Basme japoneze

          Demult, demult, de tot, trăia lângă o pădure un tăietor de lemne tare sărac, în fiecare zi colinda pădurea şi dobora copaci, agonisindu-şi traiul cu trudă.      Odată, veni la sălaşul lui din codru o fată necunoscută. Avea faţa albă şi se ferea de soare cu o umbrelă mare. Tăietorul de lemne se uită la ea cu răsuflarea oprită. „Cum de se află pe lume asemenea frumuseţe ? îşi zise. Ehei, dacă una ca asta s-ar învoi să-mi fie nevastă..."      - Îngăduie să mă odihnesc în coliba ta, îl rugă fata.      - Cât îţi pofteşte inima ! Intră...      Începură să grăiască amândoi. Fata îl întrebă :      - N-ai vrea să mă iei de nevastă ? Îmi place înfăţişarea ta. Am o casă mare şi frumoasă, vino să stai la mine.      - Bine-ar fi... Eu sunt mezinul familiei şi nu moştenesc nimic de la tata. Iar pământ avem o fâşie cât fruntea de pisică.      - Atunci nu mai sta pe gânduri, vino cu mine. Nu va trebui să mai ai grijă de nimic.      Tăietorul îşi luă cu sine tot avutul - securea şi fierăstrăul - şi porni în urma fetei pe cărarea care se pierdea în adâncul pădurii.      Merseră ei cât merseră, dar de la o vreme pe tăietorul de lemne îl cuprinse osteneala :      - Ei, fată frumoasă, mai e mult până la casa ta ?      - Ce să-i faci, nu stau prea aproape. Casa mea se afla după muntele care se zăreşte în spatele munţilor aceia.      Tăietorul nu mai zise nimic şi porni mai departe, după fată. Trecură de-un munte, de al doilea, de al treilea şi ajunseră la un lac albastru. Chiar pe malul lacului era o casă frumoasă, cu acoperişul înalt şi ţuguiat.      - Iată, am sosit, spuse fata. Intră şi fii binevenit, stăpâne.      Tăietorul de lemne păşi pragul, uitându-se în toate părţile. Odăile casei erau încăpătoare şi frumos împodobite, dar înăuntru nici un suflet de om. Cu toate acestea, ceainicul fierbea pe foc zornăindu-şi capacul, iar în baie se afla gata pregătită cada de lemn cu apă fierbinte. Se scaldă el, iar când sfârşi, ce să vezi, măsuţa cu bucate se şi ivi dinaintea lui ! Niciodată nu mâncase tăietorul de lemne un orez atât de alb, niciodată nu băuse un vin atât de gustos.      Se însura cu fata şi trăi cu ea fericit şi fără grijă. Nimic nu-i lipsea, n-avea decât să ceară, că toate îi veneau de-a gata. După un timp, li se născu un fecioraş frumos, într-o bună zi, nevasta îi spuse :      - De mult nu mi-am mai văzut părinţii. Vreau să mă duc la ei în ospeţie, să le arăt nepotul şi să le bucur inima. Tu rămâi să păzeşti casa. Iată aici douăsprezece chei, de la douăsprezece cămări. Unsprezece poţi să Io deschizi şi -.să intri în ele, dar nu cumva s-o descui pe cea de-a douăsprezecea !      Nu-i dădea întâia dată porunca aceasta. De câte ori plecase -undeva de-acasă, îl oprise cu străşnicie să pătrundă în cea de-a douăsprezecea cămară, în sfârşit, îl Îmbrăţişă de rămas bun, îşi luă copilul în spate şi pâecă peste munţi.      Greu îi mai trecea vremea tăietorului de lemne, în singurătate... Ieşi în curte şi începu să descuie o cămară după alta. Cea dintâi era plină până sus cu orez din soiul cel mai bun. Intr-a doua se afla-u butii pline cu mzso'. Într-a treia, o grămadă de zahăr, într-a patra, se înălţa un munte de bumbac alb. A cinoea era plină cu sare. Intr-a şasea, chiar din prag, te izbeau valurile mării, iar prin apă foiau o mulţime de peşti.      „Ia te uită, nici prin cap nu mi-ar fi trecut că aici, în inima munţilor, trăiesc peşti de mare !" se minună tăietorul.      Ei, dar multe bunătăţi se mai aflau şi în celelalte cămări ! Şi astfel, tot mirându-se şi nemaisăturându-se să privească, omul ajunse la cea de-a douăsprezecea cămară, îşi aduse îndată aminte de porunca aspră a soţiei. Dar în cele din urmă cugetă : „Doar nu e nimeni acasă, să mă vadă şi să-i spună..."      Şi începu să caute cheia celei de-a douăsprezecea cămări. Una se dovedea prea mare, alta prea mică... În cele din urmă, lacătul se deschise. Tăietorul crăpă uşa cu sfială. Privi înăuntru, dar nu văzu nimic, cămara era goală.      „Ce-o mai fi şi asta? îşi zise. De ce era nevoie să stea încuiată uşa unei cămări pustii ?"      Dar când se uită mai bine, văzu că încăperea era despărţită în două. Drept la mijloc se afla un perete, care avea o ferestruică mică, bine oblonită. „Fie ce-o fi, am să mă uit !" îşi făcu el curaj. Deschise ocheţul, iar când privi, ce-i fu dat să vadă ?      În fundul cămării se întindea o livadă de pruni înfloriţi. Afară era toamnă târzie, iar acolo poposise primăvara. Copăceii arătau întocmai ca nişte nouri rozalii. De pe o creangă pe alta zburau o mulţime de privighetori, scoţând triluri măiestre.      Tăietorul de lemne asculta fermecat... Dar deodată, privighetorile amuţiră. Apoi, ca şi când s-ar fi speriat de ceva, se ridicară în zbor şi întreg stolul pieri. Iar prunii se ofiliră pe dată, scuturându-şi florile. În cămară pătrunsese frigul, toamnei. Iarba îngălbenităşi stuful uscat începură să foşnească trist...      Tăietorul de lemne se sperie şi. fugind afară, zăvori iute uşa cămării. Ridică ochii şi o văzu pe tânăra-i soţie, care venea pe cărare plângând amarnic.      - Ce-ai făcut, nesăbuitule ? se tângui ea. O. cât te-am rugat să nu deschizi cămara aceea ! Dar acum totul s-a sfârşit. Află că eu nu sint făptură omenească, ci privighe-'toare. Intr-o primăvară am cântat pe ramura copacului de lingă sălaşul tău şi mi-ai căzut drag... Dacă nu deschi-deai această uşă, ai fi trăit alături de mine în veac, fără a . cunoaşte truda, nici bătrâneţile sau boala. Dar tu n-ai vrut să-mi asculţi povaţa. Va trebui să ne despărţim pentru totdeauna, căci în cămara aceea venea ades zeul munţilor, să asculte glasul privighetorilor, iar tu l-ai mâniat straşnic. Rămâi cu bine !      Cit ai clipi, soţia se prefăcu într-o privighetoare, îşi puse copilul călare pe săgeata cozii şi, piuind jalnic, se mistui în depărtări.      Tăietorul de lemne se' trezi parcă dintr-un somn adânc. Stătea chiar lingă bordeiul lui, iar în mâini ţinea fierăstrăul şi securea. ..................... La japonezi este obiceiul ca oaspetele să fie servit, imediat ce soseşte de pe drum, cu un ceai fierbinte şi să i se pregătească baia, apoi va servi masa şi se va odihni. Miso - un fel de pastă pregătită dintr-un amestec de orez, şi fasole, mazăre sau soiţi. Misosiru =„supă de miso.

          Cândva, pe insula Miako, trăia un tânăr pescar, pe nume Masaria. Să tot fi avut vreo douăzeci de ani, nu mai mult.      Odată, într-o seară cu lună plină, se duse la ţărmul mării să prindă peşte. Deodată, undiţa din mâna lui se îndoi, gata-gata să se rupă.      - Aha, se vede că am prins unul zdravăn !      Masaria îşi încorda puterile şi trase din apă un peşte uriaş. De la cap la coadă măsura pe puţin trei Şiaku. Plin de bucurie, voi să-l scoată din cârlig, dar deodată nu-şi mai simţi mâinile, ca şi cum i se făcuseră de lemn sau i ie retezase cineva, îndată căzu la pământ, pierzându-şi cunoştinţa.      Când îşi veni în fire, ia pestele de unde nu-i. În faţa lui se ivise însă o fată nemaipomenit de frumoasă.      - M-a apucat noaptea pe drum, spuse ea cu glas limpede şi curat ca un clopoţel de argint, îngăduie să petrec o noapte în bordeiul tău.      - Dar eu trăiesc într-un sălaş strimt şi sărăcăcios, nici n-ai să te poţi odihni ca lumea.      - Totuna mi-e, răspunse fata. Vreau doar să mă adăpostesc de ploaie şi de frigul nopţii. Găzduieşte-mă o noapte, rogu-te.           Masaria o călăuzi pe fată la coliba lui, iar inima i se zbătea puternic în piept, căci în viaţa l ai nu mai^ văzuse asemenea frumuseţe.      Petrecură împreună noaptea, iar a doua zi dimineaţa, când pescarul deschise ochii, frumoasa pierise ca luată de vânt.      Mult timp nu putu s-o uite tânărul pescar, în fiecare seară se ducea la malul mării, dar ea nu se mai arătă.      Într-o dimineaţă, Masaria aruncase năvodul în apă şi aştepta liniştit peştele. Deodată, ce-i văzură ochii ! Pe valuri se clătina^ o bărcuţă cioplită dintr-un trunchi de copac, iar în ea se aflau doi băieţandri kappa 1. Aveau "trupul acoperit cu solzi, iar ochii bulbucaţi, ca la peştii cei mari.      - Tată ! Bine te-am găsit, tăicuţule drag ! strigară ei, apropiindu^se.      Grozav se mai miră Masaria :      - De ce-mi ziceţi astfel ? Ce fel de tată vă sunt eu ? Doar voi sunteţi kappa, fiii apelor !      - De ce te lepezi de noi ? Oare acum doi, trei ani, n-ai cunoscut-o pe măicuţa noastră ? îl întrebară ei cu o îndrăzneală nefirească vârstei lor. De pe urma acelei nopţi am venit noi pe lume. Suntem fraţi gemeni.      - Dacă-i aşa, atunci sunteţi cu adevărat copiii mei. Dar unde se află mama voastră ?      - Pe fundul mării, în palatul stăpânitorului dragonilor.      - Aşa să fie oare ?      - Crede-ne, tată. Ea ne-a trimis după tine.      Auzind una ca asta, Masaria nu mai stătu pe gânduri. Îşi îmbrăţişa copiii şi se cufundă împreună cu ei în       * Kappa - fiinţă fantastică, duh al apei în mitologia niponă. Conform credinţei populare, este scund, acoperit cu solzi, arc ochii bulbucaţi, iar între degete membrane. Pe cap are o coroniţă de păr, iar la mijlocul acesteia o gropiţă umplută cu apă. Dacă apa se varsă când el se află pe uscat, kappa îşi pierde forţa. În vechime, înecurile oamenilor şi animalelor erau atribuite capriciilor rele ale acestor duhuri ale apei.      .'**      valuri. Cât ai clipi, ajunseră dinaintea porţilor palatului de sub ape.      - Mamă, mamă, l-am adus pe tata ! strigară băieţii.' Porţile de coral roşu ale palatului se deschiseră vuind.      În sunetele unei muzici line, înconjurată de o ceată de slujitoare frumoase şi înveşmântată în straie strălucitoare, îi ieşi în cale însăşi prinţesa Otohime, fiica stăpânitorului dragonilor.      - Bine-ai venit ! îi spuse. Te aştept demult...      Otohime luă mâna lui Masaria în muia ei asemănătoare cu un peşte alb şi îl călăuzi prin palat. Toate cămările erau pline cu podoabe de coral roşu, negru, alb şi azuriu. prin pereţii de cleştar străveziu se vedeau plutind peşti pestriţi ; nemaivăzute vietăţi de apă priveau la ei.      - De mult voiam să mă întâlnesc cu tine, spuse' Otohime. Din iubirea noastră s-au născut doi fii. Rămâi cu noi în palatul acesta. Vom trăi nedespărţiţi pentru totdeauna.      Masaria privea în jur fermecat şi nu putea să scoată o vorbă. Otohime îl duse în sala de ospeţe, unde se afla pregătită o masă îmbelşugată, cu bucate de soi. Slujitorii-peşti turnau vin în cupe.      Samisene, kotouri1, flaute şi tobe începură să cânte cu foc. Mesenii se apucară să dănţuiască plini de voioşie. Ici vedeai bălăbănindu-se un crab, dincolo o caracatiţă se schimonosea în fel şi chip. Masaria se minuna şi râdea cu lacrimi.      Trecură astfel cinci zile. Dar veşnica sărbătoare începu să nu-l mai bucure pe tânărul pescar. I se făcuse deodată dor de pământ, de oameni... Copiii băgară de seamă că tatăl lor are chipul posomorit/ că umblă mereu abătut şi-l întrebară :      - Nu te simţi bine la noi, tată ? Ni se pare nouă că ai vrea să te întorci pe pământ...      Masaria rămase uimit :      - Nu degeaba se spune despre copii că au darul ghicitului ! Greu îmi este aici, pe fundul mării... Ajutaţi-mă să mă întorc în lumea mea.      - Dar mama ce-are să zică ?      - O voi ruga eu însumi să-mi îngăduie să plec.      - Da, e mai bine să-i spui tot ce ai pe inimă. Dar fii cu luare-aminte : la despărţire, ea va voi să-ţi dăruiască ceva, drept amintire. Tu să nu-i ceri alt lucru decât micul ulcior albastru. Aceasta e comoara cea mai de preţ din palat, îi destăinui unul dintre băieţi, călăuzindu-l apoi la Otohime.      - Am aflat totul de la copiii noştri, spuse Otohime. Aşadar vrei cu orice chip să te întorci pe pământ ?      - N-am încotro. Mă obişnuisem să trudesc în fiecare zi. Stând aşa, de pomană şi fără griji, am început să mă simt stingher, mă roade tristeţea. Eu sunt făptură pământeană şi trebuie să mă întorc pe pământ.      - Dacă-i aşa, atunci ce să mai lungim vorba. Du-te sănătos. Dar la plecare vreau să-ţi dăruiesc ceva. Alege orice îţi va plăcea din tot ce vezi în jurul tău.      - Bine, atunci dă-mi acest mic ulcior siniliu. Otohime se încruntă, dar apoi zâmbi :      - Acest ulcior e o comoară nepreţuită. Dar pentru tine, dragul meu Masaria, fac orice jertfă, nu-mi pare rău de nimic. Al tău să fie ulciorul şi să-ţi amintească de mine totdeauna.      Şi zicând acestea, îi dădu ulciorul albastru.      Tânărul pescar îşi luă rămas bun de la soţie, îşi îmbrăţişa feciorii şi într-o clipă se pomeni iarăşi pe ţărmul insulei Miako. Porni către satul lui, dar când ajunse acolo, ce să vadă ! Cât de mult se sahimbase totul... Părea o aşezare străină. Dacă n-ar fi fost munţii şi râul, n-ar mai fi recunoscut nici măcar locurile. Masaria îşi căută coliba, dar nu mai rămăsese nici urmă din ea. Acolo unde fusese casa lui, creşteau acum lanuri înalte.      Mai să nu-şi creadă ochilor tânărul pescar. Oare nu cumva totul fusese un vis ? Deodată văzu venind pe drum un bătrân încărunţit şi gârbov, care mergea sprijinit într-un toiag, îl opri şi-l întrebă :      - Eu sunt pescar de pe-aici şi mă numesc Masaria. Am petrecut cinci zile în palatul stăpânitorului dragonilor şi iată, acum, la întoarcere, nu-mi mai recunosc satul. Cum de s-a schimbat totul atât de mult ?      - Masaria, spui ? într-adevăr, a fost un pescar cu numele ăsta printre noi. Numai că au trecut cincizeci de ani de când a plecat pe mare şi nu s-a mai întors. Dar tu nu cumva eşti vreo stafie ? Piei, arătare !      Şi bătrânul ridică toiagul apărându-se de Masaria.      „Ciudată întâmplare !" îşi spuse Masaria şi pomi potic-nindu-se, cu paşi nesiguri, către vechea baltă de la marginea satului. Dar aplecându-se peste luciul apei nu mai văzu chipul unui tânăr de douăzeci de ani... Din oglinda bălţii îl privea un moşneag încărunţit, plin de zbârcituri, aidoma cu cel pe care-l întâlnise.      -- Vai mie, ce nenorocit sunt ! Doar cinci zile am petrecut în palatul stăpânitorului dragonilor, dar și pe pământ, în acest timp, s-au scurs cincizeci de ani ! Mi-ara irosit tinereţea...      Desnădăjduit şi furios, Masaria zgâlţâi micul ulcior azuriu. Ceva plescăi înăuntru. Scoase capacul şi din ulcior se răspândi un miros puternic de vin vechi.      - Aha, trebuie să fie un vin de soi, tare şi înmiresmat. De necaz am să-l beau pe tot !      Duse ulciorul la buze, răsturnându-l cu fundul în sus şi sorbi băutura pe nerăsuflate. Vinul i se strecură în trup ca o undă fierbinte, îşi pipăi obrazul cu mâinile : faţa îi devenise iarăşi netedă, ca odinioară.      Masaria se privi în oglinda bălţii şi tresări de bucurie :      - ATO din nou douăzeci de ani ! Va să zică, iată de ce mi-au spus copiii că acest ulcior e o comoară nepreţuită... Păcat însă că am băut totul dintr-o dată.      Clătină ulciorul, dar înăuntru vinul gâlgâia din nou.      - Ia te uită, minune după minune ! înseamnă că poţi să bei din el cât pofteşti, vinul ăsta nu seacă niciodată, ca apa dintr-un izvor.      Mai să-şi piardă firea de atâta fericire, „înseamnă că le voi fi oamenilor de mare ajutor, îşi zise. Vinul o să ajungă pentru toţi."      Începu să cutreiere insula şi pretutindeni le povestea oamenilor păţaniile sale. Bătrânii sorbeau din vinul acela şi întinereau pe dată. Bolnavii gustau din el şi se lecuiau. Vestea acestor minuni se răspândi repede în toate insulele din preajmă. Oamenii veneau fără încetare la casa lui Masaria, care singur, care sprijinit, care purtat pe sus.      Dar adevărată e zicala care spune : între bucurie şi tristeţe e un perete subţire de tot.      Odată, la Masaria veniseră de trei ori mai mulţi oameni ca de obicei. După o vreme el se culcă să doarmă, eăci era frânt de osteneală. Dar abia aţipise, că în poartă răsunară bătăi atât de puternice, de parcă ee-i de-afară voiau s-o facă ţăndări :      - Hei, Masaria, deschide ! Dintr-o insulă depărtată am adus cu barca un om bolnav. Abia mai răsuflă. Dă-i să bea din vinul tău tămăduitor. Hai, deschide poarta mai repede, că moare ! Dacă nu deschizi de bună voie. să ştii c-o spargem !      Masaria se sculă din pat frecându-se la ochi :      - Ce-i gălăgia asta ? ! Auzi obrăznicie ! Eu îi dau să bea oricui îmi cere din vinul vrăjit adus de la palatul stăpânitorului dragonilor şi nu cer nici o plată pentru asta. Iar voi, în loc să-mi fiţi recunoscători, daţi năvală în casa mea la miezul nopţii şi nu mă lăsaţi să mă odihnesc. Frumos mă mai răsplătiţi pentru bunătatea mea ! Cu ce m-am ales eu în afară de osteneală şi necazuri ? Din cauza acestui ulcior blestemat n-am linişte nici ziua nici noaptea. Lua-l-ar naiba !      De cum rosti aceste vorbe, ulciorul se sparse în două, Cioburile se prefăcură în două lebede albe şi porniră în zbor către mare. Ţipând ca ieşit din minţi, Masaria se repezi după ele să le prindă. Insă lebedele care străluceau în lumina lunii pieriră fâlfâind din aripile lor albe.      În aceeaşi clipă Masaria se schimbă iarăşi într-un moşneag gârbovit. Şi toţi oamenii cărora vinul vrăjit le dăruise tinereţea deveniră din nou bătrâni. Bolnavii tămăduiţi cu vinul din ulcior muriră pe dată.      Iată ce s-a întâmplat în vremurile de odinioară. .................. 1 Şiaku - unitate de măsură japoneză, egală cu 30,30, cita.,. 1 Samisen - instrument de tipul ghitarei, având un gât lung şi trei coarde. Corpul instrumentului era căptuşit cu piele de şarpe. Citera-fcoto - un instrument muzical vechi, pe care se cânta prin ciupirea strunelor. Fetele din lumea aristocratică erau obligate să înveţe a cânta la koto. Corzile (de cele mai multe ori treisprezece la număr) erau'fixate pe un rezonator lung.

ÎNVÂRTE-TE, BOB DE MAZĂRE !             Trăiau odată un moş cu baba lui. Într-o dimineaţă, cei doi bătrâni se apucară să deretice prin casă. Baba mătura odaia, iar moşul bucătăria. Tot mâturând el aşa, moşul găsi într-un ungher un bob de mazăre şi tare se mai bucură :           „Babo, uite ce-am găsit,      Bob de mazăre-aurit !      Pe câmp dacă-l vom sădi,      Boabe multe-om dobândi ;      În piuă le-om macină      Şi făină vom mânca."      Se sfătuiră ei cum să facă şi să dreagă, dar bobul de mazăre lunecă printre degetele unchiaşului, căzu pe podeaua de lut şi prinse să se rostogolească. Se rostogoli, se rostogoli şi nimeri într-o bortă de şoarece.      - Prinde-l, nu-l lăsa ! striga moşul supărat. Ia te uită ce nenorocire ! Numai ce-am găsit şi noi un bob de mazăre, rotunjor şi dulce, iar el, afurisitul, s-a dus învârtin-du-se... Babo, dă-mi toporul ! «      Scos din sărite, moşneagul făcea o gălăgie nemaipomenită, înşfacă toporul, lărgi cât putu gaura de şoarece, apoi coborî fără zăbavă în vizuina 'aceea. Merse el ce merse, până se pomeni în adâiicul pământului. Porni mai departe, cintând cât îl ţinea gura :      „Bob de mazăre-aurit, Unde te-ai rostogolit ? Prin ce loc oi fi ajuns, Unde mi te-oi fi ascuns ?"      Deodată, văzu la marginea drumului un Gigio-sama de piatră.      - Gigio-sama, nu cumva ai văzut bobul meu de mazăre ? întrebă unchiasul.      - De văzut, l-am văzut, eu, însă uite care-i păcatul... L-am ridicat de jos, l-am fiert şi l-am mâncat, răspunse Gigio-sama.      - Ha-ha-ha ! Va să zică, aşa s-a întâmplat ! Atunci ce să mai vorbim... L-ai mâncat, să-ţi fie de bine. Eu mă întorc acasă.      Moşul dădu să pornească spre casă, lăsându-se păgubaş, Lui Gigio i se făcu milă de el :      - Stai niţel, moşule. Nu te las să pleci cu mina goală.      - Şi ce-ai putea tu să-mi dai ?      - Un sfat bun : mergi înainte pe drumul ăsta, până dai de nişte sioogi2 roşii. Acolo a o gospodărie de şoareci. Şoarecii tocmai se pregătesc de nuntă, pisează orezul în piuliţe. Tu dă-le o mână de ajutor. Apoi pleacă mai departe, până dai de nişte sioogi negre. Acolo e bârlogul dracilor. 6 să-i găseşti jucând arşice. Cântă de trei ori ca un cocoş, iar dracii o vor lua la fugă, şi toţi banii lor îţi vor rămâne ţie.      Moşul îi mulţumi pentru sfat şi porni la drum. Merse înainte până ce văzu nişte sioogi roşii.      - Sioogi - uşi glisante combinate din hârtie, ca şi fusuma.      - Acasă-s gospodarii ? strigă unchiaşul. Şoricioaica-mireasă, îmbrăcată iri rochie de nuntă ieşi      şi întrebă :      - Ce vânt te-aduce pe la noi, moşule ?      - Am auzit că faceţi nuntă şi am venit să vă dau o mină de ajutor la pisatul orezului.      - Păi ai picat tocmai bine, avem mare nevoie de ajutor. Hai înăuntru, moşule !      În casă, totul era rânduit cum nu se poate mai frumos. Tn cea dinţii odaie se aflau sobiţe de bronz, iar pe nişte măsuţe roşii, o mulţime de castronaşe roşii, lăcuite. Odaia a doua era plină cu halate de mătase. Erau atât de multe halate, că nici nu le puteai număra, în cea de-a treia încăpere se aflau puzderie de şoareci care pisau orez în piuliţe de aur curat, cântând de zor :      „Pisălogul saltă, bate,      Măcinăm pe săturate !      Dar când miaună pisica.      Pe toţi ne alungă frica...      Macină de zor, mireasă; Fără preget şi voioasă, Că ai mire ca un soare » Şi-i stăpân peste hambare l"      Moşul luă o piuliţă şi începu să piseze, îşi făcea treaba cu spor şi cu îndemânare. Şoarecii se bucurară grozav şi-i dăruiră două halate de mătase roşie.      Unchiaşul luă darurile, le mulţumi şoarecilor şi porni mai departe, către adâncurile împărăţiei subpământene. Merse ce merse, până dădu de nişte şioogi negre. De după ele răsuna ciocnetul arşicelor şi se auzea zdrăngănit de strune. Pasămite, dracii jucau arşice şi se veseleau. Moşul se ascunse în podul grajdului, ca să nu-l zărească tartorii. Când se făcu noapte târzie, luă vânturătoarea şi      Începu să bocăne şi să troncăne, făcând o larmă zitoare. Apoi strigă din răsputeri, aidoma cocoşului l      - Cucuriguuu ! -Dracii înlemniră :      - Fraţilor, nu mai e mult până la ziuă ! Asta a fost primul cântat al cocoşilor.      Moşul mai aşteptă puţin, apoi începu din nou să hodorogească vânturătoarea şi să cânte cucurigu.      - Valeu, iacă-tă şi-^al doilea cântat ! se speriară dracii.' Moşul nu mai zăbovi mult şi porni iar tărăboiul, stri-      glnd din răsputeri cucurigu. Dracii o sfecliră de-a binelea :      - Auziţi, au cântat cocoşii a treia oară ! Ne-am luat cu jocul şi am întârziat prea mult. Să fugim !      Lăsară banii şi se puseră pe goană, care încotro. Iar moşul coborî tiptil din pod, luă banii şi porni îndărăt spre casă.      Tare bucuroşi erau moşul şi baba ! Lepădară de pe ei veşmintele cele vechi şi prăpădite şi îmbrăcară halatele      - Acasă sunteţi ? Am venit să vă cer niscai tăciuni, s;i aţii, focul.      Se uită din prag şi rămase înmărmurită :- Să vezi şi să nu crezi ! De unde atâta bogăţie în c;v>a voastră ?      Moşul îi povesti tot, cum a fost :      - Uite-aşa şi-aşa... Ne-am pricopsit cu o mulţime      - Simt cum mă cuprinde pizma, spuse vecina. Mare noroc pe voi ! Dau fuga acasă să-l trimit şi pe moşul meu în gaura de şoarece      Alergă acasă cât o ţineau picioarele şi se apucă să măture prin odaie. Bărbatului îi porunci să măture bucătăria. Dar cu toată străduinţa lui, acesta nu găsi nici un bob de mazăre.      - Babo, spuse omul în cele din urmă, adu un bob de mazăre din sac.      Bătrâna aduse bobul şi unchiaşul îl aruncă în borta de şoarece, îşi croi apoi drum cu toporul şi nimeri sub pământ. Merse el ce merse şi, întocmai cum i se povestise, îl întâlni la marginea drumului pe Gigio-sama de piatră. Moşul îl întrebă :      - N-ai văzut cumva bobul meu de mazăre ? S-a rostogolit pe-aici.      - De văzut l-am văzut eu, dar m-au înpins păcatele să-l iau de jos şi să-l mănânc.      - Nemernicule ! se oţărî la el moşul cel lacom. Cum ai îndrăznit să înfuleci un bob de mazăre străin ? ! Auzi colo, bunătate de bob ! Cum o să răscumperi acuma paguba care mi-ai f ăcut-o ? Să-mi dai repede în schimb un maldăr de halate de mătase şi un poloboc de bani !      Gigio-sama se posomori, dar îi dete şi lui povaţa cunoscută. Moşul cel lacom porni mai departe cântând : „Bob de mazăre-ndrăcit, Unde te-ai rostogolit ? Hoţule. să-mi dai în loc Aur mult, un poloboc !"      Curând ajunse la şioogile cele roşii. Din casă se auzea întru-una : „Poc-poc-poc !". Şoarecii pisau grăunţe în piuliţele de aur, cântând cât îi ţinea gura :      „Pisălogul saltă, bate,      măcinăm pe săturate !      Dar când miaună pisica,      Pe toţi ne alungă frica...*      Moşneagul cel lacom intră în casa şoarecilor şi văzu acolo comori nemaiântâlnite. Peste tot atârnau halate de mătase roşie, pe măsuţe roşii se aflau mulţime de castro-naşe roşii, lăcuite, grămezi de bani zăceau prin colţuri. jyâoşuiui i se aprinseră ochii de poftă. „Cum aş face să pun mina pe toate aceste avuţii ? se întrebă el. Ia stai, păi e foarte simplu ! N-am decât să miaun ca pisica!", Şi începu să miaune din răsputeri :      - Miaaauu ! Miorlaaau !      Deodată se stinseră toate luminile din casa şoarecilor. Se făct! un întuneric de-ţi vârai degetele în ochi. Pieriseră ca prin minune şi casa şi şoarecii. Moşneagul dibuia cu miinile în jur, ca orbii, îşi urmă drumul aşa, pe pipăite, şi după ce merse un timp, în calea lui luci o iuminiţă şi văzu şioogile cele negre. Dincolo de ele zor-nâiau arşicele. Moşul se uită printr-o crăpătură şi-i văzu pe draci jucând de mama focului, cu grămada de bani între ei. -..Înseamnă că arătarea aia de piatră nu m-a minţit", îşi zise lacomul unchias. Şi pe furiş, să nu-l simtă încornoraţii, se sui în pod. cocoţându-se pe-o grindă.      Se făcu miezul nopţii. „Cred că a sosit clipa !" gândi moşii!. Luă vânturătoarea şi începu să facă tărăboi. Apoi s t ri «ă tare de tot:      - Hei, împieliţaţilor, a cântat cocoşul întâia oară ! Dracii rămaseră încremeniţi :      - Ce-o mai fi şi asta ?      „Merge bine treaba !" îşi zise unchiaşul, mulţumit. Şi strigă iarăşi, cât putu de tare :      - Al doilea cântat al cocoşilor !      Dracii se holbară nedumeriţi, unii la alţii :      - Aţi auzit ? Iar strigă cineva !      Moşul o luase razna de tot. „Trebuie să-i sperii zdravăn, c:-i. s-o ia la sănătoasa" se gândi el. Şi răcni asurzitor :      - Hei, voi de-acolo ! A cântat cocoşul a treia oară ! r- Al cui o fi glasul ăsta ? se mirară dracii.      - Păi şi noaptea trecută ne-a păcălit cineva, făcând pe cocoşul, şi ne-a luat toţi bănişorii !      - Se vede că nu i-au ajuns dacă a venit iar...      - Puneţi mina pe el ! Ciomăgiţi-l !      Moşul cel lacom se sperie şi lunecă de pe grinda podului, gata să cadă îri mijlocul dracilor. Dar se agăţă cu nasul de un cui şi rămase spânzurat, dând din picioare. Cu toate că era mort de frică, îl apucă râsul : „Ha-ha-ha ! Ile-he-he !". Tartorii se înfuriară şi mai tare :      - Moşneag blestemat, stai că-ţi arătăm noi ţie !      - Tu ne-ai furat banii, hoţomanule !      Şi năpustindu-se asupra lui cu bâtele, îl chelfăniră tare de tot, până-l umplură de sânge. Moşneagul scăpă cu mare greutate din ghearele lor şi porni plângând şi văicărindu-se către borta de şoarece, să iasă la lumină.      Baba, care se uita în gaură, se bucură nespus :      - Bărbăţelul meu se întoarce în halat roşu şi cântă vesel nevoie-mare ! Nu mai vreau să umblu în zdrenţe !      Zicând acestea, lepădă hainele cele vechi şi le aruncă      În foc.      Aşa se încheie povestea.      Vă doresc fericire ! Vă doresc fericire ! .................. 1 Gigio - zeu, budist, personaj îndrăgit al poveştilor japoneze. Se consideră protectorul copiilor şi călătorilor. Statuia iui de piatră e aşezată adesea lângă drum. Sama - termen de reverenţă care însoţeşte numele de oameni.

     Trăiau odinioară într-un bordei ca vai de lume, vechi şi povârnit, un moş cu baba lui. Erau săraci lipiţi păniân-tului. Singura lor avuţie era un căluţ, dar şi acestuia îi pusese gând rău un hoţ nărăvit de prin împrejurimi.      Într-o seară, hoţul tocmai se pitulase în ogradă şi aştepta să adoarmă stăpinii...      Era o vreme de toamnă, păcătoasă. Ploua cu găleata, iar acoperişul bordeiului se găurise de tot. Într-un ungher picura apa molcom, plici-plici, într-altul curgea de-a bi-nelea. Bătrânii îşi tot mutau aşternuturile dintr-un colţ ,în celălalt, fără să-şi afle scăpare nicăieri : ploaia răzbea peste lot.      - Of, cumplită dihanie mai e Plici-Pâici ăsta. se văicări baba. Mai rea decit tigrul, mai nesăţioasă decât lupul.      - Aşa e, răspunse unchiaşul nu e pe lume fiară mai fioroasă că ea. Nicăieri nu-ţi găseşti tihna de răul ei.      Sub fereastră se aciuise un lup flămând, care îşi făcuse socoteala să-i mănânce pe stăpânii colibei îndată ce vor stinge opaiţul şi vor aţipi. Auzind însă vorbele bătrânilor, blana i se zbârli de frică,      - Credeam că pe meleagurile astea un hălăduieşte o fiară mai puternică decât mine, îşi zise. Dar uite că s-a pripăşit necruţătorul Plici-Plici... Cel mai bine ar fi s-o iau la sănătoasa cât mai am timp !      Lupul făcu o săritură şi o rupse la fugă mâncând pământul. Hoţul de cai, care pândea prin apropiere, îşi zise mirat : ,.Ia te uită, căluţul a scăpat din ştreang ! Ho, plruu !" Şi luând-o la goană după lup, îi sări acestuia drept în spinare. Lupul, mai-mai să-şi iasă din minţi. „Sint pierdut ! gândi. Am scăpat eu din capcanele vânători-lor. dar uite că m-a înşfăcat Piici-Plici..."' Fugea în salturi mari, deznădăjduite, iar hoţul, care se înfipsese bine în spinarea lui, bombănea furios : ,.Nu mai pricep nimic ! Cal bătrân, şi uită-te la el cum fuge... Nici cel mai focos armăsar nu l-ar întrece !"      Şi cum fugea lupul aşa, cu hoţul în spinare, iată că începu să se lumineze de ziuă. O maimuţă care moţăia într-un copac îi văzu şi strigă uimită :      - Mare năzdrăvănie ! Un om călare pe-un lup ! Să mori de râs, nu alta !      Chiar în clipa aceea hoţul de cai băgă şi el de seamă pe cine călăreşte..- înspăimântat, sări de pe bidiviu, rostogolindu-se într-o capcană de lupi. „Bine măcar că nu mi-am frânt grtul", cugetă el, dezmeticindu-se pe fundul gropii şi tot frământându-şi minţile cum să iasă de-acolo.      Maimuţa strigă după lupul care fugea încă buimac :      - Hei, lupule, tare mă mai mir de tine ! Cum i-ai îngăduit omului acela să te călărească ?      - Care om ? Ce tot vorbeşti ? Pe mine m-a înşfăcat înfricoşătorul Plici-Plici ! Abia am izbutit să scap de eL      - Iar eu îţi spun că te-a călărit un om, am văzut cu ochii mei. Te-a călărit ca pe cel din urmă dobitoc. Hi-hi-hi ! Ai puţină răbdare, o să-ţi dovedesc îndată. Călăreţul mi se pare că s-a prăvălit în groapa de colo.      Pe vremea aceea, maimuţele aveau toate coada lunga. Cumătră noastră îşi vârî coada în groapă, fâţâindu-şi-o de colo-colo.      „Aha, cineva mi-a aruncat o funie ! Da' ştii că se brodeşte bine ? Ia să încerc eu să mă caţăr afară" îşi zise hoţul de cai. agăţându-se vârtos de coada maimuţei.      Maimuţa scoase un urlet de durere şi de spaimă :      - Valeu, lupule, lupxile ! Acolo jos este într-adevăr fioroasa dihanie Plici-Plici ! M-a apucat de coadă !      Auzind aceasta, lupul îşi luă tălpăşiţa cât putu mai repede.      - Stai, nu fugi ! se tânguia nenorocita. Ajută-mă, nu mă lăsa în primejdie !      Maimuţa se opintea din răsputeri să scape, de atâta înoondare faţa i se înroşise ca o 'pătlăgică. Deodată, trosc, coada i se rupse chiar de lingă rădăcină.      Zice că de-atunci au maimuţele botul roşu şi coada scurtă;

Unde-i capatul lumii ?      Se zice că odată, demult, păsării karebinga i s-a năzărit să zboare până la capătul lumii. S-a ridicat în văzduh de pe insula ei de baştină, Tanegaşima, şi s-a avântat în zbor iute ca săgeata peste marea cea mare      A zburat karebinga şapte zile şi şapte nopţi în şir, iar în cea de-a opta zi a văzut un arbore înalt, cu o singură creangă. Arborele părea că crească chiar din adâncurile mării. A coborât karebinga pe creanga aceea, s-a odihnit, apoi a pornit iarăşi la drum.      A zburat ea alte şapte zile şi şapte nopţi peste întinsurile mării şi nu mică i-a fost mirarea văzând alt copac, aidoma cu cel dinţii. Tocmai poposise pe creangă, strân-gându-şi aripile ostenite, când din adâncurile mării se auzi un glas :      - Hei, cine s-a cocoţat acolo ? Aripile păsării fremătară de spaimă :      - Sunt eu, pasărea karebinga. Dar tu cine eşti ?      - He-he-he-he ! Eu sunt homarul cel mare. ...Crezuse, sărmana vietate, că s-a aşezat pe o creangă, şi când colo stătea pe mustaţa unui homar uriaş. O trecură fiorii.      - Ho-ho-ho-ho ! râse homarul, asta-i marea cea mare, aici e casa mea. Dar tu încotro ai pornit ?      - Vreau să ajung la capătul lumii.      La aceste cuvinte homarul îşi arcui spinarea şi izbucni într-un râs nestăvilit :      - He-he-he ! Hi-hi-hi ! Ho-ho-ho ! Mai bine lasă-te păgubaşă, nesăbuita ! Ţi-au trebuit şapte zile şi şapte nopţi ca să zbori de pe o mustaţă a mea pe cealaltă. Şi tocmai tu vrei să ajungi la capătul lumii ? Ha-ha-ha-ha !      Pasărea karebinga rămase cu ciocul căscat de uimire^ Apoi, umilită şi întristată", părăsi gândul de-a mai ajunge la capătul lumii şi porni înapoi spre insula Tanegaşima.      Homarul însă, după ce o speriase atât de straşnic, se bucură, zicându-şi în sine : „Eu şi numai eu sunt vrednic să ajung până la capătul lumii".      Şi porni fără zăbavă la drum. Sărea cu mare hărnicie şi fiecare săritură îl,apropia de ţintă cu o mie de ri *. Merse el astfel şapte zile şi şapte nopţi, în ziua a opta se simţea grozav de ostenit. Dar iată că, spre norocul lui, zări în mijlocul mării gura unei peşteri uriaşe. Intră homarul în peşteră, se odihni bine, apoi purcese iarăşi la drum, voiniceşte : la fiecare săritură lăsa în urmă o mie de ri. După alte şapte zile şi şapte nopţi, dădu peste altă peşteră, asemănătoare cu cea dintâi. Bucuros, se vârî înăuntru şi, trudit cum era, pe nesimţite îl fură somnul. Deodată se auzi de undeva un glas gros care-l făcu să tresară de spaimă :      - Cine-oi mai fi şi tu, netrebnicule ? Cum ai cutezat să intri în nara mea dreaptă ? Răspunde, dacă nu vrei să te ucid !      Homarul răspunse cu mustăţile dârdâind :      - Sunt homarul cel mare. Dar tu cine zici că eşti ?      - O-ho-ho-ho ! Eu Sunt calcanul. Dar încotro ai por-nit-o !      - Vreau să ajung la capătul lumii.      Peştera vie se zgudui ca de cutremur :      - Ha-ha-ha-ha ! Ce gând nesăbuit ! Vezi bine că ţi-au trebuit şapte zile şi şapte nopţi .ca să înoţi de la nara mţa stingă la cea dreaptă. Ascultă-mi sfatul, prichindelule, şi fă calea întoarsă.      Homarul bolborosi ceva neînţeles şi, suflând nori de spumă, porni cu mare grabă îndărăt.      După ce homarul se mistui în depărtări, calcanul se gândi : „Sunt cea mai mare şi mai puternică făptură. Pentru mine totul e cu putinţă. Cine-i mai vrednic ca mine să ajungă la capătul lumii ?"      Şi porni la drum fără să mai piardă vremea, înota fără răgaz şapte zile şi şapte nopţi. În ziua a opta îi apăru sub el fundul mării şi se ivi din ape un ţărm alb de nisip moale şi întins ca-n palmă. Se odihni calcanul acolo, apoi se avântă iarăşi la drum. După ce înotă alte şapte zile şi şapte nopţi, dădu de un alt ţărm, la fel cu celălalt. Istovit, calcanul se întinse pe ţărmul moale şi albicios şi aţipi numaidecât. Deodată răsună un glas atât de puternic, încât marea.se învolbură ca de furtună :      - Hei, tu, nepoftitule, cum ai îndrăznit să te sui pe spinarea mea ?      Calcanul începu să tremure şi strigă înspăimânţat:      - Eu sunt calcanul. Dar tu cine eşti ?      - Eu sunt caracatiţa. Ce vânt te-aduce pe-aici ? întrebă caracatiţa pe un ton batjocoritor, şi deodată îl învălui pş calcan într-un nor negru.      - Am pornit spre capătul lumii.      - Ha-ha-ha-ha, ce nerozie ? Cum a putut să-ţi treacă prin minte una ca asta ? Pluteşti de şapte zile şi şapte nopţi într-una şi tot n-ai trecut de spinarea mea. Mai bine părăseşte gândul ăsta prostesc, până nu e prea târziu.      Calcanul de mare nu răspunse nimic. Se întoarse cu coada spre caracatiţă şi porni înapoi, spre casă.   -----------------------------      1. Pasăre măiastră.      2. Ri - unitate de măsură japoneză ; este egală cu î."24 metri.