Basme japoneze

     eindva înlr-un sat o femeie care avea două fete : cea rnai mare, O-Cio, nu era copila ei bună, dar cea mai rnii.ă. O-liana, era carne din carnea ei.      Mama vitregă o îmbrăca pe O-Cio în zdrenţe, iar pe fiica ei bună numai în rochii scumpe. Pe propria-i copilă r, mingua şi o răsfăţa, dar pe cealaltă o bătea şi o punea la 'muncile cele mai grele. O-Tio căra apă, spăla rufe, gătea rnâiK-an?... Dar nimic nu era pe placul maşterei, care o ura oe moarte pe O-Cio, gândindu-se întruna cum ar j'ac-e bă Sviape de ea.      Intr-o zi friguroasă de iarnă, mama vitregă şi O-Hana -e încălzeau la vatră. O-Hana, care se moleşise de atâta căldura, spuse deodată :      - Vai ce cald mi s-a făcut ! Tare aş vrea să mănânc ce va rece şi bun.      -- Nu vrei puţină zăpadă l      - Zăpada n-are nici un gust, iar eu vreau ceva rece ,yi gustos.      O-Hana căzu pe gânduri şi deodată bătu din palme :      - Zmeură ! Vreau Zmeură ! Zmeură coaptă, dulce şi răcoroasă.      O-Hana era tare încăpăţânată. Dacă-şi punea ceva în minte, nu se lăsa nicicum până nu-i împlineau voia. Începu să se văicărească :      - Vreau zmeură ! Daţi-mi zmeură !      Văzând că nu-i chip s-o împace altfel, maică-sa strigă :      - O-Cio ! O-Cio, vino repede încoace !      O-Cio, care tocmai spăla rufe în curtea din dos, alergă la chemarea mamei, ştergându-şi mâinile din fugă :      - Pleacă îndată în munţi şi culege coşul ăsta plin cu zmeură ! îi porunci mama vitregă. Ai înţeles ? Dacă nu umpli bine coşul, nu cumva să mi te-arăţi acasă !      - Dar creşte oare zmeură acum, în miezul iernii ? întrebă sfioasă O-Cio,      -. Creşte, nu creşte, tu să ţii minte : dacă te întorci 'cu mâinile goale, nu-ţi mai dau drumul în casă.      Mama vitregă o îmbrânci pe O-Cio afară şi încuie uşa în urma ei.      Fata îşi puse sandalele de paie în picioarele goale, car încotro să apuce nici ea nu ştia. Iarna în munţi nu creşte zmeură. Dar nici cu mama vitregă nu te poţi pune...      Stătu ea ce stătu pe gânduri, dar pânî la urmă luă coşul şi o porni spre munţi. Era linişte deplină. Ningea cu fulgi mari. Copacii păreau şi mai înalţi, sub căciulile lor de zăpadă.      O-Cio căuta într-una zmeură pe sub zăpada rece şi se gândea : „Pare-se că mamei mele vitrege i s-a urât să mă vadă trăind pe lume, de aceea m-a trimis aici, ca să pier. Poate că e mai bine să îngheţ aici, sub zăpadă. Poate că atunci mă voi întâlni cu măicuţa mea adevărată şi voi pune capăt suferinţelor."      Pe fată o podidi plânsul. Rătăci astfel multă vreme, în neştire, fără să-şi mai aleagă drumul. Urca povârnişurile împleticindu-se şi cobora la vale cufundându-se în troiene. După o vreme, răpusă de oboseală şi de frig, se poticni şi căzu. În scurtă vreme zăpada o acoperi, înălţând deasupra ei o movilită albă.      Deodată, auzi ca prin vis cum o strigă cineva. O-Cio deschise ochii şi zări chipul unui moşneag cu barbă albă, aplecat asupra ei.     - Spune-mi, O-Cio, ce~ai căutat aici pe frigul ăsta ?      - Mama mi-a poruncit să adun zmeură coaptă, răspunse fata abia mişcându-şi buzele îngheţate. Dacă nu găsesc, nu mă mai pot întoarce acasă.      - Dar ea nu ştie oare că iarna nu creşte zmeură ? Bine, adaogă moşneagul, nu mai fi tristă. Ridică-te şi vino cu mine.      O-Cio se ridică anevoie de jos. Deodată simţi că i s-a făcut cald, iar oboseala îi pieri ca prin farmec. Unchiaşul păşea voiniceşte prin zăpadă, iar O-Cio alerga în urma lui. Deodată, minune ! înaintea ei se întindea o cărare ele nea, bine bătătorită, la capătul căreia văzu o mulţime de tufe de zmeură.      - Iată, acolo e zmeură coaptă câtă vrei, spuse moşul. Culege cât pofteşti, apoi du-te acasă.      Tufele acelea din luminiş erau încărcate cu boabe roşii de zmeură. Moşul se făcuse nevăzut. „Vai ! se'minimă O-Cio. Se vede treaba că a fost zeul ocrotitor al acestui munte, dacă mi-a venit în ajutor."      Apoi îşi împreună mâinile ca pentru rugăciune şi se înclină adânc. Umplu repede coşul cu zmeură şi alergă spre casă.      - Unde-ai găsit atâta zmeură ? se miră mama vitregă, care pesemne trăgea nădejde că n-o va mai vedea niciodată.      Bucuroasă, O-Hana se aşeză lângă vatră şi începu să mănânce repede, boabă cu boabă, alintându-se. ~~      - Vai ce gustoasă e ! Ce înmiresmată e ! Se topeşte în gură, nu alta !      - Ia dă-mi şi mie vreo câteva !      Mama vitregă gustă şi plescăi din limbă. Lui O-Cio nu-i dădură nici măcar o boabă. Dar fetei nu-i trecu prin minte să se supere. Nu prea era ea obişnuită cu bunătăţile. Curând o cuprinse osteneala. Se aşeză lângă vatră şi aţipi.      Deodată, mama vitregă se îndreptă spre ea şi, bătând tare din picior, îi strigă :      - O-Cio ! O-Cio ! Scoală-te ! Zgâlţâind-o de umeri, îi spuse apoi :      - O-Hana nu mai vrea zmeură roşie. Vrea zmeură liliachie ! Pleacă degrabă în munţi şi adună un coş de zmeură liliachie.      O-Cio se sperie :      -- Dar afară e noapte, iar zmeură liliachie nici nu se află pe lume. Rogu-te, nu mă alunga !      - Ce tot îndrugi acolo ? Eşti datoare să faci orice pentru sora ta niai mică. Cum ai găsit zmeură roşie, o să găseşti şi liliachie. Dar nu cumva să te întorci cu nrâinile goale, că-i vai de tine !      O îmbrânci fără milă pe fată şi încuie uşa în urma ei.      O-Cio porni către munţi. Făcea un pas, se oprea, mai făcea unul, apoi iar se oprea şi plângea cu amar. Totul era alb în jur, în munţi căzuse zăpadă multă. I se părea că visează. Oare nu cumva tot în vis culesese coşul acela cu zmeură ?      Se lăsă întunericul. Undeva se auzeau lupii urlând. Tremurând din tot trupul, O-Cio se lipi de un copac.      Deodată auzi o chemare înceată şi ca din pământ se ivi înaintea ei bătrânul cu barbă albă.      - Spune, O-Cio, mamei tale i-a plăcut zmeura ? întrebă el cu blândeţe.      O-Cio se uită la el şi izbucnind în plâns, şopti printre suspine :      - De astă dată mama vitregă mi-a poruncit să-i aduc zmeură liliachie...      Moşneagul se împurpura de furie. Ochii îi străluciră :      - Mi-a fost milă de tine, şi de aceea te-am ajutat      să culegi zmeură roşie. Dar femeia asta e mai rea şi mai      nesocotită decât credeam eu. Fie, am s-o învăţ minte !      Vino după mine...       Moşul porni înainte cu paşi repezi. Coborî iute da vântul povârnişul unei văi adânci, iar fata fugea, abia ţinându-se pe urmele lui.      - Priveşte, O-Cio ! Iată zmeura liliachie !      O-Cio se uită şi mai să nu-şi creadă ochilor. Zăpada din jur ardea cu flăcări violete. Pretutindeni se vedeau boabe mari şi strălucitoare de zmeură liliachie. O-Cio, culese cu teamă câteva boabe. Nici pe fundul coşului boabele nu-şi pierdeau lumina lor liliachie.      O-Cio umplu coşul şi fugi cât o ţineau picioarele spre casă. Munţii se dădură la o parte ca să-i facă loc. Într-o clipă rămaseră departe, îri urmă, şi O-Cio se pomeni în pragul casei. Ţînând în mâini coşul 'cu zmeură ca pe ceva înspăimântător, strigă cât putu de tare :      - Mamă, deschide ! Am găsit zmeură liliachie !      - Ia te uită ! Zmeură liliachie ! se miră mama vitregă nevenindu-i să creadă.      Pasămite .crezuse că pe O-Cio au mâncat-o lupii şi când colo nu numai că ea se întorsese vie şi nevătămată, dar adusese şi un coş cu zmeură : zmeură liliachie, cum nu se mai află pe lume. Deschise uşa, lăsând-o pe fată să intre.      O-Hana se apucă să înfulece la zmeură :      - Vai ce bună e, ee gustoasă e ! Gustă şi tu măicuţa... Cred că nici zeii nu mănâncă asemenea" fructe dulci şi înmiresmate.      Îşi umplură amândouă gura. Cuprinsă de teamă, O-Cio înce-rcă să le oprească pe soră şi pe mama vitregă :      - Măicuţă, surioară, prea sunt frumoase fructele astea, prea luminează ciudat... Mi-e teamă că nu e lucru curat, nu mai mâncaţi din ele !      Dar O-Hana strigă la ea :      - Tu, una, cred că te-ai săturat mâncând dintr-astea, acolo, în pădure. Dar pesemne că nu ţi-a ajuns, şi-ai vrea să le mănânci şi pe-ale noastre ! Ba mai puneţi pofta-n cui !      Luându-se după O-Hana, mama vitregă o alungă pe fată din odaie şi nu-i dădu să guste nici măcar o boabă.      Dar n-apucară mama vitregă şi O-Hana să sfârşească de mâncat zmeura, că începură deodată să se facă liliachii, tot mai liliachii, iar către ziuă muriră amândouă.      Când ii veni vremea, O-Cio se mărită şi avu doi copii. Multă zmeură roşie, coaptă, culegeau copiii de prin munţi, însă pe timp de iarnă nimeni n-a mai găsit zmeură coaptă sub zăpadă.     

Unde-i capatul lumii ?      Se zice că odată, demult, păsării karebinga i s-a năzărit să zboare până la capătul lumii. S-a ridicat în văzduh de pe insula ei de baştină, Tanegaşima, şi s-a avântat în zbor iute ca săgeata peste marea cea mare      A zburat karebinga şapte zile şi şapte nopţi în şir, iar în cea de-a opta zi a văzut un arbore înalt, cu o singură creangă. Arborele părea că crească chiar din adâncurile mării. A coborât karebinga pe creanga aceea, s-a odihnit, apoi a pornit iarăşi la drum.      A zburat ea alte şapte zile şi şapte nopţi peste întinsurile mării şi nu mică i-a fost mirarea văzând alt copac, aidoma cu cel dinţii. Tocmai poposise pe creangă, strân-gându-şi aripile ostenite, când din adâncurile mării se auzi un glas :      - Hei, cine s-a cocoţat acolo ? Aripile păsării fremătară de spaimă :      - Sunt eu, pasărea karebinga. Dar tu cine eşti ?      - He-he-he-he ! Eu sunt homarul cel mare. ...Crezuse, sărmana vietate, că s-a aşezat pe o creangă, şi când colo stătea pe mustaţa unui homar uriaş. O trecură fiorii.      - Ho-ho-ho-ho ! râse homarul, asta-i marea cea mare, aici e casa mea. Dar tu încotro ai pornit ?      - Vreau să ajung la capătul lumii.      La aceste cuvinte homarul îşi arcui spinarea şi izbucni într-un râs nestăvilit :      - He-he-he ! Hi-hi-hi ! Ho-ho-ho ! Mai bine lasă-te păgubaşă, nesăbuita ! Ţi-au trebuit şapte zile şi şapte nopţi ca să zbori de pe o mustaţă a mea pe cealaltă. Şi tocmai tu vrei să ajungi la capătul lumii ? Ha-ha-ha-ha !      Pasărea karebinga rămase cu ciocul căscat de uimire^ Apoi, umilită şi întristată", părăsi gândul de-a mai ajunge la capătul lumii şi porni înapoi spre insula Tanegaşima.      Homarul însă, după ce o speriase atât de straşnic, se bucură, zicându-şi în sine : „Eu şi numai eu sunt vrednic să ajung până la capătul lumii".      Şi porni fără zăbavă la drum. Sărea cu mare hărnicie şi fiecare săritură îl,apropia de ţintă cu o mie de ri *. Merse el astfel şapte zile şi şapte nopţi, în ziua a opta se simţea grozav de ostenit. Dar iată că, spre norocul lui, zări în mijlocul mării gura unei peşteri uriaşe. Intră homarul în peşteră, se odihni bine, apoi purcese iarăşi la drum, voiniceşte : la fiecare săritură lăsa în urmă o mie de ri. După alte şapte zile şi şapte nopţi, dădu peste altă peşteră, asemănătoare cu cea dintâi. Bucuros, se vârî înăuntru şi, trudit cum era, pe nesimţite îl fură somnul. Deodată se auzi de undeva un glas gros care-l făcu să tresară de spaimă :      - Cine-oi mai fi şi tu, netrebnicule ? Cum ai cutezat să intri în nara mea dreaptă ? Răspunde, dacă nu vrei să te ucid !      Homarul răspunse cu mustăţile dârdâind :      - Sunt homarul cel mare. Dar tu cine zici că eşti ?      - O-ho-ho-ho ! Eu Sunt calcanul. Dar încotro ai por-nit-o !      - Vreau să ajung la capătul lumii.      Peştera vie se zgudui ca de cutremur :      - Ha-ha-ha-ha ! Ce gând nesăbuit ! Vezi bine că ţi-au trebuit şapte zile şi şapte nopţi .ca să înoţi de la nara mţa stingă la cea dreaptă. Ascultă-mi sfatul, prichindelule, şi fă calea întoarsă.      Homarul bolborosi ceva neînţeles şi, suflând nori de spumă, porni cu mare grabă îndărăt.      După ce homarul se mistui în depărtări, calcanul se gândi : „Sunt cea mai mare şi mai puternică făptură. Pentru mine totul e cu putinţă. Cine-i mai vrednic ca mine să ajungă la capătul lumii ?"      Şi porni la drum fără să mai piardă vremea, înota fără răgaz şapte zile şi şapte nopţi. În ziua a opta îi apăru sub el fundul mării şi se ivi din ape un ţărm alb de nisip moale şi întins ca-n palmă. Se odihni calcanul acolo, apoi se avântă iarăşi la drum. După ce înotă alte şapte zile şi şapte nopţi, dădu de un alt ţărm, la fel cu celălalt. Istovit, calcanul se întinse pe ţărmul moale şi albicios şi aţipi numaidecât. Deodată răsună un glas atât de puternic, încât marea.se învolbură ca de furtună :      - Hei, tu, nepoftitule, cum ai îndrăznit să te sui pe spinarea mea ?      Calcanul începu să tremure şi strigă înspăimânţat:      - Eu sunt calcanul. Dar tu cine eşti ?      - Eu sunt caracatiţa. Ce vânt te-aduce pe-aici ? întrebă caracatiţa pe un ton batjocoritor, şi deodată îl învălui pş calcan într-un nor negru.      - Am pornit spre capătul lumii.      - Ha-ha-ha-ha, ce nerozie ? Cum a putut să-ţi treacă prin minte una ca asta ? Pluteşti de şapte zile şi şapte nopţi într-una şi tot n-ai trecut de spinarea mea. Mai bine părăseşte gândul ăsta prostesc, până nu e prea târziu.      Calcanul de mare nu răspunse nimic. Se întoarse cu coada spre caracatiţă şi porni înapoi, spre casă.   -----------------------------      1. Pasăre măiastră.      2. Ri - unitate de măsură japoneză ; este egală cu î."24 metri.    

     Trăiau cândva pe lume un bărbat cu femeia lui. Intr-o una zi li se născu un fecior. Tânăra mamă se bucură r.i'.spus şi se gândi pe dală să~i găsească pruncului un !.iurne frumos, pentru ca şi viaţa să-i fie frumoasă, asemenea numelui.      Cugetă ea trei zile şi trei nopţi la rând, se frământă, îşi scormoni mintea, dar între timp o boală nemiloasă îi curmă firul vieţii şi, dându-'şi duhul, abia mai izbuti să şoptească :      - O, în sfârşit l-am aflat ! Numiti-l Cioon...      Dar nu mai putu să-şi termine vorba şi copilul rămase cu numele rostit doar pe jumătate. Plin de mâhnire, dar nevoit să împlinească dorinţa răposatei, tatăl îl numi pe băiat Numai Cioon.      Nu peste multă vreme, tatăl lui Cioon se însura din nou. Nevasta de-a doua aduse şi ea pe lume un fiu.      Cineva îşi şoptise mamei, în mare taină, că dacă îi va d.a copilului un nume scurt, atunci şi viaţa lui va fi scurtă. Iar dimpotrivă, cu cât va fi numele mai lung, cu-atât viaţa îi va fi mai lungă şi mai fericită. Se hotărî, așadar, să-i găsească băiatului un nume lung, lung de tot. ca să trăiască mult şi" să .aibă parte de noroc. Se gândi <'a, se tot gândi, şi după multă bătaie de cap, iată ce nume nemaivăzut născoci : „Bonza-Cel-Mare, Bonza-Cel-Mic, Bonza-Peste-Toţi-Bonzii-Bonza, Bonza-Cel-Dolofan, Bonza-Care-Se-Scal-dă-n-Bani, Bonza-Prostuţul, Bonza-Nu-Ştiu-Cum-Să-i-Mai-Zic, Bonza-Bogatul-Răsbogatul-Mai-Bogat-Ca-Toţi, Ceaşca-Şi-Ceainicul, Viteazul-Năzdrăvan, Muntele-de-Argint, Să-Se-Numească-într-un Fel, Să-Se-Numească-Ori-cum-Şi-Aşa-Şi-Pe-Dineolo-Şi-Tot-Aşa-Şi-Aşa-Şi-Aşa Tem-plu-Pe-Munte, Acoperiş-Pe-Templu, Brad-Pe-Acoperiş, Lună-Deasupra-Bradului, Hei-Hei-Creşti-Mai-Repede, Eisuke !"      De cum crescură mai mărişori cei doi fraţ, începură să se certe între ei. Plin de răutate, prâslea îl necăjea întruna pe fratele cel mare, făcându-i fel de* fel de şotii. Apoi se depărta grabnic şi începea să-l aţâţe, batjooorindu-l pentru numele lui ce scurt :      - Cioon-Cioon, Numai Cioon ! Cioon-Cioon, Numai Cioon !      leşindu-şi din fire, Cioon încerca la rândul său să-i ia în râs pentru numele lui nemaipomenit de lung şi începea să strige' pe nerăsuflate :      - Bonza-Cel-Mare, Bonza-Cel-Mic, Bonza-Peste-Toţi-Bonzii-Bonza, Bonza^Cel-Grăsuţ, Bonza-Cel-Care-Se-Spală... Ba nu, nu, aşa ! Bonza-Care Bonzăie... Ptiu, fir-ai afurisit cu numele tău !      I se împleticea limba şi i se suia sângele la cap de supărare, astfel incit niciodată nu izbutea să-i spună nu-. mele până la capăt. Iar între timp, frăţiorul îşi lua tălpăşiţa şi pas de-l mai ajunge !      De câte ori tatăl avea nevoie de vreun ajutor, îl striga, fireşte, pe băiatul cel mare, fiindcă numele acestuia era mai uşor de rostit:      - Cioon, fă aia ! Cioon, fă ailaltă !      Toată treaba o făcea numai Cioon. Pentru poznele lui copilăreşti, bietul Cioon îşi primea numaidecât pedeapsa :      - Hei, Cioon ia vino încoace să te urechez ! Na, să mai faci şi altădată, blestematule !        Când fratele cel mic făcea vreo boroboaţă, tatăl începea să-l strige ca să-i dea chelfăneala cuvenită :      - Bonza-Cel-Mare, Bonza-Cel-Mic, Bonza-Peste-Toţi-Sonzii-Bonza, Bonza-Cel-Umflat, Bonza-Care-Face-Baie... Na c-am încurcat-o !      Obosit şi mânios, omul ofta şi dădea din mâini a lehamite, lăsându-se păgubaş.      Iar maică-sa nu mai putea de bucurie : „Ce bine că i-am găsit fiului meu un nume atât de lung !"      Odată, din nebăgare de seamă, jucându-se prin curte cu ceilalţi copii, Numai-Cioon căzu în fântână. Copiii începură să strige speriaţi :      - Săriţi, Cioon. a căzut în fântână ! Ajutor, Numai-Cioon a căzut în fântână !      Dădură fuga, unii cu scara, alţii cu frânghia, şi-l scoaseră pe Cioon din fântână.      Iar mama vitregă se gândea : „Aşadar, nu m-a minţit cine mi-a spus că un copil cu nume scurt n^are zile multe. L-au scos din fântână mai mult mort decât viu. Gata-gata să se prăpădească."      Peste câteva zile, copiii se jucau iarăşi prin curte, în jurul fântânii. Eisuke-Nume lung începu să se laude :      - Ascultaţi ce vă spun, Cioon a căzut în fântână fiindcă are un nume prea scurt. Eu însă pot să mă joc cât vreau şi cum vreau, n-o să păţesc nimic, fiindcă am un nume lung şi sunt tare norocos.      Nu sfârşi bine vorba, că se aplecă peste ghizduri şi întinzându-se după ciutură, bâldibâc, căzu în apă ca un bolovan. Inspăimântaţi. copiii dădură buzna în casă, după aj utor. Începură să strige pe întrecute :      - De data asta Bonza-Cel-Mare,Bonza-Cel-Mic, Bonza-Peste-Toţi-Bonzii-Bonza, Bonza-Cel-Rotofei, Bonza-Prostă-lăul... Ba nu, nu-i aşa ! Bonza-Nu-Ştiu-Cum-Il-Mai-Cheamă, Bonza-Intoarce-Banii-Cu-Lopata... Aşa o fi oare ? Bogătaşul-Bogătaşilor-Putred-De Bogat... Adică nu... Cel-Mai-Răsbogat-Dintre... Na. c-am uitat ! Vai, ce nenorocire !      Se încurcaseră de-a binelea. Se uitau unii la alţii, indemnându-se buimaci :      - Cum e mai departe ? Parcă Lingura-Şi-Strachina...' Ba nu, Perna-Şi-Plapoma... Binişor ! Staţi s-o luăm de la început... Piuliţa-Şi-Pisălogul ? Aduceţi-vă odată aminte, ce naiba ! Aha ! Ceaşca-Şi-Ceainicul. Iar pe urmă ? Căpetenia-Vitejilor... Ba nu. Nâzdrăvanul-Cel-Mare ! Care-Bea-Ceai... Nici pomeneală... Bea- Vinul -Ca-Apa... Parcă aşa era... Dar mai era ceva cu un munte... Aha !... Uncheaşul-Cu-Păr-Argintiu-De-Sub-Munte... Ba parcă nu... Moşnea-gul-StrăJucitor-Ca-Muntele-De-Gros, Să-Se-Cheme-Aşa-Şi-Altminteri-Cine-Şiie-Cum-Ba-Aşa-Ba-Altfel... Uf, greu mai e de ţinut minte... Stă-Casa-Pe-Deal, Paie-Vechi-Pe-Acoperiş, Pe-Paie-Motanul-Pândeşte-Şoarecele. Şoarecele-Ti-pa-Tipa... Aoleu, ni s-a încâlcit limba... Hei, veniţi repede, Eisuke a căzut în fântână !      Dădură fuga cu toţii să-l scoată, dar era prea târziu : - Eisuke-Nume lung pierise înecat.   

          Cândva, pe insula Miako, trăia un tânăr pescar, pe nume Masaria. Să tot fi avut vreo douăzeci de ani, nu mai mult.      Odată, într-o seară cu lună plină, se duse la ţărmul mării să prindă peşte. Deodată, undiţa din mâna lui se îndoi, gata-gata să se rupă.      - Aha, se vede că am prins unul zdravăn !      Masaria îşi încorda puterile şi trase din apă un peşte uriaş. De la cap la coadă măsura pe puţin trei Şiaku. Plin de bucurie, voi să-l scoată din cârlig, dar deodată nu-şi mai simţi mâinile, ca şi cum i se făcuseră de lemn sau i ie retezase cineva, îndată căzu la pământ, pierzându-şi cunoştinţa.      Când îşi veni în fire, ia pestele de unde nu-i. În faţa lui se ivise însă o fată nemaipomenit de frumoasă.      - M-a apucat noaptea pe drum, spuse ea cu glas limpede şi curat ca un clopoţel de argint, îngăduie să petrec o noapte în bordeiul tău.      - Dar eu trăiesc într-un sălaş strimt şi sărăcăcios, nici n-ai să te poţi odihni ca lumea.      - Totuna mi-e, răspunse fata. Vreau doar să mă adăpostesc de ploaie şi de frigul nopţii. Găzduieşte-mă o noapte, rogu-te.           Masaria o călăuzi pe fată la coliba lui, iar inima i se zbătea puternic în piept, căci în viaţa l ai nu mai^ văzuse asemenea frumuseţe.      Petrecură împreună noaptea, iar a doua zi dimineaţa, când pescarul deschise ochii, frumoasa pierise ca luată de vânt.      Mult timp nu putu s-o uite tânărul pescar, în fiecare seară se ducea la malul mării, dar ea nu se mai arătă.      Într-o dimineaţă, Masaria aruncase năvodul în apă şi aştepta liniştit peştele. Deodată, ce-i văzură ochii ! Pe valuri se clătina^ o bărcuţă cioplită dintr-un trunchi de copac, iar în ea se aflau doi băieţandri kappa 1. Aveau "trupul acoperit cu solzi, iar ochii bulbucaţi, ca la peştii cei mari.      - Tată ! Bine te-am găsit, tăicuţule drag ! strigară ei, apropiindu^se.      Grozav se mai miră Masaria :      - De ce-mi ziceţi astfel ? Ce fel de tată vă sunt eu ? Doar voi sunteţi kappa, fiii apelor !      - De ce te lepezi de noi ? Oare acum doi, trei ani, n-ai cunoscut-o pe măicuţa noastră ? îl întrebară ei cu o îndrăzneală nefirească vârstei lor. De pe urma acelei nopţi am venit noi pe lume. Suntem fraţi gemeni.      - Dacă-i aşa, atunci sunteţi cu adevărat copiii mei. Dar unde se află mama voastră ?      - Pe fundul mării, în palatul stăpânitorului dragonilor.      - Aşa să fie oare ?      - Crede-ne, tată. Ea ne-a trimis după tine.      Auzind una ca asta, Masaria nu mai stătu pe gânduri. Îşi îmbrăţişa copiii şi se cufundă împreună cu ei în       * Kappa - fiinţă fantastică, duh al apei în mitologia niponă. Conform credinţei populare, este scund, acoperit cu solzi, arc ochii bulbucaţi, iar între degete membrane. Pe cap are o coroniţă de păr, iar la mijlocul acesteia o gropiţă umplută cu apă. Dacă apa se varsă când el se află pe uscat, kappa îşi pierde forţa. În vechime, înecurile oamenilor şi animalelor erau atribuite capriciilor rele ale acestor duhuri ale apei.      .'**      valuri. Cât ai clipi, ajunseră dinaintea porţilor palatului de sub ape.      - Mamă, mamă, l-am adus pe tata ! strigară băieţii.' Porţile de coral roşu ale palatului se deschiseră vuind.      În sunetele unei muzici line, înconjurată de o ceată de slujitoare frumoase şi înveşmântată în straie strălucitoare, îi ieşi în cale însăşi prinţesa Otohime, fiica stăpânitorului dragonilor.      - Bine-ai venit ! îi spuse. Te aştept demult...      Otohime luă mâna lui Masaria în muia ei asemănătoare cu un peşte alb şi îl călăuzi prin palat. Toate cămările erau pline cu podoabe de coral roşu, negru, alb şi azuriu. prin pereţii de cleştar străveziu se vedeau plutind peşti pestriţi ; nemaivăzute vietăţi de apă priveau la ei.      - De mult voiam să mă întâlnesc cu tine, spuse' Otohime. Din iubirea noastră s-au născut doi fii. Rămâi cu noi în palatul acesta. Vom trăi nedespărţiţi pentru totdeauna.      Masaria privea în jur fermecat şi nu putea să scoată o vorbă. Otohime îl duse în sala de ospeţe, unde se afla pregătită o masă îmbelşugată, cu bucate de soi. Slujitorii-peşti turnau vin în cupe.      Samisene, kotouri1, flaute şi tobe începură să cânte cu foc. Mesenii se apucară să dănţuiască plini de voioşie. Ici vedeai bălăbănindu-se un crab, dincolo o caracatiţă se schimonosea în fel şi chip. Masaria se minuna şi râdea cu lacrimi.      Trecură astfel cinci zile. Dar veşnica sărbătoare începu să nu-l mai bucure pe tânărul pescar. I se făcuse deodată dor de pământ, de oameni... Copiii băgară de seamă că tatăl lor are chipul posomorit/ că umblă mereu abătut şi-l întrebară :      - Nu te simţi bine la noi, tată ? Ni se pare nouă că ai vrea să te întorci pe pământ...      Masaria rămase uimit :      - Nu degeaba se spune despre copii că au darul ghicitului ! Greu îmi este aici, pe fundul mării... Ajutaţi-mă să mă întorc în lumea mea.      - Dar mama ce-are să zică ?      - O voi ruga eu însumi să-mi îngăduie să plec.      - Da, e mai bine să-i spui tot ce ai pe inimă. Dar fii cu luare-aminte : la despărţire, ea va voi să-ţi dăruiască ceva, drept amintire. Tu să nu-i ceri alt lucru decât micul ulcior albastru. Aceasta e comoara cea mai de preţ din palat, îi destăinui unul dintre băieţi, călăuzindu-l apoi la Otohime.      - Am aflat totul de la copiii noştri, spuse Otohime. Aşadar vrei cu orice chip să te întorci pe pământ ?      - N-am încotro. Mă obişnuisem să trudesc în fiecare zi. Stând aşa, de pomană şi fără griji, am început să mă simt stingher, mă roade tristeţea. Eu sunt făptură pământeană şi trebuie să mă întorc pe pământ.      - Dacă-i aşa, atunci ce să mai lungim vorba. Du-te sănătos. Dar la plecare vreau să-ţi dăruiesc ceva. Alege orice îţi va plăcea din tot ce vezi în jurul tău.      - Bine, atunci dă-mi acest mic ulcior siniliu. Otohime se încruntă, dar apoi zâmbi :      - Acest ulcior e o comoară nepreţuită. Dar pentru tine, dragul meu Masaria, fac orice jertfă, nu-mi pare rău de nimic. Al tău să fie ulciorul şi să-ţi amintească de mine totdeauna.      Şi zicând acestea, îi dădu ulciorul albastru.      Tânărul pescar îşi luă rămas bun de la soţie, îşi îmbrăţişa feciorii şi într-o clipă se pomeni iarăşi pe ţărmul insulei Miako. Porni către satul lui, dar când ajunse acolo, ce să vadă ! Cât de mult se sahimbase totul... Părea o aşezare străină. Dacă n-ar fi fost munţii şi râul, n-ar mai fi recunoscut nici măcar locurile. Masaria îşi căută coliba, dar nu mai rămăsese nici urmă din ea. Acolo unde fusese casa lui, creşteau acum lanuri înalte.      Mai să nu-şi creadă ochilor tânărul pescar. Oare nu cumva totul fusese un vis ? Deodată văzu venind pe drum un bătrân încărunţit şi gârbov, care mergea sprijinit într-un toiag, îl opri şi-l întrebă :      - Eu sunt pescar de pe-aici şi mă numesc Masaria. Am petrecut cinci zile în palatul stăpânitorului dragonilor şi iată, acum, la întoarcere, nu-mi mai recunosc satul. Cum de s-a schimbat totul atât de mult ?      - Masaria, spui ? într-adevăr, a fost un pescar cu numele ăsta printre noi. Numai că au trecut cincizeci de ani de când a plecat pe mare şi nu s-a mai întors. Dar tu nu cumva eşti vreo stafie ? Piei, arătare !      Şi bătrânul ridică toiagul apărându-se de Masaria.      „Ciudată întâmplare !" îşi spuse Masaria şi pomi potic-nindu-se, cu paşi nesiguri, către vechea baltă de la marginea satului. Dar aplecându-se peste luciul apei nu mai văzu chipul unui tânăr de douăzeci de ani... Din oglinda bălţii îl privea un moşneag încărunţit, plin de zbârcituri, aidoma cu cel pe care-l întâlnise.      -- Vai mie, ce nenorocit sunt ! Doar cinci zile am petrecut în palatul stăpânitorului dragonilor, dar și pe pământ, în acest timp, s-au scurs cincizeci de ani ! Mi-ara irosit tinereţea...      Desnădăjduit şi furios, Masaria zgâlţâi micul ulcior azuriu. Ceva plescăi înăuntru. Scoase capacul şi din ulcior se răspândi un miros puternic de vin vechi.      - Aha, trebuie să fie un vin de soi, tare şi înmiresmat. De necaz am să-l beau pe tot !      Duse ulciorul la buze, răsturnându-l cu fundul în sus şi sorbi băutura pe nerăsuflate. Vinul i se strecură în trup ca o undă fierbinte, îşi pipăi obrazul cu mâinile : faţa îi devenise iarăşi netedă, ca odinioară.      Masaria se privi în oglinda bălţii şi tresări de bucurie :      - ATO din nou douăzeci de ani ! Va să zică, iată de ce mi-au spus copiii că acest ulcior e o comoară nepreţuită... Păcat însă că am băut totul dintr-o dată.      Clătină ulciorul, dar înăuntru vinul gâlgâia din nou.      - Ia te uită, minune după minune ! înseamnă că poţi să bei din el cât pofteşti, vinul ăsta nu seacă niciodată, ca apa dintr-un izvor.      Mai să-şi piardă firea de atâta fericire, „înseamnă că le voi fi oamenilor de mare ajutor, îşi zise. Vinul o să ajungă pentru toţi."      Începu să cutreiere insula şi pretutindeni le povestea oamenilor păţaniile sale. Bătrânii sorbeau din vinul acela şi întinereau pe dată. Bolnavii gustau din el şi se lecuiau. Vestea acestor minuni se răspândi repede în toate insulele din preajmă. Oamenii veneau fără încetare la casa lui Masaria, care singur, care sprijinit, care purtat pe sus.      Dar adevărată e zicala care spune : între bucurie şi tristeţe e un perete subţire de tot.      Odată, la Masaria veniseră de trei ori mai mulţi oameni ca de obicei. După o vreme el se culcă să doarmă, eăci era frânt de osteneală. Dar abia aţipise, că în poartă răsunară bătăi atât de puternice, de parcă ee-i de-afară voiau s-o facă ţăndări :      - Hei, Masaria, deschide ! Dintr-o insulă depărtată am adus cu barca un om bolnav. Abia mai răsuflă. Dă-i să bea din vinul tău tămăduitor. Hai, deschide poarta mai repede, că moare ! Dacă nu deschizi de bună voie. să ştii c-o spargem !      Masaria se sculă din pat frecându-se la ochi :      - Ce-i gălăgia asta ? ! Auzi obrăznicie ! Eu îi dau să bea oricui îmi cere din vinul vrăjit adus de la palatul stăpânitorului dragonilor şi nu cer nici o plată pentru asta. Iar voi, în loc să-mi fiţi recunoscători, daţi năvală în casa mea la miezul nopţii şi nu mă lăsaţi să mă odihnesc. Frumos mă mai răsplătiţi pentru bunătatea mea ! Cu ce m-am ales eu în afară de osteneală şi necazuri ? Din cauza acestui ulcior blestemat n-am linişte nici ziua nici noaptea. Lua-l-ar naiba !      De cum rosti aceste vorbe, ulciorul se sparse în două, Cioburile se prefăcură în două lebede albe şi porniră în zbor către mare. Ţipând ca ieşit din minţi, Masaria se repezi după ele să le prindă. Insă lebedele care străluceau în lumina lunii pieriră fâlfâind din aripile lor albe.      În aceeaşi clipă Masaria se schimbă iarăşi într-un moşneag gârbovit. Şi toţi oamenii cărora vinul vrăjit le dăruise tinereţea deveniră din nou bătrâni. Bolnavii tămăduiţi cu vinul din ulcior muriră pe dată.      Iată ce s-a întâmplat în vremurile de odinioară. .................. 1 Şiaku - unitate de măsură japoneză, egală cu 30,30, cita.,. 1 Samisen - instrument de tipul ghitarei, având un gât lung şi trei coarde. Corpul instrumentului era căptuşit cu piele de şarpe. Citera-fcoto - un instrument muzical vechi, pe care se cânta prin ciupirea strunelor. Fetele din lumea aristocratică erau obligate să înveţe a cânta la koto. Corzile (de cele mai multe ori treisprezece la număr) erau'fixate pe un rezonator lung.

          Demult, demult de tot. trăia o fată care se numea O-Kiku. Odată, pe când trecea ea pe câmpul din spatele caâei, văzu în pământ o groapă mare, adâncă şi întunecoasă. Se miră nespus, fiindcă până atunci nu mai văzuse groapa aceea. De unde să se fi ivit oare ? O-Kiku se aplecă deasupra gropii şi privi în adâncuri. Dar acolo era beznă şi nu se zărea nimic. Minată de curiozitate, fata cobori în groapă şi nimeri în împărăţia subpământeană.      Merse O-Kiku, străbătu cale lungă, iar pe marginea drumului văzu crescând flori minunate, cum nu se.aflau pe pământ. Merse ea cât mai merse, şi deodată văzu ridi-cându-se înaintea ei nişte porţi negre. Bătu în poartă : cioc, cioc, cioc î îi ieşi în întâmpinare un flăcău frumos, dar cu chipul palid şi străveziu. Parcă n-avea nici o picătură de sânge în obraji. Flăcăul o pofti să intre.      - Mă numesc Taro cel de Foc, îi spuse el. iar aceasta este împărăţia Focului. Tatăl meu a fost stăpânul acestei împărăţii, dar el a murit şi din clipa aceea duhurile care sălăşluiesc pe aici nu-mi mai dau pace. Îndur chinuri cumplite, fără seamăn, şi nu ştiu dacă voi scăpa vreodată de ele...      Fetei i se făcu milă de Taro cel de Foc şi rămase cu el. A doua zi dimineaţa, tânărul se pregăti de plecare şi-i porunci :      - Nu cumva să-ţi treacă prin minte să te uiţi încotro mă duc. Aşteaptă-mă în odaia aceasta şi să nu ieşi nicăieri de-aici.      Dădu în lături fusuma1, apoi c trase după el şi se pierdu în odăile casei.      Din camerele cele mai depărtate începu deodată să străbată un zgomot năprasnic, asemănător cu un răcnet de fiare. O-Kiku nu se mai putu împotrivi ispitei şi privi pe furiş. Dar ce-i fu dat să vadă ? O ceată de duhuri înfricoşătoare îl dezbrăcaseră pe tânăr până la piele, îl legaseră de o vergea de fier şi-l atârnaseră deasupra unei vetre uriaşe. Tânărul se închircea întruna deasupra flăcărilor, iar când văzu că nu mai are într-însul aproape nici o picătură de viaţă, căpetenia duhurilor porunci : - Pentru astăzi, ajunge !      Fata mai-mai să-şi piardă minţile de groază, împinse fusuma la loc şi fugi în odaia ei. A doua zi dimineaţa, Taro îi spuse :      - Din nou voi fi nevoit să-mi petrec ziua în odăile depărtate ale casei. Mi-e teamă că te plictiseşti aici, în singurătate. Plimbă-te, aşadar, prin grădină, vei avea ce să vezi acolo. Iată, ţine aceste treisprezece chei de la treisprezece cămări. Douăsprezece poţi să le deschizi, dar în cea de-a treisprezecea nu cumva să intri. Răposatul meu tată ne-a oprit cu străşnicie s-o deschidem. Eu însumi n-am pătruns niciodată acolo. Ai grijă, să nu-mi încâlci porunca.      Spunând acestea, Taro cel de Foc îi dădu fetei legătura cu chei negre şi porni din nou spre odăile îndepărtate.      O-Kiku ieşi în grădină cu sufletul îndurerat. Acolo se rânduiau una lângă alta treisprezece cămări de piatră. Bata dori să vadă ce se ascunde în ele. Descuie cu cheia cea dintâi cămară. Şi, de cum văzu ce se afla acolo, uită toate grijile, în cămara aceea tocmai se sărbătorea Anul nou1. O mulţime de omuleţi cât degetul, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, împodobeau cu panglici brazii de Anul nou, iar puzderie de fetiţe mărunţele, în chimonouri strălucitoare, îşi aruncau una alteia mingi cu pene. Era o veselie şi o larmă nemaipomenită.      În ce-a de-a doua cămară era februarie. Prunii înfloreau răspândind o mireasmă ameţitoare. Băieţaşi de-o şchioapă înălţau în vânt zmeie de hârtie.      Dar ce credeţi că se. afla în cea de-a treia ?! Acolo tocmai întâmpinau sărbătoarea înfloririi piersicilor - Fetiţe, cât degetarul, frumos îmbrăcate şi pline de veselie, îşi legănau în braţe păpuşile cât un bob de mazăre.      În cea de-a patra cămară, lumina soarele de aprilie. Pitici cu bărbi cărunte, ţinându-şi nepoţeii de mână, îi duceau solemn către templu, unde se sărbătorea ziua naşterii lui Buda 3.      Da într-a cincea ? O-Kiku abia aştepta să vadă ce e acolo. Era un mai însorit şi călduros. Sub cerul albastru se legănau o mulţime de peşti pestriţi4, iar o puzderie de prichindei, cântând cu vâioşie, aşterneau pe case irişi      - Sărbătoarea înfloririi piersicilor are loc la 3 martie. Este în acelaşi timp sărbătoarea fetelor (Hina-Maţuri). În această zi fetele îşi fac vizite reciproce. Pe răftuleţe anume amenajate se expun păpuşile (hina), reprezentând dregători şi dame de curte, luptători şi orchestre de muzicanţi etc.       Înfloriţi, în odăile împodobite sărbătoreşte se vedeau soldaţi-jucărie, cât unghia de mari.      În cea de-a şasea cămară, soarele lumina şi mai aprins. La malul unui râu limpede, fete pitice spălau rufele cu mare hărnicie, iar dincolo de râu se întindeau câmpurile de qrez. Ţărani şi ţărănci atât de mici, încât i-ai fi putut lua în căuşul palmei, cântau cântece voioase, sădind rânduri, rânduri, tulpiniţele fragede de orez.      O-Kiku descuie uşa celei de-a şaptea cămări şi văzu un cer limpede, înstelat. Era seara „întâlnirii celor două stele" 1. Copii piticilor legau de frunzele bambusului fâşii subţiri de hârtie colorată, purtând inscripţia „Râul celest", şi multe alte podoabe.      Săturându-se de privit, O-Kiku, deschise şi cea de-a opta bămară. Acolo era noaptea lunii pline de toamnă. Prichindeii priveau cu îneîntare luna luminoasă, iar în faţa lor, pe măsuţe, se aflau tot felul de bunătăţi, grămezi de mere şi de pere, nu mai mari decât fragii de pădure. Luna, semănând cu o tavă rotundă, aurită, se uita ţintă din cer la pâiniţele de orez.      O-Kiku îşi aruncă ochii în cămara a noua. Acolo totul era roşu şi auriu. Sprijinindu-se în toiege, piticii se plimbau a'gale prin munţi. Ba se ridicau pe povârnişuri, ba coborau în văile adinei, bucurându-se de frumuseţea arţarilor poleiţi de toamnă.     La sărbătoarea Tanabata, copiii pictează pe fâsii de hârtie colorată inscripţii şi versuri pe tema sărbătorii. Tuşul cu care scriu îl dizolvă în rouă dimineţii. Fâşiile cu inscripţii le prind pe ramuri de bambus, iar în a patra zi aceste ramuri se aruncă în râu.    Veni rândul celei de-a zecea cămări. Acolo era octombrie. Căţăraţi în pomi, piticii scuturau din răsputeri crengile şi o grindină de castane coapte cădeau pe jos. Era o plăcere să priveşti cum le culeg în coşuri odraslele piticilor.      O-Kiku descuie cămara a unsprezecea. O întâmpină un vânt rece. Întreg pământul era acoperit cu dantela gingaşă a celei dinţii brume. Sub streşini atârnau legături de ridichi şi hurma * uscate. Ţărani mititei treierau orezul, bucuroşi de recolta bogată.      În cămara a douăsprezecea era împărăţia zăpezii: Oriunde te uitai nu vedeai decât nămeţi mari. Plini de veselie, copiii se jucau cu bulgări şi făceau oameni de zăpadă.      Şi iată cea din urmă cămară... Fata îşi aminti că Taro cel de Foc o oprise cu străşnicie să deschidă uşa a treisprezecea. Strângea în mâini, şovăind, cheia neagră... Ii era oprit să intre, dar tare ar mai fi râvnit să încalce porunca. Să deschid sau ba ? Se apropia pas cu pas de uşă, parcă ar fi atras-o o putere nevăzută.      În cele din urmă, fata vârî cheia în broască şi voi s-o răsucească. Broasca ruginise, dar după ce se strădui o vreme izbuti s-o descuie. Cămara aceasta nu semăna cu celelalte. Nu se aflau înăuntru nici pitici, nici privelişti minunate. Uitându-se eu luare-aminte, văzu aşezat într-o firidă un sipet lăcuit în negru. Curioasă, se apropie şi săltă capacul.      În sipet erau două globuri roşii, ca de sticlă, dar moi la pipăit. Ce să fi fost oare ? Nedumerită, O-Kiku luă sipetul sub braţ şi ieşi iute din căinară. Soarele se ridicase sus pe cer. Fetei i se făcu sete. Prin grădină curgea un pârâiaş. O-Kiku se aplecă deasupra lui şi bău o gură de apă. În apa limpede, ca într-o oglindă de cleştar, se-răs-frmgeau copacii de pe mal, iar îhtr-unul din ei văzu mişcâînd ceva lung şi pestriţ... Înălţă capul şi băgă de seamă că un şarpe mare se încolăcise în jurul pomului, uitându-se la ea cu ochi strălucitori.      Pierzându-şi cumpătul, O-Kiku sări, peste pârâu şi o luă la fugă. În clipa aceea sipetul se deschise şi unul dintre globuri se rostogoli în râu. Fugind înfricoşată, fata nici nu luă aminte la ce s-a întâmplat.      Intră în casă, unde o întâmpină Taro cel de Foc. Fata îi povesti câte minunăţii văzuse în cele douăsprezece cămări, dar despre cea de-a treisprezece nu-i pomeni nimic.      Tânărul o asculta şi zâmbea. Deodată se stârni un tropot şi o gălăgie înspăimântătoare. Din adâncurile casei se revărsă o ceată întreagă de duhuri. O-Kiku începu să tremure, însă demonii i se închinară spunându-i :      - Datorită ţie am regăsit unul dintre ochii căpeteniei noastre. Şarpele ne-a povestit totul. Căpetenia a poruncit să vă înfăţişaţi amândoi înaintea lui.      Demonii îi călăuziră pe Taro şi pe fată la marea lor căpetenie, în fruntea acestuia strălucea un singur ochi, luminând ca un foc roşu. În locul celui de-al doilea ochi nu era decât o scobitură neagră.      - Îţi datorez mulţumire şi recunoştinţă, grăi căpetenia, aplecându-şi coarnele în .faţa ei. Cu câteva zeci de ani în urmă, între muie şi răposatul părinte al lui Taro s-a iscat o gâlceavă amarnică. Părintele lui Taro mi-a răpit atunci amândoi ochii. Multă vreme am umblat orb, bâjbâind ca vai de lume. Drept răzbunare, îl chinuiam pe Taro fără milă. Dar astăzi am avut o bucurie negrăită : mi-am redobândit unul dintre ochi. Dă-mi-l înapoi şi pe celălalt, în schimbul lui, vă voi dărui tot ce vreţi.      Taro cel de Foc asculta şi nu pricepea nimic. O întrebă nedumerit pe fată :      - Oare nu mi-ai ascuns nimic ?      - Ba, drept să-ţi spun, am încălcat porunca ta şi am descuiat, cea de-a treisprezecea cămară. În ea am găsit un sipet negru cu două globuri roşii. Nu ştiam că sunt chiar ochii căpeteniei duhurilor. Am luat sipetul cu mine, dar văzând şarpele, acolo lingă pârâu, m-am înspăimântat şi un glob mi-a căzut în apă.      Căpetenia duhurilor nu mai putea de bucurie :      - Iată-l ! Acesta este celălalt ochi al meu ! Dă-mi-l înapoi, rogu-te !      Fata îi dădu căpeteniei cel de-al doilea glob roşu, iar mai-marele duhurilor şi-l potrivi îndată în scobitura neagră de sub frunte. Ochii lui scânteiau acum ca două focuri purpurii. Plin de mărinimie, el îi răsplăti pe O-Kiku şi pe Taro cel de Foc cu daruri bogate.      Tânărul se însura cu fata şi trăiră mulţumiţi, căci puteau să privească în fiecare zi toate anotimpurile.      Vă doresc fericire ! Vă doresc fericire ! .................... 1 Fusuma - perete care desparte odăile în casele japonezilor. Este făcut din rame .de lemn cu nervuri, lipite cu hârtie pe ambele părţi. 2 „Noaptea lunii pline de toamnă" se serbează în luna august ; în Japonia este foarte popular obiceiul „privirii lunii".   3 Ziua de naştere a lui Buda se sărbătoreşte la 8 aprilie. 4 La 5 mai, în Japonia, este sărbătoarea băieţilor. Lângă casele în care sunt băieţi mici, se atârnă în vârful ,unor prăjini crapi de hârtie. Crapul, înotând contra curentului, este considerat simbol al dârzenie. Acoperişurile caselor, în scopuri magice, sunt presărate cu irişi înfloriţi şi pelin negru, casa mare este decorată cu steaguri, de care sunt prinse figurine reprezentând luptători.   1 în Japonia veche, Anul nou era o dată de tranziţie (sfârşitul lui ianuarie - începutul lui februarie), fiind considerat drept prima zi a primăverii. În aqeastă zi, în faţa caselor se pun ramuri de pin şi tulpini de bambus, - simboluri ale longevităţii şi duratei se organizează jocuri. 2 „Noaptea lunii pline de toamnă" se serbează în luna august ; în Japonia este foarte popular obiceiul „privirii lunii". 1 Seara „întâlnirii celor două stele" (Tanabata) - are loc la 7 iulie. Conform unei legende vechi, numai în această seară, (3 singură dată pe an, se întâlnesc„ pe cele două maluri ale „râului celest" (Calea Lactee), cele două stele îndrăgostite una de alta : Torcătoarea (Vega) şi Ciobanul (Altair). Coţofenele întind atunci un pod peste „Râul celest", pentru a veni în ajutorul îndrăgostiţilor.