Cezar Petrescu

PREDOSLOVIE   Iunie 17. Poiana Negrei   E RA o încăpere scundă, cu pereţii rombici vecină cu cerul; vara încropită de arşiţă, în Decemvrie sguduită de viscol. V’aduceţi aminte? Stăpânul acelor zidării forti­ficate cu beton, săpând temelia, ţinuse cu sgârcenie să nu piardă nici un ungher din fâşia pământului îngust, şi clădirea se înălţase în văzduhuri triun­ghiulară, ca un bot de navă. Acolo sus, la al patru­lea rând, în colţul cel mai ascuţit unde se despicau vânturile, am descoperit cabina aceea în care cu o săptămână înainte o femeie îşi luase zilele. Fusese o trecătoare neînsemnată prin vieaţă; o femeie fără vârstă şi fără frumuseţe, strecurată în tălăzuirea mulţimii în vestminte fumurii, nevăzută şi mistuită de suferinţe de nimeni luate în seamă. Nu se ştià bine de unde venise, nici ce tăinuite dureri curmase cu ceaşca de băutură omorîtoare. Deşertându-i mo­ştenirea ei săracă, pentru a face loc şi mai puţinu­lui avut, cu care poposisem în cetatea plină de larmă, proprietarul se tânguise doar că a rămas păgubit cu plata câtorva luni şi iscusit, îmi lăsase să pricep că această îngăduială nu-mi va fi şi mie acordată.   Iar umbra moartei necunoscute se desfăcù după aceea multă vreme din unghere, târziu, când noap­tea potolià vaetul oraşului. Prin somn, îşi plecà faţa ei nevăzută deasupra pernelor, misterioasă mă cercetà deaproape; nu-i zăream chipul şi totuş îl presimţeam de o nemărginită tristeţe, purtându-mi visurile în ţinutul împăcărilor veşnice, unde sufle­tul eliberat flutură ca o pasăre albă. Cu această tovărăşie de întunecoase vedenii îmi pornisem acolo vieaţa, şi n’a fost anevoie de înţeles de ce oraşul vostru, din cele dintâi ceasuri, nu-mi mai părù o vale a desfătărilor. Dar aţi venit voi, aducând îndată îndrăzneală şi înveselire. Cutia strâmtă a cămării s’a umplut de furtunoase desbateri şi siguranţa tutupor biruinţe­lor a fost atât de vehement demonstrată cu pumnul în masă, încât înfricoşată, umbra moartei s’a furişat din fostu-i lăcaş, rătăcind aiurea, în adăposturi mai paşnice. Deacolo, dela fereastra deschisă în înălţimi, seara, când se aprindeà colierul luminilor dealun- gul zidurilor sure, urmăriaţi jos furnicarea mulţimii şi sufletele vi-se încărcau de toate nădejdile. În puhoirea fără odihnă a străzii, vă trudiaţi privirea să descoperiţi fraţii voştri necunoscuţi; eroi cari vă înduioşau sufletele, tineri înfriguraţi şi famelici ce-au visat pe cărţile lui Balzac, pe cari Capitala îi chemase din somnolenţa târgurilor tihnite şi din cătune cu bisericuţa mucedă, ispitiţi de pilda lui Rastignac, Rubempré ori Rafael de Valentin. Îi recunoşteaţi după paşii grăbiţi cu care străbăteau strada. După nepăsarea cu care, singurateci în mij­locul mulţimilor, îşi purtau glorios, ca viteze trofee de bătălie, vestmintele lor roase şi de mult înfrun­tând vremelnicia modelor. Spre dânşii înduioşarea voastră coborà ca o desmierdare. Vă regăseaţi. Vă număraţi. Înverşunarea voastră îşi oţelià armătura. Eraţi legiune. Eraţi legaţi printr’o ascunsă franc­masonerie. Cetatea vă stă acolo, la picioarele voastre, cloco­tind de ispite şi gata să îngenunche. Erà nevoie numai s’o îmblânziţi, ca pe-o fiară care învaţă să se târâie supusă, când ştie în mână biciul temut, cu plumbi. Pe mine, spasmul acela necurmat mă obosià. Fără vrere, îmi desprindeam coatele amorţite dela fereastra voastră şi-mi găsiam odihnă ochilor, din­colo, la celălalt pervaz, deschis către alte privelişti. Era altă ferestruie, care privià peste acoperişuri de tablă cenuşie, peste cartiere sărace şi prăfuite, spre marginea oraşului, peste plasa încurcată de şine a gării, unde veşnic poposià şi plecà un tren. Dar prin culisele afumate ale zidurilor, se întrevedeà un colţ de câmp; o şuviţă îngustă, verde şi atât de departe, că mă îndoiam ades de adevărata ei fiinţă, că-mi păreâ uneori o amăgire a ochilor, un ostrov ireal, fata morgana a sufletului sugrumat de ziduri fierbinţi şi însetat de răcoarea pajiştilor. La ferăstruia aceea, lângă peretele cu tencuiala grun­zoasă, se chinuià să ajungă spre cer un copac crescut în pământul sguros. Aveà frunzele colbăite, crengile noduroase şi torturate; arşiţa asfaltului şi umbra uscată a zidurilor, îi înnăbuşise într’atâta seva puţină în trunchiul sclerozat, că-mi păruse din cea dintâi zi un copac-martir. Nici nu s’ar fi putut spune fără şovăială ce copac anume va fi fost. Poate un savant ar fi găsit un prilej rar, să studieze cu isteţime din închirceala frunzelor, din convulsia încâlcită a crengilor, desnădăjduita încăpăţânare de vieaţă a arborilor smulşi pădurii. Seara, când frun­zele abià îndrăzniau să susure timid, la o adiere nesimţită, copacul îmi părea că suspină. Vă amintiţi apoi? După ani, cămara mea nu mai fu încăpătoare îndestul pentru fabuloasele voastre planuri. Vă ri­sipeaţi. Rămâneam singur. În urmă. În cuvintele voastre, după o strângere moale de mână, străbăteà o fugară compătimire. Mă dovedisem cu aripi prea scurte, pentru sborul vostru îndrăzneţ. Şi poate vă întrebaţi de n’ar fi fost mai bine să fi rămas în sătucul acela — despre care vă povesteam — cu cântec de cristei în dimineţile cu cer cristalin. Fu­sese o iarnă cu zăpada murdară pe uliţi, cu întune­cările grăbite de neguri. Deasupra acoperişului erau trei gratii de fier ruginit, cu ceşti albe de porţelan în care se adunaseră par’că, înnodate, toate sâr­mele de telefon ale oraşului. În coardele acelea întinse, se văitase toată iarna viscolul. Şi nopţile îmi păruseră oprite pe loc, fără sfârşit. Din nou singu­rătatea mi-o cercetase moarta necunoscută. Din nou îşi plecă în întunerec, peste obrazul meu, faţa nevăzută, în care desluşeam cu spaimă o în­trebare ce însemna un îndemn. Iar la începutul primăverii, într’o dimineaţă, în zorii plumburii încă, am auzit în strada adormită scârţâitul dureros al carelor. A fost ca o chemare desnădăjduită a câmpurilor. În lumina vânătă se înşirà convoiul cu poveri. Acoperind gemătul osii­lor, se înălţau glasurile cărăuşilor şi ele îmi sunară trist, ca un plânset de acasă. N’am închis ochii. La ferestruia dinspre şes am aşteptat soarele. Vântul dimineţii aducea răsufletul răcoros al ogoarelor. În pâcla albăstrie acoperişu­rile se înălţau fără număr, geometrice şi monotone, ca mii şi mii de temniţe cu obloanele trase, care peste un ceas aveau să-şi deschidă porţile şi să-şi trimită condamnaţii la osânda cea silnică. Ce cău­tam acolo? Ce aşteptam? Din gară un tren pufni un nor alb şi porni grăbit peste câmpuri. Se vedeà acolo un lan crud înverzit. Strălucià departe o lu­cire de ape. Copacul de lângă zid îşi tremură ra­murile şi n’am ştiut de-a fost gemătul meu ori suspinul frunzelor. Mai erà nevoie de-o hotărîre?   În căsuţa de bârne, cu muşcate la fereastră şi adăpostită de nucul străbun, sub care am visat şi eu odinioară să cuceresc lumea, m’am întors atunci obosit şi cuminte. În răzeşia părintească, ecoul gla­surilor voastre ajunge acum înnăbuşit, ca din alte lumi, ca vuetul îndepărtatelor furtuni, ce mor sub norii albi, la orizont. Asfinţitul mă prinde ades cu o carte pe genunchi. Livada cântă de zumzetul al­binelor. Porumbeii cu picioarele de mărgean co­boară să ciugulească grăunţele din mână-mi. Ce-aş mai dori? Aţi vrut câteva însemnări din sihăstria asta. Mă tem că vor însemnà desamăgiri, dela cele dintâi file.               ÎN PODGORIA DE ODINIOARĂ     C ÂND am ajuns sus, soarele se stingea fără putere. Vântul îngrămădià nori fumurii pe culmile rotunde. Erà o lumină turbure, cu ceasul nehotărît. Din înălţimi stau gata să curgă stropii de ploaie. Şi nu se desluşià de-i început de ziuă, ori cele dintâi întunecimi ale asfinţitului. Acolo, la gardul cu vreascurile rupte, la podeţul putred şi la poarta strâmbă şi dată în lături a pustiu, m’am oprit cu răsuflarea tăiată; poate de urcuşul prea repede, poate de amintirea lucrurilor moarte. Un căţelandru alb m’a întâmpinat cu larmă duşmănoasă. Din fund, de sub prunii bătrâni şi cu crengile răsucite, moşneagul grăbi către mine săltându-şi pe umeri sumanul sur. Ca întotdeauna întâlnirea noastră se petrecù sgârcită în vorbe. Paznicul livezii secătuită de rod şi al viei părăginite, e ursuz şi surd iar dru­mul meu pe nevestite-i părù şi de astădată încă un semn de neîncredere şi o iscodire vicleană de stăpân. Deaceea m’a purtat tăcut la cele trei clăi de fân, clădite cu trei jucării netede, în dosul cra­mei cu ferestrele sparte. Îmi arătă cei din urmă pomi noduroşi cari mai rodiau fructe pipernicite, şi iarăşi mă duse, cu gând de mustrare, la casa bătrânească, cu draniţa mucedă şi cu pereţii coş­coviţi, din care cărămizile desgolite arătau răni roşii. Aici paznicul mă întrebă din ochi. I-am ocolit privirea. I-am strigat ceva, la întâmplare, în urechea surdă, pentru a-i strămutà gândul în altă parte. De ani nenumăraţi întâlnirea noastră sfârşià la fel. Păragina în care lăsam să se macine gospo­dăria moştenită îi păreà cea din urmă nelegiuire cu putinţă. Şi nu pierdeà prilej să mi-o amin­tească, duşmănos. Nu-l puteam îmbunà. Nu-i cu­noşteam nici o patimă care să-l ademenească. Ţigare nu pusese în gură, nici rachiu. Singuratec şi posomorît, colindà via pustiită, ca un strigoi cre­dincios ţintirimului. Noaptea, când în toate viile cu rodul pârguit trosneau împuşcăturile paznicilor, ieşià şi el cu puşca la pândă, între puţinii butuci cu aguridă. Dar fără folos îşi ascuţià auzul slab să prindă urme de paşi. Cine eră nebunul să râvnea­scă cele câteva chiorchine acre? Şi cartuşele ruginiau în ţevile de oţel înnegrit. Aşà am rămas amândoi fără să rostim cuvânt, în faţa casei cu obloanele trase. Dintr’un cuib cenuşiu de rândunele sub strea­şină, spânzurau câteva fire de paie legănate de vânt. Ochii noştri întârziau fără vrere acolo. Rân- duneaua de mult se călătorise. Culcuşul căptuşit cu puf cald, îl moştenise o căsnicie gureşă de vră­bii.   Iar neastâmpărul acestor oaspeţi sburliţi de frigul umed al toamnei şi tăbărîţi în cuib străin, ciripitul lor mulţumit, goana după firele de păr cu care îşi durau alt aşternut stufos şi fără fru­museţe în cuceritul lăcaş capitonat, toate turbu­rau gânduri jalnice. M’am întors scurt pe călcâie. Am coborît de cealaltă parte, printre rândurile de viţă uscată, de unde pe alocuri se prindeau cu desnădejde, de rămăşiţele aracilor, cârcei sălbă­tăciţi. Am ajuns la mărul din vale. Acolo, pe ţărmul izvorului secătuit, unde se întinde astăzi, între ier­burile creţe, un fund de baltă uscat şi albit de sare. Adăpost neuitat al celor dintâi nelinişti de odi­nioară. Umbră pe brazdele verzi unde contele a- morţiau deasupra întâielor cărţi ademenitoare. A- mintire de alinare, spre care în funinginea târgu­rilor colindate, mi s’a oprit întotdeauna, odihnit, gândul... Dar mărul m’a primit întinzându-mi spre îm­brăţişare crengi fără frunziş. Sub scoarţa desghio- cată încetase să curgă vieaţa. În beţele albe vântul sunà îngheţat. Din pământul rădăcinii ţâşniseră îndrăsneţ câteva vlăstare crude. Pentru ce bucurie însă să îmmugurească deacuma şi să lege flori tran­dafirii la primăvară? Atâta tăcere aci. Şi dincolo, în celelalte văi, pe celelalte povâr­nişuri, din celelalte podgorii, atâta nepotolită în­veselire şi atâtea chiote de cules străbat până în tihnă acestei văgăuni dosite! Sus pe culme, pândarul surd rătăceşte aproape de norii grei de apă. Se opreşte încovoiat. Cerce­tează ceva. Porneşte iar. Se înalţă pe umărul sterp şi rotund al dealului. Şi lângă cer, în răstimpuri, gesticulează ameninţând depărtările. Vorbeşte cu pustiul.

TOBOGGAN ŞI ALTE DESFĂTĂRI JUBILARE     1   Era în anul una mie nouă sute şase, în Pavilionul agriculturii, la falnica Expoziţie jubiliară. Săli lungi şi răcoroase, sonore, unde pasul vizita­torilor se abătea arar. Iar cînd se rătăcea vreun ase­menea răzleţ trecător, paşii trezeau ecouri de boltă pustie ca în catedralele fără vreo faimă deosebită, şterse din obşteştile itinerarii turistice. Nici trei călă­tori într-un ceas. Un păzitor călca agale, în uniforma albă, de doc. Purta caiere de mustăţi uriaşe, după chipul şi asemă­narea generalului Jack Lahovary, fratele ministrului de Domenii şi Agricultură, la care a fost ordonanţă pe vremuri şi-l luase sub ocrotire. Dar în ciuda acestor stufoase şi crunte podoabe ale bărbăţiei, în ciuda mersului solemn, aidoma după cadenţa fostului său general şi stăpîn, ca să-i treacă timpul, îşi căuta îndeletniciri pe mintea copiilor. Număra paşii — soţ, fără soţ — de la o uşă la alta. Se silea să păstreze echilibrul pe o funie imaginară suspendată în văzduh: dunga îngustă şi neagră de pe marginea preşului întins, dîră de sînge, din sală în sală, printre snopii aliniaţi la front, printre strujenii fenomen şi florile de fîneată îmbălsămate cu rădă­cinile întregi în ierbare. La întors, schimba dunga paralelă din stînga. Gravitatea omului mustăcios, absorbit în această joacă de copil, avea ceva comic şi înduioşător. Părea că de izbînda finală depinde o sentinţă fără apel, de viaţă şi de moarte. Un pariu fatal cu destinul. Dacă dădea greş, o lua de la capăt, smulgînd mai avan fuiorul mustăţii. Dacă se auzea un pas răzleţit dinspre uşă, prins asupra faptului, îşi întocmea o înfă­ţişare nevinovată. Cu mîinile împreunate la spate, privea atunci som­noros la rafturile seminţelor orînduite în flacoane ci­lindrice, sferice, ovoide. Îşi strămuta ochii la tablou­rile sinoptice şi la diagramele recoltelor din ultimele patru decenii. Trecea apoi la placardele fabricilor de maşini agricole şi la pozele preparatelor spiţereşti pen­tru combaterea epizotiilor. Le cunoştea pe derost, deşi abia silabiseşte buchiile. Căsca deci în răstimpuri cu laba păroasă la gură, într-un fel de deznădejde a plictisului. Pe urmă, se oprea pentru a suta oară la dulapul cu larve conser­vate în spirt şi la gîngăniile prinse în ac: Duşmanii cîmpurilor noastre. Se aflau acolo rîme urîte şi mama burduhoasă a tuturor coropişniţelor de pe lume; încolăciţi viermi de pămînt şi cristalide găunoase de fluturi ca pielea năpîrlită de şarpe în ciulini. Se aflau mai ales prea minunate gîze, cu aripi mu­iate în toate irizările curcubeului, albastre şi roşii, violete şi verzi; gîze punctate cu aur şi elitre zim­ţate cu tivuri de purpură, bondari cu pîntec de ca­tifea sinilie şi cărăbuşi cu antene elegant arcuite. Atît sînt de multe gîzele şi atît de fantastic e scli- petul lor în neasemuita întrecere de culori şi de linii, încît nu par să fi fost vreodată făpturi sburătoare în- deaievea. Nu s-ar crede că au luat fiinţă dintr-un ouşor cît gămălia de ac; că sînt plăsmuite din ţesuturi care se sfarmă în vîscozitate dezgustătoare sub talpă.   Înfipte sub capacele de sticlă, aliniate după spiţe de neamuri şi misterioase clasificări, arată ca juvaie- rele bătute în nestemate dintr-o vitrină de bijutier. Se înşiră ca tot atîtea podoabe de topaz şi rubin, de ame- tist şi smaragd, ca tot atîtea coliere de safir şi boabe de mărgean tăiate în camee de-un migălos şi neîntre­cut faur. Paznicul, tîrgoveţ mărginaş rupt de trei generaţii de la îndeletnicirile cîmpului, a pierdut din părinţi odată cu semnul palmelor bătătorite, şi amintirea aces­tor gîngănii atît de vrăjmaşe bucatelor, cu toată ino­centa lor frumuseţe amăgitoare. A suta oară le pri­veşte şi a suta oară nu-i vine să creadă. Se minunează în sine, în lipsa unui tovarăş să-i ţină de urît. — Ţî-ţî-ţî! Nu s-ar spune, dom’le!... Coropişniţă, înţeleg... Rîmă, mai zic... Dar mîndreţea aia de gîzulie s-o faci ac de cravată, nu alta! Cum să strice, dom’le? Cum s-aducă prăpăd, dom’le! Cine le-a văzut cu ochii lui rozînd şi păgubind?     2   — Să încercăm în cealaltă aripă, Toto! Poate să fie ceva mai interesant... — Ce poate să fie mai interesant? Grîu, ovăs... Orz, orzoaică... Alte rădăcini de lucernă şi alte soiuri de porumb... Şi aşa mai departe. Te interesează, Lili? Te interesează, Margot? Tînărul în costum fumuriu, cu mustecioara mătă­soasă în furculiţă şi cu panamaua fină înălţată de-a coasta după fasonul pălăriilor de voluntari buri încă la modă în amintirea războiului sud-african, răsuci şnurul monoclului pe deget, plimbîndu-şi ochii ironici la cele două verişoare. I se păru că nu le-a convins. Amîndouă surorile, sprijinite în umbrele de dantelă albă, întîrziau nehotărîte în faţa vitrinelor cu ierbare   şi mustre de grîne. Se vedea lămurit că nu vreo rămă­şiţă de curiozitate le ţinea pe loc, ci numai o datorie de cuviinţă să nu părăsească prea grabnic şi ostenta­tiv, în văzul altora, un pavilion în care abia au intrat. Vlăstare de mari stăpînitori de pămînturi cu rosturi însemnate în politica ţării s-au supus cu resemnare dorinţei părinteşti. Au intrat să cerceteze în treacăt cîteva săli, pentru a avea ce povesti la masă, între feluri, cu exagerat entuziasm, ca dovada cea mai fără de îndoială că nu rămîn cu nepăsare la preocupările plugăreşti ale patriarhilor de clan. S-au asociat deci într-o voioasă complicitate. Două surori şi verişorul întotdeauna atît de amuzant, Toto. Bătrînii, plăcut impresionaţi de asemenea pretim­purii simptome de grijă gospodărească, aveau să le dea în sfîrşit dezlegare pentru a pleca în vilegiatură şi aveau să deschidă punga mai larg. Trecuse vremea vacanţelor şcolăreşti, la conacurile unde ani de-a rîndul mureau de urît între guvernante ursuze şi mioape, necunoscînd limba barbară a ţării, între sluj­nice desculţe, rîndaşi, vechili şi ţărani; cum îl apucă stenahoria pe paznicul ocrotit de generalul Jack Lahovary, între borcanele de seminţuri şi piramidele sfecle­lor de nutreţ. Îi aştepta acum valea Prahovei, Sinaia, apoi sfîrşi- tul sezonului la Constanţa. Iar cum recolta se vestea îmbelşugată peste seamă, pentru la iarnă, ca tot nea­mul lor de mari stăpînitori de pămînturi pînă la a treia spiţă, îşi rezervau Parisul, Carnavalul la Nisa, măcar o săptămînă la Monte-Carlo unde Toto are de încer­cat o martingală prodigioasă. Mieritau toate aşadar, această obligatorie corvoadă. O expediţie la pavilionul poreclit de gazetele opozi­ţiei: „Palatul magic al seminţelor de dovleac şi al coce­nilor de porumb!...” Toto îşi ciugulise din cîteva ochiri pospaiul unui detailat raport. Reţinuse un nume, o cifră, un total de tablouri statistice; pentru rest se bizuia pe imaginaţia care-l despotmolise din impasuri mai grave. Ce mai aveau de aflat? Întrebase, nerăbdător să se îndrepte spre alte zone ale expoziţiei, gălăgioase şi atractive, departe de acest lugubru cavou. Iar Lili şi Margot întîrziau cu răspunsul. De altfel, cea mai tînără dintre surori poate că nici n‑auzise întrebarea. Folosea luciul geamului de vitrină, drept oglindă, potrivindu-şi cocul şi buclele părului sub pălăria lată de pai, cutele rochiei de olandă, jaboul cu pliuri înfo- iate ca o guşă de porumbel rotat, după cum cerea moda timpului. — Bon! Alors nous continuons![1]  se resemnă ame­ninţător Toto, înfigîndu-şi monoclul în arcada sprîn­cenei şi începînd a citi cu glas uscat, pedant şi profe­soral, etichetele flacoanelor din rafturi: Grîu cîrnău; Triticum vulgare! ...Grîu mustăcios de vară; Triticum aestivum! Grîu englezesc; Triticum turgidum! ...Orz mucheriu; Hordeum hexastichon!... Hordeum distichon! Avena sativa! Avena orientalis. Avena nuda... Avena... — Que tu es drole! Finis![2] exclamă cea mai vîrst- nică dintre surori, rotind privirea alarmată spre intra­rea unde prin minune se ivise un grup mai numeros de vizitatori. On nous regarde, Toto![3]... — Ei şi? Qu’ils regardent, tas d’idiots!... Tu l’as voulu, Margot![4]... strînse din umeri tînărul, mutîn­du-se la vitrina alăturată şi înverşunîndu-se să recite dintr-un suflu etichetele superb caligrafiate: Phase­olus vulgaris, phaseolus nanus, phaseolus multiflorus şi alte multe faseole... Tiens! Acum încep să-i dau niţică dreptate lui papà! Tot are o misiune pavilionul acesta... Mînca pînă mai ieri Stan Tzoparlan borş de phaseolus multiflorus cu mămăligă de zea mais, şi habar n-avea ignorantul cu ce alimente savante se hrăneşte... — Toto, mai încet, te rog!... — Lăsati-mă că am dat peste-o idee genială! Am să-i vînd subiectul lui papà, pentru la toamnă... Tot pretinde că nu-s capabil de nici o ispravă serioasă în viaţă... I-o vînd, şi cu ideia mea pariez că înfundă opoziţia în doi timpi şi trei mişcări, la discuţia mesa- giului... Ce admirabil discurs! Cu patosul lui, parcă-l aud!... Onorrrată camerrră, guverrrnul a rrrezolvat chestia agrarrră cu fapte, nu cu vorrrbe!... Ne învi­nuiţi că sîntem reacţionarrri? Darrr pînă la noi, ce cultiva oarrre sărmanul plugarrr înapoiat, serac, hră­nit cu otrrrava cluburrrilor săteşti, rrridicola însă perrriculoasa aventurrră cu parrrfum poporanist a pre­tinşilor generoşi din opoziţie? Ce cultiva, onorrra- bila camerrră? O ştiţi prea bine, fiindcă sîntem o ma- jorrritate de agricultorrri, proprietarrri mai mult sau mai puţin marrri. Şi dacă n-o ştiţi, să v-o spun! Cul­tiva grîu cîrrrnău şi mizerrrabil porrrumb hăngănesc, fasole oloagă, orrrz mucherrriu, eţeterrra, eţeterrra... Astăzi? Astăzi, domnilorrr şi onoraţi colegi, aceste culturi primitive, nerrrentabile, absurrrde şi dezo- norrrante, da-da! dezonorrrante pentru veacul în carrre trăim; aceste culturrri înapoiate, anarrrhice, sterrrile, eţeterrra, eţeterrra, au fost înlocuite cu o agriculturrră metodică, înaintată, luminată, plină de prrromisiuni şi încorrronată de admirrrabile rrrezul- tate; o agriculturrră în pasul occidentului. Astăzi? As­tăzi cel din urmă ţerrran cultivă phaseolus nanus şi triticum turgidum, avena sativa şi hordeum hexasti- chon!... Astăzi... — Finis, Toto![5] Pentru numele lui Dumnezeu! On t’entend![6] repetă din nou cea mai puţin frivolă dintre surori, stăpînindu-şi rîsul şi pregătindu-se de plecare pentru a pune capăt acestei zeflemiste parodii a tira­delor, în care oricine putea să recunoască patosul, vo­cabularul şi gestul oratoric al vestitului vorbitor de la clubul partidului conservator, al boierilor de viţă, cu arbore genealogic şi blazon. — Qu’on m’entende, tas d’imbeciles![7] Parcă papà le spune altceva şi altfel de la tribună? Şi ostrogoţii aplaudă de-şi rup palmele, fiindcă doar de aceasta sînt ostrogoţi şi mameluci!... Tînărul în straie fumurii lăsă să-i cadă de-a lungul vestei de pichet monoclul atîrnat în şnur şi întoarse o privire dezgustată, peste umăr, asupra turmei de ostrogoţi şi de mameluci de la spatele său. Îndată se îndreptă însă de umeri cu o tresărire şi salută prea larg, în chip de pocăită scuză, un domn înalt şi spătos, cu barba rotundă şi sură, din fruntea grupului care îşi aştepta rîndul la vitrinele unde atît de spiritual perorase. Aooperindu-şi la loc cu fina panama cărarea pomă­dată şi prelungită pînă la ceafă, cercetă ceasornicul, cuprins de-o grabă subită. — Să mergem! rosti printre dinţi. Filons![8] Pe obrazul batjocoritor pînă mai adineaori flutură o umbră de stînjenire. Dar numai o umbră şi numai o clipă. — Qui est-ce[9]? voi să afle tînăra cu numele Mar­got, cînd s-au depărtat spţe uşă. — Cumpătă... Un certain[10] Iordache. Cumpătă de prin Moldova. — Qu’est-ce qui’il fabrique?[11] — Triticum turgidum!... Hordeum hexastichon!... Avena sativa!... Phaseolus nanus!... Aceeaşi fabrică şi aceeaşi marcă a onorabilului meu papà, ea şi a ono­rabilului vostru părinte... Prieteni de altfel, cu toate că sînt adversari politici, dacă se poate spune că fo­silele din speţa acestui domn senator Cumpătă au cumva vreo idee politică. Verişoara mai tînără îl privi bănuitor: — Un lucru nu pricep, Toto?... Acum vorbeşti aşa cum vorbeşti; iar cînd ai dat ochii cu el ai făcut o mutră!... O mutră!... Ca un licean surprins de pro­fesor cu ţigara în gură pe bulevard. Toto zîmbi unei amintiri nostime: — Lasă! Nu mai şti şi nu mai pricepe prea multe că ai să îmbătrîneşti prea repede, ma belle ténébreu- se![12]  E o poveste pentru altă dată. Îmi spui de mutra mea! Dar văzuşi mai întîi mutra lor?... Făcea toate paralele. Au venit în corpore, toată familia, cu căţel şi purcel, să zgîiască ochii la borcanele cu sîmburi de dovleac... Ce-o fi avînd de învăţat în materie de grîu cîrnău şi de orz mucheriu, un om care face agricul­tură de pe vremea Georgicelor lui Virgiliu sau a re­gelui dac Burebista, strămoşul său, şi cam tot cu me­todele de atunci?... L-am auzit o dată vorbind cu papà în tren... Fosilă, fetelor! De trei ori fosilă! Papà îi trăgea cu modernizările lui, eţeterrra, eţeterrra... El, de colo: „Apăi nu, cucoane Laurenţiu, altfel am apu­cat eu din bătrîni, cum au apucat şi părinţii dumitale... Şi în gromovnic spune că trebuie s-aştepţi schimbarea luminei înainte de-a pune sămînţa păioaselor în pămînt...” În orice caz, am să-i duc o bucurie lui papà. Expoziţia l-a convertit la moder­nizare pînă şi pe-un ruginit ca stimabilul Cumpătă, de vreme ce şi-a lăsat plugul de lemn, să constate de visu prin ce miracol al guvernului s-a metamorfozat grîul cîrnău în triticum vulgare! În pragul pavilionului, Toto îşi recăpătase astfel toată verva sarcastică, zdruncinată o clipă. Aprinse ţigara şi îşi azvîrli monoclul în găvanul orbitei, prinzîndu-l sub sprînceană cu neîntrecuta-i dibăcie care stîrnea întotdeauna admiraţia şi invidia amicilor de la Capşa, unde era considerat băiat de duh şi de viitor. De viitor deputat, viitor diplomat, viitor ministru — toate viitorurile deschise înainte-i. Trecu subsuoară bastonaşul de trestie şi luă co­manda celor două verişoare în rochii geamăne de olandă albă, spre alte alcătuiri ale falnicei Expoziţii jubiliare, mai puţin plicticoase şi vrednice de sarcasm.          

Capitolul I   TOAMNĂ BUCOLICĂ       1   Voicu Cojan trecea prin cerdac, cu pălăria pe ochî şi cu biciul de călărie zvîrlit peste umăr. O clipă s-a oprit în dreptul ferestrei. Umbra înaltă şi spătoasă, verticală, a astupat toată lumina. Iar în încăpere a fost deodată mai întuneric şi mai rece: sumbru fior de peşteră. — Maman! De jos, de pe covor, unde-şi durase o pitică şi ima­ginară Zapodie de păpuşi, Mariana s-a întrerupt din joacă. A ridicat fruntea, scuturîndu-şi volbura plete­lor bălai din ochi. Nu se uita la geam. Privea spre clavir, la cealaltă umbră, plăpîndă şi diafană aceasta, aerian înclinată deasupra clapelor. Ada cînta. Toată căldura cîtă a mai rămas în cameră, în ea se refugiase. Palpita ca un nimb de lumină dulce şi aurie în jurul mîinilor. Atingerile moi şi prelungi, pe clapele albe, pe clapele negre, picurau melodioase suspine care pe copilă o înduioşau întotdeauna. Îi ve­nea să plîngă fără să ştie de ce. Moştenise şi ea o vibraţie sensibilă la sunete şi la armonii. Dar acum neastîmpărul nu-i dădea răgaz pentru astfel de întristări fără pricină. În ochii albaştri tresăltase o vicleană, deşi nevi­novată triumfare: — Maman! Vezi dacă nu m-ai ascultat? Ada n-auzea, ori numai voia să n-audă. Dintr-o zvîcnire, fetita s-a ridicat în genunchi; a năruit pătucurile şi scrinurile minuscule; a rostogo­lit de pe masa închipuitei jivalanii de la Zapodia o puzderie de farfurioare, care-au pornit-o de-a dura să umple toate ungherele cu albe pastile de faianţă. Din altă zvîcnire, a fost în picioare, păşind peste ruinile conacului de păpuşi şi tropăind pînă la pian. — Maman, nu m-auzi odată?... a întrebat, cuprin- zînd-o energic de braţ. Pleacă tata şi tot nu i-ai spus nimic... Eu isphăveam mai hepede! O mînuşiţă încleşta braţul, cealaltă gesticula foarte autoritar: — Eu am ştiut că aşa ahe să fie, maman. Altă dată, te hog să mă laşi pe mine! Umbra din fereastră s-a depărtat, dezvelind cerul. Soarele a intrat din nou în odaie. A desfăcut un evantai oblic şi irizat de raze asupra mîinilor de pe clape, luminoase şi fără de soare, luminoase şi fără de raze, dintr-o ciudată, misterioasă văpaie lăuntrică. Ada a punctat pe lamele de fildeş un ultim acord. Ecoul a întîrziat în aer plutind ca un zbor de libelulă, căutîndu-şi loc să coboare, lăsîndu-se încet pe un lac de tăcere. Aşa l-a văzut Mariana. Cu aripi de libelulă, verzi-albăstrii, transparente, pogorînd pe lacul de la Zapodia. Aşa vedea ea multe: sunete luînd chipuri şi chipuri prefăcîndu-se în sunete, cum numai maman le mai în­ţelege. Întreba: — Nu e aşa, maman, că ai cîntat hăsăritul soa­relui? Într-adevăr o aubadă fusese. Iar altă dată: — Maman, cînd ai cîntat eu am văzut dansînd paiaţa lui Pufuleţ! Era aria din Rigoletto, cînd tragicul bufon îşi geme deznădejdea printre tumbe şi giumbuşlucuri. Voicu Cojan le asculta cu o naivă şi alarmată ne­dumerire: — Ce limbă vorbiţi voi, acolo? Copila aceasta mă pune pe gînduri... Amîndouă zîmbeau ca de-o taină numai a lor. Acum, Mariana slăbise încleştarea braţului. Îi pă­rea rău că a sărit atît de gălăgioasă din jocul care era tot o prelungire închipuită a melodiei de la pian; îi părea rău că în nerăbdarea să-şi strige îndeplinirea proorocirilor, a oprit cîntecul. Ea era la Zapodia cu joaca de pe covor. Maman era la Zapodia cu sonatele şi pastoralele sale. Şi deodată, amîndouă sînt aici, în această urîtă şi nesuferită Tîrnaucă. Se pregătea să-şi ceară iertare, cînd Ada, întoarsă într-adevăr dintr-o lume de foarte departe, dintr-o lume din somn, a surîs deşteptîndu-se. S-a răsucit pe scaunul cu şurub şi prefirîndu-şi degetele lungi în cîr- lionţii fetiţei, a vrut să afle: — Despre ce întrebai tu?... — Pleacă tata şi nu i-ai spus nimic! a răspuns re­pede Mariana, întoarsă şi ea la copilăreştile-i deşer­tăciuni, care-i stăteau mai hine. Altă dată, te rog să mă laşi să ahanjez eu! — Ai dreptate, gîză mică. Altă dată am să te las pe tine... — Chredeam că nici nu m-ai auzit, maman. Aşa eşti mata cînd cînţi... Poate să piahă lumea... Poate să ia foc Vlaşca şi Teleormanul, cum zice tata. — Ai dreptate şi cu aceasta, gîza mamei, gîză! — Ştii ce? se viteji Mariana, prinzînd curaj fiindcă a avut dreptate de două ori la şir. — Nu ştiu... — Eu pot să mă duc şi-acuma să-i spun. Îmi dai voie? — A, nu!   — Crezi că eu mă tem?... Îl sthig şi-i povestesc tot... — A, nu! Stai cuminte lîngă mine... O să vorbim noi diseară... Am promis doar... Copila a înălţat bărbia din guleraşul alb şi moale de dantelă, lăsînd capul pe spate şi desfăcîndu-şi pă­rul din dezmierdarea degetelor. Îi căuta în ochi surîzînd alintat, ameninţînd cu arătătorul mai mic de- cît al păpuşii de porţelan, adusă astă-vară de Anne- Marie Udrea. — A, nu! protestă, imitînd intonaţia Adei. Nu aşa, maman!... Dă-mi voie să spun şi eu: A, nu! — Observ că spui prea destul, fără să mai aştepţi voia mea! zîmbi Ada. Spune, dar explică-te... — De ce să vohbim noi diseahă? Cum noi?... Am să vohbesc eu singuhă... Mata nu ştii că eu sînt mahe diplomată, cum mă necăjea buniţa de la Zapodia?... Cea mai mahe diplomată!... — De aceasta nu mă îndoiesc... — Apoi vezi?... Eu îl învîht pe tata, uite-aşa, pe degete, cît e el de mahe şi hău! Degetele de porţelan trandafiriu, cu unghii absurd de gingaşe şi mici, depănau amarnic în aer, arătînd cum ştiu ele să învîrtă un om mare şi rău ca Voicu Cojan. Ada a întrebat cu intenţie de dojană, lipsită însă de cuvenita convingere: — De cînd oare îţi permiţi tu să vorbeşti aşa? — Da ce-am spus? — Mai întrebi!... Astfel te-am crescut şi te-am în­văţat?... Cum poate să fie tatăl tău un om rău? — Asta mă mihr şi eu... Uhrît pentru dînsul! — Mariana! — Poftim... — Stai cuviincios, te rog, fiindcă nu glumesc. Cum poţi să spui despre tatăl tău că e un ora rău?... El e numai sever şi cu multe griji. N-are timp de flecărit   şi de rîs, ca o anumită fată obraznică pe care o cu­nosc şi mă supără... Mariana a strîmbat din botişor atotştiutoare, cu in- tuitia crudă a copiilor. Vedea şi înţelegea ea mai multe. Numărînd nasturii de argint, rotunzi şi lucioşi, de la rochia Adei, a murmurat uitîndu-se în jos: — Oamenii nu spun tot aşa, maman... Unu... doi... thei... — Care oameni? — Pathu.... cinci... Oamenii de-aici, din Tihrnauca, pe care-i aud eu. — Nu ţi-am hotărît odată pentru totdeauna să nu mai stai de vorbă cu oamenii? — Eu nu stau de vohbă... Şase... şapte... opt... Eu numai îi aud pe dînşii spunînd... — Cu a cui voie te amesteci tu printre oameni, să le asculţi necuviinţele lor? — Nouă... zece... Maman, mata vohbeşti sehios? — Cît se poate de serios. Pe tine te-aş pofti să te porţi altfel... Ce modă e aceasta? Ori te joci, ori mă asculţi şi-mi răspunzi... Încetează cu numărătoa­rea aceasta, agasantă. Mariana a renunţat la numărătoarea nasturilor mulţi şi mărunţi, care se prelungeau în şirag sclipi­tor de la guler pînă la poale; singurul ornament al rochiei cu stofa de un alb argintiu, mat, vînăt şi stins, de pastel. A mai trecut o dată cu degetul pe coloana lor de sus pînă jos, cum zbîrnîia din fugă cu bagheta cercului printre jaluzelele grilajului de la grădină, apoi a căutat cu ochii altceva. Era şi aceasta o in­venţie a „diplomaţiei”, zădarnic luată la zor de bu- niţa, la Zapodia. Îi permitea să pronunţe în chip de răsfăţată joacă, întrebări, judecăţi şi răspunsuri, pe care altminteri poate nu le-ar fi cutezat. Ada, îngri­jorată de asemenea strategie a viitoarei femeiuşti, a stăruit cu interogatoriul: — Şi ce te-a făcut pe dumneata să crezi că nu vor­besc destul de serios? Copila aflase ce căuta. Nu mai număra grăunţii nasturilor de argint. Apăsa cu degetul pe clape: — Sol-mi... sol-do... M-am mihrat, maman, cum te poţi mata conthazice! — M-am contrazis eu? Ştii că eşti nostimă! — Mă hog... Erai sau nu erai şi mata acolo, cînd s‑au plîns oamenii de tata? Mi-he-fa... Fa-he-mi... Matale doar ţi s-au plîns, nu unei moace ca mine!... Nu spunea Pandele că au ajuns la o dispehare? Si- he... si-do... Şi nevasta lui Pandele, Niculina, cea cahe ţinea în braţe copilaşul cel slab ca un pui de mîţă, nu te-a rugat pe mata?... N-au mai spus pe uhmă amîndoi, că n-ahe să se sfîhşească bine cu tata, dacă le scoate şi sufletul din ei? — Acestea nu te privesc pe tine. — Do-he-mi-do... Do-he-mi-do... Iar te conthazici, maman!... Dacă nu mă phivesc şi pe mine, atunci desphe ce-am hotărît noi adineaorea, maman? ţinu să cunoască Mariana, cu aceeaşi diabolică logică a copiilor. — Ce-am hotărît? N-am hotărît nimic! — Maman, cum poţi să phetinzi aşa ceva?... N-ai spus că am dheptate şi că altă dată ai să mă laşi pe mine să vorbesc eu cu tata?... He-mi-sol... He-mi-do... — Eram poate cu gîndul în altă parte... — La Zapodia, maman? — N-am să-ţi dau ţie socoteală. — La-si... Do-he-la... Ştiu eu că la Zapodia! — Eram cu gîndul în altă parte, iar tu profiţi de ocazie ca să te obrăzniceşti. Ai devenit insuporta­bilă!... Ei bine, te avertizez că am să întorc foaia de-acum... Şi deocamdată lasă pianul în pace! rosti Ada cu o ameninţare în glas, care încă o dată voia să fie aspră şi nu izbutea. — Maman! — Ce mai pofteşti? Sînt supărată. N-am ochi să te văd. Termină! Ca măsură de precauţie, Ada a închis capacul pia­nului cu un sunet sec. Astfel copila, de voie, de ne­voie, avea să renunţe la acompaniamentul de muzică. Fără să se sinchisească, se alinta acum felin, cuibă- rindu-se în rochie şi între genunchii Adei. — Maman! — Te-am poftit să isprăveşti. — Maman, mata vhei să fii hrea şi nu poţi. Nu te phrinde! — De unde ţi-a mai trecut şi aceasta prin minte! — Văd eu... Ah thebui să-ţi dea lecţii tata, dacă n‑ai învăţat mata nimic de la buniţa... Nu poţi să po- hunceşti ca buniţa de la Zapodia. Scuht!... Nici mie, nici oamenilor... — Te-ai întrecut cu gluma. Te invit să te întorci la joaca ta de copil... Şi să-ţi iei adio de la alintările mele. Scurt! Ada a apucat-o de mînă, răsucind-o ca s-o trimită la jucăriile risipite pe covor. Mariana i-a lunecat prin­tre degete şi s-a zvîrcolit de înveselire, plesnindu-se cu palmele pe genunchii goi şi ţupăind cu lipsa cea mai desăvîrşită de respect, precum s-a nărăvit ea de la Ţurlui, puiul de potcovar şi tovarăşul de expediţii, de pescuit şi de naufragii, pe lacul de la Zapodia. — Mai zi o dată, maman!... Scuht! Apoi aşa se răsteşte buniţa?... Atunci i s-ah sui toată jivalania în cap!... Numai că altfel ne pune dumneaei la hre- zon... Cînd strigă scuht! intrăm cu toţii în pămînt... Inthă şi bunelul. Inthă şi tata... Ada a întors ochii spre fereastra deschisă, ascun- zîndu-şi zîmbetul de-o vinovată, iremediabilă indul­genţă. Avea dreptate fetiţa. Nu ştie să poruncească; n-are tăria de fire să mustre. Sînge călduţ şi molcuţ din sîngele lui Iordache Cumpătă, care n-a prea fost în stare să se răstească mai aspru o singură dată în viaţă la un om, la un copil, la un cal, la un căţeluş, să-i ştie de frică: „Lasă, frate!” Iar din această pri­cină îşi creşte copila într-o neiertată delăsare. O face martoră   şi complice la tristele sale şovăieli. „Eu is­prăveam mai hepede, maman!...” Cu instinctul ascu­ţit al vîrstei, Mariana i-a ghicit laşitatea de adineaori. Nu o laşitate. Un lanţ de laşităţi. Găsise în curte, în dosul chioşcului, o pereche de ţărani aşteptînd să ceară scuteală pentru o globire nedreaptă. Un oarecare Pandele, romîn înalt, adus de spate şi cu nasul încovoiat ca un plisc de pasăre; o oarecare Niculina, femeie uscată, cu pruncul în braţe, sugînd molfăit dintr-un sîn vînăt şi stors. A dat înapoi. Nu simţea nici o apropiere pentru localnicii aceştia, cu figurile lor tăioase şi întunecate, cu privirea în­cruntată şi cu vorba de-o altfel de deznădejde, apă­sată şi ameninţătoare. I se părea că nu sînt de ace­laşi neam cu ţăranii de la Zapodia. Pînă şi limba lor îi era necunoscută, cu pomeniri despre ruşfeturi, ciric de pogon, şoricărit, cocărit şi ciorărit, termeni fără curs în Ţara Moldovei. A dat deci înapoi. Dar bărbatul i-a tăiat retragerea; femeia i-a ri­dicat pruncul sub ochi, văitîndu-se ascuţit, agresiv. Le-a ascultat păsul fără să-l înţeleagă prea lămu­rit. Vietatea scheletică din braţul sătencei îi amin­tea fotografiile oribile din revistele ilustrate: Scene de foamete în Indii. La aceasta gîndea, în vreme ce dînşii vorbeau. Pruncul a început să urle, dezvelind gingii vinete, de gumă, fără dinţi. Ţăranul i se băgase în suflet; ca printr-o lentilă măritoare îi zărea vinele sîngerii din bulbii ochilor. Femeia o apucase cu o mînă de piept, înfigîndu-şi unghiile, adevărate căngi de fier, în stofa rochiei. Nu se mai plîngeau. Blestemau şi ameninţau. Ea a făgăduit din slăbiciune că le va pleda pricina şi, tot din slăbiciune, n-a avut apoi curajul să înceapă. — Vrei să-mi vorbeşti ceva? o întrebase Voicu, acum un ceas, punînd alături ceaşca de cafea neagră. — Nu... Nimic...   — Îmi făcea impresia... — Nu! Nimic! s-a apărat, ocolindu-i ochii. Mariana se uita pe rînd, la ea şi la dînsul. Copiii văd, simt, înregistrează şi judecă, abuzează cu o teribilă luciditate sub înfăţişarea lor inocentă. Pe urmă judecăţile rămîn pentru mai tîrziu, cînd nici o putere nu le-o mai poate smulge. N-a pus cuvînt pentru ţăranii cu jalba lor, fiindcă Voicu a rugat-o în repeţite rînduri să înlăture aseme­nea spinos subiect de discuţie. De ce-a făgăduit atunci? Şi dacă a prins a făgădui, de ce nu şi-a ţinut legămîntul cu orice preţ?... Mariana a asistat la amîn­două scenele, a luat aminte, n-a întîrziat cu judecata. „Eu isphăveam mai hepede!...” Aceasta pentru laşi­tatea ei. „Cît e el de mahe şi rău!...” Aceasta pentru neomenoasa neînduplecare a lui Voicu. Zîmbetul Adei s-a ofilit, atins de nuieluşa unei vră­jitoare nevăzute şi răutăcioase. Plăpînda văpaie lăun­trică a pîlpîit muribundă. Lumina caldă şi dulce din ochi, din cuibul buzelor, din tîmplele translucide cu delicate vinişoare albastre s-a refugiat iarăşi numai în mîinile împreunate acum, rezemate de capacul negru al pianului, susţinînd înclinat obrazul oval, golit de sînge şi de culoare. Parcă a nins peste dînsa cenuşa, estompînd-o, de- părtînd-o fantomatic, ştergîndu-i conturul real. — Maman, ce ai mata?... Iahtă-mă, dacă te-am su- păhat!... se rugă Mariana. Venise încetişor lîngă ea. Se înălţase în vîrful san­dalelor ca să-i cuprindă gîtul; avea boabe de lacrimi în gene. — Am spus ceva urît, maman? stărui copila cu o sinceră căinţă. — Fii cuminte, te rog... Lasă-mă!... — Nu pe mine eşti supărată? — Nu pe tine... — Atunci ştiu eu cine e vinovat! Pumnul mic, încleştat, arăta în gol singurul vino­vat din această casă, „cît e el de mahe şi rău!...” Ce fel de mamă e ea, care lasă să crească în su­fletul unui copil asemenea nesăbuite verdicte? — Mariana, te rog nu mai vorbi nimic... Nu ştii nimic. Joacă-te. Copila s-a supus. S-a dus la Zapodia ei de pe co­vor. În genunchi, o privea cu o subţire şi mîhnită dungă între sprincene. Din cînd în cînd, îşi ferea volbura pletelor bălai revărsate în franjuri pe frunte. O muncea o întrebare: „Maman, de ce nu plecăm noi înapoi, la Zapodia cea adevărată? Acolo erai altfel...” — Maman... — Taci, te rog!... Ada şi-a acoperit ochii cu palmele. O hotărîre; căuta şi ea în întunericul său o hotărîre. De cînd s-au întors de la Zapodia, nevoia aceasta o chinuia tot mai neîndurat. Încă din primul an, ceva fals s-a instalat în viaţa de aici. Şi s-a temut să cer­ceteze adînc, din a cui pricină. Acum se mai adăogase ceva turbure. Şi se temea să cerceteze din ce pricină. Brutalitatea lui Voicu, nesaţiul lui de avere, tăcerile lui, veşnica-i încruntare, preocupările legate numai de pămînt, de turme, de pogoane, de dijmă, de pre­ţuri... Le-a aruncat toate asupra unui singur vinovat, simplificînd, ca Mariana adineaori... I-a mai găsit şi alte păcate. În vorba lui, tot ce este pe lume străve­ziu, fluid, impalbabil capătă o densitate de materie dură, opacă, lipsită de irizaţii şi de graţie, inertă. Că e omul dijmelor şi al pogoanelor o recunoaşte însă el singur, ca o infirmitate împotriva căreia nu-i nimic de făcut. Le cedează lor privilegiul de a întrezări un univers, pentru dînsul inaccesibil: — Avuşi dreptate, Ada... Eu pe cîmp nu văd decît arături, semănături, izlazuri... Cerul pentru mine în­seamnă ploaie sau secetă. Evaluez un lan în chile la pogon şi fîneaţa în stoguri. — Cum, tată, nu vezi flohile? se mirase Mariana. Toată fîneaţa e numai flohi şi iar flohi...   — Se poate... Le văzui, dar nu le văzui ca voi. Nici n-am voie să le văd ca voi. — Cine nu-ţi dă voie? — Viaţa. — Nouă cum ne dă voie? — Voi sînteţi altceva... Mariana a primit explicaţia fără uimită împotri­vire. Era şi ea pătrunsă de adevărul că sînt altceva. A mai întrebat: — Atunci n-ai auzit nici ciocîhlia? — N-o auzii... Cînta o ciocîrlie, spui tu, Mariana?... Curios! Nu băgai de seamă. Mă gîndeam la lanul dă rapiţă pe la anul şi zării nişte urme de vite. O să dau curînd-curînd peste tîlhari! Încruntat, a tăcut ca să nu le introducă şi pe dîn- sele în acest univers alcătuit din arături, izlazuri, bu­nuri şi tîlhari care rîvnesc la aceste bunuri. Privirea căuta în pămînt urmele copitelor; frun­tea se mai brăzda încă la evaluarea pagubelor; min­tea chibzuia o capcană pentru a da de hac tîlharilor, pentru a rotunji un hotar, pentru a rupe un adaus de preţ de la neguţătorii de grîne. Acesta e el. Nu poate fi altfel. Om care a închis diploma de licenţă în sertar şi s-a înverşunat să cucerească o moşie a sa, cu un barbar, monstruos nesaţ. „Eu am simţit întotdeauna ca o foame de pămînt!” — mărturisise o dată. Foame de pămînt! E singurul cuvînt transfigurat, poetizat, care a sunat în gura lui. Foame cu astîmpărul socotit la patru mii de pogoane. Două pentru dînşii; două pentru Mariana. Numai atunci se va linişti, potolit, în sfîrşit sătul! Dar cunoscîndu-şi ochii închişi la celălalt univers, i-a trecut Adei dreptul de a-şi în­tocmi căminul după plac: casa abia ieşită din mistria zidarilor, grădina, mobila şi orînduiala odăilor, scoar­ţele, o cadră, un jîlţ, o glastră de flori. Tot ce era încă prea nou, prea rece, aşteptînd căldură pentru o viaţă întreagă. Ea a lăsat această răceală să dăinuiască. În cinci ani n-a izbutit să-şi apropie nimic de aici, cum scrie Anne-Marie Udrea că e pe cale să însufleţească lu­crurile de la Stănişoara, după o singură lună. N-a izbutit şi nici n-a încercat. De cinci ani circulă din odaie în odaie ca o străină, cu gîndul şi cu amintirile la Zapodia. Iar copila şi-o creşte îndepărtată locului, în aceleaşi amintiri. Jocu­rile Marianei o întorc la Zapodia; căsuţa ei de pă­puşi e o imaginară Zapodie. Viaţa lor nu s-a desprins de acolo. Par aici într-o vizită provizorie şi silnică, un exil. Şi nu înseamnă aceasta o vină mai grea decît a omului închis din fire şi avid de bunuri?... Fiindcă omul dijmelor şi al pogoanelor e lipsit de imaginaţie, nu încearcă să le mai descifreze. Le con­sideră făpturi de altă esenţă, fragile, aeriene, seducă­toare şi inutile, însuşindu-şi datoria să le ocrotească şi să le cruţe după priceperea sa, de faţa cea hîdă a realităţii. Cînd vine răzbit de ploaie pînă la os de pe cîmpuri şi nu găseşte un ceai cald, într-o casă unde stăpîna citeşte romane şi cîntă la clavir; tace, caută singur cheile (cheile care se rătăcesc întotdeauna), dă ordin slugilor să-i pregătească alte straie uscate şi băutură caldă, calcă în vîrful degetelor şi se în­chide în cea mai dosnică odaie, ca să nu turbure cu prezenţa sa o existenţă străină de el, alături de el. S-a resemnat — ori poate i se pare firesc să fie aşa. Dar e firesc? Şi cît va să mai dureze?... Ea nu s-a ostenit o singură dată să-i pătrundă moc- nirea în care s-a zidit. L-a ignorat ca pe orice obiect rece şi străin, din casa aceasta străină şi rece. Mai e de mirare că nu poate afla o pace interioară? Yann, fratele Anne-Mariei, spunea într-o seară, sub părul de la Zapodia: Oamenii sînt nefericiţi, numai fiindcă nu ştiu să fie cu toată fiinţa acolo unde se găsesc şi fiindcă nu se dau cu totul vieţii pe care o trăiesc. — Vai, vai!... Ce aforism enigmatic! a exclamat ea imprudent, cu uşurică ironie a elevei de la Paris, dezmorţită de sub scrumul anilor.   Yann o fixa cu ochii metalici. Poate că în această sărmană umbră a şcolăriţei de aturtci, măsura o lentă descompunere ajunsă la sfîrşit. Fără s-o slăbească din privire, a perseverat: — Aforism enigmatic? Nicidecum... Mă gîndeam la Madame Bovary. — O! Dacă e vorba numai despre eroine de ro­man! — Madame Bovary nu e eroină de roman. Există... — Adică va fi existat! Un caz din care s-a inspirat Flaubert... — Nu aceasta voiam să spun! a insistat Yann. Există şi astăzi în mii, în milioane de exemplare. Exista pe vremea lui Flaubert, există acum şi va exista întotdeauna; fiindcă reprezintă o categorie în­treagă a umanităţii, bolnavă de aspiraţii vagi, roman­ţioase şi mediocre... La un ceai, astă-iarnă, în salonul Anne-Mariei, un critic şi un filozof parizian, un mo­ralist, ne-a schiţat o foarte ingenioasă şi dezolantă analiză a acestui bovarism, din care va face o carte. Bovarism numea el predispoziţia funestă a omului în genere, nu numai a femeii, de a se concepe altfel de- cît este, de a se idealiza, de a se minţi pe sine... Yann îşi scutură pipa gînditor, sfredelind-o cu ochii şi complectînd, într-un tîrziu: — ...de a se minţi pe sine şi de a minţi pe alţii. Cenuşa din obrazul Adei i-a trecut pe buze. Îi sim­ţea gustul leşietic în gură. S-a gîndit oare la Yann, numai ca la fratele unei prietene; la camaradul mai în vîrstă, care venea să le scoată din pension şi să le plimbe în după-amiezile de sărbătoare?... Cu o claritate extraordinară îi vede rîsul de-atunci, dezvelindu-i dinţii albi în faţa arămie, cum nu-i apare în minte rîsul lui Voicu! (Dar rîde Voicu vreodată?) Tot aşa zăreşte vaporaşul acostat lîngă ponton, pe Sena, la umbră umedă de sălcii şi de plopi. Ofiţerul abia întors din glorioasa misiune africană e lîngă ea, pe scaunul de pai, sub uriaşa umbrelă portocalie. Saluturile necunoscuţilor, curiozi-­ tatea şi simpatia mulţimii se resfrîng şi asupra celor două fete de pension... Ea nu-şi desparte ochii de la brăţara grea, de fildeş sculptat, adusă de Yann din Congo. Brăţara e acum într-un sertar de scrin, peste fotografiile pale ale şcolăriţei în uniformă de pen­sion: fustă albastră, centură de lac negru, şemizetă albă cu guler răsfrînt... De cîte ori a căutat ea în ser­tarul acela, de o lună încoace? Asemenea amintiri nu se întipăresc, nu stăruiesc, fără o pricină ascunsă şi umilitoare, cu neputinţă de mărturisit. A ajuns şi ea ca Emma Bovary, o tristă creatură, vaporoasă, indo­lentă şi egoistă, absentă de la cele mai stricte datorii, dezertînd din prezent pe-o portiţă clandestină a reve­riilor, unde n-o aşteaptă la capăt nimic alt decît neantul. Femeile din neamul Cumpătă au fost întotdeauna mai loiale cu viaţa. Altfel de soţii şi de mame... Gustul cenuşei din gură e fad şi intolerabil. Este nevoie să se scuture. Să se smulgă din lîncedele eflu­vii care o toropesc în viaţa această artificială, mor­bidă, laşă, care nu-i viaţă. Nu-i viaţă onest trăită. În una din zilele acestea... Nu! Mîine... Nu! În astă seară chiar, cînd se va întoarce Voicu de pe cîmp, o explicaţie va risipi tot ce e turbure şi fals în traiul lor, ca totul să devină simplu, calm, purificat... Ada descoperă, repetă cuvintele rare şi bune, aşa cum le va rosti, izvorîte dintr-un şipot proaspăt care a fost mîlit şi susură iarăşi. Iar mîine, va lua frînele casei ca toate femeile din neamul Cumpătă; va însufleţi încăperile acestea reci şi streine, din vina sa reci şi străine, nu din vina altora, nu a locului... Se simte ca în cea dintîi dimineaţă de convalescenţă, la Zapo­dia, după tifos, cînd era copilă... Fereastra deschisă, un şuvoi viu de aer, o creangă legănîndu-şi frunzele fragede. Aceeaşi senzaţie de atunci, dintre pernele albe de olandă, în aşternutul alb, răcoros; o divină întoarcere la viaţă. Ada a deschis capacul negru. Fiindcă întreaga-i fiinţă se exprima muzical, eliberarea din mucedele şi stătutele visări a irupt sub degete, pe clape, în verti­ginoase arpegii suitoare. Un stol de porumbel albi, fîifîind în cercuri nalte, rotindu-se în cerul de la Zapodia. Aceasta a văzut Mariana. Şi îndată a zvîcnit de pe covor. A năvălit strîngînd-o în braţe, sărutînd-o, izbucnind: — Ţi-a thecut, maman? — Mi-a trecut, gîză mică... Una nu întreba ce a fost şi a trecut. Cealaltă nu întreba de unde poate şti o gîzulie de copil că a fost ceva şi că a trecut. Se înţelegeau în asemenea ceasuri şi fără cuvintele celor mulţi, uzate şi calpe. Ada a strîns lîngă piept capul mie, cufundîndu-şi nările în părul moale, pufos, ondulat, cu miros de miere, de tei, de sulfină. — Maman, m-am gîndit la ceva... murmură Ma­riana. — O obrăznicie nouă? — Dacă era obhrăznicie, n-o mai spuneam eu... O făceam! La altceva m-am gîndit... Ceva sehios! — Mare minune! a zîmbit Ada, necăjind-o. S-aud minunea... — Cînd începem lecţiile de pian, maman? Aceasta nu-i sehios?... Ada a fost gata să răspundă; Mîine! începem mîine... S-a oprit. Fetiţa dovedea un rar talent, nelinişti­tor; dincolo de melodiile furate după ureche şi cîntate cu un singur deget, dădea alte semne, mai subtile şi mai puţin banale. Făgăduia să îndeplinească poate cu îndurarea unor mai generoase ursite, tot ce nu i-a fost ei îngăduit să ducă la capăt. Hotărîse să înceapă lecţii metodice odată cu toamna. Acum hotărîrea se arăta în altă lumină. Erau şi aceste lecţii o înstrăi­nare de Tîrnauca, de viaţa de aici; îşi rezervau aşa încă un tărîm numai al lor, un refugiu secret, altfel de balsam ai exilului. Mariana ciugulea nasturii de argint, nerăbdătoare: — Nu răspunzi, maman?... Cînd începem? — Maî tîrziu, gîză mică... Deocamdată ne aşteaptă altceva... — Aicea ne-aşteaptă? — Aici, dar unde? Fireşte că aici... Copila a strîmbat din botişor, a neîncredere: — La Zapodia am crezut că ne-aşteaptă ceva... M‑am bucurat că plecăm, maman!... Aicea, ce mahe procopseală ne-aşteaptă!... Altă dată, numai cu o jumătate de oră înainte, su­rîsul Adei s-ar fi crispat amar, abătut de remuşcări şi deznădejde. Încă o dată n-o cruţau roadele unei creşteri vinovate, în nostalgii transmise fetiţei ca un germen corupt al abdicărilor sale de la viaţă, de la prezent, de la datoriile simple şi devotate. Acum surîsul a fost luminos şi plin de încredere; surîsul convalescenţei dintre pernele albe, în dimi­neaţa cînd îi şuvoia în obraz aerul viu şi ameţitor. Ce‑aveau de făcut aici?... Dar cîte şi cîte n-aveau de făcut!... Le aştepta o groază de treburi mărunte şi teribil de importante. În livada cu pomii mici şi ali­niaţi ca nişte sărmani elevi într-un orfelinat, nimeni nu şi-a mai aruncat ochii; grădina cu flori de toamnă e potopită de bălării; încăperile lor cer o nouă şi dră­găstoasă orînduială... Ada s-a ridicat din loc, în foş­net grăbit de rochie! — Unde pleci, maman? — Nicăieri... Stai cuminte. Se afla în camera aceasta un mic tablou prins strîmb în cui, de-o lună, de două, poate din totdeauna. Aşa cum l-a bătut servitoarea. O miniatură ovală, dintr-o pereche simetrică: două profiluri din dreapta şi din stînga, făcîndu-şi faţă, reproduse după dese­nele lui Leonardo da Vinci din colecţia Luvrului. Nu simţise nevoia să îndrepte vreodată rama la locul său. La ce bun?... De-o lună, de două, poate din tot­deauna, tabloul strîmb o privea cu un ochi încrucişat şi sardonic, cum se luptă ea cu himericele-i stihii. O uşoară atingere de deget a fost destul. Ce simple şi limpezi apar toate; şi cît de puţină osteneală imploră, într-adevăr că imploră chiar, lucrurile neînsufleţite, pentru a se încorpora unui univers ordonat, calm de-o tonică armonie! De aici se cuvenea să înceapă. — Mîine schimbăm camera ta! a declarat Ada, în- torcîndu-se la scaunul pianului. Camera ta, ietacul meu, salonul... — Ca la Zapodia, maman? — Nu! Ca la noi. — Cum, ca la noi? — Ai să vezi tu, gîză mică... Pregătim o surpriză tatei... Cu fericita mobilitate a copilăriei, Mariana, cu­prinsă de neastîmpăr, s-a dat de îndată acestui joc nou. Bătînd din palme, gesticulînd, încordîndu-şi sprîn- cenile subţiri în grave meditaţii, ducînd degetul cînd la tîmplă, cînd la buze, improviza fantastice şi încîn- tător de puerile primeniri, care aveau să facă din co­nacul de la Tîrnauca un palat de cleştar încă nemai­văzut şi nemaipomenit. Punea la contribuţie poveştile lui moş Toader Gliga, castelele împărăteşti din gră­dinile cu mere de aur, iatacurile domniţelor adormite de-un veac, imaginaţia sa şi experienţa căpătată în construcţiile pentru păpuşi. Ada o asculta zîmbind, cu ochii umezi. De aici se cuvenea să înceapă, deşi pri­menirile vieţii de aievea aveau să rămînă departe de basme; viaţa adevărată pe care o trăiesc oamenii adevăraţi... A întors privirea pe fereastra deschisa. Fără nici o mirare l-a zărit pe Voicu în curte, în dreptul grajdurilor. Nu se întreba de ce nu a plecat pînă acum ori unde va fi fost pînă acum. Găsea foarte firesc. Toate erau foarte fireşti, într-o lume de mai înseninate rînduieli, în care nimic nu se petrece fără o ascunsă semnificare. Voicu dezmierda pe bot unul din cei trei cai de călărie, crescuţi sub ochii lui, hrăniţi din mîna lui: Izabel, şoim abia învăţat la frîu, cu părul luciu de smoală şi coada negru fuior pînă-n pămînt. Argaţii se   apropiau cu frică de el. Zvîrlea, muşca, necheza, sforăia, rupea căpestrele şi mesteca zăbala cu spume de sînge, într-un clocot aprig, smintit şi superb de tînără violenţă, meritîndu-şi deplin al doilea nume, şoptit cu un fel de superstiţioasă panică în sat: Dia­volul, trece Diavolul! Nu-şi cunoştea decît un singur stăpîn. Sub palma lui Voicu îşi alinta botul, ied ju­căuş şi îmblînzit. Astfel, zbirul dijmelor şi ruşfeturilor apărea în acea clipă umanizat. Din buzunar scoase o bucată de zahăr. I-a dat să ronţăie. Izabel mai cerea, lovind uşor din copilă, atin- gînd buzunarul cu nările. De la distanţă, chipul lui Voicu nu se desluşea. Îl ştia însă cu trăsurile destinse din posomoreala lui veşnică. În straiul negru de catifea, lat în spate şi strimt în şolduri, cu cizmele moi şi înalte, suplu în mişcări, făcea o geamănă pereche cu Izabel, calul su­perb şi năpraznic, buiac. Aştepta poate şi el numai cuvîntul unic, însă nespus, să-l îmblînzească. — Unde te uiţi, maman? a întrebat copila, sus- pendînd aprinsele-i închipuiri de basm. S-a înălţat pe pervazul ferestrei. A tăcut. A pătruns şi în ea dulcea uimire a priveliştei. Voicu Cojan a pus piciorul în scară, a săltat în şea, s-a încleştat un singur trup cu armăsarul, negru şi elastic centaur. Calul dănţuia din copite, s-a rotit, a pornit venind la pas către dînsele. Ada a gîndit absurd că şi acesta e un alt semn, în­scris în cartea îmbunatelor zodii. Voicu le-a văzut şi mînat de-o obscură, ocultă chemare, se apropia să capete gaj cuvîntul unic, încă nespus; preludiul expli­cării lor de diseară, după care totul va fi simplu, lim­pede şi pacificat pentru o viaţă întreagă. Mariana şopti: — Vine la noi... — Da, vine la noi! a repetat Ada. Dar n-a apucat să se ridice. Dincolo de geam şî de cerdac, pe linia balustradei, au înaintat două capete. Pandele, ţăranul cu nasul încovoiat ca pliscul de pa­săre: Niculina. femeia uscată, cu obrazul de ţărînă. Tot sîngele din inima Adei s-a golit. Ar fi vrut să închidă ochii şi nu putea. Ochii rămîneau deschişi larg, să cuprindă cu spaimă rînjetul rău, fioros, de pe chipul omului care trăieşte numai pentru ruşfeturi şi dijme. Voicu ţinea frîul c-o mînă, cu mîna cealaltă a tras harapnicul de pe umăr. A mugit ceva jucîndu-şi calul cîţiva paşi îndărăt, s-a năpustit vîjîind sfîrcul biciului în şuier, izbind în plin, îngrămădind trupurile deodată încovoiate, căzute sub cerdac. Un tipăt sfîşiat a scos Ada, nu oamenii prăvăliţi la pămînt: — Mariana, vino aici! Nu te uita!... Uită-te la mine... Mariana mea mică... Nu ştia ce vorbeşte, nici ce face. Singura grijă i-a fost să smulgă mai repede copila de la hidosul, crîn- cen spectacol. Să nu mai privească, să n-audă, măcar că era prea tîrziu. A ridicat-o de la geam. Şi ca să acopere răcnetul şi gemetele de-afară, tot pianului i-a cerut ajutor, dezlănţuind pe clape cele mai vuietoase arii, dezordonate şi spasmodice crîmpeie, pînă ce de­getele au ales cu ştiinţa lor marşul din Simfonia pa­tetică a lui Ceaikovski, cîntat de-o somnambulă. — Maman! se ruga Mariana. Maman, ce ai?... Opreşte! Opreşte maman, că mi-e frică...

Capitolul I AU PORNIT BIRUITOR, PRECUM CA SĂ BIRUIASCĂ     1   Răsuflarea gîfîită aburea geamul. Bătrînul Hună sin Leiba a şters ceaţa cu degetele slăbănoage, osoase, scuturate de tremur. Şi îndată, prin rotocolul limpede acum, s-a căscat aceeaşi neli­niştitoare arătare. Dincolo de zăplaz, pe dîmbul prăvălat, lîngă nucul ars pe jumătate de trăsnet, un om cu mîna înfiptă în şerpar. Un om dîrz, neclintit, în picioare, uitîndu-se ţintă la curte. Era pască altul întotdeauna şi parcă e întotdeauna acelaşi. Omul de afară iscodea încordat să nu-i scape nimic din pustiul nefiresc al ogrăzii, al aşezărilor, al uşilor închise. Bătrînul Hună sin Leiba, de sus, ca de la o ferăstruie de cetate împresurată, îşi căznea sînguru-i ochi lăcrimos să sfredelească depărtarea şi să deslu­şească iscoada la chip. O dată a crezut că-i Sofronie Leahu. Altă dată, i s-a părut că-i rînjeşte Petrache Dumba, comandirul tuturor sumuţărilor de astă- toamnă încoace. Pe urmă, un prăpădit şi bicisnic, omul cel mai netrebnic din sat, Chirilă Chitic. Iar acum e Istrate Creţu. Numai că-i el. Dar de-i el ori altul, totuna! Acum toţi au aceeaşi faţă străină, vrăjmaşă şi ameninţătoare. Ce anume vor să vadă la curte şi ce anume aşteaptă? Şi cînd oare se schimbă unul cu altul, de nu i-a zărit niciodată venind şi plecînd? Hună sin Leiba, îşi aude bătăile inimii, în mocnita, spăimoasa, nabuşitoare tăcere din odaie, din casă, din lume. Le-aude, bătăile inimii, şi le simte, zvîcnind dure­ros, cu o sfîrşeală care-i moaie genunchii, de-i gata să cadă, să lunece jos, dacă nu s-ar rezema de per­vazul ferestrei. Se reazămă. Răsuflă. Mai capătă vlagă. A şters încă o dată abureala opacă din geam. Iar prin rotocolul lărgit, încă o dată a cuprins înfă­ţişarea deznădăjduită, de pustiu şi de părăsire a aşe­zărilor din care toată viaţa s-a golit, cum i se goleşte lui inima de sînge. În ogradă nici ţipenie. Au plecat toţi?... S-au ascuns toţi?... Pîndesc de undeva toţi, de după uşi şi obloane?... Peste glodurile gălbii, grunzuroase, urîte, amorţite iarăşi de ger, după dezgheţul de-o săptămînă, vîntul spulberă o făiniţă măruntă de ninsoare. Nu prinde strat alb. Astupă numai dîrele şănţuite de roţi şi ur- mele copitelor clefăite în hleiuri; se-nfundă în alte noroaie sleite din ocoale. Se vestea primăvara pînă la alaltăieri; acum e ca un început încruntat de iarnă. Cerul vînăt. Crengile negre. Ograda deşartă ca niciodată, cu uşile grajdurilor vraişte şi cu vîrtejuri de paie măturate în vîntoasă; cu un singur cîine şchiop şi flocos, ugilit, trecînd de la un şir de acare­turi dărăpănate, oblu, în fund, spre hambare. Nici o ţipenie nu-i alta pe lume, în afară de cîinele şchiop şi de omul acela înalt, ciolănos, neclintit lîngă nucul ars pe jumătate. De adineauri a mai crescut parcă. Mai creşte, tot creşte, să acopere cerul. Hotărît că e Istrate Creţu! Alt tartor al tuturor răutăţilor şi zurbelor nebune din   sat, de astă-toamnă încoace. Istrate Creţu pe care l-a purtat Iuju toată iarna de colo-colo, cu jandarmii din urmă, la cercetări şi judecăţi, pentru vorbe aduse cu pîra de Chirilă Chitic. Acum au uitat de pîri şi dezbinuri între dînşii. Se înlocuiesc unul pe altul la pîndă. Fac una şi aceeaşi strajă, neclintită, neînţeleasă şi ameninţătoare, de cealaltă parte a împrejmuirii, afară, în coasta curţii, la vadul trecerilor. Bătrînul Hună îşi şterge broboanele reci. Noaptea se apropie turbure, vicleană, grăbită. Norii se tîrăsc peste dealuri lutoase, ca slute şi bez­metice dihănii. Spulberul de omăt se înteţeşte şi se alină fără nici o noimă, parcă s-a rupt şi cumpăna vremii. A schelălăit cîinele cel şchiop şi a tăcut. A schelă- lăit tot fără noimă, fără pricină, prelung, dureros, ca un vaier omenesc prin somn. Nimeni nu s-a ivit la uşi, la ferestre, sub straşina şurilor — să vadă ce-i. Dacă ar răcni şi s-ar văieta un glas de om în pri­mejdie de moarte; tot aşa nu s-ar ivi nimeni! Nu-i nimeni. Din cîţi toţi pleacă de-o săptămînă, nici unul nu se mai întoarce. Ghizela şi Sidor la Iaşi. De două zile au dat tele­gramă că sosesc: de atunci nici o ştire. Marcus a mers să privegheze dis-de-dimineaţă un transport de grîu, la gară, pentru Brăila; acolo a rămas. A trimis după el un argat călare, la gară, să vadă ce se întîmplă şi să aducă răspuns. Argatul dus a fost. Iar după ce-a fost dus, ca la un semn dinainte înţeles, s‑au mistuit şi ceilalţi rîndaşi de la grajduri, de la hambare şi ocoale. Au intrat în pămînt. Peste un ceas se lasă noapte deplină. Are să-i împresoare întu­nericul prelins din unghere, într-o curte pustie, golită de slugi şi de paznici, într-o casă cu atîţia prunci şi cu o iscoadă pe dîmbul de afară, aşteptînd şi pîndind. Aşteptînd şi pîndind, ce?   Copiii din odăile de jos, par şi dînşii sugrumaţi de spăimoase presimţiri. Nu mai chicotesc, nu mai tro­păie, nu li se mai aude glasul gălăgios; nici măcar nu mai izbucneşte unul a ţipa ca atunci cînd se ceartă, cînd se încaieră şi îşi smulg jucărelele de la Viena, spre disperarea guvernantei de la Viena. Tac. Au muţit. Hună, bătrîniil, nu-i vede; nu i-a mai văzut de la masă. Dar îi ştie ghemuiţi în colţul divanelor, lîngă sobe, trăgînd şi dînşii cu ochii spre geam, la amenin­ţarea necunoscută, de dincolo, de afară, dintr-o lume care deodată se încruntă la dînşii şi rînjeşte fioros, ca Istrate Creţu şi Petrache Dumba, ca satul întreg, ca Moldova întreagă. E o tăcere de moarte în hardughia aceasta de casă a foştilor stăpîni de pămînturi şi de oameni, cu prea multe încăperi, prea multe ganguri şi bolţi, cu prea multe ferestre fără gratii şi uşi neghintuite cu ţinte de fier. Orînda lui David Liftac e mai chibzuit întoc­mită; han de pe vremea poştelor, zid de cetate, zăbrele şi o singură poartă în bolta intrării cu drugi de stejar. Iar David Liftac, neguţător de marfă mă­runtă pe gologani de aramă şi de nichel, are mai puţin a se teme de mînia satului. Au să-i răstoarne marfă din rafturi, au s-o împrăştie şi au s-o prade, cum se aude că pătimesc neguţătorii din partea de sus a ţării, în ţinutul Botoşanilor şi Dorohoiului. Pagubă, calicie şi bocet; dară toate oprindu-se la atît. Pe cînd răfuiala cu Sidor nu poate sfîrşi aşa. E o răfuială mai grea, mai adîncă. A ştiut el întotdeauna că nu vor scăpa de ceasul acesta. Totul se plăteşte pe lume. Pentru toate este o scadenţă. Bătrînul Hună s-a apropiat de măsuţa unde se aflau filacterii şi cărţile rugăciunilor cu scoarţe de piele răscoaptă, înfăşurate în şalul vărgat. A aprins pe rînd lumînările din sfeşnicul de alamă. Şi îndată a suflat în ele, pe rînd, să le stingă.   Văpăile puţintele, pale, pîlpîiau, prea sinistru în lumina vînătă a sfîrşitului de zi, ca într-o casă un- de-i întins un mort. Nu-i încă vremea de aprins lumî­nări. Iar un geam luminat e-o ţintă mai limpede decît toate pentru orice ochi ager, la pîndă, de afară. Tiptil, în vîrful papucilor cu talpa de pîslă, ca şi cum altfel s-ar afla cineva să-i audă paşii, bătrînul s‑a întors la fereastră. A privit şi a sărit un pas înapoi. Mîna i-a tremurat. Suflarea i-a stat în gîtlej şi picături de sudoare rece s-au rostogolit ca tot atîtea grăunţe de gheaţă în barba rară, zgîlţîită de fiori. Dincolo, pe dîmb, lîngă omul neclintit, înalt şi cio- lănos, răsărise un băieţandru. Un băieţandru cu ţun­dră şi ghioagă; cu ţundră şi ghioagă mai mari decît el. Povestea ceva şi arăta ceva cu braţul întins, cînd spre hambarele din fundul ogrăzii, cînd departe, pe drum, peste deal, către gară. Omul asculta în aceeaşi neclintire de stană. Ce namilă uriaşă, crescută din pămînt, şi cît de vîrtos stăpînă pe sine! S-ar spune că nici nu-i vreun localnic din satul umil şi calic, Prigorenii, unde um­blau toţi plecaţi de grumaz, cu ochii răpuşi în pămînt. Acela de afară, de acum, că-i Istrate Creţu, că-i Pe- trache Dumba, că-i cel mai nevolnic dintre toţi, Chi- rilă Chitic; acela de afară, stă drept şi sumeţ, uriaş, s‑astupe zarea. N-a scos palma înfiptă în şerpar; n-a întors capul spre şoseaua gării unde arată băiatul. Dar ceva a răspuns, dar ceva a poruncit, căci tri­misul s-a smuncit locului si a zbughit-o la goană. Fuge pe poteca prăvălată, făcînd morişcă din ghioaga prea înaltă pentru el, zvîrlind şi zburdînd ca un mînz. Poate că nu duce în sat cine ştie ce crunt răspuns; cine ştie ce chemare pentru cine ştie ce năpraznică ispravă. Poate că toate sînt numai închi­puiri. Altfel, cum ar zburda băieţandrul fără nici o cutre­murare de cuget, sărind pripoarele de lut în nevino­vată joacă? Aicea nu-i ţară de pogromuri şi ucideri, ca împărăţia Rusiei, a ţarului şi a prigoanelor, de   unde vin fugari cu boccele în spinare şi cu ochii hol­baţi încă de groaza urgiilor prin care a trecut mereu de la 1905, măcar de două ori pe an. Aicea-s oameni blajini, cu teamă de stăpînire şi supunere la lege, chiar cînd îşi ies din răbdări. Răcnesc, se zburlesc, trîntesc la pămînt un raft cu marfă şi părăduiesc un antal de rachiu; s-au răcorit şi se întorc cuminte la treburi şi la supunere. Vîntul cu spic de ninsoare s-a ogoit o clipă. Prin volbura norilor mijeşte un ostrov de senin, neasemuit de albastru, un albastru siniliu, de noapte. Cîinele cel şchiop s-a ridicat de la hambare, s-a strămutat lîngă grajd, a găsit culcuş şi se pregăteşte de somn, lingîn- du-şi blana flendurită. Ca ieri seară, ca acum o săptămînă, ca întotdeauna. Toate au fost numai în­chipuiri. Cu inima la loc, bătrînul Hună îşi poartă ochiul lăcrimos de la fereastră, la lucrurile lui calice, deo­sebite de-ale casei, din încăperea de văduv bătrîn. Pat de tablă cu poleiala înnegrită de treizeci de ani, cuverturi de lînă împletite de răposata, dulapul de brad boit galben, oglinda cu sticla verzuie, învălurată, mîncată de pecingini; rămăşiţele din viaţa de hangiu nepricopsit, cînd ţinea el orînda lui David Liftac. Lucrurile uzate, tocite, lustruite de mîini şi de ani, îi risipesc şi ele temerile închipuite. Îl întorc la vre­mea cînd trăia în mijlocul satului, în ameninţări şi duşmănii fără îndoială, dar de alt soi, cu mai puţină primejdie. Au mai fost ele începuturi de zavistie în Prigoreni, cînd era numai un orîndar calic, tot din pricina lui Iuju. Le-a potolit Iardache Cumpătă şi soaţa lui mai tînără pe atunci, coana Smărăndiţa. A poruncit. Scurt! Şi scurt a fost!... Oamenii s-au întors la ve­trele lor, cu nasurile în pămînt. Adevărat mai e, că şi pe dînşii, tot coana Smărăndiţa, a poruncit să-i încarce într-o singură noapte în căruţele curţii şi i-a trimis să se oploşească aiurea. Scurt!... O femeie aşa de amarnică ar înfrunta şi acuma răzmeriţa din trei sate. Numai să glăsuiască şi nimeni nu mai vîş­cîie! Hună, bătrtnul, a oftat. Jumătatea de obraz cu ochiul lăcrimos s-a boţit într-o cumplită suferinţă. Toate înfricoşările lui nu-s numai închipuiri. Închi­puire a fost numai nădejdea că răfuielile acestea pogorîte dinspre Botoşanii Fişereştilor şi Costinerilor şi Iusterilor, s-ar putea printr-o minune să-i cruţe. N‑a spus el într-una lui Iuju, că nu-i de dînşii să se‑ntindă la cîştigul cel lacom şi cu ameninţare al arendăşiei de moşii? Nu i-a spus că nu-i de dînşii să se măsoare cu Fişereştii şi Costinerii şi Iusterii, care s-au pus să ia în arendă jumătate din ţara Moldo­vei?... Aceia au la spate capital şi bănci, au credit şi mai ales au la spate atotputernicii stăpînirii, avo­caţi, prefecţi, deputaţi, dacă nu chiar miniştri. Şi tot nu-i scapă de pîrjol, cînd suflă vîntul răzmeriţe­lor, cum vin ştirile din sus, dinspre Botoşani şi Dorohoi. Darmite dînşii, nişte prăpădiţi care abia s-au ri­dicat din dosul tejghelei de la orînda rămasă pe seama lui David Lifţac!... Mai bine s-ar simţi el acolo, la tej­ghea. Ar schimba locul cu David. Ar desfunda o ba- lercă şi-ar cinsti fără cridă, gospodarii care mulţi au crescut sub ochii lui, îi ştie de cînd erau ţînci şi la mulţi a închis el ochii cînd înhăţau fără ban, un covrig, cum i-a adus lui aminte Petrache Dumba, astă-toamnă, într-o sară ploioasă, cînd i-a venit ştire că a născut Ghizela la Viena... Acuma pruncul se aude scîncind în odaia lui: un mieunat subţire şi slab, ca de mîţ. Cum i-a mai rînjit atunci Petrache Dumba, încă din acea seară, de pe cînd se vesteau nopţile ce aveau să vină! „Se cheamă că i-a mai crescut seminţia lui domnu Leiba şi că giupîneasa Ghizăla o mai slobozit o gură pe care s-o hrănim noi cu mînele noastre!... Auziţi şi nu vă bucuraţi, măi oameni buni?”... Spunea, rînjind, şi răsucea mîinile mari, păroase, cu palmele bătătorite, încleştînd degetele ca şi cum ar fi cuprins să strîngă un gît subţire de prunc, un gît subţire şi becisnic, ca un lujer. Fostul dughengiu din Prigorenii de acum douăzeci de ani şi-a auzit dinţii clănţănind în tăcerea pustie a încăperii, de unde înaintează întunericul din toate ungherele către el. Cu amîndouă mîinile sprijinite în pervazul ferestrei ca pe-o margine de groapă neagră, cercetează noap­tea de afară care s-a lăsat acuma deplin. Beznă ne- pătrunsă, groasă, de smoală. Numai la stînga, peste dealuri, mijeşte o geană de lumină. O geană de foc, acolo, la Comana, la Mendel Zinger. Şi alta, mai de­părtară abia pîlpîind, poate numai o părere, la Cîrligi, la boierul Stroja. Pe urmă, alături, la Prisaca, moşia coanei Artemiza Conta, văduva senatorului. Şi încă una, la dreapta, poate tot numai părere, la Buieşti, la Dudel Feibiş. Abia după acele focuri ori numai păreri, îşi dă seamă cum de jur împrejur, sînt numai moşii, conacuri şi acarete la care jinduiesc flămînzii din bordeiele satelor, fie că în acele conacuri se lăfă­iesc proprietarii, fie arendaşi ca Iuju şi ajutorul său Marcus. Cum putea să sfîrşească aceasta cu bine? Pentru unii au să plătească toţi. Vinovaţi, nevinovaţi, de-a valma. Şi la o adică, care cîţi s-ar spune că-s mai puţin vinovaţi? N-a prins a isprăvi gîndul şi s-a sucit locului, cu picioarele moi, tăiate de la genunchi. Dincolo, o mînă pipăia uşa, pipăia clampa. — Care-i acolo?... a întrebat şi s-a rezernat îm­pleticit de marginea patului, spăimîntat de răsunetul glasului care a umplut încăperea, casa, noaptea. A răspuns însă din săîiţă, îngăimare tremurată de copil: — Eu, Grossvater![1]... — Tu eşti, Moţi? a răsuflat bătrînul Hună cu uşurare. Intrînd şi înaintînd bîjbîit prin întuneric, Moţi repetă: — Eu, Grossvater... Eu sînt...   Cînd a fost aproape, s-a acăţat cu cîrceii degetelor de pantalonii lui Grossvater, dîrdîind în tremur şi văietîndu-se scîncit: — Grossvater, mă tem!... Unde-i tata, Grossva­ter?... De ce ne lasă aicea? Eu mă tem... — De ce să te temi, Moţi?... N-ai de ce să te temi!... îl îmbărbăta bătrînul fără nici o convingere, netezindu-i creştetul prin întuneric cu latul palmei. — O fost Dochiţa pe la noi, pe jos, Grossvater... — Şi ce-i dac-o fost Dochiţa?... Dochiţa i-o fată de ispravă... — O fost ş-o vorbit cu Lisaveta... Şi se uita aşa de urît, cu aşa nişte ochi la Sidorel din leagăn şi la noi toţi, că Lisaveta se temea şi dînsa ş-o zis că nu-i teafără... Se uita Dochiţa cu aşa nişte ochi ş-o zîs... şi-o zis... şi-o zis că... Cuvintele se înecau în gîtlejul lui Moţi, iar degetele se încleştau mai amarnic prin întuneric, de genun­chii lui Grossvater care clempăneau din încheieturi. — Ei, ce-o zis, Moţi?... Ce-o putut ie ca să zică?... stărui bătrînul, ştergîndu-şi broboanele reci de pe frunte. — O zis c-are să vină ea cu tot satu şi c-are să ne sucească aşa gîtul ca la nişte pui de găină, ca să stîrpească pe toţi copiii lui tata! Cum, să stîrpească? Ce-nseamnă să stîrpească?... Ş-o zis c-are să su­cească ea gîtul şi la un frate de-a nostru, pe care-l poartă ea în pîntec... Eu mă tem!... Eu nu ştiu ce anume a vrut ea pentru ca să spună şi de ce se uita aşa cu nişte ochi, la Sidorel ... Grossvater, hai să fu­gim, Grossvater!... Eu mă tem... Hună, bătrînul, a vrut să spună ceva. Dar în aceeaşi clipă, cîinele de afară, din noapte, din beznă, cîinele cel şchiop, a început să urle atît de îndelung şi lugubru, în noapte şi-n beznă, încît el s-a lăsat să cadă pe marginea patului cu picioarele moi de la genunchi şi în loc de glas, a scos din gîtlej un geamăt slab, ca mieunatul de mîţ, ca scîncetul pruncului de adineaori.   2   La orînda lui David Liftac, de la amiază uşa e dată în lături. Intră cine pofteşte. Iese cine vrea. S-a vînturat şi se vîntură jumătate de sat. După tejghea, sub cununa de covrigi uscaţi, David Liftac, cu ochii roşii şi genele spuzite de nesomn, se căzneşte să-şi urmeze negustoria şi să răspundă la întrebări în chipul cel mai firesc, fără să-şi dea pe faţă îngrijorările cîte-i strîng lui inima în căngi de fier. Nu mai înscrie pe uşa dulapului jumătăţile şi kilo­gramele cu cridă, nici cu ciotul de creionaş în con­dici. Se preface a rîde ca de-o foarte nimerită glumă, cînd Chirilă Chitic, omul cel mai nevolnic şi mai umil din sat, acum ameţit de basamac, intră alături de dînsul după tejghea, îl dă la o parte şi imitîndu-i glasul, îi preia locul de orîndar, îrnbiind muşteriii la alişveriş pe veresie: — Bade Petrache, ce-ai mai poftit, mă rog?... Am dat cep la o balercă de Cotnar, calitate extra, care n‑o mai băut neam de neamul dumitale... Bade Istrate, poate vrei o kilă di măsline? Cele mai prima- ntîia măsline de la Galaţi... Azi nu mai vindem cu sfertul, vindem cu kila!... Şi nu pe găini, nici pe ouă... Pe veresie!... Culiţă, ia fă-te-ncoace, să-ţi deie agiutoru lui giupînu David un pumn di acadele de celea verzi, pe gratis!... Azi îi pe gratis. Desfacere de spartul iarmarocului!... Mătuşă Safta, ai vinit după pîne?... Iaca pîne!... Nu una. Două!... Poftim! Extra!... Pîne albă, ca la curte, la domnu Iuju!... David Liftac se preface a rîde, scărmănîndu-şi barba încîlcită şi trăgînd cu ochii cînd spre încăperea de la spate, unde după uşa cu geam şi cu perdea roşie de cit îşi ştie soaţa şi pruncii cu auzul ascuţit la tot ce se petrece în cîrciumă; cînd cu ochii la oamenii care intră şi ies, schimbă între dînşii vorbe şi semne de înţelegere, trec fără să mai întrebe în odaia din fund   ca să-şi urmeze plănuirile în taină. Ochii au stă­ruit îndeosebi la chipurile posomorîte şi hotărîte, ale lui Petrache Dumba şi Istrate Creţu, care sînt mai scumpi la şagă decît Chirilă Chitic. Fac cu schimbul. Se duc, se-ntorc. Nu se arată a împărtăşi pornirea pe ieftin dever a acestui Chirilă Chitic. Au gînduri mai întunecoase şi mai ameninţătoare. O dată, Petrache Dumba s-a şi încruntat, apropiin- du-se de tejghea: — Isprăveşte odată, Chirilă!... — Dară ce fac rău, Petrache?... — Faci pe măscăriciul de la panaramă!... Aicea nu-i iarmarocul jubilar de astă-vară, la Căliman. Şi nu-i ceasul a rîde, nici a ne ameţi cu băutura... Avem treburi mai puţin hître de isprăvit... — Taman pentru asta!... Mai prindem coraj, bade Petrache!... — Cu basamacul lui domnu David, curaj?... De asta ai tu nevoie?... Ian fă-te-ncoa şi mai lasă-l pe jupîn David să-şi vadă de negustoria lui, că mult n‑are să-l mai ţină negustoria sa în Prigorenii noş­tri!... O zi, două, şi gata!... Spunînd, a întins mîna lată şi pietroasă, de pălmaş, peste tejghea, l-a cuprins pe Chirilă Chitic de-o aripă şi l-a scos afară, primprejur, trimiţîndu-l la masa unde cisluiau alţi gospodari. David Liftac a rămas cu ochii roşii de spuza nesomnului holbaţi la mîna cu vine groase şi cu încheieturi noduroase ca rădă­cinile de corn. Pe urmă, ochii au trecut la celelalte mîini, ale tuturor, cu pumnii mari şi tari, cu pielea crăpată, bătătorită, învineţită de frig. Tot satul i s-a părut în acea clipă că-i alcătuit nu­mai din mîini, sute de asemenea cumplite mîini, care-şi încleaştă pumnii ciocane. Petrache Dumba i-a surprins dîra privirii. Mai de mirare e că i-a citit şi-n taina ascunsă a gîndului. Căci fără mijire de zîmbet, cu cotul spriji­nit în tejghea, a vorbit uitîndu-se şi el la mîna pe care o răsucea, o trosnea din încheieturi, o deschidea şi o închidea sub barba lui David Liftac: — Acum o vezi dumneata întîia dată, mîna asta, de te miară ea aşa de grozav, domnule David? Hai? — Eu?... tresări clempănind din dinţi David Liftac şi trăgîndu-se un pas îndărăt. — D-apoi eu, domnule David?... Te miară ea gro­zav c-o fost bună la tăte, la plug, şi la sapă, şi la cazma, şi la cele robii a lui giupînu Iuju, fără să-şi cunoască dînsa a mai avea şi alte puteri? Cam asta te miară! Nu?... Iacă, le-or mai venit rîadu mînelor aistora să mai facă şi altă treabă, cu mai răpede spor!... Nu-ntrebi, care? — Da de ce să-ntreb?... Nu-mi trebuie mie să-n- treb... — Ţi-oi răspunde atuncea şi fără-ntrebare... Ca să‑ţi facă vînt dumitale şi nevestii şi pruncilor dumi- tale dincolo de hotaru Prigorenilor!... Aiastă treabă cu spor, mă tem că s-au deşteptat mînele noastre, s-o facă!... Boier, arendaş, crîşmar, vînt la toţi! Care-se!... — Dacă ziceţi că trebuie să plec, plec, bade Pe­trache. — Ho! Mai domol, tot domol!... Că nu-i încă vre­mea, domnule David! Mai zăboveşte să-ţi găsim tovarăşii de drept, pe domnu Sidor şi pe domnu Mar- cus... Cu dînşii socoieala-i mai încurcată... Suflarea lui David Liftac i-a îngheţat în barbă. Petrache Dumba s-a sucit pe tălpile opincilor şi-a mers în odaia din fund, unde cu Sofronie Leahu, cu Istrate Creţu şi cu alţi gospodari care-şi fac cu rîndul la schimb, urmează plănuirile lor. — Măi Culiţă? întreabă. Tot nu ne-aduci tu nici o veste de la feciorul părintelui? — Tot, bade Petrache... îl aşteaptă şi părintele din ceas în ceas. — Mergi atunci la faţa locului şi aşteaptă!... Cum s-arată, într-un suflet să vii... Culiţă, argăţelul părintelui Eftimie şi fratele mezin al lui Simion Vatavul de la Zapodia şi al lui Ion,   ajutorul de grădinar al boierului Damian Cumpătă de la Dărmăneşti, tropăi în botforii de iuft, sub turca grozavă, luînd-o la goană spre datoria sa de şta­fetă. Ceilalţi au rămas să tăinuiască. Unii în cojoace mai înstărite; alţii zgribuliţi în sumane pirpirii, rufoase şi roase pînă la urzeală, roş­cate şi cîrpite cu peteci. Deosebire nu se mai află între dînşii. I-a unit acelaşi neastîmpăr, care coboară din ţara Moldovei de sus, a Botoşanilor şi Dorohoiu- lui. Au ochii sticloşi, vorba gîfîită, un tremur în tru­puri de nerăbdare ca harmasarii struniţi în zabală. Petrache Dumba-i struneşte. El îşi păstrează firea şi hotărăşte aşteptare, pînă ce vine Gheorghieş, feciorul părintelui Eftimie, stu­dentul de la Ieşi, care s-a zbătut şi astă-vară, şi astă- toamnă pentru dînşii, să capete în obşte Cotul Hăbă- şeascăi de la Epitropia Sfîntului Spiridon şi să-i scape de robia jupînului Iuju, de condicile jupînului Marcus. — Şi dacă nu vine, bădiţă Petrache? întreabă Istrate Creţu, întinzînd degetele ciolănoase spre clon­dirul de pe masă. Dacă ne lasă la puterile şi price­perea noastră? Petrache Dumba a apucat clondirul şi l-a ferit la o parte. — Mai întii, lasă tu garafa în pace, c-avem nevoie de minte limpede!... A veni vremea să ciocnim pa­harele la cumătrie, nu înainte! — Bine! Facă-se voia ta! mîrîi cam în silă Istrate Creţu, uitîndu-se cu tînjire la sticla depărtată de el. Dară de răspuns, tot nu ne-ai dat răspuns... Dacă nu vine? — Nu se poate să nu vină!... Nu ne-o trimăs răs­puns să-l aşteptăm şi să lucrăm cu chibzuială?... N-ai auzi ce-au spus dînşii, ştiudenţii, acolo, la adu­narea lor din tîrgul Ieşilor?... Să nu uite că au o datorie!... or spus. Să nu uite că mai toţi cei de acolo, de la carte şi de la învăţătură, sînt feciorii ori nepoţii celor ce se ridică în sate pentru pămîntu şi dreptatea lor!... — Vorbe! făcu Istrate Creţu. — Frumoase vorbe, dară numai vorbe! încuviinţă şi Sofronie Leahu, trăgîndu-şi pe frunte căciula as­cuţită şi năpîrlită, de pălmaş calic. Vorbe!... Fapta n‑aşteaptă, Petrache!... — Asta aşa-i!... adăogiră glas şi alţi gospodari din jurul mesei, foşnindu-se în sumanele hrentuite. — Şi adică, anume ce-aţi vrea voi a face? întrebă Petrache Dumba, silindu-se să-şi păstreze toată stă- pînirea şi trecînd cu ochii arzători de la unul la al­tul. Ce fel de faptă, anume? — Să mergem la hambare, Petrache!... vorbi So­fronie Leahu. Să mergem la hambare şi să ne îm­părtăşim din pînea noastră, muncită cu palmele noa­stre. Nu-ţi aduci aminte astă-toamnă, pe la început, cînd încărcăm noi grîul lui giupînu Sidor?... Ţi-am spus eu atunci, cum m-o pălit pe mine o miroaznă de pîne caldă, de m-o apucat ameţeala, cînd giupî- neasa Malca a lui giupîn Marcus, scotea franzoale de celea împletite de la cuptior, albe, cumu-i caşul!... Pentru noi, pastramă de vacă moartă şi mămăligă de malai aprins... Apoi ne-a mai venit rîndul să ne‑nfruptăm şi noi de pîne albă. Că de asta s-apro- pie Revoluţia din sus!... Nu, mă oameni buni? — Fără de cît, că aşa-i! au întărit cu neastîmpăr ascultătorii, jinduind cu ochii la clondirul de sub mîna lui Petrache Dumba. Dacă trece Revoluţia pe lîngă noi şi dacă ne lasă-n urmă? Se cheamă că ce-i în mînă, nu-i minciună!... Spune şi tu, Istrate, ca unul care eşti mai proaspăt venit de la meliţie şi ai văzut mai multe. Istrate Creţu s-a lepădat de răspuns: — Să-l lăsăm deocamdată pe badea Petrache a spune şi a hotărî. — Deocamdată? — Vezi bine că deocamdată! Pînă mîni. Ca să nu zici că ne-am pripit şi c-am scrîntit-o. Pe urmă, de mîni încolo, om avea şi noi cuvînt... Pînă mîni, care‑i porunca, înalt comandir Petrache? Istrate Creţu rînjea răutăcios, simţind că părerile cele mai multe sînt de partea sa. Fără turburare, Petrache Dumba l-a privit dintr-o coastă şi s-a silit a da glasului o blîndeţe de îm­păciuire: — Hai, Istrate!... întinde paharul să-ţi torn din clondir şi să-ţi potoleşti arşiţa. Pe urmă, mai ascul- tă-mă şi pe mine, că-s mai bătrîn şi mai pătimit... Toţi s-au grăbit cu paharele. Le-au deşertat strop- şindu-se şi tuşind, fiindcă rachiul era tare, marfă de frunte din orînda lui David Liftac; şi-au şters mustăţile şi buzele care cu dosul palmei, care cu mîneca sumanului; apoi au dat ascultare, lungind gîturile. — Se cheamă că oameni călări, de trimăs am tri- măs noi la gară să oprească descărcatul şi încăr­catul grîului! A început Petrache Dumba. Asta-i una... A doua-i, că nu de grîul pe care-l cară giupînu Marcus la gară, să-l mîne spre Brăila, avem noi a purta grija cea mare. De Cotu Hăbăşeascăi îi vorba. De pămînt... Asta ne doare. Pămîntu!... Cotu Hăbă­şeascăi, pe care ni l-o smuls de la gură giupînu Sidor cu tertipurile lui... Şi pe urmă, de ce n-ar fi vorba chiar de Prigorenii noştri, de-aicea?... Pentru asta vine Revoluţia din ţara Moldovei de sus, către noi, şi pentru asta s-or ridica satele... Să-şi ceară dreptu la pămînt, nu ca să spargă şi să prade cîteva hambare. Să intrăm cu plugu în pămîntu nostru, acuma, în primăvară!... Sofronie Leahu îşi împinse pe ceafă căciula ţugu­iată, roşcată şi jerpelită, minunîndu-se cu neîncre­dere: — Şi asta ar fi una. Numai că n-o prea văd eu!... — Ài s-o vezi, vericule!... Un bob zăbavă. Ai s-o vezi, dacă ne-om învrednici s-o facem cu chibzuială! întări apăsat Petrache Dumba, petrecîndu-şi ochii la toţi, pe rînd. — Adică are să ne deie giupînu Sidor, Cotu Hăbă- şeascăi, aşa, de dragul nostru ş-a Revoluţiei? întrebă rîzind strepezit Istrate Creţu. Are să-şi frece mînile: „Nu ştiu, n-am văzut! Eu n-am nimica împo­trivă... Luaţi-l şi stăpîniţi! şi munciţi-l sănătoşii?...” Asta crezi dumneata c-are s-o facă, bade Petrache? — Are s-o facă, dacă va vedea el că n-are încotro! — Pînă una-alta nu s-arată aicea de fată, să-l vedem noi la chip... S-o aminstuit, la Ieşii lui, unde cloceşte el ceva. Unde-i, ca să ne-o spună?... — Are să fie! Azi-mîne, avem să-l vedem înapoi... — Adus de baba Safta, cu descîntece şi cu ul­cica? mîrîi Istrate Creţu. Petrache Dumba îl măsură cu o dungă adînc şăn- ţuită între sprîncene. Simţea că oamenii înclină spre nerăbdarea şi rîn- jirea burlacului, fără răspundere de casă şi fără grija atîtor guri de hrănit, care apăsau asupra lui. Biruindu-şi deci răspunsul mai hărţăgos ce-i mînca limba, vorbi arar; — Măi, Istrate, frate Istrate!... Te ştiu om diştept. O iei tu cîteodată razna, că asta-i a tinereţii, dară te ştiu om diştept... Ian s-aprindem lampa, că ne-a prins noaptea!... S-aprindem lampa şi să ne vedem la ochi, ca să-mi răspunzi tu pe urmă mie uitîndu-te colea, în ochi, dacă e vorha de descîntece şi de făcut cu ulcica... A frecat un chibrit, a aprins lampa şi s-a aşezat la locul său, petrecîndu-şi încă o dată privirea la tovarăşii de masă, rînduiţi pe băncile de lemn şi la umbrele lor negre, deşirate pe pereţi. Din cealaltă încăpere, mare, a orîndei, se auzeau glasuri şi ciocnete de pahare, rîsul lui Chirilă Chitic, care se întrecuse cu cinstirile şi îşi aflase buni prie­teni din aceeaşi tagmă, să-i ţină de urît. Petrache Dumba s-a încruntat; dar şi-a stàpinit o oţărala. Prin cuget i-a pîlpîit ca umbrele de pe perete, amintirea unei nopţi de astă-toamnă, în toiul ploi­lor,   cînd tot aşa se găseau dînşii aici, aşteptînd tot aşa să le-aducă răvaş, Culită, argăţelul părintelui Eftimie. Obliciseră dînşii că ar putea înjgheba obşte, să pună mîna pe Cotul Hăbăşeascăi: două sute de fălci ară­tură, optzeci fîneaţă, treizeci imaş. Răvaşul a venit. Toate erau aşezate pe roate. Şi ceva s-a scrîntit... Poate că s-a întrecut el atunci cu băutura şi a spus mai multe şi cu mai tare glas decît se cuvenea. Poate că s-a nimerit printre dînşii unul mai slab de fire, alde Chirilă Chitic, care a mers să-i vîndă lui jupînu Sidor pentru o mierţă de malai şi o carboavă de argint. Asta n-a răsuflat nici acuma. Destul că jupînu Iuju a prins de veste şi a dat fuga să le-o ia înainte... Tot aşa, ca în astă-seară îşi făceau dînşii mari plănuiri, în mare taină şi cu mare neastîmpăr, cînd a venit de afară acest Istrate Creţu, cu cinci urme roşii de degete pe obraz, palma Dochiţei, cum le-a fost dat s‑o cunoască mai apoi din spusele unora şi altora. Datoria lor, a lui îndeosebi, e să lucreze acum cu mai multă luare-aminte. Şi să-i găsească vremea strînşi cot la cot. Întorcîndu-se aşadar spre Istrate Creţu, a grăit cumpănindu-şi judecăţile, să-l aducă la gîndul său pe cale ocolită: — Ian să-mi spui tu una, măi Istrate, vericule!... Acuma, că ne vedem la ochi... Să-mi spui, ce face el, vînătorul, cînd vrea să pună gabja pe-o hulpe, pe care-o ştie el cu pui sugaci? — Pîndeşte pe-aproape de vizuina puilor, Pîndeşte, aşteaptă şi-o dibuie să-i cadă-n palmă. — Asta vroiam eu s-o aud de la tine! Acuma ai înţeles? — Am înţeles şi nu prea... — Ai să înţelegi mai bine! Ş-or să-nţăleagă şi toţi oamenii iştia... Unde-s puii lui giupînu Sidor şi a giupînesei Ghizăla? — La curte... Unde să fie?   — Şi unde-s puii lui giupînu Marcus şi ai giupî- nesei Malca? — Tot la curte... — Acuma aţi înţeles? — Am început a pricepe... prinseră toţi a se mişca; rîzînd şi clătinînd din cap a încuviinţare. Nu-i proastă socoteala!... Petrache Dumba nu mai privi la nimeni. Îşi privea mîinile mari şi noduroase, aşternute pe masă, strîn- gînd şi descleştînd pumnii. Vorbi, cu ochii la ele: — Mă bucură că aţi început a pricepe. Asta-i toată socoteala!... Cît o hi el de păcătos giupînu Iuju şi cît de păcătos giupînu Marcus, n-are să-i rabde inima să nu se-ntoarcă la plodurile lor. Mai ales pe asemenea vreme de primejdie pentru dînşii... Asta-i lege omenească, fie că-i vorba de creştini ori de-ne­creştini. Aicea nu-i treabă de creştinie ori de necreş- tinie... Parcă legea la care se închină giupînu Sidor ne-a strîns pe noi aice? Faptele şi năravul lui!... Şi parcă de ne cădea pe cap un creştin bisericos ne­voie mare în locul lui giupînu Sidor, nu ne aflam noi tot aicea acuma?... Nu ne omora el cu dragostea şi cu mila, măi Istrate?... Cunoaştem, că sîntem pă­ţiţi... Ca să mă întorc la alde giupînu Sidor şi giu­pînu Marcus, fiindcă de dînşii e vorba. Precum ţi-am spus şi datu-ţi-ai şi tu seama, tot în minele aieste, ale noastre, or să cadă... Vin singuri la capcană... Iară cînd i-om avea noi în mînă, i-om socoti! Să mai vină şi rîndu nostru a le face socoteală, nu numai dînşii să ne socotească în condicile lor măsluite... — Adică, ce fel de socoteală? ţinu să afle nu- maidecît Sofronie Leahu, sucindu-şi obrazul chinuit în lumina gălbie a lămpii. — Socoteală scurtă! Le aşternem hîrtiile sub ochi, să iscălească. Vă lepădaţi d-e Cotu Hăbăşeascăi? Bine!... Vă lepădaţi de Prigorenii pe care l-am mun­cit neam de neamul nostru, cu braţele noastre?... Şi mai bine!... Iscăliţi şi mergeţi sănătoşi... Luaţi-l şi pe   giupînu David cu nevasta lui şi cu pruncii lui şi duceţi-vă în lume, unde v-or îndrepta ochii... Nu?... Nu vreţi să iscăliţi?... — Ei? glăsuiră toţi cu fierbinte îngrijorare. Şi dacă nu vor?... — Dacă nu vor, om lăsa şi noi mînele aieste ale noastre, să-şi mai facă şi altă datorie!... Să mai apuce furca şi coasa şi sapa de coadă, şi-ntr-altfel!... Atun­cea, da!... Pînă atuncea, să mai pornim la schimbul nostru şi să facem de strajă, ca să nu scă­păm puii de hulpe din vizuina lor, că dacă i-am scă­pat, n-am isprăvit nimica, nici de data asta!...   Au plecat, să se împrăştie cu toţii, trecînd prin încăperea cea mare a orîndei. De sub gazorniţă şi de sub şiragul de covrigi us­caţi, David Liftac, cu scurteica între umeri, i-a urmă­rit în tăcere, necutezînd să întrebe, clipind mărunt din genele roşii şi spuzite de nesomn. — Ce-i cu dumneata, mătuşă Zamfiro? se minună Petrache Dumba. Ce-ai păţit de-ai ieşit din. bîrlog, că nu te-a mai văzul nimeni de doi ani prin sat?... Zamfira Urzicuţă, o băbuşcă pitică, zbîrcită şi vădană, care într-adevăr de doi ani nu mai călcase afară din coşmaga ei de la marginea satului, sub un dîmb, a răspuns în dinţii fonfi, cu glas subţire ca o aţă: — Iaca am ieşit şi eu, Petrache, să văd cum vine Rivoluţia... Nu mai vine, maică? — Vine, mătuşă! Vine... — Apoi să vină mai răpede, maică! Că nu mai poci aştepta... — Da ce-aştepţi dumneata de la Revoluţie, mă­tuşă Zamfiră, de nu mai ai răbdare? Băbuşca i-a făcut semn să se aplece, ca să-i spună la ureche. Şi i-a şoptit, tipărindu-şi broboada nea­gră, pe capul mic cît un pumn: — Ce s-aştept, maică?... Numai ţie ţi-o spun, Pe­trache, fiindc-aud că ai hi avînd cuvînt la dînsa...   Să‑mi deie altă vacă, în locu văcuşoarei mele de-o pierit acuma doi ani, cînd au fugărit-o haidamacii lui giupînu Iuju la suhat şi-or ţinut-o nemîncată şi ne­băută trei zile la curte, că n-am avut cu ce plăti gloaba... Să-mi deie altă văcuşoară, Petrache maică!... Că-s femeie bătrînă şi eu numai cu lapte mă ţineam şi de doi ani numai buruieni mănînc... Asta s-o faci tu pentru mine, Petrache maică, dacă Rivolutia despre care tot zice lumea că vine, poartă ea steagul dreptăţii în mînă... O vacă porumbă să-mi deie, cum o fost Porumbaca me, săraca de dînsa!... Da să nu mă uiţi, Petrache maică!... — Bine, mătuşă Zamfiro! încuviinţă îndoielnic Petrache Dumba, oftînd din baierele inimii, fiindcă afla că răbojul Revoluţiei lor se încărca cu o sume­denie de alte încîlcite şi nedezlegate răfuieli. Fii fără grijă, mătuşă Zamfiră! Cum agiunge Revoluţia ai­cea, pun cuvînt şi s-a făcut treaba. — Să trăieşti, Petrache! Da nu uita... — Nu uit. În prag, în noapte, Petrache Dumba şi-a împins căciula să-şi dezvelească fruntea şi s-o răcorească în văzduhul umed. De la spate, a răsărit Chirilă Chitic, clătinîndu-se cu o litră pe jumătate deşartă în mînă. S-a clătinat, s‑a proptit, a purtat ochii tulburi spre zări şi a dat strigăt adînc, zvîrlind cît colo sticla care s-a spart în ţăndări: — Uliuliuu!... Măi fraţilor!... Ieşiţi şi vedeţi, măi fraţilor, măi!... Ieşiţi şi vedeţi c-o răsărit şi soarele nostru, măi!... Nu unu, măi!... Patru sori, ne-or ră­sărit, fraţilor!... Oamenii au dat năvală, îmbulzindu-se din prag şi cercetînd cu ochii focurile învîlvorate, departe, peste culmi. Se împingeau şi cercau să lămurească locu­rile: — Acolo-i, la Comana, la Mendăl Zinger! Din­colo, la Cîrligi, la Mitache Stroja! Şi dincolo, la Prisaca văduvei lui Canta... Iară noi stăm!... Arde şi   la Buieşti, măi oamenii buni, la Dudel Feibiş... Iară noi stăm!... Cel de dincolo, de departe, unde s-ă fie, bre Sofronie?... — La Podoleni, la cealaltă moşie a lui Stroja, unde să fie?... Arde, c-o început răfuiala noastră!... Şi noi stăm!... Petrache Dumba s-a depărtat spre locul său de strajă, cu măselele încleştate şi cu viermele îndoielii rozîndu-i în inimă, cum roade cariul în grindă. „Şi noi stăm!... Iară noi stăm!...” Cuvintele îi sunau ca tot atîtea mustrări îndreptate prea îndelungelor sale chib­zuieli şi aşteptări.     [1] Bunicule!    

Adapostul Sobolia de Cezar Petrescu Prima carte   ­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­............................ ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ...................   MAI ÎNTÎI, NUMAI 8 ORE DINTR-O SINGURĂ ZI...    În acea albastră şi străvezie, atît de dulce dimineaţă de april, leat 1944 de la Mîntuire, comunicatul unui ziar vestea încă o repetiţie generală de apărare pasivă. Mai nimic peste rînduiala de toată ziua. Programul obicinuit, cu oarecare variante. Acordarea urlătoarelor si­rene pe diverse game. Prealarmă, alarmă şi încetarea alarmei. Ca ieri, ca alaltăieri, fără îndoială ca mîine. Căci dacă numărătoarea bătrînă, din veac, purcedea de la cel ce s-a lăsat pironit pe cruce pentru dreptatea, blîn- deţea şi pacea lumii, zodia din nou încruntată ă vărsării  de sînge preluase altă cronologie a sa, amintind oamenilor, cu rînjet macabru de craniu, că dreptatea, blîndeţea şi pacea lumii au rămas himerice închipuiri, înmormîntate acolo departe, în veac. Leatul cel adevărat era altul. Anume, patru pe-al cincilea an de la a doua gigantică încăierare a ginţilor, încă mai vrăjmaş ca oricînd hăituin- du-se să se extermine, pe uscat, pe ape şi sub apă, în văzduhuri. Iar în cugetul lectorilor de comunicate din capitala României care a fost mare şi nu mai era, după aceşti patru ani jumătate de crîncene urgii pecetluite cu slove de clo­cotită smoală în Apocalipsa lui Ioan, nimic nu se mai cu­tremura la suplimentul unei alarme aeriene. Se împliniseră toate, drept este, precum le-a fost ursit fulminantul prooroc. Şi precum le cobea călugărul cel nebun şi tuturor cunoscut Filaret, care străbătea tîrgul   din zori pînă-n noapte cu o desagă de cărţi sfinte, gesticu- lînd, afurisind zidurile Babilonului şi rugîndu-se apoi, pînă la lacrimi mîhnit, pentru izbăvirea orbilor care nu văd şi surzilor care n-aud îngerii trîmbiţînd judecata de-apoi.   Se împliniseră toate, dar toate mereu prin aiurea locuri. Duhul pustiirilor secerase cu adevărat pacea de pe pămînt. Seminţiile lui Sem, Ham şi Iafet, şi altele încă despre care nici n-avusese ştiinţă cartea Genezei se jun- ghiau de zor una pe alta, de la tropice la cercul polar. Se năruiau umile sălaşuri cu miile de mii, mîndre cetăţi, pa­late, catedrale, muzee, străvechi şi străluce aşezăminte, zdrobite de-a valma sub grindina nemilostivă a schijelor. Piereau zvîrcolindu-se-n pulbere mame cu pruncii la sîn, unchiaşi proptiţi în cîrje, flăcăi cu atletic grumaz şi dia­fane fecioare cu ochi speriaţi de antilopă, cărturari cu fruntea împovărată de gînduri şi fragedele vlăstare în care abia se desfoiau mugurii viitorului, bunici, nepoţi, copii, genii şi nevolnici glăsuitori de rînd, trecuţi îndeavalma cu toţii prin sabie. Pîrîiau trosnind catapitesmele cerului şi împărăţiilor pămînteşti. Iasmele morţii, cu despletitele lor coame în vifor, cutreierau fără istov uscatul, mările şi oceanele pînă la antipozi, naltul stelelor, nechezînd sirepe şi tîrînd după ele volburi de vîlvătăi, nouri de fum şi pu­cioasă, vîrtejuri de scrum, care pluteau apoi îndelung peste cîmpii devastate ca negrele funingini de corbi. Scă- părînd din copite, sfărîmaseră-n ţăndări şi cremenea stîl- pilor de la hotarele ţării; hotare însă la zeci şi sute de leghe, de unde vaierele nu se aud. Cea de-a doua cataclismică încleştare a noroadelor în lupta-le aprigă pe viaţă şi moarte se dovedise astfel nemăsurat mai înfricoşată decît în obscurele profeţii din Apocalipsa lui Ioan şi-n afuriseniile ucenicului său rătă­citor Filaret, fiindcă de astă dată s-au năpustit din hru- bele instinctului de nimicire şi rapt cu toate născocirile diavoleşti ale veacului: maşini precise de ucis, fulgeră­toare, teribile, tancuri şi-aruncătoare de flăcări, mine, cetăţi zburătoare, „Stukas”, torpile, pe care nu le-ar fi putut bănui cu două milenii în urmă un ignar slovenitor de-apocalipse şi nu le pricepea nici acuma un biet călugăr nebun. Dar nici o năprasnă nu se abătuse pînă aici. Printr-un misterios pact cu puterile cerului, poate cu cele din adîncuri, ale Satanei, ce importă, numai ostrovul accsta cu lilieci înfloriţi în mijlocul talazurilor de pară conjurase mînia apocalipticelor stihii. Pe cine să-l mai înfioare, aşadar, primejdia păsărilor cu plisc de fier, care dădeau tîrcoale tot în depărtate stoluri, lepădîndu-şi tot asupra altor cetăţi ajunse de blestem ouăle lor de schijă   şi foc, fără a se-ncumeta să se-apropie vreodată şi de feri­tul tîrg al ciobanului Bucur? Comunicatul invita, de altfel, publicul capitalei nici să nu se-alarmeze cumva de asemenea alarme, ce nu-s chiar alarme. Dimpotrivă. Toţi să-şi vadă de treburi cu abnegaţie, energie şi pa­triotism, întru a binemerita glorioasa „citare pe naţiune”, cum instaurase o nouă datină stilul cel nou al vremii, pă­truns de-o dinamică şi lapidară superbie.   Lalu Măldărescu a împăturit gazeta şi a căscat. El nu era nici dinamic, nici lapidar, nici pătruns de superbie. Ca unul care n-avea vreo treabă deosebită nici în ase­menea dimineaţă, exasperant de aidoma cu atîtea altele  de cînd, rănit în stepa kalmucilor şi trimis la vatră, se po­menise iarăşi fără nici un rost pe uliţele Bucureştilor, a împăturit lînced gazeta, a pus-o sub cot pe marmora mesei şi a privit în neştire, afară, prin geamul cofetăriei „Capşa”, la forfota glotimei de pe Calea Victoriei. A împins în lături, cu silă, ceaşca de cafea. Cafea de război: coclită mixtură de mazăre prăjită, orz, năut şi fasole soia. A strivit pe buza scrumierii ţigara fumată numai pe jumătate şi a aprins maşinal alta. Ţigară de război: cu tutunul grunzos, nefermentat, că­trănit ca faimoşii ciuciuleţi de pănuşi din care pufăiau in­digenii nudişti măiestru tatuaţi ai insulei Guanahani, spre stupoarea lui Columb şi a matrozilor de pe caravelele Isa-belei de Castilia, cînd au ancorat întîia oară în Indiile Occidentale. De război comunicatele, de război alarmele, cafeaua, tutunul, celofibra stofelor, săpunul mirosind a ţiţei, cîrna- ţii populari, puzderia de timbre pestriţe aplicate pe nota  de plată. Numai lumina de-afară, irizînd transparent în acuarela sinilie a cerului, şi numai sonora clamoare a mul-ţimii, revărsată dincolo de trotuare, păreau că se-nverşu- nează a n-aminti cu nimic prezenţa războiului acestuia al altora. Încă nu. Încă nu, deşi de la sfîrşitul iernii, frontul se apropiase cu salturi zvîcnite de panteră; deşi vîrful Moldovei fusese decapitat de-o nouă „desprindere elastică”, ultima for- mulă adoptată de celălalt stil, mai puţin dinamic acum, al strategilor care se căzneau să răstălmăcească drept stră­lucite succese operative retragerile dînd de-un an tot din cot în cot, cotul Volgei, cotul Donului, al Doneţului, al Niprului, al Nistrului. Poate printre trecători se aflau şi pribegii ţinuturilor ocupate, în gîfîită căutare de-un acoperiş, rude rătăcite,  un prieten ospitalier. Poate în trilul voioaselor chicotiri   se strecurau şi oftările năbuşite ale celor care-au pierdut totul. Poate o femeie în hobot cernit, prelingîndu-se ca o vinovată pe lîngă ziduri, îşi ştergea pe ascuns o lacrimă. Acestea însă nu se întrezăreau, nu se întreauzeau. Suspinele expirau volatil în irizările soarelui radios: chi­purile sumbre se mistuiau hăpăite de tumultul vehement  al străzii. Nu era loc, nu existau antene pentru ele. Fiecare, ghe­muit în sacru-i egoism, le respingea ca pe tot atîtea ne­poftite spectre, ca tot atîtea discordante accente, ca muge­tul inutil sinistru al sirenelor de alarmă, care nu mai alarmau pe nimeni, ofensînd doar timpanul; pe toate le alunga fiecare de la sine, pentru a se bucura cu avid ne- saţiu de încă o primăvară încîntătoare, de torentul melo­-dic al austrului, de primele albastre flori, de spectacolul capitalei felice de totdeauna. Femeile inaugurau cel dintîi taior al sezonului, cu blănile de vulpe argintie zvîrlite într-o studiată indolenţă pe umeri. Aruncau galeşe ocheade vitrinelor cu articole  de lux prohibite în severele ordonanţe, dar agresiv expuse în văzul tuturor; filtrau nostime priviri printre palpitări   de gene ofiţerilor cu întraripate insigne de aviatori. Nostimi erau şi aceşti pantofi ortopedici, cu talpa de plută şi călcîiul decoltat!  Cine-ar fi crezut că ochiul avea să se deprindă atît de grabnic? Nostimă şi moda aceasta fără pălărie, cu părul fluturat de adieri, ca în promenadele parcurilor balneo-climatice!... Cine-ar crede că toate şi toţi aleargă spre o ţintă   precisă? Că-i mînă şi-i aşteaptă vreo grijă apăsătoare?    Că au fraţi, soţi, iubiţi, părinţi, feciori care se tîrîie acum pe brînci, sub clănţănitul mitralierelor şi icnirea mortal stropşită de branduri, în hleiul frontului de răsărit? Era curaj, bravadă ori numai incurabilă opacitate la semnele spăimoase ale împlinitului Apocalips? Ar fi îndrituit re­compensa unei napoleone citări pe ordin de zi ori şuie­rătorul sfîrc al harapnicelor de foc? Lalu Măldărescu nu afla răspuns la asemenea între-  bări fără dezlegare. Nici nu-şi punea, de altminteri, ase­menea întrebări fără dezlegare. De mult murise ceva în  el. De mult ceva îi împîclise ochii. Şi de mult îi storsese sîngele din inima seacă, de iască. Ocolea cu ochii o anume masă. Numai această grijă     îl stăpînea despotic. Să nu privească într-acolo. Masa din colţul ferestrei, la stînga, unde acum trei ofiţeri de panţerdivision şi o femeie bălană, stacojie la obraz, rotofeie la trupul vîrtos cetluit în uniformă, în­gurgitau metodic, în cucernică reculegere, enorme căpiţi de frişcă şi o întreagă stivă de prăjituri. Acolo fusese ungherul lor de predilecţie. Al Antoane- tei şi al său, vreme de aproape cinci ani, înainte de a se despărţi. Acolo îşi hotărau întîlnirea şi popasul la aperi-tiv, aşteptîndu-se unul pe altul, cînd viaţa, îndeletnici-  rile, capriciile îi risipeau de-acasă în vultoarea capitalei pînă la ora prînzului. La aceeaşi masă au stat şi în ultima lor dimineaţă împreună: el fără nici o presimţire, uitîn- du-se tot aşa pe geam, prin fumul destrămat al ţigării,  doar cu alţi ochi şi doar prin fumul într-altfel aromat al altei ţigări; ea răsfoind cu degetele înmănuşate magazi-­ nele franceze şi englezeşti, pe care automat, la sosire, le prezinta nelipsitul Costea, vînzătorul ambulant de publi­caţii streine cu zona de operaţii monopolizată exclusiv   pe sectorul dintre „Capşa”, „Dragomir”, „Continental”, „Cina” şi „Athénée-Palace”. A închis revistele şi s-a ridicat calmă de la masă, cer- cetînd ceasul brăţării de aur: — Are răbdare încă trei sferturi de oră Lalul meu,   cel ca totdeauna gentil şi indulgent? — Are, n-are, aştept!... a înţeles el, surîzînd cu ino­-cenţa soţilor gentili şi indulgenţi. Pot să fac altceva? — Poţi!... Poţi să nu-ţi faci figura aceasta dezolată... de martir... — Uite, o desfac... s-a grăbit, lăsînd să-i cadă într-adevăr ca o mască orice urmă de contrarietate, conţi- nuind a surîde mai deplin şi dezmierdînd-o cu privirea, fiindcă după cinci ani se pomenea adorîndu-i ca în pri­mele zile elastica siluetă în mantoul subţire, gris, din   acea dimineaţă vîntoasă şi burzuluită de mai; mantoul   cel nou, cu gulerul vaporos şi blana fumurie. A continuat a surîde, senin, adăogind o întrebare de încercat expert în nacafalele femeieşti: — Iar rendez-vous la coafor? Pariez... — Iar... confirmase într-un suspin Antoaneta, de astă dată ea cu resignare de martiră. Calvarul nostru... — Sărăcuţa de dînsa! — Lasă genul ironic, că nu te prinde! Fii tu, cum    eşti tu. El a fost el, cum era el, implorînd: — Dar nu vii mai tîrziu de unu? Te rog. — Nu. Fii sigur. N-am să viu mai tîrziu de unu... Pa! S-a ridicat. S-a dus. Şi nu s-a mai întors niciodată. N-a mai revăzut-o niciodată. Ce imbecile şi copilăroase temeri l-au cuprins, tor-turîndu-l, cînd minutarul a arătat treptat unu jumătate; două, două şi-un sfert! Nelinişti, priviri anxioase pe   geam şi spre uşă, închipuiri dramatice: un accident, balta de sînge sub roţile de automobil, aglomeraţia de gură- cască, inevitabilul martor cu iniţiativă dînd publicul la o parte şi strigînd aferat: „Un medic, chemaţi un medic”. Sau o criză subită şi atroce, paralizantă, de cine ştie ce boală fatală, pe care i-o ascundea ca să-l cruţe. Poate o sincopă de cord. Îşi amintise că mama ei a murit de inimă... Orice îşi imaginase, de orice se temuse, în afară de hîdul adevăr. La două şi-un sfert, a început a circula cu neastîmpăr între masă şi cabina telefonică. Telefoane la coafor (An- toaneta nici n-ajunsese pînă acolo), la Salvare, la Pre­fectura de Poliţie, la prietene, acasă. Acasă, unde, bizar, nu răspundea nimeni, nici servitoarea. Ce imbecilă naivi­tate! Cît de puţin o cunoscuse după atîta viaţă împreună, zi de zi şi noapte de noapte! Spre seară, cînd a păşit în sfîrşit pragul casei îndărăt, istovit, palid, cu buzele spuzite şi cu mîinele scuturate    de fleşcăiala nervilor, încît nu nimerea cheia de alamă     în încuietoarea Yale, şifonierele erau golite. Bagajele ei, transportate. Hîrtii rupte, mototolite, facturi de la croito- rese şi modiste, o mănuşă desperecheată cu care se juca pisicul lor de Angora. Şi pe birou, în evidenţă, un plic.   Iar înlăuntru, cel mai laconic răvaş de despărţire:   „Iartă-mă şi uită-mă! Antoinette”   De-atunci, un resort lăuntric s-a deteriorat. O ceaţă    i-a înnegurat pentru totdeauna ochii; un crîşnet cinic i-a devastat viaţa. „Iartă-mă!...” Se poate ierta premedita­-   rea gheţoasă şi feroce, inumană, cu care regizase această plecare, plantîndu-l caraghios la o masă, concediind slu­gile, expediindu-şi lucrurile clandestin, în rate, ca o vul­gară eroină a părăsirilor de domiciliu conjugal din cronica judiciară? „Uită-mă!” Ce simplu! Se poate uita? O poate uita? Se poate ierta şi uita înşelăciunea aceasta laşă, de­gradantă, pe tipicul repertoriului de teatru ieftin; fuga aceasta cu un vag amic, care ca substanţă umană nu pre­ţuia nici cît cămăşile şi cravatele spilcuite-i făpturi? O larvă, un parazit, tipul clasic de pique-assiette, nulitatea perfect rotunjită ca o sferă. Nici astăzi nu-şi explică prin ce stranie aberaţie a   fost capabilă să aleagă între dînsul şi astfel de neverte­-brată creatură. Cînd i l-a prezentat Antoanetei într-un foyer de teatru, după ce-i ascultase palavrele cu o vizi- bilă agasare, măsurîndu-l distant, peste umăr, nu ea îl întrebase oare scandalizată: „Cum poţi să-mi impui o asemenea companie? Şi cum poţi tolera un asemenea specimen de amic?” El a strîns din umeri: „Amic! Cam exagerat spus. O cunoştinţă de vagon-restaurant, de sta- ţie balneară, de «Capşa».., Ca să fiu sincer, nici nu-mi amintesc unde şi cum l-am cunoscut. România Mare, ca   şi grădina lui Dumnezeu, e plină de toate lighioanele...” Ea a pufnit în rîs alintat, prinzîndu-i braţul în gestul de intimă tandreţe care-i izola de tot universul cînd îşi cău­-tau în ochi : „Lighioane pomădate şi nepomădate... Zi!... Ai observat cum mirosea a chiclazuri ca o curtizană?”   Iar acum, pe acesta îl alesese! Înadins parcă, pentru a spurca o durere adîncă, bărbătească, gravă, alterînd-o cu veninul infam al umilinţii. Căci mai tare decît durerea chiar a fost umilinţa. S-ar fi resemnat poate; după ce       s-ar fi istovit uluirea deznădăjduită din el, ar fi iertat,      ar fi uitat, ar fi uitat-o. Dar să-l schimbe cu un Bim- birică? Aşa îi spuneau toţi, şi ea o ştia. Bimbirică! Diminutiv pospăit şi minor, care definea un pospai de om, situa o distanţă: „Fii amabil ca tot­deauna, Bimbirică, şi învîrte-te să-mi procuri un bilet      la concert!...” „Bimbirică, reţine o boxă la «Mon-Jar-  din»!...” „Bimbirică, primeşte colea cîteva mii şi fă pen­tru mine o comandă de ţigări speciale la C.A.M....” Bim­birică, afabil şi zîmbitor, dichisit, pomădat, monoclat, trepăda după comisioane; se descurca după împrejurări, cînd cu persuasiune, cînd cu tupeu; uita de regulă să     dea îndărăt resturile; dispărea o lună în aventuri mai   mult suspecte decît galante şi, după toate aparenţele, rentabile; se oferea să plimbe căţeii şi să conducă auto­mobilele la garaj; făcea interminabile stagii în antica­- mera miniştrilor şi a doua zi istorisea toată pătărania   într-o versiune proprie şi cu adaos de fanteziste brode­-  rii, lăsînd a se înţelege că e în graţia Excelenţelor, care nu-i refuză nimic. Îl amînau trei ore, tocmai ca să-i  acorde audienţa din urmă, familiară, după ce pleca ple­-bea, ca să poată tăifăsui în tihnă la o ceaşcă de cafea... Uneori, plictisită de băsmuirile debitate cu atît de im­perturbabilă sfruntare, concluzia o pronunţa chiar An- toaneta: „Mai bine l-ai trimite pe Bimbirică să ne re- zerve camere la Sinaia, la «Palace»! Măcar la giranţii hotelurilor are trecere sigura... Fiindcă la miniştrii cu   care se laudă el, el s-o creadă!” Ca pe urmă, cu Bimbi- rică să-l abandoneze, pentru un Bimbirică să calce în picioare tot ce-i lega pe o veşnicie. Aceasta fusese, ase­menea femeie a iubit, i-a fost tovarăşa de cinci ani, con­fidenta, steaua cea bună. O credea steaua cea bună!    Cum să nu simtă încă gustul fad de cenuşă în gură şi   cum să nu ocolească privirea de la masa care a fost           a lor?     Atunci, după primele formalităţi ale despărţeniei, după ce a luat asupră-şi cu dezgustată mărinimie toate culpele legiuite de rigoare, cînd viaţa s-a arătat înainte deşartă şi fără nici un liman, ca naufragiaţii în deznă­-dejde, s-a acăţat de un fragil fir de pal. Tot de la masa de-acolo, a lor, s-a tras hotărîrea-i bruscă. Atît de adevărat este că la originea celor mai grave decizii zac cele mai rizibile incidente ale cotidia­nului, măruntele fapte diverse încărcate de-o ocultă semnificaţie. Se instalase în colţul lor, numai ca să-şi dovedească tăria de fire. Că nu-l doare nimic. Că nu se lasă pradă dezolărilor sentimentale, ca liceenii după întîia decepţie de amor sau după catastrofa primei blenoragii. S-a insta­lat, a aprins ţigara şi a rotit ochii provocător. Nimeni nu-i purta însă de grijă. Cîţiva cunoscuţi. Schimb de saluturi banale. Micul conclav de totdeauna, prezent la „Capşa” cu o punctualitate biurocratică, for- fecînd politica României Mari, a Europei, a celor cinci continente, colportînd ultimile mahinaţiuni ale diploma­-ţiei din sursa cea mai secretă şi mai autorizată, cu pasiu­nea quasi-orientală de totdeauna. Cîteva femei ciugulind prăjiturile, ciripind cancanurile prietenelor celor mai scumpe, renovîndu-şi fardul buzelor şi pomeţilor în oglin-gioara poşetei, pipăind nervos, posesiv, pachetele achizi­ţiilor matinale după ce au cutreierat prăvăliile. De ce-şi închipuia oare că drama lui poate pasiona pe cineva? În mijlocul mulţimilor, mai fără nădejde ca supravieţuitorii în agonie ai caravanelor din Sahara, fiecare e osîndit unei teribile şi iremediabile singurătăţi. Nimeni n-apare nici   să picure stropul răcoritor de apă pe buzele mistuite de arşiţă ca să-ţi redea miraculos viaţa, nici să-ţi lipească ţeava de carabină la tîmplă, să apese trăgaciul şi să pună capăt zadarnicei chinuiri. N-ai drept măcar la vicleana mîngîiere a miragiilor care urzesc o părelnică oază cu umbră şi şipote reci, alinînd clipa din urmă a muribun­zilor din adevăratul deşert. Privea, surîzînd crispat acestor reflecţii amare şi risi­pind fumul ţigării cu mîna de pe care lipsea verigheta (încă mai rămăsese o dungă îngustă, albă, golaşă, pe inelar). Cu o voluptate rea, meschină, vindicativă, înglo- bînd toţi semenii din juru-i care-şi vedeau de-ale lor     fără bănat, se întreba oare de la ce coafor imaginar vin femeile cu gesturi mici, alintate şi perfide, de pisică? Pe cine-or fi înşelînd oare şi de cînd? Care dintre dînsele  oare e gata să-şi lase soţul plantat pentru totdeauna pe scaun în stupida beatitudine a soţilor? Ce ştiu oare unii despre alţii? Ce cred în naivitatea lor a cunoaşte unul despre celălalt?... Cufundat în astfel de crud lucide inte­rogaţii, n-a observat cînd s-a ivit chelnerul, cu zîmbă- reaţa şi protectoarea solicitudine cuvenită unui client fidel, reapărut după o absenţă nemotivată de trei luni. — Aţi fost la băi, coane Lalule? — Nu. — La moşie? — Nu! (Moşia cu pricina, la care plecau dînşii cîteodată, era a Antoanetei, dotală.) — Credeam... — Să nu crezi nimic! Surprins de acest ton tăios, pe care nu i-l cunoscuse, chelnerul, mai puţin zîmbilog, a prins a servi două far­furii, două tacîmuri, două pahare. — Rezervăm pateuri calde pentru coniţa Antoaneta? — Nu! s-a răstit el. — Atunci, saleuri, coane Lalule nu se lăsă dezar-   mat chelnerul. Avem proaspete, cum ştim că-i plac dumisale. — Nu! Ridică serviciul acesta de-aci! Strigase poate mai tare decît ar fi vrut. Şi a fost  numai o părere, dar ar fi jurat atunci că vecinii au înăl­-   ţat ochii miraţi, cu reprobare, în singurul local din Bucu­reşti unde se păstra tradiţia conversaţiilor în surdină,  chiar cînd vorbitorul sosea cu ploconul celui mai senza­ţional scandal politic sau de alcov. Chelnerul, profund ulcerat, se execută; ridicînd servi­ciul şi cerîndu-şi scuze pentru o vină pe care n-o înţelegea. Abia se depărtase cu tava, iar după el a apărut Cos-tea, omniprezentul Costea, cu umărul deformat, hîit de sarcina formidabilei arhive de sub braţ. S a apropiat în legănarea de palmiped, pinguin ori raţă leşească, aşa   cum calcă opărit întreaga breaslă a muritorilor ce-şi cîş- tigă pîinea parcurgînd kilometri şi kilometri tot pe loc: vînzători ambulanţi, chelneri, gardieni de muzee. Înainta extenuat, gîfîind, asudat dar cu joviala satisfacţie că    vede întors la matcă fiul rătăcit al parabolei. — Bine-aţi venit, coane Lalule!... El a mogorogit ceva ininteligibil, întorcînd capul spre fereastră. Fără să mai întrebe, cu autoritatea unui con- sens mutual de aproape cinci ani, Costea a scos din vraf  şi a depus pe masă teancul „lor” de reviste şi ziare, specificînd: — Astea pentru coniţa... cînd o sosi!... — Nu! s-a răstit el iarăşi. — Sunt ultimile! pledă, Costea, ştergîndu-şi nădu-şala. Azi-dimineaţă le primirăm... De cînd cu războiul ăsta, vin cu întîrziere, tot la două zile. — Ţi-am spus: nu! Înţelegi româneşte? Nu! Nu!      Ia-le de aci... Dispari! Întinsese latul palmei, cu dunga albă de pe inelarul vădan gata să le măture de pe masă într-un val-vîrtej      de hîrtii împroşcate printre picioarele meselor şi celor- lalţi paşnici clienţi.   Abia s-a abţinut la timp continuînd mişcarea în aer, nehotărîtă şi ridicolă, ca atunci cînd se întîmpla să schi­ţeze un început de salut din confuzie sau răspunsul mirat la bună ziua unui necunoscut. Sărmanul Costea l-a privit demoralizat, în ochii lăcră-moşi cu o mustrare de cîine tiohăit pe nedrept. A vrut să spună ceva. Şi-a luat seama. A ticluit ma­gazinele ilustrate în mapa doldora şi s-a retras de-a în- dăratelea, legănîndu-se greoi pe tălpile de palmiped, ca pinguinul cel mai nefericit de pe lume.