Cezar Petrescu

„STRĂINUL” DIN NOI SAU CEZAR PETRESCU ŞI MUTAŢIILE PROZEI ROMÂNEŞTI INTERBELICE     Cezar Petrescu şi-a surprins şi deconcertat contem­poranii printr-o manifestă variaţie a registrului narativ, care l-a făcut în timp autorul unei opere caleidoscopice. În ea se cuprind şi coexistă, de pildă, schiţe şi povestiri elegiac sămănătoriste alături de nuvele în directă tra­diţie maupassantiană sau de introspecţie psihopatolo­gică; romane politice de calmă clasicitate şi biografii romanţate alături de naraţiuni în reţetă alert-umoristică sau picaresc-senzaţională. Experienţa — deşi a fost so­cotită uneori o concesie făcută mondenităţii şi o cauză de inflaţie factologică — îşi vădeşte neîndoielnice impulsuri şi motivaţii interioare. Cezar Petrescu îşi asumă diversitatea perspectivei epice conştient, ca pe   un imperativ al supravieţuirii literare. Iată ce afirmă într-un cunoscut interviu prilejuit de apariţia romanului Calea Victoriei: „Eu cred că prima condiţie de existenţă a scriitorului e diversitatea, preocuparea de a-şi renova optica şi maniera” (Rampa, an. XV, nr. 3596, 17 ianua­rie 1930, p. 1, 3). „Diversitatea” va deveni, de aceea, pentru scriitor, un precept constant de program artistic şi chiar existenţial. „Fiindcă am trăit şi trăiesc viaţa in­tens şi divers — va continua să se mărturisească în acelaşi context — împrospătîndu-mi cu o scandaloasă neîmpăcare toate curiozităţile intelectuale (...), nu m-a speriat în literatură nici un fel de subiect. Nu m-am sim­- ţit strein în nici o experienţă (s.n.). Eu cred că aceasta     e cea mai mare bogăţie la care poate rîvni un scriitor” După mai bine de un deceniu, cînd opera sa fundamen­tală era cvasifinalizată, ideea „diversităţiiu avea pentru Cezar Petrescu aceeaşi funcţionalitate percutantă, fiind resimţită ca un fel de catalizator al evoluţiei şi progre­sului său literar: „Am fost preocupat de năzuinţa să exprim epoca într-o vastă frescă a României dintre anii 1900—1940, cu toate aspectele sale sociale, istorice, eco­nomice, psihologice (...). Aceasta m-a condus la o diver­sitate de atmosferă şi de mediu, care multor critici li      s-a părut îndrăzneaţă, altora inexplicabilă. Între Scriso­rile unui răzeş sau Apostol, sau 1907, sau Comoara re­gelui Dromichet, sau Aurul negru şi între Calea Victo-riei, Duminica orbului, Baletul mecanic, Omul din vis, Aranca, ştima lacurilor, Simfonia fantastică este o pră­pastie de lumi şi de atmosferă, de probleme (...). Dar pentru scriitor, asemenea diversitate implică şi o di­versitate de scris, de mijloace oarecum tehnice, de meş­teşug, ca să nu-i zic prea pretenţios: artă (...). Aceasta m-a obsedat, căci în aceasta am găsit resursele de în­noire” (Buletinul editorial, an. IX, nr. 116, 1 ianua­rie 1943, p. 3—5). Deşi cu aer de rememorare sentimen-tală, observaţia este seducător de lucidă şi corespunde cu totul adevărului istoric. Cezar Petrescu se vrea ico­noclast, caută cu fervoare „resurse de înnoire”, dar — spirit conservator prin temperament şi educaţie — re­zumă reforma doar la o schimbare alternativă a formu­lei stilistice. De aceea, nici o carte a sa nu continuă gama epică a celei antecedente, în afara celor gîndite sub bolta aceluiaşi ciclu. Predispoziţia apare, de altfel, chiar de la începuturile sale literare (daca nu cumva  are obîrşii genuine). Într-o mărturisire tîrzie, de pildă, işi aminteşte cum în epoca primelor colaborări ieşene publica articole de direcţie în gazete de o anumită orien­tare, iar a doua zi îşi dădea singur replica, sub pseudo­nim, în gazete adversare. Nu-l interesa, se înţelege, co­media luptelor intestine, ci doar posibilităţile sale de a  se ipostazia multiplu şi divergent, exerciţiul artistic în sine. Această mobilitate artizanală, pe care scriitorul şi-o doreşte şi exersează la orice vîrstă, îl face deosebit de receptiv la seismele heterodoxe ale climatului, pe care   le întîmpină cu înţelegere şi dezinvolt liberalism. Nu    va rămîne însă niciodată doar la o simplă expectativă, ci va încerca în genere să se manifeste în „alfabetul” lor, în ordinea convingerii sale că nu trebuie să se simtă „strein” în nici o experienţă. De aceea, majoritatea ten­tativelor de înnoire a retoricii prozei româneşti de după primul război mondial îl au printre partizani (uneori chiar ca pionier) şi pe Cezar Petrescu. Nu mult însă şi niciodată cu aderenţă înfocată, deoarece demonul „di­versităţii” îi destabilizează repede opţiunile şi îl des-chide cu aceeaşi temporară frenezie altor tentaţii, ivite meteoric în orizontul sensibilităţii contemporane. Pe asemenea făgaş biografic ajunge Cezar Petrescu — pro­zator de formaţie tradiţionalist-sadovenistă, investigînd realitatea prioritar social şi comportamentist — la psi­hanaliză şi explorarea abisului vieţii interioare. Noua sa adeziune literară i-a fost repede observată în epocă. Spre sfîrşitul anului 1926, de pildă, Adevărul literar şi artistic (an. VII, nr. 307, 24 octombrie, p. 1) publica sub semnătura „Dr. Ygrec” un articol intitulat Freudismul în literatura română (Note pe marginea ro­manului „Întunecarea” al d-lui Cezar Petrescu), care atrăgea atenţia asupra convertirii prozatorului la pre­ceptele psihanalizei şi acuza chiar un anume exces în acest sens (faptul că eroul unui fragment din roman, publicat de Viaţa românească, reproducea glosele lui Gaston Pawloski, emul freudian, apărute în revista pa­riziană Les Annales). Cum romanul Întunecare a fost elaborat, potrivit mărturisirii sale, în cuprinsul a trei vacanţe de vară consecutive, fiind gata de tipar în 1925 (vezi: De vorbă cu d. Cezar Petrescu, în Adevărul lite-   rar şi artistic, an. IX, nr. 453, 11 august 1929, p. 1—2), putem data cu oarecare precizie perimetrul de geneză al preocupării sale pentru psihanaliză. Este epoca de înce­put a frondei suprarealiste, cînd în tendinţa de a-şi ar­gumenta teoretic manifestul artistic mişcarea popu­larizează masiv constatările şi teoriile a diferite scoli de cercetare psihologică. Democratizate şi intrate subit în actualitate, ele sporesc nu atît creditul avangardei, cît interesul general pentru procesualitatea vieţii interioare. Sensibil la orice simptom de remaniere epică (fenomen pus în evidenţă şi de publicistica sa), Cezar Petrescu se vrea imediat în prim-plan, urmărind nu numai priori­tatea în informaţie, ci şi o veritabilă competenţă în ma­terie. Altfel ce semnificaţie ar avea faptul că îl valori-fică epic pînă şi pe cvasinecunoscutul Gaston Pawloski, pe care îl citeşte într-o revistă profesională şi lipsită de circulaţie precum Les Annales? Extensia domeniului investigat, abundenţa ipoteze­lor şi caracterul lor experimental îl fac să înainteze însă pe un sol nesigur, proteic. Conceptele cu care operează vor fi de aceea întrucîtva difuze (chiar şi cele consacrate ezitau relativist în preajma poeziei), conturate prin co­roborarea unor surse şi puncte de vedere nu totdeauna congruente. Cîteva constante ale ideaţiei sale epice de inspiraţie psihanalitică pot fi disociate totuşi cu uşu­rinţă. Cezar Petrescu închipuie, de pildă, insul social dedublat de eul său latent, infraconştient, pe care-l re­simte traumatic un celălalt, un altul. Cînd perspectiva asupra personajului se revendică mai ales dintr-o direc­ţie freudiană, eul subliminal îi apare ca depozitar al unei experienţe elementare, urcînd fie din refulări indivi­duale infantile, fie din tare filogenetice (nuvelele Rîsul, Adevărul, Fereastra, Somnul, romanul Simfonia fan­tastică etc.). Atunci cînd îi preferă însă ipostaza de fac­tor moderator, de instanţă superioară dominînd şi chiar admonestînd moral fiinţa socială (Păianjenul negru, Omul din vis, Omul care şi-a găsit umbra etc.), direcţia pare să sugereze apropierea de viziunea poetului şi cer­cetătorului englez F. W. H. Myers, foarte popular în Europa prin lucrarea sa postumă Personalitatea umană şi oarecum la modă după 1921, cînd André Breton îl preia cu unele corecţii pozitiviste în teoriile sale asupra automatismului psihic.   În ambele cazuri se vizează un singur scop: explo­rarea teritoriului de dincolo de conştiinţă. Dar, aseme­nea profunzimii pădurii, care rămîne în plin mister din cauza copacilor, partea de umbră, subiacentă a conşti­inţei se lasă greu descifrată, impunînd prin imprevizibil şi fantasticitate. Aceasta este, de altfel, şi „legenda” ex­presiei „fantasticul interior”, cu care scriitorul îşi par­ticularizează un întreg ciclu de opere, rod al noilor pro­pensiuni tematice şi stilistice. „Fantastic interior”, adică esotericul lumii de senzaţii şi pulsiuni care precede me­canica de suprafaţă a comportamnetului social. Pînă la abordarea frontală a laitmotivelor psihanali­tice, Cezar Petrescu traversează vizibil o etapă de tato­nare, de adaptare. Reluînd în volumele Scrisorile unui răzeş şi Drumul cu plopi multe din textele publicate în Hiena şi Gîndirea, autorul simte nevoia să le rescrie în conformitate cu noile exigenţe epice. Conflictul inte- rior al eroilor este acum adîncit, acutizat, deviat în forme irezolvabile, uneori cu finalitate tragică. Perso­naje scindate între un eu dornic de adaptare sau promo­vare socială şi un revers subconştient al său, conservator şi retractil, trăind în idealitate şi năzuind la ea ca la o stare originară — iată deja o presimţire a toposurilor psihanalizei. Nuvela Adevărul pare să fi prins elocvent  şi întrucîtva exponenţial acest nou suflu al problema­ticii. Eroul, un tînăr proaspăt mariat, trăind încă spaima de singurătate a unei copilării similiorfane şi a unei adolescenţe frustrate de afecţiune, închipuie compen­satoriu un prieten ideal, impunîndu-l celor din jur ca etalon. Urzeşte „alături de viaţa cea adevărată şi sear­bădă, alta idealizată”, observă autorul. El îi mistifică pe ceilalţi, dar nu reuşeşte să se automistifice, eşecul dîn- du-i o pronunţată insaţietate existenţială. Apelul la ima­ginaţie şi nevoia cronică de idealitate sînt văzute însă   de scriitor ca defulări manifeste ale unor restricţii in­fantile şi adolescentine. Următoarele rînduri ar face, de pildă, deliciul oricărui teoretician sau interpret de lite­ratură psihanalitică: „Întîia oară, într-o dezmeticire nepregătită, coborî mai adînc în firidele ceţoase ale sufletului şi îşi explică limpede de unde născocirea aceasta absurdă. Nu era numai prelungirea unei minciuni întîmplă- toare, era o chemare lăuntrică a însăşi vieţii lui, o împli­nire dincolo de realitate a celor ce dorise mai însetat şi au aveau fiinţă... Copil, suferise de această singurătate. Deschisese ochii într-o casă unde pluteau tristeţi secrete, între părinţi despărţiţi, care se urau. Se trezea noaptea, în ietacul cu lumina stinsă; alături nu era nimeni, în­tindea mîna fricoasă de copil, şi mîna dădea în peretele aspru; întunerecul şi tăcerea de moarte îl înspăimîntau; plîngea încet, fără hohote, şi nu era nimeni să-i nete­zească părul, să-l adoarmă, aşa cum vedea în gravurile colorate din cărţile de joacă. Nici un copil nu intra în casa lor. În zile de sărbătoare, în zile anumite, presimţite din pregătirile ce se făceau, după liniştea neobişnuită şi după lipsa tuturor celorlalţi, cu o trăsură de oraş venea o doamnă care cerea să-i spună mamă. Mirosea a parfum de la uşă, îi aducea jucării prea copilăroase pentru vîrsta lui, îl săruta pe frunte neîndemînatic şi pe urmă, pe scaun, îl privea lung ca pe un copil străin, ca pe o vie­tate curioasă căreia nu ştia ce să-i vorbească. Cînd pleca, răsufla uşurat, aşeza jucăriile în dulap, neatinse, şi se întorcea la cărţile cu gravuri şi cu povestiri triste. La şase ani avea o cuminţenie de bătrîn. De la fereastră, invidia soarta derbedeilor desculţi şi zdrenţăroşi, fugă- rindu-se prin praful uliţei. Mai tîrziu, adolescent, încercase să destăinuie neas- tîmpărul şi tot dorul de tandreţe adunat în copilăria lui singuratică. Întîmpinase, de la camarazi întîmplători, o atenţie politicoasă şi rece. Nu puteau înţelege. După moartea bătrînului, cînd s-a întors de la cimitir, în casa pustie nu l-a întovărăşit nimeni. Mobilele îl nelinişteau noaptea, păreau că învie; trosnetul unui scrin îi alunga somnul pînă mijea de ziuă”(„Despre singurătate, linişte şi întuneric nu putem spune decît că aceştia sînt fac- torii de care este legată frica infantilă, prezentă încă la majoritatea adulţilor”,scrie Freud în studiul său Stra- nietatea. — N.n.). O alteritate crescîndă, perfecţionată, excesivă colo­rează acum tot mai intens comportamentul eroilor cezar-­ petrescieni, depărtîndu-i de linearitatea tipologică să­mănătoristă. În acelaşi timp, preocupat de interioritatea lor, autorul nu mai are suport pentru tirade poematice, textul cîştigînd rapid în epicitate. Resimt efectele acestei reformulări de atitudine şi  alte texte scrise sau revăzute în această perioadă, între care am cita îndeosebi celelalte nuvele din Drumul cu plopi (Inelul cu piatră de rubin, Aventura, Înjunghierea din Fundătura 13 Septemvrie, Zăpada, Unchiul din America etc.), ai căror eroi, precum cel din Adevărul, vor să concureze procustian, printr-un model imaginar, o realitate socială sau sufletească inconfortabilă. Curajul şi toleranţa retorică a prozatorului nu se opresc însă aici. Ipotezele psihanaliştilor îl incită mai ales prin potenţialitatea lor literară, ca filon epic, ne- stînjenindu-l nici atunci cînd sînt hazardate sau duc la parapsihologie. Ele par a furniza direct subiectul unora dintre cele mai bune nuvele cezarpetresciene (şi aş cita între ele: Rîsul, Omul din vis, Aranca, ştima lacurilor, Omul care şi-a găsit umbra, Somnul) şi chiar al unora dintre romane (mă gîndesc îndeosebi la Simfonia fan­tastică şi Baletul mecanic). Myers, de care aminteam, atribuie celor două euri din care consideră că se compune entitatea noastră spi­rituală (forţînd întrucîtva tradiţia fiziologiei neurolo- gice) sedii cerebrale diferite, bine disociate. Eul subli­minal ar locui emisfera dreaptă, cel supraliminal, adap­tat la social şi manifestîndu-se ca atare, pe cea stîngă. Abolirea emisferei drepte ne-ar lipsi de conţinutul sub­conştient al comportamentului nostru, iar a celei stîngi ne-ar face să acţionăm unilateral, doar prin instincte necenzurate conştient. O asemenea teză, cunoscută poate prin intermediere, stă la baza nuvelei Rîsul. Un bătrîn pescar ţine pe lîngă coliba sa un handicapat mintal,  care trăieşte într-o elementară şi primitivă frăţietate cu cîinele casei. Traiul cenuşiu le este tulburat de o devas­tatoare inundaţie, care-i ameninţă cu înecul tocmai cînd o pareză fatală îl imobilizează pe bătrîn la pat. Singura speranţă de salvare este pentru toţi handicapatul, că­-ruia pescarul îi solicită ajutorul prin disperarea privirii. Numai că acesta trăieşte şi se manifestă congenital prin instincte, astfel că, mînat numai de egoismul instinctu­lui primar de autoconservare, se salvează singur, pără- sindu-şi binefăcătorul în mijlocul apelor, surd la urle­tele cîinelui. Insolitul motivului impune textul atenţiei publice încă de la tipărirea lui în Gîndirea (an. II, nr. 1, 15 aprilie 1922, p. 4—9). Un poet respectat ca Ion Pillat ne face surpriza să-i dedice chiar un inspirat poem, pre- luînd în titlu numele eroului (este vorba de poemul Gîngul, publicat în Gîndirea, an. II, nr. 16—17, 5—20 aprilie 1923, p. 229). Am văzut că personajele întunecării dezbăteau ul­timele teorii asupra mecanismului de configurare a vi­sului cu mare dezinvoltură. Preocuparea lor nu era în- tîmplătoare, ci simptomul unei propensiuni devoratoare pe care o acuză în această perioadă scriitorul, pusă în evidenţă de bucăţi elaborate paralel cu romanul, dar şi ulterior. Perspectiva generală asupra problemei, uneori terminologia, apoi faptul că eroii sînt întîrziaţi într-un echivoc continuu la graniţa dintre patologic şi normal par să indice ca sursă inspiratoare în primul rînd pe Freud. În dezvoltarea epică a tezelor, prozatorul îşi per­mite însă largi remanieri fie apelînd la soluţii sugerate de alţi cercetători, fie moderînd pozitivismul lor prin fantastic.   În Omul din vis, de pildă, protagonistul acuză o  gravă stare de decompensare psihică (Freud ia totdea­una abnormalul ca normă în studierea normalităţii). Îl îngrijorează îndeosebi revenirea obsesivă în visele sale de adult a unui laitmotiv al viselor infantile: un bătrîn providenţial, care apare asemeni zînei bune în momen­tele de criză şi pericol, schimbînd situaţia în favoarea  sa. Bătrînul are o prezenţă onirică percutantă, pe care copilul, apoi adultul o reţin pînă la amănunte neînsem­nate. Hotărît să-şi odihnească nervii, pleacă la ţară, unde departe de a-şi găsi remediul, asistă stupefiat la întruparea diurnă a visului său. El regăseşte aici omul din vis în persoana unui moşier falimentar al locurilor, sărăcit datorită jocului de cărţi. Căutîndu-i intrigat ve­cinătatea, eroul are prilejul să-i cîştige ultimii bani, împingîndu-l involuntar la sinucidere. Din acest mo­ment, visele nocturne i se golesc brusc şi misterios de prezenţa ocrotitorului benefic. Textul pendulează cu supleţe între registrul realului şi cel al fantasticului, graniţa dintre ele avînd o anume fragilitate. Eroul trăieşte în plin inverosimil, dar ase­meni personajelor de basm, îl creditează cu un firesc consternant. Cei mai mulţi dintre interpreţii scriitorului, mai ales cei contemporani, asimilează nuvela producţiilor fantas­tice. Omul din vis este însă un exponenţial test literar psihanalitic, fiind fantastic numai în măsura în care exploatează o ipoteză asupra subconştientului uman, el însuşi fantastic prin incontrolabil şi iraţionalitate. Starobinski vorbeşte de psihanaliză ca de un demers metaforic. „Psihanaliza, remarcă el, vrea să se desfă­şoare ca un discurs conştient al raţiunii asupra iraţiona­lului, inconştientului, nondiscursivului; nimic nu ne autorizează să punem la îndoială sinceritatea acestei intenţii. Dar, în acest caz, avem dreptul să bănuim că psihanaliza e ea însăşi o mitopoieză, un limbaj mitic sau cel puţin un limbaj figurat...” (Psihanaliză şi cunoa-  ştere literară, în Relaţia critică, Bucureşti, Editura Uni­vers, 1974, p. 239.) Omul din vis este un astfel de dis­curs raţional asupra iraţionalului din noi. Aminteam că unii dintre partizanii mişcării (avîndu-l pe Myers ca precursor) exaltau potenţialitatea supe­rioară, divinatorie a subconştientului, capabilă să răz­bată prin ecranul eului supraliminal pentru a restabili armonia cosmică a individualităţii. Această potenţiali­tate generează în ins facultăţi premonitorii, vaticinare, puse în valoare şi intermediate doar de subconştient. Asemenea enunţuri „mitopoeticeu par să fi inspirat nuvela cezarpetresciană. Visul fiind o formă de expre-sie şi manifestare a subconştientului, omul care îi   apare în somn eroului n-ar fi altceva decît un mesager oniric al unei realităţi viitoare, trăită apoi în concre-teţea ei istorică. A se vedea de aici cît de iconoclast     este scriitorul la 1923 în materie de problematică şi      cît de mult îşi propune — cît de mult reuşeşte, de        fapt — să mute jaloanele gramaticii narative în această direcţie. Tot la o potenţialitate vizionară, profetică a sub­conştientului face aluzie şi nuvela Aranca, ştima lacu­rilor, dar într-o manieră mai sinuoasă şi cu o vizibilă aplecare către fantasticul de factură gotică. Într-o am­bianţă incert-raddcliffiană şi sub efectul unui vin vechi de Tokay, protagonistul nuvelei se simte provocat de spiritul unei moarte, care, dispărută fără urmă, — si­nucigaşă sau victimă a unei crime —, nu-şi găsise, conform mentalităţii creştine, liniştea unui mormînt. Coşmarul urmăririi lui nocturne îl face pe erou desco­peritorul mult căutatului cadavru şi pacificatorul locu­rilor. Dar aventura sa funambulescă se petrece în stare de subconştienţă şi are aspectul unei transe hipnotice, care îi pune în funcţie facultăţi excepţionale de clar­viziune. Trezit, conştient adică, nu se recunoaşte în nici una din etapele incursiunii şi află amănunte care îl consternează. Fusese, aşadar, instrumentul unei in­fluenţe oculte, a unui fluid cosmic, în sensul ipotezelor neoplatoniciene ale Renaşterii referitoare la magia na­turală. De altfel, scriitorul îşi trădează sursele, atri-buind contelui Andor Kemény, unul dintre personajele nuvelei, interes pentru autori ca Denis Areopagitul, Ruysbroeck, Swedenborg, Allan Kardek şi preocupări fanatice pentru ocultism, magie neagră, metempsihoză, spiritism etc. Premisa teoretică a nuvelei predispune, ca şi Omul din vis, la depăşirea lejeră a firescului, a verosimilului. Prozatorul exploatează această deschidere îndeosebi în direcţia fantasticului terific, redescoperind convenţiile literaturii romantice, dar folosindu-le într-o anume insolită şi modernă convergenţă. În aceeaşi direcţie se va înscrie peste cîţiva ani şi romanul Baletul mecanic, amalgamînd supoziţii psih­analitice cu teme de senzaţional cosmopolit şi fantastic hoffmannesc. În eseul Cîteva tipuri de caracter din practica psiha­nalitică, Freud consacră un întreg capitol unui caz spe­cific de nevroză, numită a celor „care eşuează din cauza succesului”, pe care o argumentează atît cu exemple  din experienţa sa medicală, cît şi cu unele furnizate de literatură (Shakespeare, Ibsen etc.). Iată cum îl deli­mitează: „...există un conflict între dorinţele libidi- nale şi acea latură a psihicului uman pe care o numim eu, expresia instinctelor de autoconservare ale indivi­dului, eu care este totodată şi sediul idealurilor pe     care acesta şi le-a propus. Un astfel de conflict pato-  gen ia naştere doar cînd libido-ul tinde să se angajeze  pe căi şi să se orienteze spre scopuri pe care eul le-a depăşit şi repudiat de multă vreme şi care sînt deci in­terzise pentru viitor; libido-ul manifestă asemenea tendinţe dacă îi este refuzată o satisfacere conformă cu idealurile eului. În acest mod, frustraţia, privaţiunea    de o satisfacere reală devine condiţie principală, deşi   nu singura, pentru declanşarea nevrozei. Cu atît mai surprins, ba chiar dezorientat, va fi medicul, constatînd că uneori oamenii se îmbolnăvesc tocmai cînd li se împlineşte o dorinţă puternică, pe    care o nutresc de multă vreme. S-ar părea că aceste persoane nu-şi pot suporta fericirea, căci în privinţa legăturii cauzale dintre succes şi îmbolnăvire nu există nici o îndoială.” (Scrieri despre literatură şi artă, Bucu­reşti, Editura Univers, 1980, p. 200—201). Omul care şi-a găsit umbra, ampla naraţiune cezar- petresciană, pune în gamă epică această speculaţie freudiană. Personajul, învingător în confruntarea cu capcanele socialului, îşi obţine şi supraveghează ascen­siunea printr-o inflexibilă strategie şi cu sacrificiul ce-lor mai elementare precepte morale. Numeroasele frus­trări cristalizează însă în subconştient un sentiment de vinovăţie faţă de sine şi ceilalţi, care îl împiedică să-şi savureze victoria şi-i trimite din interior semnele unei teribile anxietăţi, sub imperiul căreia în cele din urmă îşi curmă viaţa. De la teza freudiană, scriitorul îşi permite o sin-  gură corecţie, antrenînd textul într-o direcţie cvasi- fantastică. Umbrei eroului, văzută în stranie complici­tate cu subconştientul ostil, i se atribuie o substanţia­litate antropomorfică şi manifestări animiste. Artifi­ciul, facil romantic, trage în derizoriu angoasa persona­jului, diminuînd astfel, din păcate, funcţionalitatea ei în ca­drul afabulaţiei epice. Tot sub asediul unui subconştient anarhic, dar în confruntare surdă cu el, trăiesc şi eroii nuvelei Somnul sau ai romanului Simfonia fantastică, naraţiuni gîndite într-o vizibilă contingenţă tematică şi redundanţă com­poziţională. Anticipînd intransigenţa morală a eroilor camilpetrescieni, ca şi dureroasa autoscopie a celor hol- banieni, protagonistul nuvelei Somnul absolutizează sinceritatea conjugală a soţiei sale. Are însă o drama­-tică revelaţie, care-l scoate din făgaşul unei promiţă­toare cariere politice şi-i destabilizează iremediabil   axul existenţial. Constată, de pildă, că soţia îşi com­pensează loialitatea şi refulările vieţii diurne, în somn, prin libertăţi onirice adulterine. Din acest moment tră­ieşte sub spectrul unei gelozii atroce şi devine un ad­versar implacabil al viselor ei, cărora încearcă să le zăgăzuiască prin toate mijloacele debordanţa stînjeni- toare. Zădărnicia tentativelor îi erodează însă progre- siv luciditatea şi-l apropie întrucîtva de postura doc­torului Kerjenţev, eroul nuvelei lui Leonid Andreev, Ideea, care-şi supraevalua responsabilitatea mentală tocmai cînd ea devenise o tragică iluzie. Ca şi Kerjen­-ţev, care închipuindu-se demiurg are stupoarea să con­state că fusese un banal instrument al tarelor sale bio­logice, eroul nuvelei Somnul se doreşte stăpîn absolut peste subconştientul soţiei, dar ajunge o victimă jal­-  nică a propriului subconştient. Finalul este mai tragic  şi parcă mai spectaculos ca la Andreev: „Cordelia dor-­ mea, cu ceafa rezemată în spătarul fotoliului, cu car­-  tea pe genunchi, cu gîtul dezvelit arătînd vinişoara albastră, cu o mînă strîngînd sînul şi cu buzele palide, întredeschise. Biată figură, ostenită şi tristă, umbră din ceea ce a fost! Am vrut, cu alt suflet, să mă apropii uşor, cu alt suflet, să o dezmierd, să o trezesc din somnul perfid; domnilor, vă jur că în clipa aceea mi-au năvălit deo- dată în gînd cuvinte rare şi încă nespuse, în care să mărturisesc toată chinuirea noastră, să-i destăinui tot, să căutăm împreună unde ne stă vindecarea, de unde   ne va veni eliberarea. M-am apropiat în vîrful paşilor, am întins amîn- două mîinile să o cuprind, şi mi-a răspuns scîncetul, surîsul cel rău şi desfrînat, descărnînd hîd buzele us­-cate. Mîinile erau acolo, aproape de obrajii vestejiţi, pe care voisem să-i dezmierd. Au coborît... Au coborît mîinile la gît, şi mîinele au strîns. Mult. Nesfîrşit de îndelung. Pînă cînd vinişoara albastră de sub bărbie, prelun­gită spre rotundul gîtului, s-a învineţit, să plesnească. Aceasta e tot. Am ucis visul! Am suprimat somnul! Eu am fost cel mai tare !” Naraţiunea este concepută ca o confesiune la per­soana I, personajul pledîndu-şi cauza frenetic, parcă    în faţa unei instanţe de tribunal. Ea fiind însă ab initio compromisă, efortul lui devine cu atît mai ridicol, cu    cît se doreşte mai persuasiv. Peroraţia sa trece parcă prin vid, şi o complicitate discretă între autor şi cititor, cu subtil efect epic, îl învăluie ca pe un convalescent căruia trebuie să i se menajeze echilibrul psihic precar. Trama psihanalitică a Somnului, într-o valorificare arhitectonică mai complexă, trece şi în romanul Sim­fonia fantastică. Protagonistul acestuia, ca şi cel al nuvelei, îşi suspectează soţia de adulter, centrîndu-şi întreaga existenţă pe depistarea probelor. Filmul men­-tal al geloziei suportă însă deformări carnavaleşti. Ca­pitolele cărţii redau augmentarea hilară a acestei mo­nomanii şi converg către un final patetic-macabru: lîngă catafalcul pe care îi zace soţia (la a cărei moarte contribuise), personajul rîde isteric, răsfoind cîteva pla­tonice epistole de adolescenţă ale acesteia şi închipu- indu-le „dovezile” mult căutate. Scena are o percu­- tantă plasticitate, amintind — ca perspectivă grotescă asupra unui eveniment funciarmente tragic — pînzele clasice ale expresionismului. O transcriem mai jos în fragmente semnificative: „De-un ceas? De două? De cîte stă aşa în neclintire şi priveşte obrazul luciu al moartei, fruntea sub care toate gîndurile s-au răcit? Şi toate tainele s-au sleit... Ai crede că e un manechin omul acesta negru, aşe­-zat pe scaun să ţină companie de panoptic morţii, de cînd nu s-a mai clintit. Nu. Acum s-a mişcat. Îşi şterge cu dosul palmei fruntea, ca să alunge ceva, un gînd care se dezmorţeşte din beznele cele umede... «De acum, cum are să mai afle? De unde are să mai ştie care a fost adevărul?» S-a ridicat. Şi-a amintit ceva. Cutia aceea de lemn negru, cu încrustaţii de sidef. Chiar ieri a văzut-o pe  pat. O cutie în care se aflau scrisori... A găsit.   A găsit cutia de lemn şi o strînge cum s-ar teme        să nu i-o smulgă cineva. Cu amîndouă miinile, la  piept... N-are răbdare. Cu vîrful foarfecelui, sfărîmă încuietoarea. Răs­toarnă în mijlocul patului şi lacom răscoleşte încă. Fotografii. Ilustrate. Nu asta. Scrisori. În sfîrşit, scri­sori! Cu vraful în pumni, nu ştie pe care să le ci-    tească întîi. Numai îşi aruncă ochii pe începuturi, pe rînduri furate de ici şi de colo, şi nu-şi mai poate stă- pini chiotul de bucurie care i s-a destins înlăuntru, plesnindu-i toată fiinţa. În sfîrşit, dovada. Nu vede   data, veche de atîţia şi atîţia uni. Vede numai cuvintele înfocate, mărturia necredinţei, netrebnicul sărut al altuia, implorat la fiecare rînd, dovada că tot ce-a bă-nuit şi ce-a ştiut n-au fost năluciri. Aşadar, adevărul este, în sfîrşit, acesta, de astă     dată irevocabil. Stă scris aici. Îl poate pipăi oricine... Iar Grigore Stolnicu rîde într-adevăr cu plicurile decolorate în mîini, rîde din ce în ce mai nestăpînit şi mai vesel. Hohotul a umplut camera, răsună în toată vastita- tea goală şi sonoră a casei, străbate triumfător dincolo de pereţi şi de uşi, dincolo de ferestre, în noaptea calmă şi caldă, de afară. El e nebun? Cînd are aci dovada ce­lei mai netăgăduite lucidităţi, mai poate fi vorba de nebu­nie, de manie, delir? Omul singur, în vestmînt negru, cu obrazul lui vî-  năt de actor neras, se strîmbă de rîs, bătîndu-şi ge­nunchii cu pumnii din care n-a lăsat plicurile.   Niciodată n-a fost atît de vesel! Acum abia înţe­lege voluptatea rîsului... S-a oprit? Nu!... A fost numai o pauză ca să răsufle şi să adune mai tari puteri. Acum, tăcerea, ea, pare nefirească, pustie şi bizară. Acalmie grea de ameninţări, în preceasul cataclisme- lor. Dar nu durează. Rîsul s-a dezlănţuit iar, să spintece triumfal cata- piteazma nopţii. Şi să deştepte din somn, prin tainică     şi nevăzută chemare, toti nebunii lumii, cîţi s-au ridicat   în capul oaselor şi hohotesc în celule, transmiţîndu-şi unul altuia rîsul ca nocturna chemare a cocoşilor; în- gînîndu-se, întrecîndu-se, îndemnîndu-se, întărîtîn-    du-se cu o mie de mii de hohotiri, care-au potopit noaptea, tăcerea şi toată cuminţenia pămîntului. Omul cel negru, cu gura de actor bătrîn întinsă    pînă la urechi, mai voios şi mai neîntrecut decît toţi, conduce cu gesturi scîlîmbîiate chiotul acesta numai de el auzit, chiotul de înveselire universal. La căpătîiul moartei, în camera cu postav negru  peste oglinzi, limbile flăcărilor joacă gălbui şi sinistru.” Calchierea titlului Simfoniei fantastice op. 14 de Hector Berlioz nu este întîmplătoare. Scriitorul expe­rimentează în acest roman o formulă stilistică neobiş­nuită şi cu oarecare singularitate în proza românească. Îşi propune, de pildă, să insinueze naraţiunii modelul retoric al simfoniei berlioziene. Tentativa aminteşte teoretic de Gide şi de proiectele orgolioase ale eroului său, Edouard, din Les Faux-monnayeurs (1925): „Ceea ce mi-ar place să înfăptuiesc — notează acesta din  urmă în jurnal — ar fi o artă a fugii. Iar dacă ea este posibilă în muzică, de ce n-ar fi şi în literatură.” Prac­-tic, însă, Cezar Petrescu este mai aproape de expe- rienţa pe care o întreprinde Huxley în romanul său Punct, contrapunct (1928). Adică de o simfonizare a fic­ţiunii la scară compoziţională, „în eşafodaj”, şi fără a subordona sensurile unei melodicităţi pur acustice. Ca şi romancierul englez, Cezar Petrescu îşi do­-  reşte un tip de naraţiune în care conlucrarea internă, infrastructurală a capitolelor să aproximeze conver­-genţa orchestrală a episoadelor în simfonia lui Berlioz. Menţine, de acea, romanul în strictă simetrie cu afabu- laţia muzicală şi dă unor convenţii componistice func­ţionalitate literară. Degradarea grotescă a iubirii prin gelozie, „ideea fixă” a simfoniei, devine tema-cheie a romanului şi creşte asemeni ei prin reveniri şi nuan­-  ţări contrapunctice, evoluînd către un spectacol final „sabatic”. Tabloul expresionist cu care se încheie ro­manul nu este decît o replică la partea a V-a şi ultimă    a simfoniei („Visul unei nopţi de sabat”), în care un clarinet picolo simulează un rîs parodic şi împreună cu alte instrumente de registru strident (flaut picolo, tobă mare, clopote etc.) deformează burlesc imnul funebru Dies irae, sugerînd perisabilitatea oricărui sentiment, iubire sau gelozie, implicită fragilităţii omenescului. Ulterior, într-o variantă „definitivă”, intenţionînd parcă să accentueze sugestia confluenţei structurale cu sim­fonia, autorul dă capitolelor (pînă atunci marcate doar prin cifre romane) titluri care se învecinează eufonic indicaţiilor dirijorale ale lui Berlioz („Prelude”, „Rondo capricioso”, „Andante ma non troppo”, „Molto cres­cendo”, „Con fantasia”, „Pausa longa” etc.). Paralelismul programatic cu intriga romantică a simfoniei (concepută în 1830) îl face pe Cezar Petrescu să pună încă mare preţ pe coerenţa „anecdotei” roma­neşti, spre deosebire de Huxley, care, pe linia polifo- nismului thomasmannian, o pulverizează printr-o con­tinuă intersectare şi juxtapunere de medii, destine, mentalităţi, vîrste. Se va apropia însă, în schimb, de  Gide prin detaşarea modernă şi invariabil sarcastică  faţă de personaje. Ideea sincretismului retoric între muzică şi roman    îl urmăreşte pe scriitor cu o anumită vervă partizanală. La un moment dat pare chiar tentat să creadă că ea a făcut şcoală în proza românească. Iată, de pildă, ce scrie, în anul de geneză a romanului său, despre ultima carte a lui Ionel Teodoreanu: „... mai mult decît ro- man, Turnul Milenei e o legendă. O legendă construită după legi muzicale. Prima parte, «Cei trei», e o intro­ducere bufonă, scrisă în tempo alegro şi cîntată de fli- goarne, oboaie şi tromboane. Partea a doua, «Boura», cîntată de viori şi violoncele, cu cîteva arcuşe poso-morîte de contrabas. Iar a treia, «1 septembrie 1880», amestec de orgă, de harfă şi, în sfîrşit, clamori de trîm- biţă, în focul «Bourei». «Epilogul» suspină pe un singur arcuş de violon-cel.” (O legendă Simfonică: „Turnul Milenei”, în Gîn-direa, an. IX, nr. 1—2, ianuarie-februarie 1929, p. 59 —    60.) Incitant şi temerar prin anvergură estetică, experi­mentul Simfoniei fantastice rămîne însă mai ales o dovadă a preocupării scriitorului de a reformula con­ceptele romanului românesc şi de a le alinia mişcării   de idei universale.   *   În evoluţia lui Cezar Petrescu, impactul cu temele   de cercetare ale psihanalizei pare un eveniment car­dinal, la fel de fecund şi de individualizator precum descoperirea literaturii Sămănătorului. El are conse-cinţe remodelatoare asupra viziunii epice şi creează în opera sa structuri noi, inconfundabile. Scriitorul devine acum mai curajos în opţiunile sale tematice, mai variat şi original în soluţionarea lor epică, mai complex în ipostazierea caracterologică. Opinăm apoi pentru ideea că numai revelaţiile psihanalizei, cu pozitivismul lor „mitopoetic”, îi deschid şi hrănesc apetitul pentru fan­tastic, experienţă de neconceput în epoca partizana- tului său sămănătorist. În ambiţioasa sa tentativă, pe scriitor l-au pîndit nenumărate capcane. Colegi de generaţie (Felix Ader- ca) sau ceva mai tineri (Dan Petraşincu, Octav Suluţiu etc.) nu le-au putut ocoli. Cezar Petrescu s-a salvat    însă prin spiritul său electiv şi vocaţie autentică. În-     tr-un interviu din 1931 îşi aminteşte de o anume  „oroare de exagerările lui Freud”. A manifestat, aşadar, programatic, rezistenţă la excese şi a ştiut, cu simţul   său epic de scriitor „autohtonist”, să le distingă şi să    se detaşeze de ele. Rezultatele, în ordine literară, au   fost de excepţie. Dacă exegeţii schiţelor şi nuvelelor sămănătoriste numeau reuşitele acestei faze „piese de rezistenţă” sau „texte antologice”, cei ai prozelor de inspiraţie psihanalitică au vorbit, cu dezinvoltură chiar, de „mici capodopere”, impresionaţi de circulaţia lor universală încă din contemporaneitatea scriitorului. Şi atîta timp cît acest ataşament teoretic l-a împins   pe Cezar Petrescu în prim-planul actualităţii, i-a pri­lejuit un netăgăduit progres metodologic şi l-a euro­penizat în mai mare măsură decît alte opţiuni, avem motive să credem că el a fost o alegere fericită şi rod-nică nu numai pentru scriitor, ci şi pentru spaţiul lite­rar românesc.     MIHAI DASCAL  

PARTEA ÎNTÎI   COMOARA REGELUI DROMICHET   C  a  p  i  t  o  l  u  l    I                                                         La banchetul umbrelor închinau                                                   oaspeţi ciudaţi.   Cerul era străveziu şi înalt, fără pată. Lumina bălaie     ca mierea. Era o primăvară lină, cum au mai trecut pe aicea mii. Raza s-a alungat jucăuş cu o gîză. S-a furişat subţiată prin ochiurile frunzarului fraged. A stătut tremurînd dez­mierdare vicleană de somn, pe gene. Mîna omului din cerdac a lunecat răpusă de toropeală. Şi în aceeaşi clipită, degetele căzînd au smuls perdeaua cea groasă care astupa arătarea de mult aşteptată. A fost ca o dezlegare de vrajă. Valea s-a deschis deodată cu sclipet de arme, de coifuri, de scuturi, în soare — şi cu oamenii vechi ai acestor ţinuturi.   Erau mulţi şi nu se asemănau. Erau trecătorii de o parte, la masa lor de belşug, cu pocale de aur şi tipsii de argint. Erau la cealaltă masă,     de lemn, cioplită grosolan, localnicii statornici, în straiele lor aspre de cînepă şi păr, cu talere de paltin şi cupele scobite în corn răsucit de bour. Aşa cum ospătau la mesele lor deosebite, se înţelegea din ce lumi depărtate s-au întîlnit. Căpitanii oştii străine purtau în obraz semnele bătă- liilor de la marginea pămîntului, în nisipuri şi arşiţe de dincolo de mări. Dar în chipuri, în mişcarea lenevoasă       a mîinii şi în vestmintele muiate în purpură, în pieptarele cu solzi de aur şi-n brăţările bătute în nestemate, mai purtau şi o moleşeală de trai bun şi huzur, molipsită şi adusă cu dînşii din satrapiile Asiei. Mîncau tolăniţi pe cline aşternute cu velniţi înflorite     şi covoare persieneşti. Întindeau peste umăr pocale fili­granate, în care robii cu fuste femeieşti şi cercei în urechi turnau din amfore pîntecoase vin untdelemniu de Tasos, Chidos şi Rodos. Servii erau tineri şi gingaşi la faţă, ca fecioarele. Stăpînii se purtau cu obrazul ras, cu mădularele mlădiate de scalde şi unsori parfumate, cu părul scurt retezat pe frunte. Se arătau subţiri la mîncare. Alegeau, frunzăreau şi zvîrleau. Împingeau la o parte, cu scîrbă, bucatele barbare şi gustau numai din felurile orînduite festinurilor regeşti: vînat în sos verde de mirodenii, păuni rumeniţi, întregi, sub penele lor albastre şi aurii, miei umpluţi cu măsline    şi fripţi în miere şi vin de stafide, dulciuri de migdale dospite în unt şi tăvălite în seminţi aromate din grădinile Indiilor. Toate fuseseră cărate cu dînşii în proviziile oştirii, de peste ape, şesuri, munţi şi iarăşi ape, şesuri şi munţi, pentru prăznuirea biruinţii de arme, aşa cum o ştiuseră neîndoielnică şi cum n-a venit. Biruinţa fusese şi de astă dată, de partea celor de la masa de alături. Oameni pietroşi, pletoşi şi bărboşi, muşcînd din hălcile fripte, ca leii. Oarecare mirare şi semn de plăcere au arătat oaspeţii numai la păstrăvii subţiri ca pumnalele de argint şi tot     ca pumnalul stropiţi cu picuri mărunţi şi roşii de sînge. Carnea lor era albă, dulce şi fără miros. Principele asiatic, Klearhos din Heraclea Pontica, po­runci sclavului etiopian, gol pînă la brîu, care-i însoţea curtea purtînd grija bucatelor, să afle învăţătură despre chipul cum se găsesc asemenea peşti necunoscuţi şi cu gust proaspăt, cum încă nu mai întîlnise. Robul aduse însă ştirea că învăţătura n-ar fi de mare folos, deoarece peştele acest, iute ca fulgerul, nu vieţuieşte decît aci, în apele getice de munte, spumegoase, limpezi  şi reci. Iar dînşii trăgeau nădejde — nu este aşa? — să nu mucezească pînă la sfîrşitul veacurilor, în astfel de rătăcănii barbare. Cuvintele etiopianului şterseră ultima urmă de voioşie de pe chipul principelui tînăr şi captiv. Îndată îi trecu pe dinainte adevărul cel trist şi făr’        de scăpare. Totul apăru fumegos, scufundat, mort. Palatul alb de marmură din ţara lui fierbinte şi lumi­noasă, grădinile cu portocali şi lămîi, potecile cu nisip îndoit cu praf de mărgean, avuzul răcoros, lespedele late  şi trandafirii din încăperile cu umedă şi solemnă umbră, unde păşesc sclavele cu tălpile goale — toate fură deodată tot atît de îndepărtate şi pierdute fără întoarcere, ca o   viaţă trecută dincolo de apele negre, în barca de catran      a luntraşului întunecat şi hîd, Caron. Suspină şi privi codrul înalt, care cercuia zid de cetate de jur împrejurul poienii. Adevărul era aici şi era spăimos. Îi împresura din pustietăţile singuratice, de unde pîn­deau puteri nevăzute şi duşmane, ca şi neînţeleasa putere care îi mînase pe drumuri viclene, să-i robească oamenilor acestora păroşi, cu saricile lor miţoase. De acolo, din tăcerea nepămînteană a sihlelor, se deş­tepta cîteodată urlet de fiare necunoscute: apăreau zim­- brii cu fruntea lată, scurmînd mînios ţarina în copite şi năpustindu-se ca o catapultă. Umbre neliniştitoare se prelingeau în hăţişuri, ca tainice făpturi de fum. Acum ştiau că divinitatea războiului, cea pînă la Istru întotdeauna prielnică lor, aici îi părăsise. Nici jertfele înjunghiate, nici cititorii în zodii şi în geometria aştrilor, nu mai aveau nici o putere. Se aflau în stăpînirea duhu­-rilor rele, de beznă. Iar duhurile se prefăcuseră de la început în arătări amăgitoare. Ciocîrlii şi mierle cu viers nevinovat. Izvoare de cleştar şi căprioare cu salt zvîcnit. Cîte o ieruncă pitulîndu-şi   puii sub frunze crestate de feregă... Toate jucaseră îna-inte-le, o dată cu veveriţele pufoase, chemîndu-i şi alune-cîndu-le sub ochi, ca să-i ademenească tot mai adînc, în miezul codrilor, pe o cale care se închidea încet în urmă, ca o poartă grea de aramă. Acum poarta era zăvorîtă. Întoarcere nu mai putea fi. Divinitatea cea rea îi zălogise oamenilor ciolănoşi şi tăcuţi, în cetatea lor de munţi şi de brad, de la cestălalt hotar al lumii. Şi toate puterile pămîntului: apă şi stîncă, păduri şi genune; toate făpturile firii: zimbri şi haite de lupi, şoimi şi mistreţi; chiar iarba cea mută şi măcieşul spinos; tot le era celorlalţi prieten şi lor li se arătase    străin şi duşman. Barbarii aceştia n-aveau nevoie de vreo alianţă a îm­păraţilor cu nume slăvit şi cu armate de lefegii, care au învăţat meşteşugul războiului pe toate cîmpiile de bătălii ale vremii: Granica şi Halicarnas, Nil şi Hidapse, pînă      la golful Persic şi Indus. O dată cu dînşii dezlănţuiau în cumpăna războiului pămîntul cu apele, cerul cu vînturile, codrii cu fiarele. Neclintita această prietenie a pămîntului, a apelor şi văzduhului, a fiarelor şi a codrilor îi scutea pînă şi de alegerea armelor. Sculele lor de luptă erau simple, nodu­roase şi de-o jalnică înapoiere. Principele Klearhos, din Heraclea Pontica, se uită cu mai ascuţită luare-aminte şi cu mai neliniştită temere la oamenii stufoşi, să le citească în ochi semnul tainic prin care au făcut atît de nesfărmat legămînt cu divinităţile cerului şi ale adîncurilor. Dar oamenii muşcau nepăsători din hălcile întregi,  gravi şi tăcuţi, cum ospătează numai leii deşerturilor. În liniştea aceasta mai ales, nefirească, pîndea parcă o ameninţare mai mult. Ce pregăteau? Pentru ce sfîrşit ascuns le dăruise îndărăt podoabele şi armele; le întinseseră iarăşi masa lor cu tipsiile lor, cu servii lor şi cu bucatele lor, aşa cum au    fost aduse cu dînşii şi cum le dădea din nou mincinoasa amăgire că nimic plin de înfricoşare nu s-a întîmplat? Astăzi dimineaţă erau încă legaţi de butuci, sugrumaţi de curmeie, loviţi şi robiţi. Acum, fără nici o pricină,    erau poftiţi la un ospăţ, care-i ademenea să uite liber-  tatea răpusă şi soarta potrivnică a bătăliei. S-au temut la început de un vicleşug barbar şi crunt. Mîncările puteau fi înveninate. Au lăsat sclavii să le încerce. N-a fost nimic. S-au temut apoi, în plinul ospăţului, să nu se năpus­tească o ceată de călăi pitulaţi în negrul codrului, să încheie festinul în măcel. N-a fost nici aceasta. Ce aşteptau atunci? Ce pregăteau, aşadar? Un crainic slobozi semnalul subţire, din trîmbiţă de bronz. Glasurile tăcură. Mîinile pipăiră fierbinţi plăselele cu­ţitelor încovoiate din cingătoare. Robii păşiră scurt, să  facă stană de apărare la spatele stăpînilor. Spaima însă n-avea temei. De nici într-o parte nu ameninţa nici o sugrumare. Era numai regele get, cerînd luare-aminte să cuvînte. Din capătul mesei sărace, se ridică încet şi privi spre celălalt capăt de la cealaltă masă, cu pocale de aur şi   tipsii de argint. Acolo unde se aflau între curtenii în­-cărcaţi de scumpe podoabe, Lisimah, cu feciorii lui: Aga-tocle, la dreapta, Cleon, la stînga. Regele barbar, Dromichet, scutură peste fruntea lată,   de cioban, coama pletoasă şi înălţă cupa de corn, cea     mai încăpătoare. Grăi: — Mărite stăpîne şi părinte... Mă încumet a închina această cupă de vin amestecat cu mied, aşa cum stă în obiceiul neamului meu să înalţe pentru sănătatea, şi în­ţelepciunea, şi înveselirea oaspeţilor!... Dară mai înainte, îngăduie-mi să pun o întrebare proastă de om care n-a cutreierat atîtea lumi şi n-a văzut atîtea minuni... ― Ascult şi voi cerca să răspund! rosti binevoitor Lisimah, alintîndu-şi între degetele subţiri întreitul şirag  de mărgăritare. Regele get purta ochii de la o masă la alta. Păru că le măsoară şi le cîntăreşte. În barba-i inelată, abia se pre­simţi ascunzîndu-se un început de surîs şi în ochii albaştri          o sclipire îndată stinsă. Urmă, săltîndu-şi bunda scurtă, pe umăr: — Iată ce am dorit să aflăm, eu şi tovarăşii aceştia ai mei!... Am vrut să cunoaştem anume, care e părerea voas-tră cinstită şi fără strîmbătate: din aceste două mese întin-se, lămuriţi-ne, rogu-vă, au care e cea regească şi care e cea de nevolnici?... Poate ochii noştri ne înşală şi mintea nu ne ajută. Oamenii aceştia ai mei cred a spune că regeas-că e numai masa voastră, a macedonenilor... — Despre aceasta nu mai încape nici o îndoială! întări cu repede trufie Lisimah, uitînd pentru o clipă dintr-a cui îndurare se aflau acolo. Masa unui rege macedonean, care a fost mîna dreaptă a lui Alexandru cel Mare, nici nu  poate fi altfel decît regească. La a voastră nu ştiu dacă     ar primi să se aşeze nici sclavii mei... — Aşa ne cugetam şi noi! zîmbi a rîde cu înveselire făţişă regele get, întorcîndu-se spre căpitanii lui să capete întărita spuselor. Pe urmă, cu rîsul şters şi cu privirea înăsprită, se răsuci din nou către Lisimah şi căpeteniile lui. — Va să zică sîntem de aceeaşi părere!?... Aceasta     mă bucură! E semn că pînă la sfîrşit avem să ne înţe­legem... Iar fiindcă pînă acum n-am dat greş, îngăduiţi-mi să duc întrebarea mai departe... Dacă aşadar masa noastră e atît de săracă, precum sărace sînt şi straiele noastre groase şi lingurile noastre de lemn, ulcelele acestea de corn pîrlit şi talerele de paltin, mă întreb şi nu mă dumi-resc, cum oare v-aţi putut ispiti să veniţi şi să le căutaţi în săl­băticiile noastre?... Aţi lăsat orînduielile de acasă şi o viaţă strălucită. O împărăţie încă mai mîndră, despre care s-a dus vestea pînă la cea mai departe suflare omenească... Şi lăsîndu-le aceste bunuri fără preţ pe mîna slugilor,      aţi rîvnit la viaţa de fiare a unor varvari, cum ne numiţi voi: nişte oameni necăjiţi, cu nevoile lor, cu adăposturi ticăloase de lut şi nuiele; aşezări de bieţi oameni care au fost lipsiţi de toate învăţăturile lumii. Ce ne-aţi fi        putut smulge oare, mai mult decît sărăcia de pe noi?...   Noi sîntem nişte oameni ai pădurilor şi ai cîmpurilor.      N-avem a împărţi nimic, cu nimeni!... Ne mulţumim cu locul nostru sub cer. Iar cerul nostru ne apără şi ne ocro­teşte de oaspeţi veniţi cu silnicie. Poate aţi aflat că şi     alte oştiri s-au petrecut pe aici, iar acum le albesc ciola­-nele pe cîmpuri. Pierzania altora au nu v-a dat oare de gîndit?... Eu nu ştiu atunci la ce vă foloseşte atotştiinţa înţelepţilor voştri, dacă nu v-a învăţat pînă acum că  omului care nu are decît cămaşa pe el nu-i puteţi lua    decît cămaşa şi sufletul... Dară ce spun eu sufletul? Sufletul este nepieritor şi nu-i stă în puterea cuiva să-l smulgă ca un strai oarecare,  netrebnic...  Aceasta  am  vrut   eu să vă întreb şi să mă lămuriţi!... Odată — n-a prins Istrul de cinci ori sloi de gheaţă de atunci — am mai      pus întrebarea aceasta craiului Agatocle, cînd l-am însoţit pînă la hotar şi l-am slobozit încărcat cu daruri rupte din sărăcia noastră. Văd că nu i-a cuprins înţelesul, de vreme ce s-a întors ca un miel nebun, unde i-a mai fost muşcat lupul din carne. Îmi spun că poate era atunci nevîrstnic şi crud. Poate mai este şi acuma... De aceea nu-l întreb pe dînsul, ci pe tine, slăvit războinic şi părinte... Să închinăm şi să ciocnim cupele noastre! A mea de corn ars şi prost.  A ta de aur, bătut cu mărgăritare... Pe urmă, să aşteptăm răspuns şi dacă ne-om potrivi în gînd, să încheiem legă­mînt de pace dreaptă şi veşnică... Lisimah ascultase cu privirea gînditor pierdută în ne­văzut. Cuvintele barbarului rostiseră un adevăr care-i stătuse sub ochi şi încă nu-l înţelesese. Alungă cu degetele de pe frunte o lume întreagă de deşertăciune, lepădată ca o haină fără trebuinţă. Se ridică să răspundă. Toţi mesenii lui se mişcară cu neastîmpăr, fiindcă pricepeau acum că din acest răspuns li se hotărăşte soarta, întoarcerea, poate viaţa. Principele Agatocle, însă, vorbi încet, în limba perşilor, pe care barbarii n-o cunoşteau: — Înainte de răspuns, aminteşte-ţi, tată, cît de încărcat de daruri şi podoabe m-am întors acum cinci ani, după   ce-am stat aici ostatic. Nu uita tezaurul mai bogat decît al lui Porus şi al tuturor împăraţilor Indiei. Pe acela l-am vă­zut cu ochii mei. Mi l-a arătat el... Nu uita că toată această sărăcie a lor, pe care o strigă prea mult şi prea tare, e încă o viclenie getică... Nu uita... Lisimah îi făcu semn cu mîna încărcată de brăţări să con­tenească. Acestea nu mai voia să le ştie. Chiar dacă le-a gîndit cîndva, voia să le uite. Răspunsul lui era hotărît. Şi era aşa cum îl aştepta re­-gele barbar. Răspuns de căinţă, de pace şi de prietenie. Întinse pocalul plin de vin gros, de Cnidos. Brăţările su­nară încet şi dulce. — Eu ştiu unde se află ascunsă comoara regelui Dromi-chet!... izbucni neaşteptat, cu glas ascuţit de eunuc, un sclav persan, în grai persan. Ştiu locul! Cunosc semnul! Pot să vă duc acolo... E tot ce n-a urzit încă închipuire de om!... Geţii ascultau cu nepăsare, fără să înţeleagă. Dar macedonenii se frămîntară cu mirare. Era aşadar adevărat basmul acestui tezaur fără seamăn, despre care mersese veste ca de-o altă minune a lumii? Lisimah opri cupa la jumătatea drumului, ridică din sprîncene şi mustră cu asprime robul care cutezase să vor­bească neîntrebat: — Ce însemnează aceasta? Cum îţi îngădui să amesteci glasul tău netrebnic în vorbirile noastre? De cînd sclavii cutează?... — Eu ştiu unde se află comoara regelui Dromichet! Cu­nosc semnul tainic. Vă pot duce cu ochii închişi!... stărui cu încăpăţînate glasul de eunuc. — Vorbeşte atunci! porunci scurt regele macedonenilor.   „Eu ştiu unde se află comoara regelui Dromichet!”ră­sună încă o dată un glas subţire şi cunoscut, izbucnind re­pede în rîs copilandru. Pe urmă, fără altă trecere, glasul urmă: — Scoal’, bădie Zaharia! O adus poştaşu on jornal ş-o carte... Omul adormit în soare se frecă buimac la ochi, luptînd cu încruntare să se dezmeticească. Se uită înciudat şi tulbure la lumea cea de-aievea; la cer, la cerdac, la copil. Îl chemaseră îndărăt din cealaltă lume  a arătărilor, tocmai în clipita cînd avea să afle din gura sclavului persian unde e locul şi care e semnul de pe co­moara regelui Dromichet. Dar cugetul limpezit înţelese îndată că toate n-au fost decît amăgiri deşarte, de vis. Dunga încruntată dintre sprîn­cene se şterse. Obrazul spîn şi uscat se boţi cu mărun-te creţuri, în rîsul dintotdeauna, blajin. Alintă cu palma părul cînepiu al băiatului: — Ei, bată-te norocul să te bată, Petruţă!... Mai puteai să aştepţi o ţîră! Poate îmi spunea păgînul acela semnu... Petruţă nu înţelegea care păgîn şi ce semn. Cu degetele înfipte în cureluşa încinsă peste cămaşă, aştepta, cum a vă­zut că stau flăcăii la sfat, cu mîna afundată în şerpar. Desluşi cu aprindere: — Mi le-o dat mia în mînă, domnu Pintilie! Iară pen- tru carte, am iscălit eu, cu mîna me. S-o minunat cumplit cît de frumos ştiu să scriu... Spunea domnu Pintilie, cică am s-ajung, fără doar şi poate, ceal mai notar dintre no­tari... Se vedea bine că Petruţă se simte cum nu se poate mai mîndru de toate aceste foarte importante isprăvi şi de con­sideraţia pe care i-o arătase domnul factor poştal Pintilie, punîndu-l să iscălească în condica lui şi proorocindu-i ca­rieră glorioasă, de notar. Deocamdată, desculţ şi cu pieptul gol, pîrlit de soarele primăverii, era un diavol ca oricare altul din sat. Poate oleacă mai dezgheţat şi cu mintea mai deschisă la învăţă­tură. Împinse cu nerăbdare, pe banca de lemn, jornalul şi car­tea cu pricina, învelită în hîrtie vînătă. — Da nu le mai desfaci ’mneata odată, bădie? — Adevărat! Ian să vedem, ce fel de gazetă şi ce fel de carte?... vorbi moale Zaharia Duhu, care nu citea de felul lui nici o gazetă şi nu aştepta nici o carte. — Mă tem că-i o carte cu poze! rosti plin de convin-gere Petruţă. — Haide-hai, gîndacule!... Te-am înţeles unde baţi.    Ţi-ar mai trebui încă o carte ca s-o mîzgăleşti şi pe asta cu boielile tale!... îl mustră cu blîndeţe bădia Zaharia, făcînd fără îndoială aluzie la nişte întîmplări mai vechi şi de amîndoi prea bine cunoscute. Petruţă se ruşină. Plecă ochii în jos, duse degetul la nas şi scotoci cu pi­ciorul desculţ, între scîndurile cerdacului. În vale suna muzical goarna subţire. Zaharia Duhu recu­noscu trîmbiţa de bronz de pe celălalt tărîm, dînd semnalul de luare-aminte la ospăţul regelui Dromichet. Întoarse fără voie ochii într-acolo. Pe şoseaua prăfoasă, în căruţa lui cu iapa bălană, trecea dintr-un sat spre celălalt sat, anunţîndu-se din goarna scurtă de alamă, domnul factor rural Pintilie.

Capitolul I AU PORNIT BIRUITOR, PRECUM CA SĂ BIRUIASCĂ     1   Răsuflarea gîfîită aburea geamul. Bătrînul Hună sin Leiba a şters ceaţa cu degetele slăbănoage, osoase, scuturate de tremur. Şi îndată, prin rotocolul limpede acum, s-a căscat aceeaşi neli­niştitoare arătare. Dincolo de zăplaz, pe dîmbul prăvălat, lîngă nucul ars pe jumătate de trăsnet, un om cu mîna înfiptă în şerpar. Un om dîrz, neclintit, în picioare, uitîndu-se ţintă la curte. Era pască altul întotdeauna şi parcă e întotdeauna acelaşi. Omul de afară iscodea încordat să nu-i scape nimic din pustiul nefiresc al ogrăzii, al aşezărilor, al uşilor închise. Bătrînul Hună sin Leiba, de sus, ca de la o ferăstruie de cetate împresurată, îşi căznea sînguru-i ochi lăcrimos să sfredelească depărtarea şi să deslu­şească iscoada la chip. O dată a crezut că-i Sofronie Leahu. Altă dată, i s-a părut că-i rînjeşte Petrache Dumba, comandirul tuturor sumuţărilor de astă- toamnă încoace. Pe urmă, un prăpădit şi bicisnic, omul cel mai netrebnic din sat, Chirilă Chitic. Iar acum e Istrate Creţu. Numai că-i el. Dar de-i el ori altul, totuna! Acum toţi au aceeaşi faţă străină, vrăjmaşă şi ameninţătoare. Ce anume vor să vadă la curte şi ce anume aşteaptă? Şi cînd oare se schimbă unul cu altul, de nu i-a zărit niciodată venind şi plecînd? Hună sin Leiba, îşi aude bătăile inimii, în mocnita, spăimoasa, nabuşitoare tăcere din odaie, din casă, din lume. Le-aude, bătăile inimii, şi le simte, zvîcnind dure­ros, cu o sfîrşeală care-i moaie genunchii, de-i gata să cadă, să lunece jos, dacă nu s-ar rezema de per­vazul ferestrei. Se reazămă. Răsuflă. Mai capătă vlagă. A şters încă o dată abureala opacă din geam. Iar prin rotocolul lărgit, încă o dată a cuprins înfă­ţişarea deznădăjduită, de pustiu şi de părăsire a aşe­zărilor din care toată viaţa s-a golit, cum i se goleşte lui inima de sînge. În ogradă nici ţipenie. Au plecat toţi?... S-au ascuns toţi?... Pîndesc de undeva toţi, de după uşi şi obloane?... Peste glodurile gălbii, grunzuroase, urîte, amorţite iarăşi de ger, după dezgheţul de-o săptămînă, vîntul spulberă o făiniţă măruntă de ninsoare. Nu prinde strat alb. Astupă numai dîrele şănţuite de roţi şi ur- mele copitelor clefăite în hleiuri; se-nfundă în alte noroaie sleite din ocoale. Se vestea primăvara pînă la alaltăieri; acum e ca un început încruntat de iarnă. Cerul vînăt. Crengile negre. Ograda deşartă ca niciodată, cu uşile grajdurilor vraişte şi cu vîrtejuri de paie măturate în vîntoasă; cu un singur cîine şchiop şi flocos, ugilit, trecînd de la un şir de acare­turi dărăpănate, oblu, în fund, spre hambare. Nici o ţipenie nu-i alta pe lume, în afară de cîinele şchiop şi de omul acela înalt, ciolănos, neclintit lîngă nucul ars pe jumătate. De adineauri a mai crescut parcă. Mai creşte, tot creşte, să acopere cerul. Hotărît că e Istrate Creţu! Alt tartor al tuturor răutăţilor şi zurbelor nebune din   sat, de astă-toamnă încoace. Istrate Creţu pe care l-a purtat Iuju toată iarna de colo-colo, cu jandarmii din urmă, la cercetări şi judecăţi, pentru vorbe aduse cu pîra de Chirilă Chitic. Acum au uitat de pîri şi dezbinuri între dînşii. Se înlocuiesc unul pe altul la pîndă. Fac una şi aceeaşi strajă, neclintită, neînţeleasă şi ameninţătoare, de cealaltă parte a împrejmuirii, afară, în coasta curţii, la vadul trecerilor. Bătrînul Hună îşi şterge broboanele reci. Noaptea se apropie turbure, vicleană, grăbită. Norii se tîrăsc peste dealuri lutoase, ca slute şi bez­metice dihănii. Spulberul de omăt se înteţeşte şi se alină fără nici o noimă, parcă s-a rupt şi cumpăna vremii. A schelălăit cîinele cel şchiop şi a tăcut. A schelă- lăit tot fără noimă, fără pricină, prelung, dureros, ca un vaier omenesc prin somn. Nimeni nu s-a ivit la uşi, la ferestre, sub straşina şurilor — să vadă ce-i. Dacă ar răcni şi s-ar văieta un glas de om în pri­mejdie de moarte; tot aşa nu s-ar ivi nimeni! Nu-i nimeni. Din cîţi toţi pleacă de-o săptămînă, nici unul nu se mai întoarce. Ghizela şi Sidor la Iaşi. De două zile au dat tele­gramă că sosesc: de atunci nici o ştire. Marcus a mers să privegheze dis-de-dimineaţă un transport de grîu, la gară, pentru Brăila; acolo a rămas. A trimis după el un argat călare, la gară, să vadă ce se întîmplă şi să aducă răspuns. Argatul dus a fost. Iar după ce-a fost dus, ca la un semn dinainte înţeles, s‑au mistuit şi ceilalţi rîndaşi de la grajduri, de la hambare şi ocoale. Au intrat în pămînt. Peste un ceas se lasă noapte deplină. Are să-i împresoare întu­nericul prelins din unghere, într-o curte pustie, golită de slugi şi de paznici, într-o casă cu atîţia prunci şi cu o iscoadă pe dîmbul de afară, aşteptînd şi pîndind. Aşteptînd şi pîndind, ce?   Copiii din odăile de jos, par şi dînşii sugrumaţi de spăimoase presimţiri. Nu mai chicotesc, nu mai tro­păie, nu li se mai aude glasul gălăgios; nici măcar nu mai izbucneşte unul a ţipa ca atunci cînd se ceartă, cînd se încaieră şi îşi smulg jucărelele de la Viena, spre disperarea guvernantei de la Viena. Tac. Au muţit. Hună, bătrîniil, nu-i vede; nu i-a mai văzut de la masă. Dar îi ştie ghemuiţi în colţul divanelor, lîngă sobe, trăgînd şi dînşii cu ochii spre geam, la amenin­ţarea necunoscută, de dincolo, de afară, dintr-o lume care deodată se încruntă la dînşii şi rînjeşte fioros, ca Istrate Creţu şi Petrache Dumba, ca satul întreg, ca Moldova întreagă. E o tăcere de moarte în hardughia aceasta de casă a foştilor stăpîni de pămînturi şi de oameni, cu prea multe încăperi, prea multe ganguri şi bolţi, cu prea multe ferestre fără gratii şi uşi neghintuite cu ţinte de fier. Orînda lui David Liftac e mai chibzuit întoc­mită; han de pe vremea poştelor, zid de cetate, zăbrele şi o singură poartă în bolta intrării cu drugi de stejar. Iar David Liftac, neguţător de marfă mă­runtă pe gologani de aramă şi de nichel, are mai puţin a se teme de mînia satului. Au să-i răstoarne marfă din rafturi, au s-o împrăştie şi au s-o prade, cum se aude că pătimesc neguţătorii din partea de sus a ţării, în ţinutul Botoşanilor şi Dorohoiului. Pagubă, calicie şi bocet; dară toate oprindu-se la atît. Pe cînd răfuiala cu Sidor nu poate sfîrşi aşa. E o răfuială mai grea, mai adîncă. A ştiut el întotdeauna că nu vor scăpa de ceasul acesta. Totul se plăteşte pe lume. Pentru toate este o scadenţă. Bătrînul Hună s-a apropiat de măsuţa unde se aflau filacterii şi cărţile rugăciunilor cu scoarţe de piele răscoaptă, înfăşurate în şalul vărgat. A aprins pe rînd lumînările din sfeşnicul de alamă. Şi îndată a suflat în ele, pe rînd, să le stingă.   Văpăile puţintele, pale, pîlpîiau, prea sinistru în lumina vînătă a sfîrşitului de zi, ca într-o casă un- de-i întins un mort. Nu-i încă vremea de aprins lumî­nări. Iar un geam luminat e-o ţintă mai limpede decît toate pentru orice ochi ager, la pîndă, de afară. Tiptil, în vîrful papucilor cu talpa de pîslă, ca şi cum altfel s-ar afla cineva să-i audă paşii, bătrînul s‑a întors la fereastră. A privit şi a sărit un pas înapoi. Mîna i-a tremurat. Suflarea i-a stat în gîtlej şi picături de sudoare rece s-au rostogolit ca tot atîtea grăunţe de gheaţă în barba rară, zgîlţîită de fiori. Dincolo, pe dîmb, lîngă omul neclintit, înalt şi cio- lănos, răsărise un băieţandru. Un băieţandru cu ţun­dră şi ghioagă; cu ţundră şi ghioagă mai mari decît el. Povestea ceva şi arăta ceva cu braţul întins, cînd spre hambarele din fundul ogrăzii, cînd departe, pe drum, peste deal, către gară. Omul asculta în aceeaşi neclintire de stană. Ce namilă uriaşă, crescută din pămînt, şi cît de vîrtos stăpînă pe sine! S-ar spune că nici nu-i vreun localnic din satul umil şi calic, Prigorenii, unde um­blau toţi plecaţi de grumaz, cu ochii răpuşi în pămînt. Acela de afară, de acum, că-i Istrate Creţu, că-i Pe- trache Dumba, că-i cel mai nevolnic dintre toţi, Chi- rilă Chitic; acela de afară, stă drept şi sumeţ, uriaş, s‑astupe zarea. N-a scos palma înfiptă în şerpar; n-a întors capul spre şoseaua gării unde arată băiatul. Dar ceva a răspuns, dar ceva a poruncit, căci tri­misul s-a smuncit locului si a zbughit-o la goană. Fuge pe poteca prăvălată, făcînd morişcă din ghioaga prea înaltă pentru el, zvîrlind şi zburdînd ca un mînz. Poate că nu duce în sat cine ştie ce crunt răspuns; cine ştie ce chemare pentru cine ştie ce năpraznică ispravă. Poate că toate sînt numai închi­puiri. Altfel, cum ar zburda băieţandrul fără nici o cutre­murare de cuget, sărind pripoarele de lut în nevino­vată joacă? Aicea nu-i ţară de pogromuri şi ucideri, ca împărăţia Rusiei, a ţarului şi a prigoanelor, de   unde vin fugari cu boccele în spinare şi cu ochii hol­baţi încă de groaza urgiilor prin care a trecut mereu de la 1905, măcar de două ori pe an. Aicea-s oameni blajini, cu teamă de stăpînire şi supunere la lege, chiar cînd îşi ies din răbdări. Răcnesc, se zburlesc, trîntesc la pămînt un raft cu marfă şi părăduiesc un antal de rachiu; s-au răcorit şi se întorc cuminte la treburi şi la supunere. Vîntul cu spic de ninsoare s-a ogoit o clipă. Prin volbura norilor mijeşte un ostrov de senin, neasemuit de albastru, un albastru siniliu, de noapte. Cîinele cel şchiop s-a ridicat de la hambare, s-a strămutat lîngă grajd, a găsit culcuş şi se pregăteşte de somn, lingîn- du-şi blana flendurită. Ca ieri seară, ca acum o săptămînă, ca întotdeauna. Toate au fost numai în­chipuiri. Cu inima la loc, bătrînul Hună îşi poartă ochiul lăcrimos de la fereastră, la lucrurile lui calice, deo­sebite de-ale casei, din încăperea de văduv bătrîn. Pat de tablă cu poleiala înnegrită de treizeci de ani, cuverturi de lînă împletite de răposata, dulapul de brad boit galben, oglinda cu sticla verzuie, învălurată, mîncată de pecingini; rămăşiţele din viaţa de hangiu nepricopsit, cînd ţinea el orînda lui David Liftac. Lucrurile uzate, tocite, lustruite de mîini şi de ani, îi risipesc şi ele temerile închipuite. Îl întorc la vre­mea cînd trăia în mijlocul satului, în ameninţări şi duşmănii fără îndoială, dar de alt soi, cu mai puţină primejdie. Au mai fost ele începuturi de zavistie în Prigoreni, cînd era numai un orîndar calic, tot din pricina lui Iuju. Le-a potolit Iardache Cumpătă şi soaţa lui mai tînără pe atunci, coana Smărăndiţa. A poruncit. Scurt! Şi scurt a fost!... Oamenii s-au întors la ve­trele lor, cu nasurile în pămînt. Adevărat mai e, că şi pe dînşii, tot coana Smărăndiţa, a poruncit să-i încarce într-o singură noapte în căruţele curţii şi i-a trimis să se oploşească aiurea. Scurt!... O femeie aşa de amarnică ar înfrunta şi acuma răzmeriţa din trei sate. Numai să glăsuiască şi nimeni nu mai vîş­cîie! Hună, bătrtnul, a oftat. Jumătatea de obraz cu ochiul lăcrimos s-a boţit într-o cumplită suferinţă. Toate înfricoşările lui nu-s numai închipuiri. Închi­puire a fost numai nădejdea că răfuielile acestea pogorîte dinspre Botoşanii Fişereştilor şi Costinerilor şi Iusterilor, s-ar putea printr-o minune să-i cruţe. N‑a spus el într-una lui Iuju, că nu-i de dînşii să se‑ntindă la cîştigul cel lacom şi cu ameninţare al arendăşiei de moşii? Nu i-a spus că nu-i de dînşii să se măsoare cu Fişereştii şi Costinerii şi Iusterii, care s-au pus să ia în arendă jumătate din ţara Moldo­vei?... Aceia au la spate capital şi bănci, au credit şi mai ales au la spate atotputernicii stăpînirii, avo­caţi, prefecţi, deputaţi, dacă nu chiar miniştri. Şi tot nu-i scapă de pîrjol, cînd suflă vîntul răzmeriţe­lor, cum vin ştirile din sus, dinspre Botoşani şi Dorohoi. Darmite dînşii, nişte prăpădiţi care abia s-au ri­dicat din dosul tejghelei de la orînda rămasă pe seama lui David Lifţac!... Mai bine s-ar simţi el acolo, la tej­ghea. Ar schimba locul cu David. Ar desfunda o ba- lercă şi-ar cinsti fără cridă, gospodarii care mulţi au crescut sub ochii lui, îi ştie de cînd erau ţînci şi la mulţi a închis el ochii cînd înhăţau fără ban, un covrig, cum i-a adus lui aminte Petrache Dumba, astă-toamnă, într-o sară ploioasă, cînd i-a venit ştire că a născut Ghizela la Viena... Acuma pruncul se aude scîncind în odaia lui: un mieunat subţire şi slab, ca de mîţ. Cum i-a mai rînjit atunci Petrache Dumba, încă din acea seară, de pe cînd se vesteau nopţile ce aveau să vină! „Se cheamă că i-a mai crescut seminţia lui domnu Leiba şi că giupîneasa Ghizăla o mai slobozit o gură pe care s-o hrănim noi cu mînele noastre!... Auziţi şi nu vă bucuraţi, măi oameni buni?”... Spunea, rînjind, şi răsucea mîinile mari, păroase, cu palmele bătătorite, încleştînd degetele ca şi cum ar fi cuprins să strîngă un gît subţire de prunc, un gît subţire şi becisnic, ca un lujer. Fostul dughengiu din Prigorenii de acum douăzeci de ani şi-a auzit dinţii clănţănind în tăcerea pustie a încăperii, de unde înaintează întunericul din toate ungherele către el. Cu amîndouă mîinile sprijinite în pervazul ferestrei ca pe-o margine de groapă neagră, cercetează noap­tea de afară care s-a lăsat acuma deplin. Beznă ne- pătrunsă, groasă, de smoală. Numai la stînga, peste dealuri, mijeşte o geană de lumină. O geană de foc, acolo, la Comana, la Mendel Zinger. Şi alta, mai de­părtară abia pîlpîind, poate numai o părere, la Cîrligi, la boierul Stroja. Pe urmă, alături, la Prisaca, moşia coanei Artemiza Conta, văduva senatorului. Şi încă una, la dreapta, poate tot numai părere, la Buieşti, la Dudel Feibiş. Abia după acele focuri ori numai păreri, îşi dă seamă cum de jur împrejur, sînt numai moşii, conacuri şi acarete la care jinduiesc flămînzii din bordeiele satelor, fie că în acele conacuri se lăfă­iesc proprietarii, fie arendaşi ca Iuju şi ajutorul său Marcus. Cum putea să sfîrşească aceasta cu bine? Pentru unii au să plătească toţi. Vinovaţi, nevinovaţi, de-a valma. Şi la o adică, care cîţi s-ar spune că-s mai puţin vinovaţi? N-a prins a isprăvi gîndul şi s-a sucit locului, cu picioarele moi, tăiate de la genunchi. Dincolo, o mînă pipăia uşa, pipăia clampa. — Care-i acolo?... a întrebat şi s-a rezernat îm­pleticit de marginea patului, spăimîntat de răsunetul glasului care a umplut încăperea, casa, noaptea. A răspuns însă din săîiţă, îngăimare tremurată de copil: — Eu, Grossvater![1]... — Tu eşti, Moţi? a răsuflat bătrînul Hună cu uşurare. Intrînd şi înaintînd bîjbîit prin întuneric, Moţi repetă: — Eu, Grossvater... Eu sînt...   Cînd a fost aproape, s-a acăţat cu cîrceii degetelor de pantalonii lui Grossvater, dîrdîind în tremur şi văietîndu-se scîncit: — Grossvater, mă tem!... Unde-i tata, Grossva­ter?... De ce ne lasă aicea? Eu mă tem... — De ce să te temi, Moţi?... N-ai de ce să te temi!... îl îmbărbăta bătrînul fără nici o convingere, netezindu-i creştetul prin întuneric cu latul palmei. — O fost Dochiţa pe la noi, pe jos, Grossvater... — Şi ce-i dac-o fost Dochiţa?... Dochiţa i-o fată de ispravă... — O fost ş-o vorbit cu Lisaveta... Şi se uita aşa de urît, cu aşa nişte ochi la Sidorel din leagăn şi la noi toţi, că Lisaveta se temea şi dînsa ş-o zis că nu-i teafără... Se uita Dochiţa cu aşa nişte ochi ş-o zîs... şi-o zis... şi-o zis că... Cuvintele se înecau în gîtlejul lui Moţi, iar degetele se încleştau mai amarnic prin întuneric, de genun­chii lui Grossvater care clempăneau din încheieturi. — Ei, ce-o zis, Moţi?... Ce-o putut ie ca să zică?... stărui bătrînul, ştergîndu-şi broboanele reci de pe frunte. — O zis c-are să vină ea cu tot satu şi c-are să ne sucească aşa gîtul ca la nişte pui de găină, ca să stîrpească pe toţi copiii lui tata! Cum, să stîrpească? Ce-nseamnă să stîrpească?... Ş-o zis c-are să su­cească ea gîtul şi la un frate de-a nostru, pe care-l poartă ea în pîntec... Eu mă tem!... Eu nu ştiu ce anume a vrut ea pentru ca să spună şi de ce se uita aşa cu nişte ochi, la Sidorel ... Grossvater, hai să fu­gim, Grossvater!... Eu mă tem... Hună, bătrînul, a vrut să spună ceva. Dar în aceeaşi clipă, cîinele de afară, din noapte, din beznă, cîinele cel şchiop, a început să urle atît de îndelung şi lugubru, în noapte şi-n beznă, încît el s-a lăsat să cadă pe marginea patului cu picioarele moi de la genunchi şi în loc de glas, a scos din gîtlej un geamăt slab, ca mieunatul de mîţ, ca scîncetul pruncului de adineaori.   2   La orînda lui David Liftac, de la amiază uşa e dată în lături. Intră cine pofteşte. Iese cine vrea. S-a vînturat şi se vîntură jumătate de sat. După tejghea, sub cununa de covrigi uscaţi, David Liftac, cu ochii roşii şi genele spuzite de nesomn, se căzneşte să-şi urmeze negustoria şi să răspundă la întrebări în chipul cel mai firesc, fără să-şi dea pe faţă îngrijorările cîte-i strîng lui inima în căngi de fier. Nu mai înscrie pe uşa dulapului jumătăţile şi kilo­gramele cu cridă, nici cu ciotul de creionaş în con­dici. Se preface a rîde ca de-o foarte nimerită glumă, cînd Chirilă Chitic, omul cel mai nevolnic şi mai umil din sat, acum ameţit de basamac, intră alături de dînsul după tejghea, îl dă la o parte şi imitîndu-i glasul, îi preia locul de orîndar, îrnbiind muşteriii la alişveriş pe veresie: — Bade Petrache, ce-ai mai poftit, mă rog?... Am dat cep la o balercă de Cotnar, calitate extra, care n‑o mai băut neam de neamul dumitale... Bade Istrate, poate vrei o kilă di măsline? Cele mai prima- ntîia măsline de la Galaţi... Azi nu mai vindem cu sfertul, vindem cu kila!... Şi nu pe găini, nici pe ouă... Pe veresie!... Culiţă, ia fă-te-ncoace, să-ţi deie agiutoru lui giupînu David un pumn di acadele de celea verzi, pe gratis!... Azi îi pe gratis. Desfacere de spartul iarmarocului!... Mătuşă Safta, ai vinit după pîne?... Iaca pîne!... Nu una. Două!... Poftim! Extra!... Pîne albă, ca la curte, la domnu Iuju!... David Liftac se preface a rîde, scărmănîndu-şi barba încîlcită şi trăgînd cu ochii cînd spre încăperea de la spate, unde după uşa cu geam şi cu perdea roşie de cit îşi ştie soaţa şi pruncii cu auzul ascuţit la tot ce se petrece în cîrciumă; cînd cu ochii la oamenii care intră şi ies, schimbă între dînşii vorbe şi semne de înţelegere, trec fără să mai întrebe în odaia din fund   ca să-şi urmeze plănuirile în taină. Ochii au stă­ruit îndeosebi la chipurile posomorîte şi hotărîte, ale lui Petrache Dumba şi Istrate Creţu, care sînt mai scumpi la şagă decît Chirilă Chitic. Fac cu schimbul. Se duc, se-ntorc. Nu se arată a împărtăşi pornirea pe ieftin dever a acestui Chirilă Chitic. Au gînduri mai întunecoase şi mai ameninţătoare. O dată, Petrache Dumba s-a şi încruntat, apropiin- du-se de tejghea: — Isprăveşte odată, Chirilă!... — Dară ce fac rău, Petrache?... — Faci pe măscăriciul de la panaramă!... Aicea nu-i iarmarocul jubilar de astă-vară, la Căliman. Şi nu-i ceasul a rîde, nici a ne ameţi cu băutura... Avem treburi mai puţin hître de isprăvit... — Taman pentru asta!... Mai prindem coraj, bade Petrache!... — Cu basamacul lui domnu David, curaj?... De asta ai tu nevoie?... Ian fă-te-ncoa şi mai lasă-l pe jupîn David să-şi vadă de negustoria lui, că mult n‑are să-l mai ţină negustoria sa în Prigorenii noş­tri!... O zi, două, şi gata!... Spunînd, a întins mîna lată şi pietroasă, de pălmaş, peste tejghea, l-a cuprins pe Chirilă Chitic de-o aripă şi l-a scos afară, primprejur, trimiţîndu-l la masa unde cisluiau alţi gospodari. David Liftac a rămas cu ochii roşii de spuza nesomnului holbaţi la mîna cu vine groase şi cu încheieturi noduroase ca rădă­cinile de corn. Pe urmă, ochii au trecut la celelalte mîini, ale tuturor, cu pumnii mari şi tari, cu pielea crăpată, bătătorită, învineţită de frig. Tot satul i s-a părut în acea clipă că-i alcătuit nu­mai din mîini, sute de asemenea cumplite mîini, care-şi încleaştă pumnii ciocane. Petrache Dumba i-a surprins dîra privirii. Mai de mirare e că i-a citit şi-n taina ascunsă a gîndului. Căci fără mijire de zîmbet, cu cotul spriji­nit în tejghea, a vorbit uitîndu-se şi el la mîna pe care o răsucea, o trosnea din încheieturi, o deschidea şi o închidea sub barba lui David Liftac: — Acum o vezi dumneata întîia dată, mîna asta, de te miară ea aşa de grozav, domnule David? Hai? — Eu?... tresări clempănind din dinţi David Liftac şi trăgîndu-se un pas îndărăt. — D-apoi eu, domnule David?... Te miară ea gro­zav c-o fost bună la tăte, la plug, şi la sapă, şi la cazma, şi la cele robii a lui giupînu Iuju, fără să-şi cunoască dînsa a mai avea şi alte puteri? Cam asta te miară! Nu?... Iacă, le-or mai venit rîadu mînelor aistora să mai facă şi altă treabă, cu mai răpede spor!... Nu-ntrebi, care? — Da de ce să-ntreb?... Nu-mi trebuie mie să-n- treb... — Ţi-oi răspunde atuncea şi fără-ntrebare... Ca să‑ţi facă vînt dumitale şi nevestii şi pruncilor dumi- tale dincolo de hotaru Prigorenilor!... Aiastă treabă cu spor, mă tem că s-au deşteptat mînele noastre, s-o facă!... Boier, arendaş, crîşmar, vînt la toţi! Care-se!... — Dacă ziceţi că trebuie să plec, plec, bade Pe­trache. — Ho! Mai domol, tot domol!... Că nu-i încă vre­mea, domnule David! Mai zăboveşte să-ţi găsim tovarăşii de drept, pe domnu Sidor şi pe domnu Mar- cus... Cu dînşii socoieala-i mai încurcată... Suflarea lui David Liftac i-a îngheţat în barbă. Petrache Dumba s-a sucit pe tălpile opincilor şi-a mers în odaia din fund, unde cu Sofronie Leahu, cu Istrate Creţu şi cu alţi gospodari care-şi fac cu rîndul la schimb, urmează plănuirile lor. — Măi Culiţă? întreabă. Tot nu ne-aduci tu nici o veste de la feciorul părintelui? — Tot, bade Petrache... îl aşteaptă şi părintele din ceas în ceas. — Mergi atunci la faţa locului şi aşteaptă!... Cum s-arată, într-un suflet să vii... Culiţă, argăţelul părintelui Eftimie şi fratele mezin al lui Simion Vatavul de la Zapodia şi al lui Ion,   ajutorul de grădinar al boierului Damian Cumpătă de la Dărmăneşti, tropăi în botforii de iuft, sub turca grozavă, luînd-o la goană spre datoria sa de şta­fetă. Ceilalţi au rămas să tăinuiască. Unii în cojoace mai înstărite; alţii zgribuliţi în sumane pirpirii, rufoase şi roase pînă la urzeală, roş­cate şi cîrpite cu peteci. Deosebire nu se mai află între dînşii. I-a unit acelaşi neastîmpăr, care coboară din ţara Moldovei de sus, a Botoşanilor şi Dorohoiu- lui. Au ochii sticloşi, vorba gîfîită, un tremur în tru­puri de nerăbdare ca harmasarii struniţi în zabală. Petrache Dumba-i struneşte. El îşi păstrează firea şi hotărăşte aşteptare, pînă ce vine Gheorghieş, feciorul părintelui Eftimie, stu­dentul de la Ieşi, care s-a zbătut şi astă-vară, şi astă- toamnă pentru dînşii, să capete în obşte Cotul Hăbă- şeascăi de la Epitropia Sfîntului Spiridon şi să-i scape de robia jupînului Iuju, de condicile jupînului Marcus. — Şi dacă nu vine, bădiţă Petrache? întreabă Istrate Creţu, întinzînd degetele ciolănoase spre clon­dirul de pe masă. Dacă ne lasă la puterile şi price­perea noastră? Petrache Dumba a apucat clondirul şi l-a ferit la o parte. — Mai întii, lasă tu garafa în pace, c-avem nevoie de minte limpede!... A veni vremea să ciocnim pa­harele la cumătrie, nu înainte! — Bine! Facă-se voia ta! mîrîi cam în silă Istrate Creţu, uitîndu-se cu tînjire la sticla depărtată de el. Dară de răspuns, tot nu ne-ai dat răspuns... Dacă nu vine? — Nu se poate să nu vină!... Nu ne-o trimăs răs­puns să-l aşteptăm şi să lucrăm cu chibzuială?... N-ai auzi ce-au spus dînşii, ştiudenţii, acolo, la adu­narea lor din tîrgul Ieşilor?... Să nu uite că au o datorie!... or spus. Să nu uite că mai toţi cei de acolo, de la carte şi de la învăţătură, sînt feciorii ori nepoţii celor ce se ridică în sate pentru pămîntu şi dreptatea lor!... — Vorbe! făcu Istrate Creţu. — Frumoase vorbe, dară numai vorbe! încuviinţă şi Sofronie Leahu, trăgîndu-şi pe frunte căciula as­cuţită şi năpîrlită, de pălmaş calic. Vorbe!... Fapta n‑aşteaptă, Petrache!... — Asta aşa-i!... adăogiră glas şi alţi gospodari din jurul mesei, foşnindu-se în sumanele hrentuite. — Şi adică, anume ce-aţi vrea voi a face? întrebă Petrache Dumba, silindu-se să-şi păstreze toată stă- pînirea şi trecînd cu ochii arzători de la unul la al­tul. Ce fel de faptă, anume? — Să mergem la hambare, Petrache!... vorbi So­fronie Leahu. Să mergem la hambare şi să ne îm­părtăşim din pînea noastră, muncită cu palmele noa­stre. Nu-ţi aduci aminte astă-toamnă, pe la început, cînd încărcăm noi grîul lui giupînu Sidor?... Ţi-am spus eu atunci, cum m-o pălit pe mine o miroaznă de pîne caldă, de m-o apucat ameţeala, cînd giupî- neasa Malca a lui giupîn Marcus, scotea franzoale de celea împletite de la cuptior, albe, cumu-i caşul!... Pentru noi, pastramă de vacă moartă şi mămăligă de malai aprins... Apoi ne-a mai venit rîndul să ne‑nfruptăm şi noi de pîne albă. Că de asta s-apro- pie Revoluţia din sus!... Nu, mă oameni buni? — Fără de cît, că aşa-i! au întărit cu neastîmpăr ascultătorii, jinduind cu ochii la clondirul de sub mîna lui Petrache Dumba. Dacă trece Revoluţia pe lîngă noi şi dacă ne lasă-n urmă? Se cheamă că ce-i în mînă, nu-i minciună!... Spune şi tu, Istrate, ca unul care eşti mai proaspăt venit de la meliţie şi ai văzut mai multe. Istrate Creţu s-a lepădat de răspuns: — Să-l lăsăm deocamdată pe badea Petrache a spune şi a hotărî. — Deocamdată? — Vezi bine că deocamdată! Pînă mîni. Ca să nu zici că ne-am pripit şi c-am scrîntit-o. Pe urmă, de mîni încolo, om avea şi noi cuvînt... Pînă mîni, care‑i porunca, înalt comandir Petrache? Istrate Creţu rînjea răutăcios, simţind că părerile cele mai multe sînt de partea sa. Fără turburare, Petrache Dumba l-a privit dintr-o coastă şi s-a silit a da glasului o blîndeţe de îm­păciuire: — Hai, Istrate!... întinde paharul să-ţi torn din clondir şi să-ţi potoleşti arşiţa. Pe urmă, mai ascul- tă-mă şi pe mine, că-s mai bătrîn şi mai pătimit... Toţi s-au grăbit cu paharele. Le-au deşertat strop- şindu-se şi tuşind, fiindcă rachiul era tare, marfă de frunte din orînda lui David Liftac; şi-au şters mustăţile şi buzele care cu dosul palmei, care cu mîneca sumanului; apoi au dat ascultare, lungind gîturile. — Se cheamă că oameni călări, de trimăs am tri- măs noi la gară să oprească descărcatul şi încăr­catul grîului! A început Petrache Dumba. Asta-i una... A doua-i, că nu de grîul pe care-l cară giupînu Marcus la gară, să-l mîne spre Brăila, avem noi a purta grija cea mare. De Cotu Hăbăşeascăi îi vorba. De pămînt... Asta ne doare. Pămîntu!... Cotu Hăbă­şeascăi, pe care ni l-o smuls de la gură giupînu Sidor cu tertipurile lui... Şi pe urmă, de ce n-ar fi vorba chiar de Prigorenii noştri, de-aicea?... Pentru asta vine Revoluţia din ţara Moldovei de sus, către noi, şi pentru asta s-or ridica satele... Să-şi ceară dreptu la pămînt, nu ca să spargă şi să prade cîteva hambare. Să intrăm cu plugu în pămîntu nostru, acuma, în primăvară!... Sofronie Leahu îşi împinse pe ceafă căciula ţugu­iată, roşcată şi jerpelită, minunîndu-se cu neîncre­dere: — Şi asta ar fi una. Numai că n-o prea văd eu!... — Ài s-o vezi, vericule!... Un bob zăbavă. Ai s-o vezi, dacă ne-om învrednici s-o facem cu chibzuială! întări apăsat Petrache Dumba, petrecîndu-şi ochii la toţi, pe rînd. — Adică are să ne deie giupînu Sidor, Cotu Hăbă- şeascăi, aşa, de dragul nostru ş-a Revoluţiei? întrebă rîzind strepezit Istrate Creţu. Are să-şi frece mînile: „Nu ştiu, n-am văzut! Eu n-am nimica împo­trivă... Luaţi-l şi stăpîniţi! şi munciţi-l sănătoşii?...” Asta crezi dumneata c-are s-o facă, bade Petrache? — Are s-o facă, dacă va vedea el că n-are încotro! — Pînă una-alta nu s-arată aicea de fată, să-l vedem noi la chip... S-o aminstuit, la Ieşii lui, unde cloceşte el ceva. Unde-i, ca să ne-o spună?... — Are să fie! Azi-mîne, avem să-l vedem înapoi... — Adus de baba Safta, cu descîntece şi cu ul­cica? mîrîi Istrate Creţu. Petrache Dumba îl măsură cu o dungă adînc şăn- ţuită între sprîncene. Simţea că oamenii înclină spre nerăbdarea şi rîn- jirea burlacului, fără răspundere de casă şi fără grija atîtor guri de hrănit, care apăsau asupra lui. Biruindu-şi deci răspunsul mai hărţăgos ce-i mînca limba, vorbi arar; — Măi, Istrate, frate Istrate!... Te ştiu om diştept. O iei tu cîteodată razna, că asta-i a tinereţii, dară te ştiu om diştept... Ian s-aprindem lampa, că ne-a prins noaptea!... S-aprindem lampa şi să ne vedem la ochi, ca să-mi răspunzi tu pe urmă mie uitîndu-te colea, în ochi, dacă e vorha de descîntece şi de făcut cu ulcica... A frecat un chibrit, a aprins lampa şi s-a aşezat la locul său, petrecîndu-şi încă o dată privirea la tovarăşii de masă, rînduiţi pe băncile de lemn şi la umbrele lor negre, deşirate pe pereţi. Din cealaltă încăpere, mare, a orîndei, se auzeau glasuri şi ciocnete de pahare, rîsul lui Chirilă Chitic, care se întrecuse cu cinstirile şi îşi aflase buni prie­teni din aceeaşi tagmă, să-i ţină de urît. Petrache Dumba s-a încruntat; dar şi-a stàpinit o oţărala. Prin cuget i-a pîlpîit ca umbrele de pe perete, amintirea unei nopţi de astă-toamnă, în toiul ploi­lor,   cînd tot aşa se găseau dînşii aici, aşteptînd tot aşa să le-aducă răvaş, Culită, argăţelul părintelui Eftimie. Obliciseră dînşii că ar putea înjgheba obşte, să pună mîna pe Cotul Hăbăşeascăi: două sute de fălci ară­tură, optzeci fîneaţă, treizeci imaş. Răvaşul a venit. Toate erau aşezate pe roate. Şi ceva s-a scrîntit... Poate că s-a întrecut el atunci cu băutura şi a spus mai multe şi cu mai tare glas decît se cuvenea. Poate că s-a nimerit printre dînşii unul mai slab de fire, alde Chirilă Chitic, care a mers să-i vîndă lui jupînu Sidor pentru o mierţă de malai şi o carboavă de argint. Asta n-a răsuflat nici acuma. Destul că jupînu Iuju a prins de veste şi a dat fuga să le-o ia înainte... Tot aşa, ca în astă-seară îşi făceau dînşii mari plănuiri, în mare taină şi cu mare neastîmpăr, cînd a venit de afară acest Istrate Creţu, cu cinci urme roşii de degete pe obraz, palma Dochiţei, cum le-a fost dat s‑o cunoască mai apoi din spusele unora şi altora. Datoria lor, a lui îndeosebi, e să lucreze acum cu mai multă luare-aminte. Şi să-i găsească vremea strînşi cot la cot. Întorcîndu-se aşadar spre Istrate Creţu, a grăit cumpănindu-şi judecăţile, să-l aducă la gîndul său pe cale ocolită: — Ian să-mi spui tu una, măi Istrate, vericule!... Acuma, că ne vedem la ochi... Să-mi spui, ce face el, vînătorul, cînd vrea să pună gabja pe-o hulpe, pe care-o ştie el cu pui sugaci? — Pîndeşte pe-aproape de vizuina puilor, Pîndeşte, aşteaptă şi-o dibuie să-i cadă-n palmă. — Asta vroiam eu s-o aud de la tine! Acuma ai înţeles? — Am înţeles şi nu prea... — Ai să înţelegi mai bine! Ş-or să-nţăleagă şi toţi oamenii iştia... Unde-s puii lui giupînu Sidor şi a giupînesei Ghizăla? — La curte... Unde să fie?   — Şi unde-s puii lui giupînu Marcus şi ai giupî- nesei Malca? — Tot la curte... — Acuma aţi înţeles? — Am început a pricepe... prinseră toţi a se mişca; rîzînd şi clătinînd din cap a încuviinţare. Nu-i proastă socoteala!... Petrache Dumba nu mai privi la nimeni. Îşi privea mîinile mari şi noduroase, aşternute pe masă, strîn- gînd şi descleştînd pumnii. Vorbi, cu ochii la ele: — Mă bucură că aţi început a pricepe. Asta-i toată socoteala!... Cît o hi el de păcătos giupînu Iuju şi cît de păcătos giupînu Marcus, n-are să-i rabde inima să nu se-ntoarcă la plodurile lor. Mai ales pe asemenea vreme de primejdie pentru dînşii... Asta-i lege omenească, fie că-i vorba de creştini ori de-ne­creştini. Aicea nu-i treabă de creştinie ori de necreş- tinie... Parcă legea la care se închină giupînu Sidor ne-a strîns pe noi aice? Faptele şi năravul lui!... Şi parcă de ne cădea pe cap un creştin bisericos ne­voie mare în locul lui giupînu Sidor, nu ne aflam noi tot aicea acuma?... Nu ne omora el cu dragostea şi cu mila, măi Istrate?... Cunoaştem, că sîntem pă­ţiţi... Ca să mă întorc la alde giupînu Sidor şi giu­pînu Marcus, fiindcă de dînşii e vorba. Precum ţi-am spus şi datu-ţi-ai şi tu seama, tot în minele aieste, ale noastre, or să cadă... Vin singuri la capcană... Iară cînd i-om avea noi în mînă, i-om socoti! Să mai vină şi rîndu nostru a le face socoteală, nu numai dînşii să ne socotească în condicile lor măsluite... — Adică, ce fel de socoteală? ţinu să afle nu- maidecît Sofronie Leahu, sucindu-şi obrazul chinuit în lumina gălbie a lămpii. — Socoteală scurtă! Le aşternem hîrtiile sub ochi, să iscălească. Vă lepădaţi d-e Cotu Hăbăşeascăi? Bine!... Vă lepădaţi de Prigorenii pe care l-am mun­cit neam de neamul nostru, cu braţele noastre?... Şi mai bine!... Iscăliţi şi mergeţi sănătoşi... Luaţi-l şi pe   giupînu David cu nevasta lui şi cu pruncii lui şi duceţi-vă în lume, unde v-or îndrepta ochii... Nu?... Nu vreţi să iscăliţi?... — Ei? glăsuiră toţi cu fierbinte îngrijorare. Şi dacă nu vor?... — Dacă nu vor, om lăsa şi noi mînele aieste ale noastre, să-şi mai facă şi altă datorie!... Să mai apuce furca şi coasa şi sapa de coadă, şi-ntr-altfel!... Atun­cea, da!... Pînă atuncea, să mai pornim la schimbul nostru şi să facem de strajă, ca să nu scă­păm puii de hulpe din vizuina lor, că dacă i-am scă­pat, n-am isprăvit nimica, nici de data asta!...   Au plecat, să se împrăştie cu toţii, trecînd prin încăperea cea mare a orîndei. De sub gazorniţă şi de sub şiragul de covrigi us­caţi, David Liftac, cu scurteica între umeri, i-a urmă­rit în tăcere, necutezînd să întrebe, clipind mărunt din genele roşii şi spuzite de nesomn. — Ce-i cu dumneata, mătuşă Zamfiro? se minună Petrache Dumba. Ce-ai păţit de-ai ieşit din. bîrlog, că nu te-a mai văzul nimeni de doi ani prin sat?... Zamfira Urzicuţă, o băbuşcă pitică, zbîrcită şi vădană, care într-adevăr de doi ani nu mai călcase afară din coşmaga ei de la marginea satului, sub un dîmb, a răspuns în dinţii fonfi, cu glas subţire ca o aţă: — Iaca am ieşit şi eu, Petrache, să văd cum vine Rivoluţia... Nu mai vine, maică? — Vine, mătuşă! Vine... — Apoi să vină mai răpede, maică! Că nu mai poci aştepta... — Da ce-aştepţi dumneata de la Revoluţie, mă­tuşă Zamfiră, de nu mai ai răbdare? Băbuşca i-a făcut semn să se aplece, ca să-i spună la ureche. Şi i-a şoptit, tipărindu-şi broboada nea­gră, pe capul mic cît un pumn: — Ce s-aştept, maică?... Numai ţie ţi-o spun, Pe­trache, fiindc-aud că ai hi avînd cuvînt la dînsa...   Să‑mi deie altă vacă, în locu văcuşoarei mele de-o pierit acuma doi ani, cînd au fugărit-o haidamacii lui giupînu Iuju la suhat şi-or ţinut-o nemîncată şi ne­băută trei zile la curte, că n-am avut cu ce plăti gloaba... Să-mi deie altă văcuşoară, Petrache maică!... Că-s femeie bătrînă şi eu numai cu lapte mă ţineam şi de doi ani numai buruieni mănînc... Asta s-o faci tu pentru mine, Petrache maică, dacă Rivolutia despre care tot zice lumea că vine, poartă ea steagul dreptăţii în mînă... O vacă porumbă să-mi deie, cum o fost Porumbaca me, săraca de dînsa!... Da să nu mă uiţi, Petrache maică!... — Bine, mătuşă Zamfiro! încuviinţă îndoielnic Petrache Dumba, oftînd din baierele inimii, fiindcă afla că răbojul Revoluţiei lor se încărca cu o sume­denie de alte încîlcite şi nedezlegate răfuieli. Fii fără grijă, mătuşă Zamfiră! Cum agiunge Revoluţia ai­cea, pun cuvînt şi s-a făcut treaba. — Să trăieşti, Petrache! Da nu uita... — Nu uit. În prag, în noapte, Petrache Dumba şi-a împins căciula să-şi dezvelească fruntea şi s-o răcorească în văzduhul umed. De la spate, a răsărit Chirilă Chitic, clătinîndu-se cu o litră pe jumătate deşartă în mînă. S-a clătinat, s‑a proptit, a purtat ochii tulburi spre zări şi a dat strigăt adînc, zvîrlind cît colo sticla care s-a spart în ţăndări: — Uliuliuu!... Măi fraţilor!... Ieşiţi şi vedeţi, măi fraţilor, măi!... Ieşiţi şi vedeţi c-o răsărit şi soarele nostru, măi!... Nu unu, măi!... Patru sori, ne-or ră­sărit, fraţilor!... Oamenii au dat năvală, îmbulzindu-se din prag şi cercetînd cu ochii focurile învîlvorate, departe, peste culmi. Se împingeau şi cercau să lămurească locu­rile: — Acolo-i, la Comana, la Mendăl Zinger! Din­colo, la Cîrligi, la Mitache Stroja! Şi dincolo, la Prisaca văduvei lui Canta... Iară noi stăm!... Arde şi   la Buieşti, măi oamenii buni, la Dudel Feibiş... Iară noi stăm!... Cel de dincolo, de departe, unde s-ă fie, bre Sofronie?... — La Podoleni, la cealaltă moşie a lui Stroja, unde să fie?... Arde, c-o început răfuiala noastră!... Şi noi stăm!... Petrache Dumba s-a depărtat spre locul său de strajă, cu măselele încleştate şi cu viermele îndoielii rozîndu-i în inimă, cum roade cariul în grindă. „Şi noi stăm!... Iară noi stăm!...” Cuvintele îi sunau ca tot atîtea mustrări îndreptate prea îndelungelor sale chib­zuieli şi aşteptări.     [1] Bunicule!    

P R O L O G                 Ce spaimă i-a fost! Ce nălucire absurdă de creer istovit, de nervi destrămaţi, de nopţi  cu sbuciumul prelungit prin somn. Mereu aceiaşi ameninţare nelămurită şi cu atât mai chinuitoare, suspendată în vis chiar, în mijlocul unui ho­hot de râs chiar, în privirile ocolite ale servitorilor chiar. Încă odată îşi frecă pleoapele şi se ridică într’un cot, pe pernă. Surâse calmat, de spaima-i fără nici un temeiu. Adineaori, când a deschis ochii într’un vuiet de năruire şi în flăcări albastre, ţâşnind, brăsdând, săgetând peretele, a crezut că e un început ori un sfârşit de incendiu. Cu acel vertiginos şi instantaneu tumult de imagini sinistre care premerg panicei, a văzut tavanul prăbuşindu-se des-­ picat, s’a văzut ca un rug viu şi aprins, alergând în flăcări spre toate eşi- rile astupate de grinzi în jăratec, de fum şi de vâlvătaie. Focul lăuntric, vâltoarea mistuindu-l fără curmare de 3 luni încoace, încheindu-se, con- fundându-se, absorbindu-se, neantizându-se în dogoarea focului din a-fară. O moarte ca pentru el. Un sfârşit ca pentru asemenea pasiune care i-a scrumit şi măduva oaselor. Dar nu era decât furtuna de-afară, din noapte, cu fulgere lungi, văzută în oglinda şifonierei. O furtună cum n’a mai fost, din miez de August. O deslăntuire a elementelor, crăpând catapiteasma cerului cu rostogoliri de stânci, inun-dând noaptea cu o lumină ireală şi rece; grandioasă feerie electrică aprinzând lampioane de un milion de volţi, trosnindu-le în ţăndări ca să aprindă altele de două milioane, de trei, de nenumărate — atâtea câte n’a ştiut să măsoare vreodată nici o uzină din lume. Cea mai înfricoşată şi superbă furtună, capturată în rama unei oglinzi. Când fulgerile albastre irump în lacul vertical de cristal şi argint viu, toată încăperea e mai iluminată ca ziua; fiecare jâlţ, fiecare obiect, cel mai neînsemnat amănunt din acest refugiu al lor de  trei  luni.  Tran- dafirii culeşi aseară, în vasul chinezesc: senzual amestec de culori ca­tifelate. Mănuşile ei svârlite pe braţul fotoliului. O carte deschisă, cu pagina îndoită la jumătate. O batistă căzută. Un pieptene de păr, cum    a lunecat pe covor acum câteva ceasuri. Toată capricioasa şi divina dezordine a nebuniei lor care durează de trei luni, întreruptă numai   prin somn, ca să înoade firul rupt mâine şi să continuie încă, încă, în afară de timp, fără început şi fără sfârşit. Furtuna din oglindă cu fulgere reci, care printr’un miracol nu  sparg, nu topesc cristalul, îi soarbe privirea magnetic. Nu-i îngăduie    să întoarcă ochii spre fereastra fără perdele, la furtuna cea de-aievea,  de afară. Şi până acum i-a paralizat chiar gândul. Chiar amintirea. E nevoie de o încordare dureroasă să rupă vraja fluidului. Şi-a amintit. Cum de nu s’a gândit mai dinainte? Cum de nu i-a fost grija aceasta, cea dintâi? Ei întotdeauna i-e frică de fulgere şi de trăsnete. Mai ales pe-o furtună de noapte, cum n’a mai fost. În camera de dincolo, în patul ei, desigur e ghemuită cu fruntea în perne, cu ochii ascunşi. Poate l-a strigat. Poate glasul ei l-a deşteptat din somn, iar el n’a răspuns. Chiamă încet, încă în şoaptă: Greta! Şi ascultă. Răspunde numai rostogolirea tunetelor. Încăodată, chiamă mai tare: Greta! Greta, dormi? Un fulger, şi altul, şi tunetul năruit spăimântător de aproape. Poate  a trăsnit alături un brad din parc, pavilionul lor, plopul cu banca lor     de dedesubt. —  Greta! Greta mea mică... Greta! Acum chemarea a devenit strigăt. Şi în aceiaşi clipă, călcându-şi jurământul, a fost lângă uşă, a fost dincolo. Mâinele răscolesc patul cald. Patul gol. Ochii o caută în ungherele luminate de fulgere, pitulată, cu palmele strânse să astupe privirea,     cu urechile astupate să înăbuşe cataracta tunetelor. —  Greta! Unde eşti, Greta? Unde te-ai ascuns, Greta? A fost mai întâi strigăt de fiară căutându-şi femela s’o ocrotească   în deslănţuirea furtunei. A devenit scâncet fără putere, de desnădejde, implorând. —  Unde eşti, Greta? Încetează, jocul acesta, Greta... Se teme el. Venise s’o apere; acum se teme el, imploră el. Patul e cald,  perna  e  caldă:  păstrează  încă  forma  adâncită  a  ca-­   pului care a fost culcat. Dar nu mai este nici o haină, nimic al ei: deodată camera pustie şi moartă. Se teme să înţeleagă. Mâinele, alte mâini, nu ale lui, cu un suflet şi cu o voinţă a lor, răsucesc tremurând butonul de fildeş să facă lumină continuă, deschide de perete dulapurile de haine, pipăie crispate golul, caută lacome o speranţă să se acaţe, acolo unde nu mai există nici una. Şi tot mâinile acelea, desfac în   lături ferestrele spre furtuna de-afară. E ceiace-a presimţit. Ceiace-a, ştiut. La capătul aleei, în cascadarea ploii, în lumina sincopată a fulge- rilor — un automobil cu farurile stinse. Ea alergând într’acolo. Plecat pe pervazul ferestrei, strigă în noapte. Chiamă în furtună: —  Greta! Greta! S’a întors. L-a auzit? A fost glasul lui mai puternic decât detu­năturile cerului? S’a întors numai să privească o clipă îndărăt, la refugiul lor de     trei luni. A făcut un semn. Nu lui. Nu pentru el. Un semn de despăr­-  ţire zidurilor, parcului, nopţilor, zilelor de trei luni — vieţii, trecutului, vieţii care a devenit atât de repede, într’o clipă, un trecut. A făcut un semn în noaptea cu fulgere, după perdeaua lichidă a ploii. A trântit portiera. S’au aprins farurile automobilului, s’a mişcat încet adunându-şi puterile, a svâcnit după copacii uzi, şi n’a mai rămas în urmă nimic. Nimic. O noapte lichidă, tăiată de fulgere şi un om strigând cu braţele întinse spre furtună: —  Greta! Nu e adevărat, Greta. Nu poate să fie aceasta, Greta! Era atât de ireală furtuna din oglindă! Cu cât mai ireală e acum furtuna cea aievea de afară, şi golul pe care nu-l poate umple o singură chemare, un nume; un nume într’o sută de chemări. De trei luni, ştia că trebuie să vie ceasul acesta. Chiar ea i-a spus-o din cel dintâi ceas. Ştia, şi nu putea crede. El mai credea în miracole. Toată spaima suspendată în somn, pre¬zenţa ceasului acestuia ascuns    în sâmburele viitorului şi tresărind în mijlocul unui hohot de râs, stre- curându-se între dânşii chiar când buzele erau încleştate în sărut, du­rerea ascuţită şi atroce care se amesteca în fiecare zi a lor, i s’a pă­-     rut doar preţul scump al unei voluptăţi inedite, altora interzisă. Ame­ninţarea care sfârşeşte sărutul în scrâşnet, presară polen de melan-   colie în cel mai mărunt gest, umbreşte privirea într’o seară cu parfum capitos de vegetaţie coaptă, dă mai sfâşietoare intensitate clipei tre­cătoare: toate le-a socotit un dar al providenţei mai mult, un privi­-  legiu numai al lor. Că într’adevăr va pleca fără să spună unde şi când, că va reteza singură mrejele de mătase care-i ţineau atât de încleştat prizonieri  într’o atât de fermecătoare captivitate, că într’o zi nu-i va rămâne        să sărute decât urmele paşilor şi să îmbrăţişeze o umbră de fum;     toate-i păreau în afară de orice putinţă, nebunesc şi injust. Aseară nimic în sărutul ei nu vestea oboseala, o hotărâre pe care   nu i-a citit-o în ochi, crescând, şi închegându-se în dosul frunţii tot   atât de senine ca întotdeauna. Nimic. Ce-ar fi putut să îndreptăţească    o asemenea presimţire? Trandafirii culcaţi pe braţul ei, când i-a adus  să-i aşeze în vasul chinezesc, ca în fiecare seară? Mănuşile aruncate    pe braţul fotoliului? Cartea cu pagina întreruptă? Totul a fost ca oricând, într’o viaţă orânduită aşa pentru o eternitate. Chiar capriciul camerei dealături, unde a vrut o noapte să doarmă singură, jurământul să nu-i calce pragul până dimineaţa — n’a fost jocul lor drăgăstos      cel dintâi. „Am să vin mâine să te deştept, cu un brat de flori, ca      după o călătorie lungă de unde m’am întors pe neprevăzute!” Călătoria fără întoarcere. Drumul pentru totdeauna pierdut. Un om prăbuşit lângă fereastră, întinzând mâinele spre furtuna     din noapte, implorând o amăgire: — Greta, nu poate să fie aceasta! Greta, spune că nu e adevărat, spune că e un vis rău... Spune că a fost numai o joacă răutăcioasă,       pe care n’ai s’o mai reîncepi niciodată, Greta, niciodată... Nu e aşa? O furtună despicată de fulgere afară, şi un om căzut lângă ferea­-stră, frământându-şi mâinile, întinzându-le după o umbră. Un om care vorbeşte singur. Care de-acum nu va mai vorbi decât singur.   *   În port a ancorat de trei zile un yacht alb. Nimeni nu ştie de      unde-a venit, încotro pleacă, de ce-a poposit aci şi nu aiurea. E un  yacht enigmatic, cu pavilionul unei ţări exotice, din celălalt emisfer. Dimineaţa când plaja se populează cu umbrele multicolore, cu femei pârguite de soare în costume muiate în toate cernelile curcu­beului, când marea presărată de înotători, pare o imensă tavă de     email albastru pe care s’au rostogolit capetele a o mie de ghilotinaţi după o execuţie capitală în bloc ordonată de un crunt satrap al Orien­tului; dimineaţa, toţi ochii se îndreaptă spre yachtul nemişcat şi alb, căutând să-i descifreze secretul. Nici un binoclu n’a descoperit în trei dimineţi nimic nou. Nici un ochean. Matrozi spălând puntea, alama şi nichelul scânteind în soare. Pe urmă pustiu. Nici o suflare. Un yacht  enigmatic şi mort; venit nimeni nu ştie de unde, poposit aci nimeni     nu ştie dece, plecând nimeni nu ştie încotro. A patra dimineaţă yachtul a dispărut. Portul a rămas mai gol.        Pe plajă întrebările au fost mai multe — şi răspuns n’a putut da   nimeni. Iar pe emailul albastru al mării se rostogolesc legănate de valurile moi, aceleaşi capete de ghilotinaţi după o execuţie capitală — capetele înotătorilor care se depărtează câteva sute de metri de tărm,   ca să se întoarcă fideli şi osteniţi, la mediocritatea lor terestră din- totdeauna, la casa cu copii plângând şi uzând pantalonii, la sfârşitul concediului când iarăşi vor intra în birouri întunecoase să înşire cifre   în condici, la slugi şi la ratele de chirie, la aventurile extraconjugale    în camere urâte şi străine, la boli şi la scadenţe, la fumul oraşelor şi      la nasturele care trebuie cusut. În vremea aceasta, pe drumul apelor, departe spre mările de sud cu alte constelaţii şi cu peşti fosforici, sburând într’aripaţi peste proră, yachtul înaintează cu fiecare milă spre o lume magică unde nimic nu mai supravietueşte din vulgarul cotidian. O lună şi altă lună. Apar insulele de coraliu cu înalţi cocotieri, plecându-şi frunzele palmate pe lagune, culcând pe nisipul de sidef umbre albastre cum nu le-a cutezat nici un pictor. Acolo apa e străvezie de se citesc stâncile adâncurilor cu stele de mare şi cu ciudate apariţiuni, pe care nu le ştii dacă aparţin regnului animal sau vegetal. E adevăratul tezaur, nesăcătuit, al oceanelor, cu  mai multe brăţări încrustate, mai lungi coliere de nestemate, mai multe rubine, mărgăritare, smaragde, topaze şi ametiste, de cât s’au înecat odată cu galioanele Spaniei. O apă străvezie şi caldă, unde înotul e aerian şi de unde seara, când te întorci la tărm, pe nisipul blond, cad stropi de lumină fiindcă ai înotat într’o apă de lumină, cu miliarde       de microorganisme fosforice. —  N’are să sfârşească niciodată călătoria noastră, Greta! şopteşte bărbatul culcat pe plaja unde n’a călcat nici un picior omenesc. Şopteşte, cu bărbia în pumni, şi ridică ochii să aştepte încuviinţare. —  Totul sfârşeşte întotdeauna... Atât e răspunsul femeii, fără tristeţe, fără revoltă, resignată unui destin, împotriva căruia zadarnică e orice rezistenţă. —  De ce să ne gândim la aceasta? adaogă. La mâine? Mereu mâine?...Astăzi marea e atât de caldă, cerul atât de albastru — şi vine, nu ştiu de unde, de pe alt tărm, din larg, un parfum de vanilie... Nu simţi? Ne întoarcem înot, până la yacht şi pornim chiar acum, într’a-  colo, de unde ne chiamă parfumul pe vânt. Poate fi ceva mai delicios, decât să alergi la chemarea unui parfum? Drumul înotătorilor e ritmic, spintecând apa cu jerbe fosforice, într’o întrecere sprintenă de libere animale marine redate elementului marin. Când au ajuns sus pe punte, şuroaiele luminoase, curg de pe două statui de argint. Iar botul yachtului se îndreaptă împotriva vân­-tului cu parfum de mirodenii, spre insula necunoscută cum spre un ne­cunoscut ostrov aleargă fiecare viaţă, chiar cea mai mizerabilă, chiar cea mai mocnită şi fumurie. A doua zi dimineaţa popasul e acolo. A treia zi aiurea. A patra zi, yachtul a devenit o jucărie scuturată ca o coajă de nucă în ciclon.         Şi după o săptămână, se leagănă leneş în ancoră, într’o insulă a pescui­torilor de perle, însemnată pe harta Pacificului cu un punct abia vizibil sub lupă. De-un an durează rătăcirea aceasta fără ţintă sub stele cu nume necunoscute în oraşele ei negre şi triste de-acasă. Cerul şi marea se confundă în acelaş albastru pe orizontul circular. Au trecut prin fur­-tuni. Au cules naufragiaţi de pe-o plută şi i-au semănat în drum, într’un port cu albe clădiri cubice sub palmieri. Au târât după dânşii cetele     de rechini aşteptând o pradă care nu mai sosea. Au ascultat în mijlocul nopţii, cules din văsduhuri pe antena aparatului de Radio, concertul    de la Paris, şi jazzul din New-York, şi apelul către tot proletariatul lumii lansat cu voce gravă de bas de postul din Moscova — şi au sfă­râmat pe urmă maşina sonoră care îi mai lega de univers, ca să nu     mai străbată până la dânşii nici o chemare de nicăieri. Să rămână singuri, numai cu ei, în vastitatea mărilor. Pe urmă, într’o dimineaţă, s’au aflat tăcând. Privind fiecare în altă parte. Ocolindu-şi ochii. Au înţeles fără să-şi spună nici un cuvânt. Un ordin. Yachtul alb a întors botul spre nord. O lume de stele        a rămas în urmă, scufundate în ocean, pe vreme ce apăreau celelalte; cele vechi, cele uzate, cele triste. Şi portul a fost acelaş. Cu plaja pustie, fără înotătorii de-atunci,     ca tot atâtea capete ghilotinate după execuţia capitală în bloc, ordonată de-un satrap sângeros. Pustie — fiindcă e sloată şi vânt; trei luni mai sunt până la sezonul de vilegiatură. Nu e nimeni să întrebe de unde-a venit yachtul alb, de ce-a poposit aci şi nu aiurea, încotro se îndreaptă. O amurgire vânătă şi cruntă, cu stropi săraţi svârliţi din şfichiuri   de vânt. De pe punte coboară o umbră neagră şi sgribulită. Se clatină   şi s’a oprit. Nu face nici un semn. Priveşte cu mâna rezemată de bara  de fier şi nu simte îngheţarea fierului. Yachtul s’a întors. Se strecoară printre bastimentele gigante şi negre. Nu se mai vede. Îi ştie drumul. Unde va fi mâine, şi peste o lună, şi peste trei; în mările calde şi străvezii, cu vietăţile multicolore culcate ca într’o vitrină de nestemate pe catifeaua adâncului, cu apa care şuroieşte caldă şi fosforică, după  ce-ai înotat până departe în laguna cu inelul de cocotieri. Aci s’a sfă­râmat un val amar, înegrit de catran; s’a sfărâmat de dig şi i-a udat haina urâtă şi tristă, haina cernită ca pentru ţările nordului. Nu se mai vede nimic. Ce-aşteaptă? Nu i se mai vede nici faţa. Noaptea a coborât de funingine. În întuneric e o pată sgribulită de în­tuneric. Şi simţi din sgribulirea aceia, că e strânsă acolo toată dezo­larea lumii, că n’o va mai încălzi de-acum toată blândeţea lumii.   * E cea mai animată staţiune pentru sporturile de iarnă. Încinsă între albele creste alpine, cu hoteluri şi vile geometric ali­niate, a adunat răsfăţaţii destinului, să-şi destindă mădularele jucân-  du-se, fiindcă viaţa i-a scutit de osânda să le destindă muncind. Aci se pot vedea cei mai vestiţi patinori, cele mai fabuloase salturi cu schiul, cele mai nebune curse de bob. Chiar chelnerii servesc ceştile aburinde de ceaiu, purtând tava în mână, în curbe savante de patinaj. Ninsoarea cade molatec. Fulgii albi, fulgi mari. Se lipesc de obrajii învăpăiaţi, se topesc pe gene, răcoresc buzele. O feerie în alb. Şi ce râset, ce veselie, ce goană nebună pe muchi de otel, pe tălpi de lemn, în sănioare purcese din înălţimi cu viteză vertiginoasă de bolid! S’ar  spune că nu mai există altă iarnă, cealaltă iarnă, cea adevărată, a copiilor scâncind lângă soba rece, a cerşitorului degerat cu mâna în­-tinsă pe-o treaptă de catedrală, de unde se rostogoleşte stârv congelat,   a flămândului privind vitrina băcăniei, a troienelor unde înoată până    la genunchi văduva cu pâinea rotundă şi neagră subsuoară, grăbind spre-un bordeiu unde zac sub ţoale trei prunci pe cari nu s’a îndurat Dumnezeu şi tifosul să-i elibereze, ci i-a lăsat în viaţă să ceară viaţă     şi pâine. Dacă există cumva şi lumea aceia, şi iarna aceia, sunt foarte departe. Aci e numai un decor magic pentru svelţi patinori. Şi totuşi femeia aceia, e tristă, dece? Privirile la ea s’au oprit fascinate de cum a sosit. De-o lună, nimic altceva, nimeni altcineva n’a mai fost vrednic de luare aminte, pentru nimeni. A întrecut saltul celui mai temerar schior. Patinele ei erau   până eri, cele mai sprintene aripi de oţel la picior. Pentru ea valsul orchestrei dansat pe luciul de ghiaţă; pentru ea sania cea mai superbă  cu cei patru înaintaşi, în valtrapuri şi explozii sonore de zurgălăi;  pentru ea tot ce-a fost aci vreme de-o lună, belşug, desfătare, răsfăţ, admirare. Tristeţea fără pricină, din dimineaţa aceasta, de unde atunci? Şi de ce? Îi atârnă mâinile dealungul trupului. Vorbeşte şi buzele sunt  moarte. Priveşte şi ochii sunt morţi. Ascultă şi ştii bine că nu aude.       E un sfârşit venit de departe. Un rău misterios, iremediabil, mistuind  de demult. Un rău atavic. Ghiceşti că morţii ei s’au deşteptat şi o chiamă, nu la moartea lor, ci la o moarte mult mai spăimântătoare, moartea din viaţă, sufletul mort lăsându-i trupului osânda să-l caute    ca o fantomă fără odihnă, din loc în loc, din om în om, de pe buze       pe buze. S’a oprit lângă ea, cu o piruetă de sfârlează, cel mai elastic şi invidiat patinor. Cel mai invidiat — fiindcă o lună a fost tovarăşul ei, numai al ei, nedespărţit. Îi prinde mâinile: —  Greta, a fost o glumă nu e aşa? Nu pleci, nu e aşa?... Am        dat ordin să desfacă bagajele. Greta, uită-te în ochii mei. Mâinele au căzut neînsufleţite. Ochii privesc, dar privesc dincolo  de el. Mai este nevoie de vre-un cuvânt? Tovarăşul nedespărţit vreme de-o lună, a plecat capul şi nu mai aşteaptă nimic, cu mâinele lui căzute şi ele dealungul trupului. Stau  faţă în faţă. Nu s’au ştiut nici odată atât de streini, atât de departe. Nu-şi mai au nimic de spus. Ea se îndreaptă spre holul hotelului, unde bagajele vor fi acuşi clădite în piramidă, gata de plecare, oriunde în lumea vastă. El se îndreaptă spre-un serv galonat. Porunceşte să-i aducă schiurile. Ştie un loc sus, de unde când ţi-ai dat drumul cu mâinile înlături, crucificat în spaţii, sbori într’o lume din care nu te   mai poate întoarce nimeni, nici o minune, nici o înviere din morţi. Sania cu patru cai înaintaşi, aleargă spre gară în explozie sonoră    de zurgălăi. Sbor bulgării de zăpadă din copite. E-o goană în aerul proaspăt, în decorul alb, ca spre-o mare şi albă şi luminoasă fericire. Dar femeia din sanie e ghemuită într’un colt, cu obrazul ascuns — şi  cu toate blănurile înfăşurate tot îi mai clăntăne dinţii. Nu priveşte în sus, nicăeri. În sus, pe povârnişul alb-diamantin în scânteerea luminei, unde o cruce vie lunecă imaterial şi vertiginos, se clatină o clipă în    aer şi se cufundă în abisul albastru. Poate a strigat, a chemat o ultimă oară: —  Greta! Poate a fost numai o părere. N’a auzit nici ea, nici nimeni. N’a văzut nici ea,  nici  nimeni.  Până mâine se aşterne un strat gros de zăpadă, iar acolo, în fund, de altfel nămeţii nu se topesc nici vara. Câteodată gheţarul duce cu el în vale, printre morene, cadavre miraculos de intacte după o duzină de ani. Orchestra cântă un vals melodios. A înceout să ningă din nou, molatec, peste o sută de voioşi patinori. E cea mai nebună înveselire,   în cea mai animată staţiune pentru sporturile de iarnă.   Dar iată şi cealaltă iarnă. Cea cruntă, a celor mulţi; cu gerul muşcând în carnea vânătă cu dinţi câinoşi, cu scâncet de copii lângă soba rece, cu muribunzi clănţănind pe paturi de lemn, în camere unde   a îngheţat apa în cană. Pe străzile Vienei suflă un vânt acidulat şi subţire. E o lumină lugubră, galbenă-verzuie, de zori de zi, în cartier calic; acolo unde încep să geamă sirenele uzinelor înainte de a se stinge firmele incandescente ale cabaretelor de pe Graben şi din bulevardele centrale; acolo unde mulţimea în haine sdrenţuite, copii cu ghetele sparte, moşnegi gârboviţi, bătrâne în şaluri de văduve, pornesc dela miezul nopţii să aştepte coadă la pâine. E Viena mizeriei, după în­frângere şi revoluţii, când pâinea se plăteşte cu un milion de coroane hârtie şi economiile dintr’o viaţă de om n’ajung pentru un pachet de ţigări. A lunecat lângă perete, a căzut de foame şi de boală, o fată în   straie subţiri de săracă. Au ridicat-o unii. Alţii s’au repezit să-i ia locul la coada brutăriei. Întotdeauna, în orice lume, se aleg dela sine în mulţime, ca oile Domnului cele bune şi lupii, milostivii deoparte, la­comii de alta. Cei mai mulţi sunt acei care-şi fac loc cu coatele să prindă locul cel mai bun şi dacă e nevoie, să calce în picioare, căzuţii  pe drum. Pe fata săracă au dus-o acasă. E casa consilierului calicit într’o noapte şi paralizat într’un jilţ. N’are timp mult de zăcut, fata adusă      pe braţe. Săracii n’au voie, n’au când să fie bolnavi. S’a întremat cu     o ceaşcă de băutură caldă — poate ceaiu, poate cafea lungită, poate numai apă fierbinte cu o bucată de zahăr. Şi a pornit mai departe, să vândă o haină, să caute un loc de muncit. Sunt fel de fel de munci.  Cele mai bine plătite sunt acele din orbita desfrâului şi plăcerilor. Lu­mea nu are nevoie de o croitoreasă, de o secretară, de o dactilografă,   de o vânzătoare mai mult. Este întotdeauna loc însă pentru o dansa­-toare mai mult, o cântăreaţă de cabaret mai mult. Fata consilierului paralizat şi sever a devenit o dansatoare şi o cântăreaţă mai mult. Dece a întâlnit-o acolo, în fumul acru de tutun,  în  mirosul  strepezit de parfumuri ieftine şi de sudoare, în hohotele groase de beţivi, de     ce-a întâlnit-o acolo chiriaşul strein pe care il iubea, care-o iubea, fără să-şi fi spus niciodată? De ce există întotdeauna o fatalitate neîn­- durată, să sfarme într’o singură clipă tot ce-a fost durat încet şi fragil, ca o pânză diafană de paianjen? O explicare nu poate fi. Nici că murdăria spurcată pe ea n’a      atins-o. Nici că n’ai voie să alegi între un fel de muncă sau altul,     când acasă te-aşteaptă un tată paralizat şi o soră mai mică, flămândă. S’au privit o singură dată, dureros. Privirea cea din urmă. Poate în   ochi i-a citit atunci adevărul, l-a întrevăzut într’o fulgerare: Bărbatul     a întins braţele, chemând-o, cerându-şi iertare pentru bănuiala ne­dreaptă şi crudă: —  Greta!... Greta, am înţeles, ştiu... Greta! Dar chemarea e în deşert, braţele întinse nu mai pot aduce în­-    dărăt o umbră care s’a topit. În localul de beţie şi desfăt, e amestec de râsete groase şi de  cântece deşanţate. Fata consilierului paralizat, simte pe spatele gol      de cântăreaţă o mână păroasă, târându-se ca un paiajen care pândea    de mult o pradă rară. E întâia oară când nu tresare cu desgust la asemenea atingere, când nu se mai fereşte de ea. Îi este tot una. De- acum orice, îi este tot una. Şi fiindcă viaţa a ucis ceva în ea, va ucide   şi ea de-acum, ca o insectă veninoasă, tot ce va întâlni în viaţă cald,  bun şi pur; tot ce viaţa mai păstrează luminos ca să sfârşească în- tr’aceiaşi cloacă. E o răzbunare aceasta ca oricare alta. O răzbunare    pe viaţă.   *   Mai este o despărţire, undeva, foarte departe, într’un fiord scandinav. Acolo unde ţărmul zimţat pe hartă pare o jucărie tăiată de un copil      cu fierăstrăul de traforaj. Apa fiordului e verde, adâncă; vertical oglindeşte ţărmul de stâncă, palasul vestit cu trepte de marmoră coborând de pe terasă până în    unda imobilă. Un pui de focă demesticit, cu pielea lucioasă, se soreşte pe trepte la picioarele femeii care în această dimineaţă nu mai râde,  nici nu mai cântă, nici nu se mai svârle ca o naiadă să înoate fugărită  de tovarăşul din totdeauna. Acum priveşte cu bărbia în pumni, dincolo de apă şi de stânci, undeva în nevăzut. Nu simte când s’a apropiat el,  nu tresare când i-a pus mâna pe umăr, nu-i ascultă glasul. —  Greta... Toată viaţa noastră de-aci... O lună unică... Ori unde    ai să fii, ori unde am să fiu, n’o putem uita... Greta, dacă tu... Mâna a întrerupt ostenită, cuvintele care nu-i mai spun nimic. La   ce bun? Morţii sunt morţi; moartea e moarte. S’a ridicat de pe treaptă. În haina de voiaj, se pleacă să alinte o ultimă dată botul lucios al puiului de focă domesticit. Animalul o pri­veşte cu ochii rotunzi şi buni. Poate pricepe şi el. În nici o privire de animal vreodată n’a fost atâta iubire. O iubeşte şi puiul de focă. Şi totuşi, nimica n’o mai poate retine, nici chemarea bărbatului, nici pri­virea umedă a vietăţii de apă. Bagajele au fost transportate în cabina vaporului. Se aude sem­- nalul de plecare. —  Greta! mai strigă omul de pe trepte, ridicând braţele în urmă.  De ce? Nu poate să fie adevărat... Spune că te întorci. Spune că... Uşa s’a trântit grea. Un bărbat cu obrajii ascunşi în palme pe trepte. Un pui de focă domesticit. Şi fiordul pustiu, cu ţărmul vertical de stâncă reflectat în adânc, cu frumuseţea lui inutilă, acolo pe harta Scandinaviei pare o jucărie tăiată de un copil cu fierăstrăul de traforaj.   *   În pădurea subtropicelor, cu miros de bureţi veninoşi şi cu fluturi nocturni pictaţi pe aripi ca paravanele japoneze, lianele fac o perdea groasă unde nu poţi desluşi dacă e plantă acăţătoare care se balan­-  sează sau un şarpe care aşteaptă să-şi dea drumul în gâtul antilopei venită cu paşi subţiri la locul de adăpat. Au poposit trei europeni, în costum alb, cu căşti coloniale. Doi bărbaţi şi o femeie. Trei vânători europeni şi o ceată de vânători indigeni. Focul s’a stins. În cort nu mai mişcă nimeni. Numai departe, pre­caut, dau târcoale fiare cu ochii sticloşi, ca minuscule faruri fosfo-    rice ’n noapte. Au simţit mirosul omului. Au simţit şi indigenii mi- rosul fiarelor. —  Stăpâne! vorbeşte şoptit omul pe jumătate gol, deşteptând cu   un deget uşor vânătorul. Sunt tigrii. Eu cred o pereche. Celălalt, cel tânăr, de ce doarme atât de greu? Adineaori, în în­tuneric era cu ochii deschişi. Acuma doarme mai greu ca un mort. —   Nu face nimic. Are să se aleagă cu o spaimă sdravănă la detunătura puştii. —   Şi nu-l trezim, stăpâne? întreabă vânătorul cel pe jumătate    gol. Sunt doi tigri, nu strică să fie două puşti... —   Am două focuri la puşca mea, îmi ajunge! vorbeşte orgolios streinul cărunt, care n’a pierdut niciodată un cartuş în vânt. Pe urmă au plecat, şi omul dormind atât de greu, a deschis ochii     şi a încordat cu tremur auzul. Afară, în noaptea umedă cu miros de bureţi veninoşi, sclipirile fosforice sunt când aci, când dincolo, după frunzele late, după per­-deaua groasă de liane. Sunt patru luciri fosforice, ca patru văpăi    verzui pe bălţi cu miasme. Se apropie, şi se depărtează două câte    două; apar şi dispar. Două focuri ajung pentru cel mai vestit vânător; câte un foc de fiecare pereche de ochi, de fiecare fiară pe care nu-ti este iertat s’o greşeşti. A potrivit puşca şi a tras odată. Detunătura a cutremurat codrul     de liane şi a deşteptat o mie de maimuţe speriate care-au început să     se vaete cu o mie de glasuri groteşti. Dar văpăile verzi nu s’au stins; nici la focul dintâi, nici la cel de al doilea. Şi fiarele au năvălit cu    două salturi spărgând perdeaua de liane, să sfâşie pieptul vânătorului răsturnat cu ghiarele lungi şi cu dinţii care trosnesc oasele. Cel mai bun tintaş din lume şi cel mai încercat, nu poate culca vânatul cu două cartuşe oarbe. Aceasta o ştie mai ales omul din cort, care ciudat, nu s’a deşteptat nici la detunăturile puştii, nici la strigătul indigenilor, nici la vaetul celor o mie de maimuţe speriate sărind în groteasca lor spaimă din vârf de copac în vârf de copac. A înteles-o mai târziu şi femeia. —   A fost pentru tine, Greta. Să fii numai a mea, Greta! se târâie omul în genunchi, sărutându-i genunchii. —  Cum te urăsc!... N’am urât niciodată pe nimeni, aşa... —  Dar înţelege, a fost pentru tine, Greta...   Femeia nu-l ascultă. A căzut pe trupul sfâşiat şi neînsufleţit, cer-când să-i sufle viaţă caldă de pe buzele ei. Iar celălalt, a plecat în codrul cu miros de bureţi veninoşi cu şerpi veninoşi, cu tigri şi fiare care-ti sar în cârcă de după liane; a plecat   fără armă, cu capul gol, cu mâinile goale. E şi aceasta o sinucidere      ca oricare alta, când nu mai ai pentru cine trăi şi când ai pierdut o  iubire fiindcă într’o desnădăjduită nebunie ai ucis s’o câştigi. Pe targa de frunze, patru oameni pe jumătate goi, poartă pe      umeri un cadavru sfâşiat, acoperit cu o pânză albă. A rămas desvelită numai fruntea şi tâmplele cărunte. În drum maimuţele se pleacă pe otgoanele de liane, curioase să privească, se caţără cu agilitate de acrobaţi şi dispar cu un strigăt în scorburi cu păianjeni cât pumnul.     Pe fruntea de ceară, s’a aşezat un fluture uriaş, cu aripile pictate ca paravanele japoneze. Pe urmă sunt alti morţi, alte despărţiri, alti oameni frângându-şi mâinile şi chemând. Întotdeauna acelaş nume: — Greta! Greta! Greta! Povestea e foarte veche. Depretutindeni şi din totdeauna. Când afară e frig, pe străzile urâte aleargă o mulţime ostilă şi   urâtă, tristă şi fără nici o speranţă; destul să intri întro sală unde   nimeni nu cunoaşte pe nimeni în întunericul opac, şi deodată pe pânza albă din fund se deschide o lume de magie, caldă şi ireală, o lume   unde domneşte ea: Greta! Numele eroinelor din povestea luminoasă n’are nici o însemnătate. Nici nu durează în amintirea nimănui. Toţi ştiu că e un nume conventional şi mincinos. Cel adevărat şi unic, făp- tura adevărată şi unică, e numai ea, întotdeauna aceiaşi. Când apare, osoasă şi androgină, cu şoldurile strâmte şi cu pieptul plat, mai neli- niştitoare decât ar fi frumoasă, mai tragică în pasivitatea ei decât şi-ar frânge, mâinile în sbucium patetic, în tot întunericul sălii mulţimea magnetizată de acelaşi fluid, uită deodată existenţa reală de unde-a venit şi unde se va întoarce peste un ceas, evadează din ea însăşi şi   dela mizeriile ei obscure, anonime, mizerabile, pentru a trăi o supra- existenţă fictivă, mai reală decât realitatea — o pasiune de unde ba- nalul şi trivialul e isgonit. Pe urmă, când totul e sfârşit, când lumea himerică s’a năruit, când toţi se întorc la realitatea lor de afară, stră­-  zile sunt mai pustii şi urâte, frigul mai duşmănos, iubita mai fără mi­-ster, iubitul mai vulgar, totul mai fără speranţă. Într’o mie de oraşe     de sub toate latitudinile, în zece mii de săli, un milion de oameni, zece milioane, evadează din destinul lor în acelaş destin de două ceasuri,    ca să se descopere apoi mai singuri şi mediocri cu gustul cenuşei în gură. Există vre’o fată care să nu-i fi pizmuit făptura, privirea, destinul? Vre’un adolescent care să nu-i fi căutat sărutul pe buzele iubitei?   Alina, într’o seară, când erai încă o copilă şi te puteam apropia      de genunchi ca pe un copil, fără să presimt sub mâna-mi bărbătească tremurul cărnei de femeie, am descoperit că ai să semeni cu Greta Garbo. Mi-ai amintit că nu eram cel dintâi să ti-o spun. O ştiai de mult. Şi atunci am observat că într’adevăr, în pieptănătura voit dezordonată şi câlţoasă, în hainele bizare, în privire, în gest, căutai să faci asemănarea mai apropiată. Am râs. Mi s’a părut o joacă inofensivă. Tot inofensivă mi s’a părut şi copilăroasa încântare cu care mi-ai pus sub ochi fotografia ta şi a Gretei Garbo, din care n’am ştiut să deosibesc la prima vedere, care era într’adevăr a ta şi care a idolatrizatei eroine din film. Pe    urmă, când am înţeles ce joacă primejdioasă era aceasta, a fost prea târziu. Nu mai aveam nici o putere, cum n’au mai avut nici ai tăi, nici nimeni; cum n’a mai avut nici viaţa putere să te întoarcă la tine cea adevărată. Fără putere, am rămas astfel martorul unei ciudate drame cum     n’a imaginat-o nici un specialist al ecranului. Până ce te-am pierdut   din vedere. Unde mai eşti acum? Ce mai eşti acum? Nimeni n’o ştie   — şi poate nici n’aş voi s’o ştiu. Căci vezi, cunosc şi eu, că viaţa cea  de aievea se mişcă sub poruncile unui regisor mai crunt şi mai intole­rant ca toţi regisorii din Hollywood. Dar atât cât ţi-am ştiut din viaţa ta Alina, îmi ajunge pentru sub­stanţa unui roman, pe care închipuirea nu l-ar fi putut plăsmui oricât    ar fi fost deprinsă să sbenguie fără nici o înfrânare. Mă ierţi că ţi-am divulgat secretul, brutal? Sau poate acolo unde te afli, îţi este acum indiferent? Cu atâta mai bine. Dacă pentru tine Alina, mai poate exista undeva acuma, vre’un bine.       _____________                                                                                                                                                                                                    

            Capitolul I    TRECEA O ÎNMORMÎNTARE CU DRICUL ALB   — Tudore! — Sandule! S-au îmbrăţişat înţepîndu-şi obrajii cu ghimpii mustă­ţilor. Îmbrăţişare stîngace şi scurtă, de bărbaţi, stînjenită că se dă în spectacol pe un peron de gară. Pe urmă, s-au depărtat un pas, să se privească şi să      se măsoare cît s-au schimbat în şapte ani. Tudor Stoenescu-Stoian îşi mărturisi că nu şi-ar fi recunoscut prietenul, dacă l-ar fi întîlnit, pe neaştep­-     tate, în mijlocul străzii. Se îngrăşase. Prinsese o guşă gelatinoasă, care-i căptuşea bărbia şi-i ascundea linia gî­tului. Ochii rotunzi, măslinii, fără gene; mustăţile rare      şi lungi, pleoştite pe buze; capul sferic, unsuros şi tuns — toate îi dădeau o înfăţişare, pentru el, nouă şi comică, de focă. Mai răsufla şi astmatic, ca impresia să fie desăvîrşită. Îmbrăcămintea nu era după ultimul jurnal. Nu era după nici un jurnal. Croitorul s-ar fi zis că fusese preocupat    de-o singură grijă: să preîntîmpine adaosul progresiv la cîntar. Izbutise pe deplin. Prietenul lui Tudor Stoenescu- Stoian purta un costum la fel cu acel pe care-l comandă părinţii economi copiilor în vîrsta creşterii, cu mînecile spînzurînd peste degete şi cu pantalonii răsuciţi în tir­buşon. Sandu Buhuş suportă examenul cu voioşie. Îşi aşeză pălăria pe bila tunsă cu maşina şi rîse într-un gîlgiit transmis pînă-n valurile guşii: — Am luat proporţii, nu e aşa? Am scăpat căciula      pe baltă!... Dar ce vrei? Aici, în lipsă de altceva mai inteligent, mîncăm zdravăn şi facem osînză... Era o explicaţie, o scuză şi întrucîtva o senină împă-care cu un destin irevocabil. Tudor Stoenescu-Stoian îngăimă cîteva cuvinte ne­înţelese. Nu-şi putea lua ochii de la pălăria prietenului, prea mică şi prea pe vîrful tidvei, cu panglica pătată        de praf şi sudoare. Îi părea un stigmat al indolenţei pro­vinciale. Poate o nepăsare voită şi orgolioasă faţă de deşertăciunile modei. Dar celălalt continuă jovial: — Tu ai rămas tot uscat ca un ţîr... Nu-mi place. Trebuie să pui ceva carne! Să facem ceva rezerve! Spunînd, apăsă palma grasă pe umărul lui Tudor Stoenescu-Stoian, pipăindu-i în cunoscător osul claviculei sub stofă. — Poftim! pufni pe nări, în chip de concluzie. Toacă, nu altceva!... Călătorii cu geamantane şi legături se îmbulzeau spre ieşire, în forfota barbară a tuturor gărilor, cînd toţi se  reped în asalt să cucerească un vehicul. Toţi, însă, îşi  uitau o clipă graba, să salute: — Să trăiţi, coane Săndel!... Ura, Sănducule!... Vă găsesc la birău, coane Sandule?... Salve, Sandi!... O mie de ani paci, Didi!... Sandu Buhuş răspundea fiecăruia pe nume, familiar, politicos sau de mîntuială, după cum arăta cunoscutul      la chip şi la port: marchidanul cu boccea, domnul cu servietă şi cu trusă de piele, baciul cu desagi şi cu min- teanul pe umeri, ofiţerul verificîndu-şi maşinal nasturii tunicii. — Aveţi trăsură, coane Săndel? întrebă hamalul cînd sfîrşi de coborît valizele. — Le pui în caleaşca de gală a lui Avram!... Ia-o înainte, Gheorghe... Şi spune-i să le aşeze cu băgare        de seamă, nu ca lăzile în haraba. Hai! Trap, Gheorghiţă, că ne-apucă noaptea... Tudor Stoenescu-Stoian recunoscu şi admiră, pizmu- ind, siguranţa cu care prietenul păstra un adevărat in-ventar al populaţiei din urbea natală: birjari şi negus­-    tori, hamali şi căpitani, preoţi şi băieţandri. Toţi erau: Avram, Gheorghe, Nicule, Ţîlică, Tavi, părintele Toma, Vichi sau Ionel. Scrisoarea nu exagerase. Aici, toţi al-­   cătuiesc o mare şi strînsă familie. Aici e necunoscută deznădăjduita solitudine din mijlocul mulţimilor. — O săptămînă... Sandu Buhuş se întrerupse să facă loc unei doamne în vîrstă, înaltă, scheletică şi solemnă, înfăşurată în man­tilă neagră de dantelă şi de mărgele. — Toate omagiile, coană Cristino! Doamna clătină sacadat capela cu voaletă. În faţa       ei, toţi se dădeau la o parte, cu un amestec vizibil de respect şi de complice derîdere. Bătrîna părea că nu observă intenţiile ofensatoare. Răspundea numai la ple­căciunile îndoite de şale, trecînd ţapănă şi gravă, cu paşi automaţi. Un moşneag cu livrea decolorată, cîrpită şi cu fire­-turile coclite, călca pe urmă-i, abia tăbîrcind un gea­-mantan jerpelit, strîns armonică în curele. Tudor Stoe­nescu-Stoian vru să întrebe ce este cu această pereche de strigoi, dar prietenul îi luă vorba, înnodînd firul întrerupt: — ...o săptămînă ai să accepţi tot ce-am aranjat eu.    Să nu crîcneşti nici mîlc. Să te supui! Pe urmă, ai să    vezi, ai să cîntăreşti, ai să-ţi faci socotelile tale şi ai să alegi. Deocamdată, eşti prizonierul meu. Te-ai predat? — Kaputt![i] capitulă Tudor Stoenescu-Stoian, ridi-  cînd mîinile cu precipitare într-o parodie de panică exa­gerată, cum îl impresionase un comic răsfăţat al Bucu­reştilor, în ultima revistă de la „Cărăbuş”. — Aşa te vreau, Tudore dragă. Iar pentru început, trebuie să ştii că această primă săptămînă eşti musafirul meu, al nostru... — Dară deranjul? N-aş vrea... Încercă Tudor Sto- enescu-Stoian o rezistenţă moale şi protocolară. — La noi nu există deranj! afirmă cu energie prie- tenul. E cuvînt scos din dicţionarul nostru. Sîntem doar    în ţara Moldovei, nu uita, unde a fost tradiţia să des-   hami de trei ori caii oaspeţilor înainte de a te îndura        să-i slobozi pe poartă, afară... Acuma, dă-mi recipisele    de la bagajele mari. Tudor Stoenescu-Stoian se execută, renunţînd la orice împotrivire. Prietenul le trecu hamalului, împreună cu o hîrtie de o sută de lei. — Gheorghe, le scoţi imediat de la magazie. Toc­- meşti un cotiugar şi te prezinţi cu ele... La mine acasă,     şi cît mai repede. — ’nţeles, coane Săndel. — Acuma, mînă Avrame! Birjarul dădu bici şi „caleaşca de gală” — birjă       ceva mai puţin hodorogită decît celelalte — se puse         în mişcare cu oarecare avînt. Lăsară în urmă un cupeu înalt şi îngust, cocoţat pe arcuri, tîrît cu icnituri de o gloabă albă, de saca. Înăuntrul cutiei, prin geam, se   vedea, rigidă şi îmbălsămată, doamna de pe peronul gării. Sandu Buhuş mai salută o dată, apoi se răsuci pe jumă- tate în trăsură să-şi cerceteze mai amănunţit prietenul.      Îl bătu pe genunchi, cu nestăpînită satisfacţie: — Iată-te, aşadar, şi la noi! Îţi spun drept, nu-mi   venea să-mi cred ochilor cînd am primit telegrama. Te asigur că n-ai să regreţi de fel! Cel mult ai să regreţi        că nu ţi-a dat ideea de acum cinci-şase ani. Cinci-şase    ani pierduţi... Îşi curmă vorba, să salute două doamne vaporoase    sub umbrelele străvezii, într-un echipaj de casă cu ha­- muri lăcuite. Pe urmă, un domn cu ochelari de scafandru   şi cu pardesiu de doc, îngropat între coşuri, damigene, legături şi pleduri, în automobilul otova de praf, sosit,    fără îndoială, de la drum lung pe şosele şi ponoare de   ţară. În sfîrşit, strigă unui trecător de pe trotuar, întor- cîndu-se peste coşul trăsurii şi rotunjind palma pîlnie        la gură: — Astăzi nu pot, coane Iordăchel! Imposibil... Im-   po-si-bil! Contramandăm... Con-tra-man-dăm! Am mu­safir... Mu-sa-fir! Cu degetul arătă spre Tudor Stoenescu-Stoian. Ar­gument viu şi prezinte, care nu mai admitea nici o  discuţie. Trecătorul făcu semn din cap că a înţeles şi că nu      are nimic de spus. — E cam fudul de urechi conu Iordăchel al nostru.    De asta am zbierat aşa! dădu lămurire suplimentară   Sandu Buhuş. Altfel, cercetător şi cunoscător de docu­-   mente istorice, de urice şi zapise. De la el ai să afli viaţa oamenilor care-au fost odată pe-aice... Întoarse ochii spre faţa prietenului, să citească un semn de înveselire zeflemistă. — Mă gîndeam că am să te văd zîmbind... mărturisi   cu uşurare. Mă gîndeam şi mă temeam. M-am pomenit vorbind ca eroii lui Sadoveanu: „De la el ai să afli viaţa oamenilor care-au fost odată pe-aice”. Dar văd că nu gă­seşti nimic de rîs. — De ce-aş găsi? E foarte natural. Te înţeleg. Nu     eşti născut ca mine, într-un apartament cu chirie, la      etaj, cu necunoscuţi deasupra capului şi cu alţi necu­-noscuţi sub picioare. Eşti legat de pămînt. Eşti o verigă într-un lanţ. Tudor Stoenescu-Stoian se asculta vorbind. Se aproba. Se plăcea. Se admira. Cuvintele rostite exprimau un sim­ţămînt sincer, absolut, total. Stînjenirea penibilă de la început se risipise. Se ri-sipise şi luciditatea corosivă, cu care înregistrase atît        de amănunţit înfăţişarea şi portul vulgar al prietenu-      lui: pălăria prea mică, petele panglicii, capul sferic de focă. Îl învăluia acum într-o înduioşată şi recunoscătoare simpatie. Se simţea iarăşi lîngă prietenul lui generos, simplu, fără ascunzişuri, sentimental şi brav, de altădată. Prietenul de atunci şi, poate, salvatorul providenţial de astăzi. Aşa cum i-a presimţit semnalul de naufragiu cu antenele lui fine, în ciuda aspectului grotesc; aşa cum       i-a întins mîna să-l smulgă din mediocritatea şi neantul Capitalei. Se ştia iarăşi la adăpost, în siguranţă, cules ca un căţel al nimănui, de pe drumuri. Acestea nu-l împiedicau, însă, să se asculte cu plăcere, repetînd şi admirîndu-se: — Da, Sandule dragă. Tu eşti o verigă dintr-un lanţ. — Bine spus! încuviinţă Sandu Buhuş. Orice om trebuie să fie, să se socotească o verigă dintr-un lanţ. Numai Adina e de altă părere. Adina, nevastă-mea... O umbră trecu pe obrazul rotund, lucios şi prosper, de focă. Neprevăzut, posomorîndu-i voioşia de pînă atunci. Tăcu, privind fără să vadă şiragul prăvăliilor scunde de pe Strada Mare. Tudor Stoenescu-Stoian pricepu că 45 a apăsat, fără voie, pe-o rană veche, dar vie. Tăcu şi        el, vinovat, cu ochii la strada necunoscută, cu trecători necunoscuţi. Se rînduiau firmele prăfuite, cu vopseaua mîncată de rugină, cu litere de-o fantezie demodată: La ghemul de aur; La Ţicu; La Moise Şepcaru; La Potemkin; La Segal, şicul parizian; La mielul alb; La David Ieşanu; Librăria „Miron Costin”... Negustorii necunoscuţi salu­-tau din prag, printre pălăriile ţărăneşti cu găitan, pieile    de opinci, fiarele de plug, sacii cu bulgări de sare şi roţile de caş scoase la vedere. Tudor Stoenescu-Stoian răspundea el pentru priete­nul cu privirea absentă. — E o fiinţă bizară Adina... vorbi, într-un tîrziu,   Sandu Buhuş. Poate prea complicată pentru mine... Îmi face vină că mă îngraş. Îmi face vină că nu port straie      ca primii amorezi de film. Ar vrea să mă vadă un mu- ţunache... Închipuieşte-ţi mutra mea într-un asemenea rol!... Nu-i place casa noastră bătrînească. Spune că mi­roase a mucegai, a zămnic, a cavou. N-a vrut să audă      de copil... Se simte exilată aici... Acum a trebuit să insta-lez şi un radio. — Toată lumea îşi instalează un aparat de radio! observă Tudor Stoenescu-Stoian, luînd, din oficiu, apă­rarea necunoscutei Adina. — Ştiu. Nu mă socoti atît de absurd şi de retrograd. Poate te-a înşelat intonaţia mea. Am anunţat instala­-       rea unui aparat de radio, parcă aş fi spus că am introdus   în casă o maşină infernală, o ispită de pierzanie a dia­volului. Aşa cum bunica, acum treizeci de ani, privea cu nelinişte pîlnia telefonului... Dar ai să vezi, ai să înţelegi  şi ai să-mi dai dreptate. Am ţinut să te previn... Altfel,     nu m-aş spovedi pe drum. Contez foarte, foarte mult       pe tine... Sper că ai să-i devii prieten, confident... Şi aşa,  ai să mă ajuţi să-i scot unele idei din cap... Îţi spun pe nepregătite, ceea ce n-am spus niciodată, nimănui. Vezi tu? Pentru oricine, pentru tine, pentru mine, instalarea  unui aparat de radio e tot ce poate fi mai simplu şi mai natural. Pentru Adina însă, înseamnă cu totul altceva... Ascultă glasurile lumii — cum spune ea. Chemările lumii — cum spun eu. Îşi întreţine o nostalgie. O sufe­-rinţă. Înainte, era neprecisă. Acum e concretizată. Există asemenea fiinţe bizare, care se simt în exil oriunde se află... Birjarul opri. Venea, dimpotrivă, un convoi mortuar. O înmormîntare de fată, cu dricul alb, cu îngeri vopsiţi alb, cu cai albi în strai alb. — Asta-i fata lui domnu’ Trifan! crezu de cuviinţă      să lămurească Avram, întorcîndu-se jumătate, pe capră.    A doua, în trei ani. Tudor Stoenescu-Stoian se descoperi, lăsînd să treacă moarta asta necunoscută, care l-a întîmpinat în oraşul necunoscut. În lumina lină a după-amiezii, cu soarele filtrat prin perdeluirea subţire de nori ca pînza de in, trecea lin    dricul alb, cu sicriul alb, sub coroanele albe. Un om gîrbov, între două fete cernite. Îl susţineau    ele? Le susţinea el? Tustrei înaintau strînşi unul în   celălalt, cu mersul împleticit. După dînşii, alţi necunoscuţi şi alte necunoscute. O şcoală înşiruită în pas neregulat      şi mărunt, aşa cum se sileşte, cu stinghereală, să-şi înăbuşe neastîmpărul, tinereţea colcăind de viaţă. O şcoală de    fete cu uniformele negre-lucioase, de satin. Nu se ghion­tesc şi n-au glas. Şi-au pus ciorapi şi pantofi negri. Au renunţat la o după-amiază de vacanţă, ca să-şi conducă o colegă la cimitir. Una de-a lor, cu care au rîs, s-au alun-gat, s-au certat, au citit cărţi şi au luat pedepse îm­-    preună — iar acuma e întinsă în sicriul alb, în rochia   albă, cu mîinile albe neclintite pe piept, cu fruntea albă legănată pe perna de atlas alb. Nu e nici o mirare că nu se ghiontesc şi că nu rîd,    deşi sîngele tînăr şi animal le svîcneşte în obraz, pulsează fierbinte-n artere, le-a îngarofit gura. Privesc în pămînt. E o înmormîntare modestă şi tristă. O fată a murit într-un oraş şi e dusă la groapă într-o     zi de vară, cu cerul alb. Dricul se balansează şi scîrţîie în roţi. În fruntea convoiului sînt prapuri şi cruci cu batiste legate, colaci şi colive cu flori de bomboane şi de cafea, un preot în birjă cu-n cal, calici care aşteaptă o pîine       şi-un leu la împărţeala pomenilor. Un clopot de biserică sună dogit şi ciudat, fără tris- teţe, ca o chemare voioasă de recreaţie şcolară. E însă   mai sfîşietoare lipsa absurdă a acestui mister la un clopot sunînd pentru înmormîntare. Pe urmă, glasul dogit şi lim­but îl acoperea alt clopot, de-aiurea, grav şi prelung. Tudor Stoenescu-Stoian abia atunci şi aşa înţelese      că nimic nu-i mai injust ca o moarte de fată, într-o asemenea vară, cu flori ce n-au crescut în grădini pen­-    tru morminte. Abia atunci înţelese că nimic nu-i de-o    mai pătrunzătoare jale pentru un străin ca o înmor­-  mîntare cu dric alb, într-un oraş unde-a călcat întîia     oară. Trece pe lîngă tine moartea. Moartea cea mare şi anonimă a tuturor. Nu moartea cuiva pe care îl plîngi, fiindcă l-ai cunoscut, fiindcă ţi-a rîs în viaţă, fiindcă    duce cu el ceva din viaţa ta şi mîine îţi va lipsi. Îşi aminti cimitirul rustic întrevăzut din tren. Aşadar, se află morţi şi pentru asemenea ţintirime      cu tufe de liliac şi de trandafir? Oriunde, grădina morţilor n-aşteaptă, n-alege; la­comă, îşi cere în fiecare zi la poarta tîrgurilor zălogul, ca fiara cea neîndurată din basm. Noul sosit în tîrgul necunoscut îşi simţi ochii împă­ienjeniţi de-o înduioşare blîndă şi largă, venită să bată      la inima lui, de departe, în numele tuturor durerilor        din vasta lume. Îşi ascunse privirea de privirea prie-tenului. Se gîndi la un gest teatral şi romantic. Are să întrebe de-o florărie. Are să cumpere un braţ de crini    albi. Are să meargă pînă la cimitir, el, necunoscutul,        ca să presare flori pe mormîntul unei necunoscute, după  ce groparii vor arunca ultima lopată de ţărînă. Ascuns     de toţi. Să nu ştie nimeni. Ca să-şi dovedească, aşa, că       a intrat în oraşul străin un Tudor Stoenescu altul, fără sufletul împuţinat şi invidios, fără egoismul lui avar, fără şovăielile laşe; un om în care răsună grav şi vibrînd, ca    în bronzul de clopot, durerile mari ale lumii şi presim­- ţirea marilor taine de la hotarele vieţii de-aici şi de din­colo. Dar gîndul nu stărui. Se topi acolo unde se destră-­   mau fumegoase toate intenţiile celuilalt Tudor Stoenescu- Stoian, himeric. — Era şi domnul Magîlea! se întoarse a doua oara,     pe capră, Avram. L-ai văzut şi mata, coane Săndel? — Hai, mînă! Birja porni. Numai după aceea, întrebarea păru că a atins urechea lui Sandu Buhuş şi că a căpătat un înţeles. Răspunse, dar pentru prieten, nu pentru birjarul bărbos: — Fără îndoială că l-am văzut! Fără îndoială că         era şi Magîlea. Numele nu-ţi spune nimic astăzi. Însă istoria acestui Magîlea ai s-o cunoşti, cum ai să afli,         în trei luni, tot ce este de aflat într-un asemenea tîrg. — Depinde... N-am stofă de detectiv, nici curiozitate de fată bătrînă. — Nu e nevoie nici de una, nici de alta, ca să le ştii toate. Nu e nevoie să le iscodeşti tu poveştile... Vin ele     la tine, îţi bat în uşă, îţi deschid geamul, pătrund în casă,  în urechi, în memorie. — Am să închid uşile şi ferestrele, am să-mi astup urechile. — De ce? Dimpotrivă, te-aş sfătui să asculţi şi să  alegi. Să alegi ceea ce prezintă un interes, dincolo de in­discreţia meschină şi ticăloasă. Ai să descoperi, astfel, drame nebănuite. I-am spus-o de o sută de ori Adinei.     Ea strînge din umeri şi rîde. Ai să afli, astfel, povestea acestui Magîlea şi a fetelor lui Trifan. — Nu mă grăbesc s-o aflu. Îmi ajunge închipuirea mea... rosti Tudor Stoenescu-Stoian cu oarecare emfază. — Ba nu! Dă-mi voie!... protestă prietenul cu cap        şi mustăţi de focă. Te asigur că realitatea nu-i mai prejos de închipuire. Dă-mi voie să ţi-o servesc eu. Cum vezi,   nu rezist ispitei s-o iau înaintea altora. Să-ţi prezint ver­siunea mea. Tudose Trifan a avut patru fete. Pe cea mai mare a îngropat-o acum trei ani. Pe a doua o îngroapă astăzi. Au mai rămas două. Au să urmeze pe rînd cîte una, peste doi ani, peste trei... Oftica nu iartă oamenilor să- raci! S-a cuibărit într-o casă. Nu pleacă pînă ce n-a ter­minat... Tudose Trifan îşi creşte fetele cu priceperea lui   de văduv şi cu puterile lui de mărunt slujbaş pe la pri­mărie. Le poartă la şcoală. Nu mănîncă el, ca să aibă ce mînca ele. Nu se îmbracă el, ca să aibă ce îmbrăca ele... Cînd ajung la şaptesprezece-optsprezece ani, le duce la cimitir cu dricul acesta alb, la care ar putea să capete un abonament cu reducere. E scris! Sentinţă fără drept de graţiere. Iar acest Magîlea, străin, venit numai el ştie de unde, se îndrăgosteşte fără nădejde de fiecare, pe măsură ce le-ajunge ceasul morţii. E a doua pe care o petrece la groapă. La anul, sau peste doi ani, are să fie a treia.    După cîte-am auzit, aceasta de-a treia a şi început să tuşească şi să scuipe sînge. Iată povestea lor şi versiunea mea! Realitatea, care se dispensează de imaginaţie şi o întrece. Sînt fel de fel de oameni şi de destine. Aici poţi urmări şi oamenii şi destinele mai de aproape. Te asigur   că nu e întotdeauna un privilegiu reconfortant... Sandu Buhuş îşi scoase pălăria şi îşi şterse nădu-    şeala de pe frunte. Căută în ochii prietenului un indiciu de înveselire ironică, fiindcă atît de nerăbdător a început să-l iniţieze    în cronica urbei lui patriarhale. Dar Tudor Stoenescu-Stoian nu surîdea zeflemist. Îşi regăsise vechiul camarad de şcoală şi de facultate, cu  darul lui de a înnobila tot ce este mărunt şi trivial în viaţă, cu pasiunea lui aplicată de a descifra înţelesul, mobilul şi scuza actelor omeneşti, încîlcite şi în aparenţă inexpli­cabile. Se simţea bine lîngă el. Se simţea mai tare şi mai crescut lîngă el. Se întreba numai, de ce natura l-a con­damnat pe Sandu Buhuş să traverseze viaţa cu povara  unei înfăţişări atît de ingrate? Cel puţin, figura lui era anonimă, insignifiantă. A prietenului devenise de-a drep­tul grotescă. Iar această superioritate, oricît îi păru de mizeră, se oploşi ca o scîrbavnică satisfacţie într-un ascunziş obscur al sufletului, acolo unde se cuibăresc, ca larvele, toate simţămintele rele, bucuriile nemărturisite şi răzvrătirile laşe. Îşi cunoştea bine cuibarul acesta Tudor Stoenescu- Stoian. Adineaori credea că l-a golit. Acuma se popula din nou. — E, fireşte, interpretarea mea, versiunea mea! stărui Sandu Buhuş. Alţii văd toată povestea altfel, au să ţi-o istorisească altfel. Fiecare transfigurează sau desfigurează realitatea, după optica lui. Viaţa nu-ţi dă decît ceea ce-i dai. Îţi restituie cu dobîndă numai ce i-ai împrumutat. — Să ne consolăm cu această iluzie! rosti sceptic Tudor Stoenescu-Stoian, care în aforismele prietenului descoperea o irevocabilă condamnare a naturii lui şo­văielnice, egoiste, meschine şi fără eroism. — Uneori e o consolare, alteori, o sancţiune. Dar bine că am ajuns! Altfel, filozofînd în birja lui Avram, ne-am  fi pomenit în grădina lui Akademos. Avrame, Avrame! Mai schimbă gloabele! Mai dă-le ovăz, jeratic, ceva;    abia ne-au tîrît pînă aicea. — Ovăz nu le dau eu, coane Săndel? se căină bir­-  jarul. Apoi haramurile aiestea, dacă m-aş potrivi lor,         îs în stare să-mi mănînce şi sufletul şi tot nu se mai sa-tură, mînca-le-ar dalacul!... Tudor Stoenescu-Stoian sări din trăsură, cuprinzînd dintr-o singură privire faţada casei, scundă dar largă, peronul, grădina cu petunii, cu pansele şi trandafiri; globurile poleite în care birja şi caii lui Avram se oglin­deau, miniaturale şi fantastice jucării deformate. La o fereastră, se clătina perdeaua de broderie. Numai o părere, desigur. Sau numai o adiere a vîntului. Dar Tudor Stoenescu-Stoian îşi aminti deodată că e murdar de funingine, că e nebărbierit, cu pleoapele roşii de nesomn şi cu gulerul neschimbat. Îşi aminti că soţia prietenului e o făptură bizară, tînjind în exil. Sandu Buhuş porunci slujnicei, răsărită în poartă: — Duci toate în odaia pregătită pentru domnul, Li- saveto!... Întîi şterge praful. Ion de ce nu s-arată să-ţi ajute? — La ce să m-ajute Ion? se indignă Lisaveta, jignită   în amorul propriu. Că doar mîncat-am azi destul şi           n-am de cărat saci la moară. Scurtă, lată şi cu mînecile suflecate, slujnica dădea   zor, apucînd valizele cu mîini musculoase de luptătoare.   — Ia dă-l şi pe cel măruţ, moş Avrame!... Ce, nu merge? Se lasă greu? Se vede că dumneata eşti acela     care n-ai mîncat azi, moşulică!... Pe peronul intrării, Tudor Stoenescu-Stoian îşi pipăi nodul cravatei, rectificîndu-l în reflexul geamului din   uşă. Păşi. Dar înaintă numai trei trepte, clipind orb  înăutru, după lumina de-afară. — Fiţi binevenit în oraşul nostru!... Îl întîmpină stă- pîna casei, din umbră. În oraşul nostru patriarhal, ca să-i fac plăcere lui Sandi. Glasul era moale, lasciv, cu o imperceptibilă nuanţă de ironie, insinuant şi complice. Mîna înălţată sub buzele binevenitului era albă, elas­tică, de velur. Cînd ochii s-au deprins cu semiobscuritatea încăperii  şi Adina Buhuş i-a apărut materializată din estomparea viorie, Tudor Stoenescu-Stoian înţelese, cum ar fi citit într-o carte deschisă, neliniştea prietenului şi nostalgia de exilată a femeii. Înaltă şi fragilă, Adina Buhuş amintea plantele decolo­rate din pivniţe, lungind în întuneric şi în umezeală luje- rul spre soare mereu absent. Toată viaţa se afla adunată în ochi. Ochi fosforici şi verzi, genaţi, cu sclipet jucăuş ca fla­căra bolnavă, aprinsă şi stinsă deasupra apelor putrede,   cu imense cearcăne devorînd jumătate din obraz.         [i]  Mort (germ.).