Glasurile crescură în intensitate, urlând injurii la adresa Ducelui Hakon: trădător, hoţ şi mincinos. În acest timp, scla­vii alergau să umple cupele. Cu hainele îmbibate de băutură şi roşu la faţă, Sigvaldi îşi ridică pocalul cât mai sus, astfel încât să-l vadă toată lumea. După ce larma se potoli, zbieră: — De aceea, jur în faţa zeilor să conduc Jomsvikingii împo­triva lui Hakon, oriunde s-ar ascunde! Şi nu voi renunţa până nu am să-l văd înfrânt. Izbucniră urale de pretutindeni. Sala era plină de bărbaţi, de cei care şedeau la mese, mulţi dintre ei Jomsvikingi, dar şi de mulţi alţii care stăteau în spatele lor, străji sau curteni de-ai lui Sweyn. — Un jurământ puternic, strigă Sweyn. În onoarea zeilor pe care Hakon i-a trădat. Voi, ceilalţi... o să vă urmaţi căpetenia? Aruncă o căutătură piezişă la Conn, la masa de jos. — Care dintre voi se va alătura Jomsvikingilor? Auzind aceasta, danezi şi Jomsvikingi deopotrivă porniră să facă jurăminte şi făgăduieli, în vreme ce sclavii nu mai pri­dideau cu ulcioarele. Apoi, Conn se ridică. Raef îşi ţinu, îngrijorat, respiraţia. În sală se auzeau doar şoapte. Conn îşi ridică pocalul. — Jur să merg cu tine, Sigvaldi, să-l provoc pe Hakon faţă în faţă şi să nu mă întorc aici până când nu voi fi regele Norvegiei. Ridică pocalul spre Sweyn, apoi îl duse la gură. Urmă o clipă de tăcere, pentru că toţi văzuseră în jurămân­tul lui Conn fie o insultă, fie o provocare, dar apoi izbucniră iarăşi într-o serie de urale care umplură sala împreună cu alte revărsări de jurăminte. Raef, care nu mai băuse nimic altceva în afară de prima cupă, observă că ochii lui Sweyn scăpărau şi-l fixau pe Conn, iar gura i se strâmbase într-o grimasă de furie. Raef se gândi că prin gestul lui Conn obţinuseră mai mult decât şi-ar fi dorit în acea seară la Helsingor.   În dimineaţa următoare Conn se trezi, se întinse pe laviţa pe care dormise în sala cea mare şi ieşi în curte să se uşureze. Capul îi bubuia, iar în gură avea un gust cumplit. Nu-şi aducea amintea prea multe din noaptea care trecuse. Când se întoarse de la gard, îl văzu pe Sigvaldi, căpetenia Jomsvikingilor, care se apropia de el cu o faţă radioasă. — Ei bine, tună el, parcă am promis nişte lucruri grozave, noaptea trecută, cu toate jurămintele alea, nu? Dar sunt bu­curos că eşti cu noi, băiete. Vom vedea dacă vei ajunge un Joms­viking adevărat. Îi întinse mâna, iar Conn, neavând încotro, o strânse. Sig­valdi se urni din loc. — Ne întâlnim la Limsfjord, când va fi lună plină, şi pornim spre Norvegia ca să-l atragem pe Hakon spre noi. Apoi vom vedea cât de bine te lupţi. Traversă tropăind curtea, spre un grup de Jomsvikingi care ieşiseră la soare. Raef stătea în pragul uşii de la sală. Conn se apropie de el. — Ce am jurat aseară? Chipul prelung şi familiar al vărului său era lipsit de expresie. — Ai spus că vei merge cu ei şi ai să-l provoci pe Ducele Hakon faţă în faţă şi n-o să te întorci în Danemarca până nu vei ajunge regele Norvegiei. Uluit, Conn scoase un scâncet. — Ce prostii spun la băutură! Dar e un ţel pe cinste, nu-i aşa? — Aşa aş zice şi eu, răspunse Raef. — Dacă-i pe-aşa, atunci, să mergem.   II   Şi astfel au pornit pe mare, către nord, să năvălească în Nor­vegia undeva prin preajma Vikului, acolo unde erau bogăţiile. Uneori, întrega flotă ataca un sat, alteori corăbiile se răspân­deau în lungul vreunui fiord, lăsându-şi oamenii să atace şi să jefuiască fermele din ţinut. Orice lucru capturat şi care era din aur ajungea într-un cufăr mare, pe care Bui Malacul îl păzea ca un dragon. Orice altceva prădau, fie mâncau sau beau, fie tri­miteau către Jomsberg. Câteva corăbii burduşite luaseră deja calea Jomsbergului, dar Ducele Hakon nu era de găsit nicăieri. Au cârmit spre nord, urmând strâmtorile dintre insule şi coastă, jefuind ţărmurile pe măsură ce înaintau. Cu fiecare zi, soarele zăbovea din ce în ce mai mult pe bolta cerească, iar nop­ţile abia ofereau un ceas de întuneric pentru odihna oameni­lor. În jurul lor, dincolo de pajiştile de pe ţărmuri, ţinutul se ridica în şiruri muntoase, din stânci ascunse de zăpezi. Au ieşit în larg ca să evite capul Stad, mereu învăluit în nori şi bătut de vânturi, apoi au vâslit schimbând direcţia spre nord-est, ata­când tot ce găseau prin fiorduri. Vâsliseră deja câteva zile bune pe drumul de apă care ducea la Trondelag fără ca Hakon să li se împotrivească în vreun fel.   III   Pe Conn îl dureau muşchii. Vâslise toată ziua împotriva puternicului vânt din nord, iar acum stătea pe plajă, întinzându-şi membrele dureroase. Soarele arăta ca o băşică mare şi porto­calie, undeva spre apus. Cerul ardea de strălucirea lui şi abia dacă era tivit cu câteva zdrenţe de nori. Marea întunecată se vălurea pe ţărmul pietros, apoi se retrăgea plină de spumă care clipocea. Dincolo de corăbiile ce zăceau pe plajă, aidoma unor monştri care se odihneau, zări preţ de o clipă un rechin. În lumina arămie a asfinţitului leneş, focurile de tabără care acopereau plaja erau aproape invizibile. În vetrele improvizate se roteau încet pulpe de vită. Hălci de carne ori peşti la proţap sau în frigări îşi lăsau grăsimea să picure şi să explodeze pe cărbunii încinşi şi câte un om şedea pe lângă văpaie, cu o cană în mână, domolind prăjeala cu un şuvoi de bere. Conn îl zări pe Sigvaldi Haraldsson în susul plajei şi se îndreptă spre el. Căpetenia Jomsvikingilor şedea pe o buturugă mare, cu pi­cioarele întinse în faţă, urmărindu-l pe unul dintre oamenii săi cum învârte frigarea. Bui Malacul stătea chiar lângă el, ţinând la picioare cufărul care adăpostea comoara. Când Conn s-a apro­piat, şi-au ridicat privirile către el. Treceau o cană de la unul la altul, iar Sigvaldi, cu un mormăit de bun-venit, i-o oferi şi lui Conn. Acesta o luă şi bău. Berea avea un gust noroios. — Hakon trebuie să apară curând. Sigvaldi izbucni într-un hohot aspru de râs, pocnindu-şi pal­mele de genunchi. — Ţi-am spus, băiete, nu va lupta cu noi de bunăvoie. O să trebuiască să urcăm tot drumul până la Trondelag şi să-l scoa­tem din gaura în care se ascunde. Bui râse. — Până atunci o să-l aducem la sapă de lemn, spuse lovind în cufărul de lângă el. — Aşa-i, răspunse Sigvaldi şi întinse mâna bătându-l pe Conn camaradereşte peste braţ. Ne-am luat o pradă babană şi o să tragem la noapte un chef zdravăn, ca de obicei. Asta-i felul de viaţă al Jomsvikingilor, băiete. — Am venit să-l dau jos pe Ducele Hakon, izbucni Conn. Nu să înjunghii câţiva târgoveţi pentru lanţurile lor de aur. Auzind asta, Bui îşi lăsă capul pe spate. — E un pic din Hakon în fiecare dintre zale, spuse. Sigvaldi slobozi încă un hohot de râs. — Conn, ia aminte la mine... Trebuie să înveţi să amesteci sângele rece cu nerăbdarea asta tinerească. Înainte să avem parte de vreo luptă adevărată, trebuie să-l hăituim pe Hakon ca pe un iepure ce este. Între timp, putem să ne ospătăm cu satele astea. Bui încă îl privea pe Conn rece. — Ştii... Corabia ta nu prea a adus mult aur, îi spuse împin­gând cufărul. Poate că ar trebui să cumpăneşti ceva mai mult la asta. — Nu-s un Jomsviking, răspunse Conn, după care se întoarse şi plecă. Nu spusese nici că nu mai era omul lui Sweyn Tujgas. Trecu dincolo de corăbii, la focul său. Oamenii săi trăseseră la capătul plajei, la adăpost de vânt, în spatele dunelor de nisip. Apusul azvârlise peste mare un văl rozaliu care făcea ca valu­rile să se spargă în linii luminoase şi întunecate. Vântul cânta printre corăbii, ca şi cum dragonii vorbeau între ei în graiul lor secret. Spre răsărit, pe cerul roşiatic purpuriu, munţii costelivi care străjuiau coasta păreau adevărate ziduri de stâncă, acope­rite cu strălucirea trandafirie a gheţarilor. Se vârî printre oamenii săi, adunaţi în jurul focului deasu­pra căruia frigeau ciosvârte de vită şi beau bere. Raef se retrăsese la adăpostul unei pante nisipoase şi şedea alături de un om rănit, întins pe pământ. Conn se ghemui pe vine, lângă foc. Luă un corn cu bere din mâna unui om de lângă el, pe nume Finn, care era şi cel mai tânăr dintre ei. — Du-te de-l cheamă pe Aslak să bea cu mine. Finn se ridică şi se îndepărtă la trap... un băiat subţirel, care în urmă cu două veri încă mai împingea la coarnele plugului. Conn dădu de duşcă ce mai rămăsese în corn. Era o bere mai bună decât cea băută cu Stigvaldi. Văzând că după fiecare raid tot argintul şi aurul ajungeau în cufărul lui Bui, Conn începuse să jefuiască tot ce era mai bun de haleală şi de băut. Vizavi, Grim rânji la el cu ochii bulbucaţi, peste o bucată de carne pe jumătate arsă. — Vreo veste? îl întrebă acesta pe Conn. — Nimic, răspunse Conn. Aruncă din nou o privire înspre locul unde stătea Raef, la marginea beznei, alături de rănitul care trăgea să moară, dar tocmai atunci sosi Aslak. Conn se ridică în picioare. La fel ca el, Aslak era o căpetenie şi, cu toate că era un Jomsviking, cei doi se înţelegeau foarte bine. În plus, Aslak era chiar din Trondelag. Îşi strânseră mâi­nile şi se aşezară, iar Conn aşteptă până ce Aslak luă câteva înghiţituri lungi dintr-un corn cu bere. — Asta-i cea mai bună împărtăşanie pe care am gustat-o de când am făcut jurămintele la Helsingor. Conn mormăi. Nu-i făcea plăcere să-şi aducă aminte de noap­tea aceea. — Eşti de pe aici, nu-i aşa? întrebă el. Cum sunt ţărmurile mai departe? — Cum au fost şi până acum, răspunse Alsak. Cu strâmtori, cu insule şi golfuri. Vânt din belşug. Piatră din belşug. Şi oa­meni sărmani, săraci ca un câmp sterp. Bui nu va fi prea feri­cit pe-aici. — Oricum, Bui nu este fericit nici cu mine în preajmă, râse Conn. Aslak îl salută cu cornul plin de bere: — Jefuieşti un aur nepotrivit. Conn ridică şi el cornul în semn de salut şi bău. — Sigvaldi e de părere că Hakon e prea fricos să ne aţină calea, oricât i-am jefui poporul. Aslak mârâi. Oamenii din jurul focului erau ochi şi urechi. — Asta nu e bine. Sigvaldi face o greşeală dacă îşi închipuie una ca asta. Hakon e un diavol de luptător. Aslak îşi şterse cu o mână spuma de bere din barbă. — Hakon se trage din Uriaşii de Gheaţă, care-s nişte zei mai vechi decât Odin, continuă el. De aia nu a coborât în sud atunci când am prădat Tonsbergul şi nici când am trecut de Stad. Pute­rea lui este în nord. Cum noi mergem spre nord, nu cred că vom mai avea mult de aşteptat. — Aşa să fie, spuse Conn şi scuipă printre degete. Mai bea un corn, Aslak. Gorm, să-mi laşi şi mie o bucată de carne. Se ridică şi se îndreptă spre Raef. Muribundul, pe nume Ketil, era unul dintre vâslaşi, cam de aceeaşi vârstă cu Conn. Întreg echipajul fusese format din băieţi plecaţi de la ferme, atunci când şi-au luat prima lor corabie, pe Seabird. Orice ar fi crezut Sig­valdi, acum, după doi ani de navigat alături de Conn şi de Raef, niciunul dintre ei nu mai era un boboc nepriceput. În ziua aceea luaseră cu asalt un sat dintr-o strâmtoare. Unii săteni ripostaseră câteva minute, iar unul dintre ei îl izbise pe Ketil cu un ciomag în coaste. Era încă în viaţă la sfârşitul ata­cului, aşa că-l aduseseră cu ei ca să-i vegheze moartea în linişte şi în siguranţă. Raef şedea ghemuit lângă rănit, cu spatele la duna de nisip şi cu picioarele-i lungi strânse la piept. Conn se ghemui şi el pe vine. — Este...? Raef dădu din cap. Părul lins şi spălăcit i se revărsă pe umeri. — Nu mai are mult. Conn se gândi la lupta din sat şi spuse: — Oamenii ăştia-s poporul lui Hakon. De ce nu-i apără Du­cele de noi? Întinse mâna spre Ketil, dar nu-l atinse. — Pentru că asta ne-am dori noi, să-i apere, dădu Raef din umeri. — Şi ce va face până la urmă? — Ceea ce nu ne dorim... Uite-l pe Bui! Jomsvikingul, rotund ca un butoiaş de heringi, se apropiase agale de focul de lângă Seabird, dar, văzându-i pe cei doi, cârmi imediat spre ei. — Traiască regele Norvegiei, necheză el. — Să te audă Soarta, răspunse Conn ridicându-se. Ce vânt te aduce aici? — Te cheamă Sigvaldi. Doar pe tine. Chiar acum. La sfat. Conn aruncă o privire spre Raef. — Vii cu mine? — Sigvaldi a zis să vii doar tu, pufni Bui. — Rămân aici, cu Ketil, răspunse Raef, iar Conn plecă fără el.  

Peregrinarile lui Tuf de George R.R. Martin PROLOG CATALOGUL ŞASE INFORMAŢIA NUMĂRUL 37433 - 800912 – 5442894 CENTRUL SHANDELLOR PENTRU PROGRESUL CULTURII ŞI CUNOAŞTERII DEPARTAMENTUL XENOANTROPOLOGIE   descrierea informaţiei: codificare de voce pe cristal informaţie găsită la: H’ro Brana (coordonate SQ19, V7715, I21) tentativă de datare: înregistrată cu aproximativ 276 ani standard în urmă selectabilă după criteriile: rase de sclavi, Hrangan legende şi mituri, Hruun medicină, – boală, neidentificată baze comerciale, abandonate   Alo? Alo? Da. Văd că funcţionează. Bine. Sunt Rarik Hortvenzy, agent comercial începător, şi lansez un avertisment pentru oricine îmi va găsi mesajul. Acum se lasă înserarea, ultima pentru mine. Soarele s-a cufundat dincolo de culmile dinspre vest, pătând solul cu sânge, iar crepusculul îşi croieşte, inexorabil, drum spre mine. Stelele apar una câte una, dar singura dintre ele care contează arde noapte şi zi, zi şi noapte. E mereu cu mine, cel mai strălucitor lucru de pe cer, în afară de soare. E steaua molimei. În ziua aceasta, am înmormântat-o pe Janeel. Cu mâinile mele am înmormântat-o, săpând în solul tare, stâncos, din zori şi până spre sfârşitul după-amiezii. Până când mâinile m-au ars de durere. După ce mi-am terminat chinul, după ce ultima lopată din praful ăsta străin, scârbos, a fost aruncată peste capul moartei, după ce ultima piatră a fost aşezată pe movilă, m-am ridicat şi am scuipat pe mormânt. Totul a fost din vina ei. I-am spus asta, nu doar o dată, ci de multe ori, în timp ce zăcea pe moarte. Iar când sfârşitul a fost aproape, şi-a recunoscut vinovăţia, în cele din urmă. A fost vina ei că am venit aici. A fost vina ei că n-am plecat când puteam s-o facem. A fost vina ei că a murit – da, nu-i nici o îndoială – şi-i vina ei că eu voi putrezi neînmormântat, atunci când îmi va veni timpul, iar carnea mea va deveni ospăţ pentru fiarele întunericului, pentru zburătorii şi vânătorii-nopţii cu care speraserăm, cândva, să facem negoţ. Steaua molimei clipeşte doar un pic, aruncând asupra solului o lumină strălucitoare, limpede. Asta nu-i bine. I-am spus lui Janeel, odată: o stea a molimei ar trebui să fie roşie. Ar trebui să arate ursuză, să se înfăşoare într-o sclipire stacojie, să şoptească în noapte sugestii de foc şi sânge. Puritatea asta albă, limpede, ce legătură are cu molima? Aşa fusese şi în primele zile, când nava pe care o închiriaserăm abia ne lăsase la sol, pentru a ne deschide mândrul complex comercial, ne lăsase la sol şi apoi plecase. Pe atunci, steaua molimei era doar una dintre cele cincizeci de stele de primă mărime pe cerul acesta străin, fiind greu de observat. Pe vremea aceea râdeam de ea, de superstiţiile primitivilor, de brutele acelea înapoiate care-şi închipuiau că boala vine din cer. Mai târziu, însă, steaua molimei a început să se schimbe. Noapte după noapte, ardea mai puternic, până când a devenit vizibilă chiar şi în timpul zilei. Dar, cu mult înainte de asta, epidemia se dezlănţuise… Zburătorii se rotesc pe cerul ce se întunecă. Planoare, asta sunt. De departe, au o anumită frumuseţe. Trezesc în mintea mea amintirea pescăruşilor-umbră din locul meu natal, Budakhar, de lângă marea plină de viaţă, de pe planeta Razyar. Dar aici nu-i nici o mare, ci doar munţi, dealuri şi pustietate uscată, iar eu ştiu că zburătorii ăştia n-arată deloc frumos când îi vezi de aproape. Fiinţe slăbănoage şi teribile, asta sunt, având înălţimea doar jumătate din cea a unui om, cu piele parcă tăbăcită, întinsă puternic peste oasele lor ciudate, goale pe dinăuntru. Aripile lor sunt uscate şi tari, ca membrana unei tobe, pintenii lor ascuţiţi precum pumnalele, iar sub creasta mare, osoasă, care atârnă ca o lamă îndoită de pe craniile lor înguste, au ochi de-un roşu hidos. Janeel spunea că sunt inteligenţi. Că au un limbaj, aşa zicea. Le-am auzit vocile, voci tăioase, stridente, care-ţi răneau nervii. N-am învăţat niciodată să le vorbesc limba. Nici Janeel. Inteligenţi, zicea ea. Putem să facem negoţ cu ei. Ha, ha! N-aveau nevoie nici de noi, nici de mărfurile noastre. Ştiau destul cât să fure, asta da, şi aici se termina inteligenţa lor. Dar noi şi ei aveam ceva în comun: moartea. Zburătorii mureau. Vânătorii-nopţii, cu membrele lor masive, răsucite, şi mâini cu două degete noduroase, cu ochi care ardeau ca nişte tăciuni într-un foc gata să se stingă, în craniile lor bombate, mureau şi ei, ha, ha! Aveau o putere înspăimântătoare, iar ochii aceia mari, bizari, puteau vedea prin beznă, când norii de furtună acopereau chiar şi steaua molimei. În peşterile lor, vânătorii şopteau despre Minţile măreţe, stăpânii pe care-i slujiseră odată, cei care aveau să se întoarcă iar cândva, pentru a-i chema să pornească din nou la război. Dar Minţile nu veneau, iar vânătorii-nopţii mureau – la fel ca şi zburătorii, la fel ca şi cei din rase mai ascunse, ale căror trupuri le-am găsit pe dealurile de cremene, la fel ca şi animalele fără minte, la fel ca şi ierburile şi copacii, la fel ca Janeel şi ca mine. Janeel îmi spusese că, pentru noi, aceasta va fi o planetă a aurului şi pietrelor preţioase. E o planetă a morţii. H’ro Brana e numele din hărţile ei străvechi. Eu nu-i voi spune astfel. Ea ştia numele tuturor popoarelor de acolo. Îmi amintesc doar unul: Hruun. Acesta-i adevăratul nume al vânătorilor-nopţii. O rasă de sclavi, zicea ea, a hranganilor, marele duşman, acum dispărut, învins în urmă cu o mie de ani, care-şi abandonase sclavii în timpul îndelungatei prăbuşiri. Era o colonie uitată – zicea ea – o mână de făpturi inteligente, dornice de comerţ. Ea ştia atât de multe, iar eu atât de puţin, dar acum eu am îngropat-o şi am scuipat pe mormântul ei, şi cunosc adevărul despre aceştia. Dacă erau sclavi, atunci fuseseră sclavi răi, pentru că stăpânii lor îi aşezaseră într-un iad, sub lumina plină de cruzime a stelei molimei. Ultima navă de aprovizionare a venit acum o jumătate de an. Am fi putut pleca. Epidemia deja începuse. Zburătorii se târau pe vârfurile munţilor, prăvălindu-se apoi de pe culmi. I-am găsit cu pielea inflamată, din care se scurgea lichid, şi având crăpături mari în membrana tăbăcită a aripilor. Vânătorii-nopţii veneau la noi acoperiţi de abcese vinete şi cumpărau umbrele în număr mare, să-i apere de razele stelei molimei. Când nava asolizase, am fi putut pleca. Dar Janeel a zis să stăm. Avea nume pentru bolile care omorau zburătorii şi vânătorii-nopţii. Avea nume pentru medicamentele care puteau vindeca acea epidemie. A numi un lucru înseamnă a-l înţelege, aşa gândea ea. Am fi putut deveni lecuitori, am fi putut să le câştigăm încrederea lor de brute, iar averea noastră ar fi fost ca şi făcută. A cumpărat toate medicamentele pe care le adusese nava şi a comandat altele. Apoi am început să tratăm molimele pe care le numise. Când a apărut următoarea boală, a găsit nume şi pentru aceea. Şi pentru următoarea, şi pentru următoarea, şi pentru următoarea… Dar bolile au depăşit puterea ei de a le număra. La început i s-au terminat medicamentele, curând după aceea şi numele, iar în zorii acestei zile i-am săpat mormântul. Fusese o femeie zveltă, activă, dar, murind, devenise foarte ţeapănă, iar membrele i se umflaseră de ajunseseră de două ori cât era normal. A trebuit să sap o groapă mare, ca să încapă cadavrul rigid, umflat. Am numit chestia care o ucisese ciuma lui Janeel. I-am dat un nume. Nu mă pricep la nume. Boala mea este diferită de a ei şi n-are nume. Când mă mişc, o flacără vie aleargă prin oasele mele. Pielea mi-a devenit cenuşie şi sfărâmicioasă. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, găsesc cearşafurile acoperite cu bucăţi din carnea mea, căzute de pe oase, şi pătate cu sângele scurs din locurile umede, cu carne vie, de dedesubt. Steaua molimei este uriaşă şi strălucitoare deasupra mea, iar acum înţeleg de ce-i albă. Albul este culoarea purităţii, ha, ha, iar steaua molimei purifică acest teritoriu. Totuşi, atingerea ei provoacă putreziciune şi descompunere. Există o ironie fină în asta, nu-i aşa? Am adus multe arme, dar am vândut puţine. Vânătorii-nopţii şi zburătorii nu pot folosi arme împotriva lucrului care-i ucide şi, de la început, au avut mai multă încredere în umbrele decât în lasere. M-am înarmat cu un aruncător de flăcări, luat din magazie, şi mi-am turnat un pahar de vin negru. Voi sta aici, în frig, şi-mi voi spune gândurile acestui cristal. Îmi voi bea vinul şi voi privi zburătorii, puţinii care mai trăiesc, în timp ce dansează şi planează prin noapte. De departe, arată ca pescăruşii-umbră de deasupra mării mele pline de viaţă. Îmi voi bea vinul şi-mi voi aminti cum suna marea pe când eram doar un băiat din Budakhar, care visa la stele, iar când vinul se va termina, voi folosi aruncătorul de flăcări. (tăcere îndelungată) Nu-mi pot închipui alte cuvinte de spus. Janeel ştia multe cuvinte şi multe nume, dar am înmormântat-o în dimineaţa aceasta. (tăcere îndelungată) Dacă înregistrarea mea va fi găsită vreodată… (scurtă pauză) Dacă acest mesaj va fi descoperit după ce steaua molimei va păli, aşa cum spun vânătorii-nopţii că se va întâmpla, nu vă lăsaţi înşelaţi. Aceasta nu-i o planetă în regulă, nu-i o planetă pentru trăit. Aici există moarte şi boli pe care nu le poate număra nimeni. Steaua molimei va străluci din nou. (tăcere îndelungată) Vinul meu s-a terminat. (sfârşitul înregistrării) 1. STEAUA MOLIMEI — Nu, spuse ferm Kaj Nevis celorlalţi. Nici vorbă. Ar fi o tâmpenie să folosim o corporaţie mare de transport. — Da, o prostie şi o aiureală, îl aprobă Celise Waan. Însă trebuie să ajungem acolo. Deci avem nevoie de o navă. Am mai închiriat de la Starslip. Nave foarte confortabile, cu echipaj politicos şi bucătărie mai mult decât mulţumitoare. Nevis îi aruncă o privire ucigătoare. Avea o figură potrivită pentru asta – ascuţită, colţuroasă, cu părul pieptănat pe spate, cu nas ca un iatagan, cu ochi mici, negri, pe jumătate ascunşi de sprâncenele dese. — În ce scop ai închiriat navele alea? — Pentru excursii de studiu, bineînţeles, răspunse Celise Waan, luând altă prăjitură cu cremă din farfuria din faţa ei, ţinând-o delicat între degetul mare şi arătător, apoi aruncând-o în gură. Am supravegheat multe cercetări importante. Centrul mi-a asigurat finanţarea. — Să-ţi explic ceva. Asta nu-i o excursie de studii. Nu ne zgâim la obiceiurile de împerechere ale primitivilor. Nu scotocim după informaţii obscure, pe care o persoană rezonabilă n-ar da un ban, aşa cum facem de obicei. Mica noastră conspiraţie are scopul de a descoperi o comoară de-o valoare aproape inimaginabilă. Dacă o vom găsi, n-o vom preda autorităţilor competente. Aţi avut nevoie de mine ca s-o localizez, prin canale mai mult sau mai puţin licite. Şi aveţi atâta încredere în mine, încât nu vreţi să-mi spuneţi despre ce-i vorba până nu vom fi în drum către locul respectiv, iar Lion a angajat un bodyguard. Bine, mie nu-mi pasă. Înţeleg că nu-s singura persoană de pe ShanDellor în care nu se poate avea încredere. Afacerea asta implică un profit uriaş. Şi o putere uriaşă. Dacă o să continui să mă plictiseşti cu pălăvrăgeala despre cuisine, plec. Am lucruri mai importante de făcut decât să stau aici şi să-ţi număr guşile! Celise Waan mârâi nemulţumită. Era o femeie solidă, rotundă, cu figură roşie, care respira zgomotos. — Starslip e o firmă reputată. Pe de altă parte, legile de salvare… — N-au nici o importanţă, o întrerupse Nevis. Avem un set de legi aici, pe ShanDellor, un altul pe Kleronomas, un al treilea pe Maya, şi nici unul dintre ele nu valorează nimic. Dacă aplicăm legile din ShanDi, ne revine doar un sfert din valoarea a ceea ce descoperim – dacă vom găsi ceva. Presupunând că steaua aia a molimei este cu adevărat ceea ce crede Lion că este, şi presupunând că funcţionează încă, atunci cel care ar controla-o ar deţine o superioritate militară copleşitoare în sectorul ăsta. Starslip şi celelalte mari corporaţii de transport sunt la fel de lacome şi de lipsite de scrupule ca şi mine, îţi garantez asta. Dar, pentru că sunt mari şi puternice, guvernele planetare le supraveghează îndeaproape. În cazul în care n-ai observat, îţi atrag atenţia că suntem doar patru. Cinci, dacă o socotim şi pe mercenară, adăugă el, dând din cap spre Rica Dawnstar, care-l răsplăti cu un rânjet rece. O navă mare de linie are mai mult de cinci cofetari. Chiar dacă alegem o navă mică, de cursă, vom fi depăşiţi numeric de oamenii din echipaj. O dată ce aceştia vor vedea ce-am găsit, vă închipuiţi că ne vor lăsa să păstrăm prada? — Dacă au de gând să ne înşele, o să-i dăm în judecată, declară grăsana specialistă în antropologie, cu un strop de arţag în voce, şi înghiţi ultima prăjitură. — La ce tribunal? se interesă zâmbind Nevis. Pe ce planetă? Presupunând că ne vor lăsa în viaţă, ceea ce-i cam greu de crezut. Eşti o femeie deosebit de proastă şi de urâtă! Jefri Lion ascultase stânjenit ciorovăiala. — Gata, gata, îi întrerupse el. Fără insulte, Nevis! La urma urmei, suntem vârâţi toţi în povestea asta… Lion, un bărbat scund, masiv, pătrat, purta o jachetă din material cameleonic de camuflaj, cu croială militară, împodobită cu decoraţii primite în cine ştie ce campanie uitată de lume. În semiîntunericul restaurantului, stofa devenise de-un cenuşiu murdar, un cenuşiu care se potrivea cu culoarea bărbii ţepoase, ascuţite, a lui Lion. Bărbatul avea un strop de transpiraţie pe fruntea largă, de om chel. Kaj Nevis îl făcea să fie nervos. Individul avea o reputaţie, la urma urmei. Lion se uită la ceilalţi, cerându-le sprijinul. Celise Waan se îmbufnă şi-şi aţinti privirea asupra farfuriei, de parcă în felul ăsta ar fi reuşit s-o umple cu prăjituri. Rica Dawnstar – mercenara, cum îi spusese Nevis – se rezemă de spetează, cu o urmă de amuzament sardonic în ochii ei verzi, strălucitori. Sub costumul bej, de paraşutist, şi sub vesta argintie, din plasă de oţel, trupul ei lung, puternic, părea relaxat, aproape indolent. Nu era treaba ei dacă patronii voiau să se certe toată ziua. — Insultele nu folosesc la nimic, zise Anittas. Greu de spus ce gândea cibertehul. Figura lui avea cam tot atâta metal lustruit şi plastic câtă carne, expresivitatea fiindu-i redusă la minimum. Degetele lucioase, din oţel, ale mâinii drepte, se împletiseră cu cele cafenii, organice, ale stângii. Îl examina pe Nevis cu doi ochi strălucitori, din metal argintiu, care se mişcau uşor în orbitele din plastic negru. — Kaj Nevis a scos în evidenţă unele aspecte corecte. Are experienţă în acest domeniu, iar noi nu. Ce folos am avea să-l cooptăm în afacere, dacă nu vrem să-i ascultăm sfaturile? — Da, aşa-i, îl aprobă Jefri Lion. Ce sugerezi, Nevis? Dacă evităm transcorporaţiile, cum ajungem la steaua molimelor? — Avem nevoie de o navă, spuse Celise Waan, repetând un lucru evident. — Corporaţiile de transport nu deţin monopolul navelor, zâmbi Kaj Nevis. De aceea am sugerat să ne întâlnim aici, nu în biroul lui Lion. Cârciuma se află aproape de port. Sunt sigur că omul de care avem nevoie se găseşte aici. — Un independent? zise, ezitând, Jefri Lion. Unii dintre ei au o reputaţie îndoielnică… — Ca şi mine, îi reaminti Nevis. — Exact. Am auzit zvonuri despre contrabandă, chiar despre piraterie. Merită să riscăm, Nevis? — Nu trebuie să riscăm nimic. Şi nu vom risca. Ţine de cunoaşterea oamenilor. Iar eu cunosc o mulţime de oameni. Oameni potriviţi. Oameni nepotriviţi. Uite, acolo în spate, făcu el semn cu capul, se află o femeie cu pielea închisă la culoare şi cu bijuterii negre. E Jessamyn Caige, proprietara Afacerii Independente. Ne va închiria nava, fără nici o îndoială. La un preţ foarte rezonabil. Celise Waan se întoarse să se uite. — Aia? Sper că nava ei are o grilă gravitaţională. Imponderabilitatea îmi produce greaţă. — Când iei legătura cu ea? se interesă Jefri Lion. — N-o voi contacta, declară Kaj Nevis. Am folosit-o pentru un transport, două, dar n-aş risca să călătoresc acum cu ea. Nici gând s-o implic în ceva de-o asemenea importanţă. Afacerea Independentă are un echipaj compus din nouă persoane – mai mare decât putem ţine sub control eu şi mercenara. Nu te simţi jignit, Lion, dar restul nu contaţi. — Ar trebui să ştii că sunt soldat, mormăi afectat Jefri Lion. Am luat parte la lupte. — Cu o sută de ani în urmă. După cum am spus, ceilalţi nu contează. Iar Jessamyn ne-ar ucide pe toţi cât ai clipi. De aceea aveţi nevoie de mine, adăugă el, privindu-i pe fiecare în parte cu ochii lui mici, negri. Fără mine, aţi fi fost destul de naivi s-o angajaţi pe Jessamyn. Sau o corporaţie de transporturi. — Nepoata mea lucrează pentru un negustor independent bogat, zise Celise Waan. — Care? se interesă Nevis. — Noah Wackerfuss, de pe Lumea Tocmelilor. — Noah Grasu’, dădu din cap Nevis. O adevărată distracţie să călătoreşti ce el! Vă aduc la cunoştinţă că nava lui e menţinută continuu în imponderabilitate. Gravitaţia l-ar ucide pe bătrânul degenerat – dar asta n-are importanţă. Wackerfuss nu-i deosebit de însetat de sânge, am avea cincizeci la sută şanse să nu ne ucidă. Dar e la fel de şiret şi lacom ca şi ceilalţi. Până la urmă, ar găsi o cale să capete o parte din pradă. În cazul cel mai rău, s-o ia pe toată. Iar echipajul lui are douăzeci de persoane – numai femei. Ai întrebat-o pe nepoata ta despre îndatoririle ei? Celise Waan roşi. — Trebuie să ascult insinuările individului ăsta? îl întrebă ea pe Lion. Descoperirea îmi aparţine! Nu vreau să fiu insultată de un derbedeu de mâna a treia, Jefri! — Să terminăm cu ciorovăiala, o rugă, pe un ton nefericit, Lion. Nevis, nu-i nevoie să te împăunezi cu cunoştinţele tale. Te-am acceptat pentru motive întemeiate, ştim toţi. Probabil cunoşti pe cineva pe care-l putem angaja să ne ducă la steaua molimei. — Bineînţeles. — Pe cine? se repezi Anittas. — Omul e un fel de negustor independent. Fără prea mult succes. Se află de o jumătate de an standard pe ShanDellor, în căutarea unui cargo. Probabil că e disperat – suficient de disperat – aşa că nu ne va respinge oferta. Are o navă mică, paradită, cu nume lung şi ridicol. Nu-i luxoasă, dar ne va duce unde trebuie, iar asta-i tot ce contează. Nu există echipaj, ca să fim îngrijoraţi – doar individul despre care v-am vorbit. Iar el… şi el e cam ridicol. N-o să ne facă probleme. E mare, dar moale, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Se zice că ar creşte pisici. Nu prea-i plac oamenii. Bea multă bere şi mănâncă prea mult. Mă îndoiesc că are vreo armă. Se zvoneşte că abia se descurcă, hoinărind din planetă în planetă şi vânzând bagatele absurde, jucărioare inutile. Wackerfuss crede că omul nu-i periculos. Dar, chiar dacă se înşală, ce poate face un singur om? Dacă ne ameninţă cu ceva, mercenara şi cu mine îl putem transforma în hrană pentru pisicile lui. — Nevis, nu vreau să aud de aşa ceva! protestă Jefri Lion. În această călătorie nu se vor făptui crime! — Nu? întrebă Nevis, făcând semn către Rica Dawnstar. Atunci de ce-ai angajat-o? adăugă el, zâmbind răutăcios – iar zâmbetul de răspuns al femeii fu ironic şi batjocoritor. Oricum, ştiam că ăsta-i locul în care-l vom găsi. Iată omul despre care v-am vorbit. Nici unul dintre ei, cu excepţia lui Rica Dawnstar, nu era prea versat în arta subtilă a conspiraţiei. Cei trei se întoarseră spre uşă, fixându-l pe bărbatul care tocmai intrase. Acesta era foarte înalt, de aproape doi metri şi jumătate, iar burta-i mare, moale, atârna deasupra cingătorii din metal. Avea mâini gigantice, o figură lungă, ciudat de albă, şi o atitudine bizară, ţeapănă. Pielea, atât cât se vedea, era de albeaţa oaselor uscate. Se părea că-i lipsea complet părul. Purta pantaloni albaştri, sclipitori, şi cămaşă de-un cafeniu închis, cu manşete destrămate. Probabil simţise că era privit, pentru că întoarse capul şi-i privi la rândul lui, cu figura-i palidă lipsită de expresie. Continuă să se uite la ei. Celise Waan întoarse prima capul, după aceea Jefri Lion, iar în cele din urmă şi Anittas. — Cine-i? îl întrebă ciborgul pe Kaj Nevis. — Wackerfuss îi zice Tuffy. Mi s-a spus că numele lui adevărat este Haviland Tuf.   Haviland Tuf luă ultimul fort stelar verde cu o delicateţe care-i contrazicea dimensiunile, apoi privi satisfăcut tabla de joc. Întreaga suprafaţă era roşie: crucişătoarele, cuirasatele, forturile stelare şi coloniile, toate erau roşii. — Mă văd nevoit să mă declar învingător, spuse el. — Încă o dată, recunoscu Rica Dawnstar. Tânăra se întinse, dorind să-şi dezmorţească membrele înţepenite după ore întregi de joc. Avea graţia ucigătoare a unei leoaice. Sub vesta din zale argintii de oţel purta o armă cu ace, într-o teacă atârnată de umăr. — Poate îndrăznesc prea mult, dacă aş sugera o altă înfruntare, zise Haviland Tuf. — Nu, mulţumesc, râse Dawnstar. Eşti prea bun. Sunt o jucătoare înnăscută, dar cu tine nu-i distractiv. Am obosit să tot ies pe locul doi. — Am avut foarte mult noroc în jocurile de până acum. Fără îndoială, norocul meu s-a terminat, iar dumneavoastră veţi întrece modestele mele puteri, în următoarea tentativă. — Oh, da, fără îndoială, rânji Rica Dawnstar. Permite-mi însă să amân acea tentativă pentru momentul în care plictiseala va deveni ucigătoare. Măcar sunt mai bună decât Lion. Nu-i aşa, Jefri? Jefri Lion stătea pe un scaun, într-un colţ al camerei de comandă a navei, răsfoind un teanc de texte militare vechi. Jacheta lui din stofă cameleon căpătase culoarea cafenie a panourilor din sintelemn din spatele lui. — Jocul nu respectă autenticele principii militare, declară el, cu un pic de enervare în glas. Am folosit tactica lui Stephen Cobalt Northstar, cea din momentul în care a Treisprezecea Flotă Umană a înconjurat Hrakkean. Contraatacul lui Tuf a fost complet eronat, ţinând seama de circumstanţe. Dacă regulile jocului ar fi fost corecte, nu puteam fi învins. — Adevărat? făcu Haviland Tuf. Aveţi un avantaj asupra mea, domnule. La urma urmei, aveţi norocul să fiţi istoric militar, în timp ce eu sunt doar un umil negustor. Îmi lipseşte familiarizarea dumneavoastră cu marile campanii militare ale istoriei. Noroc că, până acum, deficienţele jocului şi o şansă extraordinară au conspirat pentru a compensa ignoranţa mea! Dar aş considera binevenită oportunitatea de a-mi completa cunoaşterea principiilor militare. Dacă veţi binevoi a juca încă o dată, voi studia cu atenţie strategia dumneavoastră subtilă, pentru a încorpora, pe viitor, un mod de gândire mai sănătos, mai autentic, în jocul meu sărman. Jefri Lion, a cărui flotă argintie fusese eliminată prima în toate jocurile din săptămâna ce trecuse, păru stânjenit. — Ei bine, Tuf… începu el. Fu salvat din acea situaţie neplăcută de un răcnet subit, urmat de un val de obscenităţi, ce se auziră din compartimentul învecinat. Haviland Tuf sări imediat în picioare, iar Rica Dawnstar apăru îndată lângă el. Năvăliră în coridor chiar în clipa în care Celise Waan ieşea afară din încăperea pentru locuit, urmărind o mogâldeaţă neagră cu alb, care trecu vâjâind pe lângă ei şi intră în camera de comandă. — Prindeţi-o! ţipă Celise Waan la ei. Femeia avea figura roşie, umflată şi părea furioasă. — În ce scop, dacă-mi permiteţi să mă interesez? întrebă Tuf, blocând trecerea, coridorul fiind îngust, iar el lat. Antropologa întinse mâna stângă. Pe palmă se vedeau trei zgârieturi scurte, adânci, mustind de sânge. — Uite ce mi-a făcut! — Adevărat… Iar dumneavoastră ce i-aţi făcut ei? Kaj Nevis ieşi din încăperea de locuit, zâmbind subţire. — A vrut s-o arunce în cealaltă parte a camerei, zise el. — Stătea pe patul meu! se indignă Celise Waan. Am intenţionat să trag un pui de somn, iar creatura blestemată dormea în patul meu! răcni ea, după care se întoarse să-l înfrunte pe Nevis. Şterge-ţi rânjetul de pe figură! E suficient de neplăcut că trebuie să ne înghesuim în nava asta mică, amărâtă! Dar refuz să împart spaţiul ăsta insuficient cu animalele jegoase ale individului ăsta imposibil! E vina ta, Nevis! Tu ne-ai vârât în belea! Fă ceva! Îţi cer să-l determini pe Tuf să scape de calamităţile astea mici! Mă auzi? Îţi cer! — Scuză-mă, spuse Rica Dawnstar din spatele lui Tuf, iar uriaşul se uită la ea şi se dădu într-o parte. Asta-i una dintre calamităţile la care te referi? Dawnstar păşi în coridor, ţinând o pisică la piept, cu mâna stângă, în timp ce-o mângâia cu dreapta. Un cotoi uriaş, cu păr lung, moale, cenuşiu, şi ochi galbeni, aroganţi. Cântărea probabil vreo nouă kilograme, dar Rica îl ţinea cu uşurinţă, ca pe un pisoi. — Ce-i ceri lui Tuf să-i facă bătrânului Ciupercă? întrebă ea, în timp ce motanul torcea. — M-a rănit alta, una neagră cu alb, răspunse Celise Waan, dar asta-i la fel de rea. Uitaţi-vă la figura mea! Uitaţi-vă la ce mi-a făcut! Abia pot să respir, iar când încerc să dorm, mă trezesc cu o pisică pe piept! Ieri gustam ceva. M-am întrerupt un moment din mâncat, iar când m-am întors, lighioana neagră cu alb se ghemuise în farfurie şi rostogolea prăjiturile mele cu mirodenii prin praf, de parcă ar fi fost jucării! Nimic nu-i în siguranţă, cu animalele astea în jur! Am pierdut două stilouri şi cea mai frumoasă brăţară roz! Iar acum asta, atacul! E intolerabil! Insist ca animalele să fie duse imediat în depozit! Imediat, ai auzit? — Auzul meu este destul de bun, declară Haviland Tuf. Dacă obiectele dumneavoastră care lipsesc nu vor fi regăsite până la sfârşitul călătoriei, voi fi încântat să vă rambursez contravaloarea lor. Dar mă văd obligat, cu regret, să resping cererea dumneavoastră referitoare la Ciupercă şi Distrugere. — Sunt pasager pe caraghioslâcul ăsta de navă! ţipă la el Celise Waan. — Insultaţi inteligenţa mea, aşa cum aţi făcut şi cu auzul meu? întrebă Tuf: Statutul dumneavoastră ca pasager este evident, doamnă, nu-i necesar să-mi aduceţi aminte. Permiteţi-mi, totuşi, să subliniez că această navă mică, pe care vă simţiţi liberă s-o jigniţi, este căminul meu, locul în care trăiesc. Indiferent cum este. Mai mult, deşi sunteţi, fără nici o îndoială, pasager şi vă bucuraţi de anumite drepturi şi privilegii, Ciupercă şi Distrugere trebuie să aibă, logic, drepturi substanţial mai mari, pentru că aceasta este locuinţa lor permanentă. Nu-i obiceiul meu să iau pasageri la bordul Cornului abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime. După cum aţi remarcat, spaţiul disponibil este puţin adecvat propriilor mele nevoi. Din nefericire, am suferit diferite vicisitudini ale sorţii în domeniul profesional şi nu câştig nimic ascunzând faptul că rezerva mea de standarzi se îndrepta spre insuficienţă când m-a contactat Kaj Nevis. Am făcut toate eforturile pentru a vă simţi comod la bordul acestei nave pe care o blestemaţi, mergând până la a ceda, pentru necesităţile dumneavoastră colective, zona de locuit a rachetei, improvizându-mi un culcuş incomod în camera de comandă. În ciuda sărăciei mele evidente, am ajuns să regret profund impulsul nebunesc şi altruist care m-a împins să accept această închiriere, mai ales că plata primită abia a ajuns pentru combustibilul şi proviziile necesare călătoriei, precum şi achitării taxei de asolizare din ShanDi. Mă tem că aţi profitat serios de credulitatea mea. Cu toate acestea, sunt un om de cuvânt şi voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a vă duce la destinaţia dumneavoastră misterioasă. Dar sunt obligat să vă cer ca pe durata călătoriei să-i toleraţi pe Ciupercă şi pe Distrugere, aşa cum eu vă tolerez pe dumneavoastră. — Niciodată! declară Celise Waan. — Nu mă îndoiam de răspuns, comentă Haviland Tuf. — N-am de gând să mai stau împreună cu lighioanele, spuse antropologa. Nu există nici un motiv să ne înghesuim într-o cameră, ca soldaţii în cazarmă. Nava nu arăta atât de mică de afară. Unde duce uşa asta? întrebă ea, arătând cu mâna-i grasă. — Către compartimentele de depozitare, răspunse senin Haviland Tuf. Sunt şaisprezece. Recunosc că şi cel mai mic dintre ele e de două ori mai mare decât limitatul meu spaţiu locuibil. — Aha! exclamă Waan. Şi ai vreo încărcătură? — Compartimentul şaisprezece este umplut cu reproduceri din plastic ale măştilor de orgie coogliene pe care, din nefericire, n-am fost în stare să le vând pe ShanDellor, situaţie care m-a pus la discreţia lui Noah Wackerfuss, iar acesta a coborât preţurile şi m-a lipsit de mica mea speranţă de câştig. În compartimentul doisprezece am depozitat unele obiecte personale, echipament de tot felul şi diferite lucruri adunate în timp. Restul navei este complet gol, doamnă. — Excelent! În acest caz, vom transforma compartimentele mai mici în camere particulare pentru fiecare dintre noi. O chestie simplă, trebuie doar mutate paturile. — Foarte simplă, recunoscu Haviland Tuf. — Atunci fă-o! răcni Celise Waan. — Cum doriţi. Închiriaţi şi un costum spaţial? — Pentru ce? — Depozitele nu beneficiază de sistemul pentru menţinerea vieţii, rânji Rica Dawnstar. Nu au aer. Nici căldură. Nici presiune. Nici măcar gravitaţie. — Tocmai bune să te găzduiască, adăugă Kaj Nevis. — Într-adevăr, mormăi Haviland Tuf.   Ziua şi noaptea sunt noţiuni lipsite de sens pe o navă cosmică, dar ritmurile străvechi ale trupului omenesc îşi menţin cererile, iar tehnologia a trebuit să se conformeze. De aceea, Cornul abundenţei avea, ca şi alte nave, exceptând imensele vase de război cu trei viteze sau cargoboturile de linie ale corporaţiilor de transport, o perioadă pentru somn – un timp al întunericului şi al tăcerii. Rica Dawnstar se ridică din culcuşul ei şi-şi apucă arma cu ace, din obişnuinţă. Celise Waan sforăia puternic. Jefri Lion se zbătea şi se răsucea, câştigând bătăliile din mintea lui. Kaj Nevis era pierdut în vise de bogăţie şi putere. Şi cibertehul dormea, deşi era vorba de un alt soi de somn. Pentru a scăpa de plictiseala călătoriei, Anittas se întinsese într-un hamac, se conectase la calculatorul navei şi se închisese. Jumătatea lui cibernetică monitoriza jumătatea lui biologică. Respiraţia îi era lentă şi foarte regulată, temperatura trupului scăzută, consumul de energie redus aproape la zero. Dar senzorii fără pleoape, din metal argintiu, care-i serveau drept ochi, păreau a se mişca uşor, urmărind vreo viziune invizibilă. Rica Dawnstar ieşi iute din încăpere. Haviland Tuf stătea singur în camera de comandă. În culcuşul lui, torcea motanul cenuşiu. Mâinile uriaşe, albe, ale bărbatului se mişcau pe tastatura calculatorului. Distrugere, pisica mai mică, aceea neagră cu alb, se juca lângă picioarele lui. Ţinea în labe un stilou şi-l rostogolea de colo-colo pe podea. Tuf n-o auzise pe Rica intrând. Nimeni n-o auzea pe Rica mişcându-se, cu excepţia cazului când dorea ea să fie auzită. — Eşti încă treaz, spuse ea, rezemându-se de uşorul uşii. Tuf răsuci scaunul şi o privi impasibil. — O deducţie foarte remarcabilă. Sunt în faţa dumneavoastră activ, ocupat, solicitat de nevoile navei mele. Din dovezile evidente ale ochilor şi urechilor, aţi ajuns la concluzia că nu dorm. Puterea dumneavoastră de raţionament este uluitoare. Rica Dawnstar pătrunse lent în încăpere şi se întinse pe culcuşul lui Tuf, rămas nestrâns din perioada anterioară de somn. — Şi eu sunt trează, zise ea, zâmbind. — Abia de-mi vine să cred. — Crede. Nu dorm mult, Tuf. Două sau trei ore pe noapte. Un avantaj, în meseria mea. — Fără îndoială. — Dar la bordul unei nave reprezintă un dezavantaj. Mă plictisesc. — Vreţi să facem un joc? — Poate unul de alt fel, zâmbi ea. — Sunt dornic să învăţ jocuri noi. — Bine. Să ne jucăm de-a conspiraţia. — Regulile nu-mi sunt familiare. — Sunt destul de simple. — Într-adevăr? Poate veţi fi suficient de amabilă să le enunţaţi. Figura lungă a lui Tuf rămăsese calmă, evazivă. — N-ai fi câştigat ultimul meci dacă Waan ar fi fost de partea mea, când i-am cerut, spuse Rica, pe tonul unei conversaţii obişnuite. Alianţele, Tuf, pot fi profitabile pentru toate părţile implicate. Noi doi suntem deosebiţi de ceilalţi. Suntem mercenari. Dacă Lion are dreptate în privinţa stelei molimei, ei vor împărţi bogăţii atât de mari că nu ni le putem imagina, iar noi doi ne vom primi salariul. Nu mi se pare corect. — Echitatea e un lucru greu de apreciat, comentă Haviland Tuf, şi mult mai greu de atins. Aş dori ca plata mea să fie mai generoasă, dar, fără îndoială, mulţi alţii doresc acelaşi lucru. Însă este salariul pe care l-am negociat şi l-am acceptat. — Negocierile pot fi redeschise, sugeră Rica Dawnstar. Au nevoie de noi. De amândoi. Mi se pare că, dacă am colabora, am reuşi să… să impunem nişte termeni mai convenabili. Să devenim părtaşi. O împărţire la şase. Ce zici? — O idee care mă intrigă, cu multe elemente care o recomandă. Unii şi-ar permite să sugereze că e vorba de un lucru lipsit de etică, ceea ce-i adevărat, dar adevărata sofisticare implică o anumită flexibilitate morală. Rica Dawnstar examină un moment figura lungă, albă, lipsită de expresie, apoi rânji: — Nu te atrage, Tuf! În sinea ta, eşti de partea regulilor. — Regulile reprezintă esenţa jocului, sufletul lor, dacă vrei. Dau substanţă şi înţeles micilor noastre înfruntări. — Uneori e mai amuzant să le încalci. Şi mai eficient. Tuf îşi acoperi figura cu mâinile. — Deşi nu-s mulţumit de salariul meu ridicol, doresc să-mi îndeplinesc contractul cu Kaj Nevis. Nu vreau să vorbească urât despre mine sau despre Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime. — Oh, mă îndoiesc că va vorbi urât despre tine, Tuf! râse Rica. Mă îndoiesc că te va pomeni vreodată, după ce-şi va realiza ţelul şi va scăpa de tine. Fu încântată să observe că declaraţia ei îl făcuse pe Tuf să clipească. — Chiar aşa? întrebă el. — Nu eşti curios? Nu vrei să ştii unde mergem şi de ce Waan şi Lion au ţinut zona de destinaţie secretă până am ajuns la bord? Şi de ce Lion a angajat un paznic? Haviland Tuf mângâie blana lungă, cenuşie, a lui Ciupercă, fără să-şi mute privirea de pe figura tinerei. — Curiozitatea reprezintă marele meu viciu. Mă tem că aţi văzut în sufletul meu, iar acum căutaţi să-mi exploataţi slăbiciunea. — „Curiozitatea a ucis pisica”, spuse Rica Dawnstar. — O sugestie neplăcută, mai ales cu ea de faţă, comentă Tuf. — Dar satisfacţia a reînviat-o, sfârşi Rica. Lion ştie că-i vorba de ceva imens. Şi teribil de periculos. Pentru a obţine ceea ce vor, au nevoie de Nevis sau de cineva ca el. I-au repartizat un sfert frumos, dar Kaj are felul acela de reputaţie care te face să te întrebi dacă se va mulţumi doar cu a patra parte. Mă aflu aici ca să am grijă să se mulţumească. Pe de altă parte, adăugă ea, dând din umeri şi bătând cu palma în arma cu ace din teaca de la umăr, reprezint o asigurare şi împotriva altor complicaţii ce se pot ivi. — Pot să atrag atenţia că dumneavoastră reprezentaţi o complicaţie adiţională? Ea zâmbi rece. — Nu-i spune asta lui Lion. Gândeşte-te la ce ţi-am spus, Tuf. După cum văd eu lucrurile, Nevis te-a subapreciat. Nu-l subaprecia şi tu pe el. Sau pe mine. Niciodată, niciodată să nu mă subapreciezi. Poate va veni un timp când vei dori să ai un aliat. Iar lucrul acesta s-ar putea întâmpla mai devreme decât crezi.   Cu trei zile înainte de sosire, Celise Waan se plânse din nou de mâncare. Tuf servise un ghiveci de legume cu mirodenii, aşa cum se găteşte pe Halagreen. O mâncare picantă, dar aveau parte de ea pentru a şasea oară de când călătoreau. Antropologa arătă legumele din farfurie, se strâmbă şi spuse: — De ce nu primim nişte mâncare adevărată? Tuf se întinse, străpunse provocator cu furculiţa o ciupercă dolofană şi o ridică în faţa ochilor. O privi în tăcere un moment, aplecă un pic capul şi o privi din alt unghi, o răsuci şi se uită din nou la ea, iar în cele din urmă o pipăi uşor. — Nu reuşesc să înţeleg natura reclamaţiei dumneavoastră, doamnă. Ciuperca pare suficient de adevărată sărmanelor mele simţuri. Sigur, e doar o parte dintr-un întreg. Poate că restul ghiveciului este iluzoriu. Deşi cred că nu-i. — Ştii la ce mă refer! ţipă Celise Waan cu voce stridentă. Vreau carne! — Iar eu vreau bogăţii nemăsurate. Asemenea fantezii sunt uşor de visat, dar devin ceva mai greu reale. — M-am săturat de legumele astea enervante, se văită Celise Waan. Vrei să spui că pe nava asta chinuitoare nu pot căpăta o bucăţică de carne? Tuf îşi încrucişă degetele. — Nu intenţionez să difuzez informaţii eronate. Eu nu sunt un mâncător de carne, dar există o cantitate minusculă pe Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime. Recunosc cinstit. O satisfacţie furioasă apăru pe figura lui Celise Waan. Femeia se uită pe rând la ceilalţi aflaţi în jurul mesei. Rica Dawnstar încerca să-şi stăpânească un rânjet. Jefri Lion se îmbufnase. — V-am spus eu că păstrează mâncarea bună pentru el! Cu un gest deliberat, apucă farfuria şi o aruncă în partea opusă a camerei. Vasul se izbi de peretele metalic şi-şi goli încărcătura de ghiveci în patul nestrâns al lui Rica Dawnstar. Mercenara zâmbi dulce: — Tocmai am făcut schimb de paturi, Waan! — Nu-mi pasă! Măcar o dată voi avea o mâncare decentă! Presupun că voi, ceilalţi, vă aşteptaţi s-o împart cu voi! — Nu, dragă, spuse Rica. E toată a ta! Apoi îşi termină ghiveciul şi şterse farfuria cu o coajă de pâine cu ceapă. Lion arăta stânjenit; în schimb, Kaj Nevis declară: — Dacă poţi să obţii carne de la Tuf, îţi aparţine în totalitate. — Excelent! exclamă ea. Tuf, adu-mi carnea! Haviland Tuf o privi impasibil. — E adevărat că, în conformitate cu contractul pe care l-am încheiat cu Kaj Nevis, trebuie să vă hrănesc pe durata călătoriei. Dar nu s-a menţionat nimic despre natura alimentaţiei. Oricum, mi-am făcut datoria. Acum însă trebuie să vă satisfac capriciile culinare. Foarte bine, dacă asta-i soarta mea. Dar mă trezesc brusc cuprins eu însumi de pofte. Dacă eu vă suport toanele, n-ar fi echitabil ca şi dumneavoastră să le acceptaţi pe ale mele? — Ce vrei să zici? întrebă Waan, suspicioasă. — Nimic, de fapt, răspunse Tuf, întinzând mâinile în lături. În schimbul cărnii pe care o doriţi, cer doar un moment de înţelegere. Am devenit foarte curios în ultimul timp şi aş vrea să-mi satisfac curiozitatea. Rica Dawnstar m-a avertizat că, dacă nu va fi satisfăcută, curiozitatea îmi va ucide pisicile… — Sunt de aceeaşi părere, declară antropologa cea grasă. — Mda… Cu toate acestea, mă văd silit să insist. Vă propun un târg: hrană, de felul celei pe care aţi cerut-o atât de melodramatic, pentru o pepită măruntă, sărmană, de informaţie a cărei cedare nu vă va costa nimic. Suntem pe cale să ajungem în sistemul Hro B’rana, destinaţie pe care aţi declarat-o la închirierea navei. Aş dori să aflu de ce mergem acolo, precum şi natura a ceea ce vă aşteptaţi să găsiţi pe acea stea a molimei de care v-am auzit vorbind. Celise Waan se întoarse spre ceilalţi: — Am plătit o grămadă de standarzi pentru hrană! Ăsta-i jaf! Jefri, pune piciorul în prag! — Hm! făcu Jefri Lion. Nu-i nici un pericol, Celise. Oricum va afla, când vom ajunge. Poate că a sosit timpul să ştie. — Nevis, n-ai de gând să faci nimic? — De ce? întrebă acesta. N-are nici o importanţă. Spune-i şi ia-ţi carnea. Sau nu-i spune. Mi-e indiferent. Waan se uită întâi la Kaj Nevis, apoi, trufaşă, la figura calmă, palidă, a lui Haviland Tuf. — Bine, zise ea, încrucişându-şi braţele. Dacă e neapărată nevoie, o să cânt ca să primesc de mâncare! — E suficient şi dacă vorbiţi cu voce normală, declară Tuf. Celise Waan îl ignoră. — O să povestesc pe scurt. Descoperirea stelei molimei este marele meu triumf, piatra de căpătâi a carierei mele, dar nici unul dintre voi n-a avut inteligenţa sau amabilitatea să aprecieze munca pe care am făcut-o. Sunt antropolog la Centrul ShanDellor pentru Progresul Culturii şi Cunoaşterii. Specialitatea mea ştiinţifică este studiul culturilor primitive de un fel deosebit – culturile planetelor colonizate care au rămas izolate şi au decăzut tehnic în urma Marelui Război. Bineînţeles, multe lumi umane au fost afectate astfel, iar un număr considerabil dintre ele au fost cercetate amănunţit. Eu am lucrat în domenii mai puţin cunoscute – investigarea culturilor neumane, în special cele ale fostelor planete de sclavi ai hranganilor. Una dintre planetele pe care le-am studiat a fost Hro B’rana – cândva o colonie înfloritoare, un domeniu pentru înmulţirea hruunilor, dactiloizilor şi altor rase hrangane de sclavi, acum pustiită. Făpturile inteligente care trăiesc acolo au viaţă scurtă, o viaţă urâtă, brutală. Dar, ca în multe asemenea culturi degenerate, există basme despre o vârstă de aur dispărută. Lucrul cel mai interesant de pe Hro B’rana este o legendă, o legendă care se întâlneşte doar acolo – cea despre steaua molimei. Subliniez că pustiirea planetei este deosebit de puternică, iar subpopularea severă, în ciuda faptului că mediul nu-i exagerat de aspru. De ce? Ei bine, descendenţii degeneraţi ai coloniştilor hruuni şi dactiloizi, ale căror culturi sunt, de altfel, complet diferite şi foarte ostile una faţă de cealaltă, au un singur răspuns la această întrebare: steaua molimei. La fiecare a treia generaţie, exact atunci când reuşesc să iasă din starea lor nenorocită, când populaţia creşte din nou, steaua molimei devine tot mai mare pe cerul nopţii lor. Iar când ajunge cea mai strălucitoare de pe boltă, atunci începe sezonul molimelor. Epidemiile se întind pe toată Hro B’rana, şi de fiecare dată cea nouă este mai teribilă decât cea de dinainte. Vindecătorii sunt neputincioşi. Recolta se veştejeşte, animalele pier, iar trei sferturi din populaţia inteligentă moare. Cei care supravieţuiesc sunt aruncaţi în cea mai brutală formă de existenţă. Apoi steaua molimei descreşte şi, o dată cu declinul ei, molima dispare de pe Hro B’rana pentru încă trei generaţii. Aceasta-i legenda. În timp ce-o ascultase pe Celise Waan relatând povestea, Haviland Tuf îşi păstrase o figură inexpresivă. — Interesant, zise el. Presupun totuşi că expediţia prezentă nu a fost organizată pentru a vă continua cariera prin investigarea acestui basm îngrozitor. — Nu, recunoscu Celise Waan. Am avut, cândva, această intenţie. Legenda mi se păruse un subiect excelent pentru o monografie. Am încercat să obţin fonduri de la Centru, pentru o cercetare la faţa locului, dar cererea mea a fost respinsă. M-am enervat, şi pe bună dreptate. Idioţii! Am vorbit despre supărarea mea şi despre cauza ei colegului meu, Jefri Lion. Lion tuşi. — Da, spuse el. Domeniul meu, după cum ştiţi, este istoria militară. Am fost intrigat, bineînţeles. M-am cufundat în băncile de date ale Centrului. Fişierele noastre nu-s la fel de complete ca acelea de pe Avalon şi Newhoime, dar n-aveam timp pentru cercetări mai minuţioase. Trebuia să acţionăm repede. Vezi, teoria mea e de fapt mai mult decât o teorie, e o certitudine, pentru că ştiu ce-i o stea a molimei. Nu-i nici o legendă, Tuf! E adevărul gol-goluţ! Trebuie să fie părăsită, abandonată, dar încă funcţională, îndeplinindu-şi programele după mai mult de un mileniu de la Prăbuşire. Nu-ţi dai seama? Nu ghiceşti? — Îmi recunosc eşecul, zise Tuf. Îmi lipseşte familiarizarea dumneavoastră cu problema respectivă. — E o navă de război, Tuf, o navă militară situată pe o orbită lungă, eliptică, în jurul planetei Hro B’rana. Una dintre cele mai devastatoare arme lansate în vidul cosmic de Străvechiul Pământ împotriva hranganilor, la fel de teribilă ca legendara flotă a iadului despre care se spune că ar fi existat în ultimele zile de dinaintea Prăbuşirii. Dar are posibilitatea de a face bine, în aceeaşi măsură în care poate face rău. Este depozitara celei mai înaintate ştiinţe biogenetice a Imperiului Federal, un artefact care funcţionează, plin de secrete pierdute pentru restul omenirii! — Într-adevăr! mormăi Tuf. — Este o navă de germinare, încheie Jefri Lion, o navă de germinare pentru război biologic a Corpului Inginerilor Ecologi. — Şi e a noastră, rânji Kaj Nevis. Haviland Tuf îl privi atent pe Nevis, dădu din cap, se ridică, apoi anunţă: — Curiozitatea mi-a fost satisfăcută. Acum trebuie să-mi îndeplinesc partea ce-mi revine din înţelegere. — Ahhh! făcu Celise Waan. Carnea mea! — Cantitatea este copioasă, deşi recunosc că varietatea-i redusă, anunţă Haviland Tuf. Vă voi lăsa sarcina de a vă pregăti carnea în modul cel mai plăcut cerului gurii dumneavoastră. Se duse la un dulap, tastă codul de acces şi scoase o lădiţă, pe care o aduse, sub braţ, la masă. — Aceasta-i singura carne de la bordul navei mele. Nu-i pot garanta gustul sau calitatea. Dar până acum n-am primit vreo plângere. Rica Dawnstar izbucni în râs, iar Kaj Nevis chicoti. Haviland Tuf, grijuliu şi metodic, scoase din lădiţă o duzină de cutii de conserve cu hrană pentru pisici şi le aşeză în faţa lui Celise Waan. Distrugere se căţără pe masă şi începu să toarcă.   — Nu-i atât de mare pe cât mă aşteptam, spuse Celise Waan, la fel de arţăgoasă ca de obicei. — Doamnă, ripostă Haviland Tuf, ochii pot înşela deseori. Ecranul meu de vizualizare este, recunosc, modest, cu diametrul doar de un metru, iar acest lucru, bineînţeles, diminuează mărimea oricărui obiect reprezentat pe el. Nava are dimensiuni considerabile. — Cât de considerabile? se interesă Kaj Nevis, apropiindu-se. Tuf îşi încrucişă mâinile pe burtă. — Nu pot spune cu precizie. Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime e doar o navă comercială modestă, iar instrumentele ei senzoriale nu-s ce-ar trebui să fie. — Atunci, spune cu aproximaţie, mârâi Kaj Nevis.  

Lumina ce se stinge de George R.R. Martin   Prolog O stea solitară, rătăcind fără ţintă, o paria a creaţiei; asta era planeta. De secole fără număr tot căzuse, şi căzuse, stingheră, fără vreo destinaţie anume, şi căzuse, şi iar căzuse printre spaţiile reci şi pustii dintre sori. Generaţii de stele se succedaseră pe cerurile ei neroditoare. Nu aparţinea niciuneia. Era o lume în sine şi de sine stătătoare, unică. Într-un anumit sens, nici măcar nu făcea parte din galaxie; traiectoria ei descendentă străpungea câmpia galactică aidoma unui cui bătut prin tăblia din lemn a unei mese rotunde. Aparţinea nefiinţei. Iar nefiinţa avea să devină realitate cât de curând. În zorii istoriei omeneşti, planeta aceasta solitară a trecut printr-o perdea de pulbere interstelară care acoperea o zonă extrem de mică de lângă hotarul uriaşelor lentile gravitaţionale ale galaxiei. Dincolo nu erau decât câteva stele – cam vreo treizeci, foarte puţine. Şi dincolo de ele nu mai era nimic decât vidul, o noapte mai adâncă şi mai lungă decât oricare dintre cele cunoscute vreodată de planeta aceasta pribeagă. După ce s-a rostogolit prin acea regiune umbrită a hotarelor, a întâlnit poporul cel smintit. Cei care au descoperit-o primii au fost Imperialii Pământului, exact la apogeul expansiunii lor demente şi fără noimă, atunci când Imperiul Federal al Bătrânului Pământ încă mai încerca să cârmuiască toate enclavele de omenire de peste abisuri colosale, imposibil de trecut. O navă de război, pe nume Mao Tze Dong, ce fusese mutilată în timpul unei incursiuni împotriva Hranganienilor, iar întregul echipaj murise la posturi, a devenit primul vehicul de pe tărâmul oamenilor care a trecut dincolo de Vălul Diavolului. Mao era doar o epavă care plutea în derivă, complet lipsită de oxigen şi pe ale cărei coridoare cadavrele se legănau într-un dans grotesc, lovindu-se de tavane cam o dată la un secol. Însă computerele navei fantomă încă mai funcţionau, repetându-şi cu încăpăţânare ritualurile, suficient cât să observe solitara planetă fără nume şi să îi noteze poziţia pe hărţi chiar înainte de a se opri definitiv, la doar câteva minute-lumină depărtare de ea. La vreo şapte secole după această întâmplare, o navă comercială din Tober a dat peste Mao Tze Dong şi peste însemnarea de pe hartă. Dar pe atunci ştirea aceasta era deja veche; planeta mai fusese descoperită o dată. Celia Marcyan a fost cea care a descoperit-o a doua oară. Nava acesteia, Vânătorul de Fantasme, a înconjurat planeta cea întunecată pe tot parcursul unei zile standard, în perioada generaţiei de interimat ce a urmat Colapsului. Doar că solitara planetă nu a interesat-o pe Celia, căci nu-i putea oferi decât pietre şi gheţuri şi noapte fără sfârşit, astfel încât, nu după multă vreme, şi-a văzut mai departe de drum. Însă menirea ei era să dea nume planetelor şi, astfel, înainte de a pleca de acolo, a botezat-o. A numit-o Worlorn, dar nu a explicat niciodată nici de ce a ales acest nume, nici ce înseamnă el. Şi Worlorn a rămas. Iar Celia şi-a văzut de drum, pornind spre alte lumi şi alte istorii. Următorul vizitator a fost Kleronomas, în anul 46-ai. Nava lui de prospecţiuni a survolat-o în trecere şi a însemnat pe hărţi regiunea pustie. Planeta şi-a dezvăluit tainele în faţa senzorilor; şi astfel Kleronomas a constatat că era mai mare şi mai bogată decât majoritatea celorlalte, cu atmosferă şi oceane îngheţate, aşteptând eliberarea. Există voci care spun că Tomo şi Walberg au fost primii care au aterizat pe Worlorn, în anul 97-ai, în timpul expediţiei lor nebune de traversare a galaxiei. Să fie adevărat? Probabil că nu. Fiecare planetă aparţinând tărâmului oamenilor deţine câte o legendă despre Tomo şi Walberg. Însă nava lor, Curva Visătoare, nu s-a mai întors niciodată, aşa că cine poate şti unde anume a aterizat? Următoarele observaţii s-au rezumat mai mult la fapte şi mai puţin la legende. Fără stele, fără valoare şi doar marginal interesantă, Worlorn a ajuns o însemnare obişnuită pe hărţile stelare ale Lizierei, acea dispersie de lumi risipite între fumul întunecat al gazelor din Vălul Diavolului şi Imensa Mare Neagră. Apoi, în anul 446-ai, un astronom de pe Wolfheim şi-a dedicat viaţa studierii planetei Worlorn şi a adunat toate coordonatele referitoare la ea. Atunci s-au schimbat lucrurile. Astronomul wolfmanian se numea Ingo Haapala şi, într-o bună zi, a ieşit din camera lui de lucru teribil de surescitat, aşa cum este caracteristic wolfmanienilor. Căci pe Worlorn urma să vină ziua – o zi lungă şi strălucitoare. Constelaţia numită Roata de Foc strălucea pe toate cerurile din Exterior; miracolul ei era cunoscut până la mari depărtări, chiar şi pe Bătrânul Pământ. Centrul formaţiunii îl constituia o stea imensă, Axul, Ochiul Iadului, Satan cel Gras – avea zeci de nume. La distanţă egală pe orbita ei, aranjate ordonat, precum şase bile de foc galben ce se rotesc în jurul unui unic jgheab, erau celelalte: Sorii Troieni, Copiii Satanei, Coroana Iadului. Numele nu contau. Ceea ce conta era Roata însăşi, cele şase stele galbene de dimensiuni medii care-şi omagiau stăpânul roşu, colosal de mare, devenind brusc cel mai neverosimil şi stabil sistem pluristelar descoperit până în acel moment. Roata a fost o minune care a durat doar şapte zile, un alt mister pentru o umanitate istovită deja de mult prea multe mistere străvechi. În lumile mai civilizate, oamenii de ştiinţă au emis teorii încercând să-i explice apariţia; dincolo de Vălul Diavolului s-a format un cult în jurul ei, iar bărbaţii şi femeile vorbeau despre o rasă dispărută de ingineri stelari care mutaseră sorii din loc pentru a-şi ridica un monument. Atât speculaţiile de natură ştiinţifică, cât şi superstiţiile s-au dezvoltat cu intensitate timp de câteva decenii, iar apoi au intrat în declin; foarte curând după aceea întreaga chestiune a fost dată uitării. Wolfmanianul Haapala a prezis că Worlorn va înconjura Roata de Foc o singură dată, pe o hiperbolă largă şi lentă, însă fără să intre în sistem, dar apropiindu-se foarte mult de acesta. Cincizeci de ani standard de lumină a soarelui; apoi din nou în bezna din Lizieră, dincolo de Ultimele Stele, în Imensa Mare Neagră de vid intergalactic. Acestea au fost secole pline de nelinişti, când Înaltul Kavalaan şi alte lumi din Exterior se obişnuiau cu gustul primului lor sentiment de mândrie, tot mai nerăbdătoare să-şi găsească locul în istoriile spulberate ale umanităţii. Şi toată lumea ştie ce a urmat. Roata de Foc fusese mereu fala lumilor din Exterior, dar până acum, fusese o fală lipsită de planete. Pe când planeta Worlorn se apropia de lumină, a fost sfâşiată de un secol de furtuni: ani lungi de gheţuri care se topeau şi de activitate vulcanică şi de cutremure. Puţin câte puţin, atmosfera ei îngheţată a căpătat viaţă, iar vânturi hidoase au urlat ca nişte sugari monstruoşi. Iată cu ce s-au confruntat şi s-au luptat lumile din Exterior. Terra-modelatorii au sosit de pe Tober-din-Văl, gardienii vremii din Zorii-Întunecaţi, dar au mai venit şi alte echipe din Wolfheim şi din Kimdiss şi din ai-Emerel şi din Lumea Oceanului de Vin Negru. Cei din Înaltul Kavalaan au dirijat lucrările, căci ei revendicaseră planeta solitară. Strădaniile tuturor au durat mai mult de un secol, iar cei ce şi-au pierdut viaţa au intrat în legendele învăţate de copiii din Lizieră. Dar, în cele din urmă, Worlorn a fost îmblânzită. Apoi s-au ridicat oraşele, şi păduri stranii s-au dezvoltat sub lumina Roţii, şi animalele au fost lăsate libere pentru a da viaţă planetei. În anul 589-ai s-a înfiinţat Festivalul Lizierei, chiar în perioada când Satana cel Gras ocupa un sfert din cer, înconjurat de copiii lui strălucitori. În prima zi, toberienii şi-au scos scuturile stratosferice, iar lumina soarelui a căzut şi s-a învolburat pe ele în imagini caleidoscopice. Au urmat alte zile, apoi au sosit navele. Din toate lumile din Exterior, şi din lumile de dincolo, din Tara şi din Daronne, de pe cealaltă parte a Vălului, din Avalon şi din Lumea lui Jamison, de la distanţe uriaşe, din Newholme şi Bătrânul Poseidon, şi chiar de pe Bătrânul Pământ. Vreme de cinci ani standard, Worlon s-a deplasat spre periheliu, apropiindu-se de sursa de lumină; alţi cinci, s-a îndepărtat de ea. În anul 599-ai Festivalul a luat sfârşit. Worlorn a intrat în zona crepusculară şi a început să se prăvălească spre noapte. Capitolul 1 Dincolo de fereastră, apa se lovea de stâlpii aleii pavate cu lemn din lungul canalului. Dirk t’Larien îşi ridică privirea şi văzu un şlep scund şi negru plutind în lumina lunii. Doar un singur om stătea la pupa, sprijinindu-se de un stâlp subţirel. Toate acestea erau conturate extrem de clar, căci luna planetei Braque se afla în mijlocul cerului, mare cât un pumn, şi extrem de strălucitoare. În spatele ei nu se afla nimic altceva decât tăcerea şi un întuneric fumegând, o cortină nemişcată ce ascundea stelele mai îndepărtate. Nimic altceva decât un nor de pulbere şi gaz, îşi spuse. Vălul Diavolului. Începutul veni la multă vreme după final: o bijuterie-şoptitoare. Împachetată în foiţă din argint şi catifea neagră, exact la fel cum i-o dăruise cu mulţi ani în urmă. Şi în acea noapte o despachetă, aşa cum stătea, pe scaun, lângă fereastra dormitorului său ce dădea spre canalul larg şi înspumat, unde negustorii îşi împingeau la nesfârşit în sus şi în jos şlepurile încărcate cu fructe. Nestemata era aşa cum şi-o amintea Dirk: în formă de lacrimă, roşu aprins cu nervuri negre, subţiri. Îşi aduse aminte de ziua în care giuvaiergiul cu puteri telepatice le-o tăiase pe planeta Avalon. Trecu vreme îndelungată până o atinse. Netedă şi extrem de rece sub vârful degetului său, îi şoptea adânc în suflet aduceri aminte şi făgăduinţe pe care încă nu le dăduse uitării. Venise pe planeta Braque fără vreun motiv anume şi nu-şi putea imagina cum de îl găsiseră. Dar l-au găsit, asta era sigur, şi Dirk t’Larien şi-a recăpătat giuvaierul. – Gwen, şopti el, doar ca să rostească din nou numele acesta şi să-i simtă mult familiara-i căldură pe limbă. Jenny a lui, Guinevere a lui, stăpână a viselor abandonate. Îşi spuse că trecuseră deja şapte ani standard, iar degetul lui mângâie mai departe piatra rece, mult prea rece. Dar parcă fuseseră şapte vieţi. Şi totul se terminase. Ce ar mai putea ea să dorească de la el acum? Bărbatul care o iubise, celălalt Dirk t’Larien, cel care făcea promisiuni, cel care dăruia giuvaiere, murise de mult timp. Dirk ridică mâna ca să-şi dea la o parte din ochi o şuviţă de păr şaten brăzdată cu fire cărunte. Şi, fără veste, fără să-şi dorească una ca asta, îşi aminti cum Gwen obişnuia să-i dea părul la o parte atunci când voia să-l sărute. Şi atunci se simţi foarte ostenit şi foarte derutat. Cinismul lui cultivat cu atât de multă migală începuse să dea semne de slăbiciune, şi parcă o greutate i se lăsă pe umeri, greutatea persoanei care fusese odinioară, dar care dispăruse acum. Şi chiar că se schimbase extrem de mult în toţi aceşti ani. Lui îi plăcea să spună că devenise mai înţelept. Însă acum toată această înţelepciune se acrise pe nesimţite. Gândurile îi rătăciră prin trecut, zăbovind asupra tuturor promisiunilor încălcate, asupra visurilor amânate şi pierdute apoi, asupra idealurilor la care renunţase, asupra viitorului lui strălucit pe care îl cedase în schimbul plictisului şi zădărniciei. De ce l-a obligat să-şi aducă aminte? Trecuse mult prea mult timp, prea multe i se întâmplaseră – probabil prea multe se întâmplaseră amândurora. În plus, niciodată nu se gândise că ea avea să folosească în vreun fel bijuteria. Nu fusese decât un gest stupid, un gest de adolescent care pozează în tânăr romantic incurabil. Niciun adult cu judecată nu l-ar obliga să respecte un asemenea angajament absurd. Bineînţeles că nu se putea duce. Încă nu vizitase planeta Braque, avea propria-i viaţă de care să se ocupe, avea lucruri importante de făcut. După tot acest timp, sigur că Gwen nu se putea aştepta că o să sară într-o navă şi că va porni spre lumile din Exterior. Iritat, luă piatra preţioasă în mână şi închise pumnul peste ea. Se hotărî să o arunce pe fereastră în apele întunecate ale canalului şi, astfel, să scape de toate semnificaţiile ei. Dar piatra din pumnul lui se transformă într-un infern de gheaţă, iar amintirile, în pumnale ascuţite. … pentru că ea are nevoie de tine, îi şopti giuvaierul. Pentru că ai promis. Pumnul îi rămase încleştat. Îi amorţise. Celălalt Dirk, cel tânăr, acel Dirk care-i aparţinuse lui Gwen, acela promisese. Dar şi ea a promis, îşi aminti el. Cu multă vreme în urmă, pe planeta Avalon. Giuvaiergiul cel bătrân, un emereli scofâlcit înzestrat cu un Har minuscul şi păr auriu, făurise două bijuterii. Îl descifrase pe Dirk t’Larien, simţise toată dragostea pe care Dirk o avea pentru Jenny a lui şi încercase să o transpună în bijuterie cât de mult îi îngăduiseră bietele sale puteri paranormale. După aceea, executase acelaşi ritual şi pentru Gwen. Apoi făcuseră schimb de giuvaiere. Fusese ideea lui. Poate nu va fi mereu la fel[1], îi spusese, citând un poem din vechime. Aşa că şi-au făgăduit, amândoi şi-au făgăduit unul celuilalt: „Trimite-mi suvenirul acesta şi voi veni. Indiferent unde mă aflu, indiferent cât de mult timp a trecut, indiferent ce s-a petrecut între noi. Voi veni şi nu voi pune nicio întrebare.” Însă promisiunea a fost încălcată. La şase luni după ce îl părăsise, Dirk i-a trimis giuvaierul. Şi ea nu a venit. Aşa că nici vorbă să se fi aşteptat acum ca ea să-i pretindă lui să se ţină de cuvânt. Dar iată că o făcuse. Şi chiar se aştepta să-i răspundă la chemare? Cu amar în suflet recunoscu că bărbatul de atunci, bărbatul acela s-ar fi dus la ea, indiferent ce s-ar fi petrecut între ei, indiferent cât de mult ar urî-o – sau ar iubi-o. Însă nătărăul acela era mort şi îngropat de mult. Timpul şi Gwen îl uciseseră. Dar tot ascultă la şoaptele giuvaierului şi vechile sentimente reveniră la viaţă, alături de dezgustul cel nou. Când îşi ridică, în cele din urmă, privirea, îşi spuse: Poate că totuşi nu este prea târziu. Există mai multe mijloace de deplasare de la o stea la alta, unele mai rapide decât viteza luminii, altele nu, dar toate sunt prea lente. Durează mai mult de o viaţă ca să ajungi de la un capăt al tărâmului oamenilor la celălalt, iar acest tărâm – enclavele de omenire risipite ici şi colo dimpreună cu spaţiul imens dintre ele – reprezintă cea mai mică parte din galaxie. Dar planeta Braque era aproape de Văl şi de lumile din Exterior de dincolo de el şi încă se mai făcea ceva comerţ între acestea, astfel că Dirk reuşi să găsească o navă. Se numea Fiorul Duşmanilor Uitaţi şi făcea cursa de la Braque la Tara şi apoi prin Văl la Wolfheim, la Kimdiss şi apoi la Worlorn. Călătoria aceasta, chiar la viteză mai mare decât viteza luminii dura mai mult de trei luni standard. Dirk ştia că, după escala pe Worlorn, Fiorul va merge mai departe, la Înaltul Kavalaan, şi la ai-Emerel, şi la Ultimele Stele, de unde va face cale întoarsă pe aceeaşi rută extrem de lungă şi plictisitoare. Aerodromul spaţial fusese construit pentru un trafic de douăzeci de nave pe zi; acum era chiar bine dacă mai găzduia fie şi una pe lună. Cea mai mare parte a lui era închisă, învăluită în întuneric, abandonată. Fiorul ateriză în mijlocul unei zone încă funcţionale, uriaşă printre cele câteva navete particulare din apropiere şi cargoul toberian parţial demontat. O zonă a uriaşului terminal, automatizată, însă neînsufleţită, era încă intens luminată, dar Dirk o traversă iute şi ieşi în noaptea de afară, în pustia noapte extraterestră care plângea de dorul stelelor. Şi acolo îl aşteptau ei, chiar lângă poarta principală, mai mult sau mai puţin cum îşi imaginase că va fi. Căpitanul navei cu care sosise acţionase laserele de îndată ce intraseră în spaţiul normal. Gwen Delvano venise să-l întâmpine, aşa cum îi ceruse. Însă nu venise singură. Iar când el ieşi din terminal, Gwen era cufundată într-o discuţie şoptită, prudentă, cu bărbatul pe care îl adusese cu ea. Dirk se opri chiar lângă poartă, se forţă să schiţeze un surâs şi puse jos sacul lejer de voiaj. – Hei, şopti el, am auzit că aici are loc un Festival. Ea s-a întors la auzul glasului lui şi acum râdea, cu râsul acela pe care el şi-l amintea atât de bine. – Nu, îi răspunse. Ai întârziat zece ani. Dirk se încruntă şi clătină din cap. – La naiba, exclamă el. Apoi surâse din nou, iar ea se apropie şi se strânseră în braţe. Celălalt bărbat, străinul, îi urmărea fără pic de jenă. Îmbrăţişarea a fost foarte scurtă. Nici nu apucase bine Dirk să o ia în braţe, că Gwen se şi desprinse şi se retrase câţiva paşi. Dar nu s-a îndepărtat prea mult şi amândoi începură să caute trecerea anilor pe chipul celuilalt. Îmbătrânise un pic, dar era aproape neschimbată. Şi îşi spuse că transformările pe care le observa acum nu erau decât erori ale amintirilor lui. Ochii ei mari şi verzi nu mai erau chiar atât de mari şi chiar atât de verzi cum şi-i amintea, şi parcă era şi mai înaltă şi poate puţin mai împlinită. Dar se afla chiar în faţa lui şi surâsul ei era acelaşi, şi părul ei era acelaşi; frumos şi negru, bogat, trecându-i de umeri, scânteietor, mai negru decât oricare dintre nopţile extraterestre. Purta o helancă albă şi o pereche de pantaloni din stofă groasă, cameleonică, acum de culoarea miezului de noapte, strânşi cu o curea, iar pe cap avea o bentiţă groasă. Exact la fel cum obişnuia să se îmbrace pe Avalon. Dar acum avea şi o brăţară, iar acesta era un lucru nou. Sau, mai degrabă, antebraţieră, nu o simplă brăţară. Masivă, din argint şi jad, îi acoperea jumătate din antebraţul stâng. Îşi suflecase mâneca puloverului pentru a o putea purta. – Ai slăbit, Dirk, îi spuse. Ridică din umeri şi îşi îndesă mâinile în buzunarele hainei. – Da, răspunse. În realitate, era aproape numai piele şi os, şi un pic gârbovit. Anii îşi lăsaseră amprenta asupra lui şi în alte privinţe; acum, avea mai multe fire albe decât şatene, pe când, odinioară, fusese invers; şi îşi purta părul lung, aproape tot atât de lung ca al lui Gwen, deşi al lui era încâlcit şi buclat. – A trecut mult timp, spuse Gwen. – Şapte ani standard, încuviinţă el. Nu mi-am închipuit că… Atunci celălalt bărbat, străinul care păstrase o atitudine de expectativă, tuşi uşor, ca şi cum ar fi vrut să le atragă atenţia că nu erau singuri. Dirk îşi ridică privirea, iar Gwen se întoarse. Bărbatul înaintă spre ei şi se înclină politicos. Scund şi dolofan şi foarte blond – atât de blond, încât părul lui părea aproape alb – era îmbrăcat într-un costum mătăsos, viu colorat, în tonuri de galben şi verde, iar pe cap avea o căciulă neagră, tricotată, care rămăsese la locul ei în ciuda plecăciunii. – Arkin Ruark, i se prezentă el lui Dirk. – Dirk t’Larien. – Arkin lucrează cu mine la proiect, interveni Gwen. – La proiect? Femeia clipi nedumerită. – Adică nu ştii de ce sunt aici? Nu ştia. Bijuteria-şoptitoare îi fusese expediată de pe Worlorn, aşa că nu ştiuse decât unde să o găsească. – Eşti ecologistă, spuse el. Pe Avalon… – Da. Am lucrat la Institut. Acum mulţi ani. Mi-am terminat treaba acolo, mi-am luat scrisorile de recomandare şi de atunci am lucrat pe Înaltul Kavalaan. Până când am fost trimisă aici. – Gwen lucrează pentru Casta Ironjade, explică Ruark, cu un zâmbet forţat. Iar eu reprezint Academia din oraşul Impril. De pe Kimdiss. Înţelegi? Dirk dădu din cap. Deci Ruark era un locuitor al lumilor din Exterior, angajat la una din universităţile lor. – Iar Impril şi Ironjade se ocupă de acelaşi lucru, înţelegi? Cercetează interacţiunile de natură ecologică de pe Worlorn. Asta nu s-a putut face în timpul Festivalului, pentru că lumile din Exterior nu se prea pricep la ecologie. Niciuna dintre ele. Ecologia este o ştiinţă de mult ai-uitată, cum ar spune emerelii. Dar acesta este proiectul nostru. Gwen şi cu mine ne cunoaştem de ceva timp, aşa că este perfect normal să lucrăm împreună şi să aflăm tot ce se poate afla. – Corect, zise Dirk. Nu era prea curios să afle detalii despre proiect chiar în momentul acela. Nu voia decât să stea de vorbă cu Gwen. Se întoarse spre ea. – Va trebui să-mi povesteşti mai târziu. Atunci când vom sta de vorbă pe îndelete. Bănuiesc că vrei să stăm de vorbă. Îl privi ciudat. – Da, sigur că da. Avem o mulţime de lucruri despre care trebuie să discutăm. El îşi ridică bagajul. – Încotro? întrebă. Mi-ar prinde bine o baie şi ceva de mâncare. Gwen schimbă o privire cu Ruark. – Exact despre asta vorbeam cu Arkin. Te poate găzdui el. Locuim în aceeaşi clădire. La câteva etaje distanţă. Ruark o aprobă însufleţit. – Cu plăcere, cu plăcere. Mă bucur să fac servicii prietenilor, şi amândoi suntem prieteni cu Gwen, nu-i aşa? – Îhî, mârâi Dirk. Nu ştiu de ce mi-am imaginat că voi sta la tine, Gwen. Dar ea îi ocoli privirea. Se uită la Ruark, se uită în jos, se uită la cerul negru al nopţii, şi abia apoi la el. – Poate vei sta, spuse fără să mai zâmbească şi pe un ton prudent. Însă nu chiar de astăzi. Nu cred că ar fi bine. Nu acum. Dar sigur că mergem acasă. Suntem cu maşina. – Pe aici, interveni Ruark, înainte ca Dirk să dea replica. Ceva nu era deloc în regulă. Repetase în gând de sute de ori scena întâlnirii, în timpul lunilor lungi de călătorie la bordul Fiorului. Uneori şi-o închipuise duioasă şi tandră, alteori avusese în faţa ochilor o confruntare mânioasă, cel mai adesea fusese scăldată în lacrimi – dar niciodată nu fusese aşa, stângace şi apăsătoare şi rece şi de faţă cu un străin. Începu să se întrebe cine anume era acest Arkin Ruark şi, mai ales, dacă relaţia lui cu Gwen era ceea ce pretindeau ei că este. Dar nu era mai puţin adevărat că nici nu-i împărtăşiseră mare lucru. Fără să ştie ce să spună sau ce să creadă, ridică resemnat din umeri şi îi urmă spre locul unde îşi parcaseră aerovehiculul. Au ajuns repede. Iar maşina îl luă pe Dirk prin surprindere. Prin peregrinările sale văzuse o mulţime de aerovehicule, dar niciunul nu semăna cu acesta; mare, de un gri ca oţelul, cu aripi curbate şi proeminente, părea viu. Părea o pisică de mare uriaşă croită din metal. Între aripi era o cabină micuţă cu patru locuri, iar sub ele se zăreau nişte arme ameninţătoare. O privi pe Gwen şi i le arătă: – Lasere? Ea dădu din cap cu un zâmbet stingherit. – Ce naiba conduci? explodă Dirk. Seamănă cu o maşinărie de război. O să ne atace harangienii? N-am mai văzut aşa ceva de pe Avalon, de când am făcut împreună turul muzeelor Institutului. Gwen izbucni în râs, îi luă geanta de voiaj şi o aruncă pe scaunele din spate. – Urcă, îi spuse. Este un aerovehicul foarte bun, de fabricaţie kavalară. De curând au început să facă mărcile proprii. Ideea este că trebuie să semene cu un animal, cu o banshee[2]. Cu un prădător înaripat. Este fiara simbol a Adunării Ironjade. Extrem de importantă în folclorul lor, un soi de totem. Se urcă în cabină şi se aşeză la manşă, iar Ruark o urmă executând un salt cam neîndemânatic peste aripa blindată şi se aşeză în spate. Dirk rămase pe loc. – Dar are lasere! insistă el. Gwen oftă. – Nu sunt încărcate. Nu s-a tras niciodată cu ele. Toate maşinile construite pe Înaltul Kavalaan au arme de vreun fel sau altul. Şi nu mă refer doar la casta Ironjade. Toate castele au maşinile dotate cu arme: şi Redsteel, şi Braith, şi Shanagate Holding. Dirk ocoli vehiculul şi se urcă lângă Gwen, însă pe chip i se citea nedumerirea. – Cine? – Sunt cele patru caste din coaliţia kavalară. Gândeşte-te la ele ca la nişte naţiuni mai mici sau familii mai mari. Sunt câte puţin din amândouă. – Dar laserele? – Înaltul Kavalaan este o planetă violentă, îi răspunse Gwen. Ruark scoase un hohot de râs ca un fornăit. – Ah, Gwen, zise el. Nu ai deloc dreptate, deloc! – Nu am dreptate? se răsti ea. – Deloc, da, absolut deloc, tocmai pentru că eşti atât de aproape de adevăr şi îl rosteşti doar pe jumătate. Asta e cea mai rea minciună dintre toate. Dirk se întoarse să-l privească pe kimdissianul dolofan şi blond aşezat în spate. – Ce vrei să spui? – Înaltul Kavalaan a fost o planetă violentă, aşa este. Însă acum adevărul este că violenţa zace în oamenii ei, în kavalari. Sunt nişte oameni neprietenoşi, adesea cu atitudine xenofobă, mai tot timpul rasişti. Cu toate războaiele lor, cu code duello al lor, da, din acest motiv maşinile kavalare au arme. Ca să se lupte cu ele şi în aer. Te avertizez, t’Larien… – Arkin! şuieră Gwen printre dinţi, iar Dirk tresări auzindu-i răutatea tăioasă din ton. Femeia acţionă cu mişcări repezite reţeaua gravitaţională, împinse manşa, iar nava se zgâlţâi şi se ridică iute de pe sol cu un scheunat de protest. Portul stelar rămase jos, în urma lor, strălucind de lumini acolo unde aterizase Fiorul Duşmanilor Uitaţi, învăluit în umbre în rest. De jur împrejurul lui bezna se întindea până la orizontul invizibil unde solul negru se îngemăna cu cerul încă şi mai negru. Doar un praf subţire de stele lumina noaptea. Acolo era Liziera, cu spaţiul intergalactic de deasupra şi cortina întunecată care era Vălul Diavolului dedesubt. Iar lumea i se păru lui Dirk mai pustie şi mai stingheră decât şi-ar fi închipuit vreodată. Ruark se potolise; acum doar bombănea ca pentru sine şi, preţ de o clipă nesfârşit de lungă, o tăcere încordată inundă maşina. – Arkin e de pe planeta Kimdiss, spuse Gwen în cele din urmă şi scoase un hohot prefăcut de râs. Însă Dirk şi-o amintea mult prea bine ca să se lase păcălit. Fosta lui iubită nu se calmase câtuşi de puţin de adineauri, de când îl repezise pe Ruark. – Nu pricep, spuse Dirk, simţindu-se jenat, căci ceilalţi doi îi dădeau senzaţia că ar trebui să înţeleagă. – Nu vii din lumile din Exterior, îi explică Ruark. Nu contează de pe ce planetă eşti, că-i Avalon, că-i Baldur, nu contează. Voi, cei dinlăuntrul Vălului, nu-i cunoaşteţi pe kavalari. – Sau pe kimdissieni, zise Gwen ceva mai potolită. Ruark gemu. – Asta a fost o remarcă sarcastică, îi mărturisi el lui Dirk. Kimdissieni şi kavalari, aşa este, nu ne putem suferi, pricepi? Iar Gwen îţi zice despre mine că aş avea idei preconcepute şi nu trebuie să pui bază pe ce spun. – Aşa este, Arkin, spuse ea. Dirk, el nu ştie nimic despre Înaltul Kavalaan, nu-i înţelege nici cultura, nici oamenii. Ca toţi kimdissienii, nu-ţi va spune decât lucrurile cele mai rele, dar totul este mult mai complicat decât lasă el să se vadă. Să ţii minte asta când ticălosul ăsta volubil va începe să te bată la cap. Şi nici n-ar trebui să-ţi fie prea greu să faci asta. Pe vremuri îmi spuneai mereu că orice problemă are treizeci de faţete. Dirk izbucni în râs. – Perfect adevărat, spuse. Cu toate că, în anii din urmă, am început să cred că treizeci sunt cam puţine. Însă tot nu înţeleg despre ce anume este vorba. Maşina asta, de exemplu – e o maşină de serviciu? De acolo o ai? Sau trebuie să conduci aşa ceva prin spaţiu doar pentru că lucrezi pentru Casta Ironjade? – Ha! exclamă Ruark. Nu poţi lucra pentru Casta Ironjade, Dirk. Nu, nici vorbă, ori faci parte dintre ei, ori ba. Nu există nicio altă variantă. Nu faci parte din Ironjade, atunci nici nu lucrezi pentru Ironjade! – Cam aşa ceva, rosti Gwen pe un ton tăios. Iar eu fac parte din Ironjade. Mi-aş dori să ţii minte măcar atâta lucru, Arkin. Mă enervezi teribil câteodată. – Gwen, Gwen, repetă Ruark vizibil tulburat. Eşti prietena mea, eşti sufletul meu pereche, chiar aşa. Ne-am certat din multe motive, însă niciodată nu te-aş jigni, departe de mine gândul acesta. Totuşi nu eşti kavalară, şi nu vei fi niciodată. În primul rând, eşti femeie, femeie adevărată. Nu eşti o simplă eyn-kethi şi nici doar betheyna cuiva. – Nu? Nu sunt? Aşa spui? Cu toate astea, port legătura de jad şi argint. Îi aruncă o privire lui Dirk şi îşi coborî vocea. – Pentru Jaan, şopti. Şi, ca să-ţi răspund la întrebare, aceasta este maşina lui, de aceea o folosesc. Pentru Jaan. Tăcere. Se auzea doar vântul şuierând în jurul lor când decolară cufundându-se în întuneric, vântul care învolbura părul lung şi drept al lui Gwen şi pletele lungi şi ondulate ale lui Dirk. Vântul, care îi pătrundea până la piele prin hainele lui subţiri de pe Braque. Se întrebă în treacăt oare de ce cabina aerovehiculului nu avea cupolă, ci doar un parbriz fragil, aproape inutil. Apoi îşi încrucişă braţele pe piept şi se afundă în scaun. – Jaan? şopti el. O întrebare la care ştia că va afla răspunsul şi îi era groază de acest răspuns, doar pentru că Gwen rostise numele acela cu un soi de sfidare stranie. – Nu ştie, constată Ruark. Gwen oftă, iar Dirk îşi dădu seama că devenise încă şi mai încordată. – Îmi pare rău, Dirk. Mi-am închipuit că ai aflat. A trecut multă vreme de când noi doi am fost împreună. Mi-am închipuit că ţi-a spus vreo cunoştinţă de-a noastră comună de pe Avalon. Am fost sigură că ştii. – Nu m-am mai întâlnit cu nimeni, spuse Dirk prudent. Cu nimeni dintre cei pe care i-am cunoscut amândoi. Călătoresc foarte mult. Braque, Prometeu, Lumea lui Jamison. Până şi în urechile lui vocea-i suna dogită şi aiurea. Tăcu o clipă, încercând să-şi înghită nodul din gât. – Cine este Jaan? – Jaantony Riv Wolf, înalt patrician Ironjade Vikary, îi răspunse Ruark. – Jaan este…, ezită ea. Nu-i uşor de explicat. Sunt betheyna lui Jaan, cro-betheyna lui Garse, teynul lui. Îşi ridică o clipă privirea de pe aparatele de bord. Pe chipul lui Dirk nu se citea nici urmă de dorinţă de a înţelege. – Soţul meu, spuse atunci, ridicând din umeri. Îmi pare rău, Dirk. Nu este traducerea perfectă, dar doar aşa se poate spune folosind un singur cuvânt. Jaan este soţul meu. Ghemuit şi mai mult în scaun, cu braţele încrucişate pe piept, Dirk nu mai spuse nimic. Îi era frig şi se simţea rănit şi se tot întreba ce caută acolo. Desigur că avusese motive întemeiate să trimită după el şi îi va explica la un moment dat. Şi chiar aşa, cum să-şi fi închipuit că va fi singură? La portul stelar chiar se gândise în treacăt că poate Ruark… şi nu se simţise lezat. Neliniştită de tăcerea lui mult prea lungă, Gwen se uită din nou la el. – Îmi pare rău, Dirk, repetă ea. Sincer. N-ar fi trebuit să vii. Iar el îşi zise că are dreptate. Îşi continuară zborul fără să mai schimbe o vorbă. Se spusese tot ce fusese de spus, dar nu fuseseră rostite acele cuvinte pe care Dirk îşi dorise să le audă, ci cuvinte care n-au schimbat cu nimic situaţia. Se afla aici, pe Worlorn, cu Gwen alături, şi niciodată nu o simţise mai străină decât în clipa aceea. Amândoi erau nişte străini. Rămase gârbovit în scaun, singur cu gândurile lui şi cu vântul rece care-i mângâia obrajii. Pe Braque îşi închipuise cumva că bijuteria-şoptitoare însemna că îl cheamă la ea, că îl vrea din nou alături. Singura întrebare care îl frământase atunci era dacă să răspundă chemării, dacă se putea întoarce la ea, dacă Dirk t’Larien încă mai putea să iubească şi să fie iubit. Acum ştia că nu aceasta fusese problema. Trimite-mi suvenirul acesta şi voi veni şi nu voi pune nicio întrebare. Aceasta era promisiunea, singura promisiune. Nimic altceva. Se înfurie. De ce îi făcea asta? Ţinuse bijuteria în mână şi aflase ce simte. Îi putuse intui sentimentele. Nicio criză de-a ei nu ar fi putut valora cât preţul plătit pentru retrăirea trecutului. Într-un final, calmul se pogorî asupra lui Dirk t’Larien. Pe ecranul minţii din spatele pleoapelor închise vedea iarăşi canalul de pe Braque şi şlepul singuratic care i se păruse pentru o fracţiune de secundă atât de încărcat de semnificaţii. Şi îşi aduse aminte de hotărârea pe care o luase atunci. Să încerce din nou, să încerce să redevină cel de odinioară, să se ducă la ea şi să-i ofere tot ce era în stare să ofere, tot ce avea ea nevoie – atât pentru binele lui, cât şi pentru al ei. Se îndreptă în scaun cu ceva efort, îşi desfăcu braţele, deschise ochii şi întoarse faţa spre vântul muşcător. Apoi, în mod deliberat, se uită la Gwen şi-i adresă vechiul lui surâs sfios. – Ah, Jenny, spuse. Şi mie îmi pare rău. Dar nu contează. N-am ştiut, dar nu contează. Mă bucur că am venit, şi ar trebui să te bucuri şi tu. Şapte ani înseamnă mult prea mult, nu crezi? Ea îi aruncă o privire fugară, apoi se uită iarăşi la instrumentele de bord şi îşi umezi tulburată buzele. – Da. Şapte ani înseamnă foarte mult, Dirk. – Voi face cunoştinţă cu Jaan? Dădu din cap. – Şi cu Garse, teynul lui. De undeva, de sub ei, se auzi zgomot de ape, un râu rătăcit prin beznă. Dispăru iute. Se deplasau cu viteză destul de mare. Dirk se uită pe lângă aripa aerovehiculului în întunericul ce alerga împreună cu ei. – Aveţi nevoie de stele, spuse el dus pe gânduri. Am senzaţia că încep să orbesc. – Înţeleg ce vrei să spui, zise Gwen zâmbind şi, deodată, Dirk se simţi mult mai bine decât se simţise în anii din urmă. – Îţi aminteşti cerul de pe Avalon? o întrebă. – Da. Fireşte. – Acolo sunt mulţimi de stele. Era o lume minunată. – Şi Worlorn are frumuseţea ei, spuse ea. Ce ştii despre planeta asta? – Nu prea multe, răspunse Dirk fără să-şi ia ochii de la ea. Ştiu despre Festival şi ştiu că planeta este una solitară, dar nimic altceva. O femeie de pe nava cu care am venit mi-a povestit că a fost descoperită de Tomo şi Walberg în timpul călătoriei lor spre capătul galaxiei. – Nu chiar aşa au stat lucrurile, spuse Gwen. Dar şi istorioara asta are farmecul ei. În orice caz, să ştii că tot ce vei vedea face parte din Festival. Întreaga planetă e parte din Festival. Au participat toate planetele din Lizieră şi toate culturile lor se reflectă în câte un oraş de aici. Sunt paisprezece oraşe, câte unul pentru cele paisprezece planete ale Lizierei. Între ele se află portul stelar şi Pajiştea, care-i un soi de parc. Zburăm chiar deasupra ei acum. Să ştii că nu e prea interesantă nici la lumina zilei. În timpul Festivalului aici s-au organizat târguri şi bâlciuri. – Unde se află proiectul vostru? – În regiunea sălbatică, răspunse Ruark. Dincolo de oraşe, dincolo de lanţul muntos. Iar Gwen spuse: – Priveşte. Dirk privi. Distingea vag în zare un şir muntos, ca un baraj negru în zig-zag, ce se ridica din Pajişte şi eclipsa stelele de mai jos. O scânteie de lumină sângerie de pe unul din piscuri se tot mărea pe măsură ce se apropiau. Tot mai mare şi tot mai înaltă, dar nu şi mai strălucitoare, de un roşu întunecat şi ameninţător, amintindu-i lui Dirk de bijuteria-şoptitoare. – Acolo este acasă, spuse Gwen. Oraşul Larteyn. În limba kavalară veche, lar înseamnă cer. Iar acesta este oraşul care corespunde planetei Înaltul Kavalaan. Unii îl mai numesc şi Fortul-de-Foc. Îşi dădu imediat seama de ce anume. Construit în coasta muntelui, cu rocă dedesubt şi rocă în spate, oraşul kavalar era o fortăreaţă cubică şi compactă, împrejmuită cu ziduri solide în care fuseseră tăiate ferestruici înguste. Chiar şi turnurile de dincolo de ziduri erau robuste şi greoaie. Şi deloc înalte. Muntele se înălţa ameninţător deasupra lor, colorat cu sânge de lumina reflectată. Doar luminile oraşului nu se reflectau nicăieri; zidurile şi străzile din Larteyn luminau ele însele cu o văpaie mohorâtă, venită din interior. – Piatră-incandescentă, răspunse Gwen întrebării lui nerostite. Absoarbe lumina în timpul zilei şi o răsfrânge noaptea. Pe Înaltul Kavalaan se folosea mai ales la fabricarea bijuteriilor, dar au scos din mine cantităţi imense pe care le-au expediat pe Worlorn pentru Festival. – Impresionism baroc, comentă Ruark. Impresionism kavalar. Dirk se mulţumi să-l aprobe dând din cap. – Ar fi trebuit să-l vezi pe vremuri, îi spuse Gwen. Ziua, Larteyn sorbea lumina celor şapte sori şi o răspândea la rândul lui pe timpul nopţii. Ca un pumnal de foc. Acum pietrele au început să se stingă – Roata se depărtează tot mai mult cu fiecare oră care trece. În zece ani, oraşul va fi la fel de negru ca tăciunii arşi. – Nu pare foarte mare, observă Dirk. Ce populaţie are? – Un milion, pe vremuri. Iar tu nu vezi decât vârful aisbergului. Oraşul este construit în inima muntelui. – Tipic pentru kavalari, spuse Ruark. O construcţie în adâncuri, o citadelă săpată în piatră. Dar aproape pustie acum. Douăzeci de oameni, după ultima numărătoare, cu noi cu tot. Aerovehiculul trecu peste zidul exterior, se repezi la stânca de pe terasa muntelui şi coborî în picaj lung şi hotărât pe lângă roci şi pietre-incandescente. Dirk văzu dedesubt pasarele late şi şiruri de flamuri care fluturau uşor, şi gargui[3] uriaşi, ciopliţi din rocă, cu ochi arzători din piatră-incandescentă. Clădirile erau construite din piatră albă şi abanos, iar pe laturile lor, focurile pietrelor se reflectau în dâre lungi sângerii, aidoma unor răni deschise din burta vreunei fiare uriaşe şi întunecate. Zburară peste turnuri şi peste domuri, peste străzi şi alei întortocheate şi bulevarde largi, peste curţi deschise şi peste un teatru uriaş în aer liber cu o mulţime de rânduri de loji. Pustii, toate erau pustii. Nimeni nu se mişca pe străzile scăldate în lumină roşie din Lartyen. Gwen coborî aparatul în spirală pe acoperişul rectangular al unui turn negru. Când reduse treptat reţeaua gravitaţională pentru a putea ateriza, Dirk mai avu vreme să observe alte două maşini spaţiale în parcarea spre care se îndreptau şi ei: una superbă, galbenă, în formă aerodinamică de lacrimă, şi un aparat de zbor probabil militar, cu un aspect teribil şi mult îmbătrânit de lungi secole de războaie. Verde-măsliniu, pătrăţos şi blindat, cu tunuri laser pe capota din faţă, şi tuburi de impuls pe cea din spate. Gwen parcă pisica de mare între cele două şi toţi trei coborâră pe acoperiş. Când ajunseră la zona ascensoarelor, Gwen se întoarse către el, îmbujorată şi cu o expresie stranie pe chip, în lumina roşiatică. – E târziu, îi spuse. Ar fi bine să ne ducem cu toţii la culcare. Dirk nu se îndoia de motivele acestei concedieri. – Jaan? – Îl vei cunoaşte mâine, îi răspunse. Trebuie mai întâi să vorbesc eu cu el. – De ce? o întrebă, dar Gwen se răsucise deja pe călcâie şi pornise spre scări. Apoi sosi ascensorul, iar Ruark îl trase înăuntru. Şi coborâră spre somn şi spre vise.   [1] It may not always be so. (And I Say) – poem al lui E.E. Cummings (1894–1962) (n. tr.).   [2] Banshee – 1. zână prevestitoare de moarte (în folclorul irlandez şi scoţian); 2. animal de pradă zburător, originar de pe planeta Înaltul Kavalaan (n. tr.).   [3] Jgheab scurt pentru scurgerea apei de ploaie (de obicei bogat ornamentat cu forme reprezentând capete de animale fantastice) (n.tr.).  

Iureşul săbiilor de George R.R. Martin volumul 3 DAENERYS Oraşul Meereen era la fel de mare ca Astaporul şi Yunkaiul la un loc. Asemeni oraşelor sale surori, era construit din cărămidă, însă în vreme ce Astaporul era roşu şi Yunkaiul galben, Meereenul era construit din cărămizi de mai multe culori. Zidurile erau mai înalte decât ale Yunkaiului şi într‑o stare mai bună, presărate cu bastioane şi străjuite de turnuri înalte de apărare la fiecare colţ. În spatele lor, profilându‑se imensă pe cerul albastru, se zărea Marea Piramidă, o construcţie monstruoasă, înaltă de aproape trei sute de metri, cu o harpie de bronz în vârf. ― Harpia e o făptură laşă, zise Daario Naharis, când o văzu. Are inimă de femeie şi picioare de găinuşă. Nu e de mirare că fiii ei se ascund în spatele zidurilor. Dar eroul nu se ascundea. Ieşi călare pe porţile oraşului, în armură cu solzi de aramă şi jais şi călare pe un cal alb de luptă, a cărui armură vărgată, în roz şi alb, se potrivea cu mantia de mătase care flutura pe umerii eroului. Era înarmat cu o lance lungă de patru metri, cu spirale roz şi albe, iar părul îi era aranjat, coafat şi pomădat în forma unor coarne mari, răsucite, de berbec. Se plimba călare dintr‑o parte în alta, sub zidurile din cărămizi multicolore, provocându‑i pe atacatori să trimită un campion care să‑l înfrunte în duel. Călăreţii ei de sânge erau atât de dornici să meargă să se lupte cu el, încât aproape că se luară la bătaie. ― Sânge din sângele meu, le spuse Dany, locul vostru este aici, lângă mine. Omul acesta e o muscă bâzâitoare, nimic mai mult. Ignoraţi‑l, în curând va pleca. Aggo, Jhogo şi Rakharo erau războinici neînfricaţi, dar erau tineri şi prea valoroşi ca să rişte să‑i piardă. Ei ţineau khalasarul unit şi, în plus, erau cele mai bune iscoade ale sale. ― Ai procedat înţelept, îi spuse Ser Jorah, în timp ce priveau din faţa pavilionului ei. Lasă‑l pe nătărău să se plimbe de colo‑colo strigând, până când îşi ologeşte calul. Nu ne face nici un rău. ― Ba da, ne face, sublinie Arstan Barbă‑Albă. Războaiele nu se câştigă doar cu săbii şi suliţe, ser. Două oştiri egale se pot întâlni, dar una se va risipi şi va fugi, iar alta va rămâne învingătoare. Eroul aprinde curajul în inimile oamenilor lui şi sădeşte sămânţa îndoielii în inimile noastre. Ser Jorah pufni: ― Şi dacă ar fi să piardă campionul nostru, ce fel de sămânţă ar sădi lucrul ăsta? ― Cel ce se teme de luptă nu dobândeşte nici o victorie, ser. ― Nu e vorba de luptă. Porţile Meereenului nu se vor deschide nici dacă acel nătărău va cădea. De ce să riscăm în zadar viaţa unui om? ― Pentru onoare, aş zice. ― Am auzit destul. Numai ciorovăiala lor îi mai lipsea lui Dany, pe lângă toate necazurile care o măcinau. Meereenul ridica probleme mult mai grave decât un erou în roz şi alb care striga insulte şi Dany nu se putea lăsa tulburată. Oastea ei număra mai bine de optzeci de mii de oameni, după Yunkai, dar dintre ei, soldaţi erau mai puţin de o pătrime. Ceilalţi… ei, bine, Ser Jorah îi numea guri cu picioare, şi curând aveau să moară de foame. Marii Stăpâni ai Meereenului se retrăseseră din faţa oştirii lui Dany, culegând tot ce au putut culege şi arzând ce n‑au mai apucat. Câmpuri pârjolite şi fântâni otrăvite o întâmpinaseră la tot pasul. Dar, lucrul cel mai rău dintre toate, pironiseră câte un copil de sclav pe fiecare stâlp al drumului de coastă de la Yunkai. Îi pironiseră de vii, cu maţele atârnând şi arătând, fiecare, cu mâna întinsă drumul către Meereen. Mergând în fruntea avangărzii sale, Daario dăduse ordine ca toţi copiii să fie coborâţi de pe stâlpi înainte ca Dany să‑i vadă, însă îndată ce a aflat, ea le revocase. ― Vreau să‑i văd, spusese ea. Vreau să‑i văd şi să‑i număr, să mă uit la chipurile lor. Şi vreau să‑mi amintesc. Până când ajunseseră la Meereen, pe coasta de sare de lângă râu, numărase o sută şaizeci şi trei. Voi cuceri acest oraş, îşi jură încă o dată. Eroul în roz şi alb îi ocăra pe atacatori de o oră, batjocorindu‑le bărbăţia, mamele, soţiile şi zeii. Apărătorii oraşului îl încurajau de pe ziduri. ― Numele lui este Oznak zo Pahl, îi spuse Oacheşul Ben Plumm, când sosise pentru consiliul de război. Plumm era noul comandant al Fiilor Secunzi, ales prin votul celorlalţi mercenari. Am fost cândva garda de corp a unchiului său, înainte să mă alătur Fiilor Secunzi. Marii Stăpâni, ce mai adunătură de viermi! Femeile erau frumuşele, dar te putea costa viaţa să te uiţi cum nu trebuie la cine nu trebuie. Am cunoscut un bărbat, Scab, căruia Oznak ăsta i‑a scos ficatul. Susţinea c‑a apărat onoarea unei femei, da, zicea că Scab o siluise cu privirea. Cum să violezi o fată cu privirea, te‑ntreb eu? Dar unchiul lui Oznak e cel mai bogat om din Meereen, iar tatăl lui e comandantul gărzii oraşului, aşa că am fost nevoit să fug ca un şobolan, înainte să mă omoare şi pe mine. Îl priviră pe Oznak zo Pahl descălecând de pe calul lui alb de luptă, desfăcându‑şi veşmintele, scoţându‑şi bărbăţia şi îndreptând un şuvoi de urină în direcţia crângului de măslini unde, printre pomii pârjoliţi, era aşezat pavilionul auriu al lui Dany. Încă se uşura când Daario Naharis se apropie, cu arakhul în mână. ― Să‑i tai chestia aia şi să i‑o îndes pe gură, Înălţimea Ta? Dintele de aur îi strălucea prin barba‑i albastră, în furculiţă. ― Oraşul i‑l vreau eu, nu bărbăţia pricăjită. Însă Dany începea să se înfurie. Dacă voi mai ignora multă vreme purtarea lui, oamenii mei mă vor socoti slabă. Dar pe cine putea să trimită? Avea nevoie de Daario la fel de mult ca de călăreţii ei de sânge. Fără extravagantul Tyroshi, n‑avea nici o autoritate asupra Ciorilor de Piatră, dintre care o mulţime fuseseră de partea lui Prendhal na Ghezn şi Sallor Pleşuvul. Sus, pe zidurile Meereenului, ocările erau mai zgomotoase şi sute de susţinători urmau acum exemplul eroului lor, urinând printre parapete, pentru a‑şi arăta dispreţul faţă de atacatori. Urinează pe sclavi, ca să ne arate cât de puţin se tem de noi, gândi ea. N‑ar îndrăzni aşa ceva dacă în faţa porţilor s‑ar afla un khalasar Dothraki. ― Trebuie să răspundem acestei provocări, repetă Arstan Barbă‑Albă. ― Vom răspunde, spuse Dany, în timp ce eroul îşi vâra mădularul înapoi în pantaloni. Spune‑i Vânjosului Belwas că am nevoie de el. Îl găsiră pe uriaşul eunuc tuciuriu în umbra pavilionului ei, mâncând un cârnat. Îl termină din trei muşcături, îşi şterse mâinile unsuroase de pantaloni şi îl trimise pe Arstan Barbă‑Albă după cele necesare. Bătrânul scutier ascuţea arakhul lui Belwas în fiecare seară şi îl ungea cu ulei roşu. Când Barbă‑Albă i‑l aduse, Vânjosul Belwas îi cercetă lama cu ochii mijiţi, mormăi, îl vârî înapoi în teacă şi îşi legă centura la brâu. Arstan îi adusese şi scutul, un disc rotund de oţel, nu mai mare decât o farfurie, pe care eunucul prefera să‑l ţină în mână decât să şi‑l lege pe antebraţ, aşa cum obişnuiau să facă luptătorii din Westeros. ― Caută ficat şi ceapă, Barbă‑Albă, îi ceru Belwas. Nu pentru acum, ci pentru după. Vânjosului Belwas i se face foame când ucide. Nu aşteptă răspunsul, ci părăsi cu pas legănat crângul de măslini, îndreptându‑ se către Oznak zo Pahl. ― De ce el, Khaleesi? o întrebă Rakharo. E gras şi prost. ― Vânjosul Belwas a fost sclav aici, în arenele de luptă. Dacă nobilul Oznak va fi învins de unul ca el, Marii Stăpâni vor fi făcuţi de ruşine, iar dacă iese învingător… ei, bine, va fi o victorie măruntă pentru unul cu sânge atât de nobil, una cu care Meereenii nu se vor putea mândri. Şi spre deosebire de Ser Jorah, de Daario, de Oacheşul Ben şi de cei trei călăreţi de sânge ai ei, eunucul nu conducea trupe, nu organiza bătălii şi nici nu‑i dădea sfaturi. Nu face nimic altceva decât să mănânce, să se fudulească şi să ţipe la Arstan. Belwas era omul de care Dany se putea lipsi cel mai uşor. Şi era timpul să afle ce fel de protector îi trimisese Magister Illyrio. Un murmur de entuziasm străbătu liniile ei de atac când Belwas fu zărit îndreptându‑se greoi către oraş, iar dinspre zidurile şi turnurile Meereenului se auziră strigăte şi cuvinte de ocară. Oznak zo Pahl încălecă din nou şi aşteptă, cu lancea vărgată ridicată. Calul îşi scutură capul agitat şi lovi pământul nisipos cu copitele. Aşa masiv cum era, eunucul părea pirpiriu pe lângă eroul călare. ― Un adevărat cavaler ar descăleca, remarcă Arstan. Oznak zo Pahl coborî lancea şi atacă. Belwas se opri, cu picioarele depărtate. Într‑o mână îşi ţinea scutul mic şi rotund, în cealaltă arakhul curbat pe care Arstan i‑l îngrijea cu atâta sârguinţă. Deasupra sashului de mătase galbenă pe care şi‑l legase la brâu, pântecele lui mare, tuciuriu, şi pieptu‑i lăsat se înfăţişau dezgolite. Nu purta armură, doar o vestă de piele cu ţinte, atât de minusculă încât nu‑i acoperea nici măcar sfârcurile. ― Ar fi trebuit să‑i dăm cămaşă de zale, spuse Dany, neliniştită dintr‑odată. ― Zalele n‑ar face decât să‑l încetinească, o linişti Ser Jorah. În arenele de luptă nimeni nu poartă armuri. Mulţimea vine să vadă sânge. Praful zbură de sub copitele calului alb de luptă. Oznak se năpusti către Vânjosul Belwas, cu mantia vărgată fluturându‑i pe umeri. Întreg oraşul Meereen părea să‑l susţină cu strigăte. Prin comparaţie, îndemnurile năvălitorilor păreau răzleţe şi firave; Nepătaţii ei stăteau în şiruri tăcute, privind cu feţe împietrite. Belwas părea şi el cioplit în piatră. Stătea în calea calului, cu vesta întinsă pe spatele‑i lat. Lancea lui Oznak era ridicată în dreptul pieptului. Vârful ei strălucitor de oţel licărea în lumina soarelui. O să‑l împungă, îşi zise Dany… când eunucul se răsuci într‑o parte. Şi cât ai clipi, călăreţul era în spatele lui, rotindu‑se, ridicând lancea. Belwas nu schiţă nici un gest. Meereenii de pe ziduri strigau şi mai tare. ― Ce face? întrebă Dany. ― Face spectacol pentru mulţime, îi explică Ser Jorah. Oznak îşi conduse calul în jurul lui Belwas, într‑un cerc larg, apoi îi dădu pinteni şi atacă din nou. Şi iar Belwas aşteptă, pe urmă se răsuci şi împinse vârful suliţei. Dany auzea râsul bubuitor al eunucului răsunând peste câmpie, când eroul trecu pe lângă el. ― Lancea e prea lungă, constată Ser Jorah. Belwas nu are altceva de făcut decât să se ferească de vârful ei. În loc să încerce să‑l împungă aşa de frumos, nătărăul ar trebui să treacă direct peste el cu calul. Oznak zo Pahl atacă a treia oară, iar acum Dany îşi dădea seama că eroul alerga pe lângă Belwas, ca un cavaler în turnir, nu spre el, ca un Dothraki doborând un inamic. Terenul drept, fără denivelări, îi permitea atacatorului să prindă viteză, dar în acelaşi timp, îl ajuta pe eunuc să se ferească de lancea incomodă, lungă de patru metri. Eroul în roz şi alb al Meereenului încercă să anticipeze de astă dată, şi îşi aruncă lancea într‑o parte, în ultima secundă, ca să‑l prindă pe Vânjosul Belwas când se ferea. Dar şi eunucul anticipase şi se lăsă pe vine, în loc să se răsucească într‑o parte. Lancea trecu peste capul lui, fără să‑l rănească. Şi dintr‑odată Belwas se rostogoli, mişcându‑şi arakhul ascuţit într‑un arc de argint. Auziră calul de luptă nechezând, când lama îl muşcă de picioare, şi în clipa următoare animalul cădea, cu eroul prăbuşindu‑se din şa. Dintr‑odată se lăsă tăcerea peste parapetele de cărămidă ale Meereenului. Acum cei care ţipau şi aclamau erau oamenii lui Dany. Oznak se desprinse de lângă cal cu un salt şi reuşi să‑şi scoată sabia înainte ca Vânjosul Belwas să se arunce asupra lui. Oţelul răsună pe oţel, prea iute şi năvalnic ca Dany să poată urmări loviturile. Trecură doar câteva secunde până când, rănit, pieptul lui Belwas era scăldat în sânge, iar Oznak zo Pahl avea un arakh împlântat direct între coarnele de berbec. Eunucul smulse lama şi despărţi capul eroului de trup, tăindu‑i beregata din trei lovituri sălbatice. Îl ridică, arătându‑l Meereenilor, apoi îl azvârli către porţile oraşului, lăsându‑l să salte şi să se rostogolească pe nisip. ― Atât s‑a ales de eroul din Meereen, zise Daario, râzând. ― O victorie fără sens, îi atrase atenţia Ser Jorah. Nu vom cuceri Meereenul omorându‑i apărătorii unul câte unul. ― Nu, fu de acord Dany, dar sunt mulţumită că l‑am omorât pe acesta. Oamenii de pe ziduri începură să tragă cu arbaletele în Belwas, dar săgeţile fie nu ajungeau până la el, fie zburau inofensive în toate părţile. Eunucul întoarse spatele potopului de oţel, îşi coborî pantalonii, se lăsă pe vine şi îşi trimise fecalele în direcţia oraşului. Se şterse cu mantia vărgată a lui Oznak şi îi scurtă calului agonia, înainte de a‑şi târşâi picioarele înapoi către crângul de măslini. Atacatorii îl întâmpinară cu glasuri răguşite, îndată ce ajunse în tabără. Dothrakii lui Dany aclamau şi strigau, iar Cei Nepătaţi înălţară în văzduh un zăngănit sonor, lovindu‑şi suliţele de scuturi. ― Bravo, îi spuse Ser Jorah, iar Oacheşul Ben îi aruncă eunucului o prună coaptă, zicând: ― Un fruct dulce pentru o luptă dulce. Până şi slujnicele Dothraki aveau cuvinte de laudă: ― Ţi‑am împleti părul şi ţi‑am atârna clopoţei în el, Vânjosule Belwas, zise Jhiqui, dar, din păcate, nu ai nici un fir de păr de împletit. ― Vânjosul Belwas n‑are nevoie de clopoţei sunători. Eunucul mâncă pruna lui Ben din patru muşcături mari şi aruncă sâmburele cât colo. Vânjosul Belwas are nevoie de ficat cu ceapă. ― O să‑l primeşti, spuse Dany. Vânjosul Belwas e rănit. Pântecele îi era roşu, cu sângele şiroindu‑i din rana de sub piept. ― E o nimica toată. Îl las pe fiecare să mă taie o dată, înainte de a‑l omorî. Se lovi peste burta însângerată. Numără tăieturile şi vei şti câţi oameni a omorât Vânjosul Belwas. Însă Dany îl pierduse pe Khal Drogo în urma unei astfel de răni şi nu avea de gând s‑o lase netratată. O trimise pe Missandei să caute un anume sclav eliberat din Yunkai, renumit pentru priceperea lui în arta tămăduirii. Belwas urlă şi se văicări, însă Dany îl dojeni, numindu‑l bebeluş mare şi chel, până când îl lăsă pe vraci să‑i tamponeze rana cu oţet, să i‑o coasă şi să‑i lege pieptul cu fâşii de pânză înmuiată în vin. Abia apoi îşi conduse Dany căpitanii şi comandanţii în pavilion, pentru consiliul de război. ― Trebuie să cuceresc acest oraş, le spuse ea, stând cu picioarele încrucişate pe un maldăr de perne, cu dragonii în jurul ei. Irri şi Jhiqui turnară vin. Are grânarele pline până la refuz. Pe terasele piramidelor cresc smochini, curmali şi măslini, iar în beciurile lor zac îngropate butoaie cu peşte sărat şi carne afumată. ― Şi cufere grase cu aur, argint şi nestemate, le reaminti Daario. Să nu uităm de nestemate. ― Am aruncat o privire către zidurile dinspre coastă şi nu văd nici un loc vulnerabil, interveni Ser Jorah Mormont. Dacă am avea timp, am putea să săpăm sub un turn şi să facem o breşă, dar ce mâncăm până atunci? Rezervele noastre sunt pe sfârşite. ― Nici un punct vulnerabil în zidurile dinspre coastă? întrebă Dany. Meereenul se înălţa pe o limbă de nisip şi piatră, unde apele molcome şi maronii ale Skahazadhanului se revărsau în Golful Sclavilor. Zidul nordic al oraşului se întindea pe malul râului, cel vestic pe ţărmul golfului. Asta înseamnă că am putea ataca dinspre râu sau dinspre mare? ― Cu trei corăbii? O să‑i cerem Căpitanul Groleo să cerceteze cu atenţie zidul, de‑a lungul râului, dar dacă nu e dărăpănat, n‑o să facem decât să murim mai uzi. ― Şi dacă am construi turnuri de asediu? Fratele meu Viserys povestea de­spre asemenea turnuri. Ştiu că pot fi făcute. ― Din lemn, Înălţimea Ta, îi explică Ser Jorah. Stăpânii de sclavi au ars fiecare copac pe o distanţă de o sută de kilometri de locul unde ne aflăm. Fără lemn, nu avem baliste să zdrobim zidurile, nu avem scări să trecem dincolo de ele, nu avem turnuri de atac, nici ţestoase, nici berbeci. Putem, fără îndoială, să atacăm porţile cu topoarele, dar… ― Ai văzut capetele de bronz de deasupra porţilor? întrebă Oacheşul Ben Plumm. Şiruri de capete de harpii, cu gurile deschise? Meereenii pot să toarne ulei încins prin gurile alea şi să‑ţi prăjească luptătorii în faţa porţilor. Daario Naharis îi zâmbi Viermelui Cenuşiu. ― Poate că Nepătaţii ar trebui să mânuiască topoarele. Uleiul încins nu e pentru voi decât o baie călduţă, din câte am auzit. ― Nu e adevărat. Viermele Cenuşiu nu‑i întoarse zâmbetul. Oamenii ăştia nu simt arsurile ca alţii, dar un asemenea ulei orbeşte şi ucide. Însă Cei Nepătaţi nu se tem de moarte. Dă‑ne berbeci şi vom doborî aceste porţi sau vom muri încercând. ― Aţi muri, spuse Oacheşul Ben. La Yunkai, când preluase comanda Fiilor Secunzi, susţinea că trecuse prin o sută de bătălii. ― Dar nu voi spune că am luptat vitejeşte în toate. Există mercenari bătrâni şi mercenari curajoşi, dar nici un bătrân mercenar curajos. Dany îşi dădea seama că era adevărat. Oftă. ― N‑o să irosesc vieţile Celor Nepătaţi, Vierme Cenuşiu. Poate că vom înfrânge oraşul prin înfometare. Ser Jorah o privi nefericit: ― Vom muri noi de foame cu mult înaintea lor, Înălţimea Ta. Nu găsim nimic de mâncare aici, nici nutreţ pentru catâri şi cai. Nici apa acestui râu nu‑mi place. Oraşul îşi revarsă murdăria în Skahazadhan, dar îşi scoate apa de băut din fântâni adânci. Am fost deja înştiinţaţi de­spre molimi în tabere, febră şi pecingine şi trei cazuri de dizenterie. Vor mai fi şi altele, dacă rămânem aici. Marşul i‑a slăbit pe sclavi. ― Sclavi eliberaţi, îl corectă Dany. Nu mai sunt sclavi. ― Sclavi sau liberi, sunt înfometaţi şi în curând se vor îmbolnăvi. Oraşul are mai multe provizii decât noi şi poate să şi le reînnoiască pe calea apei. Cele trei corăbii ale tale nu sunt suficiente să le oprească accesul şi pe mare şi pe râu. ― Atunci, care e sfatul tău, Ser Jorah? ― N‑o să‑ţi placă. ― Dar vreau să‑l aud. ― Cum ţi‑e voia. Eu zic: lasă oraşul ăsta în pace. Nu poţi elibera toţi sclavii din lume, Khaleesi. Războiul tău este la Westeros. ― N‑am uitat Westerosul. Dany îl visa în unele nopţi – tărâmul fabulos pe care nu‑l văzuse niciodată. Dar dacă las vechile ziduri de cărămidă ale Meereenului să mă înfrângă atât de uşor, cum voi putea vreodată să cuceresc marile castele de piatră ale Westerosului? ― Aşa cum a făcut‑o Aegon, spuse Ser Jorah. Cu foc. Până când ajungem în Cele Şapte Regate, dragonii tăi vor creşte mari. Şi vom avea turnuri de asediu şi berbeci, toate câte ne lipsesc aici… dar drumul peste Ţinuturile Verii Lungi e îndelungat şi anevoios şi ne aşteaptă pericole pe care nu le putem prevedea. Te‑ai oprit la Astapor să cumperi o armată, nu să începi un război. Păstrează‑ţi suliţele şi săbiile pentru Cele Şapte Regate, regina mea. Lasă Meereenul în seama Meereenilor şi porneşte spre vest, către Pentos. ― Înfrântă? zise Dany, zbârlindu‑se. ― Când laşii se ascund în spatele zidurilor înalte, ei sunt cei înfrânţi, Khaleesi, zise Ko Jhogo. Ceilalţi călăreţi de sânge le ţinură isonul. ― Sânge din sângele meu, spuse Rakharo, când laşii se ascund şi pârjolesc hrana şi nutreţul, un mare khal trebuie să caute duşmani mai curajoşi. E lucru ştiut. ― E lucru ştiut, îl îngână Jhiqui, în timp ce turna în cupe. ― Nu pentru mine. Dany punea mare preţ pe sfatul lui Ser Jorah, dar să lase Meereenul neatins era mai mult decât putea înghiţi. Nu putea uita copiii agăţaţi pe stâlpi, păsările care le sfâşiau intestinele, braţele lor sfrijite arătând către drumul de coastă. Ser Jorah, spui că nu mai avem mâncare. Dacă pornesc spre vest, cum pot să‑mi hrănesc sclavii eliberaţi? ― Nu poţi. Îmi pare rău, Khaleesi. Trebuie să se hrănească singuri sau să moară de foame. Mulţi, foarte mulţi vor pieri pe drum, da. Va fi greu, dar n‑avem cum să‑i salvăm. Trebuie să lăsăm ţinutul ăsta pârjolit departe în urma noastră. Dany lăsase un alai de cadavre în urma ei când traversase pustiul roşu. Era o privelişte pe care nu voia s‑o mai vadă. ― Nu, spuse ea. N‑o să‑mi conduc oamenii la moarte. Copiii mei. Trebuie să existe o cale să pătrundem în acest oraş. ― Cunosc eu o cale. Oacheşul Ben Plumm îşi mângâie barba pestriţă, cu fire albe şi gri. Canalele. ― Canalele? Ce vrei să spui? ― Canale mari de cărămidă se revarsă în Skahazadhan, ducând murdăria oraşului. Ar putea să fie o cale de intrare, pentru câţiva. Aşa am fugit eu din Meereen după ce Scab şi‑a pierdut capul. Oacheşul Ben se strâmbă. Mirosul nu m‑a părăsit niciodată. Uneori îl visez. Ser Jorah îl privi neîncrezător. ― E mai uşor să ieşi decât să intri, mi s‑ar părea mie. Aceste canale se deşartă în râu, zici? Asta ar însemna că gurile sunt chiar sub ziduri. ― Şi închise cu porţi de fier, mărturisi Oacheşul Ben, dar unele au ruginit cu totul, altfel m‑aş fi înecat în rahat. Odată intrat, e un urcuş lung şi mizerabil, într‑un întuneric negru ca smoala, printr‑un labirint de cărămizi, unde omul se poate pierde pe vecie. Murdăria nu îţi ajunge niciodată mai jos de brâu şi ţi se poate ridica deasupra capului, judecând după petele pe care le‑am văzut pe pereţi. Şi acolo, jos, sunt şi fiinţe. Şobolani mai mari decât ai văzut vreodată şi încă altele, şi mai rele. Scârboase. Daario Naharis râse. ― Mai scârboase decât tine, când ai ieşit târâş afară? Dacă vreun om ar fi destul de nebun să încerce aşa ceva, fiecare stăpân de sclavi din Meereen l‑ar mirosi din clipa în care şi‑ar face apariţia. Oacheşul Ben ridică din umeri. ― Înălţimea Sa a întrebat dacă există vreo cale de intrare, aşa că i‑am spus… însă Ben Plumm nu mai intră în canalele alea încă o dată, nici pentru tot aurul din Cele Şapte Regate. Dar dacă sunt alţii care vor să încerce, n‑au decât. Aggo, Jhogo şi Viermele Cenuşiu încercară cu toţii să vorbească deodată, dar Dany ridică mâna, făcând linişte. ― Aceste canale nu par promiţătoare. Ştia că Viermele Cenuşiu şi‑ar conduce Nepătaţii prin canale, dacă aşa i‑ar porunci. Nici călăreţii ei de sânge nu s‑ar lăsa mai prejos. Dar nici unul dintre ei nu era potrivit pentru o asemenea misiune. Dothrakii erau călăreţi, iar forţa Celor Nepătaţi consta în disciplina lor pe câmpul de luptă. Pot, oare, să trimit oameni să moară în întuneric, pe baza unei speranţe atât de vagi? ― Trebuie să mă mai gândesc la asta. Întoarceţi‑vă la treburile voastre. Căpitanii ei se înclinară şi o lăsară cu slujnicele şi dragonii. Dar în timp ce Oacheşul Ben ieşea, Viserion îşi desfăcu aripile alburii şi zbură alene spre capul lui. Una dintre aripi îl lovi pe mercenar în faţă. Dragonul alb ateriză greoi, cu un picior pe capul bărbatului şi cu unul pe umăr, ţipă şi îşi luă din nou zborul. ― Te place, Ben, spuse Dany. ― Ba bine că nu, râse Oacheşul Ben. Am şi eu un strop de sânge de dragon în vene, să ştii. ― Tu? Dany era uluită. Plumm era mercenarul tipic, o corcitură prietenoasă. Avea o faţă mare, tuciurie, nasul turtit şi capul acoperit de un păr cărunt, lânos, iar mama lui Dothraki îl înzestrase cu ochii mari, negri, migdalaţi. Susţinea că e puţin din Braavosi, un pic din Insulele Verii, niţel ibbanez, un pic din Qohor, puţin Dothraki, puţin dornishean şi puţin din Westeros, dar era prima oară când Dany auzea de sânge Targaryen. Îl aruncă o privire iscoditoare şi întrebă: ― Cum se poate una ca asta? ― Ei, bine, spuse Oacheşul Ben, a existat un vechi Plumm în Regatele Apusului, care s‑a căsătorit cu o prinţesă a dragonilor. Bunica mi‑a spus povestea. Acel Plumm a trăit pe vremea Regelui Aegon. ― Care dintre ei? întrebă Dany. În Westeros au domnit cinci regi Aegon. Fiul fratelui ei ar fi fost al şaselea, dar oamenii Uzurpatorului îi zdrobiseră capul de zid. ― Cinci, chiar aşa? Ei, bine, aici e încurcătura. N‑aş putea să‑ţi spun al câtelea, regina mea. Dar acest Plumm din vechime era lord, trebuie să fi fost un individ renumit pe vremea lui, faima întregului ţinut. Fapt este că – să‑mi fie cu iertare, Înălţimea Ta – avea un mădular lung de două sute de centimetri. Cei trei clopoţei din cosiţa lui Dany sunau în timp ce râdea. ― Vrei să spui douăzeci, bănuiesc. ― Două sute, întări Oacheşul Ben. Dacă erau douăzeci, cine ar mai fi vrut să vorbească de­spre el acum, Înălţimea Ta? Dany chicoti ca o fetiţă. ― Bunica ta susţinea că a văzut cu ochii ei această minunăţie? ― Asta n‑a făcut‑o baborniţa. Era pe jumătate ibbaneză, pe jumătate din Qohor, n‑a fost niciodată la Westeros, probabil că i‑a spus bunicul meu. L‑a omorât un Dothraki oarecare, înainte ca eu să mă nasc. ― Şi de unde avea bunicul tău asemenea informaţii? ― Una dintre acele poveşti de adormit copiii, presupun. Oacheşul Ben ridică din umeri. Mă tem că asta e tot ce ştiu de­spre Aegon cel Fără Număr sau de­spre măreaţa bărbăţie a Lordului Plumm. Mai bine mă duc să‑mi văd de Fiii mei. ― Aşa să faci, îi spuse Dany. După ce Oacheşul Ben plecă, se întinse înapoi pe perne. ― Dacă ai fi mare, îi spuse ea lui Drogon, scărpinându‑l între coarne, aş zbura cu tine peste ziduri şi ai topi harpia aia până ce s‑ar face zgură. Dar aveau să treacă ani până când dragonii ei vor creşte destul de mari să poată fi călăriţi. Iar când vor creşte, cine‑i va călări? Dragonul are trei capete, dar eu am doar unul. Se gândi la Daario. Dacă vreun un bărbat ar putea silui o femeie cu privirea… Fără doar şi poate, era şi ea la fel de vinovată. Dany se pomenea aruncându‑i ocheade bărbatului Tyroshi, când căpitanii ei veneau la consiliu, iar uneori, noaptea, îşi amintea cum îi sclipea dintele de aur când zâmbea. Asta, şi ochii lui. Ochii lui albaştri, strălucitori. Pe drumul dinspre Yunkai, Daario îşi făcuse obiceiul să‑i aducă în fiecare seară, când îşi făcea raportul, câte o floare sau o mlădiţă de la cine ştie ce plantă… s‑o ajute să cunoască ţinutul, zicea. Răchitele, trandafiri întunecaţi, mentă sălbatică, vinariţe, ferigi, măturici, scaieţi, aurul harpiei… Şi a încercat să mă cruţe de imaginea copiilor morţi. N‑ar fi trebuit să facă asta, dar a fost bine intenţionat. Iar Daario Naharis o făcea să râdă, ceea ce Ser Jorah nu reuşea niciodată. Dany încercă să‑şi imagineze cum ar fi dacă l‑ar lăsa pe Daario s‑o sărute, aşa cum o făcuse Jorah pe corabie. Gândul o emoţiona şi o tulbură, în acelaşi timp. E un risc prea mare. Mercenarul Tyroshi nu era un om bun, îşi dădea seama fără să‑i spună nimeni. Dincolo de zâmbete şi glume, era un om periculos, chiar crud. Sallor şi Pendhal se treziseră într‑o dimineaţă parteneri cu el; în noaptea următoare, Daario îi dăruise lui Dany capetele lor. Khal Drogo ştia şi el să fie crud, şi n‑a existat pe lume om mai periculos ca el. Cu toate acestea, ajunsese să‑l iubească. Oare pe Daario l‑aş putea iubi? Ce s‑ar întâmpla dacă l‑aş lua în patul meu? Ar deveni unul dintre capetele dragonului? Ştia că Ser Jorah s‑ar înfuria, dar el era cel care spusese că trebuie să‑şi ia doi soţi. Poate c‑ar trebui să mă căsătoresc cu amândoi şi cu asta, basta. Dar acestea erau gânduri nebuneşti. Avea un oraş de cucerit şi nu visând la sărutările şi ochii albaştri ai unui mercenar putea să spargă zidurile Meereenului. Sunt sângele dragonului, îşi reaminti Dany. Gândurile i se învârteau în cercuri, ca un şobolan încercând să‑şi prindă coada. Dintr‑odată, nu mai putu suporta să stea nici o clipă închisă între pereţii pavilionului. Vreau să simt vântul pe faţă şi mirosul mării. ― Missandei, strigă ea, pune să mi se pregătească armăsarul. Şi calul tău. Micuţa tălmăcitoare se înclină. ― Cum porunceşte Înălţimea Ta. Să chem călăreţii de sânge să ne escorteze? ― Îl luăm cu noi pe Arstan. N‑am de gând să părăsesc tabăra. Nu avea duşmani printre copiii ei. Iar bătrânul scutier nu va vorbi prea mult, aşa cum ar face Belwas, nici nu se va uita la ea ca Daario. Crângul de măslini pârjoliţi în care îşi ridicase pavilionul se afla lângă mare, între tabăra Dothrakilor şi cea a Nepătaţilor. După ce caii fură înşeuaţi, Dany şi cei doi însoţitori ai săi porniră de‑a lungul coastei, îndepărtându‑se de oraş. Chiar şi aşa, simţea Meereenul în spate, râzându‑şi de ea. Când privi peste umăr, îl văzu acolo, cu soarele după‑amiezii strălucind pe harpia de bronz din vârful Marii Piramide. Curând, înăuntrul oraşului, stăpânii de sclavi aveau să se tolănească, în tokarurile lor cu marginile împodobite, să se ospăteze cu miel şi măsline, căţeluşi nenăscuţi, alunari cu miere şi alte delicatese, în timp ce, afară, copiii ei erau înfometaţi. O furie sălbatică o cuprinse deodată. Îi voi doborî, jură ea. În timp ce treceau de ţăruşii şi gropile care înconjurau tabăra eunucilor, Dany îi auzi pe Viermele Cenuşiu şi sergenţii lui făcând, cu una dintre companii, o serie de exerciţii cu scuturi, săbii scurte şi suliţe. Soldaţii dintr‑o altă companie se îmbăiau în mare, cu goliciunea acoperită doar de bucăţi de pânză albă. Observase că eunucii erau foarte curaţi. Unii dintre mercenari miroseau de parcă nu s‑ar fi spălat şi nu şi‑ar fi schimbat hainele de când pierduse tatăl ei Tronul de Fier, dar Cei Nepătaţi se spălau în fiecare seară, chiar dacă mărşăluiau toată ziua. Când nu aveau apă la dispoziţie, se curăţau cu nisip, aşa cum făceau Dothrakii. Eunucii îngenuncheară în calea ei, ridicându‑şi pumnii încleştaţi la piept. Dany le răspunse la salut. Era ora fluxului şi valurile se revărsau, înspumate, la picioarele calului ei. Dany vedea corăbiile aşteptând în larg. Belarion plutea cel mai aproape; marea corabie, cunoscută cândva sub numele de Saduleon, cu velele strânse. Mai departe se aflau galerele Meraxes şi Vhagar, numite înainte Festa lui Joso şi Soare de Vară. Acestea îi aparţineau, de fapt, lui Magister Illyrio, nu erau nicidecum ale ei, şi totuşi Dany le dăduse nume noi fără să stea pe gânduri. Nume de dragoni şi, mai mult de atât, în bătrâna Valyrie, înainte de Urgie, Balerion, Meraxes şi Vhagar fuseseră zei. La sud de tărâmul ordonat al ţepuşelor, al gropilor, al antrenamentelor şi al eunucilor care se îmbăiau, se afla tabăra eliberaţilor ei, un loc mult mai gălăgios şi mai haotic. Dany îi înarmase pe foştii sclavi cum putuse mai bine, cu arme din Astapor şi Yunkai, iar Ser Jorah organizase luptătorii în patru companii puternice, dar aici nu vedea pe nimeni antrenându‑se. Trecură pe lângă un foc de vreascuri, unde se adunaseră o sută de oameni să frigă hoitul unui cal. Dany simţea mirosul cărnii şi auzea grăsimea sfârâind, în timp ce băieţii întorceau frigările, însă priveliştea o făcu doar să se încrunte. Copiii alergau după cai, sărind şi râzând. În loc de saluturi, glasurile o strigau din toate părţile, într‑o învălmăşeală de limbi. Unii dintre sclavii eliberaţi îi spuneau mamă, în timp ce alţii cerşeau daruri sau favoruri. Unii se rugau la zei necunoscuţi s‑o binecuvânteze, în timp ce alţii îi cereau ei să‑i binecuvânteze. Ea le zâmbea, întorcându‑se în stânga şi‑n dreapta, atingându‑le mâinile când le ridicau, lăsându‑i pe cei care îngenuncheau să‑i atingă piciorul. Mulţi dintre sclavii eliberaţi credeau că atingerea ei le aduce noroc. Dacă asta le dă curaj, n‑au decât să mă atingă, gândi ea. Grele încercări îi mai aşteaptă. Dany se oprise să vorbească cu o femeie însărcinată care voia ca Mama Dragonilor să dea nume copilului ei, când cineva o înhăţă de încheietura mâinii stângi. Întorcându‑se, zări un bărbat înalt, jerpelit, cu capul ras şi chipul ars de soare. ― Mai încet, începu ea să spună, dar înainte de a apuca să termine, bărbatul o trase cu putere, doborând‑o din şa. Pământul se ridică şi‑i tăie, dintr‑o izbitură, răsuflarea, în timp ce armăsarul ei necheza şi se dădea înapoi. Uluită, Dany se rostogoli pe o parte şi se ridică într‑un cot… … şi atunci văzu sabia. ― Iată purceaua trădătoare, spuse el. Ştiam că într‑o bună zi vei veni să‑ţi laşi picioarele sărutate. Capul îi era chel ca un pepene, nasul roşu, cu pielea cojită, însă Dany cunoştea glasul acela şi ochii verzui. O să încep prin a‑ţi tăia sânii. Ca prin vis, Dany o auzi pe Missandei strigând după ajutor. Un sclav eliberat se apropie, dar nu făcu decât un pas. O lovitură fulgerătoare şi căzu în genunchi, cu sângele şiroindu‑i pe faţă. Mero îşi şterse sabia de pantaloni. Cine urmează? ― Eu. Arstan Barbă‑Albă sări din şa şi se aşeză deasupra ei, cu vântul sărat răvăşindu‑i părul alb ca neaua, cu ambele mâini pe toiagul său înalt, din lemn tare. ― Bunicule, îl avertiză Mero, dă‑te la o parte până când nu‑ţi rup băţul în două şi ţi‑l bag în… Bătrânul făcu o fandare, cu un capăt al toiagului, îl trase înapoi şi răsuci capătul celălalt mai repede decât i‑ar fi venit lui Dany să creadă. Clătinându‑se, Bastardul Titanului se dădu înapoi, scuipând sânge şi dinţi sparţi din gura‑i zdrobită. Barbă‑Albă se postă în faţa lui Dany. Toiagul izbi coastele lui Mero, azvârlindu‑l cât colo. Arstan sări într‑o parte, pară o lovitură arcuită, săltă ferindu‑se de o a doua, prinse o a treia din zbor. Mişcările erau atât de iuţi, încât Dany abia le putea urmări. Missandei o ridică în picioare când auzi un pârâit. Crezu că se rupsese toiagul lui Arstan, până când văzu osul crăpat ţâşnind din gamba lui Mero. În cădere, Bastardul Titanului se răsuci şi se năpusti înainte, trimiţând vârful sabiei direct în pieptul bătrânului. Barbă‑Albă împinse lama deoparte, cu un gest aproape dispreţuitor, şi izbi celălalt capăt al toiagului în tâmpla bărbatului voinic. Mero se prăbuşi răşchirat, cu sângele ieşindu‑i, în bulbuci, din gură şi şiroindu‑i pe trup. O clipă mai târziu, sclavii eliberaţi năvăliră asupra lui. Cuţite şi pietre şi pumni furioşi se ridicau şi coborau frenetic. Dany se întoarse, scârbită. Era mai speriată acum decât în momentele când se întâmplase totul. M‑ar fi omorât. ― Înălţimea Ta. Arstan îngenunche. Sunt om bătrân şi m‑am făcut de ruşine. N‑ar fi trebuit să ajungă atât de aproape încât să te înhaţe. Am fost slab. Nu l‑am recunoscut fără barbă şi fără păr. ― După cum nu l‑am recunoscut nici eu. Dany trase adânc aer în piept, încercând să‑şi oprească tremuratul. Duşmani pretutindeni. Du‑mă înapoi la cortul meu. Te rog. Când sosi Mormont, Dany era cuibărită sub pielea ei de leu, sorbind o cupă de vin cu mirodenii. ― Am aruncat o privire asupra zidului dinspre râu, începu Ser Jorah. E puţin mai înalt decât celelalte şi la fel de puternic. Iar Meereenii au aprins zeci de focuri sub parapeţi… Ea îl întrerupse. ― Ai fi putut să mă avertizezi că Bastardul Titanului a evadat. Ser Jorah se încruntă. ― N‑am socotit că e nevoie să te sperii, Înălţimea Ta. Am oferit o recompensă pentru capul lui… ― Dă‑i‑o lui Barbă‑Albă. Mero a fost cu noi tot drumul de la Yunkai. Şi‑a ras barba şi s‑a ascuns printre sclavii eliberaţi, aşteptând prilejul să se răzbune. Arstan l‑a omorât. Ser Jorah se uită lung la bătrân. ― Un scutier cu un toiag l‑a omorât pe Mero din Braavos, aşa stau lucrurile? ― Un toiag, confirmă Dany, dar Arstan nu mai e scutier. Ser Jorah, este dorinţa mea să fie făcut cavaler. ― Nu. Refuzul răspicat era oricum o surpriză. Dar şi mai ciudat, el veni de la amândoi bărbaţii deodată. Ser Jorah scoase sabia. ― Bastardul Titanului a fost un om primejdios. Şi se pricepea să omoare. Cine eşti, bătrâne? ― Un cavaler mai bun decât tine, ser, răspunse Arstan cu răceală. Cavaler? Dany era nedumerită. ― Spuneai că eşti scutier. ― Am fost, Înălţimea Ta. Se lăsă pe un genunchi. Am fost scutierul Lordului Swann în tinereţe şi, la porunca lui Magister Illyrio, l‑am slujit şi pe Vânjosul Belwas. Nu te‑am minţit, regina mea. Dar sunt adevăruri pe care le‑am tăinuit şi pentru asta şi pentru toate celelalte păcate ale mele nu pot decât să‑ţi cer iertare. ― Ce adevăruri ai tăinuit? Lui Dany nu‑i plăcea asta. Spune‑mi! Acum! Bătrânul îşi plecă creştetul. ― La Qarth, când m‑ai întrebat cum mă cheamă, ţi‑am spus că mi se spune Arstan. Era adevărat, mulţi mi‑au spus aşa, pe când Belwas şi cu mine ne îndreptam spre est, să te căutăm. Dar nu este adevăratul meu nume. Dany era mai mult nedumerită decât furioasă. M‑a păcălit, întocmai cum m‑a prevenit Jorah, dar tocmai mi‑a salvat viaţa. Ser Jorah se făcu roşu ca racul. ― Mero şi‑a ras barba, dar tu ţi‑ai lăsat‑o să crească, nu‑i aşa? Nu e de mirare că îmi păreai atât de cunoscut… ― Îl cunoşti? îl întrebă Dany pe cavalerul exilului. ― L‑am văzut de mai multe ori… de la distanţă, cel mai des, alături de fraţii lui sau călărind în vreun turnir. Dar nu era om în Cele Şapte Regate să nu‑l cunoască pe Barristan cel Viteaz. Aşeză vârful sabiei pe gâtul bătrânului. Khaleesi, în faţa ta stă îngenuncheat Ser Barristan Selmy, Lord Comandant al Gărzii Regale, care a trădat Casa ta, punându‑se în slujba Uzurpatorului Robert Baratheon. Bătrânul cavaler nici nu clipi. ― Cioara îi spune corbului că e negru, iar tu vorbeşti de trădare. ― Ce cauţi aici? îl întrebă Dany. Dacă te‑a trimis Robert să mă omori, de ce mi‑ai salvat viaţa? L‑a slujit pe Uzurpator. A trădat memoria lui Rhaegar şi l‑a lăsat pe Viserys să trăiască şi să moară în exil. Dar dacă mă voia moartă, n‑ar fi trebuit decât să stea deoparte… Vreau să aud tot adevărul acum, pe onoarea ta de cavaler. Eşti omul Uzurpatorului sau al meu? ― Al tău, dacă mă vrei. Ser Barristan avea lacrimi în ochi. Da, am avut parte de îndurarea lui Robert. L‑am slujit în Garda Regală şi în consiliu. L‑am slujit alături de Regicid şi alţii aproape la fel de răi, care au pângărit mantia albă pe care o purtam. Nu există nici o scuză pentru asta. Poate că aş fi şi acum în slujba Debarcaderului Regelui dacă băiatul ticălos de pe Tronul de Fier nu m‑ar fi alungat, mi‑e ruşine s‑o recunosc. Dar când mi‑a luat mantia pe care Taurul Alb mi‑o aşezase pe umeri şi a trimis oameni să mă omoare, chiar în aceeaşi zi, a fost ca şi cum mi‑ar fi smuls un văl de pe ochi. Atunci mi‑am dat seama că trebuie să‑mi găsesc adevăratul rege şi să mor slujindu‑l… ― Îţi pot împlini această dorinţă, mârâi Ser Jorah, întunecat. ― Linişte, porunci Dany. Vreau să‑l ascult până la capăt. ― Poate că trebuie să mor ca un trădător, continuă Ser Barristan. Dacă e aşa, nu voi muri singur. Înainte de a primi iertarea lui Robert, am luptat împotriva lui la Trident. Tu erai de cealaltă parte a baricadei, Mormont, nu‑i aşa? Barbă‑Albă nu aşteptă răspunsul, Înălţimea Ta, îmi pare rău că te‑am înşelat. Era singura cale de a‑i împiedica pe Lannisteri să afle că sunt alături de tine. Eşti urmărită, aşa cum a fost fratele tău. Lordul Varys a raportat ani de zile fiecare mişcare pe care o făcea Viserys. Cât timp am făcut parte din micul consiliu, am auzit o sută de asemenea rapoarte. Şi din ziua în care te‑ai măritat cu Khal Drogo, ai mereu în preajmă un informator, care‑ţi vinde secretele, care‑i şopteşte Păianjenului la ureche, pentru aur şi promisiuni. Doar nu vrea să spună… ― Te înşeli. Dany se uită la Jorah Mormont. Spune‑i că se înşală. Nu există nici un informator. Ser Jorah, spune‑i. Am trecut împreună marea Dothraki şi deşertul roşu… Inima i se zbătea ca o pasăre în colivie. Spune‑i, Jorah. Spune‑i că i s‑a părut. ― Lua‑te‑ar Ceilalţi, Selmy. Ser Jorah îşi azvârli sabia lungă pe covor. Khaleesi, asta a fost doar la început, înainte să te cunosc… înainte să te iubesc… ― Să nu rosteşti acel cuvânt! Dany făcu un pas în spate. Cum ai putut? Ce ţi‑a promis Uzurpatorul? Aur, asta a fost? Cei Nemuritori îi spuseseră că va mai fi trădată de două ori, o dată pentru aur, o dată în dragoste. Spune‑mi ce ţi s‑a promis? ― Varys spunea… că aş putea merge acasă. Îşi plecă fruntea. Voiam să te duc acasă! Dragonii îi simţeau furia. Viserion ţipă şi fumul i se ridică gri din nări. Drogon bătu aerul cu aripile‑i negre, iar Rhaegar întoarse capul şi scuipă foc. Ar trebui să rostesc cuvântul şi să‑i pârjolesc pe amândoi. Oare nu exista nimeni în care să se poată încrede, nimeni care s‑o apere? ― Toţi cavalerii din Westeros sunt la fel de mincinoşi ca voi doi? Ieşiţi, înainte ca dragonii mei să vă prăjească pe amândoi. Oare cum miroase un mincinos prăjit? Mai urât decât canalele Oacheşului Ben? Afară! Ser Barristan se ridică încet, înţepenit. Pentru prima oară îşi arăta vârsta. ― Unde să mergem, Înălţimea Ta? ― În iad, să‑l slujiţi pe Regele Robert. Dany simţi lacrimi fierbinţi pe obraji. Drogon ţipă, lovind cu coada într‑o parte şi în alta. Lua‑v‑ar Ceilalţi pe amândoi. Plecaţi, dispăreţi pe vecie, amândoi. Data viitoare când vă mai văd feţele, vă tai capetele de trădători. Dar nu putea să rostească aceste cuvinte. M‑au trădat. Dar m‑au salvat. Dar au minţit. Plecaţi… Ursul meu, ursul meu puternic şi fioros, ce‑o să mă fac fără el? Şi bătrânul, prietenul fratelui meu. Plecaţi… plecaţi… Unde? Şi în clipa aceea ştiu.