Christian Jacq

Ramses Batalia de la Kadesh de Christian Jacq 3 1 Calul lui Danios străbătea în galop drumul încins de soare care ducea spre Lăcașul Leului, un târgușor din Siria de Sus, întemeiat de ilustrul faraon Seti. Egiptean după tată și sirian după mamă, Danios îmbrățișase onorabila meserie de factor poștal și se specializase în predarea mesajelor urgente. Administrația egipteană îi asigura calul, hrana și uniforma; Danios primise și o locuință de serviciu la Sileh, oraș de la granița de nord-est, și poposea gratuit în stațiile de poștă. Pe scurt, o viață frumoasă, mereu pe drumuri și întâlnirea cu sirience pline de bunăvoință, dar dornice, câteodată, să se mărite cu un funcționar care o lua imediat la sănătoasa atunci când legătura devenea prea serioasă. Danios, căruia părinții îi aflaseră adevărata natură datorită astrologului din sat, nu suporta să trăiască obligatoriu într-un anumit loc, chiar și în brațele unei iubite pline de nuri. Nimic nu conta mai mult pentru el decât distanțele pe care le străbătea zilnic pe drumurile pline de praf. Conștiincios și metodic, factorul era bine văzut de către superiorii săi. Încă de la începutul carierei sale, nu rătăcise niciodată vreo scrisoare și scurtase deseori timpul de predare a scrisorilor pentru a face pe placul vreunui expeditor grăbit. Împărțirea corespondenței cât mai repede posibil era o obligație de onoare pentru el. Când Ramses devenise faraon, după moartea lui Seti, Danios se temuse, la fel ca mulți alți egipteni, că tânărul suveran ar putea fi un mare războinic trimițându-și armata ca să cucerească Asia, cu speranța de a reface un imens imperiu al cărui centru fusese cândva Egiptul. În timpul primilor patru ani de domnie, Ramses extinsese templul de la Luxor, terminase uriașa sală cu coloane de la Karnak, începuse construcția templului său pentru veșnicie pe malul de est al Thebei și întemeiase o nouă capitală în Deltă, Pi-Ramses; dar nu schimbase politica externă a tatălui său care consta în respectarea unui pact de neagresiune cu hitiții, faimoșii războinici ai Anatoliei. Aceștia din urmă se părea că renunțaseră să mai atace Egiptul și respectau protectoratul acestuia asupra Siriei de Sud. Viitorul se arăta a fi surâzător dacă schimbul de scrisori militare între Pi-Ramses și fortărețele de pe Drumul lui Horus nu s-ar fi intensificat ca niciodată până atunci. Danios îi întrebase pe superiorii săi, ca și pe ofițerii pe care-i întâlnise; nimeni nu știa nimic, dar se vorbea despre tulburări în Siria de Nord și chiar în provincia Amurru[1], aflată în zona de influență egipteană. Era limpede că mesajele pe care le transmitea Danios aveau drept scop să-i pregătească pe comandanții fortărețelor de pe Drumul lui Horus, linia de fortificații de la nord-est, să intre cât de curând în stare de alarmă. Datorită acțiunii viguroase a lui Seti, Canaan[2], Amurru și Siria de Sud formau o întinsă zonă tampon care apăra Egiptul de o invazie neașteptată. Desigur, era nevoie permanent de o supraveghere atentă a prinților din aceste ținuturi agitate și, câteodată, mai trebuiau și treziți cu forța la realitate; aurul Nubiei potolea repede intențiile de a trăda care apăreau la fiecare schimbare cât de mică în viața politică locală. Prezența trupelor egiptene și paradele militare combinate cu mari serbări, ca acelea ale secerișului, erau celelalte mijloace eficace pentru a menține o pace destul de fragilă. În mai multe rânduri, în trecutul nu prea îndepărtat, fortărețele de pe Drumul lui Horus își zăvorâseră porțile și interziseseră oricărui străin să mai treacă frontiera; hitiții nu le atacaseră niciodată, așa că teama că s-ar fi putut da lupte grele se risipise. Știind toate acestea, Danios era optimist; hitiții cunoșteau vitejia armatei egiptene, egiptenii se temeau de violența și cruzimea războinicilor din Anatolia. Cele două țări, care riscau să iasă sleite de puteri după un conflict direct, aveau tot interesul să rămână fiecare pe pozițiile ei, rezumându-se doar la atacuri și riposte verbale. Ramses, angajat într-un program de lucrări importante, nu avea de gând să provoace o înfruntare directă. Danios trecu în plin galop prin fața stelei din granit care marca limita domeniului agricol aparținând micii așezări Lăcașul Leului. Brusc, trase de frâul calului, apoi se întoarse. Un amănunt neobișnuit îi atrăsese atenția. Factorul poștal descălecă în fața lespezii cioplite. Revoltat, el observă că bolta de deasupra fusese distrusă și că mai multe hieroglife fuseseră lovite cu ceva dur. Inscripția magică, devenită acum indescifrabilă, nu mai putea oferi protecție acelor locuri. Cel care săvârșise o asemenea faptă avea să fie judecat și condamnat cu cea mai mare asprime; distrugerea unei pietre de o asemenea importanță era o crimă pasibilă de pedeapsa cu moartea. Fără nicio îndoială, factorul era primul martor al acestei drame pe care trebuia s-o semnaleze fără întârziere guvernatorului militar al regiunii. Atunci când acesta va afla despre nenorocire, va înainta un raport amănunțit adresat direct cancelariei faraonului. Un zid de cărămizi înconjura casele; de o parte și de alta a porții de intrare, fuseseră instalați doi sfincși culcați pe labele din față. Băiatul rămase pe loc, înmărmurit de uimire; cea mai mare parte a satului fusese devastată, cei doi sfincși erau răsturnați pe o parte, ciopârțiți. Lăcașul Leului fusese atacat. Niciun zgomot nu se auzea dinspre case. De obicei, atmosfera din locul acela era foarte însuflețită: instrucția infanteriștilor, antrenamentul călăreților, discuțiile aprinse din piața centrală, din jurul fântânii, chiotele copiilor, răgetele măgarilor… Tăcerea aceea neobișnuită îi puse factorului un nod în gât. Simțind că îl arde cerul gurii, destupă burduful cu apă și bău cu lăcomie. Curiozitatea învinse teama. Ar fi trebui acum să pornească la drum și să dea alarma la cea mai apropiată garnizoană, dar vru să afle mai multe. Danios îi cunoștea pe aproape toți locuitorii din Lăcașul Leului, de la guvernator la hangiu; cu unii era chiar prieten bun. Calul sforăi și se ridică pe picioarele dindărăt; mângâindu-l pe coamă, factorul îl liniști. Dar animalul nu mai vru să meargă mai departe. Danios intră pe jos în târgușorul cufundat în tăcere. Magaziile de grâu sparte, chiupurile de lut făcute țăndări. Din rezervele de hrană și de băutură nu mai rămăsese nimic. Micile case cu etaj nu mai erau decât ruine; nici măcar una nu scăpase atacatorilor, cuprinși de o nebunie a distrugerii care nu cruțase nici locuința guvernatorului. Zidurile micului templu erau și ele năruite. Statuia zeului fusese sfărâmată cu lovituri de măciucă și capul se afla la câțiva metri distanță. Peste tot aceeași tăcere deplină, apăsătoare. În fântână, leșurile catârilor uciși. În piața centrală se vedeau resturile unui foc în care arseseră mobile și papirusuri. Duhoare. Un miros greu, acru, grețos îi tăie factorului răsuflarea și-l atrase către măcelărie, situată la marginea de nord a așezării, sub un portic larg, la adăpost de bătaia razelor de soare. Acolo se tranșau vitele tăiate, se prăjeau bucăți mari de carne într-un cazan uriaș și se frigeau la jar zburătoarele vânate. Un loc plin de viață, unde factorul prânzea cu mare plăcere, după ce împărțea corespondența. Când îi văzu pe oameni, Danios simți că nu mai are aer. Erau cu toții acolo: soldați, negustori, meșteșugari, bătrâni, femei, copii, doici. Toți cu beregata tăiată, aruncați unii peste alții. Guvernatorul fusese tras în țeapă, trei ofițeri ai detașamentul din garnizoană spânzurați de grinda care susținea acoperișul măcelăriei. Pe un stâlp de lemn, o inscripție cu caractere hitite: „Victorie a armatei puternicului suveran din Hatti, Muwattalis. Așa vor pieri toți dușmanii săi.” Hitiții… După cum le era obiceiul, făcuseră un raid de o violență cumplită, fără să cruțe pe niciunul dintre cei care le ieșiseră în cale; dar, de data aceasta, ei ieșiseră din zona lor de influență pentru a lovi nu departe de granița de nord-est a Egiptului. O spaimă cumplită îl cuprinse pe tânărul poștaș. Dacă detașamentul acela hitit se mai afla încă prin împrejurimi? Danios se dădu înapoi câțiva pași, fără să-și poată dezlipi ochii de spectacolul acela îngrozitor. Cum puteau fi unii atât de cruzi ca să măcelărească astfel niște ființe umane și să le lase și neîngropate? Simțind că-i ia capul foc, Danios se îndreptă către poarta cu sfincși. Calul său nu mai era acolo. Îngrijorat, factorul scrută zarea, temându-se să nu-i vadă apărând pe soldații hitiți. În depărtare, la poalele unui deal, se vedea un nor de praf. Care… Care de luptă se îndreptau către el! Înnebunit de spaimă, Danios o luă la fugă cât îl țineau picioarele. 2 Pi-Ramses, noua capitală a Egiptului, întemeiată de Ramses în inima Deltei, număra deja mai bine de o sută de mii de locuitori. Înconjurat de două brațe ale Nilului, de apele lui Ra și ale lui Avaris, orașul se bucura de o climă plăcută, chiar și vara; nenumărate canale străbăteau așezarea, pe un lac special amenajat se puteau face plimbări plăcute cu barca, iar iazurile pline cu pește îi așteptau pe împătimiții pescuitului cu undița. Aprovizionat din belșug cu cele mai diferite alimente venite din câmpia roditoare care-l înconjura, Pi-Ramses își luase și numele de „orașul ca de peruzea”, datorită plăcuțelor albastre din lut smălțuit care, cu luminozitatea lor aparte, împodobeau fațadele caselor. Era, într-adevăr, un oraș destul de neobișnuit: așezarea armonioasă și pașnică se afla într-o strânsă conviețuire cu o cetate militară care cuprindea patru cazărmi uriașe și un arsenal aflat în imediata vecinătate a palatului. De câteva luni, muncitorii lucrau aici zi și noapte, din mâinile lor ieșind care de luptă, armuri, sulițe, lănci, scuturi și vârfuri de săgeată. În mijlocul atelierelor, o mare topitorie asigura bronzul necesar armelor. Unul dintre carele de luptă, solid și, totodată, ușor, tocmai ieșea pe poarta atelierului. Se afla acum la capătul drumului care urca spre curtea mare, înconjurată de un portic larg, alăturându-se șirurilor de alte vehicule de același fel deja fabricate. Șeful meșterilor îl bătu pe umăr pe tâmplarul care făcea ultimele retușuri. — Uite acolo, jos, la poarta atelierului… El este! — Acela este? Tâmplarul privi mai atent. Da, chiar el era, faraonul, stăpân peste Egiptul de Sus și peste cel de Jos, Fiul luminii, Ramses. În vârstă de douăzeci și șase de ani, urmașul lui Seti domnea deja de patru ani și se bucura de dragostea și prețuirea supușilor săi. De statură atletică, înalt de peste un metru și optzeci, cu o figură prelungă încadrată de un păr blond bogat și strălucitor, frunte înaltă, arcade proeminente acoperite de sprâncene bine conturate și stufoase, nas lung, ascuțit și puțin coroiat, buze pline și maxilarul de jos bine pronunțat, Ramses emana o forță copleșitoare pe care cei din jur o considerau fără ezitare ca fiind supranaturală. Pregătit vreme îndelungată pentru domnie, de către un tată care-l învățase ce însemna să fie rege chiar și cu prețul unor încercări dure, Ramses moștenise autoritatea strălucitoare a lui Seti, gloriosul său părinte și predecesor la tron. Chiar și atunci când nu era îmbrăcat în veșmintele cerute de etichetă, impunea respect prin simpla sa prezență. Regele urcă panta abruptă și începu să examineze carul abia terminat. Împietriți de emoție, șeful echipei de meșteri și tâmplarul așteptau cu teamă verdictul său. Faptul că Faraonul venea el însuși ca să inspecteze pe neașteptate fabrica trăda interesul pe care el îl arăta față de calitatea armelor produse aici. Ramses nu se mulțumi doar cu o privire superficială. Pipăi fiecare piesă din lemn, mișcă oiștea și încercă să-și dea seama de soliditatea roților. — O treabă bună, aprecie el, dar va trebui să vedem pe teren cât de solid este carul. — Facem și asta, Maiestate, se grăbi meșterul să spună. În cazul unui accident, vizitiul ne va arăta care este piesa slabă și noi vom repara totul. — Aveți multe defecțiuni de felul acesta? — Nu, Maiestate, și atelierul nostru profită de ele ca să îndrepte greșelile și să folosească un material cât mai bun. — Ai grijă să nu precupețești niciun efort. — Înălțimea ta… Aș putea să vă întreb ceva? — Te ascult. — Războiul… o să-l avem curând? — Ți-e cumva frică de așa ceva? — Noi facem aici atâtea arme, dar parcă n-am dori un război. Câți egipteni vor muri, câte femei vor rămâne văduve, câți copii își vor pierde tatăl! — Măcar de te-ar auzi zeii! Dar știi care este datoria noastră dacă Egiptul ar fi în primejdie? Meșterul își coborî privirile. — Egiptul ne este mamă, este trecutul și viitorul nostru, îi aminti Ramses. El ne dă totul fără să țină nicio socoteală, el este binefacerea care se pogoară asupra noastră în fiecare clipă… O să-i răspundem cu nerecunoștință, cu egoism și cu lașitate? — Noi nu ne dorim altceva decât să trăim, Măria Ta! — Dacă va fi nevoie, Faraonul își va da și viața pentru ca Egiptul să trăiască. Spor la treabă, meștere. ☥ Cât de zâmbitoare și plină de viață era capitala sa! Pi-Ramses era un vis împlinit, o clipă de fericire pe care timpul o consolida cu fiecare zi care trecea. Vechea așezare Avaris, oraș blestemat prin venirea năvălitorilor din Asia, fusese transformat într-un oraș fermecător și elegant în care salcâmii și sicomorii își ofereau umbra ca adăpost atât celor bogați cât și celor năpăstuiți de soartă. Regelui îi plăcea să se plimbe pe câmpia din afara orașului, prin vegetația ei luxuriantă străbătută de poteci mărginite de flori și de canale tocmai bune pentru scăldat; își înfigea cu toată plăcerea dinții într-un măr cu gust de miere, îi plăcea gustul de ceapă dulce, se plimba prin plantațiile nesfârșite de măslini care dădeau la fel de mult ulei cât nisipul de pe malul mării, respira cu nesaț miresmele grădinilor de flori. Plimbarea suveranului se încheia pe faleza de unde se putea vedea portul interior, acolo unde activitatea nu înceta niciodată în depozitele care adăposteau bogățiile orașului, metale prețioase, lemn rar, rezerve de grâu. În săptămânile din urmă, Ramses nu se mai plimba nici la câmp, nici pe străzile orașului său de peruzea, ci zăbovea îndelung în cazărmi, în tovărășia ofițerilor de rang înalt, a soldaților de pe care și a pedestrașilor, cu toții fiindu-i recunoscători pentru condițiile bune de locuit din noile construcții. Militarii de profesie, printre care se aflau și mulți mercenari, erau bucuroși de soldele mari și de hrana mai mult decât îndestulătoare. Se plângeau însă destul de des de instrucția foarte severă, regretând că nu se angajaseră cu câțiva ani mai înainte, atunci când pacea părea să nu fie amenințată de nimic. Trecerea de la instrucție, oricât de dură ar fi fost ea, la lupta împotriva hitiților nu atrăgea pe nimeni, nici chiar pe cei mai experimentați dintre ei în arta războiului. Se temeau cu toții de cruzimea luptătorilor anatolieni care nu fuseseră învinși niciodată. Ramses simțise teama strecurându-se puțin câte puțin în sufletele oamenilor și încerca să lupte împotriva ei vizitând pe rând, în fiecare zi, cazărmile și asistând la manevrele executate de diferite unități ale armatei sale. Regele trebuia să apară senin în fața soldaților, sa le inspire încredere, cu toate că, uneori, în adâncul sufletului, și el se simțea îngrijorat. Cum să fii pe deplin fericit în acest oraș pe care Moise, prietenul său din copilărie, îl părăsise după ce se aflase în fruntea echipelor de zidari evrei care înălțaseră palate, vile și case de rând? Sigur, Moise fusese acuzat că omorâse un egiptean, pe Sary, cumnatul regelui. Dar Ramses se îndoia și acum de vinovăția evreului, căci Sary, bătrânul său preceptor, uneltise împotriva lui și se purtase într-un mod josnic fața de muncitorii care-i fuseseră puși la dispoziție. Oare nu căzuse Moise într-o capcană? Atunci când nu era asaltat de amintirea prietenului său dispărut, despre care nu mai știa nimic de atâta timp, regele petrecea multe ceasuri în tovărășia fratelui său mai mare, Șenar, ministru de externe, și a lui Acha, șeful serviciilor sale de spionaj. Șenar făcuse tot posibilul ca fratele său mai mic să nu devină faraon, dar faptul că dăduse greș părea să-l fi făcut mai înțelept, așa că-și lua rolul în serios. Cât despre Acha, un diplomat inteligent și sclipitor, el fusese coleg de universitate cu Ramses și cu Moise, bucurându-se de încrederea fără margini a regelui. Zi de zi, cei trei bărbați citeau mesajele venite din Siria și încercau să evalueze cu toată luciditatea situația de acolo. Până când ar mai fi putut Egiptul să suporte înaintarea hitiților? Ramses examina cu cea mai mare atenție harta imensă a Orientului Apropiat și a Asiei, atârnată pe un perete al biroului său. La nord, regatul Hatti[3] cu capitala sa, Hattușaș, în inima platoului Anatoliei. Mai la sud, imensa Sirie, întinsă de-a lungul Mediteranei, traversată de Orontes. Principalul punct de forță al țării: Kadesh, aflat sub controlul hitiților. La sud, provincia Amurru și porturile Byblos, Tyr și Sidon, aflate sub stăpânire egipteană, apoi Canaan, ai cărui prinți erau credincioși faraonului. Opt sute de kilometri despărțeau Pi-Ramses, capitala egipteană, de Hattușaș, reședința lui Muwattalis, suveranul hitit. Luând în seamă existența unui lac care pornea de la granița de nord-est până în centrul Siriei, cele două ținuturi păreau să se afle la adăpost de orice încercare de invazie. Dar hitiții nu erau mulțumiți cu acel statu-quo impus de Seti. Pornind de pe teritoriul lor, războinicii anatolieni urmau să facă o străpungere pe direcția Damascului, principalul oraș al Siriei. Aceasta era, cel puțin, convingerea lui Acha, bazată pe informațiile primite de la informatorii săi. Ramses avea nevoie de o certitudine înainte de a se pune în fruntea armatei sale, cu intenția declarată de a-l izgoni pe dușman către nord. Nici Șenar și nici Acha nu se simțeau în stare să emită o părere decisivă; doar faraonul, el singur, urma să ia asupra lui povara unei hotărâri și a unui ordin de atac. Fiind o fire impulsivă, Ramses fusese tentat să contraatace încă din clipa în care aflase de mașinațiile hitiților; dar pregătirea trupelor sale, al căror nucleu fusese deja mutat de la Memphis la Pi-Ramses, mai cerea încă multe săptămâni, dacă nu chiar mai multe luni. Această întârziere, pe care regele o suporta cu oarecare febrilitate, ar fi putut duce, poate, la evitarea unui conflict inutil: cam de zece zile nu se mai primise nicio informație alarmantă din centrul Siriei. Ramses se îndreptă către voliera din palat unde trăiau, bine îngrijite, păsări colibri, gaițe, pițigoi, pupeze, nagâți și multe alte zburătoare, bucurându-se de umbra sicomorilor și de apa din bazinele pe care pluteau nuferi albaștri. Era convins că o va găsi acolo, îngânând pe strunele lăutei notele unei străvechi melodii. Nefertari, marea doamnă a regelui, blânda întruchipare a dragostei, singura femeie care-i umplea sufletul. Deși nu se trăgea dintr-un neam de rang prea înalt, ea era cea mai frumoasă printre frumoasele palatului și glasul ei, dulce ca mierea, nu rostea cuvinte fără noimă. Pe când frageda Nefertari era sortită unei vieți consacrate meditației, ca preoteasă închisă într-un templu de provincie, prințul Ramses se îndrăgostise nebunește de ea. Niciunul nici celălalt nu se aștepta ca apropierea lor să ducă la formarea unei perechi regale hărăzită să conducă destinele Egiptului. Cu părul său de un negru strălucitor, cu ochii de un albastru verzui, plăcându-i tăcerea și reculegerea, Nefertari îi cucerise pe toți cei de la curtea faraonului. Discretă și înțeleaptă, ea era o demnă tovarășă de viață a lui Ramses și astfel se împlinea minunea unei armonii depline între regină și soțul ei. Meritamon, copila pe care i-o dăruise regelui, îi semăna întru totul. Nefertari nu mai putuse avea și alți copii, dar această suferință părea să treacă în zbor peste ea, ca o adiere a primăverii. Iubirea care o unea de nouă ani cu Ramses i se părea că este una dintre cauzele fericirii poporului său. Ramses o contemplă în tăcere fără ca ea să-l observe. Ea părea să vorbească în șoaptă cu o mică pupăză care se rotea în zbor în jurul ei, scotea câteva sunete vesele și se așeză pe antebrațul reginei. — Ești prin apropiere, nu-i așa? El făcu câțiva pași înspre ea. Ca de obicei, ea îi simțise prezența și gândurile. — Astăzi, păsările sunt cam nervoase, îi explică ea. S-ar părea că vine vreo furtună. — Ce se mai aude pe la palat? — Lumea încearcă să-și omoare timpul, se glumește pe seama lașității dușmanilor, este lăudată puterea armatelor noastre, se pun la cale viitoare căsătorii și se negociază eventuale avansări. — Și despre rege ce se spune? — Că seamănă din ce în ce mai mult cu tatăl său și că va ști să apere țara de nenorociri. — De s-ar putea adeveri vorbele acestea ale lor… Ramses o cuprinse în brațe pe Nefertari și ea își rezemă fruntea de umărul soțului său. — Vești proaste? — Nu, totul părea în ordine. — Incursiunile hitite au încetat? — Acha nu a mai primit niciun mesaj alarmant. — Suntem gata de luptă? — Niciunul dintre soldații noștri nu arde de nerăbdare să-i înfrunte pe luptătorii anatolieni. Veteranii sunt de părere că nu avem nici cea mai mică șansă să-i învingem. — Așa crezi și tu? — Ca să porți un asemenea război, îți trebuie o anumită experiență; eu nu o am. Însuși tatăl meu a renunțat să se angajeze într-o aventură atât de riscantă. — Dacă hitiții și-au schimbat modul de a acționa, înseamnă că sunt convinși că victoria nu poate să le scape. În vremurile de demult, reginele Egiptului au luptat din răsputeri pentru libertatea țării lor. Cu toate că am oroare de violență, voi fi alături de tine dacă lupta este singura soluție. Ca la un semnal, păsările din volieră fură cuprinse de o agitație gălăgioasă. Pupăza se refugie pe creanga cea mai înaltă a unui sicomor, celelalte păsări se răspândiră în toate direcțiile. Ramses și Nefertari ridicară privirile și observară un porumbel călător care zbura cu greutate; sleit de puteri, părea să nu-și mai găsească locul în care trebuia să ajungă. Regele întinse brațele ca și cum l-ar fi chemat. Porumbelul se așeză în fața suveranului. De laba dreaptă avea fixat un mic sul de papirus, lung de numai câțiva centimetri. Scris cu hieroglife mărunte, dar perfect citețe, textul purta semnătura unui scrib al armatei. Pe măsură ce citea, Ramses avu impresia că un pumnal îi străpungea inima. — Aveai dreptate, îi spuse el reginei: ne amenință o furtună… Și este pe cale să se dezlănțuie.   [1] Aproximativ Libanul de astăzi.   [2] Provincia Canaan cuprindea Palestina și Fenicia.   [3] Turcia  

Ramses Un templu pentru vesnicie de Christian Jacq 2 1 Ramses era singur și aștepta un semn din partea lumii invizibile. Singur, față-n față cu deșertul, cu imensitatea unui peisaj pârjolit și arid, cu propriul destin, al cărui înțeles încă îi scăpa. La douăzeci și trei de ani, prințul Ramses era un atlet de un metru optzeci, cu un minunat păr blond, cu fața prelungă și o musculatură fină și puternică; fruntea largă, arcadele proeminente, sprâncenele stufoase, ochii mici și vioi, nasul lung și puțin arcuit, urechile rotunde, cu un contur delicat, buzele destul de groase, bărbia voluntară, toate acestea alcătuiau un chip autoritar și seducător. Atât de tânăr pentru drumul deja parcurs! Scrib regal, inițiat în misterele din Abydos și regentul regatului egiptean pe care Seti îl destinase tronului, desemnându-și fiul mai mic drept succesor. Însă Seti, acest grandios faraon, acest suveran de neînlocuit care menținuse fericirea țării sale, prosperitatea și pacea, murise după cincisprezece ani de guvernare excepțională, cincisprezece ani prea scurți ce-și luaseră zborul ca o pasăre ibis în asfințitul unei zile de vară. Fără ca fiul său să-și dea seama, Seti, un tată îndepărtat, de temut și exigent, îl învățase puțin câte puțin practica puterii, supunându-l la numeroase încercări, prima fiind întâlnirea cu taurul sălbatic, stăpânul puterii. Adolescentul avusese curajul să-l înfrunte, dar nu și capacitatea să-l învingă; fără intervenția lui Seti, monstrul l-ar fi sfâșiat pe Ramses cu coarnele. Atunci s-a imprimat în inima lui prima datorie a Faraonului: apărarea celui slab de cel puternic. Secretul adevăratei puteri îl deținea regele și numai regele; prin magia experienței, acesta i-l comunicase lui Ramses, etapă după etapă, fără să-și dezvăluie planul. De-a lungul anilor, fiul se apropiase de tată, spiritele lor se uniseră în aceeași credință, cu același elan. Sever, rezervat, Seti vorbea puțin, însă el îi oferise lui Ramses privilegiul unic al întâlnirilor în cursul cărora se străduise să-i transmită din experiența profesiei de rege al Egiptului de Sus și de Jos. Ore luminoase, momente de grație, acum dispărute în tăcerea morții. Sufletul lui Ramses se deschisese precum caliciul unei flori pentru a primi cuvintele Faraonului, pentru a le conserva ca pe cele mai prețioase comori și a le face să trăiască în gândurile și acțiunile sale. Dar Seti se unise din nou cu frații săi, zeii, iar Ramses rămăsese singur, lipsit de prezența regelui, de acea prezență. Se simțea părăsit, incapabil să suporte sarcina care-i apăsa pe umeri. Să guverneze Egiptul... La treisprezece ani visase la asta, așa cum visează un copil la un joc inaccesibil; apoi renunțase la această idee smintită, convins că tronul îi era promis lui Șenar, fratele lui mai mare. Faraonul Seti și Tuya, marea soție regală, hotărâseră altfel. După ce studiaseră comportamentul celor doi fii ai lor, Ramses fusese cel desemnat să îndeplinească funcția supremă. De ce nu aleseseră un om mai puternic și mai abil, un om de statura lui Seti! Ramses se simțea pregătit să înfrunte orice dușman într-o singură luptă, dar nu să se afle la cârma statului, pe apele nesigure ale viitorului. În luptă, în Nubia, își dovedise vitejia; energia lui inepuizabilă îl purta, dacă era nevoie, pe cărările războiului pentru a-și apăra țara, dar cum să comande o armată de funcționari, de demnitari și de preoți a căror viclenie îl depășea? Fondatorul dinastiei, primul Ramses, fusese un vizir bătrân căruia înțelepții îi încredințaseră o putere pe care el n-o dorise; la vremea încoronării, succesorul lui, Seti, era deja un bărbat matur și experimentat. Ramses nu avea decât douăzeci și trei de ani și se mulțumise să trăiască în umbra protectoare a tatălui său, urmându-i hotărârile și răspunzând la chemările lui. Ce minunat era să aibă încredere într-un ghid care-i trasa calea! Să lucreze la ordinele lui Seti, să servească Egiptul ascultându-l pe faraon, să găsească mereu răspunsuri la întrebări în preajma lui... Acel paradis devenise inaccesibil. Iar destinul cuteza să-i ceară lui, lui Ramses, un tânăr aprig și înflăcărat, să-l înlocuiască pe Seti! N-ar fi trebuit oare să izbucnească în râs și să fugă în deșert, atât de departe încât să nu-l mai găsească nimeni? Sigur că putea să aibă încredere în aliați: Tuya, mama sa complice exigentă și fidelă, soția lui, Nefertari, atât de frumoasă și de calmă, prietenii din copilărie, Moise evreul, constructor pe șantierele regale, Acha, diplomatul, Setau, îmblânzitorul de șerpi, secretarul său particular, Ameni, care-și legase soarta de cea a lui Ramses. Oare clanul dușmanilor nu va deveni tot mai puternic? Șenar nu va renunța să pună mâna pe tron. Ce fel de alianțe obscure va născoci pentru a-și împiedica fratele să guverneze? Dacă, în această clipă, Șenar s-ar fi prezentat în fața Ramses nu i-ar fi opus nici o rezistență. De vreme ce-și dorea atâta dubla coroană, atunci s-o aibă! Dar avea el dreptul să-și trădeze tatăl renunțând la sarcina pe care i-o încredințase? Ar fi fost atât de simplu să creadă că Seti se înșelase sau că și-ar fi putut schimba părerea... Ramses nu se va minți singur. Destinul lui depindea de răspunsul lumii invizibile. Aici, în deșert, în inima acestui pământ roșu, impregnat de o energie periculoasă, va obține acest răspuns. Șezând, cu privirea pierdută în cer, Ramses aștepta. Un faraon nu putea fi decât un om al deșertului, îndrăgostit de singurătate și de imensitate; focul ascuns în pietre și în nisip fie îi va hrăni sufletul, fie i-l va distruge. Focul avea să hotărască. Soarele se apropia de zenit, iar vântul se potolea treptat. O gazelă sărea de pe o dună pe alta. Pericolul se apropia. Brusc, se ivi din neant. Un leu enorm, de peste patru metri lungime, cântărind mai mult de trei sute de kilograme. Coama care parcă ardea îi dădea alura unui războinic triumfător, al cărui trup musculos se deplasa cu suplețe. În momentul în care îl zări pe Ramses scoase un răget impresionant care se auzi pe o rază de cincisprezece kilometri de jur împrejur. Dotat cu niște colți redutabili și cu gheare ascuțite, fiara își fixa prada. Fiul lui Seti nu avea nici o șansă să-i scape. Leul se apropie și se opri la câțiva metri de el. I se distingeau ochii aurii. Clipe lungi, se înfruntară din priviri. Animalul alungă o muscă bătând din coadă; iritat pe neașteptate, înaintă din nou. Ramses se ridică, cu privirea fixată în cea a leului. — Pe tine, Voinicule, pe tine te-am salvat de la o moarte sigură! Ce soartă îmi rezervi tu acum? Uitând de pericol, Ramses își aminti de puiul de leu agonizând în savana nubiană; mușcat de un șarpe, dăduse dovadă de o rezistență de necrezut înainte de a fi vindecat de remediile lui Setau și de a deveni o adevărată sălbăticiune. Pentru prima dată, Voinicul scăpase din locul îngrădit unde era închis în absența lui Ramses. Oare natura lui de felină își reluase locul, făcându-l feroce și nemilos față de cel pe care îl considerase totuși drept stăpân? — Hotărăște-te, Voinicule! Ori devii aliatul meu pe viață, ori mă ucizi. Leul se ridică pe labele din spate și le puse pe cele din față pe umerii lui Ramses. Șocul se dovedi brutal, însă prințul se ținu bine. Ghearele nu erau scoase, iar botul fiarei adulmecă nasul lui Ramses. Între ei nu era decât prietenie, încredere și respect. — Mi-ai trasat destinul. De acum înainte, cel pe care Seti îl numise „Fiul Luminii” nu mai avea de ales. Va lupta ca un leu. 2 Palatul regal din Memphis era în mare doliu. Bărbații nu se mai râdeau, femeile purtau părul despletit. În timpul celor șaptezeci de zile, cât urma să dureze mumificarea lui Seti, Egiptul avea să trăiască, de bine de rău, într-un fel de vid; regele era mort, tronul său rămânea vacant până la proclamarea oficială a succesorului, care nu avea să survină decât după punerea în mormânt și uniunea mumiei lui Seti cu lumina celestă. Serviciile de frontieră erau în stare de alertă, iar trupele pregătite să contracareze orice tentativă de invazie se aflau sub comanda regentului Ramses și a marii soții regale Tuya. Deși principalul pericol, acela reprezentat de hitiți[1], nu părea să amenințe prea curând, un raid nu era deloc exclus. De secole, bogatele provincii agricole din Deltă erau o pradă tentantă pentru „alergătorii pe nisip”, beduinii nomazi din Sinai, ca și pentru prinții Asiei, capabili să se coalizeze și să atace nord-estul Egiptului Plecarea lui Seti în lumea de dincolo dăduse naștere fricii; atunci când dispărea un faraon, forțele haosului amenințau să se năpustească asupra Egiptului și să distrugă o civilizație construită dinastie de dinastie. Va fi capabil tânărul Ramses să ferească cele Două Tărâmuri[2] de nenorocire? O parte a notabilităților nu-i acorda nici o încredere și dorea să-l vadă înlăturat în favoarea fratelui său Șenar, mai abil și mai puțin impetuos. Marea soție regală nu-și modificase obiceiurile după moartea soțului său, în vârstă de patruzeci și doi de ani, părând înaltă, cu nasul fin și drept, ochii mari și migdalați privind sever și pătrunzător, bărbia aproape pătrată, se bucura de o autoritate morală de necontestat. Nu încetase nici un moment să-l secondeze pe Seti; în absența lui, în timpul călătoriilor Faraonului în străinătate, ea fusese aceea care guvernase țara cu o mână de fier. La ivirea zorilor, Tuyei îi plăcea să se plimbe prin grădina plantată cu tamaris și sicomori; în mers, își organiza în minte ziua de lucru, o alternanță de reuniuni profane și de ritualuri spre gloria puterii divine. O dată cu dispariția lui Seti, chiar și cel mai mic gest îi părea lipsit de sens. Tuya nu mai avea altă dorință decât aceea de a-și întâlni cât mai repede soțul într-un univers fără conflicte, departe de lumea oamenilor, însă va accepta povara anilor pe care destinul i-o va impune. Fericirea ce-i fusese oferită trebuia s-o înapoieze țării, slujind-o până la ultima suflare. Silueta elegantă a lui Nefertari apăru din boarea dimineții; „mai frumoasă decât frumoasele palatului”, după expresia pe care poporul i-o atribuise, soția lui Ramses avea părul de un negru strălucitor, iar ochii verzi-albaștri de o blândețe sublimă. Muziciană în templul zeiței Hathor din Memphis, țesătoare remarcabilă, bună cunoscătoare a vechilor autori, precum înțeleptul Ptah-hotep, Nefertari nu provenea dintr-o familie nobilă; însă Ramses se îndrăgostise nebunește de ea, de frumusețea ei, de inteligența și maturitatea surprinzătoare la o femeie atât de tânără. Tuya o alesese intendenta casei sale, post pe care continua să-l ocupe, deși devenise soția regentului. Între regina Egiptului și Nefertari se născuse o veritabilă complicitate, înțelegându-se una pe alta aproape fără cuvinte. — Ce multă rouă e în dimineața asta, Maiestate; cine va ști să cânte generozitatea pământului nostru? — De ce te-ai trezit așa de devreme, Nefertari? — Dumneavoastră ar trebui să vă odihniți, nu credeți? — Nu mai ajung să dorm. — Cum să vă ușurez durerea, Maiestate ? Un surâs trist flutură pe buzele Tuyei. — Seti este de neînlocuit; restul zilelor mele nu va fi decât o lungă suferință atenuată doar de domnia fericită a lui Ramses. Pentru mine e singura rațiune de a trăi. — Sunt neliniștită, Maiestate. — De ce anume te temi? — Mă tem că voința lui Seti nu va fi respectată. — Cine ar îndrăzni să se ridice împotriva ei? Nefertari rămase tăcută. — Te gândești la fiul meu mai mare, Șenar, nu-i așa? Îi cunosc vanitatea și ambiția, însă nu va fi atât de nesocotit încât să nu-și asculte tatăl. Razele aurii ale luminii ce se năștea scăldară grădina în lumină. — Mă crezi naivă, Nefertari? Mi se pare că nu-mi împărtășești deloc părerea. — Maiestate... — Ai vreo informație precisă? — Nu, nu e decât un sentiment, un sentiment vag. — Spiritul tău e intuitiv și viu ca fulgerul, iar calomnia îți este străină; dar există vreun alt mijloc de a-l împiedica pe Ramses să domnească decât acela de a-l suprima? — De asta mă tem și eu, Maiestate. Tuya mângâie o ramură de tamaris. — Oare Șenar va pune la temelia domniei lui o crimă? — Un asemenea gând mă înspăimântă, ca și pe dumneavoastră, dar nu sunt în stare să mi-l alung din minte. Judecați-mă aspru dacă vi se pare neverosimil, dar nu pot să tac. — În ce mod e asigurată securitatea lui Ramses? — Leul și câinele veghează asupra lui, ca și Serramanna, șeful gărzii sale personale; de când Ramses s-a întors dintr-o călătorie solitară în deșert, am reușit să-l conving să nu rămână niciodată fără protecție. — Doliul național durează de zece zile, îi aminti marea soție regală; în două luni, corpul neperisabil al lui Seti va fi depus în lăcașul său pentru eternitate. Apoi Ramses va fi încoronat, iar tu vei deveni regina Egiptului. ☥ Ramses se înclină în fața mamei sale, apoi o îmbrățișă cu tandrețe. Ea, care părea atât de fragilă, îi dădea o lecție de demnitate și de noblețe. — De ce zeii ne impun o încercare așa de crudă? — Spiritul lui Seti trăiește în tine, fiule; timpul lui s-a împlinit, al tău de-abia începe. Va învinge moartea dacă tu îi continui opera. — Umbra lui e uriașă. — Nu ești tu Fiul Luminii, Ramses? Împrăștie tenebrele care ne înconjoară, respinge haosul care ne asaltează. Tânărul se îndepărtă de regină. — Leul și cu mine am fraternizat în deșert. — Ăsta era semnul pe care-l așteptai, nu-i așa? — Cu siguranță, dar îmi dai voie să-ți cer o favoare? — Te ascult. — În timp ce tatăl meu părăsea Egiptul pentru a-și manifesta puterea în străinătate, tu erai aceea care guverna. — Așa cerea tradiția. — Tu ai experiența puterii și toată lumea te venerează; de ce să nu urci pe tron? — Pentru că nu asta a fost voința lui Seti; el reprezenta legea, această lege pe care noi o iubim și o respectăm. Pe tine te-a ales, fiule, tu trebuie să domnești. O să te ajut cu toate forțele mele și am să te sfătuiesc dacă dorești. Ramses nu mai insistă. Mama lui era singura ființă care i-ar fi putut schimba cursul destinului și l-ar fi putut elibera de povară; dar Tuya rămânea fidelă regelui defunct și nu avea de gând să-și modifice poziția. Oricare ar fi fost îndoielile și neliniștile lui, Ramses va trebui să-și croiască propriul drum. ☥ Serramanna, șeful gărzii personale a lui Ramses, nu părăsea niciodată aripa palatului unde lucra viitorul rege al Egiptului. Numirea sardului, un fost pirat, în acest post dăduse naștere la multe comentarii; toată lumea era convinsă că, mai curând sau mai târziu, uriașul cu mustăți în furcă îl va trăda pe fiul lui Seti. Pentru moment, nimeni nu intra în palat fără autorizarea lui. Marea soție regală îi recomandase să-i alunge pe intruși și să nu ezite să se servească de sabie în caz de pericol. Atunci când ecourile unei dispute ajunseră la urechile lui, Serramanna se grăbi să ajungă în vestibulul destinat vizitatorilor. — Ce se-ntâmplă aici? — Omul ăsta vrea să intre cu forța, îi răspunse un soldat, arătând spre un uriaș bărbos cu un păr bogat și umeri largi. — Cine ești? întrebă Serramanna. — Moise Evreul, prieten din copilărie cu Ramses și constructor în serviciul Faraonului. — Ce dorești? — De obicei, Ramses nu-mi închide ușa în nas. — Astăzi eu hotărăsc. — Regentul e sechestrat cumva? — Securitatea o cere... Care e motivul vizitei tale? — Nu te privește. — În cazul ăsta, întoarce-te de unde ai venit și nu te mai apropia de palat; altfel, pun să te aresteze. Nu fură necesari mai mult de patru soldați pentru a-l imobiliza pe Moise. — Anunță-l pe Ramses că sunt aici, altfel o să-ți pară rău! — Amenințările tale mă lasă rece. — Prietenul meu mă așteaptă! Poți înțelege asta? Lungii ani de piraterie și multele bătălii sălbatice dezvoltaseră la Serramanna un simț ascuțit al pericolului. În ciuda forței fizice și a tonului ridicat, Moise i se păru sincer. Ramses și Moise se îmbrățișară. — Asta nu mai e un palat, exclamă evreul, ci o fortăreață! — Mama, soția, secretarul meu particular, Serramanna și alți câțiva se tem de ce e mai rău. — Mai rău... Ce înseamnă asta? — Un atentat. Pe pragul sălii de audiențe a regentului, ce dădea spre grădină, dormea leul uriaș al lui Ramses; între labele lui din față stătea întins Străjerul, câinele galben-auriu. — Avându-i pe ei în preajmă, de ce te mai temi? — Nefertari e convinsă că Șenar n-a renunțat la domnie. — O lovitură în forță înainte de punerea în mormânt a lui Seti... Nu e deloc stilul lui. El preferă să acționeze din umbră și mizează pe trecerea timpului. — Deocamdată, tocmai timpul îi lipsește. — Ai dreptate... Dar nu va îndrăzni să te înfrunte. — Să te audă zeii! Egiptul n-ar avea nimic de câștigat. Ce se vorbește în Karnak? — Se zvonesc multe împotriva ta. Sub conducerea unui maistru, Moise îndeplinea funcția de șef de lucrări pe imensul șantier din Karnak unde Seti începuse construcția unei gigantice săli cu coloane, întreruptă de moartea faraonului — Ce se zvonește? — Preoții lui Amon, câțiva nobili, vizirul din sud... Sora ta Dolenta, și soțul ei, Sary, îi încurajează. N-au suportat exilul impus de tine, atât de departe de Memphis. — Oare acest mizerabil Sary n-a încercat să se debaraseze de mine și de Ameni, secretarul meu particular și prietenul nostru din copilărie? Faptul că i-am obligat pe el și pe sora mea să părăsească Memphisul și să plece în Theba reprezintă o pedeapsă destul de ușoară! — Aceste flori otrăvitoare nu cresc decât în nord; în sud, la Theba, pier. Ar fi trebuit să-i pedepsești mai aspru și să-i condamni la un exil veritabil. — Dolenta e sora mea, iar Sary mi-a fost educator și preceptor. — Oare un rege trebuie să se arate atât de îngăduitor cu apropiații lui? Ramses tresări. — Încă nu sunt rege, Moise! — Ar fi trebuit măcar să depui o plângere și să lași justiția să-și urmeze cursul. — Dacă sora mea și soțul ei ies de sub restricție, o să-i pedepsesc cu asprime. — Aș vrea să te cred; nu ai deloc conștiința resentimentelor dușmanilor tăi. — Îmi plâng tatăl, Moise. — Și uiți de popor și de țară! Crezi că Seti, din înaltul cerului, îți apreciază comportamentul ăsta mediocru? Dacă Moise nu era prietenul lui, Ramses l-ar fi lovit. — Inima unui monarh trebuie să fie de piatră? — Cum ar putea un om, prizonier al propriei dureri, oricât de legitimă ar fi aceasta, să guverneze? Șenar a încercat să mă corupă și să mă asmuță împotriva ta. Acum îți dai seama de pericol? Această destăinuire îl uimi pe Ramses. — Adversarul tău e redutabil, urmă Moise; ai de gând să ieși din amorțeală?   [1] Strămoșii turcilor.   [2] Egiptul de Sus și cel de Jos, Valea Nilului (Sudul) și Delta (Nordul).    

Cuvânt înainte „Ramses, cel mai mare învingător, Regele Soare, dețină­torul Adevărului”: în acești termeni, Jean-François Champollion, care a deschis porțile Egiptului descifrându-i hieroglifele, îl descrie pe faraonul Ramses al II-lea. Avea un adevărat cult pentru el. Numele lui Ramses a traversat secolele și a învins timpul; el singur întruchipează forța și grandoarea Egiptului faraonilor, patria spirituală a civilizației occidentale. Vreme de șaizeci și șapte de ani, de la 1279 la 1212 Î.H., Ramses, „fiul lumi­nii”, va duce pe culmi gloria țării sale și va face să-i strălu­cească înțelepciunea. Pe pământul Egiptului, Ramses poate fi întâlnit la fiecare pas; oare nu și-a lăsat el amprenta asupra unui număr impre­sionant de monumente, fie construite de maeștrii săi arhi­tecți, fie restaurate sub domnia sa? Și gândul te poartă la cele două temple din Abu Simbel, unde domnește pentru veșnicie cuplul format de divinul Ramses și de Nefertari, marea soție regală, sau la imensa sală cu coloane a templului din Karnak, ori la colosul surâzător al templului din Luxor. Ramses nu este numai eroul unei povești, ci chiar al mai multor romane, al unei adevărate epopei care ne poartă de la inițierea în funcția de faraon sub îndrumarea tatălui său, Seti, a cărui statură este la fel de impresionantă ca a fiului, până la ultimele zile ale unui monarh care a avut de înfruntat nenumărate încercări. Din acest motiv, i-am consacrat o suită romanescă alcătuită din cinci volume, în speranța de a evoca dimensiunile fabuloase ale unui destin la care au participat personaje de neuitat, precum Seti, soția sa Tuya, sublima Nefertari, frumoasa Iset, poetul Homer, îmblânzitorul de șerpi Setau, Moise Evreul și atâția alții, care vor prinde viață în paginile cărții. Mumia lui Ramses a fost conservată. Din trăsăturile ei se degajă impresia unei forțe formidabile. Nenumărați vizitatori ai sălii mumiilor de la Muzeul din Cairo au trăit senzația că faraonul e pe cale să se trezească din somn. Ceea ce moartea fizică îi refuză lui Ramses, magia romanului are puterea să-i acorde. Grație ficțiunii și egiptologiei, putem astăzi să-i îm­părtășim frământările și speranțele, să trăim alături de el eșecuri și succese, să ne întâlnim cu femeile pe care le-a iubit, să suferim trădări neașteptate sau să ne bucurăm de prietenii durabile, să luptăm împotriva forțelor răului sau să căutăm lumina din care s-a ivit totul și spre care toate se îndreaptă. Marele Ramses... Ce tovarăș de drum pentru un scriitor! De la prima confruntare cu un taur sălbatic și până la umbra de sub arborele de acacia, este vorba de destinul unui uriaș faraon, destin legat de cel al Egiptului, țara iubită de zei. Un tărâm al apei și al soarelui, pe cuprinsul căruia cuvintele demnitate, dreptate și frumusețe aveau un sens și prindeau formă în cotidian. Un pământ unde lumea de dincolo și lumea terestră se aflau în contact permanent, unde viața putea renaște din moarte, iar prezența invizibilului era palpabilă, unde dragostea de viață și de nepieritor făcea să crească inimile oamenilor și le umplea de bucurie. Într-adevăr, Egiptul lui Ramses. 1 Taurul sălbatic, imobil, îl fixa pe tânărul Ramses. Bestia era monstruoasă; picioarele groase ca niște stâlpi, urechile lungi atârnând, o barbă țeapănă pe maxilarul infe­rior, părul brun cu negru. Începea să simtă prezența tânărului. Ramses era fascinat de coarnele taurului, apropiate și îngroșate la bază, mai înainte de a se curba spre spate și de a se îndrepta în sus, formând un fel de cască terminată cu două vârfuri ascuțite, capabile să sfâșie carnea oricărui adversar. Adolescentul nu mai văzuse un taur atât de mare. Animalul aparținea unei rase redutabile, pe care chiar și cei mai buni vânători ezitau s-o înfrunte; pașnic în mijlocul clanului său, blând cu semenii răniți sau bolnavi, atent la educația tinerilor, masculul devenea un războinic terifiant dacă îi era tulburată liniștea. Înfuriat la cea mai mică provocare, el exploda cu o viteză uluitoare și nu se calma până ce nu-și dobora inamicul. Ramses se retrase un pas. Coada taurului sălbatic plesnea aerul; trimise o privire feroce intrusului care îndrăznise să se aventureze pe teritoriul său, o pășune apropiată de mlaștina cu stufăriș înalt. Nu departe, o vacă făta, înconjurată de tovarășele sale. În pustietatea marcată de cursul Nilului, masculul uriaș era stăpânul cirezii și nu tolera nici o prezență străină. Tânărul sperase că vegetația îi va ascunde silueta; însă ochii taurului, înfundați în orbite, nu-l mai slăbeau. Ramses știu că nu mai avea nici o portiță de scăpare. Livid, se întoarse încet spre tatăl său. Seti, faraonul Egiptului, supranumit „taurul victorios”, se oprise câțiva pași mai în spate. Se spunea că simpla lui prezență îi paraliza pe dușmani; inteligența-i ascuțită precum ciocul șoimului cerceta totul și nimic nu-i putea scăpa. Zvelt, cu un chip sever, fruntea înaltă, nasul coroiat, pomeții proeminenți, Seti întruchipa autoritatea. Venerat și temut, monarhul îi redase Egiptului gloria de altădată. La paisprezece ani, Ramses, care avea deja statura unui adult, își întâlnea tatăl pentru prima oară. Până atunci, fusese crescut la palat de către un educator însărcinat să-l învețe să devină un bărbat de ispravă. Ca fiu de rege, trăia zile fericite, îndeplinind totodată o funcție înaltă. Însă Seti îl smulsese de la cursul de hieroglife, ducându-l cu el în mijlocul câmpului, departe de orice așezare. Nici un cuvânt de împotrivire nu fusese rostit. Atunci când vegetația deveni prea deasă, regele și fiul său abandonară carul tras de doi cai și se afundară în iarba înaltă. O dată trecut obstacolul, ajunseră pe teritoriul taurului. De cine îi era cel mai frică: de bestia sălbatică sau de Faraon? Și din unul și din celălalt se degaja o forță pe care tânărul Ramses se simțea incapabil s-o stăpânească. Oare nu afirmau legendele că taurul era un animal celest, însuflețit de focul unei alte lumi, iar Faraonul se înfrățea cu zeii? În ciuda staturii înalte, a robusteții și a refuzului său de a se teme, adolescentul se simțea prins între două forțe aproape complice. — M-a observat, mărturisi el, încercând să pară sigur pe sine. — Cu atât mai bine. Cele dintâi cuvinte pronunțate de tatăl său răsunară ca o condamnare. — E enorm și... — Și tu, cine ești tu? Întrebarea îl surprinse pe Ramses. Furios, taurul scurma pământul cu copita; egretele și bâtlanii își luară zborul, părăsind câmpul de bătaie. — Ești un laș sau un fiu de rege? Privirea lui Seti îi străpunse sufletul. — Îmi place lupta, dar... — Un bărbat adevărat merge până la limitele puterilor sale, însă un rege trece dincolo de ele; dacă nu ești capabil de asta, atunci nu vei domni, iar noi doi nu ne vom mai întâlni niciodată. Nici o încercare nu trebuie să te clintească. Pleacă, dacă asta dorești; dacă nu, învinge-l. Ramses îndrăzni să ridice ochii și să susțină privirea tată­lui său. — Mă trimiți la moarte. — „Fii un taur puternic și veșnic tânăr, cu inima cute­zătoare și coarnele ascuțite, pe care nici un dușman să nu-l poată învinge”, mi-a spus tatăl meu; tu, Ramses, ai ieșit din pântecele mamei tale ca un taur adevărat și trebuie să devii un soare strălucitor ce-și va trimite razele pentru binele poporului său. Te-ai ascuns în pumnul meu ca o stea; astăzi, desfac degetele. Strălucește sau dispari. Taurul mugi; dialogul intrușilor îl irita. De jur împrejur, zgomotele câmpului se stingeau; vietățile, de la rozătoare la păsări, simțeau iminența luptei. Ramses se ținu tare. În lupta corp la corp, învinsese deja adversari mai grei decât el, datorită tehnicilor învățate de la educatorul său. Dar ce stra­tegie să adopte împotriva unui monstru de asemenea dimensiuni? Seti îi întinse o frânghie lungă cu un nod mobil. — Forța lui e capul; prinde-l de coarne și-l vei învinge. Tânărului îi reveni speranța; la întrecerile nautice de pe lacul de agrement al palatului se antrenase de nenumărate ori în mânuirea frânghiilor. În momentul în care taurul o să audă șuieratul lasoului se va năpusti asupra ta; nu-l rata, pentru că n-o să mai ai o a doua șansă. Ramses repetă mișcările în gând și prinse curaj. În ciuda tinereții sale, trecuse de un metru șaptezeci și se putea lăuda cu musculatura unui atlet care practicase mai multe sporturi; cât de tare îl irita bucla de copil strânsă cu o panglică deasupra urechii, podoabă rituală ce se ivea din minunatul său păr blond! Atunci când va fi titularul unei funcții la curte, va căpăta permisiunea să-și schimbe pieptănătura. Oare destinul îi va acorda răgazul necesar? Desigur, de nenumărate ori, și nu fără o doză de fanfaronadă, tânărul, plin de entuziasm, căutase tot soiul de încercări demne de el. Nu și-ar fi imaginat niciodată că însuși Faraonul va răs­punde dorințelor sale într-un mod atât de brutal. Iritat de mirosul de om, taurul nu mai avea răbdare. Ramses strânse frânghia; după ce-l va prinde în laț, o să-i trebuiască forța unui colos ca să-l imobilizeze. Și pentru că nu avea încă puterea asta, va fi nevoit să-și depășească limitele, chiar dacă inima lui va ceda. Nu, n-o să-l dezamăgească pe Faraon. Ramses învârti lasoul; taurul se năpusti cu coarnele înainte. Surprins de viteza animalului, tânărul făcu doi pași într-o parte și azvârli lasoul care undui prin aer ca un șarpe și ateriză pe spatele monstrului. Ramses alunecă pe pământul umed și căzu în momentul în care coarnele se pregăteau să-l străpungă. Îi atinseră ușor pieptul, iar băiatul rămase cu ochii deschiși. Voia să-și privească moartea în față. Iritat, taurul își urmă cursa până la marginea stufărișului și se întoarse brusc; Ramses, care se ridicase între timp, privi atent în sine însuși. Își va înfrunta dușmanul până la capăt și îi va demonstra lui Seti că un fiu de rege știe să moară cu demnitate. Elanul monstrului fu curmat într-o clipă; frânghia din mâinile Faraonului îi strângea cu putere coarnele. Înnebunit de furie, bestia încercă în zadar să se elibereze. Își smucea capul, aproape frângându-și grumazul, iar Seti folosea această forță dezordonată împotriva taurului însuși. — Apucă-i coada! îi ordonă el fiului său. Ramses veni în fugă și prinse coada aproape lipsită de păr, doar cu un smoc în vârf, asemănătoare cu aceea pe care Faraonul o purta atârnată la centură, însemnul maeștrilor deținători ai puterii taurului. Învins, animalul se calmă, mulțumindu-se să respire zgomotos și să mugească. Regele slăbi strânsoarea, făcându-i semn lui Ramses să stea în spatele lui. — Specia asta e de neîmblânzit; un astfel de mascul poate trece prin foc și prin apă și știe chiar să se ascundă după un pom ca să-și surprindă mai bine dușmanul. Animalul întoarse capul și își fixă pentru o clipă adversarul. Știindu-se neputincios în fața Faraonului, se îndepărtă încet, îndreptându-se spre teritoriul său. — Ești mai puternic decât el! — Noi doi nu mai suntem adversari, pentru că am ajuns la o înțelegere. Seti își scoase pumnalul din teaca de piele și, cu un gest rapid și precis, reteză bucla copilăriei. — Tată... — Copilăria ta a murit. Viața începe mâine, Ramses. — Dar n-am învins taurul. — Ai învins frica, întâiul dușman pe calea spre înțelepciune. — Mai sunt și alții? — Fără îndoială, mai mulți decât firele de nisip din deșert. Întrebarea următoare arse buzele tânărului. — Ar trebui să înțeleg... că m-ai ales succesor? — Crezi că e suficient să fii curajos ca să guvernezi oamenii? 2 Sary, educatorul lui Ramses, își căuta elevul prin tot palatul. Nu era prima dată când tânărul dezerta de la cursul de matematică pentru a se ocupa de cai sau pentru a organiza un concurs de înot cu banda lui de prieteni puși pe distracție și nedisciplinați. Burduhănos, jovial, detestând orice exercițiu fizic, Sary tuna și fulgera fără încetare împotriva discipolului său, dar se neli­niștea la cea mai mică poznă a acestuia. Căsătoria cu o femeie mult mai tânără decât el, sora mai mare a lui Ramses, îi facilitase ocuparea postului atât de invidiat de educator al prințului. Invidiat... De către cei care nu cunoșteau caracterul imposibil al fiului mai mic al lui Seti! Fără răbdarea sa înnăscută și îndârjirea de a lumina spiritul unui ștrengar adesea insolent și prea sigur de el, Sary ar fi renunțat la însărcinarea asta. Conform tradiției, faraonul nu se ocupa de educarea copiilor lui; aștepta momentul în care adultul putea fi sesizat în spatele adolescentului și atunci îl întâlnea pentru a-l pune la încercare și a-și da seama dacă e demn să guverneze. În cazul de față, decizia fusese luată de mult: Șenar, fratele mai mare al lui Ramses, urma să urce pe tron. Energia mezinului trebuia însă canalizată mai departe, pentru a deveni, în cel mai bun caz, un general destoinic, iar în cel mai rău, un curtean mai de vază. Ajuns la înfloritoarea vârstă de treizeci de ani, Sary ar fi fost bucuros să-și petreacă timpul la vila lui, pe malul heleșteului, în compania unei soții de douăzeci de ani; dar oare nu se plictisea? Mulțumită lui Ramses, nu existau două zile la fel. Setea de viață a băiatului era nestinsă, iar imaginația lui fără limite; până să-l accepte pe Sary, dăduse gata mai mulți edu­catori. În ciuda deselor neînțelegeri, acesta din urmă își atinsese scopul, și anume să deschidă spiritul tânărului către toate științele pe care trebuia să le cunoască și să le practice un scrib. Fără ca măcar s-o recunoască față de sine însuși, îi făcea o adevărată plăcere să rafineze inteligența subtilă a lui Ramses. De o vreme, tânărul începuse să se schimbe. El, care nu suporta nici un minut de inactivitate, întârzia acum asupra „Maximelor” bătrânului înțelept Ptah-hotep; Sary îl surprin­sese chiar urmărind visător dansul rândunelelor în lumina dimineții. Maturizarea încerca să-și desăvârșească opera, stare pe care multe ființe nu aveau s-o cunoască niciodată. Educatorul se întreba din ce plămadă era făcut Ramses, dacă focul tinereții se transforma într-un alt foc, mai puțin rebel, însă la fel de viguros. Cum să nu te neliniștești în fața atâtor calități? La curte, ca în orice altă categorie socială, inșii mediocri, a căror perpetuare era asigurată, nu-i simpatizau, ba chiar îi urau pe cei a căror personalitate le scotea în evidență și mai mult propria lipsă de însemnătate. Deși succesiunea lui Seti nu putea da naștere unei surprize, iar Ramses n-avea nici un motiv să se îngrijoreze în legătură cu intrigile și uneltirile unora dintre oamenii puterii, viitorul său era poate mai puțin vesel decât se aștepta. Unii se gândeau deja să-l îndepărteze de la funcțiile importante din Stat, iar fratele său era primul dintre aceștia. Ce se va alege de el, surghiunit într-o provincie îndepărtată, se va obișnui oare cu viața la țară și cu trecerea monotonă a anotimpurilor? Sary nu îndrăznise să-și împărtășească temerile surorii lui Ramses, temându-se de gura ei slobodă. Iar să se destăinuie lui Seti era imposibil; copleșit de muncă, faraonul era mult prea ocupat de gestionarea țării pentru a mai putea da atenție stărilor sufletești ale unui educator. Era chiar bine că tatăl și fiul nu avuseseră nici un contact; în fața unui caracter atât de puternic precum cel al lui Seti, Ramses n-ar fi avut altă alternativă decât revolta sau nimicirea. Cu sigu­ranță, tradiția avea ceva bun în ea; tații nu erau cei mai în măsură să-și educe copiii. Atitudinea Tuyei, marea soție regală și mama lui Ramses, era total diferită; Sary se număra printre puținii care constataseră preferința ei pentru mezin. Cultivată, rafinată, ea cunoștea calitățile și defectele fiecărui curtean; con­ducând cu autentică suveranitate casa regală, veghea la respectarea strictă a etichetei și se bucura de stima nobilimii, ca și de cea a poporului. Însă lui Sary îi era frică de Tuya; dacă ar fi agasat-o cu temeri ridicole, ar fi fost desconsiderat. Reginei nu-i plăceau guralivii; o acuzație nefondată îi părea la fel de gravă ca o minciună. Mai bine să tacă decât să treacă drept un profet de rău augur. Sary se duse totuși la grajduri, deși lucrul acesta îi re­pugna peste măsură; se temea de cai, mai ales de loviturile de copită, detesta compania rândașilor și, mai mult încă, pe cea a cavalerilor pasionați de vitejii inutile. Indiferent la ironiile care-i însoțiră trecerea, educatorul își căută în zadar discipolul; nimeni nu-l mai văzuse de două zile și toată lumea se mira de absența asta. Ore întregi, Sary încercă să-l găsească pe Ramses, uitând chiar să mănânce de prânz. Epuizat, plin de praf, se resemnă și se întoarse la palat înainte de lăsarea serii. Cu siguranță că trebuia să-i semnaleze dispariția și să demonstreze că era străin de această întâmplare. Dar cum să-i țină piept sorei prințului? Morocănos, educatorul omise să-și salute colegii care ieșeau din sala de clasă; de a doua zi dimineață îi va in­teroga, fără prea mari speranțe, pe cei mai buni prieteni ai lui Ramses. Dacă nu va avea nici un indiciu, va trebui să admită îngrozitoarea realitate. Oare cu ce le greșise el zeilor, de era astfel chinuit de un duh întunecat? Să-și vadă cariera distrusă ar fi însemnat cea mai revoltătoare nedreptate; îl vor alunga de la curte, soția îl va renega și va fi redus la condiția unui simplu servitor! Înspăimântat de ideea unei asemenea decăderi, Sary se așeză în locul obișnuit. De obicei, în fața lui se afla Ramses, uneori atent, alteori visător, dar întotdeauna capabil să-i ofere o replică neaștep­tată. La opt ani, reușise să deseneze hieroglifele cu mână sigură și să calculeze unghiul de înclinare al unei piramide... pur și simplu pentru că îi plăcuse exercițiul. Educatorul închise ochii, să-și păstreze în memorie cele mai frumoase momente ale ascensiunii sale sociale. — Ești bolnav, Sary? Vocea asta...Vocea asta deja gravă și autoritară! — Tu ești, chiar tu? — Dacă dormi, continuă; dacă nu, deschide ochii. Sary se trezi. Era chiar Ramses, și el plin de praf, însă cu ochii strălucitori. — Și unul și altul trebuie să ne spălăm; pe unde-ai rătăcit, profesore? — Prin locuri insalubre, cum ar fi de exemplu grajdurile. — M-ai căutat? Stupefiat, Sary se ridică și se învârti în jurul lui Ramses. — Ce ai făcut cu bucla copilăriei? — Tata a tăiat-o el însuși. — Imposibil! Ritualul impune... — Te îndoiești de cuvântul meu? — Iartă-mă. — Așază-te, profesore, și ascultă. Sary se supuse, impresionat de tonul prințului care nu mai era un copil. — Tatăl meu m-a supus probei taurului sălbatic. — Nu... e imposibil! — Nu l-am învins, însă am înfruntat monstrul și cred... că tata m-a ales ca viitor regent! — Nu, prințe, fratele tău mai       mare   a fost ales. — A trecut el proba taurului? — Seti a vrut pur și simplu să te confrunți cu pericolul care îți place așa de mult. — Și-a irosit timpul pentru atât de puțin? Am fost chemat, sunt sigur de asta! — Nu te îmbăta cu apă rece, renunță la nebunia asta. — Nebunie? — Destule personalități influente de la curte nu te apre­ciază deloc. — Și ce mi se reproșează? — Că ești tu însuți. — Adică mă inviți să-mi păstrez doar rangul? — Rațiunea o cere. — Rațiunea nu are forța unui taur. — Jocurile puterii sunt mult mai crude decât îți închipui; nu-i suficientă vitejia pentru a ieși învingător. — Atunci, o să mă ajuți. — Cum? — Tu cunoști foarte bine moravurile de la curte; arată-mi prietenii și dușmanii și sfătuiește-mă. — Îmi ceri prea mult... Nu sunt decât educatorul tău. — Ai uitat că nu mai sunt copil? Ori devii preceptorul meu, ori ne despărțim. — Mă obligi să-mi asum riscuri nesăbuite, iar tu nu ești croit pentru puterea supremă; fratele tău mai mare se pre­gătește de multă vreme. Dacă-l provoci, o să te distrugă. 3 În sfârșit, seara cea mare. Se arăta luna nouă, iar noaptea se anunța întunecată. Ramses le dăduse o întâlnire decisivă celorlalți tineri, crescuți ca și el de educatori regali. Vor fi oare capabili să scape de gardieni și să se întâlnească în centrul orașului pentru a dezbate în mod esențial întrebarea care le ardea inimile și pe care nimeni nu îndrăznea s-o pună? Ramses ieși din camera sa pe fereastră și sări de la primul etaj; pământul afânat din grădina înflorită amortiză șocul, iar tânărul porni de-a lungul clădirii. Nu se temea de gărzi; unii dormeau, iar alții jucau zaruri. Dacă avea ghinionul să se întâlnească cu vreunul care-și îndeplinea conștiincios misiunea, fie va duce tratative cu el, fie îl va doborî cu o lovitură. În exaltarea lui, uitase de un paznic de temut, care nu trândăvea deloc la ora aceea: câinele galben-auriu, de talie medie, îndesat și musculos, cu urechile atârnând și coadă spiralată. Postat în mijlocul drumului, nu lătra, însă nu dădea voie să se treacă de el. Din instinct, Ramses îi căută privirea; câinele se așeză și continuă să-și agite coada. Tânărul se apropie și îl mângâie; prietenia lor se stabili într-o clipă. Sub zgarda de piele roșie, un nume: „Străjerul”. — Și dacă ai merge cu mine? Străjerul își mișcă aprobator botul scurt, cu trufa lui neagră, își ghidă noul stăpân spre ieșirea de pe domeniul unde erau educate viitoarele notabilități ale Egiptului. ☥ Deși ora era târzie, destui gură-cască se plimbau încă pe străzile Memphisului, cea mai veche capitală a țării; în ciuda bogăției din Theba meridională, Memphisul își păstrase prestigiul de altădată. Cele mai mari universități își aveau sediul aici, și tot aici copiii familiei regale și cei demni de a accede la cele mai înalte funcții primeau o educație rigu­roasă și intensă. A fi admis în Kap, „zona închisă și proteja­tă”, dădea naștere la invidii, însă cei care, ca și Ramses, locuiau aici din fragedă copilărie n-aveau altă dorință decât să evadeze! Îmbrăcat cu o tunică cu mâneci scurte, de calitate me­diocră, semăna cu un trecător obișnuit. Ajunse la celebra tavernă din cartierul școlii de medicină, unde viitorii terapeuți se distrau după zilele lungi de studiu. Cum Străjerul nu se despărțea de el, prințul nu-l alungă și intră cu el în localul interzis „copiilor din Kap”. Dar Ramses nu mai era un copil și reușise să scape din închisoarea aurită. În sala mare a localului cu pereții văruiți, clienții, mari amatori de bere tare, de vin sau de lichior de palmier, erau așezați pe rogojini ori pe scăunele. Patronul le arăta bucuros amforele provenind din Deltă sau din oazele Greciei și lăuda calitatea produselor pe care le vindea. Ramses alese un colț liniștit, de unde putea supraveghea intrarea. — Ce dorești? îl întrebă un servitor. — Pentru moment, nimic. — Necunoscuții plătesc înainte. Prințul îi întinse o brățară din cornalină. — Ajunge? Servitorul examină obiectul. — Merge. Vin sau bere? — Cea mai bună bere. — Câte cupe? — Nu știu încă. — Aduc ulciorul... Când te hotărăști, îți aduc și cupele. Ramses își dădu seama că ignorase până atunci valoarea lucrurilor; omul îl furase, fără doar și poate. Venise vremea să iasă din școala lui cea mare, atât de bine protejată de lumea exterioară. Cu Străjerul la picioare, prințul fixa intrarea tavernei. Care dintre tovarășii săi de studiu va îndrăzni să accepte aventura? Făcu în gând prinsoare cu el însuși, îi elimină pe cei mai slabi, ca și pe carieriști, și se opri la trei nume. Aceștia nu vor da înapoi în fața pericolului. Zâmbi atunci când Setau trecu pragul localului. Îndesat, viril, cu mușchi proeminenți, pielea mată și părul negru, Setau era fiul unui marinar și al unei nubiene. Dârzenia lui extraordinară, ca și înzestrarea pentru chimie și studiul plantelor, atrăseseră atenția institutorului său; profesorii „Kap”-ului nu regretau că îi deschiseseră porțile unei pregătiri superioare. Setau se așeză în tăcere lângă Ramses. Cei doi băieți nu apucară să scoată vreo vorbă, că își făcu apariția Ameni, un adolescent scund, firav, palid, cu părul deja rărit, în ciuda vârstei fragede. Era incapabil să facă sport sau să ridice greutăți, în schimb era net superior tuturor celor din promoția lui în arta scrierii hieroglifelor. Muncind neobosit, nu dormea decât trei sau patru ore pe noapte și-i cunoștea pe marii autori mai bine decât profesorul de literatură. Fiu al unui zidar, devenise eroul familiei. — I-am dat cina mea unui paznic, așa am reușit să ies, îi anunță mândru de el. Ramses se așteptase la asta; știa că Setau ar recurge la forță la nevoie, pe când Ameni se va folosi cu siguranță de vreun vicleșug. Cel de-al treilea sosit îl surprinse pe prinț; nu și-ar fi închipuit niciodată că bogatul Acha va accepta asemenea riscuri. Era singurul fiu al unor nobili avuți, iar pentru el „Kap” reprezenta o etapă firească și obligatorie înainte de a îm­brățișa o carieră de înalt funcționar. Elegant, cu membre delicate și fața prelungă, purta o mustăcioară foarte îngrijită și deseori arunca semenilor săi priviri disprețuitoare. Cu vocea lui mieroasă și ochii strălucitori de inteligență își fermeca interlocutorii. Se așeză în fața celor trei. — Ești mirat, Ramses? — Mărturisesc că da. — Nu-mi displace să mă-nhăitez cu voi în seara asta; existența îmi părea destul de plictisitoare. — Riscăm să fim sancționați. — Asta o să adauge ceva sare și piper vieții; suntem în formație completă? — Nu încă. — Prietenul tău cel mai bun te-a trădat? — O să vină. Acha îi servi cu bere. O expresie ironică i se întipărise pe față... Ramses nu se atinse de pocal; neliniștea și dezamăgirea îi puseseră un nod în gât. Oare se înșelase atât de tare? — Iată-l! exclamă Ameni. Masiv, cu umeri lați, părul des și un început de barbă, Moise părea mult mai vârstnic decât cei cincisprezece ani ai săi. Fiul unor lucrători evrei stabiliți în Egipt de mai multe generații, fusese admis în „Kap” încă din fragedă copilărie datorită facultăților lui intelectuale remarcabile. Cum forța lui fizică era egală cu aceea a lui Ramses, cei doi băieți nu întârziaseră să se înfrunte în toate chipurile, încheind în cele din urmă un pact de neagresiune și făcând front comun în fața educatorilor. — Un paznic bătrân a vrut să mă împiedice să ies; cum n-am vrut să-l lovesc, a trebuit să-l conving de necesitatea expediției mele. Se felicitară reciproc și goliră o cupă, care avea gustul inimitabil al lucrului interzis. — Să răspundem la singura întrebare importantă, ceru Ramses: cum să obținem adevărata putere? — Prin practica hieroglifelor, răspunse imediat Ameni; limba noastră este limba zeilor, înțelepții au utilizat-o pentru a-și transmite preceptele. „Imită-ți strămoșii, este scris, căci ei au cunoscut viața înaintea ta. Puterea este dată de cu­noaștere, doar ceea ce este scris imortalizează”. — Nerozii de literați, obiectă Setau. Ameni se înroși. — Tăgăduiești că scribul deține adevărata putere? Ținuta, politețea, știința de a trăi, corectitudinea, respectul pentru cuvântul dat, refuzul necinstei și al invidiei, stăpânirea de sine, arta de a tăcea pentru a lăsa pe primul plan scrierea, iată însușirile pe care vreau să le dezvolt. — Insuficient, hotărî Acha; diplomația are puterea supremă. De aceea, voi pleca cât mai curând, ca să învăț limbile aliaților și ale adversarilor noștri, să înțeleg cum funcționează comerțul internațional, care sunt intențiile reale ale altor conducători și să pot utiliza toate aceste cunoștințe. — Iată ambițiile unuia crescut la oraș, care a pierdut orice contact cu natura, îl plânse Setau. Orașul, adevărata amenințare, ne pândește mereu! — Dar tu nu ne vorbești deloc despre lupta ta pentru cucerirea puterii, remarcă Acha, cu o voce stridentă. — Nu există decât o singură cale, pe care se amestecă fără încetare viața și moartea, frumusețea și oroarea, leacul și otrava: calea șerpilor. — Îți arde de glume? — Unde găsești șerpi? În deșert, pe câmpuri, în mlaștini, pe malul Nilului și de-a lungul canalelor, pe suprafețele treierate, în adăposturile păstorilor, în țarcurile de vite și chiar în cotloanele întunecate și răcoroase ale caselor! Șerpii sunt peste tot, iar ei dețin secretul creației. Îmi voi consacra existența smulgerii acestui secret. Nimeni nu îndrăzni să-l critice pe Setau, care părea să fi luat o hotărâre de nezdruncinat. — Și tu, Moise? întrebă Ramses. Uriașul ezită. — Vă invidiez, prieteni, pentru că eu sunt incapabil să răspund. Sunt tulburat de gânduri ciudate, spiritul meu rătăcește, însă destinul îmi rămâne învăluit în obscuritate. Să mi se dea un post important într-un mare harem[1], și eu sunt gata să accept. Aștept o aventură cât mai palpitantă. Privirile celor patru tineri se întoarseră spre Ramses. — Nu există decât o singură și adevărată putere, declară el: puterea Faraonului.   [1] În Egiptul antic, haremul nu era o închisoare aurită pentru femei frumoase, ci o mare instituție economică ce va fi descrisă mai târziu.