Emil Cioran carti

Genealogia fanatismului     În sine, orice idee este neutră, sau ar trebui să fie; dar omul o însufleţeşte, proiectându-şi în ea flacăra şi nebunia; impură, preschimbată în credinţă, ea se inserează în timp, capătă chip de eveniment: are loc astfel trecerea de la logică la epilepsie… Aşa se nasc ideologiile, doctrinele, şi farsele însângerate. Idolatri din instinct, convertim în absolut obiectele viselor şi intereselor noastre. Istoria nu este decât o defilare de false Absoluturi, o succesiune de temple înălţate unor pretexte, o înjosire a spiritului în faţa Improbabilului. Chiar când se îndepărtează de religie, omul îi rămâne aservit; străduindu-se din răsputeri să făurească simulacre de zei, el îi adoptă apoi cu febrilitate: nevoia lui de ficţiune, de mitologie triumfă împotriva evidenţei şi a ridicolului. Puterea sa de a adora este răspunzătoare de toate crimele sale: cel care iubeşte peste măsură un zeu îi constrânge şi pe ceilalţi să-l iubească, şi îi extermină dacă refuză. Orice intoleranţă, orice intransigenţă ideologică sau prozelitism dezvăluie fondul bestial al entuziasmului. Când omul îşi pierde facultatea de a fi indiferent, el devine un asasin virtual; iar dacă îşi transformă ideea în zeu, consecinţele sunt incalculabile. Nu ucidem decât în numele unui zeu sau al simulacrelor sale: excesele suscitate de zeiţa Raţiune, de ideea de naţiune, de clasă sau de rasă se înrudesc cu cele ale Inchiziţiei sau ale Reformei. Epocile de fervoare sunt pline de fapte sângeroase: sfânta Tereza nu .putea fi decât contemporană cu autodafeurile, iar Luther cu masacrarea ţăranilor. În crizele mistice, gemetele victimelor sunt paralele cu gemetele extazului… Spânzurători, temniţe, ocne nu prosperă decât la umbra unei credinţe — a nevoii de a crede care a infestat pentru totdeauna spiritul. Diavolul pare cu totul şters pe lângă cel care dispune de un adevăr, de adevărul lui. suntem nedrepţi faţă de oameni ca Nero, ca Tiberiu: ei nu au inventat conceptul de eretic; nu au fost decât nişte visători degeneraţi care se desfătau privind masacrele. Adevăraţii criminali sunt cei care stabilesc o ortodoxie în planul religios sau politic, cei care disting între credincios şi schismatic. Când refuzi să admiţi că ideile pot fi schimbate între ele, sângele curge… Sub hotărârile ferme se înalţă un pumnal; ochii înflăcăraţi prevestesc crima. Niciodată spiritul şovăitor, atins de hamletism, nu  a fost primejdios: principiul răului rezidă în tensiunea voinţei, în inaptitudinea pentru pacea desăvârşită, în megalomania prometeiană a unei rase îmbuibate de ideal care explodează sub presiunea convingerilor şi care, pentru că a batjocorit îndoiala şi lenea — vicii mai nobile decât toate virtuţile sale —, a apucat-o pe calea pierzării, a istoriei, amestec indecent de banalitate şi apocalips… Certitudinile sunt aici nenumărate: înlăturaţi-le, înlăturaţi mai ales consecinţele lor: veţi reconstitui astfel paradisul. Ce altceva este Căderea, decât urmărirea unui adevăr şi siguranţa de a-l fi găsit, pasiunea pentru o dogmă, statornicirea într-o dogmă? De aici rezultă fanatismul — tară capitală, care îi dă omului gustul eficacităţii, al profeţiei, al terorii — lepră lirică prin care molipseşte sufletele, le supune, le sfărâmă sau le exaltă… Nu i se sustrag decât scepticii (sau leneşii şi esteţii), pentru că ei nu propun nimic, pentru că — adevăraţi binefăcători ai umanităţii — ei îi nimicesc prejudecăţile şi-i analizează delirul. Mă simt mai în siguranţă lângă un Pyrrhon decât lângă un sfânt Paul, pentru bunul motiv că o înţelepciune ce rosteşte cuvinte de duh este mai blândă decât o sfinţenie dezlănţuită. Într-un spirit arzător regăseşti un animal de pradă deghizat; niciodată nu te poţi feri îndeajuns de ghearele unui profet… Depărtaţi-vă de el când înalţă vocea, chiar în numele cerului, al cetăţii sau al altor pretexte: satir al singurătăţii voastre, el nu vă iartă că trăiţi dincoace de adevărurile şi mâniile sale; isteria sa, bunul său, el vrea să vi-l împărtăşească, să vi-l impună şi să vă desfigureze. O fiinţă posedată de o convingere şi care nu caută să o comunice celorlalţi e un fenomen străin pământului, unde obsesia mântuirii face viaţa de nerespirat. Priviţi în jurul vostru: pretutindeni — larve care predică; fiecare instituţie este purtătoarea unei misiuni; primăriile îşi au absolutul lor, ca şi templele; administraţia, cu regulamentele sale — o metafizică pentru maimuţe… Toţi se străduiesc să îmbunătăţească viaţa tuturor: chiar cerşetorii, chiar bolnavii incurabili aspiră la aceasta: trotuarele lumii şi spitalele sunt pline de reformatori. Dorinţa de a deveni un izvor de evenimente acţionează asupra fiecăruia ca o dezordine mentală sau ca un blestem voit. Societatea — un infern de mântuitori! Diogene, cu lampa sa, căuta un indiferent… Îmi este de ajuns să aud pe cineva vorbind sincer despre ideal, viitor, filozofie, să-l aud spunând „noi” cu o inflexiune sigură a vocii, invocându-i pe ,,ceilalţi ” şi socotindu-se interpretul lor — ca să-l consider duşmanul meu. Văd în el un tiran ratat, un călău aproximativ, la fel de vrednic de ură ca şi tiranii, ca şi călăii de mare clasă. Fiindcă orice credinţă exercită o formă de teroare, cu atât mai înspăimântătoare cu cât agenţii ei sunt cei „puri”. Nu avem încredere în vicleni, în şmecheri, în farsori; totuşi lor nu le putem imputa nici una din marile convulsii ale istoriei; necrezând în nimic, ei nu-ţi scotocesc prin inimă sau prin gândurile cele mai ascunse; te lasă pradă nepăsării, deznădejdii sau inutilităţii tale; omenirea le datorează cele câteva clipe de prosperitate pe care le-a cunoscut: ei sunt cei care salvează popoarele chinuite de fanatici şi nimicite de „idealişti ”. Lipsiţi de orice doctrină, nu au decât capricii şi interese, vicii tolerante, de nenumărate ori mai suportabile decât ravagiile pricinuite de despotismul cu principii; căci toate relele vieţii vin dintr-o „concepţie de viaţă”. Un om politic desăvârşit ar trebui să-i aprofundeze pe vechii sofişti şi să ia lecţii de canto; — şi de corupţie… Fanaticul, în schimb, este incoruptibil: dacă, pentru o idee, Ucide, el poate la fel de bine să se lase ucis pentru ea; în amândouă cazurile, tiran sau martir, este un monstru. Nu există fiinţe mai primejdioase decât cele care au suferit pentru o credinţă: marii persecutori se recrutează printre martirii cărora nu li s-a tăiat capul. Suferinţa nu numai că nu micşorează pofta de putere, dar o aţâţă; de aceea spiritul se simte mai la largul său în preajma unui fanfaron decât în cea a unui martir; şi nimic nu-i repugnă mai mult decât spectacolul în care se moare pentru o idee… Sătul de sublim şi de măcel, el visează la un plictis provincial la scară universală, la o Istorie atât de stagnantă, încât îndoiala s-ar desena ca eveniment, şi speranţa ca o calamitate       Antiprofetul       În orice om dormitează un profet, şi când acesta se trezeşte, în lume răul mai creşte puţin… Nebunia de a predica este atât de înrădăcinată în noi, încât ea ţâşneşte din adâncimi necunoscute instinctului, de conservare. Fiecare îşi aşteaptă clipa, pentru a propune ceva: orice. Avem o voce: asta ajunge. Plătim scump faptul de a nu fi nici surzi şi nici muţi… De la gunoieri la snobi, toţi îşi cheltuiesc generozitatea criminală, toţi împart reţete de fericire, toţi vor să călăuzească paşii tuturor: viaţa în comun devine de neîndurat, iar viaţa cu sine însuşi — şi mai intolerabilă: când nu intervii în treburile altora, eşti atât de neliniştit în privinţa alor tale, încât îţi converteşti „eul” în religie, sau, apostol de-a-ndoaselea, îl negi: suntem victimele jocului universal… Bogăţia soluţiilor ce se propun aspectelor existenţei nu este egalată decât de nimicnicia lor. Istoria: manufactură de idealuri… mitologie lunatică, frenezie a hoardelor şi a singuraticilor… refuz de a privi realitatea ca atare, teribilă sete de ficţiuni… Izvorul faptelor noastre rezidă într-o pornire inconştientă de a ne considera centrul, raţiunea şi rezultatul ultim al timpului. Reflexele noastre şi orgoliul din noi transformă în planetă părticica de carne şi de conştiinţă care suntem. Dacă am avea simţul corect al poziţiei noastre în lume, dacă a compara ar fi inseparabil de a trăi, revelaţia prezenţei noastre infime ne-ar zdrobi. Dar să trăieşti înseamnă să fii orb cu privire la propriile-ţi dimensiuni… Dacă toate faptele noastre — de la respiraţie şi până la întemeierea de împărăţii sau de sisteme metafizice — derivă dintr-o iluzie despre importanţa noastră, cu atât mai adevărat e acest lucru în ce priveşte instinctul profetic. Cine, având viziunea exactă a nimicniciei sale, ar încerca să fie eficace şi să se propună ca mântuitor? Nostalgie a unei lumi fără „ideal”, a unei agonii fără doctrină, a unei maternităţi fără viaţă… Paradisul… Dar n-am putea exista nici măcar o secundă fără să ne amăgim: în fiecare dintre noi, profet este grăuntele de nebunie care ne face să propăşim în vidul nostru. Omul în chip ideal lucid, deci în chip ideal normal, nu ar trebui să recurgă la nimic altceva în afara nimicului care este în el… Mi-l închipui spunând: „Rupt de scop, de toate scopurile, nu păstrez din dorinţele şi din amărăciunile mele decât formulele lor. Rezistând ispitei de a trage o concluzie, am învins spiritul, aşa cum am învins şi viaţa, din oroarea de a căuta în ea o soluţie. Spectacolul omului — ce lucru scârbavnic! Iubirea — o întâlnire între două salive… Toate sentimentele îşi trag absolutul din mizeria glandelor. Nobilă e doar negarea existenţei, nobil e doar surâsul ce pluteşte peste peisaje nimicite.” (Odinioară aveam un „eu”; acum nu mai sunt decât un obiect… Mă îndop cu toate drogurile singurătăţii; cele ale lumii au fost prea slabe pentru a izbuti să mă facă s-o uit. Ucigând profetul din mine, cum aş mai putea avea un loc printre oameni?)       În cimitirul definiţiilor     Avem oare temei să ne închipuim un gânditor care să exclame: „Totul e de-acum pentru mine fără obiect, căci am dat definiţiile tuturor lucrurilor”? Şi dacă am putea să ni-l închipuim, cum să-l situăm în durată? Îndurăm cu atât mai bine ceea ce ne înconjoară, cu cât îi dăm un nume — şi trecem mai departe. Dar a cuprinde un lucru într-o direcţie, oricât de arbitrară, şi cu atât mai gravă cu cât este mai arbitrară, de vreme ce sufletul o ia astfel înaintea cunoaşterii — înseamnă să-l refuzi, să-l transformi în ceva insipid şi de prisos, să-l nimiceşti. Spiritul trândav şi absent — şi care nu se integrează lumii decât prin mijlocirea somnului — nu se poate exercita decât lărgind numele lucrurilor, golindu-le şi înlocuindu-le prin formule. Apoi evoluează pe ruinele lor; brice senzaţie dispare; nu mai rămân decât amintiri. Sub fiecare formulă zace un cadavru: fiinţa sau obiectul mor sub pretextul căruia i-au dat loc. Este desfrâul frivol şi funebru al spiritului. Şi acest spirit s-a risipit în ceea ce el a numit şi a circumscris. Îndrăgostit de vocabule, ura misterul tăcerilor grele, făcându-le uşoare şi pure: uşurat şi purificat de toate, a devenit şi el uşor şi pur. Viciul de a defini a făcut din el un asasin graţios şi o victimă discretă. Şi astfel s-a şters pata pe care sufletul o întindea pe spirit, singura care îi amintea acestuia că este viu.       Civilizaţie şi frivolitate     Cum am suporta uriaşa cantitate şi profunzimea frustă a operelor şi a capodoperelor, dacă spirite impertinente şi admirabile n-ar fi adăugat texturii lor franj urii dispreţului subtil şi ai ironiilor spontane! Şi cum am putea îndura codurile, moravurile, paragrafele inimii, pe care inerţia şi buna-cuviinţă le-au suprapus peste viciile inteligente şi uşuratice, dacă nu ar exista aceste fiinţe vesele pe care rafinamentul le situează în vârful şi totodată la marginea societăţii? Trebuie să le fim recunoscători civilizaţiilor care nu au abuzat de seriozitate, care s-au jucat cu valorile şi s-au desfătat zămislindu-le şi nimicindu-le. Cunoaştem oare în afara civilizaţiei greceşti, şi a celei franceze o demonstraţie mai lucid glumeaţă a neantului elegant al lucrurilor? Secolul lui Alcibiade şi secolul al XVIII-lea francez sunt două surse de consolare. În timp ce celelalte civilizaţii au putut gusta doar în ultimul lor stadiu, o dată cu dizolvarea unui întreg sistem de credinţe şi de moravuri, din exerciţiul sprinten care dă vieţii o savoare de inutilitate — aceste două secole au cunoscut plictisul nepăsător la toate şi permeabil la orice, în deplina lor maturitate, în deplina stăpânire a forţelor şi a viitorului lor. Există oare un simbol mai bun decât cel reprezentat de doamna du Deffand, bătrână, oarbă şi clarvăzătoare, care, în timp ce urăşte viaţa, gustă totuşi plăcerile amărăciunii? Nimeni nu ajunge de la bun început la frivolitate. Este un privilegiu şi o artă; e căutarea superficialului de către cei care, dându-şi seama de imposibilitatea oricărei certitudini, sunt dezgustaţi; este fuga departe de abisuri, care, fiind în mod firesc fără de fund, nu pot duce nicăieri. Rămân totuşi aparenţele: de ce nu le-am înălţa până la nivelul unui stil? Astfel poate fi definită orice epocă inteligentă. Omul ajunge să găsească mai mult farmec în expresie decât în sufletul care o poartă, în graţie decât în intuiţie; emoţia însăşi devine şlefuită. Fiinţa abandonată sieşi, fără nici o prejudecată de eleganţă, este un monstru: ea nu găseşte în sine decât zone obscure, unde, iminente, dau târcoale teroarea şi negaţia. Să ştii, prin întreaga-ţi vitalitate, că mori, şi să nu poţi ascunde asta, .este un act de barbarie. Orice filozofie sinceră neagă titlurile de glorie ale civilizaţiei, a cărei funcţie constă în a ne îndulci tainele şi în a le travesti în efecte căutate. Astfel, frivolitatea este antidotul cel mai eficace pentru răul de a fi ceea ce suntem; prin ea înşelăm lumea şi ascundem caracterul indecent al profunzimilor noastre. Fără artificiile ei, cum să nu regreţi că ai un suflet? Ce infern sunt pentru ceilalţi singurătăţile noastre epidermice! Dar tot pentru ei, şi uneori pentru noi înşine, ne inventăm aparenţele…       Să dispari întru Dumnezeu     Spiritul care-şi îngrijeşte esenţa distinctă e ameninţat la fiecare pas de lucrurile pe care şi le refuză. Atenţia — cel mai mare dintre privilegiile sale — părăsindu-l adeseori, el cedează ispitelor de care a vrut să fugă sau devine prada unor mistere impure… Cine nu cunoaşte acele temeri, acei fiori, acele vertijuri ce ne apropie de animal, şi de problemele ultime? Genunchii noştri tremură fără să se îndoaie; mâinile noastre se caută fără să se unească; ochii noştri se înalţă şi nu văd nimic… Păstrăm mândria verticală care ne întăreşte curajul; oroarea de gesturi care ne apără de demonstraţii; şi ajutorul pleoapelor pentru a acoperi priviri ridicol inefabile. Alunecarea noastră este apropiată, dar nu inevitabilă; accidentul ciudat, dar nicidecum nou; — un surâs mijeşte în zarea spaimelor noastre… nu ne vom prăvăli în rugăciune… Căci El nu trebuie să triumfe; majuscula-i trebuie compromisă de ironia noastră; inima noastră trebuie să topească fiorii pe care el ni-i hărăzeşte. Dacă într-adevăr o asemenea fiinţă ar exista, dacă slăbiciunile ne-ar birui hotărârile şi profunzimile ne-ar birui căutările, atunci de ce am mai gândi, de vreme ce dificultăţile ar fi rezolvate, întrebările amânate şi spaimele domolite? Ar fi însă prea uşor. Orice absolut — personal sau abstract — este un mod de a escamota problemele; şi nu numai problemele, ci şi rădăcina lor, care nu-i altceva decât o panică a simţurilor. Dumnezeu: cădere perpendiculară peste spaima noastră, mântuire prăvălindu-se ca un trăsnet în mijlocul căutărilor noastre pe care nici o speranţă nu le înşeală, nimicire fără ocolişuri a mândriei noastre nemângâiate şi care nu vrea să se mângâie, mers al individului pe un drum ce nu duce nicăieri, şomaj al sufletului în lipsa neliniştii… Ce renunţare poate fi mai mare decât credinţa? E adevărat că fără ea omul porneşte pe o infinitate de căi fără ieşire. Dar ştiind că nimic nu poate duce la nimic, că universul nu-i decât un subprodus al tristeţii noastre, de ce să renunţăm la plăcerea de a ne poticni şi de a ne zdrobi capul de pământ şi de cer? Soluţiile pe care ni le propune laşitatea noastră ancestrală sunt cele mai rele forme ale dezertării din faţa datoriei noastre de a avea o decenţă intelectuală. Se înşeală, trăiesc şi mor lăsându-se traşi pe sfoară: iată ce fac oamenii. Dar există o demnitate ce ne apără de dispariţia întru Dumnezeu şi care preschimbă toate clipele noastre în rugăciuni pe care nu le vom face niciodată.       Variaţiuni pe tema morţii     I. Perseverăm în viaţă pentru că ea nu se sprijină pe nimic, pentru că este lipsită până şi de umbra unui temei.  Moartea este prea exactă; toate argumentele sunt de partea ei. Misterioasă pentru instinctele noastre, ea se desemnează, în faţa cugetului nostru, limpede, fără farmece înşelătoare, şi fără falsele atracţii ale necunoscutului. Îngrămădind mistere de nimic şi monopolizând nonsensul, viaţa inspiră mai multă spaimă decât moartea: ea este marele Necunoscut. Unde poate duce atâta vid şi atâta neînţeles? Ne agăţăm de zile pentru că dorinţa de a muri e prea logică şi deci ineficace. Dacă viaţa ar avea un singur argument în favoarea ei — desluşit, de o evidenţă indiscutabilă —, s-ar spulbera; instinctele şi prejudecăţile se destramă în contact cu Rigoarea. Tot ce respiră se hrăneşte cu ceea ce nu poate fi verificat; un supliment de logică i-ar fi funest existenţei — efort către Nebunie… Daţi vieţii un scop precis: îşi pierde pe loc orice atracţie. Prin inexactitatea finalităţilor, e superioară morţii; un grăunte de precizie ar coborî-o la trivialitatea mormintelor. Căci o ştiinţă pozitivă a sensului vieţii ar pustii pământul într-o singură zi; şi nici cel mai pătimaş şi înverşunat om n-ar izbuti să mai însufleţească improbabilitatea fecundă a Dorinţei.   II. Îi putem clasifica pe oameni după criteriile cele mai capricioase: după impulsuri, înclinaţii, vise sau glande. Oamenii îşi schimbă ideile cum îşi schimbă cravatele: căci orice idee, orice criteriu vine din exterior, din configuraţiile şi accidentele timpului. Dar există ceva care vine din noi înşine, care este noi înşine, o realitate invizibilă, dar lăuntric verificabilă, o prezenţă insolită şi dintotdeauna, pe care o putem concepe clipă de clipă şi nu îndrăznim niciodată să o admitem, o prezenţă care nu e actuală decât înainte de săvârşirea ei: e moartea, adevăratul criteriu… Ea, dimensiunea cea mai intimă a tuturor celor vii, desparte omenirea în două ordine ireductibile, atât de îndepărtate unul de celălalt, încât între ele există o distanţă mai mare decât între un vultur şi o cârtiţă, o stea şi un scuipat. Intre omul care are sentimentul morţii şi cel care nu-l are, se deschide abisul dintre două lumi care nu comunică între ele; şi totuşi amândoi mor; dar unul îşi ignoră moartea, celălalt o ştie; unul nu moare decât timp de o clipă, celălalt moare întruna… Condiţia lor comună îi situează tocmai la antipozi; la cele două extremităţi şi înăuntrul aceleiaşi definiţii; ireconciliabili, îndură acelaşi destin… Unul trăieşte ca şi cum ar fi veşnic; celălalt îşi gândeşte neîncetat veşnicia şi o neagă prin fiecare gând. Nimic nu ne poate schimba viaţa, în afară de insinuarea treptată în noi a forţelor care o anulează. Ea nu-şi află înnoire nici în surprizele creşterii noastre, nici în înflorirea darurilor noastre; ele îi sunt doar fireşti. Şi nimic din ceea ce e firesc nu ar putea face din noi altceva decât ceea ce suntem. Tot ceea ce prefigurează moartea adaugă o calitate de noutate vieţii, o modifică şi o amplifică. Sănătatea o păstrează ca atare, într-o sterilă identitate; în timp ce boala este activitate, cea mai intensă din câte poate desfăşura un om, o mişcare frenetică şi… staţionară, cea mai bogată cheltuială de energie fără un singur gest, aşteptarea duşmănoasă şi pătimaşă a unei fulguraţii ireparabile.   III. Subterfugiile speranţei, ca şi argumentele raţiunii se arată neputincioase în faţa obsesiei morţii: nimicnicia lor aţâţă doar pofta de a muri. Pentru a învinge această poftă, nu există decât o singură „metodă”: să o trăieşti până la capăt, să-i înduri toate deliciile, toate spaimele, să nu faci nimic pentru a o eluda. O obsesie trăită până la saturaţie se anulează prin propriile-i excese. Stăruind asupra Infinitului morţii, gândirea ajunge să-l uzeze, să ne inspire sila de el, preaplin negativ ce nu cruţă nimic şi care, înainte de a compromite şi de a micşora atracţia morţii, ne dezvăluie cât e de zadarnică viaţa. Cel care nu s-a dedat voluptăţilor angoasei, cel care nu a savurat în gând primejdiile propriei sale stingeri şi nu a gustat din crude şi dulci nimiciri, nu se va vindeca niciodată de obsesia morţii: va fi chinuit de ea pentru vina de a-i fi rezistat; în timp ce acela care, deprins cu disciplina spaimei şi meditându-şi putreziciunea, s-a redus în mod voit la cenuşă, va privi spre trecutul morţii — el însuşi nefiind decât un înviat care nu mai poate trăi. „Metoda” sa îl va fi vindecat atât de viaţă, cât şi de moarte. Orice experienţă capitală e nefastă: straturile existenţei sunt lipsite de grosime; cel care scotoceşte prin ele, arheolog al inimii şi al fiinţei, se află, la capătul cercetărilor, în faţa unor profunzimi vide. Zadarnic va regreta podoaba aparenţelor. Astfel, Misterele antice, pretinse revelaţii ale tainelor ultime, nu ne-au lăsat nimic în materie de cunoaştere. Iniţiaţii erau neîndoielnic siliţi să nu transmită nimic; este totuşi de neconceput ca printre ei să nu se fi găsit nici măcar un singur flecar; ce poate fi mai opus naturii umane decât o asemenea încăpăţânare în a păstra o taină? De fapt, nu există nici o taină; existau rituri şi fioruri. Vălurile o dată ridicate, nu puteau dezvălui nimic altceva decât abisuri lipsite de orice consecinţă. Nu există decât iniţierea întru neant — şi întru ridicolul de a fi viu. …Şi mă gândesc la un Eleusis al inimilor ce nu mai sunt înşelate, la un Mister limpede, fără zei şi fără vehemenţele iluziei.       La marginea clipelor     Imposibilitatea de a plânge întreţine în noi gustul pentru lucruri, şi le face să existe încă: ea ne împiedică să le secătuim savoarea şi să le părăsim. Când, pe atâtea drumuri şi ţărmuri, ochii noştri refuzau să se înece în ei înşişi, ei apărau prin uscăciunea lor obiectul care îi fermeca. Lacrimile noastre risipesc natura, aşa cum transele noastre îl risipesc pe Dumnezeu… Dar, în cele din urmă, ele ne risipesc pe noi înşine. Căci noi nu suntem decât prin refuzul de a da frâu liber dorinţelor noastre supreme: lucrurile care intră în sfera admiraţiei sau a tristeţii noastre nu rămân aici decât pentru că noi nu le-am sacrificat şi nici binecuvântat cu un lichid rămas bun. …Şi astfel, după fiecare noapte, regăsindu-ne în faţa unei zile noi, irealizabila necesitate de a o umple ne înspăimântă; şi, străini în lumină, ca şi cum lumea s-ar fi cutremurat inventându-şi Astrul, fugim de lacrimi — căci una singură ar fi de ajuns spre a ne lepăda din Timp.       Dezarticularea timpului     Clipele curg una după alta: nimic nu le investeşte cu iluzia unui conţinut sau cu aparenţa unei semnificaţii; ele se desfăşoară; cursul lor este şi al nostru; le contemplăm scurgerea, prizonieri ai unei percepţii stupide. Golul inimii în faţa golului timpului: două oglinzi reflectându-şi absenţa faţă-n faţă, una şi aceeaşi imagine a nimicniciei… Ca sub efectul unei idioţii visătoare, totul se nivelează: nici vârfuri nici abisuri… Unde să descoperi poezia minciunilor, pintenul unei enigme? Cel care nu cunoaşte plictisul se află încă în copilăria lumii, când evii aşteptau să se nască; el rămâne închis faţă de timpul obosit ce-şi supravieţuieşte, care-şi râde de propriile-i dimensiuni, şi moare în pragul propriului său… viitor, târând cu el materia, înălţată brusc la un lirism al negaţiei. Plictisul este ecoul din noi al timpului ce se destramă… revelaţia golului, sleirea delirului care susţine — sau inventează — viaţa… Creator de valori, omul este fiinţa delirantă prin excelenţă, pradă credinţei că există ceva, deşi este de-ajuns să-şi ţină răsuflarea: totul se opreşte; să-şi suspende emoţiile: nimic nu mai freamătă; să-şi suprime capriciile: totul devine searbăd. Realitatea este o creaţie a exceselor, a nemăsurii şi a nesăbuinţelor noastre. Ne înfrânăm palpitaţiile? Cursul lumii se încetineşte; fără înfierbântările noastre, spaţiul este de gheaţă. Timpul însuşi nu curge decât pentru că dorinţele noastre zămislesc acest univers decorativ pe care l-ar despuia până şi o fărâmă de luciditate. Un grăunte de clarviziune ne reduce la condiţia noastră primordială: goliciunea; ,o umbră de ironie ne dezbracă de veşmintele ridicole ale speranţei, care ne îngăduie să ne înşelăm şi să imaginăm iluzia: orice drum potrivnic duce în afara vieţii. Plictisul nu este decât începutul acestui itinerariu… El ne face să simţim că timpul se scurge prea greu, inapt să ne dezvăluie un sfârşit. Desprinşi de orice obiect, neavând nimic de asimilat din exterior, ne distrugem încetul cu încetul de vreme ce viitorul nu ne mai oferă o raţiune de a fi. Plictisul ne dezvăluie o eternitate care nu este depăşirea timpului, ci ruina lui; el este infinitul sufletelor ce au putrezit din lipsă de superstiţii: un absolut plat, în care nimic nu mai împiedică lucrurile să se învârtească întruna, în căutarea propriei lor căderi. Viaţa se creează în delir şi se desface în plictis.   (Cel care suferă de un rău anume” nu are dreptul să se plângă: el are o ocupaţie. Marii suferinzi nu se plictisesc niciodată: boala îi umple, tot astfel cum remuşcarea îi hrăneşte pe marii vinovaţi. Căci orice suferinţă intensă suscită un simulacru de plenitudine şi propune conştiinţei o realitate teribilă, pe care nu o poate eluda; în timp ce suferinţa fără motiv în această nefericire temporală care este plictisul nu opune conştiinţei nimic care să o silească la un demers rodnic. Cum să te vindeci de un rău nelocalizat şi cu totul imprecis, care loveşte trupul fără să lase vreo urmă, care se strecoară în suflet fără să lase vreun semn? El seamănă cu o boală căreia i-am fi supravieţuit, dar care ne-ar fi absorbit posibilităţile, rezervele de atenţie, şi ne-ar fi lăsat neputincioşi să umplem golul care urmează dispariţiei spaimelor şi chinurilor noastre. Infernul e un port liniştit pe lângă această înstrăinare în timp, pe lângă această lâncezeală golită şi buimacă; cufundaţi în ea, nu vedem nimic altceva decât spectacolul universului care se cariază sub privirile noastre. Ce terapeutică să folosim împotriva unei boli de care nu ne mai aducem aminte şi ale cărei urmări muşcă din viaţa noastră? Cum să inventezi un leac al existenţei, cum să închei această vindecare fără de sfârşit? Şi cum să te însănătoşeşti de propria-ţi naştere? Plictisul, această convalescenţă incurabilă…)       Superba inutilitate     În afară de scepticii greci şi de împăraţii romani din perioada decadenţei, toate spiritele par aservite unei vocaţii municipale. Doar ei s-au emancipat, unii prin îndoială, ceilalţi prin demenţă, de obsesia insipidă de a fi util. Promovând arbitrariul la rangul de exerciţiu sau de vertij, după cum erau filozofi sau vlăstari dezabuzaţi ai vechilor cuceritori, ei nu erau legaţi de nimic: prin această latură, ne amintesc de sfinţi. Dar în timp ce aceştia nu se vor prăbuşi niciodată, ei se găseau la discreţia propriului lor joc, stăpâni şi victime ale capriciilor lor, adevăraţi singuratici, de vreme ce singurătatea lor era sterilă. Nimeni nu a luat-o drept exemplu, şi ei înşişi nu o propuneau nimănui; de aceea nici nu comunicau cu „semenii” lor decât prin ironie şi teroare… Să fii cel prin care are loc descompunerea unei filozofii sau a unui imperiu: ne putem oare închipui un prilej de mândrie mai trist şi mai măreţ? Să ucizi pe de o parte adevărul şi pe de altă parte măreţia, manii prin care trăiesc spiritul şi cetatea; să zgudui din temelii edificiul amăgirilor pe care se sprijină orgoliul gânditorului şi al cetăţeanului; să mlădiezi, până la deformare, resorturile bucuriei de a concepe şi de a voi; să discreditezi, prin subtilităţile sarcasmului şi ale supliciului, abstracţiile tradiţionale şi obiceiurile onorabile — ce efervescenţă delicată şi sălbatică! Nu există farmec acolo unde .zeii nu mor sub ochii noştri. La Roma, unde erau înlocuiţi, importaţi, unde erau văzuţi veştejindu-se, mare era plăcerea de a invoca fantome, cu teama însă că această versatilitate sublimă va capitula în faţa asaltului vreunei severe şi impure zeităţi. Ceea ce s-a şi întâmplat. Nu-i uşor să distrugi un idol: asta cere tot atât timp cât pentru a-l înălţa şi a-l adora. Căci nu-i de ajuns să-i nimiceşti simbolul material, ceea ce este simplu; ci rădăcinile din suflet. Cum să-ţi întorci privirile către epocile crepusculare — când trecutul pierea sub ochii pe care doar vidul îi putea orbi —  fără să te înduioşeze marea artă care este moartea unei civilizaţii? …Şi astfel visez că am fost unul dintre acei sclavi, veniţi dintr-un ţinut improbabil, trist şi barbar, pentru a-mi târî în agonia Romei o vagă deznădejde, înfrumuseţată cu sofisme greceşti. În ochii goi ai statuilor, în idolii micşoraţi de superstiţii pe cale de a se stinge, aş fi găsit uitarea strămoşilor, a servituţilor şi a părerilor de rău. Cununându-mă cu melancolia vechilor simboluri, m-aş fi eliberat; aş fi împărtăşit demnitatea zeilor părăsiţi, apărându-i împotriva crucilor viclene, împotriva năvalei de slugi şi de martiri, şi nopţile mele şi-ar fi căutat odihna în demenţa şi desfrâul Cezarilor. Expert în dezamăgiri, străpungând cu toate săgeţile unei înţelepciuni pervertite noile fervori, — în preajma curtezanelor, în lupanare sceptice sau în circuri cu fastuoase cruzimi, mi-aş fi năclăit judecăţile cu viciu şi sânge, pentru a dilata logica până la dimensiuni pe care ea nu le-a visat niciodată, până la dimensiunile lumilor ce mor.