Emil Cioran carti

Schimbarea la fata a Romaniei de Emil Cioran   CAPITOLUL I Tragedia culturilor mici Cele cîteva milenii de istorie de care ne dispensăm numai în ignoranţă sau în extaz — două poluri a‑istorice, — ne obligă la o viziune macroscopică şi la o selecţiune implacabilă a desfăşurărilor omeneşti. Cine nu simte nevoia să fie judecător al trecutului se desolidarizează de o întreagă lume ce l‑a precedat, chiar dacă instinctul îl integrează prin legături invizibile; nu mai puţin este lipsit de existenţă în viitor acel ce nu se angajează în profeţie, ca într‑o actualitate. De la Hegel, am învăţat cu toţii un adevăr devenit platitudine în gîndire, că sensul mai adînc al vieţii istorice este realizarea conştiinţei, că progresul în istorie este un progres în conştiinţă. Interiorizarea spiritului, în drumul lui de eliberare de natură, îi creează o distanţă de propriile lui realizări, menţinîndu‑l într‑o culme căreia omul se abandonează ca unei perspective ultime. Conştiinţa este cu atît mai cuprinzătoare cu cît actualitatea ei înglobează mai activ trecutul, încît perspectivismul istoric defineşte dimensiunile conştiinţei. O viziune macroscopică a istoriei te face contemporan tuturor momentelor esenţiale ale devenirii umane, precum îţi înstrăinează detaliul omenesc, accidentele evoluţiei.La drept vorbind, nu există viziune microscopică, fiindcă fenomenele de mîna a doua n‑au o valoare în sine, ele fiind fie pregătiri, fie urmări ale fenomenelor centrale. Limitarea numerică a acestor fenomene îşi are o raţiune în structura particulară a istoriei, care, nefiind un tot continuu, se desfăşoară prin dinamismul culturilor mari. Acestea nu sînt discontinue în mod necesar: influenţele dovedesc în ce grad se condiţionează. În fenomenul lor, nu este important însă eterogenul, elementele adăugate din afară şi înglobate, ci sîmburele lăuntric, predeterminarea spre o formă specifică. Precum, în biologie, ortogeneza ne revelează viaţa ca născîndu‑se şi afirmîndu‑se sub determinantul condiţiilor interne şi al unor direcţii lăuntrice care înving rezistenţa mecanică a mediului exterior, tot aşa, în lumea istorică există o ortogeneză a culturilor, care justifică individualitatea fiecăreia prin condiţii şi determinante originare, printr‑un impuls specific. Marşul marilor culturi în istorie seamănă, de aceea, unei fatalităţi; căci nimic nu le poate opri de la pornirea lor de a se afirma şi individualiza, de a impune stilul lor de viaţă altora şi de a robi totul fascinaţiei lor violente. Existînd relativ puţine culturi mari, numărul fenomenelor istorice este fatal limitat. Atîtea popoare şi‑au ratat soarta neputîndu‑se împlini spiritual şi politic, rămînînd condamnate la etnic, la mărginirile etnicului, incapabile să devină naţiuni şi să creeze o cultură! — Precum există o graţie cerească, trebuie să fie şi o graţie pămîntească. Şi cine este atins de această graţie? Orice mare cultură. Căci marile culturi sînt sărutate de oameni, precum sfinţii de îngeri. …De cîte ori harta continentelor ni se deschide în faţă, ochii se aţintesc numai asupra ţărilor atinse de graţia terestră. Culturile care au avut un destin al lor, dar care au fost mai cu seamă un destin pentru altele… pentru toate culturile mici,care şi‑au răcorit sterilitatea în umbra celor mari.   Istorie înseamnă — pentru a cita numai cîteva: Egiptul, Grecia, Roma, Franţa, Germania, Rusia şi Japonia, culturi care s‑ au individualizat pe toate planurile, — legîndu‑le printr‑o convergenţă şi o corespondenţă intimă, dar sesizabilă. Limitarea numărului lor nu‑şi are explicaţia numai într‑o insuficienţă a unui sîmbure generator originar, ci şi în faptul că lumile de valori — pe care le realizează fiecare cultură în parte — sînt limitate. Fiece mare cultură este o soluţie a tuturor problemelor. Dacă există o pluralitate de soluţii, nu există totuşi o infinitate. Grecia antică sau Franţa, de exemplu (poate cele mai împlinite culturi), au soluţionat — în genul lor — toate problemele ce se pun omului, s‑au echilibrat cu toate incertitudinile şi şi‑au inventat toate adevărurile. Din perspectiva transistorică a unui înţelept, soluţia franceză sau greacă poate fi nevalabilă; dar să ne gîndim ce leagăn plăcut a constituit ea pentru orice grec sau francez, născuţi în adevărurile şi concluziile ei. A fi asimilat imanent într‑o cultură înseamnă a păstra, în îndoieli, în viziune şi în atitudine, limita impusă de cadrul acelei culturi. Labilitatea acestuia demarcă un început de declin, un apus stilistic, o dezintegrare a direcţiunii lăuntrice. Este caracteristică micilor culturi — formaţii periferice ale devenirii, labilitatea, nu numai în obiectivări, ci şi în sîmburele lor, în centrul primordial şi iradiant, în esenţa lor deficientă. Ce înseamnă în univers: Suedia, Danemarca, Elveţia, România, Bulgaria, Ungaria, Serbia etc.? Culturile mici n‑au o valoare decît în măsura în care încearcă să‑şi înfrîngă legea lor, să se descătuşeze dintr‑o condamnare, care le fixează în cămaşa de forţă a anonimatului. Legile vieţii sînt unele la culturile mari şi altele la cele mici. Primele îşi consumă evoluţia floral, cresc natural înspre mărirea lor; Franţa n‑a ştiut niciodată că e mare, fiindcă a fost totdeauna şi a simţit acest lucru necontenit. Complexele de inferioritate caracterizează formele minore de viaţă, a căror devenire nu se poate concepe fără exemplu, fără prototip.   Deficienţele culturilor mici sînt aşa de mari, încît, lăsate în cursul lor firesc, degenerează în caricaturi. Biologiceşte, pot reprezenta un exemplu rar; le lipseşte totuşi instinctul, care să le mîne spre destinaţia lor esenţială. Culturile mari dispun pînă la hipertrofie de un instinct istoric, adică de o pornire nestăvilită de a‑şi revărsa toate posibilităţile în mărginirea devenirii lor, de a‑şi epuiza ultimele resurse în procesul existenţei, de a nu rata nici un element din potenţialul spiritului. Instinctul istoric se deosebeşte însă esenţial de simţul istoric. De la Nietzsche şi de la Spengler, am învăţat că interesul pentru istorie e caracteristic decadenţei, cînd spiritul, în locul elanului creator, a adîncirii în intensitate, tinde la o cuprindere extensivă, la înţelegerea ca atare, la pierderea retrospectivă în lume. Simţul istoric temporalizează toate formele şi toate valorile, încît categorialul şi valabilul prind rădăcini în lume ca orice relativitate concretă. Cînd şi atunci sînt superstiţia simţului istoric, a cărui hipertrofie inevitabilă a dat naştere istorismului modern. Zorile culturilor şi formelor aurorale ale spiritului sînt străine de tentaţiile acestui simţ. Orice cultură mare se creează în atmosfera învăluitoare a unei eternităţi, absorbită de individ prin toţi porii. Constructorii de catedrale în zarea modernităţii, de piramide în cea egipteană sau eroii lumii homerice au trăit fără distanţa de creaţia lor, şi fiecare piatră ridicată sau fiecare gest de sacrificiu se stratificau într‑o ordine definitivă a lumii, într‑o arhitectonică divină sau cosmică şi foarte puţin umană. Relativismul istoric este o pervertire a sensibilităţii temporale. După ce o cultură şi‑a lichidat avutul în creaţii, începe distanţa de ea însăşi în perspectiva asupra trecutului ei şi a altora. Naivitatea creatoare a încetat, urmată fiind de dualismul, inerent înţelegerii istorice, care separă spiritul de lumea căreia i se aplică. Înălţarea florală a spiritului, în perioadele creatoare ale culturilor, le împrumută o naivitate pe care cu greu am căuta‑o în luciditatea searbădă a culturilor mici. Un popor care se lansează în istorie de la întîiul act de viaţă lunecă pe soarta sa. Respiraţia în mitologie, diferenţierea vieţii religioase de cea politică, creaţia unui stil propriu spiritual şi politic, accesul la putere şi consecinţa lui, imperialismul etc., indică o evoluţie firească, o iresponsabilitate în evoluţie. Închegarea etnică a poporului francez l‑a făcut să treacă treapta istorică. Şi aşa orice popor cu destin, care a despicat lumea şi i s‑a constituit axă. Căci de la întîiul gest de viaţă, el trebuie să aducă în lume ceva care, desfăşurat în timp, devine pentru el totul. Intrării lui în istorie nu există piedici din afară. Zorile lui sau sînt o fatalitate, sau nu sînt. — De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decît germanii, am trebuit să ne aşteptăm soarta o mie de ani? Situaţia geografică defavorabilă, neprielnicia condiţiilor, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare, elemente de mărire proprie, dacă pornirea de a face istorie, pornirea oarbă şi primordială ne‑ar fi aruncat irezistibil în vîrtejul universal. Astăzi la ce‑am ajuns? La voinţa de a face istorie. Cine a înţeles acest lucru este lămurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e raţional, abstract, conştient în tragicul nostru. Cu adevărat, cele cîteva milenii de istorie ne‑au făcut necruţători cu subistoria noastră. Aspiraţia nemărturisită, dar constantă, a unui popor, ridicat prin creaţii la mare cultură, trebuie să fie închegarea lumii întregi în jurul său. Aceasta este ideea pentru care luptă — ştiind sau neştiind — culturile mari. Prin conţinuturi, mesianismele se deosebesc, se opun, se războiesc; numai substratul este identic. Motivele generatoare sînt aceleaşi,numai motivările altele. Să ne gîndim la cîteva idei de misiune şi la sensul lor mai adînc, la antinomia ideologică şi istorică a mesianismului, dar la identitatea substanţială a rădăcinilor lor. Două popoare mesianice nu pot trăi în pace. Neservind acelaşi sens în lume, dar luptînd cu o intensitate şi cu un dramatism egal pentru ideea (în fond pentru destinul) lor, conflictul se agravează cu cît acea „idee“ este mai matură în substanţa acelui popor. De la profeţii evrei pînă la Dostoievski (ultimul mare vizionar mesianic), ştim că fiecare neam ce‑şi deschide cale în istorie luptă pentru o idee a lui şi pentru o formulă de salvare, pe care o crede universală şi definitivă. Credinţa lui Dostoievski că poporul rus va salva lumea este singura expresie valabilă a unui crez mesianic. În formă brutală, mesianismul a fost totdeauna reprezentat de germani, ruşi şi evrei. Menirea lor nu‑i poate purta decît pe drumuri izolate sau în antagonisme dramatice. Toată istoria Franţei n‑a fost decît desfăşurarea concretă a unei misiuni, căreia nu is‑a mărturisit zgomotos, fiindcă o avea în sînge şi o înfăptuia natural. Încă din Evul Mediu, concepţia lui Gesta Dei per Francos, iar în perioada modernă la civilisation française, La France éternelle au fixat Franţa în conştiinţa cetăţeanului francez ca unica realitate substanţială de cultură. În decursul secolelor, rivalitatea dintre Franţa şi Germania a fost aproape totdeauna soluţionată în avantajul primei, căci Germania, nefiind realizată politiceşte decît în cîteva culmi ale istoriei sale (imperiul lui Otto, Bismarck), a exercitat o dominaţie culturală, şi aceea indirect, prin reacţiunea celorlalte naţiuni, în speţă Franţa. Lutheranismul, romantica, hitlerismul au provocat crize în lume, prin reacţiune. Lipsa unei viziuni universaliste i‑a izolat spiritual pe germani, care, pentru a se salva de la particularismul lor organic, s‑au refugiat în imperialism. Setea de spaţiu, dorinţa de realizare în întindere, de împlinire prin cuceriri, nu exprimă decît exterior şi concret ideea mesianică germană, a cărei învolburare metafizică nu este lipsită de cele mai practice corespondenţe. Nu există mesianism abstract, care să se satisfacă în formule şi să nu vizeze ceva concret, prea concret. Imperialismul este implicaţia practică a mesianismului. Sînt totuşi naţiuni imperialiste care n‑au fost niciodată mesianice, fiindcă n‑au luptat pentru o idee istorică. Aşa, de exemplu: englezii, al căror imperialism este pur utilitarist, sau, în lumea antică, romanii, care n‑au luptat decît pentru o idee imperialistă, iar nu pentru un sens spiritual. Despre romani se poate spune că au constituit o mare naţiune; dar n‑am respecta nuanţele, de am numi‑o cultură mare. O naţiune care a dat lumii numai o conştiinţă juridică, metode de colonizare şi istoriografie n‑a depăşit categoriile elementare ale spiritului. Mesianismul francez şi cel germanic îşi justifică antinomia durabilă nu numai în ireductibilitatea ca atare a orientării mesianice, ci şi într‑o sumă de elemente psihologice şi spirituale, care diferenţiază specific fizionomiile naţiunilor. În cultura franceză, care este o cultură de stil şi în care graţia temperează elanurile vitalităţii, n‑a existat niciodată, ca o problemă torturantă şi dramatică, antinomia dintre viaţă şi spirit. (În Franţa, bergsonismul este o erezie.) Francezul trăieşte mai unitar, nici prea departe de viaţă şi nici prea aproape de ea. Din acest motiv, nu veţi găsi niciodată la francezi neliniştea şi teama de a te fi dezintegrat din conţinuturile fireşti ale umanităţii, de a fi riscat totul şi de a fi pierdut simţul măsurii. În Franţa, oamenii sînt stăpîni pe gîndurile lor; în Germania, orice gînditor se simte depăşit de sistemul său. Odată pornit pe calea elaborării, el nu‑şi mai poate domina gîndurile, care evoluează înspre formele cele mai ciudate. Amestecul de sublim, de grotesc şi de monumental îl veţi întîlni în aproape toate sistemele germane de filozofie. În Franţa, toată lumea are talent; rar găseşti un geniu. În Germania nimeni nu are talent, dar un geniu compensează lipsa de talent a tuturora. Gîndiţi‑vă la toate geniile germanice: fiecare aduce cu el o lume, o nouă formă de existenţă. Cu Hegel, cu Wagner şi cu Nietzsche s‑au născut lumi noi. Fiecare dintre ei ar fi fost în drept să spună că lumea începe de la el. Sîntem obişnuiţi să considerăm în omenesc numai o sumă limitată de valori, un număr redus de posibilităţi, o formă determinată de existenţă. Dintr‑o astfel de perspectivă, este natural ca aceşti creatori să fi depăşit omenescul. Existenţa şi opera tuturor geniilor germanice au ceva inexplicabil, inaccesibil, vădit inuman. Ele se împletesc cu elemente catastrofice, cu viziuni apocaliptice, cu elanuri ameţitoare, răsărite dintr‑un neînţeles fond lăuntric. Nietzsche spunea că Beethoven reprezintă năvala barbariei în cultură. Aceasta este tot atît de adevărat pentru Nietzsche însuşi. Barbaria germanică rezultă din incapacitatea germanilor de a menţine un echilibru între viaţă şi spirit. Dezechilibrul nu se exprimă atît prin oscilaţia între aceste două realităţi, prin prizonieratul succesiv în ele, cît prin vieţuirea simultană într‑ un contrast, care determină în existenţa omului prezenţa unei structuri antinomice. Neputîndu‑şi armoniza aceste două elemente ale existenţei, viaţa din el izbucneşte într‑o explozie primară, barbară şi elementară, iar spiritul construieşte, alături de viaţă sau deasupra ei, sisteme şi perspective ce variază de la o mărime halucinantă la fantezii inutile şi sterile. Barbaria rezultă din incapacitatea de a găsi o formă care să închege pe un plan derivat antinomii originare. Toată amploarea culturii germane derivă din această incapacitate, din această disproporţie care închide în sine un tragic impresionant. Arhibanala distincţie între dinamismul germanic şi statismul francez nu trebuie interpretată ca o degenerare franceză şi o exuberanţă germanică, ci ca o diferenţă de tensiune. Francezii sÎnt vii fără să depăşească formele care îmbracă viaţa; nemţii nu pot fi vii decît prin lipsa de formă, prin elementar şi primordial. Şi izbucnirea vieţii în ei are totdeauna ceva inuman, ce sfidează convenienţele. Întreg mesianismul germanic are acest caracter elementar, exploziv şi orgolios, în deosebire de cel francez, discret şi rezervat, dar nu mai puţin imperialist. Discreţia mesianismului francez, masca permanentă sub care se ascunde,ne face să înţelegem de ce el a fost privit totdeauna cu mai multă simpatie decît sinceritatea brutală a celui teutonic. Determinarea omului german ca o existenţă frămîntată în antinomii, în contradicţii şi tensiuni, incapabilă de a se menţine numai la nivelul normal şi la stilizarea formală a culturii, explică de ce îl poţi numi oricum, numai „cult“ în sensul obişnuit, nu. Germania are o existenţă aparte în Europa. Astfel, pentru ea, ceea ce înţelegem noi prin cultură nu este de cele mai multe ori decît mediocritate stilizată. Rusia şi Germania nu pot fi înţelese de celelalte ţări. Franţa a iubit totdeauna omul de societate, fin, politicos, subtil, rafinat şi intelectualizat. Eroul, ca o fiinţă ce sparge formele vieţii şi se avîntă iraţional într‑un elan demiurgic, care dintr‑un exces de viaţă simte dorinţa de moarte şi care nu devine simbol decît prin renunţare, n‑a fost niciodată un ideal sau un cult francez. Dar ce putea creşte din barbaria, din excesul infinit al sufletului germanic, altceva decît un cult nemărginit pentru erou ca atare? Germania niciodată n‑a fost creştină în sensul propriu al cuvîntului. Cultul eroului a fost pentru sentimentul ei intim mai mult decît cultul sfinţeniei. Orice neamţ este interior mai aproape de viziunile eroice ale mitologiei germane, decît de concepţia de viaţă creştină. Încreştinarea germanilor a însemnat de fapt o germanizare a creştinismului. Izolarea de romanitate a fost totdeauna un ideal german. Nemţii n‑au depăşit niciodată idealul de erou. Reacţiunea teologilor naţional‑socialişti împotriva teologiei dialectice (Karl Barth) este motivată pe faptul că acest curent, prin pesimismul său antropologic, exclude orice hotărîre concretă şi eficace în timp. Distanţa între Dumnezeu şi om a devenit atît de mare în concepţia acestor teologi, încît omul nu mai poate fi salvat decît prin intervenţia divină, acţiunea omului ca atare fiind irelevantă şi nulă. Că idealul german este eroul, iar nu sfîntul, o dovedeşte, în efortul de regermanizare a creştinismului, înlocuirea ideii de caritas prin cea de onoare. Ideea de onoare, de orgoliu bazat pe nobleţe, este o idee specific necreştină.   Cu cît se adînceşte în diverse domenii orientarea înspre un caracter specific germanic, cu atît ne sînt nouă, străinilor, mai inaccesibile aceste domenii. Artiştii particular teutonici ne sînt şi cei mai îndepărtaţi. Majoritatea nemţilor sînt de acord că Mathias Grünewald reprezintă o viziune specific germană a lumii, mai mult decît Dürer şi mai mult decît Holbein, la care predominarea linearului a împiedicat realizarea unei viziuni de un dramatism infinit, ce o întîlnim totdeauna la Grünewald. Dintre toţi artiştii Germaniei, acesta este cel mai greu de înţeles. Pentru latini, el e de‑a dreptul ininteligibil. Arta italiană ne‑a obişnuit cu paradoxalul suferinţei frumoase. În toată arta italiană, durerea este imaterializată prin frumuseţe, încît estetizarea ei răpeşte acel caracter de materialitate grea, de bestialitate şi ireparabil; în cea germană (ca şi în cea rusă), dimpotrivă, aceste caractere se revelează în strania lor măreţie. De aceea madona în arta nordică este de o tristeţe atît de adîncă, iar în cea rusă nu‑i lipsesc lacrimile, în deosebire de madona în arta sudică, a cărei transcendenţă este un amestec de interioritate şi de Eros transfigurat. Unii teologi protestanţi au vrut să scoată din acest fapt un argument pentru autenticitatea creştinismului nordic faţă de creştinismul sudic, de esenţă romanică. Ce e drept, nordul a înţeles mai adînc suferinţa, a avut un sentiment mai persistent al morţii şi o experienţă mai interioară a tragediei. Dar nordul (în speţă Germania) n‑a avut niciodată umilinţa, caritatea şi pietatea reţinută, intimă şi discretă, care au definit în sud mişcarea cea mai autentic creştină, franciscanismul. Nemţii nu s‑au simţit prea bine în creştinism, deşi ca profunzime religioasă sînt superiori latinilor (cu excepţia spaniolilor).

Poţi spune uşor că universul n-are nici un rost. Nimeni nu se va supăra. — Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ oarecare; el va protesta şi va lua chiar măsuri spre a te sancţiona. Aşa suntem cu toţii: ne scoatem din cauză când e vorba de un principiu general şi nu ne e ruşine să ne izolăm într-o excepţie. Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osânde? Tot secretul vieţii se reduce la atât: ea n-are nici un rost; fiecare din noi găseşte însă unul. Singurătatea nu te-nvaţă că eşti singur, ci singurul. Dumnezeu are tot interesul să-şi vegheze adevărurile. Uneori, o simplă smucitură din umeri i le dărâmă pe toate, căci gândurile i le-au surpat de mult. Dacă un vierme e capabil de nelinişte metafizică, şi el îi tulbură somnul. Gândul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu morţii. El nu îmblânzeşte deloc întunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea când îşi căuta pulsul prin teroarea nimicului         Se spune că Diogene s-ar fi ocupat cu falsificarea de bani. — Orice om care nu crede în adevărul absolut are drept să falsifice totul. Diogene, dacă se năştea după Cristos, ar fi fost un sfânt. — Admiraţia pentru cinici şi două mii de ani de creştinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios... Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate... Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii. Port un doliu din naştere — doliul acestei lumi. Tot ce nu-i uitare ne uzează substanţa; remuşcarea este la antipodul uitării. De aceea se ridică ea ameninţătoare ca un monstru străvechi ce te răpune din privire sau îţi umple clipele cu senzaţii de plumb topit în sânge. Oamenii simpli simt remuşcări în urma unui act oarecare; ei ştiu de ce le au, fiindcă motivele le sunt sub ochi. În zadar le-am vorbi de „accese“, ei n-ar putea înţelege tăria unui chin inutil. Remuşcarea metafizică este o tulburare fără cauză, o nelinişte etică pe marginea vieţii. N-ai nici o vină pe care s-o regreţi, şi totuşi simţi remuşcări. Nu-ţi aduci aminte de nimic, dar te năpădeşte un infinit dureros al trecutului. N-ai făcut nici o faptă rea, dar te simţi responsabil de răul universului. Senzaţii de Satană în delir de scrupul. Principiul Răului în mrejele problemelor etice şi-n teroarea imediată a soluţiilor. Cu cât eşti mai puţin indiferent în faţa răului, cu atât eşti mai aproape de remuşcarea esenţială. Aceasta-i uneori tulbure şi echivocă: atunci porţi povara absenţei Binelui. Violetul e culoarea remuşcării. (Ceea ce e straniu în el pleacă din lupta dintre frivolitate şi melancolie, cu triumful ultimei.) Remuşcarea este forma etică a regretului. (Părerile de rău devin probleme, iar nu tristeţi.) Un regret ridicat la rangul de suferinţă. Ea nu rezolvă nimic, dar începe totul. Apariţia moralei este identică întâiului freamăt de remuşcare. Un dinamism dureros face din ea o risipă somptuoasă şi zadarnică a sufletului. — Numai marea — şi fumul de ţigară — ne dau imaginea ei. Păcatul este expresia religioasă a remuşcării, precum regretul expresia ei poetică. Primul este o limită superioară; ultimul, una inferioară. Te căieşti de ceva ce s-a întâmplat sub tine...  Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atracţia răului sau a vulgarităţii a învins reflecţia etică. Ambiguitatea pleacă din amestecul de teologie şi vulgaritate din orice remuşcare. În nimic nu simţi mai dureros ireversibilitatea timpului ca în ea. Ireparabilul nu-i decât interpretarea morală a acestei ireversibilităţi. Răul ne dezvăluie substanţa demonică a timpului; binele, potenţialul de veşnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu ştie diferenţia raţional unul de celălalt. Dar simţim cu toţii căldura dureroasă a răului şi răceala extatică a binelui. Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adânc: nevinovăţie şi cunoaştere. Ceea ce deosebeşte remuşcarea de deznădejde, de ură sau de groază este o înduioşare, un patetic al incurabilului. Sunt atâţi oameni pe care îi separă de moarte doar nostalgia ei! în aceasta, moartea îşi creează din viaţă o oglindă pentru a se putea admira. Poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism. Atât animalele, cât şi plantele sunt triste, dar ele n-au descoperit tristeţea ca un procedeu de cunoaştere. Numai în măsura în care omul îl foloseşte încetează a fi natură. Privind în jurul nostru, cine nu observă c-am acordat prietenia la plante, animale şi la câte minerale! — dar nici unui om. Lumea nu-i decât un Nicăieri universal. De aceea, n-ai unde să te duci niciodată... Toate momentele acelea când viaţa tace, ca să-ţi auzi singurătatea...  În Paris, ca şi într-un cătun îndepărtat, timpul se retrage, se înghemuieşte într-un colţ al conştiinţei şi rămâi cu tine însuţi, cu umbrele şi luminile tale. Sufletul s-a izolat şi în zvârcoliri nedefinite se ridică la suprafaţa ta, ca un cadavru pescuit în adâncimi. Şi atunci îţi dai seama că mai există şi alt sens al pierderii sufletului decât cel biblic. Toate gândurile par gemetele unei râme călcate de îngeri. Nu poţi pricepe ce înseamnă „meditaţia“ dacă nu eşti obişnuit să asculţi tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renunţare. Toate iniţierile religioase sunt cufundări în adâncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m-a apucat frica de tăcere. Muţenia cosmică îţi spune atâtea lucruri, că laşitatea te împinge în braţele acestei lumi. Religia-i o revelaţie atenuată a tăcerii, o îndulcire a lecţiei de nihilism ce ne-o inspiră şoaptele ei, filtrate de teama şi prudenţa noastră...  Astfel se aşază tăcerea la antipodul vieţii. De câte ori îmi vine-n minte cuvântul: rătăcire, de atâtea ori am revelaţia omului. Şi tot de atâtea ori, parcă au aţipit munţii pe fruntea mea... Suso ne spune, în autobiografia sa, că şi-a gravat numele lui Isus, cu un stil metalic, în dreptul inimii. Sângele n-a curs în zadar, căci după o vreme descoperă o lumină în acele litere, pe care le acoperă ca să nu le zărească nimeni. — Ce mi-aş scrie în dreptul inimii? — Se prea poate că: nefericire. Şi surpriza lui Suso s-ar repeta la interval de secole, dacă diavolul ar avea lumină măcar pentru emblema lui...  În felul acesta, inima omenească ar ajunge reclama luminoasă a Satanei. Sunt poieni în care îngerii îşi fac vilegiatura. În ele aş semăna flori din marginea deşerturilor, ca să mă odihnesc în umbra propriului simbol. Trebuie să ai spiritul unui sceptic grec şi o inimă de Iov ca să încerci sentimentele în ele însele: un păcat fără vină, o tristeţe fără motiv, o remuşcare fără cauză, o ură fără obiect... Sentimente pure — care îşi au echivalentul în a filozofa fără probleme. Nici viaţa şi nici gândirea nu mai au — în felul acesta — vreo legătură cu timpul, iar existenţa se defineşte ca o suspendare. Tot ce se petrece în tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindcă nu se îndreaptă nicăieri, ci se epuizează în finalitatea internă a actului. Devii cu atât mai esenţial, cu cât răpeşti „istoriei“ tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n-au dată, iar viaţa în ea însăşi e mai puţin localizabilă decât neantul. În dorul după absolut există puritatea unui vag, care trebuie să ne lecuiască de infecţiile temporale şi să ne servească de prototip al neîncetatei suspendări. Căci aceasta nu-i, în fond, decât deparazitarea conştiinţei de timp. De câte ori mă gândesc la om, mila îmi îneacă gândurile. Şi astfel nu-i pot da de urmă în nici un chip. O frântură în natură te obligă la meditaţii frânte. Pasiunea pentru sfinţenie înlocuieşte alcoolul în aceeaşi măsură ca muzica. Tot aşa, erotica şi poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile. Beţivii, sfinţii, îndrăgostiţii şi poeţii se află iniţial la aceeaşi distanţă de cer sau, mai bine zis, de pământ. Numai căile diferă, deşi toţi sunt pe cale să nu mai fie oameni. — Aşa se explică de ce o voluptate a imanenţei îi condamnă în mod egal. Timiditatea este un dispreţ instinctiv al vieţii; cinismul, unul raţional. Înduioşarea? Un amurg delicat al lucidităţii, o „degradare“ a spiritului la rangul inimii. În orice timiditate se află o nuanţă religioasă. Teama că nu suntem ai nimănui, că Dumnezeu este un nimeni, iar lumea opera lui...  Neîncrederea metafizică ne creează o neprielnicie în fire şi o jenă în societate. Lipsa de îndrăzneală între oameni — decantarea forţei în dispreţ — pleacă dintr-o vitalitate nesigură, agravată de bănuieli la ce e mai esenţial în lume. Un instinct sigur şi o credinţă hotărâtă îţi dau dreptul să fii obraznic; te silesc chiar. — Timiditatea-i modul de a-ţi învălui un regret. Căci orice îndrăzneală nu e decât forma pe care o ia lipsa de regrete. De câte ori nu mai ai iluzii, este ca şi cum ai fi servit de oglindă toaletei intime a vieţii. — Mister mai înduioşător ca în dragostea de viaţă nu există; ea singură calcă peste toate evidenţele. Trebuie să nu mai aparţii deloc lumii ca viaţa să-ţi pară un absolut. O perspectivă din cer aşa o proiectează. Unde apare paradoxul moare sistemul şi triumfă viaţa. Prin el îşi salvează onoarea raţiunea în faţa iraţionalului. Ce e tulbure în viaţă nu poate fi exprimat decât în blestem sau imn. Cine nu le poate mânui mai are la îndemână o singură scăpare: paradoxul — surâs formal al iraţionalului. Ce-i el din perspectiva logicii dacă nu un joc iresponsabil, iar din a bunului-simţ o imoralitate teoretică? Dar nu ard în el toate irezolvabilele, nonsensurile şi conflictele ce frământă subteran viaţa? De câte ori umbrele ei neliniştite se mărturisesc raţiunii, aceasta le îmbracă şoaptele în eleganţa paradoxului, spre a le masca originea. Însuşi cel de salon, este el altceva decât expresia cea mai profundă pe care o poate afecta superficialitatea? Paradoxul nu-i o soluţie; căci nu rezolvă nimic. Poate fi folosit doar ca împodobire a ireparabilului. A voi să îndrepţi ceva cu el este cel mai mare paradox. Fără dezabuzarea raţiunii nu mi-l pot închipui. Lipsa ei de patos o obligă să tragă cu urechea la murmurul vieţii şi să-şi desfiinţeze autonomia în tălmăcirea acesteia. În paradox, raţiunea se anulează pe ea însăşi; şi-a deschis graniţele şi nu mai poate opri năvala erorilor palpitante, a erorilor care zvâcnesc. Teologii sunt paraziţi ai paradoxului. Fără întrebuinţarea lui inconştientă, ei trebuiau să depună de mult armele. Scepticismul religios nu e decât practica lui conştientă. Tot ce nu încape în raţiune este motiv de îndoială; dar în ea nu este nimic. De aici avântul rodnic al gândirii paradoxale, care a introdus conţinut în forme şi a dat curs oficial absurdităţii. Paradoxul împrumută vieţii farmecul unei absurdităţi expresive. Îi întoarce ceea ce ea i-a atribuit dintru început. Dac-aş fi Moise, aş scoate cu toiagul regrete din stânci. Oricum — este şi acesta un mod de-a stinge setea muritorilor... Ceea ce-i religios nu-i chestiune de conţinut, ci de intensitate. Dumnezeu se determină ca un moment al frigurilor noastre, aşa încât lumea în care vieţuim devine un obiectiv atât de rar al sensibilităţii religioase prin faptul că n-o putem gândi decât în clipele neutre. Fără „călduri“ nu depăşim câmpul percepţiei, adică nu vedem nimic. Ochii servesc pe Dumnezeu numai când nu disting obiectele; absolutul se teme de individualizare. Intensificarea nu importă cărei senzaţii este semn de religiozitate. Un dezgust maxim ne dezvăluie Răul (calea negativă spre Dumnezeu). Viciul e mai aproape de absolut decât un instinct nefalsificat, deoarece participarea la divin este posibilă în măsura în care nu mai suntem natură. Un om lucid îşi măsoară „căldurile“ la fiece pas, spectator al pasiunii proprii, veşnic pe urmele lui, abandonându-se echivoc născocirilor tristeţii sale. În luciditate, cunoaşterea este un omagiu fiziologiei. Cu cât ştim mai mult despre noi, cu atât îndeplinim cerinţele unei igiene, care consistă în realizarea transparenţei organice. De atâta puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel să asişti la tine însuţi. Sursa isteriei sfinte în mânăstiri nu poate fi decât ascultarea tăcerii, contemplarea spectacolului de linişte al singurătăţii. — Dar palpitaţia lăuntrică a Timpului, pierderea conştiinţei în ondulaţia valurilor temporale? Sursa isteriei laice... Timpul este un surogat metafizic al mării. Nu te gândeşti la el decât spre a învinge nostalgia ei. Dacă se admite în univers un infinitezimal real, totul este real; — dacă nu există ceva, nu există nimic. A face concesii multiplicităţii şi a reduce totul la o ierarhie de aparenţe înseamnă a nu avea curajul negaţiei. Distanţa teoretică de viaţă şi slăbiciunea sentimentală pentru ea ne duc la soluţia şovăitoare a treptelor irealităţii, la un pro-contra firii. Situaţia paradoxală exprimă o indeterminaţie esenţială a fiinţei. Lucrurile nu s-au aşezat. Atât ca situaţie reală, cât şi ca formă teoretică — paradoxul izvorăşte din condiţia nedesăvârşirii. Unul singur, şi ar arunca raiul în aer. Contingenţa — oazele de arbitrar în deşertul Necesităţii — nu e sesizabilă de formele raţiunii decât prin intervenţia de mobilitate pe care-o introduce neastâmpărul paradoxului. Ce-i el dacă nu o irupţie demoniacă în raţiune, o transfuzie de sânge în Logică şi o suferinţă a formelor? Semnul hotărâtor că misticii n-au rezolvat nimic, dar au înţeles totul? Avalanşa de paradoxe în preajma lui Dumnezeu, spre a se uşura de teama neînţelesului. Mistica este suprema expresie a gândirii paradoxale. Înşişi sfinţii au folosit acest instrument al indeterminaţiei spre a „preciza“ indescifrabilul divin. Senzaţii eterice ale Timpului în care vidul îşi surâde lui însuşi. Melancolia — nimb vaporos al Temporalităţii. Existenţa demoniacă ridică fiece clipă la demnitatea de eveniment. Acţiunea — moarte a spiritului — emană dintr-un principiu satanic, încât luptăm în măsura în care avem ceva de ispăşit. Mai mult decât orice, activitatea politică e o ispăşire inconştientă. Sensibilitatea faţă de timp pleacă din incapacitatea de a trăi în prezent. Îţi dai seama în fiece clipă de mişcarea nemiloasă a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vieţii. Nu mai trăieşti în timp, ci cu el, paralel lui. Fiind una cu viaţa, eşti timp. Trăindu-l, mori împreună cu el, fără îndoieli şi fără chin. Sănătatea perfectă se realizează în asimilarea temporală, pe când starea de boală este o disociere echivalentă. Cu cât percepi mai bine timpul, cu atât eşti mai înaintat într-o dizarmonie organică. În mod firesc, trecutul se pierde în actualitatea prezentului, se însumează şi se topeşte în el. Regretul — expresie a acuităţii temporale, a dezintegrării din prezent — izolează trecutul ca actualitate, îl vitalizează printr-o adevărată optică regresivă. Căci în regret trecutul păstrează o virtute de posibil. Un ireparabil convertit în virtualitate. Când ştii neîncetat ce agent de distrugere e timpul, sentimentele care se înjghebează în jurul acestei conştiinţe încearcă să-l salveze pe toate laturile. Profeţia este actualitatea viitorului, precum regretul a trecutului. Neputând fi în prezent, transformăm trecutul şi viitorul în prezenţe, încât nulitatea actuală a timpului ne uşurează accesul infinităţii lui. A fi bolnav înseamnă a trăi într-un prezent conştient, într-un prezent sie însuşi translucid, căci teama de trecut şi de viitor, de ce s-a întâmplat şi de ce se va întâmpla, dilată clipa pe măsura imensităţii temporale. Un bolnav care-ar putea trăi naiv n-ar fi propriu-zis bolnav, căci poţi fi atins de cancer, dacă n-ai teroarea deznodământului (acest viitor care fuge înspre noi, nu spre care alergăm), eşti sănătos. Nu există boli, ci numai conştiinţa lor însoţită totdeauna de hipertrofia simţului temporal. Uneori nu ni se întâmplă să pipăim timpul, să-l pierdem printre degete, în excese de intensitate care-l proiectează în conture materiale? Sau alteori să-l simţim ca o adiere subtilă prin firele de păr? Să fi obosit? Caută el vreun culcuş? sunt inimi mai ostenite ca el şi care totuşi nu i-ar refuza azilul... Răul, părăsind indiferenţa originară, şi-a luat Timpul ca pseudonim. Oamenii au construit paradisul filtrând eternitatea, din „esenţă“ de veşnicie. Acelaşi procedeu aplicat ordinii temporale ne face inteligibilă suferinţa. Căci, într-adevăr, ce este ea dacă nu „esenţă“ de timp? După miezul nopţii, gândeşti ca şi cum n-ai mai fi în viaţă sau — în cel mai bun caz — ca şi cum n-ai mai fi tu. Devii o simplă unealtă a tăcerii, a veşniciei sau a vidului. Te crezi trist şi nu ştii că acestea respiră prin tine. Eşti victima unui complot al forţelor obscure, căci dintr-un individ nu se poate naşte o tristeţe care să nu încapă în el. Tot ce ne întrece îşi are sursa în afară de noi. Atât plăcerea, cât şi suferinţa. Misticii au raportat revărsarea de delicii a extazului la Dumnezeu, pentru că nu puteau admite că mărginirea individuală este capabilă de atâta plinătate. Aşa se întâmplă cu tristeţea şi cu toate. Eşti singur, dar cu toată singurătatea. Când totul se mineralizează, nostalgia însăşi devine geometrie, stâncile par fluide faţă de împietrirea vagului sufletesc şi nuanţele sunt mai prăpăstioase decât munţii. Atunci nu-ţi mai trebuie decât tremurul şi privirea câinilor călcaţi, şi-un ceas hodorogit din alte secole — pernă a unei frunţi înnebunite. De câte ori mă primblu prin ceaţă, mă dezvăluiesc mai uşor mie însumi. Soarele te înstrăinează, căci descoperindu-ţi lumea, te leagă înşelăciunilor ei. Dar ceaţa este culoarea amărăciunii. Accesele de milă sunt precedate de o stare de slăbire generală, în care umbli cu teama de a nu cădea în toate obiectele, de a nu te topi în ele. Mila este forma patologică a cunoaşterii intuitive. Cu toate acestea, nu poate fi aşezată în rândul bolilor, ea fiind un leşin...  vertical. Cazi în direcţia propriei singurătăţi. Nopţile albe — singurele negre — te fac un adevărat scafandru al Timpului. Cobori, cobori spre lipsa lui de fund...  Scufundarea muzicală şi nedefinită spre rădăcinile temporalităţii rămâne o voluptate neîmplinită, fiindcă nu putem atinge marginile timpului decât sărind din el. Saltul acesta ni-l face însă exterior; îi percepem marginile, dar nu în experienţa lui. Suspendarea îl transformă în irealitate şi-i răpeşte sugestia de infinit — decor al nopţilor albe. Somnul n-are alt rost decât uitarea timpului, a principiului demonic ce veghează în el. În biserici mă gândesc adesea ce lucru mare ar fi religia dacă n-ar fi credincioşii, ci numai neliniştea religioasă a lui Dumnezeu, de care ne vorbeşte orga. Mediocritatea filozofiei se explică prin faptul că nu se poate cugeta decât la o temperatură scăzută. Când eşti stăpân pe febră, orânduieşti gândurile ca păpuşile; tragi ideile de aţă şi publicul nu se refuză iluziei. Dar când orice privire spre tine însuţi e un incendiu sau un naufragiu, când peisajul lăuntric e o devastare somptuoasă de flăcări evoluând la orizontul mărilor — atunci dai drumul gândurilor, coloane turmentate de epilepsia focului interior. Dacă aş şti c-am fost trist o singură dată din cauza oamenilor, de ruşine aş depune armele. Ei pot fi uneori iubiţi sau urâţi şi totdeauna compătimiţi, dar atenţia unei întristări e o concesie degradantă. Clipele de generozitate divină, în care i-am îmbrăţişa pe toţi, sunt inspiraţii rare, adevărate „graţii“. Iubirea de oameni este boală tonică şi în acelaşi timp ciudată, fiindcă nu-i sprijinită de nici un element din realitate. Un psiholog iubitor de oameni n-a existat până acum şi desigur nu va exista niciodată. Cunoaşterea nu merge în sensul umanităţii. — sunt însă pauze ale lucidităţii, recreaţii ale cunoaşterii, crize ale ochiului necruţător, care îl pun în situaţia stranie a iubirii. Atunci ar dori să se întindă în mijlocul străzii, să sărute tălpile muritorilor, să dezlege curelele încălţămintei negustorilor ca şi cerşetorilor, să se târâie prin toate rănile şi însângerările, să atârne de privirea criminalului aripi de porumb — să fie ultimul om din dragoste! Cunoaşterea de oameni şi dezgustul fac din psiholog, de bine, de rău, o victimă a propriilor lui cadavre. Căci pentru el orice iubire este o ispăşire. — Oamenii pe care i-a anulat cunoaşterea mor în tine; victimele dispreţului tău putrezesc în inima ta. Şi întreg acest cimitir care prinde viaţă în delirul de dragoste, în spasmele ispăşirii tale! Sublimul este incomensurabilul ca sugestie de moarte. Marea, renunţarea, munţii şi orga — în moduri diferite şi totuşi în acelaşi fel — sunt încoronarea unui sfârşit, care deşi se consumă în timp, destrucţia lui este totuşi dincolo de el. Căci sublimul e o criză temporală a eternităţii. Ceea ce-i sublim în exemplul lui Isus derivă din rătăcirea prin timp a veşniciei, din nemăsurata ei degradare. Tot ce e însă scop în existenţa Mântuitorului atenuează ideea de sublim, care exclude aluziile etice. Dacă s-a coborât de bunăvoie ca să ne salveze, atunci el ne poate interesa numai în măsura în care gustăm estetic un gest etic. Dimpotrivă, dacă trecerea lui printre noi este numai o greşeală a veşniciei, o ispitire inconştientă de moarte a perfecţiunii, o ispăşire în timp a absolutului, atunci proporţiile enorme ale acestei inutilităţi nu se înalţă sub semnul sublimului? — Estetica să mai salveze crucea, ca simbol al veşniciei. Nu există o plăcere mai mare ca aceea să crezi c-ai fost filozof — şi nu mai eşti. A suferi înseamnă a medita o senzaţie de durere: a filozofa — a medita asupra acestei meditaţii. Suferinţa-i ruina unui concept; o avalanşă de senzaţii, care intimidează orice formă. Totul în filozofie este de rangul al doilea, al treilea...  Nimic direct. Un sistem se construieşte din derivări, el însuşi fiind derivatul prin excelenţă. Iar filozoful nu-i mai mult de un geniu indirect. Nu putem fi atât de generoşi cu noi înşine, încât să nu ne zgârcim în libertatea ce ne-o acordăm. De nu ne-am pune piedică, de câte ori fiece clipă n-ar fi altceva decât o supravieţuire! Nu se întâmplă de multe ori să rămânem noi înşine doar prin ideea limitelor noastre? O biată amintire a unei individualizări trecute, o zdreanţă a propriei individuaţii...  Ca şi cum am fi un obiect ce-şi caută un nume într-o natură fără identitate. — Omul e făcut — ca toate vietăţile — pe măsura unor anumite senzaţii. Or, se întâmplă ca ele să nu-şi mai facă loc una alteia, în succesiunea normală, ci să năpădească toate într-o furie elementară, roind în jurul unei epave — din plenitudine — care e eul. Unde să mai fie loc atunci pentru pata de vid care e conştiinţa? Este atâta crimă şi poezie în Shakespeare, că dramele lui par concepute de un trandafir în demenţă. Oricâtă amărăciune ar fi în noi, ea nu-i atât de mare încât să ne poată dispensa de amărăciunile altora. Iată de ce lectura moraliştilor francezi este balsamică în orele târzii. Ei au ştiut totdeauna ce înseamnă a fi singur între oameni; rar de tot ce e singurătatea în lume. Până şi Pascal n-a putut învinge condiţia lui de om retras din societate. O suferinţă ceva mai redusă, şi-am fi înregistrat doar o mare inteligenţă. — între francezi şi Dumnezeu s-a interpus totdeauna salonul. Două lucruri m-au umplut neîncetat de o isterie metafizică: un ceas care stă şi un ceas care umblă. Cu cât oamenii te interesează mai puţin, cu atât devii mai timid în faţa lor, iar când ajungi să-i dispreţuieşti, începi să te bâlbâi. — Natura nu-ţi iartă nici un pas peste inconştienţa ei şi-ţi urmăreşte toate cărările orgoliului, împânzindu-le de regrete. Cum s-ar explica altcum că oricărui triumf peste condiţia de om i se asociază o părere de rău corespunzătoare? Timiditatea împrumută fiinţei umane ceva din discreţia intimă a plantelor, iar unui spirit agitat de el însuşi o melancolie resemnată care pare a fi aceea a lumii vegetale. sunt gelos pe un crin numai când nu-s timid. Dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaştere, sinuciderea ar fi obligatorie. Şi viaţa însăşi — cu inutilităţile ei sfâşietoare, cu bestialitatea ei obscură, care ne târâie în erori pentru a ne spânzura din când în când de câte un adevăr, cine ar putea-o suporta, de n-ar fi un spectacol de cunoaştere unic? Trăind primejdiile spiritului, ne mângâiem prin intensităţi de lipsa unui adevăr final. Orice eroare este un fost adevăr. Nu există însă una iniţială, deoarece între adevăr şi eroare distanţa e marcată doar de pulsaţie, de animaţia lăuntrică, de ritmul secret. Astfel, eroarea-i un adevăr care nu mai are suflet, un adevăr uzat şi care aşteaptă să fie vitalizat. Adevărurile mor psihologic, nu formal; ele îşi menţin valabilitatea, continuând nonviaţa formelor, deşi pot să nu mai fie valabile pentru nimeni. Tot ce-i viaţă în ele se petrece în timp; eternitatea formală le aşază într-un vid categorial. Pentru un om, cam cât „ţine“ un adevăr? Nu mai mult ca o pereche de ghete. Doar cerşetorii nu le schimbă niciodată. Întru cât eşti însă în rând cu viaţa, trebuie să te primeneşti încontinuu, căci plinătatea unei existenţe se măsoară după suma de erori înmagazinate, după cantitatea de ex-adevăruri. Nimic din ceea ce ştim nu rămâne neispăşit. Orice paradox, curaj de gând sau indiscreţie a spiritului le plătim scump mai curând sau mai târziu. Este de un farmec straniu această pedeapsă care urmează oricărui progres al cunoaşterii. Ai sfâşiat un văl ce acoperea inconştienţa naturii? îl vei ispăşi într-o tristeţe a cărei sursă n-o vei bănui. Şi-a scăpat un gând plin de răsturnări şi ameninţător? sunt nopţi ce nu pot fi umplute decât de evoluţiile căinţei. Ai pus prea multe întrebări lui Dumnezeu? Atunci, de ce te miră povara răspunsurilor ce nu le-ai primit?! Indirect, prin consecinţe, cunoaşterea-i un act religios. Ispăşim cu voluptate spiritul şi cu toată abandonarea în inevitabil. Cum dezintoxicarea de cunoaştere este imposibilă, deoarece o cere organismul, incapabil de-a se obişnui cu doze mici, — să facem şi din actul reflex o reflexie. În felul acesta, setea infinită a spiritului îşi află o ispăşire echivalentă. Cultul frumuseţii seamănă unei laşităţi delicate, unei dezertări subtile. N-o iubeşti oare fiindcă te scuteşte de-a trăi? Sub impresia unei sonate sau unui peisaj, ne dispensăm de viaţă cu un zâmbet de bucurie dureroasă şi de superioritate visătoare. Din centrul frumuseţii, totul este în urma noastră şi nu putem privi spre viaţă decât întorcându-ne. Orice emoţie dezinteresată, neasociată imediatului existenţei, încetineşte mersul inimii. Într-adevăr, organul timpului, care-i inima, ce-ar mai putea marca în amintirea veşniciei care e frumuseţea?! Ceea ce nu aparţine timpului ne reţine respiraţia. Umbrele eternităţii, ce se apleacă de câte ori singurătatea este inspirată de un spectacol de frumuseţe, ne taie suflarea. Ca şi cum am pângări nemărmurirea prin aburii respiraţiei noastre! Când toate lucrurile ce le-aş atinge ar deveni triste, când o privire furişată spre cer i-ar împrumuta culoarea mâhnirilor, când n-ar exista ochi uscaţi în preajma mea şi aş evolua pe bulevarde ca prin mărăcini, că urmele paşilor mei le-ar sorbi soarele spre a se îmbăta de durere, atunci aş avea dreptul şi mândria să afirm viaţa. Orice aprobare ar avea de partea ei mărturia infinitului de suferinţă şi orice bucurie sprijinul amărăciunilor. E urât şi vulgar a scoate o afirmaţie întăritoare din ce nu e plenitudine de rău, durere şi mâhnire. Optimismul este un aspect degradant al spiritului, fiindcă nu pleacă din febră, din înălţimi şi ameţeli. Tot aşa o pasiune ce nu-şi extrage tăria din umbrele vieţii. În scuipat, în gunoi, în tina anonimă a uliţelor zace un izvor mai curat şi nesfârşit mai rodnic decât în împărtăşirea blândă şi raţională din viaţă. Avem destule vine prin care să urce adevărurile, destule vine în care plouă, ninge, bate vântul, apun şi răsar sori. Şi-n sângele nostru nu cad stele spre a-şi recăpăta sclipirea? Nu-i loc sub soare ca să mă reţină şi nici umbră să mă adăpostească, fiindcă spaţiul devine vaporos în avântul rătăcitor şi-n fuga nesăţioasă. Ca să rămâi undeva, ca să-ţi ai „locul“ tău în lume, trebuie să fi împlinit miracolul de a te fi aflat în vreun punct al spaţiului, negârbovit de amărăciuni. Când te găseşti într-un loc, nu faci decât să te gândeşti la altul, încât nostalgia se conturează organic într-o funcţie vegetativă. Dorinţa de altceva, din simbol spiritual, devine natură. Expresie a avidităţii de spaţiu, nostalgia sfârşeşte prin a-l anula. Cine suferă numai de pasiunea Absolutului n-are nevoie de această lunecare orizontală pe întinderi. Existenţa staţionară a călugărilor îşi are sursa în canalizarea verticală, spre cer, a acestor doruri vagi după veşnic alte locuri şi alte depărtări. O emoţie religioasă n-aşteaptă consolare de la spaţiu; mai mult, ea nu-i intensă decât în măsura în care îl asimilează unui cadru de căderi. Când nu-i loc în care să nu fi suferit, ce alt motiv poţi invoca în sprijinul rătăcirii? Şi ce o să te lege de spaţiu, când albastrul întunecat al nostalgiei te dezleagă de tine însuţi? Dacă omul n-ar fi ştiut introduce un delir voluptuos în singurătate — de mult s-ar fi aprins întunericul. Descompunerea cea mai oribilă, într-un cimitir necunoscut, este o icoană palidă pentru părăsirea în care te afli când, din aer sau de sub pământ, o voce neaşteptată îţi dezvăluie cât eşti de singur. Să n-ai cui să spui niciodată nimic! Numai obiecte; nici o fiinţă. Şi năpăstuirea singurătăţii nu pleacă decât din sentimentul că eşti înconjurat de lucruri neînsufleţite, cărora n-ai ce să le spui. Nu din extravaganţă şi nici din cinism umbla Diogene cu un felinar, în plină zi, să caute un om. Ştim noi prea bine că din singurătate... Când nu-ţi poţi aduna gândurile şi te supui, înfrânt, argintului lor viu — ca aburul se risipeşte lumea şi cu ea tu însuţi, că pari a asculta la marginile unei mări ce şi-a retras apele lectura propriilor memorii scrise într-o altă viaţă...  Încotro aleargă mintea, spre ce nicăieri îşi dizolvă graniţele? Se topesc gheţari în vine? Şi-n ce anotimp al sângelui şi-al spiritului te afli? Mai eşti tu însuţi? Nu-ţi zvâcnesc tâmplele de teama contrară? Eşti altul, eşti altul... ... Cu ochii pierduţi spre celălalt în melancolia neprihănită a parcurilor. Despre orice — şi-n primul rând despre singurătate — eşti obligat a gândi negativ şi pozitiv în acelaşi timp. Fără tristeţe ne-am da noi seama, în aceeaşi vreme, de trup şi de duh? Fiziologia şi cunoaşterea se întâlnesc în ambiguitatea ei constitutivă, încât nu eşti mai prezent ţie însuţi şi mai solidar cu tine ca-n clipele de tristeţe. Va fi aceasta — ca şi conştiinţa — un agent de înstrăinare de lume, un factor de exterioritate; cu cât ne îndepărtează însă de toate, cu atât coincidem mai mult cu noi. Seriozitatea — tristeţe fără accent afectiv — ne face sensibili numai la un proces raţional, căci neutralitatea ei n-are adâncimea care asociază capriciile viscerelor vibraţiei spiritului. O fiinţă serioasă este un animal ce îndeplineşte condiţiile de om; opreşte-i o clipă mecanismul de gândire; nu va observa ce uşor a redevenit animalul de altădată. Răpeşte-i însă tristeţii reflexia; va rămâne destulă imbecilitate sumbră ca zoologia să nu te accepte. A lua lucrurile în serios înseamnă a le cântări fără a participa; a le lua în tragic — a te angaja în soarta lor. Între seriozitate şi tragedie (această tristeţe ca acţiune) este o mai mare deosebire decât între un funcţionar şi un erou. — Filozofii sunt bieţi agenţi ai Absolutului, plătiţi din contribuţiile mâhnirilor noastre. Din a lua lumea în serios şi-au făcut o profesie. Tristeţea — în forma ei elementară — este o genialitate a materiei. Inspiraţie primară fără gânduri. Trupul şi-a înfrânt condiţia şi tinde la o participare „superioară“ lui, iar în formele reflexive ale tristeţii procesul este completat de o descindere a spiritului prin vine, ca pentru a ne arăta cât de organic ne aparţinem. Răpindu-ne firii şi redându-ne nouă, tristeţea-i o izolare substanţială a firii noastre, în deosebire de împrăştierea ontologică a fericirii. În „accesele“ de milă se manifestă o atracţie secretă pentru „proastele maniere“, pentru murdărie şi degradare. Orice monstruozitate este o perfecţiune faţă de lipsa „bunului-gust“ al milei, acest rău cu aparenţele reale ale blândeţii. În mormanul de pete şi de devieri ale naturii sau în rafinamentul vicios al minţii, nu veţi găsi o perversiune mai întunecoasă şi mai frământată ca mila. Nimic nu ne abate de la frumuseţe mai mult decât „accesele“ ei. Şi dac-ar fi numai frumuseţea! Dar virtuţile subterane ale acestui viciu ne întorc de la rosturile noastre esenţiale şi consideră depravare tot ce nu emană din gustul prăbuşirii, din mlaştini şi din putregai, întinderi ale milei şi pretexte ale voluptăţii ei infernale. Nici o patologie n-a studiat-o fiindcă este o boală practică, şi ştiinţa a fost totdeauna în serviciul primăriilor. Cine-ar adânci tulburările lăuntrice, iadul iubirii perverse de oameni, — ar mai putea întinde mâna vreunui milostiv? Rostul gânditorului este să întoarcă viaţa pe toate părţile, să-i proiecteze feţele în toate nuanţele, să revină neîncetat asupra ascunzişurilor ei, să-i bată în jos şi-n sus cărările, de mii de ori să privească acelaşi aspect, să nu descopere noul decât în ce-a văzut nelămurit, aceleaşi teme să le treacă prin toate membrele, amestecându-şi cugetele-n trup — să zdrenţuiască astfel viaţa gândind-o până la capăt. Nu-i revelator pentru ce e nedefinibil în insuficienţele vieţii că numai cioburile unei oglinzi sfărâmate pot să ne redea icoana ei caracteristică? După ce ţi-ai dat seama că oamenii nu-ţi pot oferi nimic şi continui totuşi a-i întâlni, este ca şi cum ai fi lichidat cu orice superstiţie, dar mai crezi în fantome. Dumnezeu, pentru a obliga pe singuratici la laşitate, a creat zâmbetul, anemic şi aerian la fecioare, concret şi imediat la femei pierdute, înduioşător la bătrâni şi irezistibil la muribunzi. De altfel, nimic nu dovedeşte mai mult că oamenii-s muritori ca zâmbetul, expresie a echivocului sfâşietor al vremelniciei. De câte ori zâmbim, nu este ca la o ultimă întâlnire, şi nu-i zâmbetul testamentul aromat al individului? Lumina tremurătoare a obrazului şi a buzelor, umiditatea solemnă a ochilor transformă viaţa într-un port, în care vapoarele pleacă în larg fără destinaţie, transportând nu oameni, ci despărţiri. Şi viaţa ce-i, dacă nu locul despărţirilor? De câte ori mă înduioşează un zâmbet, mă îndepărtez cu o povară de ireparabil, căci nimic nu descoperă mai înfiorător ruina care aşteaptă omul ca acest simbol aparent de fericire şi care exprimă mai crud unei inimi desfrunzite freamătul de vremelnicie al vieţii, decât horcăitul clasic al sfârşitului. — Şi de câte ori îmi zâmbeşte cineva, descifrez pe fruntea luminoasă chemarea sfâşietoare: „Apropie-te, vezi prea bine că şi eu sunt muritor!“ — Sau când ochii mi s-au întunecat de noaptea mea, glasul zâmbetului îmi flutură pe lângă urechi avide de implacabil: „Priveşte-mă, este pentru ultima oară!“ ... Şi de aceea zâmbetul te opreşte de la singurătatea din urmă, şi oricât nu te-ar mai interesa colegii de respiraţie şi de putrefacţie, te-ntorci spre ei ca să le sorbi secretul, să te îneci în el şi ei să nu ştie, să nu ştie ce grei sunt de vremelnicie, ce mări poartă şi la câte naufragii nu ne invită frământarea inconştientă şi incurabilă a zâmbetului lor, la ce ispite de dispariţie te supun, deschizându-şi sufletul spre tine şi tu ridicând — cu freamăt şi îndurerare — lespedea surâsului! Germinaţia fiecărui adevăr ne pune corpul la teasc. Ne stoarcem viaţa de câte ori cugetăm, încât un gânditor absolut ar fi un schelet ce şi-ar ascunde oasele în...  transparenţa gândurilor. Paloarea e culoarea ce-o ia gândirea pe faţa omenească. Destin nu există decât în acţiune, fiindcă numai în ea rişti totul, fără să ştii unde vei ajunge. Politica — în sensul de exasperare a ceea ce-i istoric în om — este spaţiul fatalităţii, abandonarea integrală forţelor constructive şi destructive ale devenirii. Şi în singurătate rişti totul, dar aici fiind în clar cu ce se va întâmpla, luciditatea atenuează iraţionalul soartei. Îţi anticipezi viaţa, îţi trăieşti destinul ca un inevitabil fără surprize, căci, într-adevăr, ce-i singurătatea dacă nu viziunea translucidă a fatalităţii, maximum de luminozitate în agitaţia oarbă a vieţii? Omul politic renunţă la conştiinţă; singuraticul, la acţiune. Unul trăieşte uitarea (şi asta e politica); celălalt o caută (şi asta-i singurătatea). O filozofie a conştiinţei nu poate sfârşi decât într-una a uitării. Un om care practică o viaţă întreagă luciditatea ajunge un clasic al deznădejdii. Femeia ce priveşte spre ceva oferă o imagine de o rară trivialitate. Ochii melancolici te invită, dimpotrivă, la o distrugere aeriană, şi setea de impalpabil pe care ţi-o satisface funebrul şi parfumatul lor azur te împiedică să mai fii tu însuţi. Ochi ce nu zăresc nimic şi din faţa cărora dispari, ca să nu le pătezi infinitul cu obiectul prezenţei tale. Privirea pură a melancoliei este modul cel mai ciudat prin care femeia ne face să credem că a fost cândva tovarăşa noastră în Rai. Melancolia este o religiozitate fără nevoia Absolutului, o lunecare din lume fără atracţia transcendentului, o slăbiciune pentru aparenţele cerului egală insensibilităţii la simbolul acestuia. Posibilitatea ei de a se dispensa de Dumnezeu — deşi îndeplineşte condiţiile iniţiale ale apropierii de el — o transformă într-o voluptate, care se satisface creşterii ei proprii şi slăbiciunilor ei repetate. Căci melancolia este un delir estetic, suficient sieşi, steril în mitologie. Nu vei găsi în ea nimic străin unui vis legănat, căci nu generează nici o imagine peste cursul etericei sale destrămări. Melancolia-i o virtute la femei şi un păcat la bărbaţi. Aşa se explică de ce aceştia au folosit-o spre cunoaştere... Există în unele surâsuri feminine o aprobare duioasă, care te îmbolnăveşte. Ele se încuibă şi se depun pe fondul necazurilor zilnice, exercitând un control subteran. Femeile — ca şi muzica — trebuie ocolite în receptivităţile tulburi care măresc până la leşin pretextele de înduioşare. Când vorbeşti despre teamă, despre teama însăşi, în faţa unei blonde spiritualizate de paloare şi care-şi apleacă ochii pentru a suplini prin gest mărturisirea, surâsul ei frânt şi amar ţi se rostogoleşte-n carne şi-şi prelungeşte prin ecouri chinul său imaterial. Surâsurile sunt o povară voluptuoasă pentru cel ce le împarte şi pentru cel ce le primeşte. O inimă atinsă de delicateţe greu poate supravieţui unui surâs duios. Tot aşa, sunt priviri după care nu te mai poţi hotărî pentru nimic. Un fulg rătăcitor prin aer este o imagine de zădărnicie mai sfâşietoare şi mai simbolică decât un cadavru. Tot aşa, un parfum neobişnuit ne face mai trişti decât un cimitir, precum o indigestie — mai gânditori decât un filozof. Şi mai mult decât catedralele, nu ne face mai religioşi mâna unui cerşetor ce ne arată drumul de urmat într-un oraş mare şi-n care ne-am pierdut? Începi a te nelinişti de Timp, cu mult înainte de a-i citi pe filozofi, privind atent, într-un moment de oboseală, faţa unui om bătrân. Brazdele adâncite de necazuri, de speranţe şi de năluciri se înnegresc şi se pierd parcă fără urmă într-un fond de întuneric, pe care „faţa“ îl ascunde cu greu, mască nesigură a unui abis îndurerat. În fiece cută pare a se fi adunat vremea, a se fi ruginit devenirea, a fi îmbătrânit durata. Nu atârnă timpul în ridurile bătrâneţii şi nu e fiecare cută un cadavru temporal? Faţa omenească este folosită de demonia vremii ca o demonstraţie de zădărnicie. O poate cineva privi senin în amurgul ei? Înclină-ţi ochii spre un bătrân când n-ai Ecleziastul la îndemână, faţa lui — de care el poate fi perfect străin — te va învăţa mai mult ca înţelepţii. Căci sunt încreţituri care dezvelesc acţiunea Timpului mai nemilos decât un tratat de zădărnicie. Unde să găseşti cuvinte care să zugrăvească eroziunea lui implacabilă, înaintarea lui destructivă, când peisajul deschis şi accesibil al bătrâneţii ţi se oferă la toate colţurile ca o lecţie decisivă şi o sentinţă fără apel? Neastâmpărul copiilor în braţele bunicilor să nu fie oroarea instinctivă de Timp? Cine n-a simţit în sărutul unui bătrân inutilitatea infinită a timpului? De oameni mă separă toţi oamenii. De-aş alerga ca un nebun în căutarea mea, cine-mi spune că nu-mi voi ieşi niciodată în cale? Pe ce maidan al universului mă voi fi rătăcit? Mă duc să mă caut acolo unde se aude lumina... , căci de mi-aduc bine aminte, iubit-am altceva decât sonoritatea transparenţelor? Cui nu i se pare că după fiece amărăciune luna a devenit mai palidă şi razele soarelui mai sfioase şi că devenirea îşi cere scuze, schilodindu-şi ritmul, — aceluia îi lipseşte baza cosmică a singurătăţii.

MANUAL DE DESCOMPUNERE   Variaţiuni pe tema morţii   I. Perseverăm în viaţă tocmai pentru că nu se sprijină pe nimic, pentru că îi lipseşte până şi umbra unui argument. Moartea, în schimb, este prea exactă; toate argumentele sunt de partea ei. Misterioasă pentru instinctele noastre, în faţa cugetului nostru ea se profilează limpede, lipsită de prestigiile şi de farmecele amăgitoare ale necunoscutului. Acumulând întruna mistere găunoase şi monopolizând nonsensul, viaţa inspiră mai multa spaimă decât moartea; de fapt, ea este marele Necunoscut. Unde poate duce atâta vid şi inexplicabil? Ne agăţăm de zile pentru.că dorinţa de a muri este prea logică, deci ineficace. Dacă viaţa ar avea un singur argument în favoarea ei — desluşit, de o evidenţă indiscutabilă — s-ar spulbera; instinctele şi prejudecăţile se destramă în contact cu Rigoarea. Tot ce respiră se hrăneşte cu inverificabilul; un supliment de logică i-ar fi funest existenţei — efort spre Absurd… Daţi un scop precis vieţii; ea îşi pierde instantaneu farmecul. Inexactitatea ţelurilor o face superioară morţii; — un grăunte de precizie ar coborâ-o la trivialitatea mormintelor. Căci o ştiinţă pozitivă a sensului vieţii ar depopula pământul într-o singură zi şi niciun smintit n-ar izbuti să reînsufleţească aici improbabilitatea fecundă a Dorinţei. II. Putem clasifica oamenii potrivit celor mai capricioase criterii: după toane, înclinaţii, vise ori glande. Ne schimbăm ideile precum cravatele; căci orice idee, orice criteriu vine din exterior, din configurările şi accidentele timpului. Există însă ceva care vine din noi înşine, care este noi înşine, o realitate invizibilă, dar lăuntric verificabilă, o prezenţă insolită şi dintotdeauna, pe care o putem concepe în orice clipă, neîndrăznind niciodată s-o admitem, şi care nu are actualitate decât înainte de consumarea ei: aceasta e moartea, adevăratul criteriu… Şi tot ea, dimensiunea cea mai intimă a tuturor fiinţelor vii, desparte umanitatea în două ordine ireductibile, atât de depărtate unul de altul, încât distanţa dintre ele este mai mare decât aceea dintre un vultur şi o cârtiţă, dintre o stea şi un scuipat. Prăpastia ce desparte două lumi incomunicabile se cască între omul care are conştiinţa morţii şi cel care n-o are deloc; totuşi amândoi mor; dar unul îşi ignoră moartea, celălalt o ştie; unul nu moare decât o clipă, celălalt nu încetează să tot moară… Condiţia lor comună îi situează exact la antipozi unul faţă de altul; la cele două extremităţi şi în interiorul uneia şi aceleiaşi definiţii; ireconciliabili, ei îndură acelaşi destin… Unul trăieşte ca şi cum ar fi etern; celălalt îşi gândeşte necurmat eternitatea şi o neagă în fiecare gând. Nimic nu ne poate schimba viaţa, ci doar insinuarea treptată în noi a forţelor care o anulează. Nici surprizele creşterii şi nici eflorescenţa talentelor noastre nu îi adaugă vreun principiu nou; ele îi sunt fireşti. Şi nimic din ceea ce-i firesc n-ar putea face din noi altceva decât ceea ce suntem. Tot ce prefigurează moartea adaugă un caracter de noutate vieţii, o modifică şi o amplifică. Sănătatea o conservă ca atare, într-o sterilă identitate; în timp ce boala este o activitate, cea mai intensă din câte poate desfăşura un om, o mişcare frenetică şi… staţionară, cea mai bogată cheltuială de energie fără gest, aşteptarea ostilă şi pasionantă a unei fulguraţii ireparabile. III. Împotriva obsesiei morţii, tertipurile speranţei ca şi argumentele raţiunii se vădesc ineficace: insignifianţa lor exacerbează doar pofta de a muri. Pentru a triumfa asupra acestei pofte nu există decât o singură metodă: aceea de-a o trăi până la capăt, de a-i îndura toate deliciile, toate chinurile, de a nu face nimic pentru a o eluda. O obsesie trăita până la saturaţie se anulează în propriile-i excese. Tot insistând asupra infinitului morţii, gândirea ajunge să-l uzeze, să ne inspire faţă de el dezgust, prea-plin negativ care nu cruţă nimic şi care, înainte de a compromite şi de a deprecia prestigiile morţii, ne dezvăluie găunoşenia vieţii. Cine nu s-a dedat desfătărilor spaimei, cine n-a savurat în gând primejdiile propriei sale aboliri şi n-a gustat din crudele şi dulcile prăbuşiri, nu se va lecui nicicând de obsesia morţii: va fi chinuit de ea tocmai pentru că îi va fi rezistat; — pe când acela care, deprins cu disciplina ororii, şi meditându-şi putregaiul, s-a redus deliberat în cenuşă, acela va privi spre trecutul morţii — şi el însuşi nu va fi decât un înviat care nu mai poate trăi. „Metoda” sa îl va fi lecuit de viaţă şi moarte deopotrivă. Orice experienţă capitală este nefastă: straturile existenţei n-au densitate; cine le scormoneşte, arheolog al inimii şi al fiinţei, se pomeneşte, odată ajuns la capătul cercetărilor, în faţa unor adâncuri goale. Zadarnic va regreta găteala aparenţelor. Tot astfel şi Misterele antice, pretinse revelaţii ale secretelor supreme, nu ne-au lăsat nimic în materie de cunoaştere. Iniţiaţii făcuseră fără îndoială legământ să nu transmită nimic; e totuşi de neconceput ca printre ei să nu se fi aflat nici un singur flecar; ce poate fi mai potrivnic firii omeneşti decât o asemenea încăpăţânare în păstrarea secretului? Adevărul e că nici nu existau secrete; existau nişte rituri şi frisoane. Vălurile o dată îndepărtate, ce puteau ei descoperi afară de nişte prăpăstii fără consecinţă? Nu există iniţiere decât în neant — şi în ridicolul de a fi viu. …Şi mă gândesc la un Eleusis al inimilor dezamăgite, la un Mister curat, fără zei şi fără vehemenţele iluziei.   Demisie Era în sala de aşteptare a unui spital: o bătrână îmi explica bolile ei… Controversele oamenilor, uraganele istoriei; — fleacuri în ochii ei: doar boala ei domnea în spaţiu şi în durată. „Nu pot mânca, nu pot dormi, mi-e frică, aici trebuie să fie puroi”, debita ea mângâindu-şi falca grijuliu, cu mai mult interes decât dacă ar fi depins de ea soarta întregii lumi. Acest exces de atenţie, faţa de sine din partea unei cumetre decrepite m-a lăsat întâi nehotărât între spaimă şi greaţă; apoi am părăsit spitalul până să-mi vină rândul, hotărât să renunţ pentru totdeauna la durerile mele… „Cincizeci şi nouă de secunde din fiecare minut de-al meu, rumegam de-a lungul străzilor, au fost închinate suferinţei sau… ideii de suferinţă. De ce oare n-am avut o vocaţie de piatră! «Inima»: izvor al tuturor chinurilor… Aspir la starea de obiect… binecuvântarea materiei şi a opacităţii. Zburatăceala unei gâze mi se pare a fi o operaţie de apocalips. Făptuieşti un păcat ieşind din tine… Vântul, nebunie a aerului! Muzica, nebunie a tăcerii! Capitulând în faţa vieţii, această lume a uzurpat neantul… Abdic de la mişcarea şi de la visele mele. Absenţă! Tu vei fi singura mea glorie… Fie «dorinţa» ştearsă pe veci din dicţionare şi din suflete. Fug din faţa farsei ameţitoare a zilelor de mâine. Şi dacă mai păstrez unele speranţe, am pierdut pentru totdeauna facultatea de a spera.”   Cheia rezistenţei noastre Cel care ar ajunge, datorită unei imaginaţii copleşite de milă, să înregistreze toate suferinţele, să fie contemporanul tuturor chinurilor şi spaimelor dintr-o clipă anume, acela — presupunând că asemenea fiinţă ar putea exista — ar fi un monstru de iubire şi cea mai mare victimă din istoria inimii. Dar este inutil să ne închipuim o asemenea imposibilitate. N-avem decât să ne examinăm pe noi înşine, să practicăm arheologia spaimelor noastre. Înaintăm în supliciul zilelor pentru că nimic nu ne opreşte din mers în afară de propriile noastre dureri; durerile celorlalţi ni se par explicabile şi susceptibile de a fi depăşite: suntem încredinţaţi că ceilalţi suferă pentru că n-au destulă voinţă, curaj sau luciditate. Orice suferinţă, afară de a noastră, ni se pare îndreptăţită sau ridicol de inteligibilă; altminteri, doliul ar fi singura constantă în versatilitatea sentimentelor noastre. Dar nu purtăm doliu decât pentru noi. Dacă am putea înţelege şi iubi infinitatea agoniilor care se perindă în jurul nostru, toate vieţile care sunt nişte morţi ascunse, ne-ar trebui tot atâtea inimi câte făpturi care suferă. Iar dacă am avea o memorie miraculos de actuală, care să păstreze prezentă totalitatea suferinţelor noastre trecute, am muri sub o asemenea povară. Viaţa nu-i posibilă decât datorită deficienţelor imaginaţiei şi memoriei noastre. Toată puterea noastră stă în uitări şi în incapacitatea de a ne reprezenta pluralitatea destinelor simultane. Nimeni n-ar putea supravieţui înţelegerii instantanee a durerii universale, fiecare inimă  nefiind plămădită decât pentru o anumită cantitate de suferinţă. E ca şi cum nişte limite materiale ne-ar îngrădi puterea de a îndura; totuşi, expansiunea fiecărei dureri le atinge şi uneori le depăşeşte: prea deseori aceasta e originea prăbuşirii noastre. De aici decurge impresia că fiecare durere, fiecare tristeţe sunt infinite. Şi sunt într-adevăr, dar numai pentru noi, pentru hotarele inimii noastre; şi dacă ea ar avea dimensiunile spaţiului nesfârşit, suferinţele noastre ar fi şi mai întinse, pentru că orice durere se substituie lumii şi oricărei tristeţi îi trebuie un alt univers. Zadarnic se căzneşte raţiunea să ne arate proporţiile infinitesimale ale accidentelor noastre; ea eşuează în faţa înclinaţiei noastre pentru proliferarea cosmogonică. Astfel, adevărata nebunie nu se datorează niciodată hazardurilor sau dezastrelor creierului, ci concepţiei false despre spaţiu pe care şi-o făureşte inima…   Gânditori crepusculari Atena se stingea, iar o dată cu ea şi cultul cunoaşterii. Marile sisteme îşi trăiseră traiul: limitându-se la domeniul conceptual, ele refuzau intervenţia zbuciumului, căutarea eliberării şi a meditaţiei dezordonate asupra durerii. Cetatea muribundă îngăduind convertirea accidentelor omeneşti în teorie, orice — un strănut, sau moartea — înlocuia vechile probleme. Obsesia remediilor marchează sfârşitul unei civilizaţii; căutarea mântuirii, pe acela al unei filosofii. Platon şi Aristotel cedaseră acestor preocupări numai dintr-o nevoie de echilibru; după ei, ele vor triumfa pretutindeni. Roma, în asfinţire, n-a cules de la Atena decât ecourile decadenţei şi reflexele istovirii acesteia. Când grecii îşi preumblau îndoielile de-a lungul şi de-a latul Imperiul, zguduirea acestuia şi a filosofiei era un fapt virtual consumat. Toate întrebările părând legitime, superstiţia limitelor formale nu mai stăvilea desfrâul curiozităţilor arbitrare. Infiltrarea epicureismului şi a stoicismului era uşoară: morala înlocuia edificiile abstracte, raţiunea degenerată devenea instrument al practicii. Pe străzile Romei, preconizând fel de fel de reţete de „fericire”, mişunau epicurienii şi stoicii, experţi în înţelepciune, nobili şarlatani iviţi la periferia poeziei, pentru a lecui o oboseală incurabilă şi generalizată. Lipseau însă din terapeutica lor mitologia şi anecdotele stranii care, în condiţia bicisniciei universale, aveau să constituie vigoarea unei religii indiferente la nuanţe: venită mai de departe decât ei. Înţelepciunea este ultimul cuvânt al unei civilizaţii care trage să moară; nimbul amurgirilor istorice, istovirea transfigurată în viziune asupra lumii, ultimă toleranţă înainte de apariţia altor zei, mai proaspeţi — şi a barbariei; ea este, de asemenea, o vană încercare de melodie printre horcăielile sfârşitului, care se înalţă de pretutindeni. Căci înţeleptul – teoretician al morţii limpezi, erou al nepăsării şi simbol al ultimei etape a filosofiei, a degenerării şi a vacuităţii sale – a rezolvat problema propriei morţi… şi a suprimat în consecinţă toate problemele. Înzestrat cu trăsături ridicole neobişnuite, el este un caz-limită, pe care îl întâlnim în perioade extreme ca pe o confirmare excepţională a patologiei generale. Aflându-ne în punctul simetric agoniei antice, pradă aceloraşi rele şi stăpâniţi de farmece deopotrivă de neiertătoare, vedem cum marile sisteme sunt abolite de perfecţiunea lor limitată. Şi pentru noi, totul devine materie supusă unei filosofii lipsite de demnitate şi rigoare… Destinul impersonal al gândirii s-a răzleţit în o mie de suflete, în o mie de umilinţe ale Ideii… Nici Leibniz, nici Kant, nici Hegel nu ne mai sunt de niciun ajutor. Noi am venit, cu propria noastră moarte, la porţile filosofiei; putrede şi nemaiavând nimic de apărat, ele se deschid de la sine… Paragrafelor li se substituie strigăte: rezultă de aici o filosofie a adâncului sufletesc, a cărei intimitate s-ar recunoaşte în aparenţele istoriei şi decorurile timpului. Şi noi căutăm „fericirea”, fie din frenezie, fie din dispreţ: dispreţuind-o, înseamnă că totuşi n-am uitat-o, şi o refuzăm gândindu-ne la ea; şi noi căutăm „izbăvirea”, fie şi prin simplul fapt că nu ne-o dorim. Şi dacă suntem eroii negativi ai unei Ere prea coapte, prin însuşi acest fapt îi suntem contemporani: A-ţi trăda epoca sau a fi adeptul ei exprimă — sub o contradicţie aparentă — unul şi acelaşi act de participare. Sfârşelile de apogeu, subtilele decrepitudini, aspiraţia la aureole intemporale — toate ducând la înţelepciune, — cine nu le-ar recunoaşte în sinea lui? Cine nu-şi simte dreptul de a afirma orice în vidul care îl înconjoară, înainte ca lumea să piară în zorile unui absolut sau ale unei noi negaţii? Un zeu ameninţă întotdeauna la orizont. Ne aflăm la marginile filosofiei, de vreme ce acceptăm sfârşitul ei. Să facem în aşa fel încât zeul să nu se statornicească în gândurile noastre, să ne mai păstrăm îndoielile, aparenţele de echilibru şi ispita unui destin imanent, orice aspiraţie arbitrară şi fantastă fiind preferabilă adevărurilor inflexibile. Schimbăm remediile şi nu găsim nici unul cât de cât eficace sau potrivit, pentru că nu credem nici în alinarea după care jinduim; nici în plăcerile pe care le urmărim. Înţelepţi versatili, noi suntem epicurienii şi stoicii Romelor moderne…   Bun-rămas filosofiei M-am rupt de filosofie în momentul când mi-a fost cu neputinţă să descopăr la Kant vreo urmă de slăbiciune omenească, un accent autentic de tristeţe; la Kant şi la toţi filosofii. Faţă de muzică, de mistică, de poezie, activitatea filosofică trădează o sevă subţiată şi o profunzime suspectă, care nu ispitesc decât firile timide şi călii. De altminteri, filosofia — nelinişte impersonală, refugiu în preajma unor idei anemice — constituie recursul tuturor acelora care evită exuberanţa corupătoare a vieţii. Aproape toţi folosofii au sfârşit bine: iată argumentul suprem împotriva filosofiei. Chiar şi sfârşitul lui Socrate n-are nimic tragic: este o neînţelegere la mijloc, fiind vorba de sfârşitul unui pedagog. — Iar dacă Nietzsche, la rândul lui, s-a prăbuşit, el şi-a ispăşit extazele de poet şi vizionar, nicidecum raţionamentele. Nu putem eluda existenţa prin explicaţii; putem doar s-o îndurăm, s-o iubim ori s-o urâm, s-o adorăm ori să ne temem de ea, în acea alternanţă de fericire şi de groază care exprimă ritmul însuşi al fiinţei, oscilaţiile, disonanţele, vehemenţele sale amare sau sprinţare. Cine nu-i expus, prin surprindere sau din necesitate, unei derute irefutabile, cine nu-şi înalţă atunci mâinile în rugă spre a le lăsa apoi să cadă şi mai goale decât răspunsurile filosofiei? S-ar zice că misiunea ei este aceea de a ne ocroti atâta vreme cât inadvertenţa soartei ne îngăduie să drumeţim în afara confuziei şi să ne părăsească de îndată ce suntem siliţi să ne cufundăm într-însa. Şi cum să fie altfel când vedem cât de puţin a preluat filosofia din suferinţele omenirii. Exerciţiul filosofic nu-i fecund; nu-i decât onorabil. Nu rişti nimic ca filosof: o meserie fără destin, care umple cu cugetări voluminoase ceasurile neutre şi libere, ceasurile refractare şi la Vechiul Testament, şi la Bach, şi la Shakespeare. S-au materializat oare vreodată aceste cugetări într-o singură pagină comparabilă cu o exclamaţie a lui Iov, cu o spaimă din Macbeth sau cu altitudinea unei cantate? Universul nu se discută; se exprimă. Iar filosofia nu-l exprimă. Adevăratele probleme nu încep decât după ce l-a: parcurs sau epuizat, după ultimul capitol al unui imens tom ce pune punctul final ca semn de abdicare în faţa Necunoscutului, în care se înrădăcinează toate clipele noastre şi cu care trebuie să luptăm pentru că este în mod firesc mai imediat, mai important decât pâinea cea de toate zilele. Aici filosoful ne părăseşte: duşman al dezastrului, el este cuminte ca raţiunea însăşi şi la fel de prudent ca ea. Iar noi rămânem în tovărăşia unui ciumat de pe vremuri, a unui poet cunoscător al tuturor delirurilor şi a unui muzician al cărui sublim transcende sfera inimii. Începem să trăim cu adevărat doar la capătul filosofiei, pe ruinele ei, când am înţeles cumplita-i nulitate şi faptul că e zadarnic să recurgi la ea, că nu-i de niciun ajutor.   (Marile sisteme nu sunt în fond decât nişte tautologii strălucite. Care-i avantajul să ştii că natura fiinţei constă în „voinţa de a trăi”, în „idee”, sau în fantezia lui Dumnezeu ori a Chimiei? Simplă proliferare de cuvinte, subtile deplasări de sens. Ceea ce este refuză cu repulsie strânsoarea verbului, iar experienţa intimă nu ne dezvăluie nimic dincolo de clipa privilegiată şi inexprimabilă. De altminteri, fiinţa însăşi nu-i decât o pretenţie a Nimicului. Nu definim decât din disperare. E nevoie de o formulă; ar trebui chiar mai multe, măcar pentru a da spiritului o justificare şi neantului o faţadă. Nici conceptul şi nici extazul nu sunt operante. Când muzica ne cufundă până în „intimităţile” fiinţei, noi ieşim iarăşi repede la suprafaţă: efectele iluziei se risipesc, iar cunoaşterea se vădeşte nulă. Lucrurile pe care le atingem şi cele pe care le concepem sunt la fel de îndoielnice ca simţurile şi raţiunea noastră; nu suntem siguri decât în universul nostru verbal, maniabil după voie — şi ineficace. Fiinţa este mută, iar spiritul flecar. Asta se cheamă a cunoaşte. Originalitatea filosofului se reduce la inventarea unor termeni. Cum nu există decât vreo trei, patru atitudini în faţa lumii — şi cam tot atâtea feluri de a muri, — nuanţele care le diversifică şi le multiplică nu depind decât de alegerea, vocabulelor, lipsite de orice deschidere metafizică.. Suntem aruncaţi într-un univers pleonastic, unde întrebările şi răspunsurile se echivalează.) Întoarcere la elemente Dacă filosofia n-ar fi făcut niciun progres de la presocratici încoace, n-am fi avut niciun motiv să ne plângem. Exasperaţi de harababura conceptelor, sfârşim prin a ne da seama că viaţa noastră se agită veşnic în elementele cu care presocraticii alcătuiau lumea, că pământul, apa, focul şi aerul ne condiţionează, că această fizică rudimentară dezvăluie cadrul încercărilor noastre şi principiul pătimirilor noastre. Complicând aceste câteva date elementare, noi am pierdut — fascinaţi de decorul şi edificiul teoriilor — înţelegerea Destinului, care totuşi, neschimbat, este acelaşi ca în primele zile ale lumii. Existenţa noastră, redusă la esenţa ei, continuă să fie o luptă împotriva elementelor dintotdeauna, luptă pe care ştiinţa noastră n-o îmblânzeşte nicidecum. Eroii din toate timpurile nu sunt mai puţin nefericiţi decât eroii lui Homer, şi dacă au devenit personaje, aceasta-i numai pentru că au pierdut din suflu şi din măreţie. Cum s-ar putea oare ca rezultatele ştiinţelor să schimbe poziţia metafizică a omului? Şi ce sunt sondajele în materie, observaţiile şi roadele analizei pe lângă imnurile vedice şi tristeţile de auroră istorică strecurate în poezia anonimă? De vreme ce decadenţele cele mai elocvente nu sunt în stare să ne explice nefericirea mai bine decât bâiguielile unui cioban, şi când, la urma urmei, rânjetul unui idiot ascunde mai multă înţelepciune decât investigaţia laboratoarelor — nu-i oare nebunie curată să urmăreşti adevărul pe căile timpului — sau prin cărţi? Lao-Zi, redus la câteva lecturi, nu-i mai naiv decât noi care am citit totul. Profunzimea este independentă de învăţătură. Noi traducem pe alte planuri revelaţiile epocilor revolute, sau exploatăm intuiţii originare prin ultimele achiziţii ale gândirii. Astfel, Hegel este un Heraclit care l-a citit pe Kant, iar Plictisul nostru un eleatism afectiv, ficţiunea diversităţii demascate şi revelate inimii…

Silogismele amaraciunii de Emil Cioran     Atrofia cuvîntului   Formaţi la şcoala veleitarilor, idolatri ai fragmentului şi ai stigmatului, aparţinem unui timp clinic în care numai cazurile contează. Ne interesează mai ales ceea ce scriitorul nu a exprimat, ceea ce ar fi putut spune, dar n-a spus, ne atrage doar faţa sa nevăzută. Dacă scriitorul a lăsat o operă, dacă s-a înfăţişat pe de-a-ntregul, atunci, cu siguranţă, îl vom lăsa să cadă în uitare. Magie a artistului nerealizat..., a învinsului care şi-a risipit dezamăgirile, care nu a ştiut să le facă să rodească.   Atîtea pagini, atîtea cărţi care ne-au mişcat cîndva şi pe care le recitim numai pentru a studia meşteşugul potrivirii adverbelor sau al alegerii adjectivelor!   Prostia cuprinde o doză de seriozitate care, condusă mai bine, ar putea înmulţi numărul capodoperelor.   De nu ne-am îndoi de noi înşine, scepticismul ne-ar fi literă moartă, îngrijorare convenţională, doctrină filozofică.   Nu mai vrem să îndurăm povara „adevărurilor", nici să ne lăsăm păcăliţi de ele sau să le devenim complici. Visez la o lume în care oamenii ar fi gata să moară pentru o virgulă.   Cit de mult îmi plac acele minţi socotite de mîna a doua (Joubert, mai ales) care, din discreţie, au refuzat să-şi asume propriul geniu şi, temîndu-se că-l au, şi-au dus viaţa în umbra geniului altora.   Dacă Molière s-ar fi aplecat asupra propriilor adîncuri, Pascal, comparat cu el, ne-ar părea un jurnalist.   Certitudinile exclud stilul: grija pentru exprimare e apanajul celor ce nu pot adormi într-o credinţă. Lipsiţi de un temei solid, ei se agaţă de cuvinte, simulacre de realitate, pe cînd ceilalţi, siguri pe convingerile lor, nu pun preţ pe înfăţişare şi se răsfaţă în tihna improvizaţiei.   Feriţi-vă de cei ce întorc spatele dragostei, ambiţiei, societăţii. Pentru aceste renunţări, se vor răzbuna.   Plutarh, azi, ar scrie Vieţile paralele ale rataţilor.   Romantismul englez a fost un amestec fericit de laudanum, exil şi ftizie; cel german – de alcool, provincie şi suicid.   Anumite personaje ar fi trebuit să trăiască în oraşe ale Germaniei epocii romantice. Cît de acasă ar fi fost un Gérard von Nerval la Tübingen sau la Heidelberg!   Răbdarea germanilor e fără margini, pînă şi în privinţa nebuniei, pe care Nietzsche a îndurat-o unsprezece ani, iar Hölderlin patruzeci.   Luther, prefigurare a omului modern, a întrunit toate formele de dezechilibru: în el convieţuiau un Pascal şi un Hitler…   „… numai adevărul este plăcut”. – De aici provin lacunele Franţei, respingerea Nedesluşitului şi Negurosului, antipoezia şi antimetafizica ei. Mai mult chiar decît Descartes, Boileau avea să copleşească un întreg popor, cenzurîndu-i geniul..   Infernul – precis ca un proces-verbal; Purgatoriul – fals, ca orice aluzie la cele cereşti; Paradisul – etalare de plăsmuiri serbede… Trilogia lui Dante constituie cea mai strălucită reabilitare a Diavolului pe care va fi întreprins-o vreodată un creştin.   Shakespeare: loc al întîlnirii unui trandafir cu o secure…   Să-ţi ratezi viaţa înseamnă să ajungi la poezie – fără sprijinul talentului.   Numai minţile superficiale abordează ideea cu delicateţe.   Menţionarea necazurilor administrative („the law’s delay, the insolence of office”) printre motivele care justifică sinuciderea mi se pare lucrul cel mai adînc din spusele lui Hamlet.   Modalităţile-i de exprimare fiind tocite, arta se orientează spre nonsens, spre un univers închis şi incomunicabil. Orice freamăt inteligibil – în pictură, muzică sau poezie — ne pare, pe drept cuvînt, desuet şi vulgar. Publicul va dispărea curînd şi, la scurtă vreme după el, arta. O civilizaţie care a început prin zidirea de catedrale se va sfîrşi prin ermetismul schizofreniei.   La mii de leghe depărtare de poezie, sîntem legaţi de ea prin nevoia năprasnică de a urla: ultimul stadiu al lirismului.   Să fii un Raskolnikov – fără să ai omorul drept scuză.   Aforismul e cultivat numai de cei care au cunoscut frica în mijlocul cuvintelor, frica de a se nărui împreună cu toate cuvintele.   Unde nu ne-am putea întoarce la acele vremuri în care fiinţele nu erau siluite de vocabule, la laconismul interjecţiei, la năuceala paradisiacă, la vesela stupoare de dinaintea graiului!   E uşor să fii profund: ajunge sa te laşi copleşit de propriile-ţi tare.   Orice cuvînt mă doare. Şi, totuşi, cît mi-ar plăcea să aud flori sporovăind despre moarte!   Adevărate modele de stil: înjurătura, telegrama şi epitaful.   Romanticii au fost ultimii mari cunoscători în domeniul sinuciderii.. De la ei încoace, arta le-a fost sabotată… Ca să fie din nou ce a fost, ar trebui un nou „mal du siècle”.   Privarea literaturii de fardurile care-i acoperă adevăratul chip e la fel de periculoasă ca deposedarea filozofiei de jargonul păsăresc. Să se reducă oare creaţia spirituală la transfigurarea de fleacuri? Să nu existe substanţă decît în afara articulării, în rictus şi catalepsie?   O carte care, după ce va fi nimicit totul, nu se nimiceşte şi ea ne va fi scos din sărite degeaba.   Iată-ne, monade dislocate, la capătul tristeţilor prudente şi al anomaliilor previzibile: tot mai multe semne vestesc hegemonia delirului.   „Sursele” unui scriitor sînt de căutat în temeiurile sale de ruşinare: dacă nu le descoperă în sine sau refuză să ia notă de ele, e menit plagiatului sau criticii.   Occidentalul te duce cu gîndul la un erou dostoievskian care ar avea cont la bancă.   Un bun dramaturg trebuie să aibă simţul asasinatului: de la elisabetani încoace, cine ştie să-şi omoare personajele?   Atît de bine s-a obişnuit celula nervoasă cu orice, încît nu mai putem nădăjdui că se va ivi vreodată o sminteală care, pătrunzînd in creiere, să le facă să pocnească.   De la Benjamin Constant încoace, nimeni n-a mai găsit tonul dezamăgirii.   Cel care, după ce-şi va fi însuşit principiile mizantropiei, va dori să meargă mai departe, va trebui să înveţe de la Swift: va afla cum dispreţul faţă de om poate fi adus la intensitatea nevralgiei.   Prin Baudelaire, fiziologia a pătruns în poezie, iar prin Nietzsche – în filozofie. Prin ei, dereglările organice s-au transfigurat în cînt şi în concept. Chinuiţi de boală, le-a fost scris să-i înnobileze acesteia destinul.   Taină – cuvînt pe care-l folosim ca să-i înşelăm pe ceilalţi, ca să-i facem să creadă că sîntem mai profunzi decît ei.   Faptul că Nietzsche, Proust şi Rimbaud supravieţuiesc fluctuaţiei modelor se explică prin gratuitatea cruzimii lor, prin chirurgia lor demonică, prin generozitatea otrăvii. Ferocitatea face opera să dăinuie, ferind-o de îmbătrînire. Afirmaţie fără temei? Gîndiţi-vă la prestigiul Evangheliei, carte agresivă, una dintre cele mai veninoase cîte-au fost.   Publicul se dă în vint după autorii zişi „umani”, ştie că n-are de ce să se teamă de ei; ramaşi, ca şi el, la jumătate de drum, îi vor propune o învoială cu Imposibilul, o viziune coerentă a Haosului.   Dezmăţul verbal al pornografilor vine adesea dintr-un exces de pudoare, din ruşinea de a-şi etala „sufletul” şi, mai ales, de a-l numi: e, în orice limbă, cuvîntul cel mai indecent.   În definitiv e foarte posibil ca o realitate să se ascundă îndărătul aparenţelor, dar ar fi ridicol să nădăjduim că limba e în stare s-o înfăţişeze. De ce, atunci, să ne complicam agăţîndu-ne de o anumită opinie mai degrabă decît de oricare alta, de ce să dam înapoi în faţa banalului sau a inimaginabilului, în faţa îndatoririi de a spune sau scrie orice? Un minimum  de înţelepciune ne-ar obliga să susţinem toate tezele deodată, într-un eclectism al surîsului şi al distrugerii.   Teama de sterilitate îl determină pe scriitor să producă mai mult decît i-ar îngădui-o propriile-i resurse, adăugînd la minciunile trăite multe altele, împrumutate sau plăsmuite. Sub lespedea „Operelor complete” zace un impostor.   Pesimistul trebuie să-şi găsească zilnic cîte-o nouă raţiune de a exista: e o victimă a „sensului” vieţii.   Macbeth: un stoic al crimei, un Marc Aureliu cu pumnal.   Spiritul e marele profitor al înfrîngerilor cărnii, îmbogăţindu-se pe seama ei, devastînd-o, exultînd la nenorocirile ei: trăieşte din brigandaj. Civilizaţia îşi datorează izbînda isprăvilor unui tîlhar.   „Talentul” e mijlocul cel mai sigur de a denatura totul, de a sluţi înfăţişarea lucrurilor şi de a te înşela în prinţa propriei tale persoane. Existenţa adevărată e apanajul acelora pe care natura nu i-a copleşit cu vreo înzestrare. De aceea, e greu de conceput un univers fals decît cel literar şi un om mai lipsit de adevăr decît literatul.   Singura cale de mîntuire ar fi imitarea tăcerii. Dar limbuţia noastră e prenatală. Neam de flecari, de spermatozoizi guralivi, sîntem în mod chimic legaţi de Cuvînt.   Urmărirea semnului în detrimentul semnificatului; limbajul considerat drept scop în sine, drept concurent al „realităţii”; mania exprimării. Chiar la filozofi; nevoia de înnoire în planul aparenţelor – caracteristici ale unei civilizaţii în care sintaxa primează asupra absolutului, iar gramaticianul asupra înţeleptului.   Goethe, artistul complet, e antipodul nostru: un caz pilduitor pentru ceilalţi. Neîmplinirea – ideal modern de perfecţiune – îi era străină şi nu voia să înţeleagă pericolele ce-i pîndeau pe alţii, iar pe cele ce-l priveau le-a asimilat atît de bine, încît n-a pătimit deloc de pe urma lor. Destinul lui limpede ne descurajează. Degeaba vom căuta la el secrete sublime sau sordide. Va trebui să fim de acord cu afirmaţia lui Rilke: „Nu am organ pentru Goethe.”   Nu vom fi vestejit nicicînd îndeajuns secolul al XIX-lea pentru că a înlesnit proliferarea acelui soi de glosatori, de maşini de citit, a acelei malformaţii a spiritului întruchipate de Profesor, simbol al declinului unei civilizaţii, al degradării stilului, al supremaţiei trudei asupra capriciului. Să vezi totul din exterior, să sistematizezi inefabilul, să nu priveşti nimic drept în faţă, să inventariezi părerile altora!… Orice comentariu al unei opere e rău sau inutil, căci tot ce nu e direct e nul. Odinioară, profesorii se aplecau cu precădere asupra teologiei. Aveau cel puţin scuza că materia lor era absolutul, că se limitau la Dumnezeu, pe cînd în vremea noastră nimic nu se poate sustrage competenţei lor ucigaşe.   Ne deosebeşte de înaintaşi dezinvoltura cu care privim Taina. I-am schimbat pînă şi numele: aşa s-a născut Absurdul.   Şiretlicul stilului: să dea amărăciunilor banale o turnură insolită, să înfrumuseţeze mărunte necazuri, să voaleze golul, să existe prin cuvînt, prin frazeologia suspinului sau a sarcasmului!   E uimitor că posibilitatea de a avea cîndva un biograf nu a făcut pe nimeni să renunţe să aibă o viaţă.   Suficient de naiv ca să pornesc în căutarea Adevărului, cîndva am dat ocol, pe rînd – şi, de fiecare dată, în zadar – prin sumedenie de discipline. Începusem să mă statornicesc în scepticism, cînd mi-a venit în gînd să consult, ca pe o ultimă cale de scăpare, Poezia: cine ştie? Poate-mi va fi ea de folos, poate că sub arbitrariul ei se-ascunde vreo revelaţie ultimă. Zadarnic! Poezia ajunsese cu negarea chiar mai departe decît mine. M-a făcut să-mi pierd pînă şi incertitudinile.   Pentru cine a respirat Moartea, cît de tristă e duhoarea Cuvîntului!   Înfrîngerile sînt la ordinea zilei: o situaţie de care, în mod firesc, Dumnezeu beneficiază. Datorită snobilor care-l jeluiesc sau îl ocărăsc, el se bucură de o anumită trecere. Cîtă vreme, însă, va mai fi interesant?   „Avea talent; totuşi, nimeni nu se ocupă de el. A fost uitat. – Pe bună dreptate: nu s-a îngrijit îndeajuns ca să fie rău înţeles.”   Nimic nu usucă mai mult spiritul ca repulsia de a concepe idei obscure.   Ce face înţeleptul? Se resemnează să vadă, să mănînce etc., acceptă, fără să vrea, acea „rană cu nouă deschizături” care e trupul, după Bhagavad-Gîta. Înţelepciunea? Să înduri cu demnitate înjosirea la care ne supun găurile noastre.   Poetul: un şiret care-şi îngăduie să lîncezească după pofta inimii, care se încrîncenează în perplexitate, străduindu-se s-o obţină prin toate mijloacele. Apoi, naivă, posteritatea se înduioşează şi-l compătimeşte…   Aproape toate operele sînt făcute cu străfulgerări de imitaţie, cu fiori deprinşi de la alţii şi cu extaze furate.   Prolixă prin firea ei, literatura trăieşte pletoră de vocabule, din cancerul cuvîntului.   Europa nu oferă încă suficient de multe ruine pentru a permite o înflorire a epopeii. Avem totuşi toate temeiurile să prevedem că, din gelozie faţă de Troia şi din dorinţa de a o imita, va furniza teme atît de însemnate, încît romanul şi poezia nu vor mai fi de ajuns…   Aş fi bucuros să-l invoc ca predecesor pe Omar Khayyam mîhnirile lui peremptorii… El, însă, credea încă în ceva, în vin.   Am dobîndit ceea ce am eu mai bun — dîra de lumină care mă ţine departe de lume – prin cîteva, rare, convorbiri cu ticăloşi înrăiţi, cîţiva ticăloşi nemîngîiaţi care, victime ale străşniciei propriului lor cinism, nu se mai puteau agăţa de nici un viciu.   Înainte de a fi o eroare de fond, viaţa e o greşeală de gust, pe care nici moartea, şi nici chiar poezia nu ajung s-o îndrepte.   În „marele dormitor” care este universul – după un text taoist – coşmarul e singurul mod de a fi lucid.   Nu vă daţi pe mîna literaturii dacă, avînd sufletul neguros, sînteţi ademeniţi de claritate: nu veţi lăsa în urma voastră decît suspine inteligibile, sărmane cioburi ale refuzului de a fi fost voi înşivă.   În zbuciumul minţii găsim o ţinută pe care am căuta-o zadarnic în zbuciumul inimii.   Scepticismul este eleganţa anxietăţii.   A fi modern înseamnă să cîrpăceşti în Incurabil. Tragicomedia învăţăcelului: mi-am făcut praf şi pulbere gîndirea ca să-i întrec pe moralişti care nu mă învăţaseră decît s-o fac fărîme… Pungaşul Prăpastiei.

  Iată cum mi-a venit ideea de a alcătui o culegere de portrete. Acum vreo zece ani, o prietenă americancă şi cu mine plănuisem să publicăm în englezeşte o antologie din Saint-Simon. Eu urma să aleg textele şi să verific apoi traducerea făcută de ea. Pentru a începe, i-am propus să îşi ia curajul de a traduce portretul ducelui de Noailles. După câteva săptămâni, mi-a răspuns că era prea greu, că nu izbutea să facă faţă şi că renunţă la proiect. În urma acestui eşec, m-am întrebat dacă cel mai bun fel de a scăpa de entuziasmul meu pentru Saint-Simon n-ar fi acela de a scrie o carte despre el. N-am scris cartea, aşa că admiraţia mea pentru acest autor abisal a rămas intactă. Dar, tot citind şi recitind portretele sale, mi-am zis că poate ar trebui dată o imagine de ansamblu a acestei arte atât de dificile de a fixa un personaj, de a-i dezvălui misterele atrăgătoare sau tenebroase. Era însă indispensabil, evident, să fie prezentată o mare varietate de tipuri umane, cu tot ceea ce lucrul acesta atrage după sine ca punere în lumină a unei psihologii. Saint-Simon, cel mai mare memorialist, era nedrept şi profund; era nedrept pentru că era pătimaş şi era profund pentru că voia să ajungă până la limite, până la zonele extreme ale fiinţelor. Pentru a arăta alte cazuri de nedreptate şi de profunzime, trebuia să răscolesc în alte memorii şi să extrag din ele portrete inspirate de prejudecăţi sau de îndârjiri diferite. Am mers până la Tocqueville, dintr-un motiv strict subiectiv: acela că, oricât n-ar semăna între ei, Tocqueville mi-este aproape tot atât de drag ca şi nebunul acela de Saint-Simon… Pentru că am început cu un idol, se cuvenea să închei cu un altul.   E. M. Cioran   şi portrete   Misticii, cu deosebire Magistrul Eckhart, făcând deosebirea între omul interior şi omul exterior, optau în chip necesar pentru cel dintâi; cel de al doilea, fiinţa cuprinsă în timp, mai exact în societate, revenea de drept moraliştilor, pe el îl au în vedere, pe el îl scrutează şi îl denunţă, fără să le pese dacă are sau nu vreo dimensiune atemporală. Constantele pe care le descoperă în el sunt cele care decurg din decăderea lui, nu acelea care l-ar putea ajuta să o biruie. Acestui om, o suprafaţă fără adâncime, i-au sondat „adâncimile”, dedesubturile frivolităţii, străfundurile aparenţelor, mecanismul şi secretul intereselor şi entuziasmelor sale. În cruzimea cu care l-au demascat nu vom tăgădui că intră o anumită eleganţă; eleganţa rezidă în expresie şi în stil, nu în forţa observaţiei şi în analiză. Dacă indiscreţia lor nu cruţă misterul nimănui este tocmai pentru că, în ochii lor, nimeni nu este învestit cu niciun mister, vreau să spun cu misterul acela esenţial care ne leagă cu absolutul şi care face din noi altceva decât nişte marionete funebre sau ridicole. În ochii lor, a explica o fiinţă înseamnă a o aboli, a o reduce la neant. Dacă rămânem la omul exterior ca atare, suntem siliţi să recunoaştem că gândurile pustiitoare pe care i le-a inspirat lui La Rochefoucauld se dovedesc de o rigoare ineludabilă, o amărăciune cu care s-au impregnat toţi „portretiştii”, de cele mai multe ori fără să-şi dea seama; cert este că schiţele lor ne apar cu atât mai veridice cu cât au pus în ele mai mult din superba fiere a celui care a scris Maximele. Printre moralişti, numai Pascal s-a aplecat asupra dimensiunii metafizice a existenţei umane (de unde şi faptul că nu observăm ca Pascal să-l fi marcat pe vreun autor de portrete). Alături de el, toţi ceilalţi, fără excepţie, par frivoli, pentru că n-au perceput mizeria noastră, ci mizeriile noastre, suma aceasta de neajunsuri, de infirmităţi inevitabile şi oarecare, ce nu exprimă decât un aspect al naturii noastre. Dar dacă n-au simţit răul capital, intrinsec, inerent naturii omeneşti, în schimb nu avea cum să le scape răul acesta mediocru şi general, în luptă cu un bine de aceeaşi teapă. Nişte maniheeni de salon, seduşi de un dualism anecdotic, ostili acelei singurătăţi, sau incapabili de ea, în care se zbate omul interior, confruntat cu sine sau cu Dumnezeu. Nu este oare semnificativ că, atunci când li se întâmplă să se întoarcă spre Pascal, o fac pentru a seculariza viziunea sa asupra concupiscenţei, adaptând-o la studiul moravurilor şi coborând-o la nivelul unei „psihologii” fără tenebre? Concepute sub ocrotirea nopţilor lipsite de somn, fără nimic supărător luminos în ele, Cugetările, frământări ale unui insomniac, ale unui spirit care se zvârcoleşte şi se crispează în beznă, nu vor fi niciodată, nu zic înţelese, ci simţite de aceia care nu văd clar decât în plină zi. Se exprimă în ele o dezolare care nu se lasă copleşită de amărăciune, de acea tristeţe diurnă, degradată şi pângărită, neînstare să se înalţe până la puritatea nopţii. Singuraticul are arareori o viziune amară asupra naturii umane; superior dezgusturilor sale, el se gândeşte la om prea de sus, prea de departe, pentru a se înjosi urându-l. Cu totul altul este cazul insului sociabil sau prins de treburi. Încă din Evul Mediu, cum observă Huizinga, nu în mânăstiri este deplânsă perfidia oamenilor, ci în preajma principilor, mai ales de poeţii osândiţi să trăiască la o curte sau alta. Mai târziu, saloanele aveau să instituie tirania omniprezenţei umane, existenţa odioasă din care solitudinea este izgonită. Cine trăieşte pentru societate trăieşte împotriva ei. În bună măsură, portretul ca gen provine din răzbunarea şi din coşmarul omului sociabil care şi-a frecventat prea mult semenii pentru a nu-i detesta. Cât de istovitoare ar fi uzanţele bunei-cuviinţe, ele n-au cum să se compare cu cele ale solitarului, în toate privinţele unice, inimitabile. Când Māra, zeul morţii, încearcă, şi prin ispite şi prin ameninţări, să-i smulgă lui Buddha stăpânirea lumii, acesta din urmă, pentru a-l reduce la tăcere şi pentru a-l face să renunţe la pretenţiile sale, îi spune printre altele: „Ai suferit pentru cunoaştere?” De întrebarea aceasta, la care Māra nu putea răspunde, ar trebui să ne servim ori de câte ori vrem să măsurăm valoarea exactă a unui spirit. În chipul cel mai vădit, un Montaigne n-a suferit pentru cunoaştere: un înţelept şi doar atât. Un Pascal, dimpotrivă, a plătit pentru cea mai mică afirmaţie sau negaţie pe care şi-a îngăduit-o; de aici faptul că tot ce afirmă are o greutate pe care cu greu am găsi-o în spusele celorlalţi moralişti; toţi, mai mult sau mai puţin instalaţi în certitudinile comode ale acrelii, toţi, resemnaţi să accepte corupţia noastră radicală, pe care nu dau semne că ar vrea s-o corecteze şi nici măcar să deschidă vorba despre ea. Încă un pas şi ar aluneca în cinism, într-o dezabuzare fără scrupule. Pasul acesta avea să fie făcut de Talleyrand care, prin forma sa de spirit, se înrudea cu La Rochefoucauld şi cu Chamfort, totuşi cu această diferenţă notabilă că, neajungându-i să reflecteze asupra defectelor semenilor săi, el a făcut tot ce-i stătea în putinţă să le exploateze, să tragă din ele folos. Lipsa lui de iluzii, sarcasmele lui neruşinate şi clarviziunea lui profitabilă fac din el un moralist demonic, un profitor al spiritului şi un parazit al epocii sale, ale cărei vicii le întrupa. Dimpotrivă, adevăratul moralist nu este niciodată interesat şi, dat fiind că denunţă rele imanente indiferent cărui fel de societate, el exprimă şi atacă vremea lui totodată depăşind-o: cu alte cuvinte, veninul lui nu poartă o dată istorică anume. El îşi asumă datoria de a-i cunoaşte pe ceilalţi şi de a se defini pe sine, întreprindere cât se poate de ingrată: naturii noastre îi repugnă să devină conştientă de ea însăşi pentru că nu poate ajunge la asta decât în paguba actelor, şi pentru că există o incompatibilitate între cunoaştere şi acţiune. Obnubilaţi de faptă, de coincidenţa dintre sinele nostru şi lucruri, suntem înclinaţi să ne manifestăm, să ne identificăm cu ceea ce ne scapă şi ne rezistă; dar, atunci când ne cunoaştem, suntem deopotrivă exteriori nouă şi lumii. Iată de ce moralistul care se dedică atât introspecţiei cât şi observaţiei, spectator al propriei sale fiinţe şi al altuia, trăieşte întotdeauna în marginea existenţei. El se pricepe la oameni pentru că este pradă rarei nefericiri de a se cunoaşte; acestei nefericiri i se adaugă alta: aceea de a-şi mări nemăsurat propriile sale cusururi şi nu mai puţin pe cele ale semenilor săi, prin efectul conjugat al observaţiei minuţioase şi al imaginaţiei. Preocupat să ia cunoştinţă de monstrul pe care îl ascunde în el însuşi, este firesc ca el să vadă totul în mare, şi să construiască figura omului cedând tentaţiei monumentalului. Îngroaşă trăsăturile, nu e greu de observat asta. Nu trebuie totuşi să uităm că obiectul observaţiei sale nu sunt nişte fiinţe indiferente, ci unele pasionate, exemplare de umanitate la care cel mai mic defect capătă un relief deosebit. La Rochefoucauld a luat parte la Frondă, Chamfort la Revoluţie. Vremurile tulburi, punând pasiunile, goale, în văzul tuturor, le uşurează cunoaşterea; ele sunt providenţa observatorului, pentru că meditaţia asupra omului cere, pentru a se naşte şi a se adânci, nişte condiţii capabile să stârnească mirarea sau stupoarea. Seneca a fost cu adevărat contemporanul lui Nero; Marcus Aurelius n-a trăit nici el tocmai în huzurul istoriei, nici Montaigne. Pentru ca omul să se situeze în centrul preocupărilor noastre, nu ajunge să ne irite, trebuie să se şi compromită, să infirme imaginea pe care ne-o facem despre el în epocile paşnice. Să recunoaştem: se străduieşte din răsputeri. Câtă pripă nu pune ca să ducă de râpă ideea pe care filozofii au ticluit-o despre el. Le desfide sistemele, spre bucuria amară a moraliştilor, cărora le revine grija specifică de a scruta şi de a judeca omul din clipa în care filozofia se dezinteresează de el şi fuge de el de teamă să-l înfrunte. Mai curajoşi, moraliştii îl acceptă, cu moartea în suflet, e drept, pentru că îl ştiu de neschimbat, în mod incurabil fidel sie însuşi. Cum el nu ridică niciodată glasul, nici nu aspreşte tonul, moralistul este însuşi tipul omului bine crescut şi dovedeşte asta scriind puţin… Există oare semn mai bun de respect pentru cititor decât laconismul? Să insişti, să explici, să demonstrezi – tot atâtea semne de vulgaritate. Cine aspiră la eleganţă, departe de a se teme de sterilitate, trebuie dimpotrivă s-o cultive, să saboteze cuvintele în numele Cuvântului, să ştirbească tăcerea cât mai puţin cu putinţă, să nu renunţe la ea decât arareori, pentru a se cufunda apoi şi mai adânc în ea. Maxima, care ţine fără îndoială de un gen discutabil, este totuşi un exerciţiu de pudoare, pentru că ne permite să ne smulgem din pletora verbală şi să-i vedem mai bine necuviinţa şi zădărnicia. Mai puţin exigent, pentru că mai puţin concentrat, portretul este cel mai adesea o maximă, diluată la unii, îmbogăţită la alţii; totuşi portretul poate, în mod excepţional, cum este cazul lui Saint-Simon, să ia înfăţişarea unei maxime explodate, să se înalţe până la vervă sau înălţimi ameţitoare, să evoce infinitul prin acumularea trăsăturilor şi prin îndârjirea de a fi exhaustiv: asistăm atunci la un fenomen care, înăuntrul unei literaturi, nu se produce decât o singură dată, la un caz miraculos de aberant, acela al unui scriitor care, pentru că se simte prea strâmtorat într-o limbă, o depăşeşte şi evadează din ea – cu toate cuvintele pe care le conţine… Le siluieşte, le smulge din rădăcini, şi le însuşeşte, ca să facă tot ce i se năzare, fără nicio consideraţie pentru ele, nici pentru cititor, pe care îl supune unui de neuitat, unui magnific martiriu. Cât poate fi de prost crescut Saint-Simon! …Dar nu mai mult decât Viaţa căreia îi este, dacă putem îndrăzni să spunem aşa, replica literară. Nicio abstracţie la el, niciun stigmat clasic; situându-se exact la nivelul imediatului, el este spiritual cu simţurile şi, dacă este adesea nedrept, nu este fals niciodată. Toate celelalte portrete, alături de ale sale, par nişte scheme, nişte compoziţii stilizate, cărora le lipsesc vigoarea şi veracitatea. Marele său atu: nu ştia că are geniu, nu se considera nici măcar scriitor. Nimic nu-l stânjeneşte, nimic nu-l sperie; dă năvală, se lasă dus de frenezia lui, fără să-şi inventeze scrupule sau reţineri. Un suflet ecuatorial, de o luxurianţă exorbitantă, devastat de propriile sale revărsări, incapabil să-şi impună acele îngrădiri care decurg din deliberare sau din reculegere. Portretul în maniera lui La Bruyère: omul care întrupează un viciu sau o virtute, şi unul şi cealaltă cu un contur bine definit, portretul înţepenit, de o exactitate ideală, corespondent literar al picturii italiene. La Saint-Simon, niciun plan riguros, nicio rotunjire. Crezi că citeşti un elogiu, dar repede îţi dai seama că te-ai înşelat; subit apare o trăsătură neprevăzută, un adjectiv fulgurant care ţine de pamflet; la drept vorbind, nu e vorba nici de o apologie, nici de o execuţie capitală, avem în faţă insul aşa cum este el, complex, contradictoriu şi derutant, ireductibil la o formulă. Te duce cu gândul la un Rembrandt furios. Doamna du Deffand, care citea Memoriile în manuscris, găsea că au un stil „abominabil”. La fel gândea probabil şi Duclos, care le citea şi el, pentru a scoate de acolo detalii asupra Regenţei, a cărei istorie a scris-o într-o limbă exemplar de searbădă: citim un Saint-Simon edulcorat, asistăm la spectacolul graţiei care striveşte vigoarea! Prin limpezimea lui care usucă toate sevele, prin refuzul de a accepta orice ar fi insolit sau incorect, stufos sau arbitrar, stilul secolului al XVIII-lea ne face să ne gândim la o cădere în perfecţiune, în neviaţă. Un produs de seră, artificial, lipsit de vlagă, refuzând orice slăbire a frâului, nu putea cu niciun chip să producă o operă de o originalitate totală, cu tot ce implica aceasta ca impur, năucitor şi irezistibil. În schimb, un mare număr de scrieri în care se răsfaţă un verb transparent, fără prelungiri sau mistere, un verb supravegheat şi cenzurat de nu se ştie ce Inchiziţie a clarităţii.   gustului   „Nu am destul răgaz pentru a avea bun-gust.” Vorba aceasta, al cărei autor nu-l cunoaştem, depăşeşte înţelesul unei simple vorbe de duh. Într-adevăr, bunul-gust este apanajul leneşilor şi al diletanţilor, al celor care au timp: societatea secolului al XVIII-lea, care avea timp să mai dea şi la alţii, l-a cheltuit pentru nimicuri subtile şi pentru zădărnicii delicate; l-a folosit mai ales împotriva ei înseşi. „Într-o dimineaţă (era duminică) îl aşteptam, pentru a merge la liturghie, pe prinţul de Conti; ne găseam în salon, aşezate în jurul unei mese; pusesem pe ea toate cărţile noastre de rugăciuni, pe care Doamna mareşal de Luxembourg se amuza să le frunzărească. Deodată s-a oprit asupra a două sau trei rugăciuni mai deosebite care i s-au părut de cel mai desăvârşit prost-gust şi care aveau într-adevăr expresii bizare” (Doamna de Genlis, Mémoires, 1.1, p. 95). Nimic mai fără noimă decât a cere unei rugăciuni să fie redactată în limbajul bunei societăţi, să aibă eleganţă şi ţinută. Important este să fie adevărată, şi atât. Dar calitatea aceasta nu avea mare trecere la nişte spirite deprinse cu piruetele, şi care se duceau la biserică în aceeaşi dispoziţie cu care se duceau la supeuri sau la vânătoare. Veacului îi lipsea gravitatea, indispensabilă pietăţii; nu-i plăcea şi nu cultiva decât l’exquis, excelenţa în rafinament, gustul cel mai delicat şi mai ales. Vorba doamnei mareşal ne aminteşte de un anume cardinal din vremea Renaşterii care, spunea el, iubea prea mult latina de aur pentru a se putea folosi de aceea, grosolană, a Evangheliilor. Anumite rafinamente sunt incompatibile cu credinţa: bunul-gust şi absolutul se exclud… Niciun zeu nu supravieţuieşte surâsului unui om de spirit, îndoielii frivole; în schimb, îndoiala profundă nu aşteaptă decât să se nege pe ea însăşi pentru a se preschimba fulgerător în fervoare. Ar fi zadarnic să căutăm acest fel de privire ameţitoare în abis în miezul unei societăţi în care rafinamentul se învecina cu frivolitatea şi cu acrobaţia. E ciudat să te gândeşti că aceeaşi ţară a putut să producă un Pascal şi un Voltaire, că şi-a irosit geniul într-un chip atât de derutant, pe drumuri ireconciliabile, fără nicio grijă pentru convergenţă şi pentru unitate. De ce să fi existat Cugetările pentru a ajunge la Dicţionarul filozofic? Prin chiar structura ei, fiecare limbă conţine virtualităţi metafizice; franceza însă, îndeosebi cea din secolul al XVIII-lea, are puţine asemenea virtualităţi: limpezimea ei inumană, absenţa de ecouri, refuzul nedeterminării fac din ea o limbă gramaticală prin excelenţă (adică a-metafizică), care poate năzui la mister, dar care nu are cale firească spre el. Este caracteristic faptul că Mallarmé postula teoretic obscuritatea, că n-o obţinea doar prin spontaneitatea verbului. În franceză, ininteligibilul, dacă nu este voit, este rezultatul unui deficit al spiritului sau al vreunei inadvertenţe gramaticale. O limbă moartă, spune un lingvist, se recunoaşte după aceea că, exprimându-te în ea, n-ai dreptul să comiţi greşeli. Ceea ce e un alt fel de a spune că nu ai dreptul să-i aduci nici cea mai mică înnoire. În vremea Luminilor, franceza ajunsese la acea limită extremă a rigidităţii şi a desăvârşirii. După Revoluţie, devine mai puţin riguroasă şi mai puţin pură: dar ceea ce a pierdut din perfecţiune a câştigat în naturaleţe. Pentru a supravieţui, pentru a dura, avea nevoie să-şi rupă frâiele şi să se corupă, să se îmbogăţească prin noi incorectitudini şi noi improprietăţi, să iasă în sfârşit din salon în stradă. Şi, prin aceasta, sfera sa de influenţă şi de răspândire a scăzut: n-a putut să fie limba Europei cultivate decât într-o vreme în care, extrem de sărăcită, îşi atinsese punctul maxim de transparenţă şi de debilitate. Un idiom nu se apropie de universalitate decât atunci când se emancipează de originile sale, le lasă în urmă şi le reneagă; o dată ajuns aici, dacă vrea să se împrospăteze, să evite irealitatea sau scleroza, trebuie să renunţe la exigenţele ei, să-şi sfărâme tiparele şi modelele, trebuie să accepte prostul-gust.   unei societăţi   De-a lungul întregului secol al XVIII-lea se desfăşoară spectacolul unei societăţi măcinate pe dinlăuntru, care ar putea servi drept prototip oricui ar fi ispitit să zugrăvească portretul unei umanităţi ajunse la capătul evoluţiei sale. Putem într-adevăr să ne închipuim etape în care omul epuizat, fără resurse şi fără dorinţe, s-ar interesa cu zel numai de sine şi s-ar prăbuşi în propriul său vid. Lipsa de viitor, încetând să se mărginească la o singură clasă, le-ar cuprinde atunci pe toate, într-o superbă democratizare a vacuităţii. Dar nu e nevoie de un efort prea mare de imaginaţie pentru a ne reprezenta acest stadiu final: sunt destule fapte care ni-l arată. Pe măsură ce omul îşi urmează drumul spre mai bine, dacă vede că posibilităţile sale materiale se lărgesc, vede totuşi foarte limpede că şansele sale spirituale se îngustează în aceeaşi măsură. Îl pândeşte dezastrul şi el, în chipul cel mai vădit, aleargă spre el. La sfârşitul veacului, se înălţa eşafodul; la capătul istoriei, eşafodul care va fi înălţat va avea o altă măreţie, pentru că pe el va urca regele creaţiei. O societate care se bucură fără măsură şi fără ruşine de bunăstarea ei se năruie la prima lovitură: lipsită de orice principiu vital, fără vigoarea de a se putea împotrivi forţelor care se năpustesc asupra ei, ea este cuprinsă de fascinaţia morţii. Dacă Revoluţia a biruit este pentru că puterea era o ficţiune, iar „tiranul” o nălucă. Revoluţia s-a războit, literalmente, cu nişte spectre. De altfel, o revoluţie, indiferent care, nu câştigă decât dacă se află în luptă cu o ordine ireală. Acelaşi lucru se poate spune despre orice înscăunare a unei noi puteri, despre orice cotitură a istoriei. Alaric n-a cucerit Roma, ci un cadavru. Singurul merit al barbarului a fost de a fi avut fler. Fler au avut şi iacobinii. Goţi cu principii, ei au inaugurat un nou tip de umanitate: retorul sangvinar, rafinat şi subtil, barbarul camuflat în ideolog. Înaltei corupţii manierate de la începutul veacului, Regentul i-a fost simbolul. Ceea ce uimeşte înainte de toate la el este lipsa totală de „caracter”. Tratează treburile statului cu aceeaşi dezinvoltură ca şi pe cele private: şi unele şi celelalte nu-l interesau decât în funcţie de vorbele de duh pe care le prilejuiau; la el totul era doar pretext pentru o butadă sau o formulă. Deopotrivă de nestatornic în pasiuni ca şi în vicii, el se lăsa dus de ele din indolenţă şi parcă din lipsă de curiozitate. Metrese nenumărate, dar niciuna care să-i fi marcat viaţa. Neînstare nici de dragoste, nici de ură, a trăit toată viaţa mai prejos de înzestrările sale, care nu erau deloc puţine, dar pe care i se părea fără rost să le cultive; aşa cum neglija tot, a neglijat şi pictura, în care ar fi putut excela. „Unul dintre marile neajunsuri ale acestui principe – spune Saint-Simon – era acela de a nu se putea ţine mai multă vreme de nimic, în aşa măsură încât orice perseverenţă i se părea de neînţeles. Un altul, despre care am vorbit deja, a fost un soi de insensibilitate care nu-i stârnea fierea nici la cele mai ucigaşe ofense, nici la cele mai primejdioase; şi cum coarda şi principiul urii şi al prieteniei, al recunoştinţei şi al răzbunării este acelaşi, şi cum acest impuls îi lipsea, urmările erau nenumărate şi vătămătoare.” Când citeşti asemenea lucru, îţi aminteşti de vorba lui Retz despre Mazarin: „N-a fost nici blând, nici crud, pentru că nu-şi amintea nici binefacerile, nici insultele.” Model de ineficientă, Regentul a înălţat până la geniu arta de a-şi irosi talentele. În cazul lui putem chiar vorbi de un paroxism al frivolităţii. De aici nu putea să rezulte decât o mare dezordine în treburile statului. Contemporanii nu s-au mulţumit să-l facă răspunzător de asta, ei au mers până la a-l compara cu Nero; totuşi ar fi trebuit să-i arate mai multă îngăduinţă şi să se considere fericiţi că au de îndurat un absolutism atenuat de anarhie şi de farsă. Este de netăgăduit că a fost dominat de nişte inşi fără scrupule, cu abatele Dubois în frunte. Dar nu este oare mai bine să trăieşti sub un regim în care un anume grad de libertate este garantat de câţiva ticăloşi decât să te sufoci sub autoritatea celor fanatici şi puri? Nu avea „coardă”, nu încape vorbă; dar, pe de altă parte, carenţa aceasta este o virtute, pentru că ea singură face cu putinţă exercitarea toleranţei. Abatele Galiani este unul dintre puţinii care şi-au dat seama că, într-o epocă în care se declama împotriva opresiunii, blândeţea moravurilor era totuşi o realitate. Ceea ce a scris despre Ludovic al XV-lea ar fi putut scrie, invocând alte elemente, şi despre Regent: „Domnia lui Ludovic al XV-lea va fi cea mai vrednică de amintirea posterităţii, care nu va pomeni de secolul lui Ludovic al XIV-lea decât pentru a spune că, sub Ludovic al XV-lea, Voltaire vorbea despre el. De altfel, Ludovic al XV-lea este cel care i-a produs pe Montesquieu, Voltaire, Diderot, D’Alembert, Boulanger, Rouelle, Le Chalotais şi tot el i-a expulzat pe iezuiţi. Când comparăm cruzimea iezuiţilor faţă de Port-Royal cu blândeţea enciclopediştilor, se vede bine diferenţa dintre regnurile, moravurile şi inimile celor doi regi. Cel dintâi era lacom de faimă şi lua zarva drept glorie; al doilea era un om de lume care făcea meseria cea mai urâcioasă (aceea de rege) cu cât mai puţină tragere de inimă îi stătea în putinţă. Nu se va găsi multă vreme nicăieri asemenea domnie.” Însă ceea ce abatele pare să nu fi înţeles este că, dacă toleranţa este de dorit şi dacă măcar ea îndreptăţeşte cazna de a trăi, aceeaşi toleranţă se dovedeşte în schimb un semn de slăbiciune şi de destrămare. Evidenţa aceasta tragică nu putea să i se impună unui spirit care îi frecventa pe amatorii aceia de iluzii care au fost enciclopediştii: ea urma să devină vădită unor vremuri mai dezabuzate, în chip deosebit vremii noastre. Societatea secolului al XVIII-lea, acum ştim, era tolerantă pentru că îi lipseau vlaga şi avântul necesare pentru a persecuta, deci pentru a dăinui. Despre Ludovic al XV-lea, Michelet spunea că „în sufletul lui nu se află nimic”. Cu şi mai multă dreptate ar fi putut spune acelaşi lucru despre Ludovic al XVI-lea. Iată explicaţia unei epoci minunate, şi osândite. Secretul blândeţii moravurilor este un secret funest şi mortal. Revoluţia a fost provocată de abuzurile unei guvernări în care privilegiile aparţineau unei clase care nu mai credea în nimic, nici măcar în privilegiile sale, sau mai degrabă care se crampona de ele din automatism, fără pasiune şi fără înverşunare, pentru că avea o slăbiciune făţişă pentru ideile celor care urmau s-o nimicească. Îngăduinţa faţă de adversar este semnul distinctiv al debilităţii, adică al toleranţei, care nu este, în ultimă analiză, decât cochetăria unor agonizanţi.   du Deffand sau drama lucidităţii   „Aţi trăit multe lucruri – scria marchiza du Deffand ducesei de Choiseul – dar este ceva pe care nu l-aţi trăit şi pe care sper să nu-l trăiţi niciodată: privaţiunea de sentimente, însoţită de chinul de a nu te putea lipsi de ele.” Secolul avea nostalgia naivităţii, adică a unei stări care îi lipsea cu desăvârşire. De la Scrisorile galante ale lui Fontenelle până la Legăturile primejdioase ale lui Laclos se desfăşoară comedia unei sensibilităţi care se istoveşte în artificiu şi în falsitate. Când inteligenţa a devenit suverană, naivitatea, adică sentimentele adevărate, părea să fie rezervată sălbaticului sau prostului. Or, toate aceste spirite alese aveau o spaimă bolnăvicioasă de prostie; cât despre starea de sălbăticie, ele o idealizau fără să o îndrăgească de fapt, „natura” nefiind accesibilă decât celor care consimţeau din când în când să se coboare până la „nerozie”: lor, lucrul acesta le repugna în mod absolut. Inteligenţa, convertită în superstiţie, devine duşmana tuturor valorilor exterioare exercitării ei şi nu mai oferă nicio aparenţă de realitate de care te-ai putea agăţa: operează cu golul, este vidă. Cine i se dedică din cult sau din manie ajunge în chip necesar la „privaţiunea de sentimente” şi la regretul de a fi adus jertfe unui idol care nu-ţi dă în schimb decât plictis şi dezolare, cum stă mărturie, document capital, scrisoarea pe care Doamna du Deffand i-a scris-o lui Walpole în ziua de 1 aprilie 1769:   „Spuneţi-mi: de ce, detestând viaţa, mă tem de moarte? Nimic nu-mi arată că totul nu se va sfârşi o dată cu mine; dimpotrivă, observ că spiritul meu se şubrezeşte deopotrivă cu trupul. Tot ce se spune pentru sau contra nu-mi face nicio impresie. Nu mă ascult decât pe mine şi nu găsesc decât îndoială şi obscuritate. Crede, se spune, este mai sigur; dar cum să crezi ceea ce nu înţelegi? Ceea ce nu credem poate exista, nu încape îndoială; prin urmare, nu tăgăduiesc viaţa viitoare; sunt ca un surd şi un orb din naştere; un asemenea om admite că există sunete, culori; dar ştie el ce anume admite? Dacă ajunge să nu tăgăduiesc, cu atât mai bine, dar asta nu e destul. Cum poţi să te hotărăşti între un început şi o eternitate, între plin şi vid? Niciunul dintre simţurile mele nu mă poate face să ştiu; ce poţi să ştii fără ele? Totuşi, dacă nu cred ceea ce se cuvine să cred, sunt ameninţată că voi fi de mii şi mii de ori mai nefericită după moarte decât sunt acum, trăind. Ce hotărâre să iei, şi este cu putinţă să iei o hotărâre? Vă întreb pe dumneavoastră, care aveţi un caracter atât de adevărat încât trebuie, prin afinitate, să găsiţi adevărul, dacă el este de găsit. Aştept de la dumneavoastră ştiri din lumea cealaltă şi să-mi spuneţi dacă suntem sortiţi să jucăm un rol în ea. Iau asupră-mi să vă întreţin despre această lume de aici. Voi începe prin a vă spune că este detestabilă, abominabilă etc. Există câţiva oameni virtuoşi, sau care măcar pot să pară aşa, atâta vreme cât nu ataci pasiunea lor dominantă, care este de obicei, la oamenii aceştia, pasiunea pentru glorie şi bunul nume. Ameţiţi de elogii, par adesea modeşti; însă strădaniile pe care le fac pentru a le dobândi le dezvăluie motivul, şi lasă să se întrevadă vanitatea şi orgoliul. Iată portretul celor mai buni dintre noi. Pe ceilalţi îi locuiesc interesul, invidia, gelozia, cruzimea, răutatea, perfidia. Nu există un singur om căruia să-i destăinui suferinţele tale fără a-i prilejui o bucurie răutăcioasă şi fără a te înjosi în ochii lui. Te apuci să-i povesteşti plăcerile şi succesele tale? Stârneşti ură. Faci cuiva un bine? Recunoştinţa este o povară, şi găseşti întotdeauna motive ca să scapi de ea. Săvârşeşti câteva greşeli? Ele rămân de neşters; nimic nu poate să le răscumpere. Vezi oameni de spirit? Nu vor fi preocupaţi decât de ei înşişi; vor voi să te uluiască, dar nu-şi vor da osteneala să te lămurească. Ai de a face cu spirite mărunte? Aceştia se simt la strâmtoare în rolul lor, te vor detesta pentru sterilitatea lor şi pentru puţinătatea inteligenţei. Găseşti cumva, în loc de minte, sentimente? Niciunul nu este nici sincer, nici constant. Prietenia este o himeră; recunoaştem că există numai iubirea; şi ce iubire! Însă ajunge, nu vreau să-mi duc gândurile mai departe: sunt zămislite de insomnie; mărturisesc că aş prefera un vis.”   Ar fi greu de găsit un text în care să se exprime cu mai multă energie drama lucidităţii, a acelei stări extreme la care ajunge desfrâul inteligenţei, şi unde eşti rupt de tot, unde încetezi să mai fii natură. Iar nenorocirea este că, o dată lucid, devii mereu tot mai lucid; nu mai e chip să trişezi sau să dai înapoi. Iar acest progres are loc pe socoteala vitalităţii, a instinctului. „Nici aventură, nici bună cumpănire”, spunea marchiza despre sine. Înţelegem uşor de ce legătura sa cu Regentul n-a durat decât două săptămâni. Semănau primejdios de mult: erau amândoi mult prea înstrăinaţi de propriile lor senzaţii. Plictisul, care-i rodea şi pe unul şi pe cealaltă, nu înfloreşte oare în hăul care se deschide între spirit şi simţuri? Gata cu orice mişcare spontană, nici urmă de inconştienţă. Prima care are de suferit este „dragostea”. Definiţia pe care i-a dat-o Chamfort se potrivea bine unei epoci de „fantezie” şi de „epidermă”. Rivarol se lăuda că este în stare, în paroxismul unei anumite activităţi, să rezolve o problemă de geometrie. Totul era cerebral la aceste spirite, până şi orgasmul. Lucru însă şi mai grav, o atare alienare a simţurilor, în loc să afecteze doar câţiva indivizi izolaţi, a devenit deficienţa şi blestemul unei clase întregi, ajunsă la capătul puterilor şi devenită găunoasă prin practicarea constantă a ironiei. Cine aspiră să se instaleze într-o realitate sau să opteze pentru un crez şi nu izbuteşte, îşi face o vocaţie din a-i ridiculiza pe cei care ajung la aceasta în chip firesc. Ironia vine dintr-un jind după candoare, frustrat, nesatisfăcut, şi care, de atâtea eşecuri, se acreşte şi se înveninează. Ea se extinde inexorabil asupra întregului univers; şi dacă se înverşunează cu deosebire împotriva religiei şi vrea s-o stârpească de la rădăcină, este pentru că, în taină, simte amărăciunea de a nu putea crede. Şi mai dăunătoare este bătaia de joc muşcătoare, furibundă, degenerată în sistem şi mergând până la marginea distrugerii de sine. În 1726, Doamna du Deffand a însoţit-o pe marchiza de Prie în exilul ei din Normandia, ca să-i ţină companie. În Istoria Regenţei, Lemontey povesteşte că „cele două prietene îşi trimiteau una alteia, dimineaţă de dimineaţă, cuplete satirice pe care le compuneau fiecare pe seama celeilalte”. Într-o societate în care clevetirea răutăcioasă era de rigoare şi unde oamenii nu dormeau de spaima singurătăţii („Nu era nimic pe care să nu-l fi preferat tristeţii de a merge la culcare”, spunea Duclos despre una dintre femeile la modă), singurul lucru sfânt erau conversaţia, vorbele muşcătoare, înţepăturile cu aer de glumă galantă şi cu intenţie ucigaşă. Nimeni nu era cruţat, Montesquieu avea dreptate când semnala, ca pe o caracteristică a epocii, „declinul admiraţiei”. Totul se leagă: acolo unde nu există naivitate, nici cucernicie, nu este de găsit nici capacitatea de a admira, de a considera fiinţele în ele însele, în realitatea lor originară şi unică, în afara accidentelor vremelnice; euforică, stimulantă, admiraţia, îngenuncherea intelectuală care nu implică nici umilire, nici vreun sentiment de neputinţă, este prerogativa, certitudinea şi mântuirea sufletelor pure, adică tocmai a acelor suflete care nu bântuie saloanele.