Emil Cioran carti

Silogismele amaraciunii de Emil Cioran     Atrofia cuvîntului   Formaţi la şcoala veleitarilor, idolatri ai fragmentului şi ai stigmatului, aparţinem unui timp clinic în care numai cazurile contează. Ne interesează mai ales ceea ce scriitorul nu a exprimat, ceea ce ar fi putut spune, dar n-a spus, ne atrage doar faţa sa nevăzută. Dacă scriitorul a lăsat o operă, dacă s-a înfăţişat pe de-a-ntregul, atunci, cu siguranţă, îl vom lăsa să cadă în uitare. Magie a artistului nerealizat..., a învinsului care şi-a risipit dezamăgirile, care nu a ştiut să le facă să rodească.   Atîtea pagini, atîtea cărţi care ne-au mişcat cîndva şi pe care le recitim numai pentru a studia meşteşugul potrivirii adverbelor sau al alegerii adjectivelor!   Prostia cuprinde o doză de seriozitate care, condusă mai bine, ar putea înmulţi numărul capodoperelor.   De nu ne-am îndoi de noi înşine, scepticismul ne-ar fi literă moartă, îngrijorare convenţională, doctrină filozofică.   Nu mai vrem să îndurăm povara „adevărurilor", nici să ne lăsăm păcăliţi de ele sau să le devenim complici. Visez la o lume în care oamenii ar fi gata să moară pentru o virgulă.   Cit de mult îmi plac acele minţi socotite de mîna a doua (Joubert, mai ales) care, din discreţie, au refuzat să-şi asume propriul geniu şi, temîndu-se că-l au, şi-au dus viaţa în umbra geniului altora.   Dacă Molière s-ar fi aplecat asupra propriilor adîncuri, Pascal, comparat cu el, ne-ar părea un jurnalist.   Certitudinile exclud stilul: grija pentru exprimare e apanajul celor ce nu pot adormi într-o credinţă. Lipsiţi de un temei solid, ei se agaţă de cuvinte, simulacre de realitate, pe cînd ceilalţi, siguri pe convingerile lor, nu pun preţ pe înfăţişare şi se răsfaţă în tihna improvizaţiei.   Feriţi-vă de cei ce întorc spatele dragostei, ambiţiei, societăţii. Pentru aceste renunţări, se vor răzbuna.   Plutarh, azi, ar scrie Vieţile paralele ale rataţilor.   Romantismul englez a fost un amestec fericit de laudanum, exil şi ftizie; cel german – de alcool, provincie şi suicid.   Anumite personaje ar fi trebuit să trăiască în oraşe ale Germaniei epocii romantice. Cît de acasă ar fi fost un Gérard von Nerval la Tübingen sau la Heidelberg!   Răbdarea germanilor e fără margini, pînă şi în privinţa nebuniei, pe care Nietzsche a îndurat-o unsprezece ani, iar Hölderlin patruzeci.   Luther, prefigurare a omului modern, a întrunit toate formele de dezechilibru: în el convieţuiau un Pascal şi un Hitler…   „… numai adevărul este plăcut”. – De aici provin lacunele Franţei, respingerea Nedesluşitului şi Negurosului, antipoezia şi antimetafizica ei. Mai mult chiar decît Descartes, Boileau avea să copleşească un întreg popor, cenzurîndu-i geniul..   Infernul – precis ca un proces-verbal; Purgatoriul – fals, ca orice aluzie la cele cereşti; Paradisul – etalare de plăsmuiri serbede… Trilogia lui Dante constituie cea mai strălucită reabilitare a Diavolului pe care va fi întreprins-o vreodată un creştin.   Shakespeare: loc al întîlnirii unui trandafir cu o secure…   Să-ţi ratezi viaţa înseamnă să ajungi la poezie – fără sprijinul talentului.   Numai minţile superficiale abordează ideea cu delicateţe.   Menţionarea necazurilor administrative („the law’s delay, the insolence of office”) printre motivele care justifică sinuciderea mi se pare lucrul cel mai adînc din spusele lui Hamlet.   Modalităţile-i de exprimare fiind tocite, arta se orientează spre nonsens, spre un univers închis şi incomunicabil. Orice freamăt inteligibil – în pictură, muzică sau poezie — ne pare, pe drept cuvînt, desuet şi vulgar. Publicul va dispărea curînd şi, la scurtă vreme după el, arta. O civilizaţie care a început prin zidirea de catedrale se va sfîrşi prin ermetismul schizofreniei.   La mii de leghe depărtare de poezie, sîntem legaţi de ea prin nevoia năprasnică de a urla: ultimul stadiu al lirismului.   Să fii un Raskolnikov – fără să ai omorul drept scuză.   Aforismul e cultivat numai de cei care au cunoscut frica în mijlocul cuvintelor, frica de a se nărui împreună cu toate cuvintele.   Unde nu ne-am putea întoarce la acele vremuri în care fiinţele nu erau siluite de vocabule, la laconismul interjecţiei, la năuceala paradisiacă, la vesela stupoare de dinaintea graiului!   E uşor să fii profund: ajunge sa te laşi copleşit de propriile-ţi tare.   Orice cuvînt mă doare. Şi, totuşi, cît mi-ar plăcea să aud flori sporovăind despre moarte!   Adevărate modele de stil: înjurătura, telegrama şi epitaful.   Romanticii au fost ultimii mari cunoscători în domeniul sinuciderii.. De la ei încoace, arta le-a fost sabotată… Ca să fie din nou ce a fost, ar trebui un nou „mal du siècle”.   Privarea literaturii de fardurile care-i acoperă adevăratul chip e la fel de periculoasă ca deposedarea filozofiei de jargonul păsăresc. Să se reducă oare creaţia spirituală la transfigurarea de fleacuri? Să nu existe substanţă decît în afara articulării, în rictus şi catalepsie?   O carte care, după ce va fi nimicit totul, nu se nimiceşte şi ea ne va fi scos din sărite degeaba.   Iată-ne, monade dislocate, la capătul tristeţilor prudente şi al anomaliilor previzibile: tot mai multe semne vestesc hegemonia delirului.   „Sursele” unui scriitor sînt de căutat în temeiurile sale de ruşinare: dacă nu le descoperă în sine sau refuză să ia notă de ele, e menit plagiatului sau criticii.   Occidentalul te duce cu gîndul la un erou dostoievskian care ar avea cont la bancă.   Un bun dramaturg trebuie să aibă simţul asasinatului: de la elisabetani încoace, cine ştie să-şi omoare personajele?   Atît de bine s-a obişnuit celula nervoasă cu orice, încît nu mai putem nădăjdui că se va ivi vreodată o sminteală care, pătrunzînd in creiere, să le facă să pocnească.   De la Benjamin Constant încoace, nimeni n-a mai găsit tonul dezamăgirii.   Cel care, după ce-şi va fi însuşit principiile mizantropiei, va dori să meargă mai departe, va trebui să înveţe de la Swift: va afla cum dispreţul faţă de om poate fi adus la intensitatea nevralgiei.   Prin Baudelaire, fiziologia a pătruns în poezie, iar prin Nietzsche – în filozofie. Prin ei, dereglările organice s-au transfigurat în cînt şi în concept. Chinuiţi de boală, le-a fost scris să-i înnobileze acesteia destinul.   Taină – cuvînt pe care-l folosim ca să-i înşelăm pe ceilalţi, ca să-i facem să creadă că sîntem mai profunzi decît ei.   Faptul că Nietzsche, Proust şi Rimbaud supravieţuiesc fluctuaţiei modelor se explică prin gratuitatea cruzimii lor, prin chirurgia lor demonică, prin generozitatea otrăvii. Ferocitatea face opera să dăinuie, ferind-o de îmbătrînire. Afirmaţie fără temei? Gîndiţi-vă la prestigiul Evangheliei, carte agresivă, una dintre cele mai veninoase cîte-au fost.   Publicul se dă în vint după autorii zişi „umani”, ştie că n-are de ce să se teamă de ei; ramaşi, ca şi el, la jumătate de drum, îi vor propune o învoială cu Imposibilul, o viziune coerentă a Haosului.   Dezmăţul verbal al pornografilor vine adesea dintr-un exces de pudoare, din ruşinea de a-şi etala „sufletul” şi, mai ales, de a-l numi: e, în orice limbă, cuvîntul cel mai indecent.   În definitiv e foarte posibil ca o realitate să se ascundă îndărătul aparenţelor, dar ar fi ridicol să nădăjduim că limba e în stare s-o înfăţişeze. De ce, atunci, să ne complicam agăţîndu-ne de o anumită opinie mai degrabă decît de oricare alta, de ce să dam înapoi în faţa banalului sau a inimaginabilului, în faţa îndatoririi de a spune sau scrie orice? Un minimum  de înţelepciune ne-ar obliga să susţinem toate tezele deodată, într-un eclectism al surîsului şi al distrugerii.   Teama de sterilitate îl determină pe scriitor să producă mai mult decît i-ar îngădui-o propriile-i resurse, adăugînd la minciunile trăite multe altele, împrumutate sau plăsmuite. Sub lespedea „Operelor complete” zace un impostor.   Pesimistul trebuie să-şi găsească zilnic cîte-o nouă raţiune de a exista: e o victimă a „sensului” vieţii.   Macbeth: un stoic al crimei, un Marc Aureliu cu pumnal.   Spiritul e marele profitor al înfrîngerilor cărnii, îmbogăţindu-se pe seama ei, devastînd-o, exultînd la nenorocirile ei: trăieşte din brigandaj. Civilizaţia îşi datorează izbînda isprăvilor unui tîlhar.   „Talentul” e mijlocul cel mai sigur de a denatura totul, de a sluţi înfăţişarea lucrurilor şi de a te înşela în prinţa propriei tale persoane. Existenţa adevărată e apanajul acelora pe care natura nu i-a copleşit cu vreo înzestrare. De aceea, e greu de conceput un univers fals decît cel literar şi un om mai lipsit de adevăr decît literatul.   Singura cale de mîntuire ar fi imitarea tăcerii. Dar limbuţia noastră e prenatală. Neam de flecari, de spermatozoizi guralivi, sîntem în mod chimic legaţi de Cuvînt.   Urmărirea semnului în detrimentul semnificatului; limbajul considerat drept scop în sine, drept concurent al „realităţii”; mania exprimării. Chiar la filozofi; nevoia de înnoire în planul aparenţelor – caracteristici ale unei civilizaţii în care sintaxa primează asupra absolutului, iar gramaticianul asupra înţeleptului.   Goethe, artistul complet, e antipodul nostru: un caz pilduitor pentru ceilalţi. Neîmplinirea – ideal modern de perfecţiune – îi era străină şi nu voia să înţeleagă pericolele ce-i pîndeau pe alţii, iar pe cele ce-l priveau le-a asimilat atît de bine, încît n-a pătimit deloc de pe urma lor. Destinul lui limpede ne descurajează. Degeaba vom căuta la el secrete sublime sau sordide. Va trebui să fim de acord cu afirmaţia lui Rilke: „Nu am organ pentru Goethe.”   Nu vom fi vestejit nicicînd îndeajuns secolul al XIX-lea pentru că a înlesnit proliferarea acelui soi de glosatori, de maşini de citit, a acelei malformaţii a spiritului întruchipate de Profesor, simbol al declinului unei civilizaţii, al degradării stilului, al supremaţiei trudei asupra capriciului. Să vezi totul din exterior, să sistematizezi inefabilul, să nu priveşti nimic drept în faţă, să inventariezi părerile altora!… Orice comentariu al unei opere e rău sau inutil, căci tot ce nu e direct e nul. Odinioară, profesorii se aplecau cu precădere asupra teologiei. Aveau cel puţin scuza că materia lor era absolutul, că se limitau la Dumnezeu, pe cînd în vremea noastră nimic nu se poate sustrage competenţei lor ucigaşe.   Ne deosebeşte de înaintaşi dezinvoltura cu care privim Taina. I-am schimbat pînă şi numele: aşa s-a născut Absurdul.   Şiretlicul stilului: să dea amărăciunilor banale o turnură insolită, să înfrumuseţeze mărunte necazuri, să voaleze golul, să existe prin cuvînt, prin frazeologia suspinului sau a sarcasmului!   E uimitor că posibilitatea de a avea cîndva un biograf nu a făcut pe nimeni să renunţe să aibă o viaţă.   Suficient de naiv ca să pornesc în căutarea Adevărului, cîndva am dat ocol, pe rînd – şi, de fiecare dată, în zadar – prin sumedenie de discipline. Începusem să mă statornicesc în scepticism, cînd mi-a venit în gînd să consult, ca pe o ultimă cale de scăpare, Poezia: cine ştie? Poate-mi va fi ea de folos, poate că sub arbitrariul ei se-ascunde vreo revelaţie ultimă. Zadarnic! Poezia ajunsese cu negarea chiar mai departe decît mine. M-a făcut să-mi pierd pînă şi incertitudinile.   Pentru cine a respirat Moartea, cît de tristă e duhoarea Cuvîntului!   Înfrîngerile sînt la ordinea zilei: o situaţie de care, în mod firesc, Dumnezeu beneficiază. Datorită snobilor care-l jeluiesc sau îl ocărăsc, el se bucură de o anumită trecere. Cîtă vreme, însă, va mai fi interesant?   „Avea talent; totuşi, nimeni nu se ocupă de el. A fost uitat. – Pe bună dreptate: nu s-a îngrijit îndeajuns ca să fie rău înţeles.”   Nimic nu usucă mai mult spiritul ca repulsia de a concepe idei obscure.   Ce face înţeleptul? Se resemnează să vadă, să mănînce etc., acceptă, fără să vrea, acea „rană cu nouă deschizături” care e trupul, după Bhagavad-Gîta. Înţelepciunea? Să înduri cu demnitate înjosirea la care ne supun găurile noastre.   Poetul: un şiret care-şi îngăduie să lîncezească după pofta inimii, care se încrîncenează în perplexitate, străduindu-se s-o obţină prin toate mijloacele. Apoi, naivă, posteritatea se înduioşează şi-l compătimeşte…   Aproape toate operele sînt făcute cu străfulgerări de imitaţie, cu fiori deprinşi de la alţii şi cu extaze furate.   Prolixă prin firea ei, literatura trăieşte pletoră de vocabule, din cancerul cuvîntului.   Europa nu oferă încă suficient de multe ruine pentru a permite o înflorire a epopeii. Avem totuşi toate temeiurile să prevedem că, din gelozie faţă de Troia şi din dorinţa de a o imita, va furniza teme atît de însemnate, încît romanul şi poezia nu vor mai fi de ajuns…   Aş fi bucuros să-l invoc ca predecesor pe Omar Khayyam mîhnirile lui peremptorii… El, însă, credea încă în ceva, în vin.   Am dobîndit ceea ce am eu mai bun — dîra de lumină care mă ţine departe de lume – prin cîteva, rare, convorbiri cu ticăloşi înrăiţi, cîţiva ticăloşi nemîngîiaţi care, victime ale străşniciei propriului lor cinism, nu se mai puteau agăţa de nici un viciu.   Înainte de a fi o eroare de fond, viaţa e o greşeală de gust, pe care nici moartea, şi nici chiar poezia nu ajung s-o îndrepte.   În „marele dormitor” care este universul – după un text taoist – coşmarul e singurul mod de a fi lucid.   Nu vă daţi pe mîna literaturii dacă, avînd sufletul neguros, sînteţi ademeniţi de claritate: nu veţi lăsa în urma voastră decît suspine inteligibile, sărmane cioburi ale refuzului de a fi fost voi înşivă.   În zbuciumul minţii găsim o ţinută pe care am căuta-o zadarnic în zbuciumul inimii.   Scepticismul este eleganţa anxietăţii.   A fi modern înseamnă să cîrpăceşti în Incurabil. Tragicomedia învăţăcelului: mi-am făcut praf şi pulbere gîndirea ca să-i întrec pe moralişti care nu mă învăţaseră decît s-o fac fărîme… Pungaşul Prăpastiei.

Schimbarea la fata a Romaniei de Emil Cioran   CAPITOLUL I Tragedia culturilor mici Cele cîteva milenii de istorie de care ne dispensăm numai în ignoranţă sau în extaz — două poluri a‑istorice, — ne obligă la o viziune macroscopică şi la o selecţiune implacabilă a desfăşurărilor omeneşti. Cine nu simte nevoia să fie judecător al trecutului se desolidarizează de o întreagă lume ce l‑a precedat, chiar dacă instinctul îl integrează prin legături invizibile; nu mai puţin este lipsit de existenţă în viitor acel ce nu se angajează în profeţie, ca într‑o actualitate. De la Hegel, am învăţat cu toţii un adevăr devenit platitudine în gîndire, că sensul mai adînc al vieţii istorice este realizarea conştiinţei, că progresul în istorie este un progres în conştiinţă. Interiorizarea spiritului, în drumul lui de eliberare de natură, îi creează o distanţă de propriile lui realizări, menţinîndu‑l într‑o culme căreia omul se abandonează ca unei perspective ultime. Conştiinţa este cu atît mai cuprinzătoare cu cît actualitatea ei înglobează mai activ trecutul, încît perspectivismul istoric defineşte dimensiunile conştiinţei. O viziune macroscopică a istoriei te face contemporan tuturor momentelor esenţiale ale devenirii umane, precum îţi înstrăinează detaliul omenesc, accidentele evoluţiei.La drept vorbind, nu există viziune microscopică, fiindcă fenomenele de mîna a doua n‑au o valoare în sine, ele fiind fie pregătiri, fie urmări ale fenomenelor centrale. Limitarea numerică a acestor fenomene îşi are o raţiune în structura particulară a istoriei, care, nefiind un tot continuu, se desfăşoară prin dinamismul culturilor mari. Acestea nu sînt discontinue în mod necesar: influenţele dovedesc în ce grad se condiţionează. În fenomenul lor, nu este important însă eterogenul, elementele adăugate din afară şi înglobate, ci sîmburele lăuntric, predeterminarea spre o formă specifică. Precum, în biologie, ortogeneza ne revelează viaţa ca născîndu‑se şi afirmîndu‑se sub determinantul condiţiilor interne şi al unor direcţii lăuntrice care înving rezistenţa mecanică a mediului exterior, tot aşa, în lumea istorică există o ortogeneză a culturilor, care justifică individualitatea fiecăreia prin condiţii şi determinante originare, printr‑un impuls specific. Marşul marilor culturi în istorie seamănă, de aceea, unei fatalităţi; căci nimic nu le poate opri de la pornirea lor de a se afirma şi individualiza, de a impune stilul lor de viaţă altora şi de a robi totul fascinaţiei lor violente. Existînd relativ puţine culturi mari, numărul fenomenelor istorice este fatal limitat. Atîtea popoare şi‑au ratat soarta neputîndu‑se împlini spiritual şi politic, rămînînd condamnate la etnic, la mărginirile etnicului, incapabile să devină naţiuni şi să creeze o cultură! — Precum există o graţie cerească, trebuie să fie şi o graţie pămîntească. Şi cine este atins de această graţie? Orice mare cultură. Căci marile culturi sînt sărutate de oameni, precum sfinţii de îngeri. …De cîte ori harta continentelor ni se deschide în faţă, ochii se aţintesc numai asupra ţărilor atinse de graţia terestră. Culturile care au avut un destin al lor, dar care au fost mai cu seamă un destin pentru altele… pentru toate culturile mici,care şi‑au răcorit sterilitatea în umbra celor mari.   Istorie înseamnă — pentru a cita numai cîteva: Egiptul, Grecia, Roma, Franţa, Germania, Rusia şi Japonia, culturi care s‑ au individualizat pe toate planurile, — legîndu‑le printr‑o convergenţă şi o corespondenţă intimă, dar sesizabilă. Limitarea numărului lor nu‑şi are explicaţia numai într‑o insuficienţă a unui sîmbure generator originar, ci şi în faptul că lumile de valori — pe care le realizează fiecare cultură în parte — sînt limitate. Fiece mare cultură este o soluţie a tuturor problemelor. Dacă există o pluralitate de soluţii, nu există totuşi o infinitate. Grecia antică sau Franţa, de exemplu (poate cele mai împlinite culturi), au soluţionat — în genul lor — toate problemele ce se pun omului, s‑au echilibrat cu toate incertitudinile şi şi‑au inventat toate adevărurile. Din perspectiva transistorică a unui înţelept, soluţia franceză sau greacă poate fi nevalabilă; dar să ne gîndim ce leagăn plăcut a constituit ea pentru orice grec sau francez, născuţi în adevărurile şi concluziile ei. A fi asimilat imanent într‑o cultură înseamnă a păstra, în îndoieli, în viziune şi în atitudine, limita impusă de cadrul acelei culturi. Labilitatea acestuia demarcă un început de declin, un apus stilistic, o dezintegrare a direcţiunii lăuntrice. Este caracteristică micilor culturi — formaţii periferice ale devenirii, labilitatea, nu numai în obiectivări, ci şi în sîmburele lor, în centrul primordial şi iradiant, în esenţa lor deficientă. Ce înseamnă în univers: Suedia, Danemarca, Elveţia, România, Bulgaria, Ungaria, Serbia etc.? Culturile mici n‑au o valoare decît în măsura în care încearcă să‑şi înfrîngă legea lor, să se descătuşeze dintr‑o condamnare, care le fixează în cămaşa de forţă a anonimatului. Legile vieţii sînt unele la culturile mari şi altele la cele mici. Primele îşi consumă evoluţia floral, cresc natural înspre mărirea lor; Franţa n‑a ştiut niciodată că e mare, fiindcă a fost totdeauna şi a simţit acest lucru necontenit. Complexele de inferioritate caracterizează formele minore de viaţă, a căror devenire nu se poate concepe fără exemplu, fără prototip.   Deficienţele culturilor mici sînt aşa de mari, încît, lăsate în cursul lor firesc, degenerează în caricaturi. Biologiceşte, pot reprezenta un exemplu rar; le lipseşte totuşi instinctul, care să le mîne spre destinaţia lor esenţială. Culturile mari dispun pînă la hipertrofie de un instinct istoric, adică de o pornire nestăvilită de a‑şi revărsa toate posibilităţile în mărginirea devenirii lor, de a‑şi epuiza ultimele resurse în procesul existenţei, de a nu rata nici un element din potenţialul spiritului. Instinctul istoric se deosebeşte însă esenţial de simţul istoric. De la Nietzsche şi de la Spengler, am învăţat că interesul pentru istorie e caracteristic decadenţei, cînd spiritul, în locul elanului creator, a adîncirii în intensitate, tinde la o cuprindere extensivă, la înţelegerea ca atare, la pierderea retrospectivă în lume. Simţul istoric temporalizează toate formele şi toate valorile, încît categorialul şi valabilul prind rădăcini în lume ca orice relativitate concretă. Cînd şi atunci sînt superstiţia simţului istoric, a cărui hipertrofie inevitabilă a dat naştere istorismului modern. Zorile culturilor şi formelor aurorale ale spiritului sînt străine de tentaţiile acestui simţ. Orice cultură mare se creează în atmosfera învăluitoare a unei eternităţi, absorbită de individ prin toţi porii. Constructorii de catedrale în zarea modernităţii, de piramide în cea egipteană sau eroii lumii homerice au trăit fără distanţa de creaţia lor, şi fiecare piatră ridicată sau fiecare gest de sacrificiu se stratificau într‑o ordine definitivă a lumii, într‑o arhitectonică divină sau cosmică şi foarte puţin umană. Relativismul istoric este o pervertire a sensibilităţii temporale. După ce o cultură şi‑a lichidat avutul în creaţii, începe distanţa de ea însăşi în perspectiva asupra trecutului ei şi a altora. Naivitatea creatoare a încetat, urmată fiind de dualismul, inerent înţelegerii istorice, care separă spiritul de lumea căreia i se aplică. Înălţarea florală a spiritului, în perioadele creatoare ale culturilor, le împrumută o naivitate pe care cu greu am căuta‑o în luciditatea searbădă a culturilor mici. Un popor care se lansează în istorie de la întîiul act de viaţă lunecă pe soarta sa. Respiraţia în mitologie, diferenţierea vieţii religioase de cea politică, creaţia unui stil propriu spiritual şi politic, accesul la putere şi consecinţa lui, imperialismul etc., indică o evoluţie firească, o iresponsabilitate în evoluţie. Închegarea etnică a poporului francez l‑a făcut să treacă treapta istorică. Şi aşa orice popor cu destin, care a despicat lumea şi i s‑a constituit axă. Căci de la întîiul gest de viaţă, el trebuie să aducă în lume ceva care, desfăşurat în timp, devine pentru el totul. Intrării lui în istorie nu există piedici din afară. Zorile lui sau sînt o fatalitate, sau nu sînt. — De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decît germanii, am trebuit să ne aşteptăm soarta o mie de ani? Situaţia geografică defavorabilă, neprielnicia condiţiilor, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare, elemente de mărire proprie, dacă pornirea de a face istorie, pornirea oarbă şi primordială ne‑ar fi aruncat irezistibil în vîrtejul universal. Astăzi la ce‑am ajuns? La voinţa de a face istorie. Cine a înţeles acest lucru este lămurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e raţional, abstract, conştient în tragicul nostru. Cu adevărat, cele cîteva milenii de istorie ne‑au făcut necruţători cu subistoria noastră. Aspiraţia nemărturisită, dar constantă, a unui popor, ridicat prin creaţii la mare cultură, trebuie să fie închegarea lumii întregi în jurul său. Aceasta este ideea pentru care luptă — ştiind sau neştiind — culturile mari. Prin conţinuturi, mesianismele se deosebesc, se opun, se războiesc; numai substratul este identic. Motivele generatoare sînt aceleaşi,numai motivările altele. Să ne gîndim la cîteva idei de misiune şi la sensul lor mai adînc, la antinomia ideologică şi istorică a mesianismului, dar la identitatea substanţială a rădăcinilor lor. Două popoare mesianice nu pot trăi în pace. Neservind acelaşi sens în lume, dar luptînd cu o intensitate şi cu un dramatism egal pentru ideea (în fond pentru destinul) lor, conflictul se agravează cu cît acea „idee“ este mai matură în substanţa acelui popor. De la profeţii evrei pînă la Dostoievski (ultimul mare vizionar mesianic), ştim că fiecare neam ce‑şi deschide cale în istorie luptă pentru o idee a lui şi pentru o formulă de salvare, pe care o crede universală şi definitivă. Credinţa lui Dostoievski că poporul rus va salva lumea este singura expresie valabilă a unui crez mesianic. În formă brutală, mesianismul a fost totdeauna reprezentat de germani, ruşi şi evrei. Menirea lor nu‑i poate purta decît pe drumuri izolate sau în antagonisme dramatice. Toată istoria Franţei n‑a fost decît desfăşurarea concretă a unei misiuni, căreia nu is‑a mărturisit zgomotos, fiindcă o avea în sînge şi o înfăptuia natural. Încă din Evul Mediu, concepţia lui Gesta Dei per Francos, iar în perioada modernă la civilisation française, La France éternelle au fixat Franţa în conştiinţa cetăţeanului francez ca unica realitate substanţială de cultură. În decursul secolelor, rivalitatea dintre Franţa şi Germania a fost aproape totdeauna soluţionată în avantajul primei, căci Germania, nefiind realizată politiceşte decît în cîteva culmi ale istoriei sale (imperiul lui Otto, Bismarck), a exercitat o dominaţie culturală, şi aceea indirect, prin reacţiunea celorlalte naţiuni, în speţă Franţa. Lutheranismul, romantica, hitlerismul au provocat crize în lume, prin reacţiune. Lipsa unei viziuni universaliste i‑a izolat spiritual pe germani, care, pentru a se salva de la particularismul lor organic, s‑au refugiat în imperialism. Setea de spaţiu, dorinţa de realizare în întindere, de împlinire prin cuceriri, nu exprimă decît exterior şi concret ideea mesianică germană, a cărei învolburare metafizică nu este lipsită de cele mai practice corespondenţe. Nu există mesianism abstract, care să se satisfacă în formule şi să nu vizeze ceva concret, prea concret. Imperialismul este implicaţia practică a mesianismului. Sînt totuşi naţiuni imperialiste care n‑au fost niciodată mesianice, fiindcă n‑au luptat pentru o idee istorică. Aşa, de exemplu: englezii, al căror imperialism este pur utilitarist, sau, în lumea antică, romanii, care n‑au luptat decît pentru o idee imperialistă, iar nu pentru un sens spiritual. Despre romani se poate spune că au constituit o mare naţiune; dar n‑am respecta nuanţele, de am numi‑o cultură mare. O naţiune care a dat lumii numai o conştiinţă juridică, metode de colonizare şi istoriografie n‑a depăşit categoriile elementare ale spiritului. Mesianismul francez şi cel germanic îşi justifică antinomia durabilă nu numai în ireductibilitatea ca atare a orientării mesianice, ci şi într‑o sumă de elemente psihologice şi spirituale, care diferenţiază specific fizionomiile naţiunilor. În cultura franceză, care este o cultură de stil şi în care graţia temperează elanurile vitalităţii, n‑a existat niciodată, ca o problemă torturantă şi dramatică, antinomia dintre viaţă şi spirit. (În Franţa, bergsonismul este o erezie.) Francezul trăieşte mai unitar, nici prea departe de viaţă şi nici prea aproape de ea. Din acest motiv, nu veţi găsi niciodată la francezi neliniştea şi teama de a te fi dezintegrat din conţinuturile fireşti ale umanităţii, de a fi riscat totul şi de a fi pierdut simţul măsurii. În Franţa, oamenii sînt stăpîni pe gîndurile lor; în Germania, orice gînditor se simte depăşit de sistemul său. Odată pornit pe calea elaborării, el nu‑şi mai poate domina gîndurile, care evoluează înspre formele cele mai ciudate. Amestecul de sublim, de grotesc şi de monumental îl veţi întîlni în aproape toate sistemele germane de filozofie. În Franţa, toată lumea are talent; rar găseşti un geniu. În Germania nimeni nu are talent, dar un geniu compensează lipsa de talent a tuturora. Gîndiţi‑vă la toate geniile germanice: fiecare aduce cu el o lume, o nouă formă de existenţă. Cu Hegel, cu Wagner şi cu Nietzsche s‑au născut lumi noi. Fiecare dintre ei ar fi fost în drept să spună că lumea începe de la el. Sîntem obişnuiţi să considerăm în omenesc numai o sumă limitată de valori, un număr redus de posibilităţi, o formă determinată de existenţă. Dintr‑o astfel de perspectivă, este natural ca aceşti creatori să fi depăşit omenescul. Existenţa şi opera tuturor geniilor germanice au ceva inexplicabil, inaccesibil, vădit inuman. Ele se împletesc cu elemente catastrofice, cu viziuni apocaliptice, cu elanuri ameţitoare, răsărite dintr‑un neînţeles fond lăuntric. Nietzsche spunea că Beethoven reprezintă năvala barbariei în cultură. Aceasta este tot atît de adevărat pentru Nietzsche însuşi. Barbaria germanică rezultă din incapacitatea germanilor de a menţine un echilibru între viaţă şi spirit. Dezechilibrul nu se exprimă atît prin oscilaţia între aceste două realităţi, prin prizonieratul succesiv în ele, cît prin vieţuirea simultană într‑ un contrast, care determină în existenţa omului prezenţa unei structuri antinomice. Neputîndu‑şi armoniza aceste două elemente ale existenţei, viaţa din el izbucneşte într‑o explozie primară, barbară şi elementară, iar spiritul construieşte, alături de viaţă sau deasupra ei, sisteme şi perspective ce variază de la o mărime halucinantă la fantezii inutile şi sterile. Barbaria rezultă din incapacitatea de a găsi o formă care să închege pe un plan derivat antinomii originare. Toată amploarea culturii germane derivă din această incapacitate, din această disproporţie care închide în sine un tragic impresionant. Arhibanala distincţie între dinamismul germanic şi statismul francez nu trebuie interpretată ca o degenerare franceză şi o exuberanţă germanică, ci ca o diferenţă de tensiune. Francezii sÎnt vii fără să depăşească formele care îmbracă viaţa; nemţii nu pot fi vii decît prin lipsa de formă, prin elementar şi primordial. Şi izbucnirea vieţii în ei are totdeauna ceva inuman, ce sfidează convenienţele. Întreg mesianismul germanic are acest caracter elementar, exploziv şi orgolios, în deosebire de cel francez, discret şi rezervat, dar nu mai puţin imperialist. Discreţia mesianismului francez, masca permanentă sub care se ascunde,ne face să înţelegem de ce el a fost privit totdeauna cu mai multă simpatie decît sinceritatea brutală a celui teutonic. Determinarea omului german ca o existenţă frămîntată în antinomii, în contradicţii şi tensiuni, incapabilă de a se menţine numai la nivelul normal şi la stilizarea formală a culturii, explică de ce îl poţi numi oricum, numai „cult“ în sensul obişnuit, nu. Germania are o existenţă aparte în Europa. Astfel, pentru ea, ceea ce înţelegem noi prin cultură nu este de cele mai multe ori decît mediocritate stilizată. Rusia şi Germania nu pot fi înţelese de celelalte ţări. Franţa a iubit totdeauna omul de societate, fin, politicos, subtil, rafinat şi intelectualizat. Eroul, ca o fiinţă ce sparge formele vieţii şi se avîntă iraţional într‑un elan demiurgic, care dintr‑un exces de viaţă simte dorinţa de moarte şi care nu devine simbol decît prin renunţare, n‑a fost niciodată un ideal sau un cult francez. Dar ce putea creşte din barbaria, din excesul infinit al sufletului germanic, altceva decît un cult nemărginit pentru erou ca atare? Germania niciodată n‑a fost creştină în sensul propriu al cuvîntului. Cultul eroului a fost pentru sentimentul ei intim mai mult decît cultul sfinţeniei. Orice neamţ este interior mai aproape de viziunile eroice ale mitologiei germane, decît de concepţia de viaţă creştină. Încreştinarea germanilor a însemnat de fapt o germanizare a creştinismului. Izolarea de romanitate a fost totdeauna un ideal german. Nemţii n‑au depăşit niciodată idealul de erou. Reacţiunea teologilor naţional‑socialişti împotriva teologiei dialectice (Karl Barth) este motivată pe faptul că acest curent, prin pesimismul său antropologic, exclude orice hotărîre concretă şi eficace în timp. Distanţa între Dumnezeu şi om a devenit atît de mare în concepţia acestor teologi, încît omul nu mai poate fi salvat decît prin intervenţia divină, acţiunea omului ca atare fiind irelevantă şi nulă. Că idealul german este eroul, iar nu sfîntul, o dovedeşte, în efortul de regermanizare a creştinismului, înlocuirea ideii de caritas prin cea de onoare. Ideea de onoare, de orgoliu bazat pe nobleţe, este o idee specific necreştină.   Cu cît se adînceşte în diverse domenii orientarea înspre un caracter specific germanic, cu atît ne sînt nouă, străinilor, mai inaccesibile aceste domenii. Artiştii particular teutonici ne sînt şi cei mai îndepărtaţi. Majoritatea nemţilor sînt de acord că Mathias Grünewald reprezintă o viziune specific germană a lumii, mai mult decît Dürer şi mai mult decît Holbein, la care predominarea linearului a împiedicat realizarea unei viziuni de un dramatism infinit, ce o întîlnim totdeauna la Grünewald. Dintre toţi artiştii Germaniei, acesta este cel mai greu de înţeles. Pentru latini, el e de‑a dreptul ininteligibil. Arta italiană ne‑a obişnuit cu paradoxalul suferinţei frumoase. În toată arta italiană, durerea este imaterializată prin frumuseţe, încît estetizarea ei răpeşte acel caracter de materialitate grea, de bestialitate şi ireparabil; în cea germană (ca şi în cea rusă), dimpotrivă, aceste caractere se revelează în strania lor măreţie. De aceea madona în arta nordică este de o tristeţe atît de adîncă, iar în cea rusă nu‑i lipsesc lacrimile, în deosebire de madona în arta sudică, a cărei transcendenţă este un amestec de interioritate şi de Eros transfigurat. Unii teologi protestanţi au vrut să scoată din acest fapt un argument pentru autenticitatea creştinismului nordic faţă de creştinismul sudic, de esenţă romanică. Ce e drept, nordul a înţeles mai adînc suferinţa, a avut un sentiment mai persistent al morţii şi o experienţă mai interioară a tragediei. Dar nordul (în speţă Germania) n‑a avut niciodată umilinţa, caritatea şi pietatea reţinută, intimă şi discretă, care au definit în sud mişcarea cea mai autentic creştină, franciscanismul. Nemţii nu s‑au simţit prea bine în creştinism, deşi ca profunzime religioasă sînt superiori latinilor (cu excepţia spaniolilor).

Marturisiri si anateme de Emil Cioran   La liziera existenţei   Cînd Cristos a coborît în infern, dreptcredincioşii întru legea cea veche, Abel, Enoh, Noe, i-au întîmpinat cu neîncredere învăţătura şi n-au răspuns chemării sale. L-au crezut trimisul celui Viclean, de ale cărui mreje se temeau. Numai Cain şi cei din spiţa lui au primit ori s-au făcut că primesc noua doctrină, l-au urmat pe Isus şi au părăsit infernul împreună cu el. — Iată ce propovăduia Marcion. «Izbînda celui rău», vechea obiecţie adusă ideii de Creator milostiv sau măcar onorabil — cine a argumentat-o mai temeinic decît acest eretic, cine i-a mai desluşit cu atîta pătrundere caracterul insurmontabil?   *   Paleontolog de ocazie, am petrecut mai multe luni meditînd asupra scheletului. Rezultat: abia cîteva pagini. .. Subiectul, ce-i drept, nu îndemna la prolixitate.   *   A-i supune aceluiaşi tratament pe poet şi pe gînditor mi se pare o greşeală de gust. Sînt domenii de care filozofii n-ar trebui să se apropie. Să dezarticulezi un poem la fel cum dezarticulezi un sistem e un delict, ba chiar un sacrilegiu. Lucru ciudat: poeţii exultă cînd nu pricep ce se înşiră despre ei. Jargonul îi măguleşte şi le dă iluzia unui progres. Această slăbiciune îi coboară la acelaşi nivel cu glosatorii lor.   *   Pentru budism (la drept vorbind, pentru Orient în general), neantul nu comportă semnificaţia întru cîtva sinistră pe care i-o atribuim noi. El se confundă cu o experienţă-limită a luminii sau, dacă vreţi, cu o stare de veşnică absenţă luminoasă, de vid radios: e fiinţa care şi-a depăşit toate atributele, sau mai curînd o non-fiinţă în chipul cel mai înalt pozitivă şi care răspîndeşte o fericire fără materie, fără substrat, fără nici un reazem în vreuna din lumi.   *   Singurătatea mă împlineşte într-atît, că pînă şi cel mai neînsemnat rendez-vous e pentru mine o crucificare.   *   Filozofia hindusă urmăreşte eliberarea; a grecilor, cu excepţia lui Pyrrhon, a lui Epicur şi a cîtorva inclasificabili, este decepţionantă: nu caută decît... adevărul.   *   Nirvana a fost comparată cu o oglindă ce n-ar mai reflecta nici un obiect. Cu o oglindă, aşadar, veşnic pură, veşnic nefolosită.   *   Cristos l-a numit pe Satan: «Prinţul lumii acesteia»; Sfîntul Pavel, vrînd să-i întărească spusa, avea să pună punctul pe i: «dumnezeu al acestei lumi». Cînd asemenea autorităţi în materie îi spun pe nume celui ce ne cîrmuieşte, mai avem oare dreptul să facem pe dezmoşteniţii?   *   Omul e liber, dar nu şi în adîncul fiinţei sale. La suprafaţă, el face ce vrea; în straturile sale neştiute, «voinţă» este o vorbă lipsită de sens.   *   Pentru a-i dezarma pe invidioşi, ar trebui să ieşim pe stradă în cîrje. Numai tabloul decăderii noastre îi îmblînzeşte oarecum pe prietenii şi pe duşmanii noştri.   *   Pe bună dreptate ne credem, în fiece epocă, martori la dispariţia ultimelor urme ale Paradisului terestru.   *   Iarăşi Cristos. După o povestire gnostică, din ură pentru fatum, el s-ar fi înălţat la cer ca să tulbure ordinea sferelor şi să ne împiedice să iscodim astrele. În acea răvăşeală, ce s-o fi întîmplat cu steaua mea, sărmana?   *   Kant a trebuit să aştepte anii din urmă ai bătrîneţii pentru a vedea părţile întunecate ale existenţei şi a semnala «eşecul oricărei teodicei raţionale» .   ... Alţii, mai norocoşi, şi-au dat seama de asta mai înainte chiar de a începe să filozofeze.   *   S-ar zice că materia, invidioasă pe viaţă, o spionează ca să-i descopere punctele slabe şi ca s-o pedepsească pentru iniţiativele şi trădările ei. Căci viaţa nu e viaţă decît trădînd materia.   *   Sînt distinct de toate senzaţiile mele. Nu reuşesc să pricep cum se întîmplă asta. Nu reuşesc nici măcar să pricep cine le încearcă. Şi de altfel cine-i acest eu din cele trei propoziţii?   *   Tocmai am citit o biografie. Ideea că toate personajele evocate nu mai există decît în această carte mi s-a părut atît de insuportabilă, încît a trebuit să mă întind în pat ca să nu leşin.   *   Cu ce drept îmi arunci în faţă adevărurile mele? Îţi permiţi o familiaritate pe care n-o accept. Tot ce susţii este exact, recunosc. Dar nu ţi-am îngăduit să fii sincer cu mine. — (După fiecare acces de furie, ruşine însoţită de obişnuita umflare în pene: «Asta, cel puţin, e viaţă adevărată», urmată, la rîndu-i, de o ruşine şi mai mare.)   *   «Sînt un laş, nu pot îndura suferinţa de a fi fericit.» Ca să desluşesc pe cineva, ca să-l cunosc cu adevărat, îmi e destul să văd cum reacţionează la această mărturisire a lui Keats. Dacă nu înţelege pe dată, e de prisos să continui.   *   Spăimîntătură — ce păcat că acest cuvînt a dispărut o dată cu marii predicatori!   *   Omul fiind un animal bolnăvicios, orice cuvînt sau gest al lui are valoare de simptom.   *   «Sînt uluit că un om atît de remarcabil a putut să moară», i-am scris văduvei unui filozof. Nu mi-am dat seama de stupiditatea scrisorii mele decît după ce-o expediasem. Să-i trimit alta însemna să risc o nouă gafă. În materie de condoleanţe, tot ce nu e clişeu frizează necuviinţa ori absurdul.   *   Septuagenară, lady Montague mărturisea că încetase, de unsprezece ani, să se privească în oglindă. Excentricitate? Se poate, dar numai pentru cei ce nu cunosc calvarul întîlnirii zilnice cu propria mutră.   *   Nu pot vorbi decît despre ceea ce simt; or, în acest moment nu simt nimic. Totul îmi pare anulat, totul e suspendat pentru mine. Încerc să nu fac din asta motiv de amărăciune şi nici de trufie. «De-a lungul numeroaselor vieţi pe care le-am trăit, citim în Comoara adevăratei Legi, de cîte ori nu ne-am născut în van, de cîte ori nu am murit zadarnic!»   *   Cu cît omul înaintează, cu atît mai puţin va avea la ce să se convertească.   *   Cea mai bună metodă ca să te scapi de un duşman e să-l vorbeşti numai de bine, peste tot. Se va găsi cineva să i-o spună, iar el n-o să mai aibă forţa de a-ţi face rău: îi vei fi sfărîmat resortul lăuntric ... O să-şi continue războiul contra ta, dar fără vlagă şi fără consecvenţă, căci va fi încetat, inconştient, să te urască. Iată-l înfrînt, fără măcar să-şi bănuiască înfrîngerea.   *   Cunoaştem ucazul lui Claudel: «Sînt de partea oricărui Jupiter, contra tuturor Prometeilor.» Chiar dacă ţi-ai pierdut orice iluzii în privinţa revoltei, asemenea enormitate îl trezeşte pe teroristul aţipit în tine.   *   Nu le porţi pică celor pe care i-ai insultat; din contră, eşti dispus să le recunoşti toate meritele imaginabile. Această generozitate, din păcate, n-ai s-o regăseşti niciodată la cel insultat.   *   Nu mă interesează ce-i care se lipsesc de Păcatul originar. in ce mă priveşte, am apelat la el în toate împrejurările şi, fără el, nu ştiu cum aş putea evita o permanentă consternare.   *   Kandinski susţine că galbenul este culoarea vieţii. ... Înţelegem acum de ce culoarea asta e atît de supărătoare pentru ochi.   *   Cînd trebuie să iei o hotărîre capitală, lucrul cel mai primejdios e să-i ceri altuia sfatul, căci, cu excepţia cîtorva rătăciţi, nu-i nimeni să-ţi vrea cu sinceritate binele.   *   A inventa cuvinte noi ar fi, după Doamna de Staël, «simptomul cel mai sigur al sterilităţii ideilor». Remarca pare şi mai justă acum decît era la începutul veacului trecut. încă din 1649, Vaugelas decretase: «Nu-i este nimănui îngăduit să fabrice cuvinte noi, nici măcar suveranului.» Ar trebui ca filozofii, mai mult decît scriitorii, să mediteze la această interdicţie înainte chiar de a începe să gîndească!   *   Înveţi mai multe Într-o noapte albă decît într-un an întreg de somn. Altfel spus, o ciomăgeală e mult mai instructivă decît siesta.   *   Durerile de urechi de care suferea Swift se află, în parte, la originea mizantropiei lui. Dacă mă interesez atîta de beteşugurile altora, e ca să-mi găsesc de îndată puncte comune cu ei. Am uneori impresia că am împărtăşit toate chinurile celor pe care i-am admirat.   *   Azi-dimineaţă, după ce am auzit un astronom vorbind despre miliarde de sori, am renunţat să-mi fac toaleta: la ce bun să te mai speli?   *   Plictisul e desigur o formă de anxietate, dar o anxietate din care frica a fost eliminată. Cînd te plictiseşti nu te temi, într-adevăr, de nimic, decît cel mult de plictisul însuşi.   *   Orice ins care a trecut printr-o încercare îi priveşte de sus pe cei cărora nu le-a fost dat s-o îndure. Insuportabila infatuare a celor operaţi...   *   La expoziţia Paris-Moscova, cutremurare în faţa portretului, pictat de Ilia Repin, al lui Remizov tînăr. Cînd l-am cunoscut, Remizov avea optzeci şi şase de ani; locuia într-un apartament aproape gol, rîvnit, pentru fiica ei, de portăreasa care uneltea să-l evacueze, sub pretext că locul e un focar de infecţie, un cuib de şobolani. Iată unde ajunsese omul pe care Pasternak îl socotea drept cel mai mare stilist rus. Contrastul dintre bătrînul hîrbuit, jalnic, uitat de toţi şi imaginea tînărului strălucitor pe care o aveam sub ochi mi-a tăiat orice poftă de a mai vizita şi restul expoziţiei.   *   Cei vechi priveau cu suspiciune reuşita nu doar pentru că se temeau de invidia zeilor, ci şi din cauza dezechilibrului interior legat de orice succes ca atare. Să fi înţeles această primejdie — ce avantaj asupra noastră!   *   E cu neputinţă să petreci nopţi albe şi să practici o meserie: dacă, pe vremea tinereţii mele, părinţii nu mi-ar fi subvenţionat insomniile, negreşit mi-aş fi pus capăt zilelor.   *   Sainte-Beuve scria în 1849 că tineretul se îndepărtează de răul romantic spre a visa, după exemplul saint-simonienilor, la «triumful fără margini al industriei». Acest vis, realizat pe deplin, discreditează toate făptuirile noastre şi însăşi ideea de speranţă.   *   Acei copii pe care nu i-am vrut — de-ar şti ce fericire îmi datorează!   *   În timp ce dentistul îmi scormonea maxilarele, îmi spuneam că Timpul e unicul subiect asupra căruia face să meditezi, că din cauza Lui mă găsesc pe acest scaun fatal şi că totul se duce de rîpă, inclusiv ultimii dinţi ce-mi rămîn.   *   Dacă niciodată n-am avut încredere în Freud, de vină este tatăl meu: îi povestea mamei visele de peste noapte şi îmi strica în felul ăsta toate dimineţile.   *   Înclinarea spre rău fiind înnăscută, nu e nevoie să-ţi dai vreo osteneală ca s-o dobîndeşti. Copilul îşi exercită instinctele rele dintru început — şi cu cîtă dexteritate, cu cîtă competenţă, cu cîtă îndîrjire! O pedagogie demnă de numele ei ar trebui să prevadă stagii în cămaşa de forţă. Şi poate că această măsură ar trebui extinsă dincolo de copilărie, la toate vîrstele, spre marele folos al tuturora.   *   Vai de scriitorul care nu-şi cultivă megalomania, care o vede cum scade şi nu reacţionează. Foarte curînd îşi va da seama că nu devii normal fără să te coste.   *   Mă chinuia o angoasă de care nu ştiam cum o să scap. Sună cineva la uşă. Deschid. In prag, o doamnă mai în vîrstă, pe care chiar că n-o aşteptam. Timp de trei ceasuri m-a tocat la cap cu asemenea tîmpenii, încît angoasa mi s-a transformat în furie. Eram salvat.   *   Tirania îl frînge ori îl întăreşte pe individ; libertatea îl moleşeşte şi face din el o fantoşă. Omul are mai multe şanse de a se mîntui prin infern decît prin paradis.   *   Două prietene, actriţe într-o ţară din Est. Una pleacă în Occident unde ajunge bogată şi celebră, cealaltă rămîne acasă, necunoscută şi săracă. După o jumătate de secol, Într-o călătorie, îi face o vizită prietenei norocoase. «Era cu un cap mai înaltă decît mine, iar acum e chircită şi paralizată.» Urmează alte detalii, după care îmi spune în chip de concluzie: «Nu de moarte mi-e frică, ci de moartea în viaţă.» Nimic mai bun pentru a camufla o revanşă tardivă decît recursul la reflecţia filozofică.   *   Crîmpeie, gînduri trecătoare, spui tu. Dar pot fi ele numite trecătoare cînd este vorba de obsesii, de gînduri a căror esenţă e tocmai că nu trec?   *   Îi scrisesem cîteva rînduri foarte moderate, foarte cumsecade unuia care nu le merita defel. Înainte de a i le trimite, am adăugat cîteva aluzii condimentate cu un venin discret. În fine, în chiar momentul cînd puneam scrisoarea la poştă, am simţit că mă cuprinde furia şi, o dată cu ea, dispreţul pentru pornirea mea nobilă, pentru regretabilul meu succes de distincţie.   *   Cimitirul Picpus. Un tînăr şi o cucoană cam trecută. Paznicul le atrage atenţia că cimitirul e rezervat pentru urmaşii celor ghilotinaţi. Cucoana ripostează: Asta şi sîntem! Cu ce ton! În definitiv, poate că spunea adevărul. însă tonul acela înţepat m-a făcut să trec pe dată de partea călăului.   *   Deschid, într-o librărie, Predicile lui Meister Eckhart şi citesc că suferinţa îi este insuportabilă celui ce suferă pentru sine, dar că-i este uşoară celui ce suferă pentru Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îi duce povara, chiar dacă-i grea cît suferinţa lumii întregi. Nu întîmplător am nimerit peste pasajul acesta, căci prea se potriveşte celui ce nu va putea niciodată să-şi treacă povara de pe umerii săi pe ai altuia.   *   După Cabala, Dumnezeu îngăduie ca slava lui să pălească pentru ca îngerii şi oamenii s-o poată suporta. Altfel spus, Creaţia coincide cu o scădere a luminii divine, cu o sforţare Întru întuneric la care Creatorul a consimţit. Ipoteza întunecării voluntare a lui Dumnezeu are meritul de a face să ne descoperim propriile tenebre, vinovate de lipsa noastră de receptivitate faţă de o anume lumină.   *   Idealul ar fi să te poţi repeta precum ... Bach.   *   Ariditate grandioasă, supranaturală: parcă aş începe o nouă existenţă pe o planetă unde cuvîntul ar fi necunoscut, într-un univers refractar la limbaj şi incapabil de a-şi crea vreunul.   *   Nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă. Patrie asta înseamnă şi nimic altceva.   *   După ce ai citit într-o lucrare de inspiraţie psihanalistă că tînărul Aristotel fusese cu siguranţă gelos pe Filip, tatăl lui Alexandru, viitorul său elev, fără să vrei te gîndeşti că un sistem cu pretenţie de terapeutică şi în care se născocesc asemenea ipoteze nu poate fi decît suspect, căci inventează secrete din plăcerea de a inventa explicaţii şi vindecări.   *   Are ceva de şarlatan oricine izbîndeşte Într-un domeniu sau altul.   *   O vizită într-un spital şi, după cinci minute, devii budist dacă nu erai, sau redevii, dacă încetaseşi să fii.   *   Parmenide. Nu zăresc nicăieri fiinţa pe care o ridică el în slăvi şi nu mă pot imagina în sfera sa, ce n-are nici o fisură, nici un loc pentru mine.   *   În compartiment, vecina din faţă, o femeie de o urîţenie indecentă, sforăia cu gura căscată: o agonie dezgustătoare. Ce să fac? Cum să suport asemenea spectacol? — Stalin mi-a venit în ajutor. In tinereţea lui, în timp ce trecea printre două rînduri de zbiri ce-l biciuiau, s-a cufundat cu totul în lectura unei cărţi, astfel încît şi-a abătut atenţia de la ploaia de lovituri. întărit de pilda aceasta, m-am cufundat şi eu într-o carte şi m-am oprit la fiece cuvînt cu o rîvnă extremă, pînă în clipa cînd monstrul a încetat să agonizeze.   *   Îi spuneam deunăzi unui prieten că, deşi nu mai cred în scris, n-aş vrea nici să renunţ la el, că munca este o iluzie respectabilă şi, după ce mîzgălesc o pagină sau măcar o frază, Întotdeauna îmi vine să fluier.   *   Religiile, ca şi ideologiile care le-au moştenit viciile, nu sînt decît cruciade împotriva umorului.   *   Filozofii pe care i-am cunoscut erau, fără excepţie, nişte impulsivi. Meteahna Occidentului i-a marcat chiar şi pe cei ce ar fi trebuit să fie imuni la ea.   *   Să fie asemenea lui Dumnezeu, iar nu asemeni zeilor — iată ţelul adevăraţilor mistici, care ţintesc prea sus spre a se mulţumi cu politeismul.   *   Sînt căutat pentru un colocviu în străinătate, căci e nevoie, pare-se, de îndoielile mele. Scepticul de serviciu al unei lumi care apune.   *   În ce voi fi constînd — n-am s-o stiu niciodată. E drept că nu ştim nici în ce constă Dumnezeu, căci ce noimă are expresia: a consta în sine pentru noi, care nu avem un temei nici înlăuntrul, nici în afara noastră?   *   Abuzez de cuvîntul Dumnezeu, îl folosesc ades, prea ades. O fac de fiecare dată cînd ajung la o limită şi am nevoie de-o vocabulă pentru a numi ceea ce vine după. Între Dumnezeu şi De-neconceput, îl prefer pe primul.   *   Cutare cărţulie evlavioasă susţine că incapacitatea de a opta e semn că n-ai fi «luminat de lumina dumnezeiască». Cu alte cuvinte, nehotărîrea, această obiectivitate absolută, ar fi o cale a pierzaniei.   *   Musai găsesc un cusur la toţi cei care se interesează de aceleaşi lucruri ca mine...   *     Am citit o lucrare despre bătrîneţe doar pentru că fotografia autorului mă îndemna s-o fac. Acel amestec de rînjet şi de implorare, acea expresie de stupoare schimonosită — ce reclamă, ce garanţie!   *   «Lumea aceasta n-a fost creată după dorinţa Vieţii», se spune în Ginza, text gnostic al unei secte mandeene din Mesopotamia. Să ne amintim aceste vorbe de fiecare dată cînd nu dispunem de un argument mai bun pentru a risipi o decepţie.   *   După atîţia ani, după o viaţă-ntreagă, o revăd. «De ce plîngi?», a fost prima mea Întrebare. «Dar nu plîng», mi-a răspuns ea. Într-adevăr, nu plîngea: îmi zîmbea, ci vîrsta deformîndu-i trăsăturile, bucuria nu mai răzbătea pe chipul ei, pe care tot aşa de bine ai fi putut să citeşti: «Cine nu moare de tînăr o s-o regrete mai devreme sau mai tîrziu.».   *   Cel care-şi supravieţuieşte îşi ratează... biografia. În definitiv, nu pot fi socotite Împlinite decît destinele frînte.   *   N-ar trebui să ne deranjăm prietenii decît cu ocazia înmormîntării noastre. Şi poate nici atunci!   *   Plictisul, un rău considerat frivol, ne face totuşi să Întrezărim abisul din care emană nevoia de a ne ruga.   *   «Din tot ce a creat, nimic nu-l scîrbeşte pe Dumnezeu mai mult decît lumea aceasta şi, din ziua-n care a creat-o, şi-a întors faţa de la ea, într-atît o urăşte.» Nu ştiu cine era misticul musulman care a scris aceste cuvinte, n-am să ştiu niciodată numele acestui prieten.   *   Categoricul avantaj al muribunzilor: să poată debita banalităţi fără a se compromite.   *   Retras la ţară după moartea fiicei sale Tullia, Cicero, copleşit de mîhnire, îşi adresa lui însuşi scrisori de consolare. Ce păcat că nu au fost găsite şi, mai mult decît atît, ce păcat că această terapie nu a devenit curentă! E drept că, de-ar fi fost adoptată, religiile dădeau de mult faliment.   *   Un patrimoniu cu adevărat al nostru: momentele în care n-am făcut nimic ... Sînt cele care ne formează, ne individualizează, ne fac deosebiţi.   *   Un psihanalist danez care suferea de migrene rebele şi care urmase fără succes tratamentul unui confrate veni la Freud, iar acesta îl vindecă în cîteva luni. Freud însuşi o spune, şi nu avem de ce să nu-l credem. Un discipol, oricît i-ar fi de rău, nu poate să nu se simtă mai bine atunci cînd îşi întîlneşte zilnic Maestrul. Ce tratament mai bun decît să-l vezi pe cel care în ochii tăi e fără pereche că dă atîta importanţă mizeriilor tale! Puţine beteşuguri n-ar ceda în faţa unei asemenea solicitudini. Să ne reamintim că Magistrul avea toate calităţile unui fondator de sectă deghizat în om de ştiinţă. Dacă i-au reuşit tămăduiri nu e atît datorită metodei, cît credinţei sale.

Indreptar patimas de Emil Cioran   I 1. Cu rîvnă şi amar Cu rîvnă şi amar, cercat-am să culeg roadele cerului - şi n-am putut. Ele se înălţau spre nu ştiu ce alt cer, cînd mîinile le înfruptam în rodnicia lor. Crengile bolţilor se apleacă în nădejdile rugilor noastre; acestea potolindu-se, ele îşi pierd fructele. Nici flori nu înfloresc pe cer şi nici poame nu rodesc. La el acasă, Dumnezeu neavînd ce păzi, de necaz şi de urît, pustieşte grădinile omului. Nu, nu; nu pe aştri îmi voi orbi văzul. Destul mi-am pierdut din lumină cerşind pomana înălţimilor. Sătul de tot felul de ceruri - mi-am lăsat sufletul biruit de podoabele lumii. 2. „Apoi a pus heruvimi „Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără ca să păzească drumul spre pomul vieţii“ (Facerea, 3, 24). Pe acest drum am cerşit de multe ori. Şi trecătorii, mai săraci ca mine, întindeau palme deşarte în care lăsam să cadă obolul nădejdilor. Şi cum mergeam aşa în gloată năpăstuită, cărarea se-nfunda prin mlaştini şi umbra crengilor de rai se pierdea în fără-urma lumii. Nu cu sfială şi cu răbdare ne vom înstăpîni în ce-a scăpat strămoşului fatal. Cuget de foc ne trebuie - şi ascuţind arme şi nebunii, heruvimii ostili se vor topi de para sufletului nostru. Atotputernicul ne-a închis căile sale? Sădi-vom atunci alt pom, pe aici, pe unde el n-are paznici, nici săbii şi nici flăcări. Vom naşte paradisul la umbra caznelor - şi blînd ne-om odihni sub ramuri pămîntene, ca îngeri ai desăvîrşirii de o clipă. El să rămînă cu o veşnicie fără nimeni; noi mai departe vom păcătui, muşcînd din merele ce putrezesc sub soare. Îndrăgind ştiinţele greşelii, vom fi asemenea Lui, şi - prin durerile Ispitei - mai mari chiar. Crezut-a El prin moarte să ne facă robi şi să-i slujim. Dar noi pe îndelete ne-am îndătinat în viaţă. A trăi: a te specializa în eroare. A rîde de adevărurile sigure ale sfîrşirii, a nu luan seamă absolutul, a transforma moartea în glumă şi-n întîmplare nesfîrşitul. Nu poţi respira decît în afundurile iluziei. Simplul fapt de-a fi e copleşitor de grav, faţă de care Dumnezeu e biată jucărie. Înarmaţi de accidentele vieţuirii, vom pustii siguranţele crude ce ne pîndesc. Vom da buzna în certitudini, ne vom năpusti în adevăruri, ne vom învrăjbi cu luminile neavenite. Vreau să trăiesc, şi peste tot îmi sare duhul împotrivă, apărător al pricinilor nefiinţei. …Astfel, iubitor de sine, scoate omul spada în cruciada erorilor. 3. Pe semeni îi cunosc. Pe semeni îi cunosc. Adesea mi-am citit în ochii lor absenţi şi goi nerostul soartei sau mi-am odihnit răzvrătiri în pauzele privirii lor. Dar zbuciumul lor nu mi-e străin. Ei vor, ei vor neîncetat. Şi cum nimic nu e de vrut, paşii mei călcau în urmele lor ca-n spini, cărarea mea şerpuia prin noroiul dorinţelor lor, înălbindu-le, printr-un nimb de nefolosinţi, căutarea lor fără folos. Ei nu ştiu că raiul şi iadul sînt înfloriri ale clipei, ale clipei înseşi, că nimic nu este peste tăria extazului inutil. N-am întîlnit în mersul lor muritor oprirea eternă pe arcurile clipitelor. Văd un arbore, un zîmbet, un răsărit, o amintire. Nu sînt fără margini în fiece din ele? Ce mai aştept peste acel definitiv văz, peste incurabilul văz al fulgerului temporal? Oamenii sufăr de viitor, se reped în viaţă, fug în timp, caută. Şi nimic nu mă doare mai mult decît ochii lor căutători, zadarnici, dar lipsiţi de zădărnicie. Eu ştiu că totul e final, că există doar o clipă, fiecare clipă, că pomul vieţii e răbufnirea de veşnicie, reversibilă în actele fiinţei. Şi astfel nu mai vreau nimic. Adesea, cînd stau în nopţi, în nopţi mari ce ridică în faţa minţii fundurile lumii, cum aş şti dacă sînt sau nu mai sînt? Şi mai poţi fi atunci sau poţi să nu fii? Sau, prins în nedesluşirile muzicii, pierdut în ele, curăţit de întîmplările respiraţiei, cum te-ai asemui semenilor? A nu avea decît o ţintă: să fii mai inutil ca muzica. În ea nu afli nici pe este şi nici pe nu este. Unde te găseşti ca victimă învolburată a farmecului ei? Dar nu-i ea un nicăieri sonor? Oamenii nu ştiu să fie fără de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gustă nedesăvîrşirea, cînd „rostul“ vieţii e extazul acestei nedesăvîrşiri! Dar cum să le dezvăluim suprafeţele acestei taine, cum să-i încîntăm de luciul unui mister şi să-i îmbătăm de-o fascinaţie atît de simplă? Îmi vin în minte anumite nopţi şi anumite zile… Tăcerile nocturne în grădinile Sudului… Spre cine se apleacă palmierii? Crengile lor par idei obosite. Altădată, cînd în sînge purtam mai mult alcool şi mai multă Spanie, furia mea le-ar fi întors spre cer, patima ar fi îndreptat vertical oboseala lor terestră şi zvîcnirile inimii le-ar fi împins spre vecinătăţi de stele. Acum, sînt fericit să mă separ de aştri prin ramuri gînditoare, să gust în adierile lor o singurătate blîndă, să mă nimicesc în splendoare pe un pămînt divinizat în noapte. Dacă am trăi în grădini, religia n-ar fi posibilă. Lipsa lor ne-a împins în dorul raiului. Spaţiul fără flori şi arbori îndeamnă ochii spre cer şi aminteşte muritorilor că primul lor străbun a poposit vremelnic în veşnicie şi-n umbră de pomi. Istoria e negaţia grădinii. Nădejdile le datoresc nopţilor. Pe aripi de întunerec, întinderi nu mai existau şi, singur între materie şi vis, ridicam aromele decepţiei la miresme de fericire. Nimic nu mi se pare imposibil în noapte - acest posibil fără timp. Totul se prea poate - dar viitorul nu este. Ideile devin paseri de gînd - şi unde zboară ele? Într-o veşnicie vag tremurătoare, ca un eter ros de reflexii. …Aşa am ajuns să privesc soarele cu un interes ciudat. Prin ce neînţelegere i-au răpit oamenii turburările şi le-au transformat în binefaceri? Ce lipsă de poezie a degradat în monstru utilitar un astru pur? Nu ne-am apropiat cu toţii prea omeneşte de razele lui şi, crezîndu-l sursă de real, i-am acordat prea multă realitate? De ce vom fi proiectat scopul pînă şi pe cer? Nu ştiu pînă unde soarele este. Dar ştiu prea bine cît nu mai sînt sub el. - Cine, pe ţărmuri de mare, în ceasuri de-a rîndul, cu ochii întredeschişi, paralel vremii, orizontal pe vis şi disparent ca spuma instantanee pe nisipul înaurit, n-a resimţit amestecul de fericire şi neant al risipei de strălucire - acela nu cunoaşte nici una din primejdiile pe care frumuseţea le-a adus în lume. Credeam a fi tînăr sub soare, şi m-am pomenit fără vîrstă. Şi dacă-n miez de nopţi mai aveam ani, în amiezi nu-i mai aveam. Toate vîrstele fug şi rămîi fiinţă şi nefiinţă, prestigiu vibrant în nihilismul mistic al însoririlor. 4. Cum scoboram din cetatea ardeleană Cum scoboram din cetatea ardeleană, în nu ştiu care oră a înserării şi care an al tinereţii, nefericit şi dornic de nefericiri, prea încrezut pentru a mă gîndi la soare - revelaţia apusului mi-a frînt subit mîndria genunchilor. Membrele mele se întîlneau cu oboselile amurgului, şi ce mai rămînea ca soare între petele inimii a-ngenuncheat la poalele unei agonii de aur. Şi recunoştinţa mea trimisă astrului se îndrepta şi spre Egiptul propriului suflet. De atunci am tămîiat necontenit moartea şi soarele - ca strănepot al cine ştie cărui trîndav de pe malurile imemoriale ale Nilului. 5. Precum iubeşti cărţile Precum iubeşti cărţile pe care era să plîngi, sonatele ce ţi-au tăiat suflarea, parfumurile ce-ţi şoptesc de renunţare, femeile rătăcite între corp şi suflet - aşa cu mările: te-ndrăgosteşti de cele ce unduiesc înecul. N-am căutat în Mediterana poezie, nici violenţe, nici vîrtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat-am răspuns pe stîncile Bretaniei. Dar cum aş uita o mare în care mi-am lăsat gîndurile? Într-o memorie mai scurtă decît presimţirea de veşnicie a efemerei, aş păstra încă icoana şi recunoştinţa albastrului inuman al mării decadente. Pe malurile ei s-au prăbuşit împărăţii - şi cîte tronuri ale sufletului… Cînd aerul şi-a suspendat neliniştea şi nemărmurirea meridiană a netezit valurile într-un luciu abstract, atunci ştiu ce e Mediterana: realul pur. Lumea fără cuprins: baza efectivă a irealităţii. Doar spuma - actualitate a nimicului - continuă ca o străduinţă spre fiinţă… Nici unul n-avem putinţe mai mari decît să plecăm în larg. Fără dor de ancorare. Rostul nestatorniciei nu-i oare a epuiza marea? Nici un val să nu supravieţuiască odiseei inimii. Un Ulise - cu toate cărţile. O sete de larg plecată din vrafuri, o rătăcire erudită. A şti toate valurile… 6. Pietate estetică Pietate estetică: a purta un respect religios aparenţelor, a călca pe pămînt fără nostalgia cerului, a crede că totul e posibilitate de floare - şi nu de absolut. De n-ai regretat nicicînd că n-ai aripi, pentru a nu pîngări natura cu paşii cruzi ai omului, n-ai iubit niciodată acest pămînt. De cîte ori l-am descoperit, de cîte ori l-am simţit în inimă şi nu sub tălpi, aştrii spre care priveam în dezrădăcinări se transformau în ceară şi se topeau într-un sînge care uita atuncea cerul. Poţi zări în sus oricît ai vrea, nu vei cunoaşte înduioşarea din întîlnirile rare cu pămîntul ce-l dispreţuieşti în mers. Dar, faţă-n faţă cu el, în patru ochi cu trecerile lui, ce suspin de îndurerare frăţească, de amar intim nu te leagă într-o îmbrăţişare mişcătoare! Destul mi-am chinuit ochii cu voi, îngeri, sfinţi şi bolte! Acum vreau să-nvăţ respectul bulgărilor. Putea-voi să privesc în jos cu patima ce-mi ridica pleoapele în fioruri verticale? Ce viciu şi ce chinuri în viciu împins-au ochiul în supranatural? Religia îl opreşte de la menirea lui firească: să vadă. De la creştinism încoace ochii nu mai văd. Acelaşi om, ce merge în vîrfurile picioarelor pe lespezile bisericii, scuipă în grădini - cînd numai sub ramuri bucuria gîndurilor amestecate-n simţuri ar trebui să ridice un templu şi să urzească o mitologie a senzaţiei. Ce să fac cu cerul, care nu ştie ce-i veştejirea sau chinul şi extazul înfloririi? Vreau să fiu cu lucrurile menite firii şi să mor cu ele, în aceeaşi măsură menite muririi. De ce v-am vorbit vouă de stingere, aştri nestinşi? Am căutat prea mult nimicul în altă parte. Dar mă întorc pe tărîmurile unde suflă ostenelile. Pe ele să umblu ca un schimnic setos de păcat. 7. Din tot ce-i fugar Din tot ce-i fugar - şi nimic nu-i altfel - culege prin senzaţii esenţe şi intensităţi. Unde să cauţi realul? N-ai unde. Doar în gama emoţiilor. Ce nu se ridică la ele e ca şi cum n-ar fi. Un univers neutru e mai absent decît unul fictiv. Numai artistul face lumea prezentă şi numai expresia salvează lucrurile din irealitatea lor fatală. Din ce-ai trăit, ce reţii? Bucuriile şi durerile fără nume - dar cărora le-ai găsit unul. Viaţa nu ţine decît durata fiorurilor noastre. În afară de ele, ea-i pulbere vitală. Ce vezi, ridică la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Căci: în sine, nimic nu este. Vibraţiile noastre constituiesc lumea; destinderile simţurilor, pauzele ei. Precum Nimicul devine Dumnezeu prin rugăciune, aşa aparenţa – fire prin expresie. Cuvîntul fură prerogativele neantului nemijlocit în care trăim, îi răpeşte fluiditatea şi nestatornicia. Cum ne-am descurca în desişul senzaţiilor, de nu le-am opri în forme - în ce nu este? Astfel le atribuim fiinţă. Realitatea e aparenţă solidificată. Zbuciumul negativ al cărnii, protestele biblice ale sîngelui, icoana morţii imediate şi vraja dezastruoasă a bolii - pălesc în faţa deznădejdii ce emană din splendorile lumii. Şi de mi-aş aminti durerea cea mai precisă şi mai sfredelitoare, şi cea mai sigură înnebunire a materiei supusă eului, ele sînt şterse faţă de chinul extatic al împodobirilor terestre. Cînd singur în munţi sau în mări, în tăceri calme sau sonore, sub brazi nostalgici sau palmieri imanenţi, simţurile se ridicau cu lumea deasupra timpului, fericirea de-a fi în frumuseţe şi siguranţa de-a o pierde în timp mă sfîşiau crunt, că peisajul se risipea în substanţa echivocă şi sublimă a unei nemîngîiate admiraţii. Numai urîţenia e nedureroasă. Dar farmecul aparenţelor care compromit înălţimile e mai zguduitor ca toate iadurile născocite de blîndeţea omului. Nu caznele acestuia m-au scos din lume, ci din a fi văzut prea adesea raiul pe pămînt, simţurile mele s-au topit în nenoroc. De ce-n desăvîrşirea clipei absolute, un murmur de vremelnicie mă întorcea spre cruzimile timpului? De-ai văzut un migdal înflorit scuturîndu-se blînd sub insinuările brizei şi cerul iremediabil sudic scoborît între ramurile lui, ca ochiul să nu închipuie altceva deasupra înfloririi imediate - atunci te-ai scuturat şi tu de clipe, ca să cazi mai amarnic în deşerturile vremii. Frica de un sfîrşit de fioruri mi-a otrăvit raiul simţirii, căci nimic n-ar trebui isprăvit în simţurile împlîntate-n fire. Splendorile lumii m-au junghiat mai aspru ca furiile cărnii, şi-am sîngerat în fericiri mai rău ca-n deznădejdi. Rarefierea mistică a timpului în nimicul absolut al frumuseţii… Cu el să-mi hrănesc aşteptările sîngelui, cu ondulaţiile şi răsfrîngerile armonioase ale eternei inutilităţi. Rosturi există numai în aparenţele pentru care ai vrea să mori… Vor lua petalele locul ideilor? Timpul cere altă sevă, vinele alt murmur, carnea alte înşelăciuni… O lume directă - şi cu totul nefolositoare; trandafiri la îndemîna fiecăruia, şi pe care nimfele cugetului n-ar îndrăzni să-i culeagă… De ce vom fi căutat mîntuiri în alte lumi, cînd unduirile acesteia te pot înveşnici în nimiciri mai dulci? - Voi smulge un neant îmbătător din toate înfloririle şi-mi voi crea un pat de adormiri pe corolele cîmpurilor. Şi nu voi mai fugi în stele şi nici nu mă voi adăposti în depărtări lunare. Nirvanizarea estetică a lumii: a atinge supremul în supreme aparenţe. A fi nimic şi tot în spuma imediatului. Şi a te-nălţa la marginile eului, în nemijlocit şi în fugar. 8. Doctrinele n-au vlagă Doctrinele n-au vlagă, învăţăturile-s stupide, convingerile ridicole şi înfloriturile teoretice sterpe. Din tot ce sîntem, nu-i viaţă decît în tăriile sufletului. Cu ele, de nu faci superfluă muzica şi nu ridici urîtul la rangul de oracol, în ce taină te vei îngropa? Nu răzbate în puls misterul însuşi al materiei şi nu ne cheamă ritmul lui la melodiile nedescifrabilului? Sînt treaz şi nu ştiu în ce să cred; întunecat de acorduri, mai puţin. Dar de ce, cînd stau aşa, absent de credinţe, viaţa se preschimbă-n eu, şi eu sînt peste tot? Finalul muzicii lăuntrice e o topire într-un andante cosmic. Vijelia care suna trompete în idei se linişteşte, şi-un calm orizontal se prelinge ca o absenţă însorită. …Adesea mi-am simţit sufletul alături de trup. Adesea l-am simţit departe, adesea fără rost şi fără căpătîi. Şi cum l-aş fi urmat, în înălţări subite, smuls din aşternutul inimii? Nu-i rostul lui să rătăcească în albiile simţurilor? Ce-l împinge atunci spre întinderi, în care nu pot să-l urmez? Oamenii îl au, dispun de el, el e al lor. Numai eu rămîn sub mine… Lasă-ţi sufletul fără pază; cum o ia razna spre cer! Direcţia lui firească e o vitregie. Prin ce mreji îl voi lega de pămînt? De-ar prinde furtunile lui patima lucrurilor ce trec şi, înfrînîndu-l, să-i pun cătuşele trupului! Ajunge o clipă de neseamă şi-n focuri se sloboade spre alte lumi. De unde să vină văpaia subită ce-l surghiuneşte-n meleaguri cereşti, în timp ce rămîi victimă lîng-un corp în părăsiri? E o zvîcnire ucigaşă ce-nvinge legăturile terestre, o sete de fericire în afară de fericiri, un dor de leşin astral, de pierzanie în fremătări, de înec în spume de regrete divine. Ce aripi au mijit tainic în el, ca dintr-o dată să tresalte dincolo de soare şi-n zborul lui să lase-n urmă izvoarele luminii, cuprins de-o viaţă fără înţeles, dincolo de viaţă? Ai vrea să mori de mii de ori - şi el se sfîşie în vastul nicăieri. …Am căutat tihnele sufletului în peisagii, în surîsuri, în idei. Dar el, hoinar, nu le ţinea tovărăşie, ci flutura pe creştetele lumii. - Cînd va scoborî clocotul lui în preajma nefiinţelor de fiecare zi? De-aş avea alt suflet. Un suflet mai zadarnic! 9. Eu ştiu că undeva în mine Eu ştiu că undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu-mi trebuie urechi ascuţite pentru subtile chinuri, nici gust pentru oţetul sîngelui, doar tăcerea surdă în care se înfiripă un văicărit prelung. Atunci cunosc primejdia. Şi cum mă întorc spre Răul despotic şi umilitor, el se ridică în văzduh, în creier, în ziduri - divinitate subită, aspră şi ruinătoare. Stai încremenit şi-aştepţi. Te aştepţi. Dar ce să faci cu tine? Ce să-ţi spui, împrejmuit de-atît nespus? Ce trece prin tăcere? Cine trece? E răul tău trecînd prin tine, în afară de tine, e-un pretutindeni al tainei tale negative. Să te gîndeşti spre ce vei fi? Regretele tale n-au viitor. Şi nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai ai loc, în timp zace groaza. Şi atunci pleci. Plecînd te uiţi. În mers eşti altul şi fiind - nu mai eşti. 10. Două atribute are omul Două atribute are omul:: singurătatea şi orgoliul. El vieţuieşte pe pămînt ca să le scoată în vileag. - Dar apare religia: un sistem de leacuri ce sapă existenţa. De ce-o fi născocit-o individul? Ce nevoie a organizat atîta otravă? Zăresc soarele şi mă întreb: de ce religia totuşi? Mă-ntorc spre pămînt - şi înhăitîndu-mă-n năprasnele lui - nu înţeleg de ce-aş fugi de el. De cîte ori am tulit-o spre cer, amarul sublunar îmi surîdea şi scoboram spre el, cu rîvniri însetate. Cînd se va înnăduşi de idealuri, atunci nemaiavînd loc nici pentru a fi mîndru, nici pentru a fi trist, îl voi părăsi. Dar cîtă vreme el rămîne spaţiul chinurilor inspirate, ce-aş căuta aiurea? Religia încearcă să ne lecuiască de rele - care dau un preţ vieţii. Singurătatea şi orgoliul sînt rele pozitive. Absenţa - prin care devii mai mult. N-am fost sigur în parfumatele nesiguranţe ale pămîntului, decît în extazele fără credinţă. Inima mi se vărsa pe-ntregul lumii - şi n-aştepta nici un răspuns. Freamăt de rugăciune îndestulat de propria-i tărie. Mîinile s-au împreunat prea mult spre un cer absent: cînd se vor întoarce ele spre infinitul dulce şi amar al vremii? Extazul introspectiv al argilei, pămîntul atins de narcisism… Omul n-a inventat o eroare mai preţioasă şi o iluzie mai substanţială ca eul. Respiri, închipuindu-te unic; inima-ţi bate, fiindcă eşti tu. Cum ai sta vertical în panteism? Sau cum ai fi, cu un Dumnezeu deasupra ta? - În orice formă de religie, nu poţi rodi în fire. Am vrut să mă mîntui. Şi toate credinţele muritorilor mi-au cerut lepădarea de mine. De la Vede, prin Buddha şi Cristos, n-am descoperit decît vrăjmaşi ai necesităţii mele. Mi-au oferit salvarea în absenţa mea; cu toţii mi-au cerut să mă lipsesc de mine. Să fiu ei, sau Dumnezeul lor, să fiu anonim în nimic - cînd mîndria îmi voia numele şi în neant. Şi nu numai atît. Îmi mai cereau să-nving durerea. Dar fără ea nu-i gust în fire: sare a vieţii; insuportabilul ei - sîngele existenţei. Să iubesc, să am milă, să aştept, să mă desăvîrşesc. O scară a monotoniei, cînd n-ai vrut să fii un dobitoc sub cer şi nici un milog în zarea stearpă a unui oarecare absolut. Să-mi pierd suferinţa în alţii? Să tot descopăr semeni şi iarăşi semeni! Să fiu fericit grădinărindu-le prostia, cultivîndu-le josnicia - şi omorîndu-mi avîntul spre dispreţ? Eul e operă de artă ce se hrăneşte din suferinţa la a cărei potolire ţinteşte religia. Dar nobleţea omului e una singură: estet al propriei individualităţi. Prin chin să statornicească frumuseţea mărginirii lui şi prin arderi să urzească substanţa ei. Omul e artă întrucît e mîndru şi singur. El foloseşte pămîntul ca pretext mai valabil - măiestririi existenţei lui - decît cerul. Religiile n-au simţ pentru farmecul nimicului imanent, pentru aparenţă ca atare. Lor le e străină pieirea în sine şi vraja inutilităţii. Lor le e străin pămîntul. De aceea vor ele să ne mîntuie de eu, de cea mai ciudată înflorire sub soare. Existenţa individuală e de-o atracţie atît de cruntă, fiindcă s-a născut dintr-o ruptură de echilibru, dintr-o inegalitate a fondului originar al vieţii. Religiile vor să niveleze felurimea; să suprime individuaţia. Sensul mîntuirii e dispariţia pronumelui. Nu îndur alt absolut în afară de accidentul meu. Că s-a întîmplat să fiu, iluzia fiinţei mele mi se pare înţelesul meu suprem. Nimic nu voi îndrepta din această întîmplare. Fiecare din noi e un convalescent nativ al propriei individuaţii. Întrucît nu te tămăduieşti de ea, şi rămîi în tine fără leac, eşti om. Să te topeşti în natură, în omenire, în Dumnezeu? Dar înaintea oricărei vreri, te-ai înecat în tine. Visam c-am murit în toate, îmi căutam oasele prin aştri - şi m-am pomenit la picioarele Eului, bocindu-mi identitatea. Umbra - faţă de vis - exprimă un plus vag de existenţă. După ce-ai născocit lumi şi le-ai pierdut prin spaţii, te trezeşti cu dorul a ceva ce-ar fi - Eul - umbră de fire într-o lipsă generală de fire. Religiile mi-au arătat cărarea fericirii, cu preţul meu. Dar iluzia de-a fi aici e mai întăritoare decît împăcarea de-a nu fi nicăieri, de-a fi prin ceruri. …Şi atunci m-am întors spre pămînt şi-am renunţat la mîntuire. 11. „Adevărul nu visează niciodată“ „Adevărul nu visează niciodată“, a spus un filozof oriental. - De aceea nu ne priveşte el. Ce-am face cu minora lui realitate? El nu există decît în minţi de dascăli, în superstiţii de şcoală, în vulgaritatea tuturor uceniciilor. Dar în cugetul întraripat de infinitul său, visul e mai real ca toate adevărurile. Lumea nu este; ea se creează de fiece dată, un fior de început ne scormone jăratecul sufletului. Eul e un promontoriu în nimic ce visează un spectacol de realitate. Curajul te aşează între un fiind şi nefiind - sburător între lumi care sînt şi nu sînt. Pînă-s laş, toate există, dar în armură de cavaler al duhului turtesc brazdele firii şi calc seminţele iluziei. Lucrurile ce se văd ni le-am insuflat de bunăvoie. Nu-i existenţa un confort al respiraţiei? - Cum a fi pare preferabil contrariului său, ne-am creat obişnuinţa lui şi ne simţim mai bine-n el. Ce interes ne-ar paşte să ştim că-l nălucim numai, că-l vieţuim în prelungirea semitreziei noastre? Lumina spaţiului, de unde se împrăştie ca o pieire graţioasă? Din soare? - Din răsfrîngerea pe un fond albastru a arderilor sîngelui. Tot din ele se presară-n nopţi scînteile înmărmurite. Universul e un pretext dinamic al pulsului, o autosugestie a inimii. 12. Zîmbetul e incompatibil cu legea cauzalităţii Zîmbetul e incompatibil cu legea cauzalităţii: atîta fascinaţie de inutilitate emană el. Prin valoarea lui „teoretică“, el e simbol al lumii. Diferenţa între cauză şi efect, ideea că un lucru ar putea fi sursa altuia sau c-ar avea o legătură efectivă cu altul, satisface un mediocru gust de inteligibil. Cînd ştii, însă, că obiectele nu sînt, ci plutesc într-un tot aerian, legăturile între ele nu dezvăluiesc nimic, nici pentru poziţia şi nici pentru esenţa lor. Lumea nici nu s-a născut, nici n-a murit, nici nu s-a oprit la un punct şi nici nu devine alta cu sprijinul timpului - ci se răsfaţă fără rost într-un nedefinit De-a pururi. Biruitor fugar al veşnicei evanescenţe, doar Eul se înşală cu folos din cînd în cînd. Prin umbre îşi poartă el povara distinctei existenţe şi pătează de realitate albul nimic ce-l înconjoară. Figurilor ce par a vieţui, forţa lui de vis le pompează seva şi le-nfiripă-n fiinţe. Căci viaţa-i o întrezărire a duhului dornic de fire, prizonier fără scăpare al neclintitei irealităţi. Gîndurile s-au îndrăgostit trecător de existenţă - şi ne mîndrim că sîntem. Şi paşii noştri, lipsiţi de sfială visătoare, pîngăresc umbrele, călcînd pe ele cu încredere şi siguranţă. O clipă de trezire, doar; şi mrejele realului vulgar s-au desfăcut, spre-a vedea ce sîntem: închipuiri de propriu gînd. 13. Să fie o linguşire Să fie o linguşire pe care mîndria şi-o oferă sieşi, cînd cred a înţelege pe Caligula? Suetoniu, vrînd să-l defăimeze şi să-i demaşte nebunia, lunecă într-un prinos involuntar: „El (Caligula) suferea îndeosebi de insomnie, căci nu dormea mai mult de trei ore pe noapte; şi această odihnă nu era completă, ci turburată de vedenii ciudate: odată, între altele, visă că sta de vorbă cu fantoma mării“. Acelaşi istoric ne spune că nu-şi săruta pe gît soţia sau amantele fără a le aminti că-i în puterea lui să le reteze capul. Nu ascundem cu toţii în mocirla sufletului dorinţe posibile ca mărturisiri doar în gură de siniştri împăraţi? A-ţi face calul consul - nu-i aici o judecată valabilă asupra oamenilor? Şi apoi într-un imperiu aşa de mare, ar fi fost lipsă de gust să mai crezi în semeni. Împăraţii romani ai decadenţei, monştri inspiraţi de geniul plictiselii, au avut atîta stil în nebunie, că esteţii lumii sînt măscărici de bîlci şi poeţii improvizatori de umbre. De trăiam în Roma infiltraţiilor creştine, aş fi păzit statuile zeilor agonizanţi sau apăram cu pieptul nihilismul cezarilor. Vraja decadenţei este sugestia de ondulaţie a ostenelilor istorice şi nevoia de-a suplini prin absurdităţi vidul gloriei şi prin nebunie apusul măreţiei. Oricît te-ar ademeni văzduhurile, în sînge se scaldă strămoşii demenţei. Cruzimea e imorală pentru contemporani; ca trecut, ea se transformă în spectacol, asemenea durerii închise într-un sonet. Lepra însăşi devine un motiv estetic, dacă istoria o trece în paginile ei. Numai clipa-i divină, infinită, iremediabilă. Clipa ce-o trăieşti. Cum o să am milă de victimele lui Caligula? Istoria-i o lecţie de inumanitate. Nici un strop de sînge din trecut nu turbură acest acum în care sînt. Mai mult mă înduioşează fantoma acelei mări, ce îngrozea visurile nefericitului împărat. Nedreapta istorie vorbeşte cu mai mare precădere de prigonitorii creştinilor decît de martiri. În orice memorie Neron e viu şi seducător; ne amintim de el cu mai multă emoţie. Şi din a-l fi defăimat două milenii, e mai puţin banal decît Isus. - Pilat cu o simplă întrebare a rămas în lumea filozofilor, care nu se ruşinează a-l cita, pe cînd Ioan Evanghelistul, neavînd îndoieli, n-a putut supravieţui adoraţiei. Creştinii l-au lichidat prin iubire. Iuda a devenit un simbol; trădarea şi sinuciderea i-au acordat o veşnică actualitate, pe cînd Petru a rămas o piatră de biserică. Astăzi ştim cu toţii că Ana şi Caiafa aveau dreptate; ei nu puteau judeca altfel. În teatrul pătimirii de la Oberammergau, cum priveam drama antică cu ochi creştini şi necreştini, în obiectivitatea dezabuzării eram tot atît de partea Mîntuitorului ca şi a călăilor lui. Ana şi Caiafa aveau caracter, erau ei; de-ar fi înţeles pe Isus, s-ar fi anulat. Cu întrebările lor atît de raţionale, numai nebuni ar fi admis răspunsurile sublime şi inexacte ale Mielului. Întocmai ca orice creştin de astăzi sau de mîine, nu pot muri pentru Isus. Nebun de el, mai puţin. Sacrificiul lui a dat toate roadele şi nici unul. Am ajuns cu toţii neutri. Creştinismul e pe sfîrşite şi Isus scoboară de pe cruce. Pămîntul iar se va întinde în faţa omului şi, înainte ca acesta să descopere alte erori, vid de credinţă, îi va sorbi aromele fără pedeapsa cerului. E greu de precizat data la care bisericile vor ajunge simple monumente, şi crucile, purificate de simbolul sîngelului iudaic, vor surîde inutil curiozităţii estetice. Pînă atunci, sîntem încă siliţi să suportăm în revenirile sufletului adierile înăbuşitoarei credinţe. De cîte ori creştinismul se lasă pe îndoielile mele, o neprielnicie dureroasă ia locul fastului sceptic şi al răscolirilor aromate. În el nu pot respira. Miroase a îmbîcseală. Mă astup. Mitologia lui e uzată, simbolurile vide, făgăduinţele lui neavenite. Sinistră rătăcire de două mii de ani! În mobilierul vechi al sufletului, acolo mai trezeşte el un vag ecou, în încăperi cu ferestre închise, cu aer macabru, în prăfuirile vieţii. Nu mi-a fost de vreun folos, în nici un moment al turburărilor, în nici o înfundătură a neliniştii. Am apelat la el într-o doară, ştiind de la-nceput ce neputinţă ascunde un trecut, prea trecut. Acest creştinism - atît de înduioşător în a-numite blîndeţi trecătoare - nu cuprinde nici o cultură a mîndriei, nici o exasperare a patimilor şi nici o umbră de înmulţire a eului. În asprele singurătăţi la care te obligă zborul cugetului, de-ai lua preceptele lui în ajutor, te-ai ruina-n anonimat, te-ai prăbuşi în ceilalţi. Există-n el atîţia germeni de descompunere, aşa de puţin aer curat - o religie fără munţi, de coline fără piscuri, de mări pentru flămînzi! Cînd se apropie de mine, îmi trebuie rezerve de muzică pentru a opri emanaţiile otrăvitoare ale vecinătăţii lui. Cu el nu pot face casă. Sau atunci o transform în farmacie. Am căutat în cărţi, în peisaje, în melodii şi-n patimi, leacuri pentru răul sufletului, căci cele îmbiate de creştinism sînt veninuri mieroase cu care oamenii mor neştiind că răul sufletului e creştinismul însuşi. Citind orice profet al Vechiului Testament, sîngele deodată e mai activ în vine, pulsul se face simţit, muşchii te împing la faptă, la hotărîri, la ocări. Acolo, omul e de faţă. În Noul, te moleşeşti sub un farmec nimicitor, sub insinuări de untdelemn divin adormitor. Evangheliştii sînt maeştri ai uciderii voinţei, a poftelor, a eului. Cu Sf. Ioan visez perini pe care să plîng slăbiciunile creaturii sau mîngîieri cu vameşi, paradisuri şi femei stricate. Omenirea n-a cunoscut o sursă de isterie mai durabilă, mai nesecată şi mai echivocă. Veacuri de-a rîndul în leşinuri creştine, omul s-a consolat de propriile lui leşinuri. Dar azi? Ce-ar putea plictisi mai rău ca ele? Un spectacol iritant, fără surprize, fără emoţii, nimic din creştinism nu vibrează în setea de viu, de absolut imediat şi întăritor. La izvoarele lui buzele rămîn uscate şi, oricîte icoane am săruta, ochii, evlavia, nădejdile ard mai stăruitor spre alte orizonturi. Miragiile Iordanului şi-au istovit nuanţele şi-n tot cuprinsul lui nu se mai află putinţă de văzduh. Miresmele Răstignirii s-au răsfirat spre-un cer ale cărui surse nu mai adapă nici o sete şi nici un muritor. Pe cine fură încă universul lui Isus? Leacurile orientale au îmbălsămat omul două mii de ani. Catolicismul - iudaism latin - a presărat o funingine străbătătoare pe exuberanţa Mediteranei. Cum a putut el „înflori“ pe ţărmurile ei divin însorite? Creştinismul e o reacţiune împotriva soarelui, iar sub forma catolică un atac paragrafic contra lui. Nu-i rostul echivoc al oricărei religii să apere omul de sursele vieţii? Isus s-a substituit pe-ndelete Astrului naiv - şi secole de-a rîndul în cîmpul privirii dornice de nesfîrşit şi de căldură s-a aşezat trupul descărnat al celui mai îndemînatic vizionar. Prin lacrimi, omul nu mai zărea nimfe senzuale şi fericite, ci scheletul agăţat, mustrînd dulcile zădărnicii. Catehisme şi testamente au scopit fiinţa de timp. Că lectura lor n-a inspirat scîrbă de infinitul putred al creştinismului, ce-ndurerat ar fi soarele de-ar afla-o! Ar mai îngădui el un singur creştin sub raza lui? Sufletul Spaniei s-a ferecat cu voia prin catolicism. I-a fost lui frică de-a rămîne faţă-n faţă cu soarele? I-a fost lui frică de-a fugi în soare? Italia a construit biserici, din teama de-a deveni superficială din prea multă lumină. Să fie pentru ea creştinismul un mormînt care s-o apere de cer - de cerul terestru, vacant, prin fericire, de Dumnezeu? - Căci există un cer al pămîntului, un azur care nu ucide, dar pe care omul riscă a-l prea îndrăgi. De acesta i-a ferit pe sudici pacostea creştină. Şi-n locul lui i-a amăgit cu închipuiri deşarte şi periculoase, hrănind imaginaţia exaltată de primăveri eterne cu aiureli de raiuri invizibile. Fără creştinism, popoarele sudice ar fi fost osîndite la fericire. De ce n-au suportat ele osînda? Două mii de ani, ochii nu le-au folosit la nimic. Au trăit din nevăzut - în mijlocul splendorii. Cristos le-a oferit ce nu se vede. Nici o floare, numai spini; nici un surîs, numai căinţe. Aparenţele lumii s-au transformat în esenţe de chin, iar greşeala - mireasmă a nimicniciei - în păcat. Farmecele s-au degradat în remuşcări. Totul a devenit moral. Nici un loc pentru vraja inutilei fiinţări. …Aşa se explică de ce lemnul Crucii a putrezit şi faimoasele piroane s-au ruginit de nepăsarea noastră. 14. Din roadele morţii m-am înfruptat Din roadele morţii m-am înfruptat mai des decît din ale vieţii. Nu întindeam mîini lacome să le culeg şi nici foamea nu le storcea seva cu nerăbdări vajnice. Ele creşteau în mine, prin grădinile sîngelui se desfătau înfloririle lor. Visam uitarea pe tărîmul apelor sufletului, născoceam mări liniştite de nefiinţă şi de pace - şi mă trezeam în valuri mărite de sudorile spaimei. Voi fi plămădit din substanţe pentru rodiri funebre. Cînd vreau să-nmuguresc, în primăvara mea descopăr moartea. Ies în soare, ahtiat de infinit şi de nădejdi - şi Ea scoboară pe dulceaţa razelor. În întuneric, ca muzică roteşte-n preajma mea şi mor de măreţia morţii-n noapte. Eu nu sînt nicăieri; prin ea sînt peste tot. Din mine se nutreşte şi mă nutresc din ea. Niciodată n-am vrut să trăiesc fără să vreau să mor. Mai încleştat în ce sînt: în viaţă sau în moarte? 15. Dorinţa de a dispărea Dorinţa de a dispărea, fiindcă lucrurile dispar, mi-a înveninat atît de aspru setea de a fi, că-n mijlocul sclipirilor vremii suflarea mi se-năbuşea şi asfinţitul firii mă-nvăluia cu sumedenie de umbre. Şi cum vedeam timpul în toate, speram a le scăpa toate de timp. Nevoia de a înveşnici fiinţele prin adoraţie, graba de-a le ridica prin exces de inimă din pieirea lor firească mi se părea singura istovire de preţ. Nu ştiu să fi iubit ceva şi să nu-l fi urît din a nu-l putea scuti prin zarva de foc a sufletului legii lui de nimicire. Am vrut ca toate să fie. Şi toate nu erau decît în vremelnicele mele friguri. Lumea-mi scăpa, căci lumea nu era. Lacrimile neplînse nu se-nchegau în invizibil pentru mizeriile de aici; ele mureau în mine, triste de ineficienţa extazului. De ce în timp nu se înlănţuiesc „guri de rai“? Sau în mine nu s-a sălăşluit destulă veşnicie? Cu lumea trebuie să fii darnic. Să te cheltuieşti risipindu-i fiinţă. Ea nu-i nicăieri. Prin dărnicia noastră respiră ea. Înseşi florile n-ar fi flori fără surîsul nostru. O zgîrcenie a darurilor noastre reduce natura la idee şi, cu surdină-n simţuri, arborii nu mai înfrunzesc. Sufletul întreţine înfăţişările pe care-i geloasă realitatea. Căci lumea-i modificarea - în afară - a singurătăţii noastre. Adoraţia a îndumnezeit pe Dumnezeu. Tot ea face din privelişti umbre de absolut. Efluvii de senzaţii pălesc cerul în faţa pămîntului; farmecele firii se hrănesc din melodiile sufletului şi armoniile aştrilor le asculţi în văgăuni. Am slujit în viaţă la mai mulţi stăpîni şi din fiece clipă mi-am făcut chip cioplit. De-ar şti lucrurile stinse cît le-am iubit, ar căpăta un suflet numai să mă plîngă. Nimic din ale lumii n-am defăimat prin nepăsare. Şi astfel am alunecat înfrigurat şi trudnic pe nimicul ei. În gîndurile din care lipsea pămîntul răzbătea chemarea humei şi melodia ei. Eram, ca Apostolul, îngropat cu Isus în Dumnezeu - şi-un clipit al celei mai întîmplătoare trecătoare mă-ncetăţenea pe dată-n timp. La marginea lepădării, culegeam flori, şi inima în dezlipiri schiţa semne nevăzute de îmbrăţişare. - Stăpîn mi-a fost Tatăl şi poate şi Fiul, Diavolul şi Timpul, Veşnicia şi celelalte pierzări. M-am închinat feţelor lumii împătimit în ascultări, rob al zadarnicului, supus al idolilor. Căci devenirea-i înşiruire de temple prin care am îngenuncheat fugarnic, lăsîndu-mi urma prin ruina lor şi rămînînd cu ăst suflet - ruină de saţiu. De ce nu-i inima în stare să mîntuiască lumea? De ce nu mută ea lucrurile într-o nestrămutare parfumată? Îmi vin în minte vorbele acelui prieten, la poalele nu mai ştiu căror Carpaţi: „Tu eşti nefericit, fiindcă viaţa nu-i eternă“. 16. Deodată universul se-nvăpaie Deodată universul se-nvăpaie în ochii tăi. Sclipirile lor aruncă stele în fapt de ziuă. Dogoreala sufletului a descins cerul. Prin ce minune se încinge eul în răcorile spaţiului? Şi cum se reazemă atîta suflet pe-un timp ca oricare altul? Ţi-ai ridicat mărginirea la tot şi semnele totului te-mpodobesc cu greul lor. Capăt nu mai ai, într-o lume ce nu-i un căpătîi. Singur ai fost şi singur vei rămîne. Pe veci. Prin simţurile tale ţîşnind neînţelesul, nu circulă veselia materiei şi nici ţărmuririle dulci ale sănătăţii. Dragostea ţi-a fost scrisă în negru pe tablele ursitei: cu nici o muritoare să nu uiţi nesfîrşitul. Desfată-te-n potrivnicie şi-n osîndă; fii aprig în timpul putred. Cu nici o cheie nu vei deschide vreo poartă de rai. Nefericirea-i vestala ce-ţi priveghează focul nestins al nenorocului. Îngroapă-te de viu în el, sapă-ţi mormînt în temeinica lui flacără; căci nici o amăgire sub cer nu te va face paralel soartei. Iubirea te înfundă şi mai rău în ea, iubirea - suprem dezastru al ursirii. A fi pe creştetul tău nu-i uşor. A fi pe-al lumii, mai puţin. De-aş fi un port al navigaţiilor eului! Dar sînt mai mult ca lumea şi lumea nu-i nimic! 17. Am citit slova omului. Am citit slova omului. I-am cutreierat paginile, i-am răsfoit ideile. Ştiu pînă unde au ajuns neamurile şi ce departe au mers în ispita duhului. Unele au pătimit pentru iscodirea unor formule, altele pentru ivirea unor eroi sau pentru sleirea urîtului prin credinţe. Toate şi-au cheltuit zăcămintele din frica de stafia vidului. Şi cînd n-au mai crezut în nimic, vitalitatea nemaiputînd susţine pîlpîirea înşelăciunilor fecunde, s-au predat tînjirii de apus, lîncezelii spiritului istovit. Ce-am învăţat de la ele, curiozitatea devorantă ce mă purta prin meandrele devenirii - e-o apă moartă ce răsfrînge hoiturile gîndului. Furiilor neştiinţei datorez tot ce ştiu. Cînd tot ce-am învăţat dispare, atunci gol, cu lumea goală-n faţă, încep să înţeleg totul. Am fost tovarăş cu scepticii Atenei, cu descreieraţii Romei, cu sfinţii Spaniei, cu gînditorii nordici şi cu brumele de jăratec ale poeţilor britanici - dezmăţat al pasiunilor inutile, închinător vicios şi părăsit al tuturor inspiraţiilor. …Şi la capătul lor, m-am reîntîlnit pe mine. Drumul l-am reluat fără ei, explorator al ignoranţei proprii. Cine face ocolul istoriei se prăvăleşte crunt în sine. La marginea trudelor de gînd, omul rămîne mai singur decît la început, surîzător inocent virtualităţii. Nu isprăvile-n timp ale făpturii te vor pune pe urmele împlinirii tale. Vitejeşte-te cu clipa, fii necruţător cu osteneala ta, nu oamenii îţi vor dezvălui tainele ce zac în neştiinţa ta. În ea se-ascunde lumea. E destul să taci în ascultare, ca-n ea să auzi totul. Nu există nici adevăr şi nici greşeală, nici obiect şi nici închipuire. Reazemă-ţi urechea pe lumea ce mocneşte undeva în tine, şi care nu trebuie să se arate ca să fie. În tine există totul, şi spaţiu din belşug pentru continentele cugetului. Nimic nu ne precede, nimic nu coexistă, nimic nu ne urmează. Izolarea făptuirii e izolarea totului. Fiinţa e un nicicînd absolut. Cine poate fi într-atît lipsit de mîndrie încît să-ngăduie ceva în afară de el? Că înaintea ta au răsunat cîntece, sau că după tine nopţile vor continua în poezie, cu ce forţă ai suporta-o? Dacă pe înfrîngerea timpului, într-un miracol de prezenţă, nu sînt contemporan cu facerea şi desfacerea firii, atunci ce-am fost şi sînt nu-i nici măcar fiorul unei uimiri firave! 18. Ieri, azi, mîine. Ieri, azi, mîine. Categorii de servitori. Am bătut cărările oamenilor şi n-am întîlnit decît de-aceştia. Slugi şi slujnice. Priviţi cuvintele cu care anticipează încleştările leşinului frecvent - şi dumiriţi-vă! Dragostea creşte în ardorile banalităţii şi se micşorează în trezirile inteligenţei. Dobitocia extatică se repetă cu uşurinţă, căci nici o piedică nu intervine dintr-un creier luciu. „Creşteţi şi vă înmulţiţi“ - poruncă într-un univers de slugi, deschise spre patima orizontală şi incapabile de voluptăţi fără tăvăliri. Impermeabil muzicii - omul atinge extazul pe burtă şi se desfată c-un scîncet în treacăt, numind fericire esenţa echivocă a absolutului din şira spinării. …Şi astfel te învîrţi în furnicarul infinit muritor, cu ieri, cu azi, cu mîine - şi cauţi punţi înspre zădărnicia imediată a înfierbîntărilor facile. Slujnicele-s gata. Intri şi tu în horă şi, la braţ cu josnicia tuturor, te pleci soartei uşoare şi-ţi uiţi scîrba şi te uiţi. 19. Urîtul parizian, sudic şi balcanic... Vremea mucegăită pe case, faţade pe care istoria a presărat funingine… Veneţia e întăritoare faţă de lipsa de speranţă plină de farmec a străzilor dizolvante ale Parisului. Trec prin ele, şi toate necazurile legate de şovăielile norocului îmi par legănări subtile, titluri de fală ce mă aşază-n rînd cu oraşul ostenit. În ce să cred aici? În oameni? Dar ei au fost. În idealuri? După atîtea, e o lipsă de stil. Astfel mă odihnesc în ostenelile Franţei şi mă ridic la prestigiul de plictiseală a inimii ei. Bruma îşi prelinge asupra Parisului umbrele de gînd şi devine mai curînd expresie a istoriei decît a naturii. El e în veacul ceţii. De ce n-o pot închipui sub Ludovici? Ea pare a traduce un moment şi nu o esenţă. Natura ia parte la un asfinţit istoric. Mă-ntorc spre case şi le privesc. Şi fiecare din ele se-ntoarce spre mine. „Apropie-te, tu nu eşti mai singur ca noi“, e şoapta tovarăşelor mele în zile vide şi-n nopţi prelungi. Te poţi încînta de oraşele Italiei, nicăieri, însă, nu vei fi mai aproape de lucruri ce se integrează-n om. Cînd tîrziu, purificat de suspine nocturne, te-nvîrţi fără aşteptări şi fără dezamăgiri, în preajma bisericii Saint-Séverin, St.-Etienne-du-Mont sau ceasuri în piaţa St.-Sulpice, în vederea unei dimineţi ce n-o doreşti, cetatea fără oameni se înalţă cu tine spre vastele inutilităţi ale tăcerii. Vei şti tu pînă unde iedera, răzleţită-n locul în care Sena oglindeşte Notre-Dame, s-a oglindit în tine? Adesea am scoborît cu ea înecul virtual al înclinărilor ei melancolice. Iar în plină zi, sub cutremurul sugestiei de absenţă, vidul rostului tău se înviora de miresme. Acesta-i farmecul Lui, de a turna consolări de frumuseţe peste pacostele incurabile ale sufletului, de-a umple golurile ce se nasc din vieţuirea-n timp, cu impalpabile vrăji. Oraşul te înţelege. Ţi se depune pe răni. Te crezi pierdut: în el te regăseşti. De nimeni n-ai nevoie; el e de faţă. Numai El te poate scuti de-o iubită - ca ea se urcă el în inimă - şi, printr-o stranie rătăcire, oamenii iubesc mai mult aici. Atît am fost în el, că, părăsindu-l, mă voi despărţi de mine. Prin străzile lui înguste, mă năpădeam de-obscuritate, şi niciodată n-am văzut, ca din fundul lor, un cer mai îndepărtat. Dar pe bulevarde, el se întinde deodată deasupra oraşului şi prelungeşte în indefinitul lui urîtul ce visează pe case gînditoare. Şi de-aş retrăi toate azururile crescute peste mări mediterane şi pîcle[le] generoase pe landele bretone, laolaltă ele n-ar încălca amintirea lui. Şi cînd vreau să-i definesc farmecul, cad în mine şi mi-l definesc: neputinţa de a fi albastru. - Norii se destramă-ncet; priveşti fîşiile de azur, ce nu se întîlnesc. Ele nu pot compune un cer, ce se caută şi nu se împlineşte. Razele se strecoară răsfirate prin aburi nesiguri şi poposesc într-un spaţiu împînzit. Întindere cenuşie şi albă, ea acoperă veşnic ceva: cerul e dincolo. Parisul n-are „cer“. - Şi cum îl tot aştepţi, te amesteci în negura luminoasă, îţi pierzi în ea un dor dezamăgit de azur, te risipeşti în gama sură şi capricioasă a boltei aparente, cu gîndul vag la un dincolo, pe care nu ştii de îl vrei sau nu. Cerul olandez al Parisului… Cu el m-am potrivit întotdeauna şi dacă n-am avut cu nimeni acordul aceluiaşi înţeles, l-am avut cu el. Înălţîndu-mi privirea spre nestatornicia lui, în fiece înfăţişare traducea nepotolirile mele. Din ceas în ceas se schimbă, se alcătuieşte şi se dezalcătuieşte - şovăielnicie a altitudinii, demon sceptic de azurări şi-n-nourări. Părăsit prea adesea în amurgul de oameni al Cetăţii, cum aş fi ieşit din imediatul nicăieri al dragostei, fără consolarea vecinei lui înălţimi? El e o toamnă-n floare, un sfîrşit auroral. Îl porţi cu tine sub toate celelalte ceruri. …Şi cînd sătul de înserările-n amiază, scobori spre sud, pătimind după primăveri, fericirea în revelaţia albastrului îşi găseşte prea devreme otrava îndestulării. Deznădejdea zilelor identice, abuzul de azur, saţietatea de imaculat se înstăpînesc în tine şi priveşti spre sursa mîngîierilor cu ură şi urît. Unde să te ascunzi de-atîta cer, de neînduplecări de soare, de repetarea sinistră a splendorii? Cînd n-ai o inimă pentru atît albastru şi nici spaţiu în gînduri pentru candorile luminii, plictiseala îndulceşte cu veninul şi tăria iradierii crude şi proiectează văgăuni de cuget pe deşertul monoton. Cum ai găsi fericiri să se măsoare cu un asemenea cer? Desăvîrşirea lui omoară un suflet născut în plăsmuiri incerte. …Aşa te întorci spre Balcanul putred, în care - de nimicnicie - huma fumegă cu oamenii. Răstoarnă-ţi ţeasta îmbătată de parfumuri şi de broderii de gînd, sfarmă-ţi visurile din umbra catedralelor, îndoapă-te cu duhorile în care se tăvălesc zdrenţe umane, şi uită graţiile lucide ale spiritului. Acel cer nu acoperă pe nimeni, căci el s-a rătăcit cu oameni cu tot. De ce s-or fi oprit pe margini de Dunăre şi-n umbre de Carpaţi fiinţe născute cu cearcăne şi cute, îmbătrînite de neant, sleite de-o nativă neputinţă? Spre Mări Negre lunecă cu toţii, dar ele-s neprimitoare şi-i lasă gură-cască la mal, lipsiţi amarnic de înec. Plin de răzleţiri prin lume, cu ce te-ai alina între atîţia amărîţi? Natura acolo înfloreşte pe cadavre; primăverile surîd pe deznădejdi. Pămîntul negru, fără urma dulce a vreunui pas de fală, ţi se ridică-n sînge. Şi sîngele tău se înnegreşte. Şi tu zăreşti spre cer. Şi cerul devine iad. Colţ blestemat de lume, timpul a rînjit nemerniciei tale, şi nefericirea ta n-a înduioşat vreo inimă delicată, căutătoare de farmece funebre! - Din priveliştea Balcanilor, universul e o mahala, prin care colindă ţaţe veneriene şi ţigani asasini.

ESEURI ŞI PORTRETE       Joseph de Maistre Eseu asupra gîndirii reacţionare   Printre gînditorii care, ca Nietzsche sau ca Sfîntul Pavel, au avut gustul şi geniul provocării, un loc de seamă îi revine lui Joseph de Maistre. Ridicînd cea mai măruntă problemă la nivel de paradox şi la rang de scandal, mînuind anatema cu un amestec de cruzime şi fervoare, el avea să creeze o operă bogată în enormităţi, un sistem ce nu încetează să ne seducă şi să ne exaspereze. Amploarea şi elocvenţa înverşunărilor sale, pasiunea pusă în slujba unor cauze de nesusţinut, îndîrjirea de a legitima numeroase nedreptăţi, predilecţia pentru fraza asasină fac din el un spirit lipsit de măsură, care, necatadicsind să-şi convingă adversarul, îl zdrobeşte din capul locului prin adjectiv. Convingerile lui par să respire o mare fermitate: ispitit de scepticism, el a ştiut să răspundă prin aroganţa prejudecăţilor sale, prin vehemenţa dogmatică a dispreţului său.   Cei de la sfîrşitul veacului trecut, la apogeul iluziei liberale, îşi puteau oferi luxul de a-l numi „profet al trecutului”, de a-l considera o relicvă sau un fenomen aberant. Noi însă, într-o epocă mult mai lucidă, ştim că ne este contemporan tocmai în măsura în care-a fost un „monstru” şi că e viu, actual, tocmai prin latura odioasă a doctrinelor sale. De altfel, chiar dacă ar fi depăşit, el tot ar aparţine acelei familii de spirite ce nu-şi pierd strălucirea cînd moda lor a trecut.   Putem să-l pizmuim: a avut şansa, privilegiul de a-i fi derutat deopotrivă pe detractorii şi pe admiratorii săi, de a-i fi obligat şi pe unii şi pe ceilalţi să se întrebe: a făcut el cu adevărat apologia călăului şi a războiului, ori numai s-a mărginit să le recunoască necesitatea? în rechizitoriul contra Port-Royalului, a exprimat oare fondul gîndirii sale sau a cedat pur şi simplu unui capriciu? Unde sfîrşeşte teoreticianul şi unde începe partizanul? Era un cinic, era un pătimaş, sau n-a fost decît un estet rătăcit în catolicism?   A întreţine echivocul, a deruta cu convingeri atît de clare ca ale sale – iată un tur de forţă, în mod inevitabil, mulţi au sfîrşit prin a se întreba cît de real e fanatismul său, prin a pune accent pe surdina ce singur a impus-o brutalităţii cuvintelor sale, prin a sublinia insistent rarele lui complicităţi cu bunul-simţ. În ce ne priveşte, nu-i vom aduce insulta de a-l considera un moderat. Ne vor reţine la el tocmai trufia, admirabila impertinenţă, lipsa de echitate, de măsură şi, uneori, de decenţă. Dacă nu ne-ar irita permanent, am mai avea răbdarea să-l citim? A fost apostolul unor adevăruri ce înseamnă ceva doar prin deformarea pătimaşă la care le-a supus temperamentul său. A transfigurat neroziile catehismului şi a dat locurilor comune ale Bisericii savoarea extravaganţei. Religiile mor din lipsă de paradoxuri: el o ştia, sau o simţea, şi, pentru a salva creştinismul, a încercat să introducă în el ceva mai mult piper şi ceva mai multă groază. În această încercare, talentul de scriitor l-a ajutat în mult mai mare măsură decît pietatea, care, după părerea Dnei Swetchine, ce-l cunoscuse foarte bine, era lipsită de orice căldură. Îndrăgostit de expresia corozivă, cum ar fi putut catadicsi el să rumege veştedele flori de stil ale rugăciunii? (Un pamfletar care se roagă! – Putem imagina, dar nu şi gusta asemenea asociere.) Smerenia este o virtute străină firii sale: n-o caută decît atunci cînd îşi aduce aminte că trebuie să se poarte ca un creştin. Unii din exegeţii săi i-au pus la îndoială, nu fără regrete, sinceritatea, cînd ar fi trebuit mai curînd să se bucure de tulburarea pe care le-o provoca: fără contradicţiile lui, fără echivocurile pe care, din instinct sau din calcul, le-a întreţinut în jurul propriei persoane, cazul său ar fi de mult clasat, cariera încheiată, iar el ar cunoaşte neşansa de a fi înţeles – cea mai rea din cîte se pot abate peste un autor.   Există ceva aspru şi totodată elegant în geniul şi stilul său, ceva ce evocă imaginea unui profet din Vechiul Testament dar şi pe aceea a unui om din veacul al XVIII-lea. Cum inspiraţia şi ironia încetează să fie ireconciliabile în el, ajungem să participăm, prin furiile şi butadele sale, la întîlnirea spaţiului cu intimitatea, a infinitului cu salonul. Dar, în timp ce se înfeuda Scripturii pînă la a-i admira de-a valma formulele inspirate şi neroziile, Maistre ura cu intransigenţă Enciclopedia, de care totuşi era legat prin tipul de inteligenţă şi calitatea prozei sale.   Impregnate de o înverşunare tonică, scrierile lui nu plictisesc niciodată. În ele, la orice paragraf, îl vedem ridicînd în slăvi sau tăvălind în noroi o idee, un eveniment sau o instituţie, adoptînd faţă de ele un ton de procuror sau de apologet. – „Orice francez prieten al janseniştilor e un prost sau un jansenist.” – „Totul e fabulos de rău în Revoluţia franceză.” – „Cel mai mare vrăjmaş al Europei şi care trebuie zdrobit prin orice mijloace în afară de crimă, cancer funest ce atacă autoritatea de orice fel măcinînd-o neîncetat, fiu al orgoliului, tată al anarhiei, dizolvant universal – acesta e protestantismul.” – „Mai întîi de toate, nu există nimic mai drept, mai erudit, mai incoruptibil decît marile tribunale spaniole, iar dacă la acest aspect general îl adăugăm pe acela al sacerdoţiului catolic, ne vom convinge, chiar şi fără o experienţă nemijlocită, că nu poate exista în univers nimic mai calm, mai ponderat, mai uman prin natura lui, decît tribunalul Inchiziţiei.”   Dacă practica excesului ne-ar fi necunoscută, am putea-o învăţa la şcoala lui Maistre, care ştie să compromită, cu egală pricepere, şi ce iubeşte, şi ce urăşte. Noian de elogii, avalanşă de argumente ditirambice, cartea lui Despre Papă l-a cam îngrozit pe Suveranul Pontif, care-a simţit primejdia unei asemenea apologii. Nu există decît un mod de-a lăuda: inspirîndu-i teamă celui lăudat, făcîndu-l să tremure, silindu-l să se-ascundă cît mai departe de statuia ce i se înalţă, constrîngîndu-l, prin hiperbola revărsată, să-şi cîntărească mediocritatea şi să sufere. Ce noimă poate avea o pledoarie care nu chinuie şi nici nu deranjează, un elogiu care nu ucide? Orice apologie ar trebui să fie un asasinat prin entuziasm. „Nu există om de caracter care să nu tindă spre o anume exagerare”, scrie Maistre, gîndindu-se desigur la sine. Să notăm că tonul tăios şi adesea violent al lucrărilor sale nu se regăseşte şi în scrisori; la publicarea lor, au provocat uimire: amabilitatea pe care-o degajă – cum s-o fi bănuit la doctrinarul furibund? Surpriza, care a fost unanimă, ni se pare, cu trecerea timpului, întrucîtva naivă. De regulă, un gînditor îşi plasează nebunia în operă şi îşi păstrează bunul-simţ pentru raporturile cu ceilalţi; întotdeauna va fi mai dezlănţuit şi mai neîndurător cînd atacă o teorie decît atunci cînd se adresează unui prieten sau unei cunoştinţe. Întîlnirea – faţă în faţă – cu ideea ne face s-o luăm razna, ne întunecă judecata şi produce iluzia atotputerniciei. În adevăr, lupta cu o idee sminteşte: spiritul îşi pierde echilibrul, orgoliul începe să fremete. Dereglările şi aberaţiile noastre sînt provocate de lupta pe care o purtăm cu irealităţile, cu abstracţiunile, de voinţa noastră de-a învinge ceea ce nu există; de aici aspectul impur, tiranic, delirant al lucrărilor filozofice, ca de altfel al oricărei lucrări. Gînditorul ce mîzgăleşte o pagină fără destinatar se crede, se simte arbitrul lumii. În scrisori îşi exprimă, din contră, proiectele, slăbiciunile şi derutele, îşi temperează lipsa de măsură din cărţi şi se odihneşte după truda exceselor. Corespondenţa lui Maistre era a unui moderat. Unii, bucuroşi să găsească în ea un alt om, l-au rînduit de îndată printre liberali, uitînd că a fost tolerant în viaţă doar pentru că-şi vărsa intoleranţa în operă, care, în cele mai bune pagini, glorifică tocmai abuzurile Bisericii şi cruzimile Puterii. Revoluţia, rupîndu-l de obiceiurile sale şi zdrobindu-l, i-a trezit interesul pentru marile probleme; altfel, ar fi dus la Chambéry o viaţă de bun familist şi bun francmason, ar fi continuat să-şi asezoneze catolicismul, regalismul şi martinismul cu acel strop de frazeologie rousseau-istă ce-i urîţeşte scrierile dintîi. Armata franceză, invadînd Savoia, l-a gonit; a luat drumul exilului: spiritul său avu de cîştigat, stilul de asemenea. Îţi dai seama de asta cînd compari Consideraţiile asupra Franţei cu producţiile retorice şi dezlînate de dinaintea perioadei revoluţionare. Nenorocirea, accentuîndu-i gusturile şi prejudecăţile, l-a salvat de plutitul în vag, făcîndu-l totodată definitiv incapabil de pace sufletească şi obiectivitate, virtuţi atît de rare la un emigrant. Maistre a fost un emigrant, iar asta chiar şi în anii (1803-1817) cînd îndeplinea misiunea de ambasador al regelui Sardiniei la Sankt-Petersburg. Toate gîndurile sale aveau să poarte pecetea exilului. „Nu există decît violenţă în univers; dar noi sîntem stricăţi de filozofia modernă, care spune că totul e-n ordine, în vreme ce răul a întinat totul, şi, într-un sens foarte real, totul e rău, deoarece nimic nu e la locul său.”   „Nimic nu e la locul său” – refren al emigraţiilor şi totodată punct de plecare al reflecţiei filozofice. În contact cu anarhia şi cu nedreptatea, spiritul se trezeşte: ceea ce e „la locul său”, ceea ce este natural îl lasă indiferent, îl adoarme, în timp ce frustrarea şi deposedarea îi convin şi-l însufleţesc. Gînditorul se îmbogăţeşte cu tot ce îi scapă, cu tot ce i se fură: dacă ajunge să-şi piardă şi patria – ce chilipir! Astfel, exilatul este un filozof la scară redusă sau un vizionar de circumstanţă, sfîşiat între aşteptare şi teamă, pîndind evenimentele cu speranţă sau spaimă. Are geniu? – se înalţă atunci ca de Maistre, deasupra lor, şi le interpretează: „… prima condiţie a unei revoluţii declarate este să nu existe nimic care s-o poată contracara şi ca nimic să nu le izbutească celor ce vor s-o împiedice. Însă nicicînd ordinea nu e mai evidentă, nicicînd Providenţa nu este mai palpabilă decît atunci cînd acţiunea superioară se substituie acţiunii omului şi funcţionează singură: e ceea ce vedem în momentul de faţă.”   În epocile cînd devenim conştienţi de nulitatea iniţiativelor noastre, asimilăm destinul fie Providenţei – mască liniştitoare a fatalităţii, camuflaj al eşecului, mărturisire a neputinţei de-a organiza devenirea, dar voinţă de a-i degaja liniile esenţiale, descifrînd în ele un sens –, fie unui joc de forţe mecanice, impersonal, al cărui automatism dictează acţiunile şi chiar credinţele noastre. Totuşi, oricît de impersonal, oricît de mecanic ar fi acest joc, noi îl învestim fără voie cu virtuţi pe care însăşi definiţia lui le exclude şi îl reducem – conversiune a conceptelor în agenţi universali – la o putere morală, responsabilă de evenimente şi de întorsătura ce-o vor lua. În plin pozitivism nu era oare evocat, în termeni mistici, viitorul, atribuindu-i-se o energie la fel de eficientă ca aceea a Providenţei? Căci – adevăr incontestabil – în explicaţiile noastre se strecoară un dram de teologie, inerent, ba chiar indispensabil gîndirii umane, în măsura în care ea se sileşte să dea o imagine coerentă a lumii.   A atribui procesului istoric o semnificaţie, fie şi derivînd-o dintr-o logică imanentă devenirii, înseamnă a subscrie, mai mult sau mai puţin explicit, la o formă de providenţă. Bossuet, Hegel şi Marx, prin chiar faptul că atribuie evenimentelor un sens, aparţin aceleiaşi familii sau, cel puţin, nu se deosebesc în esenţă unii de alţii, important fiind nu de a defini, de a determina acest sens, ci de-a recurge la el, de a-l postula; iar ei recurg la el, îl postulează. A trece de la o concepţie teologică sau metafizică la materialismul istoric nu înseamnă decît să schimbi un providenţialism cu altul. Dacă am avea obiceiul să privim dincolo de conţinutul specific al ideologiilor şi doctrinelor, am vedea că a opta pentru una din ele mai degrabă decît pentru alta nu denotă prea multă perspicacitate. Cei ce aderă la un partid cred că se deosebesc de cei ce aderă la altul, cînd de fapt toţi, din clipa în care aleg, se aseamănă în profunzime, ţin de o aceeaşi natură şi se deosebesc numai în aparenţă, prin masca pe care şi-o asumă. E-o nebunie să-ţi închipui că adevărul stă în alegere, cînd orice luare de poziţie echivalează cu o nesocotire a adevărului. Din nenorocire pentru noi, alegerea, luarea de poziţie e o fatalitate de care nimeni nu scapă; fiecare din noi trebuie să opteze pentru o nonrealitate, pentru o eroare, ca nişte fanatici ce sîntem, ca nişte bolnavi, ca nişte apucaţi: asentimentele, adeziunile noastre sînt tot atîtea simptome alarmante. Cine se confundă cu ceva, cu orice, dă dovadă de porniri morbide: nu există salvare şi nici sănătate în afara fiinţei pure, la fel de pură ca vidul. Să revenim însă la Providenţă, un subiect aproape tot atît de vag… Vreţi să ştiţi în ce măsură o epocă a fost lovită şi care-au fost dimensiunile dezastrului abătut asupră-i? Măsuraţi îndîrjirea pusă în joc de credincioşi spre a justifica intenţiile, programul şi conduita divinităţii. Nu-i de mirare că opera capitală a lui Maistre, Serile de la Sankt-Petersburg, este o variaţiune pe tema guvernării temporale a Providenţei: nu trăia el o epocă în care, ca să-i faci pe contemporani să discearnă efectele bunătăţii divine, era nevoie de resursele conjugate ale sofismului, credinţei şi iluziei? în veacul al V-lea, în Galia răvăşită de invaziile barbare, Salvian, scriind De Gubernatione Dei, se înhămase şi el la o misiune asemănătoare: luptă disperată împotriva evidenţei, misiune fără obiect, efort intelectual pe bază de halucinaţii… Justificarea Providenţei este donquijotismul teologiei.   Deşi dependentă de diversele momente istorice, sensibilitatea faţă de destin nu-i mai puţin condiţionată de firea individului. Oricine se lansează în proiecte importante se ştie la cheremul unei realităţi ce-l depăşeşte. Doar spiritele frivole, doar „iresponsabilii” cred că acţionează liber; ceilalţi, în toiul unei experienţe esenţiale, rareori scapă de obsesia necesităţii sau „sorţii”. Guvernanţii sînt administratori ai Providenţei, remarcă Saint-Martin; pe de altă parte, Friedrich Meinecke observa că, în sistemul lui Hegel, eroii fac figură de simpli funcţionari ai Spiritului absolut. Un sentiment analog l-a făcut pe Maistre să spună că şefii Revoluţiei erau doar nişte „automate”, nişte „instrumente”, nişte „sceleraţi”, care, departe de-a dirija evenimentele, erau, dimpotrivă, purtaţi de valul acestora.   Cu ce erau aceste automate, aceste instrumente, mai vinovate decît forţa „superioară” ce le dăduse naştere şi ale cărei hotărîri le executau întocmai? Nu cumva acea forţă e şi ea „scelerată”? Văzînd în ea singurul punct fix în mijlocul „vîrtejului” revoluţionar. Maistre n-o va pune sub acuzaţie, sau cel puţin se va purta ca şi cum i-ar accepta necondiţionat autoritatea. În viziunea lui, ea n-ar interveni efectiv decît în momentele de frămîntări şi s-ar retrage în perioadele de calm, astfel încît o asimilează implicit unui fenomen de epocă, unei providenţe de circumstanţă, utilă în explicarea catastrofelor, superfluă în intervalul dintre nenorociri şi atunci cînd pasiunile se liniştesc. Circumscriind-o în timp, Maistre îi reduce importanţa, căci ea nu are pentru noi o justificare deplină decît dacă se manifestă peste tot şi mereu, dacă veghează fără încetare. Ce făcea înainte de 1789? Moţăia? A fost ea absentă în tot veacul al XVIII-lea, nu a dorit ea acest secol pe care Maistre, în ciuda teoriei sale asupra intervenţiei divine, îl consideră drept principal vinovat pentru instaurarea ghilotinei?   Ea capătă în ochii lui un conţinut, devine cu adevărat Providenţa, din clipa săvîrşirii unui miracol, de la Revoluţie; „dacă în toiul iernii un om porunceşte unui pom, în faţa a mii de martori, să se acopere pe dată cu frunze şi fructe, şi dacă pomul îi dă ascultare, toată lumea va striga: minune! şi se va înclina în faţa vrăjitorului. Dar Revoluţia franceză şi tot ce se întîmplă acum e la fel de miraculos, în felul său, ca şi rodirea instantanee a unui pom în luna ianuarie…”   În faţa unei forţe ce săvîrşeşte asemenea minuni, credinciosul se va întreba cum să-şi salveze libertatea, cum să evite ispita chietismului, precum şi pe aceea, mai gravă, a fatalismului. Ridicînd aceste probleme chiar la începutul Consideraţiilor, autorul încearcă să le escamoteze prin arguţii sau prin echivoc: „Sîntem cu toţii legaţi de tronul Fiinţei supreme cu un lanţ flexibil, care ne ţine priponiţi fără a ne robi. Ceea ce-i admirabil în ordinea universală a lucrurilor este acţiunea fiinţelor libere sub puterea divină. Optînd liber pentru sclavie, ele acţionează în acelaşi timp conform voinţei lor, dar şi conform necesităţii: fac cu adevărat ceea ce vor, dar fără să poată perturba planurile generale.”   „Lanţ flexibil”, sclavi ce acţionează „liber”, iată incompatibilităţi ce trădează descumpănirea gînditorului în faţa imposibilităţii de-a împăca atotputernicia divină şi libertatea umană. Iar pentru a salva această libertate, pentru a-i deschide un cîmp de acţiune mai larg, Maistre postulează neintervenţia divină în momentele de echilibru, de fapt intervale scurte, căci, displăcîndu-i să rămînă în umbră vreme îndelungată, Providenţa nu-şi întrerupe repaosul decît spre a lovi, spre a-şi manifesta neîndurarea. Războiul va fi „departamentul” ei, în cadrul căruia nu-i va permite omului să acţioneze „decît într-un mod aproape mecanic, căci acolo succesele depind aproape-n întregime de ceea ce depinde în cea mai mică măsură de el”. Războiul va fi prin urmare „divin”, „o lege a lumii”, „divin” mai ales prin modul în care izbucneşte. „în momentul precis pregătit de oameni şi hotărît de justiţie, Dumnezeu vine să răzbune crimele săvîrşite de pămînteni contra lui.”   „Divin”: nu este adjectiv pe care Maistre să-l folosească mai frecvent: constituţia, suveranitatea, monarhia ereditară, papalitatea sînt, după el, opere „divine”, aşa cum este orice autoritate consolidată de tradiţie, orice ordine a cărei origine se pierde într-o epocă îndepărtată; restul – uzurpare mizerabilă, aşadar lucrare „omenească”. Într-un cuvînt, „divin” s-ar raporta la ansamblul instituţiilor şi fenomenelor pe care le detestă gîndirea liberală. Cît priveşte războiul, adjectivul pare, la prima vedere, nepotrivit; înlocuiţi-l cu „iraţional” şi nu va mai fi astfel. E un gen de substituţie care, aplicat şi altor aserţiuni ale lui Maistre, le-ar atenua caracterul scandalos; dar, recurgînd la acest procedeu, n-am sfîrşi prin a debilita o gîndire al cărei farmec constă în virulenţa ei? Cert e că a-l numi şi invoca pe Dumnezeu la tot pasul, a-l amesteca şi asocia cu monstruosul poate să-l îngrozească pe credinciosul ceva mai echilibrat, ponderat şi rezonabil; nu însă pe fanatic – abia acela credincios adevărat –, care se delectează cu isprăvile sîngeroase ale divinităţii.   Divin sau nu, războiul, aşa cum apare în Seri, exercită oricînd asupra noastră o anumită fascinaţie. Alta-i situaţia cînd el devine subiect de reflecţie pentru un spirit de mîna a doua, precum acel Donoso Cortés, discipol spaniol al lui Maistre. „Războiul, operă a lui Dumnezeu, e bun ca toate operele lui; dar un război poate fi dezastruos şi nedrept, pentru că este opera liberului arbitru al omului.” – „… Nu i-am putut înţelege nicicînd pe cei ce blestemă războiul. Aceste blesteme sînt contrare filozofiei şi religiei: cei care le pronunţă nu sînt nici filozofi, nici creştini.”   Gîndirea magistrului, ajunsă deja într-o poziţie extremă, nu suportă defel suplimentul de exagerare adus de elev. Cauzele nedrepte cer musai talent sau temperament. Discipolul, prin definiţie, nu posedă nici una, nici alta.   La Maistre, agresivitatea este inspiraţie; hiperbola, ştiinţă infuză. Atras de extreme, nu visează decît să ne împingă spre ele şi pe noi; astfel izbuteşte să ne împace cu războiul, cum ne împacă şi cu singurătatea călăului, dacă nu cu însuşi călăul. Creştin din convingere mai curînd decît din sentiment, destul de străin de personajele Noului Testament, îi este drag, în taină, fastul intoleranţei şi îi şade bine să fie intransigent: oare întîmplător a înţeles atît de bine spiritul Revoluţiei? Şi ar fi reuşit să-i descrie viciile de nu le-ar fi regăsit în el însuşi? Ca adversar al Terorii – şi nu ne putem răzvrăti contra unui eveniment, a unei epoci sau idei fără a plăti un preţ –, a trebuit, pentru a şti s-o combată, să se pătrundă de ea, s-o asimileze. Experienţa sa religioasă avea să se resimtă: e dominată de obsesia sîngelui. De aceea vechiul Dumnezeu („Dumnezeul armatelor”) l-a atras mai mult decît Cristos, despre care vorbeşte întotdeauna în fraze convenţionale, „sublime” şi cel mai adesea pentru a justifica teoria, interesantă şi doar atît, a reversibilităţii durerilor inocenţei în folosul celor vinovaţi. De altfel singurul Cristos ce i-ar fi putut conveni era cel din arta statuară spaniolă, însîngerat, desfigurat, convulsiv şi încîntat pînă la frenezie de propria-i crucificare.   Surghiunindu-l pe Dumnezeu în afara lumii şi a treburilor omeneşti, deposedîndu-l de virtuţile şi facultăţile ce i-ar fi îngăduit să-şi facă simţită prezenţa şi autoritatea, deiştii l-au coborît la nivelul unei idei şi-al unui simbol, la o reprezentare abstractă a bunătăţii şi înţelepciunii. Era nevoie să-i fie conferite din nou, după un secol de „filozofie”, vechile privilegii, statutul de tiran de care fusese deposedat cu-atîta cruzime. Bun şi corect, el înceta să mai fie temut, pierdea orice autoritate asupra spiritelor. Pericol însemnat, de care Maistre a fost mai conştient decît oricare din contemporanii săi, pericol pe care nu-l putea contracara decît luptînd cu toată puterea pentru restabilirea „adevăratului” dumnezeu, a dumnezeului cumplit. Nu înţelegem nimic din religii dacă ne imaginăm că omul fuge de o divinitate plină de toane, rea, chiar feroce, sau dacă uităm că omul iubeşte frica pînă la frenezie.   Problema răului nu-i tulbură cu-adevărat decît pe cîţiva delicaţi, pe cîţiva sceptici, revoltaţi de modul în care credinciosul o acceptă ori o escamotează. Lor li se adresează deci, în primul rînd, teodiceele, încercări de a-l umaniza pe Dumnezeu, acrobaţii disperate ce eşuează şi se compromit în practică, fiind la tot pasul contrazise de experienţă. Degeaba îşi dau ele silinţa să-i convingă că Providenţa e dreaptă, nu izbutesc; ei o declară suspectă, o pun sub acuzare şi-i cer socoteală, în numele unei evidenţe: a răului, evidenţă pe care un Maistre va încerca s-o nege. „Totul e rău”, ne spune el, grăbindu-se totuşi să adauge că răul se reduce la o forţă „pur negativă”, ce n-are nimic „comun cu existenţa”, la o „schismă a fiinţei”, la un accident. Alţii, din contră, vor gîndi că, fiind constitutiv fiinţei întocmai ca şi binele şi tot atît de real ca acesta, răul este natură, ingredient intrinsec al existenţei, şi nicidecum fenomen accesoriu, şi că problemele pe care le ridică devin insolubile dacă refuzăm să-l introducem, să-i facem loc în compoziţia substanţei divine. La fel cum boala nu e o absenţă de sănătate, ci o realitate la fel de pozitivă şi la fel de durabilă ca sănătatea, tot aşa răul nu-i mai prejos decît binele, ba chiar îl depăşeşte în indestructibilitate şi plenitudine. Un principiu bun şi un principiu rău coexistă şi se amestecă în Dumnezeu, la fel cum coexistă şi se amestecă în lume. Ideea vinovăţiei lui Dumnezeu nu este o idee gratuită, ci una necesară şi perfect compatibilă cu aceea a omnipotenţei sale: doar ea conferă oarece sens derulării istorice, cu tot ce e monstruos, absurd şi derizoriu în ea. A-i atribui autorului devenirii puritatea şi bunătatea înseamnă a renunţa să înţelegi majoritatea evenimentelor şi mai ales pe cel mai important: Creaţiunea. Dumnezeu nu se putea sustrage influenţei răului, motor al făptuirii, agent indispensabil celui care, exasperat să lîncezească în sine, aspiră să iasă din el însuşi, spre a se răspîndi şi înjosi în Timp. Răul e taina dinamismului nostru: dacă el s-ar retrage din existenţa noastră, am vegeta în perfecţiunea monotonă a binelui, perfecţiune care, judecînd după Geneză, exaspera însăşi Fiinţa. Lupta dintre cele două principii, bun şi rău, se dispută la toate nivelurile existenţei, inclusiv în eternitate. Sîntem implicaţi în aventura Creaţiunii, întreprindere din cele mai redutabile, lipsită de „scopuri morale”, poate şi de semnificaţie; şi, cu toate că ideea şi iniţiativa Creaţiunii îi aparţin lui Dumnezeu, nu l-am putea duşmăni pentru asta, prea mare fiind în ochii noştri prestigiul lui de prim vinovat. Făcîndu-ne complicii săi, ne-a asociat la această uriaşă mişcare de solidaritate întru rău, ce susţine şi sporeşte confuzia universală. Desigur, Maistre n-ar adera la o doctrină atît de îndatorată raţiunii: cum ar putea s-o facă, de vreme ce-şi propune să acorde credit unei teorii atît de hazardate cum e aceea a unei divinităţi fundamental şi exclusiv bune? Sarcină dificilă, chiar irealizabilă, de care speră să se achite veştejind natura umană: „… nici un om nu este pedepsit în calitatea lui de drept-credincios, ci totdeauna în aceea de om, astfel încît e fals a pretinde că virtutea suferă în lumea aceasta: natura umană e cea care suferă şi totdeauna o merită.”   Cum să-i ceri drept-credinciosului să distingă între calitatea sa de om şi calitatea-i de drept-credincios? Nici un nevinovat nu va ajunge să afirme: „Sufăr ca om, şi nu ca om de bine.” A pretinde o asemenea disociere înseamnă să faci o eroare psihologică, înseamnă să te înşeli în ce priveşte sensul revoltei unui Iov şi să nu pricepi că ciumatul a cedat în faţa lui Dumnezeu nu atît din convingere, cît din lehamite. Nimic nu ne permite să considerăm bunătatea drept atribut major al divinităţii. Maistre însuşi pare tentat uneori s-o gîndească: „Ce înseamnă o nedreptate a lui Dumnezeu faţă de om? Există oare, deasupra lui Dumnezeu, vreun legiuitor comun care să-i fi hotărît acestuia cum să se poarte cu omul? Şi cine va fi judecătorul, între el şi noi?” – „Cu cît Dumnezeu ne va părea mai cumplit, cu-atît teama noastră religioasă va trebui să crească, iar rugile noastre vor trebui să fie mai fierbinţi şi neobosite: căci nimic nu ne asigură că bunătatea lui le va ţine locul.” – Şi adaugă, în unul din cele mai semnificative pasaje din Seri, aceste consideraţii de o imprudentă sinceritate: „Dovada existenţei lui Dumnezeu precedînd-o pe aceea a atributelor sale, ştim că El este mai înainte de a şti ce este. Iată-ne dar aşezaţi într-un imperiu al cărui suveran a promulgat o dată pentru totdeauna legile ce hotărăsc totul. Aceste legi sînt, în general, de o înţelepciune şi chiar de o bunătate impresionantă: unele totuşi (aşa cred în acest moment) par aspre şi chiar, dacă vreţi, nedrepte: îi întreb atunci pe toţi nemulţumiţii: ce trebuie să facem? Să ieşim, poate, din imperiu? Cu neputinţă: el e pretutindeni, şi nimic nu este în afara lui. Să ne plîngem, să ne supărăm, să-l reclamăm pe suveran? Doar dacă vrem să fim înfieraţi sau ucişi. Nu poţi lua o mai bună hotărîre decît aceea de-a alege resemnarea şi respectul, aş spune chiar iubirea; căci, de vreme ce pornim de la premisa că stăpînul există şi că trebuie neapărat să slujim, nu-i oare preferabil (indiferent cine-i el) să-l slujim din iubire decît fără iubire?”   Mărturisire nesperată, ce l-ar fi uns la inimă pe un Voltaire. Providenţa e demascată, arătată cu degetul, suspectată de chiar acela ce se străduise să-i elogieze bunătatea şi onorabilitatea. Admirabilă sinceritate, de ale cărei riscuri trebuie să fi fost conştient. Mai tîrziu, îşi va supraveghea din ce în ce mai mult reacţiile şi, ca de obicei, punînd în cauză omul, va blama procesul intentat lui Dumnezeu din revoltă, din sarcasm sau disperare. Ca să condamne şi mai apăsat natura umană pentru relele ce se abat asupra ei, Maistre va ticlui teoria, absolut scandaloasă, a originii morale a bolilor. „Dacă n-ar fi rău moral pe pămînt, n-ar fi nici rău fizic.” – „… orice durere e o pedeapsă pentru o crimă prezentă sau originară.” – „Nu am făcut nici o deosebire între boli pentru că ele sînt, toate, nişte pedepse.” Maistre desprinde această doctrină din aceea a păcatului originar, în lipsa căreia, ne spune el, „nu se poate explica nimic”. Se înşală însă atunci cînd reduce Păcatul la o rătăcire a începuturilor, la o greşeală străveche şi premeditată, în loc să vadă în el o tară, un viciu de natură; se înşală de asemenea cînd, după ce pe bună dreptate vorbise de „boală originară”, o pune pe seama ticăloşiei noastre, în vreme ce ea, la fel ca Păcatul, era înscrisă în chiar esenţa noastră: dereglare primordială, flagel ce-i loveşte, fără s-aleagă, pe cel bun ca şi pe cel rău, pe cel neprihănit ca şi pe cel păcătos.   Cît timp se mărgineşte să descrie relele care ne copleşesc, adevărul e de partea lui; se rătăceşte de îndată ce încearcă să explice şi să justifice distribuţia lor pe pămînt. Observaţiile sale ni se par exacte; teoriile şi judecăţile lui de valoare, inumane şi neavenite. Dacă, aşa cum îi place să creadă, bolile sînt pedepse, rezultă că spitalele sînt pline de monştri şi că bolnavii incurabili sînt de departe cei mai mari criminali. Să nu punem totuşi la zid apologetica, să arătăm puţină indulgenţă celor care, grăbiţi să-l absolve de orice vină pe Dumnezeu, îi rezervă doar omului onoarea de a fi conceput răul… Ca toate marile idei, ideea Căderii explică totul şi nimic, şi e la fel de greu să te slujeşti – dar şi să te lipseşti de ea. În fine, că este imputabilă unui păcat sau unei fatalităţi, unui act de ordin moral sau unui principiu metafizic, fapt e că ea explică, în parte cel puţin, rătăcirile, neîmplinirea, căutările noastre sterile, cumplita singularitate a fiinţelor, rolul de perturbator, de animal detracat şi inventiv hărăzit fiecăruia dintre noi. Iar dacă multe din punctele ei sînt discutabile, există şi unul căruia nu-i vom contesta importanţa: cel ce susţine că decăderea noastră a început o dată cu separarea de totul primordial. Acest punct nu putea să-i scape lui Maistre: „Cu cît examinăm universul, cu-atîta înclinăm a crede că răul provine dintr-o anume separare ce n-o putem explica şi că revenirea la bine depinde de o forţă contrară, ce ne împinge neîncetat către o unitate la fel de greu de înţeles.”   Într-adevăr, cum să explicăm separarea? S-o atribuim pătrunderii devenirii în fiinţă? Infiltrării mişcării în unitatea primordială? Unui impuls fatal dat indistincţiei fericite de dinaintea timpului? Nu ştim. Ceea ce pare sigur e faptul că „istoria” provine dintr-o identitate sfărîmată, dintr-o sfîşiere iniţială, sursă a multiplului, sursă a răului.   Ideea păcatului, legată de aceea a separării, nu satisface spiritul decît dacă ne folosim de ea cu măsură, spre deosebire de un Maistre care, în mod arbitrar, ajunge să imagineze un păcat originar de ordin secund, vinovat, după părerea lui, de existenţa sălbaticului, acest „urmaş al unui om desprins din marele arbore al civilizaţiei printr-o prevaricaţiune oarecare”, fiinţă decăzută pe care n-am putea s-o privim „fără a citi blestemul ce-i stigmatizează nu numai sufletul, ci pînă şi forma exterioară a trupului”, „coruptă pînă-n miezul esenţei sale morale” şi care nu seamănă defel cu omul originar, căci „cu inteligenţa, cu morala, cu ştiinţele şi artele noastre, noi sîntem faţă de omul originar exact ceea ce sălbaticul este faţă de noi”.   Şi autorul nostru, gata să-şi ducă ideea pînă la ultimele consecinţe, susţine că „starea de civilizaţie şi de cunoaştere e, într-un sens, starea naturală şi originară a omului”, că primii oameni, fiinţe „minunate”, pornind de la o ştiinţă superioară alei noastre, percepeau efectele în cauze şi se aflau în posesia unor „cunoştinţe preţioase” dăruite de nişte „fiinţe de ordin superior”; în plus, anumite popoare refractare modului nostru de a gîndi par să mai păstreze amintirea „ştiinţei originare” şi a „erei intuiţiei”.   Iată civilizaţia plasată înaintea istoriei! Această idolatrie a începuturilor, a paradisului gata realizat, această obsesie a originilor e însăşi marca gîndirii „reacţionare” sau, dacă preferaţi, „tradiţionale”. Desigur, se poate imagina o „eră a intuiţiei”, cu condiţia totuşi să n-o asimilăm civilizaţiei înseşi, care – ruptă fiind de modul de cunoaştere intuitiv – presupune raporturi complicate între fiinţă şi cunoaştere, ca şi o incapacitate a omului de a-şi depăşi propriile categorii, „civilizatul” fiind prin definiţie străin esenţei, percepţiei simultane a imediatului şi a ultimului. A vorbi despre o civilizaţie perfectă înaintea apariţiei condiţiilor capabile să facă posibilă o civilizaţie înseamnă să te joci cu vorbele, iar a include vîrsta de aur în sfera conceptului de civilizaţie e o lărgire abuzivă a acesteia. Istoria, după raţionamentul lui Maistre, trebuie să ne readucă – trecîndu-ne prin rău şi prin păcat – la unitatea vîrstei paradiziace, la civilizaţia „perfectă”, la tainele „ştiinţei originare”. Am fi prea indiscreţi să-l întrebăm în ce constau acele taine: a declarat că sînt impenetrabile, apanaje ale oamenilor „minunaţi”, la fel de impenetrabili şi ei. Maistre nu emite niciodată o ipoteză fără s-o trateze de îndată cu respectul cuvenit certitudinii: cum să pună la îndoială existenţa unei ştiinţe imemoriale, dacă fără ea n-ar putea să ne „explice” prima dintre catastrofele noastre? Pedepsele fiind proporţionale cu cunoştinţele vinovatului, potopul, ne asigură el, presupune „crime nemaivăzute”, iar aceste crime presupun la rîndu-le „cunoştinţe infinit superioare celor pe care le posedăm noi”. Frumoasă şi improbabilă teorie, de pus în relaţie cu teoria asupra sălbaticilor, formulată după cum urmează: „Căpetenia unui popor, alterîndu-i-se principiul moral în urma uneia din acele prevaricaţiuni ce nu mai par posibile în actuala stare de lucruri pentru că, din fericire, nu mai ştim destul ca să devenim vinovaţi în asemenea grad, această căpetenie, spun, a transmis blestemul celor de după el; iar orice forţă constantă fiind prin natura sa acceleratoare, căci se adaugă constant la ea însăşi, această degradare a apăsat necontenit asupra urmaşilor, transformîndu-i pînă la urmă, în ceea ce numim sălbatici.”   Nici un fel de precizare asupra naturii acelei prevaricaţiuni. Şi nu vom şti mai multe despre ea nici cînd ni se va spune că este imputabilă unui păcat originar de ordin secund. Nu-i oare prea comod, pentru a disculpa Providenţa, să punem doar pe seama creaturii anomaliile ce abundă în lume? Căci dacă omul este degradat de la sursă, degradarea lui, ca şi a sălbaticului, nu a putut începe cu un păcat comis într-un moment determinat, printr-o prevaricaţiune inventată, de fapt, pentru a consolida un sistem şi a susţine o cauză dintre cele mai dubioase.