Christian Jacq

Piatra Luminii Paneb cel Zelos de Christian Jacq volumul 3 ☥ Capitolul 1 Să pătrundă prin efracție în templul Locașului Adevărului, satul secret situat pe malul stâng al Nilului, pentru a fura o comoară inestimabilă: iată misiunea celor cinci oameni care izbutiseră să se apropie de zona interzisă. Visând la enorma răsplată promisă, ghidul se surprinse zâmbind: nimeni, nici măcar Sobek, șeful pazei locale, nu era în stare să prevadă totul. Riscul era cu atât mai scăzut cu cât hoții îl aveau drept complice pe un trădător, chiar în interiorul confreriei care se credea perfect apărată, între zidurile sale înalte. ☥ Inima trădătorului bătea să-i sară din piept. Profitând de perioada tulbure dinaintea încoronării noului faraon, el și comanditarul său hotărâseră să încerce un tur de forță, trimițând o bandă de tâlhari cu experiență, pentru a pune mâna pe piatra de lumină, păzită cu strășnicie de artizanii a căror datorie era aceea de a săpa și de a decora locurile de veci ale faraonilor din Valea Regilor. Peste câteva ore, trădătorul urma să-și părăsească definitiv confreria în care trăise de o viață, unde și-a învățat meseria și a păstrat atâtea secrete, unde a petrecut atâtea ore de exaltare. De ce confrații săi nu-l aleseseră pe el șef de echipă, pe el, care avea toate calitățile cerute de această funcție? Disprețului îi urmaseră ura și dorința de răzbunare pe această comunitate nedreaptă. Și atunci când destinul îi deschisese această cale, nu ezitase nicio clipă: uneltind și făcând să piară confreria, se va bucura, în sfârșit, de o viață îndestulată, de o casă frumoasă și o grădină mare, având la dispoziție o mulțime de servitori credincioși. Nu vor mai exista zilele de muncă istovitoare când trebuia să se supună maestrului de operă și se va termina cu sarcinile grele prin care încerca să-l mulțumească pe Pharaon: de acum înainte, trădătorul avea să profite și să se bucure de viață, uitându-și repede jurământul și trecutul. Din fericire, se asigurase de complicitatea soției sale, încântată de perspectiva de a deveni o mamă dintr-o familie respectată și apreciată. Multă vreme îi ascunsese planurile lui de viitor, temându-se că ea nu o să fie de acord; dar, ulterior, constatase că era întrutotul de acord. Ba, mai mult, ea însăși pregătise poțiunea care urma să-l adoarmă pe paznic, cufundat acum într-un somn adânc. De data aceasta, reușita era atât de aproape, încât trădătorul tremura de emoție; încerca să se stăpânească gândindu-se că, în noaptea calmă, toți anii pe care i-a trăit așteptând această ocazie vor fi încununați de succes. Peste puțină vreme, oamenii trimiși de comanditarul său vor trece dincolo de ziduri, printr-un loc în care el însuși instalase o scară din frânghie, și-i va conduce până la templu. ☥ Paneb cel Zelos fu trezit de niște țipete răgușite. La treizeci și șase de ani, colosul cu ochi negri, devenit fiul adoptiv al maestrului de operă și al femeii înțelepte din Locașul Adevărului, se arăta din ce în ce mai puternic. Dormea puțin, dar nu suporta să fie trezit din somn. — Ce se întâmplă? îl întrebă soția sa, Uabet cea Pură, fără să deschidă ochii. — Dormi! Mă duc să văd. Fiul lor, Aperti, a cărui înălțime și greutate anunțau deja un gigant, era încă în lumea viselor. Vinovata mergea legănându-se prin bucătărie, unde, după ce înfulecase niște curmale, dăduse atacul la coșul cu pâine. — În ruptul capului n-ar fi trebuit să cedez rugăminților fiului meu și să-ți dau voie să intri în casa asta! îi spuse Paneb gâștei grase, căreia i se potrivea de minune numele de Orătanie Nesuferită. Obraznică, agresivă și hoață, ea era veșnic flămândă. Avea ciocul și labele roșii, gâtul galben cu dungi negre, aripile maronii, pântecele alb și coada neagră. Orătania Nesuferită era cea mai bună tovarășă de joacă a lui Aperti; își mușca adversarii atacându-i pe la spate și nu se temea nici măcar de câini. — Ieși afară! îi porunci Paneb. Dacă nu, te fac friptură! Luând amenințarea în serios, gâsca se lăsă dată afară, gâgâind în semn de protest. ☥ Ascuns după un colț al zidului, în întuneric, trădătorul îl zări pe primul tâlhar care trecea de zid folosind scara de frânghie. Preferă să aștepte ca tovarășii săi să se apropie, înainte de a le ieși în întâmpinare. Deodată, în clipa în care al cincilea intrus punea piciorul pe pământ, unul dintre bandiți scoase un țipăt de durere. Gâsca îl mușcase de picior și acum se repezea către o altă victimă, care strigă, cu groază: — Suntem atacați! Iute și îndemânatică, gâsca mușca în stânga și-n dreapta, gâgâind din ce în ce mai tare. Trădătorul era țintuit locului, ca paralizat; oamenii săi încercau zadarnic să prindă pasărea, adresându-și cuvinte de ocară, în ciuda hotărârii luate de a păstra liniștea, orice s-ar întâmpla. În sfârșit, unul dintre hoți prinse gâsca de gât. — O să-ți sucesc gâtul, animal spurcat! Dar omul nu apucă să-și pună-n practică amenințarea, căci pumnul lui Paneb îl doborî la pământ. Alarmat de țipetele Orătaniei Nesuferite, care nu făcea niciodată „scandal” fără motiv, colosul venise la fața locului. În timp ce gâsca se făcuse nevăzută și trădătorul se târa pe lângă ziduri, pentru a ajunge cât mai repede acasă, cei patru hoți rămași în putere se repeziră, toți deodată, asupra artizanului, siguri că-l vor învăța minte cât ai zice pește. Dar genunchiul lui Paneb îl lovi pe primul în burtă, cotul îi izbi tâmpla celui de-al doilea, iar fruntea – nasul celui de-al treilea; al patrulea reuși să-l lovească pe colos în piept, dar acesta nici nu se clinti. Văzându-și complicii la pământ, se repezi spre scara de frânghie. În momentul în care se prindea de ea, Paneb îl trase de picioare și-l învârti, izbindu-l de perete. — Nu se fuge așa, băiete! Pe jumătate inconștient, hoțul scoase un pumnal. — Aruncă arma! îi ordonă Paneb. Hoțul amenință. Deodată, colosul îl recunoscu. — Tu… Tu ești cel care îndrăznește să atace Locașul Adevărului! Cu un gest disperat, omul își tăie gâtul. Orătania Nesuferită continuase să gâgâie în timp ce străbătea ulița principală, așa încât mai mulți săteni se treziseră. Primul care sosi la locul dramei, purtând o torță în mână, fu desenatorul Unesh Șacalul. Privirea sa amenințătoare se opri asupra celor patru bandiți. Trei zăceau leșinați, iar unul se zvârcolea de durere. — Ăștia sunt libieni! exclamă Unesh. — Și cel care sângerează? Desenatorul lumină cu o făclie fața celui care se chinuia, în agonie. — Nu, nu se poate… Se adunau tot mai mulți artizani. Unul câte unul, sătenii ieșeau din casă. Nefer cel Tăcut, maestrul de operă, veni de îndată lângă fiul său adoptiv. În timp ce Unesh îi lega fedeleș pe cei patru libieni și Orătania Nesuferită fugea de colo până colo, de parcă ar fi vrut să spună că ea a dat în vileag fapta ce se pregătea, Nefer dezveli cadavrul celui care își luase viața cu propriul pumnal. — Unul dintre paznicii însărcinați cu securitatea noastră! constată el, speriat. ☥ Capitolul 2 Scrib al „marelui și nobilului Mormânt pentru milioane de ani din partea de vest a Tebei” era tot Kenhir, care acum ajunsese un bătrânel suferind, în vârstă de șaptezeci și doi de ani, cel care avea grijă să noteze în Jurnal micile și marile evenimente din fiecare zi. Tot el trebuia să supravegheze livrările, să repartizeze salariile în natură, să împartă uneltele, să verifice motivele absentării de la munca pe șantier, să stabilească inventarul bunurilor confreriei, pe scurt, să asigure o gestiune fără cusur și să rezolve nenumăratele probleme care se iveau în fiecare zi în acest sat locuit de artizani, de soțiile și copiii acestora, precum și de celibatarii de ambele sexe. Iată că avea loc o catastrofă: berea pe care tocmai o bea era caldă, iar patul îi era cuprins de flăcări! — Treziți-vă, Kenhir! Scribul Mormântului deschise ochii și văzu un bărbat de vreo patruzeci și șase de ani, zvelt, cu o frunte lată, cu ochii de un verde-gri, de talie mijlocie, dar bine făcut. — Tu erai, Nefer… Am uitat să-mi masez fața cu ierburi proaspete, înmuiate într-un amestec de bere și mir, și uite că am avut un coșmar! Dacă e să cred în cele scrise în Cheia viselor înseamnă că vom fi prădați și puși în situația de a expulza pe cineva. — Nu sunteți departe de adevăr. Un grup de libieni a pătruns în sat cu complicitatea unui paznic. — Ce tot spui? Un om al șefului Sobek? — Da, din păcate. Kenhir se ridică anevoie, iar Nefer îl ajută să coboare din pat. În ușă se ivi slujnica scribului, Niut cea Neobosită, o brunețică frumoasă care preferase să îl lase pe maestrul de operă să încerce să-l trezească pe stăpânul său, a cărui proastă dispoziție matinală dura adeseori aproape toată ziua. — Să vă aduc micul dejun? — Turtițe calde și lapte, dar cât se poate de repede. Corpolent, abia mergând, Kenhir nu se deplasa decât folosind bastonul, cu excepția momentelor în care își regăsea, ca prin minune, vioiciunea tinereții. Când se așeză într-un fotoliu scund, dinaintea unei mese din lemn de sicomor, ochii bătrânului fulgerau de mânie. — Cum de au îndrăznit să atace până și Locașul Adevărului?! Voi întocmi imediat un raport către Pharaon. — Asta dacă Sethi al II-lea este deja recunoscut ca rege, obiectă Nefer, căci nimeni n-a fost încă încoronat. — Nemernicii și-au ales bine momentul… Trebuie convocat șeful Sobek. — A fost chemat deja. Ne așteaptă la poarta principală. ☥ Înalt, atletic, cu o cicatrice sub ochiul stâng, cu mâini enorme și obișnuite să folosească bâta, șeful Sobek era un nubian autoritar, cu o vorbă tăioasă, care dintotdeauna lucrase la paza satului. Nesuportând să i se discute ordinele, obișnuia să-și asume responsabilitățile și să nu le pună în spinarea subordonaților săi. Când văzu cum se deschide poarta cea mare a satului în care el nu avea dreptul să intre și-i zări ieșind pe scribul Mormântului și pe maestrul de operă, intui de îndată că avea să treacă printr-o grea încercare. Cu douăzeci de ani în urmă, unul dintre oamenii săi fusese asasinat și, în ciuda cercetărilor sale, nu reușise încă să-l afle pe vinovat, care, după părerea sa, nu putea fi decât unul dintre artizanii confreriei; și iată că, acum, un alt om din pază dispărea în împrejurări tragice. Numai că, de această dată, se comportase ca un criminal! Kenhir era morocănos, ca în zilele sale proaste. — L-ai identificat pe răufăcătorul care și-a tăiat beregata? — Era, într-adevăr, unul dintre oamenii mei, declară Sobek. Nu era angajat decât de un an. — Ce sarcină avea de îndeplinit? — Supravegherea uneia dintre piste, printre dealuri. — Mă întreb ce l-a făcut să-și ia viața… — Dar e foarte clar, spuse nubianul: când și-a dat seama că nu mai putea fugi, a preferat să moară decât să se supună interogatoriului meu. Și pe bună dreptate. — I-ai interogat pe cei patru libieni? — Primul nu mai poate judeca din cauza loviturii pe care a primit-o, al doilea e mut, al treilea are limba tăiată, iar al patrulea nu știe nicio vorbă în limba egipteană. Va trebui să-i încredințez administrației centrale a malului stâng, pentru a putea fi identificați. — Și paznicul? — A fost drogat și de-abia acum se trezește din buimăceală. — Știm că avem un trădător printre artizani, îi aminti Kenhir, enervat; dar nu știam că unul dintre paznicii tăi îi era complice! Și, desigur, el a fost călăuza libienilor. — Dacă bănuiți că aș fi participat, mai mult sau mai puțin, la acest complot, protestă Sobek, cu indignare, nu ezitați să formulați acuzația așa cum se cuvine. Se înțelege de la sine că vă voi înmâna de îndată demisia mea. — Avem încredere în tine, interveni Nefer, și vei rămâne șeful pazei satului. Maestrul de operă îi luase și altădată apărarea nubianului; și nici de data asta scribul Mormântului nu-l contrazise pe Nefer cel Tăcut. — Dar cum putem ști că nu vor mai fi și alți oameni care să se vândă dușmanului? mormăi Kenhir. — Am făcut o greșeală gravă, recunoscu Sobek; canalia asta nu aparținea clanului meu; n-ar fi trebuit să-l angajez. Nu se va mai repeta, v-o promit! — Ce măsuri intenționezi să iei? — Să întăresc supravegherea satului, de jur împrejur, zi și noapte, și să interzic toate permisiile până la încoronarea noului faraon. Ar fi de dorit ca niciunul dintre voi să nu părăsească Locașul Adevărului până când situația nu va fi clarificată. ☥ Satul era în stare de șoc. Pentru a conjura destinul, sculptorul-șef Userhat Leul și cei doi asistenți ai săi, Ipuy Iscoditorul și Renup cel Jovial, șlefuiau o mică stelă, pe care urmau să fie reprezentați șapte șerpi. Instalat în incintă, nu departe de poarta principală, umilul monument va contribui la respingerea forțelor răului. Toate familiile, fără nicio excepție, erau îngrijorate în privința viitorului Locașului Adevărului; dacă noul faraon va înceta de a mai fi principalul protector al satului sau dacă va izbucni un război civil, ce se va alege, oare, de cele șaptezeci de case albe, întreținute cu atâta grijă? În ciuda chipului său rotund și jovial și a burții sale care arăta îndestularea, desenatorul Pai Pâinică-Bună era atât de înfricoșat, încât își pierduse pofta de mâncare; îngrijorată, soția lui hotărâse să-l ducă la femeia înțeleaptă, vindecătoare și mamă spirituală a confreriei. Deși de obicei nu se simțea prea mândru de el însuși, acum Pai era atât de deprimat, încât se supuse acestei inițiative. Și iată-l bătând la ușa Clarei, soția maestrului de operă, a cărei sală de consultație era o anexă a locuinței lui Nefer cel Tăcut. Îi răspunse lătratul unui câine. Femeia înțeleaptă îi deschise, purtând în brațe un cățeluș. — Negruțu’ e puțin cam nervos, îi explică ea; i-am dat să înghită niște pelin împotriva viermilor intestinali. Deja măricel, cu botul alungit, cu ochii maronii sclipind și vădindu-i agerimea, cu urechile lungi și blegi, pe Negruțu’ nu părea să-l pască niciun pericol. Predecesorul lui, care purtase și el același nume, fusese mumificat și se odihnea într-un mic mormânt, cu pernuțele sale preferate, un vas cu ulei sfințit și un prânz suculent, și el conservat. Ori de câte ori avea norocul s-o privească pe Clara, Pai Pâinică-Bună era fermecat de prospețimea ei, chiar și la patruzeci de ani; chipul ei frumos cu trăsături atât de pure transmitea în jur o lumină care liniștea sufletele. Cu părul aproape blond și ochii albaștri, delicată și suplă, soția maestrului de operă avea o voce blândă și melodioasă. Se măritase cu Nefer înainte de a fi primiți în Locașul Adevărului care, după ani lungi de ucenicie și de muncă îndârjită, îi alesese conducători. — Nu mă simt prea bine, mărturisi Pai Pâinică-Bună, rușinat. — Te supără ceva anume? — Nu, mi-e rău așa, în general… și nu mai am poftă de mâncare. Cum aș putea suporta nesiguranța în care trăim? Poate că mâine satul va fi distrus, iar noi ne vom risipi, care încotro. — Întinde-te pe rogojină, Pai! Având deja multe cunoștințe medicale, Clara beneficiase de învățătura unei practiciene de excepție, medicul-șef Neferet, precum și de cea a femeii înțelepte, căreia îi luase locul o dată cu plecarea ei din această lume. Zi de zi aceste două femei îi transmiseseră o știință elaborată, încredințându-i laboratorul în care, acum, își pregătea leacurile. Culoarea feței, mirosul corpului și răsuflarea erau primele elemente pentru stabilirea diagnosticului, dar trebuia, mai ales, să ia pulsul punând mâna pe ceafa pacientului, pe creștet, pe încheieturile mâinilor, pe burtă și pe picioare. În felul acesta, femeia înțeleaptă auzea glasul inimii, ce o făcea să înțeleagă starea în care se aflau diferitele organe și canalele prin care circulau energiile. Clara îl examină îndelung, așa că Pai fu cuprins de o mare neliniște. — E grav? — Nu, nicidecum, dar anumite canale sunt pe punctul de a se astupa pentru că resimți o teamă permanentă. Femeia înțeleaptă îi prescrise un unguent compus din grăsime de taur, rășină, terebentină, ceară, bacă de ienupăr și grăunțe de brionă, unguent cu care Pai trebuia să-și maseze bustul timp de patru zile, pentru a reda canalelor suplețea necesară. Desenatorul se ridică. — Mă simt deja mai bine, dar nu mă voi vindeca decât dacă satul va fi în afara oricărui pericol. Se spune că tu poți să vezi viitorul, Clara… Ei bine, ce vezi? — Să urmăm calea pe care ne-o arată Maat și nu vom avea de ce să ne temem.  

Piatra Luminii Femeia Inteleapta  de Christian Jacq volumul 2 ☥ Capitolul 1 Pericolul plutea în aer. De la moartea lui Ramses cel Mare, dispăruse liniștea din Locașul Adevărului. Situat pe malul stâng al Tebei, interzis celor din afară, satul secret al artizanilor, a căror îndeletnicire era de a ciopli și de a decora mormintele regilor și reginelor, își aștepta soarta cu înfrigurare. Oare ce hotărâre va lua succesorul Merenptah, în vârstă de șaizeci și cinci de ani, acum, când cele șaptezeci de zile de la mumificarea ilustrului faraon luau sfârșit? Fiu al lui Ramses, trecea drept un bărbat autoritar, drept și sever; dar va ști el, oare, să dea în vileag inevitabilele comploturi și să scape de intriganții care ar dori să ocupe „tronul celor vii”, însușindu-și cele Două Regate, Egiptul de Sus și cel de Jos? Ramses cel Mare fusese generosul protector al Locașului Adevărului și al confreriei artizanilor care depindeau în mod direct de rege și de primul său ministru[1], vizirul; acest loc avea propriul tribunal și beneficia de un transport zilnic de hrană. Neavând griji materiale, artizanii se puteau consacra operei lor, vitale pentru supraviețuirea spirituală a țării. Însărcinat cu paza satului în care nu avea dreptul să pătrundă, șeful Sobek nu mai reușea să doarmă. Înarmat cu o sabie, o lance și un arc, străbătea neîncetat teritoriul de care răspundea și, de mai multe ori pe zi, își verifica dispozitivul de supraveghere conceput de el însuși. Desigur, cei doi paznici ai porții celei mari își făceau garda obișnuită, unul de la ora patru dimineața la patru după-amiază, iar celălalt, de la patru după-amiaza la patru dimineața; bine făcuți, buni mânuitori ai bâtei, nu-i lăsau pe profani să intre dincolo de incinta Locașului Adevărului, în care trăiau artizanii împreună cu familiile lor. Și mai erau și cele „cinci ziduri”, mai bine-zis forturile dispuse de-a lungul drumului către sat. Dar aceste măsuri obișnuite nu i se păreau suficiente lui Sobek, un nubian mare și puternic, al cărui chip era marcat de o cicatrice, sub ochiul stâng; le ordonase oamenilor săi să stea în permanență la pândă pe dealurile dimprejur, să supravegheze drumul ce ducea la Ramesseum, templul lui Ramses cel Mare, înălțat pentru milioane de ani, și potecile spre Văile Regilor și ale Reginelor. Dacă s-ar fi ivit tulburări grave, rebelii ar fi ocupat Locașul Adevărului în care, după cum se zvonea, artizanii erau capabili să producă bogății fabuloase și chiar să transforme orzul în aur. Ce se va alege oare, sub noul faraon, de modesta comunitate în care trudeau treizeci și doi de artizani, împărțiți în „echipajul din dreapta” și „echipajul din stânga”, pe vasul cu care era comparat satul? Sobek ar fi, poate, ultimul apărător, care rezista până la capăt, fără să fugă precum un laș. Trăind „în exterior”, paznicul sfârșise prin a se atașa de cei mai mulți dintre locuitorii pe care avea datoria să-i protejeze; deși nu era el însuși un artizan și nu le cunoștea secretele, avea totuși sentimentul că participă la aventura lor și nu-și mai putea imagina cum ar fi viața departe de ei. Iată de ce, o altă frământare îl urmărea tot timpul: oare nu se ascundea vreun asasin printre membrii confreriei, punând în pericol viața maestrului Nefer cel Tăcut, acuzat cu ceva timp în urmă, pe nedrept, printr-o scrisoare anonimă, și apoi declarat nevinovat de crima comisă asupra unui paznic? Șeful Sobek nu reușise să-i identifice nici pe vinovat, nici pe autorul anonimei și se întreba dacă nu cumva făptașul era un prieten al lui Nefer, gelos din pricina ascensiunii acestuia. Dar paznicul avea o altă pistă de urmat, căci îl bănuia pe Abry, administratorul principal al malului stâng al Tebei, ca fiind amestecat într-un complot ce amenința să distrugă Locașul Adevărului. Din nefericire, dispariția lui Ramses cel Mare risca să schimbe situația, scăpând-o de sub control. Ca șef al echipei din dreapta, Nefer avea datoria de „a face tot ce este luminos în Locașul de lumină”, de a concepe planurile și de a repartiza munca în funcție de priceperea fiecăruia. Responsabilități tot mai grele îi apăsau umerii de la recenta dispariție a lui Kaha, șeful echipei din stânga, căruia îi urmase fiul său de suflet, Hay, lipsit de experiență și mare admirator al lui Nefer, considerat adevăratul conducător al confreriei. Până și Kenhir, bătrânul scrib al Mormântului, reprezentantul puterii centrale, îl trata pe Nefer cu mult respect; înaltul funcționar, cel care trebuia să pună la punct confreria numită simbolic „Marele și Nobilul Mormânt pentru milioane de ani din vestul Tebei”, recunoscuse în el un maestru excepțional, cu o autoritate firească și de necontestat. Dar Nefer cel Tăcut va fi, oare, capabil să lupte împotriva forțelor întunericului care amenințau Locașul Adevărului? El, căpitanul echipajului „bărbaților din interior”, va ști, oare, să-și dea seama de gravitatea pericolului și va avea, oare, mijloacele de a le ține piept? Legat de desăvârșirea operei după regulile predecesorilor săi, Nefer uitase, poate, cruzimea și lăcomia lumii din exterior. Charisma lui va fi, oare, de ajuns pentru a îndepărta nenorocirea? Paznicul se opri în fața unei nișe scobite în zidul de incintă, în care se afla o statuetă a lui Maat, patroana ocrotitoare a satului. Purtând pe cap o pană cu ajutorul căreia păsările se puteau orienta, fragila zeiță întruchipa idealul confreriei, aspirația sa către armonie și dreptate, elemente indispensabile ale creației artistice. Nu se spunea oare că „desăvârșind-o pe Maat, faci un lucru plăcut lui Dumnezeu”? Sobek respira cu greu. Aerul cald devenea tot mai apăsător, pericolul se apropia. Încercând să se liniștească, contemplă creasta Soarelui-Apune, vârful cel mai înalt al muntelui teban, de forma unei piramide. Potrivit legendei, stânca fusese astfel modelată de către primii cioplitori în piatră ai confreriei, pentru ca oamenii din sud să-și amintească de piramidele din nord. Ca toți cei de prin partea locului, paznicul știa că această creastă adăpostea o femelă-șarpe de care toți se temeau, numită „Cea-care-iubește-liniștea”, și că un obstacol îi oprea pe profani să-i tulbure odihna. Faraonii își puseseră locurile de veci sub protecția sa, iar sătenii îi încredințaseră speranțele lor. De la o altitudine de patru sute cincizeci de metri, creasta se situa pe axa templelor înălțate de faraoni întru strălucirea lui Ka, energia inepuizabilă răspândită în univers; dispuse în evantai în jurul ei, templele îi aduceau un permanent omagiu. Lui Sobek îi plăcea s-o privească la apusul soarelui, atunci când penumbra acoperea deșertul, culturile și Nilul; nu rămânea în lumină decât creasta, ca și când noaptea n-avea nicio putere asupra ei. Un paznic își agită brațele, altul strigă din răsputeri. Sobek alergă de îndată către primul fort, acolo unde agitația era la culme; paznicii încercuiau vreo zece stăpâni ai unor măgari, speriați, ce-și protejau capetele cu mâinile, pentru a evita loviturile de bâte, în timp ce animalele se risipeau în toate direcțiile. — Opriți-vă, ordonă Sobek, nu sunt decât niște auxiliari! Dându-și seama de greșeala făcută, paznicii încetară să-i mai lovească. — Ne-a fost frică, șefu’, se scuză unul dintre ei. Am crezut că vor să intre cu forța. Așa cum se întâmpla în fiecare zi, auxiliarii aduceau apă, pește, legume proaspete, ulei și alte provizii necesare sătenilor. Cei mai curajoși dintre ei își adunară măgarii, alții gemeau sau protestau. Șeful Sobek trebuia să scrie un raport enorm pentru a explica incidentul, justificând totodată comportamentul subordonaților săi. — Dați îngrijiri răniților, ordonă el, și despovărați măgarii! Când cortegiul sosi la poarta principală a satului, aceasta se întredeschise lăsându-le să treacă pe soțiile artizanilor. Gospodine în familie, dar și preotese ale lui Hathor, își luară porțiile în primire, în liniște deplină. În timpul vieții lui Ramses cel Mare, acesta era un moment în care se discuta, oamenii râdeau de orice fleac, păreau să se mai și certe pentru a obține cea mai bună carne, cele mai bune fructe sau cea mai bună brânză. Dar de la dispariția marelui monarh, până și copiii tăceau, iar mamele nu mai aveau chef să ia parte la joaca lor. Își făceau munca zilnică lăsându-se pe vine, mai ales pentru a frământa aluatul pentru pâine. Dar cât timp vor mai putea face toate aceste gesturi simple, pregătind bucuria unei mese în familie? Un paznic tânăr alergă spre Sobek: — Șefu’, șefu’! Iată că mai sosesc și alții! — Alți auxiliari? — Nu… Soldați cu arcuri și lănci! ☥ Capitolul 2 Mehy, Trezorierul principal al Tebei, se plimba de colo-colo în sala de recepție a vilei sale somptuoase. Om de finanțe fără egal, deosebit de priceput în manipularea cifrelor, maestrul ocult al regiunii era, totodată, un comandant foarte apreciat de forțele armate, care profitau de generozitatea sa. Avea fața rotundă, părul negru ca pana corbului lipit de creștet, ochii căprui-închis, buzele groase, mâinile și picioarele durdulii, torsul lat și puternic. Sigur de sine și de capacitatea sa de seducție, Mehy era obsedat de un scop aparent inaccesibil: să-și însușească imensele comori ale Locașului Adevărului. Știa că artizanii produc bogății incredibile în Locașul Aurului și văzuse piatra de lumină care le deschidea drumul, atunci când pătrundeau în întunericul unui mormânt din Valea Regilor. Pentru a o șterge fără a fi identificat, Mehy ucisese un paznic. Scrisoarea anonimă trimisă lui Sobek cu scopul de a-l scoate vinovat de omor pe Nefer cel Tăcut nu avusese, din nefericire, efectul scontat; intervenția misterioasei „femei înțelepte” din Locașul Adevărului, precum și ancheta tribunalului dovediseră nevinovăția artizanului. Dar comandantul rămânea departe de orice bănuială și ascensiunea sa își urmase cursul, cu prețul dispariției socrului său, pe care o pusese la cale cu istețime, și datorită complicității delicioasei sale soții Serketa, fermecătoare ca un scorpion, lacomă și neiertătoare ca el. Bogat, puternic, bucurându-se de o bună reputație, Mehy complota cu prudență și cu răbdare. Refuzat de tribunalul de admitere al Locașului Adevărului, nu reușise niciodată să treacă peste acest afront. Dorința lui de a se răzbuna era dublată de visul de a transforma vechiul Egipt, îngropat în tradițiile și credințele sale, într-o țară modernă și cuceritoare, în care știința, prin persoana prietenului său Dakter, gata să accepte orice invenție, ar trezi la viață o societate adormită. Pentru împlinirea acestui plan măreț era, însă, necesară pătrunderea în secretele confreriei, protejate cu atâta strășnicie de faraoni. Principalul adversar al lui Mehy fusese Ramses cel Mare, iar unica sa tentativă de a-l suprima pe monarh, sabotându-i carul de luptă, nu fusese decât un eșec. Comandantul trebuise să admită că bătrânul suveran se bucura de un noroc nemaipomenit și se mulțumise cu suprimarea celui care ar fi putut cleveti, cel care executase nereușitul sabotaj. Rămânea posibilă o singură strategie: să-și țeasă, în jurul satului, o plasă, precum face un păianjen, așteptând să moară Ramses. În sfârșit, Mehy scăpase de binefăcătorul Locașului Adevărului! Fără Ramses, artizanii vor fi dezorientați. Și nu se știe dacă noul rege, Merenptah, un om din nord, va fi la fel de dispus să protejeze confreria ca predecesorul său. Dar Trezorierul principal al Tebei nu reușea să obțină vești sigure din Pi-Ramses, capitala în care Merenptah fusese încoronat. Se credea despre el că este paseist, lipsit de orice intenție novatoare și foarte hotărât să meargă pe urmele lui Ramses cel Mare. Dar, oare, puterea lui supremă nu-i va modifica și caracterul? Cât despre intrigi, astea ar trebui să se întindă, din ce în ce mai frumos țesute! Unii s-ar fi împăcat cu ideea unei domnii de tranziție care, probabil, ar putea fi de scurtă durată, pregătind astfel o lume nouă. Ar fi o lume în care Mehy ar juca un rol extrem de important. Dar asta, doar dacă ar deține secretele Locașului Adevărului! În timpul acestei interminabile perioade de mumificare s-ar fi putut ivi evenimente neașteptate: moartea brutală a lui Merenptah, bunăoară, și o luptă pentru tron. Mehy spera că nu se va întâmpla nimic din toate acestea, nefiind încă pregătit să ia parte la ele. Visa la manipularea unui monarh care să înainteze primul pe scenă, în timp ce el, din umbră, să fie adevăratul conducător. Dacă îi reușise planul în privința primarului Tebei, de ce nu i-ar reuși din nou, dar la un nivel superior? Un Merenptah conservator, care credea în principii învechite și incapabil să perceapă evoluția unei țări, acest faraon mediocru n-ar putea, oare, deveni cel mai bun dintre aliații săi? Pentru a testa puterea de rezistență și starea de spirit a artizanilor, Mehy îl convinsese pe Abry, administratorul principal al malului stâng, să trimită în sat un grup de soldați și un vistiernic. Dacă ar fi reușit să forțeze intrarea în sat, Mehy ar fi putut să dea năvală și să spulbere privilegiile confreriei. ☥ Treaba era serioasă. Șeful Sobek constata că avea de-a face într-adevăr cu soldați, în majoritate bărbați maturi. De când fusese numit șef al pazei Locașului Adevărului, se confrunta pentru prima oară cu o trupă de ostași. Dispuși pe două rânduri, aceștia așteptau, nemișcați, în fața primului fort. Paznicii nubieni, flăcăi puternici, bine antrenați, erau înarmați cu bâte și săbii scurte. Erau gata să asculte de Sobek, considerat un adevărat șef de clan, ale cărui ordine nu se discutau. Sobek înainta: — Care vă este comandantul? — Eu, răspunse un veteran, vizibil impresionat de robustul bărbat negru care-l măsura din cap până-n picioare, dar eu ascult de ordinele vistiernicului. Ascuns până atunci în spatele soldaților, un omuleț rotofei ieși dintre rânduri și i se adresă lui Sobek cu o voce subțirică și ascuțită: — Am un mandat din partea administratorului principal al malului stâng. Trebuie să văd câte animale există în sat și să calculez taxele ce trebuie aplicate. În ultimii ani, n-am înregistrat nicio declarație. Reprezentând forța publică, va trebui să colaborați cu mine, ajutându-mă să-mi îndeplinesc misiunea. Șeful Sobek nu se aștepta la un atac de acest gen: — Intenționați… să pătrundeți în sat? — Fără asta nu se poate! — Ordinele mele sunt stricte. Accesul în sat este interzis oricărei persoane care nu este artizan sau membru al familiei sale. — Ar trebui să fiți rezonabil. Doar reprezint puterea administrativă! — De la regula pe care v-am prezentat-o nu fac excepție decât faraonul și vizirul. Din câte știu, nu sunteți niciunul, nici celălalt. — În ceea ce privește fiscul, ar trebui să vă supuneți! Mergeți și-l căutați pe scribul Mormântului. Vă va spune clar care este legea. Sobek ezita. La urma urmelor, nu era o soluție proastă. Oricum, inspectorul nu-l cunoștea pe Kenhir cel Ursuz: — De acord, dar nu care cumva să constat că soldații s-au clintit din loc! Dacă încearcă să treacă de acest fort, oamenii mei îi vor face să se retragă fără menajamente. — Șefule Sobek, folosiți un ton care nu-mi este deloc pe plac. Soldații mei sunt mult mai numeroși decât paznicii voștri, așa că legea este de partea mea. — Dacă vorbiți astfel, nu mă mai duc să caut pe nimeni și rezolv problema eu însumi. Paznicii nubieni își ridicară bâtele fără să mai aștepte vreun ordin. Mai tineri și mai rapizi decât adversarii lor, nu se temeau de o înfruntare cu doi sau trei deodată. — Mai bine să nu ne enervăm, propuse vistiernicul. Eu nu sunt aici decât pentru a respecta ordinul, ca și dumneavoastră, de altfel. — Ordinele mele sunt foarte stricte și sunt obligat să le respect ca atare. — Mergeți să-l căutați pe scribul Mormântului! — Dar nu cumva să înaintați! Crispat, funcționarul încremenise. Fusese prevenit că avea de îndeplinit o misiune delicată, dar nu se așteptase totuși la o asemenea rezistență. Și se temea de acel colos negru. Dacă s-ar isca vreo luptă, nu s-ar termina oare rău pentru el? Pentru moment, era mai bine să renunțe la folosirea forței și să stea de vorbă cu scribul Mormântului, punându-l în fața faptului împlinit. Șeful Sobek nu se grăbi să treacă de forturi. Oamenii săi nu vor avea ce alege din această mână de soldați. Dar în urma lor vor veni alții, mai numeroși, mai de temut. Cine să fi plănuit această intervenție dacă nu Abry, administratorul principal de pe malul stâng? Iată că, din nou, îi ieșea în cale lui Sobek. Înaltul funcționar încercase în zadar să-l corupă și apoi să-l convingă să se mute, de parcă ar fi vrut să scape de un paznic nedorit, capabil să-l implice în asasinatul care îl obseda pe nubian. Abry lansa pentru a treia oară un atac împotriva lui și, mai mult chiar, împotriva Locașului Adevărului. De ce acționa astfel dacă nu pentru că se știa vinovat, într-un fel sau altul, și făcea tot ce putea să scape de cei care l-ar fi putut acuza? Urgența zilei era acest vistiernic. Evitarea unui conflict va fi, poate, imposibilă, căci nu era de ajuns să-l prevină pe Kenhir. Trebuia ca scribul Mormântului să accepte să se deplaseze.   [1] Toate inadvertențele terminologice aparțin autorului (n. red.).  

 Piatra Luminii Nefer cel Tacut de Christian Jacq  volumul 1 CUVÂNT ÎNAINTE O lume întreagă admiră capodoperele artei egiptene, fie că este vorba de piramide, de temple, de morminte, de sculpturi sau de picturi. Dar oare cine a creat aceste minunății a căror forță spirituală și magică merge direct la inimă? În niciun caz hoardele de sclavi sau de salahori exploatați, ci confreriile ai căror membri, în număr restrâns, erau în același timp preoți și artizani. Mâna și spiritul alcătuind un tot, ei formau o adevărată elită ce depindea direct de faraon. Iată-ne privilegiați, fiind în posesia unei bogate documentații asupra uneia dintre aceste confrerii care, timp de cinci secole, între anii 1550 și 1070 î.Hr., a trăit în Egiptul de Sus, într-un sat interzis profanilor. Acest sat purta un nume extraordinar: „Locașul Adevărului”, în limba egipteană set Maat, adică locul în care zeița Maat se dezvăluia în corectitudinea, justețea și armonia operei desăvârșite de generații de slujitori ai acestui loc. Clădit în deșert, în apropierea terenurilor cultivate, satul era înconjurat de ziduri înalte, avea propriul tribunal, propriul templu și propria necropolă; aici își duceau viața artizanii, în sânul familiilor, beneficiind de un statut special, datorat importanței misiunii lor principale: crearea locurilor de veci ale faraonilor, în Valea Regilor. Chiar și astăzi, dacă vizitezi, lângă Teba, ținutul Deir el-Medineh, pe malul stâng al Nilului, descoperi vestigiile acestui loc; partea de jos a caselor este intactă și poți străbate aceleași străduțe pe care și-au purtat pașii maeștrii capodoperelor din acea vreme, pictorii, sculptorii și preotesele zeiței Hathor. Sanctuare, clădiri ale confreriei, morminte admirabil decorate imprimau acestui loc un caracter sacru, satul având totodată rezerve de apă, poduri sub acoperișurile caselor, ateliere și chiar o școală. Am încercat să-i readuc la viață pe acești oameni excepționali, cu întâmplările și viața lor de zi cu zi, dedicată frumuseții și spiritualității, într-o lume ce s-a dovedit a fi, în același timp, ostilă și plină de invidie. Nici salvarea existenței acestui Locaș al Adevărului n-a fost întotdeauna ușoară și piedicile n-au lipsit, mai cu seamă cele din perioada tulbure în care se desfășoară istorisirea ce urmează.     • PROLOG Către miezul nopții, nouă artizani, cu șeful de echipă în frunte, au ieșit din Locașul Adevărului și au început să urce un drumeag îngust în lumina lunii pline. În vârful unui deal ce străjuia deșertul luase naștere satul unde locuiau constructorii faraonului, ale căror secrete erau ocrotite de ziduri de nepătruns. Ascuns în spatele unui bloc de calcar, Mehy abia își putu stăpâni un strigăt de bucurie. Conducătorul carelor încerca de luni de zile să culeagă informații despre această confrerie menită să cioplească și să decoreze mormintele din Valea Regilor și a Reginelor. Dar nimeni nu știa nimic, cu excepția lui Ramses cel Mare, protectorul locului în care maeștri în ale artei, cioplitori, sculptori și pictori erau inițiați în principalele lor îndeletniciri prin care asigurau supraviețuirea statului. Satul artizanilor avea propriul guvern, propria justiție și depindea direct de rege și de prim-ministrul său. Mehy n-ar fi trebuit să se ocupe decât de cariera sa militară, care se anunța strălucită; dar cum ar fi putut să uite că, solicitând admiterea sa în confrerie, această candidatură îi fusese refuzată? Un nobil ca el nu putea fi înjosit astfel. Dezgustat, Mehy s-a orientat către o armată de elită, a carelor, în cadrul căreia talentul său făcuse minuni. Mai mult chiar, urma să primească un loc important în ierarhie. În inima sa a luat naștere însă, crescând cu fiecare zi ce trecea, ura împotriva acestei confrerii blestemate, care îl umilise și a cărei existență îl împiedica să cunoască fericirea deplină. Ofițerul din el a luat o hotărâre: ori să descopere toate secretele satului, pe care apoi să le folosească în avantajul său, ori să distrugă această insuliță aparent inaccesibilă și atât de mândră de privilegiile sale. Pentru a-și atinge scopul, Mehy nu-și putea permite să facă vreo greșeală sau să trezească vreo bănuială. Dar în ultimele zile a îndrăznit. Acești slujitori ai Adevărului, după cum erau numiți oficial, nu erau oare niște simpli lăudăroși demni de dispreț, ale căror pretinse puteri erau doar iluzii? Prea bine păzita Vale a Regilor păstra ea oare altceva decât trupurile monarhilor înțepenite în moarte? Ascunzându-se printre dealurile din preajma satului interzis, Mehy sperase să surprindă riturile despre care nu vorbea nimeni; decepția i-a fost însă pe măsura eforturilor. Dar iată că, în această noapte, visul i se împlinea! Cei zece oameni urcau creasta dealului dinspre miazănoapte, unul în spatele celuilalt, mergând încet, de-a lungul falezei, până la colibele de piatră construite într-un loc ferit de privirile celor curioși, adăpost pentru anumite perioade ale anului. De acolo, nu le rămânea decât să urmeze drumul care cobora către Valea Regilor. Emoționat la culme, conducătorul carelor și-a stăpânit nerăbdarea, pentru a evita rostogolirea pietrelor care i-ar fi trădat prezența. Mehy își risca totuși viața, conștient de existența posturilor de observație ale soldaților care păzeau valea interzisă, înarmați cu arcuri, cerberii aveau ordin să tragă fără somație. La intrarea în acest loc sacru în care, încă de la începutul Regatului Nou, se odihneau mumiile faraonilor, gărzile s-au retras lăsându-i să treacă pe cei zece slujitori ai Adevărului. Mehy urcă o pantă abruptă de unde putea vedea fără a fi văzut. Întins pe piatra netedă, urmărea cu sufletul la gură spectacolul incredibil la care asista. Șeful grupului s-a desprins de ceilalți și a pus pe pământ, în fața intrării în mormântul lui Ramses cel Mare, povara pe care o purtase de la ieșirea din sat, apoi a tras voalul alb care o acoperea. O piatră. O simplă piatră tăiată în formă de cub. Un fulger țâșni din ea, atât de puternic, încât lumină poarta monumentală a locului de veci pregătit faraonului încă din viață. Soarele străluci în noapte și întunericul se risipi. Cei zece artizani s-au recules îndelung în fața acestei minuni, apoi șeful de echipă a ridicat-o cu grijă, în timp ce doi dintre subalternii săi deschideau ușa mormântului. Intră primul, urmat de ceilalți artizani, și cortegiul se pierdu în adâncuri, luminat de piatra enigmatică. Mehy rămase încremenit timp de mai multe minute. Nu, nu visase! Confreria stăpânea averi fabuloase, cunoștea secretul luminii, doar văzuse piatra care o crea, piatră care nu era nici iluzie, nici legendă! Nu zeii fuseseră capabili s-o cioplească, ci ființe omenești care știau s-o și folosească… Și care era secretul munților de aur pe care-i obțineau în atelierele lor, după cum se vorbea fără încetare? Orizonturi nebănuite se deschideau înaintea conducătorului carelor. Acum știa că originea prodigioasei averi a lui Ramses cel Mare se afla aici, în Locașul Adevărului. Iată de ce confreria trăia departe de lume, ascunsă în spatele zidurilor înalte. — Ce faci aici, amice? Mehy se întoarse fără grabă și dădu ochii cu un soldat nubian, înarmat cu o bâtă și cu un pumnal. — M-am… m-am rătăcit. — Ești într-o zonă interzisă, zise paznicul negru. Cum te cheamă? — Fac parte din garda personală a regelui și sunt în misiune specială, răspunse Mehy cu îndrăzneală. — Nu mi s-a spus nimic despre trecerea ta pe aici. — E normal… Nimeni nu trebuia să știe. — De ce? — Pentru că datoria mea e să verific dacă ordinele legate de securitate sunt aplicate cu maximă rigoare, astfel încât niciun intrus să nu se poată strecura în Valea Regilor. Felicitări, soldat! Mi-ai dovedit că dispozitivul instalat este eficient. Nubianul se arătă surprins: — Șeful ar fi trebuit totuși să mă prevină. — Nu înțelegi că era imposibil? — Hai cu mine la șeful nostru! N-am dreptul să te las să pleci așa… — Îți faci perfect datoria. În bătaia lunii, zâmbetul pașnic al lui Mehy îl liniști pe nubian și-l făcu să-și pună bastonul la loc, în centură. Cu iuțeala unei vipere a deșertului, conducătorul carelor se repezi cu capul înainte și-l izbi pe soldat drept în piept. Nefericitul căzu pe spate rostogolindu-se pe pantă până la un platou ce domina Valea. Cu riscul de a-și frânge gâtul, Mehy îl urmă și constată că, în ciuda unei răni profunde la tâmplă, soldatul încă mai trăia. Fără a lua în seamă privirea rugătoare a victimei sale, îi puse capăt zilelor cu o piatră ascuțită, sfărâmându-i capul. Asasinul așteptă îndelung dând dovadă de sânge rece. Când a fost sigur că nu l-a văzut nimeni, Mehy a urcat din nou dealul, cu grijă să nu alunece. Tot mai atent, s-a îndepărtat de locul interzis. În această noapte minunată, i s-a înfiripat în minte un singur gând: să pătrundă misterul Locașului Adevărului. Dar cum s-o facă de unul singur? Din moment ce nu putea intra în sat, avea nevoie să obțină informații serioase. Și ucigașul întrevăzu un viitor splendid: secretele și bogățiile confreriei i-ar putea aparține lui, și numai lui! ☥ Capitolul 1 Zelosul nu mai putea suporta monotonia vieții sale… Imediat după inundație, aratul. Apoi semănatul, seceratul și recoltatul, umplerea podurilor, teama de lăcuste, rozătoare și de hipopotami, devastatori ai culturilor, irigarea, întreținerea uneltelor, împletirea funiilor în timpul nopților fără somn, supravegherea turmelor și a atelajelor, grija continuă pentru pământ, calitatea grâului și sănătatea vacilor. Iată unicul orizont ce i se deschidea. Așezat la umbra unui sicomor, acolo unde deșertul se desparte de terenurile cultivate, tânărul nu reușea să ațipească și să se bucure de o binemeritată odihnă, înainte de a-și duce boii pe pășunea familiei. La șaisprezece ani, Zelosul, un colos de un metru și nouăzeci, nu mai voia să rămână țăran ca tatăl, bunicul și străbunicul său. Zi de zi se retrăgea în acest loc liniștit și, cu un lemn cioplit chiar de mâna lui, desena tot felul de animale pe nisip. Să deseneze… Iată ce i-ar plăcea să facă ore în șir, să pună apoi culoare și să dea viață unui măgar, unui câine și multor altor creaturi! Zelosul știa să observe. Când o imagine îi pătrundea în inimă, aceasta făcea ca mâna să pornească, liberă, trasând contururi mai vii decât realitatea. I-ar fi trebuit papirus, un stil, pigmenți… Dar tatăl său era agricultor și îi râsese în nas când își exprimase aceste dorințe. Într-un singur loc, unul singur, Zelosul ar fi putut obține ceea ce dorea: în Locașul Adevărului. Nu se cunoștea nimic din ce se petrecea dincolo de ziduri, dar se știa că acolo se adunaseră cei mai mari pictori și desenatori din regat, cei care erau autorizați să decoreze mormântul faraonului. În această confrerie fabuloasă, un fiu de țăran n-ar fi putut pătrunde. Dar tânărul continua să viseze la fericirea celor liberi, să se dedice cu totul vocației lor, uitând de meschinăriile vieții cotidiene. — Hei, Zelosule, te odihnești? Cel care i se adresase pe acest ton ironic era numit Mojicul și avea vreo douăzeci de ani. Înalt, atletic, nu purta decât o perizoma scurtă din stuf împletit. Lângă el, fratele lui mai mic, Marele Jaret, zâmbea tâmp. La cincisprezece ani, cântărea cu zece kilograme mai mult decât fratele său mai mare, din cauza cantității de prăjituri pe care le înfuleca în fiecare zi. — Lăsați-mă în pace amândoi! — Locul ăsta nu-ți aparține… Avem tot dreptul să-ți cerem socoteală. — N-am chef să vă văd. — Noi avem. Și va trebui să ne dai explicații. — În legătură cu ce? — Ca și când n-ai știi… Unde ai fost noaptea trecută? — Te crezi soldățoi? — Nati… Numele ăsta îți spune ceva? Zelosul zâmbi: — O amintire minunată. Mojicul făcu un pas spre Zelos: — Gunoi ce ești! Fata asta trebuie să se mărite cu mine… Iar tu, noaptea trecută, ai îndrăznit… — Ea a venit să mă caute. — Minți! Zelosul se ridică: — Să nu mă faci mincinos! — Din cauza ta nu mă voi însura cu o fecioară. — Și ce-i cu asta? Dacă are un pic de minte, Nati nu te va lua de bărbat. Cei doi scoaseră la iveală un bici de piele. Arma era mică, dar de temut. — Hai s-o lăsăm baltă, propuse Zelosul. Nati și cu mine am petrecut clipe minunate împreună, ce-i drept, dar asta e viața. Pentru a vă face pe plac, accept să n-o mai revăd. Și, la drept vorbind, nu-mi va lipsi. — O să-ți pocim mutra, decretă Mojicul. Cu figura pe care o s-o ai, nu vei mai seduce nicio fată. — Nu mi-ar displăcea să-i învăț minte pe doi idioți ca voi, dar e prea cald și aș prefera să-mi termin siesta. Marele Jaret își ridică brațul drept asupra Zelosului. Brusc, nu mai văzu ținta loviturii sale. Se simți ridicat, proiectat în aer și căzu în cap, lovindu-se de trunchiul sicomorului. Năucit, nici nu mai mișcă. Uluit pentru o clipă, Mojicul se dezmetici, apoi lovi aerul cu biciul. Credea că-i va șfichiui obrazul Zelosului, dar brațul i-a fost oprit de cel al tânărului colos și un trosnet a pus capăt scurtei lupte. Cu umărul dislocat, Mojicul dădu drumul biciului și fugi urlând. Pe fruntea Zelosului nu apăruse nici măcar o picătură de sudoare. Obișnuit să se bată de la vârsta de cinci ani, trecuse prin lupte zdravene înainte de a se iniția în loviturile imparabile. Sigur pe forțele sale, nu-i plăcea să provoace, dar nu dădea niciodată înapoi. Viața nu-i făcuse niciun cadou, dar nici el vieții. Tânărul se simți îngrețoșat la gândul de a-și petrece după-amiaza la pășune și de a se reîntoarce, cuminte, acasă, cu lapte și vreascuri. Ziua de mâine se anunța mai rea decât cea de astăzi, mai întunecată, mai plicticoasă și el simțea că-și pierde sufletul, ca și când sângele i s-ar scurge pe nesimțite. Ce-i păsa lui de micul domeniu agricol al familiei? Tatăl său visa la grâne coapte și la vaci cu lapte, vecinii îl invidiau pentru reușita sa, fetele vedeau deja în Zelos un moștenitor norocos care, datorită forței sale fizice, urma să-și dubleze producția și să devină bogat. Visau să se mărite cu un țăran înstărit, căruia numeroase odrasle îi vor asigura o bătrânețe fericită. Mii de oameni ar fi fost mulțumiți cu o astfel de soartă, dar nu Zelosul. Acestuia, dimpotrivă, perspectiva i se părea mai sufocantă decât zidurile unei închisori. Dând uitare vitele care se puteau descurca și fără el, tânărul porni prin deșert, fără a slabi din ochi creasta muntelui ce veghea Teba, prea bogata cetate a zeului Amon, acolo unde fusese construit orașul sfânt Karnak, plin de sanctuare. Pe malul stâng al Nilului se întindea, iată, Valea Regilor, a Reginelor și a nobililor care se îngrijeau de locurile de veci ale acestora, precum și templele faraonilor construite pentru mii de ani, printre care și cel al lui Ramses cel Mare. Aceste minunății erau create de artizanii din Locașul Adevărului… Nu degeaba se spunea că muncesc cot la cot cu zeii și sub protecția lor. În lumea tainică a Karnak-ului, ca în cel mai modest paradis, divinitățile vorbeau, dar cine oare le înțelegea cu adevărat mesajul? Cât despre Zelos, acesta dezvăluia lumea desenând pe nisip, dar, lipsindu-i prea multe cunoștințe, nu putea progresa. Nu accepta această nedreptate. De ce zeița ascunsă pe creasta de miazănoapte le vorbea artizanilor și de ce rămânea ea mută când o implora să-i răspundă la chemare? Tinerele sale iubite, dornice de plăceri, nu puteau să-i înțeleagă aspirațiile. Se simțea lăsat pradă singurătății în fața crestei mistuite de soare. Pentru a se răzbuna, îi gravă contururile pe nisip cu toată precizia de care era în stare, apoi, cu piciorul, le șterse cu furie, ca și când și-ar fi spulberat astfel nemulțumirea, o dată cu această zeiță mută. Dar creasta de miazănoapte rămase intactă, grandioasă și de nepătruns. Și, în ciuda forței sale fizice, Zelosul se simți inutil. Nu, asta nu mai putea dura. Fie ce-o fi, tatăl său va trebui să-l asculte.  

Ramses La umbra arborelui de acacia de Christian Jacq 5 1 Razele soarelui care apunea acopereau cu aur celest fațadele templelor din Pi-Ramses, capitala pe care Ramses cel Mare o construise în Deltă. Cetatea turcoazei, numită așa datorită culorii țiglelor lăcuite ce ornau fațadele locuințelor, întruchipa bogăția, puterea și frumusețea. Era plăcut să trăiești aici, dar în acea seară uriașul sard Serramanna nu se bucura nici de blândețea aerului, nici de tandrețea cerului care se colora în roz. Purtând pe cap o cască ornată cu coarne, cu sabia la îndemână, cu mustățile răsucite, bătrânul pirat, devenit șeful gărzii personale a lui Ramses, galopa foarte prost dispus spre vila prințului hitit Uri-Teșub, care avea domiciliu forțat de mai mulți ani. Uri-Teșub, fiul decăzut al împăratului hitit, Muwattalis, dușmanul de moarte al lui Ramses. Uri-Teșub, care-și asasinase propriul tată pentru a-i lua locul. Dar el fusese mai puțin viclean decât Hattușil, fratele împăratului. Când Uri-Teșub credea că ține țara în mână, Hattușil pusese stăpânire pe tron, obligându-și rivalul să fugă. O fugă organizată de diplomatul Acha, prietenul din copilărie al lui Ramses. Serramanna zâmbi. Implacabilul luptător anatolian, un fugar! Și culmea ironiei, Ramses, omul pe care Uri-Teșub îl ura cel mai mult, a fost cel care i-a acordat azil politic, în schimbul informațiilor despre trupele hitite și despre armamentul lor. După ce, în al douăzeci și unulea an al domniei lui Ramses, spre surprinderea celor două popoare, Egiptul și Hatti încheiaseră un tratat de pace și de asistență mutuală în caz de agresiune din exterior, Uri-Teșub crezuse că i-a sosit ceasul. N-ar fi fost el victima ispășitoare prin excelență și un cadou perfect oferit de Ramses lui Hattușil pentru a pecetlui înțelegerea lor? Dar, respectând legea azilului, faraonul refuzase să-și extrădeze oaspetele. Astăzi, Uri-Teșub nu mai conta. Iar lui Serramanna nu-i plăcea deloc misiunea pe care i-o încredințase Ramses. Vila hititului se afla la liziera de nord a orașului, în mijlocul unei plantații de palmieri; cel puțin se bucurase de o existență luxoasă pe acest pământ al faraonilor pe care visase să-l distrugă. Serramanna îl admira pe Ramses și i-ar fi fost fidel până-n ultima clipă; de aceea executa teribilul ordin pe care i-l dăduse regele, dar fără nicio tragere de inimă. La intrarea în vilă, doi polițiști înarmați cu pumnale și bastoane. Doi oameni aleși de Serramanna. — Nimic deosebit? — Nimic, șefu’. Hititul trage la aghioase în grădină, lângă bazin. Uriașul sard trecu pragul domeniului și, cu pași grăbiți, o luă pe aleea cu nisip care ducea la bazin. Trei alți polițiști îl supravegheau în permanență pe ex-generalul șef al armatei hitite care își petrecea timpul mâncând, bând, înotând și dormind. Rândunele se zbenguiau în înaltul cerului, o pupăză îi atinse umărul lui Serramanna. Cu dinții încleștați, cu pumnii strânși, cu ochi răutăcioși, el se pregătea să acționeze. Pentru prima dată, regreta că era în serviciul lui Ramses. Ca o fiară care simte apropierea primejdiei, Uri-Teșub se trezi înainte de a auzi pașii grei ai uriașului. Mare, musculos, Uri-Teșub purta părul lung; pe tors, o claie de păr roșu. Ignorând frigul, chiar și în timpul iernii anatoliene, el nu-și pierduse forța. Întins pe dalele din jurul bazinului, cu ochii mijiți, hititul se uita cum se apropie șeful gărzii personale a lui Ramses cel Mare. Așadar, venise clipa. De la semnarea monstruosului tratat de pace între Egipt și Hatti, Uri-Teșub nu se mai simțea în siguranță. De sute de ori se gândise să evadeze, dar oamenii lui Serramanna nu-i dăduseră ocazia s-o facă. Scăpase de extrădare numai pentru a fi înjunghiat ca un porc de o brută la fel de neînduplecată ca și el. — Ridică-te, ordonă Serramanna. Uri-Teșub nu era obișnuit să primească ordine. Cu încetineală, ca și cum ar fi savurat ultimele sale gesturi, el se ridică și-i ținu piept bărbatului care avea să-i taie gâtul. În privirea sardului se citea o furie abia stăpânită. — Lovește, măcelarule, spuse hititul cu dispreț, de vreme ce stăpânul tău ți-o cere. Nu-ți voi oferi nici măcar plăcerea de a mă apăra. Degetele lui Serramanna se încleștară pe mânerul sabiei lui scurte. — La-o din loc. Uri-Teșub crezu că n-a auzit bine. — Ce vrei să spui? — Ești liber. — Liber… Cum adică liber? — Părăsește această casă și du-te unde vrei. Faraonul aplică legea. Nu mai există niciun motiv pentru care să fii reținut aici. — Glumești! — Este pace, Uri-Teșub. Dar dacă faci greșeala de a rămâne în Egipt și dacă provoci cea mai mică tulburare, o să te arestez. Nu vei mai fi considerat un demnitar străin, ci un criminal de drept comun. Când va sosi momentul să-ți împlânt sabia în pântece, nu voi ezita. — Dar deocamdată n-ai dreptul să mă atingi. Asta e, nu-i așa? — Cară-te! ☥ O rogojină, o perizoma[1], sandale, o pâine rotundă, o legătură de ceapă și două amulete din faianță pe care putea să le schimbe pe mâncare: în asta consta firavul bagaj permis lui Uri-Teșub care, timp de mai multe ore, rătăci pe străzile din Pi-Ramses ca un somnambul. Libertatea regăsită avea efectul unei beții, hititul nu mai judeca. „Nu există cetate mai frumoasă ca Pi-Ramses, spunea un cântec popular; aici ceea ce e mic e considerat mare, acacia și sicomorul își oferă umbra trecătorilor, palatele strălucesc de aur și de turcoază, vântul este blând, păsările zboară în jurul lacurilor.” Uri-Teșub se lăsa vrăjit de farmecul capitalei construită într-o regiune fertilă, în apropierea unuia din brațele Nilului, încadrată de două canale mari. Prerii cu pășuni din belșug, livezi numeroase adăpostind faimoșii meri, vaste plantații de măslini despre care se spunea că furnizau mai mult ulei decât nisipul de pe țărmuri, vii care dădeau un vin dulce și aromat, case împodobite cu flori… Pi-Ramses era cu totul diferit de rigida Hattușaș, capitala Imperiului hitit, cetate fortificată ridicată pe un platou înalt din Anatolia. Un gând dureros precum o mușcătură îl smulse pe Uri-Teșub din toropeală. Niciodată n-o să mai ajungă împărat în Hatti, dar se va răzbuna pe Ramses care comisese eroarea de a-i acorda libertatea. Dacă-l suprima pe faraon, considerat egalul unui zeu în urma victoriei de la Kadesh asupra coaliției care ar fi trebuit să-l strivească, Uri-Teșub ar arunca Egiptul în haos, și poate întreg Orientul Apropiat. Ce-i mai rămânea, dacă nu această dorință arzătoare de a face rău și de a distruge, care l-ar consola pentru faptul de a fi fost jucăria unui destin potrivnic? În jurul lui, o mulțime pestriță în care se amestecau egipteni, nubieni, sirieni, libieni, greci și mulți alții veniți să admire această capitală pe care hitiții voiseră să o șteargă de pe fața pământului înainte de a se înclina în fața lui Ramses. Să-l ucidă pe Ramses… Uri-Teșub n-avea nicio șansă să facă asta. El nu mai era decât un războinic învins. — Stăpâne… murmură o voce în spatele lui. Uri-Teșub se întoarse. — Stăpâne… Mă recunoașteți? Uri-Teșub își coborî privirea asupra unui bărbat de talie mijlocie, cu ochii căprui și plini de viață; un bandou de în îi strângea părul des, o barbă roșcată, tăiată scurt și ascuțită, îi împodobea bărbia. Umilul personaj purta o robă cu dungi colorate care îi ajungea până la glezne. — Raia… Tu ești? Negustorul sirian se înclină. — Tu, un spion hitit… Te-ai întors la Pi-Ramses? — E pace, stăpâne; o nouă eră a început, vechile greșeli au fost șterse. Eram un comerciant bogat și respectat, mi-am reluat negoțul. Nimeni nu mi-a reproșat acest lucru, sunt din nou stimat de înalta societate. Membru al rețelei de spionaj hitit din Egipt, însărcinat cu destabilizarea lui Ramses dar deconspirat de anchetatorii egipteni, Raia reușise să fugă. După o ședere la Hattușaș, se întorsese în țara de adopție. — Cu atât mai bine pentru tine. — Cu atât mai bine pentru noi. — Ce vrei să spui? — Credeți că această întâlnire este rodul hazardului? Uri-Teșub îl privi pe Raia cu mai multă atenție. — M-ai urmărit? — Circulau tot felul de zvonuri în ceea ce vă privește: fie o eliminare brutală, fie o eliberare. De mai bine de o lună, oamenii mei supravegheau în mod constant vila în care erați ținut cu forța. V-am lăsat să redobândiți gustul acestei lumi și… iată-mă. Pot să vă ofer o bere rece? Uri-Teșub tremura, într-atât ziua se dovedea bogată în emoții puternice. Dar instinctul îi spunea că negustorul sirian putea să-l ajute să-și concretizeze proiectele. În tavernă, discuțiile erau pe drumul cel bun. Raia asista la metamorfoza lui Uri-Teșub: încet-încet, exilatul redevenea un războinic crud, gata pentru orice cucerire. Negustorul sirian nu se înșelase; în ciuda anilor de exil, ex-generalul șef al armatei hitite nu-și pierduse nimic din țâfna și din violența lui. — Nu sunt obișnuit să stau la palavre, Raia. Ce aștepți de la mine? Negustorul sirian spuse cu voce șoptită: — N-am decât o întrebare să vă pun, stăpâne. Vreți să vă răzbunați pe Ramses? — M-a umilit. Eu n-am făcut pace cu Egiptul! Dar să-l dobori pe acest faraon pare imposibil. Raia clătină din cap. — Depinde, stăpâne, depinde… — Te-ai îndoi de curajul meu? — Cu tot respectul, curajul nu va fi de ajuns. — De ce tu, un negustor, ai risca să te arunci într-o aventură atât de periculoasă? Raia zâmbi crispat. — Pentru că ura mea nu e mai puțin arzătoare decât a voastră. 2 Purtând un colier larg de aur, îmbrăcat cu o perizoma albă, asemănătoare celei care le plăcea faraonilor din vremea piramidelor, încălțat cu sandale albe, Ramses cel Mare celebra ritualurile zorilor în templul său pentru veșnicie, Ramesseum, construit pe malul occidental al Thebei. Aici veghea în pace puterea divină ascunsă în naos. Grație ei, energia va circula între cer și pământ, Egiptul va fi asemănător cosmosului și dorința de a distruge, înnăscută în speța umană, va fi împiedicată. La cincizeci și cinci de ani, Ramses era un atlet de un metru optzeci, cu capul alungit, împodobit cu păr blond, cu fruntea largă, cu arcadele sprâncenelor proeminente, cu ochi pătrunzători, cu nas lung, subțire și coroiat, cu urechi rotunde, tivite fin. Persoana sa emana magnetism, forță și autoritate naturală. În prezența lui, chiar și caracterele mai călite se pierdeau cu firea. Nu cumva un zeu îl însuflețea pe acest faraon care umpluse țara de monumente și își doborâse toți dușmanii? Treizeci și trei de ani de domnie… Singur Ramses cunoștea adevărata povară a încercărilor pe care le îndurase. Ele începuseră cu moartea tatălui său, Seti, a cărui pierdere îl lăsase dezorientat în momentul în care hitiții se pregăteau de război. Fără ajutorul lui Amon, tatăl său celest, Ramses, trădat de propriile sale trupe, n-ar fi triumfat la Kadesh. Desigur, avusese parte de fericire și pace, dar mama sa, Tuya, care simboliza legitimitatea puterii, se alăturase ilustrului ei soț în ținutul luminii unde trăiau în eternitate sufletele celor drepți. Și destinul, inexorabil, lovise din nou în modul cel mai atroce, provocându-i regelui o rană care nu se va vindeca niciodată. Marea lui soție regală, Nefertari, murise în brațele lui la Abu Simbel, în Nubia, unde Ramses ridicase două temple pentru a glorifica unitatea indestructibilă a cuplului regal. Faraonul pierduse cele trei ființe care îi erau cele mai apropiate, cele trei ființe care îl formaseră și a căror dragoste era fără limite. Totuși, el continuase să domnească, să reprezinte Egiptul cu aceeași credință și cu același entuziasm. Patru alți tovarăși îl părăsiseră, după ce repurtase atâtea victorii alături de ei: cei doi cai ai săi, atât de curajoși pe câmpul de luptă, leul său, Voinicul, care îi salvase viața de mai multe ori, și câinele lui galben, Străjerul, care beneficiase de o mumificare de prim rang. Un alt Străjer îi succedase, apoi un al treilea, care tocmai se născuse. Dispăruse, de asemenea, poetul grec Homer care își sfârșise zilele în grădina lui din Egipt, contemplându-și lămâiul. Ramses se gândea cu nostalgie la primele întâlniri cu autorul Iliadei și Odiseei, care se îndrăgostise de civilizația faraonilor. După moartea lui Nefertari, Ramses fusese tentat să renunțe la putere și să i-o încredințeze fiului său cel mare, Kha. Dar prietenii lui se opuseseră, amintindu-i monarhului că un faraon era ales pe viață și că nu își mai aparținea. Oricare fuseseră suferințele lui umane, el trebuia să-și îndeplinească sarcina până la sfârșitul existenței. Așa cerea Regula și Ramses, ca și predecesorii săi, se va conforma. De aici, din templul său pentru veșnicie, emițător al unui flux magic care-i proteja domnia, de aici își trăsese Ramses forța necesară pentru a continua. Deși o importantă ceremonie îl aștepta, monarhul întârzia în sălile Ramesseumului înconjurat de o incintă lungă de trei sute de metri, adăpostind două mari curți cu stâlpi reprezentându-l pe rege în chip de Osiris, o vastă sală cu 48 de coloane, adâncă de treizeci și unu de metri și largă de patruzeci, și un sanctuar unde se simțea prezența divină. Marcând accesul în templu, piloni înalți de șaptezeci de metri despre care textele scrise spuneau că urcă până la cer. Pe latura de sud a primei curți, palatul, împrejurul locului sfânt, o vastă bibliotecă, antrepozite, o comoară conținând metale prețioase, birourile scribilor și casele preoților. Acest oraș-templu funcționa zi și noapte, căci serviciul divin nu cunoștea odihnă. Ramses rămase câteva clipe în acea parte a sanctuarului consacrată soției lui, Nefertari, și mamei sale Tuya. El contemplă basoreliefurile care prezentau uniunea reginei cu parfumul zeului Amon-Ra, misterios și luminos în același timp, și alăptarea faraonului, căruia i se asigura astfel o tinerețe perpetuă. ☥ La palat, probabil ca cei care-l așteptau se impacientau. Regele se smulse din amintiri, nu se opri nici în fața colosului înalt de optsprezece metri, sculptat într-un singur bloc de granit roz, numit „Ramses, lumina regilor”, nici în fața arborelui de acacia plantat în al doilea an al domniei lui și se îndreptă spre sala de audiență cu șaisprezece coloane unde se adunaseră diplomații străini. ☥ Cu ochii verzi și înțepători, cu nasul mic și drept, cu buzele fine, cu bărbia abia marcată, frumoasa Iset, trecută de cincizeci de ani, era tot plină de viață și veselă. Anii nu trecuseră peste ea; grația și puterea ei de seducție erau intacte. — Regele a ieșit din templu? o întrebă ea neliniștită pe cameristă. — Nu încă, Maiestate. — Ambasadorii vor fi furioși. — Nu vă faceți griji; să-l vezi pe Ramses este așa un privilegiu încât nimeni nu va îndrăzni să se impacienteze. Să-l vezi pe Ramses… Da, era cel mai mare privilegiu dintre toate! Iset își aminti prima întâlnire de dragoste cu prințul Ramses, acel tânăr înflăcărat care părea îndepărtat de la putere. Cât de fericiți fuseseră în coliba de stuf, la marginea unui câmp de grâu, gustând secretul unei plăceri împărtășite! Apoi își făcuse apariția sublima Nefertari care, fără să o știe, poseda calitățile unei mari soții regale. Ramses nu se înșelase. Totuși, frumoasa Iset fusese cea care îi dăruise doi fii, Kha și Merenptah. Pentru o scurtă perioadă, încercase un resentiment față de Ramses; dar Iset se simțea incapabilă de a-și asuma sarcina zdrobitoare a unei regine și n-avea altă ambiție decât aceea de a împărți, oricât de puțin, existența cu bărbatul pe care îl iubea la nebunie. Nici Nefertari, nici Ramses nu o respinseseră; „soție secundară”, conform protocolului, Iset avusese fericirea incomparabilă de a fi lângă monarh și de a trăi în umbra lui. Unii considerau că-și irosea viața, dar Iset nu lua în seamă criticile. Pentru ea era mai bine să fie servitoarea lui Ramses decât soția unui demnitar stupid și pretențios. Moartea lui Nefertari o aruncase într-o profundă nenorocire. Regina nu era o rivală, ci o prietenă față de care manifesta respect și admirație. Știind că niciun cuvânt n-ar atenua durerea sfâșietoare a monarhului, ea rămăsese în umbră, mută și discretă. Și ceea ce era de neconceput se produse. La sfârșitul perioadei de doliu, după ce închise el însuși ușa mormântului lui Nefertari, Ramses îi ceruse frumoasei Iset să devină noua mare soție regală. Niciun suveran nu putea să domnească singur, căci Faraonul reprezenta uniunea dintre principiile masculin și feminin, conciliate și armonizate. Niciodată frumoasa Iset nu urmărise să devină regina Egiptului. Comparația cu Nefertari o înspăimânta. Dar voința lui Ramses nu se discuta. Iset se supusese, în ciuda angoasei care o stăpânea. Ea devenea „blândețea iubirii, cea care-i vedea pe zeii Horus și Seth împăcați, în sfârșit, în ființa Faraonului, suverana Celor Două țări, Egiptul de Jos și cel de Sus, cea a cărui voce aducea bucuria”… Dar aceste titluri tradiționale n-aveau nicio importanță. Adevăratul miracol era acela de a împărtăși existența lui Ramses, speranțele și suferințele lui. Iset era soția celui mai mare monarh cunoscut vreodată pe pământ și încrederea pe care i-o acorda era suficientă pentru fericirea ei. — Maiestatea sa vă cheamă, spuse camerista. Purtând o perucă în formă de vultur, cu două pene mari în vârf[2], îmbrăcată cu o rochie lungă albă, strânsă în talie cu o centură roșie din poliedre mișcătoare, împodobită cu un colier și cu brățări de aur, marea soție regală se îndreptă spre sala de audiență. Datorită educației pe care o primise ca tânără nobilă și bogată, știa să facă impresie bună în timpul ceremoniilor oficiale. De data asta, ea era, ca soție a Faraonului, ținta privirilor demnitarilor lipsiți de indulgență. Frumoasa Iset rămase nemișcată la un metru de Ramses. El, prima și unica ei iubire, continua s-o impresioneze. Era prea mare pentru ea care n-ar putea percepe niciodată amploarea gândirii lui, dar magia pasiunii umplea acest gol de netrecut. — Ești gata? Regina Egiptului se înclină. Când cuplul regal își făcu apariția, conversațiile se întrerupseră. Ramses și frumoasa Iset luară loc pe tron. Prieten din copilărie al faraonului și ministru al Afacerilor externe, foarte elegantul Acha, care lansa bucuros moda, înaintă. Cine și-ar fi imaginat că acest personaj rafinat, cu mustăcioara îngrijită, cu ochii strălucind de inteligență și cu alura aproape disprețuitoare, era îndrăgostit de aventură și că nu ezitase să-și riște viața pe teritoriul hitit în timpul unei periculoase acțiuni de spionaj? Amator de femei drăguțe, de haine frumoase și de bucate alese, Acha arunca asupra lumii o privire ironică, uneori dezabuzată, dar ardea de o dorință pe care nimic și nimeni nu reușea s-o potolească: să contribuie la gloria lui Ramses, singura ființă față de care avea, fără să-i fi mărturisit-o vreodată, o admirație fără limite. — Maiestate, Sudul vi se supune și vă aduce bogățiile, cerându-vă suflul vieții; Nordul imploră miracolul prezenței voastre; Estul își reunește pământurile pentru a vi le oferi; Vestul îngenunchează umil, șefii lui înaintează plecați. Ambasadorul din Hatti se desprinse din masa de diplomați și făcu o plecăciune în fața cuplului regal. — Faraonul este stăpânul strălucirii, declară el, focul care dă viață și care distruge. Fie ca el să existe veșnic prin ka-ul său, fie ca vremurile lui să fie fericite, bogăția să vină la momentul potrivit, căci el pune în mișcare energia divină, el care aparține în același timp cerului și pământului. În timpul domniei lui Ramses nu mai există rebeli, fiecare țară trăiește în pace. După discursuri, urmară cadourile. Din cel mai ascuns colț al Nubiei până la protectoratele Canaanului și ale Siriei, imperiul lui Ramses cel Mare îi aducea omagiu stăpânului său. ☥ Palatul era adormit; numai biroul regelui mai era încă luminat. — Ce se întâmplă, Acha? întrebă Ramses. — Cele Două țări sunt prospere, abundența domnește în fiecare provincie, hambarele ajung până la cer, tu ești viața poporului tău, tu… — Discursurile s-au terminat. De ce ambasadorul hitit s-a lansat în elogii atât de insistente? — Diplomația… — Nu, e mai mult decât atât. Nu crezi? Acha își trecu degetul arătător manichiurat peste mustața parfumată. — Mărturisesc că sunt tulburat. — Crezi că Hattușil ar pune din nou în discuție problema păcii? — În cazul ăsta, ar face să ne parvină mesaje de alt ordin. — Spune-mi adevărata ta părere. — Crede-mă, sunt nedumerit. — Să rămâi într-o stare de îndoială când e vorba hitiți, ar fi o eroare fatală. — Să înțeleg că mă însărcinezi să descopăr adevărul? — Am avut prea mulți ani pașnici; în ultima vreme, leneveai.   [1] Perizoma – fâșie de pânză înfășurată în jurul șoldurilor și a coapselor și înnodată în față (n. trad.)   [2] Coafura neret – un vultur cu aripile de o parte și de alta a feței și capul păsării în frunte – era specifică reginelor egiptene; cele două pene înalte reprezintă semnul vieții (ankh), fiind atributul zeilor și regilor și marcând aspectul divin (n. trad.)  

Ramses Doamna de la Abu Simbel de Christian Jacq 4 1 Voinic, leul lui Ramses, scoase un răget care-i cutremură de spaimă atât pe egipteni, cât și pe răsculați. Uriașa fiară, răsplătită de faraon cu un colier subțire din aur pentru neprețuitele și credincioasele servicii pe care le adusese cu ocazia bătăliei de la Kadesh împotriva hitiților[1], cântărea mai bine de trei sute de kilograme. Măsura patru metri și era împodobit cu o coamă deasă, dar, în același timp, și strălucitoare, atât de impunătoare încât îi acoperea creștetul capului, obrajii, gâtul, o bună parte din umeri și din piept. Blana, cu firul drept și scurt, avea o culoare brun deschis, într-o nuanță luminoasă. Pe mai mult de douăzeci de kilometri în jur, furia Voinicului se făcu simțită și toți cei de acolo înțeleseră că era același sentiment cu al lui Ramses care, după victoria de la Kadesh, devenise Ramses cel Mare. Era oare întru totul reală această măreție, din moment ce faraonul Egiptului nu reușea, în pofida prestigiului și vitejiei sale, să-și impună autoritatea asupra barbarilor din Anatolia? Armata egipteană se comportase rușinos în timpul înfruntării cu aceștia. Generalii, lași sau nepricepuți, îl părăsiseră pe Ramses lăsându-l singur în fața miilor de dușmani, siguri de victoria lor. Dar zeul Amon, ascuns într-o lumină orbitoare, auzise chemarea fiului său și dăruise puteri supraomenești brațului faraonului. După cinci ani de domnie tumultuoasă, Ramses crezuse că victoria sa de la Kadesh îi va împiedica mult timp pe hitiți să mai ridice fruntea și că în Orientul Apropiat se va instaura o epocă de relativă pace. Se înșelase amarnic el, taurul puternic, cel iubit de Regula divină, apărătorul Egiptului, Fiul Luminii. Era el îndreptățit să poarte aceste nume ca o cunună, dată fiind starea de revoltă care mocnea permanent în protectorate egiptene tradiționale cum erau Canaan și Siria de Sud? Nu numai că hitiții nu renunțaseră la luptă, dar, mai mult, porniseră o ofensivă generală, aliați cu beduinii, acești tâlhari și asasini care râvneau dintotdeauna la mănoasele pământuri ale Deltei. Generalul comandant al armatei lui Ra se apropie de rege. — Maiestate… Situația este mai critică decât ne așteptam. Asta nu mai este o răscoală ca altele; după cum ne spun iscoadele noastre, toată țara Canaanului se ridică împotriva noastră. După ce vom trece de acest prim obstacol, va fi un al doilea, apoi un al treilea, apoi… — Și tu nu mai vezi cum putem ajunge la un liman? — Riscăm să avem pierderi grele, Maiestate, și oamenii nu au chef să se lase omorâți pentru nimic. — Supraviețuirea Egiptului nu este un motiv destul de bun? — Eu nu voiam să spun… — Totuși, asta ai gândit, generale! Lecția de la Kadesh a fost, așadar, zadarnică. Să fiu eu sortit, oare, să am în jur doar niște lași care își pierd viața pentru că vor să și-o salveze? — Nu vă puteți îndoi, Maiestate, de credința mea și a celorlalți generali, dar voiam doar să vă punem în gardă. — Serviciul nostru de spionaj a obținut informații despre Acha? — Din păcate, nu, Maiestate. Acha, prieten din copilărie al lui Ramses și ministru al Afacerilor externe, căzuse într-o cursă pe când se afla în vizită la prințul din Amurru[2]. Fusese torturat, mai era încă în viață, cei care-i țineau prizonier considerau că diplomatul avea o valoare de schimb? Îndată ce primise această informație, Ramses își mobilizase trupele, abia refăcute după șocul de la Kadesh. Pentru a-l salva pe Acha, trebuia să treacă prin regiuni care îi deveniseră ostile. Nici de data aceasta, prinții din partea locului nu-și respectaseră jurământul de credință față de Egipt și se vânduseră hitiților pe un pumn de metal prețios și promisiuni mincinoase. Cine n-ar fi visat să năvălească pe pământul faraonilor și să se înfrupte din bogățiile socotite fără margini? Ramses cel Mare avea multe proiecte de pus în practică, templul său pentru veșnicie la Theba, Ramesseumul, Karnak, Luxor, Abydos, locul pregătit pentru odihna sa veșnică din Valea Regilor, și Abu Simbel, visul de piatră pe care voia să-l ofere soției sale adorate, Nefertari… Și uite că se afla aici, la marginea ținutului Canaan, în vârful unei coline, privind cu atenție o fortăreață inamică. — Maiestate, dacă aș putea… — Hai, curaj, generale! — Demonstrația voastră de forță este peste măsură de impresionantă… Sunt convins că împăratul Muwattalis va înțelege mesajul și va porunci ca Acha să fie eliberat. Muwattalis, împăratul hitit, era un om pătimaș și viclean, conștient că tirania sa nu se baza decât pe forță. Aflat în fruntea unei mari coaliții, el eșuase, totuși, în încercarea sa de a cuceri Egiptul, dar pornea acum un nou atac, prin beduini și răsculați pe care îi punea să lupte. Numai moartea lui Muwattalis sau cea a lui Ramses ar fi putut pune capăt unui conflict al cărui rezultat avea să fie hotărâtor pentru viitorul multor popoare. Dacă Egiptul ieșea înfrânt din această confruntare, puterea militară hitită urma să impună o dictatură plină de cruzime care ar fi distrus o civilizație milenară, creată încă din vremea domniei lui Menes, primul dintre faraoni. ☥ Timp de o clipă, Ramses se gândi la Moise. Unde se ascundea, oare, acest alt prieten din copilărie care fugise din Egipt după ce făptuise o crimă? Cercetările fuseseră zadarnice. Unii susțineau că evreul, ce colaborase atât de rodnic la construcția orașului Pi-Ramses, noua capitală construită în Deltă, își găsise sfârșitul printre nisipurile deșertului. Moise li se alăturase răsculaților? Nu, el nu putea deveni vreodată un dușman. — Maiestate… Maiestate, mă auziți? Privind chipul bine hrănit și speriat al acestui gradat care nu se gândea decât să-i fie lui bine, Ramses parcă îl văzu pe omul care-i ura mai mult decât orice pe lume: Șenar, fratele său mai mare. Mizerabilul acela se aliase cu hitiții, cu speranța că va urca pe tronul Egiptului. Șenar dispăruse pe când era transportat de la închisoarea mare din Memphis la temnițele din oaze, profitând de o furtună de nisip. Și Ramses era convins că el încă mai trăia și nu renunțase nici în ruptul capului la planurile de a-i face rău. — Pregătește-ți trupele pentru luptă, generale. Rușinat, ofițerul superior se făcu nevăzut. Cât de mult i-ar fi plăcut lui Ramses să se bucure de tihna unei grădini alături de Nefertari, de fiul și de fiica lui, cum ar fi gustat el fericirea fiecărei zile, departe de zăngăni tul armelor! Dar trebuia să-și salveze țara de năvala hoardelor setoase de sânge care n-ar fi ezitat să distrugă templele și să calce în picioare orice lege. Un asemenea țel nu ținea seamă de persoana sa. El nu avea dreptul să se gândească la propria sa liniște, la familia sa, ci trebuia să înlăture răul chiar de-ar fi făcut-o cu prețul vieții. Ramses privi îndelung la fortăreața care îi bara drumul către centrul protectoratului Canaan. Zidurile sale, înalte de șase metri, cu dublă înclinare, adăposteau o garnizoană destul de numeroasă. La creneluri, așteptau pregătiți arcașii. În șanțurile din jur fuseseră aruncate cioburi de vase sfărâmate care puteau răni tălpile infanteriștilor trimiși să proptească scările de zid. Vântul dinspre mare îi răcorea pe soldații egipteni, adunați între două dealuri încinse de razele fierbinți ale soarelui. Sosiseră acolo după un lung marș forțat, fără să aibă parte decât de scurte opriri și de tabere improvizate în grabă. Doar mercenarii bine plătiți așteptau luptele fără nicio emoție; tinerii recruți, dezamăgiți deja de ideea că-și părăseau țara pentru cine știe cât timp, se gândeau cu teamă că ar putea pieri în una dintre acele teribile lupte care-i așteptau. Fiecare dintre ei spera ca Faraonul se va mulțumi doar să întărească frontiera de nord-est în loc să pornească într-o aventură care risca să se termine printr-un dezastru. Nu trecuse mult timp de când guvernatorul din Caza, capitala provinciei Canaan, oferise un banchet splendid statului-major egiptean, jurând că el nu se va alia niciodată cu hitiții, acești barbari din Asia, de o cruzime legendară. Ipocrizia sa, prea evidentă, îl revoltase în adâncul sufletului pe Ramses; astăzi, trădarea sa nu mai era o surpriză pentru tânărul monarh de douăzeci și șapte de ani care începea să știe cum să pătrundă în secretul ființelor umane. Nerăbdător, leul scoase din nou un răget. Voinic se schimbase destul de mult față de ziua în care Ramses îl găsise, gata să moară, în savana nubiană. Mușcat de un șarpe, micul pui de leu nu mai avea nicio șansă să trăiască. Între fiară și om se crease destul de repede o profundă simpatie reciprocă. Din fericire, Setau, vindecătorul, și el prieten din copilărie și coleg de universitate cu Ramses, știuse să găsească leacurile potrivite. Formidabila rezistență a animalului îi permisese să treacă peste această încercare și să devină o creatură adultă cu o putere înspăimântătoare. Regele nici nu putea visa o gardă de corp mai bună. Ramses își trecu degetele prin coama Voinicului. Mângâierea nu liniști animalul. Îmbrăcat cu o tunică din piele de căprioară cu o mulțime de buzunare pline cu prafuri, pilule și sticluțe, Setau urca povârnișul dealului. Scurt și îndesat, cu capul pătrățos, părul negru, nebărbierit, avea o adevărată pasiune pentru șerpi și scorpioni. Folosind veninul lor, el prepara medicamente foarte eficace și, în compania soției sale Lotus, o fermecătoare nubiană la care soldații priveau cu adevărată bucurie, el își continua neabătut cercetările. Ramses încredințase acestei perechi conducerea serviciului sanitar al armatei. Setau și Lotus luaseră parte la toate campaniile regelui, nu din dragoste pentru război, ci pentru a descoperi noi specii de reptile și a-i îngriji pe soldații răniți sau bolnavi. Și Setau era convins că, în cazul vreunei nenorociri, nimeni nu era mai indicat decât el pentru a veni în ajutorul bunului său prieten Ramses. — Moralul trupelor nu este prea grozav, constată el. — Generalii și-ar dori să ne retragem, recunoscu Ramses. — Având în vedere comportarea soldaților tăi la Kadesh, la ce te poți aștepta? La fugă și la zăpăceală se pricep cel mai bine. Tu o să iei o hotărâre de unul singur, ca de obicei. — Nu, Setau, nu singur. La sfatul soarelui, al vânturilor, al sufletului leului meu, al spiritului acestui pământ… Ei nu mint niciodată. Eu trebuie doar să înțeleg mesajul lor. — Nu există un consiliu de război mai bun. — Ai vorbit, cumva, cu șerpii tăi? — Ei sunt mesageri ai lumii invizibile. Da, i-am întrebat și ei mi-au răspuns fără ocol: nu da înapoi. De ce este Voinic așa de nervos? — Din cauza pădurii de stejari, din stânga fortăreței, la jumătatea drumului dintre ea și noi. Setau privi în direcția aceea, mușcând preocupat dintr-un băț de trestie. — Nu-mi miroase a bine, ai dreptate. Să fie o capcană, ca la Kadesh? — Aceea a funcționat atât de bine încât strategii hitiți au plănuit alta, cu speranța că vor avea un succes și mai mare. Atunci când vom ataca, avântul nostru va fi oprit, în timp ce arcașii de pe ziduri ne vor decima după cum vor dori. Menna, grăjdarul lui Ramses, se plecă în fața regelui. — Carul este pregătit, Maiestate. Suveranul mângâie mult timp coamele celor doi cai ai săi pe nume „Victorie în Theba” și „Zeița Mut este mulțumită”; împreună cu leul, ei fuseseră singurii care nu-l trădaseră, la Kadesh, când bătălia părea pierdută. Ramses luă hățurile în mâini, sub privirile neîncrezătoare ale grăjdarului său, ale generalilor și ale regimentului de elită al carelor de luptă. — Maiestate, făcu îngrijorat Menna, doar n-o să mergeți… — Să trecem pe lângă fortăreață, ordonă regele, și să lovim direct asupra pădurii de stejari. — Maiestate… V-ați uitat pieptarul de zale! Maiestate! Fluturând în mâini o vestă împletită din zale și acoperită cu plăcuțe mici de metal, grăjdarul alergă în zadar în urma carului lui Ramses care o pornise singur, într-o viteză nebunească, către dușman. 2 Stând în picioare în carul său care pornise cu cea mai mare viteză, Ramses cel Mare semăna mai degrabă cu un zeu decât cu un om. Înalt de statură, cu fruntea lată, purtând o coroană albastră care se mula perfect pe cap, cu arcadele proeminente, sprâncenele stufoase, privirea pătrunzătoare ca a unui șoim, nasul lung, subțire și ușor coroiat, urechile rotunde și fin profilate, maxilarul puternic, buzele cărnoase, era o imagine completă a forței. La apropierea sa, beduinii aflați în pădurea de stejari ieșiră din ascunzătoare. Unii dintre ei își încordară arcurile, alții încercară să arunce sulițele. Ca și la Kadesh, regele fu mai iute ca o vijelie, mai agil ca un șacal care străbate distanțe enorme într-o clipă; ca un taur cu coarnele înfricoșătoare străpungându-și dușmanii, el îi strivi pe primii atacatori care-i ieșiră în cale și trimise săgeată după săgeată în piepturile răsculaților. Căpetenia cetei de beduini reuși să se ferească în ultima clipă de șarja furioasă a monarhului și, cu un genunchi la pământ, vru să arunce cu un pumnal lung pe care-i purta la spate. Saltul Voinicului îi lăsă cu gura căscată pe răsculați. În ciuda greutății și a mărimii sale, leul păru să plutească prin aer. Cu ghearele scoase, se năpusti asupra căpeteniei beduinilor, îi înfipse colții în cap și strânse fălcile. Ceea ce urmă fu atât de înfiorător încât numeroși războinici aruncară armele și o rupseră la fugă ca să scape de bestia care sfârteca deja carnea altor doi beduini veniți zadarnic în ajutorul șefului lor. Carele de luptă egiptene, urmate de mai multe sute de infanteriști, îl ajunseră din urmă pe Ramses și nu dură prea mult până să înfrângă rezistența ultimelor rânduri ale beduinilor. Potolit acum, Voinic își linse labele mânjite de sânge și-și privi stăpânul cu ochi nespus de blânzi. Recunoștința pe care o zări în privirile lui Ramses îl făcu să scoată un mormăit de satisfacție. Leul se culcă lângă roata din dreapta a carului regal, privind în jur cu ochi vigilenți. — Este o mare victorie, Maiestate! declară generalul care comanda armata lui Ra. — Tocmai am evitat o nenorocire; de ce niciuna dintre iscoade nu a fost în stare să descopere că în pădure se aflau ațâți dușmani? — Noi… noi nu am luat în seamă locul acela care ni se părea pustiu și lipsit de vreo importanță. — Trebuie, oare, ca un leu să-i învețe pe generalii mei meseria armelor? — Maiestatea voastră dorește, fără îndoială, ca sfatul de război să se adune pentru pregătirea atacului fortăreței… — Nu, atacăm imediat. Din tonul pe care faraonul rostise aceste cuvinte, Voinic știu că scurtul armistițiu luase sfârșit. Ramses mângâie cu palma crupele celor doi cai ai săi care priviră unul la altul, ca pentru a se încuraja reciproc. — Maiestate, Maiestate… Vă rog! Cu răsuflarea întretăiată, grăjdarul Menna îi întinse regelui vesta din zale acoperită cu plăcuțe de metal. Ramses acceptă să îmbrace vesta de zale, care nu strica prea mult aspectul impunător al veșmântului său de în, cu mâneci largi. La încheietura mâinilor, două brățări de aur și de lapislazuli având în mijloc un ornament înfățișând două capete de rață sălbatică, simbol al perechii regale care semăna cu două păsări migratoare plecând în zborul lor către regiunile misterioase ale văzduhului. Mai avea oare s-o vadă Ramses pe Nefertari înainte de a face marea călătorie către celălalt tărâm al vieții? „Victorie în Theba” și „Zeița Mut este mulțumită” băteau nerăbdători din copite. Cu capul împodobit de un panaș de pene roșii cu vârful albastru și spinările apărate de un valtrap roșu cu alb, se grăbeau să pornească înspre fortăreață. Din piepturile infanteriștilor se înălța un imn apărut spontan după victoria de la Kadesh și ale cărui cuvinte aveau darul să-i îmbărbăteze pe fricoși: „Brațul lui Ramses este puternic, sufletul său viteaz, el este un arcaș fără egal, un zid pentru soldați, o flacără ce-i arde pe dușmani”. Agitat, grăjdarul Menna umplu cu săgeți cele două tolbe din carul regelui. — Le-ai verificat? — Da, Maiestate; sunt ușoare și rezistente. Numai săgețile voastre îi pot doborî pe arcașii dușmani. — Nu știi că lingușeala este o gravă greșeală? — Ba da, dar mi-e atât de frică! Dacă n-ați fi fost voi, barbarii ăștia nu ne-ar fi terminat pe toți? — Pregătește o porție zdravănă pentru caii mei; când o să ne întoarcem, o să fie tare înfometați. Îndată ce carele egiptene se apropiară de zidurile fortăreței, arcașii canaaneeni și aliații lor beduini traseră mai multe salve de săgeți care luaseră drept țintă picioarele cailor. Animalele nechezară speriate, unii cai se cabrară, dar calmul pe care-i insufla regele nu lăsă panica să cuprindă trupele sale de elită. — Pregătiți arcurile mari, ordonă el, și așteptați semnalul meu. Atelierul de arme din Pi-Ramses făcuse mai multe arcuri din lemn de acacia, care aveau un tendon de bou în loc de alt fel de coardă. Studiată cu grijă, forma armei făcea ca o săgeată să poată fi aruncată, cu precizie și pe o linie curbă, la mai mult de două sute de metri distanță. Această tehnică făcea ca protecția oferită apărătorilor ascunși după creneluri să devină doar o iluzie. — Cu toții odată! urlă Ramses cu o voce atât de tunătoare încât parcă elibera energia soldaților. Cele mai multe dintre săgeți își atinseră ținta. Loviți în cap, cu ochii și beregatele străpunse dintr-o parte în alta, numeroși arcași dușmani căzură, morți sau grav răniți. Cei care le luară locul avură aceeași soartă. Liniștit că soldații lui nu vor fi doborâți de săgețile răsculaților, Ramses le dădu ordin să se îndrepte în fugă către poarta de lemn a fortăreței și s-o doboare cu lovituri de secure. Carele egiptene se apropiară și ele, arcașii faraonului își potriviră și mai bine tirul, făcând ca orice rezistență de pe ziduri să înceteze. Cioburile cu muchii ascuțite care umpleau șanțurile, nu mai aveau niciun rost; contrar obiceiului, Ramses nu punea soldații să rezeme scările de ziduri, ci se concentra asupra intrării principale. Răsculații se îngrămădiră în spatele porții, dar nu reușiră să oprească valul de egipteni furioși. Încăierarea fu de o violență îngrozitoare; soldații faraonului se cățărară pe un morman de cadavre și, ca un val care distruge totul în cale, se năpustiră în interiorul fortăreței. Asediații cedau puțin câte puțin terenul; cu șalurile lor lungi și cu veșmintele mânjite de sânge ei se înghesuiau unii peste alții. Săbiile egiptenilor străpunseră coifurile, sfărâmară oasele, crestară șolduri și umeri, tăiară tendoanele, vărsară intestinele celor pe care-i întâlneau în cale. După o vreme, o tăcere adâncă se așternu peste întreaga cetate. Femeile îi rugau cu lacrimi pe învingători să-i lase în viață pe cei care mai trăiau, adunați într-un colț al curții din mijlocul fortificației. Carul lui Ramses își făcu intrarea în cetatea recucerită. — Cine comandă aici? întrebă regele. Un bărbat cam de cincizeci de ani, fără brațul drept, ieși din grupul înspăimântat al învinșilor. — Eu sunt soldatul cel mai în vârstă… Toți comandanții mei au murit. Îl rog din inimă pe stăpânul celor Două Țări să aibă milă de noi. — Ce fel de iertare îi poate aștepta pe cei care nu-și respectă cuvântul dat? — Ca Faraonul să ne acorde cel puțin o moarte mai rapidă. — Uite ce hotărăsc eu, canaaneanule: copacii din provincia ta vor fi tăiați, iar lemnul trimis în Egipt; prizonierii, bărbați, femei și copii, vor fi duși în Deltă unde vor lucra la construcții în folos public; turmele și caii din Canaan intră în proprietatea noastră. Cât despre soldații rămași în viață, ei vor fi angajați în armata mea și vor lupta de acum înainte sub ordinele mele. Prizonierii se prosternară până la pământ, fericiți că trăiau. ☥ Setau nu avea motive să fie supărat. Numărul de răniți grav nu era prea mare și medicul avea la dispoziție destulă carne proaspătă și pansamente cu miere ca să oprească hemoragiile. Cu mâinile sale care se mișcau iute și precis, Lotus apropia marginile rănilor cu niște fâșii unse cu lipici și așezate în cruce. Zâmbetul frumoasei nubiene avea darul să mai aline durerile. Brancardierii îi duceau pe pacienți la infirmeria de campanie unde erau tratați cu alifii, pomezi și esențe pentru ca, după aceea, să fie trimiși în patrie. Ramses le vorbi soldaților care suferiseră diferite răni, mai ușoare sau mai grave, pentru a-și apăra țara, apoi îi chemă pe ofițerii săi superiori cărora le dezvălui intenția lui de a continua înaintarea spre nord pentru a recuceri, una câte una, fortărețele din Canaan ce trecuseră sub control hitit, cu ajutorul beduinilor. Entuziasmul faraonului se transmise și celorlalți. Teama dispăru din inimi și toată lumea se bucură de noaptea și ziua de odihnă care li se acordase. Cât despre Ramses, el cină cu Setau și Lotus. — Până unde ai vrea să ajungi? întrebă medicul. — Măcar până în Siria de Nord. — Până la… Kadesh? — O să vedem. — Dacă expediția aceasta durează prea mult, observă Lotus, n-o să mai avem medicamente. — Reacția hitiților a fost rapidă, a noastră trebuie să fie fulgerătoare. — Războiul ăsta o să se termine vreodată? — Da, Lotus, în ziua în care dușmanul va fi definitiv învins. — Nu-mi place deloc să discut despre politică, comentă Setau cam morocănos. Hai, draga mea, hai să ne iubim și după aceea o să mai mergem să căutăm niște șerpi. Simt eu că în noaptea asta recolta s-ar putea să fie bună. ☥ Ramses săvârși ritualul zorilor în mica capelă care fusese ridicată lângă cortul său, în mijlocul taberei. Un sanctuar destul de modest în comparație cu templele din Pi-Ramses; dar credința din sufletul Fiului Luminii rămânea aceeași. Niciodată tatăl său, Amon, nu-și va dezvălui în fața vreunei ființe umane adevărata sa înfățișare, niciodată nu va putea fi cuprins într-o formă, oricare ar fi ea; cu toate acestea, simțeau cu toții prezența invizibilului. Când suveranul ieși din capelă, observă un soldat care ținea în lesă o antilopă, așa-numita antilopă-suliță, și reușea cu mare greutate să stăpânească animalul. De fapt, soldatul acela arăta destul de ciudat: avea părul lung, tunica de mai multe culori, barba retezată scurt și ascuțit și privirea piezișă. Și de ce animalul acela sălbatic fusese adus în tabără, ajungând atât de aproape de cortul regelui? Faraonul nu mai avu când să-și pună mai multe întrebări. Beduinul dădu drumul antilopei care țâșni spre Ramses, cu coarnele îndreptate către stomacul suveranului care nu avea nicio armă la el. Voinic încolți din partea stângă antilopa și-și înfipse ghearele în ceafa ei; ucisă pe loc, aceasta se prăbuși la picioarele leului. Înmărmurit, beduinul scoase un pumnal de sub tunică, dar nu mai avu timp să încerce să-l folosească; o durere cumplită în spate, urmată imediat de o ceață înghețată care-i orbi și-l făcu să scape arma din mână. Se prăbuși mort, cu fața înainte, cu o lance înfiptă între omoplați. Calmă și zâmbitoare, Lotus făcuse dovada unei îndemânări surprinzătoare. Frumoasa nubiană nici măcar nu părea prea emoționată de ceea ce făcuse. — Mulțumesc, Lotus. Setau ieși din cortul său, ca și mulți alți soldați care-i văzură pe leu sfâșiindu-și prada, descoperind alături și cadavrul beduinului. Speriat de moarte, grăjdarul Menna îngenunche la picioarele lui Ramses. — Îmi pare foarte rău, Maiestate! Vă făgăduiesc că voi afla care au fost santinelele ce l-au lăsat pe ucigașul ăsta să intre în tabără și o să am grijă să fie pedepsite cât se poate de aspru. — Adună-i pe trâmbițași și spune-le să dea semnalul de plecare.   [1] Strămoșii îndepărtați ai turcilor de astăzi.   [2] Libanul.  

Ramses Batalia de la Kadesh de Christian Jacq 3 1 Calul lui Danios străbătea în galop drumul încins de soare care ducea spre Lăcașul Leului, un târgușor din Siria de Sus, întemeiat de ilustrul faraon Seti. Egiptean după tată și sirian după mamă, Danios îmbrățișase onorabila meserie de factor poștal și se specializase în predarea mesajelor urgente. Administrația egipteană îi asigura calul, hrana și uniforma; Danios primise și o locuință de serviciu la Sileh, oraș de la granița de nord-est, și poposea gratuit în stațiile de poștă. Pe scurt, o viață frumoasă, mereu pe drumuri și întâlnirea cu sirience pline de bunăvoință, dar dornice, câteodată, să se mărite cu un funcționar care o lua imediat la sănătoasa atunci când legătura devenea prea serioasă. Danios, căruia părinții îi aflaseră adevărata natură datorită astrologului din sat, nu suporta să trăiască obligatoriu într-un anumit loc, chiar și în brațele unei iubite pline de nuri. Nimic nu conta mai mult pentru el decât distanțele pe care le străbătea zilnic pe drumurile pline de praf. Conștiincios și metodic, factorul era bine văzut de către superiorii săi. Încă de la începutul carierei sale, nu rătăcise niciodată vreo scrisoare și scurtase deseori timpul de predare a scrisorilor pentru a face pe placul vreunui expeditor grăbit. Împărțirea corespondenței cât mai repede posibil era o obligație de onoare pentru el. Când Ramses devenise faraon, după moartea lui Seti, Danios se temuse, la fel ca mulți alți egipteni, că tânărul suveran ar putea fi un mare războinic trimițându-și armata ca să cucerească Asia, cu speranța de a reface un imens imperiu al cărui centru fusese cândva Egiptul. În timpul primilor patru ani de domnie, Ramses extinsese templul de la Luxor, terminase uriașa sală cu coloane de la Karnak, începuse construcția templului său pentru veșnicie pe malul de est al Thebei și întemeiase o nouă capitală în Deltă, Pi-Ramses; dar nu schimbase politica externă a tatălui său care consta în respectarea unui pact de neagresiune cu hitiții, faimoșii războinici ai Anatoliei. Aceștia din urmă se părea că renunțaseră să mai atace Egiptul și respectau protectoratul acestuia asupra Siriei de Sud. Viitorul se arăta a fi surâzător dacă schimbul de scrisori militare între Pi-Ramses și fortărețele de pe Drumul lui Horus nu s-ar fi intensificat ca niciodată până atunci. Danios îi întrebase pe superiorii săi, ca și pe ofițerii pe care-i întâlnise; nimeni nu știa nimic, dar se vorbea despre tulburări în Siria de Nord și chiar în provincia Amurru[1], aflată în zona de influență egipteană. Era limpede că mesajele pe care le transmitea Danios aveau drept scop să-i pregătească pe comandanții fortărețelor de pe Drumul lui Horus, linia de fortificații de la nord-est, să intre cât de curând în stare de alarmă. Datorită acțiunii viguroase a lui Seti, Canaan[2], Amurru și Siria de Sud formau o întinsă zonă tampon care apăra Egiptul de o invazie neașteptată. Desigur, era nevoie permanent de o supraveghere atentă a prinților din aceste ținuturi agitate și, câteodată, mai trebuiau și treziți cu forța la realitate; aurul Nubiei potolea repede intențiile de a trăda care apăreau la fiecare schimbare cât de mică în viața politică locală. Prezența trupelor egiptene și paradele militare combinate cu mari serbări, ca acelea ale secerișului, erau celelalte mijloace eficace pentru a menține o pace destul de fragilă. În mai multe rânduri, în trecutul nu prea îndepărtat, fortărețele de pe Drumul lui Horus își zăvorâseră porțile și interziseseră oricărui străin să mai treacă frontiera; hitiții nu le atacaseră niciodată, așa că teama că s-ar fi putut da lupte grele se risipise. Știind toate acestea, Danios era optimist; hitiții cunoșteau vitejia armatei egiptene, egiptenii se temeau de violența și cruzimea războinicilor din Anatolia. Cele două țări, care riscau să iasă sleite de puteri după un conflict direct, aveau tot interesul să rămână fiecare pe pozițiile ei, rezumându-se doar la atacuri și riposte verbale. Ramses, angajat într-un program de lucrări importante, nu avea de gând să provoace o înfruntare directă. Danios trecu în plin galop prin fața stelei din granit care marca limita domeniului agricol aparținând micii așezări Lăcașul Leului. Brusc, trase de frâul calului, apoi se întoarse. Un amănunt neobișnuit îi atrăsese atenția. Factorul poștal descălecă în fața lespezii cioplite. Revoltat, el observă că bolta de deasupra fusese distrusă și că mai multe hieroglife fuseseră lovite cu ceva dur. Inscripția magică, devenită acum indescifrabilă, nu mai putea oferi protecție acelor locuri. Cel care săvârșise o asemenea faptă avea să fie judecat și condamnat cu cea mai mare asprime; distrugerea unei pietre de o asemenea importanță era o crimă pasibilă de pedeapsa cu moartea. Fără nicio îndoială, factorul era primul martor al acestei drame pe care trebuia s-o semnaleze fără întârziere guvernatorului militar al regiunii. Atunci când acesta va afla despre nenorocire, va înainta un raport amănunțit adresat direct cancelariei faraonului. Un zid de cărămizi înconjura casele; de o parte și de alta a porții de intrare, fuseseră instalați doi sfincși culcați pe labele din față. Băiatul rămase pe loc, înmărmurit de uimire; cea mai mare parte a satului fusese devastată, cei doi sfincși erau răsturnați pe o parte, ciopârțiți. Lăcașul Leului fusese atacat. Niciun zgomot nu se auzea dinspre case. De obicei, atmosfera din locul acela era foarte însuflețită: instrucția infanteriștilor, antrenamentul călăreților, discuțiile aprinse din piața centrală, din jurul fântânii, chiotele copiilor, răgetele măgarilor… Tăcerea aceea neobișnuită îi puse factorului un nod în gât. Simțind că îl arde cerul gurii, destupă burduful cu apă și bău cu lăcomie. Curiozitatea învinse teama. Ar fi trebui acum să pornească la drum și să dea alarma la cea mai apropiată garnizoană, dar vru să afle mai multe. Danios îi cunoștea pe aproape toți locuitorii din Lăcașul Leului, de la guvernator la hangiu; cu unii era chiar prieten bun. Calul sforăi și se ridică pe picioarele dindărăt; mângâindu-l pe coamă, factorul îl liniști. Dar animalul nu mai vru să meargă mai departe. Danios intră pe jos în târgușorul cufundat în tăcere. Magaziile de grâu sparte, chiupurile de lut făcute țăndări. Din rezervele de hrană și de băutură nu mai rămăsese nimic. Micile case cu etaj nu mai erau decât ruine; nici măcar una nu scăpase atacatorilor, cuprinși de o nebunie a distrugerii care nu cruțase nici locuința guvernatorului. Zidurile micului templu erau și ele năruite. Statuia zeului fusese sfărâmată cu lovituri de măciucă și capul se afla la câțiva metri distanță. Peste tot aceeași tăcere deplină, apăsătoare. În fântână, leșurile catârilor uciși. În piața centrală se vedeau resturile unui foc în care arseseră mobile și papirusuri. Duhoare. Un miros greu, acru, grețos îi tăie factorului răsuflarea și-l atrase către măcelărie, situată la marginea de nord a așezării, sub un portic larg, la adăpost de bătaia razelor de soare. Acolo se tranșau vitele tăiate, se prăjeau bucăți mari de carne într-un cazan uriaș și se frigeau la jar zburătoarele vânate. Un loc plin de viață, unde factorul prânzea cu mare plăcere, după ce împărțea corespondența. Când îi văzu pe oameni, Danios simți că nu mai are aer. Erau cu toții acolo: soldați, negustori, meșteșugari, bătrâni, femei, copii, doici. Toți cu beregata tăiată, aruncați unii peste alții. Guvernatorul fusese tras în țeapă, trei ofițeri ai detașamentul din garnizoană spânzurați de grinda care susținea acoperișul măcelăriei. Pe un stâlp de lemn, o inscripție cu caractere hitite: „Victorie a armatei puternicului suveran din Hatti, Muwattalis. Așa vor pieri toți dușmanii săi.” Hitiții… După cum le era obiceiul, făcuseră un raid de o violență cumplită, fără să cruțe pe niciunul dintre cei care le ieșiseră în cale; dar, de data aceasta, ei ieșiseră din zona lor de influență pentru a lovi nu departe de granița de nord-est a Egiptului. O spaimă cumplită îl cuprinse pe tânărul poștaș. Dacă detașamentul acela hitit se mai afla încă prin împrejurimi? Danios se dădu înapoi câțiva pași, fără să-și poată dezlipi ochii de spectacolul acela îngrozitor. Cum puteau fi unii atât de cruzi ca să măcelărească astfel niște ființe umane și să le lase și neîngropate? Simțind că-i ia capul foc, Danios se îndreptă către poarta cu sfincși. Calul său nu mai era acolo. Îngrijorat, factorul scrută zarea, temându-se să nu-i vadă apărând pe soldații hitiți. În depărtare, la poalele unui deal, se vedea un nor de praf. Care… Care de luptă se îndreptau către el! Înnebunit de spaimă, Danios o luă la fugă cât îl țineau picioarele. 2 Pi-Ramses, noua capitală a Egiptului, întemeiată de Ramses în inima Deltei, număra deja mai bine de o sută de mii de locuitori. Înconjurat de două brațe ale Nilului, de apele lui Ra și ale lui Avaris, orașul se bucura de o climă plăcută, chiar și vara; nenumărate canale străbăteau așezarea, pe un lac special amenajat se puteau face plimbări plăcute cu barca, iar iazurile pline cu pește îi așteptau pe împătimiții pescuitului cu undița. Aprovizionat din belșug cu cele mai diferite alimente venite din câmpia roditoare care-l înconjura, Pi-Ramses își luase și numele de „orașul ca de peruzea”, datorită plăcuțelor albastre din lut smălțuit care, cu luminozitatea lor aparte, împodobeau fațadele caselor. Era, într-adevăr, un oraș destul de neobișnuit: așezarea armonioasă și pașnică se afla într-o strânsă conviețuire cu o cetate militară care cuprindea patru cazărmi uriașe și un arsenal aflat în imediata vecinătate a palatului. De câteva luni, muncitorii lucrau aici zi și noapte, din mâinile lor ieșind care de luptă, armuri, sulițe, lănci, scuturi și vârfuri de săgeată. În mijlocul atelierelor, o mare topitorie asigura bronzul necesar armelor. Unul dintre carele de luptă, solid și, totodată, ușor, tocmai ieșea pe poarta atelierului. Se afla acum la capătul drumului care urca spre curtea mare, înconjurată de un portic larg, alăturându-se șirurilor de alte vehicule de același fel deja fabricate. Șeful meșterilor îl bătu pe umăr pe tâmplarul care făcea ultimele retușuri. — Uite acolo, jos, la poarta atelierului… El este! — Acela este? Tâmplarul privi mai atent. Da, chiar el era, faraonul, stăpân peste Egiptul de Sus și peste cel de Jos, Fiul luminii, Ramses. În vârstă de douăzeci și șase de ani, urmașul lui Seti domnea deja de patru ani și se bucura de dragostea și prețuirea supușilor săi. De statură atletică, înalt de peste un metru și optzeci, cu o figură prelungă încadrată de un păr blond bogat și strălucitor, frunte înaltă, arcade proeminente acoperite de sprâncene bine conturate și stufoase, nas lung, ascuțit și puțin coroiat, buze pline și maxilarul de jos bine pronunțat, Ramses emana o forță copleșitoare pe care cei din jur o considerau fără ezitare ca fiind supranaturală. Pregătit vreme îndelungată pentru domnie, de către un tată care-l învățase ce însemna să fie rege chiar și cu prețul unor încercări dure, Ramses moștenise autoritatea strălucitoare a lui Seti, gloriosul său părinte și predecesor la tron. Chiar și atunci când nu era îmbrăcat în veșmintele cerute de etichetă, impunea respect prin simpla sa prezență. Regele urcă panta abruptă și începu să examineze carul abia terminat. Împietriți de emoție, șeful echipei de meșteri și tâmplarul așteptau cu teamă verdictul său. Faptul că Faraonul venea el însuși ca să inspecteze pe neașteptate fabrica trăda interesul pe care el îl arăta față de calitatea armelor produse aici. Ramses nu se mulțumi doar cu o privire superficială. Pipăi fiecare piesă din lemn, mișcă oiștea și încercă să-și dea seama de soliditatea roților. — O treabă bună, aprecie el, dar va trebui să vedem pe teren cât de solid este carul. — Facem și asta, Maiestate, se grăbi meșterul să spună. În cazul unui accident, vizitiul ne va arăta care este piesa slabă și noi vom repara totul. — Aveți multe defecțiuni de felul acesta? — Nu, Maiestate, și atelierul nostru profită de ele ca să îndrepte greșelile și să folosească un material cât mai bun. — Ai grijă să nu precupețești niciun efort. — Înălțimea ta… Aș putea să vă întreb ceva? — Te ascult. — Războiul… o să-l avem curând? — Ți-e cumva frică de așa ceva? — Noi facem aici atâtea arme, dar parcă n-am dori un război. Câți egipteni vor muri, câte femei vor rămâne văduve, câți copii își vor pierde tatăl! — Măcar de te-ar auzi zeii! Dar știi care este datoria noastră dacă Egiptul ar fi în primejdie? Meșterul își coborî privirile. — Egiptul ne este mamă, este trecutul și viitorul nostru, îi aminti Ramses. El ne dă totul fără să țină nicio socoteală, el este binefacerea care se pogoară asupra noastră în fiecare clipă… O să-i răspundem cu nerecunoștință, cu egoism și cu lașitate? — Noi nu ne dorim altceva decât să trăim, Măria Ta! — Dacă va fi nevoie, Faraonul își va da și viața pentru ca Egiptul să trăiască. Spor la treabă, meștere. ☥ Cât de zâmbitoare și plină de viață era capitala sa! Pi-Ramses era un vis împlinit, o clipă de fericire pe care timpul o consolida cu fiecare zi care trecea. Vechea așezare Avaris, oraș blestemat prin venirea năvălitorilor din Asia, fusese transformat într-un oraș fermecător și elegant în care salcâmii și sicomorii își ofereau umbra ca adăpost atât celor bogați cât și celor năpăstuiți de soartă. Regelui îi plăcea să se plimbe pe câmpia din afara orașului, prin vegetația ei luxuriantă străbătută de poteci mărginite de flori și de canale tocmai bune pentru scăldat; își înfigea cu toată plăcerea dinții într-un măr cu gust de miere, îi plăcea gustul de ceapă dulce, se plimba prin plantațiile nesfârșite de măslini care dădeau la fel de mult ulei cât nisipul de pe malul mării, respira cu nesaț miresmele grădinilor de flori. Plimbarea suveranului se încheia pe faleza de unde se putea vedea portul interior, acolo unde activitatea nu înceta niciodată în depozitele care adăposteau bogățiile orașului, metale prețioase, lemn rar, rezerve de grâu. În săptămânile din urmă, Ramses nu se mai plimba nici la câmp, nici pe străzile orașului său de peruzea, ci zăbovea îndelung în cazărmi, în tovărășia ofițerilor de rang înalt, a soldaților de pe care și a pedestrașilor, cu toții fiindu-i recunoscători pentru condițiile bune de locuit din noile construcții. Militarii de profesie, printre care se aflau și mulți mercenari, erau bucuroși de soldele mari și de hrana mai mult decât îndestulătoare. Se plângeau însă destul de des de instrucția foarte severă, regretând că nu se angajaseră cu câțiva ani mai înainte, atunci când pacea părea să nu fie amenințată de nimic. Trecerea de la instrucție, oricât de dură ar fi fost ea, la lupta împotriva hitiților nu atrăgea pe nimeni, nici chiar pe cei mai experimentați dintre ei în arta războiului. Se temeau cu toții de cruzimea luptătorilor anatolieni care nu fuseseră învinși niciodată. Ramses simțise teama strecurându-se puțin câte puțin în sufletele oamenilor și încerca să lupte împotriva ei vizitând pe rând, în fiecare zi, cazărmile și asistând la manevrele executate de diferite unități ale armatei sale. Regele trebuia să apară senin în fața soldaților, sa le inspire încredere, cu toate că, uneori, în adâncul sufletului, și el se simțea îngrijorat. Cum să fii pe deplin fericit în acest oraș pe care Moise, prietenul său din copilărie, îl părăsise după ce se aflase în fruntea echipelor de zidari evrei care înălțaseră palate, vile și case de rând? Sigur, Moise fusese acuzat că omorâse un egiptean, pe Sary, cumnatul regelui. Dar Ramses se îndoia și acum de vinovăția evreului, căci Sary, bătrânul său preceptor, uneltise împotriva lui și se purtase într-un mod josnic fața de muncitorii care-i fuseseră puși la dispoziție. Oare nu căzuse Moise într-o capcană? Atunci când nu era asaltat de amintirea prietenului său dispărut, despre care nu mai știa nimic de atâta timp, regele petrecea multe ceasuri în tovărășia fratelui său mai mare, Șenar, ministru de externe, și a lui Acha, șeful serviciilor sale de spionaj. Șenar făcuse tot posibilul ca fratele său mai mic să nu devină faraon, dar faptul că dăduse greș părea să-l fi făcut mai înțelept, așa că-și lua rolul în serios. Cât despre Acha, un diplomat inteligent și sclipitor, el fusese coleg de universitate cu Ramses și cu Moise, bucurându-se de încrederea fără margini a regelui. Zi de zi, cei trei bărbați citeau mesajele venite din Siria și încercau să evalueze cu toată luciditatea situația de acolo. Până când ar mai fi putut Egiptul să suporte înaintarea hitiților? Ramses examina cu cea mai mare atenție harta imensă a Orientului Apropiat și a Asiei, atârnată pe un perete al biroului său. La nord, regatul Hatti[3] cu capitala sa, Hattușaș, în inima platoului Anatoliei. Mai la sud, imensa Sirie, întinsă de-a lungul Mediteranei, traversată de Orontes. Principalul punct de forță al țării: Kadesh, aflat sub controlul hitiților. La sud, provincia Amurru și porturile Byblos, Tyr și Sidon, aflate sub stăpânire egipteană, apoi Canaan, ai cărui prinți erau credincioși faraonului. Opt sute de kilometri despărțeau Pi-Ramses, capitala egipteană, de Hattușaș, reședința lui Muwattalis, suveranul hitit. Luând în seamă existența unui lac care pornea de la granița de nord-est până în centrul Siriei, cele două ținuturi păreau să se afle la adăpost de orice încercare de invazie. Dar hitiții nu erau mulțumiți cu acel statu-quo impus de Seti. Pornind de pe teritoriul lor, războinicii anatolieni urmau să facă o străpungere pe direcția Damascului, principalul oraș al Siriei. Aceasta era, cel puțin, convingerea lui Acha, bazată pe informațiile primite de la informatorii săi. Ramses avea nevoie de o certitudine înainte de a se pune în fruntea armatei sale, cu intenția declarată de a-l izgoni pe dușman către nord. Nici Șenar și nici Acha nu se simțeau în stare să emită o părere decisivă; doar faraonul, el singur, urma să ia asupra lui povara unei hotărâri și a unui ordin de atac. Fiind o fire impulsivă, Ramses fusese tentat să contraatace încă din clipa în care aflase de mașinațiile hitiților; dar pregătirea trupelor sale, al căror nucleu fusese deja mutat de la Memphis la Pi-Ramses, mai cerea încă multe săptămâni, dacă nu chiar mai multe luni. Această întârziere, pe care regele o suporta cu oarecare febrilitate, ar fi putut duce, poate, la evitarea unui conflict inutil: cam de zece zile nu se mai primise nicio informație alarmantă din centrul Siriei. Ramses se îndreptă către voliera din palat unde trăiau, bine îngrijite, păsări colibri, gaițe, pițigoi, pupeze, nagâți și multe alte zburătoare, bucurându-se de umbra sicomorilor și de apa din bazinele pe care pluteau nuferi albaștri. Era convins că o va găsi acolo, îngânând pe strunele lăutei notele unei străvechi melodii. Nefertari, marea doamnă a regelui, blânda întruchipare a dragostei, singura femeie care-i umplea sufletul. Deși nu se trăgea dintr-un neam de rang prea înalt, ea era cea mai frumoasă printre frumoasele palatului și glasul ei, dulce ca mierea, nu rostea cuvinte fără noimă. Pe când frageda Nefertari era sortită unei vieți consacrate meditației, ca preoteasă închisă într-un templu de provincie, prințul Ramses se îndrăgostise nebunește de ea. Niciunul nici celălalt nu se aștepta ca apropierea lor să ducă la formarea unei perechi regale hărăzită să conducă destinele Egiptului. Cu părul său de un negru strălucitor, cu ochii de un albastru verzui, plăcându-i tăcerea și reculegerea, Nefertari îi cucerise pe toți cei de la curtea faraonului. Discretă și înțeleaptă, ea era o demnă tovarășă de viață a lui Ramses și astfel se împlinea minunea unei armonii depline între regină și soțul ei. Meritamon, copila pe care i-o dăruise regelui, îi semăna întru totul. Nefertari nu mai putuse avea și alți copii, dar această suferință părea să treacă în zbor peste ea, ca o adiere a primăverii. Iubirea care o unea de nouă ani cu Ramses i se părea că este una dintre cauzele fericirii poporului său. Ramses o contemplă în tăcere fără ca ea să-l observe. Ea părea să vorbească în șoaptă cu o mică pupăză care se rotea în zbor în jurul ei, scotea câteva sunete vesele și se așeză pe antebrațul reginei. — Ești prin apropiere, nu-i așa? El făcu câțiva pași înspre ea. Ca de obicei, ea îi simțise prezența și gândurile. — Astăzi, păsările sunt cam nervoase, îi explică ea. S-ar părea că vine vreo furtună. — Ce se mai aude pe la palat? — Lumea încearcă să-și omoare timpul, se glumește pe seama lașității dușmanilor, este lăudată puterea armatelor noastre, se pun la cale viitoare căsătorii și se negociază eventuale avansări. — Și despre rege ce se spune? — Că seamănă din ce în ce mai mult cu tatăl său și că va ști să apere țara de nenorociri. — De s-ar putea adeveri vorbele acestea ale lor… Ramses o cuprinse în brațe pe Nefertari și ea își rezemă fruntea de umărul soțului său. — Vești proaste? — Nu, totul părea în ordine. — Incursiunile hitite au încetat? — Acha nu a mai primit niciun mesaj alarmant. — Suntem gata de luptă? — Niciunul dintre soldații noștri nu arde de nerăbdare să-i înfrunte pe luptătorii anatolieni. Veteranii sunt de părere că nu avem nici cea mai mică șansă să-i învingem. — Așa crezi și tu? — Ca să porți un asemenea război, îți trebuie o anumită experiență; eu nu o am. Însuși tatăl meu a renunțat să se angajeze într-o aventură atât de riscantă. — Dacă hitiții și-au schimbat modul de a acționa, înseamnă că sunt convinși că victoria nu poate să le scape. În vremurile de demult, reginele Egiptului au luptat din răsputeri pentru libertatea țării lor. Cu toate că am oroare de violență, voi fi alături de tine dacă lupta este singura soluție. Ca la un semnal, păsările din volieră fură cuprinse de o agitație gălăgioasă. Pupăza se refugie pe creanga cea mai înaltă a unui sicomor, celelalte păsări se răspândiră în toate direcțiile. Ramses și Nefertari ridicară privirile și observară un porumbel călător care zbura cu greutate; sleit de puteri, părea să nu-și mai găsească locul în care trebuia să ajungă. Regele întinse brațele ca și cum l-ar fi chemat. Porumbelul se așeză în fața suveranului. De laba dreaptă avea fixat un mic sul de papirus, lung de numai câțiva centimetri. Scris cu hieroglife mărunte, dar perfect citețe, textul purta semnătura unui scrib al armatei. Pe măsură ce citea, Ramses avu impresia că un pumnal îi străpungea inima. — Aveai dreptate, îi spuse el reginei: ne amenință o furtună… Și este pe cale să se dezlănțuie.   [1] Aproximativ Libanul de astăzi.   [2] Provincia Canaan cuprindea Palestina și Fenicia.   [3] Turcia  

Ramses Un templu pentru vesnicie de Christian Jacq 2 1 Ramses era singur și aștepta un semn din partea lumii invizibile. Singur, față-n față cu deșertul, cu imensitatea unui peisaj pârjolit și arid, cu propriul destin, al cărui înțeles încă îi scăpa. La douăzeci și trei de ani, prințul Ramses era un atlet de un metru optzeci, cu un minunat păr blond, cu fața prelungă și o musculatură fină și puternică; fruntea largă, arcadele proeminente, sprâncenele stufoase, ochii mici și vioi, nasul lung și puțin arcuit, urechile rotunde, cu un contur delicat, buzele destul de groase, bărbia voluntară, toate acestea alcătuiau un chip autoritar și seducător. Atât de tânăr pentru drumul deja parcurs! Scrib regal, inițiat în misterele din Abydos și regentul regatului egiptean pe care Seti îl destinase tronului, desemnându-și fiul mai mic drept succesor. Însă Seti, acest grandios faraon, acest suveran de neînlocuit care menținuse fericirea țării sale, prosperitatea și pacea, murise după cincisprezece ani de guvernare excepțională, cincisprezece ani prea scurți ce-și luaseră zborul ca o pasăre ibis în asfințitul unei zile de vară. Fără ca fiul său să-și dea seama, Seti, un tată îndepărtat, de temut și exigent, îl învățase puțin câte puțin practica puterii, supunându-l la numeroase încercări, prima fiind întâlnirea cu taurul sălbatic, stăpânul puterii. Adolescentul avusese curajul să-l înfrunte, dar nu și capacitatea să-l învingă; fără intervenția lui Seti, monstrul l-ar fi sfâșiat pe Ramses cu coarnele. Atunci s-a imprimat în inima lui prima datorie a Faraonului: apărarea celui slab de cel puternic. Secretul adevăratei puteri îl deținea regele și numai regele; prin magia experienței, acesta i-l comunicase lui Ramses, etapă după etapă, fără să-și dezvăluie planul. De-a lungul anilor, fiul se apropiase de tată, spiritele lor se uniseră în aceeași credință, cu același elan. Sever, rezervat, Seti vorbea puțin, însă el îi oferise lui Ramses privilegiul unic al întâlnirilor în cursul cărora se străduise să-i transmită din experiența profesiei de rege al Egiptului de Sus și de Jos. Ore luminoase, momente de grație, acum dispărute în tăcerea morții. Sufletul lui Ramses se deschisese precum caliciul unei flori pentru a primi cuvintele Faraonului, pentru a le conserva ca pe cele mai prețioase comori și a le face să trăiască în gândurile și acțiunile sale. Dar Seti se unise din nou cu frații săi, zeii, iar Ramses rămăsese singur, lipsit de prezența regelui, de acea prezență. Se simțea părăsit, incapabil să suporte sarcina care-i apăsa pe umeri. Să guverneze Egiptul... La treisprezece ani visase la asta, așa cum visează un copil la un joc inaccesibil; apoi renunțase la această idee smintită, convins că tronul îi era promis lui Șenar, fratele lui mai mare. Faraonul Seti și Tuya, marea soție regală, hotărâseră altfel. După ce studiaseră comportamentul celor doi fii ai lor, Ramses fusese cel desemnat să îndeplinească funcția supremă. De ce nu aleseseră un om mai puternic și mai abil, un om de statura lui Seti! Ramses se simțea pregătit să înfrunte orice dușman într-o singură luptă, dar nu să se afle la cârma statului, pe apele nesigure ale viitorului. În luptă, în Nubia, își dovedise vitejia; energia lui inepuizabilă îl purta, dacă era nevoie, pe cărările războiului pentru a-și apăra țara, dar cum să comande o armată de funcționari, de demnitari și de preoți a căror viclenie îl depășea? Fondatorul dinastiei, primul Ramses, fusese un vizir bătrân căruia înțelepții îi încredințaseră o putere pe care el n-o dorise; la vremea încoronării, succesorul lui, Seti, era deja un bărbat matur și experimentat. Ramses nu avea decât douăzeci și trei de ani și se mulțumise să trăiască în umbra protectoare a tatălui său, urmându-i hotărârile și răspunzând la chemările lui. Ce minunat era să aibă încredere într-un ghid care-i trasa calea! Să lucreze la ordinele lui Seti, să servească Egiptul ascultându-l pe faraon, să găsească mereu răspunsuri la întrebări în preajma lui... Acel paradis devenise inaccesibil. Iar destinul cuteza să-i ceară lui, lui Ramses, un tânăr aprig și înflăcărat, să-l înlocuiască pe Seti! N-ar fi trebuit oare să izbucnească în râs și să fugă în deșert, atât de departe încât să nu-l mai găsească nimeni? Sigur că putea să aibă încredere în aliați: Tuya, mama sa complice exigentă și fidelă, soția lui, Nefertari, atât de frumoasă și de calmă, prietenii din copilărie, Moise evreul, constructor pe șantierele regale, Acha, diplomatul, Setau, îmblânzitorul de șerpi, secretarul său particular, Ameni, care-și legase soarta de cea a lui Ramses. Oare clanul dușmanilor nu va deveni tot mai puternic? Șenar nu va renunța să pună mâna pe tron. Ce fel de alianțe obscure va născoci pentru a-și împiedica fratele să guverneze? Dacă, în această clipă, Șenar s-ar fi prezentat în fața Ramses nu i-ar fi opus nici o rezistență. De vreme ce-și dorea atâta dubla coroană, atunci s-o aibă! Dar avea el dreptul să-și trădeze tatăl renunțând la sarcina pe care i-o încredințase? Ar fi fost atât de simplu să creadă că Seti se înșelase sau că și-ar fi putut schimba părerea... Ramses nu se va minți singur. Destinul lui depindea de răspunsul lumii invizibile. Aici, în deșert, în inima acestui pământ roșu, impregnat de o energie periculoasă, va obține acest răspuns. Șezând, cu privirea pierdută în cer, Ramses aștepta. Un faraon nu putea fi decât un om al deșertului, îndrăgostit de singurătate și de imensitate; focul ascuns în pietre și în nisip fie îi va hrăni sufletul, fie i-l va distruge. Focul avea să hotărască. Soarele se apropia de zenit, iar vântul se potolea treptat. O gazelă sărea de pe o dună pe alta. Pericolul se apropia. Brusc, se ivi din neant. Un leu enorm, de peste patru metri lungime, cântărind mai mult de trei sute de kilograme. Coama care parcă ardea îi dădea alura unui războinic triumfător, al cărui trup musculos se deplasa cu suplețe. În momentul în care îl zări pe Ramses scoase un răget impresionant care se auzi pe o rază de cincisprezece kilometri de jur împrejur. Dotat cu niște colți redutabili și cu gheare ascuțite, fiara își fixa prada. Fiul lui Seti nu avea nici o șansă să-i scape. Leul se apropie și se opri la câțiva metri de el. I se distingeau ochii aurii. Clipe lungi, se înfruntară din priviri. Animalul alungă o muscă bătând din coadă; iritat pe neașteptate, înaintă din nou. Ramses se ridică, cu privirea fixată în cea a leului. — Pe tine, Voinicule, pe tine te-am salvat de la o moarte sigură! Ce soartă îmi rezervi tu acum? Uitând de pericol, Ramses își aminti de puiul de leu agonizând în savana nubiană; mușcat de un șarpe, dăduse dovadă de o rezistență de necrezut înainte de a fi vindecat de remediile lui Setau și de a deveni o adevărată sălbăticiune. Pentru prima dată, Voinicul scăpase din locul îngrădit unde era închis în absența lui Ramses. Oare natura lui de felină își reluase locul, făcându-l feroce și nemilos față de cel pe care îl considerase totuși drept stăpân? — Hotărăște-te, Voinicule! Ori devii aliatul meu pe viață, ori mă ucizi. Leul se ridică pe labele din spate și le puse pe cele din față pe umerii lui Ramses. Șocul se dovedi brutal, însă prințul se ținu bine. Ghearele nu erau scoase, iar botul fiarei adulmecă nasul lui Ramses. Între ei nu era decât prietenie, încredere și respect. — Mi-ai trasat destinul. De acum înainte, cel pe care Seti îl numise „Fiul Luminii” nu mai avea de ales. Va lupta ca un leu. 2 Palatul regal din Memphis era în mare doliu. Bărbații nu se mai râdeau, femeile purtau părul despletit. În timpul celor șaptezeci de zile, cât urma să dureze mumificarea lui Seti, Egiptul avea să trăiască, de bine de rău, într-un fel de vid; regele era mort, tronul său rămânea vacant până la proclamarea oficială a succesorului, care nu avea să survină decât după punerea în mormânt și uniunea mumiei lui Seti cu lumina celestă. Serviciile de frontieră erau în stare de alertă, iar trupele pregătite să contracareze orice tentativă de invazie se aflau sub comanda regentului Ramses și a marii soții regale Tuya. Deși principalul pericol, acela reprezentat de hitiți[1], nu părea să amenințe prea curând, un raid nu era deloc exclus. De secole, bogatele provincii agricole din Deltă erau o pradă tentantă pentru „alergătorii pe nisip”, beduinii nomazi din Sinai, ca și pentru prinții Asiei, capabili să se coalizeze și să atace nord-estul Egiptului Plecarea lui Seti în lumea de dincolo dăduse naștere fricii; atunci când dispărea un faraon, forțele haosului amenințau să se năpustească asupra Egiptului și să distrugă o civilizație construită dinastie de dinastie. Va fi capabil tânărul Ramses să ferească cele Două Tărâmuri[2] de nenorocire? O parte a notabilităților nu-i acorda nici o încredere și dorea să-l vadă înlăturat în favoarea fratelui său Șenar, mai abil și mai puțin impetuos. Marea soție regală nu-și modificase obiceiurile după moartea soțului său, în vârstă de patruzeci și doi de ani, părând înaltă, cu nasul fin și drept, ochii mari și migdalați privind sever și pătrunzător, bărbia aproape pătrată, se bucura de o autoritate morală de necontestat. Nu încetase nici un moment să-l secondeze pe Seti; în absența lui, în timpul călătoriilor Faraonului în străinătate, ea fusese aceea care guvernase țara cu o mână de fier. La ivirea zorilor, Tuyei îi plăcea să se plimbe prin grădina plantată cu tamaris și sicomori; în mers, își organiza în minte ziua de lucru, o alternanță de reuniuni profane și de ritualuri spre gloria puterii divine. O dată cu dispariția lui Seti, chiar și cel mai mic gest îi părea lipsit de sens. Tuya nu mai avea altă dorință decât aceea de a-și întâlni cât mai repede soțul într-un univers fără conflicte, departe de lumea oamenilor, însă va accepta povara anilor pe care destinul i-o va impune. Fericirea ce-i fusese oferită trebuia s-o înapoieze țării, slujind-o până la ultima suflare. Silueta elegantă a lui Nefertari apăru din boarea dimineții; „mai frumoasă decât frumoasele palatului”, după expresia pe care poporul i-o atribuise, soția lui Ramses avea părul de un negru strălucitor, iar ochii verzi-albaștri de o blândețe sublimă. Muziciană în templul zeiței Hathor din Memphis, țesătoare remarcabilă, bună cunoscătoare a vechilor autori, precum înțeleptul Ptah-hotep, Nefertari nu provenea dintr-o familie nobilă; însă Ramses se îndrăgostise nebunește de ea, de frumusețea ei, de inteligența și maturitatea surprinzătoare la o femeie atât de tânără. Tuya o alesese intendenta casei sale, post pe care continua să-l ocupe, deși devenise soția regentului. Între regina Egiptului și Nefertari se născuse o veritabilă complicitate, înțelegându-se una pe alta aproape fără cuvinte. — Ce multă rouă e în dimineața asta, Maiestate; cine va ști să cânte generozitatea pământului nostru? — De ce te-ai trezit așa de devreme, Nefertari? — Dumneavoastră ar trebui să vă odihniți, nu credeți? — Nu mai ajung să dorm. — Cum să vă ușurez durerea, Maiestate ? Un surâs trist flutură pe buzele Tuyei. — Seti este de neînlocuit; restul zilelor mele nu va fi decât o lungă suferință atenuată doar de domnia fericită a lui Ramses. Pentru mine e singura rațiune de a trăi. — Sunt neliniștită, Maiestate. — De ce anume te temi? — Mă tem că voința lui Seti nu va fi respectată. — Cine ar îndrăzni să se ridice împotriva ei? Nefertari rămase tăcută. — Te gândești la fiul meu mai mare, Șenar, nu-i așa? Îi cunosc vanitatea și ambiția, însă nu va fi atât de nesocotit încât să nu-și asculte tatăl. Razele aurii ale luminii ce se năștea scăldară grădina în lumină. — Mă crezi naivă, Nefertari? Mi se pare că nu-mi împărtășești deloc părerea. — Maiestate... — Ai vreo informație precisă? — Nu, nu e decât un sentiment, un sentiment vag. — Spiritul tău e intuitiv și viu ca fulgerul, iar calomnia îți este străină; dar există vreun alt mijloc de a-l împiedica pe Ramses să domnească decât acela de a-l suprima? — De asta mă tem și eu, Maiestate. Tuya mângâie o ramură de tamaris. — Oare Șenar va pune la temelia domniei lui o crimă? — Un asemenea gând mă înspăimântă, ca și pe dumneavoastră, dar nu sunt în stare să mi-l alung din minte. Judecați-mă aspru dacă vi se pare neverosimil, dar nu pot să tac. — În ce mod e asigurată securitatea lui Ramses? — Leul și câinele veghează asupra lui, ca și Serramanna, șeful gărzii sale personale; de când Ramses s-a întors dintr-o călătorie solitară în deșert, am reușit să-l conving să nu rămână niciodată fără protecție. — Doliul național durează de zece zile, îi aminti marea soție regală; în două luni, corpul neperisabil al lui Seti va fi depus în lăcașul său pentru eternitate. Apoi Ramses va fi încoronat, iar tu vei deveni regina Egiptului. ☥ Ramses se înclină în fața mamei sale, apoi o îmbrățișă cu tandrețe. Ea, care părea atât de fragilă, îi dădea o lecție de demnitate și de noblețe. — De ce zeii ne impun o încercare așa de crudă? — Spiritul lui Seti trăiește în tine, fiule; timpul lui s-a împlinit, al tău de-abia începe. Va învinge moartea dacă tu îi continui opera. — Umbra lui e uriașă. — Nu ești tu Fiul Luminii, Ramses? Împrăștie tenebrele care ne înconjoară, respinge haosul care ne asaltează. Tânărul se îndepărtă de regină. — Leul și cu mine am fraternizat în deșert. — Ăsta era semnul pe care-l așteptai, nu-i așa? — Cu siguranță, dar îmi dai voie să-ți cer o favoare? — Te ascult. — În timp ce tatăl meu părăsea Egiptul pentru a-și manifesta puterea în străinătate, tu erai aceea care guverna. — Așa cerea tradiția. — Tu ai experiența puterii și toată lumea te venerează; de ce să nu urci pe tron? — Pentru că nu asta a fost voința lui Seti; el reprezenta legea, această lege pe care noi o iubim și o respectăm. Pe tine te-a ales, fiule, tu trebuie să domnești. O să te ajut cu toate forțele mele și am să te sfătuiesc dacă dorești. Ramses nu mai insistă. Mama lui era singura ființă care i-ar fi putut schimba cursul destinului și l-ar fi putut elibera de povară; dar Tuya rămânea fidelă regelui defunct și nu avea de gând să-și modifice poziția. Oricare ar fi fost îndoielile și neliniștile lui, Ramses va trebui să-și croiască propriul drum. ☥ Serramanna, șeful gărzii personale a lui Ramses, nu părăsea niciodată aripa palatului unde lucra viitorul rege al Egiptului. Numirea sardului, un fost pirat, în acest post dăduse naștere la multe comentarii; toată lumea era convinsă că, mai curând sau mai târziu, uriașul cu mustăți în furcă îl va trăda pe fiul lui Seti. Pentru moment, nimeni nu intra în palat fără autorizarea lui. Marea soție regală îi recomandase să-i alunge pe intruși și să nu ezite să se servească de sabie în caz de pericol. Atunci când ecourile unei dispute ajunseră la urechile lui, Serramanna se grăbi să ajungă în vestibulul destinat vizitatorilor. — Ce se-ntâmplă aici? — Omul ăsta vrea să intre cu forța, îi răspunse un soldat, arătând spre un uriaș bărbos cu un păr bogat și umeri largi. — Cine ești? întrebă Serramanna. — Moise Evreul, prieten din copilărie cu Ramses și constructor în serviciul Faraonului. — Ce dorești? — De obicei, Ramses nu-mi închide ușa în nas. — Astăzi eu hotărăsc. — Regentul e sechestrat cumva? — Securitatea o cere... Care e motivul vizitei tale? — Nu te privește. — În cazul ăsta, întoarce-te de unde ai venit și nu te mai apropia de palat; altfel, pun să te aresteze. Nu fură necesari mai mult de patru soldați pentru a-l imobiliza pe Moise. — Anunță-l pe Ramses că sunt aici, altfel o să-ți pară rău! — Amenințările tale mă lasă rece. — Prietenul meu mă așteaptă! Poți înțelege asta? Lungii ani de piraterie și multele bătălii sălbatice dezvoltaseră la Serramanna un simț ascuțit al pericolului. În ciuda forței fizice și a tonului ridicat, Moise i se păru sincer. Ramses și Moise se îmbrățișară. — Asta nu mai e un palat, exclamă evreul, ci o fortăreață! — Mama, soția, secretarul meu particular, Serramanna și alți câțiva se tem de ce e mai rău. — Mai rău... Ce înseamnă asta? — Un atentat. Pe pragul sălii de audiențe a regentului, ce dădea spre grădină, dormea leul uriaș al lui Ramses; între labele lui din față stătea întins Străjerul, câinele galben-auriu. — Avându-i pe ei în preajmă, de ce te mai temi? — Nefertari e convinsă că Șenar n-a renunțat la domnie. — O lovitură în forță înainte de punerea în mormânt a lui Seti... Nu e deloc stilul lui. El preferă să acționeze din umbră și mizează pe trecerea timpului. — Deocamdată, tocmai timpul îi lipsește. — Ai dreptate... Dar nu va îndrăzni să te înfrunte. — Să te audă zeii! Egiptul n-ar avea nimic de câștigat. Ce se vorbește în Karnak? — Se zvonesc multe împotriva ta. Sub conducerea unui maistru, Moise îndeplinea funcția de șef de lucrări pe imensul șantier din Karnak unde Seti începuse construcția unei gigantice săli cu coloane, întreruptă de moartea faraonului — Ce se zvonește? — Preoții lui Amon, câțiva nobili, vizirul din sud... Sora ta Dolenta, și soțul ei, Sary, îi încurajează. N-au suportat exilul impus de tine, atât de departe de Memphis. — Oare acest mizerabil Sary n-a încercat să se debaraseze de mine și de Ameni, secretarul meu particular și prietenul nostru din copilărie? Faptul că i-am obligat pe el și pe sora mea să părăsească Memphisul și să plece în Theba reprezintă o pedeapsă destul de ușoară! — Aceste flori otrăvitoare nu cresc decât în nord; în sud, la Theba, pier. Ar fi trebuit să-i pedepsești mai aspru și să-i condamni la un exil veritabil. — Dolenta e sora mea, iar Sary mi-a fost educator și preceptor. — Oare un rege trebuie să se arate atât de îngăduitor cu apropiații lui? Ramses tresări. — Încă nu sunt rege, Moise! — Ar fi trebuit măcar să depui o plângere și să lași justiția să-și urmeze cursul. — Dacă sora mea și soțul ei ies de sub restricție, o să-i pedepsesc cu asprime. — Aș vrea să te cred; nu ai deloc conștiința resentimentelor dușmanilor tăi. — Îmi plâng tatăl, Moise. — Și uiți de popor și de țară! Crezi că Seti, din înaltul cerului, îți apreciază comportamentul ăsta mediocru? Dacă Moise nu era prietenul lui, Ramses l-ar fi lovit. — Inima unui monarh trebuie să fie de piatră? — Cum ar putea un om, prizonier al propriei dureri, oricât de legitimă ar fi aceasta, să guverneze? Șenar a încercat să mă corupă și să mă asmuță împotriva ta. Acum îți dai seama de pericol? Această destăinuire îl uimi pe Ramses. — Adversarul tău e redutabil, urmă Moise; ai de gând să ieși din amorțeală?   [1] Strămoșii turcilor.   [2] Egiptul de Sus și cel de Jos, Valea Nilului (Sudul) și Delta (Nordul).    

Cuvânt înainte „Ramses, cel mai mare învingător, Regele Soare, dețină­torul Adevărului”: în acești termeni, Jean-François Champollion, care a deschis porțile Egiptului descifrându-i hieroglifele, îl descrie pe faraonul Ramses al II-lea. Avea un adevărat cult pentru el. Numele lui Ramses a traversat secolele și a învins timpul; el singur întruchipează forța și grandoarea Egiptului faraonilor, patria spirituală a civilizației occidentale. Vreme de șaizeci și șapte de ani, de la 1279 la 1212 Î.H., Ramses, „fiul lumi­nii”, va duce pe culmi gloria țării sale și va face să-i strălu­cească înțelepciunea. Pe pământul Egiptului, Ramses poate fi întâlnit la fiecare pas; oare nu și-a lăsat el amprenta asupra unui număr impre­sionant de monumente, fie construite de maeștrii săi arhi­tecți, fie restaurate sub domnia sa? Și gândul te poartă la cele două temple din Abu Simbel, unde domnește pentru veșnicie cuplul format de divinul Ramses și de Nefertari, marea soție regală, sau la imensa sală cu coloane a templului din Karnak, ori la colosul surâzător al templului din Luxor. Ramses nu este numai eroul unei povești, ci chiar al mai multor romane, al unei adevărate epopei care ne poartă de la inițierea în funcția de faraon sub îndrumarea tatălui său, Seti, a cărui statură este la fel de impresionantă ca a fiului, până la ultimele zile ale unui monarh care a avut de înfruntat nenumărate încercări. Din acest motiv, i-am consacrat o suită romanescă alcătuită din cinci volume, în speranța de a evoca dimensiunile fabuloase ale unui destin la care au participat personaje de neuitat, precum Seti, soția sa Tuya, sublima Nefertari, frumoasa Iset, poetul Homer, îmblânzitorul de șerpi Setau, Moise Evreul și atâția alții, care vor prinde viață în paginile cărții. Mumia lui Ramses a fost conservată. Din trăsăturile ei se degajă impresia unei forțe formidabile. Nenumărați vizitatori ai sălii mumiilor de la Muzeul din Cairo au trăit senzația că faraonul e pe cale să se trezească din somn. Ceea ce moartea fizică îi refuză lui Ramses, magia romanului are puterea să-i acorde. Grație ficțiunii și egiptologiei, putem astăzi să-i îm­părtășim frământările și speranțele, să trăim alături de el eșecuri și succese, să ne întâlnim cu femeile pe care le-a iubit, să suferim trădări neașteptate sau să ne bucurăm de prietenii durabile, să luptăm împotriva forțelor răului sau să căutăm lumina din care s-a ivit totul și spre care toate se îndreaptă. Marele Ramses... Ce tovarăș de drum pentru un scriitor! De la prima confruntare cu un taur sălbatic și până la umbra de sub arborele de acacia, este vorba de destinul unui uriaș faraon, destin legat de cel al Egiptului, țara iubită de zei. Un tărâm al apei și al soarelui, pe cuprinsul căruia cuvintele demnitate, dreptate și frumusețe aveau un sens și prindeau formă în cotidian. Un pământ unde lumea de dincolo și lumea terestră se aflau în contact permanent, unde viața putea renaște din moarte, iar prezența invizibilului era palpabilă, unde dragostea de viață și de nepieritor făcea să crească inimile oamenilor și le umplea de bucurie. Într-adevăr, Egiptul lui Ramses. 1 Taurul sălbatic, imobil, îl fixa pe tânărul Ramses. Bestia era monstruoasă; picioarele groase ca niște stâlpi, urechile lungi atârnând, o barbă țeapănă pe maxilarul infe­rior, părul brun cu negru. Începea să simtă prezența tânărului. Ramses era fascinat de coarnele taurului, apropiate și îngroșate la bază, mai înainte de a se curba spre spate și de a se îndrepta în sus, formând un fel de cască terminată cu două vârfuri ascuțite, capabile să sfâșie carnea oricărui adversar. Adolescentul nu mai văzuse un taur atât de mare. Animalul aparținea unei rase redutabile, pe care chiar și cei mai buni vânători ezitau s-o înfrunte; pașnic în mijlocul clanului său, blând cu semenii răniți sau bolnavi, atent la educația tinerilor, masculul devenea un războinic terifiant dacă îi era tulburată liniștea. Înfuriat la cea mai mică provocare, el exploda cu o viteză uluitoare și nu se calma până ce nu-și dobora inamicul. Ramses se retrase un pas. Coada taurului sălbatic plesnea aerul; trimise o privire feroce intrusului care îndrăznise să se aventureze pe teritoriul său, o pășune apropiată de mlaștina cu stufăriș înalt. Nu departe, o vacă făta, înconjurată de tovarășele sale. În pustietatea marcată de cursul Nilului, masculul uriaș era stăpânul cirezii și nu tolera nici o prezență străină. Tânărul sperase că vegetația îi va ascunde silueta; însă ochii taurului, înfundați în orbite, nu-l mai slăbeau. Ramses știu că nu mai avea nici o portiță de scăpare. Livid, se întoarse încet spre tatăl său. Seti, faraonul Egiptului, supranumit „taurul victorios”, se oprise câțiva pași mai în spate. Se spunea că simpla lui prezență îi paraliza pe dușmani; inteligența-i ascuțită precum ciocul șoimului cerceta totul și nimic nu-i putea scăpa. Zvelt, cu un chip sever, fruntea înaltă, nasul coroiat, pomeții proeminenți, Seti întruchipa autoritatea. Venerat și temut, monarhul îi redase Egiptului gloria de altădată. La paisprezece ani, Ramses, care avea deja statura unui adult, își întâlnea tatăl pentru prima oară. Până atunci, fusese crescut la palat de către un educator însărcinat să-l învețe să devină un bărbat de ispravă. Ca fiu de rege, trăia zile fericite, îndeplinind totodată o funcție înaltă. Însă Seti îl smulsese de la cursul de hieroglife, ducându-l cu el în mijlocul câmpului, departe de orice așezare. Nici un cuvânt de împotrivire nu fusese rostit. Atunci când vegetația deveni prea deasă, regele și fiul său abandonară carul tras de doi cai și se afundară în iarba înaltă. O dată trecut obstacolul, ajunseră pe teritoriul taurului. De cine îi era cel mai frică: de bestia sălbatică sau de Faraon? Și din unul și din celălalt se degaja o forță pe care tânărul Ramses se simțea incapabil s-o stăpânească. Oare nu afirmau legendele că taurul era un animal celest, însuflețit de focul unei alte lumi, iar Faraonul se înfrățea cu zeii? În ciuda staturii înalte, a robusteții și a refuzului său de a se teme, adolescentul se simțea prins între două forțe aproape complice. — M-a observat, mărturisi el, încercând să pară sigur pe sine. — Cu atât mai bine. Cele dintâi cuvinte pronunțate de tatăl său răsunară ca o condamnare. — E enorm și... — Și tu, cine ești tu? Întrebarea îl surprinse pe Ramses. Furios, taurul scurma pământul cu copita; egretele și bâtlanii își luară zborul, părăsind câmpul de bătaie. — Ești un laș sau un fiu de rege? Privirea lui Seti îi străpunse sufletul. — Îmi place lupta, dar... — Un bărbat adevărat merge până la limitele puterilor sale, însă un rege trece dincolo de ele; dacă nu ești capabil de asta, atunci nu vei domni, iar noi doi nu ne vom mai întâlni niciodată. Nici o încercare nu trebuie să te clintească. Pleacă, dacă asta dorești; dacă nu, învinge-l. Ramses îndrăzni să ridice ochii și să susțină privirea tată­lui său. — Mă trimiți la moarte. — „Fii un taur puternic și veșnic tânăr, cu inima cute­zătoare și coarnele ascuțite, pe care nici un dușman să nu-l poată învinge”, mi-a spus tatăl meu; tu, Ramses, ai ieșit din pântecele mamei tale ca un taur adevărat și trebuie să devii un soare strălucitor ce-și va trimite razele pentru binele poporului său. Te-ai ascuns în pumnul meu ca o stea; astăzi, desfac degetele. Strălucește sau dispari. Taurul mugi; dialogul intrușilor îl irita. De jur împrejur, zgomotele câmpului se stingeau; vietățile, de la rozătoare la păsări, simțeau iminența luptei. Ramses se ținu tare. În lupta corp la corp, învinsese deja adversari mai grei decât el, datorită tehnicilor învățate de la educatorul său. Dar ce stra­tegie să adopte împotriva unui monstru de asemenea dimensiuni? Seti îi întinse o frânghie lungă cu un nod mobil. — Forța lui e capul; prinde-l de coarne și-l vei învinge. Tânărului îi reveni speranța; la întrecerile nautice de pe lacul de agrement al palatului se antrenase de nenumărate ori în mânuirea frânghiilor. În momentul în care taurul o să audă șuieratul lasoului se va năpusti asupra ta; nu-l rata, pentru că n-o să mai ai o a doua șansă. Ramses repetă mișcările în gând și prinse curaj. În ciuda tinereții sale, trecuse de un metru șaptezeci și se putea lăuda cu musculatura unui atlet care practicase mai multe sporturi; cât de tare îl irita bucla de copil strânsă cu o panglică deasupra urechii, podoabă rituală ce se ivea din minunatul său păr blond! Atunci când va fi titularul unei funcții la curte, va căpăta permisiunea să-și schimbe pieptănătura. Oare destinul îi va acorda răgazul necesar? Desigur, de nenumărate ori, și nu fără o doză de fanfaronadă, tânărul, plin de entuziasm, căutase tot soiul de încercări demne de el. Nu și-ar fi imaginat niciodată că însuși Faraonul va răs­punde dorințelor sale într-un mod atât de brutal. Iritat de mirosul de om, taurul nu mai avea răbdare. Ramses strânse frânghia; după ce-l va prinde în laț, o să-i trebuiască forța unui colos ca să-l imobilizeze. Și pentru că nu avea încă puterea asta, va fi nevoit să-și depășească limitele, chiar dacă inima lui va ceda. Nu, n-o să-l dezamăgească pe Faraon. Ramses învârti lasoul; taurul se năpusti cu coarnele înainte. Surprins de viteza animalului, tânărul făcu doi pași într-o parte și azvârli lasoul care undui prin aer ca un șarpe și ateriză pe spatele monstrului. Ramses alunecă pe pământul umed și căzu în momentul în care coarnele se pregăteau să-l străpungă. Îi atinseră ușor pieptul, iar băiatul rămase cu ochii deschiși. Voia să-și privească moartea în față. Iritat, taurul își urmă cursa până la marginea stufărișului și se întoarse brusc; Ramses, care se ridicase între timp, privi atent în sine însuși. Își va înfrunta dușmanul până la capăt și îi va demonstra lui Seti că un fiu de rege știe să moară cu demnitate. Elanul monstrului fu curmat într-o clipă; frânghia din mâinile Faraonului îi strângea cu putere coarnele. Înnebunit de furie, bestia încercă în zadar să se elibereze. Își smucea capul, aproape frângându-și grumazul, iar Seti folosea această forță dezordonată împotriva taurului însuși. — Apucă-i coada! îi ordonă el fiului său. Ramses veni în fugă și prinse coada aproape lipsită de păr, doar cu un smoc în vârf, asemănătoare cu aceea pe care Faraonul o purta atârnată la centură, însemnul maeștrilor deținători ai puterii taurului. Învins, animalul se calmă, mulțumindu-se să respire zgomotos și să mugească. Regele slăbi strânsoarea, făcându-i semn lui Ramses să stea în spatele lui. — Specia asta e de neîmblânzit; un astfel de mascul poate trece prin foc și prin apă și știe chiar să se ascundă după un pom ca să-și surprindă mai bine dușmanul. Animalul întoarse capul și își fixă pentru o clipă adversarul. Știindu-se neputincios în fața Faraonului, se îndepărtă încet, îndreptându-se spre teritoriul său. — Ești mai puternic decât el! — Noi doi nu mai suntem adversari, pentru că am ajuns la o înțelegere. Seti își scoase pumnalul din teaca de piele și, cu un gest rapid și precis, reteză bucla copilăriei. — Tată... — Copilăria ta a murit. Viața începe mâine, Ramses. — Dar n-am învins taurul. — Ai învins frica, întâiul dușman pe calea spre înțelepciune. — Mai sunt și alții? — Fără îndoială, mai mulți decât firele de nisip din deșert. Întrebarea următoare arse buzele tânărului. — Ar trebui să înțeleg... că m-ai ales succesor? — Crezi că e suficient să fii curajos ca să guvernezi oamenii? 2 Sary, educatorul lui Ramses, își căuta elevul prin tot palatul. Nu era prima dată când tânărul dezerta de la cursul de matematică pentru a se ocupa de cai sau pentru a organiza un concurs de înot cu banda lui de prieteni puși pe distracție și nedisciplinați. Burduhănos, jovial, detestând orice exercițiu fizic, Sary tuna și fulgera fără încetare împotriva discipolului său, dar se neli­niștea la cea mai mică poznă a acestuia. Căsătoria cu o femeie mult mai tânără decât el, sora mai mare a lui Ramses, îi facilitase ocuparea postului atât de invidiat de educator al prințului. Invidiat... De către cei care nu cunoșteau caracterul imposibil al fiului mai mic al lui Seti! Fără răbdarea sa înnăscută și îndârjirea de a lumina spiritul unui ștrengar adesea insolent și prea sigur de el, Sary ar fi renunțat la însărcinarea asta. Conform tradiției, faraonul nu se ocupa de educarea copiilor lui; aștepta momentul în care adultul putea fi sesizat în spatele adolescentului și atunci îl întâlnea pentru a-l pune la încercare și a-și da seama dacă e demn să guverneze. În cazul de față, decizia fusese luată de mult: Șenar, fratele mai mare al lui Ramses, urma să urce pe tron. Energia mezinului trebuia însă canalizată mai departe, pentru a deveni, în cel mai bun caz, un general destoinic, iar în cel mai rău, un curtean mai de vază. Ajuns la înfloritoarea vârstă de treizeci de ani, Sary ar fi fost bucuros să-și petreacă timpul la vila lui, pe malul heleșteului, în compania unei soții de douăzeci de ani; dar oare nu se plictisea? Mulțumită lui Ramses, nu existau două zile la fel. Setea de viață a băiatului era nestinsă, iar imaginația lui fără limite; până să-l accepte pe Sary, dăduse gata mai mulți edu­catori. În ciuda deselor neînțelegeri, acesta din urmă își atinsese scopul, și anume să deschidă spiritul tânărului către toate științele pe care trebuia să le cunoască și să le practice un scrib. Fără ca măcar s-o recunoască față de sine însuși, îi făcea o adevărată plăcere să rafineze inteligența subtilă a lui Ramses. De o vreme, tânărul începuse să se schimbe. El, care nu suporta nici un minut de inactivitate, întârzia acum asupra „Maximelor” bătrânului înțelept Ptah-hotep; Sary îl surprin­sese chiar urmărind visător dansul rândunelelor în lumina dimineții. Maturizarea încerca să-și desăvârșească opera, stare pe care multe ființe nu aveau s-o cunoască niciodată. Educatorul se întreba din ce plămadă era făcut Ramses, dacă focul tinereții se transforma într-un alt foc, mai puțin rebel, însă la fel de viguros. Cum să nu te neliniștești în fața atâtor calități? La curte, ca în orice altă categorie socială, inșii mediocri, a căror perpetuare era asigurată, nu-i simpatizau, ba chiar îi urau pe cei a căror personalitate le scotea în evidență și mai mult propria lipsă de însemnătate. Deși succesiunea lui Seti nu putea da naștere unei surprize, iar Ramses n-avea nici un motiv să se îngrijoreze în legătură cu intrigile și uneltirile unora dintre oamenii puterii, viitorul său era poate mai puțin vesel decât se aștepta. Unii se gândeau deja să-l îndepărteze de la funcțiile importante din Stat, iar fratele său era primul dintre aceștia. Ce se va alege de el, surghiunit într-o provincie îndepărtată, se va obișnui oare cu viața la țară și cu trecerea monotonă a anotimpurilor? Sary nu îndrăznise să-și împărtășească temerile surorii lui Ramses, temându-se de gura ei slobodă. Iar să se destăinuie lui Seti era imposibil; copleșit de muncă, faraonul era mult prea ocupat de gestionarea țării pentru a mai putea da atenție stărilor sufletești ale unui educator. Era chiar bine că tatăl și fiul nu avuseseră nici un contact; în fața unui caracter atât de puternic precum cel al lui Seti, Ramses n-ar fi avut altă alternativă decât revolta sau nimicirea. Cu sigu­ranță, tradiția avea ceva bun în ea; tații nu erau cei mai în măsură să-și educe copiii. Atitudinea Tuyei, marea soție regală și mama lui Ramses, era total diferită; Sary se număra printre puținii care constataseră preferința ei pentru mezin. Cultivată, rafinată, ea cunoștea calitățile și defectele fiecărui curtean; con­ducând cu autentică suveranitate casa regală, veghea la respectarea strictă a etichetei și se bucura de stima nobilimii, ca și de cea a poporului. Însă lui Sary îi era frică de Tuya; dacă ar fi agasat-o cu temeri ridicole, ar fi fost desconsiderat. Reginei nu-i plăceau guralivii; o acuzație nefondată îi părea la fel de gravă ca o minciună. Mai bine să tacă decât să treacă drept un profet de rău augur. Sary se duse totuși la grajduri, deși lucrul acesta îi re­pugna peste măsură; se temea de cai, mai ales de loviturile de copită, detesta compania rândașilor și, mai mult încă, pe cea a cavalerilor pasionați de vitejii inutile. Indiferent la ironiile care-i însoțiră trecerea, educatorul își căută în zadar discipolul; nimeni nu-l mai văzuse de două zile și toată lumea se mira de absența asta. Ore întregi, Sary încercă să-l găsească pe Ramses, uitând chiar să mănânce de prânz. Epuizat, plin de praf, se resemnă și se întoarse la palat înainte de lăsarea serii. Cu siguranță că trebuia să-i semnaleze dispariția și să demonstreze că era străin de această întâmplare. Dar cum să-i țină piept sorei prințului? Morocănos, educatorul omise să-și salute colegii care ieșeau din sala de clasă; de a doua zi dimineață îi va in­teroga, fără prea mari speranțe, pe cei mai buni prieteni ai lui Ramses. Dacă nu va avea nici un indiciu, va trebui să admită îngrozitoarea realitate. Oare cu ce le greșise el zeilor, de era astfel chinuit de un duh întunecat? Să-și vadă cariera distrusă ar fi însemnat cea mai revoltătoare nedreptate; îl vor alunga de la curte, soția îl va renega și va fi redus la condiția unui simplu servitor! Înspăimântat de ideea unei asemenea decăderi, Sary se așeză în locul obișnuit. De obicei, în fața lui se afla Ramses, uneori atent, alteori visător, dar întotdeauna capabil să-i ofere o replică neaștep­tată. La opt ani, reușise să deseneze hieroglifele cu mână sigură și să calculeze unghiul de înclinare al unei piramide... pur și simplu pentru că îi plăcuse exercițiul. Educatorul închise ochii, să-și păstreze în memorie cele mai frumoase momente ale ascensiunii sale sociale. — Ești bolnav, Sary? Vocea asta...Vocea asta deja gravă și autoritară! — Tu ești, chiar tu? — Dacă dormi, continuă; dacă nu, deschide ochii. Sary se trezi. Era chiar Ramses, și el plin de praf, însă cu ochii strălucitori. — Și unul și altul trebuie să ne spălăm; pe unde-ai rătăcit, profesore? — Prin locuri insalubre, cum ar fi de exemplu grajdurile. — M-ai căutat? Stupefiat, Sary se ridică și se învârti în jurul lui Ramses. — Ce ai făcut cu bucla copilăriei? — Tata a tăiat-o el însuși. — Imposibil! Ritualul impune... — Te îndoiești de cuvântul meu? — Iartă-mă. — Așază-te, profesore, și ascultă. Sary se supuse, impresionat de tonul prințului care nu mai era un copil. — Tatăl meu m-a supus probei taurului sălbatic. — Nu... e imposibil! — Nu l-am învins, însă am înfruntat monstrul și cred... că tata m-a ales ca viitor regent! — Nu, prințe, fratele tău mai       mare   a fost ales. — A trecut el proba taurului? — Seti a vrut pur și simplu să te confrunți cu pericolul care îți place așa de mult. — Și-a irosit timpul pentru atât de puțin? Am fost chemat, sunt sigur de asta! — Nu te îmbăta cu apă rece, renunță la nebunia asta. — Nebunie? — Destule personalități influente de la curte nu te apre­ciază deloc. — Și ce mi se reproșează? — Că ești tu însuți. — Adică mă inviți să-mi păstrez doar rangul? — Rațiunea o cere. — Rațiunea nu are forța unui taur. — Jocurile puterii sunt mult mai crude decât îți închipui; nu-i suficientă vitejia pentru a ieși învingător. — Atunci, o să mă ajuți. — Cum? — Tu cunoști foarte bine moravurile de la curte; arată-mi prietenii și dușmanii și sfătuiește-mă. — Îmi ceri prea mult... Nu sunt decât educatorul tău. — Ai uitat că nu mai sunt copil? Ori devii preceptorul meu, ori ne despărțim. — Mă obligi să-mi asum riscuri nesăbuite, iar tu nu ești croit pentru puterea supremă; fratele tău mai mare se pre­gătește de multă vreme. Dacă-l provoci, o să te distrugă. 3 În sfârșit, seara cea mare. Se arăta luna nouă, iar noaptea se anunța întunecată. Ramses le dăduse o întâlnire decisivă celorlalți tineri, crescuți ca și el de educatori regali. Vor fi oare capabili să scape de gardieni și să se întâlnească în centrul orașului pentru a dezbate în mod esențial întrebarea care le ardea inimile și pe care nimeni nu îndrăznea s-o pună? Ramses ieși din camera sa pe fereastră și sări de la primul etaj; pământul afânat din grădina înflorită amortiză șocul, iar tânărul porni de-a lungul clădirii. Nu se temea de gărzi; unii dormeau, iar alții jucau zaruri. Dacă avea ghinionul să se întâlnească cu vreunul care-și îndeplinea conștiincios misiunea, fie va duce tratative cu el, fie îl va doborî cu o lovitură. În exaltarea lui, uitase de un paznic de temut, care nu trândăvea deloc la ora aceea: câinele galben-auriu, de talie medie, îndesat și musculos, cu urechile atârnând și coadă spiralată. Postat în mijlocul drumului, nu lătra, însă nu dădea voie să se treacă de el. Din instinct, Ramses îi căută privirea; câinele se așeză și continuă să-și agite coada. Tânărul se apropie și îl mângâie; prietenia lor se stabili într-o clipă. Sub zgarda de piele roșie, un nume: „Străjerul”. — Și dacă ai merge cu mine? Străjerul își mișcă aprobator botul scurt, cu trufa lui neagră, își ghidă noul stăpân spre ieșirea de pe domeniul unde erau educate viitoarele notabilități ale Egiptului. ☥ Deși ora era târzie, destui gură-cască se plimbau încă pe străzile Memphisului, cea mai veche capitală a țării; în ciuda bogăției din Theba meridională, Memphisul își păstrase prestigiul de altădată. Cele mai mari universități își aveau sediul aici, și tot aici copiii familiei regale și cei demni de a accede la cele mai înalte funcții primeau o educație rigu­roasă și intensă. A fi admis în Kap, „zona închisă și proteja­tă”, dădea naștere la invidii, însă cei care, ca și Ramses, locuiau aici din fragedă copilărie n-aveau altă dorință decât să evadeze! Îmbrăcat cu o tunică cu mâneci scurte, de calitate me­diocră, semăna cu un trecător obișnuit. Ajunse la celebra tavernă din cartierul școlii de medicină, unde viitorii terapeuți se distrau după zilele lungi de studiu. Cum Străjerul nu se despărțea de el, prințul nu-l alungă și intră cu el în localul interzis „copiilor din Kap”. Dar Ramses nu mai era un copil și reușise să scape din închisoarea aurită. În sala mare a localului cu pereții văruiți, clienții, mari amatori de bere tare, de vin sau de lichior de palmier, erau așezați pe rogojini ori pe scăunele. Patronul le arăta bucuros amforele provenind din Deltă sau din oazele Greciei și lăuda calitatea produselor pe care le vindea. Ramses alese un colț liniștit, de unde putea supraveghea intrarea. — Ce dorești? îl întrebă un servitor. — Pentru moment, nimic. — Necunoscuții plătesc înainte. Prințul îi întinse o brățară din cornalină. — Ajunge? Servitorul examină obiectul. — Merge. Vin sau bere? — Cea mai bună bere. — Câte cupe? — Nu știu încă. — Aduc ulciorul... Când te hotărăști, îți aduc și cupele. Ramses își dădu seama că ignorase până atunci valoarea lucrurilor; omul îl furase, fără doar și poate. Venise vremea să iasă din școala lui cea mare, atât de bine protejată de lumea exterioară. Cu Străjerul la picioare, prințul fixa intrarea tavernei. Care dintre tovarășii săi de studiu va îndrăzni să accepte aventura? Făcu în gând prinsoare cu el însuși, îi elimină pe cei mai slabi, ca și pe carieriști, și se opri la trei nume. Aceștia nu vor da înapoi în fața pericolului. Zâmbi atunci când Setau trecu pragul localului. Îndesat, viril, cu mușchi proeminenți, pielea mată și părul negru, Setau era fiul unui marinar și al unei nubiene. Dârzenia lui extraordinară, ca și înzestrarea pentru chimie și studiul plantelor, atrăseseră atenția institutorului său; profesorii „Kap”-ului nu regretau că îi deschiseseră porțile unei pregătiri superioare. Setau se așeză în tăcere lângă Ramses. Cei doi băieți nu apucară să scoată vreo vorbă, că își făcu apariția Ameni, un adolescent scund, firav, palid, cu părul deja rărit, în ciuda vârstei fragede. Era incapabil să facă sport sau să ridice greutăți, în schimb era net superior tuturor celor din promoția lui în arta scrierii hieroglifelor. Muncind neobosit, nu dormea decât trei sau patru ore pe noapte și-i cunoștea pe marii autori mai bine decât profesorul de literatură. Fiu al unui zidar, devenise eroul familiei. — I-am dat cina mea unui paznic, așa am reușit să ies, îi anunță mândru de el. Ramses se așteptase la asta; știa că Setau ar recurge la forță la nevoie, pe când Ameni se va folosi cu siguranță de vreun vicleșug. Cel de-al treilea sosit îl surprinse pe prinț; nu și-ar fi închipuit niciodată că bogatul Acha va accepta asemenea riscuri. Era singurul fiu al unor nobili avuți, iar pentru el „Kap” reprezenta o etapă firească și obligatorie înainte de a îm­brățișa o carieră de înalt funcționar. Elegant, cu membre delicate și fața prelungă, purta o mustăcioară foarte îngrijită și deseori arunca semenilor săi priviri disprețuitoare. Cu vocea lui mieroasă și ochii strălucitori de inteligență își fermeca interlocutorii. Se așeză în fața celor trei. — Ești mirat, Ramses? — Mărturisesc că da. — Nu-mi displace să mă-nhăitez cu voi în seara asta; existența îmi părea destul de plictisitoare. — Riscăm să fim sancționați. — Asta o să adauge ceva sare și piper vieții; suntem în formație completă? — Nu încă. — Prietenul tău cel mai bun te-a trădat? — O să vină. Acha îi servi cu bere. O expresie ironică i se întipărise pe față... Ramses nu se atinse de pocal; neliniștea și dezamăgirea îi puseseră un nod în gât. Oare se înșelase atât de tare? — Iată-l! exclamă Ameni. Masiv, cu umeri lați, părul des și un început de barbă, Moise părea mult mai vârstnic decât cei cincisprezece ani ai săi. Fiul unor lucrători evrei stabiliți în Egipt de mai multe generații, fusese admis în „Kap” încă din fragedă copilărie datorită facultăților lui intelectuale remarcabile. Cum forța lui fizică era egală cu aceea a lui Ramses, cei doi băieți nu întârziaseră să se înfrunte în toate chipurile, încheind în cele din urmă un pact de neagresiune și făcând front comun în fața educatorilor. — Un paznic bătrân a vrut să mă împiedice să ies; cum n-am vrut să-l lovesc, a trebuit să-l conving de necesitatea expediției mele. Se felicitară reciproc și goliră o cupă, care avea gustul inimitabil al lucrului interzis. — Să răspundem la singura întrebare importantă, ceru Ramses: cum să obținem adevărata putere? — Prin practica hieroglifelor, răspunse imediat Ameni; limba noastră este limba zeilor, înțelepții au utilizat-o pentru a-și transmite preceptele. „Imită-ți strămoșii, este scris, căci ei au cunoscut viața înaintea ta. Puterea este dată de cu­noaștere, doar ceea ce este scris imortalizează”. — Nerozii de literați, obiectă Setau. Ameni se înroși. — Tăgăduiești că scribul deține adevărata putere? Ținuta, politețea, știința de a trăi, corectitudinea, respectul pentru cuvântul dat, refuzul necinstei și al invidiei, stăpânirea de sine, arta de a tăcea pentru a lăsa pe primul plan scrierea, iată însușirile pe care vreau să le dezvolt. — Insuficient, hotărî Acha; diplomația are puterea supremă. De aceea, voi pleca cât mai curând, ca să învăț limbile aliaților și ale adversarilor noștri, să înțeleg cum funcționează comerțul internațional, care sunt intențiile reale ale altor conducători și să pot utiliza toate aceste cunoștințe. — Iată ambițiile unuia crescut la oraș, care a pierdut orice contact cu natura, îl plânse Setau. Orașul, adevărata amenințare, ne pândește mereu! — Dar tu nu ne vorbești deloc despre lupta ta pentru cucerirea puterii, remarcă Acha, cu o voce stridentă. — Nu există decât o singură cale, pe care se amestecă fără încetare viața și moartea, frumusețea și oroarea, leacul și otrava: calea șerpilor. — Îți arde de glume? — Unde găsești șerpi? În deșert, pe câmpuri, în mlaștini, pe malul Nilului și de-a lungul canalelor, pe suprafețele treierate, în adăposturile păstorilor, în țarcurile de vite și chiar în cotloanele întunecate și răcoroase ale caselor! Șerpii sunt peste tot, iar ei dețin secretul creației. Îmi voi consacra existența smulgerii acestui secret. Nimeni nu îndrăzni să-l critice pe Setau, care părea să fi luat o hotărâre de nezdruncinat. — Și tu, Moise? întrebă Ramses. Uriașul ezită. — Vă invidiez, prieteni, pentru că eu sunt incapabil să răspund. Sunt tulburat de gânduri ciudate, spiritul meu rătăcește, însă destinul îmi rămâne învăluit în obscuritate. Să mi se dea un post important într-un mare harem[1], și eu sunt gata să accept. Aștept o aventură cât mai palpitantă. Privirile celor patru tineri se întoarseră spre Ramses. — Nu există decât o singură și adevărată putere, declară el: puterea Faraonului.   [1] În Egiptul antic, haremul nu era o închisoare aurită pentru femei frumoase, ci o mare instituție economică ce va fi descrisă mai târziu.