Ileana Vulpescu

CAPITOLUL UNU «Ce vânăt amurg…». Prin vinete-amurguri, prin veştede ramuri, se-apropie toamna cu paşi arămii… Din vămile văzduhului, toamna pornise tiptil printre frunze moarte, printre vrejuri şi printre crengi trosnitoare, vulpe tăcută, măturând pământul cu coada, păşind cu sunet înfundat de labe prudente, scrutând orizontul cu ochi micşoraţi şi reflexivi, prospectând atent împrejurimile ca un strateg încercat. Cu-o săptămână mai-nainte, pe Transfăgărăşan, din verdele-mbătrânit şi din rugină, din curcubeul de adori şi de transparenţe, vulpea – materializare a anotimpului – nu li se-arătase. Le ieşise-n cale-un cerb, indiferent în măreţia lui împodobită cu ample coarne rămuroase pe măsura vastelor ogive ale codrului, şi-un urs – adolescent, judecând după blană, după colţi, după cheful de joacă – născut şi crescut se vede într-o rezervaţie, fiindcă se-arăta prietenos cu oamenii şi le căuta societatea. Redat libertăţii, animalul primea danii comestibile şi-n semn de gratitudine, în timp ce donatorii imortalizau fotografic momentul de-nfrăţire-ntre specii, el le trăgea câte-o labă amicală. «„Ce vânăt amurg…”. Hm! sună-a poezie… Numai Tudor citează când nu te-aştepţi, de parc-ar spune de la el».   În momentul acela, punga de nailon din mâna dreaptă a Sânzienei se sparse-n fund şi pe trotuar fugiră, care-ncotro, cele cinci vinete lunguieţe, «ultimele de anul ăsta», şi cele două kilograme de mere domneşti, cumpărate mai adineauri din piaţă, de la ţărani.   («Of! De o mie de ori am zis să-mi iau nişte plase ca lumea, nu flendurile-astea, în care pui două paie, şi s-au dus dracu’! Bine că nu s-a rupt a cu untdelemn! Nu mă-nvăţ odată minte!».)   În timp ce Sânziana se moraliza – adunându-şi de pe jos proviziile şi-ncercând să le-nghesuie-n punga validă în care avea două «jumătăţi» de untdelemn, şi-n geanta maro, «de moaşă comunală» – o femeie de vârstă mijlocie, căruntă, îmbrăcată-ntr-un impermeabil verde, îi întinse o pungă de nailon şi se-apucă să-i ajute. Totul fusese recuperat. — Vă mulţumesc, doamnă, şi nu vă supăraţi, dar să vă dau leul pe pungă, zise, trăgându-şi sufletul, Sânziana. Femeia făcu semn cu mâna că nu era nevoie. — Nu mă mai cunoaşteţi, doamna doctor! Ce să mă mai cunoaşteţi… şi femeia făcu un gest demonstrativ către părul cărunt, către faţa ridată, către corpul ei – piele şi os. — Filipescu… Filipescu Angela, salonul 10… 1970, spuse rar Sânziana. — Da, doamna doctor! Mă mir că nu m-aţi uitat. — Cum să vă uit! «Filipescu Angela, 36 de ani, muncitoare textilistă. Tentativă de sinucidere. Otrăvire cu „Sodil”. Hematoame pe tot corpul provenite din bătaie». O noapte-ntreagă luptase s-o scoale din morţi. Apoi plastia de esofag, trei luni în salonul 10, pat 7. — Ce vă mai fac copiii, bărbatul? — Mulţumesc, doamna doctor, băiatu-ăl mare-a terminat armata, e parchetar pe şantier, ăl mic e la liceul tehnic. Nenorocitu’ ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit, a făcut ciroză, am pătimit ce-am pătimit, da’ măcar am scăpat. Acum, trăiesc şi eu pentru copii, să-şi facă şi ei un rost, şi pe urmă… Că vorba de mi-o spuneaţi dumneavoastră: i-am făcut – trebui’ să-i facem şi oameni. Că bărbaţii, dă-i dracu’, Doamne iartă-mă! «Dă-i dracu’, dar parcă nu pe toţi», se gândi Sânziana. — Am fost mai săptămânile trecute pe la spital c-am o cumătră internată, şi-am aflat că v-aţi mutat la alt servici şi că v-aţi… v-aţi divorţat cu soţul. Sânziana înclină din cap în semn de aprobare. — Ce să facem, doamnă Filipescu, aşa e viaţa… — Dumneavoastră să fiţi sănătoasă, şi fetiţele. («Va să zică i s-a dat un raport complet. Fifi? Gina? Oricare… Că nu le mănâncă pe niciuna discreţia».) — Foarte bine ziceţi. Îşi mai făcură câte-o urare pentru ele şi pentru copiii lor, după care, doctoriţa Sânziana Hangan şi fosta ei pacientă, Filipescu Angela, îşi spuseră la revedere.   «„Nenorocitu’ ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit”, parcă aşa spusese Filipescu Angela, salon 10, pat 7. Cum trebuie să se poarte-un om ca să-i consideri moartea o binefacere… Doamne, Doamne! Când îi spusese Alexandru că trebuie să se despartă, poate că şi ea-i dorise moartea. Cât de elevat să fie un om – să nu vrea să te vadă mort, dacă-i dai o măciucă-n cap? Să nu vrea să i se facă o dreptate mai presus de ce oferă Justiţia?». Sânziana avu un zâmbet ca la o pagubă de care te-ai consolat. Scutură apoi din cap, ca şi când ar fi jenat-o o şuviţă de păr. «Să mişcăm niţel „sediul central” ca să aşezăm altfel gândurile. Dacă n-ar fi fost simpozionul de microbiologie, când aş fi văzut eu Transfăgărăşanul? …Ce drum, ce vreme, ce culori, câtă pace şi câtă măreţie. Şi noi doi, ca la-nceputul lumii. Am făcut drumul dus-întors fără să ne-atingem, fără exclamaţii de entuziasm, cu umilinţă, ca-n faţa unei minuni de nepătruns. De ce să nu ne trecem în revistă gândurile şi-amintirile frumoase, când le-avem? De câte ori n-am să mai merg în minte pe Transfăgărăşan? De câte ori n-au să-mi alunece gândurile-n prăpastia Barajului? De câte ori n-am să te strig „Mircea, Mircea!”? De câte ori nu strigam cu capu-n pernă, în adolescenţă, „Daniel, Daniel!”, invocându-te, nene Dal, iar tu habar n-aveai că te iubesc? De câte ori n-am strigat tare „Pavel, Pavel!”, încercând să domin vuietul mării de care e legat numele tău, Pavele? De câte ori nu v-am mângâiat cu sufletul, domnule doctor Naiculescu, îngânând ca pe-un refren dintr-un cântec de leagăn „Nini, Nini…”? Şi când eraţi în „lumea cu luminile”, cum zicea Maica, şi de când v-aţi dus. Iar dumneavoastră, domnule doctor Murgu, dumneavoastră sunteţi o permanenţă a vieţii mele sufleteşti. N-am să-ndrăznesc niciodată să vă spun… dar vă rostesc de multe ori numele într-o incantaţie care-l rostogoleşte-n adâncimi fără dimensiune. Când am început să mă-ndrăgostesc de Mircea, m-am simţit vinovată faţă de dumneavoastră, mereu mă trezeam spunând „iertaţi-mă, domnule doctor, iertaţi-mă, sunt o fiinţă… o biată femeie, am încă vârsta la care dorinţa atârnă greu în balanţă, dar orice s-ar întâmpla, în sufletul meu…”. Nici nu ştiam că nu mint. Deşi îl iubesc pe Mircea… Ce patetică sunt! Şi de ce să nu fiu? Şi faţă de tine însuţi, nici în tine însuţi să nu-ndrăzneşti să spui tot ce crezi, fără să-ţi fie ruşine, fără să te temi de ridicol, de lipsa de măsură? Iar doctorul Kölönte… A, cu el e ceva încurcat. Parcă m-aş uita-ntr-o oglindă printr-un tifon. La orice m-aş fi aşteptat… dar să-mi dea un parfum… ce bine se asorta „Hermes Calèche”-ul cu vânăta din geanta „de moaşă comunală”. Becket, Ionescu, nişte dulci copii!».   La acest punct al monologului ei, doctoriţa Sânziana Hangan ajunse-n faţa apartamentului în care locuia de şapte ani. În deschizătura cutiei de scrisori – cutie mare de lemn băiţuit, «safe-ul băncii Angliei», cum îi zicea Maria, stătea-nfipt un braţ de crizanteme: bulgări mari de zăpadă imaculată, sfere opulente, sângerii, cu nervuri de aur, cataifuri ruginii, fideluţe mov, albe, roz-stins, coniac, champagne, galben ca puiul ieşit din ou, galben de smântână – un braţ de culori şi de forme peste care plutea un miros dulceag-amărui de miere şi de toamnă. Sânziana lăsă pungile de nailon în dreptul uşii, scoase cu grijă cozile florilor din cutia poştală, una câte una, le ţinu pe braţul stâng ca pe-un copil, închise ochii şi le strânse la piept. «Înseamnă că pleci, dacă n-ai şi plecat, altfel…», îşi spuse ea în timp ce-ncerca să descuie «yala». — Stai că-ţi deschid eu, se-auzi dinăuntru glasul Mariei. Şi uşa se dădu la perete. Sânziana stătea nehotărâtă-n cadrul ei. — Pup, pup! zise Maria, şi-şi sărută mama pe frunte, obicei de când era mică, şi maică-sa trebuia să se-aplece pentru acest ceremonial tandru. Acum, fata-şi întinse doar niţel capul, o sărută, apoi, cu o privire complice către flori, îi şopti: — Ei, îm? — Vreun fost pacient… Fata închise un ochi. — Şi de unde ştii că nu sunt pentru tine? o-ntrebă maică-sa. — Faci mişto de mine?! — Iar vorbeşti ca pe maidan? — Stimată doamnă, folosesc un limbaj argotic, atâta tot, adăugă fata cu o dicţie pedantă, şuşotind apoi la urechea maică-sii: — Avem oaspeţi… pe «dumnealui», de! pe tata. — A! — Când am venit acasă, la 12, c-a lipsit diva de fizică, le-am găsit «ca pe-o scrisoare la cutie»; şi-i arătă din ochi florile. Nu le-am luat, ca să le vadă mahalaua, şi Maria făcu un gest larg către uşile de pe palier.   *   De fapt, Maria nu le luase fiindcă ştia că vine taică-său. Chiar dacă-ntre părinţii ei totul era de mult mort şi-ngropat, nu prindea rău ca «domnul», să vadă că fosta nevastă nu era de lepădat, îşi zicea Maria cu mintea ei de şaisprezece ani. De câte ori venea taică-său şi-ntreba unde e Sânziana, Maria-i răspundea invariabil: «cu vreun gagic la cinema», folosind «neologismul» foarte en vogue cu intenţia de-a-şi enerva tatăl. «Unde-ai învăţat să vorbeşti aşa?», o-ntrebă acesta. — În societate, şi dacă nu-ţi place, regret. Ce vrei, sunt un copil semi-orfan. Sânziana, care-şi cunoştea copiii, ştia de ce fata ei cea mare îşi compusese un asemenea personaj «sictirizant» – cum ar fi spus cei din aceeaşi generaţie cu ea – pe care nu scăpa nicio ocazie să-l arboreze şi să-l joace în cele mai mici amănunte în faţa lui taică-său, ca o actriţă de mare talent, îndrumată de mână de maestru. Aproape după fiecare vizită paternă, Maria răbufnea, blagoslovind-o ca la uşa cortului pe actuala nevastă a lui taică-său şi netrecându-l cu vederea nici pe acesta, cu toate-ncercările Sânzienei de-a o domoli. — Ce, vine-aici să-şi verse nervii pe care şi-i face cu «marea vedetă»? Vine să ne şicaneze pe noi că aia a dumnealui se culcă cu altul? — Maria, te rog să taci, te rog să taci, că dacă nu, plec pe stradă. — Sigur, să tac cum ai tăcut tu! Ca o… bleaga. Vine una şi-ţi ia bărbatul şi tu zici «ia-l, scumpi, dacă-ţi trebuie». — Tu ce-ai fi făcut în locul meu? — Ce-aş fi făcut?! Mă duceam la «aia» şi-o luam de ciuf şi măturam trotuarul cu ea şi-i ziceam «paştele şi Dumnezeii mă-tii de… lasă-mi bărbatu-n pace că, de nu, te pocesc!». Aşa i-aş fi zis, şi-aşa i-aş fi făcut, nu ca tine, distinsă doamnă doctor. Şi Maria se roşea şi se zburlea ca şi când scena s-ar fi petrecut în realitate. Sânziana Hangan n-avea nici o-ndoială în ceea ce priveşte eficacitatea reţetei propusă de fiică-sa. Mai întâi, pentru că majoritatea oamenilor se teme de scandal şi «marea vedetă» ar fi dat poate-ndărăt în faţa unei asemenea vehemenţe; în al doilea rând, pentru că Alexandru s-ar fi simţit flatat de-această vehemenţă şi-ar fi socotit-o, vanitos cum era, o dovadă de dragoste din partea nevestei sau măcar o dorinţă tenace de a-l păstra. Pe când ea… Şi, dintr-odată, inima fetei se-nmuia şi-o lua-n braţe pe maică-sa, ca pe-un copil prostănac, şi-o săruta şi-o săruta şi-i sufla la ureche: — Dă-i dracu’, noi să fim sănătoase.   *   Maria îi întinse maică-sii cheia cutiei de scrisori, apoi se-aplecă şi ridică cele două plase cu provizii. — Vezi că mai e ceva-n cutie, zise ea şi făcu stânga-mprejur, spre bucătărie, fără să mai privească-ndărăt. În cutie, Sânziana găsi un plic albastru, pe care scria, cu un scris necunoscut, «Doamnei doctor Sânziana Hangan», şi un pacheţel lunguieţ, un etui ca de stilou, învelit într-o hârtie cu steluţe aurii. Deschise scrisoarea. «Ţi-am urmat sfatul. Trebuia să plecăm săptămâna viitoare. Totul s-a precipitat. Aseară, am aflat că plecarea este pentru azi la 10. Te-am căutat la Institut, centrala era stricată. Nu mă certa. Rămâi cu bine, înţeleaptă mea iubire, Mircea». Citi scrisoarea de câteva ori. Îşi înăbuşi un oftat fiindcă auzi paşii Mariei. «Înţeleaptă mea iubire…». Deschise maşinal ambalajul cu steluţe aurii sub care se afla o cutiuţă cu capac bombat. Într-un culcuş de mătase vişinie, strălucea molcom o brăţară filigranată aurie, împărţită-n casetoane mici, împodobite alternativ cu jad şi cu ochi de tigru. Pe interiorul capacului Sânziana citi «Chinese jewels». Maria, care venea din bucătărie cu paşi mari şi cu gura plină de ce avea să-i mai spună, înghiţi în sec. — Puşică, ce e cu tine? rosti ea cu glas matern şi-şi mângâie mama pe cap şi pe obraz. Se uită apoi în cutiuţa de mătase, apucă delicat brăţara şi o prinse la mâna stângă a maică-sii, deşi întâmpină împotrivire. — Ţi-a dat-o ca s-o porţi, nu? Hai în casă, îi spuse ea rugător, şi-o luă pe după umeri. «Săraca de tine, ce-o fi-n bietul tău sufleţel», se gândi fata. — Bună ziua, îşi salută Sânziana fostul bărbat. — Sărut mâna. Alexandru o cântări de sus şi până jos. În lumina roşiatică ce pătrundea prin fereastra sufrageriei, mare cât peretele, Sânziana i se păru frumoasă. «Nu mi se pare, chiar este». Verdele stins al scurtei de catifea, pusă peste un pulover gălbui cu guler întors, îi venea bine; se asorta cu părul ei castaniu, cu faţa bronzată, în care ochii cu paiete aurii păreau mai luminoşi şi mai deschişi decât de obicei; scurta scotea în evidenţă şoldurile, care se curbau domol într-o fustă-n carouri cărămizii, oranj şi galbene, aşezate-n biais. Pantofii montanţi, cu un pic de toc, dădeau eleganţă gleznelor şi picioarelor drepte ca o linie stilizată continuu din care nu se detaşa niciun muşchi. «Are o strălucire…», îşi zise Alexandru şi i se aprinse privirea, «strălucirea pe care o capătă orice corp când se ştie iubit», trase el concluzia, uitându-se avid la fosta nevastă. Îl apucă un fel de iritare. Sânziana se duse-n camera ei să pună scrisoarea şi cutia brăţării-n dulap. O clipă o bătu gândul să-şi scoată brăţara de la mână. «La urma urmei, de ce? Singura care n-ar fi trebuit să ştie, Maria, ştie. În rest…!». Mai strânse o dată la piept florile pe care le ţinuse tot timpul pe braţul stâng şi le puse-n patul ei îngust. Când reveni-n sufragerie, Alexandru se-apropie de ea, o apucă de ceafă şi vru s-o sărute. Sânzienei îi bătu inima repede şi simţi o greaţă şi o nelinişte ca la un început de boală. Se uită la el atât de surprinsă, încât Alexandru renunţă. Maria veni-n sufragerie cântând asortat cu pasul milităros pe care-l adoptase ad-hoc: «La oaste când am plecat, Lino, Leano…». Fata era-mbrăcată acum într-o fustă care abia dacă-i depăşea cu un lat de palmă puloverul gros de lână seină, foarte mulat pe bustul din care sânii abia mijeau. Îşi ridicase părul într-un coculeţ, drept în creştet, şi-nfipsese-n el două măciulii mari de sidef, foste ace de pălărie ale răposatei sale bunici, Smaranda Hangan. Îşi vopsise puternic pleoapele cu albastru, iar pe degete îşi înşirase tot felul de «bijuterii» luate de la «tinichigerie», până-n doişpe lei bucata. Sânzienei îi veni să râdă mai ales de boiala de pe pleoapele ei – truc nou de ultimă oră, bine-nţeles – căci până atunci n-o văzuse niciodată «travestită» astfel. Îi veni să-i spuie «ce te-ai boit ca o paţachină?», dar se gândi că nu trebuia să-i strice fetei efectele faţă de taică-său. Alexandru, contrariat de tot ce se petrece-n fosta lui casă – şi, de ce n-ar fi recunoscut-o, mai ales de braţul de crizanteme din cutia de scrisori, iar acum, de brăţara de la mâna Sânzienei – cu un glas care se străduia să nu-i trădeze enervarea, se adresă fiică-sii pe-un ton ironic: — Faci reclamă pentru vreun circ sau pentru vreo fabrică de ciorapi-chilot? — Ei bine, domnule, nu! Nici circ, nici izmeno-ciorapi! Îmi fac propria reclamă! «Lume, lume! veniţi de vedeţi: şarpele boa, şapte metri de la cap la coadă, zece metri de la coadă la cap!». Sânziana izbucni-n râs, în timp ce Alexandru se roşi de indignare: mai mult de râsul ei decât de ireverenţa fiică-sii. Maria, făcându-se că ignoră impresia pe care le-o produsese părinţilor, i se-adresă pe-un ton oficial maică-sii: — Doamnă doctor, în ordine cronologică, aţi fost căutată de H. B.-uri şi de un domn Pavel Vlas care vă va mai căuta în jurul orei 6. La numele «Pavel Vlas», Sânziana simţi nevoia să se-aşeze. Fata continuă, fără să-i fi scăpat reacţia maică-sii («O fi ăl cu florile şi cu brăţara? Că altul cine să fie?»): — V-am făcut un piuré de cartofi, chiftele prăjite şi salată de varză roşie ca să vă refaceţi forţa fizică şi ca să vă păstraţi frumuseţea. În baie, veţi găsi înmuiată cu «„Far” – produs excepţional, spală, albeşte, înfrumuseţează şi, dacă ştii să te porţi, face şi ouă» – veţi găsi înmuiată, precum v-am spus, lenjeria de pat din terocel imprimat – 18 lei metrul – a doamnei doctor Sânziana Hangan şi-a fiicelor sale, domnişoara Maria Bujor şi Ana Hangan. Acum, să vă pun o-ntrebare: doriţi să mă duc s-o iau de la grădiniţă pe sora mea, zisă «falfabeta»? — Cum vrei; când am trecut pe-acolo se jucau în curte, aşa că poţi s-o laşi până spre 6. — Mă rog, dacă este la alegere… Până una-alta, vă rog respectuos să-mi permiteţi să mă deplasez până-n piaţă spre-a cumpăra din sectorul particular nişte cucurbitacee, popular zise tărtăcuţe, pentru decoraţiuni interioare. — Ai bani? — Ca la turci, doamnă, ca la turci. Domnule, i se adresă lui taică-său, dacă doriţi să mă-nsoţiţi, plăcerea e de partea mea, dacă rămâneţi cu doamna, şi n-am să vă mai găsesc când mă întorc, vă spun: rămâneţi cu bine şi transmiteţi, vă rog, salutările mele, doamnei, soţia dumneavoastră, şi fiului dumneavoastră, mon demi-frère. Doamnă, domnule, bună ziua! La ultimele cuvinte, îi salută scurt, dintr-o-nclinare de bărbie, le-ntoarse spatele şi, cu un mers graţios şi elegant, care-i punea-n valoare corpul nepârguit, se-ndreptă spre uşă. «Aşa trebui’ să fi fost soacră-mea la vârsta ei», se gândi Alexandru. «Aceiaşi ochi albastru-nchis, acelaşi păr negru, la fel de subţirică, la fel de frumoasă!». — Ţie nu ţi se pare că fata asta exagerează? o-ntrebă Alexandru pe Sânziana. — În ce fel? îl întrebă Sânziana la rândul ei, fără niciun interes în glas. În momentul acela, sună telefonul. — Alo! Da, nene Daniel… A şi trecut un an?!… Direct la Belu… Da, ştiu, De câte ori merg la Mama şi la Tata, trec şi pe la el. Bine, la 11. La revedere. «Un an de când v-aţi dus, domnule doctor Nini Naiculescu. Nini, Nini». Tot trecutul dădea năvală asupra ei. Pavel, Nini, chiar şi Nenea Daniel, chiar şi Alexandru. «Şi tu, Mircea, eşti şi prezent şi trecut… Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des». — Scuză-mă, te rog. Să revenim la ce vorbeam. De ce crezi că Maria exagerează, mai degrabă cu ce? — Bine, dar tu n-o vezi cum umblă-mbrăcată, cum se boieşte? Cum o laşi? — Chiar dac-ar umbla aşa tot timpul şi n-aş avea ce să-i reproşez: aşa umblă, să nu exagerez, 80 la suta din generaţia ei. Şi generaţia asta nu e cu nimic mai rea decât altele. Acum, am să-ţi spun ceva pe care din solidaritate cu ea n-ar trebui să ţi-l spun: umblă aşa numai când o vezi tu. De exemplu, fusta cu care era îmbrăcată n-o mai poartă de cel puţin doi ani. O şi uitasem. Vrea cu orice preţ să te contrarieze. E un mod copilăros de a-şi manifesta sentimentul de frustrare. — Ce fel de frustrare? — Nu te face că nu pricepi! De copil părăsit de tată. — Bine, dar cred că nu mă poate-nvinui de nimic, cred că nu-i lipseşte nimic. — Nu-i vorba de ce crezi tu, e vorba de ce crede ea. Cred că eşti convins că eu n-o influenţez în direcţia asta; ba, dimpotrivă: mă străduiesc să-i demonstrez că relaţiile dintre un bărbat şi-o femeie n-au legătură cu cele părinte-copil. Că tu nu mai eşti bărbatul meu, dar că eşti tatăl ei. E mare şi judecă singură şi, mai ales, ca mulţi adolescenţi, trece printr-o perioadă de negare şi de nonconformism. Şi te-a ales pe tine ţap ispăşitor. — Nu-i săptămână-n care să n-o văd; o iubesc; cred, sper, că nu-i lipseşte nimic. — În acest «sper» simt o nuanţă de dubiu. În sinea ta, cred că te-ndoieşti că nu-i lipseşte nimic. Şi dă-mi voie să-ţi traduc acest dubiu: în gândul tău, îţi spui, bine-nţeles, că ce-i dai tu ei, împart eu cu cealaltă, cu cea din flori. Nu-i aşa? Vreau să ştii că tot ce prisoseşte din stricta ei întreţinere, a Mariei vreau să zic, depun pe-un cec, pentru ca-n momentul când i-or trebui banii ăştia, să-i aibă. — Ai putea s-o-mbraci mai bine. — E-mbrăcată decent, cum trebui’ să fie o fată de vârsta ei. Nu vreau să capete gustul boarfelor, să devină «borfomană», cum zice ea. Nu-i cu nimic mai prost îmbrăcată decât mine, iar eu sunt adultă, nu mai cresc. Vreau să ştie să cântărească banul, să aibă mentalitatea unui om care trăieşte dintr-o suma fixă. Eu trăiesc ca toţi oamenii din categoria mea. Dar nu boarfele-i lipsesc ei. — Sunt sigur c-ai să spui ceva care să mă acuze. — Nu-i vorba nici de acuzat, nici de scuzat. Numai că, vezi, copiii de părinţi despărţiţi sunt cu părintele «lipsă» ca nevestele de navetişti: fiecare cu viaţa lui. Eu te-nţeleg. Eu am ajuns la vârsta când înţeleg orice, dar nu-i poţi pretinde nimănui să fie gata-nvăţat de când se naşte. La copiii cu părinţi despărţiţi apare totdeauna un dezechilibru, mai grav sau mai puţin grav, ca-n cazul Mariei: copiii ăştia n-au o idee clară despre ce este o familie. Nici eu, de altfel, dacă stau bine să mă gândesc, n-am avut o idee limpede-n privinţa asta. Cred totuşi că-n mintea mea lucrurile erau mai clare decât într-a Mariei. Eu ştiam că n-am tată. Ştiam că el murise pe front şi că niciodată n-am să am tată. Şi n-am suferit afectiv de lipsa asta, fiindcă eu nu l-am cunoscut pe Tata. Am suferit, când mi-am dat seama, social, ce dezarmat e un copil când n-are un bărbat în spate. Dar afectiv nu puteam suferi după ceva ce nu cunoscusem. Mie n-avea cine să-mi tulbure apele. Maria însă – cum spune ea, în glumă, dar nici nu-şi dă seama câtă dreptate are – este o semi-orfană. — Am impresia că ai fi preferat să fie orfană de-a-devăratelea, zise el cu-o ironie pe care-o dorea benignă. — Eu? încerc să-ţi explic ce se-ntâmplă cu ea. Pentru ea e mai bine să aibă un tată, scriitor cunoscut, cu un statut social… decât să aibă doar mamă: o obscură doctoriţă de laborator… — Cum are cealaltă. — Exact, cum are cealaltă! Cealaltă are însă un statut sufletesc cert: ea n-a avut, n-are şi n-o să aibă niciodată un tată. Eu sunt unicul ei părinte, aşa cum a fost Mama pentru mine. Sper să nu simtă lipsa asta niciodată. («Ce-o fi vrând Pavel?».) Mariei însă tu îi lipseşti. Nici nu te-ar iubi… nici nu te-ar urî… nici indiferent nu i-ai devenit. — Cum ţi-am devenit ţie… — Eu am o putere de-a mă vindeca, o putere ca şopârlele. Le rupi coada, ele trăiesc mai departe. N-am fost în viaţa mea bolnavă în afară de bolile copilăriei şi de-o gleznă luxată. («Ce fericită m-a făcut glezna asta. Mi-aş fi scrântit toate-ncheieturile cu mâna mea numai să…».) Nici Mama n-a fost. Am să mor probabil ca ea, repede şi fără să sufăr. Cel puţin îmi place să sper. — Hai să nu mai dramatizăm. — «Hai să nu mai dramatizăm»! Ce convenţional sună vorbele astea! Şi despre ce să vorbim? De fapt, afară de ce o priveşte pe Maria… — N-avem ce ne spune, nu-i aşa? — Chiar aşa! Ce să ne spunem? Oamenii despărţiţi n-au prezent, nici viitor comun. Ei au numai un biet trecut din care, dacă-l tot pigulesc şi-l tot vântură, în loc să-l lase să-şi doarmă somnul, fac un venin al prezentului. Şi de venin nu duce nimeni lipsă… Mie mi-e foame, dacă vrei să mănânci din chiftelele şi din piureul făcut de Maria, poftim, dacă nu, aşteapt-o, fă ce vrei. («Doamne, de ce-o fi telefonat Pavel?».) Sună din nou telefonul. — Alo, da, doamnă. Mi-a spus Maria, dar am uitat, nu vă supăraţi… Da, e unul dintre cei mai buni chirurgi din generaţia mea, aş îndrăzni să spun chiar cel mai bun… îl cunosc, am fost colegi de grupă… Cum să nu… O clipă numai, să scriu în carnet…O-lim-pi-a Ma-te-es-cu. Bun. Mă duc chiar mâine dimineaţă… Aha… un coleg în trecere prin Bucureşti, el le-a pus… Bun… Sărut mâna… — Am lichidat şi cu H. B.-urile. — Cu ce? — Cu haş-beu-rile, care nu reprezintă simbolul vreunui vaccin sau al vreunui ser, ci se traduce prin «hoaşte bătrâne» zise şi «haş-bilici», cum le-a botezat fiica noastră comună pe «tinerele» mele vecine, pe care nu le are la inimă. În timp ce dădea aceste explicaţii filologice, Sânziana îi oferi fostului ei soţ un scaun la masa din bucătărie, iar ea se-aşeză-n faţa farfuriei întinse, pusă peste un şervet imprimat cu fructe. — Nu vrei o chiftea? — Aş bea ceva. — «Cico» sau «Pepsi», altceva n-am. Băuturi beţive nu se beau în casa asta decât din an în paşti. Adusese Tudor nişte coniac, dar l-a băut tot el, pe tot. Numele lui Tudor nu-l binedispuse defel pe Alexandru. — Anul ăsta am vrut să vin la 24 iunie pe-aici, dar mi-ai spus că nu eşti acasă. — De 24 iunie? — Da, de ziua ta. Sânzienele, sânzienii, Sanctus Joannes. Dar ai spus că nu eşti acasă. — Nici n-am fost. Am mâncat cu fetele-n oraş. Mi-a spus Maria că-mi taie mâinile dacă spăl vreo farfurie de ziua mea. Şi dac-aş fi fost acasă crezi că trebuia chiar să vii? — Sânziana, ori de câte ori fac o tentativă de-a stabili nişte relaţii… umane între noi, o respingi. Nu suntem nici primii, nici ultimii oameni care se despart. La urma-urmei, ne-am despărţit foarte civilizat. — Ce e drept, nu ne-am azvârlit cu oalele-n cap… Numai că motive pentru care să ne mai vedem… Afară de Maria, «motiv» obligatoriu, ce mai avem de-mpărţit? — Crezi că le dai un exemplu bun cu flori, cu…? Şi, uitându-se la brăţara Sânzienei, Alexandru atacă brusc subiectul care-l râcâia pe suflet de când intrase-n casă, trecând peste întrebarea fostei lui neveste, căreia i se opri chifteaua-n gât. Altădată, l-ar fi poftit pe uşă-afară pentru asemenea indiscreţie, acum însă, într-o dispoziţie generoasă din pricina dragostei pentru Mircea, neliniştită de telefonul lui Pavel şi copleşită de amintirea lui Nini Naiculescu, pe care-a doua zi prietenii aveau să-l pomenească, îi răspunse lui Alexandru cum ar fi răspuns oricui i-ar fi pus o astfel de întrebare. («„La-nceput ai să-l urăşti, ai să-l scoţi din rândul oamenilor, pe urmă, are să-ţi devină indiferent şi n-ai să mai cheltuieşti niciun sentiment pe el, şi mai pe urmă, ai să te uiţi la el cum de fapt trebuie sa ne uităm la fiecare semen al nostru când începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înţelegerea”. Măicuţa mea dragă, totdeauna ai avut dreptate».) — Dacă te-ar auzi cineva, ar zice că te porţi ca un bărbat gelos. Alexandru păli atât de tare că, un moment, Sânziana se gândi că i se făcuse rău. («N-ai învăţat nimic de la „marea vedetă”, mare, într-adevăr, în viaţa ta n-ai să ştii să ascunzi ce simţi».) Eu însă ştiu că nu poate fi vorba de-aşa ceva şi de-asta am să-ţi răspund ca unui părinte îngrijorat de educaţia copilului său, educaţie pe care n-are timp s-o supravegheze. Aşadar: n-ai niciun motiv să fii neliniştit de «exemplul» pe care li-l dau fetelor mele, din care una e şi a ta. Nu văd la mine decât o viaţă de om cinstit şi-atât. În casa asta în afară de nenea Daniel, de nenea Matei şi de Tudor, nu calcă decât rar picior de bărbat, şi atunci, en tout bien, tout honneur. Nu merg nicăieri fără Maria vorbesc de câte-un spectacol la care mă mai duc din an în paşti, că de vizite… Dumnezeu cu mila… Iar ea nu face un pas pe care să nu i-l ştiu. Mulţi părinţi ar vrea să aibă un copil ca ea. Fata asta-n viaţa ei n-a luat o meditaţie şi-a fost şi este printre cei mai buni copii din clasă. De când cu moda meditaţiilor, bagă părinţii mii, zeci de mii, în fundul copiilor şi de multe ori degeaba. Când am vrut să ia nişte lecţii suplimentar la engleză mi-a spus: «Mi-a dat statul cap să-l folosesc; într-o lună, îţi promit să fiu prima la engleză». Şi este. M-ajută cât poate, nu cere nimic mai mult decât îi dau eu; pentru fiecare leuţ se justifică. E un copil bun, înţelegător şi echilibrat. Şi pe lângă toate astea care sunt preţioase pentru ea, ceva tot atât de preţios mai ales pentru mine: mă iubeşte. — Dar te şi respectă? — Mă respectă, poţi să fii sigur. De altfel, nu iubeşti cu-adevărat decât pe cine respecţi… Dar nu ţi-am răspuns la-ntrebare. Să ştii că florile şi… sunt ceva cu totul întâmplător şi chiar dacă n-ar fi… Maria nu mai este copil. E-n stare să-nţeleagă lucruri pe care nu le vede şi despre care nu vorbim. Ar fi fericită să primesc în fiecare zi flori şi mai ales să ştie că mă iubeşte cineva pe care l-aş iubi şi eu. Dacă un om deştept, frumos, cunoscut, prin nu ştiu ce minune, m-ar lua-ntr-o zi de nevastă, nu ştiu cât de… fericită aş fi eu, ea însă nu şi-ar mai încăpea-n piele. N-am să uit cum arăta când am ţinut anul trecut o comunicare la congresul de microbiologie. Nu trăia, plutea. Toată lumea a felicitat-o. Pe scările Institutului, mi-a şoptit la ureche: «E cea mai frumoasă zi din viaţa mea. N-am fost niciodată atât de mândră». Şi-a-nceput să plângă. Am mai coborât câteva trepte şi mi-a şoptit iar la ureche, de data asta cu un glas mic, în care se-adunase toată părerea de rău din lume: «De ce n-a trăit şi Buniţa să te vadă?». Şi-am început să plângem amândouă, şi-atâta am plâns că nu ştiau colegii ce s-a-ntâmplat cu noi de nu mai apăream la C.O.Ş., unde s-a dat o masă cu toţi participanţii. Sânziana-şi şterse două lacrimi cu degetele, sperând să le facă neobservate. («Când am să-nvăţ să vorbesc despre tine, Mamă, fără să plâng?».) Îşi drese glasul, oftă, şi i se-adresă lui Alexandru pe-un ton de constatare: — Pentru un părinte nimic nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui. Dacă nu ştii să-l faci să te iubească – e o cauză pierdută. Eu n-aş vrea de la fetele mele decât să mă iubească aşa cum am iubit-o eu pe Mama. Acum, când am copii, îmi dau seama cât am iubit-o pe Mama.   *   «Ce copil n-ar fi iubit o asemenea mamă? Un om de-o cinste ireproşabilă, de-o tenacitate şi de-o răbdare cum eu, cel puţin, n-am mai văzut: dreaptă, înţeleaptă, blândă, şi frumoasă, şi-nvăţată. O ţărancă învăţată, învăţată cum numai ţăranul cu mintea lui proaspătă şi avidă poate-ajunge. Eram gelos că Sânziana o iubea mai presus de orice. Iar eu aş fi vrut… Eram umilit de ştiinţa ei şi, ca un prost, mă ofensau observaţiile pe care mi le făcea, în loc să fi deschis ochii şi să fi ciulit urechile să-nvăţ de la ea. Şi Sânziana, crescută de-asemenea mamă, ştia mai mult decât mine… şi asta mă irita. Mă irita că-n sinea lor mă judecau… şi că nu mă socoteau la-nălţimea lor. Aş fi vrut ca soacră-mea să mă admire, şi mă admira. Dar eu aş fi vrut – fără nicio rezervă. Aş fi vrut să mă găsească perfect. Când îmi bătea la maşină, îi acceptam toate sugestiile. Cum mi-a devenit soacră… parcă mă pişcase strechea. Când mi-aduc aminte de „pontifus maximus”… Şi pe lumea cealaltă o să-mi fie ruşine. Parc-o aud, cu vocea ei care ştia atât de bine să fie neutră când spunea un lucru neplăcut sau grav: „S-a strecurat o greşeală: este pontifex nu pontifus”, iar eu – cocoşul nătărău care se crede mai presus de toate orătăniile fiindcă se poate cocoţa pe gard, am găsit o explicaţie „genială” pentru ignoranţa mea. „Nu e o greşeală de tipar; eu îl simt altfel pe pontifus, mai expresiv mai cuprinzător, aşa că-l las cum este”. „În cazul ăsta şi şuşă trebuie să ţi se pară mai cuprinzător decât şosea”, a zis ea, şi-atât a fost. Din ziua-aceea, nu i-am mai dat să bată nimic la maşină. Cel mai mult din firea ei mă supăra lipsa de reproşuri. Niciodată niciun reproş. Mi-era groază, pur şi simplu, să-i spun că mă despart de Sânziana, mai groază decât să-i spun Sânzienei. După ce mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus, ea, ca şi când ce auzise era lucrul cel mai obişnuit, mi-a răspuns: „M-aşteptam… de vreo… şase luni. Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus când mi-ai cerut-o pe Sânziana?… Să-ţi spun eu. Ţi-am spus: Nu vă potriviţi şi s-ar putea ca mai curând sau mai târziu să vă daţi seama de lucrul ăsta. Eu cred că nu faceţi bine… Şi ţi-am argumentat şi de ce! Acum nu mai are nicio importanţă. Important este că Maria are să fie un copil cu părinţi despărţiţi. Te-ai gândit bine? Sigur că te-ai gândit, dar, pentru moment, asta nu ţi se pare mare lucru. Îmi fac încă o datorie: te previn că dacă cine ştie cum, vreodată – acum ai să spui un ’nu’ categoric – dacă vreodată, că nimeni nu-şi ştie de la-nceput toate cărările vieţii – dacă vreodată ai vrea să te-mpaci cu Sânziana, aşa ceva nu se poate. O cunosc atât de bine că aproape ştiu şi ce ţi-ar răspunde. Dar, mă rog… să lăsăm pronosticurile. Vreau să-ţi mai spun ceva şi cu asta, ce v-o da Dumnezeu fiecăruia. Faci o mare greşeală. Dai mălaiul din mână pe vrabia de pe gard. Dragostea vine şi trece. Căsătoria e o instituţie, iar lumea e nesfârşită: posibilităţi de combinări, câte clipe are viaţa. Sânziana, pe lângă alte calităţi, are una care astăzi ţi se poate părea fără importanţă, dar pe care s-ar putea s-o regreţi: are o mare capacitatea de a tolera defectele. Şi încă o calitate, cea mai mare, cea mai profundă: e un om al datoriei, nu pune niciodată plăcerea înaintea datoriei: ’Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară’”, încheiase ea cu un citat, ca să atenueze tonul grav al monologului pe care-l recitase-n faţa mea. Câtă dreptate a avut… Am dat un om al datoriei pe-o colecţionară de plăceri…».   *   Tăceau de câteva minute, fiecare cu gândurile lui. — Să-mi fie de bine, zise Sânziana, ca să curme într-un fel tăcerea, în timp ce-şi strângea farfuria şi tacâmul pe care le puse-n chiuvetă şi lăsă apa să curgă un pic peste ele. — Hai să mergem în sufragerie că vreau să-mi croiesc ceva şi am nevoie de-o masă mare. În trecere, luă din dulapul de pe culoar un pachet ambalat într-o hârtie a magazinelor «Romarta». Lăsă pachetul pe servantă, în sufragerie, şi se duse-n camera ei, după cutia de lucru. Dădu cu ochii de crizantemele care stăteau răsfirate-n mijlocul patului ca un evantai pufos, imens. Luă un vas din vestibul, se duse-n bucătărie, îl umplu cu apă, se-ntoarse-n cameră şi aşeză florile cu grijă, preocupată să le-mbine cât mai armonios culorile. («Dragele mele, iubitele mele, iertaţi-mă că v-am lăsat atâta vreme fără apă, dar a năvălit trecutul peste mine. Voi nu ştiţi asta…Ce-o fi cu Pavel? În viaţa mea n-am fost mai neliniştită…».) În sufragerie, îl găsi pe Alexandru-n picioare, uitându-se prin fructiera aşezată-n mijlocul mesei, pe un petec rotund de ţesătură aurie – căci se uita prin ea şi nu la ea. Acest obiect, o imensă cupă suprapusă unei cupe mai mici, răsturnată, în chip de picior, îl fascinase totdeauna. Privită pe dinafară, fructiera părea o lume submarină încremenită, în care nimic nu era formă sau culoare precisă. Valuri verzui, violacee, gălbui, sângerii, se topeau unele-ntr-altele, pentru a se despărţi apoi într-o profuziune de franjuri, de aripi, de nervuri, de lamele ale unor plante sau ale unor animale fabuloase, ori forme ale materiei de dinaintea-mpărţirii pe regnuri. La bază, într-o cută a lumii aceleia haotice, se rătăcise o semnătură caligrafiată copilăreşte: Gallé. («Câtă artă într-o sticlă. Pe care-o faci ţăndări dintr-o mişcare neatentă».) Gratuitatea acestei mari investiţii îl tulbura. Sânziana îi întrerupse meditaţia. Cu mâini atente, ca şi când ar fi umblat cu o bombă, ea luă vasul şi-l băgă în servantă, încuindu-l cu cheia.   *   Sânziana le explicase fetelor ei că vasul acela era lucrul cel mai preţios din casa lor, că el costa o «avere», iar ele n-aveau voie să-l atingă, drept care Maria şi Ana îl ocoleau aproape superstiţios. O colegă de laborator, cu care lucrase-ntr-o după-amiază la nişte coeficienţi, preţuise gallé-ul la 15.000 de lei «pe puţin», ceea ce pe Sânziana n-o tulburase deloc; în schimb, cifra făcuse mare impresie asupra Mariei. — Auzi tu, «Falfabeta»? 15.000 de lei! Ştii tu ce-nseamnă asta? — Un număr de casă? o-ntrebase la rândul ei «Falfabeta», duios neştiutoare-ntr-ale cifrelor. În ochii Sânzienei, lucrurile aveau valoare prin frumuseţe, deşi frumuseţea şi preţul se află de multe ori într-o interdependenţă justificată. Pe lângă frumuseţe, vasul avea o valoare afectivă deosebită pentru Sânziana. El era – împreună cu-o cruciuliţă de aur cu lănţişorul ei, pe care Sânziana le scotea de la gât numai la baie şi la mare, darul pe care i-l făcuse ei de botez «Naşa-mare», coana Luxiţa Bantaş, bunica profesorului Daniel Şerban, «nenea Dal», străbunica lui Tudor Şerban, naşă din neam în neam a familiei Sânzienei dinspre mamă. «Sânziana, tu şi cu Smaranda sunteţi finele mele cele mai dragi, şi am de unde-alege, că n-or face-un regiment finele mele, dar o companie tot fac», zicea «Naşa-mare», căreia toţi cei apropiaţi îi spuneau – de la treizeci şi cinci de ani, de când se făcuse soacră – Coana-mare. Coana-mare-şi scandalizase familia – mai precis pe fiică-sa, Luţa, pe gineri-său, Sică Şerban, şi pe nepoată-sa, Marie-Jeanne («scandalizabilii, mimozele senzitive ale neamului», cum îi lua Coana-mare peste picior) – cu-asemenea risipă-n nişte vremuri atât de tulburi, ca anul ’40. În timp ce fiică-sa, Luţa Şerban, scotocea toată casa până s-aleagă lucrul cel mai nefolositor, cel mai prăfuit sau cel mai urât ca să-l dea-n dar – în împrejurări asemănătoare, Coana-mare cumpăra sau alegea ca pentru sine: «Ori dai ori nu dai. Adică să-i dau altuia ce nu-mi place mie? Niciodată! Dac-o fi, Luţo, mamă, să sărăcim, să ştii că nu dintr-asta o să ni se tragă», îşi liniştise ea fiica în legătură cu darul destinat fină-sii Sânziana. «Fără gallé tuşesc, ţărancele, că la neamul lor de la Cernaţi numai galeuri or fi avut!» îi răspunsese, ca argument suprem împotriva unei asemenea risipe, coana Luţa. «Tocmai că n-au avut – să aibă», pusese Coana-mare punct discuţiei.   *   Sânziana şterse masa de sufragerie cu o cârpă de finet, şi-ntinse pe ea un bucle de-o culoare greu de definit: bătea-n negru, în maro, în verde şi-n… vişiniu totodată. — Frumoasă ţesătură! zise Alexandru. Cât costă? — 250 metrul. Chinezească; cică e lână pură. — Ce vrei să faci din ea? continuă Alexandru s-o-ntrebe, uitându-se cum Sânziana scotea dintr-o cutie de lemn natur, cu o semilună-ntr-un colţ, un caiet, un metru şi-o cretă de croitorie. — Palton. — Şi de ce ţi-l faci singură? Nu ţi-e greu? — Greu, uşor, scutesc 1.000 de lei, adică exact ce-mi rămâne-n mână la o chenzină, de la Institut; dacă mai pun şi ce iau de la Policlinica mea cu plată – o treime din ce câştig într-o lună. Şi Policlinica azi e – mâine poate să nu mai fie. Alexandru se gândi la braitşvanţul şi la vizonul Danei: 90.000 de lei. («Un chilipir, fiindcă i le-am luat cucoanei pe-amândouă deodată».) — Când ai învăţat să-ţi coşi? încercă Alexandru să pună capăt comparaţiilor care-i trezeau un sentiment de culpă şi de revoltă. («Ca-n romanele gen Dramele Parisului – una bună şi econoamă, alta a dracului, risipitoare etc. etc.», îşi echilibră el starea de spirit.) — Ştiu să cos de când eram mică şi le făceam rochii păpuşilor. Pân-acum doi ani, îmi lucra Mama, acum însă… E singura posibilitate de-a fi cât de cât în pas cu moda, cu mijloace modeste. Mi-aduc aminte cum zicea Coana-mare… — Cine? — Naşa-mare, bunica lui nenea Daniel. — A, da! — «Când s-a terminat cu boieria mi-am spus: „Madam Bantaş, dacă nu vrei să umbli ca pozele din cimitir, apucă-te şi-nvaţă croitorie”». Aşa şi eu. Dac-am s-aştept să-mi cos la marile case o să m-apuce bătrâneţea. Sânziana măsura, trăgea semne cu creta, înfigea bolduri, lua seama atent materialului şi iar măsura.   *   «Poţi să-i dai unei femei luna de pe cer şi tot te-nşeală. Sânziana m-o fi-nşelat? Parcă n-aş crede. Oricum, n-am simţit. Dac-am fi rămas împreună, poate că şi ea… Dar sunt sigur c-ar fi fost altfel… Cu perdea. Socotindu-se vinovată, nemaiştiind ce să facă şi cum să-mi intre-n voie. Pe când asta… asta se poartă ca românul când are amantă: totu-i pute-acasă, începând bine-nţeles cu mine. „Are de studiat, are de repetat!” – motiv foarte bun ca să dormim în camere separate. Lipseşte de-acasă cât poate. Cu tipu’ ăsta, ultimul – ultimul, vorba vine – nu se fereşte nici pic. Îmi vine s-o omor. Nu mai are nevoie de mine. E lansată şi răslansată. Frate-său a plecat. Maică-sa şi guvernanta văd de casă şi de copil. Mă-sa are bani căcălău, o casă pe care dac-ar vinde-o, cu lucruri cu tot, nici cu 3.000.000 n-ar fi plătită. Bijuterii – o casetă. Îi lipsea un nume impus, când ne-am luat. Chiar m-o fi iubit? E-atât de mare actriţă că nu era cine ştie ce să-mbrobodească şi pe altul mai… nu numai pe mine. Şi, totuşi, atunci m-a iubit. Iar acum i-a trecut. Sunt oameni care nu prelungesc o legătură dincolo de iubire. Dar eu o mai iubesc? Mie mi-a trecut înaintea ei, dar mă fascina actriţa: rampa, afişele, pozele, strălucirea. Pe Sânziana cred că n-am încetat nicio clipă s-o iubesc. Altfel de ce-aş fi fost şi de ce sunt mereu gelos pe ea? Dacă mă-ntorc la Sânziana, mă-ntorc cu mâinile-n sân. Ca să iau ceva-napoi de la Dana ar trebui să mă ţin de nişte procese, care-ar dura pân’ la moarte. Ce să-i iau înapoi? Blănurile, bijuteriile, călătoriile, tablourile? Fiindcă toţi banii mei pe ele s-au dus. Casă n-am cumpărat, că avea; ceva la munte, la mare – nu, fiindcă aveau ei vila de la Sinaia. Blănuri, bijuterii, argintărie avea, dar nu-i strica să mai aibă. Cred c-ar răsufla uşurată s-o las. M-ar fi lăsat ea mai demult, dar nu vrea să-şi ia răspunderea despărţirii. Să divorţez eu – asta vrea! Dacă divorţez – îi fac jocul, dacă nu divorţez… Dar cât am să pot s-o duc aşa? Într-un hal de nervi, că mă mir că nu plesnesc? Până când?».   *   — Acum ne putem apuca de croit, zise Sânziana, şi vârî foarfeca într-o margine a stofei. În timp ce ea, numai ochi, tăia pe liniile trasate cu cretă şi-nsemna pe dos nişte litere, de teamă să nu-ncurce bucăţile, iar Alexandru-ntorcea pe toate feţele aceleaşi gânduri care-l întăreau în intenţia de-a se-mpăca aici şi de-a pune cruce dincolo («ce? nu s-a mai văzut?»), dinspre intrare se-auziră glasuri de copii care strigau din răsputeri «dii, căluţule, dii!». Uşa sufrageriei se deschise la perete şi apărură doi «căluţi»: Maria şi doctorul Tudor Şerban, fiecare cu un călăreţ în cârcă. Maria – cu un băieţel brun cu părul numai inele. Tudor Şerban cu o fetiţă şaten-deschis, aproape blondă, grăsuţă, cu ochi albaştri-albaştri. «Căluţii» încordară gâturile, scurmară covorul cu copita, scoaseră un «mihoho» la unison şi-şi depuseră jocheii-ntr-o berjeră. — Sărut mâna, doamnă doctor, vă salut, domnule. — Servus, spuse Sânziana ridicând doar o clipă ochii spre nou-sosiţii. — Haute couture! Să ţi-l prezint pe fiu-meu, domnul Şerban Şerban, i se adresă Tudor lui Alexandru Bujor. Între timp, îi întinse Sânzienei o plasă cu ceva destul de voluminos înăuntru. — Asta ce-o mai fi? întrebă Sânziana cântărind plasa în mână. — Un crap exotic, din Orientul îndepărtat. — Înţeleg că mâine trebui’ să te invit la masă… — Vai, doamnă… ni cette indignité! Cum mă puteţi bănui? — Ce vrei să fac din el? întrebă mai departe Sânziana, în timp ce-şi aprecia opera croitoricească. — Păi, mă gândeam că burta o frigem pentru ăştia mici, iar noi, adulţii şi adolescenţii – şi cu un gest plin de deferenţă o arătă pe Maria – noi trei, un borşic cu leuştean şi-o plachiuţă. — Cum vrea clientul! zise Sânziana, şi-şi adună metodic bucăţile paltonului, le-mpachetă şi le duse-n dulapul de pe culoar. Zăbovi acolo, rânduindu-le.   *   De când îi ştia, Alexandru simţise o adevărată aversiune faţă de toţi membrii familiei profesorului Şerban, aversiune pe care, la o analiză rece, îşi dădea seama că aceşti oameni n-o meritau deloc, dar pe care el, fire pătimaşă, nu reuşea nici pic să şi-o domolească. Deşi, chiar faţă de el însuşi, nu-i venea să recunoască acest lucru, ceea ce-l scosese totdeauna din sărite în privinţa lor era că nu le putea reproşa altceva decât locul pe care-l ocupau în viaţa şi-n sunetul Sânzienei. Aerul acela de familie pe care-l avea Sânziana-n mijlocul lor sau cu fiecare dintre ei în parte. «Sunteţi prietene cu ei din snobism, fiindcă sunt boieri». «Ei sunt familia noastră. În viaţa mea nu m-am gândit că sunt boieri şi că noi suntem ţărance. De când mă ştiu pe lume, cu ei mă ştiu. Mi se pare-atât de ciudat ca cineva să creadă aşa ceva despre mine şi despre Mama; noi şi snoabe…», îi răspunsese Sânziana foarte mâhnită. Luptând pe două fronturi, o dată, când profesorul Şerban îi povestise de când se cunoştea el cu Smaranda, mama Sânzienei, şi cât de prieten fusese cu doctorul Gheorghe Hangan, aflând un prilej atât de bun să-şi descarce direct resentimentele şi-n tabăra «boierească», Alexandru îi spusese profesorului că-nţelegea prietenia asta, dat fiind că «ţăranii s-au socotit totdeauna onoraţi de, hai să-i zicem, prietenia boierilor». «Pe vremea noastră, a părinţilor Sânzienei şi-a mea, se făceau mai puţine separări – ca să nu le zic discriminări – generalizatoare. Dar dacă e vorba să generalizăm, să ştii că te-nşeli asupra ţăranilor: nimeni nu e mai selectiv, mai exigent şi mai circumspect în relaţiile cu oamenii decât ţăranul. Nu dă buzna cu prietenia peste nimeni şi mai ales peste cine nu-i de-o seamă cu el. Pe ţăran nu-l onorezi tu cu prietenia, te onorează el pe tine, după ce te-a cântărit pe balanţă de bijutier. Am câştigat cu greu prietenia lui Gheorghe şi-a Smarandei şi dac-am păstrat-o îmi place să cred c-am meritat-o. Prietenia, dragostea şterg barierele de clasă. Nevastă-mea e fată de-nvăţători de ţară, prietenii mei cei mai buni au fost Gheorghe Hangan, băiat de ţărani din Moldova, şi Iancu Stein, băiatul unui tinichigiu ovrei (mort în războiul din ’16) şi-al unei lenjerese, cu dugheană-n Dudeşti. Noră-mea cea mare, Myriam, e fata lui Iancu Stein şi-a Marioarei, iar Marioara e fata lui nea Ghiţă Opran, cârciumar din gura Oborului. După cum vezi, şi „boieria” şi „rasele pure” sunt nişte corcituri. Şi-acum, că ţi-am expus „arta mea poetică”, să mă mai duc şi-acasă», zisese profesorul Şerban, fără să se-arate ofensat de observaţia lui Alexandru Bujor. O măciucă fiind însă prea de-ajuns la un car cu oale, din ziua aceea, familia Şerban îşi retrăsese «ambasada», fără proteste şi fără declaraţii, de pe teritoriul lui Alexandru Bujor, rămânând mai departe în aceleaşi relaţii de prietenie cu Smaranda şi cu Sânziana, continuând să se vadă la Smaranda, şi chiar la Sânziana acasă, când intransigentul şi susceptibilul stăpân era absent sau, de cele mai multe ori, la profesor acasă, unde Alexandru, fără măcar să mai invoce vreun pretext, nu răspundea nici unei invitaţii. Tudor Şerban nu-i făcea de data asta lui Alexandru mai multă plăcere decât i-ar fi făcut altădată. Pe-atunci, Alexandru ar fi găsit un cuvânt cu care să-i scurteze vizita-n casa lui. Acum, acel cuvânt nu putea decât să scurteze propria vizită în casa altuia, căci, de la despărţire, Sânziana instituise un regim în care nu-ncăpea nici o-ndoială că-i tăiase lui Alexandru orice drept la ea în casă. La-nceput, pe când trăia Smaranda Hangan, Sânziana nu se-arăta la nicio vizită a lui Alexandru. După ce maică-sa murise, îndată ce problemele «tehnice», legate strict de creşterea Mariei, erau epuizate, Sânziana, fără alt preambul, îi spunea fostului ei bărbat «la revedere, am treabă». Astăzi, Sânziana i se părea lui Alexandru în duşi nesperat de buni în privinţa lui, ocazie de care trebuia să profite pentru testările preliminare propunerii de reconciliere. Şi-apoi, timpul trecând, parcă şi antipatia lui faţă de Tudor, că – de ce n-ar fi recunoscut-o? — el îi era de departe cel mai antipatic dintre Şerbani, se mai tocise. De fapt, antipatia nu era decât o etichetă sumară a sentimentelor pe care i le inspira Tudor. Dacă l-ar fi situat pe Tudor Şerban într-un context neutru n-ar fi ştiut ce cusur să-i găsească. Deştept, cu o replică neaşteptată, cel mai imprevizibil om din câţi cunoştea – sub acest aspect – fără ifose, deloc ostentativ, unul dintre puţinii oameni care de dragul de-a nu jigni pe cineva înghiţea un cuvânt oricât ar fi fost el de spiritual, sobru şi serios, sub aparenţa unei binevoitoare nepăsări, informat în domenii diverse, citit şi sensibil, om de cuvânt şi de caracter, Alexandru n-ar fi avut ce să-i reproşeze. Dar Tudor nu-i apăruse niciodată-ntr-un context neutru, ci-n «contextul Sânziana», în care Alexandru se simţea vioara a doua. Cunoscându-se de când erau pe lume, colegi de grupă la facultate, medici în acelaşi spital, Tudor şi Sânziana fuseseră, fără să vrea, martorii aceloraşi întâmplări şi cunoscuseră aceiaşi oameni; iar ceea ce-i apropia mai mult decât toată aceasta viaţă-n comun erau părerile şi reacţiile lor. Acelaşi stimul le declanşa amândorura acelaşi efect. De câte ori îşi azvârleau o privire sau făceau o aluzie la care mai totdeauna se porneau pe râs, le tălmăceau pentru cei din jur, ceea ce nu-i micşora lui Alexandru starea de iritare, căci codul dintre Sânziana şi Tudor, chiar explicat, avea subtilităţi fără cheie, rămânând mai departe un cod care pe el îl excludea. Stării pe care i-o provoca Tudor Şerban îi corespundea de fapt noţiunea de neacceptare, de neacceptare într-un club închis. Iar viaţa Sânzienei ar fi trebuit să-nceapă cu el şi să continue numai cu el, cu Alexandru. Deşi era sigur că Sânziana şi Tudor nu se iubiseră, pe nimeni nu fusese şi nu era mai gelos Alexandru decât pe Tudor. Acum, se uita la prima lui nevastă, la Tudor, la fiică-sa, Maria, şi la cei doi copii care-şi şuşoteau ceva la ureche, aşezaţi unul lângă altu-n berjeră, ca la nişte personaje literare. Înalt şi suplu, cu un mers de o mare eleganţă, fără să pară studiat – şi nici nu era – cu un chip prelung cu trăsături armonioase şi subţiri de parcă erau tăiate din brici, foarte brun, cu nişte ochi în care pâlpâia tot timpul o ironie blândă, cu o voce baritonală şi cu o dicţie perfectă, Tudor Şerban era un bărbat în stare să incite curiozitatea. «Parcă azi îl văd prima dată», îşi spuse Alexandru. Se gândi să şi schimbe câteva cuvinte cu dânsul.   *   — Numai pe băieţelul ăsta-l ai? i se adresă el lui Tudor. — Pentru moment… ce-o fi mai târziu, om mai vedea. — Pentru asta e nevoie şi de acordul nevestei… ea ce mai face? — Presupun că bine, îi răspunse Tudor şi dându-şi seama că răspunsul ăsta sibilin nu-i lămurea lui Alexandru Bujor ce se-ntâmpla cu fosta doamnă Şerban, Tudor continuă. — Acum un an ne-am despărţit, adică ea m-a lăsat în «favoarea» unui chirurg care-a operat-o pe maică-sa, adică pe fosta mea soacră. Un chirurg foarte bun, 43 de ani, casă, maşină «Ford Capri», covoare, argintărie, mobilă «stil», clasici pe pereţi, plecări multe-n străinătate, mă rog, tot ce nu-i putea oferi un hematolog. (La aceste cuvinte, Tudor îşi duse arătătorul la piept, ca să nu fie niciun dubiu cu privire la identitatea hematologului.) Dragă domnule, ce să-i faci, aşa e-n viaţă: ca-n romane! De data asta, i se aprinse-n ochi o lumină jucăuşă. — La urma urmei, de ce să n-o recunoaştem? Chirurgii sunt vedetele medicinii, dar nu-i nimic, noi să fim sănătoşi.   *   Cu toate că lui Tudor Şerban nici prin gând nu-i trecuse să facă vreo aluzie răutăcioasă vorbind de «vedete», fiindcă nici faţă de cine-i era profund antipatic nu-şi schimba comportamentul discret, rezultat al unei mari înţelegeri faţă de oameni şi-al unei educaţii desăvârşite, cu toate astea lui Alexandru Bujor i se păru că «piatra» asta nu fusese azvârlită la-ntâmplare. În atitudinea şi-n privirea lui Tudor – acum se uita drept în ochii lui Alexandru – nu se citea nicio intenţie de ofensă. «Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice», îi spusese o dată Sânziana, la-nceputul căsătoriei lor, când el îi reproşase purtarea, prin purtare-nţelegând cuvintele pe care le spusese, într-o vizită la nişte «obligaţii» de-ale lui. «Ce, nu poţi să-ţi ţii gura? Ce trebuie să-ţi spui tu părerea? Crezi că fără părerea ta, ăştia nu puteau trăi? Te trezeşti toot dâând din gură!», îi spusese el atunci. «Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc cum aş vorbi cu mine. Iar cu lume-n general ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândeşti?», constatase ea pe un ton plin de amărăciune. «Pe lumea asta, nu poţi avea numai prieteni, trebuie să mai menţii şi nişte relaţii şi nu-ţi deşerţi sacul faţă de nişte oameni pe care nu-i cunoşti», încercase el să mai îndulcească tonul conversaţiei, fiindcă, deşi fire nestăpânită, şi brutală, după fiecare asemenea schimburi de păreri cu Sânziana, îşi dădea seama că greşise măcar tonul dacă nu şi conţinutul enunţurilor lui moralizatoare. În urma unor asemenea schimburi de păreri, Sânziana luase hotărârea nu numai să nu-şi mai spună nicio părere, dar nici să nu mai ducă în prezenţa lui Alexandru vreo conversaţie oricât de banală. Dacă erau invitaţi undeva, de cum treceau pragul, Sânziana-şi căuta o ocupaţie care s-o scoată complet din atenţia musafirilor. Se retrăgea lângă o bibliotecă, se uita la cărţi, le răsfoia sau o ajuta pe gazdă, schimbând cu ea anodine reţete culinare, păreri despre-ngrijirea copiilor şi oricum nimic care să se ridice deasupra acestui nivel. La orice tentativă de prietenie din partea cuiva, ea rămânea pe poziţie defensivă, nedepăşind faza «doamnă», «domnule». Când aveau ei invitaţi, ea-şi găsea tot timpul ceva de lucru la bucătărie, sau cu Maria, încât mai mult de «bună seara» la venire şi la plecare nu le spunea. Nu era de mirare că printre amicii lui Alexandru, sau care se făceau că-i sunt amici, unii o considerau pe Sânziana «o fire foarte-nchisă», iar alţii îi puneau inteligenţa sub un mare semn de-ntrebare. Cineva mai slobod în păreri şi la gură o apreciase o dată drept «frumuşică, tinerică şi proastă cât încape». «Mă surprinde», ripostase un profesor de la Medicină, aflat şi el în acelaşi cerc. «Poate că dumneavoastră literaţii, artiştii nu daţi prea multe parale pe-un doctor, dar cum poate fi proastă o fată strălucită-n meseria ei, o fată care-a intrat prima la Medicină, care-a terminat facultatea cu 10?». «Domnule profesor, o fi ea nemaipomenită la doftoreala ei acolo, dar, zău, luată ca om, în particular, ce poţi să crezi de cineva care nu scoate nicio vorbă? Poţi să crezi că e deştept?», nu se lăsase literatul. «Mă surprinde grozav ce-mi spuneţi. Fata asta avea un haz în facultate! O fi suferit vreun traumatism?!». Plăcându-i să vorbească, să fie-ascultat şi să se-asculte, Alexandru Bujor nici nu băga de seamă lipsa de participare a nevesti-sii când se aflau în câte-un cerc de oameni. Nu băga de seamă că nici cu el Sânziana nu mai schimba nicio părere, că avea faţă de el comportamentul prudent al unui inculpat prezumtiv în faţa anchetatorului. «Nu vorbi ne-ntrebat, şi-atunci cât mai cu economie». Când, oricât de puţin preocupat era de nevastă-sa, totuşi parcă vedea ceva schimbat la ea, punea transformarea asta pe seama vârstei: a reflecţiei şi-a sedimentarii pe care ea le-aducea în sufletele oamenilor afectându-i uneori şi temperamental. De unde, la-nceput, Sânziana ar fi schimbat tot în garsoniera lui Alexandru ca să facă mai frumos, de când – dând această garsonieră şi garsoniera dublă a doamnei Hangan – obţinuseră un apartament cu patru camere, în afara asigurării unui strict necesar totul îi era indiferent. Văzută şi mai ales auzită singură ai fi refuzat să crezi că Sânziana e acelaşi om cu nevasta lui Alexandru Bujor. Ai fi zis mai degrabă că ai de-a face cu un actor care interpretează două roluri diferite, mergând până la identificarea cu fiecare personaj. Plină de umor, fire deschisă dar nu dintre cele care fac confidenţe, având totdeauna o vorbă de duh pe buze, Sânziana inspira simpatie. Se număra printre medicii respectaţi de personalul mediu, şi nu numai de formă. După cum niciun inspector şcolar – oricât de competent şi de exigent – nu poate califica un profesor mai corespunzător decât o fac elevii, tot aşa barometrul profesional pentru un medic este personalul mediu sanitar. Nici elevul, nici asistenta ori sora de spital nu pot fi păcăliţi. Respectul nu le poate fi impus prin vreo decizie ori de patalamale, ci de ce ştii. Deşi exigentă până la pedanterie şi nefăcând o viaţă prea uşoară personalului subaltern, Sânziana Hangan trecea drept un om cumsecade în serviciul de chirurgie unde lucrase şase ani. Şi, deşi felul amănunţit în care controla activitatea asistentelor – şi, când era de gardă, şi pe-a colegilor – putea să pară poliţienesc, reuşea să nu supere pe nimeni datorită, mai întâi, tactului cu care făcea observaţiile – stăpânindu-şi nervii, supraveghindu-şi vocea, tonul, mimica – apoi tratamentului faţă de personal şi faţă de pacienţi, în care nu-ncăpea dram de părtinire, şi, mai ales, datorită conştiinciozităţii personale: venea prima şi pleca ultima din secţie, de – vorba unei surori mai în vârstă – număra şi firele de păr din capul bolnavilor. De multe ori, în «anabasele» ei – cum zicea Tudor – prindea cu ocaua mică şi surorile şi asistentele şi colegii şi superiorii. Celui cu musca pe căciulă nu-i cădea bine că ieşise «lipsă la cântar», dar nici griji prea mari nu-şi făcea, fiindcă discreţia doctoriţei Hangan era cunoscută de-ntreaga secţie. Oricine simţea nevoia de-un umăr pe care să plângă, ori de-un sfat, la ea venea. Cine ardea să bârfească, în taină şi fără consecinţe, vreo mărime, că nu mai putea ţine-n sine tot ce ştia despre persoana cu pricina, la ea venea. Astfel, nu-i fusese greu să afle care cu care se ţinuse şi se ţinea, cât de culant sau de cupid era fiecare, cu personalul, cu bolnavii, cu nevasta, cu amanta, din noianul acesta de fapte diverse posibile oricând şi oriunde, detaşându-se-ntâmplări care deveniseră anecdote: cum o doctoriţă de la ginecologie scrisese-n fişa unei paciente: «uter şi anexe normale», cum pacienta citind fişa o-ntrebase pe doctoriţă: «va să zică n-am nimic??». «Nu vedeţi? V-am scris şi-n fişă că n-aveţi nimic!», răspunsese doctoriţa plictisită. «Ce curios, nu credeam c-au să mai crească…», zisese mai departe pacienta ca pentru sine. «Ce să vă crească, doamnă? De câte ori să vă spun că n-aveţi nimic?», îi mai spusese doctoriţa pe punctul de-a-şi ieşi din pepeni. Dar pacienta nu se lăsa; părea să aibă dubii. «Înseamnă că mi-a mai crescut un rând; că un uter şi două anexe mi le-a scos profesorul Bulgaru acum cinci ani, ori mi-o fi scos el altceva?». «Lăsaţi-mă, doamnă-n pace, nu mă-nvăţaţi dumneavoastră pe mine să examinez o pacientă!», zisese cu un glas ceva mai moale doctoriţa. «Doamnă doctor, ori eu sunt un caz unic în analele medicinei, ori că organele astea după ce le scoţi cresc înapoi ca iarba după tuns. Bună ziua!». Zadarnic alergase doctoriţa şi sora Anastasescu după cucoană să-i smulgă fişa din mână că nu se lăsase cucoana în ruptul capului până nu-i arătase directorului clinicii fişa care o proclama fenomen. Directorul, pe un ton patern, îi recomandase doamnei doctor – care era nevasta cuiva din minister, cu greutate – să fie mai atentă când avea de-a face cu paciente «de-astea, mai aşa…». Sânziana aflase şi că nevasta doctorului Alexandrescu era prietenă la cataramă cu amanta doctorului, până-ntr-atât, că-şi schimbau între ele fuste, pulovere, pantofi, inele, cercei etc. etc. Că nevasta domnului Catafà o suna măcar o dată pe săptămână pe doctoriţa Zadurian, iubită de-o viaţă a aceluiaşi domn Catafà, pentru a o ţine la curent cu necesităţile «tânărului» menaj Catafà: «Fanette dragă – îi spunea doamna Catafà, graseind – Fanette dragă, ni s-a terminat zahărul şi cafeaua, orez mai avem foarte puţin, iar eu aproape că nu mai am cu ce mă-ncălţa». O mai întreţinea câteva minute-n felul ăsta, apoi ca nu cumva cererea ei să sfârşească pe ton de jelanie, doamna Catafà îi povestea doctoriţei ce făcea Miţuş, motanul ei siamez, şi Bobiţă, papagalul, imitându-i-l la telefon, ceea ce pe doctoriţă o făcea totdeauna să râdă. Când punea-n furcă receptorul, după fiecare convorbire cu fosta ei rivală de-acum patruzeci de ani, doamna profesor doctor Zadurian zicea invariabil «pauvre Valérie», aşa că sora Lucica, fiindcă ea răspundea la telefon, recunoscând vocea solicitantei striga: «doamnă doctor, vă caută doamna „povr Valeri”». Când sora Lucica îi făcea comanda ei lunară la «Mercur», adăuga o listă abundentă şi pe adresa doamnei povr. Sânziana aflase că marele profesor Pandele (mare-ntr-adevăr), enervându-se (cum se enerva de obicei) pe-o asistentă a lui, o doctoriţă tânără, Gabriela Stanciu, îi spusese în cursul unei operaţii «ieşi afară, idioato» şi, ca să nu-l contrarieze, «idioata» ieşise val-vârtej, uitând să-i amintească profesorului că pacientul de pe masă, unchiul ei, avea un singur rinichi, ceea ce profesorul uitase, desigur, şi considerând că rinichiul nu mai era «bun de nimic» îl scosese. Pacientul murise pe loc. Profesorul Pandele dăduse moartea pe seama fatalităţii – «aşa i-a fost norocul» – faţă de cei care-i fuseseră martori; iar în foaie trecuse la cauza decesului – «stop cardiac». Doctoriţa Stanciu, neputând să-şi ierte că, fără să vrea, contribuise la «norocul» lui unchiu-său, se lăsase de urologie chirurgicală şi se-apucase de stomatologie. Dar câte nu poate vedea şi auzi un om într-un spital! Peste tot lumea greşeşte, dar nu peste tot greşelile sunt ireparabile. Sânziana şi-aducea aminte cum ieşind o dată de la o operaţie şi având impresia că i-au ieşit nişte broboane pe faţă se uitase-ntr-o oglindă. În oglindă, văzuse o femeie bătrână, cu-o brazdă adâncă-ntre sprâncene, cu ochi terni, cu-o gură trasă-n jos, din care pierise culoarea. «Dumnezeule mare, ce-o fi cu mine?». Ieşise apoi din sală doctorul Staicu, mâna întâi, între 45 şi 48 de ani, şi doctoriţa Crângaşu, o femeie blondă, exuberantă, care să fi tot avut 40 de ani. Viorica, asistenta, le scosese la amândoi masca şi-n faţa Sânzienei se afla acum o pereche de moşnegi cu obraji cenuşii, cu umerii căzuţi. «Doamnă doctor, aprinde-mi te rog o ţigară», i se-adresase doctorul Staicu. Peste câteva minute intra iar în operaţie. Sânziana habar n-avea că cineva spusese vreun cuvânt. Nu-i venea să creadă că cele trei epave adunate acuma la un loc erau cei care la ora opt intraseră-n sală. «Unu, doi, hei, doctor Hangan Sânziana», strigase iar doctorul Staicu. «Prezent», răspunsese Sânziana, atât de cufundată-n gânduri că se crezuse la şcoală. «Ce-i cu dumneata?», o-ntrebase doctorul dând de două-trei ori prin faţa ochilor cu mâna-nmănuşată. «Ţi-e rău?». «Adineauri m-am uitat în oglindă, acum mă uit la dumneavoastră şi mi se pare că de azi dimineaţă au trecut peste noi treizeci de ani». «Fetiţa tatii, asta e chirurgia. Nu te mai uita-n oglindă că te laşi de meserie», îi spusese doctorul şi, scuipând ţigara care făcuse naveta între buzele lui şi mâna asistentei, se-ntorsese-n sală. «De câte ori îmi taie cineva din aripi îmi zice „fetiţa tatei”, aşa mi-o fi mie dat. „Pontifus maximus”; „Eppur şi muove, cum a spus Galileo pe rug”, hibridul ăsta obţinut din încrucişarea dintre Galileo şi colegul său întru răzvrătire ştiinţifică, Giordano Bruno; „între câine şi lup”, ca echivalent al lui entre chien et loup; „mutual” însemnând „aşa, pe muteşte, adică pe şest”: fraudele astea culturale pe care le-ntâlneşti în cărţi, în reviste, pe care le-auzi la radio, le-auzi şi le „vezi”, cu „emiţător” cu tot, la televizor, n-au de ce să te bucure, desigur, dar din ele nu moare nimeni, pe când neglijenţa noastră cea mai mică, pontifus maximus al nostru e un mort sau un om nenorocit pe viaţă. Din greşelile noastre se trece pe lumea cealaltă. Ce apăsare să ştii că viaţa altuia atârnă de tine, de tine profesional şi uman! Te-ai certat seara cu nevasta, cu un vecin, cu un copil, dormi prost sau deloc noaptea şi-a doua zi-ţi tremură mâna, şi mai rău decât atât – îţi tremură atenţia, uiţi un amănunt care nu atârnă nici cât un fir de păr şi care schimbă viaţa-n moarte, sănătatea recuperabilă în boală pe viaţă. Viaţa altuia în mâna ta. De aceea, unii doctori se autozeifică, se urcă pe-un soclu socotind că li se cuvine orice, absolut orice, şi de-aici pacientul devine obiect, obiectul asupra căruia-şi exercită harul. Li se pare normal ca pacientul să atârne trup, şi prin urmare şi suflet, de hachiţele şi de indiferenţa zeului. Zeii însă nu se recrutează, mai bine zis nu se auto-recrutează, dintre cei mai buni muritori, ci din oamenii care se autosuspectează fie de slăbiciuni profesionale – şi, mai ales – de slăbiciuni umane. Zeificarea este simptomul unui complex de inferioritate în adâncul fiinţei zeului; de superioritate – pumnul de ţărână aruncat în ochii spectatorului. Cei mai buni dintre medici sunt cei mai fireşti, sunt cei pentru care pacientul este un egal, un egal bolnav; pentru acest egal îngrijorat uneori, nefericit alteori, disperat, doctorul adevărat găseşte o vorbă, un gest, o privire de solidaritate umană cu un suflet şi cu un trup în derivă. „Niciodată n-o să ştiţi, doamnă doctor, ce loc ocupă un medic în viaţa pacientului, mai ales în cea afectivă, şi-n viaţa familiei acestuia”, mi-a spus o dată un bolnav care, pe ocolite, voia să-mi spună… că-i plac. Dacă i-aş spune cuiva aceste gânduri, s-ar putea să i se pară nişte truisme, dar ce să fac eu dacă viaţa se compune din adevăruri elementare, cărora, ca spor de complicaţie, li se-adaugă situaţii, stări ambigui, care de fapt sunt variaţii pe teme elementare?». «G. Călinescu (şi nenea Daniel pronunţase gî) zice că, în artă să nu fii Shakespeare nu e grav, grav e să nici nu vrei să fii» şi, uitându-se la Sânziana, adăugase: «Noi, chirurgii, trebuie să fim Shakespeare, nu-i aşa?».

Tatianei STEPA a cărei amintire din sufletul meu se va stinge odată cu mine.   I. V.     Sătulul nu-i crede flămândului. Bogatul nu-i crede săracului. Sănătosul nu-i crede bolnavului. Tânărul nu-i crede bătrânului. Nişte adevăruri elementare, iar constatările lor – exprimate prin truisme, cum sunt toate observaţiile asupra rădăcinilor vieţii – dacă nu faci pe sofisticatul şi nu te pretinzi filosof. Scuturi omul de ceea ce-a acumulat prin educaţie sau prin efort propriu şi la ce ajungi? Tot la scheletul despodobit de zorzoanele sociale, dintre care unele sunt necesare unei convieţuiri civilizate, ajunse reguli fără de care lumea ar fi un şi mai mare haos decât cel în care vieţuim. Despuiat de lustrul social, omul arată ca o femeie demachiată, cu obrazul boţit, abia trezită din somn. Dacă nu eşti incinerat, spre-a evita cunoştinţa cu viermii, cu descompunerea, ajungi un morman de oase care şi astea se fac pulbere, până la urmă. Cu câtă uşurinţă rostim cuvântul «urmă» şi cât de rar îi înţelegem conţinutul cutremurător, îi vedem spectrul, spaimă pentru mai toţi, mântuire pentru unii, mântuire pe care-aceştia abia o aşteaptă. «Orice om bătrân normal îşi doreşte moartea». Cioran să fi spus asta? Aşa o fi, oare? Eu ce să zic la peste optzeci de ani ai mei? De câte ori nu mi-am dorit moartea… De scârba a ceea ce vedeam în jur? Demult mă educasem să mă uit la lume ca la comedie şi să nu-mi mai fac sânge rău în faţa a ceea ce nu puteam schimba. N-am fost niciodată o revoluţionară, fiindcă n-am crezut şi nu cred în capacitatea revoluţiilor de-a schimba altceva decât şleahta profitorilor. Am trăit un război mondial, revoluţia zis comunistă, pe cea zis anti-comunistă. În privinţa revoluţiilor… rezumatul e simplissim: «ce mi-e dracu’, ce mi-e tac-su’». Mie, revoluţie, mi se pare acea întâmplare, uneori pornită spontan dar mai ales pregătită şi bine regisată, în urma căreia unii se cocoaţă-n cârca celor sortiţi să fie-n veci duşi cu zăhărelul. De când am deschis ochii, n-am dat nici două parale pe societate. Silă mi-a produs de când mă ştiu dar dorinţa de-a muri – sincer – nu. Dorinţa asta mi-au produs-o cei doi soţi ai mei şi mai ales cei doi fii ai mei, fraţi numai după mamă, adică după mine. Cu nemulţumirea lor faţă de mine şi cu nepăsarea lor, şi bărbaţii şi copiii m-au făcut să-mi doresc moartea şi chiar când lucrurile decurgeau cât de cât normal şi nu mi-o mai doream neapărat, dacă totuşi m-ar fi luat, nu mi-ar fi părut rău. Oricât mi-aş perinda prin minte întâmplările prin care-am trecut – bune-rele – nu regret viaţa care se duce şi nici s-o iau de la-nceput ori să trăiesc alta sau în altă parte nu-mi doresc. «Si jeunesse savait, şi vieillesse pouvait».[1]   Dacă mâine mi s-ar da tinereţea, însoţită de ştiinţa anilor mei de-acum, m-aş vedea guvernată de voia-ntâmplării ca şi-n viaţa asta care mi se-apropie de sfârşit. Dacă Pământul este o colonie penitenciară a unei alte lumi sau un loc de ispăşire, cu toată sila şi cu toată dezamăgirea de care mi-a făcut parte, mă declar mulţumită – vorba vine – cu-atâta cât mi s-a dat aici. Nu mai vreau dreptatea care-ar urma dincolo, nu mai vreau – ferească Dumnezeu! – să mă mai întrupez în altceva, în altcineva. O prietenă socoteşte că ar fi o mare umilinţă dacă totul s-ar sfârşi pe Pământ. «Atunci, la ce bun toate trăirile noastre aici, toată experienţa acumulată aici?». «După câte ştim aici, la nimic», i-am spus eu. Suntem cu toţii de acord că din tot ce-am adunat material nu luăm nimic cu noi în groapă. Dacă şi spiritul ar avea aceeaşi soartă, de ce ne-am revolta? «Nu adunaţi bogăţii pe pământ». E un îndemn spre acumularea spirituală, în scopul unei vieţi viitoare. Şi dacă viaţa asta e o simplă închipuire a unor oameni însetaţi de-o dreptate transcendentă şi convinşi de existenţa ei? Ştim că nu ştim nimic. Presupunem şi mai ales ne place să presupunem. Fără să mă gândesc la vreo răsplată într-o eventuală viaţă viitoare, mi-am interzis să fac rău şi-atât cât mi-a stat în putinţă am făcut bine. Creştinismul – fiindcă doar el mi-e cunoscut – te-ndeamnă la cuget curat, de fapt la o linişte interioară care-ţi este cel mai de nădejde sprijin în viaţă. «Să nu păcătuieşti nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gândul». Cu gândul am păcătuit mult. Am blestemat, îndreptăţit, nişte oameni. Dacă mi-aş fi dorit un cuget ca lacrima ar fi trebuit să-i las în seama Domnului. Am strâns comori pe pământ? Nişte modeste obiecte metalice decorative – ca săracul temător în faţa lucrului care se sparge – nişte bibelouri de piatră, altele de jad. Vaze de flori, din pământ smălţuit, fiindcă nu mi-am permis cristaluri, nici porţelanuri, după care îmi sticleau ochii. Nişte tacâmuri de aşa-zis argint rusesc, de la o Consignaţie, un serviciu de masă de şase persoane, decent, din porţelan, de calitatea a doua, trei tăvi, de inox, două sfeşnice de alpaca, douăsprezece pahare chinezeşti, de semicristal, astea chiar frumoase, de la «Coada calului», de pe când chinezii nu făceau comerţ cu Occidentul şi vindeau la noi lucruri de-adevărat rafinament, pe nişte preţuri de nimic. O icoană cu sfântul Gheorghe, pictură pe lemn, cumpărată de la un tânăr artist, muritor de foame, iar când m-am ajuns – două peisaje de Petraşcu şi un interior de Tonitza, de la Consignaţia din Edgar Quinet, unde mai târziu s-a construit o aripă a Arhitecturii. Le-am luat cu patru sute cincizeci de lei tabloul, când eu aveam o mie pe lună, din salariu şi din sporurile acordate tuturor angajaţilor civili din cadrul Armatei. Astea sunt bogăţiile strânse de mine pe Pământ, din banii munciţi de mine. Dacă în casa mea părintească ar fi existat măcar un vas de flori, un serviciu de masă şi nu farfurii mari ca de tort şi grele ca piatra, o tavă de metal, nişte nimicuri care să-ţi dea o idee despre locuitorii casei, cred că nu mi-aş fi strâns nici măcar bunurile astea pe Pământ. Unii oameni, crescuţi într-o ambianţă rafinată, înconjuraţi de obiecte frumoase, din plăcere estetică le sporesc numărul şi nu neapărat din setea de acumulare. Alţii, ca de-alde mine, vor să aibă şi ei ce n-au avut. Fără să fi primit o educaţie estetică, ochiu-mi era atras totdeauna de lucrul frumos, de valoare. În timpul liceului citisem o istorie a artelor a lui Salomon Reinach, dar nu fusese de-ajuns pentru a-i stabili o scară de valori unei fete cu bunică băcăneasă şi cu mamă contabilă. Această istorie a artelor o-mprumutasem de la un frate al mamei, avocat, a cărui bibliotecă, ocupând un dulap, conţinea cărţi de drept şi ceva romane la modă. La sfârşit de viaţă, socotesc biblioteca şi mai ales conţinutul ei – când nu e numai de decor – un indiciu asupra posesorului. Unchiul meu, avocat de renume, însurat cu-o avocată, fiică de magistrat şi de mamă moşiereasă, avea-n casă două tablouri: un portret al coanei mari, bunica nevesti-sii, făcut de-un preot care picta biserici – portret reuşit de altfel – şi o copie fidelă şi bine realizată după un clasic, înfăţişându-l pe Isus înconjurat de copii. Mobila din casa unchiului era de cel mai banal stil cubist, la modă între cele două războaie mondiale. O masă Biedermeier, de hol, şi o oglindă ovală, cu-o ramă aurie, cu trandafiri mărunţi, delicat sculptaţi, contrastau cu ansamblul decorului. Mătuşă-mea, nevasta unchiului, avea câteva inele moştenite, modele clasice la vremea lor, fără cine-ştie-ce valoare însă. În schimb, avea trei haine de blană de cea mai bună calitate şi gulere de vulpi polare, de culori splendide şi cu fire de parcă stăteau să zboare. Şi unchiul era elegant îmbrăcat. Fiica şi băiatul lor, cam de-o seamă cu mine, aveau haine corecte, potrivite cu vârsta, şi-atât, după un bun principiu al părinţilor care nu dau de-a azvârlita cu banii pe haine pentru copii în creştere. Puţinele case în care intram nu depăşeau nivelul pomenit mai înainte. O singură dată am fost la un neam îndepărtat al tatei – boieri dintr-ăia care-şi petreceau iarna pe Coasta de Azur şi vara mergeau la Karlsbad. În casa lor am văzut pentru prima dată mobile graţioase, cu picioare ca de căprioară, cu intarsii din lemn de culori diferite, alcătuind modele florale, covoare despre care-am aflat că se numeau tapiserii, mari cât un perete, înfăţişând scene de vânătoare cu haite de câini, păstori şi păstoriţe la iarbă verde, cules de vii şi zdrobit de struguri, pe care nu mă mai săturam să le privesc. Amfitrioana, o doamnă cu părul alb, cu trăsături subţiri ca trase din peniţă, cu un chip îngust, îmbrăcată ca pentru mers în oraş, purtând cercei şi-un inel, fiecare cu-o piatră cât o cireaşă, vărsând nişte ape albe-albăstrui de-ţi luau ochii, amfitrioana m-a apucat de mână şi m-a plimbat prin faţă tapiseriilor, explicându-mi că proveneau din Franţa, dintr-o localitate numită Obüson – se scria Aubusson – vestită pentru asemenea ţesături, care costau o avere.   Atelierele, unde se lucrau aceste frumuseţi, fuseseră înfiinţate de Colbert, un ministru al regelui Franţei, Ludovic al XIV-lea, zis şi Regele-Soare. Eu eram în clasa întâi de liceu şi ajunsesem abia la istoria Antichităţii. Doamna îmi explica fără grabă, semnificaţia fiecărei părţi din ansamblu, cum se-ntâmplă în muzee, dacă ai parte de-un ghid pasionat de meseria lui. Doamna mi s-a părut cel mai deosebit om din câţi întâlnisem până atunci, iar în faţa atâtor minunăţii, cărora nici măcar nu le bănuisem existenţa, am avut un sentiment de umilinţă pe care l-am păstrat întreaga viaţă în faţa frumuseţii create de Dumnezeu ori de om. Pentru prima oară am simţit atunci deosebirile dintre ceea ce mai târziu aveam să aflu că se cheamă clase sociale. Elevă în clasa întâi de liceu, în anul 1940, pentru mine clasele se reduceau numai la şcoală. Până la întâlnirea cu-o asemenea persoană şi-n asemenea casă, ştiam doar că oamenii se-mpart în bogaţi, modeşti, săraci şi cerşetori. În ceea ce ne privea, pe mine şi pe mama, n-aveam ce întrebări să-mi pun. Noi trăiam dintr-o leafă şi din ce mai câştiga mama, făcând calcule pentru câţiva negustori care se achitau faţă de ea prin produse: unul cu de-ale băcăniei, între ele – spre bucuria mea – ciocolată de menaj; unul cu ibrice, crătiţi, oale, capace – dintre care mai am şi eu, după trei sferturi de veac; unul cu materiale de lenjerie şi de-mbrăcăminte. Aceste «colaborări» ale mamei au făcut să nu ducem lipsă, în timpul războiului, de nimic din ceea ce dispăruse de prin majoritatea caselor. Chiar şi la unchiu-meu, avocatul, atâta se fierbea şi se răsfierbea ceaiul rusesc, până ce rămânea apa limpede. Vizita la doamna cu părul alb, stăpâna unei case cum nu mai văzusem, mi-a dat mult de gândit cu privire la diferenţele dintre oameni, chiar dintre oamenii bogaţi. Unchiu-meu învârtea banii cu lopata – cum spunea mama – şi totuşi în casa lui nu aflai lucruri deosebite. Găseai ceea ce cu, cu mintea mea de mai târziu, am socotit obiecte utile şi mai ales trainice. Până prin 1970, după cât mi-aduc eu aminte – cu excepţii desigur – lumea punea preţ pe trăinicia lucrurilor şi pe relaţiile dintre oameni. Pe vremea mamei, îţi făceai la tinereţe un palton şi-l purtai pân’ la bătrâneţe, dacă te mai încăpea. De mobilă nu mai vorbim: puţini cei care-aveau măcar de gând să şi-o schimbe câte zile le hărăzise Domnul, vrând mai mult chiar: s-o lase moştenire copiilor şi nepoţilor. Până într-al doilea război mondial, iar apoi în comunism, din alte motive însă, divorţurile erau destul de rare, iar femeia divorţată căuta să se mărite din nou şi cât mai repede. Până-n comunism, mai ales fiindcă majoritatea femeilor nu-şi câştiga banul propriu şi fiindcă societatea era suspicioasă faţă de femeia singură; în comunism, pentru că ipocrizia se accentuase până-ntr-atât încât un divorţ, ori cât de îndreptăţit pentru solicitanţi era socotit un atentat la morala socialistă, bun motiv ca împricinaţii să-şi piardă chiar slujba. În Partid, cu cât erai mai sus-pus în ierarhie, cu-atât divorţul se dovedea mai hazardat. Aici – e drept – nu-ţi pierdeai pâinea, dar erai trecut pe linie moartă, în general trimis ambasador pe undeva. Amantele puteau funcţiona «sub acoperire», dar casa trebuia să fie casă. Aparenţele trebuiau respectate. N-am să uit ce-mi povestea doamna doctor Florica Vărbănescu în legătură cu divorţul ei. Bărbatu-său, prefect de judeţ pe vremea burghezo-moşierimii, în regimul comunist fusese luat la puşcărie. În asemenea situaţie, riscând să-şi piardă slujba şi având un copil de crescut – şi luat de la azil – doamna doctor s-a hotărât să divorţeze. Pe cine să consulte şi ea în asemenea-mprejurare? Pe unchiu-său, doctorul Vărbănescu, unul dintre cei mai vechi socialişti din România. După ce-o ascultă, doctorul îi spune pe un ton ritos: «Florico, să ştii că nu mă sperie ăi cinsprezece ani de condamnare ai bărbatului tău. În general, condamnările politice nu se fac până la capăt. Mă-ngrijorează însă faptul că ai să fii prima şi – sper – singura femeie divorţată din familia noastră». «Cât eram de amărâtă, când am ajuns în stradă, m-a apucat un râs cu lacrimi… Iacătă ce grijă-l rodea pe unul dintre cei mai vechi socialişti din România…». Şi de câte ori povestea întâmplarea asta, doamna doctor, care numai fericită nu era, începea să râdă. Şi eu aveam să divorţez, fără să cer sfatul niciunui vechi socialist, şi nu de-un bărbat băgat la puşcărie, ci rămas în Occident cu iubita, într-o perioadă când cei care uitau să se mai întoarcă erau declaraţi duşmani ai regimului comunist, iar cei lăsaţi în urmă de «rămaşi», descusuţi pe toate părţile şi anchetaţi pentru a se vedea dacă erau sau nu în complicitate cu «trădătorii». Asta pentru că veni vorba – adică mă purtă gândul – spre divorţuri. Altminteri, gândul mă poartă mereu spre copilărie şi spre o-ntrebare pe care mi-o pun nu de ieri-de azi, ci acut de pe la cinzeci de ani: oare cum s-o despărţi sufletul de trup? O simţi omul ceva? Şi nu doar el, ci orice fiinţă? Fiindcă de ce-ar avea suflet numai omul? Unchiu-meu, avocatul, dădea câteva petreceri pe an, cam cu douăzeci de invitaţi de-o dată, bun prilej de-a-şi menţine relaţiile şi de-a se-achita de nişte obligaţii. Era invitată şi mama, cu mine, şi cu soţul ei, tatăl meu vitreg. Noi, copiii oaspeţilor şi cei ai gazdelor, mâncam în sufrageria mică, de fiecare zi. Cât au mai durat petrecerile astea, iar noi, copiii, încă eram în clasele primare, nu ni se dădeau nici cuţite, nici furculiţe la masă, într-atât era de spăimoasă mătuşă-mea Nuţa, nevasta unchiului, avocatul, deşi toţi eram copii potoliţi. Auzise dânsa de unii ca noi care-şi pierduseră un ochi, jucându-se cu beţe, cu andrele, cu câte şi mai câte. Vizita la doamna boieroaică mă făcuse mai atentă la ce era-n jurul meu. Când aveau musafiri, unchiu-meu se-mbrăca în costum, ca de stradă, mătuşă-mea însă, într-un capot lung până-n pământ, foarte elegant, din material fin. O cumnată a ei, dintr-un neam boieresc scăpătat, îi sugerase mătuşă-mii să-şi primească invitaţii într-o rochie. «Dragă, îi primesc în casă nu pe stradă, iar capotul e-o rochie de interior», îi replicase mătuşă-mea. «Dacă e-o rochie de interior, atunci scoate-i nasturii şi trage-i un tighel în locul lor, ca să-mpaci şi capra şi varza». Boieroaica bătrână, cea cu tapiseriile, deşi mama şi cu mine nu veneam de la Curtea regală, ne primise îmbrăcată ca de stradă, în fustă şi-n bluză. Abia peste vreo treizeci de ani de la acele întâmplări m-am lămurit eu ce-nseamnă «să ai clasă». Puteai aparţine unei clase sus-puse, fără să ai însă «clasă». Şi între vecinii noştri, deşi oameni modeşti, erau mari deosebiri. Madam Ionescu, a lu’ domnu’ Pante, nu stătea niciodată la fereastră, în schimb era cronicăreasa mahalalei: ştia şi câţi dinţi avea-n gură fiecare. Madam Firulescu, nevastă de şofer, ca şi madam Ionescu, îndată ce avea un moment liber se-aşeza la fereastră, răzimându-şi mâinile pe-o pernuţă cu mijlocul croşetat din macrame şi cu marginile din crep satin grena. Răspundea la salut şi la vorbă, dar nu făcea niciun comentariu la ceea ce afla sau observa. Tanţi şi Marcel, copiii familiei Firulescu, erau elevi la liceu când eu eram la primară, ca şi cei trei copii Ionescu – Puica, Picu şi Nelu, zis «băs», fiindcă nu-l putea pronunţa corect pe ţ – şi cei doi copii Câmpeanu – Livia şi Iancu – părinţii celor doi fiind ardeleni, tatăl, plutonier-major, mama casnică, femeie de la ţară, care nu-şi dăduse jos basmaua. «Tanti Câmpeanu», cum ne ceruse dânsa să-i spunem, ne chema iarna în bucătărie şi ne dădea să mâncăm floricele calde, făcute atunci în tigaie şi stropite cu apă cu sare. «No, luaţi, mâncaţi». Mai mult de-atât n-am auzit-o spunând vreodată. Dealtminteri, nici cu persoanele adulte, cum erau celelalte trei chiriaşe din imobilul în care locuia, nu-şi făcea de vorbă. La patru după-amiază, Livia şi Iancu erau chemaţi în casă de «tanti Câmpeanu» şi se-ntorceau îndată muşcând dintr-o felie mare de pâine de manutanţă, neagră, unsă cu untură şi frecată cu usturoi. Cât era vremea frumoasă, jucam şotron, căruia la noi, la Craiova, îi spunea ţăncuş. Iar coarda o săream până ce ne ieşea sufletul. Şi băteam mingea, băieţi şi fete, când de trotuar, când de-un zid. Auzisem că era undeva un ştrand, însă niciun copil de la noi de pe stradă nu călcase pe-acolo. Pe-atunci, din categoria noastră înotau doar cei născuţi, crescuţi sau care-şi petreceau vacanţa-mare pe margine de baltă, ori de apă curgătoare. Aşa cum ştiam că exista un ştrand, ştiam şi că iarna era transformat în patinoar, dar niciunul dintre noi, copiii de pe Jitianu, strada noastră, nu patina. Patinoarul nostru era gheţuşul de pe marginea trotuarului. Fiecare familie avea sanie. La noi pe stradă – sănii de lemn făcute care cum se nimerise. De tălpici de fier nici vorbă. Eu mă duceam cu mama la cinematograf. Ceilalţi nici atâta. Când venea circul şi-şi întindea cortul pe-un loc viran din Belcineanu, peste drum de Liceul Comercial „Gheorghe Chiţu”, ne duceam toţi şi-apoi zile-n şir ne minunam de isprăvile acrobaţilor, de căţeii dresaţi, şi râdeam de şotiile clovnilor. Pe vremea copilăriei mele nu se auzise nici cuvântul gaşcă, nici cuvântul grup, care să-i desemneze pe unii ca noi, care-şi petreceau tot timpul liber împreună, jucându-se în faţa casei. Se-auzise numai de bande, în legătură cu hoţii care lucrau organizat. În rândul fetelor din cursul superior – când am ajuns la liceu – se vorbea de cercuri care se-ntruneau la ceaiuri dansante. Noi, cei de la primară, când ieşeam la joacă spuneam: «ne ducem la copii». De strada Unirii, la capătul dinspre Romaneşti, ne despărţea Grădiniţa, un dreptunghi împrejmuit cu gard scund de fier; în mijlocul Grădiniţei se afla Monumentul, adică regele Carol I, turnat în bronz, cu-o mână pe-un tun. În partea de jos a monumentului scria: «Asta-i muzica ce-mi place». Parada de 10 Mai începea de pe Unirii, din sus, de la Prefectură, şi se-ncheia la Parc, numit Bibescu – după moşia Bibeştilor, pe care se afla – dar zis şi Romanescu – după numele primarului Craiovei, cel care amenajase parcul. Deşi ne despărţea doar Monumentul, fata căpitanului din Unirii de peste drum de casele noastre, la primară şi ea, o vorbă n-a schimbat vreodată cu noi cei din Jitianu. Spre deosebire de noi, care-nvăţam toţi la şcoli de Stat, ea mergea la „Urziceanu”, adică la Pensionul domnişoarelor Urziceanu, unde se-nvăţa franţuzeşte din clasa-ntâi primară. Spre deosebire de casele noastre din Jitianu, care se aflau pe buza trotuarului, zidite pe pământ direct, fără fundaţie, casa căpitanului, de fapt zestre a căpitănesei, avea subsol şi parter înalt, şi se afla în mijlocul unei grădini care, de primăvara până toamna, era un rai de flori. Domnul căpitan era cel mai ciudat locuitor al cartierului. Îmbrăcat în kaki, purtând bocanci şi moletiere, îşi găsea tot timpul de lucru prin jurul casei. Cât am fost vecini, nu l-am văzut să schimbe o vorbă cu cineva şi nici vreun suflet de om care să le deschidă poarta. Când şi când, doamna căpitan ieşea în oraş singură. Înaltă, statuară, cu o figură prelungă, distinsă, fără să fie frumoasă, era o persoană după care se-ntorceau toate capetele. Îmbrăcată totdeauna în taioare impecabil croite, era o apariţie în lumea noastră modestă. Madam Ionescu a anunţat pe toată lumea că madam capităneasa-şi făcuse o haină de picioare de astrahan, «persan, frate, că sclipeşte ca mătasea». La noi în cartier nu putea să treacă neobservat momentul apariţiei unei haine de blană, mai ales că doamna căpitan se-nnoise primăvara când se trecea de la palton la pardesiu, iar dânsa umbla-n palton de blană. «Umblă, deşi cred că scoate limba de cald, umblă ca să vadă lumea ce şi-a luat», trăsese concluzia madam Ionescu. În afara domnului căpitan, un alt personaj ciudat al cartierului era domnişoara Gingulescu, fostă directoare de liceu, vestită profesoară de matematică. O mână de om, cu părul strâns într-un coculeţ cât nuca, îmbrăcată cu lucruri până-n călcâie. Locuind în baie, din toată casa aia frumoasă, care-nsemna o muncă de-o viaţă. Dimineaţa, domnişoara dădea târcoale casei cam un ceas, apoi intra înuntru şi n-o mai vedea nimeni toată ziua, iar noaptea nu se zărea lumină la nicio fereastră a ei. Nu ieşea din curte şi nici nu-i călca cineva pragul. Madam Ionescu aflase că Domnica, lăptăreasa, îi lăsa domnişoarei profesoare după un stâlp al gardului de fier, ouă, smântână şi brânză, roşii, castraveţi şi ardei graşi, vara, iar domnişoara-i punea Domnicăi banii într-un loc ştiut numai de ele două. «Până nu mi-a spus Domnica, mă gândeam întruna: din ce-o trăi fiinţa asta, că porc n-are, orătănii nici atâta», ne explica madam Ionescu. Porc şi orătănii doar noi şi tanti Câmpeanu creşteam, având unde. În celelalte curţi abia de-nvârteai o roabă. Toamna, vecinii-şi tăiau lemnele pe trotuar. Pentru asta venea un bătrânel cu un banzig, un fel de roată metalică zimţată, acţionată cu gaz de lampă, cred. Toată instalaţia se afla într-o cotigă, trasă de-un măgăruş. Noi, copiii, ne-ntreceam care mai de care să-l tratăm pe «i-ha»: zahăr cubic, bomboane, smochine, roşcove, toate-i plăceau, iar când îl scărpinai în frunte, întindea gâtul şi-şi lăsa urechile pe spate. Urma apoi clacă pentru căratul lemnelor şi-al rumeguşului într-o magazie. Lemnele – stivuite pe grosimi, rumeguşul – de aprins focul, pus într-un butoi de metal. Când se tăiau lemnele pentru iarnă, la mine la şcoala primară, toate clasele erau adunate-n jurul măgăruşului. Aici trataţia era mai ceva decât în Jitianu. Fetele puneau mână de la mână şi-i cumpărau, de pe tablaua domnului Iani, merişoare trase-n zahăr ars, alviţă roz şi rahat cu nuci. Mai întâi îl întrebam pe bătrânel, stăpânul, dacă Luţu – aşa-l chema pe măgăruş – nu-şi strica stomacul din ceea ce-i dădeam noi. «Luţu?! Păi ăsta mănâncă şi pietre şi n-are nici pe dracu’», ne-ncredinţa stăpânul. Când, femeie-n toată firea, mă duceam cu băieţii mei la mare, cum ajungeam în Dobrogea nu-mi luam ochii de la geamul compartimentului sperând să văd vreun măgăruş, fiinţa asta care-mi aminteşte anii cei mai curaţi ai vieţii mele. Având tatăl vitreg pe care l-am avut, de-o fericire a copilăriei nu pot vorbi. Am fost oare prietenă cu acei cinci copii de pe Jitianu? Dacă la vârsta de-atunci m-ar fi-ntrebat cineva ce este prietenia n-aş fi ştiut să răspund. Acuma cred că în copilărie omul îşi demonstrează cel mai elocvent calitatea de animal social; prin nevoia de-a se afla împreună cu alte fiinţe, de-a vorbi şi de-a asculta. La bătrâneţe, ce cred eu că este prietenia? Afinitatea dintre două fiinţe, întemeiată pe credinţe, pe păreri, pe gusturi comune, însoţită de nevoia de-a-şi dezvălui una alteia sufletul, şi capacitatea de-a-şi fi alături una alteia în orice-mprejurare, cu alte cuvinte: la bine şi mai ales la rău. O relaţie care uneori se ţese cu greu şi care se poate destrăma într-o clipă, dintr-o vorbă, care oricât ar părea de aruncată-n vânt, este rezumatul unor păreri şi chiar al unor resentimente sedimentate de-a lungul timpului. Şi-atunci? Atunci şi prietenia ca orice pe lume, poartă stigmatul imperfecţiunii. Supusă fiind piericiunii ca tot ce se află pe lumea asta. Sunt oameni la care ţin, dar faţă de care nu mi-am dezvăluit niciodată sufletul. Poate pentru că viaţa m-a-nvăţat să n-am încredere deplină în nimeni, poate şi pudoarea peste care n-am putut trece niciodată, şi poate o anumită trufie, opunându-se exerciţiului de umilinţă care-nseamnă spovedania. Am trăit sub egida unui principiu: teama de oameni şi ruşinea faţă de Dumnezeu. Deşi gândul la o viaţă de-apoi mă-nspăimântă, cred că Dumnezeu există şi, dacă oamenii ar fi mai atenţi, ar putea observa manifestări ale pedepsei Lui şi-aici. «După faptă şi răsplată», asemeni remuşcărilor, pentru mine, înseamnă dovezi ale existenţei Lui, îndemnuri pentru păstrarea unui echilibru în lume, oricât de puţini l-ar lua-n seamă. Şi iară vechea mea-ntrebare: cum s-o despărţi sufletul de trup? Ce este copilăria? Acceptarea deplină a celuilalt. Mă gândesc la cei cinci copii, tovarăşii mei de joacă din Jitianu. Erau parte a vieţii mele. Nu mi-aş fi-nchipuit o zi fără ei. Nici nu mă ducea gândul dacă erau frumoşi, deştepţi, dacă-nvăţau bine. Frageda copilărie şi realităţile ei cred că seamănă cel mai mult cu maternitatea. Pentru o mamă, oricum ar fi copilul ei, el este al ei. Că alţii sunt mai deştepţi, mai capabili, mai frumoşi, nu schimbă cu nimic legătura dintre mamă şi copil. La optzeci de ani trecuţi, deşi cei doi fii ai mei nu se prăpădesc după mine şi nici nu s-au prăpădit vreodată, rămân tot ai mei, deşi… Deşi unul a venit trei zile din America, vezi Doamne, ca să mă vadă; o zi a stat cu mine – o bătrână plicticoasă – două zile s-a dus la vânătoare. Celălalt de ani şi ani venea de la Craiova la Bucureşti şi nici măcar un telefon nu-mi dădea, ca să afle dacă mai trăiesc; şi-a amintit că are mamă de când l-a adus la Bucureşti un cancer la vezica urinară pe care şi-l tratează la Oncologie, la Fundeni. Doamne! Frageda mea copilărie a-nsemnat lipsa de-ntrebări asupra vieţii, o vreme în care parcă am plutit între cer şi pământ. În timp ce-atâtea chipuri şi-atâtea voci ale trecutului se voalează tot mai mult, câteva-ntâmplări de-atunci mi-au rămas vii în memorie ca şi când s-ar fi petrecut ieri. Parcă şi acum simt pe pulpe usturimile de la bătaia cu urzici pe care mi-au administrat-o-n glumă tovarăşii mei de joacă; aşa cum îi atârnaseră o tinichea de coadă lui Paul, un motan din vecini. Mi-aduc aminte cum am dat năvală-n bucătărie la mama, care gătea, şi cum printre sughiţuri şi printre suspine, cu lacrimile şiroaie, negăsind puterea să scot o vorbă, i-am făcut semn cu mâna spre picioarele mele roşii ca focul. «Te-ai opărit?», m-a-ntrebat mama alarmată. «Nu. Urzici», am reuşit eu să-ngaim. «Dar unde dracu’ te-ai urzicat aşa? Pe unde-ai umblat?». «Copiii», am oftat eu. Mama a-nţeles. Mi-a-nvelit pulpele în cârpe-nmuiate-n apă rece. «Mamă, du-te la tanti Anicuţa şi la tanti Câmpeanu şi spune-le ce mi-au făcut copiii. În viaţa mea nu mă mai joc cu ei!». «Până mâine!», a zis mama şi-a adăugat: «Eu în cearta şi-n joaca voastră nu m-amestec şi nici nu mă duc să-i pârăsc părinţilor. Voi, copiii, azi vă certaţi, mâine vă-mpăcaţi». Două zile n-am ieşit din casă. Eram în vacanţa-mare. În prima zi, în pat, mi-am oblojit urzicăturile; într-a doua, am socotit că se cuvine să stau în curte făcând pe surda şi pe muta faţă de copii, ca să le-arăt supărarea – deşi abia mă ţineam să nu ies pe trotuar. Când cugetam eu mai adânc la demnitatea mea, copiii s-au adunat în faţa porţii noastre şi deşi mă vedeau cum stăteam sub tei, au început să strige: «Tanti Genuţa, spuneţi-i Sabinei să vină să ne jucăm şi să ştie că ne pare rău c-am urzicat-o. Zău!». Eu n-am aşteptat să spună «tanti Genuţa» – mama – vreo vorbă şi-am şi zbughit-o pe poartă. Mi-aduseseră toţi câte ceva pentru-mpăcare: băieţii – fiecare câte o biluţă de sticlă colorată din cele folosite când jucam groapa – fetele – câte o smochină uscată, mare, dulce, de-i trosneau seminţele poc-poc între măsele, cumpărată fie de la domnul Cosma, fie de la domnişoara Trana, cei doi băcani de pe Unirii, la câţiva paşi de noi. Smochinele şi roşcovele stăteau înşirate pe sfoară subţire şi ţi se dădeau de câţi bani voiai. Ca să le intri-n prăvălie, şi la domnul Cosma şi la domnişoara Trana, urcai patru trepte. La domnul Cosma, de ciment cu bară laterală de metal, pe-o parte şi pe alta, la domnişoara Trana, trepte de lemn, cu bare tot de lemn, care se clătinau cum puneai mâna pe ele. Se clătinau, treptele scârţâiau, ceea ce nu-i descuraja pe clienţii fideli ai băcănesei. Domnul Cosma era înalt, bine legat, brun şi posomorit; nevastă-sa, mărunţică şi-ndesată, cu vorbă domoală, cu un zâmbet blând, mai ales faţă de noi, copiii, pe care ne ştia, pe fiecare cum ne cheamă. La Cosma, pe raft, se afla o căsuţă de carton, ca de păpuşi, căsuţă pe care, copil fiind, aveai şansa de-a o primi ca premiu, cumpărând din prăvălie de-o anumită sumă. Ceea ce nu i se-ntâmplase nici unui copil, de vreme ce căsuţa nu se clintise din loc, de ani de zile. Domnul Cosma, vara era-mbrăcat cu pantaloni şi-n cămaşă albă, scrobită. Iarna, peste cămaşă îşi punea un pulover şi-o bundiţă de oaie. În prăvălie nu se făcea focul. Nevastă-sa, vara purta rochie de stambă, iarna, de barhet şi bundiţă ca şi bărbatu-său. Domnişoara Trana era invariabil îmbrăcată într-un capot alb, de mătase, cu un dragon imprimat pe partea din faţă, iar pe spate cu o floare uriaşă roşie. Întrebând-o, cu timiditate, ce era balaurul ăla de pe capot, mi-a spus cu vocea ei groasă şi posacă: «Un dragon şi vine din Japonia». Am întrebat-o pe mama ce era Japonia de care eu, în clasa-ntâi primară, n-auzisem. Cu ocazia aia am aflat că domnişoara Trana avea un frate marinar. Dacă-l trădam pe domnul Cosma, cumpărând zahăr candel de la domnişoara Trana, era numai de dragul dragonului ai cărui colţi din gura larg căscată şi-ai cărui ţepi de pe spinare-i priveam fascinată. «Mamă, pe-acolo prin Japonia, dragonii ăştia, stau prin păduri ca şerpii noştri?». «Dragonul, la chinezi, la japonezi, e animal de basm cum e balaurul la noi», m-a lămurit mama, dar n-am crezut-o, în schimb, mi-a crescut curiozitatea despre China şi despre Japonia, încât toată viaţa mi-am dorit să văd aceste ţări, dar ca atâtea alte vise nici ăsta nu mi s-a-mplinit. Iar acuma când se-apropie lăsarea definitivă a cortinei, ce să mai sper decât o moarte uşoară: «dă-mi-o, Doamne, pe puterile mele». Dragonul de pe capot era depăşit de purtătoarea lui. Cred că domnişoara Trana a fost cel mai posac, cel mai antipatic şi printre cei mai urâţi oameni pe care i-am cunoscut. Mare, pătrăţoasă, cu nişte ţâţe ca doi dovleci de măcar două kile unul, cu nişte încheieturi la mâini cât glezna de bou – picioarele, acoperite de tejghea, nu i le-am văzut niciodată, cu degetele ca nişte caltaboşi, cu un cap negricios, mare şi rotund cât un poponeţ de copil gras, cu o gură cu buzele trase înuntru, cu-o privire neagră şi duşmănoasă, cu un fel de-a se purta de parcă i-ai fi omorât şi mamă şi tată, era de mirare că-i călca cineva-n prăvălie. Mai târziu, la vârsta judecăţii, am ajuns să cred că şi urâţenia şi antipatia emană un fel de fascinaţie. Cunosc oameni urâţi dar atât de atrăgători, cu atâta lumină în suflet care le străbate în privire, încât în cinci minute li se şterge urâţenia, parcă i-ar învălui o aură. Trana noastră era la distanţă uriaşă de ei. Oricum, de-atât amar de ani şi n-am uitat-o, cu toate că n-a jucat niciun rol în viaţa mea. Ce amintiri îi rămân omului?! De la o vreme ne dispăreau puii de găină. Singurul loc pe unde puteau ieşi din îngrăditura lor era dâmbul care ne despărţea de familia Vălimărescu, vecinii din dreapta. Mama i-a acuzat cu glas tare că i-au mâncat puii. Acuzaţie la care, de peste dâmb, doamna Vălimărescu i-a strigat mamei: «Ţoapă mojică şi proastă». Cearta asta mahalagească, pornită de mama, o simt şi-acum ca pe-o pată de păcură în suflet. Pentru prima oară o priveam pe mama ca pe-un om străin, şi-o priveam dezaprobator. Apăruse în mine simţul critic, agravat şi mărit când am aflat că mama purta pijamalele răposatei neveste a soţului ei de-al doilea. Habar n-aveam că nu erau ale mamei, până ce ea nu mi-a spus, liberă şi nesilită că, în timp ce eu eram la şcoală, trecuse pe neaşteptate, pe la noi, Anişoara, soră cu prima soţie a lui «tăticu». O podidiseră lacrimile când o văzuse pe mama purtând o pijama a răposatei. Pe vremea aceea, femeile din categoria noastră purtau, peste cămaşa de noapte, haina pijamalei; completă, adică şi cu pantaloni, purtau numai bărbaţii emancipaţi, adică cei care nu dormeau în cămaşă de noapte, lungă până-n pământ. Faptul că mama purta un lucru al unei persoane care murise – şi încă al cui! – mi se părea, puţin spus, nepotrivit şi mai ales în faţa cuiva căruia-i trezea amintiri dureroase. Grav că purta hainele alea, fără strângere de inimă, şi mai grav că-mi povestea mie-ntâmplarea cu sora răposatei, în loc să tacă mâlc. În sinea ei, cred că se socotea vinovată şi simţea nevoia unei spovedanii, alegându-mă duhovnic pe mine, contând oare pe uşurarea sufletului în faţa unuia fără niciun discernământ? Mama era un amestec de generozitate cu zgârcenie, de arţag cu duioşie, de discreţie în privinţa altora şi de indiscreţie în ceea ce-o privea. Nu umbla cu vorba, şi n-ar fi dezvăluit nimănui un secret care i se-ncredinţase, în schimb, ceea ce-o privea, i se părea că putea fi spus în târg şi la moară. Să-i povesteşti unui partener experienţele tale erotice cu-o altă persoană mi se pare dezgustător. Auzind-o, fără să vreau, cum îi dădea unele amănunte soţului ei de-al doilea privind viaţa ei intimă cu tatăl meu, mama mi-a otrăvit sufletul. O vreme o socoteam ca pe ceva impur. Mulţi dintre părinţi, mai ales mamele, iubindu-şi fără condiţii copiii, şi-nchipuie că şi reciproca e valabilă. Fibrele care leagă sufletele între ele sunt mai subţiri decât pânza de păianjen. Un părinte nu-şi închipuie ce juriu sever reprezintă copiii lui. Legătura dintre părinţi şi copii nu este liber consimţită. Nici părinţii nu-şi aleg copiii, nici copiii – părinţii. Relaţia dintre ei este un joc al hazardului. Cred că nicio legătură nu este mai greu de păstrat paşnic decât cea de familie, în niciuna poate nu este mai multă nevoie să taci, să-nghiţi şi să simulezi, decât în familie. Poate că optica mea de copil cu tată vitreg e viciată. Şi totuşi… Cu mine, mama a fost totdeauna o mamă bună, dar dacă mi-ar fi stat în putere să-mi aleg eu mama – deşi nu cunoşteam nicio femeie pe care s-o fi dorit în locul ei – pe ea n-aş fi ales-o. Mă-ntreb, şi nu de ieri-de-alaltăieri, câtă libertate există într-o viaţă? Libertatea, pentru mai toată lumea, se referă la cea politică, mai ales după ce-ai trăit în regimul comunist, în care libertatea ajunsese să-nsemne opusul puşcăriei. Câtă lume simte viaţa ca pe-un regim penitenciar? Câtă lume face doar ce-ar avea chef? Oricui îşi câştigă plinea i se potriveşte vorba «vrei-nu vrei, bea, Grigore, aghiasmă!». Câtă pasiune ar pune un om în profesia lui, nu i-ar veni chiar niciodată să-şi ia lumea-n cap? N-ar avea niciodată dubii asupra lui însuşi, nu i s-ar părea totul inutil? Sufletul e-un alt penitenciar. Aici te afli chiar la regim de izolare. În regim penitenciar obişnuit, prin izolare prelungită rişti să uiţi să mai vorbeşti. În propriul regim penitenciar sufletesc, durând cât judecata, prin urmare un regim perpetuu, rişti să-ţi devii propria picătură chinezească, propriul opresor. Or fi oameni care nu se pun niciodată sub lupă, care s-or crede fără de prihană? Mama oricum, nu s-a numărat printre ei. În agonie spunea vorbe înţelese doar de mine. «Doamne, de ce i-am purtat pijamalele?!» şi «Doamne, de ce l-am dus doar cu patru cai, că aveam bani de şase!». Pe când murise soţul ei de-al doilea, ca şi trenurile, dricurile aveau trei clase: a-ntâi – cu şase cai, a doua – cu patru, a treia – cu doi. Săracii erau duşi la groapa comună cu un fel de cutie trasă de-un singur cal. Trăind printre oameni, faptele nu-ţi pot trece necomentate. Mai ales, într-o lume restrânsă la şapte-opt case, toţi locatarii lor cunoscându-se între ei, cum era la noi pe Jitianu. Celui de-al doilea soţ al mamei, contabil la Prefectură, şi moştenitor a două case de la un frate mai mare, după judecata cartierului, i s-ar fi cuvenit dricul cu şase cai. Mama motivase că i s-ar fi părut un fel de sfidare, ca la condiţia noastră socială, să-şi ducă bărbatul la locul de veci cu prea mare pompă. Sigur că nimeni nu luase de bună explicaţia cu «sfidarea»; eu cea dintâi. Fastul, solemnitatea unei înmormântări – moment de adio – reprezintă manifestări sociale, importante pentru cei vii. Nimeni nu este răspunzător de numele pe care-l poartă, nici de botezul şi nici de-nmormântarea sa. Mulţi îşi exprimă dorinţele în legătură cu ultima zi a trecerii lor prin lume. Cei rămaşi pe pământ le pot respecta sau nu. La ţară, omul îşi are de la tinereţe pregătită lada cu lucrurile de plecat dincolo, şi nu şovăie să abordeze nimic legat de-acel moment. Orăşeanul parcă se teme că-şi aduce moartea dacă-şi manifestă vreo dorinţă legată «de-atunci când o fi să fie». Cu cât este mai sus plasat în ierarhie, cu-atât evită subiectul. Şi finalul celor sus-puşi ţine de cât simţ al ceremonialului au cei rămaşi şi de câtă importanţă li se mai dă răposaţilor în acel moment. Despărţirea definitivă de oficialităţi e un spectacol în care fiecare participant caută să se pună cât mai în valoare. La oamenii obişnuiţi, uneori asişti la o durere sfâşietoare, de cele mai multe ori – la o indiferenţă drapată-n sobrietate, alte ori – la simularea unei dureri destinată publicului spectator. Mamei îi fuseseră mai dragi banii decât ultimul omagiu adus unui om de care-o legase doar interesul. Oricum, cei patru cai la dricul tatălui meu vitreg, în loc de şase, au rămas întipăriţi în mintea mea cu valtrapurile lor negre. Aşa cum nu-i pot uita pe sora tatei, Adelina, şi ghemotocul înfăşat în alb, aşezat lângă ea în sicriu, copilul la naşterea căruia murise. Mătuşa Adelina era învăţătoare în satul ei de baştină, măritată cu un preot dintr-un sat vecin. Avea douăzeci şi şase de ani şi era de-o frumuseţe rară. Piele albă ca laptele nefiert, ochi negri, cu-o privire blândă şi mătăsoasă, cum rar am mai văzut, cu un păr negru albăstrui, des şi ondulat natural, în valuri mari. Înaltă, subţire, dreaptă ca un trandafir. Ultimele două luni de sarcină le petrecuse-n spital. Pe bietul ei trup mort am văzut prima dată păduchi, mulţi, încolonaţi, părăsind sicriul şi lăsându-se pe faţa de pânză albă a mesei servind de catafalc, apoi dându-şi drumul jos, în căutare de gazde vii. Păduchii ăştia mi s-au părut o nedreptate mai mare chiar decât moartea mătuşii Adelina, care-mi fusese ruda cea mai dragă. O vecină de-a răposatei îi şoptea alteia: «Ale dracu’ lighioane n-au plecat de pe ea nici la scăldat. Săraca Adelina, ar muri a doua oară când s-ar vedea plină de lighioane, tocmai ea, de-i sclipea casa de curăţenie. Ce i-o fi trebuit ei spital? Of, Doamne, cum îşi bate joc soarta de om!». Şi pe urmă vecina punea o mână pe sicriu şi jelea cu glas scăzut: «Te duseşi, Adelino, maică, tu şi copilaşul tău, dupe fratele-tău, Grigore, şi dupe mă-ta, săraca, te duseşi maică». Fratele «Grigore» era taică-meu, care murise pe când eu aveam doi ani. Tata fusese medic veterinar, salariat la Stat, răspunzând de-o plasă din judeţul Dolj. Pentru deplasările lui prin comune, de la Craiova i se dăduse, ca mijloc de transport, o şaretă; iar ca «animal de tracţiune» – aşa scria în hârtia semnată de tata când fusese «înzestrat» de mai-marii judeţului – o iapă care şchiopăta uşor de piciorul drept din spate şi care mergea numai la pas, oricât ai fi-ndemat-o şi oricât i-ai fi şfichiuit din bici. Când îl chema careva din sat, tata se ducea pe jos, fiindcă ajungea mai repede decât cu şareta şi cu Nuşa – Nuşa se chema «animalul de tracţiune», înceată, cu toate că tânără, blândă şi ascultătoare. O dată dac-o strigai, din mijlocul islazului venea la tine, ţi se-aşeza-n faţă şi te privea aşteptând s-audă care-ţi era voia. «Nuşa, acasă». Şi Nuşa scutura o dată din cap – a cugetare, a aprobare? – mai stătea o clipă locului şi-apoi o pornea cu mersul ei domol şi legănat, unde-i porunciseşi, întorcându-se din când în când pe loc, spre a se-ncredinţa că-i mergi în urmă şi că n-a fost păcăleală. Fiindcă la-nceput, când o adusese tata-n sat, văzând-o cum ascultă de poruncă, nişte copii îi strigaseră «acasă, Nuşa», iar ea le dăduse ascultare. Mirându-se s-o vadă-n uşa grajdului, fără s-o fi chemat careva de-ai casei, bunicul, tatăl tatălui meu, o dusese înapoi la islaz şi cu vorbă domoală – dându-şi seama de şotia copiilor – îi convinsese, credea el, să nu-şi mai râdă de-un animal. Copiii nu se potoliseră, numai că Nuşa nu mai asculta de porunca lor, ci doar de tata, de bunicul, de mama. Când trimitea pe altcineva să ne-o aducă acasă, acela îi trecea o frânghie de gât, o scărpina între urechi şi mergea-n rând cu ea. «Şi să mai spună careva că dobitocul n-are minte», aprecia bunicul «discernământul» Nuşei. Tata a murit la treizeci şi trei de ani. Plecase cu şareta într-un sat vecin. Peste câteva ore, în faţa porţii mari, mama a văzut şareta şi s-a mirat că tata se-ntorsese mult mai devreme decât îi spusese ei la plecare. «Griguţă, ce s-a-ntâmplat?», a-ntrebat mama în timp ce deschidea poarta. «Griguţă!». Nuşa stătea cu capu-n pământ şi nu bătea cu copita-n poartă ca de obicei, ca să-şi anunţe sosirea. Cu mâinile-ncleştate pe frâu, lăsat pe spate, cu ochii-nchişi, tata era mort. Mama a scos un asemenea urlet încât mie, care mă aflam lângă ea, de groază mi s-a strâmbat gura. Două zile, mi s-a spus, n-am vorbit, n-am băut, n-am mâncat. Mi s-a-ndreptat gura şi mi-am recăpătat graiul când – la-ndemnul medicului care constatase decesul tatei – bunicul m-a dus în biserică, m-a ridicat în braţe ca să-l văd pe tata în sicriu, în timp ce el îmi şoptea: «Vezi, tata doarme». «Doarme?», am întrebat eu. «Sigur. E obosit». «Şi Nuşa?». «Nuşa e pe islaz, la păscut». Fire colerică şi imprevizibilă, până s-asculte o explicaţie a mea, când ceva nu era-n ordine, mama-mi cârpea iute două perechi de palme. Eu le-nghiţeam, gândindu-mă de fiecare dată ce o fi fost în bietul ei suflet când şi-a văzut bărbatul mort, după ce plecase de-acasă bun, zdravăn, sănătos. Medicul legist n-a descoperit la tata niciun semn de agresiune. Murise de inimă. În drum spre casă, cineva-i furase ceasul de argint, ceas de buzunar, cu lanţ cu tot. După ani şi ani s-a descoperit hoţul; jandarmul din sat i-a predat mamei ceasul, însă fără lanţ. Toată lumea s-a-ntrebat cum de Nuşa, nemânată de nimeni, a ştiut să-l aducă pe tata acasă. Mama, pe lângă spiritul ei gospodăresc şi de-o ordine desăvârşită, avea marea calitate – mare cel puţin în ochii mei – de-a iubi animalele. A cumpărat un cal şi l-a predat la Prefectură, împreună cu şareta; l-a cumpărat ca s-o poată păstra pe Nuşa de care amintirea tatei era de nedespărţit. Când ne-am mutat la Craiova, mama l-a rugat pe părintele Mitică, văduvul Adelinei, între timp recăsătorit şi cu doi copii, l-a rugat s-o ţină pe Nuşa, mama obligându-se să-i cumpere nutreţ pentru iarnă. «Fii pe pace, cumnată, că unde-or mânca vitele mele o mânca şi Nuşa». Părintele Mitică se uitase cu înţelegere la mama care, cu ochii plini de lacrimi, o săruta pe Nuşa şi-şi lipea obrazul de grumazul ei. Când nu m-a văzut nimeni, pe-ntuneric, m-am strecurat în şopron, m-am atârnat de gâtul Nuşei, am plâns până am căzut istovită şi-am adormit peste nutreţul din care ea mesteca domol. Despărţirea de toate animalele care mi-au însoţit viaţa a-nsemnat o durere pe care-o simt adesea ca un sfredel în inimă, dar de ele m-a despărţit moartea, care intră în ordinea firească a vieţii. Despărţirea de Nuşa, care nu intra în această ordine, pe lângă o durere copleşitoare mi se părea o nedreptate cum mi se păruseră păduchii de pe trupul nemişcat al mătuşii Adelina. Simţeam că-n viaţă ceva era strâmb.     [1] Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea (zicală franţuzească).    

Ca să-ţi fie draViata, viata, legata cu ata de Ileana Vulpescug să trăieşti trebuie să iubeşti oamenii. Să-i iubeşti. Măcar câţiva într-o viaţă. Mila nu-nseamnă drag de viaţă. E-o coardă a cărei vibraţie te face să navighezi prin viaţă, punându-te-n locul semenului pe care-l judeci. Îl judeci, încerci să-l înţelegi, îi ierţi multe. Asta nu-nseamnă că-l şi iubeşti. Poţi fi dispus chiar să-ţi dai viaţa pentru un semen al tău, fără să-l iubeşti. Ai da-o chiar cu voluptatea de-a scăpa de ea. De-a trece pe-un tărâm al unei sperate neştiinţe totale, a unei linişti netulburate. Câţi oameni nu şi-ar dori să se culce seara şi să nu se mai scoale dimineaţa. Cele mai cumplite inspiratoare ale acestei dorinţe sunt bolile fără speranţă de vindecare, boli chinuitoare, echivalente ale unei neîngăduit de lungi agonii; şi singurătatea. În privinţa trupului – cu grave repercusiuni asupra sufletului. Momentul când îţi dai seama că n-ai avut pe cine să iubeşti într-o viaţă înseamnă începutul agoniei sufletului, agonie ce se reflectă mai întâi într-un cenuşiu amorf al ochilor – ei îmbătrânesc primii – într-un rictus al gurii, pe care-ţi trebuie mult exerciţiu în oglindă pentru a învăţa să-l ascunzi. Această agonie sufletească se reflectă într-o îmbătrânire fizică bruscă. Descoperirea asta, a vidului unei vieţi, te schimbă de azi pe mâine, ca trecerea prin groaza unei catastrofe. De obicei, oamenii-şi fac spaime cu privire la un viitor cu semne sumbre în prezent. Suzana nu şi-ar fi-nchipuit că un om îşi poate-afla spaime într-un trecut tern, lipsit de bucurii în mare parte, dar şi de catastrofe. Nu şi-ar fi-nchipuit că lipsa dragostei de oameni, de mulţi oameni, într-un trecut mort şi-ngropat, putea fi temei de spaimă. O viaţă ca o-ncăpere goală, cu pereţii coşcoviţi. «Trecut mort şi-ngropat». Expresia trebuie să fi datat de pe vremea când la români nu se pomenea de incinerare. Altminteri, de ce nu: «trecut mort şi făcut scrum ori cenuşă?». Scrum şi cenuşă, cum spera ea s-ajungă-n câteva zile, dacă Dumnezeu voia să le-arate un semn de bunăvoinţă, ei şi lui fiu-său, Mihai. «Semn de bunăvoinţă!», de parcă s-ar fi aflat la un ghişeu, în faţa unui funcţionar public! «Tendinţa omului de-a transpune totul în mărunţişul nostru de viaţă». Şi cum să fi gândit despre Dumnezeu pentru a nu reduce legătura cu El la dimensiunile mediocre, umane? «Bunătatea, mizericordia Lui?». Spera ca Dumnezeu să şi le manifeste curând faţă de ea. Mult mai important era altceva: Cel de Sus să-şi manifeste bunătatea asupra lui Mihai, fiindcă ea se simţea tot mai vinovată că adusese pe lume acest copil nelegitim, adică «fără tată» în certificatul de naştere. Cât ea fusese în putere şi dăduse pe brânci lecţii de matematică şi de fizică, Mihai nu se-arătase frustrat de lipsa unui tată. Boala maică-sii îi trezise brusc nemulţumirea copilului fără tată, nemulţumire transpusă în reproşuri pe-un ton dur şi mai ales de zeflemea: «Unde ţi-e, cucoană, bărbatul să te poarte-n cârcă pe la doctori?». «Ai fi putut să ai un tată legitim care să moară şi să-ţi lase o pensie mai mică decât trei-patru meditaţii de-ale mele. Sau şi mai bine – unul plecat peste mări şi ţări, unul care să nici nu-şi mai aducă-aminte că are undeva un copil; ori, ca supremă grijă, să-ţi trimită din an în Paşti câte-o fotografie cu nişte canguri ori cu peisaje exotice». «La patruzeci şi doi de ani, copil îţi trebuia şi încă din flori?! La câtă minte ai, mă mir cum dracu’ de-i faci pe „meditaţii” ăştia de intră prin facultăţi!». «Cu-aceeaşi minte şi pe tine te-am făcut cibernetician. Te rog să mă ierţi că te-am adus pe lume. Eu n-am să mi-o iert nici pe patul de moarte». «Oho, începem iară cu moartea, ca să impresionăm auditoriul! Mai bine fă-mi nişte sendviciuri că azi stau până seara la firmă». Cuprinsă de spaima femeii singure care se-apropie de perioada infertilităţii, făcuse acest copil ca să nu rămână fără nimeni pe lume. Îl făcuse din dragoste, nu numai din panică. Iar acum se simţea mai singură decât catapultată într-un pustiu. Şi cel mai greu de-ndurat îi era să descopere că, deşi se spune că sângele apă nu se face, ea îşi simţea propriul copil mai străin decât primul om întâlnit pe stradă. Sângele apă nu se face, dar se face venin. O ardeau remuşcările că dăduse viaţă unui copil căruia, cum se dovedea, izbutise să-i aducă doar nefericire. Nefericire pe care boala o târăşte după sine în orice familie şi cu-atât mai mult când familia e compusă doar din doi inşi; acolo unde grijile toate şi belelele cad în spinarea celui sănătos. Îi venea greu să-l acuze pe Mihai de lipsa unei elementare mile faţă de ea ca mamă, bună-rea, care se străduise cum ştiuse mai bine să-l înveţe două limbi de circulaţie şi să-l mai dea şi la şcoala germană, ca element în plus pentru reuşita lui în viaţă. Numai Suzana ştia cât o costaseră meditaţiile de germană pentru copilul ăsta, ea nerupând o boabă nemţească. Mama Suzanei, bunica lui Mihai, îl ajuta cât de cât cu amintirile ei de germană, din cele patru clase de liceu făcute la călugăriţe. Pe vremea Marioarei Mănoiu, mama Suzanei şi bunica lui Mihai, când cineva spunea «am învăţat la călugăriţe» era limpede că la unul dintre pensioanele ţinute de călugăriţe catolice. Tatăl Suzanei învăţase germana în liceu, dar nici timp n-avea să se ocupe de nepot şi nici talent pedagogic. La terminarea liceului, băiatului îi venise ideea să meargă la Filosofie, nemulţumit de răspunsurile pe care, faţă de marile probleme ale Lumii, ale Omului, i le oferea viaţa curentă. «Dragul mamei, învaţă o meserie din care să ai ce mânca şi pe urmă n-ai decât să faci filosofie, sociologie…». «Numai la mâncare trebuie să-i stea omului mintea? Preocupări mai înalte nu poate să aibă?». «Dac-ai şti cât de greu câştigă unii pâinea…». «Vrei să-mi scoţi pe nas cât ai muncit tu pentru mine, ce sacrificii nemaipomenite ai făcut ca să mă creşti singură?». «Vreau să-ţi spun că averi nu-ţi las, neamuri de-ajutor – nu, relaţii sus-puse – ioc. Şi-atunci, să te-ndemn, du-te, mamă, la Filosofie, ca s-ajungi, în cel mai fericit caz, asistent sau cercetător, cu-o leafă de doi bani? Asta să te-ndemn? S-ajungi muritor de foame după ce n-oi mai fi eu?». «Da! Cu tine se sfârşeşte pământul!». «Se sfârşeşte o sursă de bani; pământul încă nu dă semne de ducă!». Proastă cum era de când o făcuse mă-sa, nu i-a mai pomenit că o leafă de asistent nu i-ar fi ajuns nici pentru benzina „Daciei” şi nici pentru ţigări. Însemna să-nvenineze şi mai mult relaţiile dintre ei. Ce să-i mai pomenească lui Mihai şi de „Dacia”, care, oricum, îi crea complexe de inferioritate printre colegii cu mărci de peste cinci sute de milioane, ba chiar de miliarde. Mihai se simţea la marginea noii societăţi, cea în care crescuse, născut fiind în 1982. Degeaba încercase Suzana să-i inculce cât de cât un spirit de modestie. «Uită-te mereu la copiii care-n recreaţii n-au nicio felie de pâine, nu la ăi cu şuncă de Praga şi cu salam de Sibiu». Când făcea şi ea rost, până-n ’89, de banane sau de portocale, i le dădea să le mănânce acasă. Ea, taică-său şi maică-sa nici nu se-atingeau de ele: «ca să aibă copilul»; dar, ce e drept, nici copilul nu se gândea să le-ntindă şi lor o bucăţică. «Mamă, dă-mi şi la şcoală o banană». «Dacă ai avea atâtea banane cât să-i poţi da fiecărui coleg al tău o felie cât degetul, ţi-aş da şi banană. Dar ca tu să mănânci şi altora să le lase gura apă, asta nu. Ia un măr». Dacă maică-sa şi taică-său ar mai fi trăit şi povestea cu banana s-ar fi repetat, în loc să-mpartă banana-n patru, cum ar fi fost pedagogic, Suzana tot «copilului» i-ar fi dat-o şi azi întreagă. Egoismul este intrinsec fiinţei umane, dar când îl mai şi cultivi prin asemenea educaţie, la ce să te-aştepţi? Când boala îl face pe om să-şi dorească singur moartea, de ce să te mire că i-o doresc şi ceilalţi? Unii chiar din milă creştină, alţii pentru a scăpa de-o grea povară pe care obosesc s-o tot poarte. Maică-sa, Marioara Mănoiu, treisprezece zile mai trăise după operaţie şi ei, Suzanei, tracasată între gospodărie, meditaţii şi spital i se păruse cel mai cumplit calvar. Era limpede că prin moartea maică-sii pierdea singurul sprijin ce-i mai rămăsese. Şi totuşi, când speranţa unei vindecări a bolnavei şi revenirea la o viaţă normală (normală în sensul mersului la closet pe propriile picioare), când speranţa asta nu mai existase, moartea mamei i se păruse o imensă uşurare. Marioara Mănoiu îşi luase lucrurile de moarte într-o sacoşă, la spital, şi i le-ncredinţase unei infirmiere. La ultima convorbire cu Suzana o rugase s-o incinereze. «De ce, mamă, când avem loc la Bellu?». «Fiindcă, după tine n-o să mai fie cine să-ngrijească mormântul». «Dar Mihai?». Maică-sa o privise, zâmbindu-i ca unuia slab de minte şi dăduse o pagubă dintr-o mână descărnată şi-nvineţită de perfuzii. «Suzana, mamă, n-am fost noi două cele mai apropiate fiinţe, dar mă gândesc ce singură-ai să rămâi după… Acuma, du-te-acasă». De când murise maică-sa şi de când simţea cum se-apropie şi ea de sfârşit, în minte-i veneau mereu, ca o melopee mângâietoare, nişte versuri de Bacovia, care ei, la tinereţe îi aduseseră doar o adiere de tristeţe ce se risipea în depărtări, versuri destinate de poet unei femei. Acuma le simţea lipite de suflet, ca pielea de trup. Le simţea ca promisiunea unei haine calde pe timp de îngheţ: «Ascultă, tu, bine, iubito, Nu plânge şi nu-ţi fie teamă. Ascultă cum greu, din adâncuri, Pământul la dânsul ne cheamă». I le şoptea la ureche bătrânului ei câine, un retriever auriu care-mplinise şaptesprezece ani, echivalentul a optzeci şi patru de ani umani. Ea, om, ar fi trebuit să-mplinească şaizeci şi şapte. Spera să nu-i mai apuce. Pentru ca să-l scutească pe fiu-său de prezenţa a două epave, dacă-l punea la socoteală pe Oro care, obişnuit să-şi facă nevoile într-un anumit loc din curte şi numai acolo, nemaiavând cine să-l coboare îndată ce se cerea afară, abia târându-şi picioarele, nemaiputând să se ţină, transformase scara între etajul lor şi parter într-un amestec de urină cu fecale, ceea ce pe Mihai îl scandaliza şi-l făcea să-şi debiteze toate grosolăniile cu putinţă, iar pe eventualii solicitanţi de lecţii de fizică şi de matematică să se lipsească de competenta profesoară Suzana Mănoiu. Dealtminteri, cum abia mai sufla, ce lecţii ar mai fi putut ţine? «Ai putea foarte bine să mai câştigi un ban dacă n-ar fi pacostea asta de câine», conchisese Mihai, uitând cât şi-l dorise pe Oro şi cum se mândrise cu el la-nceput, până se-nvechise jucăria. «Oro, splendoare, Oro, iubire» ajunsese «pacostea» de azi, cum şi Suzana ajunsese din «mama mea dragă şi ştiinţifică» o biată bătrână fără bărbat care s-o poarte pe la doctori, doctori unde se purta singură, în speranţa că aveau să se termine şi drumurile astea ce-i făceau viaţa şi mai amară, cu aşteptatul pe la uşi, printre nenumăraţi amărâţi ca şi ea. Îşi dorea demult să se termine cu-o viaţă în care singurele vorbe bune le auzea de la prietena şi fosta ei colegă de primară şi de liceu, Sanda. Cât fusese internată la Fundeni, cu by-pass-urile, singura care venise la Suzana zi de zi (străbătând cel puţin treizeci de kilometri – dus, treizeci – întors, cu trei-patru mijloace de locomoţie), cine altcineva să fi fost decât buna samariteancă Sanda? Pe care numai Dumnezeu o putea răsplăti pentru cât bine făcuse la viaţa ei, o viaţă-n care n-avusese parte de răsfăţ, ci numai de boală şi de câţiva bocanci în gură, bine simţiţi: la două din noapte se trezise dată afară din casă de fostul ei soţ, dată afară cu un copil de doi ani. Şi la nenorociri de la natură – cutremure, inundaţii – primii care sar în ajutorul sinistraţilor sunt săracii, amărâţii. Rar, oameni sănătoşi care să-i creadă bolnavului. Rar, bogat care să-i creadă săracului. De când lumea şi pământul. Până-n ’89, frigul din case, cozile nesfârşite la «cote» şi la mărfuri la liber, împărţirea societăţii în «noi» şi «ei» însemnaseră totuşi, coeziune, măcar în rândul celor din categoria «noi». După ’89, coeziunea asta se destrămase. Opţiunile politice destrămaseră prietenii de-o viaţă, între oameni care nu-şi câştigau pâinea din politică. Sărăcia şi frigul nu mai însemnaseră elemente de coeziune. O pâclă deasă coborâse asupra tuturor, întunecându-le sufletul şi crescându-le potenţialul de ură şi de egoism. În comunism, lipsurile şi frigul îi apropiaseră pe oameni. După ’89 nu se putea vorbi de lipsa lipsurilor şi nici de stat, de-atâta căldură, în maiou şi-n chiloţi iarna, prin blocuri. Începuse boala micro-centralelor de apartament şi-a economiei libere şi silite doar de socotelile făcute pe hârtie cu creionul, urmând principiul lui Colbert, ministru al lui Ludovic al XIV-lea, şi-anume întinsul pe măsura plăpumii: adică să nu cheltui mai mult decât câştigi. Realitatea, cu-o inflaţie de cocă dospită, obliga mai toată lumea la asemenea socoteli, fără să fi auzit vreodată de Colbert. Când Suzana plecase din spital, profesorul îi recomandase odihnă; iar ca exerciţiu fizic – plimbarea de voie, cu pas domol, evitarea stresului, a enervărilor, a excesului de căldură, deci a caniculei, şi a frigului, care nu fac bine nimănui, mai ales cardiacilor. Ea ascultase ca la biserică sfaturile profesorului, ştiind din capul locului că n-avea cum să le urmeze. «Şi când vă reveniţi complet după operaţie, umblăm şi la carotidă». Îi mulţumise profesorului, îşi luase rămas-bun de la asistente şi de la infirmiere, în timp ce Sanda îi adunase lucrurile într-o sacoşă. Un vecin al Sandei, samaritean milostiv şi acesta, le dusese cu maşina lui de la Fundeni la Suzana acasă. Mihai tocmai se afla prin Banat, trimis de firma germană la care lucra, ceea ce-l scutise de-a se învoi de la serviciu, învoire ce-ar fi-nsemnat o neplăcere personală, nemaivorbind de cea a şefilor lui. În casă, fiu-său nu dădea bani decât pentru întreţinere, pe din două cu Suzana, şi-şi cumpăra mezeluri pentru sendviciurile lui şi numai ale lui. «N-ai putea să dai şi tu ceva în plus, Mihai?». «Dau destul. Ca un colocatar civilizat, îmi adun şi eu bani de-o maşină ca lumea. Doar n-o să merg cu hârbu-ăsta de „Dacie” pân’ la adânci bătrâneţi?». «Hârbul» avea cinci ani vechime. Sanda îi făcea Suzanei cumpărăturile din banii ei, pe care-i vedea înapoi când primea Suzana pensia. Şi măcar de s-ar fi putut recompensa în vreun fel faţă de Sanda, care-o pusese să jure că nu-i lasă, după moarte, niciun lucru, propria-i casă fiind depozitară de obiecte ale unor generaţii de intelectuali înstăriţi. Se simţea atât de abuzivă şi de vinovată faţă de fiinţa asta milostivă, pe care n-o dădeau afară din casă nici sănătatea, nici banii. Şi nici măcar nu se număra printre cei care n-au ce face cu timpul. Dacă nu ţi-e obrazul chiar de toval, nu se poate să nu te roadă jena de-a nu răspunde cu nimic faţă de eforturile cuiva căruia-i ceri şi-i tot ceri. Iar când se gândea că dacă n-ar fi preocupat-o numai viitorul lui fiu-său ar fi putut să ducă o viaţă de cucoană, în sinea ei îi era şi mai ruşine de Sanda. De-a lungul prieteniei lor de-o viaţă, Suzana n-o-ndatorase cu nimic pe Sanda: în afară de-un umăr pe care aceasta să-şi fi plâns amărăciunile. Ce-nsemna s-auzi o poveste tristă şi revoltătoare, să-ncerci să usuci nişte lacrimi cu-o vorbă bună? Ce-nsemna pe lângă bătutul Bucureştilor pe din patru, la spital, şi pe din două, încărcată cu sacoşe de mâncare pentru ea, Suzana, pentru fiu-său (care, cum deschidea seara uşa, întreba «ce e de mâncare-n casa asta?») şi pentru amărâtul de Oro (care era tot mai trist şi mai neputincios)? Oro uitase şi să mai dea din coadă, stătea într-un colţ cu-o privire din care pierise orice curiozitate. Un bătrân ca toţi bătrânii care-au trăit tot, au văzut tot şi pe care nu-i mai interesează nimic. Doar când venea cu greu înapoi în casă, după ce se scăpase pe scară, păşea agale spre colţul lui, îşi punea botul pe labe, închidea ochii şi ofta. Pe Suzana o podidea plânsul de fiecare dată. Se ducea lângă el şi se-apleca – deşi n-avea voie – şi-l mângâia şi-şi lipea capul de urechile lui şi-i şoptea: «Oro, sufletul meu, mai rabdă că nu mai avem mult şi scăpăm». Apoi se ridica de lângă Oro, care-i lingea mâna în semn de recunoştinţă. Şi o remuşcare îi trecea Suzanei nu numai prin suflet, ci întocmai ca un curent prin tot corpul. «Doamne, cum îi pot promite lui Oro că scăpăm? Eu îmi pun speranţa în operaţia de carotidă, operaţia mântuirii, dar el, el cui rămâne?». Suzana demult gândise că soluţia cea mai bună era să-şi ia zilele. Ştia şi cum. Aflase-n spital, fără să vrea, la Reanimare. Aflase cum se poate produce o embolie. Dar nu voia să-i lase fiului ei apăsarea unei răzbunări, fiindcă, după cât văzuse ea în viaţă, orice sinucidere seamănă a învinuire pentru cei care-ţi rămân în urmă. Cât de nepăsător şi de brutal în vorbe era fiu-său, şi cât nu-i dădea niciun ajutor, ea i se considera îndatorată şi dincolo de moarte. Abia aştepta operaţia de carotidă – salvarea ei. O ieşire onorabilă din viaţă care să nu lase peceţi întunecate în urmă. Dar Oro? Dac-ar fi murit înaintea ei i-ar fi făcut mai uşoară plecarea din lume. Cui îl lăsa pe Oro? «Doamne, învaţă-mă ce să fac?». Pe vremea lui Dej, o colegă de liceu a Suzanei, grecoaică, izbutise să plece în Grecia, prin mari intervenţii ale unor rude influente în ţara lor şi cu. Mare dare-de-mână. Colega asta, Elení Carianopol, nemăritată, avea ca singure neamuri în România un văr-primar şi pe nevasta lui, iar ca partener de viaţă o superbă căţea dog arlechin. Oameni ocupaţi, care plecau dimineaţa şi mai veneau seara acasă, verişorii Elenei aveau ca mijloc de destindere alpinismul. În nicio duminică nu stăteau în Bucureşti. Pe vremea când plecase Elení Carianopol în Grecia, nu se puteau scoate, la emigrare, animale din România. Dacă mamă-sa n-ar fi protestat, Suzana ar fi luat-o la ea pe Nora, căţeluşa Elenei. Când îşi văzuse actele de plecare în regulă, Elení îi spusese Suzanei că avea să roage un prieten doctor s-o eutanasieze pe Nora. «Doamne, Elení, cum să omori splendoarea asta de câine care are doar patru ani? Chiar nu s-o găsi nimeni căruia s-o laşi?», se-ngrozise Suzana. «Draga mea, ar suferi atât de mult fără mine încât… E ca şi când mi-aş omorî copilul, dar decât s-o las cu sufletul fript, mai bine…». După ce-o eutanasiase pe Nora, Elení plecase de-acasă la nişte prieteni. Suzana o condusese la aeroport. Mai mult se priviseră decât vorbiseră. Când se-mbrăţişaseră de despărţire, Elení pusese capul pe umărul Suzanei şi-i şoptise: «Dac-ai şti cu ce inimă plec… Nu cred c-am să pot uita vreodată. Dac-aş putea să mor acum…». Se desprinsese de Suzana, îşi luase rămas-bun de la verii ei şi plecase ţinând mâna cu paşaportul complet întinsă, ca-n transă, ca o somnambulă. Venise-n vizită-n România peste patru ani. Era tot singură şi-n Grecia. «N-ai găsit niciun om de care să te legi? Să te măriţi, să ai copii?», o-ntrebase Suzana. «Nu vreau să mă mai leg de nimeni, de nicio fiinţă. Nu mai am putere să sufăr. De-atunci, de când…», şi-o podidiseră lacrimile. «Nu mai am putere să sufăr Suzana, şi nici curaj. Nu vreau să-mi mai umplu sufletul de lacrimi şi nici să plângă cineva după mine. Îmi câştig o pâine, umblu prin lume, să văd, s-aud, să aflu. La urma urmei, ce se-alege dintr-o viaţă de om?». «Chiar, ce se-alege?», se gândea acuma Suzana, după atâţia ani de când n-o mai văzuse pe Elení. Ea nu fusese nici măcar până-n Bulgaria. Iar Pământul avea cinci continente. De când se instalaseră societăţile de televiziune prin cablu, o vreme funcţionase un post care prezenta filme turistice, făcute profesional şi bine comentate. Aşa văzuse şi ea Spania, Portugalia, castelele din Scoţia. Apoi, cabliştii înlocuiseră acest post cu altul, absolut oarecare, fără nimic interesant. «Bine c-am văzut şi-atât», îşi spusese ea ca să-şi domolească revolta omului frustrat de-o plăcere, într-o viaţă cu gust de leşie. Singurul lucru pe care nu-l pândeau nici putreziciunea şi nici hoţii era ceea ce-ai văzut, ceea ce-ai adunat în suflet. Dacă nu ţi le mai aminteşti pe toate aşa cum au fost, măcar să ai ce să uiţi. Să se estompeze, să se cufunde ca-ntr-un văl de ceaţă, dar să fi existat. Când avusese vârsta călătoriilor, vârsta memorării a ceea ce-ar fi văzut, măcar prin «democraţiile populare» şi prin Rusia, nu obţinuse paşaport, nefiind măritată şi neavând copii. Ştia cine-i pusese «o vorbă bună» pentru acest refuz. Apoi îşi dăduse banii pe lecţiile de limbi străine ale copilului şi pe şcoala lui germană, meditând, când deştepţi, când proşti, până simţea că-i plesnea capul de plictiseală şi de atenţie încordată, care ajunseseră ca o picătură chinezească. Seara târziu, când termina cu «meditaţii», se-aşeza pe closet, îşi punea mâinile peste tâmple şi-şi repeta ca pe-o litanie: «fără gânduri, fără gânduri, fără gânduri». Mergea în singurul loc din casă unde să n-o fi căutat nimeni, iar când, într-un târziu, ieşea de-acolo, pentru a nu-i trezi nedumeriri maică-sii, trăgea apa, fără să fi fost nevoie. «Suzana, cred c-ar trebui să te tratezi de constipaţie», îi spusese maică-sa, căreia nu-i scăpa timpul nefiresc pe care-l petrecea Suzana în «locul acela». Băiatul îşi însuşise bine franceza şi engleza, terminase liceul german şi intrase la o secţie a Politehnicii, cu germana ca limbă de predare. Suzana răsuflase uşurată, zicând că a scăpat de greu. Urmau cinci ani de Facultate, în care-avea să fie vorba de cheltuieli obişnuite: transport, mâncare, îmbrăcăminte. Asta-şi închipuise ea. Dar Mihai, nesemănându-i nici cât un crocodil unei girafe, se dovedise total imuno-deficitar la mediu. Uitase lecţiile cu bananele şi cu portocalele din şcoala primară. Nu-l interesau nici colegii din cămin şi nici aceia care veneau la Facultate cu mijloace de locomoţie-n comun. Colegi pentru el erau numai copiii de bani-gata, adică ai «privatizaţilor» şi-ai «emanaţilor» de după ’89, şi junele care, în lipsă de asemenea părinţi, îşi aflau nişte «sponsori»; ăştia, în schimbul tinereţii şi-al frăgezimii fetelor, le ofereau maşini de mărci scumpe şi ţoale care să le pună cât mai mult în valoare (mai ales anumite părţi ale corpului): ceea ce, după ’89, se chema automobil «de marcă» şi ţoale «de firmă». În aceste condiţii, în afara ultimului bănuţ, Suzana se-mprumutase la Sanda, care vânduse un teren, şi-i cumpărase «copilului» „Dacia” aia ultimul tip. Spre a-l scuti de complexe de inferioritate. Când se văzuse angajat la o firmă nemţească, «rabla» de „Dacie”, deşi numai de cinci ani vechime, perfect întreţinută, îi crea «copilului» şi mai acute complexe de inferioritate, ceea ce-l determinase să-şi strângă ban pe ban, nedând în casă decât parte la-ntreţinere, pentru a-şi cumpăra o maşină «de marcă», spre «a fi în rând cu lumea». «În rând» cu o lume în care maică-sa devenise o povară, iar Oro – o pacoste… «În rând cu lumea» se aflase Mihai şi-n anul doi de Facultate, când îşi adusese acasă «prietena», «cu arme şi cu bagaje». Printre alte mode post-decembriste, imitând Occidentul – care devenise literă de Evanghelie-n România – se adoptase şi cea a coabitării între tineri necăsătoriţi. Pe vremea când fusese Suzana studentă, asemenea lucru, destul de rar, se chema «a te ţine cu cineva»; acuma – «să ai prieten/prietenă». Cum apartamentul lor avea trei camere separate, hol şi două grupuri sanitare, pentru a nu contrazice concepţiile noilor generaţii, Suzana încuviinţase – fără entuziasm, dar încuviinţase – venirea «prietenei». «Dacă aşa crezi tu că e bine, adu-ţi, mamă, prietena. Eu nu mă opun». «Şi dacă te-ai fi opus, crezi că n-o aduceam?!». Cel mai greu îi fusese Suzanei s-o convingă pe maică-sa, Marioara Mănoiu, să nu i se-arate ostilă prietenei lui Mihai, oricine şi oricum ar fi fost. «Suzano, tată-tău şi bunicu-tău, când ai devenit majoră, au trecut casa pe numele tău, ca să nu mai plăteşti taxe de moştenire de pe urma noastră. Dacă era casa pe numele meu, nu punea asta – „prietena”! — picioru’ aici. Şi nu ştiu dacă nu-i dădeam papucii şi lui fiu-tău, la câte mofturi şi fasoane face. Nici în aceeaşi cadă cu noi nu se poate dumnealui spăla, de-ai desfiinţat bunătate de cameră de serviciu, ca să-i faci dumnealui duş, closet şi chiuvetă separat, de-ai cheltuit o căciulă de bani. Treaba voastră. Eu stau în camera mea, şi pe dumnealor vreau – îi văd, nu vreau – nu». Claudia, prietena lui Mihai, o fată brună, cu ochi negri-tăciune, cu păr bătând în albăstrui, înaltă, subţire, bine făcută, fără să fi fost o frumuseţe, avea ceva atrăgător, sănătos şi ataşant în privire, în gesturi măsurate şi potrivite împrejurării. Impresia de prospeţime, de curăţenie, o dădeau şi lipsa oricărui fard, îmbrăcămintea decentă – nu-şi arăta nici buricul, nici ţâţele – şi pieptănătura simplă: părul des, cu fir aspru, îi acoperea urechile, căzând egal pe lângă obraji, deşi n-avea cărare la mijloc. Era copil singur la părinţi – învăţători într-o comună de lângă Giurgiu, oameni cu stare, cum avea să se dovedească, şi cu bun-simţ. Cu greu acceptaseră situaţia în care-i pusese fata lor. Intraseră pieriţi de ruşine în casa Suzanei şi numai după ce ea-i invitase stăruitor, explicându-le că «astea sunt generaţiile de-acum», că «vor mai multă experienţă, să se cunoască mai bine»; şi dă-i şi luptă şi luptă şi dă-i, ca să-i convingă pe bieţii părinţi că fata lor se afla-ntr-o casă de oameni şi nu în vreun bordel. Claudia îi ceruse lui Mihai să n-o ducă direct în «camera lor», ci s-o prezinte mai întâi mamei şi bunicii lui. «Ia te uită! Parc-am fi la Curtea Angliei. Ce, n-au să aibă timp să te cunoască?». «Mihai, nu se cuvine să intri în casa omului ca un hoţ». «Hai să-ţi satisfac şi moftu’ ăsta!». Claudia păşise timid până în pragul holului unde se aflau Suzana şi Marioara Mănoiu. «Ea e prietena mea, Claudia. Bunica şi mama mea», le desemnase Mihai printr-un gest pe cele două doamne care stăteau pironite în două fotolii. Suzana, punându-se în situaţia Claudiei – care-i plăcuse din primul moment – se ridicase şi pornise către fata care stătea nemişcată-n prag. «Fii bine-venită la noi, Claudia», şi-i întinsese mâna. «Sărut mâna, doamnă». Suzana o invitase cu un gest în cameră. Claudia se-apropiase de Marioara Mănoiu, o privise o clipă, se aplecase şi-i sărutase mâna. Marioarei Mănoiu îi pierise răsuflarea de uimire. «Dumneavoastră sunteţi bunica lui Mihai. Eu sunt Claudia Moraru». Mihai şi Claudia îşi făcuseră rost de-o colaborare la o firmă germană ce realiza programe de calculator: o muncă pe care-o puteau îndeplini la domiciliu. Claudia stabilise program de-nvăţat, program de lucru pentru firmă, program de plimbat, de mers la teatru sau la un concert. «La Giurgiu, unde-am făcut eu liceul, nu erau teatre, nici concertele din Bucureşti. Vreau să nu mor proastă», îşi explicase ea apetenţa pentru îmbogăţirea cunoştinţelor şi pentru bucuria sufletului, apetenţă ce nu-l entuziasmase deloc pe Mihai. Teatrul – cu unele excepţii – o cam dezamăgise pe Claudia: «O fi bun alergatul ăsta al regisorilor după originalitate, dar fără mine», zisese ea, nelipsind însă de la niciun concert dat la Ateneu ori la Sala Radio. Comenta cu Suzana şi cu doamna Mănoiu interpreţii, orchestra, dirijorul, repertoriul. Era limpede că pentru urechile Claudiei, muzica însemnau preclasicii, clasicii şi romanticii. «În rest, ascult o dată, însă nu mai doresc şi-a doua oară». Pe Suzana o uimea cât de-aproape ca gust artistic se afla ea de Claudia. «Uite că mai sunt „demodaţi” ca mine şi ca generaţia mea şi printre tineri». Deşi singură la părinţi, fata domnului învăţător şi-a doamnei învăţătoare – amândoi, copii de-nvăţători, la rândul lor – dădea acasă şi cu sapa-n grădină, făcea curăţenie alături de maică-sa, ştia să gătească, să facă dulceţuri, să pună conserve, murături. În cele două toamne petrecute în casa Suzanei, făcuse zacuscă, gemuri, pusese murături, dereticase prin fiecare colţ al apartamentului. «Dacă ceva din ceea ce fac nu vă place, să-mi spuneţi, doamnă, că nu mă supăr». «Claudia, hai să vorbim ca două femei. Eu – ca una cu un copil din flori, tu – ca una cu viaţa înainte. Ştii ce nu-mi place? Ţi-oi părea demodată sau nu, mie nu-mi place că tu şi cu Mihai nu vă căsătoriţi». Claudia stătuse o clipă cu privirea undeva pe-un perete, apoi se uitase în ochii Suzanei. «Doamnă, la noi, la ţară, băiatul vine în peţit la fată…». «Am auzit că numai în Japonia, părinţii fetei cer mâna băiatului. Noi nu suntem japonezi. Eu aş alerga şi-n clipa asta să te cer părinţilor tăi. Dar nu de mine depinde. Tu i-ai pus lui Mihai problema căsătoriei?». «Nu. Dacă el nu se gândeşte la căsătorie…». Suzana se gândea însă şi cum se mai gândea. Maică-sa, mâine-poimâine închidea ochii; ea, Suzana, era cardiacă, prin urmare aţa se putea rupe oricând, pe negândite, şi băiatul ăsta rămânea singur pe lume şi plin de mofturi şi obişnuit să fie permanent slugărit, adică prost crescut, în sensul de prost învăţat, neavând răbdare nici cât negru subt unghie, capricios şi ironic. Dacă l-ar fi lăsat cu-o femeie de nădejde lângă el, Suzanei i s-ar fi luat o piatră grea de pe inimă. În viaţa multor oameni se iveşte numai o singură ocazie care le-ar oferi liniştea şi siguranţa. Dacă nu ştiu s-o folosească… Ocazia asta, nesperată pentru Mihai, Suzana o numea Claudia. Nu numai o femeie plăcută, frumuşică, la care să-ţi fie drag să te uiţi, dar om de casă, de nădejde, cu un respect bătrânesc faţă de familie, de tradiţii. De Florii, atârna cunună de salcie la poarta bloculeţului, la uşa lor de intrare, iar în casă umplea vazele cu mlădiţe de salcie şi de forsythia. De Crăciun, împodobea pom, lipea crenguţe de brad cu câte un glob pe fiecare uşă, îi punea lui Oro o fundă verde, «asortată cu părul lui». «Mihai, am să-ţi spun şi eu o vorbă», îl prinsese Suzana într-o zi când era Claudia plecată la părinţii ei. «S-auzim!». «Când ai de gând să te-nsori cu Claudia?». «Asta era vorba?! N-am niciun gând să mă-nsor. Ce valoare are o hârtie acolo, semnată la Primărie? Căsătoria e o chestie demodată, aşa că las-o moartă cu planurile-astea. Ţi-a spus Claudia ceva? S-a plâns că e nemăritată?». «Nu. Pentru că e un om cu demnitate. Sper că ai băgat de seamă. Văd că azi căsătoria e demodată. Perfect. Dar mie nu o dată mi-ai tras ibrişine pe la nas că te-am făcut din flori». «Deocamdată ea n-are copii din flori. Avem grijă să nu-i facem!». «Dar pe ea ai întrebat-o dacă nu doreşte să aibă un bărbat legitim şi copii legitimi?». «Uite ce e, mamă, te sfătuiesc să-ţi vezi de treburile tale şi să mă laşi să-mi trăiesc viaţa cum cred eu. Şi cu asta am încheiat discuţia. S-a-nţeles?». Şi-i trântise maică-sii uşa-n nas pentru a-ntări fonic, subliniind-o, concluzia convorbirii. În a doua toamnă petrecută-n casa Suzanei, Claudia făcuse dulceaţă, conserve, zacuscă, pusese murături, scuturase casa din colţ în colţ. Când socotise că asigurase familia Mănoiu, măcar în parte, pentru iarnă, Claudia se-aşezase pe-un scaun în bucătărie, vizavi de Suzana, şi-şi pusese-amândouă mâinile pe masa care le despărţea. «Doamnă, eu mă despart de Mihai. Mi-am făcut bagajele şi diseară plec la fosta mea gazdă». Suzanei îi pierise graiul şi se albise la faţă. «Să ştiţi că nu mă despart fiindcă nu mă ia de nevastă. Mă despart fiindcă-mi dau seama că nu e omul alături de care să vreau să trăiesc. L-am iubit şi încă-l mai iubesc. E primul băiat din viaţa mea. Dar prea nu-i pasă de nimeni. Ştiţi ce m-a supărat cel mai tare la el? Felul cum se poartă cu dumneavoastră şi cu mama dumneavoastră şi nepăsarea faţă de Oro. Pentru dumneavoastră îmi pare rău că plec, pentru mama dumneavoastră şi pentru Oro. V-aţi purtat ca o mamă cu mine. Să ştiţi că n-am să vă uit toată viaţa». «Nici eu pe tine, Claudia. Om ca tine nu mai găseşte zăbăucul ăsta de Mihai în vecii vecilor. N-a ştiut să-şi preţuiască norocul. Eu sunt de vină că l-am crescut cum l-am crescut». «L-aţi crescut ca să-i fie bine-n viaţă. N-aţi ştiut ce să-l mai învăţaţi şi ce să-i mai oferiţi. Cum de nu-şi dă seama că v-aţi sacrificat toată existenţa pentru el? Ce-a văzut la dumneavoastră decât muncă, modestie, cinste şi bun-simţ? De unde snobismul şi nepăsarea astea faţă de toate şi de toţi? Iertaţi-mă pentru ce-am să vă spun. Nu l-aţi făcut singură. Ştiu că l-aţi făcut cu un bărbat pe care l-aţi declarat mort. Mihai nu crede versiunea asta şi vă rog să nu vă supăraţi – dar nici eu. Şi-atunci, orice situaţie familială ar avea acest om, cum de-atâta amar de vreme n-a venit o dată să-şi vadă copilul nelegitim şi nu i-a adus măcar o ciocolată? Ştiu că dumneavoastră, din demnitate, nu i-aţi cerut nimic acestui tată. Nu l-aţi făcut singură pe Mihai, doamnă. Căutaţi-i defectele în omul care i-a fost tată. Reproşaţi-vă doar că, de dragul lui Mihai, n-aţi înţeles nimic din viaţă. Vrea să parvină şi-o să parvină, mai ales că inteligent este, pregătit este, frumos este, peste cadavre poate călca. Egocentrist este. Curios însă că nici pe sine nu se iubeşte. Şi de el îmi pare rău, dar şi de mine. Nu vreau s-ajung o a doua doamnă Suzana Mănoiu, o sacrificată pe altarul nerecunoştinţei». Suzana se abţinuse să facă vrun comentariu la cele spuse de Claudia. Fata plecase, dar o suna pe Suzana de pe «mobil» când ştia că Mihai nu-i acasă, întrebând-o dac-o putea ajuta în vreun fel. Când murise Marioara Mănoiu, Suzana o anunţase, iar Claudia se repezise într-un suflet s-o ajute. Ea făcuse coliva, pusese lumânări şi bani la batiste, fusese lângă Suzana la incinerarea defunctei; ea şi încă patru vecine bătrâne. Mihai era plecat pentru două luni în Germania, cu-o bursă. «Dac-ar mai fi Claudia aici, mi-ar fi mult mai uşor. Sunt sigură că l-ar lua pe Oro, bătrân şi neputincios cum e». Dar Claudia se măritase cu un inginer neamţ de la firma unde făcea programe de calculator şi plecase-n Germania. Îi telefona şi de-acolo şi-i trimisese bani de operaţie, ştiind cum o ducea Suzana. Ştia şi de la părinţii ei cum o ducea mai toată lumea, cu pensii şi cu salarii mici. De doi ani, de când plecase ea, lucrurile nu se-mbunătăţiseră-n Ţară. Dacă l-ar fi ştiut pe Mihai însurat cu-o femeie de calitatea Claudiei, Suzana şi-ar fi luat o piatră de pe suflet. Pe când încă spera în căsătoria Claudiei cu Mihai, nu credea că pot fi pietre mai grele decât grija de-a-l lăsa pe fiu-său pe mâini bune. Dar iată că existau pietre şi mai grele şi mai colţuroase: Oro. Ce să facă oare cu el? «Doamne, învaţă-mă, luminează-mă!». Îi pierise somnul, iar ziua nu-şi afla nicăieri locul. Umbla întruna prin casă, ştergea de câte trei-patru ori pe zi praful, şi umbla şi umbla. «Plimbări de voie», cum îi recomandase profesorul la plecarea din spital. Îşi pusese lucrurile de moarte într-o sacoşă. De câteva ori pe zi le controla ca nu cumva să lipsească ceva, deşi lista lor se afla şi ea în sacoşă, împreună cu un carton, pe care erau scrise mare, de tipar, numerele de telefon ale Sandei, mobil şi fix, numărul de mobil al lui Mihai, precum şi numărul profesorului doctor Claudiu Iovan, cât şi toate documentele medicale. I se părea că, în ceea ce-o priveşte, totul era pus la punct: actele în ordine, cu listă, contul din bancă – la condiţii de retragere figurând Sanda şi Mihai – pentru sfârşit, testamentul, care conţinea un singur rând: «vreau să fiu incinerată, iar lucrurile mele de îmbrăcăminte să fie date la un azil de bătrâni». Urmau semnătura şi data când fusese scris. Dar Oro? Ce să facă ea cu Oro? Doctorul lui, un tânăr cu suflet, ar fi-nţeles-o şi l-ar fi eutanasiat, de mila câinelui şi de-a stăpânei. Dar gândul ăsta o-nspăimânta. O făcea să uite şi să-şi înghită doctoriile şi să mănânce. Slăbise mult, ceea ce nu era deloc rău pentru un cardiac. Atârnau hainele pe ea. Într-o zi se arsese becul care lumina scara. Ca să-l schimbe, ar fi trebuit să care scara dublă – scară de zugrav – s-o ducă pe palier şi să urce spre ultima ei treaptă. Iar ea n-avea putere nici să care un kilogram: nici putere şi nici voie. Mihai se-ntorsese acasă când se-ntunecase. Ca să urce spre apartament, îşi luminase drumul cu bricheta. Cu toate astea, îşi murdărise pantofii în dejecţiile lui Oro. Intrase furios în casă, trântind uşa de să dărâme blocul. «Câinele ăsta nu mai are de gând să moară?», şi se năpustise către colţul în care bietul animal stătea nemişcat, cu botul pe labe. Suzana se aşezase în faţa lui fiu-său. «Lasă-l, te rog, să moară-n pace». «Dar muriţi o dată-n pace şi lăsaţi-mă dracului să trăiesc! Şi tu nu puteai să-mi telefonezi că s-a ars becul, dacă nu eşti în stare să-l schimbi, de parcă trebuia să urci Everestul? Nu puteai să chemi pe cineva?». «Pe cine? Spune-mi tu şi-l chem». «Ce, eu trebuie să am grijă de casa asta? N-am destule pe cap? Tu ce treabă ai decât să-ţi iei doctoriile şi să-i dai prăpăditului ăsta de câine să mănânce, că nu mai moare o dată!». «Mai ai un pic de răbdare că murim amândoi, şi el şi eu». «Am mai auzit drama asta. Şi mizeria de pe scară?». «Îţi promit că n-o să mai fie mizerie». «Vreau s-o văd şi pe-asta». «Ai s-o vezi». N-o să ştim niciodată ce-nţeleg animalele care trăiesc lângă noi. De la această conversaţie între mamă şi fiu, de la marşul intempestiv şi furios al fiului spre el, Oro nu mai mâncase, nu mai băuse, nu-şi mai făcuse nevoile şi nu se mai mişcase din colţul lui. Deschidea ochii doar când Suzana se-apropia de el, îl mângâia, îl săruta pe frunte şi-l îmbia cu şuncă (furată din pachetul lui Mihai), cu lapte, cu apă, care lui nu-i mai trebuiau. Se uita cu-o privire stinsă în ochii ei şi-i căuta mâna s-o lingă. A patra zi se sculase şi, abia păşind, trecuse prin fiecare încăpere cu stăpână-sa în urma lui. În camera ei, Suzana se-aşezase pe-un fotoliu să-şi tragă sufletul. Oro se-aşternuse la picioarele ei, îşi răzimase preţ de câteva minute capul de mâna care-l mângâia, oftase încet şi-şi dăduse sufletul. «Oro, sufletul meu, te-ai dus. Doamne, mulţumescu-Ţi Ţie că-mi uşurezi plecarea!». Plângea şi mângâia în neştire câinele mort. «Ce bine că e dimineaţă şi că sunt băieţii ăştia pe şantierul de-alături». Se făcea un hotel lângă blocul lor. «Dar trebuie să-l scot pe Oro pe scară curată». Cu căldări de apă fiartă şi cu peria de scânduri, rugându-se la Dumnezeu să-i dea putere să cureţe scara, în cinci ore de chin, Suzana făcuse lună scara. Se târâse apoi până la şantier şi, printre lacrimi şi suspine, rugase doi muncitori tineri să-l îngroape pe Oro într-un colţ din curte, la umbra unui castan, unde-i era lui drag să stea vara, pe căldură. De milă, băieţii veniseră, îl înveliseră pe Oro în pătura lui şi-l sloboziseră în groapă, în timp ce Suzana arunca peste el cu tufănele. «Ţineţi, vă rog, cinci sute de mii, că n-am mai mult şi să vă dea Dumnezeu sănătate pentru fapta dumneavoastră bună». «Să fie primit, doamnă. Săru’mâna. Ce să-i facem, toţi ne ducem». Liftul nu mai funcţiona de ani de zile. Până să urce scările, Suzana se oprise la fiecare trei trepte (şi erau treizeci). Ajunsă pe palier, nu mai putea să respire şi inima-i bătea să-i sară din piept. Nu-ncuie uşa. Se târî până la fotografia lui Oro, împreună cu ea, făcută cu cinsprezece ani în urmă. Ea – în picioare, Oro şi el, în toată splendoarea lui aurie. Suzana luă o farfurie, turnă un pic de apă în ea şi căută o lumânare «sistem catolic», un recipient scund de metal, cu ceară şi cu feştilă. Apoi aşeză fotografia pe masa din bucătărie, acoperită cu tablă de zinc, şi-n faţa fotografiei farfurioara cu lumânarea aprinsă. «Îţi mulţumesc, Oro, iubirea mea, prietenul meu cel mai drag!». Se aşeză apoi într-un fotoliu în hol. O apucaseră durerile. Sună la „Salvare” şi le spuse că are infarct. «De unde ştiţi?», întrebă dispecera. «Am mai avut şi am patru by-pass-uri». Se rugă lui Dumnezeu să fie lucidă până la Reanimare, ca să-i dea unei infirmiere sau unei asistente sacoşa în grijă. Coborâse pe jos scara, sprijinită de şofer şi de doctoriţă, că brancardieri n-aveau. În „Salvare” îi pusese doctoriţa o perfuzie şi mască de oxigen. «Doamnă doctor, dacă mor până la Fundeni, daţi cuiva la Reanimare sacoşa asta. Am în ea lucrurile de moarte, documentele medicale, o copie după testament şi numerele de telefon ale celor care să fie-anunţaţi». «De ce să muriţi, doamnă? Noi luptăm să salvăm oamenii». «Ştiu, doamnă doctor, dar de murit murim toţi. Nu vă necăjiţi pentru mine: mi-am trăit traiul» – «şi ce trai», îşi spusese-n sinea ei Suzana. Apoi stătuse cuminte cu masca de oxigen şi cu perfuzia ce-i mai alinase durerile. «Ajută-mi, Doamne, să fiu conştientă până la Reanimare». «Vi s-a făcut dor de noi, doamna Mănoiu?». «Victoriţa, ia te rog sacoşa asta de lângă mine. Am în ea tot ce trebuie pentru ştii mata ce… şi telefoane şi testament». «Ia vedeţi-vă de treabă, doamna Mănoiu». «Dacă nu ne mai vedem, îţi mulţumesc, Victoriţa, fiindcă tare bună ai fost cu mine. Dumnezeu să te apere de rele!». Victoriţa era cea mai vrednică, mai vajnică şi mai inimoasă dintre infirmierele de la Reanimare. Ducea plosca bolnavului cu un mers de regină – dreaptă, ţinând capul sus şi gâtul încordat – de parcă ar fi purtat o cutie cu bijuterii. La un ceas după internare, cu toate intervenţiile medicilor, dirijate chiar de profesor, Suzana Mănoiu intrase-n comă. Profesorul Claudiu Iovan, cel care-i făcuse by-pass-urile, profesor-consultant la cei şaptezeci şi doi de ani ai lui, din păcate era plecat la un congres în Austria. Profesorul mai tânăr, prezent acuma, cunoştea perfect cazul «Mănoiu Suzana». O rezidentă îl întrebase încet pe profesor: «Credeţi că mai scapă, domnule profesor?». «Fată dragă, de când fac meseria asta, pe zi ce trece îmi dau mai bine seama că noi suntem doar nişte mărunte instrumente în mâna Ălui cu aţa şi cu mosorul. Iar pacienţii tot în mâna Lui sunt». «Credeţi că mai aude, că mai ştie ceva?». «Parcă poţi să ştii? Se spune că-n ultimele clipe îţi vezi tot filmul vieţii. O s-aflăm noi», şi profesorul îi pusese rezidentei o mână protectoare pe umăr.

SCRISOARE CĂTRE UN CUNOSCUT Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi este tocmai acum – când îţi relatez o-nmormântare la care suntem participanţi şi «sărbătoriţi» în acelaşi timp. Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-am schimbat, cu-aceeaşi încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când n-ar fi acelaşi lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină. Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi «de ce». Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit. Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la «te iubesc», există şi alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, «frumoase, lungi, cu pulpe rotunde». Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă. Am fost pedepsită, ca să-mi continui explicaţia, fiindcă am trăit o ficţiune. Omul n-are dreptul să trăiască decât realitatea, chiar dacă-l nemulţumeşte, şi n-are dreptul să trăiască decât ceea ce poate arăta la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi. Mi-aduc aminte-acum de-o maximă dintr-o carte: «scrie numai ceea ce poţi semna, fă numai gesturile pe care le poţi face de faţă cu alţii». Iar noi doi ne-am închipuit că ne putem sustrage controlului, judecăţii. Nu ne-am gândit niciodată că un singur om ajunge pentru alcătuirea unui tribunal. Nimeni n-a ştiut de legătura noastră, deci nimeni n-a putut să ne-o-nvenineze cu nimic din afară. Mie mi s-a-ntâmplat ca tuturor oamenilor care trăiesc o ficţiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam că eşti, iar tu, nerespectând legile conspiraţiei, mi te-ai arătat şi-aşa cum eşti. N-ai nicio vină şi nici măcar n-am să-ţi fac niciun reproş pentru «aşa cum eşti». Ştiu că are să te doară ce-ţi spun acum: descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu bărbat şi cu actualul meu bărbat. Erau exact cele de care fugeam, de care voiam să scap: indiferenţa, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele şi cu vorbele noastre. Îţi repet, n-ai nicio vină; vina e-a mea că iubeam un om care nu exista. Şi s-a mai ivit şi-acea lipsă de proporţii de care de asemenea fugeam: toată viaţa am dat, am fost de-o generozitate nepermisă uneori. Eu sunt omul care dă ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu îi păstrezi pentru tine. De fapt, asta e deosebirea esenţială între noi doi. Tu îţi păstrezi întotdeauna cei doi lei ai tăi. M-am despărţit de tine fiindcă pentru mine dragostea noastră era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrată cu celelalte părţi ale vieţii tale. Erai ca omul care acceptă să meargă la cârciumă să bea două pahare de vin şi e-n stare să stea până dimineaţa fără să guste dintr-al treilea. Eu m-am azvârlit în dragostea noastră ca un beţiv fără judecată. E vina mea, bineînţeles. Tu cunoşti acea dreaptă măsură a lucrurilor pe care eu n-o cunosc. Tu ai un respect faţă de îndatoriri şi de instituţii pe care eu nu-l am. Te porţi cu nevasta pe care n-o iubeşti, sau cel puţin aşa-mi spuneai mie, ca şi când ai adora-o. De fapt, ar merita-o pe deplin. Nu mi-a făcut niciodată plăcere s-o văd, fiindcă era soţia ta, se bucura de tine, omul care-aş fi vrut să fie numai al meu. Acum, când împrejurările mă fac s-o văd mereu, nu reuşesc deloc să-i descopăr vreun defect de caracter sau măcar fizic. O ascult cu voluptatea celor care se-autoflagelează, cum te laudă, şi-mi dau seama că eşti revelaţia ei, a-ntregii ei vieţi. Pe cine minţeai? Nu mă pot opri nici acum să mă-ntreb. Ai intrat în viaţa mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseală, e vina mea că m-am agăţat de tine ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu ştim să renunţăm la timp se răzbună cu vârf şi-ndesat. Am ispăşit toată dragostea şi toate iluziile pe care mi le-am făcut despre tine şi despre dragostea noastră. E vina mea că mi-am închipuit că ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit. Îmi spui că m-am schimbat. Nu m-am schimbat, am vrut şi-am luptat să mă schimb. N-am plecat de lângă tine; m-am rupt, m-am smuls, când te iubeam mai mult, când mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omenească, nu feminină. Tu ţi-ai păstrat tot timpul capul pe umeri, ţi-ai văzut de nevasta şi de copiii tăi, eu am uitat că mai există şi alte fiinţe pe lume afară de tine. Nu-ţi fac nicio clipă injuria să cred că nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o dragoste măsurată, mi-ai dat cât credeai că mi se cuvine, eu ţi-am dat tot. Tu n-aveai niciodată timp pentru mine; săptămâni întregi, din 24 de ore ale zilei, nu găseai două minute măcar să mă chemi la telefon. Acum ai timp, dar ce să mai fac eu cu timpul tău! Trăim toată viaţa ca şi când am fi o specie eternă. Nu ne gândim niciodată că mâine poate fi prea târziu, că putem muri până mâine şi că tot ceea ce e al nostru mâine poate fi cenuşă. Iartă-mi aceste «consideraţii» generale. Odată, când te-am chemat la telefon, aproape plângând, să te-ntreb de ce mă laşi să mă macin de una singură, mi-ai spus cu vocea pe care ştii atât de bine să ţi-o faci tăioasă şi excedată: «Ştii că n-am timp». Şi eu am tăcut. Ai continuat: «De ce nu te uiţi într-o oglindă, ca să-ţi dai seama că orice bărbat ar fi fericit şi măgulit lângă tine, cu tine. Şi-ai să-nţelegi că-ntr-adevăr n-am timp». Chiar dacă te-aş putea ierta pentru vorbele astea, n-am să le uit niciodată. Dacă mi-ai fi spus: «Eşti cea mai frumoasă din bordel, aşa că n-avea grijă, când trec pe-acolo tot pe tine te iau», ar fi-nsemnat acelaşi lucru. Mie nu mi-ar fi venit niciodată în minte să te raportez la alţi bărbaţi ca să-mi dau seama cât te-ar putea dori alte femei. Nu ne dăm seama că dezamăgirea este echivalentă cu un omor. M-ai omorât din imprudenţă. N-ai nicio vină. Fiindcă nu ştiai ce faci. Faţă de Dumnezeu, oamenii au însă o mare infirmitate: nu iartă celor care nu ştiu ce fac. N-am fost niciodată lacomă, nici de bani, nici de lux, nici de mâncare, de nimic. Numai de tine am fost lacomă, de sufletul şi de trupul tău. Nu mă mulţumeam cu ceea ce-mi ofereai, îţi ceream. Ca o cerşetoare. Nu m-am gândit nicio clipă că e nedemn să cerşeşti. Am fost lacomă, şi Dumnezeu, în care nu cred, m-a pedepsit, şi mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu. Tu n-ai nicio vină. N-aveai niciodată timp. Cât de puţin am stat de vorbă împreună: nu cred că mai mult de 20 de ore şi cred că măcar 15 dintre ele, de faţă cu alţii, despre lucruri indiferente, neutre, care n-aveau nicio legătură cu noi. Când eram singuri, în acele atât de puţine dăţi, îmi spuneai lucruri şi mai indiferente, despre spitalul tău, despre greutăţile meseriei, despre cele pe care ţi le făceau oamenii. Le ascultam, mă interesau, fiindcă făceau parte din viaţa ta. Judecata rece care s-a cuibărit mai târziu în mine îmi spunea că lucrurile astea ar putea să figureze într-o fişă de cadre sau într-un raport de activitate. Aveai o prudenţă a vorbelor şi mai mare decât a faptelor. Nu mi-ai spus niciodată de ce nu-ţi iubeai nevasta, pe cine-ai iubit, ce te nemulţumea, ce ţi-ai dori. Un singur lucru mi l-ai spus clar, răspicat, şi mi-l repetai cu grijă, din vreme-n vreme: «Nu ţi-am promis niciodată nimic şi ar fi criminal să-ţi promit ceva». Am o bună memorie afectivă. Ar fi ajuns să-mi fi spus o singură dată. Nu mi-ai promis nimic, nici nu ţi-am cerut şi nici nu ţi-aş fi cerut. Mă durea că nici dorinţa de-a fi putut să-mi promiţi vreodată n-o aveai. Îmi dădeai, involuntar poate, de-nţeles că locul meu era la marginea vieţii tale. E vina mea că ducându-mă la spectacol cu bilet de strapontină aş fi vrut ca un domn de pe-un fotoliu să-mi spună măcar că-i pare rău că nu-mi poate da fotoliul lui. N-ai schiţat niciun gest de regret că stăteam pe strapontină. De fapt, aşa e bine: să n-ai regrete asupra lucrurilor pe care nu le poţi schimba. Te purtai într-un fel care să mă descurajeze, e vina mea că n-am vrut să-nţeleg, că m-am încăpăţânat. Îmi par atât de ridicolă mie însămi. E vina mea că m-am mulţumit cu fărâmituri de la ospăţul la care fusesem invitată la bucătărie, nu în salon. Ce vină ai tu că-n mintea mea bucătăria a strălucit ani de zile sub lumina orbitoare, care se revărsa în mii de curcubee prin ţurţurii de cristal ai unui imaginar candelabru! Singura dăruire totală între doi oameni e-n pat, aşa-mi spuneai. Poate că şi-acolo ai făcut economie de mijloace ca să respecţi principiul de-a nu mă angrena decât cu măsură în viaţa ta. Iartă-mă, am spus o răutate. Uneori, aş vrea atât de mult să te fac să suferi: dar nu cu vorbe – cu fapte. Aş vrea să mă iubească un bărbat şi să-l iubesc şi eu, iar tu să ştii şi să vezi, să fac şi să spun tot ce-ar putea să te doară mai mult, o durere de care sa te zvârcoleşti. Şi mai mult decât atât, aş vrea s-ajung ziua când goală şi culcându-mă cu-acest om să-mi spună cineva că vii tu în cameră şi eu să m-acopăr cu un cearşaf şi să spun: ei şi, dar nu «bonne mine contre mauvaise fortune», ci din toată inima mea repopulată de altă fiinţă şi de alte imagini. Iar sunt vinovată faţă de mine, iar alunec în ficţiuni, nu mi-a fost de-ajuns una! Tu n-ai nicio vină. Îţi fac un singur reproş. Când mi-ai legat viaţa de-a ta – nu, nu e bine spus – de tine, fiindcă vieţile noastre au mers paralel şi-atât, mă cunoşteai de ani de zile, şi dac-ai avut cât de cât bănuiala fondului meu adevărat n-ar fi trebuit s-o faci. Ar fi fost destule femei fericite cu iubirea ta direct proporţională cu valoarea obiectelor. De ce trebuia să m-alegi tocmai pe mine, pe care m-ai făcut atât de nenorocită cu-această proporţionalitate? De ce m-ai ales tocmai pe mine, când ştiai să-ţi păstrezi totdeauna ultimii doi lei? Şi-acum vreau să-ţi cer ceva, ca unui prieten: te rog nu mă chema niciodată, nu căuta să-nvii ceva ce ştii foarte bine că n-a murit. Ajută-mă să-mi pot demonstra că realitatea, oricare-ar fi ea, merită mai mult decât cea mai frumoasă ficţiune. M-am rupt de tine când te iubeam, n-am vrut s-ajung niciodată la drojdiile urei. Să ne-nchipuim c-am murit. Eu te-am plâns, te mai plâng şi-acum, dar într-o zi am să te-ngrop ca pe toţi morţii. Plânge-mă şi tu, o zi, două, cât crezi că merit, în inima ta atât de echilibrată, şi-ngroapă-mă, incinerează-mă, sfârşeşte cu mine. Şi vom fi amândoi asemeni celor care mor tineri şi frumoşi, pe care timpul nu-i poate altera în amintirea celorlalţi.

«Zi prielnică pentru afaceri. Profitaţi de disponibilitatea partenerilor. Evitaţi conflictele cu şefii». Aşa scria la ziar – rubrica astrologică – în dreptul zodiei căreia îi aparţinea Magdalena. Magdalena citea în orice publicaţie zisa rubrică, fiindcă trăsnăile de-acolo reuşeau s-o amuze. «Lumea e concepută de astrologii ăştia, iviţi în ultima vreme ca ciupercile după ploaie, în chip de stadion de afaceri. Eşti copil, bătrân sau în afara afacerilor, nu exişti». Copiii mai aveau de aşteptat ca să intre în rândul «astrologabililor», dar bătrânii ce dracu’ mai întârziau într-o lume care abia aştepta să-i vadă în loc cu verdeaţă, exceptându-i pe cei care alcătuiau instituţia «bunicală», adică de crescut nepoţi. În popor e credinţa că omul născut la zi mare e plin de noroc. «Pe dracu’», îşi spuse Magdalena. «Şi de mine, care-s născută de Sântă Maria Mare, şi de vară-mea Florina, cu Floriile ei, s-a ţinut norocul mai ceva decât pulberea după câine. Eu ca eu, dar Florina…». Măcar Magdalena crezuse treizeci şi cinci de ani că-şi aflase un loc în viaţă: un bărbat, un cămin. Dar Florina? Toată adolescenţa şi ani din tinereţe nu ştiuse decât drumul Spitalului Central, cu biata maică-sa, şi dârdâitul la fiecare nouă restructurare din cauza tatălui ei, mort în puşcărie, fără proces, fără condamnare, dar «politic», fiindcă altminteri cine-ar fi avut certificat de deces eliberat de-nchisoarea Jilava? Florina se născuse cu două luni înainte ca tatăl ei să fie arestat. Adrian şi Vetuţa Diaconu, părinţii Florinei, aveau o mică proprietate constând din trei hectare de pământ bun şi dintr-o moară de apă. Şi Adrian şi Vetuţa făcuseră liceul, aveau un dulap plin de cărţi, mergeau la teatru şi la cinema la oraş; altminteri, duceau o viaţă semi-ţărănească, mai ales el, care nu se sfia să dea cu sapa şi cu hârleţul, în timp ce Vetuţa era tratată mai de cucoană, rolul ei în casă fiind doar bucătăria, pentru alte treburi gospodăreşti având totdeauna de ajutor câte o fetişoară din sat. Diferenţa de vârstă între cei doi soţi fiind de douăzeci de ani, Adrian se purta cu Vetuţa aproape patern. Înainte de 23 August ’44, Adrian Diaconu, om cu inimă largă, impresionat de greutăţile în care se zbăteau ţăranii din satul lui, girase la bănci mai tot săracul pentru o casă, pentru un petic de pământ, pentru o pereche de boi, ceea ce-l făcuse pe binefăcător să-şi piardă bună parte din avere, ajungând în acest fel doar la trei hectare de pământ şi la moara de apă, moară ce-l trecuse în rândul chiaburilor. Pământul îl cedase gospodăriei colective. Cine-i erau duşmanii care-l trimiseseră la puşcărie, nici el nici Vetuţa n-aveau să afle niciodată. La un an după arestarea bărbatului ei, Vetuţa îşi luase fetiţa şi se mutase la Bucureşti, într-o căsuţă centrală, moştenită de la o mătuşă fără copii, sora maică-sii, căsuţă din care chiriaşii, care-şi cumpăraseră o casă nouă, tocmai plecau. Vetuţa cedase primăriei şi moara şi casa din sat. La Bucureşti, cu mari pile şi cu proptele din partea fratelui ei, doctorul Gogu Eremia, se angajase magazioneră la depozitul unei cantine care hrănea patru mii de oameni. Vetuţa se trezea dimineaţa la patru, ca la şase să fie pe baricade. Florina crescuse la o creşă săptămânală. Maică-sa o lua sâmbăta la prânz acasă şi duminică seara o ducea înapoi la creşă. Norocul acestui copil fusese sănătatea. În afara bolilor copilăriei: pojar, vărsat de vânt, oreion, un guturai nu făcuse. Florinei, ca rezistenţă fizică i se potrivea o vorbă din bătrâni: berzei chioare-i face Dumnezeu cuib. Iar Vetuţa avea şi ea noroc – norocul intrase la apă, ajustat dimensiunilor noii ordini – şi anume că mânca pe gratis. Cu toate că şefa ei, divorţată şi mamă de copii, o-mbia cu un pic de carne, cu zahăr, cu unt pentru acasă, Vetuţa era atât de-nspăimântată de tot ce vedea şi-auzea că n-avea curaj nici măcar un chibrit să scoată pe uşa întreprinderii. Mânca pe săturate din ceea ce le oferea şefa, iar în plasă, plasă de nylon, ducea doar o jumătate de intermediară: cu ea intra, cu ea ieşea pe uşa întreprinderii. Pentru iarnă avea o pereche de bocanci căptuşiţi cu molton, două fuste şi două pulovere tricotate din lână merinos, un loden şi două basmale rezultate dintr-o fustă de caşmir de pe vremuri – «pe vremuri» însemnând timpul cât îi trăise bărbatul – iar pentru vară o pereche de sandale de pânză, două rochii de stambă luată pe puncte, cusute chiar de ea, după ce mai întâi le făcuse tipare din hârtie. Lucrurile de dinainte le îmbrăca doar când o invitau frate-său şi cumnată-sa, pentru a nu-i compromite faţă de musafirii lor. Amatori de amor ar mai fi găsit Vetuţa, dar de-nsurat, ioc. N-avea nimeni nevoie să-şi ia-n cârcă un copil străin şi o nevastă, văduvă de politic. La propunerile de amor, Vetuţa făcea pe proasta, simulând că nici nu le-a auzit. De vorbit vorbea doar strictul necesar. Chiar când era cu Florina, mai mult fetiţa povestea, pe limba ei, ce se petrecea mai întâi la creşă, apoi la grădiniţă şi la semi-internat, când începuse şcoala. Şi cu frate-său şi cu cumnată-sa, Vetuţa vorbea numai dacă era întrebată şi atunci pe sponci. Se simţea scoasă la marginea societăţii. Deşi ceea ce i se-ntâmplase ei era la ordinea zilei – aproape nefiind familie fără un expropriat sau fără vreun «politic» între cei din aceeaşi categorie cu ea – Vetuţa nu-şi afla nicăieri locul şi se gândea cu spaimă la viitorul Florinei care, copil bun şi-nţelept, nu-i făcea niciun fel de greutăţi, învăţând excelent şi fiind exemplu de cuminţenie. Fără să spună nimănui, Vetuţa se-nvinuia, ca de cel mai cumplit păcat, de-a fi adus pe lume un copil. «Doamne-Dumnezeule, ce-o fi fost în capul meu să umblu pe la doctori să-mi facă serclaj pentru uter retrovers, că, vezi Doamne, n-aveam copii. Săracul Adrian, ce-mi mai spunea: „Ce-ţi lipseşte, femeie? Crezi că de prost zice poporul: cine-i are să-i trăiască, cine nu, să nu-i dorească? Ai auzit de om ne-ngropat că n-a avut copii?”». Dar ei, viaţa fără copii i se părea o casă pustie. Afară de faptul că iubindu-l pe Adrian voia să-l vadă trecut în altă fiinţă. El se-nsurase flăcău tomnatic, aşa că nu era s-aştepte bătrâneţea lui ca să aibă şi ea un copil. Adrian se-nsurase cu Vetuţa fără să-şi mai consulte mama şi surorile. De câte ori se gândise la o posibilă nevastă, aceea ori nu-i convenea maică-sii, ori nu le era pe plac surorilor. Pe Vetuţa o prezentase augustei familii după ce se căsătoriseră la primărie, în satul Vetuţei, avându-i ca martori – fiindcă erau obligatorii doi – pe notar şi pe secretarul primăriei şi-atât. Acest fel de-a se căsători o nedumerise pe coana Atena, mama Vetuţei. Atena crescuse cinci copii singură; îi murise bărbatul când fiu-său cel mare avea opt ani, iar Vetuţa, mezina, opt luni. Până la Vetuţa, Atena îşi căsătorise trei copii. Cu peţit, cu logodnă, cu nuntă, cum se pomenise din moşi-strămoşi… Altul se-nsurase cu-o fată orfană şi o pusese pe Atena în faţa faptului împlinit. «De ce n-a venit şi mama dumitale-n peţit, cum se vine, c-am înţeles că tatăl ţi-a murit», îl întrebase coana Atena pe Adrian. «N-a venit fiindcă am vrut să mă-nsor şi eu odată. Mama, şi mai ales surorile mele, cine-ştie-ce cusur i-ar fi găsit şi Vetuţei». La un asemenea argument, coana Atena dăduse din cap şi nu mai scosese niciun cuvânt asupra nunţii. De ruşinea satului, soacra mare îi făcuse nuntă şi lui Adrian. Tinerilor căsătoriţi le fusese naş un moşier din vecini, care le cununase şi pe surorile mirelui. Adrian avusese grijă să menţină un echilibru-n familie, în aşa fel ca mamele – cuscrele – să nu se simtă nedreptăţite una faţă de alta: în fiecare lună, Adrian îşi lua nevasta, urcau în trăsură şi le făceau fiecăreia o vizită de-o zi. Vetuţa avusese zestre bună, în bani, înghiţită toată de datoriile pe la bănci făcute de bărbatu-său în scopuri de binefacere. Vetuţa nu-i reproşase niciodată lui Adrian lipsa de chibzuinţă; milostenia ei avea limite: nu uitase cum îşi crescuse coana Atena copiii. Deşi înstărită, un creiţar nu-i scăpa printre degete fără socoteală. Fetelor, două, le făcuse un trusou demn de cea mai de neam domnişoară de oraş; de-mbrăcat le-mbrăca decent, însă fără urmă de lux ori de modă. Nu se putea spune că mama şi surorile lui Adrian se prăpădeau de dragul Vetuţei. Mai întâi, nu făcea copii – semn rău de la Dumnezeu; apoi provenea dintr-un sat cu mulţi ţigani şi fiindcă era măslinie la faţă şi cu păr ca pana corbului, cumnatele, între ele şi între prietene, n-o scoteau din «ţiganca lui Adrian». Ştiind că bărbatu-său n-avea nicio vină pentru lipsa de simpatie pe care i-o arătau cumnatele, Vetuţa se purta ca şi când n-ar fi băgat nimic de seamă; nu făcea faţă de Adrian nici măcar o aluzie la ibrişinele pe care i le trăgeau pe la nas cumnatele ori de câte ori se vedeau. Mama lui Adrian şi mama Vetuţei muriseră până-n colectivizare. Dumnezeu le scutise să-şi vadă casele sedii de gospodării colective şi toate acareturile prădate de ăi cu pâinea şi cu cuţitul noului regim, zis comunist. Deşi crescuţi de coana Atena ca puii pe lângă cloşcă, în gândul de a-i face să fie cât mai uniţi, în afară de Vetuţa şi de Gogu, doctorul, cei mai apropiaţi ca vârstă şi ca suflet, copiii coanei Atena se risipiseră de la casa părintească şi se-nstrăinaseră unul de altul. E drept că vremurile te-ndemnau să te prezinţi drept generaţie spontanee, ori crescut la azil – fără mamă, fără tată – pentru a completa cât mai puţine rubrici în fişa autobiografică. Singurii la care făcuse apel Vetuţa, şi numai în vederea unui loc de muncă, fuseseră fratele său Gogu, şi Catrina, cumnată-sa, farmacistă. Deşi copil de farmacişti, oameni cu stare, Catrina arătase mai mult spirit de familie faţă de Vetuţa decât neamul ei. Magdalena, fiica lui Gogu şi a Catrinei, era cu zece ani mai mare decât Florina, fata Vetuţei. Magdalena hotărâse din proprie iniţiativă să nu mai dea nimănui lucrurile pe care nu le mai purta, ci să le păstreze pentru verişoara ei Florina, pe care o trata ca pe-o soră mai mică. Vetuţa lucra de multe ori şi duminica, fiindcă celor din subzistenţa cantinei, în zi de odihnă pentru toţi salariaţii, nu li se puteau oferi totuşi răbdări prăjite. E drept că duminica li se dădea numai hrană rece. Asta-nsemna patru mii de pachete. Magdalena îşi convinsese mama ca duminica s-o cheme la masă pe Florina şi după prânz fetele să meargă la cinema, la teatru sau la un concert. Florina, crescută în colectivităţi unde nimeni nu-i căutase-n coarne, cum se termina masa aduna farfurii, tacâmuri, pahare şi cu toate protestele mătuşă-sii, tanti Catrina, spăla totul conştiincios. Vesela strălucea pe dos ca şi pe faţă. Catrina îi spunea lui Gogu: «Fata asta ştie să-şi câştige pâinea. La vârsta ei, noi aveam şi bucătăreasă şi fată-n casă. Ce să fi ştiut eu şi Tincuţa să spălăm o farfurie?». La cincisprezece ani ai Florinei, maică-sa făcuse o cădere psihică începută cu un acut sentiment al culpei: de ce plecase ea din sat şi-şi lăsase moara şi casa? Moara care, oricum, le dădea de mâncare. Să fi rămas în sat, să-şi fi crescut acolo fata, printre oameni cunoscuţi, s-o fi măritat cu un băiat din sat, să nu-şi fi pierdut rostul. «Cu cine să mă fi măritat, mamă?». «Cu băiatu-nvăţătorului Petrescu, ori cu Florin al popii, se găsea cu cine». «Poate s-o găsi şi-n Bucureşti careva să mă ia de nevastă. Iar dacă oi fi ursită să rămân nemăritată, n-o să fie nicio nenorocire». «Aşa crezi tu? Nu vezi că dacă n-ai bărbat la casă nu te bagă nimeni în seamă?». «Sau cum te bagă-n seamă» îşi spunea Vetuţa în gând. După această primă fază, a învinuirilor, Vetuţa începuse să nu mai mănânce, să nu se mai spele, să nu se mai dea jos din pat. Când pleca la şcoală, Florina îi punea mâncarea pe noptieră. O găsea, neatinsă, vârâtă sub pat, de cele mai multe ori alterată. După vreo patru internări la Central, cu nişte remisiuni de câteva luni între o internare şi alta, Vetuţa fusese pensionată medical, deci înţărcase şi bălaia cu masa pe gratis de la cantină. Pentru că din pensia Vetuţei ajungeau cu greu să-şi plătească angaralele casei şi să-şi cumpere o pâine şi-o sticlă de lapte pe zi, Florina se-apucase să dea, contra alimente, lecţii de matematică unor copii mai mici decât ea şi chiar unor colege cărora numai la-nvăţătură nu le stătea mintea. Astfel, viaţa îi oferise ocazia de-a cunoaşte foarte devreme cupiditatea oamenilor. Vedea cum mama «meditatului» sau a «meditatei» drămuia ceea ce socotea că i se cuvenea Florinei pentru munca ei. N-avea să uite cum o dată una dintre mame îi pusese la-nceput opt cartofi şi-un ardei gras într-o pungă, pentru ca după o matură chibzuinţă să retragă doi cartofi, numărându-i din nou pe cei şase rămaşi. Un băieţel o-ntrebase pe maică-sa de ce nu-i dădea şi Florinei o plăcintă din care aveau o tavă-ntreagă. «Să zică mersi pe ce-i dau, iar tu să fii darnic atunci când ai să trăieşti pe banii tăi». Cea mai generoasă mamă se dovedise o ingineriţă văduvă, mama unei fetiţe. La fiecare lecţie o trata pe Florina cu tot ce se găsea prin casă şi-i umplea plasa la plecare. I se umplea sufletul de mila amărâtei ăsteia de copile. «În loc să se bucure şi ea de cei mai frumoşi ani ai vieţii, munceşte ca o roabă: spală, găteşte, dă meditaţii şi mai are şi-o mamă bolnavă. Te miri, sărăcuţa, că mai e-n toate minţile şi mai şi-nvaţă atât de bine». Chiar în perioadele de remisiune, Vetuţa nu scotea niciun cuvânt, ci doar ofta zi şi noapte. Uneori spunea: «Dac-ar fi avut Dumnezeu milă de noi, muream când l-au arestat pe Adrian. Muream şi scăpam de calvar şi tu şi eu». Ruga Florinei cea mai fierbinte către Dumnezeu era ca maică-sa şi ea să se culce seara şi să nu se mai trezească dimineaţa. Doctorul de la Central, care o-ngrijea pe Vetuţa, fost coleg de liceu şi de facultate cu Gogu Eremia, îi spusese Florinei: «Când un psihotic e-n criză trebuie neapărat internat, fiindcă altfel îi înnebuneşte şi pe cei din jur». Din punctul de vedere al Florinei, perioadele de spitalizare ale maică-sii nu se deosebeau de cele de remisie, decât prin faptul că în ultimele maică-sa mânca şi gătea un fel de zemuri fără gust – ea, care fusese o gospodină desăvârşită – zemuri pe care, cu mult tact, Florina se străduia să le-mbunătăţească, pentru a putea fi înghiţite fără silă. Uneori, plecând de-acasă, Florina trăgea nădejdea să se-ntâmple ceva ca să termine cu nişte zile greu de-ndurat. Comunismul le distrusese viaţa multora, la fel ca pe-a maică-sii şi pe-a ei, iar maică-sa – fără nicio vină pentru boala de care suferea – o amăra într-atât încât Florina trebuia să se-ajute cu „Antideprin” ca s-o poată duce mai departe. Căminul de copii în care crescuse, grădiniţa săptămânală, semi-internatul la şcoala generală i se păreau Florinei raiul pe pământ faţă de viaţa pe care-o ducea alături de maică-sa. Ţinea la ea şi şi-ar fi dat viaţa ca s-o vadă sănătoasă, dar când ieşea pe poartă parcă scăpa din puşcă, iar când se-ntorcea acasă i se-ntuneca în faţa ochilor, mai rău decât în faţa unui mormânt deschis. «Doamne, cât îmi doresc să nu mai exist, fie-Ţi milă şi nu mă lua totuşi înaintea ei. M-ar bate Dumnezeu dacă m-aş plânge de unchiul Gogu, de mătuşa Catrina şi de Magdalena. Dar dacă n-aş mai fi eu, ar trebui s-o interneze undeva, că nici ei n-au păcătuit cu nimic, bieţii oameni, ca să le distrugă viaţa, mai ales acum când Magdalena se mărită şi pleacă-n vila socrilor. Doamne, îndură-Te şi de noi!». Posomorâtă, mereu îngândurată, pe Florina parcă nici n-o vedeau colegii. De când se nasc, oamenii au un simţ care-i avertizează asupra nefericirii semenilor şi-i face să-i ocolească pe cei bănuiţi ca piază-rea, de parcă nenorocul ar fi boală contagioasă. Pentru omul cu viaţă normală, nefericitul şi bolnavul incurabil echivalează cu un fel de ciumă socială. Când se pomeneşte de-o asemenea persoană toţi zic: «Fie la el/la ea acolo». Pentru cei mai la curent cu ultimele teorii privitoare la câmpurile energetice, bolnavul şi nefericitul sunt surse de energie negativă, dacă nu chiar nişte vampiri ai energiei celor mulţi şi sănătoşi. Toate colegele aveau câte un iubit, primeau mărţişor de-ntâi martie de la băieţi, numai ea era mereu trecută cu vederea. Norocul ei erau verişoara Magdalena, unchiul Gogu şi mătuşa Catrina, care n-o uitau niciodată. Ei se plimbau toţi trei prin ţările socialiste, mergeau la mare, la munte, unde ar fi luat-o şi pe Florina dacă n-ar fi fost maică-sa, pe care n-avea în grija cui s-o lase. Diriginta Florinei îi propusese odată s-o trimită într-o tabără, fie la mare, fie la munte. «Vă mulţumesc, doamnă, pentru că v-aţi gândit la mine, dar n-am în grija cui s-o las pe mama». «E bolnavă? De ce suferă?». Florina oftase fără să vrea. «Are un sindrom maniaco-depresiv, cu două tentative de sinucidere». Deşi religia şi orice manifestare a credinţei în Dumnezeu erau izgonite din şcoli ca o boală ruşinoasă, profesoara-şi făcuse cruce şi şoptise: «Doamne fereşte!». O privise lung pe Florina, apoi o-mbrăţişase. «Şi mama mea e bolnavă, are cancer». «Doamnă, poate că vorbesc cu păcat, dar mai bine avea şi mama mea cancer». Profesoara o privise-ngrozită: ce oroare trebuie să fi fost ceea ce se-ntâmpla cu mama acestei biete Florina Diaconu, dacă ei şi cancerul i se părea de preferat. «Doamne!». De două ori Vetuţa Diaconu înghiţise cantităţi de medicamente care i-ar fi adus sfârşitul dacă fiică-sa n-ar fi descoperit-o la timp şi dacă „Salvarea” n-ar fi venit foarte repede. Aceste două episoade, pe care nu le povestise nici măcar familiei Eremia, o determinaseră să umble cu medicamentele maică-sii asupra ei şi să-i lase doar porţia pentru cât lipsea ea de-acasă. Ce trebuie să fi fost în sufletul maică-sii, ce iad, ca să nu-i pese că-şi lăsa biata fată singură pe lume la cincisprezece ani? Sau poate se gândea că ar fi fost o uşurare pentru fată să-i ia din spinare povara unei asemenea mame, care nu-i aducea nicio fericire şi nici măcar vreun avantaj material. Pensia ei, vai de ea! Încolo, doar bătăi de inimă şi un bolovan legat de picioare. Avea dreptate Vetuţa când spunea că moartea le-ar fi mântuit de toată urâţenia vieţii, dacă le-ar fi luat când îl arestaseră pe Adrian. Deşi îi era nespus de ruşine că asemenea gând îi putea măcar trece prin minte, moartea maică-sii ajunsese să i se pară Florinei o mântuire: o moarte venită de la Dumnezeu. În niciun caz o sinucidere, de care toată viaţa s-ar fi învinovăţit, ca şi când prin ea maică-sa ar fi vrut s-o pedepsească, n-ar fi putut spune pentru ce, dar oricum s-o pedepsească. Florina încerca să priceapă ce anume se detraca în mintea unui om pentru a-l aduce în stare să uite orice sentiment de responsabilitate faţă de-o fiinţă pe care-o adusese pe lume, nu din întâmplare, ci din proprie voinţă. Cât de urâtă îi era Florinei viaţa, urâtă şi fără nicio lumină undeva în viitor, totuşi nu s-ar fi omorât, pentru a nu-i lăsa maică-sii moştenire un permanent sentiment al culpei: «Eu am băgat-o în pământ». Doctorul care o-ngrijea pe Vetuţa Diaconu, om de-o remarcabilă cultură, plin de milă faţă de bolnavi şi faţă de familiile acestora, încerca s-o-ncurajeze pe Florina cu argumente simple, esenţiale: «Fată dragă, dacă vrei să-i fii de folos unui om bolnav, şi nu numai, trebuie să fii sănătos. Ia boala mamei tale ca pe-o fatalitate şi-ncearcă să-ţi păstrezi firea. Fac meseria asta de-atâta vreme, şi-o fac atâţia, şi nu reuşim nici unii să descoperim care este cauza aşa-ziselor boli psihice – mintale de fapt – dincolo de explicaţiile imediate cum ar fi moartea tatălui tău, condiţiile grele ale vieţii mamei tale, dereglări metabolice, carenţe chimice şi multe altele. Cunosc oameni care au trecut prin chinuri de neimaginat în puşcării, ani de-a rândul şi totuşi, psihic, hai să-i spunem aşa, au ieşit întregi. Rezistenţa oamenilor, la rău dar şi la bine, este atât de variată. Şi la bine unii aşa de rău se prostesc… Eu te rog pe tine să fii sănătoasă şi să-ţi păstrezi firea». «Doamne, cât îmi doresc să fac medicina, dar psihiatră nici pentru tot aurul din lume n-aş vrea s-ajung. Cum n-or înnebuni psihiatrii trăind printre-atâţia pacienţi, fiecare cu deraierea lui», îşi spunea Florina care, la optsprezece ani, fără o meditaţie măcar, intrase la medicină, la douăzeci de candidaţi pe-un loc. Făcuse un an de Facultate cu nicio notă sub nouă dar, cum lupta de clasă nu dormea, după primul an fusese exmatriculată. Îi venise din nou rândul unchiului Gogu să se căciulească pentru ca Florina să fie admisă la o şcoală post-liceală de tehnică dentară. Oamenilor cumsecade nepierindu-le de tot neamul, închizând ei ochii asupra dosarului fetei – şefă de promoţie la şcoala post-liceală, Florina fusese numită la o policlinică de ortodonţie pentru copii, în centrul Bucureştilor. Tehnicieni dentari erau patru la acea policlinică, Florina fiind cea mai tânără. O altă aripă a policlinicii era pentru adulţi. Aceea cu plată. Acolo lucra unul dintre stomatologii pe care-i avusese Florina profesori. Acesta apela mereu la serviciile Florinei, în special pentru lucrări complicate, care cereau mare pricepere şi multă răbdare. Florina acceptase propunerea, muncind în afara programului, cu material furnizat de stomatolog. Pacienţii doctorului, foarte mulţumiţi de tânăra tehniciană, o întrebau cât costa munca ei: «Vă rog să vorbiţi cu domnul doctor». «De ce eşti proastă şi nu le iei banii?», o-ndemnase doctorul. «Partea ta este inclusă în cât le-am cerut eu, dar ţie-ţi strică un ban pe deasupra?». «Domnule doctor, mie mi-e frică şi de umbra mea. De la părinţii copiilor cărora le fac aparate nu primesc nici măcar un săpun sau un deodorant. Nu vreau să poată, la o adică, să mă-nvinuiască cineva de ceva». Corect, medicul îi dădea Florinei cât socotise de la-nceput munca tehnicianului. Cei trei colegi ai Florinei, o femeie şi doi bărbaţi, erau de vârstă matură. Când ieşi din comun cu orice şi contrazici obiceiuri împământenite eşti privit de cei din jur cu mirarea din care nu-şi revine găina care-a clocit un ou de raţă: puii ei stau cuminţi pe uscat şi scurmă pământul după viermişori, în timp ce pufuleţul galben, care nu le seamănă, se bălăceşte în apă şi se-adună cu fraţii lui doar seara la culcare şi la ultima păpică. Cei trei colegi ai Florinei ştiau că fata nu primea nimic de la nimeni. Cum ea nu făcea confidenţe şi nici vreo expunere de principii, colegii bănuiau că e sectantă. Ca şi-n spitale, şi-n policlinici se află repede «mercurialul». Părinţii modeşti şi cei săraci o căutau pe Florina ştiind că, în afară de costul legal, nu era nevoie de «atenţii»; ba tehniciana le mai repara pe gratis şi părinţilor şi bunicilor, o lucrare, o proteză. Doctorul Nicolae Dănescu, cel care colabora cu Florina, şi încă alte opt persoane, făcuseră rost de-un loc pe-aproape de hala Traian, unde aveau de gând să-şi construiască un bloc, speriaţi de avariile produse în locuinţele lor de cutremurul din ’77. Le mai trebuia cineva pentru un apartament de la parter – de fapt, un mezanin – cu zece trepte mai sus decât holul de intrare, unde urma să se afle ascensorul şi de unde pornea scara. Doctorul Dănescu se gândise numaidecât la Florina. «Vă mulţumesc, domnule doctor, dar de unde bani?». «Împrumut de la C. E. C». «Dar eu n-am bani nici de avans». «Iei de la C. A. R.». «Eu am depunere mică la C. A. R. Şi chiar dacă aş putea plăti avansul, de unde să achit două rate în acelaşi timp?». «Îţi achit eu avansul şi-mi dai banii când poţi». «Şi dacă mor şi n-apuc să vi-i dau?». «Ne socotim pe cea lume. Florina, cu ocazia asta nu te mai întâlneşti. Să nu crezi că din lipsă de amatori îţi propun ţie combinaţia asta, hai să-i zicem aşa». Fata ştia că două motive-l îndemnau pe doctorul Dănescu spre această «combinaţie». Mai întâi preţuirea profesională faţă de ea şi apoi mila, fiindcă-i ştia viaţa chinuită, soţia lui, doctoriţa Aura Dănescu fiind colegă de liceu şi prietenă cu farmacista Catrina Eremia, mătuşa prin alianţă a Florinei. Căsuţa lor, moştenire a Vetuţei, avea o sută de ani şi dădea tot mai multe semne de oboseală. Era şi motivul pentru care Spaţiul Locativ n-o repartizase nimănui, ci o lăsase moştenitorului de drept, adică Elisabetei Diaconu. Casa era vagon: două camere dintr-una-ntr-alta, continuate cu-o bucătărie şi cu un colţişor de duş, amenajat mult după construirea casei. Când o căutai, Florina era pe acoperiş ca să-l mai peticească. Tinicheaua acoperişului se găurise în multe locuri încât ar fi trebuit dată jos toată. Neavând bani, Florina o înlocuia, pe ici pe colo, potrivit petelor din tavanul camerelor, cu nişte foi de carton gudronat dăruite de domnul Ghiţă, proprietarul celeilalte căsuţe din curte. La şaizeci de ani, domnul Ghiţă, şofer de meserie, repara maşinile vecinilor şi pe-ale unor clienţi care-l cunoşteau de pe când fusese taximetrist pe maşina proprie. Coana Gina, nevastă-sa, era foarte evlavioasă, ţinea toate posturile, iar candela atârnată în dormitor, sub icoană, ardea zi şi noapte, într-o vreme când oamenii stăteau cu ceasurile la coadă ca să-şi ia raţia de-un litru de ulei pe lună. «N-aş stinge candela, Florino mamă, nici de-ar fi să nu mai pui ulei în gură pân-oi muri. Când se termină sticla de ulei a lu’ Ghiţă mai gătesc cu margalină, de-aia ungurească, „Rama”, de n-are pic de apă». Coanei Gina tare milă-i era de doamna Diaconu, dar mai ales de Florina. «Florino, maică, n-o fi, fată, vreun blestem pe neamul vostru?». «O fi, tanti Gina. Eu de unde să ştiu?», îi răspundea Florina cu glas mic şi trist. «Maică, eu zic s-aduci un popă-n casă şi să vă citească de-alungat pe Ucigă-l toaca». «Tanti Gina, eu aş aduce, dar mă tem să n-o mai bag şi la alte idei pe mama». «Ai şi tu dreptate. Dumneaei şi-aşa e tot timpul muncită de gânduri negre. Stă numai înfundizată-n casă. Nu mai iese şi ea măcar până-n poartă să mai vază lumea cum trece pe trotar. Şi când îi aduce poştaşul pensia tremură ca la cutremur. M-am nemerit odată la dumneaei când cu pensia şi mi-aduc aminte cum s-a albit la faţă ca pânza-nnălbită de două ori, a-nceput să-i clănţăne dinţii-n gură, de i-am dat o linguriţă de zahăr cu apă de şi-a mai revenit. Nu nemerea nici să să semneze pe talon. După ce-a plecat poştaşul o-ntreb: „Madam Diaconu, ce e, frate, cu dumneata de ţi se făcu aşa de rău de parcă-l văzuşi pe Necuratu’?”. „Doamnă Gina, mi-e frică de oameni, mi-e frică de zi, mi-e frică de noapte, mi-e frică de viaţă”. „Madam Diaconu, de ce să-ţi fie frică? Ai o fată ca o floare, cu meserie bună, de ce să-l mânii pe Dumnezeu?”. „Doamnă Gina, sunt un om bolnav. Singurele zile când mă simt ca-nainte de-a-mi muri bărbatul sunt zilele când îmi face la Central şocuri electrice. Atât”. „Madam Diaconu, eu am să dau un acatist la sfântu’ Mina, pe numele dumitale”. „Mulţumesc, să te-audă Dumnezeu şi sfântul!”». Deşi crescută la creşă, internă săptămânal la grădiniţă şi semi-internă la şcoală, nu trecuse niciun Paşti şi niciun Crăciun ca Florina să nu se-mpărtăşească, înainte de-a se-mbolnăvi maică-sa, care-i atrăsese atenţia că mersul la biserică trebuia să rămână un secret între ele două. Şi rămăsese. Abia prin clasa a şasea pricepuse Florina că regimul se războia nu doar cu duşmanul de clasă, ci şi cu Dumnezeu, negându-i existenţa. Nu se putea spune că fata primise vreo educaţie religioasă. Maică-sa îi inculcase însă ideea că deasupra a tot şi a toate exista o fiinţă supremă care hotăra până şi soarta unui fir de iarbă. De când cu boala maică-sii, deşi nu se mai împărtăşea de Paşti şi de Crăciun, Florina continua să creadă-n Dumnezeu, fiindcă faţă de soarta care se-nverşuna împotriva ei şi a maică-sii avea nevoie de-o entitate în care să-şi pună speranţa, căreia să-i ceară permanent ajutor şi faţă de care să-şi plângă disperarea. Şi mai presus de toate avea nevoie să creadă că măcar o dată, cândva, avea să cunoască o lume a dreptăţii, mişcându-se după o judecată fără părtinire, a unei minţi căreia din lumea-lume nu-i putea pătrunde raţiunile. În privinţa propunerii atât de atrăgătoare a doctorului Dănescu avea să ceară sfatul unchiului Gogu şi-al mătuşii Catrina şi n-avea să-i sufle nicio vorbă maică-sii, care şi-ar fi putut închipui că-şi făcea apartament ca să se poată descotorosi de ea. Ca de-atâtea ori când se afla în faţa unei hotărâri, Florina dăduse cu banul şi de data asta: dacă moneda cădea cu stema în sus, considera că era semn bun de la Dumnezeu şi că fie ce-ar fi fost trebuia să se-nhame la douăzeci de ani de tras şi mai rău decât trăgea mâţa de coadă, în schimbul unei locuinţe căreia să nu-i mai cârpească acoperişul, în care azi cădea un robinet, mâine se fisura o ţeava, iar pe timp de iarnă, deşi chituia geamurile, cercevelele îmbătrânite de vreme trebuiau lipite cu hârtie, altminteri intra zăpada-n casă. De când era salariată, singura ei realizare era frigiderul de cinci mii cinci sute de lei, luat în rate. «Florino, maică, la meseria ta ar trebui să te joci cu banii, că nu cred că vine cineva la tine să nu-ţi bage măcar un pol în buzunar», îi spusese într-o zi coana Gina. «Tanti Gina, sigur că nu mi-ar sparge punga nişte bani şi orice-aş primi ar fi binevenit, numai că mie mi-e frică să primesc». «Doamne, fată, da’ tu pe ce lume trăieşti? Toţi primeşte. Primeşte, vorba aia, unii, de-ntoarce banii cu lopata, şi te găseşti tomna tu să nu iei, de stai pe casă cu petecile, de-mi bate inima pân’ te văz întreagă coborâtă pe pământ. Ia, fată, că ăia de-ţi dă n-or fi nici mai săraci, nici mai bogaţi cu ce ţi-or da ţie». În afară de cei din familie şi, bine-nţeles, de Serviciul de Cadre, nimeni nu ştia cum murise tatăl Florinei. Din care cauză, oricât i-ar fi lăsat gura apă după o mâncare mai ca lumea şi după câte un lucru de-mbrăcăminte mai frumos, nu-ndrăznea să primească nimic de la părinţii copiilor cărora le făcea aparate de îndreptat dinţii. Nu minţise în nicio autobiografie. Doar în cea pe care o depusese la Facultatea de Medicină omisese faptul că tată-său murise la Jilava, declarându-l doar «decedat», în ziua de… în anul 1959. Dar vigilenţa revoluţionară, deşi nu mai era chiar ce fusese până-n ’50, dădea totuşi voios din coadă şi când fusese ea studentă. Să se fi aflat pe la Cadre cineva din partea locului de baştină al lui Adrian Diaconu, o pârâse careva – cine? – erau Cadrele atât de scrupuloase încât puricau fiecare dosar, adică fiecare viaţă? Să fi făcut contestaţie nu-ndrăznise. Îi bătuse destul inima de frică să nu i se ceară înapoi bursa pe care o primise în acel an de Medicină, potrivit pensiei de boală a Vetuţei Diaconu, ca unic susţinător. Florina îşi dădea seama că-n suflet i se strecurase ceva din frica patologică a maică-sii. Altfel ar fi bătut pe la toate uşile şi nu s-ar fi dat învinsă, având şi argumente: tatăl ei nu fusese judecat, prin urmare nici condamnat, iar ea cum era să-i fi suferit influenţa când, în momentul arestării lui, avea doar două luni? De la această încercare de a-şi face dreptate o-mpiedicase frica. Maică-sii nici nu-i spusese că o exmatriculaseră. Inventase o explicaţie plauzibilă: era prea mult să aştepte şase ani după un salariu şi de-aceea se orientase către ceva practic; şi-apoi, după ce ar fi terminat Medicina, urmau trei ani obligatorii de mers la ţară, pe când ca tehnician dentar nu puteai lucra decât la oraş. Cât o crezuse maică-sa n-avea să afle niciodată. În afara unei permanente anxietăţi, vecină cu teroarea, Vetuţa Diaconu îşi păstrase intact spiritul de observaţie şi, de mirare, tot ce vedea la alţii judeca obiectiv. «Florino, mamă, de ţi-ai afla şi tu un băiat bun, să te măriţi, să faci copii, să ai familia ta». «Dacă o fi să fie, s-o găsi careva», răspundea Florina, vrând să pară cât mai indiferentă faţă de-asemenea perspectivă, gândindu-se însă în sinea ei: «Cine să mă ia, mamă, dacă te-ar cunoaşte? Şi unde m-aş duce, presupunând că s-ar găsi vreun creştin al lui Dumnezeu să mă ia, cu-o mamă bolnavă şi încă de ce boală? Cine ce păcate să aibă de ispăşit ca să trăiască pe-un loc laolaltă cu un om care doar oftează şi stă cu ochii pe pereţi?». Răspunzând gândurilor fiică-sii, Vetuţa ofta adânc şi-apoi cu voce de cobe spunea: «Cine să te ia, săraca fată, cu-o mamă ca mine?! E de-ajuns să mă vadă o singură dată careva şi fuge mâncând pământul. Crezi că nu-mi dau seama că-ţi distrug viaţa? Că sunt un bolovan legat de picioarele tale, da’ ce zic de picioare, legat de gât. Vai de sufletul tău. De ce nu m-oi fi lăsat tu să mor atunci? Scăpai şi-ţi făceai şi tu o viaţă». Deşi auzea aceste vorbe a suta mia oară, Florina avea momente când îi cedau nervii, momente pe care le regreta; pe care însă nu le putea reprima. Răbdarea fiecăruia dintre oameni are o limită. Oala care clocoteşte înăbuşit dă neapărat pe dinafară. În astfel de momente izbucnea şi ea, a câta oară n-ar fi putut spune: «Şi cu-o mamă sinucigaşă s-ar fi făcut coadă de pretendenţi la mâna mea. Vino-ţi în fire, mamă!». «Crezi că n-aş vrea? Dac-ai şti ce e în sufletul meu…». «Eu ştiu ce e într-al meu şi mi-e de-ajuns. Ce putem face, decât să ne-ndurăm soarta?». «De n-aş fi fost ţărancă proastă – deşi am făcut şi eu liceul la Ortodoxe – astăzi aş fi avut briante cât cireaşă de mari. Aşa, am rămas cu-o geantă de poliţe girate de taică-tău, de-am ajuns din suta de pogoane la şase şi la o moară de apă…». «Mamă, să ne gândim la alţii care-o duc mai greu decât noi. De bine, de rău avem un acoperiş deasupra capului, o pâine pe masă. Fiecare cu soarta lui. Important e s-o accepţi». «Ştiu, dar asta nu mă mângâie. Când mă gândesc ce puneam pe masă când eram la ţară, cum primeam musafirii, ce viaţă am dus noi şi ce viaţă duci tu». «Mamă, trăim din ce muncim la stăpân. Acum, stăpân e Statul. Dumneata iei pensie pe cât ai muncit, eu – salariu. Trăim şi noi ca toată lumea». «Când mi-aduc aminte şi la mama acasă… Doamne, cum era laptele de bivoliţă şi brânza de-o ungeai pe pâine ca untul. Ce miei, ce gâşte, ce curcani. Ce viaţă-am dus, şi tu, săraca…». «Mamă, eu nu pot să-mi compar viaţa decât cu ceea ce-am apucat. Mâncare de-asta de care vorbeşti dumneata, mâncăm numai când ne poftesc la masă unchiul Gogu şi tanti Catrina». «Când veneau ei la noi, tăiam un miel gras şi-l puneam la proţap şi câte alte bunătăţi, de zicea Catrina: „Dac-aş mânca aşa-n fiecare zi m-aş face de-o sută de kile!”. Veneau şi cu Tincuţa, soră-sa, fetişcană pe-atunci, şi cu Magdalena, care era o gâgâlice. Şi era o veselie… Şi cântam romanţe. Eu cântam şi la pian, Adrian la vioară. Şi recitam din Eminescu, din Lamartine, din Goethe. Şi-acum m-am prostit de tot. Îndată ce soseau, Magdalena voia să meargă la eleşteu, ca să vadă raţele cum pluteau şi cum îşi vârau capetele-n apă după peştişori, după mormoloci. Parcă n-am trăit timpurile alea. Parcă le-am visat. Şi-acuma…». Şi maică-sa ofta şi iar ofta, cu privirea dusă, plecată parcă din lumea asta. Pentru Florina, cel mai ciudat lucru care se-ntâmplase cu maică-sa era că de foarte multe ori nu mai acorda subiectul cu predicatul. Vorbea exact ca muntenii fără şcoală: «Ei vorbeşte, ei face, ei drege». Maică-sa, care vorbise corect, ca un om cu liceul făcut, şi încă ce liceu, neavând nici scuza de-a fi munteancă. Era olteancă, iar oltenii nu fac dezacordul între subiect şi predicat; nici măcar analfabeţii. Influenţa coanei Gina? Credea că e obligată să se adapteze la mediu? Când maică-sa începuse cu-această ignorare a gramaticii, Florina îi atrăgea mereu atenţia. «Dacă-ţi spun că m-am prostit», zicea maică-sa. Până la urmă, Florina se lăsase păgubaşă. Se-nvăţase cu ideea că maică-sa însemna o cauză pierdută şi se ruga la Dumnezeu să-i ajute s-o poată veghea până-n ultima clipă. Despre o viaţă a ei personală nu putea fi vorba. Unde să găsească un om care s-o iubească într-atâta încât să vrea să-mpartă cu ea un calvar căruia nimeni n-avea cum să-i prevadă sfârşitul? O dată, când o podidise plânsul în faţa unchiului ei, pe-un ton în care Florina simţise o undă de enervare, el îi spusese: «Păstrează-ţi firea şi gândeşte-te că într-o zi o să mai şi moară şi-ai să răsufli şi tu». Dintr-odată Florina se oprise din plâns şi-o trecuseră fiorii. «Doamne, orice boală să-mi dai, dar nu una psihică, nu una care să scoată din sărite pe oricine. Cât trebuie să-l enerveze mama pe unchiul Gogu – ei doi fiind atât de apropiaţi – ca el să-mi spună asemenea vorbe, vorbe pe care nu le-ar fi spus dacă mama ar fi suferit de orice altă boală». Îşi aducea aminte cum se cuibărea la pieptul maică-sii pe când o lua de la grădiniţă de sâmbăta până duminică seara. Cum îi căuta sânii prin despicătura cămăşii de noapte şi cum îi spunea: «Să pun mâna pe ţâţucă, să-mi aduc aminte de când eram bebe mic». În acele momente maică-sa o mângâia pe creştet şi-o strângea la piept. Altminteri, Vetuţa nu se-arătase o fire tandră. O trata pe Florina ca pe-un om mare. La culcare-i spunea «noapte bună», fără niciun semn de afecţiune. N-o controla dacă se spală, dacă îmbrăcămintea-i era curată. Nu-i dădea niciun fel de sfaturi, nu se uita dacă şi-a făcut lecţiile, n-o prevenise nici măcar asupra inevitabilului semn al pubertăţii unei fete. Judecând lucrurile retrospectiv, Florina socotea că în afară de ceea ce deprinsese de la instituţiile statului venite în ajutorul mamelor slujbaşe, ea avusese regimul buruienilor, care cresc neplivite, neudate, la voia bunului Dumnezeu; ca şi păsările cerului. E drept că se străduise, în prezenţa oricui, să observe şi să deprindă ceea ce i se părea semn de educaţie şi de bună-purtare. Toată existenţa ei se afla sub semnul strădaniei. De când se-mbolnăvise Vetuţa, îşi dădea silinţa să-i arate cât mai multă afecţiune, s-o mângâie, în speranţa de a-i face bine, ceea ce însă n-avea niciun efect. Florina se gândea cum s-o fi purtat mamă-sa cu taică-său, Adrian Diaconu. De la toţi cei care-l cunoscuseră aflase că fusese un om vesel şi plin de haz. De câte ori îl pomenea, Vetuţa îşi amintea laudele pe care i le-aducea ei Adrian pentru orice: cum gătea, cum ţinea casa, cum se-mbrăca şi cât de frumos cânta ea din gură şi la pian. «Doamne, cum se poate schimba un om în asemenea hal? Cum îl nimicesc nişte-ntâmplări nefericite?! Un regim opresiv, hotărât să zdrobească o anumită categorie de oameni. Pe mine de ce trebuiau să mă dea afară de la Medicină? De ce, şi dacă nu suferi de-o boală psihică, s-o duci numai într-o fereală? Nu numai să nu spui ceva, dar nici să n-auzi ce spun alţii. Toată viaţa s-o trăieşti ca un schizofrenic: una să fii, alta să arăţi». Biata maică-sa, din patru-n patru ani deschidea circumscripţia de votare. Să nu cumva să-i ia pensia dacă nu vota. Anual trecea prin trauma revizuirii pensiei de boală. Şefa comisiei din sectorul lor era o ardeleancă mărunţică, rotofeie, cu ochi blânzi, cu surâsul mereu pe buze. Cum îi venea în cabinet câte un speriat, îl trata cu-o bomboană şi-i spunea: «Hai, liniştiţi-vă şi pe urmă stăm de vorbă». În ziua revizuirii, Florina îşi lua liber şi mergea cu maică-sa la comisie, comisie formată dintr-un medic şi-o asistentă. Doctoriţa, Voichiţa Avram, le-ntindea mâna şi le invita să ia loc. Văzând-o pe Vetuţa Diaconu cum tremură de spaimă de parcă ar fi venit la tăiere, doctoriţa le spusese odată: «Doamnă Diaconu, dac-ar fi după mine, din păcate ar trebui să fiţi pensionată definitiv, dar cum să lupt eu cu absurditatea oficială? Sunt oameni fără o mână, fără un picior, alţii care fac dializă şi trebuie să se prezinte anual la comisie. Mie mi-e ruşine când îi văd la uşa cabinetului». Şi se uitase-n ochii Florinei şi dăduse cu tristeţe din cap. Fără o mână, fără un picior să vină la revizuire! Oficialităţile şi-nchipuiau probabil că organele astea sunt ca buruienile: tu le smulgi, dar ele, ale dracului, cresc la loc! Of, Doamne, Doamne! Uneori, Vetuţa ieşea din muţenie pentru a evoca întâmplări din trecut. «După ce l-au arestat pe taică-tău, am încercat să fumez, am încercat să beau. Degeaba. Nimic nu mă făcea să uit. Când am primit certificatul lui de deces, n-am mai încercat nimic. Ştiam că e degeaba». Şi iar se cufunda în muţenie.